Dr. Marin Gh.

Ciobanu

COPILUL NOSTRU
Ediţia a II-a din ciclul Sănătatea Optimă de-a lungul Vieţii

(1-13 ani)

Editura MEDICALĂ Bucureşti

De acelaşi autor au apărut în ciclul „SĂNĂTATEA OPTIMĂ DE-A LUNGUL VIEŢII”: Volumul I: MAMA ŞI PRUNCUL, 2000, 2002 Volumul II: COPILUL NOSTRU, 2002 Volumul III : ADOLESCENŢII, 2005 Vor apărea: Volumul IV: SĂNĂTATEA ADULTULUI Volumul V: VÂRSTNICUL

Redactor Ediţia I-a: LUMINIŢA DOCAN Redactor Ediţia a II-a: Dr. COSMINA POPA

Fotografii: Valentin Moscaliuc Au mai colaborat: Titel Folea, Dan Ciobanu, Cristina Turian şi Mediafax; colecţiile Rakesh Chiopra, M.D. Dr. Dan M. Enescu, Dr. C. Ionescu-Puişor, Dale Macknet, M.D. Prof. Dr. Pavel Vulcan, Prof. Dr. Anca Zbranca şi autorul. Desene: Lucian Matran, Otilia Borş, Luminiţa Docan, Cristina Turian, Cornelia Footlight, Magda Simionescu, Octavia Ţarălungă, Diana Cizmaru şi Tudor Păsat.

Coperta, prezentarea grafică şi tehnoredactarea: Gabriela Bistrean

613.95

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIOBANU, MARIN GH. Copilul nostru / Marin Ciobanu - Bucureşti : Editura Medicală, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-39-0626-1

Volumul COPILUL NOSTRU apare sub egida Fundaţiei LIFE OPTIMAL HEALTH EDUCATIONAL FOUNDATION 11525 Welebir, Loma Linda, CA 92354 - 3631, S.U.A. e-mail: mciob@yahoo.com, lifehealthmc@gmail.com Cu sprijinul tehnic al Editurii GNOMES’ LAND - Bucureşti

Copiilor noştri Care vor învăţa Să se uite la stele.

Cuvânt înainte

Scopul rândurilor ce urmează este de a ajuta cititorii să participe activ la îngrijirea sănătăţii copiilor lor. Informaţiile şi sfaturile din această carte trebuie folosite pentru a întregi îngrijirea medicală. Ele nu au intenţia de a înlocui consultul medical. Dacă copilul este sub îngrijirea unei echipe medicale competente şi sfaturile acestora sunt contrare celor din carte, este bine să urmaţi sfaturile lor, pentru că ei cunosc particularităţile copilului. Considerând părintele drept prieten, m-am adresat la persoana a 2-a singular. Sugestiile cititorilor vor fi desigur binevenite. Am scris acest ghid departe de ţară, cu ajutorul a numeroşi colaboratori şi consultanţi ştiinţifici care trăiesc în România, cărora le mulţumesc. Acesta este darul meu pentru cei în mijlocul cărora m-am născut şi de care mă simt legat. Sper să vă folosească.

Dr. Marin Gh. Ciobanu

COPILUL NOSTRU

Aduc în plus mulţumiri următoarelor persoane care, prin competenţa şi entuziasmul lor, au contribuit la realizarea acestei lucrări: Dr. Melania Bembea Conf. Dr. Despina Boghiu Cosmin Boroş Mădălina Burlacu Ana Maria Botnaru Andreea Bratu Doina Ciobanu Irina Cojocaru Geraldina Cristea Dr. Carmen Dumitreasa Dr. Marina Elefteriu Nicolae Filip Carmen Ghiuzeli Prof. Cristian Ghiuzeli Elena Grigoriu Gabriela Hogaş Dr. Octavian Luchian Dan Milici Prof.Dr. Ioan Munteanu Sorin Neacşu Adrian Neagu Prof. Dr. Radu Negulescu Marinela Niţuleasa Ileana Olaru Dr. Mihaela Peterson Georgeta Pop Mariana Postelnicu Alexandru Rădăşanu Daniela Rădulescu Dr. Raluca Sichitiu Roşca Dr. Meda Stavarache Dr. Constantin Stigleţ George Stoica Dr. Irina Tică Cristina Turian Dr. Coriolan Ulmean Livia Gabriela Vişan Dr. Simona Zincă Diana Nistor

Dr. Ovidiu Bojor Dr. Mariana Bredeţeanu Conf. Dr. Marin Burlea Dr. Emil Căpraru Prof. Dr. Dan Cheţa Dr. Domnica Chiotan Dr. Mariana Ciobanu Dr. Teodora Ciolompeia Prof. Dr. Cristiana Dragomir Dr. Dan Mircea Enescu Dr. Viorica Gheorghiu Dr. Constantin Ionescu- Puişor Dale Macnett, MD Prof. Dr. Mircea Maiorescu Dr. Vladimir Mihăilescu Prof. Dr. Nicolae Miu Prof. Dr. Mircea Nanulescu Prof. Dr. Sebastian Nicolau Dr. Cosmina Popa Dr. Ioan Pop Dr. Octavian Popescu Dr. Cristina Preda Dr. Zenovia Preda Sandra Primosch, DDS Prof. Dr. Răzvan Prişcu Prof. Dr. Ion Sabou Prof. Dr. Marghit Serban Prof. Dr. Anca Zbranca Prof. Dr. Pavel Vulcan Dr. Eugen Stănescu

Colaboratori ştiinţifici

CUPRINSUL
SĂNĂTATEA OPTIMĂ A COPILULUI 17 Introducere 19 CREŞTEREA 20 Creşterea întârziată 22 Dezvoltarea motorie a copilului mic 23 Mersul 24 Activitatea fizică 24 ALIMENTAŢIA 25 Alimentaţia echilibrată 25 Piramida alimentară 25 Glucidele 26 Fructele şi zarzavaturile 26 Fibrele alimentare 26 Proteinele 26 Laptele şi produsele lactate 27 Grăsimile bune şi acizii graşi esenţiali 27 Grăsimile rele 28 Între unt şi margarină 29 Dulciurile 29 Lichidele 29 Substanţele minerale 30 Ce sunt probioticele 32 Comportamentul copiilor mici la masă 32 Pregătirea alimentelor pentru copilul mic 32 Dieta vegetariană la copii 34 Suplimentarea cu vitamine 34 Igiena alimentaţiei 35 Aditivii alimentari 35 Îngrăşămintele artificiale şi pesticidele 35 Riscul sufocării copilului mic în timpul meseI 36 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 36 Curăţenia 36 Spălatul mâinilor 36 Baia de seară 37 Igiena la fetiţe 37 Îmbrăcatul 38 Îmbrăcămintea 38 Pantofii 38 Îngrijirea dinţilor 38 Guma de mestecat 39 Cariile dentare 39 Controlul sfincterelor 40 SEXUALITATEA 42 Educaţia sexuală 42 Explorarea organelor genitale 43 Protecţia împotriva molestării 43 Somnul 43 Tulburările de somn 44 DEZVOLTAREA VORBIRII 45 Dezvoltarea vorbirii la diverse vârste 45 Învăţarea unei limbi străine 48

COPILUL MIC

COPILUL MIC (1-3 ani)

DEZVOLTAREA CREIERULUI 49 Accelerarea dezvoltării creierului 51 DEZVOLTAREA GÂNDIRII 51 Etape 51 Stimularea gândirii 51 Copilul mic supradotat 52 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 53 Etape 53 Jocul 53 Beneficiile jocului 53 Diferite feluri de jocuri 54 Jucăriile 55 Materiale folosite în joc 55 Afirmarea independenţei 56 Temperamentul 57 Disciplina 58 Moduri de a aplica disciplina 58 Tehnici de disciplinare a copilului mic 60 Bunele maniere 60 Relaţiile cu familia 61 Obiceiurile familiei 61 Rolul tatălui 62 Bunicii 62 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 63 Etapele dezvoltării emoţionale 64 Calmarea fricii 64 Crizele de furie 65 Negativismul 66 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 66 DEZVOLTAREA SIMŢURILOR 66 Vederea 67 Examinarea vederii 67 Auzul 67 Îngrijirea auzului 68 Examinarea auzului 68 Semne de scădere a auzului la copil 68 Mirosul 69 Gustul 69 Pipăitul 69 VACCINAREA 69 CREŞA 70 COPIII DIN ORFELINATE 72 Aspecte medicale 72 Creşterea în greutate şi în înălţime72 Abuzul fizic şi sexual 72 Dezvoltarea intelectuală 72 Dezvoltarea emoţională şi socială 72 PREVENIREA ACCIDENTELOR 72 Substanţele otrăvitoare 73 Mediul ambiant 74

PREŞCOLARUL (3-7 ani)
Introducere 76

7

DEZVOLTAREA FIZICĂ 76 Dezvoltarea organelor 79 Dezvoltarea dinţilor 79 Dezvoltarea motorie 80 Jocul 81 Activitatea fizică 81 ALIMENTAŢIA 82 Ce sunt fitoelementele 85 Alternative alimentare 85 Valoarea nutritivă a alimentelor 86 Necesarul de proteine şi calorii 86 Conţinutul meselor 86 SOMNUL 87 Tulburări de somn 88 Coşmarurile 88 Terorile nocturne 89 Somnambulismul 89 Scrâşnitul din dinţi 90 Urinatul în timpul somnului 90 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 92 Îngrijirea dinţilor 93 DEZVOLTAREA VORBIRII 93 Mecanica limbajului 94 Regulile limbajului 94 Înţelegerea limbajului (semantica) 95 Diferenţele de vorbire între băieţi şi fete 96 Bâlbâiala 97 DEZVOLTAREA CREIERULUI 98 DEZVOLTAREA GÂNDIRII 98 Preşcolarul supradotat 99 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 100 Prieteniile la preşcolari 101 Timiditatea 102 Jocul 102 Bunele maniere 103 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 104 Manifestarea iubirii faţă de copil 104 Fantezia 104 Controlul emoţiilor 105 Sensibilitatea 105 Întârzierea dezvoltării 105 Temperamentul copilului 106 Disciplina 107 Responsabilitatea 108 DEZVOLTAREA MORALĂ 109 Minciuna 110 Minciuna din imaginaţie sau fantezie 110 Lăudăroşenia 110 Minciuna explorativă 110 Minciuna de acoperire 110 Furtul 111 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 111 FAMILIA 111 Relaţiile cu părinţii 112 Mama dominantă 112 Favoritismul 112 Copilul singur la părinţi 113 Răsfăţul 113

COPILUL NOSTRU

Divorţul 113 Influenţa divorţului asupra copilului 113 Cauzele tulburărilor provocate de divorţ 113 Reacţia copiilor 114 Îngrijirea copiilor după divorţ 114 Atitudinea părinţilor divorţaţi 115 Părintele vitreg 116 Familia cu un singur părinte 116 Adaptarea după divorţ 116 Dificultăţile copiilor 116 După divorţ 117 SEXUALITATEA 117 Educaţia sexuală 117 Jocurile sexuale 119 GRĂDINIŢA 120 Pregătirea pentru şcoală 122 DEZVOLTAREA FIZICĂ 123 Etape 123 Durerile de creştere 124 ALIMENTAŢIA 124 Piramida alimentară 124 Substanţele nutritive 126 Proteinele 126 Fibrele alimentare 126 Grăsimile 126 Zahărul 126 Sarea 126 Vitaminele 126 Fierul 127 Calciul 127 Ce sunt antioxidanţii 127 Plante alimentare care cresc spontan în natură şi care sunt folosite în alimentaţie 128 Subnutriţia 129 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 129 Curăţenia 129 Spălarea mâinilor 129 Igiena intimă 130 Îmbrăcămintea 130 Încălţămintea 130 Îngrijirea dinţilor 130 Perierea dinţilor 131 Folosirea aţei dentare 132 Obiceiuri proaste care influenţează igiena dinţilor 132 SOMNUL 133 Tulburările de somn 133 Insomnia 133 Dificultăţi de a adormi 133 Mersul în somn şi terorile nocturne 133 Vorbitul în somn 133 Somnolenţa din timpul zilei 133 Apneea din somn 133 Oboseala 133

COPILUL ŞCOLAR (7-13 ANI)

8

VACCINAREA 134 STILUL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS 135 Prevenirea arterosclerozei 135 Activitatea fizică 135 Sportul la copiii cu boli cronice 136 Accidentele sportive 137 Prevenirea accidentelor 137 PUBERTATEA 139 Modificările hormonale 139 Maturizarea organelor sexuale la băieţi 140 Maturizarea organelor sexuale feminine 140 Igiena menstruaţiei 141 Pubertatea precoce la fete 141 Pubertatea precoce la băieţi 142 Educaţia sexuală 142 Identificarea şi orientarea sexuală 144 Deviaţii în orientarea sexuală 145 Masturbarea 145 Jocuri sexuale 146 VIOLENŢA ŞI SUBSTANŢELE PERICULOASE LA COPIL 147 Maltratarea copilului 147 Abuzul fizic 147 Abuzul sexual 148 Abuzul de substanţe periculoase 151 Cum să-ţi fereşti copilul de droguri 152 DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII 153 Personalitatea 153 Tipuri de personalitate 153 Temperamentul 154 Încrederea şi respectul de sine 155 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 158 Etapele dezvoltării sociale 158 Dezvoltarea limbajului 159 Comunicarea 159 Tehnici de ascultare 160 Tehnici de vorbire 160 Cauzele comunicării defectuoase 161 Deprinderile sociale 161 Prietenii 162 Cel mai bun prieten 162 Copiii fără prieteni 163 Prejudecăţile sociale 165 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 165 Comportamentul şcolarului 166 Modificarea comportamentului 167 Tulburări emoţionale şi de comportament 168 Neascultarea 168 Agresivitatea 169 Înjuratul 170 Fuga de acasă 170 Stresul 171 Disciplina 172 Pedeapsa 172 Rolul părinţilor în educaţie 173 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 173 COPILUL LA ŞCOALĂ 173

Activitatea în clasă 176 Pregătirea temelor 177 Dezvoltarea competenţei 178 Trişatul la şcoală 179 Fuga de la şcoală 179 Diferenţele la învăţătură dintre băieţi şi fete 180 Şcolarul şi familia sa 181 Rolul familiei 181 Activitatea zilnică 183 Fraţii şi surorile 185 Conflictele între fraţi 185 Rolul tatălui în educaţia fetelor 186 Rolul tatălui în educaţia băieţilor 186 Responsabilităţi şi treburi casnice 187 Banii de buzunar 188 Animalul de casă 189 Televizorul 189 Jocuri video 190 Cultura pop 190 Computerul 191 DEZVOLTAREA CREIERULUI 191 DEZVOLTAREA MINTALĂ 191 Inteligenţa 192 Inteligenţele multiple 192 Inteligenţa în viaţa reală 194 Motivarea pentru studiu 194 Creativitatea 195 Copiii supradotaţi 196 Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste 196 Dificultăţi la învăţătură 196 Disciplina şcolară 197 Tulburările de vorbire, atenţie şi memorie 197 Tulburarea de atenţie 197 Sindromul de deficit de atenţie şi hiperactivitate 198 Deficitul de înţelegere 199 Tulburările de limbaj şi vorbire 199 Dificultăţi la scris 200 Dificultatea la citire 201 Tulburările de memorie 202 Dificultăţi de memorie abstractă 202 Impulsivitatea 203 Lipsa de organizare 203 VIZITA MEDICALĂ ŞI MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII 204

COPILUL MIC

REŢETE ALIMENTARE 206

Sugestii alimentare pentru gustările sau mesele copiilor 206 Preparate cu carne de pui 206 Preparate din carne de vită 208 Preparate din peşte 209 Preparate cu ouă şi legume 209 Mâncăruri cu legume şi zarzavaturi 210 Alte preparate culinare 211 Supe şi ciorbe 212 Sosuri 214 Deserturi 214 Flori comestibile 216

9

COPILUL NOSTRU

Prevenirea bolilor 217 Consultul copilului sănătos 217 Alegerea medicului pediatru Îngrijirea copilului bolnav 217 Hrănirea copilului bolnav 217 Truse de prim ajutor 218 Când să ţii copilul acasă 219 Administrarea medicamentelor 219 Administrarea antibioticelor 220 Efectele nocive ale antibioticelor 220 Rezistenţa la antibiotice 220 ÎNGRIJIREA COPILULUI ÎN SPITAL 221 Efectele spitalizării asupra copilului 221 Copilul internat în salonul de terapie intensivă 222 Pregătirea pentru operaţie 222 Durerea copilului în timpul spitalizării 223 Tratamentul durerii 223 Îngrijirea durerii fără medicamente 223 Tratamentul medicamentos al durerii 223 Căile de administrare a medicamentelor împotriva durerii 224 BOLILE INFECŢIOASE 224 Cum se apără copilul de infecţiile bacteriene 225 Cum luptă copilul împotriva infecţiilor virale 225 Răspândirea bolilor infecţioase 225 Prevenirea bolilor infecţioase 226 Prevenirea complicaţiilor 227 Vaccinările (imunizările) 227 Imunitatea la copil 228 Sindromul de imunodeficienţă 229 Boli autoimune la copil 229 Febra 229 Tratamentul febrei 231 Şocul termic 233 Convulsiile febrile 233 Febra de origine necunoscută 233 Febra de origine inflamatorie, dar neinfecţioasă 234 Boala Kawasaki 234 Tusea convulsivă (măgărească) 235 Scarlatina 235 Reumatismul articular acut 237 Difteria 237 Tuberculoza 238 Tuberculoza pulmonară primară 240 Tuberculoza pulmonară progresivă 240 Tuberculoza pulmonară reactivată 240 Tuberculoza miliară 240 Tuberculoza ganglionară 240 Meningita tuberculoasă 240 Tuberculoza abdominală 240 Tuberculoza osoasă 240 Diagnosticul bolii 240 Sifilisul 241 Sifilisul congenital 241

COPILUL BOLNAV

10

Sifilisul dobândit 242 Tifosul 242 Pojarul 243 Rubeola 244 Rubeola congenitală 245 Rozeola 245 Eritemul infecţios 245 Oreionul 245 Poliomielita 246 Virozele intestinale 247 Boala mână-picior-gură 248 Varicela 248 Zona Zoster 250 Herpesul 250 Septicemia 251 Malaria 251 Antraxul 252 Antraxul cutanat 252 Antraxul intestinal 252 Antraxul respirator 252 Tetanosul 252 Turbarea 253 SIDA 254 APARATUL RESPIRATOR 257 Alcătuire 257 Tusea 258 Respiraţia grea 260 Fumatul pasiv 261 Nasul 261 Perforaţia şi deviaţia septului nazal 261 Corpii străini în nas 261 Sângerarea din nas (epistaxis) 262 Furunculul nazal 262 Polipii nazali 263 Rinita alergică 263 Infecţii acute ale căilor respiratorii superioare 264 Răceala 264 Gripa 267 Sinuzita 268 Disfagia 269 Faringita virală 270 Faringita streptococică 270 Amigdalita 271 Polipii 272 Abcesul faringian 272 Laringita 273 Epiglotita 273 Infecţii ale căilor respiratorii inferioare 274 Traheita acută 275 Laringo- Traheo-Bronşita Acută (LTB) 275 Corpi străini în laringe, trahee şi bronhii 275 Bronşita acută 276 Bronşiolita acută 276 Pneumonia şi bronhopneumonia 277 Muscoviscidoza (Fibroza chistică) 278 Astmul bronşic 279 Pleurezia 287 Pneumotoraxul 288

APARATUL CIRCULATOR 288 Alcătuire 288 Examinare 289 Măsurarea tensiunii arteriale 289 Sincopa 290 Hipotensiunea ortostatică 290 Ameţeala prin hiperventilaţie 290 Crize de oprire a respiraţiei 290 Durerea în piept 290 Copilul cu boli congenitale de inimă 291 Persistenţa canalului arterial 291 Defectul de sept atrial 291 Defectul de sept ventricular 291 Stenoza pulmonară 292 Stenoza aortică (subaortică) 292 Coarctaţia aortei (stenoza istmului aortic) 292 Tetralogia Fallot 292 Îngrijirea copilului cardiac 293 Tulburări de ritm (aritmii sau disritmii)293 Lezarea inimii în reumatismul articular acut 294 Endocardita infecţioasă 295 Cardiomiopatii 295 Miocardita 296 Pericardita 296 Insuficienţa cardiacă 297 Hipertensiunea arterială 298 SÂNGELE 299 Alcătuire 299 Paloarea 300 Anemia 301 Anemia hemolitică 302 Anemia aplastică 302 Anemia asociată cu boli cronice 303 Splina mărită 303 Sângerarea anormală 303 Trombocite scăzute (trombocitopenie) 304 Inflamaţia vaselor mici de sânge 304 Purpura trombocitopenică 304 Sindromul hemolitic-uremic 305 Purpura vasculară 305 Meningococemia 306 Purpura asociată cu medicamente 306 Anomalii ale factorilor de coagulare 306 Hemofilia 306 Boala von WiIlebrand 307 Deficitul de vitamina C 307 Copilul cu echimoze 307 SISTEMUL LIMFATIC 308 Alcătuire 308 Cancerul 309 Leucemia 310 Limfoamele 311 Boala Hodgkin 311 Limfomul Non Hodgkin 311 Îngrijirea copilului cu cancer 311 Copilul muribund 313

APARATUL DIGESTIV 313 Alcătuire 313 Semne de tulburări digestive 314 Miros neplăcut al gurii 314 Vărsăturile 314 Vărsătura cu sânge 316 Diareea 317 Diareea acută 317 Tratamentul diareei simple 317 Diareea cronică 318 Deshidratarea 319 Durerile abdominale 320 Durerile abdominale acute 320 Durerile abdominale cronice 320 Durerea din cauze funcţionale 321 Migrena abdominală 322 Constipaţia 322 Alergia la copil 324 Antigen, anticorp, reacţie imună 325 Alergia alimentară 328 Alergia la proteinele din laptele de vacă 329 Nutriţia copilului alergic 330 Boala Celiacă 330 Malabsorbţia 331 Malnutriţia 332 Refluxul gastroesofagian 333 Esofagita 333 Corpi străini în esofag 333 Gastroenterita 334 Virozele intestinale 334 Toxiinfecţiile alimentare 335 Infecţia cu salmonella 336 Toxiinfecţia alimentară cu stafilococ aureus 336 Toxiinfecţia alimentară cu clostridia 336 Dizenteria bacteriană 336 Dizenteria amoebiană 337 Intoxicaţiile acute cu ciuperci 337 Prevenirea toxiinfecţiilor alimentare 338 Gastrita cronică 339 Ulcer gastric 339 Paraziţii intestinali 340 Giardia 340 Trichineloza 341 Viermii intestinali 342 Oxiurii 342 Limbricii 343 Tenia 344 Colon iritabil 345 Inflamaţia Intestinală Cronică 345 Colita ulcerativă 345 Boala Crohn 345 Abdomenul chirurgical acut 346 Apendicita acută 346 Hernia inghinală 347 Ocluzia intestinală 348 Peritonita 348 Sângerarea rectală 349

COPILUL MIC

11

Prolapsul rectal 349 Icterul 349 Hepatitele virale 350 APARATUL URINAR 352 Alcătuire 352 Manifestările bolilor urinare la diferite vârste 352 Sângele în urină 353 Malformaţii 353 Obstrucţiile urinare 354 Hidronefroza 354 Refluxul vezico- ureteral 354 Infecţiile urinare 355 Pielonefrita acută 355 Edemul 356 Rinichiul polichistic 356 Nefrita 357 Nefroza 358 Insuficienţa renală acută 359 Insuficienţa renală cronică 360 Tumori renale 360 APARATUL GENITAL 361 Alcătuire 361 Vulvovaginitele 363 Vaginoza Bacteriană 363 Vulvovaginita cu Candida albicans 363 Vulvovaginită prin infestare cu oxiuri 363 Giardia intestinală 363 Vulvovaginita asociată cu scabia 363 Păduchi laţi 363 Tricomoniaza 363 Vaginite stafilococice şi streptococice 363 Sângerări uterine 363 Prolapsul uretrei 364 Balanita 364 Hipospadias 364 Epispadias 364 SISTEMUL ENDOCRIN 364 Alcătuire 364 Glandele endocrine şi hormonii 364 Creşterea insuficientă în înălţime (copilul mic de statură) 365 Deficitul hormonului de creştere hipofizar 366 Insuficienţa hipofizară globală 367 Statura înaltă 367 Tulburări ale sânilor 367 Ginecomastia 367 Diabetul insipid 368 Obezitatea 369 Diabetul zaharat tip 1 370 Diabetul zaharat tip 2 371 Menţinerea echilibrului glucozei din sânge 371 Hipoglicemia 372 Hiperglicemia 373 Măsurarea glucozei în sânge 374 Îngrijirea copilului diabetic 375 Dificultăţi în îngrijirea copilului diabetic 376 Îngrijirea intensivă a diabetului 376

COPILUL NOSTRU

12

Examenul periodic al copilului diabetic 376 Diabetul copilului în funcţie de vârstă 376 Insulina 377 Sisteme de administrare a insulinei 379 Dozarea insulinei 380 Alimentaţia copilului diabetic 381 Dieta copilului diabetic 382 Complicaţiile diabetului 383 Hipotiroidismul 384 Guşa 384 Criza tiroidiană acută 385 Tetania 385 Glandele suprarenale 386 Insuficienţa suprarenală 386 Boala Addison 386 Sindromul Cushing 386 Hiperplazia suprarenală congenitală 387 SISTEMUL NERVOS 388 Alcătuire şi funcţii 388 Evaluarea sistemului nervos central 389 Examinarea instrumentală a SNC 389 Menţinerea echilibrului 390 Ameţelile 390 Durerile de cap 391 Convulsiile 393 Creşterea presiunii intracraniene 395 Hidrocefalia 395 Coma 396 Primul ajutor acasă la copilul comatos 397 Îngrijirea în spital 398 Meningitele acute 399 Meningita bacteriană 399 Meningita virală 400 Meningita tuberculoasă 401 Encefalita 401 Encefalita herpetică 401 Sindromul Reye 402 Tumori cerebrale 402 Tulburări de mişcare 402 Ticurile 402 Stereotipiile 403 Spasmele 403 Coreea 403 Ataxia 403 Tulburările de dezvoltare 404 Paralizia cerebrală (PC) 404 Întârzierea mintală 405 Autismul 407 Distrofia musculară 409 Traumatismele cerebrale 410 Comoţia cerebrală 411 Contuzia 411 Fracturile 411 Edemul cerebral 412 Hemoragia epidurală 412 Hemoragia subdurală412 Sindroame posttraumatice 412 Sindromul postcontuzie cerebrală 412

Convulsiile posttraumatice 412 Îngrijirea de urgenţă a copilului cu traumatism cranian 412 Traumatismele măduvei spinării şi ale coloanei vertebrale 413 Miastenia Gravis 413 Paralizia facială141 OCHII 415 Alcătuire şi funcţii 415 Examenul oftalmologic 416 Tulburările de vedere 416 Miopia 416 Hipermetropia 417 Astigmatismul 417 Strabismul (privirea încrucişată sau saşie) 417 Neputinţa de a distinge culorile 418 Anizometria 418 Purtatul ochelarilor 418 Tulburări de acomodare 418 Pleoapele 418 Blefarita 418 Boli ale conjunctivei 419 Conjunctivita bacteriană 419 Conjunctivita virală 419 Conjunctivita alergică 420 Conjunctivita chimică 420 Corpii străini 420 Keratita 420 Edoftalmită 420 Infecţia subcutanată din jurul ochilor 420 Aparatul lacrimal 421 Dacriocistita 421 Uscarea corneei 421 Traumatismele oculare 421 Vânătăi şi umflarea pleoapelor 421 Ruperea pleoapelor 421 Zgârierea corneei 421 Fracturi ale orbitei 421 Abuzul copilului 421 DINŢII 421 Alcătuirea dintelui 421 Vizita la dentist 422 Cariile dentare 422 Perierea dinţilor 423 Folosirea aţei dentare 423 Sealantul 423 Boli ale gingiilor (peridentale) 424 Malocluzia (Muşcătura defectuoasă) 424 Traumatismele dinţilor 424 GURA 425 Stomatitele acute 425 Aftele bucale 425 Stomatita herpetică 425 Candidoza bucală 425 Ulceraţii bucale traumatice 426 URECHEA 426 Alcătuire şi funcţii 426 Durerile de ureche 426

Scăderea auzului 427 Infecţiile urechii 429 Otita medie acută 429 Otita medie seroasă 430 Otita externă 431 Corpi străini în ureche 432 Ceara din urechi 432 OASELE ŞI ARTICULAŢIILE 432 Alcătuirea osului 432 Dezvoltarea oaselor 432 Examinarea oaselor 432 Mersul 433 Şchiopătatul 433 Răsucirea piciorului 433 Mersul pe vârfuri 433 Piciorul plat 433 Piciorul scurt 434 Piciorul dureros 434 Deformaţii ale genunchiului 434 Genunchii apropiaţi 434 Genunchii îndepărtaţi 434 Tulburări congenitale de şold 434 Defecte osteoarticulare dobândite 435 Boala Legg-Calvé-Perthes 435 Durerile de spate la copil 435 Torticolis 436 Cifoza 436 Lordoza 436 Scolioza 436 Traumatismele 437 Contuzia 437 Luxaţia 437 Entorsa 437 Dislocaţia 437 Fracturile 437 Copilul în gips 438 Efectele imobilizării prelungite 438 Indicaţiile şi contraindicaţiile medicale ale activităţii sportive 439 Artrita reumatoidă juvenilă (ARJ) 439 Osteomielita 444 Artrita septică 445 Rahitismul 445 Lupusul eritematos 446 Cancerele de os 447 Osteosarcomul 447 Sarcomul Ewing 447 PIELEA 447 Alcătuirea şi funcţiile pielii 447 Pruritul 449 Pruritul generalizat 450 Pruritul localizat 450 Pielea uscată 450 Mătreaţa (Pitiriazis simplu) 450 Infecţii bacteriene ale pielii 450 Bubele dulci 451 Erizipelul 452

COPILUL MIC

13

COPILUL NOSTRU

14

Gangrena streptococică 452 Foliculita 452 Furunculul 452 Carbunculul 453 Ulciorul 453 Eritrasma 453 Tuberculoza cutanată 453 Sifilisul 453 Boala zgârieturilor de pisică 454 Infecţii virale ale pielii 454 Herpesul 454 Varicela 455 Zona Zoster 455 Moluscum Contagiosum 455 Negii 456 SIDA 456 Micozele 457 Micozele corpului 457 Micoza unghiilor (onicomicoze) 457 Dermatomicoza capului 458 Pitiriazisul verzicolor 458 Candidoza pielii şi a mucoaselor 458 Candidoza generalizată 459 Paraziţii 459 Păduchii 459 Râia 459 Modificări pigmentare 460 Vitiligo 460 Albinismul 461 Fenilcetonuria 461 Pistruii 461 Aluniţele 462 Petele cafea cu lapte 462 Dermatoze alergice 462 Urticaria 462 Edemul angioneurotic 462 Dermatita atopică 464 Dermatita de contact 467 Dermatita seboreică 467 Efectul luminii asupra pielii 468 Arsura de soare 468 Sensibilitatea la soare 469 Erupţia polimorfă la lumină 469 Porfiria 469 Dermatite provocate de plante 470 Psoriazisul 470 Tumori (benigne şi maligne) ale pielii 472 Tumori benigne ale pielii 472 Fibromul pielii 472 Cicatricea hipertrofică 472 Angioamele 473 Boli ale ţesutului subcutanat 473 Tumori maligne la copil 473 Melanomul malign 473 Epitelioamele bazo sau spinocelulare 474 Boli ale glandelor sudoripare 474 Miliaria 474

Anhidroza 474 Hiperhidroza 474 Hidrosadenita 475 Boli ale glandelor sebacee 475 Acneea 475 Boli ale părului 476 Alopecia Areata 476 Alopecia traumatică 477 Părul în exces 477 Boli ale unghiilor 477 Inflamaţia din jurul unghiei 478 Dermatoze prin malnutriţie 478 Pelagra 478 Scorbutul 478 Deficitul de vitamină A 479 BOLI ACUTE LA COPIL 479 Tăieturi şi zgârieturi mici 479 Plăgile prin tăiere, zdrobire sau lovire 479 Înţepăturile de insecte 479 Muşcături de animale 481 Muşcăturile de câine 481 Muşcăturile de pisică 481 Muşcăturile umane 481 Muşcătura de şarpe 481 Înecul 482 Arsurile 483 Tulburări termice 485 Hipertermia 485 Sincopa de căldură 485 Epuizarea prin căldură 485 Şocul caloric 485 Hipotermia 486 Degerăturile 486 Intoxicaţii acute 487 Intoxicaţii cu medicamente 489 Substanţe caustice 489 Intoxicaţii cu derivaţi de petrol 490 Intoxicaţia cu insecticide, organofosforice, organoclorurate şi carbamaţi 490 Intoxicaţia cu alcool 490 Intoxicaţia cu aurolac 490 Intoxicaţia cu plumb 491 Urgenţele medicale la copil 492 Simptome de urgenţă la copil 492 Reanimarea de urgenţă 492 Sufocarea prin inhalare de corpi străini 492 Tehnica bătăilor pe spate 493 Tehnica comprimării abdominale (manevra Heimlich) 493 Reanimarea cardiorespiratorie 493 Copilul cu boli cronice 494 Impactul bolii cronice asupra copilului 494 Influenţa bolii cronice asupra copilului 495 Efectul bolii cronice asupra familiei 495 Alimentaţia copilului bolnav cronic 496 Copiii cu handicap 496 Îngrijirea copilului cu handicap 496

COPILUL MIC

Prefaţă
Această carte este scrisă pentru părinţi, pentru ca ei să-şi poată înţelege şi îngriji mai bine copilul. „Copilul nostru” oferă părinţilor informaţiile necesare pentru a creşte un copil sănătos, a-l ajuta să-şi atingă din plin nivelul fizic, intelectual, emoţional, moral şi spiritual – adică sănătatea optimă. Încerc să continui astfel îndrumările din volumul 1, „Mama şi pruncul”, care vor fi urmate de cele din volumul 3, „Adolescenţii”, şi – sper – pentru adult şi vârstnic. Cartea este un efort de a informa părinţii şi educatorii, preocupaţi de îngrijirea copilului, despre fazele normale şi anormale ale copilăriei. În prima parte a cărţii, sunt prezentate aspectele normale ale dezvoltării fizice, mentale, emoţionale, sociale şi spirituale ale copilului între 1 şi 13 ani. Nu veţi găsi aici reguli pentru creşterea copilului, deoarece nu sunt. Sugestii – da; reguli – nu. Nimeni nu vă poate învăţa cum să vă creşteţi copilul; fiecare copil, părinte şi familie sunt unice în felul lor. A doua parte este o schiţă enciclopedică a tulburărilor şi a bolilor mai frecvente ale copilăriei, care vă ghidează pentru a înţelege cum pot fi ele prevenite, diagnosticate şi tratate şi pentru a comunica mai uşor cu personalul medical. Este o sursă modernă de informaţii, la îndemână, pentru a suplimenta sfatul medicului. Copilul nostru trăieşte într-o ţară cunoscută – pe nedrept – ca fiind a noilor născuţi abandonaţi în maternităţi, a copiilor cu SIDA, a celor din orfelinate şi a copiilor străzii. Deşi sunt excepţii, acestea sunt realităţi dureroase ce nu pot fi ignorate şi pe care părinţii trebuie să le evite. Copiii sunt vulnerabili. Ei sunt primii afectaţi de sărăcie, malnutriţie, murdărie, poluare a mediului, ignoranţă, degradare socială şi nerespectare a drepturilor lor. Dezvoltarea sănătoasă a acestor copii este astăzi grav ameninţată, de aceea părinţii, dascălii şi personalul medical au rolul, mai mult ca oricând, de a le proteja sănătatea. Desigur, cei mai mulţi copii au părinţi iubitori, care se preocupă şi se sacrifică pentru ei, pentru a se dezvolta pe deplin. În asemenea familii iubitoare, copiii devin foarte rezistenţi, chiar în condiţiile nefavorabile. Mulţi copii crescuţi în sărăcie (inclusiv autorul) se dezvoltă în adulţi sănătoşi şi fericiţi. Rolul părinţilor în aceste condiţii grele este – însă – crucial. Celor care se vor apleca cu dragoste şi interes asupra rândurilor ce urmează, în numele copilului nostru, vă mulţumesc. Marin Gh. Ciobanu

15

COPILUL NOSTRU

Inscripţie pe o uşă:

Ascultă-mă şi dă-mi răspunsuri scurte şi clare la întrebări: Atunci, îţi voi arăta ce gândesc şi ce simt. Răsplăteşte-mă pentru că îţi spun adevărul: Atunci nu voi mai fi tentat să mint.

Pe măsură ce cresc, te rog: Înţelege că mă schimb foarte repede: Trebuie să fie greu să ţii pasul cu mine, dar încearcă.

Sandra Elena

Spune-mi când fac greşeli şi ce am de învăţat din ele: Atunci pot să accept că sunt bun, chiar când fac o boacănă. Acordă-mi atenţie şi petrece timp cu mine: Atunci, voi crede că sunt important şi valoros.

Fă ceea ce vrei tu să fac eu: Atunci, am un bun model de urmat.

Ajută-mă să explorez interesele, talentele şi potenţialul meu specific: Ca să fiu fericit am nevoie să fiu eu însumi şi nu tu sau cineva care vrei să fiu.

Laudă-mă şi apreciază-mă: Atunci mă voi simţi bine şi voi dori să continui să-ţi fac plăcere.

Ai încredere în mine şi respectă-mă: Chiar dacă sunt mai mic decât tine, am sentimente şi nevoi, ca tine.

Îţi mulţumesc că mă ai şi te sacrifici pentru mine. (Modificat după Hellen Rothschild – 1991) Te iubesc.

Fii un individ original şi creează-ţi propria ta fericire: Atunci mă poţi învăţa acelaşi lucru şi pot trăi o viaţă fericită, de succes şi deplină.

16

SĂNĂTATEA OPTIMĂ A COPILULUI
Copiii, deşi mici, sunt fiinţe complexe. Ei se dezvoltă sub aspect fizic, mental, emoţional, moral şi social. Corpul, mintea, emoţiile şi sufletul copilului sunt legate între ele şi se influenţează reciproc. Tot atât de puternice sunt influenţele părinţilor şi a mediului în care copilul se dezvoltă. Drept consecinţă, sănătatea lor, pentru a fi completă, are faţete multiple: sănătatea fizică, cea mentală (intelectuală), socială, emoţională, morală şi spirituală. Am denumit această sănătate completă, largă, sănătatea optimă. Sub această prismă am privit - încă din primele momente de viaţă Mama şi Pruncul, şi-l vom urmări, cu dragoste şi interes, pe măsură ce Copilul Nostru creşte şi se dezvoltă, printre Adolescenţi, vom încerca, în volumele ce urmează, să-l îndrumăm pas cu pas în Sănătatea Adultului şi - în final - ca Vârstnic, până în ultimele clipe ale vieţii sale pe acest pământ. Sănătatea optimă priveşte copilul în întregime, ca o unitate a corpului, minţii şi sufletului. Nu este suficient să-ţi consideri sănătos copilul, doar dacă nu este bolnav. Ajută-l să-şi dezvolte o sănătate vibrantă, optimă – treaptă superioară în care nu numai corpul funcţionează armonios, dar şi mintea, sentimentele şi sufletul lui. Să parcurgem împreună faţetele multiple ale acestei sănătăţi optime. Sănătatea fizică înseamnă un corp viguros, în dezvoltare, cu simţurile integre, rezistent la infecţii, lipsit de dureri sau de boli, menţinut printr-o alimentaţie corectă, activităţi fizice regulate, locuinţă salubră, siguranţă şi dragoste în familie şi un mediu ecologic. Aceasta este sănătatea evaluată de medicul pediatru prin examinarea periodică a copilului, analize de laborator, măsuri de igienă şi de prevenire a bolilor, precum şi prin îngrijirea medicală, la nevoie. Copilul este sănătos fizic atunci când are asigurate condiţii de viaţă adecvate, are poftă de mâncare, doarme suficient, se joacă îndeajuns, se dezvoltă armonios, este plin de vitalitate şi beneficiază de o bună educaţie pentru sănătate şi îngrijire medicală. Predispoziţia la boli depinde nu numai de ereditate, dar şi de stilul de viaţă. Arată-i copilului cât de

COPILUL MIC

puternic îi este corpul şi cum se adaptează la nevoie: cum îi bate inima de tare când aleargă sau îşi vindecă o rană, cum îşi întăreşte inima prin efort fizic şi hrană sănătoasă, cum îl ajută somnul să se simtă bine în timpul zilei sau cum sistemul imun îl apară de microbi şi viruşi. Educă-te tu însuţi şi oferă-i un exemplu pozitiv, devenind cât mai sănătoasă posibil, în loc de al îndruma către boală. În loc să-i dai o pilulă şi să soliciţi medicul pentru orice disconfort, învaţă-l că depinde şi de el cât este de sănătos şi cât de uşor se vindecă. Sănătatea fizică stă la baza sănătăţii optime, ca într-o piramidă. Dacăi sunt asigurate condiţiile, un copil sănătos fizic îşi poate dezvolta armonios şi sănătatea mintală, ca cea emoţională, socială, morală şi spirituală. El poate spune: „Îmi îngrijesc corpul şi el e bun cu mine” sau - mai târziu - „e bun cu mintea şi sufletul meu”. Sănătatea mentală (intelectuală) la copil înseamnă dezvoltarea vorbirii, a gândirii şi a puterii de a lua decizii în situaţii tot mai complexe. Pentru a se dezvolta mental, copilul trebuie să se simtă în siguranţă, protejat de familie şi mediul din jur. Nesiguranţa şi stresul îi scad puterea de a gândi raţional, iar comportarea lui suferă. Sănătatea mentală permite dezvoltarea celorlalte nivele de sănătate. Copilul sănătos mental învaţă să-şi exprime prin grai nevoile, dorinţele şi ideile, este curios, interesat în multe domenii: natură, muzică, artă, şcoală şi sport, acumulează continuu cunoştinţe, îşi dezvoltă atenţia, imaginaţia şi creativitatea şi învaţă din greşelile proprii, iar mai târziu, şi din ale altora. Ajută-l să-şi dezvolte mintea, să gîndească pozitiv, să fie încrezător în puterile lui, pentru a-şi forma o imagine bună de sine. Sănătatea socială satisface nevoia copilului de a aparţine şi a fi acceptat într-o familie iubitoare şi un grup de prieteni şi adulţi, care-i servesc drept model. Copilul cu o bună educaţie socială este prietenos, disciplinat, politicos, neviolent, învaţă treptat să rezolve cu succes conflictele şi este ferit de neglijenţă sau abuz în familie şi în societate. Îndrumă-l cum să fie prietenos, mani17

erat şi să-şi facă prieteni intimi. Oferă-i exemplul tău. Sănătatea emoţională înseamnă înţelegerea treptată a emoţiilor proprii şi ale altora, de a avea încredere în tine însuţi şi de a-ţi exprima şi a accepta sentimentele de dragoste şi de prietenie. Copilul sănătos este intens emoţional; el învaţă treptat să-şi recunoască, să-şi arate, săşi controleze uneori emoţiile iar, alteori, să-şi îndeplinească dorinţele. Este plin de voie bună, are simţul umorului şi tolerează relativ uşor stresul şi neplăcerile. Jucaţi-vă şi râdeţi împreună, ajută-l să spună şi să-şi manifeste ceea ce simte şi să facă faţă stresului zilnic. Sănătatea morală însemnă înţelegerea şi respectarea valorilor umane, sociale. Copilul nostru învaţă cu timpul ce e rău şi ce e bine. Aceasta îi oferă o cale morală de dezvoltare a caracterului. Îşi formează un fond moral care-l va ajuta să se dezvolte ca o persoană demnă şi să se integreze în societate. Fondul său moral îl va ajuta să reziste la tentaţii dăunătoare şi să-şi creeze limite morale proprii. Ajută-ţi copilul să fie cinstit, loial, demn şi milos. Sănătatea spirituală a copilului este un mod superior de a înţelege viaţa, de a privi mai adânc în lumea din jurul lui şi în el însuşi. Îi permite să iubească pe alţii şi pe Dumnezeu, să formeze o legătură cu această forţă universală fundamentală, nematerială. Aceasta îi permite să se deosebească de celelalte fiinţe vii. Legătura cu Dumnezeu sau cu altă forţă spirituală

COPILUL NOSTRU

supremă îl va face mai uman, mai pur, mai energic şi-l va ajuta să aibă ceva sfânt în viaţa zilnică şi să se bucure mai intens de viaţă. Ajută copilul să-şi îngrijească sufletul, hrănindu-l cu gânduri, sentimente şi trăiri spirituale, să pună suflet în tot ce face. Poţi învăţa copilul mic o rugăciune seara, la culcare („Înger, îngeraşul meu...), să-i descrii preşcolarului pe Dumnezeu, ca pe o fiinţă umană care-l ajută de sus, din cer, sau să atingi probleme spirituale, la şcolar, de ex.: „Ce este în sufletul tău?”. Mai târziu, va folosi un mod de gândire mai profund, care-i va permite să evite în mintea lui conflictul dintre lumea materială şi cea spirituală, dintre trup şi suflet. Va atinge astfel un nou nivel de inteligenţă spirituală. Îi poţi dezvolta spiritualitatea, fără a fi religios. Fereştel, oricum, de sectele periculoase. Sănătatea optimă a copilului este un mod de viaţă armonios, în care îşi dezvoltă continuu corpul, mintea, sentimentele şi sufletul. Este în parte moştenită, dar mediul din jur şi îngrijirea părinţilor au un rol major. Îndrumă copilul să înveţe deprinderi sănătoase de viaţă; aceasta include hrana, activitatea fizică, odihna, şcoala, prieteniile, adaptarea socială, reacţia la stres, orientarea spirituală, evitarea tutunului, alcoolului şi a drogurilor. Copilul nostru devine astfel treptat responsabil pentru propria lui sănătate.

18

Trecerea de la etapa de sugar la cea de copil mic este suportată uneori destul de greu de către părinţi. Sugarul zâmbitor şi ascultător devine acum un copilaş neastâmpărat şi încăpăţânat, care necesită multă răbdare, înţelegere şi supraveghere.

Introducere

COPILUL MIC (1-3 ani)

COPILUL MIC

Copiii mici consumă multă energie, învăţând să meargă, să alerge, să vorbească, să se familiarizeze cu obiectele şi persoanele din jur. Copilul mic înţelege că este o persoană independentă de părinţi şi îşi exprimă aceasta prin refuzul de a accepta sugestiile lor, spunând „nu” sau „lasă-mă pe mine”. Totuşi, el nu se poate descurca singur şi plânge, când părinţii se despart de el, sau ridică mâinile pentru a fi luat în braţe.

Copiii în creştere (1-5 ani) OMS, 2006

1 an

2 ani

3 ani

4 ani

5 ani

Activitatea creierului este foarte intensă, legăturile dintre neuroni ajungând la densitatea maximă din tot cursul vieţii. Copilul mic creşte, învaţă şi se transformă intens. Cu cât învăţaţi mai mult cum se dezvoltă copilul, cu atât veţi fi mai capabili să-i satisfaceţi nevoile. Caracteristicile dezvoltării copilului mic: - este foarte activ; - merge singur şi devine tot mai independent; - doreşte să înţeleagă totul; - are nevoie să vadă, să atingă, să guste şi să miroase obiectele, pentru a le cunoaşte în mod direct şi înţelege legăturile dintre ele; - poate privi lucrurile din perspective diferite; - descoperă diferenţa dintre sexe; - suferă şi se agită excesiv, când este refuzat sau nu poate realiza ceva; - are încă puţine reguli de purtare; - ignoră deseori sfaturile părinţilor, pentru a se simţi independent şi pentru a scăpa de controlul lor; - pune întrebări tot timpul, deoarece îşi dezvoltă intens gândirea şi vorbirea; - are încă o memorie scurtă şi trebuie să i se repete de nenumărate ori, pentru a evita un pericol; - când vorbeşte cu alţii, îi situează deseori în propria-i lume; - inventează prieteni imaginari, ceea ce îi dezvoltă mintea şi imaginaţia sau îl înspăimântă; - vrea ca totul să fie după placul lui;

Aspect de copii mici normali

De joacă împreună cu mama

19

În dezvoltarea lor, copiii au nevoie de independenţă şi îşi manifestă uneori această necesitate prin crize intense de nervi, iar alteori printr-o uşoară opoziţie. Dacă tratezi copilul mic ca pe un sugar, îl ţii pe loc. Frica excesivă, o altă caracteristică a vârstei, apare mai ales la copiii care au fost neglijaţi între 8 luni şi 2 ani. Aceştia au învăţat din fragedă copilărie că lumea poate fi un loc ostil şi că trebuie să se apropie de oameni cu grijă. Copilul trece acum de la o comportare subraţională la una raţională, dar continuă să îşi controleze greu emoţiile. Când copilul de 2 ani a învăţat că nevoile sale sunt cele mai importante, devine răsfăţat. Către al treilea an, el arată interes crescut pentru ceilalţi copii şi pentru activităţile din afara casei. Tot în acest timp, vorbirea evoluează: copilul începe să converseze. În condiţii optime, copilul mic poate fi plin de umor, originalitate şi de încredere în el însuşi, devenind un izvor nesecat de bucurii.

- continuă să-şi iubească părinţii intens şi este dependent de ei emoţional.

COPILUL NOSTRU

Creşterea cuprinde tot corpul. Măsurarea creşterii oaselor, organelor interne şi a creierului nu este practic posibilă, de aceea se măsoară periodic greutatea şi înălţimea şi, mai ales, se observă ritmul de creştere, care oferă indicaţii asupra sănătăţii copilului. Copiii născuţi oriunde în lume au potenţialul de a se dezvolta în aceleaşi limite de înălţime şi greutate, dacă au condiţii optime de viaţă încă de la început, consideră experţii în nutriţie ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Diferenţele în creşterea copilului până la vârsta de cinci ani sunt influenţate mai mult de nutriţie, modul de hrănire, mediu şi îngrijirea medicală, decât de gene (ereditate) şi originea etnică. Graficele de creştere folosite uzual au fost realizate din informaţiile obţinute prin măsurarea şi cântărirea a zeci de mii de copii. S-au stabilit apoi greutatea şi înălţimea medie pentru fiecare vârstă şi sex, rezultând o linie curbă, anume a 50-a curbă a funcţiei de repartiţie (50%, 50 procente sau percentile), ceea ce înseamnă că - într-un număr de 100 fetiţe şi băieţi - 50 sunt situaţi deasupra curbei (fiind mai înalţi sau mai grei) şi 50 sub ea (mai mărunţi sau mai slabi). Alte curbe reprezintă valori diferite: de ex. a 10-a şi a 90-a curbă a funcţiei de repartiţie sau percentile. Un copil a cărui greutate este pe cea de-a 25-a curbă, va fi mai înalt decât 25 şi mai scund decât 75 dintre copiii de aceeaşi vârstă şi sex. Alte grafice sunt adaptate pentru copiii născuţi prematur şi pentru cei subponderali la naştere.

La colţul cu poveşti

Dezvoltarea copilului nostru între 1 şi 3 ani este impresionantă.

Felul în care arată copilul depinde de moştenirea sa genetică, de îngrijirea primită, mediul familial şi cel înconjurător, exerciţiul fizic, modul de hrană şi de rezistenţa la boli. 20

CREŞTEREA

Curba creşterii în greutate la băieţi în primii 3 ani de viaţă

COPILUL MIC

Curba creşterii în greutate la fete în primii 3 ani de viaţă

Cât timp copilul creşte între limitele normale (între 10 şi 90 percentile sau curbe) şi se menţine pe aceeaşi curbă, părinţii nu trebuie să se îngrijoreze. Doar dacă, la un an, copilul se află pe a 80-a curbă, iar la 18 luni a coborât pe a 60-a, medicul va căuta cauzele şi va stabili un plan de tratament. Pentru a putea aprecia, fără tabele, creşterea medie în greutate şi înălţime la copii între 3 şi 10 ani, se pot folosi câteva formule simple, dar eficiente. Pentru greutate (G): 9 kg + 2 X vârsta în ani (Formula Herman) Ex: G la 8 ani: 9 kg + 16 = 25 kg Pentru înălţime (H): 80 cm + 5 X vârsta în ani (Formula Geldrich). Ex: H la 8 ani: 80 cm + 40 = 120 cm

Graficul creşterii în înălţime la băieţi în primii trei ani de viaţă (OMS, 2006) Legenda: 2= 95% dintre băieţi au o înălţime mai mare sau mai mică decât media; 3=la fel pentru 99% dintre copii.

Perimetrul toracic este egal cu cel cranian la vârsta de un an (45-46 cm), după care creşte cu câte un cm pe an de vârstă, până la 10 ani. Ex la 8 ani: 46 cm + 8= 54 cm La vârsta de 2 ani, copilul cântăreşte cam de 4 ori greutatea de la naştere şi atinge aproape jumătatea lungimii sale ca adult. După primul an de viaţă, ritmul de creştere în greutate încetineşte, la 150-250g pe lună (respectiv 1,8-3 kg la băieţi şi 2-2,5 kg la fete într-un an). În al doilea an, creşterea medie în înălţime este de 12 cm, iar – în al treilea an – de 5-8 cm la băieţi şi 6-9 cm la fetiţe. Uneori trec luni de zile în care greutatea nu se modifică simţitor, mai ales la copiii vioi; această „rămânere pe loc” este normală, atunci când aceşti copii sunt sănătoşi, au pielea colorată normal, privirea vie şi muşchii tari, sunt sprinteni, veseli, au poftă de mâncare şi dorm liniştiţi.

Graficul creşterii în înălţime la fete în primii trei ani (OMS, 2006) Legenda: 2= 95% dintre fetiţe au o înălţime mai mare sau mai mică decât media; 3=la fel pentru 99% dintre copii.

Măsurarea înălţimii la tocul uşii

21

COPILUL NOSTRU

La fiecare trei luni, cântăreşte şi măsoară copilul la tocul uşii: aşează-l cu călcâiele lipite de tocul uşii şi capul drept, cu o carte pusă orizontal pe creştetul capului; notează locul în care cartea atinge tocul uşii şi măsoară distanţa până la podea. Notează data măsurătorii şi iniţiala copilului, în locul respectiv.

Proporţiile copilului la 1 şi 3 ani

Proporţiile corpului se schimbă la această vârstă: capul pare mai mic, gâtul se lungeşte, şoldurile se lăţesc, cutia toracică se turteşte, se dezvoltă arcul piciorului, iar copilul se mişcă din ce în ce mai liber. De la un sugar îndesat şi rotunjor, devine – la 3 ani – un copilaş slab şi alungit. O parte din grăsime este înlocuită de muşchi, îi scade dar nu-i dispare burtica, iar braţele şi coapsele par mai subţiri. Malnutriţia este motivul cel mai frecvent de întârziere a creşterii şi o cauză principală de boală şi deces în copilărie. Copilul malnutrit poate fi subnutrit, având un deficit energetic (de calorii) sau proteic, lipsă de vitamine, minerale şi alte substanţe nutritive, sau are un exces alimentar ce se manifestă prin creştere excesivă în greutate şi – ulterior - obezitate. Copiii subnutriţi suferă mai des şi mai grav de boli infecţioase şi, în forme grave, prezintă o întârziere a dezvoltării lor mintale, determinată mai ales de sărăcie. 22

Creşterea întârziată

Trebuie consultat medicul pediatru, dacă: - în al treilea an de viaţă, copilul nu creşte suficient în greutate şi în înălţime, rămânând la limita inferioară a normalului; - a scăzut în greutate, chiar foarte puţin, - sau a scăzut rapid şi nu câştigă în greutate timp de trei – patru luni, mai ales dacă se asociază cu oboseală sau modificări de comportament. Cauze posibile de întârziere în creştere: - malnutriţia; deficitele nutritive frecvente sunt: energetice (calorice), proteice, vitaminele A, C, fierul şi zincul. O nutriţie insuficientă, prelungită, asociată sau nu cu infecţii repetate, compromite creşterea în greutate şi în înălţime, producând nanism nutriţional; copilul este mic de statură, fără a fi foarte slab. O creştere înceată la această vârstă poate fi urmată de una rapidă, mai târziu; - bolile care împiedică dezvoltarea copilului: ale aparatului digestiv (de ex. boala celiacă), ale plămânilor (infecţii repetate), oaselor, malformaţii cardiace, intoxicaţie cu plumb; - neglijarea, abuzul, mediu impropriu pentru dezvoltare, orfelinate; - întârzierea constituţională de creştere; unii copii cresc mai încet; dezvoltarea oaselor rămâne cu 1 - 4 ani în urma celorlalţi. Se întâlneşte la unul sau mai mulţi copii dintr-o familie (este ereditară); întârzierea poate fi recuperată în adolescenţă; - întârziere de creştere intrauterină; cei mai mulţi nou născuţi, mici pentru vârsta lor, pot atinge mai târziu greutatea medie, deşi cei născuţi sub 2 kg vor rămâne mai mici decât media; - deficit de hormon de creştere hipofizar; aceşti copiii au un ritm de creştere anormal, sunt mici de statură, faţă „de păpuşă”, grăsuţi la mijloc şi au zahăr scăzut în sânge (hipoglicemie). Unii dintre ei beneficiază de injecţii cu hormon sintetic; - cauze necunoscute; posibile tulburări de oxigenare la naştere. Copilul se dezvoltă sub multiple aspecte: fizic sau motor, verbal, intelectual, social şi emoţional. Acestea sunt legate între ele; dacă, de exemplu, un copil mic este ţinut mult timp în casă, i se împiedică dezvoltarea motorie, a cunoaşterii, a vorbirii şi cea emoţională; de asemenea, el se împrieteneşte greu cu alţi copii sau adulţi; dezvoltarea lui socială suferă.

Dezvoltarea motorie îi permite copilului mic să fie foarte activ, mereu în mişcare. Îi este greu să stea liniştit la masă, pe oliţă, la îmbrăcat sau când doarme. În această perioadă, copilul învaţă să mănânce, să stea pe oliţă singur, ceea ce îi dezvoltă sentimentul de control şi de putere. Dezvoltarea motorie îl ajută să-şi lărgească şi cunoaşterea, permiţându-i să observe mai bine ce este în jurul lui. Dezvoltarea motorie depinde de aceea a aparatului locomotor şi mai ales de maturizarea sistemului nervos central. De obicei, copilul progresează motor în următoarea ordine: merge de-a buşilea, se ridică în picioare sprijinindu-se de ceva, urcă trepte, se sprijină alternativ pe picioare, merge sprijinindu-se de mobilă, merge liber dar cade deseori, aleargă, sare, sare într-un picior, galopează, apoi poate sări peste un obstacol. Dezvoltarea motorie a copilului poate fi urmărită într-un jurnal ţinut de părinţi (vezi tabelul nr.1). Tabel nr. 1 - Dezvoltarea motorie a copilului mic Vârsta apariţiei
Între 1 şi 1 1/ ani:
2

Dezvoltarea motorie a copilului mic

COPILUL MIC
Ajută la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lui. Arată că are scutecul ud. Între 1 1/2 - 2 ani: Este plin de energie Merge repede şi aleargă 2m. Îşi poate scoate căciuliţa, şosetele şi mănuşile.

Se balansează pe picioare şi stă pe vine.

Se apleacă, ridică un obiect de pe jos şi se îndreaptă, fără să cadă. Loveşte şi aruncă o minge, fără să cadă. Se aşează pe un scaun mic, fără ajutor. Sare pe loc de două ori. Stând în picioare, aruncă o minge la distanţă de un pas. Dacă îi arăţi cum, desenează o linie curbă. Poate deschide clanţa cu ambele mâini. Desface şi asamblează jucăriile. Clădeşte un turn cu 3-4 cuburi. Deşurubează capacul unui borcan, care nu este prea strâns (Atenţie la cutiile cu medicamente!) Deschide şi închide un fermoar mare, când i se arată. Se joacă alături de alţi copii, dar nu împreună. Se descalţă fără ajutor, când i se cere. Foloseşte linguriţa corect.

Merge înapoi 4 trepte, fără să-şi piardă echilibrul.

Îşi pune uneori căciuliţa şi mănuşile, fără ajutor. Bea singur din cană sau dintr-un pahar mic. Treptat, poate să-şi scoată hainele care nu au nasturi. Foloseşte oliţa, când este aşezat de către mamă. Indică uneori că are nevoie de oliţă, fără să i se amintească. Arată independenţă. Nu împarte cu alţii; „totul este al meu”.

Se caţără de-a buşilea, fără ajutor, pe mobilă şi pe scări. Merge bine singur. Caută peste tot Trage după sine o jucărie legată cu sfoară. Acţionează înainte de a gândi Coboară de-a buşilea, cu spatele, 10 trepte. Merge 6 paşi singur, fără ajutor. Urcă scările, ţinut de mână. Se joacă singur. Arată cu degetul. Se ridică din şezut în picioare, fără ajutor. Aşează 2-4 cuburi unul peste altul, când i se arată cum. Mâzgăleşte pe hârtie cu creionul ţinut în pumn. Întoarce 2-3 pagini dintr-o carte cu pagini groase. Culege 1-2 jucării, când şi mama adună jucăriile. Bea din cană. Deschide gura pentru a fi spălat pe dinţi.

Între 2 şi 3 ani Foloseşte un căluţ de lemn sau un scaun, care se balansează, timp de 3 minute, fără să cadă. Mânuieşte obiecte mici (pahar, farfurie) fără să le scape. Stând în picioare, aruncă o minge mică la o jumătate de metru. Prinde o minge mare aruncată încet pe podea. Aleargă bine; stă într-un picior. Este mai tot timpul ocupat. Deschide uşile, folosind mânerul.

Aşează un cub într-o cană mai mare, când i se arată. Mestecă şi înghite alimente semisolide, tăiate în bucăţi mici.

Urcă şi coboară scările, treaptă cu treaptă (cel puţin 5 ). Desface o bomboană din ambalaj. Întoarce fără ajutor paginile unei cărţi cu foi groase. Înţelege sensul cuvintelor ca: mic, mare; în, deasupra.

23

COPILUL NOSTRU
Pune corect 3 piese diferite în găurile cu conturul corespunzător. Pune obiecte mici într-o cană şi apoi le aruncă. Desenează un „V” cu creionul. Clădeşte un turn din 6 cuburi. Pedalează pe o tricicletă. Începe să folosească de preferinţă o anumită mână, deşi unii băieţi fac aceasta doar către 5 ani. Toarnă dintr-un vas mic într-un pahar, fără să risipească mult. Se hrăneşte singur cu linguriţa, fără să se murdărească mult, cu excepţia lichidelor. Înfige corect furculiţa în carne sau în cartof. Se descalţă şi se dezbracă singur. Îşi cunoaşte numele, sexul şi vârsta. Spune când are nevoie la oliţă sau la toaletă. Se joacă cu alţi copii şi aşteaptă să-i vină rândul.

Începe să-şi strângă jucăriile, când i se cere să o facă.

Face singur pipi, dar are nevoie de ajutor pentru şters şi îmbrăcat. Dacă i se spune, îşi pune haina în cuier. Bea din pahar, fără să risipească.

Cu ajutor, deschide robinetul, umple un pahar cu apă şi închide robinetul la loc.

tarea picioarelor este foarte accentuată. Pe la 18 luni, copilul nu mai merge pe vârfuri, ci începe să meargă ca un adult, apăsând de la călcâi la vârfuri. Copiii care explorează mai mult vor umbla mai repede, iar copiii calmi, cărora le place să observe, vor merge puţin mai târziu. În perioada când copilul învaţă să umble, mersul primează peste toate celelalte acţiuni; îi oferă mai multă independenţă, îi lărgeşte orizontul, dar şi primejdiile. Când copilul începe să umble, lasă-l desculţ. Mersul fără pantofi ajută la formarea arcului piciorului. Pantofii sunt necesari doar pentru protecţie împotriva frigului şi a rănirilor. Dacă părinţii sunt îngrijoraţi de mersul copilului, trebuie consultat pediatrul. Un mers şchiopătat, asimetric sau legănat necesită consultul pediatrului. Copiii mici nu au nevoie de un program de exerciţii fizice, pentru că de obicei sunt suficient de activi: mai greu este să-i domoleşti. Părinţii trebuie să-i stimuleze, oferindu-le condiţii nepericuloase, care să le permită mişcare multă, variată şi posibilitatea de a explora. Cu cât copilul se joacă mai mult în aer liber, cu atât e mai bine pentru sănătatea, condiţia fizică, dezvoltarea şi bucuria lui. Lumina soarelui întăreşte imunitatea, prin creşterea vitaminei D. Sugestii pentru dezvoltarea activităţii fizice: - Oferă-i copilului cât mai multe activităţi fizice în casă şi afară, pentru a-şi dezvolta echilibrul, flexibilitatea, îndemânarea şi puterea. - Lasă-l la soare 10-15 minute zilnic, cu faţa şi mâinile descoperite. - Oferă-i mobilă şi obiecte pe care să se poată căţăra. - Nu abuza de obiectele care limitează mişcările copilului: ţarc, premergător, scaun de copil. - Zbenguiţi-vă împreună pe podea. - Dă-i obiecte pe care să le tragă după el. - Lasă-l să-şi împingă căruciorul. - Mergi, sari, dansează, aleargă şi loveşte mingea, împreună cu copilul.

Activitatea fizică

După Schrimer G.J./Charlesworth, 1995) Amer. Med.Ass. (1999)

Etapele descrise mai sus sunt aproximative. Părinţii nu trebuie să se îngrijoreze când copilul rămâne uşor în urmă, într-unul din domenii; el îşi poate folosi energia, dezvoltându-se sub alte aspecte. Când copilul s-a născut prematur, dezvoltarea sa motorie va fi uşor întârziată, dar va recupera repede, iar când va începe şcoala va fi la fel ca ceilalţi copii. Dacă dezvoltarea copilului rămâne în urmă sub aspecte multiple, trebuie consultat medicul pediatru şi ulterior alţi specialişti.

Unii copii încep să meargă la 10 luni, alţii la 18 luni, în medie - la 14 luni; părinţii nu trebuie să se îngrijoreze dacă copilul lor merge târziu în picioare, decât dacă au existat probleme la naştere. La început, copiii merg cu picioarele depărtate şi cu mâinile ridicate, pentru a se echilibra; vârfurile picioarelor pot fi îndreptate fie în afară, fie înăuntru. Nu este nevoie de corectare, cu excepţia cazurilor în care orien24

Mersul

şi în proporţii corecte. Nu-ţi face însă griji în a-i oferi o alimentaţie echilibrată la fiecare masă sau în fiecare zi; dacă ea este echilibrată săptămânal, este suficient. Evită pe cât posibil dulciurile concentrate, alimentele de tip fastfood şi semipreparate.

COPILUL MIC

Joacă în aer liber

- Lasă-l afară la joacă, pe topogan, în leagăn sau pe tricicletă, să călărească un băţ sau să se joace în nisip. - Încurajează-l să se mişte în ritmul muzicii, să se urce, să-mpingă şi să se caţăre.

Piramida alimentară Alimentele trebuie consumate în proporţii inegale, încă din copilărie. Proporţia aceasta este ilustrată practic în aşa numita piramidă alimentară, exprimată – după noile concepţii nutritive, în „porţii”.

sucuri dulci, torturi, îngheţate, pâine albă carne de vită, de porc, grăsimi saturate (unt, margarină solidă) leguminoase, nuci, peste, oua, carne de pui fructe, vegetale, uleiuri vegetale cereale, pâine din făină integrală efort fizic

Alimentaţia echilibrată (Vezi şi cap. Alimentaţia la Preşcolar şi Şcolar)

Nutriţia stă la baza vieţii, sănătăţii şi dezvoltării umane de-a lungul anilor. Rolurile nutriţiei în copilărie sunt creşterea şi dezvoltarea optimă şi stabilirea unor obiceiuri alimentare sănătoase pentru mai târziu. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc proporţional şi nevoile sale nutritive. Sunt necesare cantităţi mai mari de alimente bogate în proteine animale, vegetale, lactate, minerale şi vitamine, în special în timpul perioadelor rapide de creştere şi când învaţă să umble. Copiii mici au nevoie de stabilirea unui program regulat de hrană. Sunt necesare trei mese pe zi şi două sau trei gustări hrănitoare între ele, fără nici un alt aliment în afara lor. Cel puţin una dintre mesele principale trebuie luată împreună cu restul familiei. Copilul mic poate consuma cele mai multe din alimentele oferite la masă. Gustările nutritive cuprind fructe, lapte, biscuiţi, brânză, iaurt, prăjituri de casă şi zarzavaturi crude, cu excepţia morcovilor şi a ţelinei, care pot provoca accidente prin sufocare la copiii mici.

ALIMENTAŢIA

lapte şi produse lactate

Piramida alimentară la copii

O alimentaţie echilibrată trebuie să fie variată şi să conţină alimente din fiecare grupă

O porţie înseamnă cam o lingură de aliment pentru un an de vârstă (exemplu: pentru un copil de 3 ani, o porţie înseamnă 3 linguri de aliment); pentru copilul mic, mărimea unei porţii este redusă la cam un sfert din porţia adultului. Încă de la această vârstă fragedă, alimentele trebuie consumate în proporţie inegală. Din unele grupe mai mult, din altele mai puţin. Astfel s-a format ideea piramidei alimentare. Baza alimentaţiei o formează pâinea integrală, pastele făinoase, cerealele, cartofii şi orezul. Alimentele din acest grup oferă majoritatea caloriilor şi a glucidelor, vitamina B şi fier. Cerealele integrale adaugă fibre alimentare şi minerale, cum ar fi zinc şi magneziu. O porţie de pâine pentru copilul între 1-3 ani înseamnă un sfert de felie sau un sfert de cană de paste făinoase, orez sau cereale; sunt necesare 6 porţii pe zi. 25

Tabel nr. 2 - Grupele de alimente pentru copil
Grupul de alimente

COPILUL NOSTRU

Lapte şi produse lactate: lapte Proteine, grăsime, calintegral, iaurt, brânză de vaci şi ciu, vitamine A, B şi D, alte brânzeturi, smântână: (2-4 probiotice porţii)

Fructe proaspete (2-4 porţii) şi zarzavaturi de culori diferite (3-5 porţii): mere, portocale, lămâi, caise, căpşuni, prune, banane, morcovi, dovleac, varză, conopidă, spanac, mazăre, fasole verde, sfeclă

Pâine şi cereale: preferabil pâine Glucide, proteine, viintermediară sau neagră, paste tamine B, fier, calciu, făinoase (din făină integrală), zinc, fibre alimentare cereale, inclusiv orez, cartofi: 4-6 porţii pe zi

Substanţele nutritive

Vitamine A, B, C, glucide – inclusiv zahărul din fructe (fructoză), fibre alimentare, fitoelemente, antioxidanţi

Proteine concentrate: carne de Proteine, grăsime, fier, pasăre, vită, miel, peşte, ficat, zinc, vitamine A, B ouă, legume uscate, 2-3 porţii (B12 în special), D Grăsimi: uleiuri vegetale, unt Acizi graşi esenţiali, (fără grăsimi trans/hidrogenate): vitamine A şi D (2 porţii) Dulciuri: zahăr, băuturi dulci

Glucidele Glucidele complexe se găsesc mai ales în cereale şi în cartofi. Glucidele simple, ca zahărul şi siropul, oferă doar calorii. În schimb, pâinea integrală conţine, pe lângă glucidele complexe, alte peste douăzeci de substanţe nutritive (vitamine, minerale, proteine, fitoelemente şi fibre alimentare) care lipsesc total sau parţial din pâinea albă. Pâinea, pastele făinoase, cartofii şi cerealele trebuie să formeze aproape jumătate din conţinutul caloric al dietei copilului. Fructele şi zarzavaturile Aceste alimente au puţine calorii, dar conţin multe vitamine, cum ar fi vitamina A şi C şi mai puţin B, fitoelemente, antioxidanţi, calciu, fier şi alte minerale. Se recomandă 3-5 porţii de zarzavaturi şi 2-4 porţii de fructe pe zi. O porţie cuprinde 2 linguri de zarzavaturi sau fructe sau un sfert de cană de suc natural; se pot înlocui şi între ele. Trebuie folosite fructe şi zarzavaturi de 26

Calorii „goale”, adică alimente care nu mai conţin alte substanţe nutritive, în afară de glucide

culori cât mai variate (culorile curcubeului) pentru că acestea au o compoziţie diferită, în funcţie de culoare. Părinţii vor da un exemplu bun, dacă vor consuma ei înşişi zarzavaturi şi fructe. În ordinea importanţei, se consumă fructe şi zarzavaturi crude, fierte uşor la aburi, congelate, gătite şi - în ultimul rând - conservate. Sucurile proaspete pregătite în casă din mere, struguri, aguridă, corcoduşe, coacăze, porumbele, măceşe, agrişe, cătină albă de râu, tulpini de orz verde, frunze de măcriş şi portocale, sunt o sursă bună de vitamina C. Cele mai multe sucuri din comerţ, chiar şi cele numite „naturale”, au puţine substanţe nutritive. Unele sunt suplimentate cu vitamina C şi calciu. Prea multe sucuri de fructe presupune un aport insuficient de proteine şi glucide, care poate duce la încetinirea creşterii în înălţime, poate provoca diaree cronică, malnutriţie, dureri şi balonare abdominală. Băute seara înainte de culcare, sucurile de fructe favorizează apariţia cariilor dentare, dacă nu se spală pe dinţi. Sucul, oricât ar fi de nutritiv, nu înlocuieşte laptele.

Proteinele În alimentaţia copiilor, proteinele au un rol vital, fiind necesare creşterii şi dezvoltării. Carnea slabă, peştele, ouăle, laptele şi brânza, legumele uscate şi nucile sunt principalele surse de proteine, vitamina B, fier şi zinc; ele trebuie consumate zilnic de copil. Alimentaţia vegetarană strictă impusă de percepte religioase şi de tradiţii etnice, nu este recomandată la copilul mic.

Fibrele alimentare Sunt partea nedigerabilă a cerealelor integrale, a zarzavaturilor, legumelor şi fructelor. Fibrele alimentare sunt necesare pentru buna funcţionare a intestinelor, diluarea unor toxine şi substanţe cancerigene, scăderea colesterolului din sânge şi prevenirea bolilor de inimă la adult. În exces, ele scad absorbţia şi folosirea unor minerale şi vitamine (calciu, fier, magneziu, zinc, vitamină B12 şi acid folic), diluează alimentele bogate în calorii, producând malnutriţie şi întârzierea creşterii, exces de gaze intestinale şi dureri de stomac. Cantitatea necesară de fibre alimentare, în grame, la copil este: vârsta în ani + 5. Un copil de 2 ani are nevoie de 7 (5+2) grame de fibră pe zi.

Laptele şi produsele lactate Laptele şi derivatele lui oferă proteine, calciu, vitamina D şi B2. După recomandările actuale ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) (2005), copiii trebuie alăptaţi exclusiv la sân, până la vârsta de şase luni, apoi alimentaţia va fi diversificată treptat, continuând ca ei să sugă la sân, până la vârsta de un an şi chiar doi. Excepţie fac sugarii mamelor cu tuberculoză activă, cele HIV pozitive sau alte afecţiuni grave. Laptele este necesar pentru dezvoltarea oaselor şi a dinţilor, funcţionarea muşchiului inimii (miocard) şi pentru coagularea sângelui. Acest grup alimentar este principala sursă de calciu. Pentru nevoile zilnice de calciu, copilul mic trebuie să consume 500 ml de lapte integral pe zi sau echivalentul acestuia în diverse produse lactate. Laptele trebuie să constituie doar o parte a meselor sau gustărilor. Copiii trebuie să se obişnuiască să vadă lapte pe masă şi să-l bea din cană. La această vârstă, ţine mai uşor în mâini o cană „de copil mare”, cu două mânere. Laptele poate fi folosit la prepararea multor alimente ca: ouă bătute, gogoşi, piure de cartofi, cereale sau supe.Iaurtul este un alt aliment

Proteinele sunt formate din aminoacizi. Cele de origine animală conţin toţi aminoacizii necesari. Există aminoacizi neesenţiali în alimentele de origine vegetală (pâine, cartofi, cereale şi fasole), care se pot echilibra cu alte surse alimentare, astfel încât o combinaţie atentă, poate forma o alimentaţie adecvată. Pentru copilul în creştere, însă, alimentele vegetale nu sunt suficiente – este nevoie să se adauge proteine de origine animală. O felie de pâine cu brânză sau cereale cu lapte oferă copilului proteine tot atât de bune ca o bucată de carne. Pentru copilul mic, o porţie de proteine este alcătuită din 30 g carne sau din 2 linguri de fasole boabe gătită, ori dintr-o jumătate de ou. Copiii mici preferă carnea moale, tăiată în bucăţi mici. Atenţie: gătitul insuficient al cărnii şi ouălor este periculos, putând duce la toxiinfecţii alimentare. Carnea fiartă în exces devine fibroasă şi greu de mestecat. Carnea şi peştele, chiar slabe, conţin grăsimi, necesare copilului. Când copilului nu-i plac ouăle, acestea pot fi servite sub formă de budincă sau în prăjituri, iar dacă refuză peştele, se poate înlocui cu carnea de pui.

Grăsimile bune şi acizii graşi esenţiali Grăsimile sunt o sursă bogată de calorii (30% din valoarea calorică zilnică), au un rol plastic în alcătuirea celulelor, intervin în numeroase funcţii ale organismului, inclusiv a creierului şi dau gust plăcut mâncării. Valoarea nutritivă a grăsimilor este diferită; unele sunt bune, altele nu. Copilul mic, ca şi sugarul, are nevoie de grăsimile din laptele integral, unt, ouă şi carne. Grăsimile saturate din seu şi untură nu sunt bune pentru copilul în vârstă de până la trei ani. Grăsimile bune provin în special din plante, consumate de străbunii noştri, pe care omul modern le-a abandonat, cu preţul unor boli grave. Acestea sunt uleiul de porumb, floarea soarelui, măsline, soia, rapiţă (canola) – folosit şi drept carburant sau cel de in. De asemenea, grăsimi bune întâlnim în seminţe, nuci, cereale integrale (cu coajă), peşte, laptele de sân şi formula „lapte praf adaptat“. Asemenea grăsimi au rol în dezvoltarea copilului, în special a creierului. Grăsimile bune sunt cele nesaturate, de origine vegetală, şi pot fi de două feluri: mononesaturate şi polinesaturate. Ambele feluri scad colesterolul rău din sânge şi-l cresc pe cel bun. Acizii graşi mononesaturaţi (grupul omega9), se găsesc mai mult în uleiul de rapiţă şi de măsline, ei sunt necesari dar nu esenţiali, deoarece pot fi produşi în organism. 27

excelent care conţine proteine, grăsimi, calciu şi probiotice. Poate fi consumat şi de copii care nu tolerează laptele. Prin conţinutul mare de acid lactic este un bun antiseptic intestinal, inhibând flora patogenă. Brânza este o sursă concentrată de proteine şi calciu. Datele statistice arată însă că românii consumă lapte şi produse lactate în cantităţi insuficiente. Consumul prelungit sau excesiv de lapte nu este totuşi recomandat, deoarece înlocuieşte alte substanţe nutritive şi întârzie dezvoltarea normală a copilului. Laptele de capră are cam acelaşi conţinut caloric cu cel de vacă şi produce mai puţine alergii; conţine mai mulţi acizi graşi esenţiali necesari creşterii, dar mai puţin folat (acid folic), necesar pentru formarea globulelor roşii, putând provoca anemie, de aceea trebuie suplimentat cu alte surse de acid folic, cum sunt cerealele integrale, legumele uscate, carnea şi peştele.

COPILUL MIC

Acizii graşi polinesaturaţi conţin acizi graşi esenţiali, care nu pot fi fabricaţi în organism şi trebuie obţinuţi din alimente. Sunt două grupe de acizi graşi esenţiali: - omega-3: acidul alfa- linolenic, EPA (Acid EicosaPentaenoic) şi DHA (Acid DocosaHexaenoic) - omega-6: acid linoleic; se găseşte în seminţe şi ulei de floarea soarelui, ulei de porumb şi de şofrănel, în nuci, seminţe de dovleac şi de susan. Acizii omega-3 se găsesc în seminţe şi ulei de in, nuci, ulei de rapiţă îmbunătăţit genetic (canola) presat la rece, germeni de grâu (înlăturaţi din nefericire prin fabricarea făinei albe), peşte de apă rece (păstrăv, scrumbie, sardine, somon, ton), spanac, soia, alge, precum şi în carnea sau ouăle animalelor sau păsărilor hrănite cu seminţe de rapiţă sau de in. Uleiul de peşte conţine EPA şi DHA cu efecte antiinflamatorii. Sămânţa de in are de două ori mai mulţi acizi graşi omega-3 decât uleiul de peşte şi este mai ieftină; se pisează în râşniţa de cafea şi se presară, proaspătă, pe salată sau cereale. Acizii graşi esenţiali sunt necesari pentru funcţia sistemului nervos, cardiovascular, imunitar, de reproducere şi vedere. Acizii graşi esenţiali (AGE) participă la formarea membranelor celulare, nutriţia celulelor, producerea de prostaglandine şi alte substanţe. Aceste substanţe reglează funcţii ca tensiunea arterială, frecvenţa inimii, coagularea sângelui, nivelul grăsimilor din sânge, fertilitatea, răspunsul inflamator şi imunitatea. AGE protejează inima la adult, prin scăderea colesterolului rău (LDL) şi creşterea celui bun (HDL). AGE sunt necesari pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor, în special a creierului şi a organelor de simţ, reducerea inflamaţiilor şi a riscului de boli cardiovasculare şi diabet la adult. Ambii acizi intervin în procesul de inflamaţie, dar în sens opus: acizii omega-6 favorizează oxidaţiile, pe când cei omega-3 au rol antioxidant, protector. Proporţia optimă dintre omega-6 şi omega-3 din alimentaţie este de 4/1; în alimentaţia zilnică proporţia este de cca 25/1. Acest dezechilibru nutritiv din alimentaţia omului modern se pare că joacă un rol în numeroase boli: inflamaţii cronice, ateroscleroză, hipertensiune, diabet zaharat ş.a. 28

COPILUL NOSTRU

Grăsimi mononesaturate
Unt

grăsimi saturate

Grăsimi polinesaturate – omega 3

Grăsimi polinesaturate – omega 6
Coles% terol grăsimi mg/linguriţă
33 14 12 0 0

Grăsimile animale sunt în majoritate saturate
Seu
Untură

trans
5 5 1 0 0

Unele uleiuri vegetale sunt bogate în grăsimi mononesaturate
Ulei de masline

Numeroase uleiuri vegetale sunt bogate în grăsimi polinesaturate
Ţofrănel (safflower) Ulei de porumb Ulei de floarea soarelui

Ulei de rapiţă

0
0

0
0

Ulei de seminţe de soia

Ulei de seminţe de bumbac

0 0
0

0 0
0

Grăsimile rele Sunt nesănătoase, deoarece cresc nivelul colesterolului în sânge; ele sunt de două feluri: saturate şi trans (hidrogenate). Grăsimile saturate sunt mai ales de origine animală şi se găsesc în carne, produse lactate integrale (unt, lapte, brânză şi îngheţată). Ele cresc colesterolul rău (LDL), ca şi pe cel bun (HDL); ele trebuie limitate în alimentaţie după vârsta de 3 ani, din cauza riscului de ateroscleroză. Grăsimile trans (hidrogenate sau parţial hidrogenate) sunt obţinute prin încălzirea uleiurilor vegetale în prezenţa hidrogenului (hidrogenare). Cu cât au mai mult hidrogen, cu atât sunt mai tari la temperatura camerei. Margarina din pachet are mai multă grăsime trans decât cea din cutie, iar aceasta din urmă are mai multă grăsime trans, decât margarina lichidă. Grăsimile trans se găsesc în margarine şi în numeroase preparate alimentare gata preparate, inclusiv cele de fast-food. Grăsimile trans sunt mai dăunătoare chiar decât cele saturate, deoarece cresc colesterolul rău, LDL, şi-l scad pe cel bun, HDL. Ele favorizează inflamaţia şi provoacă la adult boli de inimă, hemoragie cerebrală, diabet şi alte boli cronice. Drept avertizare, proporţia de grăsimi trans va figura pe lista conţinutului de substanţe nutritive din alimentele pregătite în comerţ sau de pe conserve. Grăsimile trans au început să fie chiar interzise în meniul restaurantelor din unele oraşe mari din SUA.

Comparaţia grăsimilor alimentare

Între unt şi margarină În trecut, margarina era prezentată ca un înlocuitor sănătos al untului. Deoarece însă margarina solidă conţine cantităţi mari de grăsimi trans, este mai nesănătoasă pentru inimă şi artere decât untul, care are grăsimi saturate şi colesterol. Pe cât posibil, evită margarina solidă. Alege uleiuri vegetale sau margarină lichidă, etichetată fără grăsimi trans sau nehidrogenată. Dacă foloseşti totuşi margarină moale, alege una scăzută în grăsimi saturate. Tabel nr. 3 - Procentajul diferitelor feluri de grăsimi în margarină
Din pachet; 70% ulei de soia Margarine Saturate

Din cutie, moale; 67% ulei de porumb şi soia Din cutie, moale; 48% ulei de soia

18 16 17 18

MonoPolinesaturate nesaturate

Trans

2

29

23 11 8 5

27 24 22

44 49 54

- obişnuieşte copilul cu o dietă nesănătoasă; - nu are o valoare nutritivă deosebită, oferă doar calorii „goale” ce pot fi obţinute din alimente mai nutritive, de ex. fructe proaspete, care au în plus vitamine, fitoelemente şi fibre alimentare; - este de multe ori amestecat cu alimente sărace din punct de vedere nutriţional; ex. grăsimi trans (hidrogenate) şi făină albă (în prăjituri) ; - contribuie la apariţia cariilor dentare şi obezităţii (multe din alimentele care conţin zahăr îngraşă, fără a fi nutritive şi fără a micşora senzaţia de foame ). Dulciurile conţin zaharuri simple, ca zahăr nerafinat, fructoză, glucoză, miere, siropuri, zaharoză (dextroză) şi sucroză. Limitarea consumului de zahăr nu înseamnă limitarea în întregime a dulciurilor. Acestea se pot consuma sub formă de fructe proaspete, sucuri de fructe şi prăjituri preparate în casă, dar cu puţin zahăr sau, uneori, puţină ciocolată neagră.

COPILUL MIC

Copiii au nevoie de grăsimi, inclusiv de acizi graşi esenţiali, pentru dezvoltarea creierului, în special omega 3, din ulei de porumb, de floarea soarelui (4 linguriţe pe zi), de rapiţă (consumat în amestec cu cel de floarea soarelui), din cereale integrale, nuci, soia şi din peşte gras (scrumbie, păstrăv, sardine, hering, ton). Uleiul de peşte consumat în mod excesiv, deşi bogat în acizi graşi omega-3, poate fi dăunător în doze mari, datorită excesului de vitamine A şi D şi de mercur (Hg), pe care le conţine. Consultă medicul înainte de a-l folosi.

Lichidă; 60% ulei de floarea soarelui, soia şi rapiţă

Dulciurile La copilul mic dulciurile trebuie să furnizeze doar o mică parte din caloriile necesare. E bine ca acestea să fie consumate în cantităţi mici. Nu se recomandă adăugarea de zahăr la alimentele consumate zilnic. Prăjitura şi îngheţata sunt bune, dar nu zilnic. Supraveghează consumul dulciurilor acasă, dar acceptă-le uneori în afara ei. Deşi copiilor le plac dulciurile, consumul de zahăr trebuie limitat din următoarele motive:

Lichidele Lichidele se servesc fără restricţii; lor li se adaugă apa provenită din fructe sau vegetale (care conţin în medie 80-95% apă). Copilul are nevoie de lichide suplimentare când este cald afară, dacă îi este sete, este răcit, când are febră, infecţii respiratorii, diaree sau vărsături. Se recomandă fierberea prealabilă a apei de la robinet, pentru distrugerea microbilor. Prin fierbere, nu se înlătură însă şi poluarea cu substanţe organice. Apa provenită din fântâni poate conţine nitraţi, insecticide şi îngrăşăminte dăunătoare, iar folosirea filtrelor - ca metodă preventivă - este costisitoare. Pregăteşte sucurile în casă din fructe şi zarzavaturi. Băuturile îndulcite din comerţ, chiar dacă au vitamine, nu sunt recomandate pentru copil. Sucurile de fructe sunt în realitate - apă cu zahăr; mai hrănitor este un măr şi un pahar cu apă.

Apa potoleşte setea

29

COPILUL NOSTRU

Substanţele minerale Sodiul - deşi important pentru funcţia organismului - nu este discutat aici, deoarece rareori este deficitar în alimentaţia copilului; mai frecvent este consumat în exces, ceea ce poate contribui uneori la hipertensiunea arterială. Nu obişnuiţi copiii să adauge sare la masă. Calciul este necesar pentru creşterea oaselor, a dinţilor şi are numeroase funcţii în organism. Este obţinut mai ales din lapte şi produsele lactate. Copilul mic trebuie să bea două căni de lapte pe zi. Nevoile zilnice de calciu sunt greu de acoperit în lipsa laptelui şi a produselor lactate. O sursă de calciu ieftină şi uşor asimilabilă (citrat de calciu) se poate obţine din coaja de ouă fierte. După îndepărtarea pieliţei, coaja bine spălată este pisată şi pusă într-un recipient, în care se stoarce o lămâie sau două. Conţinutul se lasă la macerat 3 zile, după care se amestecă în părţi egale cu miere. Se administrează 1-3 linguriţe înainte de mese, în funcţie de vârsta copilului. Un alt mod de pregătire constă în coacerea cojilor pe o plită încinsă, ceea ce permite pisarea lor fără macerare. Fierul: La această vârstă, anemia care apare din cauza lipsei de fier este frecventă. Copii au nevoie de 10 mg de fier pe zi, pe care îl iau mai ales din carne. Laptele oferă energie, proteine şi vitamina B2, dar nu şi fier. Din acest motiv, copiii nu trebuie să bea mai mult de 3 căni de lapte pe zi. Laptele 30

Copiii trebuie să bea zilnic o anumită cantitate de lichide, necesară funcţionării organismului. Nevoile zilnice minime de lichide sunt pentru copilul în greutate de: sub 10 kg: 90 ml/ kg/zi; de ex.: sugar de 9 kg: 810 ml/zi între 10-20 kg: 1000 ml plus 40 ml/kg/zi pentru fiecare kg peste 10 kg; de ex.: copil de 15 kg: 1000ml + (5 x 40ml) = 1200 ml/zi peste 21Kg: 1500 ml + 20 ml/kg/zi pentru fiecare kg peste 21kg; de ex.: copil de 30 kg: 1500 ml + (20 x 9) =1680 ml/zi Cantitatea de lichide consumate zilnic trebuie urmărită cu atenţie la copiii cu greaţă, vărsături, diaree, febră sau la cei care refuză să mănânce. Părinţii trebuie să măsoare cantitatea de lichide consumată de copilul bolnav şi să urmărească semnele de deshidratare.

nu înlocuieşte carnea, ouăle, peştele, cerealele integrale sau produsele îmbogăţite cu fier Deficitul de fier influenţează sănătatea copilului. Fierul ajută nu numai la transportul oxigenului în sânge, dar şi în celule, care îl folosesc pentru a produce energia. Fierul este folosit şi pentru a forma substanţele care fac legătura între celulele nervoase (neurotransmiţători), în special între cele care reglează menţinerea atenţiei, importantă pentru învăţătură. Drept urmare, o lipsă a fierului produce nu numai o scădere a energiei, dar influenţează şi buna dispoziţie, durata menţinerii atenţiei, capacitatea de a învăţa şi performanţele intelectuale în general. Fierul este doar una din nenumăratele substanţe nutritive care influenţează comportamentul copilului. Copiii anemici cu deficit de fier au o dezvoltare motorie şi intelectuală întârziată, care se poate corecta, parţial, prin tratament cu fier. Este important ca anemia să fie prevenită încă din faza de sugar sau chiar înainte de naştere. Copiii anemici absorb mai uşor plumbul din mediul înconjurător, faţă de cei normali; intoxicaţia cu plumb este mai gravă la copiii anemici şi întârzie dezvoltarea lor fizică şi mentală. Alimente bogate în fier: ficatul, carnea roşie, scoicile, cartoful cu coajă, spanacul, fasolea, stafidele, mămăliga, ciocolata, prunele, ouăle etc. Dacă nu bea suficient lapte şi nu mănâncă destulă carne, ouă sau peşte, copilul are o dietă dezechilibrată, fără suficiente proteine, calciu, fier, vitamine B şi D; cei din familiile sărace sau vegetariene, fac parte din această categorie. Fluorul se găseşte în apa potabilă fluorinată, ceaiul chinezesc, produsele marine (peşte de ocean) şi produsele medicale de uz stomatologic. Rolul fluorului în prevenirea cariilor şi întărirea oaselor este controversat. Cu toate acestea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte organizaţii medicale internaţionale de prestigiu continuă să recomande, însă, folosirea fluorului pentru îngrijirea dinţilor. Tabel nr. 4 Principalele surse alimentare de vitamine, minerale, antioxidanţi, fitoelemente şi probiotice necesare copiilor

COPILUL MIC
Substanţa nutritivă Funcţia Sursa alimentară D ( calciferol) E (tocoferol) K (fitochinone) Substanţe minerale şi microelemente * Calciu
Este de fapt precur- Lumina solară, produse lactate, sorul unui hormon. peşte, uleiuri vegetale, ovăz, Necesar pentru creş- lucernă, ficat tere, mai ales a oaselor şi dinţilor

B1 (tiamina)

Vitamine solubile în apă

Îmbunătăţeşte funcţia creierului, circulaţia, digestia, producţia de energie

B2 (riboflavina) Previne cataracta, sti- Lapte şi produse lactate, ficat,

Gălbenuş de ou, peşte, legume, grâu încolţit, orez, făină de grâu integrală, fasole, carne, nuci, peşte, mazăre verde, ceapă verde, spanac, ardei gras, pătrunjel, varză, cartofi, conopidă, lobodă, agrişe, prune uscate.

Antioxidant, prote- Uleiuri vegetale, zarzavaturi cu jează împotriva boli- frunze şi iarbă de mare,făină lor de inimă, catarac- integrală, lapte tei şi cancerului Coagularea sângelui, Zarzavaturi verzi, ovăz, făină, creşterea şi repararea soia, melasa, uleiuri vegetale oaselor

B3 (niacina)

mulează procesele carne de pasăre, ouă, peşte, nuci, digestive şi neurotro- alune, mazăre verde, spanac, fafice sole verde, lobodă, prune uscate, salată verde, cartofi, andive, conopidă, sfeclă roşie, varză, păstârnac, caise, dovleac, morcovi, pere, vinete, cireşe, cereale integrale. Ameliorează circulaţia, menţine pielea sănătoasă şi stimulează funcţia celulelor nervoase

Morcovi, broccoli, legume, faină integrală, ouă, peşte, nuci, drojdie de bere, carne slabă de vită şi pasăre, peşte, legume

Magneziu Potasiu

Esenţial pentru creş- Produse lactate, sardine, zarzaterea şi menţinerea vaturi verzi cu frunze, fasole, oaselor, dinţilor linte, soia, fructe uscate (absorţia calciului din spanac este scăzută), alune, nuci, smochine, caise, linte, mazăre, cartofi deshidrataţi, varză deshidratată Intervine în toate Mere, caise, banane, lactate, zarprocesele biologice zavaturi verzi, soia, cereale intedin organism grale, legume,nuci, peşte oceanic

B5

(acid pantotenic)

B6 (piridoxina) Ajută funcţia siste- Morcovi, peşte, carne de pasăre,

Vitamina antistress; Ficat, ouă, nuci, legume, făină inteajută rezistenţa fizică grală, drojdia de bere, carne, peşte, şi funcţia glandelor cereale integrale, lapte, cartofi. suprarenale

Acid folic (folat) Hrană pentru creier; Tărâţe, zarzavaturi verzi, legume,

mului nervos, car- seminţe şi nuci, ficat, făină dio-vascular si imu- integrală, fasole, cartofi, banane, nitar drojdie de bere, spanac, mazăre verde, mere, pere, conopidă, salată verde, roşii, fasole verde, cireşe, afine.

Fierul

Funcţia aparatului Caise, banane, nuci, tărâţe de cardio-vascular şi sis- grâu, usturoi, verdeţuri, legume temului nervos; protejează împotriva hipertensiunii arteriale Component al hemoglobinei şi mioglobinei (din muşchi), care transportă oxigenul la celule şi ţesuturi

Ajută funcţia ner- Alimente de origine animală, B12 (ciancobaltami voasă, previne ane- soia, lucernă, ouă, produse mia şi bolile de inimă lactate, peşte, fructe de mare na)

creşte energia, imuni- orz, făină integrală, portocale, tatea, previne ane- fasole, mazăre, ficat mia, protejează inima, previne unele malformaţii ale sistemului nervos la embrion/făt

Fosfor

Fluorul Borul Crom Cupru Iod

Biotina

Colina

C (acid ascorbic) Ajută funcţia glandei Măceşe, căpşuni, ardei, varză, rosuprarenale, creşterea şi repararea ţesuturilor, întăreşte gingiile, producerea de hormoni, rol antioxidant, rol în formarea colagenului

Rol în transmiterea Gălbenuş de ou, lactate, carne, impulsului nervos, a soia, cereale integrale funcţiei creierului şi a metabolismului

Favorizează formarea Drojdia de bere, carne, produse de aminoacizi şi gră- lactate, peşte, soia, cereale intesimi, creşterea părului, grale a unghiilor şi menţine elasticitatea pielii

Formarea şi întărirea Apa potabilă tratată (controveroaselor şi dinţilor; pre- sat) vine cariile dentare

Necesar în metabo- Lapte, iaurt, seminţe de floarea lismul energetic, com- soarelui, ficat poziţia ADN şi ARN, necesar creşterii, în compoziţia membranelor celulare

Ouă, ficat, carne, peşte, verdeţuri, stafide, fasole, urzici, frunze de păpădie, mazăre, nuci, pâine integrală (de curând îmbunătăţite cu adaos de fier şi calciu), făină de soia, spanac, linte, mazăre, caise, alune, smochine, nuci, prune

Întăreşte oasele, dinţii, Mere, morcovi, struguri, nuci, unghiile şi funcţia cre- cereale, verdeţuri ierului

Participă la formarea Brânză, legume, cereale germiinsulinei; ajută la scă- nate, struguri, carne, ciuperci, derea colesterolului ulei de porumb, cartofi, peşte oceanic, drojdie de bere Creşterea oaselor, ar- Cereale, verdeţuri, fructe de maticulaţiilor, nervilor re, usturoi, viscere de animale, şi celulelor din sânge legume, nuci, fructe uscate

Vitamine solubile în grăsimi

şii, cătină, coacăze negre, pătrunjel, mărar, ardei gras, hrean, zarzavaturi cu frunze, citrice, pepene, fragi, lobodă, spanac, conopidă, gulii, salată verde, ceapă verde, zmeură, agrişe, praz, ridichi, cartofi, mazăre verde, napi şi păstârnac.

Mangan Molibden Seleniu Siliciu

Controlează activita- Sare iodată, măsline, fructe de tea tiroidei mare Structura oaselor, a Cereale, seminţe, ouă, nuci, frucnervilor, menţinerea te uscate glicemiei în limite normale

A (retinol, carotenoizi)

Vederea crepuscula- Ficat, gălbenuş de ou, fructe şi ră (semiîntuneric), zarzavaturi de culoare verde pielea şi imunitatea închis, oranj sau roşie (morcovi, spanac, pepene galben, dovleac, caise, gogoşari, roşii, pătrunjel, piersici, portocale, cartofi dulci, sfeclă roşie, lobodă, ardei gras, măceşe, cătină, ceapă verde, salată verde, prune uscate)

Component al unor Fasole, cereale, verdeţuri, leguenzime, protejează me împotriva cancerului de esofag Antioxidant, prote- Cereale, legume, peşte, ouă, fijează împotriva can- cat, nuci, drojdie de bere, usturoi cerului şi bolilor cardio-vasculare Dezvoltarea oaselor Mere, făină integrala, legume, şi ţesutului conjunc- rădăcini de zarzavat. tiv

31

COPILUL NOSTRU
Vanadiu Zinc Antioxidanţi (Vezi cap. alimentaţia şcolarului) Structura oaselor şi Peşte, măsline, uleiuri vegetale, dinţilor cereale integrale, mărar Necesar pentru creş- Drojdie de bere, peşte, legume, tere, funcţia imuni- carne, ouă, seminţe de dovleac, tară şi de reprodu- cereale integrale cere

Protejează împotriva bolilor de inimă, unor forme de cancer, cataractei şi a îmbătrânirii precoce

Fitoelemente (Vezi cap. alimentaţia preşcolarului) Probiotice

Previn unele cancere, osteoporoza, scad colesterolul, întăresc imunitatea şi grăbesc vindecarea

Vitaminele A, C, E din fasole, afine, măceşe, zmeură, căpşuni, mere, struguri, mure, coacăze, fragi, nuci, cireşe, prune, portocale, roşii, morcovi, ceapă, usturoi, varză, conopidă, spanac, mazăre, linte, soia, cartofi, ouă, peşte, ceai chinezesc, ciocolată neagră Fructe şi zarzavaturi intens colorate: ţelină, cireşe, roşii, pepene roşu, dovleci, varză, ardei roşi, arpagic, ceapă, usturoi, praz, cereale integrale, citrice, brocoli, ulei vegetal, ceai negru şi verde, ciocolată neagră (nu cea cu lapte).

Componente micro- Iaurt cu bacterii probiotice vii, de biene din alimente ex. Bifidus Essensis bune pentru sănătate

* Sodiul, un element important în organism, nu este menţionat deoarece este foarte răspândit şi chiar folosit în exces în bucătăria românească.

32

Comportamentul copiilor mici la masă - vor să mănânce singuri, ceea ce le dă senzaţia de siguranţă şi independenţă; - iau mâncarea cu degetele; - le plac alimentele calde, nu cele fierbinţi sau reci; - încep să roadă şi să mestece, mai ales după ieşirea măselelor şi preferă alimente crocante (coaja de pâine, biscuiţi, cartofi prăjiţi, nuci); - pe la 3 ani, învaţă să folosească furculiţa; se descurcă tot mai bine, când e lăsat să mănânce singur; - pot ţine în mână o cană; beau mai uşor dintro cană cu capac, decât dintr-una neacoperită; - refuză unele alimente şi arată preferinţe pentru altele; - se joacă des cu mâncarea şi murdăresc în jurul lor; - le plac obiceiurile legate de masă: de exemplu mulţumitul pentru urarea „poftă bună!”; - ciugulesc, nu mănâncă; preferă gustările în locul meselor principale;

Ce sunt probioticele Sunt microorganisme vii, asociate alimentelor, care contribuie la echilibrarea florei intestinale, la întărirea sistemului imun, a metabolismului (arderilor din organism) şi a organismului în general. Se găsesc în iaurtul bogat în bacterii prietenoase, vii, de ex.: B. Bifidus, L. Acidophilus, L. Bulgaricus, S. Thermophilus.

Pregătirea alimentelor pentru copilul mic Copilul trebuie să aibă o dietă alimentară, echilibrată, care să conţină suficiente cantităţi de glucide, proteine, grăsimi, vitamine, fitoelemente şi minerale. El are nevoie de ele şi le va folosi pe toate, atât timp cât pe masă sunt alimente variate şi apetisante. O dietă sănătoasă trebuie să fie variată, atât pentru copil, cât şi pentru adult; aceasta nu necesită calcule speciale, deoarece se va echilibra singură de la o zi la alta sau de la o săptămână la alta. Dacă copilul mănâncă puţină carne, peşte, ouă, lapte, iaurt, brânză, nuci sau fasole, va avea destule proteine de calitate. Dacă acestora li se adaugă fructe şi zarzavaturi, va avea suficientă vitamină C şi fibre alimentare. Alimentaţia sănătoasă a copilului trebuie să-i furnizeze suficiente calorii pentru buna funcţionare a organismului, a activităţii motorii şi un surplus de calorii pentru creştere şi dezvoltare. Caloriile (în realitate, kilocalorii) sunt o măsură a energiei totale pe care corpul o primeşte din alimente. Nevoile calorice diferă de la un copil la altul, chiar dintre cei de aceeaşi vârstă, greutate şi fază de creştere. Alimentaţia sănătoasă permite o creştere rapidă şi armonioasă a copilului şi, ulterior, scade riscul de obezitate, boli cronice, cum ar fi cele de inimă şi unele forme de cancer. Alimentele trebuie pasate sau tăiate mărunt. Alimentele prăjite sunt prea grase; se recomandă fierberea lor, sau prepararea pe grătar. Condimentele şi usturoiul din abundenţă pot fi evitate sau înlocuite cu iaurt. Între 1-3 ani, copiii au nevoi variate, între 900-1800 de calorii pe zi; în medie, 1200-1400 de calorii pe zi. Cantitatea de alimente necesară copilului pentru a se dezvolta depinde de

- nu au răbdare să stea la masă decât 5-10 minute, de aceea au nevoie de mese mici şi gustări hrănitoare; - se ridică deseori de la masă, dorind să exploreze în jur, dar se întorc şi mănâncă în continuare; - nu au bune maniere; de aceea trebuie să li se repete des regulile de bună purtare la masă; - aruncă mâncarea, când s-au săturat; - fac doar ce vor ei şi nu înţeleg totdeauna ce li se spune; - imită părinţii şi fraţii; - ajută, pe măsura puterilor lor, la pregătirea, aşezarea şi strângerea mesei.

greutatea, nivelul de activitate şi viteza sa de creştere. Mâncarea puţină, săracă în calorii, poate compromite grav dezvoltarea fizică şi intelectuală. Excesul îndelungat de calorii duce la îngrăşarea copilului şi la obiceiul de a se hrăni nesănătos pentru tot restul vieţii. Nu este nevoie ca părinţii să calculeze calorii, ci doar să urmărească greutatea copilului la intervale variabile de timp. Dacă copilul arată bine, dacă este energic şi creşte bine, el îşi stabileşte singur cantitatea de alimente de care are nevoie. Copilul are nevoie proporţional de mai multe proteine (1,2g/kg corp) şi calorii (100 cal/kg corp), decât adultul, deoarece continuă să crească. În perioadele de creştere rapidă, copilul este mai mâncăcios decât de obicei şi are nevoie de calorii în plus, necesare creşterii. Oferă-i copilului alimente cât mai nutritive, de exemplu pâine integrală sau fructe proaspete, în loc de pâine albă sau sucuri artificiale. Nu numai numărul de calorii contează, ci şi calitatea acestora, astfel caloriile furnizate de fructele proaspete sunt mult mai valoroase, decât cele furnizate de ciocolată, iar cele din lapte, mai valoroase decât cele din băuturile artificiale. Sugestii: - Pregăteşte mâncăruri relativ simple, dar hrănitoare, dense nutritiv şi variate. - Lasă copilul să decidă cât de mult mănâncă şi când s-a săturat. - Oferă-i porţii mici, pe măsura stomacului. - Nu-l forţa să mănânce. - Lasă-l să mănânce singur, cum vrea: cu degetele, cu mâna (spălată) sau cu linguriţa, chiar dacă eşti o mamă căreia îi place să controleze totul.
Lăsată să mănânce singură

- Alimentele proaspete sunt mai bune decât cele procesate, iar cele fără pesticide sunt mai sănătoase. - Respectă-i preferinţele alimentare.

- Nu-l ruga şi nu-l certa, dacă nu termină ce i s-a dat de mâncare sau murdăreşte în jur; nu-l disciplina la masă, dar aminteşte-i din când în când că mâncarea se duce la gură, nu se aruncă pe jos. - Nu comenta despre cât de puţin sau cât de mult mănâncă. - Nu folosi hrana drept recompensă sau pedeapsă; a mânca este o necesitate vitală. - Stabileşte un program pentru mese şi gustări, fie el şi relativ. - Nu-i da să mănânce între mese, chiar dacă la masa precedentă a rămas „nemâncat”. - Oferă-i lapte la fiecare masă şi gustare. - Dă-i să mănânce doar când este aşezat la masă şi supraveghează-l. - Nu-l lăsa să umble sau să adoarmă cu biberonul în gură: laptele sau sucul favorizează apariţia cariilor dentare, deoarece conţin zahăr. - Oferă-te să-l ajuţi, fără a insista. - Nu-l ţine la masă mai mult de 20 de minute, dar nici nu-l grăbi să termine masa. - Menţine o atmosferă relaxată şi plăcută la masă, fără a-l ademeni cu poveşti sau jocuri. - Închide televizorul şi încurajează discuţiile la masă. - Luaţi masa împreună, cel puţin o dată pe zi, sau ori de câte ori este posibil. - Discută la masă subiecte pozitive: fapte bune, purtare lăudabilă ş.a. - Evită alimentele foarte sărate (murături, peşte sărat), afumate, condimentate, grase, rântaşurile. Copilul mic are simţul gustului mai dezvoltat decât al părinţilor. - Dă-i foarte puţine dulciuri şi deserturi, care i-ar tăia pofta de mâncare. - Nu-i da niciodată alcool sau cafea, chiar dacă „pofteşte”. - Dacă refuză un aliment; oferă-i-l a doua zi, pregătit altfel (de exemplu combinat cu iaurt); e nevoie să îi oferi alimentul de 5-10 ori, până se obişnuieşte cu el; prezintă totuşi alimentele într-o formă atractivă. Când refuză mâncarea, dar creşte normal în greutate şi înălţime şi este energetic, nu e motiv să te îngrijorezi. - Dacă observi că nu mănâncă suficient, notează ce consumă timp de o săptămână; vei fi surprinsă să constaţi că mănâncă 33

COPILUL MIC

COPILUL NOSTRU

Tabel nr. 5 - Schiţă de meniu pentru copilul mic (1-3 ani)
Numărul şi volumul meselor Masa de dimineaţă 4-5 mese a câte 200-300 g

mai mult decât credeai. Dacă refuză categoric mâncarea, verifică dacă nu bea prea multe lichide (peste 1/2 litru) şi creează o atmosferă mai plăcută la masă. Pentru siguranţă consultă medicul sau dieteticiana; aceştia îţi pot recomanda cum să completezi vitaminele prin alte alimente sau suplimente.

Masa de prânz Piure de legume cu carne, ou sau peşte; unt, ulei în piure; iaurt sau brânză; fructe piure, proaspete sau morcovi fierţi. Supă de pasăre cu carne şi tăiţei; pilaf de orez; macaroane cu brânză; spanac cu ouă ochiuri; mămăligă cu unt, brânză şi ou. Prăjituri din aluat de casă; budincă de griş; orez cu lapte Masa de seară Supă de legume, mămăligă cu brânză de vaci cu sau fără smântână; clătite cu brânză de vaci; lapte cu pâine şi unt; budincă; papanaşi; piure de fructe; piure de cartofi cu unt sau smântână; cartofi prăjiţi în ulei

Lapte integral cu pâine intermediară sau neagră, eventual prăjită, pesmet de casă; cereale îmbogătiţe cu fier şi vitamine; pâine cu unt, brânză, caşcaval sau gem ; sandvici cu roşii, conopidă, varză

primeşte suficient calciu. Soia nu poate înlocui în totalitate carnea; în plus, soia conţine fitoestrogeni al căror efect hormonal nu este îndeajuns cunoscut la copii. Regimul vegetarian la care se adaugă produsele lactate şi ouăle poate fi suficient pentru copilul în creştere, deşi proteinele de calitate superioară din carne sunt foarte necesare pentru dezvoltarea optimă. Sugarii ale căror mame sunt vegetariene stricte, au un nivel foarte scăzut de vitamina B12 şi acizi graşi esenţiali, substanţe foarte importante pentru dezvoltarea vederii, a creierului şi pentru creştere. Specialiştii nutriţionişti recomandă evitarea dietei vegetariene în primii ani de viaţă, iar – ulterior - doar cu o cunoaştere corectă a proteinelor din alimente.
Alimente lactoovo- vegetariene

Gustările (dimineaţa şi după amiaza)

Regimul alimentar strict vegetarian la copilul mic, care exclude toate produsele animale, inclusiv laptele, este dăunător, fiind sărac în proteine, calorii, calciu, fier, uneori seleniu, zinc, iod, vitamine A, D, B12 şi acizii graşi omega 3 - toate necesare pentru creştere şi dezvoltare. Laptele de soia nu înlocuieşte complet laptele de sân, iar fără lapte, copilul nu 34

Dieta vegetariană la copii

Lapte cu pâine sau biscuiţi; prăjituri de casă cu gem, fără cremă; iaurt cu pâine sau biscuiţi; pâine cu brânză şi fructe; brânză de vaci sau iaurt cu fructe, morcovi aburiţi; pită, covrigi sau biscuiţi din făină integrală cu brânză şi roşii sau salată verde; piure sau suc de fructe pregătite în casă; iaurt cu banane, cartofi copţi sau fierţi în coajă cu smântână.

Alte recomandări pentru părinţii vegetarieni: oferă-i o mare varietate de fasole, mazăre şi linte, cereale integrale, seminţe, nuci şi zarzavaturi bogate în proteine; de asemenea produse lactate şi ouă zilnic. Include cel puţin o sursă de proteine la fiecare masă a copilului. Deşi neacceptată de unii medici, este totuşi utilă pentru a compensa lipsurile produse de dezechilibrele alimentare şi de dificultăţile de a mânca ale copilului mic. Desigur, nici un supliment de vitamine nu poate înlocui o dietă echilibrată. Probabil, sunt zeci, chiar sute de substanţe nutritive naturale în alimente, care nu au fost încă descoperite; o portocală conţine cam 150 de substanţe nutritive (antioxidanţi şi fitoelemente), pe lângă vitaminele cunoscute. Substanţele nutritive acţionează cel mai bine în forma lor naturală, nu în picături sau tablete.

Suplimentarea cu vitamine

Suplimentarea cu vitamine şi minerale este doar o asigurare contra deficitelor alimentare posibile. Dozele zilnice trebuie să fie adaptate vârstei copilului. Citeşte cu grijă etichetele, deoarece prea multe vitamine sau minerale pot fi la fel de dăunătoare, ca şi lipsa lor din organism; de exemplu: vitaminele A şi D pot fi toxice, când se iau mult timp, în cantităţi mai mari decât cele indicate. Cere avizul medicului când îi dai copilului untură de peşte, deoarece aceasta poate conţine cantităţi prea mari, chiar toxice, de vitamina A. Poţi folosi picături cu vitamine, până îi cresc oasele, după care i le poţi da sub formă de drajeuri care se sug. Păstrează cutia cu vitamine într-un loc unde nu poate ajunge copilul şi nu le numi bomboane, deoarece l-ar putea tenta; înghiţirea unei doze mari de vitamine poate duce la accidente. Multe cazuri de toxiinfecţie alimentară pot fi prevenite prin spălarea corectă a mâinilor, manipularea, prepararea şi păstrarea igienică a alimentelor. Sugestii: - Curăţă şi dezinfectează suprafeţele din bucătărie cu apă caldă şi săpun, apoi cu o soluţie diluată de apă, cu o lingură de detergent la 3 căni cu apă. Curăţirea cu bicarbonat şi oţet nu este suficient de eficace. - Lasă suprafeţele curăţate să se usuce la aer. Spală şi dezinfectează tocătoarele şi mixerele, imediat după folosire. Tocătoarele de plastic sunt preferabile celor de lemn; - Acordă o grijă deosebită mânuirii alimentelor, spălării mâinilor, ori de câte ori este nevoie şi mai ales înainte de prelucrarea alimentelor, dar şi după ce ai atins carnea crudă, peşte sau ouă crude; - Foloseşte pe cât posibil alimente proaspete, neprelucrate industrial, deoarece substanţele chimice adăugate pot dăuna copilului; - Dezgheaţă carnea ţinând-o în frigider şi nu la temperatura camerei; - Pune bandaj, dacă te-ai tăiat la mână; - Schimbă des şi menţine uscaţi bureţii şi prosoapele de bucătărie. - Nu lăsa carnea sau ouăle crude să vină în contact cu alte alimente.

Igiena alimentaţiei

- Asigură-te că produsele lactate au fost pasteurizate. Fierbe laptele, chiar dacă a fost pasteurizat. - Fructele proaspete trebuiesc spălate şi frecate în apă sub jet, nu doar limpezite; fructele cu coaja groasă se spală, înainte de a le tăia; - Păstrează mâncarea fiartă fierbinte, iar mâncarea rece, răcită. Nu o menţine îndelungat la temperatura camerei; - Pune resturile prompt în frigider şi nu consuma alimentele nesigure. Un aliment contaminat poate avea aspect normal. - Găteşte complet carnea de vită, de pasăre, peştele şi ouăle; nu servi ouă moi, din pricina riscului de salmoneloză. - Nu mâncaţi la restaurant, dacă nu eşti sigură că respectă condiţiile de igienă. Sunt substanţe artificiale, adăugate intenţionat la alimente pe parcursul preparării, cu rol de îndulcitori, coloranţi, acidifianţi, aromantizanţi, emulsificatori, conservanţi, propulsori şi antioxidanţi. Sunt marcate uneori pe ambalaj cu litera E, urmată de trei cifre; de ex. E 330 (acid citric), E 250 (nitriţi din mezeluri). Se găsesc în conserve, băuturi răcoritoare, dulciuri, margarină, sosuri de salată. Consumaţi în cantitate mică, nu sunt dăunători. La copii, gravide sau în cantităţi mari, pot provoca însă tulburări alergice, digestive, cardio-vasculare, degenerative, hematologice, endocrine, nervoase, de metabolism, migrene, slăbirea sistemului imunitar, tumori şi chiar cancer. Mulţi aditivi alimentari, dacă nu sunt nocivi, sunt inutili, ca cei din dulciurile cu trecere la copii: prăjituri, îngheţată, bomboane, gumă de mestecat. Consultă lista ingredientelor de pe pachetele alimentare, pentru a le remarca pe cele menţionate drept dăunătoare pentru sănătate. Sunt folosite deoarece distrug dăunătorii şi favorizează creşterea plantelor, de ex. metilparathion. Din solurile contaminate, aceste produse ajung în alimente. Rezidurile lor din alimente pot fi toxice mai ales la gravide, copii şi chiar şi la unii adulţi. Toxicitatea lor nu pare 35

COPILUL MIC

Aditivii alimentari

Îngrăşămintele artificiale şi pesticidele

COPILUL NOSTRU

totuşi a fi mai mare decât beneficiile de a consuma fructe şi zarzavaturi proaspete. Sugestii: - Dă-i copilului alimente pregătite în casă, cât mai puţin procesate; - Evită, pe cât posibil, dulciurile şi băuturile artificiale; - Spală minuţios fructele şi legumele pentru a îndepărta o parte din substanţele cu care au fost stropite, de ex. etilena; - Curăţă coaja fructelor şi a legumelor oferite copilului mic; îndepărtează frunzele exterioare ale salatei, verzei. - Consumă fructe autohtone, chiar dacă sunt mai puţin arătoase; evită pe cele frumoase, mari, de import; - Evită fructele cu risc mare, de provenienţă nesigură, ce nu pot fi curăţate de coajă, de ex. căpşuni; - Când e posibil, oferă-i copilului alimente organice.

îngrijească singuri. Deşi nu se pot îngriji, totuşi, singuri, nu suportă să fie ajutaţi. Părinţii trebuie să-i facă să creadă că totul este un joc la care participă şi ei, de la suflatul nasului, până la ştersul la fund. Copiii mici trebuie lăsaţi să se murdărească, atunci când se joacă. Dacă îi cerţi pentru că s-au murdărit, le scazi dorinţa de a căuta şi a cunoaşte. Atât timp cât copilul este menţinut destul de curat pentru sănătatea şi confortul său, nu are importanţă cum arată. Un copil ţinut în casă şi curat tot timpul este un copil care nu a explorat îndeajuns lumea din jurul lui, deci nu a fost stimulat destul.
Joacă în băltoacă

Curăţenia

Copiii mici sunt expuşi de multe ori riscului sufocării cu alimente, deoarece puterea lor de mestecare şi de înghiţire este încă insuficient dezvoltată. Ei au tendinţa să soarbă, să înghită mult şi să mănânce repede. Pentru a micşora riscul de sufocare, evită următoarele alimente: - nuci, alune şi seminţe de floarea soarelui sau dovleac, dacă nu sunt măcinate; - bomboane tari, caramele, gumă de mestecat; bucăţi mari de carne sau cartofi; - boabe de cereale, de mazăre sau de fasole; - fructe cu seminţe şi sâmburi: struguri, pepene, vişine şi cireşe, dacă nu s-au scos sâmburii, seminţele şi coaja; - zarzavaturi tari, nefierte, în bucăţi mari, de ex.: morcovi, ţelină, ardei graşi; - floricele. Obişnuieşte copilul să stea pe scaun când mănâncă, să nu vorbească sau să râdă cu gura plină. Evident, aceste reguli sunt mai uşor de urmat, dacă toţi membrii familiei le respectă. La doi ani, copiii încep să fie conştienţi de corpul lor; este perioada în care încep să se 36 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ

Riscul sufocării copilului mic în timpul mesei

Concentrează-ţi atenţia asupra igienei de bază: spălarea frecventă a mâinilor, ziua şi o baie seara. Cu cât învaţă mai devreme regulile simple de igienă, cu atât mai bine. Pe la un an şi jumătate, poate învăţa să se spele singur pe mâini. Cel mai bun mod de a învăţa copilul este prin exemplu. Pune-l să te spele pe mâini, aşa cum l-ai spălat tu pe el. Vedeţi apoi ale cui mâini sunt mai curate! La 3 ani, copilul se poate spăla singur la chiuvetă, dacă se urcă pe un scaun.

Spălatul mâinilor Învaţă-l să se spele pe mâini de fiecare dată după ce foloseşte oliţa; de asemenea, înainte, după masă şi după ce s-a jucat cu animale. Spălatul corect al mâinilor este piatra de temelie a igienei personale; ajută nu numai la eliminarea murdăriei, dar previne şi răspândirea germenilor infecţioşi.

Spălarea mâinilor cu ajutorul mamei

• Foloseşte un săpun gras, neiritant şi neparfumat, mai ales în zonele murdare, la fund şi organele genitale; nu-l săpuni excesiv. • Evită săpunul antibacterian. • Nu-i freca pielea cu prosopul. • Dă-i să bea suficiente lichide şi nu-l îmbrăca prea gros pe vreme caldă. Părul scurt se spală şi se îngrijeşte mai uşor, iar apoi creşte mai gros şi sănătos.

COPILUL MIC

Mânuţele le spălăm ( copilul îşi freacă palmele) Ca să nu le supărăm ( îşi freacă dosul mâinilor) Să-avem un copil curat (îşi freacă unghiile) Ca un ursuleţ vărgat. (se spală între degete). O dată pe săptămână, taie-i scurt unghiile copilului; se taie mai uşor după baie, cu unghiera.

Spălarea mâinilor poate fi asociată cu un cântec sau o poezie cu patru versuri, care să dureze minim 20 de secunde. De ex.:

Baia de seară

Este necesară zilnic, într-o atmosferă relaxată, de joacă, fără constrângere. Pune-i copilului jucării în cadă. Copilul poate fi lăsat să se joace singur în apă, dar părintele trebuie să fie alături. Învaţă-l să nu stea în picioare în apă. Aşează pe fundul căzii un prosop sau o foaie de cauciuc, ca să nu alunece. Chiar dacă apa nu este adâncă, nesupravegheat, copilul se poate îneca, dacă alunecă în cadă. Părinţii trebuie să cunoască metodele de reanimare la copii. Pielea copiilor mici este predispusă la uscare, deoarece glandele sebacee, care ung şi protejează pielea, nu se dezvoltă până la pubertate. Pentru a-i menţine pielea umedă: • Evită supraîncălzirea camerei. • Spală-l cu apă călduţă; apa fierbinte usucă pielea (la temperaturi de 65-700C se poate opări).

Baia de seară

Baia împreună cu un părinte, frate sau prieten, îl amuză. Dacă îi este teamă de apa din cadă, poate accepta folosirea duşului. Cercetează-i pielea după baie, cel puţin o dată pe lună; observă orice modificare a aluniţelor sau a semnelor din naştere, ori apariţia unor pete noi. Anunţă medicul dacă acestea cresc, în loc să se micşoreze, sau sunt pruringinoase (produc mâncărime), zemuiesc, sângerează, au cruste, se cojesc, sunt sensibile la atingere, sau dacă o rană nu se vindecă în cel mult două săptămâni. Toaleta genitală la băieţel: decalotează glandul şi curăţă-l de secreţii, apoi trage înapoi pielea prepuţului, pentru a nu ştrangula glandul.

Redu la minim băile prelungite cu apă şi săpun sau cu spumă, pentru a evita vaginita. Învaţă fetiţa să se şteargă din faţă spre spate, pentru a evita transferul bacteriilor de la anus la zona vaginală, unde pot produce infecţie. 37

Igiena la fetiţe

COPILUL NOSTRU

peta sunt bune pentru ambele sexe. După ce copilul învaţă să stea la oliţă, va avea nevoie de pantaloni cu elastic; cei cu fermoar sunt greu de descheiat şi îşi poate răni micul penis. Când este frig, acoperă-i capul şi urechile şi îmbracăl cu mai multe straturi de haine subţiri, în locul unui pulover prea gros. Sunt necesari când copilul începe să meargă afară. În casă poate merge în picioarele goale, dacă nu e prea frig, pentru a se echilibra mai uşor. Încălţat doar în ciorapi, poate aluneca pe podea. Ciorapii şi pantofii nu trebuie să fie prea strâmţi, deoarece pot deforma degetele. Nu sunt necesari pantofi din piele pe vreme caldă; cei din pânză sau sandalele sunt de preferat. Copiii cu piciorul plat pot purta o talonetă în pantofi, pentru a corecta defectul bolţii plantare. Cei mai buni pantofi pentru copii sunt cei care imită forma piciorului gol; trebuie să fie flexibili, plaţi, să nu strângă, mai lungi cu un cm. înaintea degetului mare, să fie dintr-un material care permite transpiraţia piciorului şi să nu fie scumpi; la copiii activi, pantoful trebuie să absoarbă şocul printr-un branţ gros. Când un picior este mai scurt sau deformat, poate fi necesară încălţămintea specială, pentru a disitribui greutatea pe toată talpa. Începe cu apariţia primilor dinţi. La vârsta de un an, copilul are - în medie - 8 dinţi. În prima jumătate a celui de al doilea an, apar primii molari, iar în a doua jumătate apar caninii, a doua pereche de molari. Ordinea apariţiei dinţilor nu este însă absolută. În general, la vârsta de trei ani, toţi cei 20 de dinţi de lapte au apărut şi pot fi număraţi. Acum se formează ocluzia (felul cum se potrivesc dinţii în gură). Sub gingii, continuă mineralizarea dinţilor permanenţi.

Pantofii

Ştergerea corectă şi incorectă la fund

Arată-i cum să se şteargă uşor, fără a se freca. Frecarea poate irita pielea sensibilă şi poate favoriza infecţia. La 2-3 ani nu are braţele destul de lungi ca să o facă dintr-o mişcare, aşa că învaţ-o să se şteargă mai întâi în faţă, să arunce hârtia şi cu altă hârtie să se şteargă în spate.

Pentru a-l îmbrăca uşor, e bine să-l faci să coopereze. Pe la 2 ani, copilul trebuie să înceapă să se îmbrace şi să se dezbrace, mai întâi cu ajutor, apoi singur. Ajută copilul să se dezbrace, descheindu-i hainele, ca să le scoată uşor. Fii răbdătoare şi laudă-i efortul.

Îmbrăcatul

Îngrijirea dinţilor

Mă îmbrac singură!

Tot la această vârstă, copilul trebuie învăţat să-şi şteargă nasul şi să se pieptene singur. Vorbeşte-i şi explică-i copilului: „Dă-i piciorul mamei, să punem pantoful“ etc. Hainele trebuie să fie uşoare, moi, să nu-i împiedice mişcările şi să fie uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat. Trebuie să ţină copilul cald şi uscat şi să protejeze pielea. Pantalonii lungi şi salo38

Îmbrăcămintea

Dentiţia la vârsta de 3 ani

Când le ies dinţii, unii copii au dureri, salivează abundent şi muşcă; uneori, copiii devin mai iritabili şi le scade pofta de mâncare. Dinţii care supără mai mult sunt primii molari, care apar între 12-15 luni şi a doua pereche de molari. Suferinţa legată de ieşirea dinţilor durează doar câteva zile şi, pentru a o alina, părinţii pot să-i dea copilului să muşte ceva rece sau să-i frece gingia cu degetul. Erupţia dinţilor nu provoacă, însă, febră sau alte tulburări mai grave. Durerea din timpul ieşirii dinţilor poate avea altă cauză, una dintre ele ar putea fi infecţia urechii; trebuie consultat medicul. Nutriţia corectă contribuie la sănătatea copilului şi poate asigura dezvoltarea unor dinţi sănătoşi, rezistenţi. Alimentele dulci produc în gură acizi, care dizolvă calciul din smalţul dinţilor, iar dintele devine astfel vulnerabil la carii. Riscul formării cariilor creşte cu cât copilul mănâncă mai des şi cu cât resturile alimentare rămân mai mult timp pe dinţi. Bacteriile din gură descompun dulciurile şi formează acizi, care atacă dintele şi produc carii. Ele devin active la jumătate de oră după orice masă sau gustare. De aceea, frecvenţa meselor influenţează şi contribuie la formarea cariilor şi apoi la căderea dinţilor. Biscuiţii şi cartofii prăjiţi rămân în gură timp îndelungat. O bucată de ciocolată este mai puţin dăunătoare pentru dinţi, decât o acadea pe care copilul o suge, toată, în mai multe ore. Reguli de îngrijire a dinţilor: - spală-l pe dinţi de două ori pe zi cu pastă; după vârsta de doi ani, foloseşte pasta cu fluor şi încearcă să-l înveţi să nu o înghită;

- opreşte-i folosirea suzetei; - consultă regulat un dentist, care-i poate pune un strat izolator pe suprafeţele de mestecare ale dinţilor. Explică-i copilului rolul îngrijirii dinţilor şi continuă periatul cel puţin de două ori pe zi, după masa de dimineaţă şi după cea de seară. Ajută-l să-şi ţină singur periuţa şi arată-i cum să se spele corect. Foloseşte o periuţă mică, cu păr de nailon moale şi o pastă de dinţi cu fluor. Foloseşte puţină pastă la un periaj, cât un bob de mazăre. Consultă dentistul pentru copii, cel puţin o dată pe an. Un copil bine îngrijit ar trebui să nu aibă nici o carie. Guma de mestecat La copilul mic nu se recomandă folosirea gumei de mestecat din cauza riscului de sufocare. Ea nu curăţă dinţii; doar periuţa şi aţa dentară o fac. Totuşi, la copilul mai mare, guma fără zahăr poate avea un efect bun, prin stimularea secreţiei de salivă, care ajută la curăţarea particulelor alimentare de pe dinţi. În plus, saliva neutralizează acizii produşi de bacterii şi aduce substanţe minerale, inclusiv fluor, pe suprafaţa dintelui. Se evită astfel pierderea mineralelor din dinte şi chiar se pot vindeca unele carii incipiente. Cariile dentare ( vezi şi partea a 2-a). Cariile dentare sunt contagioase. Între 19 si 28 de luni, copiii sunt mai vulnerabili la un microb (Streptococcus mutans), pe care îl pot lua de la părinţi, prin folosirea aceleiaşi linguri, prin sărutul pe gură sau dacă părinţii iau în gură suzeta copilului. Părinţii trebuie să evite asemenea obiceiuri, să-şi trateze propriile carii şi să-şi cureţe dinţii cu periuţa şi aţa dentară. Sugestii: - Nu lăsa copilul mic să adoarmă cu biberonul în gură, deoarece există pericolul apariţiei cariei de biberon. - Caria de biberon a dinţilor frontali superiori, progresează rapid şi este greu de tratat. Este cauzată de suplimentarea cu zahăr. - Dă-i fructe la sfârşitul mesei; dulciurile între mese măresc perioada în care dinţii sunt expuşi la acizii dăunători. - Dă-i mai puţine dulciuri; copiii nu au nevoie de bomboane. 39

COPILUL MIC

Obişnuinţa folosirii periuţei de dinţi

COPILUL NOSTRU

- Copiii pot consuma zahăr o singură dată pe zi, la masa principală; consumul frecvent între mese, în cantităţi mici, este mult mai periculos, decât o cantitate mai mare o singură dată. Copiii pot fi hrăniţi cu fructe proaspete şi gustări nutritive; de ex.: iaurt cu fructe. Deşi ocazional, copilul primeşte dulciuri; dă-i mai degrabă o prăjitură pe care o mănâncă repede, decât o mână de bomboane, pe care le ţine în gură timp îndelungat. Gustările dulci care se lipesc de dinţi, consumate între mese, sunt cele mai dăunătoare. - Dă-i alimente bogate în calciu şi vitamina D, care ajută formarea unor dinţi şi oase puternice. - Asigură-te că fluorul este aplicat local pe dinţi; administrarea pe gură poate fi toxică; duce la fluoroza dentară şi altele.

Culoarea

Sunt dinţii albi ca laptele? Igiena

Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf, la gingie, pe ambele feţe? Sunt dinţii curaţi?

Îi cureţi dinţii de două ori pe zi cu periuţă şi pastă cu fluor?

Are gura un miros curat, dulceag?

A fost gura copilului văzută de un dentist în ultimele şase luni? Eşti mulţumită de zâmbetul copilului?

Tabel nr. 6 - Controlul îngrijirii dinţilor la 3 ani
Poate copilul să scoată îndeajuns limba afară din gură? Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a împinge limba printre dinţi de fiecare dată ? Sunt buzele de aceeaşi mărime? Este buza de jos fără crăpături sau fisuri? Limba, buzele, gingiile şi obrajii DA NU

Este colţul gurii curat, fără iritaţii sau infecţii?

Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale şi neumflate? (Glandele parotide, principalele glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a mucoasei, în spatele molarilor) Sunt gingiile netede şi neumflate? (La această vârstă nu mai ies de obicei dinţi) Dinţii Numărul: Sunt dinţii de fiecare parte a liniei mijlocii de aceeaşi formă şi număr? Muşcătura Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă (sunt aşezaţi) în faţa celor de jos? Vin toţi dinţii în contact când închide gura? Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi? Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este aceeaşi peste tot?

Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei?

Dacă nu poţi răspunde „da”, consultă dentistul. Copilul mic trebuie dus la dentist, înainte de a împlini 2 ani şi apoi cel puţin o dată pe an. Nu trebuie aşteptată apariţia cariilor sau a durerilor de dinţi pentru a merge cu copilul la stomatolog. Tratament preventiv nu este o pierdere de timp şi de bani. Alegerea stomatologului pentru copil se bazează pe competenţa sa clinică, reputaţia profesională, accesibilitatea, plăcerea de a lucra cu copiii şi posibilităţile de plată ale părinţilor. Efectele tetraciclinei asupra dinţilor: tetraciclina administrată în perioada de formare a dinţilor poate determina decolorarea evidentă a smalţului (galben-brun sau negru-gri) şi a dentinei şi apariţia unor hipoplazii de smalţ. O perioadă de 4-5 zile este suficientă pentru a colora în mod evident smalţul.

*Modificat după Moss JS, 1993)

40

Între 1-3 ani copilul are, în general, două scaune pe zi iar, după trei ani, unul pe zi. Ca şi programul de masă şi somn, copilul nu trebuie forţat să stea pe oliţă. Părinţii creează condiţiile, iar copilul este îndemnat să înveţe singur. Cum învaţă să folosească oliţa: - copilul trebuie să devină conştient de senzaţia de presiune din intestin şi vezică; - face legătura dintre aceste senzaţii şi ceea ce se întâmplă în corpul lui;

Controlul sfincterelor

- învaţă apoi să răspundă la aceste cereri, grăbindu-se la oliţă; - odată ajuns aici, trebuie să ştie să se dezbrace, să se aşeze pe oliţă şi să nu dea drumul, până nu este aşezat. Controlul sfincterelor depinde de maturizarea sistemului nervos. La cei mai mulţi copii, nervii şi muşchii, care controlează eliminarea de urină şi de fecale, devin funcţionali între 18 şi 24 de luni. Muşchii din jurul deschiderii vezicii şi a intestinului trebuie controlaţi voluntar de copil, pentru a se contracta şi relaxa (închide şi deschide) la timpul potrivit. Controlul intestinului se face mai devreme decât controlul vezicii. Copilul obţine treptat controlul asupra intestinului (fecalelor) noaptea, intestinului în timpul zilei, vezicii (urinei) în timpul zilei şi apoi al vezicii, în timpul nopţii. Capacitatea de a-şi controla sfincerele variază de la un copil la altul; şi la aceasta fetiţele sunt mai precoce decât băieţii.

anunţa mai repede când este ud sau murdar. Copilul este gata să stea pe oliţă, când: - stă bine în şezut, - poate să stea cel puţin două ore fără să ude scutecele, - spune sau arată că îi vine să facă pipi sau caca, - are scaune la ore regulate şi previzibile, - înţelege comenzi simple, ca „Adu oliţa”, - poate să meargă la baie, să se îmbrace şi să se dezbrace doar cu puţin ajutor, - imită părinţii şi fraţii mai mari la toaletă, - îşi trage scutecele şi vine să spună când este murdar sau ud, - poartă oliţa prin casă şi stă pe ea, îmbrăcat, - cere să folosească oliţa sau toaleta.

COPILUL MIC

Învaţă copilul să folosească oliţa, încă de la schimbarea scutecelor. Îi explici apoi copilului mic cum îi schimbi scutecele, denumeşti părţile corpului şi „produsele” acestuia. Încurajează copilul să participe la schimbarea scutecelor şi – mai târziu – la dezbrăcat şi îmbrăcat. Îi descrii copilului de unde vin şi unde se duc pipi şi caca, apoi cum să tragă apa la closet; îi dai ca exemplu pe fraţii mai mari sau prietenii de vârsta lui, care stau pe oliţă. Copilul învaţă astfel ce se întâmplă, că ceea ce face nu este ruşinos, ci normal şi, pe măsură ce creşte, învaţă să se descurce singur. Dacă scutecele sunt schimbate repede, copilul învaţă să se simtă curat şi uscat şi va

Deprinderea de a face pipi: senzaţia de vezică plină, urinatul şi efectul obţinut.

Acomodarea cu oliţa

Copilul care se pregăteşte să facă pipi sau treabă mare, se poartă astfel: se opreşte din joacă, se retrage într-un loc liniştit şi se aşează pe vine; când face, trage de chilot, se screme sau îşi încrucişează picioarele; după ce a făcut, se uită la pantalon, pentru că simte ceva „ud”; reia apoi jocul, sau anunţă ce a făcut. Semne încurajatoare că înţelege: se jenează că şi-a udat scutecul, duce mâna acolo sau spune că a făcut pipi, înţelege când îi arăţi oliţa, se ţine câteva momente şi se aşează singur pe oliţă. Cea mai bună perioadă de antrenare la oliţă este la majoritatea copiilor între 2 şi 3 ani, rareori înainte de un an. Sugestii: - învaţă-l cuvintele care descriu urinatul, scaunul şi organele respective; - explică-i fiecare etapă: aşezarea pe oliţă, 41

COPILUL NOSTRU

-

-

-

-

-

-

-

42

dezbrăcarea, timpul de aşteptare, ştergerea corectă la fund, ulterior tragerea apei, îmbrăcarea şi spălatul pe mâini. În această perioadă nu mai adăuga altceva de învăţat; demonstrează-i cum se face; arată-i copilului cum să stea pe oliţă, la început îmbrăcat; dă-i oliţa să o poarte dintr-o cameră în alta; nu-l forţa să se aşeze; lasă-l să se scoale, dacă vrea; fii un antrenor răbdător; recunoaşte semnele care arată că este gata să-şi facă nevoile (grimase, înroşirea feţei, privirea i se concentrează şi se opreşte brusc din joc) şi pune-l imediat pe oliţă. După multe exerciţii de acest fel, copilul va recunoaşte din timp semnele de „urgenţă” şi va cere sau îşi va lua singur oliţa; dacă a făcut caca în scutec, ia conţinutul din scutec şi pune-l în oliţă, apoi în WC şi trage apa; arată-i şi explică-i, repetat, copilului aceste etape; învaţă şi băieţii să urineze la oliţă, nu numai fetiţele; laudă copilul când face la oliţă; explică-i că este mare şi copiii mari fac la oliţă; şterge-l bine la fund pentru a preveni iritarea; nu-l certa, când se scapă; îmbracă-l cu haine pe care le poate scoate uşor şi aşează oliţa în preajma lui; lasă-l pe copil să aleagă cum şi când să facă; dacă refuză oliţa, nu-l forţa, dă-i-o iarăşi, după două săptămâni. Dacă nu face nimic, ar putea fi constipat. Când e stresat, poate reîncepe să facă pe el; obişnuieşte-l să folosească oliţa şi în afara casei; altfel ar putea refuza mai târziu să folosească toaleta şcolii; aminteşte-i copilului să meargă la baie la intervale regulate – în special la sculare şi după mese. Copiii, ca adulţii, îşi formează un program regulat de eliminare: urinează la trezire şi au un scaun după micul dejun; după mai multe zile de succese, lasă-l în scutece doar noaptea, apoi arată-i cum să folosească toaleta celor mari, cu un scăunel sub picioare; poţi scăpa de scutece când se scoală cu ele uscate dimineaţa şi se poate ţine 4 ore, ziua, fără să urineze; pentru siguranţă pune însă o foaie protectoare sub cearşaf, acoperită cu un prosop;

Chiar şi după ce îşi controlează sfincterele, se mai întâmplă „accidente”, în special când copilul este preocupat cu jocul, e obosit, în vizită; în aceste situaţii, reaminteşte-i să folosească oliţa. Controlul intestinului, odată format, este în general mai stabil, decât cel urinar. Atitudinea copiilor faţă de sexualitate se formează încă de la naştere, după felul în care sunt atinşi, mângâiaţi şi îngrijiţi. Copiii mici observă modul în care membrii familiei îşi arată afecţiunea unul faţă de celălalt. După doi ani, copilul ştie dacă este băiat sau fată şi se identifică cu părintele de acelaşi sex, copiindu-i gesturile. La vârsta de trei ani, este interesat de diferenţa dintre băieţi şi fete; începe să arate interes pentru deosebirile dintre sexe, de exemplu în poziţia de urinat. La joacă, însă, nu face nici o deosebire. Întreabă de unde vin copiii, deşi cei mai mulţi nu înţeleg dacă li se spune că nou-născutul creşte în burta mamei. Este important însă să-i răspunzi cât mai sincer, ca să nu-i slăbeşti încrederea pe care o are în tine. Copii au nevoie de informaţii privind anatomia corpului lor şi felul în care funcţionează acesta. Cunoaşterea corpului omenesc nu este ruşinoasă, fie că e vorba de respiraţie, de digestie sau de sexualitate. Educaţia sexuală începe de la naştere – prin mângâierile şi sărutul mamei – şi se continuă de-a-lungul copilăriei, adaptată înţelegerii şi nevoilor copilului. Educaţia sexuală a copilului mic începe prin numirea părţilor corpului. La baie, mama îi spune: „acum spălăm ochii, nasul, gâtul, buricul, puţa (penisul) sau păsărica (vulva)”. Treptat, copilul nostru ar trebui să ştie: - Organele genitale se numesc: penis, testicule, scrot, vulva, labii, clitoris, vagin, uter şi ovare; - Tatăl produce seminţe numite spermatozoizi, care ies prin penis, iar mama produce ovule din ovare; în timp ce mama şi tata fac dragoste, spermatozoidul ajunge, cu ajutorul penisului, în vagin şi se uneşte cu ovulul, care poate ajunge la uter; - În uter creşte copilul; - Copilul se naşte prin vagin, vaginul este unul din cele trei orificii (găuri) dintre picioare-

SEXUALITATEA

Educaţia sexuală

le femeii. Celelalte două se numesc uretra (pentru urinat) şi anus (pentru eliminarea materiilor fecale sau caca). Bărbaţii au doar două orificii: uretra (pentru urină şi spermatozoizi) şi anusul. - Prezervativele nu trebuie atinse de copil, dacă sunt găsite, deoarece pot conţine germeni şi pot duce la îmbolnăvire (virusul hepatitei poate supravieţui multă vreme în sperma uscată) Copiii mici învaţă să-şi cunoască corpul, explorându-l cu multă curiozitate. Ei îşi ating sau se joacă cu organele genitale, când sunt dezbrăcaţi: băieţii se trag ritmic de penis, iar fetiţele îşi freacă vulva de saltea sau de pătuţ. Acest lucru le face plăcere şi îi linişteşte, mai ales atunci când sunt obosiţi, stresaţi sau încearcă să adoarmă. Explorarea genitală este normală şi sănătoasă pentru copiii la această vârstă şi nu le face nici un rău, nici acum, nici mai târziu.Acest joc de cunoaştere a propriului corp trebuie acceptat şi nu trebuie să i se dea prea multă atenţie. Plăcerea deosebită pe care o simt copiii la atingerea organelor genitale este mai degrabă una generală, decât sexuală. Copilului trebuie să îi placă toate părţile corpului. Părinţii nu trebuie să îl certe, să-l ameninţe sau să îl considere anormal. Învăţă-l numele organelor genitale în timp ce îi faci baie şi-l îmbraci (fiecare părinte denumindu-le după dorinţă). Descrie funcţia lor şi învaţă-l primele noţiuni de igienă. Explorarea genitală este îngrijorătoare doar atunci când este făcută în public sau împiedică activităţile zilnice şi somnul. La fel ca suptul degetului, poate fi, câteodată, provocată de pretenţiile prea mari ale părinţilor faţă de copil, de a învăţa mai repede ceva nou. Când asemenea comportare persistă, consultă medicul. Abuzul sexual înseamnă forţarea copilului la acte sexuale nepotrivite vârstei lui. (Vezi Abuzul sexual la cap. Şcolarul ) În marea majoritate a cazurilor de molestare (la fetiţe) atacantul este cunoscut copilului. Precauţii: - Învaţă fetiţa să-ţi spună dacă cineva (oricine ar fi) o atinge într-un fel care nu-i place.

- Ţine seama unde se află în orice moment şi las-o doar cu persoanele în care ai absolută încredere. - Învaţ-o denumirea corectă a părţilor organismului, de ex.vagin sau penis, pentru a-ţi putea spune dacă se întâmplă ceva nepotrivit. Cei mai mulţi copii între 1 şi 3 ani dorm cam 13-14 ore din 24, din care 8-11 noaptea şi 3 ore în timpul zilei. Aceasta este perioada în care încep să doarmă o singură dată ziua şi nu de două ori, ca până acum. Durata necesară de somn diferă de la un copil la altul. Dacă somnul de după amiază se face după ora patru, copilul va adormi greu şi târziu noaptea. Este bine ca orele de trezire şi de somn să fie menţinute constante. Menţine ritualul de seară la culcare. Acesta poate cuprinde: discuţii despre faptele zilei, puţină muzică lină, jucăria preferată în pat, şezutul la oliţă, o rugăciune, mângâieri sau masaj, pentru a relaxa copilul şi a-l pregăti de somn. Anunţă copilul cu o jumătate de oră şi – din nou - cu 10 minute, înainte de culcare. Acoperă-l în pat după ce s-a culcat şi sărută-l de noapte bună. Respectarea acestui program înseamnă că zilele şi serile trebuie planificate după programul de somn al copilului. Copilul mic este foarte activ fizic, emoţional şi intelectual. În timp ce învaţă să meargă şi să se caţăre, cade deseori, se loveşte şi oboseşte, ca un adult care trage la coasă. Oboseala, tensiunea şi excitarea, amestecate cu neliniştea şi nemulţumirea, se amplifică până la punctul în care copilul nu mai simte că este obosit şi nu mai ştie cum să se oprească, pentru a se odihni. Părinţii şi educatoarele trebuie să recunoască aceste semne şi să-l pună să se odihnească, înainte de a se ajunge aici. Copilul foarte obosit, care adoarme cu greu noaptea, are nevoie de mai multă odihnă, nu neapărat de mai mult somn. O dată sau de două ori pe zi, citeşte sau desenează împreună cu copilul, pentru a-l ţine liniştit. Un copil la vârsta de un an şi jumătate, care se trezeşte prea devreme, va fi somnoros, atât în cursul dimineţii, cât şi după-amiaza. Dacă ora de somn se amână, copilul devine tot mai obosit şi mai plângăcios şi aţipeşte către prânz. 43

COPILUL MIC

SOMNUL

Explorarea organelor genitale

Protecţia împotriva molestării

Un program de somn neregulat influenţează şi orarul meselor.

COPILUL NOSTRU

Adormit pe umerii mamei

Trezirea din somnul de zi trebuie făcută blând, cu vorbe dulci şi îmbrăţişări. Pentru trezire, copilul mic are nevoie de o perioadă de tranziţie de aproape o jumătate de oră. Dacă i se dă să mănânce în acest timp, va refuza mâncarea.

Somn liniştit

Temperamentul, nevoile fizice, bioritmul (ritmul organismului) şi metabolismul, joacă un rol important în modul de a dormi al copiilor. Pe măsură ce copilul creşte, aceste diferenţe individuale se măresc. La vârsta de doi ani, copiii pot trece de la pătuţ la un pat mare, preferabil mai jos şi fără tăblii, sau chiar la o saltea pusă direct pe podea. Paturile suprapuse pot fi periculoase pentru copii mici. 44

Tulburările de somn Problemele de somn la această vârstă: copilul adoarme cu greutate, se trezeşte de frică noaptea şi pleacă din pat. Unii copii mici adorm greu şi târziu, din cauza unor greşeli de educaţie anterioare, cum ar fi: somnul prelungit după-amiaza, agitaţia din casă în cursul serii, vizitele făcute cu copilul la ore târzii, amânarea orei de culcare. Refuzul de a merge la culcare seara poate fi determinat de starea de nervozitate şi de nemulţumirile din timpul zilei. La această vârstă, copilul trebuie obişnuit să se separe treptat de părinţi în timpul zilei şi să se joace singur. Copilul simte nevoia să stea lângă un părinte, atunci când în familie sunt certuri; la fel se întâmplă când este alintat excesiv. Copilul trebuie învăţat că şi mersul la culcare are regulile sale, la fel ca luarea mesei, spălatul pe dinţi, baia etc. La această vârstă, poate fi învăţat să spună o rugăciune mică înainte de culcare; de ex. „Înger, îngeraşul meu”. Când copilul continuă să adoarmă greu, în ciuda respectării programului de culcare, lasă-l să adoarmă singur timp de o săptămână şi notează ora cea mai târzie. În următoarea săptămână, începe programul de culcare (baie, pijama, poveste, îmbrăţişare, rugăciune) cu 15 minute mai devreme. Când copilul este relaxat şi somnoros, dar încă treaz, ieşi din cameră, spunându-i blând, dar ferm, că este timpul să adoarmă. Dacă începe să plângă, pune-l din nou în pat, cu acelaşi îndemn. La fiecare săptămână după aceea, ritualul trebuie început cu câte 15 minute mai devreme. Dacă se ridică din pat după ce i-ai spus noapte bună, înapoiază-te la el, fără a-i vorbi. Fă asta ori de câte ori e nevoie. Nu permite copilului mic să umble prin casă nesupravegheat în timpul nopţii, deoarece poate fi periculos. În fazele de somn superficial asociat cu vise, copiii pot fi agitaţi sau se pot trezi. Aceştia adorm înapoi singuri, deoarece – de obicei – nu se trezesc de tot. Alţii se trezesc pe deplin şi plâng înfricoşaţi, ca după un vis urât. Visele urâte îi sperie, pentru că nu le pot deosebi de realitate. Pentru a evita asta, nu lăsa copilul să se uite la TV până la vârsta de 2 ani, iar – după această vârstă – la programe violente, inclusiv desene animate agresive, care-l pot speria. Uneori, unele programe, pe care părinţii le

consideră amuzante, pot speria copilul mic. Copilul se mai poate trezi din somn deoarece îi este frig, foame, sete sau aude zgomote.

Nu-l lăsa să plângă noaptea; cu cât plânge mai mult, cu atât va adormi mai greu. Înapoiază-te la el cât mai repede. Nu te culca alături de el, nu-l lăsa să se dea jos din pat şi stimulează-l cât mai puţin. El trebuie să ştie că e timp de somn, nu de joacă. Nici o metodă nu este perfectă pentru fiecare copil; ceea ce îl linişteşte pe unul noaptea, îl poate agita pe altul. Mulţi copii au un obiect favorit, care le dă confort, cum ar fi o păpuşă, un animal de pluş, o păturică. Acestea pot înlocui atenţia părinţilor în timpul nopţii sau ori de câte ori copiii sunt supăraţi. Uneori, asemenea jucării pot fi păstrate până la vârsta adultă. Nu ignora frica copilului din timpul nopţii şi nici nu-l pedepsi pentru aceasta. Stai cu el până se calmează şi adoarme. Dacă are coşmaruri frecvente, consultă medicul. Lasă-i în pătuţ o jucărie sau o carte, cu care să se joace singur dimineaţa. Vorbirea lărgeşte orizontul copiilor. Cu ajutorul limbajului, copilul va putea să-şi controleze şi să-şi inţeleagă emoţiile, să gândească, să-şi reamintească şi să se joace cu alţi copii şi adulţi. Cuvintele au o importanţă crucială în felul în care funcţionează creierul. Ele sunt principalul mod de comunicare şi de organizare a ideilor; cu ajutorul cuvintelor se formează baza pentru ceea ce va învăţa ulterior copilul.

Calmarea copilului după un vis urât

Chiar înainte de a vorbi, limbajul copilului este bogat în gesturi şi vocalizări. El ştie să facă semn de „Pa-Pa!”, să se joace „Cu-cu, bau!” sau să-şi arate diferite părţi ale corpului. Cu mult înainte de a începe să vorbească, copiii îşi dezvoltă vorbirea receptivă, adică înţeleg ce li se spune.Când pot spune 10 cuvinte, înţeleg cam 100. Dezvoltarea vorbirii copilului se măsoară mai corect prin numărul de cuvinte înţelese, decât prin cele pronunţate. Vârsta la care copiii încep să vorbească nu are legătură cu nivelul lor de inteligenţă. Deseori, copiii care încep să vorbească mai târziu se dezvoltă mai repede în alte sfere, de exemplu merg, înainte de a vorbi. Pentru a vorbi, copilul trebuie mai întâi să audă şi să înţeleagă ce i se spune.

COPILUL MIC

Lecţie de pronunţare a cuvintelor

DEZVOLTAREA VORBIRII

La un an, 50% din copii pot spune 6 cuvinte. Pe la un an şi jumătate: - învaţă cuvinte noi într-un ritm accelerat; - imită cuvintele; - spune câte un singur cuvânt (apă, lapte etc); - recunoaşte membrii familiei şi 2-3 părţi ale corpului; - combină gesturile şi cuvintele; - urmează comenzi simple, de ex.: adu mingea; - îi place să privească poze din cărţi şi reviste, să i se citească poveşti scurte şi arată cu degetul pozele simple; - spune 10-20 de cuvinte; - simplifică cuvintele, pronunţând doar începutul lor. La doi ani: - se referă la el însuşi când spune „eu” sau numele lui; 45

Dezvoltarea vorbirii la diverse vârste

- foloseşte propoziţii din două cuvinte mai importante (“Vlad, apa”); - repetă ce aude; - ascultă poveşti; - imită cântecele mamei; - arată corect obiecte într-o poză pe care o vede prima dată; - urmează comenzi în două etape: „adu mingea şi dă-mi-o mie”; - îşi spune numele, când este întrebat; - cere de mâncare şi de băut; - numeşte obiectele din jur; - întreabă în continuu: „ce e asta?” - arată corect părţile feţei sau ale corpului şi pronunţă circa 100 de cuvinte. La doi ani şi jumătate: - spune propoziţii cu 3-4 cuvinte şi foloseşte prepoziţii (pe, la ); - deosebeşte „unul” de „mulţi” şi foloseşte pluralul; - îşi spune numele; - cântă părţi dintr-un cântec; - spune „nu vreau”; - când spune „nu” înseamnă uneori „da”; - se supără, când nu este înţeles; - numeşte obiectele dintr-o poză, când este întrebat; - întreabă încontinuu „de ce?”; - începe să converseze cu alţii. La trei ani: - învaţă 50 de cuvinte noi pe lună; - vocabularul vorbit s-a lărgit la 1000 de cuvinte, pe care le combină pentru a exprima mii de idei; - îşi spune numele, sexul şi vârsta; - vorbeşte cu el însuşi şi cu păpuşile; - descrie obiectele, după funcţia lor; - foloseşte propoziţii mai lungi, complete; - uneori vorbeşte încontinuu; alteori vorbeşte tare şi insistent pentru a atrage atenţia; - îi place să i se repete aceeaşi poveste; - execută ordine mai complexe; - pune întrebări mai complicate (“Cum?”, „Când?”, nu doar „De ce?”); - foloseşte verbe la prezent şi trecut şi pronumele posesiv (“Jucăria mea”); - înţelege diferenţa dintre ieri şi mâine. Limbajul copilului avansează prin următoarele faze: gângurit, vorbe de neînţeles, cuvinte separate la propoziţii de două cuvinte, urmate de propoziţii complexe. Într-o anumită 46

COPILUL NOSTRU

etapă, practică două feluri de vorbire: una dintro silabă sau două (apa, papa) şi alta din cuvinte neînţelese (jargon). Copiii spun poveşti lungi, într-o păsărească familiară lor, din care părinţii înţeleg puţin sau deloc. Cuvintele simple semnifică ceva anume pentru copil, dar nu şi pentru părinţi care, la început, nu înţeleg. De exemplu: „Ba” – poate să însemne „ aceasta”, „biberonul”, sau „acolo sus”. La început, copilul poate încerca să exprime printr-o silabă sau două o idee, de exemplu: „Ma-ma” poate însemna: „aceasta este mama”, „dă-mi să mănânc, mamă” sau „ia-mă în braţe, mamă”.
Mama vorbeşte cu copilul la nivelul feţei, privindu-l atentă în ochi

La 3 ani, mulţi copii au dificultăţi în pronunţarea lui: r, l, s, n, h. Vârsta la care copilul începe să vorbească este influenţată de: - limbajul din jur: copiii au tendinţa să vorbească mai devreme, dacă li se vorbeşte mult şi de timpuriu şi sunt încurajaţi să vorbească. Dacă în familie se vorbesc mai multe limbi, dezvoltarea vorbirii va fi mai înceată, dar copilul va vorbi fluent în ambele limbi.
Poziţia greşită a mamei de comunicare cu copilul

- ereditate: copilul îi seamănă unuia dintre părinţi. Unii copii înţeleg devreme ceea ce li se spune (limbaj receptiv precoce), dar vorbesc mai târziu, pentru că muşchii limbii şi ai gurii sunt programaţi genetic să se dezvolte mai încet. Copiii timizi au tendinţa de a vorbi mai târziu. - influenţa mediului: copiii care merg la creşă vorbesc deseori, mai devreme. - sexul: în general, fetele vorbesc mai devreme decât băieţii, datorită diferenţelor înnăscute şi a tendinţei părinţilor de a vorbi mai mult cu fetele, decât cu băieţii. Ca în toate celelalte aspecte ale dezvoltării, fiecare copil îşi dezvoltă vorbirea în ritmul propriu. Un copil normal poate rosti primul cuvânt cu înţeles din a doua jumătate a primului an, până după doi ani. Copilul normal trebuie să arate un progres continuu în dezvoltarea limbajului. La început, pronunţia sa poate fi neclară. Defecte minore, ca sâsâitul, dispar de obicei fără nici un tratament. Sugestii pentru a îmbunătăţi vorbirea copilului: - Vorbeşte-i copilului cât mai devreme şi cât de mult posibil, chiar dinainte de naştere. Copilul mic învaţă să vorbească ascultând cuvintele pe care apoi le repetă vorbind. Acum este vârsta la care creierul se dezvoltă pentru limbaj. - Adresează-te în fraze scurte, repetă, modulează-ţi tonul vocii, expresia feţei şi gesturile pentru a exprima mesajul. - Vorbeşte-i despre ceea ce faci; descrie-i activitatea zilnică, cum îl îngrijeşti şi explică-i lumea din jur; aceasta îi oferă un model de limbaj bogat şi îl include în ceea ce se întâmplă în jurul lui. Foloseşte un limbaj corect, simplu, încet, clar şi direct, de adult, pe care copilul îl poate înţelege, nu numai unul copilăresc. Auzind cuvintele, copiii încep să le deducă înţelesul şi învaţă să le pronunţe corect. - Vorbeşte despre ceeea ce face sau ce doreşte copilul: „Vrei păpuşa?”; îi oferi astfel cuvinte pentru acţiunile sale. - Repetă cuvintele noi şi foloseşte-le frecvent; îi lărgeşti astfel vocabularul.. - Concentrează-te pe ceea ce încearcă copilul să-ţi spună şi arată-i că-l asculţi, făcând comentarii şi punându-i des întrebări. Copilul învaţă să asculte:„în timp ce tata

-

-

-

-

-

vorbeşte, eu ascult” şi „ în timp ce tata ascultă, eu vorbesc”. Aceasta este o altă regulă din primii şapte ani de-acasă. Dă atenţie gesturilor copilului, în timp ce-l asculţi şi-l priveşti, chiar dacă nu-l înţelegi. Expresiile feţei (zâmbetul, ridicarea sprâncenelor, punerea „botului”) şi limbajul corpului (braţele încrucişate, arătatul cu degetul) pot fi deseori elocvente. Poţi să-l ajuţi, dacă-l întrebi: „Aratămi cu mâinile ce vrei să spui” sau „Du-mă unde vrei să mergem”. Dacă devii nervoasă, nu arăta asta şi nu-l întrerupe. Poţi asocia cuvintelor vorbirea prin semne. La un an, copilul poate astfel înţelege şi exprima prin semne cuvinte ca: „apă”, „mâncare”, „oliţa”, „mulţumesc” ş.a. Începe să-i citeşti copilului, nu mai târziu de vârsta de 6 luni. Copilului mic trebuie să i se citească în fiecare zi, la început doar 5 minute. La 18 luni, citeşte-i cărţi despre obiectele din casă sau programul de culcare – subiecte familiale care-i oferă comfort. Include sunetele animalelor pronunţate teatral. Adaugă idei ca mic/mare, sus/jos şi deasupra/dedesubt, dar nu sări cuvinte sau schimba povestea preferată. La 2 ani, copilul devine mai activ în alegerea cărţilor şi discutarea acţiunii. Ia-l la bibliotecă şi la librărie, lasă-l să poarte cărţile prin casă şi la baie, pentru a-l învăţa că le poate purta oriunde. Citeşte-i zilnic şi bucuraţi-vă împreună. La vârsta de 3 ani, citeşte cu copilul cel puţin 30 de minute pe zi. Opreşte-te des din citit şi lasă copilul să te completeze sau să răspundă. Poveştile citite repetat sunt deseori învăţate pe dinafară de copil. Priviţi împreună şi explică-i pozele din cărţi pentru a face astfel legătura dintre cuvinte şi obiecte. Arată-i pozele şi întreabă-l: Ce?, Cine? şi Unde? Dacă arată o floare din carte, arată-i şi o floare din glastră. Jucaţi-vă de-a întrebări şi răspunsuri. Când întreabă „Ce-i asta?”, el învaţă că orice obiect sau fiinţă are un nume: carte, masă, măr, pisică etc. Rezervă-ţi timp pentru a vorbi numai cu copilul, de exemplu seara, la culcare. Conversaţia făcută în diverse ocazii (la bucătărie, la masă, la plimbare) nu este 47

COPILUL MIC

COPILUL NOSTRU

suficientă. O comunicare bună necesită timp dedicat special copilului, fără a fi întreruptă de alte activităţi. - Când sunteţi împreună, povesteşte-i ce faci, ce auzi, ce simţi şi ce gândeşti (de ex. cum îţi planifici pregătirea mesei sau o plimbare împreună). Îl înveţi astfel să gândească anticipat, la ce va urma. - Învaţă-l să asculte nuanţele fine din jur. Când vă plimbaţi, atrage-i atenţia asupra foşnetului frunzelor, ciripitul păsărilor sau zgomotul diferit al motoarelor. Cântaţi împreună.

-

Legătura dintre cuvânt şi obiect

-

exprimă rareori organizat şi coerent. Lasă-l să vorbească, chiar dacă nu întelegi tot ce spune. Nu lăsa televizorul să-ţi înlocuiască convorbirea. TV-ul nu asociază sunetele cu obiectele la care se referă şi-l împiedică pe copil să audă conversaţia din jur. Ascultă-l, arată-i că înţelegi, încuviinţează cu capul şi zâmbeşte. Comentează despre ce-ţi povesteşte; Corectează-i cuvintele. De ex. el spune: „Nanunu obidi” şi mama îi răspunde „Da, este maşina cu îngheţată”. Silabiseşte-i cuvintele mai lungi, ca el să le poată înţelege şi reproduce. Citeşte-i cu pasiune şi intonaţie, ca un actor. Cărţile îi oferă nu numai cuvinte noi, dar şi idei noi şi îi explică funcţionarea lucrurilor din jur.

- Fie că-i vorbeşti sau îl asculţi, priveşte-l atentă în ochi sau ţine-l de mână, zâmbeşte-i şi dă afirmativ din cap, aşează-te, îngenunche sau apleacă-te spre el, aşa încât faţa să-ţi fie sub cea a copilului. Aceasta exprimă dragoste şi respect şi îi captează atenţia. Dacă eşti ocupată cu altceva în acest timp, aruncă-i o privire în timp ce-i vorbeşti sau îl asculţi şi mângâie-l sau strânge-i uşor mâna. - Când copilul vrea să-ţi vorbească, ascultă-l cu interes atunci, fără a-l întrerupe. Copilul mic nu are răbdare să aştepte, neavând noţiunea timpului. Dacă este lăsat des să aştepte, ajunge să creadă că nimeni nu vrea să asculte ce are de spus şi nu va mai spune nimic. - Răspunde-i îndată şi repetă ce a spus el. - Ai răbdare; lasă-l să-ţi povestească sau să-ţi spună ce gândeşte, chiar dacă eşti ocupată. Nu sări prea repede să-i pui cuvinte în gură sau să anticipezi ce vrea să-ţi spună, deoarece copilul mic se 48

Citire teatrală

- Asigură-te că te aude, când îi vorbeşti. Chiar o scădere uşoară a auzului îngreunează vorbirea. - Consultă medicul pediatru, dacă observi următoarele semne: - la un an, nu pronunţă consoanele la începutul cuvintelor, - la un an şi jumătate, nu pronunţă mai mult de 5 cuvinte, - la 2-3 ani, nu poţi să înţelegi ce spune, nu foloseşte propoziţii formate din cel puţin 2-3 cuvinte şi nu poate urmări o cerere cu mai multe acţiuni (de ex.: ia jucăria şi pune-o pe pat).

Se face mai uşor în primii doi- trei ani de viaţă, iar pentru a o vorbi fluent, în primii şase

Învăţarea unei limbi străine

ani. Dacă copilul devine confuz este bine totuşi a se păstra o limbă principală şi adăugarea pe parcurs a limbii străine, fără a se insista. Bilingvismul (vorbirea a două limbi străine) nu îngreunează educaţia copilului, din contra, reprezintă un avantaj, prin contactul sau prin înţelegerea unei alte culturi. În familiile bilingve este de preferat ca fiecare părinte să vorbescă limba natală. Joaca cu copiii care vorbesc o altă limbă, grădiniţe bilingve, desene animate sau emisiuni pentru copii în altă limbă sunt elemente ajutătoare în procesul de învăţare a unei limbi străine. Aceasta depinde de interacţiunea dintre genele cu care se naşte şi de experienţele pe care le are de-a lungul vieţii. Copiii sunt influenţaţi de genele părinţilor, dar şi de viaţa de familie, prieteni şi de mediul în care trăiesc. Experienţele din primii ani de viaţă au o influenţă decisivă asupra dezvoltării creierului şi a capacităţilor sale ca adult. În prima parte a vieţii, există o supraproducţie de neuroni, din care doar jumătate supravieţuiesc; activitatea creierului determină care dintre ei rămân. Mediul din jurul copilului modelează structura şi dezvoltarea creierului său. Învăţarea începe în uter şi se accelerează după naştere. La naştere, copilul recunoaşte vocile părinţilor, iar la vârsta de 4 zile suge mai puternic când aude limba maternă, decât dacă ar auzi o limbă străină. Trei sferturi din creierul copilului se dezvoltă după naştere. Dezvoltarea creierului nu este liniară; există unele perioade mai bune decât altele pentru învăţarea diferitelor cunoştinţe sau deprinderi. În primii ani, creierul copiilor are de două ori mai multe legături între neuroni (sinapse), decât ar avea nevoie la această vârstă. Dacă aceste sinapse sunt folosite repetat în viaţa de fiecare zi, ele se întăresc şi devin o parte permanentă a circuitului creierului; dacă nu sunt folosite destul de des, sunt eliminate. De aceea, experienţa (activitatea zilnică) are un rol crucial în dezvoltarea legăturilor neuronale ale creierului copilului mic. La vârsta de 2 ani, creierul copilului este tot atât de activ ca cel al adultului. Când copilul

atinge vârsta de 3 ani, creierul lui este de două ori şi jumătate mai activ, decât cel al părinţilor şi rămâne aşa în prima decadă de viaţă. Nu degeaba copilul apare atât de vioi. Diferiţi factori, ca densitatea sinapselor, folosirea glucozei şi concentraţia unor neurotransmiţători din creier, au un nivel ridicat în prima decadă de viaţă şi încep să scadă la pubertate. Aceasta sugerează că sugarii şi copiii mici sunt pregătiţi biologic pentru a învăţa intensiv.

COPILUL MIC

DEZVOLTAREA CREIERULUI

Legăturile nervoase formate în primii ani ne permit să prelucrăm informaţia pe parcursul vieţii. Cum şi cât de bine gândim şi învăţăm în copilărie şi ca adulţi, depinde de amploarea şi felul acestor legături dintre neuroni. În dezvoltarea sa, creierul are o mare capacitate de modelare: stimularea copilului mic se traduce prin formarea a trilioane de sinapse în plus; un mediu nefavorabil, însă, scade prelungirile neuronale (dendritele) şi reduce grosimea scoarţei cerebrale. Această putere de modelare a creierului copilului dă posibilităţi nenumărate şi responsabilităţi imense pentru părinţi şi educatori. Perioada în care creierul este expus învăţării este decisivă. Deşi învăţatul continuă de-a lungul vieţii, există perioade optime de dezvoltare – numite perioade plastice sau critice – în care creierul este deosebit de eficient. După trecerea acestor perioade plastice din primii ani de viaţă, dezvoltarea căilor nervoase scade semnificativ. Un copil mic poate învăţa uşor o limbă străină, pentru că celulele creierului, care 49

Dezvoltarea legăturilor dintre neuroni la copilul mic

Nou născut

Copil de 3 ani

prelucrează limbajul, sunt în plin proces de formare a sinapselor şi sunt deosebit de receptive la stimuli. În familiile bilingve sau în cazurile când locuiesc într-o altă ţară, cei mai mulţi copii învaţă repede să vorbească fluent în ambele limbi, deşi iniţial dezvoltarea vorbirii este mai înceată. Această capacitate a creierului de a-şi schimba structura şi biochimia (funcţia), ca răspuns la mediu, a fost numită plasticitate. Felul în care se dezvoltă şi învaţă copilul depinde, în mod esenţial, de interacţiunea dintre moştenirea genetică şi condiţiile de dezvoltare (nutriţie, mediu, îngrijire, stimulare, condiţii sociale şi culturale, precum şi de învăţătura oferită sau autoînvăţată). Plasticitatea creierului înseamnă, de asemenea, că există perioade în care experienţele negative sau lipsa stimulării au efecte mai grave şi mai prelungite asupra dezvoltării, decât la adult. Legăturile noi între neuroni se formează datorită interesului activ şi efortului mental al copilului. Fiecare răspuns la imagini, sunete, mirosuri, atingeri şi gusturi creează noi legături. La început legăturile dintre neuroni (sinapse) sunt slabe, dar - prin repetiţie - devin mai puternice, mai automate. Cu cât copilul exersează mai mult, cu atât activităţile sale devin mai uşoare. Fiecare copil îşi creează propriul său intelect, a cărei calitate depinde de interesul şi participarea activă înr-o mare varietate de stimuli. Primii şapte ani de acasă constituie baza dezvoltării sale intelectuale. Neglijarea copilului combinată cu violenţa, împiedică mult capacitatea creierului de a modula şi regla emoţiile. La astfel de copii, neglijaţi şi maltrataţi, se dezvoltă în exces zonele creierului care comandă un răspuns automat, legat de supravieţuirea biologică şi zonele asociate cu anxietatea, impulsivitatea şi hiperactivitatea. În acelaşi timp, funcţiile corticale (ca judecata) şi ale sistemului limbic (emoţiile şi empatia) rămân subdezvoltate. Copilul creşte înfricoşat şi impulsiv, nemilos, dur şi nepăsător la emoţiile altora. El supravieţuieşte, dar dezvoltarea optimă a creierului îi este împiedicată, pentru tot restul vieţii. Reacţia copiilor la neglijare şi traume emoţionale este variată, din cauza diferenţelor de organizare a sistemului lor nervos central. Copiii mici, care reacţionează mai puţin la 50

COPILUL NOSTRU

senzaţii şi au un tonus muscular scăzut, tind să devină mai interiorizaţi, retraşi, pasivi şi deprimaţi. În contrast, pentru copiii mici foarte activi şi cu nevoi de stimulare mai mari, riscurile de a deveni agresivi cresc. Sărăcia accentuează aceste influenţe. Copiii mici adoptaţi din orfelinate, înainte de vârsta de 6 luni, arată o dezvoltare accelerată, în ciuda întârzierii iniţiale. La cei adoptaţi după 6 luni, continuă să persiste dificultăţile emoţionale şi de gândire, deşi pot avansa mult în sânul unei familii iubitoare. Părinţii, educatorii şi personalul medical influenţează enorm dezvoltarea creierului unui copil.
Micul pictor

Sugestii pentru stimularea dezvoltării creierului copilului mic: - foloseşte momentele când copilul este interesat şi participă activ; - vorbeşte-i copilului, citeşte-i sau – mai bine – citeşte cu el şi răspunde-i la întrebări; - repetă de nenumărate ori; repetiţia nu plictiseşte copilul mic, este necesară pentru a-i fixa cunoştinţele; - lasă-l să lovească, să tragă, să împingă, să sape, să urce scările, să deseneze, să înveţe poezii şi cântece; un copil care loveşte două linguri îşi stimulează creierul mai bine decât un altul care apasă butoane, pentru a produce zgomote ascunse într-o jucărie electronică; - încurajează-l să se îmbrace şi să se dezbrace singur şi să se joace cu alţi copii; - spune-i ce vedeţi, când vă plimbaţi împreună pe stradă, în magazine, la vecini, prin curte, parcuri, păduri, biblioteci şi muzee; - bucuraţi-vă zilnic, stimulează-i jocurile de creaţie şi cele din aer liber; - laudă-l pentru interesul arătat. Cum poţi lăuda copilul fără cuvinte: priveşte atent ce face, zâmbeşte-i, confirmă dând din cap,

arată-te surprinsă, fă-i cu ochiul, spune-i „Oooo!”, mângâie-l pe păr sau îmbrăţişează-l; - denumeşte culorile obiectelor din jur, pune-i întrebări simple, după ce i-ai citit, apoi lasă-l pe el să-ţi „citească”; - evită stimularea excesivă; copilul are nevoie de perioade liniştite, pentru a-şi consolida cunoştinţele; învaţă să recunoşti semnele de suprastimulare sau de oboseală, care nu contribuie la dezvoltarea creierului şi în plus provoacă tulburări de somn şi de învăţătură. Unii părinţi încearcă să înveţe copilul să citească, să cânte la pian sau să înnoate, înainte de vârsta de trei ani. Unele programe educative îşi propun să creeze baby Einstein din fragedă copilărie, bazându-se pe faptul că - la vârsta de 2-3 ani - intensitatea formării sinapselor este maximă. Deşi această vârstă este importantă pentru instruirea şcolară şi personală, este mai bine să se creeze acum o bază largă de deprinderi, mai degrabă decât excelenţă într-un domeniu specific. Astfel el va progresa mai uşor în lumea tehnologică rapid schimbătoare, unde va avea nevoie de abilităţi multiple, unele necunoscute încă. Pe măsură ce copilul mic învaţă să meargă, să-şi controleze scaunul şi urina şi să mănânce cu linguriţa, începe să gândească într-un fel nou. Copilul începe să facă legătură între obiecte, faptele sale şi lumea din jur. La un an şi jumătate: cercetează fără încetare, desface sau încearcă să desfacă lucrurile; învaţă deprinderi noi; învaţă legătura dintre cauză şi efect (apasă pe clanţă, pentru a deschide uşa); începe să înveţe din propriile greşeli; La doi ani: începe să anticipeze evenimentele; se urcă pe un scaun ca să găsească ceva; foloseşte corect unele jucării (aruncă mingea, mângâie păpuşa); este foarte curios; petrece mult timp privind pe fereastră; începe să rezolve probleme care necesită gândire; îşi imaginează lucruri care nu sunt prezente şi ce

Accelerarea dezvoltării creierului

DEZVOLTAREA GÂNDIRII

Etape

se poate întâmpla cu ele; aceasta este gândirea simbolică; începe să acţioneze cu un scop (mâzgăleşte pe hârtie); La doi ani şi jumătate: încearcă să se separe de părinţi şi să ia decizii de unul singur; aranjează puzzle simple, dacă este ajutat; începe să inventeze şi să anticipeze, pentru a rezolva problemele; are memorie excelentă pentru locuri şi oameni; ştie culorile, formele şi numerele; desenele încep să reprezinte ceva; jocul devine mai organizat; neagă ceva, pentru a scăpa de urmări (aceasta nu trebuie luată ca o minciună); crede că orice mişcă este viu (maşina e fată, camionul e băiat, pomii sunt prieteni etc.); începe să facă asociaţii (săniuţa este pentru zăpadă); La trei ani: învaţă să aştepte ca să i se îndeplinească o dorinţă; înţelege legătura dintre mărimi, punând un vas mic într-unul mare; face planuri şi practică activităţi mai complicate; poate generaliza (cheile deschid uşile); poate învăţa literele alfabetului; nu poate înţelege concepte morale (bine, adevărat, rău etc.); începe să înţeleagă diferenţa dintre cantităţi (mai mare, mai mult), dar are dificultăţi în compararea calităţilor (mai bine, mai frumos). La această vârstă, copilul ar trebui să fie familiar cu câteva concepte din următoarele categorii: părţile corpului, alimente, membrii familiei, camerele casei, animale, jucării, haine, culori, forme, emoţii (vesel, trist, fricos, supărat), stare fizică (înfometat, însetat, obosit, cu dureri de burtă sau în gât), profesii (poliţist, şofer, profesoară, doctor), mărime (mic, mare), localizare (sus, jos, sub, peste, lângă, departe), comparaţii (bun, bine, rău, mai rău, mai mult, mai puţin), cantităţi (câteva, nici unul, multe), legătura în timp (acum, primul, după), temperatura (cald, fierbinte, rece) etc. Copilul mic este un neobosit culegător de informaţii, pe care începe să le împartă în categorii. Este într-o continuă mişcare şi explorează amănunţit. El învaţă pe măsură ce vede, ascultă, miroase, pipăie, gustă şi imită pe alţii. Are o dorinţă irezistibilă de a afla tot ce există şi întreabă tot timpul „De ce?”. Copilul vrea să ştie cum funcţionează orice şi poate absorbi o cantitate vastă de informaţii. Deseori întrebările sale sunt simple, pentru că nu poate exprima îndeajuns ce vrea să ştie; când spune 51

COPILUL MIC

Stimularea gândirii

„Ce-i asta?”, poate – de fapt – să întrebe nu numai ce este aceasta, dar şi cum se numeşte, la ce foloseşte sau cum funcţionează. Fiecare obiect nou pe care îl vede, atinge, gustă, miroase sau aude, creează asociaţii proaspete în creierul său. Copilul îl compară, apoi, cu obiectele cunoscute. Înainte de doi ani, copilul culege informaţii pe care nu ştie încă să le folosească: când vede pe masă jucăria preferată, la care nu poate ajunge, plânge cu disperare, până când i-o dă cineva. Către al treilea an, acţionează cu un scop: îşi aduce un scaun lângă masă, pentru a se căţăra şi a-şi lua singur jucăria. Copilul de doi ani, care se joacă pe computer, nu-şi stimulează gândirea. Creierul său este ajutat mult mai mult dacă i se vorbeşte, i se citeşte, atinge obiectele cu care se joacă, are prieteni şi atunci când este ridicat în aer, de către tata. Copiii mici au nevoie să atingă obiecte reale, pentru a permite creierului să lucreze, mai târziu, cu noţiuni abstracte. Deprinderile verbale, dezvoltarea relaţiilor cu alte persoane, au prioritate în dezvoltarea creierului. Nici televizorul nu este indicat pentru copilul mic, deoarece îl izolează şi îi întârzie dezvoltarea creierului. Vizionarea programelor TV stimulează extrem de puţin activitatea neuronilor şi dezvoltarea unor noi legături neuronale. Aceasta trebuie limitată la cel mult o jumătate de oră pe zi. Oricum, copilul nu poate urmări secvenţele rapide, cum sunt cele prezentate la televizor, ci secvenţe mult mai lente.

COPILUL NOSTRU

Ascultarea inimii surioarei cu stetoscopul

Sugestii: - Pune întrebări şi răspunde-i copilului, direct şi simplu. Explică-i pe înţelesul lui, chiar dacă nu este adevărat din punct de vedere ştiinţific (De ex.: „– De ce e noapte?” „– Soarele s-a dus la culcare”). - Foloseşte orice ocazie, pentru a-l învăţa în joacă - lucruri noi. - Întreţine curiozitatea copilului; introdu-i cuvinte noi, răspunde-i la întrebări şi – mai ales – laudă-i realizările, dar mai ales încercările: astfel copilul va dori să înveţe tot mereu. - Ajută-l să înţeleagă, întreabă-l: „De ce crezi că e aşa?” sau „Ce crezi că se intâmplă?” - Nu-l forţa; opreşte-te, când copilul dă semne de oboseală sau de plictiseală.

Întrebarea „De ce?” este şi începutul conversaţiei; acest du-te – vino verbal este mai important decât dacă-i dai răspunsuri corecte sau nu. 52

Descoperirea lumii din jur

Copiii mici supradotaţi se dezvoltă în aceeaşi ordine cu ceilalţi, dar mult mai repede. Mai târziu, ei vor fi superiori într-unul din domenii: verbal, matematic-logic, spaţial, kinestezic, muzical, interpersonal, intrapersonal sau ecologic sau o combinaţie a acestor domenii. Copilul mic supradotat are o atenţie prelungită încă de pe când este sugar, doarme mai puţin decât alţi copii, vorbeşte precoce, este energic şi extrem de sensibil. Pentru el, un sunet slab apare ca un zgomot, o atingere îl loveşte puternic, un necaz capătă proporţii tragice, o bucurie îl extaziază, iar pe un prieten îl iubeşte intens. Această sensibilitate maximă îi permite să înţeleagă uşor ce simt alţii; pe de altă parte, înseamnă că poate fi bombardat continuu cu stimuli care-l stresează.

Copilul mic supradotat

Majoritatea programelor speciale pentru dezvoltarea micilor genii recomandă pentru această vârstă: - dezvoltarea copilului în întregime, inclusiv emoţională, socială şi comportamentală; copilul mic să fie lăsat să-şi urmeze propriile lui înclinaţii, dar să aibă la îndemână materiale diverse pentru a se juca; să nu fie forţaţi să urmeze un program strict de învăţătură, nici să realizeze visul părinţilor; educaţia lor trebuie împletită cu gijă şi dragoste; - părinţii trebuie să participe activ, ei au un rol crucial.

Pentru copil, jocul este un mod natural de a învăţa; de fapt, legăturile din creier (sinapsele) se dezvoltă în timpul jocului. Prin joc, copiii cercetează lumea din jur, îşi dezvoltă capacitatea de înţelegere şi abilităţile practice şi îşi fac prieteni. O altă formă a jocului este atunci când copilul visează cu ochii deschişi, se mişcă fără rost sau – uneori - doar stă şi observă jocul altora.
Viitorul fotbalist

Jocul

COPILUL MIC

La un an şi jumătate: preferă să bea din cană; se dezbracă singur; s-a obişnuit cu programul zilnic; îmbrăţişează şi sărută persoanele pe care le cunoaşte; simte încă nevoia să fie aproape de mamă şi se uită spre ea, atunci când întâlneşte persoane necunoscute. La doi ani: vrea să fie centrul atenţiei; ajută la treburi simple în casă (îşi strânge jucăriile); se joacă alături de alţi copii, dar nu împreună cu ei; îi salută pe alţii, când i se cere. La doi ani şi jumătate: este posesiv cu jucăriile; vrea să folosească toaleta; se opune schimbărilor de rutină; refuză ajutorul altora în rezolvarea problemelor; se desparte mai uşor de părinţi; se joacă în grup, dar nu cooperează; încearcă să se îmbrace singur şi uneori reuşeşte.
Îndrumare maternă

Etape

DEZVOLTAREA SOCIALĂ

La trei ani: îşi pune singur chiloţii, poate chiar şi tricoul; foloseşte regulat toaleta, dar nu se poate şterge; observă ce fac alţii; inventează prieteni imaginari; începe să se joace cu alţi copii, dar se poate juca cu unul singur; împarte uneori jucăriile cu alţii; începe să prefere jocurile de imaginaţie; îşi controlează mai uşor impulsurile; aşteaptă să-i vină rândul, dacă este îndrumat de un adult;

Beneficiile jocului Jocul oferă copiilor numeroase beneficii: - mânuiesc materiale ( apa, nisipul), îşi mişcă corpul (legănare, sărituri), îşi folo-sesc simţurile (mirosul), cântă etc; - le permite să fie puternici, să aleagă ce, cum şi când să acţioneze, fără ca adultul să intervină. Copilul se joacă, pentru că aşa vrea el. Prin joc, îşi stabileşte propriile reguli, pe care le controlează. Copilul mic se joacă aproape cu orice, atât timp cât este lăsat să aleagă; - învaţă, în timp ce se joacă. Un copil mic care loveşte cu lingura într-o tigaie, de fapt culege date, dezvoltă ipoteze, experimentează, analizează rezultatele şi trage concluzii. Copiii mici, care nu au avut şansa să-şi folosească din plin simţurile, sunt mai puţin inteligenţi dacât cei lăsaţi liberi; - ajută dezvoltarea creierului. Jocul multiplică legăturile dintre neuroni. Creierul copiilor care nu se joacă mult este cu 20-30 % mai mic, decât normal; - învaţă cum să înveţe; mânuirea jucăriilor îi învaţă cum să rezolve probleme, fără ajutor; - le măreşte încrederea în ei. În joc, copiii se simt liberi, pot greşi, pentru ca apoi să încerce din nou; au mai mult succes, pentru că pot repeta o acţiune, până le iese bine; - îi ajută să se împrietenească. Primii prieteni, păpuşa sau ursuleţul, sunt de obicei lipsiţi de viaţă şi nu-i sperie. Copiii care se joacă mult sunt mai iubiţi de cei din jur; 53

- ajută copiii să-şi exprime sentimentele: teama, frica, supărarea; - le dezvoltă vorbirea: în timpul jocului, copiii folosesc un mare număr de cuvinte; - îi imită pe cei mari: mătură, repară, conduc maşina, ceea ce le măreşte încrederea în ei;
Măturarea camerei

COPILUL NOSTRU

Diferite feluri de jocuri De la jocul de unul singur, la cel în grup, copilul parcurge mai multe etape. La început, copilul mic se joacă singur sau alături de alt copil, independent de acesta. Mai târziu, copiii se joacă împreună în mod asemănător, fără să fie organizaţi, acţionând după plac.

- stimulează gândirea, creativitatea şi imaginaţia. Îmbrăcându-se cu hainele părinţilor, copiii dau frâu liber imaginaţiei; - dezvoltă mişcările mâinilor şi coordonarea dintre ochi şi mâini: mâzgâlind cu creionul, jucându-se cu noroi, clădind un turn de cuburi; - scade stresul, iar râsul dezvoltă sistemul imun; - întăreşte şi dezvoltă muşchii prin: mers, alergare, săritură, agăţare, legănare, prindere, împingere, tragere, aruncare; acestea duc la coordonare şi abilitate fizică. Părinţii trebuie să ofere condiţii, fără să împiedice jocul copiilor, cerându-le „să fie cuminţi”. (Ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii Nadiei Comăneci nu ar fi lăsat-o să sară pe canapele?) - ajută somnul. Jocul copilului este o activitate plăcută, energizantă şi valoroasă. Timpul petrecut la joacă este un timp petrecut cu folos, nu este timp pierdut. Singurul timp pierdut este acela în care copilul se plictiseşte, aşa că lasă-l şi încurajează-l să se joace. Scoate-l afară cât mai mult posibil şi oferă-i jucării cât mai diferite. Asigură-te că jocurile îi stimulează toate simţurile (văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul). Pune-l în contact cu alţi copii, pentru a se împrieteni; lărgeşte-i lumea, cât mai mult posibil. Mulţi părinţi consideră, în mod greşit, că jocul este o pierdere de timp. Cuvinte care ar trebui să dispară din vocabularul părinţilor şi al educatoarelor: «stai liniştit», «astâmpără-te», «ţine mâinile la spate». 54

Micul călăreţ

Jocul prin cooperare este mai organizat, iar copiii se joacă în grup; ei discută şi îşi planifică o activitate care are anumite reguli şi un scop anume. În jocurile de imaginaţie, copilul imită fapte din memorie: „Ziceam că făceam de mâncare; că vorbeam la telefon” etc. Îşi exprimă emoţiile, mângâind păpuşa sau certându-şi ursuleţul, aşa cum vede la părinţi. Îşi creează prieteni imaginari. „Poveştile “ istorisite de copil sunt produsul imaginaţiei sale, nu minciuni şi nu sunt un motiv de îngrijorare. Ca orice altă calitate, imaginaţia trebuie să fie exersată, pentru a se dezvolta. Jocul de imaginaţie îi permite copilului explorarea altor valori şi puncte de vedere. Această gândire fantezistă este un pas important către gândirea abstractă.

De-a tumba

Jucăriile Jucăriile trebuie să dezvolte aptitudinile şi inteligenţa copilului şi să le facă plăcere, când le foloseşte. După vârsta de un an, copilul foloseşte altfel jucăriile: ursuleţul, pe care îl arunca pe jos, devine acum prietenul cel mai bun la culcare, păpuşa devine sora mai mică.
Plimbarea păpuşii Jocuri cu degete

COPILUL MIC

De aceea, părinţii trebuie să ofere copiilor jucării variate, construite în casă sau cumpărate. Alegerea trebuie făcută cu grijă, deoarece jucăriile sunt obiecte cu ajutorul cărora copiii se amuză şi învaţă. Jucăriile simple sunt cele mai bune; ele permit copilului să le mânuiască şi să îşi însuşească ceva nou. Dă-i cât mai puţine jucării electronice. La această vârstă, jucăriile electronice, sofisticate, sunt bune mai ales pentru părinţi, nu pentru copii. Inteligenţa şi competenţa socială reale vin de la experienţe proprii şi oameni adevăraţi. Sugestii: - Copilul trebuie să aibă locul lui de joacă. - Valoarea unei jucării este dată de plăcerea copilului de a o folosi. - Când cumperi o jucărie, gândeşte-te dacă nu este prea mic pentru ea, dacă i se potriveşte, îi face plăcere şi nu e periculoasă. Nu te lăsa amăgită de reclame! Dacă nu ai bani, construieşte-i tu jucării: cuburi de lemn sau case de păpuşi din carton. - Încurajează copilul să vorbescă despre jocurile sale. - Nu îi da prea multe jucării, ceea ce l-ar face mai puţin creativ. Având puţine jucării, copilul îşi dezvoltă imaginaţia şi învaţă să se descurce cu puţin.

Materiale folosite în joc
Cu corabia pe apă

- Evită pericolele, prin înlăturarea lor şi prin supravegherea copilului. Copilul mic are memorie scurtă: dacă astăzi rămâne cu capul înţepenit într-un sertar, o va repeta mâine din nou. - Aranjează astfel lucrurile în casă, încât să nu poată ajunge la cele periculoase, dar permite-i să deschidă unele sertare şi să le scotocească, fără să-i spui tot timpul „Nu pune mâna!”. Oferă-i un sertar sau o cutie în care să-şi ţină jucăriile. - Încurajează copilul să se joace singur şi cu alţi copii, să exploreze, nu să se uite la TV. Unele emisiuni sunt totuşi folositoare; copiii se pot uita la ele, împreună cu părinţii, de la care primesc explicaţii. - Jucaţi-vă cu copilul, bucuraţi-vă împreună şi râdeţi în hohote; puneţi-vă la mintea lui!

Apa: jocul cu sau în apă îi dă copilului senzaţii diferite: a fi ud sau a pluti. Jocul se poate desfăşura într-un lighean sau în băltoacele de după ploaie. Copilul descoperă, chiar înainte de a le putea numi, 55

volumul (câtă apă încape într-o cană), limitele (ce se întâmplă dacă continui să torni într-o cană plină), amestecurile (noroi: pământ cu apă). Cocă, noroi, plastelină: sunt materiale care îşi pot schimba forma, se pot răsuci, rupe şi lipi la loc; toate murdăresc, dar copilul va învăţa în plus diferenţa dintre a fi murdar şi curat, după spălare. Nisipul: oferă senzaţii diferite, de aceea o cutie cu nisip este un loc bun de joacă. Este bine ca nisipul să fie acoperit când nu este folosit, pentru a evita accesul pisicilor. În casă, în locul nisipului, se poate folosi o cană de mălai.
Jocul cu cuburi

COPILUL NOSTRU

Cuburile din lemn sunt jucării excelente; cei mici le observă culoarea şi forma, le atinge şi mişcă, apoi le aşează unul peste altul. După doi ani, devin tot mai creativi în mânuirea lor. Natura: dacă ai grădină, animale sau trăieşti la ţară, copilul va fi tentat să descopere tot ce vrea să ştie. Când poţi, lasă-ţi copilul la bunicii de la ţară, care sunt un adevărat tezaur de experienţă şi amintiri. Dacă stai la bloc, lasă copilul să aducă în casă „comorile” găsite: pietre, castane, frunze, fulgi şi să şi le păstreze într-o cutie sau pe un raft. Pune-i la încolţit fasole sau grâu de Sf. Andrei şi lasă-l să observe cum cresc plantele. Ajută-l să-şi adune râme sau furnici într-un borcan, dar asigură-te că nu le mănâncă!
Fraţi în poiană

ajutorul părinţilor. Trebuie folosită orice ocazie pentru a scoate copilul afară, la câmp, la pădure, în parc, în grădina dintre blocuri sau rondul de flori din faţa casei. Din nefericire, spaţiile libere dintre blocuri sunt neglijate, neigienice, deseori nu sunt adecvate pentru joacă şi uneori chiar periculoase. La această vârstă, copiii pot beneficia de aparate de gimnastică, leagăne, balansoare, bare de căţărat, cutii de diferite mărimi şi, mai târziu, coardă de sărit. Copiii au nevoie de „case” şi locuri secrete, mai ales când încep să joace jocuri de imaginaţie. În afara celor scumpe din comerţ, copiii sunt fericiţi şi cu o cutie mare din carton, în care au fost tăiate ferestre şi uşi; pe ea se pot lipi poze colorate, pentru a o decora. O faţă de masă lungă până la podea poate transforma locul de sub masă într-un ascunziş. Aranjarea mesei este tot o formă de joacă la această vârstă. Jocurile muzicale: Oricărui copil, care aude bine, îi place să asculte muzică şi să cânte. Învaţă copilul de mic să asculte muzică; încurajează-l să danseze, să bată ritmul cu palmele sau cu lingura sau cumpără-i un xilofon.
Dans la grădiniţă

Copilul î n s u ş i poate fi un material de joc: urcă, se leagănă, sare şi se rostogoleşte. La ţară, copilul are mult spaţiu, copaci şi porţi libere să se caţăre, fără 56

Refuzul de a asculta şi a face ceea ce i se spune este un mod trecător de a-şi afirma independenţa. Trecerea de la dependenţă la independenţă se face în mai multe trepte: - dependenţa: „Tu faci pentru mine” – sugar - independenţa: „Fac eu singur” – copil mic - interdependenţa: „Noi facem” – preşcolar; copilul vrea să facă ceva, dar cere ajutor, pentru a face mai bine. Capacitatea de a şti când să ceară ajutor şi cum să-l obţină este o calitate socială, pe care copilul o poate învăţa de mic.

Afirmarea independenţei

Părinţii au un rol major în dezvoltarea independenţei copilului. Ei trebuie să observe eforturile şi reacţiile copilului, pentru a decide dacă şi când să-i ofere stimuli noi. Părintele care intervine prea repede să-i dea păpuşa căzută sub masă îl lipseşte de plăcerea sau efortul de a o găsi singură. Dacă însă întârzie prea mult, fetiţa se poate enerva, renunţă şi trece la o activitate mai uşoară, învăţând astfel să rezolve problemele dificile prin evitarea lor. Unii copii renunţă mai repede decât alţii. Ei au nevoie de multe încurajări şi ajutor direct. Alţii sunt mai independenţi; ei se supără dacă părinţii îi îndrumă prea des. Dezvoltarea iniţiativei este o necesitate majoră a acestei vârste. Pentru aceasta, copilul trebuie să capete încredere în el. Copiii care se simt ruşinaţi sau vinovaţi, reacţionează prin plâns, ţipete, renunţare rapidă sau dau vina pe alţii, atunci când dau de greu. Felul cum se văd pe ei înşişi (conceptul şi stima de sine) depinde în mare parte de ce le spun părinţii despre ei. Semne prin care copilul mic începe să-şi arate îndrăzneala şi siguranţa de sine: - îţi arată cât de mare a crescut, - încearcă să se descurce fără ajutor, - arată ce-i place şi ce nu, - se supără, când trebuie să aştepte, - vrea să facă mai mult decât poate, - exprimă ceea ce simte: de la mare bucurie, la crize de furie. Deşi dezvoltarea are caracteristici comune, fiecare copil are o personalitate distinctă. Personalitatea copilului va influenţa dezvoltarea şi perspectivele sale în viaţă. Copilul dezvoltat armonios: - se înţelege uşor cu alţii, - învaţă din greşeli, - este organizat, - are putere de observaţie, - este meticulos, creativ şi curios, - este hotărât şi dârz.
Fetiţă dezvoltată armonios

Copilul nedezvoltat: - gândeşte încet, - se exprimă greu în cuvinte, - nu ştie cum să-şi manifeste emoţiile, - este agitat, - se concentrează greu. Aceste trăsături pot apărea şi la un copil inteligent, dar se pot corecta. Este definit de intensitatea şi modul în care se comportă copilul într-o anumită situaţie. Doi factori determină temperamentul şi caracterul copilului: ereditatea şi influenţa mediului. Temperamentul este prezent încă de la naştere şi devine evident la copilul mic. Există o întreagă gamă de temperamente: - “dificil”: sunt foarte activi, sensibili, pasionaţi, nerăbdători, impulsivi, încăpăţânaţi şi plângăcioşi; - “maleabil”: sunt activi, flexibili şi bine dispuşi ; au program regulat de masă şi somn; - “încet”: sunt mai liniştiţi, prudenţi, chiar fricoşi; nu le plac surprizele şi se adaptează mai greu la situaţii noi. Felul de a fi al copilului este, în bună parte, înnăscut şi nu-l poţi schimba, dar îl poţi cizela. În îngrijirea şi educaţia copilului trebuie să se ţină seama de firea lui. Când temperamentul copilului este diferit de al părinţilor sau de cel al educatorilor apar dificultăţi, conflicte şi stres. Evită epitete negative privind firea copilului: ele sunt dureroase, îl pot chiar răni. Foloseşte cuvinte de încurajare, în loc de a-l critica; de ex.: precaut ( în loc de timid), tenace (pentru încăpăţânat), energic(în loc de sălbatic), curios (nu băgăreţ) ş.a.

COPILUL MIC

Temperamentul

Exprimarea curiozităţii

Indiferent de personalitatea copilului tău, trebuie să-l apreciezi, să-i dezvolţi calităţile şi 57

COPILUL NOSTRU

să-l iubeşti aşa cum este. Când copilul este lipsit de stimuli, afecţiune şi siguranţă, mai târziu îşi exprimă cu greu dragostea.

58

Moduri şi metode de a aplica disciplina Disciplina se poate aplica în mod autoritar, comunicativ, prin modificarea comportamentului sau prin ataşament faţă de copil.

Rândurile care urmează nu au intenţia să înveţe părinţii cum să-şi educe copiii; îi pot ajuta doar să înţeleagă dezvoltarea normală a copilului lor. Toţi copii au nevoie de disciplină; aceasta-i face să se simtă iubiţi, în siguranţă, să aibă iniţiativă şi să rezolve probleme, să se controleze şi să se înţeleagă cu alţii. Disciplinarea se face cu dragoste într-un mediu prielnic dezvoltării. Părinţii stabilesc copilului limite ferme şi încurajează un comportament potrivit. La copilul mic, „amestecul în orice”, crizele de furie şi refuzul de a coopera sunt normale. Unii părinţi le consideră însă răutăţi, pe care le pedepsesc. Copilul mic nu ştie ce e rău şi ce e bine. Învaţă despre cele din jur experimentând, observând legătura dintre cauză şi efect: „Ce se întâmplă dacă sparg un ou pe podea?; „Ce va zice tata?”. Uneori, copilul neascultător este de fapt curios. În loc să facă ce i se spune, vrea să vadă ce se va întâmpla, dacă face cum vrea el. La această vârstă, este un mod de manifestare a inteligenţei. Copilul este neascultător fără intenţie; de fapt, el nu-şi poate controla suficient impulsurile. De ex.: deşi i s-a spus să nu bea apă din şanţ, nu-şi poate stăpâni dorinţa de a o face. Copilul mic trebuie educat să înţeleagă autoritatea părinţilor, fără a-i suprima propria-i personalitate. El trebuie învăţat că nu poate obţine întotdeauna ce vrea şi când vrea. Scopul părinţilor este să înveţe copilul să se disciplineze el însuşi. Negocierea este una din căile de a te înţelege bine cu copilul tău şi de a-l disciplina. Poţi începe negocierile încă înainte de doi ani, de exemplu dându-i să aleagă între jucării diferite. Astfel, el acceptă mai uşor soluţia găsită, îi oferi copilului un anumit control, îi creşti încrederea în sine. Există şi situaţii nenegociabile, în care părintele trebuie să spună, ferm, nu.

Disciplina

Modul autoritar este reprezentat de disciplina tradiţională. Părinţii sunt autoritari, iar copiii trebuie să îi asculte; dacă nu, vor suporta consecinţele. Bătaia este considerată necesară (“e ruptă din rai”). Disciplina este privită ca ceva impus şi nu ca un proces de educaţie. Partea bună a metodei este că părinţii îşi controlează copiii, aceştia având nevoie de autoritate, pentru a şti ce să facă şi ce nu. Neajunsurile acestei metode sunt, însă, numeroase. Bătaia are multe aspecte negative: - Copiii brutalizaţi ascultă doar de frică (De ex. „Eu te-am făcut, eu te omor”) şi rareori învaţă să se disciplineze singuri, în loc să înţeleagă diferenţa dintre bine şi rău. - Copilul învăţă să evite pedeapsa, prin minciună, pâră sau fugind de acasă. - Copiii bătuţi au tendinţa să fie violenţi cu prietenii şi, mai târziu, cu proprii lor copii; îşi fac mai greu prieteni, iar - ca adulţi - se feresc de intimitate şi de ataşament emoţional. - Nu învaţă să-şi exprime supărarea prin cuvinte. - Bătaia nu este eficientă: nu reuşeşte să-i schimbe comportamentul pe termen lung; Ataşamentul dintre copil şi părinte suferă uneori pentru tot restul vieţii. - Umileşte atât copilul, cât şi părintele. - Poate răni grav copilul. Folosirea unei curele, a unui băţ sau a altui obiect, poate fi foarte periculoasă. Nu zgudui niciodată copilul mic: la 2-3 ani, muşchii gâtului sunt încă slabi şi zguduirea poate produce leziuni grave ale ochilor şi ale creierului. Dacă nu te poţi controla, sau altcineva din casă abuzează de copil, cere ajutorul unei persoane de încredere sau a autorităţilor.Nu permite nimănui să-ţi bată copilul! Modul comunicativ are la bază principiul că nu există copii răi, ci doar dificultăţi în comunicare. Părinţii învaţă cum să-şi asculte copiii şi cum să vorbească cu ei. Această metodă tratează copilul ca pe o persoană adultă. Părinţii încercă să înţeleagă copilul (empatie); îi explică, mai degrabă, decât îl acuză; creează o atmosferă pozitivă în familie, limitează interdicţiile şi îl pedepsesc mai rar. Nu-şi bat copilul. Neajunsul acestei metode este pierderea autorităţii de către părinţi, care devin astfel negociatori şi prea indulgenţi. Copiii sfârşesc prin a nu respecta

autoritatea părinţilor, iar mai târziu nici pe a altora (profesori, poliţie etc.). Dacă părintele este prea îngăduitor, copiii pot deveni egoişti, nepoliticoşi şi neascultători. Metoda de modificare a comportamentului se bazează pe un sistem de pedepse şi recompense. Părinţii folosesc mai multe tehnici de disciplinare a copilului: îl pun la colţ sau îl obligă să suporte consecinţele, când face ceva rău. Această metodă este eficientă, mai ales pentru copiii cu temperamente dificile sau cu probleme emoţionale. Ea scade însă legătura afectivă dintre părinte şi copil. Metoda ataşamentului constă în legătura afectivă dintre părinte şi copil. Disciplina este flexibilă, adaptată la vârsta şi temperamentul copilului, la personalitatea şi posibilităţile părinţilor. Dacă părinţii sunt ataşaţi de copil şi ştiu să comunice cu el, disciplina nu va mai fi ceva impus. Copiii au încredere în părinţi, pe care îi iubesc şi îi respectă. Pentru un asemenea copil, pedeapsa cea mai grea este să-şi vadă supărat părintele care îl iubeşte. Scopurile acestei metode sunt: - să stabilească limitele de comportament ale copilului, fără a-i impiedica dezvoltarea, - să înveţe copilul că nu i se pot face toate poftele, - să înveţe copilul că părintele are rol dominant, dar protector. Disciplina este legată de viaţa de familie. Stabilirea limitelor la copilul mic se face în cadrul jocului, care este activitatea sa principală. Se pot deosebi următoarele categorii:

Categorii de jocuri: permise, negociabile şi interzise

- jocuri permise şi încurajate – sunt cele mai numeroase ; - activităţi absolut interzise – sunt cele periculoase şi distructive: de ex.: jocul cu focul, cu obiecte ascutiţe etc. În aceste cazuri, părinţii nu negociază, ci spun ferm „Nu!” sau „Nu e voie!”. Îndepărtează copilul şi explică-i de fiecare dată de ce nu este voie. - jocuri negociabile – nu sunt periculoase sau agresive, dar sunt supărătoare: jucării zgomotoase, săritul în pat. Pot fi permise sau modificate. - accidentele – sunt produse fără intenţie (sparge o farfurie sau cade când aleargă), de aceea nu trebuie pedepsite. Dacă ţin seama de aceste categorii, părinţii nu vor mai fi nevoiţi să spună „Nu!” la tot pasul, sau să aplice pedepse. Cu cât pedepsele sunt mai rare, cu atât sunt mai eficiente. Dacă copilul se obişnuieşte să trăiască între anumite limite, acest lucru îi va fi folositor pentru a supravieţui într-o lume plină de îngrădiri: la joacă, la şcoală şi la lucru. Când copilul ştie care sunt limitele, învaţă să se controleze şi, astfel, viitoarele conflictele din adolescenţă se împuţinează. Sugestii: - Ataşează-te de copil, pentru a-l putea disciplina; - Aplică regulile stabilite, nu ceda în faţa copilului, după ce ai spus „nu” ; - Interdicţia este exprimată întâi prin privire şi tonul vocii, apoi prin „Nu!” şi – în cel mai rău caz – este urmată de o pedeapsă; - Nu ameninţa şi nu lovi disciplinar copilul; - Nu-l forţa să facă ceva pentru care nu este încă pregătit; - Arată-i imediat copilului mic greşeala pe care a făcut-o; - Fii consecvent în aplicarea regulilor; - Încearcă să-i spui „Da” cât poţi de des, nu numai „Nu”; - Evită să-i faci observaţie pentru lucruri mărunte; - Adaptează disciplina la personalitatea copilului; - Ignoră-l şi izolează-l ; nu-l înjura sau bate; - Nu-l descuraja; nu-i spune niciodată “ Eşti un prost “; - Nu-i spune copilului care a greşit că este 59

COPILUL MIC

COPILUL NOSTRU

-

-

-

-

-

-

-

Tehnici de disciplinare a copilului mic - Îndrumarea cu blândeţe către o comportare corectă.Uită uneori de disciplină şi răsfaţă copilul mic. Ţine seama de vârsta copilului, fă uneori compromisuri sau distragei atenţia şi alege reguli pe care ştii că le poţi aplica. Încurajează comportarea bună şi mândria de sine, arătându-i respect, evită să-l jigneşti sau să-l umileşti, laudă-i încercările şi realizările prin aplauze şi cuvinte potrivite, fără exagerări şi prin mici recompense: manifestări de dragoste, surplus de atenţie sau steluţe pentru fapte bune sau rele, afişate pe un calendar sau pe frigider. - Punerea la colţ şi întreruperea jocului. Copilul este izolat într-un loc neinteresant, dar neînfricoşător, câte un minut pentru fiecare an de vârstă (de exemplu, dacă are 3 ani va fi pedepsit 3 minute). După terminarea pedepsei, copilul este tratat normal; se poate înapoia la joacă sau la părinte. Alternează pedepsele rare cu manifestări dese de dragoste: îmbrăţişări, pupicuri. 60

rău sau obraznic, pentru că îi poţi ştirbi încrederea în el însuşi. Critică faptele copilului, dar nu-l critica pe el; Dacă vrei să nu înjure, controlează-ţi limbajul; Cu fiecare interdicţie, oferă-i copilului o alternativă:“ Nu te poţi juca la televizor, ia căţeluşul”; Nu încerca să ai întotdeauna dreptate. Când ai greşit, recunoaşte; Nu te înfuria. Calmează-te înainte de a-i răspunde copilului; Arată-i copilului respect, pentru că are nevoie. Fii politicoasă, spune-i: „Te rog”, „Mulţumesc” şi „Scuză-mă” ; Evită să ai pretenţii exagerate de la copil. Nu te aştepta să fie perfect; Încearcă să negociezi şi alege variantele în care câştigaţi amândoi; Explică-i şi demonstrează-i cum se fac treburile casnice, apoi lasă-l să te ajute; Arată-i copilului încredere; laudă-l, când încearcă să facă ceva bun; Pedepseşte-l pe măsura greşelii, nu mai aspru; Nu renunţa la drepturile tale, în favoarea copilului.

Sugestii: - stabileşte reguli clare pe care copilul le înţelege; pune-te în mintea lui; - explică-i în mod simplu pedeapsa şi aplico imediat: nu-i da atenţie, ia-i obiectul pe care-l vrea, sau pune-l la colţ. - nu-l pedepsi la prima greşeală, avertizează-l mai întâi, în caz de pericol - însă trebuie să intervii imediat. - locul de pedeapsă ales să fie lipsit de pericol, sub supravegherea unui adult (nu în dulap sau în pivniţă), dar departe de sursele de distracţie. Nu folosi patul copilului ca loc de pedeapsă. - nu insista să-şi ceară scuze. - discută din nou regula pe care a încălcat-o şi comportamentul adecvat. - uită şi iartă, după ce copilul şi-a primit pedeapsa. Nu continua să-i ţii predici. Copilul învaţă să fie politicos pentru a arăta respect altora. Aceasta înseamnă mai mult decât a-l învăţa să spună „Bună ziua”, „Mulţumesc” şi „Te rog” sau, mai târziu, să vorbească doar când este întrebat. Copiii trebuie să înveţe să-şi exprime părerile şi drepturile curajos, dar nu obraznic. În acelaşi timp, să ţină seama şi să respecte sentimentele şi drepturile altora; să fie empatici. Politeţea îl va ajuta pe copil să se integreze mai uşor în viaţa socială. În primii ani de-acasă, trebuie să-l înveţi bunele maniere, deşi va mai trece timp până să devină politicos. Sugestii: - Respectă copilul, ca să-i poată respecta pe alţii: aceasta este baza deprinderilor bune. - Oferă-i un bun exemplu. Foloseşte cât mai multe expresii de politeţe, practică bunele maniere în prezenţa copilului. - Nu-l sili sau pedepsi, pentru a respecta regulile de politeţe, altfel copilul se poate revolta sau le poate ignora, în absenţa ta. - Pretinde o purtare apropiată de vârsta lui. Vor mai trece ani de expunere la etichetă, până va înceta să mănânce cu mâna, dar dacă vei persevera - vei reuşi (Vezi detalii în vol 3, Adolescenţii).

Bunele maniere

Familia este un grup de persoane, care trăiesc în aceeaşi casă şi au rude comune. Familia are o influenţă profundă asupra copiilor; aici ei învaţă: - să se comporte; - să se ataşeze de părinţi; - să-şi exprime nevoile; - să comunice cu ceilalţi verbal şi nonverbal; - să stabilească relaţii; - să-şi exprime emoţiile; - să-şi dezvolte simţul umorului; - să exprime empatie şi milă; - să respecte nevoile şi drepturile celorlalţi; - să deosebească ce e rău de ce e bine. Familia satisface nevoia de bază a omului de a aparţine cuiva. Ea determină originea copilului şi trăsăturile: culoarea părului, forma nasului, talentele; fiecare membru al familiei are însă individualitatea sa. Sentimentul de a face parte din familie este extrem de important pentru echilibrul emoţional al copilului.Părinţii sunt cei care iau deciziile în familie şi oferă resurse, protecţie şi disciplină pentru dezvoltarea optimă a sănătăţii copilului. Caracteristicile unei familii armonioase: - Devotamentul, aprecierea şi încurajarea între membri. - Petrecerea timpului împreună, sub diverse forme. - Folosirea raţională a resurselor interne şi externe. - Optimism. - Uşurinţa de a comunica. - Reguli şi credinţe proprii ale familiei. - Flexibilitate. - Şi mai presus de orice: dragoste între toţi membrii ei. În asemenea familii, părinţii le oferă copiilor nu numai hrană, ci îi protejează de stres, le explică lumea şi le dă libertatea să se dezvolte independent. Chiar după ce devin adulţi, familia le oferă un sprijin. Se formează astfel o legătură emoţională puternică, de nezdruncinat. In multe familii se formează unele obiceiuri care întăresc legăturile emoţionale dintre membri. Salutările, sărutările sau îmbrăţişările

Relaţiile cu familia

Obiceiurile familiei

la sosire şi plecare, povestirea evenimentelor zilei, rugăciunea înaintea mesei, discuţiile de la masa de seară, glumele, programul de somn, timpul petrecut împreună, vacanţele – toate împreună creează o lume aparte. Masa de seară, oricât de săracă, trebuie să strângă laolaltă toţi membrii familiei, cel puţin de câteva ori pe săptămână. Fiecare copil trebuie să participe la aşezarea şi strângerea mesei, ca şi la conversaţia din timpul cinei. Televizorul trebuie închis în acest timp, chiar dacă copiii protestează. Discuţiile purtate la masă contribuie la coeziunea emoţională a familiei. Momentele liniştite petrecute de copil în sânul familiei, mai ales cele dinainte de culcare, îi întăresc sentimentul de încredere şi siguranţă. După povestea de seară, lasă copilul să-ţi spună ce-i trece prin cap, ce l-a supărat în ziua respectivă sau ce-l nelinişteşte. Către vârsta de trei ani, copiii se jenează să vadă goi părinţii de sex opus. Se elimină băile împreună mamă-fiu sau tată-fiică şi se închide uşa la baie, când este folosită. Sărbătorile oferă alte ocazii de apropiere a membrilor familiei. Pregătirile şi participarea la colindele de Crăciun, la onomastici, creează momente de bucurie şi oferă amintiri pentru restul vieţii. Asemenea obiceiuri trebuie încurajate, păstrate şi modificate, pe măsură ce copiii cresc. Favoritismul Pentru copil este chinuitor dacă vede că unul dintre fraţi este favorizat de către părinţi. Părinţii pot favoriza un copil, lăsându-l mai liber, certându-l mai puţin sau tratându-l cu mai multă atenţie. Respingerea emoţională Unii părinţi resping emoţional copilul, criticându-l mai des sau făcând comparaţii între el şi fraţii lui sau alţi copii. Respingerea emoţională îi creează copilului o stare de nesiguranţă profundă, care se manifestă prin: - frică sau timiditate excesivă; - crize de plâns; - agresivitate; - gelozie şi dorinţă de atenţie; - impulsul de a se agăţa de mamă sau de aşi suge degetul; - pipi în pat; - ticuri; 61

COPILUL MIC

- tendinţa de a minţi sau de a fura; - comportament rău în relaţia cu animalele. Copilul singur la părinţi are avantajul că i se oferă mai multă atenţie şi dragoste, dar şi dezavantajul că nu are cu cine să se joace şi se simte singur; se alătură mai greu unui grup. Părinţii au uneori tendinţa să-l protejeze excesiv, ceea ce poate fi dăunător. Dacă nu-i laşi copilului libertatea de a explora şi experimenta, poate deveni timid şi fricos. Tatăl îşi are rolul lui esenţial, în creşterea copiilor, care nu se rezumă doar la asigurarea pâinii de toate zilele. El este foarte important în dezvoltarea lor motorie, socială, emoţională şi spirituală.

COPILUL NOSTRU

Rolul tatălui

este destul de apropiat de ea, pentru a fi un tată bun. După naşterea copilului, mama încearcă să-l includă în îngrijirea sugarului, deoarece contactul cu el întăreşte ataşarea de copil. După un timp, tatăl observă cum copilul, căruia îi schimbă scutecele, dă semne că vrea să se joace cu el. Mamele şi taţii se ocupă de copil în mod diferit: mamele au un răspuns verbal – emoţional, iar taţii unul spaţial – activ. În timp ce mama îl strânge la piept, tatăl îl aruncă în aer. După ce copilul mic spune că a văzut un cal, mama îi poate citi despre cai, pe când tatăl se apleacă în patru labe şi îi cere să-l călărească. Ambele reacţii se adresează diferitelor părţi ale creierului; ele sunt necesare şi importante pentru dezvoltarea copilului.De multe ori, casa cu copii mici arată ca un câmp de bătaie. Băieţii în special, au nevoie zilnic de activitate motorie, obţinută prin joc, cu tata. Copiii trebuie să fie crescuţi de cei doi părinţi, împreună.

Mama şi tatăl se ataşează de copil în mod diferit. Mama poartă copilul în pântece, îl impregnează cu progesteron (hormonul ataşamentului), iar cei doi devin inseparabili hormonal şi emoţional. Ataşamentul tatălui depinde de legătura emoţională cu mama şi apoi cu copilul: dacă nu-şi iubeşte îndeajuns soţia, tatăl îşi poate părăsi copilul şi poate căuta o altă femeie de care să se ataşeze (cum se întâmplă la părinţii adoloscenţi) Bărbaţii nu înţeleg, deseori, cât de greu e să îngrijeşti un copil mic. Tatăl trebuie să îşi manifeste zilnic iubirea şi sprijinul faţă de mamă.O mamă fericită va exprima – la rândul ei – fericirea şi mulţumirea faţă de copil, iar tatăl va fi un model de comportare familială pentru băiatul lui. Multe perechi aşteaptă câţiva ani după căsătorie, pentru a avea un copil. În acest timp, mama urmăreşte, uneori inconştient, dacă tatăl 62

Cu tata în căruţă

Când tatăl vine acasă obosit, după o zi de muncă, poate încerca să evite copilul mic, care-i sare în braţe, cerându-i să se joace cu el. Copilul are nevoie de câteva minute de atenţie absolută din partea tatălui. Dacă îi cere să îl lase în pace, sau îi promite că se vor juca mai târziu, copilul poate fi dezamăgit şi poate încerca să îi atragă atenţia pe alte căi, de ex: făcând dezordine. Bunicii şi celelalte rude pot fi de mare ajutor părinţilor şi copiilor. Bunicii îşi asumă uneori rolul major în creşterea copilului. Ei îi pot oferi sprijin

De joacă cu tata

Bunicii

material şi emoţional. Prezenţa unui copil în familie este pentru bunici o sursă de bucurie şi de preocupări noi. Bunicii pot contribui la dezvoltarea copilului, prin: - Grija faţă de copil. Sunt primii chemaţi la nevoie. - Lărgirea orizontului. Aceştia au timpul, dragostea şi înţelepciunea necesare. - Continuarea istoriei şi tradiţiei familiei şi a neamului. Copilul ţine minte poveştile spuse de bunici. Îşi va reaminti, ca adult: „Când eram la bunica...” - Întărirea şi cimentarea relaţiilor între membrii familii; copilul învaţă ce înseamnă o familie unită. Ceea ce este permis în casa bunicilor nu este întotdeauna acceptat şi de către părinţi.

copilul, în zilele noastre. În unele ţări, sunt chiar cursuri de îngrijirea copiilor mici, pentru educarea bunicilor. Părinţii trebuie să aibă ultimul cuvânt în creşterea copilului, chiar dacă bunicii nu sunt de acord. Sugestii: - Spune-le părinţilor sau socrilor tăi clar, dar diplomatic, că vrei să le asculţi părerea, dar când iei hotărâri, te bazezi şi pe alte surse: medici, asistente, cărţi, cât şi pe instinctele tale. - Nu te simţi ofensată, dacă soacra îţi dă sfaturi nesolicitate; priveşte-le ca sfaturi bine intenţionate, de la cineva care îţi vrea binele. - Încearcă să educi bunicii, dându-le exemple:” frigul nu duce la guturai, cauza bolii este un virus”. - Fii de aceeaşi părere cu soţul în privinţa creşterii copilului şi nu aveţi fiecare dintre voi atitudini diferite faţă de implicarea părinţilor sau socrilor. - Cultivă cu grijă legăturile cu bunicii, trimiţându-le periodic fotografii, desene (începând cu mâzgălituri), casete audio cu vocea, poezii, cântece şi vizite ale copilului; cere-le să ofere copilului mici daruri semnificative, pentru a le întări amintirile. Într-o zi vei deveni şi tu bunică... Emoţiile de bază sunt: bucuria, frica, tristeţea şi dezgustul. Copiii învaţă să-şi exprime emoţiile de la părinţi. Aceştia ajută copilul să se dezvolte, prin felul în care dau atenţie unor emoţii (bucurie), sau le ignoră pe altele (tristeţea). Încă de la naştere, fiecare copil are nevoie de o legătură emoţională cu un adult, care să-l iubească şi să îi poarte de grijă. Ataşamentul creat între părinţi şi copil contribuie la echilibrul său emoţional din următorii ani. Masajul, sărutul, îmbrăţişările, legănatul şi alintatul oferă comfort şi sunt o necesitate umană de bază pentru dezvoltarea fizică şi emoţională, ca apa şi hrana. Inteligenţa emoţională îi ajută succesul şi fericirea, ca adult. Copilul mic începe să devină mai independent, mai îndrăzneţ şi mai neascultător. Îşi manifestă tot mai des nemulţumirea şi supărarea. La această vârstă, copilul ţine seama doar 63

COPILUL MIC

DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ

La bunicul

Bunicii au însă o personalitate şi un mod de viaţă diferit, care trebuie înţelese şi respectate. Părerile diferite privind creşterea copilului, creează uneori confruntări între părinţi şi bunici. Ei trebuie să accepte deciziile părinţilor, să evite sfaturile necerute, să întrebe cum îi pot ajuta mai bine şi să înveţe cum se îngrijeşte

COPILUL NOSTRU

de emoţiile lui şi nu poate înţelege că alţii simt diferit. Copiii mici îşi controlează mai uşor emoţiile, după ce învaţă să le înţeleagă şi să spună ce vor.

- explică-i cum se manifestă emoţiile: „Când ţi-e frică, îţi bate inima tare, face bum, bum”. Frica este frecventă la copii, în special între 2 şi 6 ani. Cauzele diferă, în funcţie de vârstă: la un an, copiilor le este frică mai ales de străini, apoi de animale necunoscute, de doctori şi de zgomote. Pe la 2 ani, le este frică de întuneric, de toaletă etc. După 2 ani, începe să le fie frică de fiinţe imaginare şi de accidente. Mulţi sunt înfricoşaţi de şerpi, chiar dacă nu i-au văzut în viaţa lor. Frica este un sentiment important şi inevitabil. Frica ne previne în legătură cu un pericol şi ne ajută să trăim în siguranţă.

Calmarea fricii

Intimitate între mamă şi fiică

Copiii cu un coeficient mare de inteligenţă emoţională îşi controlează uşor impulsurile, întârzie obţinerea satisfacţiei imediate şi sunt mai disciplinaţi, au mai mare succes la şcoală şi în viaţă. La un an şi jumătate: îşi exprimă dorinţele fără să plângă şi are schimbări emoţionale bruşte. La doi ani: exprimă o gamă întreagă de emoţii; are crize de furie, când este nemulţumit; se separă cu greu de părinţi; îşi demonstrează independenţa spunând „Nu!”. La doi ani şi jumătate: schimbările emoţionale sunt mai lente; crizele de furie şi neascultarea ating maximul; cere tot timpul; vrea să fie laudat pentru realizări. La trei ani: este mai stabil emoţional; are spaime inexplicabile (întuneric, balauri etc.); arată afecţiune pentru alţi copii şi adulţi. Sugestii: - spune copilului ce simte, înainte de a-l calma. De ex. „Eşti supărat că te las cu bunica. Dar te vei juca mult şi bine cu ea” - linişteşte-l prin cuvinte: „Aproape am ajuns acasă” şi prin mângâieri (ţinut în braţe când îi e frică, gâdilat ca să-l înveseleşti) - învaţă-l să-şi exprime emoţiile: „Arată-mi, să văd, cât erai de supărat. Uite aşa arătai”. 64

Etapele dezvoltării emoţionale

Copiii nu au încă destulă experienţă pentru a prevedea pericolele. Imaginaţia bogată poate fi o sursă nelimitată de frică, de exemplu: Baba Cloanţa, zmeii. Dacă în desenele animate un copil este alergat de un leu, crede că asta i se poate întâmpla şi lui; dacă fratele lui este bolnav, se va îmbolnăvi şi el. Dacă părinţii sunt înfricoşaţi, se sperie şi el. Sugestii: - nu-i ignora frica, pentru că este reală, deşi poate fi iraţională; de exemplu, frica de câini poate deveni fobie. - nu-l certa, nu-l ridiculiza şi nu-l pedepsi, pentru că îi este frică. Cearta nu înlătură frica, ci doar o ascunde; se va teme să spună sau să ceară ajutor. Explică-i că nu-i nimic rău dacă îi este frică şi că este bine să ceară ajutor. - cere copilului să-ţi povestească despre

Controlul fricii

-

-

-

-

-

La doi-trei ani, copilul are deseori crize de supărare şi furie. Această manifestare arată lupta lui de a deveni independent, la o vârstă la care nu se poate controla şi exprima. Criza începe când nu poate face ceva, nu i se face pe plac, este gelos sau se adună multe neplăceri de-a lungul zilei. Sunt mai frecvente la copiii cu voinţă puternică şi dependenţi emoţional. Aceştia nu sunt copii răi, din contra, sunt mai sensibili, mai hotărâţi şi mai creativi, ceea ce îi ajută mai târziu în dezvoltarea lor intelectuală şi socială.

Crizele de furie

frica lui şi ascultă-l cu înţelegere şi simpatie; copilul se va simţi mai bine, după ce va vorbi despre temerile lui. nu încerca să-i spui că nu există balauri, dacă îţi spune că îi este frică de ei. La această vârstă, copilul nu poate înţelege de ce există un cuvânt, pentru ceva care nu există. înţelege sentimentele copilului, spunându-i „Când eram mic, îmi era şi mie frică de întuneric, dar acum nu-mi mai este”. obişnuieşte-l, de la distanţă, cu lucrurile care îi produc frica: dacă îi este frică de câini, priviţi mai întâi poze cu câini, apoi arată-i un copil care se joacă cu un câine mic şi prietenos. ajută-l să controleze situaţiile de care îi este frică. Pentru frica de întuneric, lasă-i aprinsă o lumină slabă, dă-i o jucărie care să-l păzească şi – mai târziu – o lanternă; spune-i că, dacă se trezeşte şi îi este frică, te poate chema, sau poate veni la tine în pat. Obişnuieşte-l treptat cu întunericul. foloseşte-i imaginaţia, pentru a-i crea un protector: „Când tu dormi, Îngeraşul sau Doamne-Doamne stă lângă tine şi te apară de balaur” etc. încearcă să-ţi controlezi propria ta frică, pentru a-i servi drept model, acţionând calm şi cu încredere, în situaţii dificile. elimină cauza fricii din viaţa lui: programe de televiziune, poveşti sau cărţi înfricoşătoare. Când aceste temeri nu pot fi evitate, dă-i o explicaţie simplă despre ce s-a întamplat, încercând să-i distragi apoi atenţia. nu înspăimânta niciodată copilul, pentru a-l disciplina: „Dacă nu eşti bun, te dau la străini”.

COPILUL MIC

Criza are o durată de câteva minute, timp în care copilul se aruncă pe podea, plânge, ţipă, loveşte cu pumnii şi picioarele, aruncă lucruri, muşcă, scuipă, înjură sau dă cu capul de pereţi. Crizele variază în durată şi intensitate, în funcţie de temperamentul copilului; unii fac crize subtile şi recunoscute doar de cei apropiaţi; alţii fac crize puternice, prelungite, care se aud de departe. Multe crize nu pot fi prevenite, dar există mijloace de a reduce motivele care duc la declanşarea lor. Copiii care sunt puternic ataşaţi de părinţi fac mai puţine crize de furie. Plânsul nu este întotdeauna dăunător; te simţi mai bine după plâns, pentru că lacrimile reduc acumularea de substanţe chimice produse de creier în faza de stres. Persoanele care plâng sunt mai sănătoase fizic şi emoţional, decât cele care nu plâng. Nu descuraja întotdeauna plânsul, cu toate că - mai târziu - plânsul unui copil poate fi un semn al lipsei de încredere în sine. Sugestii: - Asigură-te că micuţul este hrănit şi odihnit. - Învăţă să cunoşti dispoziţia şi limitele toleranţei copilului, de ex.: se agaţă de tine. - Limitează momentele de conflict; în perioada crizelor este indicat să laşi de la tine (lasă-l să se mai joace câteva minute); evită însă să cazi în capcana de a-i ceda la tot pasul; dacă un copil nu are dificultăţi cât este mic, mai târziu nu va şti cum să facă faţă greutăţilor. 65

Criză de furie în public

COPILUL NOSTRU

- Evită situaţiile care-l pot irita. - Când criza de furie s-a declanşat, rămâi calmă şi lasă-l în pace, până se descarcă. Explică-i că poate să ţipe cât doreşte, dar nu-i permite să înjure sau să te lovească. Dacă se întâmplă în public, ia-l deoparte, pentru a se calma.

La doi ani, copilul spune „Nu” la orice; refuză să mănânce, să se îmbrace sau să iasă afară, fără nici o cauză aparentă. Prin acest negativism, îşi exprimă independenţa. Faza de negativism la copil este trecătoare (cea mai grea parte durează şase luni) şi reprezintă un semn de formare a personalităţii şi nu de rea intenţie. După vârsta de doi ani, cei mai mulţi copii încep să gândească şi să acţioneze pozitiv şi cooperant, deşi rebeliunea poate apărea în adolescenţă. Copiii capabili de a spune “ Nu “ pot avea o viaţă mai uşoară, în viitor. Faptul că îndrăznesc să se opună încă de mici, îi va feri de postura de victime, care pot fi ameninţate de alţii. Sugestii: - Respectă dreptul copilului de a spune „Nu”, dar explică-i, când este cazul, că trebuie să facă ce spui tu, chiar dacă nu vrea. - Nu îi spune prea des tu însuţi „Nu”. Atunci când i-o spui, vorbeşte clar şi categoric. Copiii percep imediat din tonul părinţilor dacă există loc de negociere. - Limitează-i „nu”-urile, oferindu-i alternative. - Anunţă-i programul de joacă, mâncare şi somn. - Nu râde de „nu”-urile lui. - Laudă-l, când se comportă bine. - Dă-i ocazii să ia decizii, dar nu în situaţii primejdioase. - Nu-i da tot timpul comenzi. În loc de: „Ia cartea şi citeşte”, încearcă: „Hai să vedem unde sunt cărţile tale, ca să citim din ele”; - Evită confruntările în care amândoi pierdeţi, evită pedeapsa fizică sub orice formă. Nu-ţi impune întotdeauna autoritatea. Cu cât îi dai mai multe şanse copilului să hotărască singur, cu atât se va lupta mai puţin pentru drepturile lui, spunând „Nu”. 66

Negativismul

Dezvoltarea spirituală este legată de cea morală. Copiii au o spiritualitate înnăscută; ei vor să creadă în Dumnezeu, să ştie că sunt protejaţi de El şi vor răspunsuri la întrebările despre misterele lumii. E nevoie să-i dezvolţi credinţa că există un Dumnezeu; dacă nu ai crezut niciodată când erai copil, îţi va fi foarte greu să găseşti calea spre El, când vei fi bătrân. Pe măsură ce încep să înţeleagă limbajul, copiii mici pot înţelege povestirile despre îngeri şi Dumnezeu. O rugăciune scurtă la culcare poate deveni un bun obicei. Sugestii: - formează-i un ritual spiritual, seara, la culcare: rugăciuni, povestiri, cântece; - citeşte-i poveşti spirituale, ce exemplifică mila şi toleranţa; - învaţă-l să se roage; - plimbaţi-vă în natură; învaţă copilul să se uite la stele şi minunaţi-vă de măreţia lor. Copiii descoperă diversitatea lumii, cu ajutorul celor cinci simţuri. Descoperirea se face mai ales datorită curiozităţii copilului. Părinţii învaţă şi ei prin asta. Încurajează copilul să-şi utilizeze simţurile din plin: opriţi-vă să mirosiţi o floare, să ascultaţi o pasăre sau să admiraţi o privelişte multicoloră. Nu limita libertatea copilului de a explora lumea înconjurătoare, dacă nu este periculos.

DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ

DEZVOLTAREA SIMŢURILOR

Explorarea ogrăzii

Examinarea vederii Copiii se plâng rareori că nu văd bine, pentru că nu ştiu cum e să vezi normal. Simptomele şi poziţiile anormale care atrag atenţia părinţilor asupra unor probleme de vedere: - se împiedică de obiectele şi de persoanele din jur sau nu le recunoaşte; - mijeşte frecvent ochii; - se freacă des la ochi, deşi nu îi este somn; - lăcrimează excesiv; - pleoapele sunt umflate, roşii şi cu secreţii: pot fi semne de infecţie; - ochii se mişcă rapid şi ritmic sau sunt ieşiţi în afară; - înclină capul într-o parte, când priveşte ceva cu atenţie, pentru că încearcă să vadă mai bine; - închide sau îşi acoperă deseori unul dintre ochi; - ţine jucăriile şi cărţile aproape de faţă; - stă prea aproape de televizor – deşi la această vârstă poate fi o atracţie firească să priveşti lucrurile de aproape; - evită unele jocuri care necesită o vedere

Atenţia copiilor mici este atrasă de orice intră în câmpul lor vizual. Strada li se pare ca un caleidoscop în mişcare: case, maşini, oameni, obiecte colorate. Ochiul neantrenat al copilului mic nu se poate încă concentra pe o mică parte din imagine. Sugestii: - Pentru a ajuta copilul să-şi concentreze privirea, atrage-i atenţia asupra unui singur obiect. - Când ieşiţi la plimbare împreună, jucaţivă de-a „văzutul” încercând să remarcaţi lucruri noi. - Încurajează copilul să se joace singur, privind lucrurile şi din altă perspectivă cromatică şi dimensională: printr-o sticlă colorată, printr-o ţeavă, prin mâna făcută tub, printr-un caleidoscop sau printr-o lupă. - Pentru a-l ajuta să înveţe culorile, în jurul vârstei de 3 ani, numeşte-le întotdeauna: „Ce şapcă îţi pun acum, pe cea roşie sau pe cea albă?” (admiţând că are două).

Vederea

bună, de exemplu: privitul imaginilor din cărţi; - are ochii încrucişaţi (saşii) sau aceştia nu se mişcă împreună; - nu deosebeşte culorile, deşi – până la 3 ani – îi este greu să le recunoască; - pupilele (deschiderile mici din mijlocul ochilor) sunt inegale (normal, se micşorează la lumină puternică şi se măresc la lumină slabă, la ambii ochi deodată); - pupilele sunt albe în loc de negre, cum este normal; - la copiii mai mari: vedere dublă, dureri de cap frecvente, ameţeală şi greaţă, după ce s-au uitat la poze sau la televizor. Ochii copilului trebuie protejaţi de soare puternic, de privitul prelungit la televizor şi de traumatisme; cititul la lumină slabă nu tulbură vederea, dar produce încordarea ochilor şi dureri de cap. Copilul mic poate vedea un avion pe cer sau o pasăre în copac. Acuitatea vizuală poate fi examinată prin următorul joc: stai la 6 m de copil şi ridică două degete, întrebându-l câte vede sau cerându-i să ridice şi el tot atâtea. Dacă răspunsul nu este corect, consultă medicul, cu toate că o vedere ca cea a adultului se formează după şase ani. Poţi examina vederea periferică mişcând o jucărie dintr-o parte spre faţa copilului, care priveşte înainte, până ce o vede; câmpul său vizual normal ar trebui să se extindă la aproape 450 de fiecare parte. Tulburările de vedere mai frecvente, corectate prin ochelari, lentile de contact sau operaţie sunt: miopia, hipermetropia, astigmatismul şi strabismul. (Vezi partea 2-a). Copilul are nevoie să audă bine, pentru a învăţa să vorbească, să înţeleagă şi să se joace. În mod normal, el aude o gamă întreagă de sunete, care sunt esenţiale pentru a vorbi corect. Sugestii pentru educarea auzului: - Vorbeşte-i clar şi articulat. - Joacă-te cu copilul, pentru a-l ajuta să asculte mai atent şi pentru a putea deveni selectiv. - Cântă-i pe diverse tonuri – ascuţite şi grave. - Numeşte-i sunetele din jur (“Pisica face 67

COPILUL MIC

Auzul

COPILUL NOSTRU -

-

-

Îngrijirea auzului - Curăţă-i bine urechile la baie şi caută corpuri străine. Nu încerca să înlături ceara din ureche. Nu introduce nimic în ureche (deget, beţişoare de vată, care pot împinge ceara înăuntru sau pot perfora timpanul). - Nu permite să se fumeze în preajma copilului, deoarece fumatul pasiv creşte riscul de infecţii ale urechii. - Dacă înoată, cere-i să-şi scuture capul când iese din apă, pentru a elimina excesul de apă; dopurile de ureche pentru înotători sunt recomandate. Dacă a avut infecţii ale urechii, nu-l ţine mult în bazin. - Protejează-l împotriva zgomotelor puternice. Un zgomot este prea puternic, dacă trebuie să strigi pentru a te face auzit. Învăţă copilul să-şi acopere urechile cu palmele, la zgomote puternice; nu te baza pe dopurile de vată sau de hârtie, deoarece acestea permit trecerea undelor sonore, chiar dacă sunetul pare diminuat. - Interzice-i să strige în urechea cuiva, sau să lase pe altcineva să strige în urechea lui. - Consultă medicul, dacă bănuieşti o infecţie. 68

miau, câinele face ham-ham” etc), apoi întreabă-l cum face pisica, câinele. Descrie-i teatral unele sunete, încet sau puternic (ex. du degetul la buze şi fă: „ssst!” – pentru „linişte”). Învaţă-l poezii şi cântece şi pune copilul să mimeze acţiunea descrisă (“Bate vântul frunzele, se-nvârtesc moriştile...”). În jocul „de-a ascultatul” pune întrebări ca: „Auzi avionul?”, „Auzi maşina?” etc. Lasă-l să asculte muzică în surdină în timp ce se joacă, iar - mai târziu stimulează-l să ghicească genul muzical, prezentându-i diferite stiluri (popular, clasic, romanţe, jazz etc.). Evită însă muzica puternică; ea poate dăuna auzului. Dansează cu copilul în ritmul muzicii, ţinându-l în braţe sau de mână, apoi încurajează-l să danseze singur. Stimulează copilul să cânte singur, lovind în obiecte sau jucându-se cu instrumente muzicale. Înregistrează-i vocea pe o casetă; lasă-l să o asculte şi să o recunoască.

Semne de scădere a auzului la copil: - dificultatea de a auzi sunetele ce vin din spate sau din lateral; atunci când persoana îi vorbeşte din faţă, copilul învăţă instinctiv să citească de pe buze şi să înţeleagă; - lipsa constantă de răspuns, când se vorbeşte încet sau în şoaptă; - un vocabular limitat: atât cel receptiv (cuvintele nu sunt înţelese), cât şi cel vorbit (comparat cu cel al altor copii); - lipsa reacţiei la muzică; - lipsa reacţiei la tonul vocii: nu diferenţiază stările sufleteşti după voce (dacă mama este bucuroasă, supărată etc.); - lipsa răspunsului la sunetele din jur (păsări, telefon etc.); - dificultatea de a distinge cuvintele care sună asemănător, în special cele care încep cu „ş”, „s” şi „f” (fata-tata); - tendinţa de a da răspunsuri nepotrivite la întrebări; - întoarce frecvent o ureche către sunet; - nu poate auzi sunete joase, de exemplu ticăitul ceasului; - tendinţa de a mări volumul sunetului la televizor; - se plânge de dureri şi de ţiuit în urechi. Medicul poate măsura mobilitatea timpanului şi presiunea din urechea mijlocie (timpanometrie). Audiometria măsoară pragul de sensibilitate a auzului la sunetele înalte şi joase.

Examinarea auzului În primele patru luni, mama poate observa reflexul de tresărire al copilului, la zgomote puternice: grimasă, clipit, mişcări ale corpului, încetarea plânsului ori declanşarea acestuia, încetarea suptului. La sugarul de peste patru luni, se poate nota reacţia la zgomote. Într-o cameră liniştită, mama aşează copilul în poală, cu spatele la ea. Ea poate scoate sunete ascuţite, ca „psss” ori sunete joase, ca „u”, poate suna un clopoţel sau poate fâşâi o hârtie, la 50 cm distanţă de copil. Absenţa oricărei reacţii sugerează pierderea auzului. La copilul mic, controlul auzului se poate face urmărind răspunsurile acestuia la întrebări de la distanţe din ce în ce mai mari, până la 3 m, acoperindu-ţi parţial gura, pentru a înăbuşi sunetul.

Examinarea cu o aparatură complexă permite deosebirea între surditatea urechii şi cea nervoasă. Este foarte important ca orice surditate să fie descoperită devreme. Un sugar complet surd poate emite sunete, care pot induce în eroare părinţii. Copiii mici nu deosebesc mirosurile şi nu-i deranjează mirosul scutecelor. Când învaţă să meargă la oliţă, încep să diferenţieze mirosurile plăcute de cele neplăcute. Pentru a-i dezvolta capacitatea olfactivă, fă un tur al casei sau al grădinii, mirosind împreună diverse alimente, flori, fructe; fă acelaşi lucru când mergi la piaţă. Poţi iniţia un joc în care fiecare trebuie să ghicească mirosul; copilul ţine ochii închişi şi încearcă să diferenţieze, de exemplu, mirosul de săpun de cel de mere coapte. Copiii mici sunt rareori dispuşi să încerce gusturi noi. De aceea, îndemnul de a gusta alimente noi este deseori întâmpinat cu dinţii încleştaţi. Nu forţa, nu ruga şi nu recompensa copilul pentru a-l face să guste o mâncare nouă; când însă o face singur, descrie-i gustul: miere (dulce), lămâie (acră) etc. Copiii folosesc gustul pentru a explora mediul înconjurător, deşi o fac mai puţin decât sugarii. Trebuie acordată multă atenţie lucrurilor pe care pun mâna, deoarece le pot duce repede la gură şi le pot înghiţi. Prin pipăit, copilul descoperă multe în jurul său. Dezvoltarea sensibilităţii la atingere începe de la naştere, prin mângâiere. Copilul învaţă că este bine să fii mângâiat şi să mângâi; mai târziu, aceasta va contribui la dezvoltarea intimităţii şi la formarea unui comportament sexual sănătos. Dacă locuinţa a fost amenajată în aşa fel încât accidentele să fie evitate, copilul poate fi lăsat liber să exploreze, dezvoltându-şi astfel simţul tactil. Arată-i diferenţa dintre asprimea

unei perii şi moliciunea părului tău. Iniţiază un joc prin care să ghiciţi obiectele cu ochii închişi, pipăindu-le.Pregăteşte-i o cutie cu diferite obiecte, pe care să le recunoască, prin pipăit: pietre, stofă, metale etc. Vaccinările sau imunizările pot proteja copilul împotriva unor boli contagioase periculoase, ca poliomelita, difteria sau tusea convulsivă. Campaniile de vaccinare au rărit – până la dispariţie – aceste boli, care duceau înainte la moartea a numeroşi copii. Tabel nr. 7 Schema vaccinărilor 12 luni 12-15 luni RRO DTP DTP, VPO

COPILUL MIC

Mirosul

VACCINAREA

30 – 35 luni

Gustul

7 ani (clasa I) 14 ani

9 ani (clasa IIIa)

DT, RRO VPO DT, Antirubeolic

Pipăitul

Legendă: DTP = vaccin diftero-tetano-pertusis (împotriva difteriei, tetanosului şi a tusei convulsive) DT = vaccin diftero-tetanic (împotriva difteriei şi a tetanosului) VPO = vaccin polio-oral (împotriva poliomielitei sau a paraliziei infantile) RRO = vaccinuri împotriva rujeolei sau pojarului, rubeolei şi a oreionului) (Schemă de vaccinare actuală în Dec. 2006)

Vaccinul imunizează copilul împotriva bolii, stimulând sistemul imunitar să producă anticorpi. Aceştia sunt substanţe care luptă împotriva microbilor sau viruşilor ce produc boala. Pentru o bună protecţie, copilul are nevoie de mai multe vaccinări. Prima vaccinare iniţiază producerea de anticorpi, iar următoarele întregesc protecţia. Vaccinările trebuie făcute la timp, după indicaţiile medicului şi trecute în carnetul de sănătate al copilului. Vaccinul contra poliomielitei se administrează pe gură; alte vaccinuri - prin injecţii. Mai multe vaccinuri pentru diferite boli se pot asocia într-o singură injecţie. 69

Injecţiile trebuie făcute cu seringi de unică folosinţă. Folosirea aceleiaşi seringi, insuficient sterilizată, poate transmite unele boli, ca hepatita B şi SIDA. Unele vaccinări pot provoca o reacţie slabă. Reacţiile grave sunt extrem de rare. De aceea, e mai bine să-ţi vaccinezi copilul, decât să rişti să facă boala. Iritaţia locală sau edemul pot fi diminuate, prin aplicarea unor comprese reci la locul injecţiei. La următoarele vaccinări, trebuie atenţionată asistenta sau medicul, dacă copilul a făcut o reacţie la o vaccinare. Medicul arată care sunt contraindicaţiile în caz de: - Şoc anafilactic, manifestat înainte, la acelaşi vaccin; - Îmbolnăvire moderată sau gravă, cu sau fără febră. În primii ani de viaţă, copilul este cel mai bine îngrijit în familie, de către cineva iubitor şi responsabil. În lipsa mamei, aceasta poate fi o bunică sau o rudă. O altă alternativă este îngrijirea copilului într-o casă particulară, de obicei de către o vecină, care are ea însăşi copii de aceeaşi vârstă. Pentru copilul mic, creşele de zi oferă mediul cel mai puţin ospitalier. Copiii sub trei ani au nevoie de multă atenţie, individualizată, din partea adultului, iar personalul creşei nu este întotdeauna foarte calificat sau iubitor cu copiii. Multe educatoare pot avea grijă de nevoile fizice ale copilului mic; nevoile sale emoţionale sunt, însă, mai complicate şi au un efect puternic asupra personalităţii sale în dezvoltare. Când copiii petrec puţin timp cu părinţii, oricât de mult s-ar strădui, rolul lor în viaţa acestora scade. Creşa nu poate înlocui familia. Părinţii trebuie să-şi păstreze permanent responsabilitatea primară faţă de copil, aceea de a-l îngriji. Cu toate neajunsurile, creşa oferă, unor copii mici, stimulare socială, jocuri în grup şi posibilităţi de a învăţa, pe care poate nu le-ar fi avut de la mamele lor. Aceste centre au un efect binefăcător pentru familiile care nu au alte posibilităţi de a-şi creşte copilul şi pentru copiii 70

COPILUL NOSTRU

ai căror mame sunt foarte dominante şi extrem de protectoare.

CREŞA

Separarea de mamă este dificilă pentru copilul mic. Unele educatoare le sugerează părinţilor să-şi ia rămas-bun repede şi cu bucurie, explicând copilului că aceştia vor veni înapoi la ora x; copilul va plânge un pic, apoi va fi inclus în joc şi va uita. Aceasta se întâmplă deseori. Alţi copii, însă, plâng şi protestează zilnic. Pentru a obişnui copilul, în primele zile de creşă, părintele ar trebui să stea cu el o oră, două. După ce începe să se bucure de experienţa creşei, stai cu el până ce este absorbit cu totul într-o activitate, apoi spune-i „Îmi pare rău, dar acum trebuie să plec”. Chiar dacă plânge sau se agită, rămâi fermă, îmbrăţişează-l şi pleacă. În ziua următoare, ia-l la creşă, spune-i veselă, dar fermă, „La revedere!” şi asigură-l că te vei înapoia. Educatoarele ar trebui să lase copilul să-şi aleagă singur ritmul şi felul activităţii, dacă organizarea creşei permite. Creşa trebuie să fie un loc fascinant şi fericit pentru copil, activităţile să fie apropiate vârstei, atmosfera relaxată, iar copiii supravegheaţi atent şi cu tact. În afara creşei, copilul trebuie să petreacă timp şi cu părinţii, să ştie că aceştia se bucură de el, îl consideră isteţ, frumos, amuzant şi îl iubesc. Copilul trebuie să se simtă ataşat de personalul creşei, care nu trebuie să aibă neapărat o diplomă specială pentru a şti cum să-şi arate iubirea, să se joace cu copiii şi să-i stimuleze permanent. În creşă, trebuie respectată cu stricteţe igiena, dar trebuie acceptată dezordinea produsă de jocul liber al copiilor. Zona pentru

Citirea poveştii la ora de culcare

pregătirea hranei trebuie să fie diferită de cea a schimbării scutecelor. Utilizarea scutecelor de unică folosinţă scade frecvenţa diareei. Fumatul este strict interzis! Tabel nr. 8 Evaluarea creşei de către părinţi
Aspecte pozitive Legătura dintre personalul creşei şi copil Aspecte negative

COPILUL MIC
Temperatura este confortabilă. Camerele sunt largi, spaţioase, Camerele sunt murdare, prea bine aerisite, cu mocheta uşor de mici, insuficient aerisite, iar pocurăţat. deaua este tare şi rece. Jucăriile nu se pot spăla, sunt periculoase, nu corespund diferitelor nivele de dezvoltare; sunt aruncate la întâmplare şi sunt alese pentru joacă de către educatoare. Cărţile lipsesc sau nu corespund vârstei. Mobila de căţărare lipseşte sau este periculoasă. Camerele sunt prea calde sau prea reci.

Contact plăcut şi frecvent cu câte Copilul este neglijat timp îndeun singur copil, privindu-l în lungat. faţă şi adresându-i-se pe nume Îngrijirea şi felul în care i se Adulţii manevrează copilul, vorbeşte copilului sunt moduri fără a-i vorbi sau a se juca cu el. de stimulare a acestuia Adulţii răspund cu căldură la Adulţii ignoră efortul de a comumanifestările copilului nica al copilului sau plânsul lui. Totul se face în joacă, cu grijă Ingrijitoarele sperie, enervează pentru cerinţele copilului. şi tachinează copilul. Adulţii vorbesc cu voce plăcută, Adulţii vorbesc aspru, strigă, blândă, privind copilul în faţă. pocesc cuvintele.

Jucăriile sunt numeroase, atât simple, cât şi complicate, se pot spăla, nu pot fi înghiţite şi stau pe rafturi, de unde copilul le poate alege. Există cărţi viu colorate, apropiate vârstei, şi mobilă pe care copilul se poate căţăra.

Jucăriile care au fost băgate în Jucăriile sunt aruncate pe podea gură de copil sunt puse deoparte şi sunt luate apoi de alţi copii. pentru a fi spălate cu detergent. Ingrijitoarele sunt sănătoase Copiii sunt permanent suprave- Copiii sunt lăsaţi nesupravegheaţi. gheaţi. O îngrijitoare bolnavă este lăsată să aibă grijă de copii.

Igiena, nutriţia şi siguranţa

In timpul jocului, adulţii co- Adulţii întrerup, strâng jucăriile mentează, dau idei şi încura- şi îşi impun propria părere. jează copilul să exploreze Copilul şi părintele sunt primiţi Copilul este primit rece şi aşecălduros zilnic, apoi copilul este zat brusc la locul său. dus de mână la grupul său.

Ca măsură de precauţie, sub- Copiilor li se interzice să ducă la stanţele şi obiectele periculoase gură obiectele sau substanţele sunt îndepărtate. periculoase, care n-ar trebui să fie la îndemână, dar sunt. Educatoarele îşi spală mâinile Spălarea mâinilor înainte şi după ce hrănesc copiii neregulat. sau le schimbă scutecele. se face

I se vorbeşte, i se cânta şi i se Copilul este lăsat să se joace citeşte mult singur sau să privească la TV

Mesele pe care se schimbă scu- Se schimbă scutecele mai multecele se curăţată de fiecare tor copii, fără a se curăţa după dată. fiecare. Apa de la robinet este potabilă. Se bea dintr-un vas comun. Se servesc alimente bogate în zahăr. Un număr mare de copii sunt hrăniţi în acelaşi timp, nu se vorbeşte la masă, nu se permite jocul cu alimente.

Educatoarele se adaptează mo- Se impune un program rigid, dului de a mânca şi a dormi al care este convenabil educatoarefiecărui copil. lor. Copiii sunt ajutaţi să se poarte Copilul este forţat să se joace cu frumos unul cu altul. alţi copii, chiar când nu vrea să se joace deloc.

Educatoarele sunt ele însele Educatoarele au o comportare modele de comportament, plă- aspră, agresivă, cu ton de cocute şi călduroase. mandă.

Se servesc doar alimente hrănitoare, într-o atmosferă veselă, cu suficienţi adulţi pentru a da fiecărui copil atenţia necesară. Sugarilor şi copiilor mici li se permite să mănânce cu mâna.

Educatorele practică jocuri a- Jocurile sunt impuse copilului propiate vârstei. mic pentru a-i ocupa timpul, mai degrabă, decât pentru a-l învăţa ceva. Programul de creşă este un Părţile din program sunt parmod de a educa copilul. curse repede, formal, doar pentru a fi executate. Mediul

Locurile de dormit, hrănit, joc şi Activităţile sunt zgomotoase şi schimbarea scutecelor sunt separate. comasate în acelaşi spaţiu. Camerele sunt colorate viu şi variat. Sunt decorate cu animale, plante, scene din poveşti şi oglinzi. Camerele sunt lipsite de varietate, plictisitoare, insuficient aerisite, neigienice. Decoraţiile sunt la nivelul vederii adultului.

Personalul este instruit permanent pentru educarea şi îngrijirea copilului. Este apropiat şi are grijă de copil.

Proporţia dintre îngrijitoare şi Proporţiile optime dintre îngrijicopii nu este mai mică de 1 a- toare şi copii nu sunt respectate. dult la 3 copii mici.

Informează zilnic părinţii şi îi Iau contact cu părinţii doar la sfătuiesc cum să-şi îngrijească şi şedinţe şi evită discutarea subiacasă copiii. ectelor neplăcute.

Educatoarele şi îngrijitoarele

Personalul nu este instruit periodic în îngrijirea şi educarea copilului. Îngrijirea copilului este o corvoadă, bazată exclusiv pe supraveghere. Nu au cunoştinţe despre dezvoltarea copilului.

*După J.R.Lally, s.a. în S. Bredekamp (Ed) 1987

Copiii se joacă afară şi în inte- Copiii se joacă numai în interiorul creşei. riorul creşei..

71

COPILUL NOSTRU

Sugarii, copiii mici şi preşcolarii din orfelinate au un risc mai mare: - de a face boli infecţioase; - în nutriţie şi creştere; - de abuz fizic şi sexual; - în dezvoltarea inteligenţei; - în dezvoltarea emoţională şi socială. Copiii instituţionalizaţi fac boli infecţioase mai grave (respiratorii şi gastrointestinale), cu microbi rezistenţi la antibiotice şi complicaţii. În primii ani de viaţă, creşterea copiilor din orfelinate este întârziată, nu numai din cauza calităţii şi a cantităţii alimentelor, ci şi a numărului insuficient de supraveghetori care îi hrănesc. În plus, copiii din orfelinate nu au poftă de mâncare. Aceasta apare – în parte – şi din cauza depresiei şi a insuficientei stimulări a copilului. Se manifestă mai ales prin neglijarea copiilor. Uneori, abuzul fizic face parte din disciplină. Abuzul sexual nu este recunoscut în mai nici o instituţie de acest gen, de teama funcţionarilor de a nu-şi pierde slujba sau de a discredita instituţia. Este progresiv întârziată la copiii instituţionalizaţi; se observă încă de la 2 luni. Ei trec prin aceleaşi etape de dezvoltare, ca cei crescuţi în familii, dar cu întârziere. Ei sunt mult mai apatici, retraşi şi dezinteresaţi. Întârzierea în dezvoltare apare din cauza lipsei stimulării senzoriale şi a timpului îndelungat petrecut în singurătatea pătuţului, fără contact cu alte persoane. Lipsa stimulării se asociază cu malnutriţia şi infecţiile repetate. Testele făcute în orfelinatele din Ţările Scandinave au arătat că, deşi copilul trăieşte într-un loc foarte dotat, cu jucării şi asistente care să-l îngrijească şi să vorbească cu el, acesta nu se poate dezvolta la fel ca cel crescut în familie. 72

Aspecte medicale

COPIII DIN ORFELINATE

Creşterea în greutate şi în înălţime

Abuzul fizic şi sexual

Suferă anomalii la copiii instutuţionalizaţi. Se manifestă prin anxietate, frică şi lipsă de prietenie. Urmările tulburărilor emoţionale la sugarii şi copiii mici persistă până la adolescenţă şi se manifestă prin: - hiperactivitate şi dezorganizare; - nevoie acută de atenţie şi afecţiune; - superficialitate în legăturile de prietenie; - insensibilitate la insuccese; - regresie socială. Aceşti copii vor avea tulburări de personalitate, ca adulţi. Cei care au fost urmăriţi timp îndelungat sunt descrişi ca fiind antisociali, tulburare care se manifestă diferit în funcţie de sex: - la bărbaţi: tendinţa de a fi violenţi, criminali, de a abuza de droguri şi de a fi instabili în privinţa serviciului - la femei: depresie, tendinţă de sinucidere, tulburări multiple, abuz de substanţe toxice şi prostituţie. Dacă ajung să aibă o familie, nu sunt părinţi buni, iar îngrijirea copiilor este compromisă. Stimularea insuficientă a copiilor instituţionalizaţi întârzie mai puţin dezvoltarea lor intelectuală, decât pe cea emoţională şi socială. Orfelinatul nu poate înlocui familia naturală sau adoptivă. Nevoia de mamă este o necesitate biologică. Accidentele, deşi par a fi rodul hazardului, nu sunt cu totul întâmplătoare. Din această cauză, mulţi copii îşi pierd viaţa iar, dacă supravieţuiesc, trebuie să lupte cu boli cronice. Cele mai multe dintre accidentele grave pot fi prevenite. Factorii care favorizează provocarea unui accident sunt: supravegherea insuficientă din partea părinţilor sau a altor adulţi, copilul rămas fără apărare, un obiect sau o substanţă periculoasă aflată la îndemâna copilului şi condiţiile de mediu. Părinţii au cea mai mare răspundere faţă de copil. Copilul este expus accidentelor fiindcă încearcă mereu lucruri noi, judecata sa nu este destul de matură, iar coordonarea motorie este insuficient dezvoltată. Copiii cărora nu le este frică de nimic se accidentează mai des.

Dezvoltarea emoţională şi socială

PREVENIREA ACCIDENTELOR

Dezvoltarea intelectuală

Joc periculos

Lista obiectelor care nu trebuie să fie la îndemâna copiilor mici: - Medicamente de orice fel; - Alcool, chimicale; - Mărgele, nasturi, agrafe, bumbi, şuruburi, piuliţe; - Bomboane tari, gumă de mestecat; - Monede; - Jucării demontabile în piese mici; - Piese pentru aparatură electrică şi electronică; - Inele, cercei şi obiecte de valoare; - Foarfece, ace, cutiţe, furculiţe, briceag; - Obiecte din sticlă, porţelan; - Sfori, frânghii, cabluri; - Spray-uri; - Obiecte grele, care pot cădea pe picior; - Baloane şi pungi de plastic. Sugestii: - Învaţă-l ce este periculos şi de ce. - Foloseşte cuvinte de avertizare ca: „Arde!”, „Nu atinge!”, „Fii atent!”, „Nu e voie!”. Copilul va asocia - în curând aceste expresii cu obiectele, substanţele sau situaţiile periculoase. - Nu-l lăsa să folosească obiecte ascuţite sau tăioase, explicându-i că nu sunt jucării. - Învaţă-l că lucrurile fierbinţi (cana cu ceai, soba, fierul de călcat) sau materialele care ard (cărbuni, lemne, paie), nu trebuie atinse. - Explică-i pericolul aparatelor electrice, în special când sunt ude; acoperă prizele. - Asigură-te că nu se poate închide în frigider. - Nu-l lăsa să se joace singur pe stradă, chiar în apropierea casei, nici să se joace

cu săgeţi sau elastice, care îi pot leza ochii. - Învaţă copilul că este periculos şi interzis să intre în apă, chiar în cadă, nesupravegheat de un adult şi explică-i de ce nu trebuie să sară cu capul în apă. - Explică-i copilului că nu trebuie să pună în gură obiecte ( jucării, bani, pietre), care i se pot opri în gât şi-l pot îmbolnăvi grav şi că nu trebuie să alerge cu gura plină, pentru că se poate sufoca. - Nu lăsa copilul singur în casă sau în maşină. - Învaţă copilul numele său, adresa şi numărul de telefon. Substanţe otrăvitoare potenţial periculoase: acizii (acetic, sulfuric), băuturile alcoolice, amoniacul, medicamentele anti-depresive, antigelul, aspirina, acidul boric, cosmeticele, decoloranţii, acetona, dezinfectantele, detergenţii, îngrăşămintele chimice, lacul de mobilă, benzina şi petrolul, spray-ul de păr, tinctura de iod, insecticidele, medicamentele (de ex. tablete conţinând fier), fungicidele, leşia de săpun (soda caustică – să nu o ţii în casă!), salicilatul de metil (mortalitate mare), apă de gură conţinând alcool, pesticidele, otrava de şoareci, drogurile, vitaminele şi alte suplimente nutriţionale, ierbicidele. Înghiţirea accidentală a următoarelor substanţe: săpun, cremă de ras, şampon, pastă de dinţi, deodorant şi ruj de buze, nu este toxică. Principala cauză a intoxicaţiei copiilor este depozitarea incorectă a substanţelor otrăvitoare. Un dulap cu încuietoare, unde să fie depozitate substanţele periculoase, în ambalajul original - este cel mai sigur. Ţine undeva la îndemână un număr de telefon al centrului de dezintoxicare. Sugestii: - Supraveghează permanent copilul. - Nu-l lăsa niciodată singur sau cu alţi copii mai mici de 5 ani; în limitele siguranţei, dă-i totuşi copilului multă libertate; nu-i descuraja tendinţa de explorare, specifică copilăriei. - Dacă ai automobil, foloseşte întotdeauna centura de siguranţă pentru tine şi scaunul de siguranţă pentru copil; nu ţine copilul în braţe, nu aşeza copilul mic pe scaunul din faţă, mai ales dacă maşina 73

COPILUL MIC

Substanţele otrăvitoare

COPILUL NOSTRU

-

-

-

-

Strada – De câte ori treceţi strada, cere-i copilului mic să te ţină de mână şi spune-i: „Opreşte-te, priveşte şi ascultă, înainte de a traversa, deoarece şoferii nu văd copiii mici”. Nu lăsa copilul să plece singur de acasă. Nu-l lăsa să atingă gunoaiele de pe stradă, dar lasă-l să atingă flori, copaci, să se joace prin iarbă etc. 74

Mediul ambiant

este echipată cu airbag; toţi copiii sub 12 ani trebuie să călătorească pe bancheta din spate şi să poarte întotdeauna centura de siguranţă; respectă regulile de circulaţie; nu fuma. Familiarizează-te cu acordarea primului ajutor şi reanimarea cardio-respiratorie; aplicate corect, pot salva viaţa, în caz de nevoie. Repetă-i copilului în permanenţă: „Nu pune nimic în gură, în afară de mâncare!;„Medicamentele şi vitaminele nu sunt bomboane. Nu le mânca nu le bea, dacă nu ţi le dau părinţii sau asistenta medicală”;„Nu bea şi nu mânca decât ceea ce ţi se dă de către părinţi sau persoanele adulte pe care le cunoşti”;„Numai adulţii au voie să folosească detergent, substanţe de curăţat” ş. a. Încuie toate substanţele potenţial otrăvitoare, în special cele cu ambalaj atrăgător, viu colorat, într-un loc inaccesibil copilului (vezi cap. Trusa de prim ajutor). Nu păstra substanţe toxice în vase în care ai servit mâncare. Evită substanţele toxice cu miros plăcut. Închide strâns toate recipientele care conţin substanţe periculoase şi depozitează-le imediat după utilizare. Nu lăsa la îndemâna copilului băuturi alcoolice; o cantitate care relaxează un adult poate omorî un copil. Încuie vinul şi ţuica sau alte băuturi tari. Nu-i oferi copilului nici măcar o înghiţitură de alcool, chiar dacă pofteşte; goleşte paharele de băutură. Învaţă copilul să nu mănânce şi să nu pună în gură ziare, reviste sau alte tipărituri, care conţin plumb şi sunt toxice. Pune etichete, pe care scrie „Otravă“, pe toate substanţele toxice din casă sau pune un „X“ pe cutii, explicând în repetate rânduri membrilor familiei că acesta înseamnă pericol.

Nu permite copilului să se joace sau să meargă cu bicicleta pe străzi circulate. Locul de joacă Învăţă copilul să nu atingă câinii şi pisicile fără stăpân, sau pe cele care mănâncă sau dorm. Când vrea să atingă un animal, învaţă-l să ceară permisiunea stăpânului; să nu tragă animalul de coadă sau de urechi, să nu glumească cu animalul sau să se prefacă că-l loveşte; să nu se apropie de câini, pisici, şi alte animale pe care nu le cunoaşte, de cele bolnave sau de cele care se comportă ciudat. Aminteşte-ţi că semnele de turbare ale unui animal includ: şchiopătat sau mers nesigur (din cauza paraliziei picioarelor dinapoi), secreţii în gură (din cauza paraliziei şi a încleştării fălcii), agresivitate (atacă oamenii, animalele şi chiar obiectele), dezorientare şi agitaţie. Unele animale turbate pot să nu aibă nici un simptom evident. Nu-l lăsa să se apropie de câini sau de pisici, când se bat sau când au pui. Între orele 11 şi 15, nu ţine sugarul, nici copilul mic, în soare, pentru că radiaţiile ultraviolete sunt mai puternice. Locuinţa Amenajează bucătăria, baia, garajul, locurile de joacă şi aşează în aşa fel jucăriile încât riscul accidentelor să fie cât mai redus. Pentru a micşora riscul acestora, fă următoarele modificări în casă: - Pune la ferestre încuietori, care să poată fi deschise doar de un adult. - Înnoadă şnurul perdelelor, pentru a nu putea fi ajuns de către copil. - Aşează veiozele în aşa fel, încât becul fierbinte să nu poată fi atins de către copil. - Astupă prizele electrice, când nu sunt folosite; copilul este tentat să introducă obiecte sau să facă pipi pe ele, ceea ce l-ar electrocuta. - Fixează-ţi mobila; nu o lăsa să fie instabilă în perioada în care copilul învaţă să umble, pentru că se ţine de ea; încuie sertarele. - Insistă asupra spălării mâinilor înaintea meselor, mai ales când ai în casă mobilă sau obiecte vopsite; acestea pot conţine plumb; - Aşează scrumierele în aşa fel încât copilul să nu le poată atinge, dar cel mai bine ar fi ca tutunul să fie înlăturat din casă. - Protejează sobele, reşourile, radiatoarele, lămpile de gătit, aragazul, pentru a nu fi atinse de copil.

- Mânerul vaselor de gătit trebuie întors către spatele aragazului. - Păstrează ghivecele cu flori într-un loc în care copilul nu le poate dărâma. Multe plante de casă sau de grădină sunt otrăvitoare: leandrul, rododendronul, frunzele de roşii, iedera, brânduşele etc. - Fixează sau scoate butoanele de la sertare, dacă sunt atât de mici încât să poată fi înghiţite şi să poată provoca sufocare. - Protejează scările sau balcoanele cu stâlpi distanţaţi la cca 12 cm, astfel încât copilul să nu alunece printre ele, sau să rămână înţepenit. - Feţele de masă nu trebuie să atârne; nu lăsa copilul să stea pe masă. - Video-casetofonul trebuie aşezat în aşa fel, încât copilul să nu-şi poată prinde mâinile în uşiţa casetei. - Patul de dormit: salteaua trebuie aşezată în poziţia cea mai joasă, fără perne şi alte obiecte pe care le-ar putea folosi ca treaptă pentru a se da jos din pat; nu lăsa sfori cu jucării deasupra patului – un copil se poate ştrangula cu ele; nu lăsa copilul să doarmă în partea de sus a patului suprapus. - Înlătură de pe podea obiectele sau vasele cu apă, în care copilul se poate împiedica sau îneca.

pot provoca sufocarea, pungi de plastic, cu care copilul se poate sufoca, chibrituri şi brichete; bijuterii, parfumuri şi cosmetice, sfori, casete video sau audio; decoraţii de Crăciun, arme de foc, cartuşe, gloanţe. - Ţine minte că tutunul poluează aerul din casă şi creşte riscul incendiilor. - Ventilează sobele şi lămpile de petrol; monoxidul de carbon lezează sângele, plămânii, vederea şi funcţia creierului; este mortal, în doze mari. Nu te culca cu focul aprins în sobă; cărbunii aprinşi pot emana cantităţi toxice de monoxid de carbon, care nu are miros;
Aragazul – loc periculos pentru copilul mic

COPILUL MIC

Pe parcursul acestor doi ani, copilul mic învaţă, se dezvoltă şi capătă experienţă. După a treia aniversare, intră într-o nouă etapă de dezvoltare: aceea de preşcolar!

- Nu lăsa copilul mic singur într-o cameră în care arde focul. - Nu lăsa automobilul în garaj cu motorul mergând, mai ales dacă garajul este ataşat de casă. - Nu ţine copilul în casă, în timpul sau după dezinsecţie, lăcuirea mobilei sau a parchetului, curăţenie generală cu petroxin. - Fă exerciţii de evacuare rapidă a casei, în caz de incendiu.

Protecţia scărilor

- Nu păstra obiecte periculoase în casă, sau încuie: instrumentele ascuţite (cuţite, lame, foarfeci, lame de ras), nasturi, ace de siguranţă, monede care pot fi înghiţite şi

75

PREŞCOLARUL

75

COPILUL NOSTRU

PREŞCOLARUL
(3-7 ani)
Dezvoltarea îndemânării

Vârsta preşcolară este perioada dezvoltării sociale şi a gândirii intense. După 3 ani, copilul este mai înalt şi mai subţire, se mişcă cu mai multă încredere şi îndemânare, vorbeşte mult, are teorii despre orice, pe care şi le verifică. În primii ani, lumea preşcolarului este dominată de o imaginaţie vie. El devine mai independent, dar în acelaşi timp, mai prietenos cu alţi copii.
Aspect normal de preşcolăriţe

Introducere

Preşcolarul se maturizează din multe puncte de vedere: învaţă să aibă grijă de el însuşi, să participe la jocuri organizate, să îşi formeze un vocabular bogat şi să îşi exprime dorinţele prin cuvinte, în loc de gesturi, ca un copil mic. Doreşte să le facă plăcere părinţilor, pe care îi adoră. Este o vârstă bună de mers la grădiniţă, unde poate să-şi formeze noi deprinderi şi, în acelaşi timp, să se împrietenească. Îşi iubeşte educatoarea şi încearcă să se facă plăcut. Deşi preşcolarul se exprimă prin plâns şi crize de furie, vorbeşte şi gândeşte destul pentru a se exprima şi în cuvinte. În trecut, lovea sau muşca, atunci când vroia ceva sau era supărat; acum încearcă să negocieze. Preşcolarul are deja o oarecare experienţă. El se poate spăla pe faţă (dacă i se spune), se încalţă (dacă îi aşezi pantofii în poziţie corectă), îşi umple paharul (dacă poate ajunge la chiuvetă) şi se poate îndepărta de pericol (uneori). Începe să-şi reamintească lucrurile şi acţiunile de pe o zi pe alta; anticipează ce va face mâine şi învaţă să aştepte. 76

Începe să înţeleagă valoarea unei promisiuni (dar el nu o ţine întotdeauna), să recunoască adevărul (fără să îl spună întotdeauna) şi să recunoască drepturile altor persoane (fără a le respecta mereu). Începe să se tocmească cu adulţii: “Dacă fac asta, ce-mi dai?”; acesta este un semn normal de independenţă şi de echitate. La cinci ani, copilul este plin de energie, este autoritar, războinic şi oarecum greu de stăpânit. Se agită în toate direcţiile şi continuă să înveţe din experienţe. Cu timpul, această agitaţie va scădea, iar copilul va deveni mai încrezător şi mai calm. La sfârşitul acestei perioade, preşcolarul este gata să întâlnească lumea pe o scară mai largă, să înceapă şcoala – principala ocupaţie a copilăriei – şi să-şi facă prieteni, în afara familiei. În anii preşcolari, viteza creşterii fizice continuă să scadă; de la forma rotunjită, grăsulie, a copilului de 3 ani, preşcolarul trece la forma slabă şi alungită a celui de 6 ani.

DEZVOLTAREA FIZICĂ

Aspectul copilului la 3 şi la 6 ani

Abdomenul protuberant dispare, iar muşchii abdominali încep să se dezvolte. Odată cu dezvoltarea muşchilor, căpătă un aspect mai matur şi mai puternic. Extremităţile se subţiază, iar toracele pare mai îngust şi mai turtit. Faţa li se lăţeşte şi capătă contururi. Capul se lungeşte, maxilarul inferior devine mai pronunţat, iar cel superior se lărgeşte făcând loc dinţilor permanenţi. La unii copii, creşterea muşchilor şi a greutăţii se face mai încet decât creşterea în înălţime, de aceea par slabi şi fragili, deşi sunt sănătoşi; aceştia îşi vor dezvolta musculatura mai târziu. Copilul ia în greutate cam 2 kg pe an, iar– în înălţime – 6-8 cm. La 4 ani, are dublu în înălţime, faţă de cât avea la naştere. Valorile medii ale greutăţii şi înălţimii sunt: • la 3 ani : 13,5 -14 kg şi 92 cm; • la 4 ani : 15, 8 - 16,4 kg şi 100-104 cm; • la 5 ani : 17,5 - 18 kg şi 106 cm; • la 6 ani : 19-20 kg şi 111 cm. În timpul întregii perioade preşcolare, circumferinţa capului creşte cu mai puţin de 12 cm. Sugestii: - Măsoară-l de două ori pe an şi notează valorile pe tocul uşii; dacă nu creşte deloc în şase luni, poate avea o întârziere şi este bine să consulţi medicul. Compară măsurătorile copilului cu valorile de pe tabelul de creştere. - Tabelele, diferite pentru băieţi şi fete, te ajută să ţii evidenţa creşterii copilului. Poţi nota pe tabel greutatea şi înălţimea copilului, la diferite vârste. Pentru înălţimea copilului, găseşte linia verticală pentru vârsta sa, de la baza tabelului, apoi linia orizontală pentru înălţime, din stânga tabelului; notează punctul în care se întâlnesc cele două linii. Procedează asemănător pentru greutate. - Un băiat de 5 ani, în greutate de 18 kg şi înălţime de 106 cm, nu este nici prea gras, nici prea mărunt. - Dacă ai mai mulţi copii, notează cu culori diferite pentru fiecare. Înălţimea medie a copilului de 5 ani este de 108 cm - la băieţi şi de 105 cm - la fete. Limita normală, între care oscilează 90% din copii, este cuprinsă între 100 şi 115 cm - la băieţi şi între 99 şi 113 cm - la fete. Restul de 10% dintre copii sunt fie mai scunzi, fie mai înalţi decât limitele normale.

Pentru a determina limitele normale a unui copil de un anumit sex şi o anumită înălţime, se folosesc tabelele de creştere numite «de greutate» şi «pentru înălţime». Zona normală se situează la intersecţia dintre cele două valori: greutatea şi înălţimea copilului. Punctul de intersecţie dintre cele două valori va cădea pe una dintre liniile graficului, între 5 şi 95%. Liniile curbe, reprezintă „procentaje” de copii normali. Aceste linii sau „percentile“ indică procentajul copiilor de acelaşi sex şi înălţime, comparativ cu copilul măsurat şi câţi sunt mai slabi sau mai graşi decât el. Dacă, de exemplu, punctul de intersecţie al valorilor copilului măsurat cade pe linia 75%, un sfert din copiii de acelaşi sex şi înălţime cântăresc mai mult şi trei sferturi cântăresc mai puţin decât acest copil. Zona normală de greutate a fiecăruia se situează sub linia de 75%. Aceasta înseamnă că, dacă greutatea copilului pentru înălţimea sa este peste 75%, copilul este gras; dacă greutatea este peste 90%, copilul este prea gras, iar peste 95% - este obez. Dintre copiii sub 25%, unii vor fi îngrijorător de slabi. La examinarea medicală, un copil care este activ şi se dezvoltă normal, poate avea o creştere adecvată, chiar dacă greutatea lui scade sub 10 procente. Acestea sunt doar date statistice care te pot ajuta. Situarea copilului pe o anumită curbă de procentaj nu îl face normal sau anormal; el trebuie urmărit, însă, în timp. Mulţi copii care se află în afara acestor zone pot fi perfect normali, înălţimea lor fiind moştenită genetic. Subnutriţia şi bolile cronice sunt, însă, de cele mai multe ori, cauzele creşterii inadecvate în înălţime. Felul în care cresc copiii, reflectă starea lor nutriţională. Copiii născuţi în ţări slab dezvoltate, dar crescuţi în state occidentale, sunt în general mai dezvoltaţi fizic decât cei de aceeaşi vârstă, rămaşi în ţară. Înălţimea copilului ca adult nu se poate prezice, însă, după curbele de creştere ale copilului. Există copii mici, preşcolari sau şcolari, care cresc mult în anii de liceu, precum şi şcolari înalţi, care rămân mărunţi, ca adulţi. O indicaţie mai corectă o dă curba creşterii părinţilor şi vârsta instalării pubertăţii la părintele de acelaşi sex cu copilul. 77

PREŞCOLARUL

COPILUL NOSTRU

Graficele creşterii în greutate şi înălţime la băieţi şi fete

78

Greutatea copilului depinde de înălţime, sex, constituţia corpului - grosimea oaselor şi forma lor - care, la rândul ei, depinde de sex şi de tendinţa în familie. Diferenţele în dezvoltarea musculaturii apar la o vârstă mai mare. Copilul slab (subponderal) trebuie examinat de medicul pediatru, pentru a-l evalua dacă: - este bolnăvicios sau nu se dezvoltă bine, - a pierdut în greutate, - greutatea, faţă de înălţime, scade în timp, de la un procent la altul, - greutatea pentru înălţimea respectivă este sub 5 procente sau înălţimea, pentru vârstă, este tot sub 5 procente. Urmărind greutatea împreună cu înălţimea copilului, se observă tendinţa de creştere. Evaluarea numai după aspectul copilului, poate induce în eroare. Când preşcolarul se situează la 4 ani - pe curba de 50% sau dedesubt, iar la 5 ani - este pe cea de 75, înseamnă că are tendinţă de îngrăşare. Copilul gras (supraponderal) între 6 şi 9 ani riscă să fie la fel şi ca adolescent, mai ales dacă există tendinţă de obezitate în familie. Copilul obez de 5-6 ani (cântăreşte peste 20% din greutatea normală) poate fi uşor diferenţiat de unul normal: grăsimea îi tremură, are guşă dublă, se leagănă când merge, respiră greu când aleargă şi transpiră mai mult; din cauza coapselor grase, fetiţele sunt predispuse la iritaţii vaginale şi infecţii; la băieţi, penisul este ascuns în grăsime. Părinţii se obişnuiesc uneori cu aspectul copilului şi nu-i văd greutatea excesivă. Cel mai des, cauza obezităţii o reprezintă modul de viaţă: 100 de calorii în plus pe zi, adaugă 5 kg pe an la greutatea copilului, făcându-l obez. Mulţi copii nu aleargă suficient la grădiniţă sau acasă, în special cei care locuiesc la bloc. Din lipsă de timp, energie şi bani, părinţii au des dificultăţi în a-i stimula să practice jocuri mai viguroase. Părinţii copiilor cu tendinţă de îngrăşare trebuie să supravegheze: - motivele pentru care copilul cere alimente în plus şi eliminarea lor; - încurajarea exerciţiilor fizice; - folosirea produselor lactate degresate sau cu grăsime 1% şi a apei, în locul sucurilor dulci; - o alimentaţie sănătoasă în familie (mese regulate cu multe fructe, zarzavaturi şi cereale şi mai puţină grăsime şi carne)

Copilul creşte în greutate pentru că, odată cu vârsta, muşchii, oasele şi celelalte organe se dezvoltă. Pielea copilului preşcolar se maturizează; creşte rezistenţa la infecţii, dar rămâne totuşi mai mică decât cea a adultului. Părul se închide la culoare şi este mai drept. Transpiraţia creşte, dar cea produsă de emoţie şi de căldură rămâne încă minimă. Creşterea diferitelor organe ale aparatului digestiv continuă, fără modificări mari în privinţa funcţiei. Copii ştiu acum cum să se abţină, înainte de a merge la oliţă. Capacitatea plămânilor continuă să crească, iar frecvenţa respiraţiei scade treptat. Preşcolarul ştie mai bine ce să pună în gură şi ce nu, iar cauzele de asfixiere prin obstrucţia căilor respiratorii sunt mai rare. Frecvenţa otitei medii scade, dar amigdalele şi vegetaţiile adenoide rămân mari şi se pot infecta frecvent. Aparatul cardio-vascular se măreşte proporţional cu restul organismului. Inima are o frecvenţă de 70-140 de bătăi pe minut, iar tensiunea arterială medie este de 95-98/50-55 mmHg. La această vârstă, poate apărea hipertensiunea precoce. În familiile cu tendinţă de hipertensiune, este necesară măsurarea anuală a tensiunii arteriale, începând de la vârsta de trei ani. (Vezi cap. Boli). Nivelul de hemoglobină se menţine normal, dacă alimentaţia este suficientă. Globulele roşii sunt formate în măduva oaselor late (coaste, stern, vertebre), iar ficatul şi splina vor forma şi ele globule roşii şi albe, în condiţii de boală. Rinichii se maturizează până la doi ani, dar continuă să crească şi - în condiţii normale conservă apa şi concentrează urina, la fel ca la adult; în caz de îmbolnăvire, însă, rinichiul preşcolarului nu răspunde tot atât de bine la tratament, ca cel al adultului. Sistemul imunitar continuă să se dezvolte treptat. Cei care merg la grădiniţă fac mai multe boli contagioase, în urma cărora imunitatea lor creşte. Structura dinţilor: partea care se vede este coroana; cea ascunsă şi acoperită de gingie este gâtul, iar cea infiptă în oasele maxilare de sus şi în mandibula de jos este rădăcina.

Dezvoltarea organelor

PREŞCOLARUL

La 5 ani, când copilul râde, îşi arată dinţii mici, albi, cu spaţii egale între ei. Dedesubt a început resorbţia rădăcinilor; când incisivii slăbesc şi cad, rădăcinile lor au fost resorbite în gingii. Tot în acest timp, încep să se mineralizeze rădăcinile incisivilor şi a primilor molari permanenţi. La vârsta de trei ani, preşcolarul are toţi dinţii de lapte şi s-a format ocluzia (felul în care dinţii se potrivesc împreună). Între 3 şi 5 ani, sunt prezenţi doar dinţii temporari. La 6 ani, apar primii molari permanenţi. Sub gingii, se formează acum coroanele celorlalţi dinţi permanenţi, cea a primilor molari fiind aproape completă. Rădăcinile dinţilor primari sunt complete.

Schema alcătuirii dinţilor

4 ani

Dezvoltarea dinţilor

79

COPILUL NOSTRU

5 ani

6 ani

7 ani

Rolurile celor 20 de dinţi de lapte: - Muşcă şi mestecă alimentele solide. - Menţin spaţiile necesare pentru dinţii permanenţi, servindu-le ca ghid. Dacă nu sunt cariaţi, creează un mediu sănătos pentru dinţii permanenţi. Tulburările dinţilor primari (de lapte) duc la probleme ale dinţilor permanenţi. - Ajută la creşterea feţei şi la forma maxilarelor. 80

Dentiţia copilului între 4 şi 7 ani; dinţii de lapte apar de culoaremai închisă.

La vârsta preşcolară, mişcările copilului devin mai agile şi graţioase. Piciorul îşi dezvoltă arcul, pe măsură ce pierde perniţa de grăsime din talpă. Când merge, copilul ţine corpul drept, iar pasul este regulat, sprijinindu-se de la călcâi şi degete, ca adultul. Copilul nu mai merge cu picioarele în afară, ci orientate înainte. Copilul învaţă să stea pe vârful picioarelor. Muşchii abdominali sunt mai puternici, ceea ce dă supleţe abdomenului. Se mişcă tot timpul, este “neastâmpărat”, îşi exprimă emoţiile prin gesturi, atunci când nu le poate descrie prin vorbe. • La trei ani: - deschide uşile, - clădeşte turnuri din 9 cuburi, - se încalţă, - îmbracă unele haine, - se hrăneşte singur, - îmbracă şi dezbracă păpuşa, - toarnă apă dintr-un vas, fără să o verse. • La patru ani: - sare de 3 ori consecutiv - cu ambele picioare - şi stă pe un picior, timp de 5 secunde; poate merge în vârfurile picioarelor, - urcă şi coboară scările, fără să se sprijine, - merge pe tricicletă, - dă cu piciorul la minge şi o aruncă peste cap, - se mişcă înainte şi înapoi cu uşurinţă, - desenează forme geometrice (cerc, pătrat), - desenează un om cu 2-3 părţi ale corpului, copiază unele litere. • La cinci ani, copilul are coordonarea şi echilibrul unui adult, forţa musculară a crescut şi este entuziasmat de progresele sale. Are încă nevoie de supraveghere (de ex. la înot), pentru că dezvoltarea sa motorie o ia înaintea dezvoltării judecăţii sale. - sare pe un picior de 4-5 ori consecutiv, - stă pe un picior 10 secunde sau mai mult, - sare “capra”, se rostogoleşte, face tumbe, - se dă în leagăn şi se caţără, - sare coarda, - merge pe rotile, - îşi dezvoltă dexteritatea: ţine creionul în mână ca un adult; desenează o persoană cu corp, copiază triunghiuri, foloseşte foarfeca, - se îmbracă şi se dezbracă, fără ajutor, la masă foloseşte tacâmurile şi ştie să facă pipi singur. • La şase ani: - participă activ la joacă,

Dezvoltarea motorie

La joacă cu tata şi căţelul

Jocul Prin joc, copilul îşi dezvoltă dexteritatea şi descoperă plăcerea de a crea. Dezvoltarea unui anumit talent apare de obicei mai târziu. Preşcolarul este interesat să descopere ce poate construi cu cuburi de lemn sau de plastic, foarfeca pentru hârtie, plastilină, vopsele, creioane şi hârtie. Jocurile liniştite, care pot îmbunătăţi îndemânarea copilului preşcolar, includ: - construcţii din cuburi de lemn sau de plastic, - jocuri distractive simple din 4-5 piese (puzzle), - coloratul cu creioane sau cretă, - decuparea de poze sau ilustraţii şi lipirea lor, - construcţii din nisip sau modelaj cu plastilină, lut sau noroi, - jocuri cu apă, - jocul cu păpuşi, - desene cu pensula sau cu degetele, - desenatul şi scrisul pe hârtie sau pe asfalt Desenul trece prin trei faze: - mâzgălitul; - conturul naiv, care capătă semnificaţie pentru copil doar la sfârşit ( Este un câine” ); - desenatul intenţionat (“Vreau să desenez un câine”). Oferă-i activităţi cât mai variate, pentru a se dezvolta în mai multe direcţii. Încurajează-l să folosească instrumente diferite (şurubelniţa, telul), să te ajute la lucrul în grădină, pentru a-şi dezvolta coordonarea muşchilor şi laudă-l, când te ajută. Lasă copilul

- pierde primii dinţi, - vederea se maturizează.

- nu are încă o bună coordonare motorie, - oboseşte uşor, - este neprevăzător, nu înţelege întotdeauna riscurile, - are dificultăţi la scris, - poate refuza să se spele,

să îşi folosescă mâna preferată. Dacă copilul are preferinţă pentru mâna stângă, iar tu insişti săşi folosescă doar mâna dreaptă, rişti să creezi conflicte emoţionale şi bâlbâială la copil. Pentru a preveni accidentele, are nevoie de supravegherea unui adult. Câteva lovituri, pe ici pe colo, sunt inevitabile, chiar necesare, pentru a-şi descoperi limitele puterii.
Desen făcut cu un scop

PREŞCOLARUL

Activitatea fizică Activitatea fizică regulată este esenţială pentru sănătate; favorizează creşterea şi dezvoltarea copilului. Copilul are activitate fizică în mod natural: aleargă, sare şi loveşte mingea sau ajută în casă, în grădină sau la câmp. Televizorul şi lecţiile îl ţin inactiv.

Curtea oferă copiilor multe ocazii de activitate fizică

Sugestii : - Petreceţi mult timp în aer liber împreună. Ia-l cu tine să te ajute la curăţatul curţii, la plimbare sau jucaţi-vă împreună. - Scoate din priză televizorul! Nu-i da voie să-şi umple timpul cu asta, ci doar să se uite la emisiunile educative. 81

COPILUL NOSTRU

- Pune-l să-şi dezvolte mintea, prin jocuri de imaginaţie sau prin citit, iar muşchii prin activităţi fizice. - Lasă-l să se joace afară. - Oferă-i un bun exemplu, fii tu însuţi activ: părinţii activi fizic au şanse duble de a avea copii activi, faţă de cei sedentari. Explică-i de ce e bine să se joace afară, să evite alcoolul şi tutunul - şi nu te contrazice.

- nu se mai murdăresc; - preferă mâncărurile simple pe care le cunoaşte şi le acceptă mai uşor pe cele noi, dacă şi ceilalţi din familie le mănâncă; - preferă fiecare fel de mâncare pe o farfurie separată; - pot sta la masă liniştiţi 10-15 minute; - imită comportarea celorlalţi comeseni;

Alimentaţia copilului preşcolar se aseamănă mult cu cea a copilului mic, adică 3 mese şi 2-3 gustări pe zi. Încearcă să-i dai zilnic 4-5 porţii de pâine sau cereale integrale, 2-4 porţii de fructe şi zarzavaturi, 3-5 porţii de produse lactate parţial degresate, 2 porţii de proteine din carne, ouă legume şi suficientă apă. De reţinut că noua piramidă alimentară la copil are la bază activitatea fizică, de cel puţin o oră pe zi. Preferabil masa se ia împreună cu toată familia, iar porţiile sunt adaptate vârstei copilului.

ALIMENTAŢIA

Fetiţa noastră ne ajută la bucătărie şi ne mândrim cu ea

Deliciul fructelor proaspete

Comportarea copiilor preşcolari la masă: - au învăţat să spună mulţumesc şi te rog, deşi uneori pot fi nepoliticoşi şi obraznici, ca să atragă atenţia; - folosesc bine linguriţa şi furculiţa; - au uneori nevoie de ajutor să-şi taie mâncarea; - se servesc singuri din farfurie şi pot să bea singuri din cană; 82

Copiii care mănâncă suficient şi diversificat se dezvoltă normal, se simt bine şi au energie pentru joacă şi învăţătură.

- le place să ajute la aşezarea şi strânsul mesei; - preferă să stea la masă cu alţi copii; - în loc să mănânce, deseori se joacă; - când sunt obosiţi sau bolnavi, au comportament de copii mici (regresează), dorind să li se dea în mâncare gură. O masă nu înseamnă doar consumul unor alimente. Reuniunea familiei permite schimburi de impresii şi emoţii. Din poveştile zilnice ale celor mari, copilul învaţă lucruri noi: cum să se comporte, cum să spună o rugăciune şi îşi formează obiceiuri sănătoase de hrană. Este important ca atmosfera din timpul mesei să fie calmă şi relaxată şi să nu fie întreruptă de altceva (cum ar fi televizorul). Sugestii: - Prepară mâncăruri simple şi serveşte-i porţii mici. - Încurajează-l să participe la pregătirea mesei. - Serveşte masa şi gustările după un program previzibil, dar flexibil. - Obişnuieşte-l să se spele singur pe mâini, înainte de masă. - Învaţă-l să se spele pe dinţi, împreună cu tine, după principalele mese. - Aşează copiii la masă printre adulţi, nu

separat, aşa încât toţi să participe la discuţie. - Învaţă-l să mestece cu gura închisă, să bea fără zgomot şi să nu vorbească cu gura plină. - Dă-i să mănânce din farfuria şi cu tacâmurile favorite.
Spălatul mâinilor înainte de masă

- Oferă-i porţii mici. - Dă-i să bea apă când îi e sete. - Încurajează-l să ceară mai multă mâncare sau lichide. - Nu insista să mănânce neapărat ceva anume şi nu-i limita alimentele, cu excepţia celor care-i provoacă alergii sau alte tulburări digestive. - Evită pe cât poţi să-i dai copilului mâncăruri din reclamele de la TV. - Nu-l certa, dacă se murdăreşte la masă sau dacă nu a fost cuminte în timpul zilei. - Include-l în conversaţie, pe care este bine să o înţeleagă şi pune-l să-ţi zică ce-a făcut în ziua aceea. Menţine o atmosferă relaxantă la masă. - Nu-l compara cu fraţii mai mari, dacă nu mănâncă frumos.
Potolirea setei

- Întreabă-l ce i-ar plăcea să mănânce în ziua aia şi ia-l cu tine la piaţă să aleagă alimentele; apoi roagă-l să te ajute la gătit. - Lasă-l să plece de la masă când a terminat, dar învaţă-l să-şi ceară voie. Calitatea proteinelor consumate este mai importantă la copii, decât la adulţi. Proteinele de calitate superioară (cu aminoacizi esenţiali pe care orgnismul nu-i poate fabrica şi pe care trebuie să-i ia din alimente) sunt cele conţinute în lapte, carne, ouă şi peşte. Cele de origine vegetală au, în general, aminoacizi de calitate inferioară. Dintre ele fasolea, nucile şi seminţele au totuşi un conţinut proteic ridicat. O masă poate fi îmbunătăţită, dacă se combină ambele surse de proteine. Sugestii: - găteşte cu ulei, în loc de margarină din cutie (margarina din tub are valoare nutritivă superioară); - adaugă nuci pisate la iaurt, pâine, salată, zarzavaturi aburite sau desert, eventual şi seminţe de in, măcinate.
Poftă de mâncare

PREŞCOLARUL

- Laudă-l, dacă s-a comportat bine. - Explică-i de ce trebuie să mănânce sănătos.

Dacă până acum copilul mic se temea de alimentele necunoscute, preşcolarul vrea să încerce toate bomboanele şi băuturile răcoritoare pe care le vede la televizor sau la alţi copii. Aceste produse sunt de cele mai multe ori nesănătoase, au o valoare nutritivă scăzută şi conţin prea mult zahăr şi grăsime. De aceea, este important ca părinţii să limiteze accesul copilului la ele, mai ales că şi pofta de mâncare a preşcolarului scade, dacă el consumă prea multe produse dulci sau grase. Din această cauză nu mai mănâncă destule alimente nutritive. În plus, dulciurile favorizează apariţia cariilor dentare. Aceste alimente nu trebuie interzise, ci doar limitate la câteva pe săptămână. 83

COPILUL NOSTRU

Pofta de mâncare a copiilor este variabilă; unii copii sănătoşi mănâncă foarte puţin. Metabolismul (intensitatea arderilor din organism) are un rol important în aceasta, de aceea cantitatea de alimente consumată nu se reflectă întotdeauna în greutatea corporală. Nevoia de a mânca a copilului este reglată de metabolism. Cei mai mulţi preşcolari au nevoie de cinci mese pe zi; cu timpul, iau trei mese pe zi, deşi mulţi, chiar ca adulţi, au nevoie de două gustări în plus. Copilul mofturos la mâncare Deseori la această vârstă, copilul refuză anumite mâncări, sau mănâncă prea puţin, spre îngrijorarea părinţilor. Motivele ar fi: - preferinţele alimentare; fiecare se naşte cu preferinţe alimentare, probabil, în funcţie de ceea ce a mâncat mama în timpul sarcinii şi – ulterior - a alăptării; - creşterea este mai înceată decât la sugar şi ca atare necesită mai puţine calorii; - este un mod de a-şi arăta independenţa. Alimentaţia copilului la sân îl expune la gusturi diferite de lapte, în funcţie de dieta mamei. Un copil care a fost alăptat are şanse mai mici de a deveni mofturos la mâncare. Astfel trecerea treptată la alimentele consumate de restul familiei este mai uşor acceptată. Deseori, copiii au perioade capricioase, când consumă doar anumite alimente şi nu trebuie certaţi pentru aceasta. Sugestii: - invită-l la cumpărarea, pregătirea alimentelor, sau chiar la cultivarea lor (cereale încolţite la fereastră), precum şi strângerea mesei; lasă-l să se laude că a gătit totul el însuşi; - nu-l recompensa cu deserturi, când mănâncă ce i se oferă; el poate rămâne cu impresia că alimentul nutritiv este mai puţin important decât desertul; - asigură-te că primeşte suficient fier în alimentaţie (vezi fierul la capitolul copilul mic); deficitul de fier poate duce la scăderea poftei de mâncare; - înlătură-i distracţiile în timpul mesei (TV, jucăriile); - invită-i fraţii sau prieteni să ia masa împreună, pentru a se încuraja reciproc, uneori se iau la întrecere;

- aeriseşte bucătăria, dacă mirosul de mâncare îl supără; - oferă-i o mare varietate de alimente, cu gusturi diferite: acru, sărat, amărui, chiar şi dulce; el trebuie lăsat să aleagă, să miroase şi să guste din ceea ce i se oferă; - dacă nu-i place o mâncare, revino după câteva săptămâni, pentru a vedea dacă gustul lui nu s-a modificat şi o acceptă; - dacă nu-i plac zarzavaturile crude, adaugă-le în proporţie mică la alte feluri de mâncare; alte artificii: adaugă puţin zahăr la morcovi sau dovleac; rumeneşte zarzavaturile în cuptor, pentru a păstra gustul dulce, pierdut prin fierbere; - evită alimentele cu gust puternic: ceapa, ciupercile, varza - dacă nu-i plac; - oferă-i mâncarea la o temperatură potrivită; - oferă-i porţii mici pe farfurie, poţi adăuga altele, după ce termină; - elimină posibilele cauze care duc la lipsa poftei de mâncare: gustări şi lichide în exces între mese, activitate fizică insuficientă; - nu exagera oferind fiecăruia de la masă alimente diferite; - pregăteşte uneori alimentele într-o formă atractivă; - oferă-i alimente bogat nutritive: brânzeturi, ouă, ficat, bulion de carne (supe concentrate), cereale, brânză de vaci; - nu permite copilului să controleze în permanenţă meniul zilnic; - mesele trebuie servite la ore regulate şi în ordinea: mic dejun, gustare, prânz, gustare, cina; dă-i să mănânce în afara lor numai dacă-ţi cere, fiindcă-i este foame; - mănâncă împreună cu copilul; - dacă refuză un aliment pregătit sub o anumită formă, oferă-i-l sub o altă formă; de exemplu, laptele - ca iaurt cu miere sau brânzeturi, ouăle - în special gălbenuşul adaugă-le la supe, piure de cartofi, sosuri, în budinci, în clătite; este nevoie de 8-10 expuneri la un aliment pentru a se obişnui cu el; - dacă are tulburări digestive sau manifestări alergice după unele alimente, consultă un dietetician sau un pediatru.

84

Tabel nr. 9 Porţiile de fructe şi zarzavaturi pentru copiii peste 4 ani
1 fruct de mărime mijlocie 1 /2 de grepfruit 1 /4 cană de fructe uscate 12 boabe de struguri de masă 3 /4 cană de suc de fructe

PREŞCOLARUL
Monoterpene Coaja de citrice Compuşi or- Usturoi, ceapă, ceapă Anticancerigeni gano-sulfurici verde, praz Anticancerigeni

Fructe

1 cană = 240 ml (cmc)

/2 cană de vegetale tăiate mărunt 1 cană de zarzavaturi cu frunze (salată) 6-8 morcovi lungi de 10 cm 1 /2 cană de fasole uscată sau mazăre fierte sau conservate 3 /4 cană de suc de roşii sau alte zarzavaturi
1

Vegetale

Acizi fenolici Mere, pere, struguri, Ajută eliminarea subprune, cireşe, portoca- stanţelor carcinogene le, cartofi, soia, ovăz Acid fitic Cereale integrale

Sunt substanţe chimice produse de plante. Se cunosc numeroase fitoelemente care influenţează în bine sănătatea. Multe din ele dau culoarea vie a plantelor. Efectul favorabil al fructelor şi zarzavaturilor asupra sănătăţii este probabil datorat echilibrului dintre fitoelemente, carotenoizi, vitamine, fibre alimentare şi substanţe minerale, de aceea folosirea suplimentelor alimentare nu poate înlocui o hrană echilibrată, iar - consumate ca suplimente în doze mari - pot fi dăunătoare. Îndrumă copilul să consume o mare varietate din ele, pentru a-i promova sănătatea optimă ca adult. Tabel nr. 10 Fitoelemente – surse alimentare şi mod de acţiune
Capsaicin Denumirea Ardei gras Surse alimentare Roluri posibile

Ce sunt fitoelementele

Fitoestrogeni Soia şi derivate şi alte Unele inhibă estrogenii şi leguminoase scad riscul de cancer de sân, ovar, prostată, colon; altele au efecte asemănătoare estrogenilor şi scad riscul de osteoporoză Inhibitori de Cartofi, soia şi deriva- Anticancerigeni protează te, broccoli Resveratrol Arahide, struguri roşii Protejează împotriva aterosclerozei produsă de dieta bogată în grăsimi Seminţe de cereale în- Anticancerigen, întăreşte colţite (lucernă), zarza- sistemul imun vaturi verzi, cartofi, roşii

Previne formarea de radicali liberi şi scade riscul de cancer

Saponine Tanini

Nu sunt indicate medicamente sau hormoni pentru a mări pofta de mâncare a copilului. În medicina alternativă se recomandă totuşi lăptişorul de matcă şi siropul cu miere din ghinţură, fierea pământului (1-3 linguriţe înainte de masă), granule de polen - produs Apifarm, amestecate cu miere. Legume care pot creşte aciditatea gastrică şi pofta de mâncare: hrean, leuştean, pătrunjel, tarhon, ţelină şi ridiche neagră. La această vârstă, unii copii au gusturi selective: nu le place carnea, laptele sau zarzavaturile. Pentru aceştia, părinţii pot încerca alimente alternative: - în locul cărnii: la fel de bogate în proteine sunt ouăle, peştele, fasolea uscată, nucile, laptele şi brânza; - în loc de lapte: brânză, iaurt, zarzavaturi verzi cu frunze (spanac, salată), bogate în calciu; îi poţi da sucuri de fructe suplimentate cu calciu, coji de ouă macerate; - în loc de zarzavaturi, se pot da fructe bogate în vitamina C: căpşuni, portocale, grepefruit, măceşe, mere, coacăze, fragi sau se pot încerca alte legume/zarzavaturi ca: ardei gras, ştevie, urzici, lobodă, varză; 85

Fasole neagră, linte, Antioxidanţi şi anticanstruguri, ceai cerigeni

Carotenoizi (beta-caroten, lycopen, luteină etc) Flavinoizi

Roşii, morcovi, spanac, Antioxidanţi, scad riscul dovleac, pepene gal- de cancer şi alte boli ben, caise, broccoli şi alte fructe şi zarzavaturi puternic colorate

În coagularea sângelui, scade riscul de cheaguri la inimă şi artere

Alternative alimentare

Izotiocianţi Ligani

Varză, varză de Bru- Anticancerigeni xelles, conopidă, ridichi, broccoli

Ceapă, struguri roşii, Blochează lezarea ADNcitrice, zarzavaturi, mu- ului de către substanţele re, măsline, făină inte- carcinogene grală, ceai negru, ceai verde

Seminţe şi ulei de in, Blochează estrogenii, scăfăină integrală zând riscul de cancer la sân, ovar, prostată şi colon

COPILUL NOSTRU

- pentru a acoperi nevoile de vitamina A şi precursori (caroten) se pot încerca: caise, pepene galben şi roşu, prune, morcovi, dovleac, roşii, pătrunjel. - adaugă zarzavaturi sau fructe la alte alimente: - piept de pui cu garnitură de roşii şi morcovi; - macaroane cu branză, amestecate cu mazăre verde sau ardei roşu mărunţit; - chifteluţe cu roşii tăiate mărunt sau morcovi raşi; - fasole fiartă - cu gogoşari, bulion sau varză şi porumb fiert; - spaghetti - la sos se mai adaugă gogoşari, spanac sau fasole; - omletă de ouă cu ardei roşu, spanac sau alte zarzavaturi de sezon; - fulgi de ovăz sau alte cereale cu lapte, la care mai adăugăm fructe uscate tăiate, felii de banane, mere, căpşuni sau sos de mere; - sandvici cu şuncă slabă sau brânză - adaugă totdeauna zarzavat: salată, ardei capia, castraveţi, morcovi, spanac, roşii, varză, ceapă roşie. - în loc de îngheţată, oferă-i un suc de fructe mixat cu lapte; - la piureuri de zarzavat adaugă nuci pisate, stafide sau brânză, pentru gust şi valoare nutritivă; - adaugă seminţe de floarea soarelui sau nuci pisate, la iaurt; - împrumută reţete culinare nutritive de la alte naţionalităţi.

aburite sau fierte în coajă. La cartofi, de exemplu, cele mai multe substanţe nutritive se găsesc în coajă; cel curăţat poate fi asemănat cu un amestec de făină albă. Sucurile naturale din fructe, neîndulcite, conţin peste 20 de vitamine şi substanţe minerale şi sunt un bun înlocuitor al fructelor întregi. Majoritatea aşa ziselor „sucuri naturale din fructe” conţin de fapt apă aromată, cu pulpă de fructe puţină sau deloc şi aditivi alimentari neutri sau dăunători sănătăţii. La această vârstă, deşi copiii mănâncă aceeaşi mâncare cu restul familiei, cu excepţia alimentelor sărate, condimentate şi a băuturilor alcoolice, ei au nevoie de o proporţie mai mare de proteine decât adulţii, fiind în continuă creştere. Aceasta ar trebui să impună o alimentaţie sănătoasă pentru întreaga familie, greu de realizat în prezent în multe familii. Valorea calorică zilnică a alimentelor la copiii activi fizici (cei care fac mişcare cel puţin 1 oră pe zi): - 1000 – 1400 calorii la copiii de 2 – 3 ani - 1300 – 1400 calorii la băieţii de 3 ani sau fetele de 4 ani; - 1600 calorii la băieţii de 4 ani; Valorile menţionate sunt orientative, nevoile calorice ale fiecărui copil sunt uşor diferite, iar cantitatea trebuie adaptată la nivelul său energetic şi de creştere. Masa de dimineaţă trebuie să fie consistentă: lapte, pâine cu unt sau ou, fructe; un copil care mănâncă dimineaţa un mic dejun nutritiv, « funcţionează » mult mai bine, decât altul care mănâncă mai prost. Dacă nu mănâncă dimineaţa, copilul se poate concentra mai greu şi are un coeficient de inteligenţă mai scăzut faţă de copiii bine hrăniţi; urmările sunt şi mai grave la copiii malnutriţi. Masa de prânz: al doilea fel trebuie să conţină carne, brânzeturi, peşte sau legume şi zarzavaturi, la care se adaugă un pahar cu lapte şi fructe; supa sau ciorba pot fi omise. Masa de seară, la care meniul trebuie să fie unic pentru toată familia: pâine sau făinoase (pe

Necesarul de proteine şi calorii

Alimentele nu au valoare nutritivă egală. Pe lângă calorii, cele mai multe alimente în stare naturală conţin substanţe minerale, vitamine şi fitoelemente care le cresc valoarea nutritivă. Între o sticlă de cola şi un măr sau între o felie de pâine albă şi alta integrală, sunt de preferat ultimele, deoarece sunt mai hrănitoare. Un fruct în loc de prăjitură, dat copilului, este mai valoros, deoarece în afară de glucide, multe fructe au puţine grăsimi şi multe fibre alimentare, vitamine, substanţe minerale şi fitoelemente. Cu cât alimentele sunt consumate mai naturale, cu atât sunt mai nutritive. Ciorbele tradiţionale la români nu sunt suficient de hrănitoare pentru copil. De câte ori este posibil, zarzavaturile trebuie consumate proaspete, 86

Valoarea nutritivă a alimentelor

Conţinutul meselor

cât posibil integrale), lapte sau produse lactate, legume, zarzavaturi şi fructe, carne sau peşte, rareori dulciuri.
Gustarea de după amiază

Gustările de dimineaţă şi de după amiază, trebuie să conţină alimente uşor de digerat, în funcţie de posibilităţi şi de pofta de mâncare a copilului: un pahar cu lapte, o prăjitură de casă, fructe, morcov crud sau câţiva biscuiţi. Gustările dintro zi trebuie să fie în număr de 2, rareori 3. Ele sunt o parte importantă din hrana copilului preşcolar (cca un sfert din nevoile lui zilnice), de aceea ar trebui să conţină vitamine şi minerale necesare. Cele mai bune gustări sunt cele care conţin glucide şi proteine, de ex. o felie de pâine cu brânză, dacă e posibil cu un fruct. Nu-i oferi gustări la cel puţin două ore înainte şi după mesele principale. Dacă îi este foame seara la culcare, dă-i câteva linguriţe de iaurt cu pâine. Gustările au fost suspectate că favorizează cariile dentare. Principalii factori care cresc riscul cariilor sunt durata prezenţei alimentelor în gura copilului şi cantitatea de dulciuri din alimente. Dacă alimentul e lipicios sau este supt, el stă mai mult în gură. Oferă-i fructele uscate în timpul mesei şi fructele proaspete la gustări. Şi asigură-te că nu uită să se spele pe dinţi după fiecare masă. Copiii mici şi preşcolarii ştiu când le e foame şi cât au nevoie să mănânce. Părinţii ar trebui să nu forţeze copiii să mănânce mai mult decât vor şi să-i încurajeze să se oprească, atunci când se simt sătui. Stomacul lor este mic, de aceea porţiile trebuie reduse. Sugestii pentru creşterea valorii nutritive a anumitor mâncăruri: - coace la cuptor cartofi, peşte, pui sau altele – în loc să le prăjeşti. Se poate adăuga brânză rasă, pentru conţinutul de calciu;

- dă-i fructe în loc de sucuri; în loc de bomboane sau prăjituri, dă-i gustări dulci dar hrănitoare, ca fructe proaspete sau uscate, de ex. struguri, prune, caise sau iaurt cu fructe; - foloseşte sucuri de roşii şi morcovi - în locul apei de gătit; - adaugă jumătate de făină integrală la făina albă, la reţetele tradiţionale; - foloseşte uleiuri vegetale - în locul unturii, margarinei sau untului; - scade cu 25-30% cantitatea de ulei cerută de reţete; - redu - în aceeaşi proporţie - cantitatea de zahăr din reţete, cu excepţia când foloseşti drojdie de bere în prepararea lor. Somnul copilului reflectă starea de sănătate şi echilibrul său emoţional. Cei mai mulţi preşcolari dorm între 8 şi 12 ore pe noapte, cu diferenţe de la un copil la altul. Mulţi au nevoie să doarmă – ziua - 30-60 de minute. Chiar dacă copilul nu aţipeşte în timpul zilei, are nevoie de una sau două perioade de repaus; asigură-i-le citindu-i sau cântându-i.

PREŞCOLARUL

SOMNUL

Somn liniştit

Mângâierile şi masajul de seara sunt tot atât de necesare ca laptele. Un program de masaj la culcare îi odihneşte muşchii, întăreşte sistemul imun, îl învaţă blândeţe şi intimitate, îl calmează şi-l pregăteşte de somn. În plus, te calmează şi pe tine. Copilul trebuie să se culce în fiecare zi la aceeaşi oră, între 19:30 şi 21, după un ritual bine stabilit: baie, periatul dinţilor, lectură, poveste, 87

cântec, discuţii despre întâmplările de peste zi, rugăciune, jucăria preferată, îmbrăţişare şi urare de noapte bună. Este bine ca ambii părinţi să participe, pe rând, la acest ritual.

COPILUL NOSTRU

Rugăciunea de seară

Ora de culcare trebuie anunţată din vreme, deoarece înseamnă mai mult decât pregătiri pentru somn. Este momentul când viaţa de familie se linişteşte şi fiecare îşi face deja planurile pentru a doua zi. Când merge la culcare, copilul trebuie să fie vesel şi să evite plânsul sau supărarea. Unii copii se calmează cu greu, după ce se uită la televizor, de aceea acesta trebuie închis cu mult înainte de culcare. Pentru a se simţi în siguranţă, copilul poate cere să adoarmă cu uşa întredeschisă sau cu o lumină slabă aprinsă. Cei mai mulţi preşcolari dorm profund, destinşi, au respiraţia regulată şi membrele nemişcate. Alţii sunt mai agitaţi în somn, îşi schimbă mereu poziţia, faţa şi ochii li se mişcă, atunci când visează.

Pe la 3 ani, copilul începe deja să folosească diferite tactici pentru a întârzia să meargă la culcare. Preşcolarul nu trebuie trezit brusc din somn; el are nevoie de cuvinte dulci şi îmbrăţişări, deoarece de multe ori plânge, este nervos sau refuză să mănânce dacă este sculat brusc. Dacă copilul se trezeşte mai devreme decât restul familiei, i se pot lăsa jucării la îndemână. Copiii care nu dorm îndeajuns pot fi somnoroşi, obosiţi, neatenţi sau irascibili în timpul zilei şi mai predispuşi la boli. Dacă ai mai mulţi copii, este bine să-i vadă pe cei mai mari în pijama, chiar dacă lor li se permite să rămână treji până mai târziu.

Joaca de seară cu bunicul

De multe ori, copiii între 3-5 ani se tem de monştri de sub pat, visează urât, merg sau vorbesc în somn; este normal, pentru că aceştia nu înţeleg încă pe deplin lumea înconjurătoare şi adorm cu întrebări neclarificate. Frica din timpul zilei se manifestă şi noaptea. Coşmarurile Între 2 şi 5 ani, copiii petrec 30% din somn visând – timp în care este secretat hormonul de creştere, de către glanda hipofiză. Adultul visează doar 15 % din durata somnului. Coşmarurile apar de la vârsta de 2 ani. Sunt vise foarte urâte, cu balauri, monştri, animale şi cu oameni răi. Copilul plânge în somn şi se trezeşte înfricoşat, respiră repede, ţipă, se agită şi este transpirat. Apar, de obicei, în toiul nopţii şi se asociază cu boala, oboseala intensă, stresul şi

Tulburări de somn

Visele copilăriei

88

programele TV. Copilul care a avut un coşmar, se trezeşte complet din somn, iar dimineaţa poate povesti ce a visat. Pe moment, însă, nu-ţi poate explica visele.
Vise presărate de coşmar

Terorile nocturne Sunt treziri parţiale, în primele ore de somn. Copilul este înspăimântat, se agită, ţipă sau aleargă prin cameră. Ochii sunt deschişi, dar nu-şi recunoaşte părinţii sau fraţii şi nu răspunde la întrebări; respiră adânc, transpiră, iar inima îi bate mai repede. Încercările de a-l linişti sunt ineficace. Copilul nu trebuie trezit, nici imobilizat, ci doar ferit de lovituri. Dacă este trezit, se poate speria şi adoarme greu, după aceea. Episodul durează între o jumătate

Părinţii trebuie să rămână calmi, să asculte descrierea visului şi să asigure copilul, pe un ton liniştit, că visul nu este adevărat. Dacă părinţii încearcă să „omoare” monstrul, visul devine şi mai adevărat pentru copil, deoarece el nu ştie încă să diferenţieze realul de imaginar. Sugestii: - Oferă-i masa de seară mai devreme şi urmează apoi rutina de culcare (baie, poveste, rugăciune şi îmbrăţişare). - Activităţile dinainte de culcare trebuie să fie liniştite. - Petreceţi mai mult timp cu copilul, asigurându-l de dragostea voastră, mai ales când apar modificări în viaţa de familie: un frate mai mic, certuri etc. Discutaţi cu copilul despre vise şi spuneţi-i că toţi oamenii le au. - Încurajează-i activitatea fizică din timpul zilei, pentru a-i micşora stresul. - Încearcă să-l consolezi, luându-l în braţe; dacă ţipă în somn, nu-l trezi, dar stai alături de el.

Somnambulismul (mersul în somn) Se manifestă prin mişcări automate, coordonate şi inconştiente, în timpul somnului. Se manifestă de obicei în primele 3 ore de somn. Episodul poate dura de la câteva minute – la o oră. La început, copilul se ridică brusc în şezut, cu ochii deschişi, dar nu îi vede pe cei din jur; se poate culca din nou sau se poate ridica din pat cu un scop anume: merge la baie, se îmbracă, mută mobila sau vorbeşte bolborosit; poate merge chiar afară. Mersul este nesigur. Când termină ce are de făcut, se întoarce în pat, adoarme, iar dimineaţă se scoală odihnit, fără să-şi amintească nimic. Este mai frecvent la băieţi. Copiii somnambuli fac des pipi în pat, vorbesc în somn şi au migrene. Somnambulismul apare pe la 4-5 ani, atinge maximul la 11-12 ani şi dispare când copilul se maturizează; apare de la câteva ori pe săptămână, până la o dată pe an. 89

de minut şi 5 minute şi se termină la fel de brusc cum a început. Copilul adoarme imediat şi nu-şi aminteşte nimic a doua zi de dimineaţă. Terorile nocturne apar de câteva ori pe săptămână şi, de obicei, dispar de la sine după câteva luni. Cauze: ereditate, stres şi oboseală mare. Apar mai frecvent când copilul are un somn neregulat, are febră, este foarte obosit, a fost speriat de o poveste sau de o emisiune televizată sau după o masă copioasă. Nu apar din cauza unor tulburări psihice, ci a unor întârzieri temporare în maturizarea creierului; asemenea copii sunt deseori mai sensibili, imaginativi, cu o inteligenţă superioară. În timpul crizei, rămâneţi calmi, iar după aceea nu-i spuneţi nimic copilului. Nu culcaţi copilul în patul vostru pentru restul nopţii, deoarece va deveni un obicei. Copilul trebuie lăsat să doarmă mai mult după amiaza, dacă nu doarme bine noaptea. Nu sunt recomandate programele televizate la ore târzii. Când asemenea episoade se repetă des, părinţii pot nota, 5 nopţi la rând, ora la care apar şi pot trezi copilul cu 10-15 minute înainte; după 5 minute îl pot lăsa să adormă la loc. De cele mai multe ori, terorile nocturne dispar după o săptămână. Rareori este nevoie de prescripţie medicală pentru calmante.

PREŞCOLARUL

COPILUL NOSTRU

Scrâşnitul din dinţi (bruxismul) Se produce în timpul somnului şi este mai frecvent între 7 şi 20 ani. Apare de 5-6 ori în timpul nopţii, durează câteva secunde şi se aude în cameră. Este normal în timpul somnului, dar poate apărea şi ziua, din numeroase cauze: alergie (rinita alergică, astm, infecţii respiratorii sau alergii alimentare); nepotrivire între dinţii de sus şi cei de jos (malocluzia), alimentaţie scăzută în magneziu sau vitamine; copiii care scrâşnesc din dinţi, îşi sug mai des degetele, muşcă jucăriile sau respiră pe gură; alteori, stresul este cauza, iar mai târziu, la adulţi, consumul de alcool. Poate produce tocirea dinţilor până ajung la pulpa dentară, aşa încât aceştia devin sensibili şi mobili. Gingia se retrage sau este inflamată, începe să îi doară muşchii masticatori, muşcătura se modifică, gura se deschide mai greu şi mai puţin, iar – mai târziu – densitatea osoasă a maxilarelor scade. Uneori, dentistul este cel care descoperă bruxismul copiilor. Sugestii: - Petrece timp suficient cu copilul înainte de culcare, lasă-l să-ţi povestească ce îl înfricoşează. - Încurajează-i activităţile stimulante şi micşorează timpul petrecut la televizor. - Îngrijeşte-i alergiile. - Consultă dentistul, pentru a-i construi o placă dentară din plastic, pentru protejarea dinţilor noaptea şi ameliorarea ocluziei. - Micşorează cauzele de stres din viaţa copilului. 90

Somnambulismul are cauze asemănătoare cu cele ale terorilor nocturne: ereditatea (unul din părinţi a prezentat fenomene asemănătoare), oboseala, lipsa de somn sau mesele copioase înainte de culcare şi asocierea cu o boală febrilă. Este o manifestare trecătoare a imaturităţii sistemului nervos, nu o tulburare mintală şi nu necesită tratament. Părinţii trebuie să îşi aranjeze casa şi să-l urmărească, pentru a nu se lovi, dar să nu încerce să-l trezească sau să-l trimită în pat, deoarece se poate ridica din nou. Dacă cerţi copilul, situaţia se poate agrava. Asemenea episoade pot fi limitate, dacă copilul doarme bine după-amiază şi nu este stresat. Cele mai multe episoade dispar în adolescenţă.

Urinatul în timpul somnului (enurezis) Este incontinenţa urinară, după vârsta la care controlul urinar este considerat normal. Enurezisul este de două feluri: primar – când copilul continuă să facă pipi în pat (este forma cea mai frecventă), şi secundar – când incontinenţa apare după o perioadă prelungită (6-12 luni), timp în care copilul a făcut pipi la oliţă. Enurezisul nocturn este urinarea involuntară, în timpul somnului, mai mult decât o dată pe lună; la fetiţe se întâmplă după 5 ani şi la băieţei chiar după 6 ani. Până la această vârstă, copiii se mai scapă în pat, chiar şi după ce au fost învăţaţi la oliţă, la început de 2-3 ori pe săptămână, apoi, din ce în ce mai puţin. Se întâmplă, pentru că vezica urinară a copilului nu este suficient de mare, pentru a ţine întreaga urină din timpul nopţii sau copilul nu este destul de dezvoltat, pentru a se trezi când are vezica plină. Enurezisul în timpul zilei este mult mai rar. Se întâlneşte mai frecvent la băieţi, la copiii născuţi cu greutate mică, la cei din familii numeroase, în care unul sau ambii părinţi fumează şi în cele în care tatăl a avut şi el enurezis în copilărie. Frecvenţa cu care copilul udă patul scade cu vârsta (15% la 5 ani, 10% la 6 ani, 7% la 8 ani, 3% la 12 ani şi 1% la 18 ani).
Controlul nervos al sfincterului urinar;

Cauze de enurezis primar: - vezica mică şi spastică (contractată excesiv), - dezvoltarea lentă a vezicii urinare şi a sfincterului uretrei, din cauza insuficienţei unui hormon (antidiuretic).Copiii normali urinează mai mult ziua, când secreţia hormonului este mai mică. Cei cu enurezis produc tot atâta urină ziua, cât şi noaptea, deoarece secreţia hormonului nu variază de la zi la noapte. Vezica lor urinară, deşi mică, se umple la câteva ore. Dacă copilul nu se trezeşte când

vezica este plină, udă patul. Cu timpul, secreţia de hormoni se maturizează, iar acesta nu mai urinează noaptea. Copiii cu enurezis trebuie învăţaţi să se trezească, atunci când au vezica plină şi să urineze la toaletă. Cauze de enurezis secundar: - constipaţia – care produce presiune pe vezică. Copilul simte nevoia să urineze, chiar dacă vezica nu este plină. După tratarea constipaţiei, se rezolvă deseori şi udatul patului. - alergie sub diferite forme (alimentară, urticarie, eczemă); reacţia alergică provoacă spasm al vezicii urinare. Alimente care produc reacţii alergice: laptele de vacă, ouăle, cereale, ciocolată, citrice ş.a. - infecţii ale tractului urinar sau iritarea uretrei cu detergenţi din apa de baie. - semne de boală: diabet zaharat, infecţie a tractului urinar sau, mai rar, emoţii puternice. - boli ale vezicii urinare sau a rinichilor produc incontinenţa atât ziua, cât şi noaptea; necesită intervenţie chirurgicală. - abuz sexual (molestare) la fete. Enurezisul nu este o tulburare de somn, nu apare din cauza felului în care este crescut de părinţi. Copilul nu este nici neglijent, nici răuvoitor. Părinţii trebuie să consulte medicul, pentru a vedea dacă copilul are o boală asociată sau dacă observă următoarele semne: - usturimi sau dureri la urinat, - urinare cu efort, jet de urină mic sau în picături, - urină tulbure sau roz-închis, urme de sânge pe lenjerie, - roşeaţă sau erupţie în zona genitală, - copilul ascunde lenjeria, pentru a masca udarea patului, - copilul se udă atât noaptea, cât şi ziua. Ce se poate face: La cei mai mulţi copii, această problemă se rezolvă între 6 şi 10 ani, cu sau fără tratament. Tratamentul trebuie început la 6-12 luni, după ce copilul a dobândit control asupra vezicii în timpul zilei; tratamentele care nu sunt bine tolerate de copil trebuie evitate. Când cauza enurezisului este o tulburare organică, tratamentul se va adresa cauzei. La prima vizită medicală se face, de obicei, o cultură din urina copilului, pentru depistarea unei eventuale infecţii urinare. Medicul poate cere în plus un examen radiologic al vezicii şi

rinichilor, pentru depistarea unor anomalii. Odată depistată cauza, va fi tratată specific. Când nu poate fi găsită cauza, tratamentul enurezisului constă într-un antrenament special al copilului, în care un rol esenţial îl va avea, şi în acest caz, mama. Îngrijirea unui copil de orice vârstă, care udă patul: - Încurajează-l să bea lichide multe în timpul zilei, pentru a-şi forma o vezică urinară mai mare. - Nu-i da să bea cu 2-3 ore înainte de culcare. - Scoală-l o dată sau de două ori pe noapte, pentru a urina: aceasta este baza tratamentului; lasă-i oliţa lângă pat sau lumina aprinsă în baie. - Altă metodă: trezeşte-l noaptea după 2-3 ore de somn şi pune-l să facă pipi. - Încurajează-l să-şi amâne urinatul în timpul zilei; dacă urinează des, zi-i să aştepte, fără să insişti. - Pune-l să facă pipi, înainte de a se urca în pat. - Protejează patul cu o muşama; nu folosi scutece sau pampers, după vârsta de 4 ani. - Lasă-i la îndemână lenjerie şi pijamale de schimb. - Tratează-i constipaţia şi evită să-i dai băuturi care conţin cafeină. - Nu-i schimba dieta, dacă nu are simptome de alergie (urticarie, eczemă, diaree sau spasm bronşic) sau alte tratamente au eşuat. - Încurajează copilul să se spele imediat după ce s-a udat. - Clăteşte dimineaţa lenjeria udă şi las-o apoi la uscat; spală des rufele. - Laudă-l şi recompensează-l pentru nopţile în care nu face pipi în pat. - Nu-l certa niciodată pentru că udă patul; asigură-l că nu este vina lui şi că se va vindeca; pedeapsa sau presiunile întârzie vindecarea şi creează probleme emoţionale secundare. - Nu lăsa ceilalţi copii din familie să-l batjocorească. După vârsta de 6 ani, se recomandă, în plus: Copilul trebuie învăţat să participe la tratament, să se scoale singur noaptea, să-şi schimbe hainele ude şi să aşeze un prosop peste pată. Aşează-i o pijama şi un prosop uscat lângă pat. Pentru a se antrena, cere-i să stea culcat în pat, cu ochii închişi şi să pretindă că e noapte, 91

PREŞCOLARUL

iar vezica lui e plină şi îşi spune să se scoale înainte de a fi prea târziu, apoi să alerge la baie şi să-şi golească vezica. Cere copilului să-şi ţină urina cât mai mult posibil, apoi să urineze într-un vas gradat. Măsoară-i de trei ori, consecutiv, urina pentru a aprecia mărimea vezicii sale urinare. (Capacitatea vezicii este aproximativ: (vârsta +2) x 30 ml (cm3); de exemplu, la 8 ani, urinează un volum maxim egal cu (8+2) x 30 ml= 300ml). Trei exerciţii de lărgire a vezicii urinare: - cere-i copilului să observe când trebuie să urineze şi cere-i să-şi ţină urina. Lasă-l să aştepte 5 minute, după ceas, înainte de a urina. Prelungeşte intervalul de aşteptare la 10 minute - în a 2-a săptămână, apoi la 15 min. - în a 3-a săptămână. Oferă-i mici recompense, de fiecare dată când întârzie să urineze. - dă-i copilului să bea un pahar cu apă (250350 ml), cere-i să fie atent la prima senzaţie de-a urina. Apoi să numere tare, în timp ce-şi ţine urina cât mai mult. Prin acest exerciţiu, copilul învaţă să-şi stăpânească spasmul vezicii urinare. - în timp ce copilul urinează, pune-l să-şi întrerupă jetul de urină pentru o secundă şi apoi să reînceapă. Copilul învaţă astfel cum să înceapă să urineze şi cum să se oprească, după voinţă. Progresul exerciţiilor de lărgire a vezicii este gradat. Când copilul este excitat, obosit sau înfricoşat, apar insuccese. Capacitatea vezicii trebuie măsurată săptămânal şi succesul trebuie recompensat. Încurajează maturizarea copilului: pune-l să-şi curăţe rufele şi patul. Dacă copilul învaţă să se trezească cu ceasul deşteptător şi să practice exerciţiile de lărgire a capacităţii vezicii, are şanse să scape de acest handicap. Se pot folosi sisteme de alarmă, care trezesc copilul, de îndată ce patul a fost udat. Pentru o mai bună reuşită, acesta se combină cu exerciţii de destindere a vezicii şi cu recompensarea copilului. Hipnoza (jocul de imaginaţie) poate fi aplicată de medic sau, acasă, de părinţi. Copilul îşi imaginează că vede legăturile dintre creier, vezică şi muşchi, care lasă urina să curgă sau nu. Copilul pretinde că are o vezică plină, iar nervii îi spun creierului asta; creierul ordonă nervilor şi muşchilor să ţină urina sau să-i dea drumul. Când creierul hotărăşte să dea drumul urinei, el comandă copilului să urineze la oliţă, 92

COPILUL NOSTRU

nu în pat. Creierul le spune nervilor să ţină urina până când copilul se dă jos din pat, pentru a merge la baie. Creierul, nervii, vezica, muşchii fac deja aceasta în timpul zilei, când copilul este uscat. Copilul capătă încredere în el că îşi poate controla urina şi în timpul nopţii. El se uită la desenul alăturat, afişat în camera lui. Rareori este nevoie de medicamente. Acestea trebuie prescrise şi luate numai sub controlul medicului, deoarece au multe efecte secundare, iar când sunt întrerupte, copilul începe din nou să ude patul. Cu avizul medicului, părinţii pot apela şi la medicina alternativă (plante medicinale, acupunctură, homeopatie). Encopresis (murdărirea chiloţilor cu fecale) (Vezi partea a 2-a) Deprinderile igienice pe care copilul le învaţă acum, îl ajută mai târziu să-şi menţină sănătatea. Datoria părinţilor este să-i creeze condiţii, să îl îndemne şi să îl supravegheze. Copilul preşcolar se îngrijeşte singur, astfel: - Se spală singur. Învaţă să se spele cu plăcere, nu la insistenţele părinţilor. - Foloseşte apa şi săpunul din abundenţă.

ÎNGRIJIREA ZILNICĂ

- Se spală pe mâini, înainte de masă, după folosirea closetului şi după joacă. - Se spală pe dinţi după masă, sub controlul părinţilor, care îşi perie şi ei dinţii şi îi curăţă cu aţă dentară. - Se îmbracă şi se dezbracă singur. - Îşi aşează hainele în ordine.

Spălarea mâinilor la chiuvetă

Baie improvizată

Baia, pe cât posibil, trebuie făcută zilnic. Poate alterna duşurile cu apă rece, cu cele cu apă caldă. În lipsa căzii sau a duşului, baia se poate face în lighean sau albie, dacă nu zilnic, măcar la câteva zile. Săpunul de casă, cu leşie, este iritant pentru piele. Săpunurile mai grase păstrează stratul fin de grăsime protectoare a pielii. Pentru a stimula circulaţia sângelui, pielea se freacă cu un burete, mănuşă sau prosop de baie. Unghiile trebuie tăiate scurt. Părul trebuie tăiat scurt până la 4 ani, chiar şi la fetiţe. Dacă părul devine uscat şi friabil, prin spălarea frecventă cu şampon, se pot adauga câteva picături de balsam, care nu trebuie limpezit cu apă, după aplicare. Copiii mai mici de 5 ani nu-şi pot îngriji bine dinţii. Coordonarea musculară, necesară pentru mânuirea periuţei şi a aţei dentare, nu se dezvoltă până la 8-9 ani. Până atunci, părinţii sunt cei ce răspund de igiena dentară a copilului şi de stabilirea unor deprinderi sănătoase. (Pentru tehnica periatului dinţilor vezi cap. Copilul mic) Deşi controversat, se pare că dinţii au nevoie de fluor suplimentar, când se mineralizează, adică de la naştere, când se formează dinţii de lapte, până la dezvoltarea tuturor molarilor la adult. De aceea, forurile internaţionale de sănătate continuă să recomande folosirea pastei de dinţi cu fluor. Copiii care beau apă fluorinată de la naştere, până la vârsta de 12-13 ani, au dinţi mai sănătoşi şi mai puţine carii decât ceilalţi. Alte surse de fluor sunt apa de gură cu fluor şi soluţia de fluor, aplicată pe dinţi de către dentist. Fluorul

înghiţit se înapoiază în gură, prin salivă, contribuind la rezervorul dentar. În mod normal, există un schimb continuu de substanţe minerale, între smalţul dinţilor şi salivă. După masă, însă, bacteriile care produc carii formează un acid care tulbură acest echilibru, făcând smalţul să piardă mai multe minerale decât captează. Această demineralizare este începutul cariei dentare. Dacă, însă, rezervorul de fluor din gură este plin, fluorul opreşte demineralizarea şi întăreşte smalţul dinţilor, putând vindeca o carie dentară incipientă. La copil, mirosul neplăcut al gurii provine, mai degrabă, din stomac şi intestin şi nu apare din cauza unor tulburări dentare, ca la adulţi. Cariile dentare şi durerile de dinţi (Vezi partea a 2-a) Limbajul constă în folosirea simbolurilor verbale, iar vorbirea, în exprimarea lor, reflectând nevoia oamenilor de a comunica. Vorbirea foloseşte la: - Satisfacerea nevoilor şi dorinţelor, - Exprimarea unei acţiuni, - Menţinerea contactelor cu alte persoane, - Exprimarea sentimentelor, - Exprimarea ideilor, - Acumularea de cunoştinţe, prin întrebări şi răspunsuri, - Dezvoltarea imaginaţiei. Vorbirea duce la maturizarea limbajului, ca instrument de gândire şi dezvoltare intelectuală. Progresele continue ale gândirii copilului se reflectă şi în dezvoltarea limbajului său. La 4 ani, copiii înţeleg peste 5.000 de cuvinte; pronunţă cam 1.500 de cuvinte şi ascultă cu atenţie. La această vârstă, copiii vorbesc foarte mult: se laudă, exagerează, spun poveşti fantastice şi au conversaţii cu prieteni imaginari. Pun o mulţime de întrebări şi le place săşi audă părinţii vorbind, pentru a-şi satisface curiozitatea. Le place să inventeze cuvinte noi, fără rost; încep să folosească jargon şi porecle. Spun cuvinte şi expresii obscene, în special legate de caca, pipi şi înjură. Între 3 şi 6 ani, le dă satisfacţie să vorbească urât. Deşi nu cunosc sensul expresiilor obscene folosite de cei mari, încearcă să îi imite. La 5 ani, copilul înţelege aproape 10.000 de cuvinte, defineşte cuvintele în termeni de folosire 93

PREŞCOLARUL

DEZVOLTAREA VORBIRII

Îngrijirea dinţilor

(“Pisica prinde şoareci”). Pronunţă cam 2.000 de cuvinte şi fraze din şase cuvinte. Caută informaţii noi; îi place în mod deosebit să i se citească. Înţelege noţiunile opuse (dreapta – stânga) şi poate defini un cuvânt, dacă este întrebat. Toate activităţile de vorbire sunt un bun exerciţiu mental; o vorbire logică merge mânăn mână cu o gândire clară. Limite normale în dezvoltarea vorbirii: - la 3 ani, răspunde corect sau aproape corect la o întrebare; schimbă repede subiectele când vorbeşte; - la 4 ani, se preface că vorbeşte la telefon şi aşteaptă un răspuns; vorbeşte cu el însuşi, pentru a se controla şi a rezolva unele situaţii imaginare; - la 5-6 ani şi uneori mai târziu, se supără pe cel care îl ascultă şi nu îl înţelege. Limbajul are două componente: ce auzi (intrare) şi ce spui (ieşire). Dacă nu se introduce un material brut de calitate, produsul finit suferă, ca în computere. Copilul trebuie, în primul rând, să-şi dezvolte atenţia, pentru a diferenţia cuvintele de zgomotul de fond, apoi să deosebească un sunet de altul. El poate face mai uşor diferenţierea între două sunete asemănătoare, dacă i se arată obiectul de referinţă: „bluza sau buza”. Deseori, copiii preşcolari schimbă ordinea silabelor în cuvânt, de exemplu: spun în loc de « locomotiva » „mocolotiva”. Această confuzie a sunetelor arată că emisfera cerebrală stângă nu şi-a maturizat funcţia sa de analiză. Sunetele din cuvânt trebuie auzite clar, în ordinea corectă şi ţinute suficient în memoria pe termen scurt, pentru a fi înregistrate de creier. Această ordine a sunetelor trebuie repetată des şi transmisă aparatului de vorbire, pentru a putea produce cuvântul. La 4-5 ani, copiii pot pronunţa două consoane împreună, de ex.: « s » şi « p » – în spune, « t » şi « r »- în tren, « c » şi « l »- în clasă. La 6 ani, trebuie să pronunţe şi să distingă toate vocalele, iar la 8 ani şi consoanele. Cea mai mare dificultate în mecanica vorbirii este pronunţarea clară. Dacă copilul nu are o vorbire inteligibilă la vârsta de 3 ani, trebuie consultat medicul şi apoi logopedul – specialist în corectarea vorbirii. 94

COPILUL NOSTRU

Mecanica limbajului

În jurul vârstei de 4 ani, cei mai mulţi copii vorbesc deja destul de clar. Ordinea cuvintelor în frază este destul de evoluată. Ei învaţă regulile vorbirii, ascultând continuu şi făcând exerciţii neîncetat. Creierul lor în dezvoltare absoarbe limbajul şi aplică regulile gramaticale, fără să-şi dea seama. Mai târziu, învaţă: - modul pasiv („Pisica a fost muşcată de câine”); - secvenţa în timp şi inversarea cuvintelor (“Înainte de a merge la plimbare, strânge-ţi, te rog, jucăriile!”) - formele comparative (“unele”, „multe”, „cele mai multe“). Copiii care imită vorbirea incorectă din familie, cei cu deficienţe de auz şi cu întârziere mintală învaţă regulile gramaticale mai greu. Medicul pediatru trebuie consultat, pentru a elimina alte cauze, ca anemia, intoxicaţia cu plumb etc. Sugestii pentru însuşirea unui limbaj corect: - Vorbeşte-i copilului corect gramatical, încă dinainte de 3 ani. - Învaţă-l să-ţi spună poezii; acestea exersează creierul tânăr şi dezvoltă limbajul.

Regulile limbajului

Educaţia începe devreme.

- Continuă să-i citeşti (poveşti, poezii), chiar după ce copilul a învăţat să citească; preşcolarul învaţă regulile vorbirii de la adulţi. - Corectează-i, nu numai înţelesul, dar şi gramatica, reformulând şi aprofundând sensul: dacă el spune: „Nu este”, mama îi poate spune: „Da, pisica nu mai este în cameră (reformulare), a fugit în bucătărie” (completare).

- Evită expresiile urâte. - Arată-i întotdeauna ce vrei să spui: „După ce-ţi speli dinţii, să-ţi speli şi faţa”, pentru a-i ajuta memoria şi înţelegerea. - Uitaţi-vă împreună la poze, dându-i exemplu despre mai multe feluri de a povesti despre ceva: „A sosit în gară trenul de persoane. Trenul de persoane este plin cu oameni. În trenul de persoane, se văd mulţi oameni la ferestre; este plin trenul sau mai sunt locuri libere înăuntru? Călătoresc numai oamenii mari? Copiii stau pe bănci? Nu sunt curioşi să privească pe fereastră?”. - Întreabă-l mereu: „ce, de ce, unde, când, cine, cum, de unde, care?”. Copiii au nevoie să audă multe întrebări, pentru a învaţa forma interogativă. Inversaţi rolurile şi lasă apoi copilul să te întrebe el pe tine. - Foloseşte în vorbirea zilnică multe prepoziţii, articole şi conjuncţii şi învaţă-l să le utilizeze: „Tata şi mama, dar fără bunica, au mers pe munte cu Ionel”. Vezi ce a înţeles copilul şi pune-l să reformuleze, pentru că de multe ori nu înţelege. - Ai răbdare; aceste reguli necesită timp, exerciţiu şi efort, pentru a le învăţa şi a le stăpâni. Se formează atunci când copiii învaţă să vorbească în condiţii normale de viaţă, care evoluează paralel cu dezvoltarea intelectuală. Cuvintele reprezintă simboluri. De aceea, le învăţăm şi le înţelegem dacă în minte avem reprezentarea lor, ca noţiuni. Recunoaştem o pasăre, fiindcă avem imaginea mentală a noţiunii de pasăre. Înţelesul cuvintelor este păstrat în memorie într-o reţea, care leagă milioane de reprezentări: lucruri, fiinţe, evenimente sau idei abstracte, ca – de pildă – bucuria sau mila. Înţelegerea limbajului creşte, prin contactul zilnic cu obiectele din lumea înconjurătoare. Atunci când copilul spune „cucurigu”, explică-i: „Cocoşul cântă pe gard. Găina şi puii sunt în ogradă. Păsările din curte se hrănesc cu grăunţe”. Îi lărgeşti astfel reţeaua de cuvinte. Limbajul evoluează, de la simpla repetare a unui cuvânt – la asocierea acestora cu cunoştinţele anterioare.

PREŞCOLARUL

Formarea limbajului; legătura cu gândirea

Înţelegerea limbajului (semantica)

Încet şi cu răbdare, părinţii îşi ajută copilul să-şi alcătuiască un bagaj de cuvinte şi de gândire. La început, copilul înţelege fiecare cuvânt, dar gândirea lui e prea simplă, pentru a depăşi semnificaţia strictă; mult mai târziu, începe să asocieze cuvintele cu sensul şi să înţeleagă proverbe: „Bate fierul cât e cald”. Limite normale în înţelegerea vorbirii: - la 3-4 ani, copilul poate exprima o întreagă idee într-o propoziţie. Foloseşte comparaţii: mic, mare; pronume: eu, tu, al meu, al tău; verbe la timpul trecut: am fost; întrebări: de ce? Vorbeşte neîncetat, indiferent dacă cineva îl ascultă, îi răspunde sau nu şi nu trebuie oprit sau descurajat. - la 5 ani, poate înţelege trei ordine simple date simultan: „Deschide uşa, lasă pisica înăuntru şi dă-i apă”. Foloseşte raţionamente simple: „Dacă mă lovesc, atunci mă doare”. Exprimarea corectă necesită multă practică. Dacă familia şi şcoala încurajează doar componenta de „intrare” a limbajului – ascultatul şi cititul – fără a stimula copilul să-şi exprime ideile prin vorbire sau scris, îl lipsesc de tehnicile principale prin care îşi foloseşte cunoştinţele. 95

Nu accepta să-i intre în obişnuinţă exprimarea prin vorbe fără şir şi nici să folosească expresii stereotipe, care devin ticuri verbale (ooo, ăăă, îîî, hă, păi, deci, stai să vezi, după cum spuneam…). Ideile exprimate corect în fraze, îmbunătăţesc circuitele cunoaşterii, ascut gândirea lor şi evită o înţelegere greşită. Persoanele sau grupurile sociale care nu-şi pot comunica ideile prin cuvinte, devin periculoase, încercând să se exprime non verbal, de ex. prin violenţă. Sugestii pentru dezvoltarea limbajului şi îmbunătăţirea conversaţiei: - Comentează-i ceea ce i se întâmplă în viaţa de zi cu zi. - Subliniază înţelesul cuvintelor, arătând despre ce vorbeşti. (“Pantofii aceştia s-au tocit la vârf, dar nu şi la tocuri, deci îi mai poţi purta un timp”). - Încurajează copilul să povestească şi să inventeze poveşti. - Încurajează copilul să asculte activ când îi citeşti, făcând pauze şi întrebându-l: „Ce ai face tu acum?” - Oferă-i cât mai multe informaţii (“Piureul de morcovi este făcut din morcovi. Morcovii cresc în grădina de zarzavaturi; morcovii sunt legume, la fel şi cartofii”). - Foloseşte diferite intonaţii, pentru a ilustra muzicalitatea şi expresivitatea limbajului. - Evită să gesticulezi şi corectează-l, când el o face. - Arată-i când nu s-a exprimat clar şi explică-i de ce. - Explică-i ce se întâmplă în realitate, atunci când se joacă de-a telefonul. - Ajută copilul să se exprime cu tact: „Mi-a plăcut astăzi, când i-ai spus educatoarei că povestea a fost foarte frumoasă şi ai învăţat multe din ea”. - Îndeamnă copilul să se joace cu păpuşile şi să dramatizeze, ca şi cum ar fi altă persoană: „Tu vei fi tata, iar eu voi fi fetiţa cea mică”. - Încurajează-l să se joace cu alţi copii, pentru că astfel învaţă să vorbească. - Răspunde la întrebările copilului. Copilul nu trebuie să fie însă întotdeauna în centrul atenţiei, ci trebuie să-i asculte mai întâi pe cei în vârstă. - Spune-i ce faci zilnic, pentru a-i arăta efectele cuvintelor: în timp ce găteşti, discutaţi în bucătărie: „Cum ar fi dacă am inversa 96

COPILUL NOSTRU

ordinea reţetei de prăjitură: să punem zahărul înaintea apei sau laptelui în vasul fierbinte?”.
Tata le ştie pe toate

- Pune-i întrebări directe, pentru a obţine un răspuns la fel de direct. - Vorbeşte-i copilului pe un ton afectuos. Copiii care s-au obişnuit să evite vocile adulţilor, pentru că erau aspre, prea puternice sau autoritare, pot avea dificultăţi în a-şi asculta profesorii la şcoală.

Educatoarele competente folosesc un ton afectuos

În general, fetele răspund mai bine la vocea umană şi se exprimă mai bine. Ele articulează, pronunţă şi vorbesc mai corect gramatical, iar raţionamentul verbal este mai bun. Băieţii gândesc liniar şi numesc aceasta logică, iar fetele gândesc răspândit şi numesc aceasta intuiţie. Diferenţele de limbaj dintre băieţi şi fete persistă de-a lungul copilăriei. Acestea sunt explicate prin deosebirile prezente la nivelul

Diferenţele de vorbire între băieţi şi fete

structurii creierului. Mănunchiul de nervi care leagă cele două emisfere, numit corpul callos, este mai mare la fete. Acesta face legătura dintre emisfera dreaptă – unde sunt procesate emoţiile din sistemul limbic către scoarţa creierului – şi trimise apoi la emisfera stângă, unde este procesat limbajul. De aceea, fetele îşi exprimă emoţiile mai mult prin limbaj, pe când băieţii apelează mai mult la strategii fizice: lovitura şi fuga. Fetele vorbesc mai mult cu intenţia de a se ataşa, pe când băieţii – pentru a descrie evenimente. Există diferenţe şi în felul în care vorbesc fetele şi băieţii, unii cu alţii: fetele vor să facă parte din grup, aşa încât discută mai înţelegător unele cu altele. Fetele folosesc vorbirea ca mod de a se împrieteni; fac sugestii atunci când se joacă: „Hai, să ne jucăm de-a mama şi tata” şi îşi motivează sugestia: „Hai să ne jucăm în casă, pentru că este mai cald”. Băieţii vor să se deosebească de ceilalţi, aşa încât spun lucruri prin care îşi exprimă poziţia lor în ochii prietenilor. Băieţii spun glume şi bancuri, mai mult decât fetele, ceea ce le permite să fie în centrul atenţiei. În general, băieţii vorbesc mai târziu decât fetele, sunt mai înceţi, pun mai greu cuvintele în fraze şi rămân în urmă cu cititul. Bâlbâiala este mai frecventă la băieţi. Această diferenţă de exprimare dintre sexe tinde să dispară la adolescenţă. Îţi poţi ajuta băiatul să-şi îmbogăţească vocabularul, citindu-i tare şi jucându-te cu el. Apare când copilul gândeşte mai repede decât pronunţă. Este mai frecventă la copiii mici, care abia încep să vorbească, mai ales la băieţi. Apare mai frecvent când copilul este neliniştit, obosit, bolnav, exaltat sau când încearcă să vorbească prea repede. Dificultăţile de vorbire pot fi mai mari în perioadele în care copilul îşi dezvoltă mersul; acesta se concentrează pe dezvoltarea unei funcţii (mers), iar alte funcţii (vorbirea) sunt lăsate temporar în urmă. Dificultăţile de vorbire dispar în general la vârsta de 6-7 ani. Bâlbâiala uşoară este mai frecventă în unele familii, dar factorii de mediu sunt mai importanţi decât cei genetici. Bâlbâiala nu apare din cauza imitării altuia.

Bâlbâiala

Pentru a preveni persistenţa bâlbâielii, părinţii trebuie să nu atragă atenţia copilului asupra dificultăţilor de vorbire, iar cei din jur nu trebuie lăsaţi să comenteze. Sugestii: - Vorbeşte-i rar, clar şi articulat, fără a-i atrage atenţia asupra acestei probleme. - Fă o pauză de câteva secunde, până îi răspunzi copilului, pentru a-i arăta că nu trebuie să se grăbească atunci când vorbeşte. - Petrece-ţi zilnic un anumit timp doar cu el, având conversaţii plăcute, distractive. - Alege-i cărţi cu litere mari şi imagini clare. - Citeşte-i copilului şi cere-i apoi să povestească despre ceea ce vede în poze, pentru a-l încuraja să vorbească. - Imaginează diferite jocuri verbale şi priveşte copilul în ochi, în timp ce-i vorbeşti. Mamele care evită să-l privească în ochi sau îşi exprimă neplăcerea când copilul se bâlbâie, pot contribui – involuntar - la prelungirea defectului de vorbire. Dacă mama este ocupată şi nu poate privi copilul în ochi, trebuie să-i răspundă, totuşi, activ la conversaţie, aprobând din cap sau prin scurte exclamaţii, care să arate că este atentă la ce i se spune. - Dialoghează cu copilul, nu vorbi numai tu; nu pronunţa în locul lui un cuvânt pe care el îl spune bâlbâit, nici nu te grăbi, nu-l întrerupe, ci aşteaptă cu răbdare, până ce copilul pronunţă cuvântul. - Ascultaţi împreună casete audio sau video în limbi străine. - Evită stresul inutil: certuri sau bătăi în familie, programe televizate violente, poveşti înfricoşătoare etc. - Nu permite fraţilor să-l întrerupă, să-l imite, să-l ridiculizeze sau să comenteze despre bâlbâiala lui. - Oferă-i copilului un program regulat, o alimentaţie sănătoasă, multă activitate fizică în afara casei, dar fără să obosească excesiv. În ciuda acestor eforturi, unii copii continuă să se bâlbâie, având nevoie de ajutorul unui specialist (logoped). Acesta trebuie consultat când: - copilul repetă frecvent sunete, silabe sau cuvinte scurte, chiar când nu este nervos sau exaltat; - pare tensionat în timpul bâlbâielii, clipeşte des din ochi, priveşte în lateral sau are vocea ascuţită; 97

PREŞCOLARUL

- bâlbâie şi vocalele, nu numai consoanele, prelungind mult cuvintele; - este ruşinat sau îngrijorat de bâlbâială şi evită unele cuvinte, iar uneori refuză chiar să vorbească. La vârsta de 5 ani, creierul este – în mare parte – format. Perioada dintre viaţa fetală şi vârsta de 5 ani este cea mai importantă în dezvoltarea creierului. În această perioadă, sistemul limbic este cel care este mai dezvoltat, ceea ce dă posibilitatea transmiterii a tot mai multe informaţii emoţionale către creier. La această vârstă, când îl supără ceva, copilul nu mai începe să se tăvălească pe jos şi să plângă în gura mare, ca la vârsta de 2 ani. Până acum, crizele de furie apăreau din cauza emoţiilor, care ajungeau la trunchiul cerebral şi sistemul limbic şi – de acolo – la voce şi la muşchii mâinilor şi ai picioarelor, pe care se acţionau. La 6 ani, copilul gândeşte şi se exprimă verbal, când îl doare ceva sau este supărat. Transferul de informaţie către creier creşte în următorii ani. Condiţii care favorizează dezvoltarea creierului: - Nutriţie sănătoasă; de ex.: fierul şi acizii graşi esenţiali, din laptele de sân şi din alimente, ajută formarea mielinei. Mielina este o substaţă grasă izolatoare care se dezvoltă în creier începând înainte de naştere, până la vârsta de 20-30 de ani. - Dezvoltarea creierului motor mai ales între doi şi patru ani, prin jucării simple pe care le mânuieşte şi activităţi care-i stimulează muşchii mici (folosirea degetelor), a celor mari (lovirea mingii); coordonarea mişcărilor (balansoar) - Lărgirea imaginaţiei prin jocuri în care pretinde că este altcineva (încalţă pantofii mamei). - Activitatea fizică favorizează dezvoltarea creierului. Lasă-l să alerge, să sară, să se joace cu alţi copii, să participe la un sport. - Copiii care se simt în siguranţă într-o familie iubitoare, învaţă mai bine, sunt mai curioşi. - Grădiniţă cu grupuri mici, educatoare competente şi ataşate de copii, cărora le stimulează limbajul şi creativitatea. La 3-4 ani, copiii petrec mult timp întrebând despre orice se întâmplă în jurul lor. Întrebarea 98

COPILUL NOSTRU

DEZVOLTAREA CREIERULUI

specifică vârstei este „de ce?” care înseamnă deseori că cere să-i explici mai mult despre acel fapt, deşi se mulţumesc cu răspunsuri simple, de ex.: „E bun pentru tine”. Întrebările pot fi în număr de câteva sute pe zi, iar – la unele din ele – părinţii nu ştiu să răspundă. În asemenea cazuri, ei pot spune că nu ştiu, sau pot căuta răspunsul într-o carte, împreună cu copilul. Priveşte cu seriozitate aceste întrebări şi răspunde-i, ajutându-l să-şi dezvolte inteligenţa, curiozitatea şi gândirea clară. Ajută copilul să înţeleagă faptele şi legăturile din viaţa zilnică. Pe la 3 ani, copilul începe să înţeleagă noţiunea de „timp”, unele evenimente, sărbătorile şi ziua de naştere. Poate spune câţi ani are, deşi nu înţelege pe ce durată se întinde un an. La 3 ani, aproape toţi copiii ştiu câteva culori, ştiu să numere şi recunosc câteva cifre, înţeleg problemele dintr-un singur punct de vedere, execută o comandă compusă din trei acţiuni distincte, îşi amintesc o parte dintr-o poveste, înţeleg conceptele de acelaşi fel şi participă la jocuri de imaginaţie. Până la aproape 7 ani, gândirea lui este încă îngustă şi nu poate înţelege o problemă din două puncte de vedere. Prins în realitatea prezentă, preşcolarul înţelege cu greu ce înseamnă prezentul, trecutul şi viitorul. Cu greu se poate concentra pe un singur lucru sau ideie. Atenţia îi este uşor atrasă spre lucruri noi. De aceea are nevoie să înveţe din experienţe şi preocupări imediate.
Imaginaţia ajută dezvoltarea creierului

DEZVOLTAREA GÂNDIRII

La 4-5 ani, copilul începe să înţeleagă multe idei de bază, pe care le va învăţa mai amănunţit la şcoală: ziua este împărţită în dimineaţă, amiază, după amiază şi noapte, anul are patru anotimpuri; la grădiniţă învaţă zilele săptămânii şi cum se măsoară ziua, în ore şi minute; învaţă literele alfabetului, să numere,

ce înseamnă mare şi mic şi câteva forme geometrice. Cărţile ilustrate îl ajută să înţeleagă aceste concepte.
Numărarea pe degete

Ştie care-i mâna dreaptă şi cea stângă. Începe să folosească, cu preferinţă, una din mâini. Copiii stângaci nu trebuie forţaţi să folosească mâna dreaptă. Stângacii nu sunt cu nimic inferiori dreptacilor. Unii dintre stângaci sunt ambidextri, putând folosi cu uşurinţă ambele mâini. Încearcă să-i oferi copilului diferite ocazii de a cunoaşte locuri noi. Încurajează-i talentele şi interesele. Copilul trebuie dus la muzee, la teatru de păpuşi şi trebuie ajutat să construiască tot felul de obiecte simple, din diferite materiale. El trebuie stimulat să descopere bucuria de a învăţa, înainte de a începe şcoala. La 6 ani, îi place să ia decizii pe măsura lui, să-şi asume responsabilitatea pentru unele treburi mici ale casei, să întrebe neîncetat: «de ce?», «unde?», «cum?», «când?» şi «ce?». Copilul îşi redefineşte – în permanenţă – ideea de spaţiu, formă, timp, numere şi culori. Începe să înţeleagă diferenţa dintre accidental şi intenţionat şi diferenţele de opinii. Îşi poate concentra atenţia pentru cel mult 15 minute.
Aritmetică aplicată

Copilul pune multe întrebări despre univers, despre facerea lumii, compoziţia cerului, a soarelui şi a lunii, despre viaţă şi moarte. Un răspuns simplu, care să-l mulţumească şi pe care să-l poată înţelege, nu este întotdeauna uşor. Nu-i „fabrica” răspunsuri; consultaţi împreună cărţi; dacă nu ştii, consultă cărţi de la bibliotecă. La această vârstă, copilul trebuie să numere zece sau mai multe obiecte; să numească cel puţin patru culori; să înţeleagă conceptul de timp; să folosească lucrurile uzuale din casă (alimente, bani, frigiderul, telefonul). Copiii supradotaţi gândesc în bună parte prin gruparea cunoştinţelor, adică organizarea şi asocierea informaţiei noi cu cele dezvoltate anterior şi păstrate în memorie. Ei au o capacitate neobişnuită de a sesiza tot felul de legături şi modele din experienţa zilnică. Abilităţi care apar mult mai devreme la copilul supradotat, faţă de cel normal: - Dezvoltarea precoce şi extensivă a limbajului; - Curiozitatea; - Învăţarea rapidă şi cu plăcere; - Memorie extraordinară;

PREŞCOLARUL

Preşcolarul supradotat

Micile pianiste

- Gândirea abstractă şi capacitatea de a rezolva probleme; - Menţinerea prelungită a atenţiei; - Hiperactivitatea: doarme puţin şi are nevoie de multă atenţie, când este treaz; - Imaginaţie vie; - Reacţie intensă la zgomot, durere sau supărare; 99

COPILUL NOSTRU

- Dezvoltare deosebită al simţului umorului; - Sensibilitate şi milă. Copiii supradotaţi sunt complecşi emoţional; ei se manifestă cu o mare intensitate în aspectele vieţii. Cu cât un copil este mai strălucit, cu atât are o mai mare complexitate emoţională, dar – în acelaşi timp – este şi mult mai vulnerabil şi are multă nevoie de protecţie. Când un copil dintr-o familie este supradotat, sunt şanse mari ca alţii din familie să fie la fel. Sugestii: - Citeşte-i cu voce tare, chiar după ce învaţă să citească ; - Vorbeşte-i şi ascultă-l cu respect şi consideraţie: un copil supradotat se revoltă deseori împotriva autorităţii părinţilor ; - Nu-i spune: « Fă cum ţi-am spus eu!», explică-i de ce îi ceri ceva ; - Ajută-l să descopere ce-l interesează: arată-i ce te interesează pe tine ; - Încurajează-l să înveţe multe lucruri, din cât mai multe domenii: muzică, artă, natură şi sport, pe lângă programa şcolară. - Cere ajutorul rudelor şi prietenilor, pentru a-i oferi o stimulare adiţională şi diferită. Include sprijinul bunicilor – câţi au supravieţuit sărăciei şi neglijării sociale. Copiii învaţă, mai întâi, de la părinţi şi cei apropiaţi. - Du copilul la un pedagog cu experienţă, pentru a fi evaluat încă de la vârsta de trei ani: pentru a se dezvolta cât mai bine, copiii supradotaţi au nevoie de o îngrijire şi un stil de învăţătură diferite de al celorlalţi; - Înscrie-l devreme la grădiniţă, la şcoală sau la clase speciale, unde sunt încurajate independenţa şi creativitatea. Aceasta ajută la accelerarea dezvoltării sale. Un copil de 5 ani, cu mintea unuia de 8 ani, nu se simte bine printre copii obişnuiţi, de vârsta lui. El are nevoie de colegi avansaţi intelectual.

seama că nu fiecare gândeşte exact ca el şi că fiecare are însuşiri diferite, unele plăcute, altele nu. Pe măsură ce îşi face prieteni, îşi descoperă calităţile, ceea ce-l încântă şi îi dezvoltă mândria.

Copiii preşcolari au nevoie de prieteni. Ei învaţă să rezolve conflictele prin cuvinte, nu prin bătaie, deşi – la început – nu e posibil întotdeauna. La trei ani, copilul este mai puţin dependent de părinţi, semn că identitatea lui se dezvoltă tot mai mult; începe să se joace cu alţi copii, nu doar alături de ei. În cursul jocului, copilul îşi dă 100

DEZVOLTAREA SOCIALĂ

Când copiii mici se joacă împreună, nu au întotdeauna roluri precise, cunoscute dinainte şi nu pot anticipa ce se va întâmpla pe parcurs; din această cauză, nici nu au loc prea multe conflicte. La 3-4 ani, copiii încep să-şi coordoneze jocul, unul dintre ei devenind conducător; acest rol se dobândeşte prin negocieri, tocmeli şi ameninţări: „Dacă nu-mi dai jucăria, nu mă mai joc cu tine”. Învaţă să-şi aştepte rândul şi să împartă jucăriile; în loc să smulgă, să plângă sau să strige după ceva, cer, uneori chiar politicos. Jocul devine astfel mai calm. Pe la 4-5 ani, copiii îi elimină din joc pe alţii; părinţii şi educatoarele trebuie să încurajeze copiii să se joace pe rând şi să schimbe jucăriile între ei. La această vârstă, un copil normal este interesat de experienţe noi; se joacă de-a mama sau tata; dovedeşte fantezie în joc; se joacă cu alţi copii şi rezolvă conflictele prin negociere. La 5 ani, viaţa este plină de prieteni, are chiar şi „cel mai bun prieten”. Dacă nu sunt copii în vecini, părinţii trebuie să-i dea prilejul să se întâlnească cu alţii; grădiniţa este o ocazie excelentă. Părinţii încurajează copilul să-şi invite prietenii acasă şi îl lasă să se laude cu ce are el şi familia sa, pentru a-şi dezvolta sentimentul mândriei. Pentru asta, nu trebuie să ai jucării multe sau avere. Prietenii sunt acum mai mult decât tovarăşi de joacă şi încep să influenţeze gândirea şi comportarea copilului nostru. El descoperă că există şi alte păreri şi valori, decât cele ale

Hărţuială frăţească

părinţilor. Cere uneori lucruri interzise. Sub influenţa prietenilor răi, copilul începe să fie el însuşi obraznic cu părinţii, să înjure şi să vorbească urât. Este bine ca părinţii să-şi exprime dezaprobarea şi să discute cu el situaţia cât mai prompt. Evită pedeapsele violente.

La 4 ani, preşcolarul se joacă, în general, cu alţi copii, fără a face deosebire de sex. Fetele au tendinţa, însă, să se împrietenească între ele. Pe la 5 ani, copilul îşi alege un singur prieten.

Prieteniile la preşcolari

PREŞCOLARUL

Îndrumare competentă

La 6 ani, copilul are nevoie de prieteni de vârsta lui, pe care îi evaluează cu atenţie; imită adulţii, impune reguli de joacă. Jocul devine mai agresiv. Îi place să fie independent. Sugestii: - Când spune sau face ceva greşit, asigură-te că a înţeles că e pedepsit pentru ce a făcut şi nu fiindcă el este rău.

Invitaţia colegelor de grădiniţă

Dojana mamei

- Dă-i ceva, ce p o a t e face, şi laudă-l fără a exagera, când reuşeşte! - Explică-i cum să se poarte în vizită şi felicită-l, după ce s-a comportat bine.

Copiii încep să formeze grupuri şi să se diferenţieze între ei când sunt în grup; unii devin lideri (şef, conducător). Alţii sunt respinşi de majoritate, iar cei neglijaţi - nu au nici prieteni, nici duşmani. După câteva săptămâni petrecute la grădiniţă, cei mai mulţi copii se alătură grupului şi se împrietenesc. Copiii nouveniţi au – fiecare – un ritm propriu de adaptare. Copilul timid nu răspunde invitaţiei altora şi nu-i invită nici el pe alţii să se joace cu el, de aceea are nevoie de puţin ajutor, pentru a-şi găsi un prieten. Sugestii: - Învaţă copilul să devină prietenos, amabil, politicos şi curtenitor. - Oferă-i copilului un model clar de prietenie, bunătate şi politeţe. Nu critica pe altcineva în prezenţa lui şi nu te plânge nici de tine (“Nu sunt în stare de nimic” sau „Nimic nu-mi reuşeşte”). - Invită-i prietenii acasă şi tolerează dezordinea şi zgomotul pe care-l fac, pentru a vedea cum se poartă copilul tău cu ei. - Învaţă copilul care este valoarea prieteniei, nu numai în relaţie cu străinii, dar şi în familie. Explică-i de ce fraţii şi surorile sunt şi rămân cei mai buni prieteni pe care îi are tot restul vieţii şi că prieteniile trebuie cultivate şi îngrijite. 101

COPILUL NOSTRU

102

Timiditatea Copilul singuratic, izolat în primii ani de viaţă, suferă timp îndelungat. Mai târziu, preşcolarii care se împrietenesc greu cu alţi copii pot avea dificultăţi emoţionale. Părinţii trebuie să descopere şi să corecteze din timp problema de bază, deoarece – la această vârstă – copiii învaţă deprinderile sociale mai bine decât adolescenţii sau adulţii. Educatoarele pot încuraja copilul mai sociabil şi mai îndrăzneţ, să se joace cu cel singuratec; mai mult, copilului singuratic i se pot da responsabilităţi, spre a-i mări încrederea. Preşcolarii încep să-şi exprime individualitatea, prin preferinţele la îmbrăcăminte. Copii se mândresc faţă de ceilalţi cu jucăriile, articolele de sport şi cu cărţile lor; alţii se laudă cu părinţii, rudele din străinătate şi cu ce au în casă. Succesele sportive şi şcolare le oferă alte motive de laudă. Sugestii: - Ajută-ţi copilul cum să înveţe să se simtă mai bine în grup şi dă-i încredere: spune-i că şi tu ai avut dificultăţi în a-ţi face prieteni, când erai de vârsta lui, dar că ai învăţat cum să te joci cu ei şi te-ai distrat bine, după aceea; fii atent să nu-i accentuezi timiditatea. - Când copilul se agaţă de tine şi refuză să se uite la un alt copil, lasă-l în pace; nu-l scuza sau proteja, nici nu-l forţa să intre în joc; nu-i spune că e timid, ci: «Vrei să te uiţi sau să te mai gândeşti înainte de a merge să te joci cu ceilalţi copii?» - Invită un copil să vină să se joace cu el acasă, nu-i lăsa însă singuri ; antrenează-i în ceva interesant ( să gătească ceva, să planteze o floare...); nu umili copilul, ordonându-i să se joace cu celălalt ; în ultimă instanţă, dacă totuşi nu vrea să se joace cu celălalt, dă-le ceva să mănânce şi oferă-le subiecte de conversaţie. - Explică-i copilului timid că bunele maniere includ: privitul în ochii celuilalt, un zâmbet şi câteva cuvinte de salut ; fă repetiţii cu el acasă şi reaminteşte-i ce l-ai învăţat, înainte de a merge în vizită. - Rareori, când copilul este deosebit de retras, este nevoie totuşi de ajutorul unui psiholog, care să-i trateze timiditatea.

- Oamenii se simt mai bine şi lucrează mai uşor, când li se vorbeşte frumos.

Jocul Prin joc, copilul învaţă orice, de la matematică, până la estetică. Jocul ajută la dezvoltarea motorie, a gândirii, a cunoaşterii şi a emoţiilor. Jocul este activitatea copilăriei.

Luptă eroică

Jocuri preferate de preşcolari: jocuri de imaginaţie (“Dea...”): case de ascuns şi de păpuşi, desenul, plastilina, jocuri de construcţii, jocuri cu cărţi (“Păcălici”), tricicleta şi bicicleta, fotbal, înot, role, săniuţă, gimnastică. La vârsta preşcolară, jocul ocupă cea mai mare parte din timpul copilului; când se joacă, pretinde că este altcineva, un părinte sau un erou, şi dă viaţă obiectelor (băţul este un cal sau o sabie). Copiii se joacă cu obiectele şi cu vorbele. Cu ajutorul vorbelor, practică mai multe feluri de joc: de conversaţie sau jocuri fără logică, folosind cuvinte lipsite de sens şi rime întâmplătoare, spontane. Se mai joacă „de-a teatrul”; îmbracă hainele adulţilor, pretinzând că sunt părinţii, eroi ş.a.
Mica actriţă

Atunci când zic că sunt altcineva, ei creează personajele. De ex.: în jocul „de-a doctorul”, copilul îşi imaginează cum arată, cum vorbeşte şi pe cine examinează doctorul. Copilul îşi creează versiunea proprie şi, în acest fel, poate controla realitatea (face injecţii la păpuşi). În jocul „de-a hoţii şi poliţiştii”, el reconstituie forţa, controlul, negocierea şi rezolvarea conflictului. Jucându-se „de-a ceva”, copilul e obligat să gândească, îmbogăţindu-se mental. Preşcolarii iau foarte în serios aceste jocuri imaginare, nefăcând deseori distincţie între realitate şi fantezie. Mai târziu, copiii vor descoperi singuri diferenţa dintre realitate şi imaginar. Pe măsură ce experimentează şi explorează, ei îşi folosesc cunoştinţele prezente, dezvoltând simultan altele noi. Copiii sunt obligaţi astfel să-şi extindă gândirea, pentru a cuprinde noile informaţii.
Joc prin colaborare

PREŞCOLARUL

La joacă în apă cu mama

Jocul este temelia evoluţiei intelectuale a copilului. Prin joc, copiii fac numeroase descoperiri intelectuale despre lumea fizică; în timp ce un preşcolar toarnă nisip dintr-un vas în altul, el începe să înţeleagă câte ceva despre volum, greutate, densitate, gravitaţie şi forţa vântului. Cunoştinţele acumulate de copii până la această vârstă sunt mai bogate decât vocabularul lor. Rolul părinţilor în stimularea învăţării, prin joc: părinţii sunt primii învăţători ai copilului; rolul lor este să creeze condiţii şi stimuli pentru joc şi, uneori, să le fie prieteni de joacă. Când copilul e satisfăcut de ceea ce realizează, vrea şi încearcă să facă mai mult; această explorare naturală este mai bună, decât un program rigid de învaţătură.

Când părinţii ocupaţi sau ignoranţi nu dau atenţie efortului copilului de a explora ceva nou, nu-i răspund când face ceva bine sau rău, acesta devine deprimat şi retras. El poate continua să se joace de unul singur sau cu un prieten imaginar, creându-şi – prin joc – o lume mai fericită. Copiii neglijaţi se îmbolnăvesc mai des, cei stimulaţi şi iubiţi sunt mai sănătoşi. Sugestii: - Lasă copiii să-şi aleagă singuri jocurile. - Creează-le condiţii de joc; pentru a se juca, copiii nu au nevoie de prea mult spaţiu (leagăne, tobogane, nisipar etc.), mai ales în oraşe. - Scoate copilul cât mai mult din casă, în parc, în pădure, la câmp sau doar la plimbare, în curtea sau ograda casei când aceasta există. - Oferă-i materiale (obiecte de bucătărie, cutii de carton, bucăţi de pânză) şi jucării, pe care să le poată folosi în mai multe feluri; cu cât copilul are mai puţine jucării, cu atât va fi mai creativ; dacă are mai multe jucării, schimbă-le la câteva săptămâni, nu i le da pe toate deodată.
Adoraţia păpuşilor

- Oferă-i fetiţei tale şi jucării cu care se joacă de obicei băieţii şi invers, păpuşi – băieţilor. 103

COPILUL NOSTRU

- Nu întrerupe copiii inutil de la joacă; lasăle imaginaţia să creeze. - Joacă-te cu copiii şi învaţă să te bucuri împreună cu ei; lasă-i pe ei să aibă iniţiativa şi controlul; evită însă să devii un partener permanent de joacă al copilului. - Înţelege tendinţa copiilor de a repeta acelaşi joc, iarăşi şi iarăşi.

Reguli de aur: - învaţă copilul să vorbescă frumos şi să spună: “Bună ziua”, “Bună seara”, “Sărut mâna”; - să-i salute pe cei mai în vârstă, ca băiat -să salute primul fetele; - când cere ceva, să adauge: “te rog” sau “vă rog”, când primeşte ceva - să spună “mulţumesc”; - dacă a făcut o greşeală, să spună “pardon” sau “scuzaţi-mă”; - dacă are în vizită alţi copii, să se comporte ca o gazdă şi să le propună jocuri, ca să nu se plictisescă; - când primeşte un cadou, să-l desfacă în prezenţa celui care i l-a dărut şi să se bucure de el; - să fie cuviincios pe stradă, să păstreze curăţenia, să nu scuipe sau să se scobească în nas; - să fie atent când traversează strada, neînsoţit; - să nu urce niciodată în maşina unui necunoscut; - să ştie că trebuie să felicite rudele şi prietenii de ziua lor de naştere, onomastică sau alte aniversări; - dragostea pentru rude se manifestă prin respect; - nu trebuie să facă zgomote la spectacole; să nu ronţăiască sau să foşnească ambalajele; - când este singur acasă, să nu deschide uşa necunoscuţilor, să nu se joace cu focul sau cu cioburi de sticlă; ordinea şi curăţenia - să se spele pe mâini şi pe faţă de 2-3 ori pe zi şi ori de câte ori mănâncă; - să-şi aranjeze jucăriile în ordine; la masă - să nu întârzie la masă, să ureze celorlalţi 104

Educaţia pe care părinţii o dau copiilor lor, în primii ani de viaţă, trebuie să includă şi noţiuni simple de bune maniere, adică de bună purtare. Iată câteva “reguli de aur”, ce trebuie să devină baza elementară a omului educat.

Bunele maniere

“Poftă bună”; - să mestece încet, cu gura închisă; nu se vorbeşte cu gura plină; - să mănânce cu furculiţa salata, chiftelele; - după ce mănâncă, să-şi şteargă gura şi mâinile cu şerveţelul şi să mulţumească pentru masă; prietenii - să se poarte frumos cu ei, aşa cum ar dori să se poarte şi ei; - ca să aibă mulţi prieteni - trebuie să fie bun, să împartă cu ei bunătăţile; - să nu mintă sau să înşele, să nu fie invidios.

DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ Manifestarea iubirii faţă de copil

Copiii, ca oamenii mari, au nevoie să fie iubiţi. Ei ştiu că părinţii îi iubesc, dar nu simt întotdeauna dragostea lor. Este nesemnificativ să-i spui mereu copilului că-l iubeşti, dacă nu-i şi arăţi! Dacă totuşi îi arăţi dragostea, fără să-i spui din când în când că-l iubeşti, laşi loc de dubii şi îl faci neîncrezător. Copiii au nevoie de fapte, dar şi de cuvinte. Spune-i des copilului cât de mult îl iubeşti şi că nu trebuie să uite asta niciodată. La 3 ani, fantezia vie a copilului îl ajută să exploreze şi să înţeleagă o gamă largă de emoţii, de la dragoste şi dependenţă, la supărare şi frică. Copilul atribuie calităţi de fiinţe vii şi emoţii obiectelor din jur: jucăriilor, pernei, florilor, copacilor etc. Copilul vorbeşte cu scaunul şi crede că soarele răsare ca să-l trezească pe el; are prieteni imaginari, despre care povesteşte şi pe care ţi-i prezintă. În cursul zilei, trece uşor de la fantezie la realitate. Uneori vine de la grădiniţă, considerându-se Superman, iar alteori plânge pentru un pui de prepeliţă cu aripa ruptă, care îngână „Nu mă lăsaţi!”... Fantezia copilului nu trebuie descurajată, deoarece este normală şi duce la dezvoltarea emoţională a copilului. Alătură-te, uneori, copilului în jocurile sale fanteziste: îl ajuţi astfel să-şi exprime emoţiile şi să-şi rezolve probleme emoţionale. Când îşi trimite ursuleţul la grădiniţă, copilul poate descrie ceea ce simte el acolo. Nu încerca să-i

Fantezia

controlezi imaginaţia, ci lasă copilul să domine jocul. Arată-i că eşti mândru de creaţiile şi independenţa sa; ascultă ceea ce îţi spune şi arată-i că părerea lui e importantă. Ori de câte ori este posibil, lasă-l să aleagă de-a ce să vă jucaţi împreună sau cu ce să se îmbrace; alegerile nu trebuie însă să fie nelimitate, pentru a-i fi mai uşor să decidă. Astfel învaţă să ia decizii.
Fantezia dulcei copilării

Jocul în grup permite controlul emoţiilor

PREŞCOLARUL

Pentru a-i dezvolta independenţa, lasă-l să creadă că el este cel care controlează, dar că tu trebuie să iei deciziile importante, pentru a-l ajuta. La 4-5 ani, fanteziile sunt încă vii, dar copilul învaţă să deosebească realitatea de joc, trecând de la una la alta, fără a le confunda; jocurile de imaginaţie devin mai dure (cu jucării în chip de arme), dar acesta nu este un semn de violenţă în devenire. Dacă vrei să urmăreşti evoluţia încrederii în sine a copilului, în special a fetiţei tale, ascultă cum vorbeşte cu adulţii. În loc să se retragă, cum făcea la 2-3 ani, este acum prietenoasă, vorbăreaţă şi curioasă. Pentru copilul de cinci ani, grădiniţa este plăcută, dar educatoarele îi cer să stea liniştit şi să fie atent. El ştie cum să se poarte cu prietenii, dar deseori aceştia îl supără. Este destul de mare să înţeleagă drame familiale, cum ar fi lovirea maşinii, dar nu se lasă copleşit de frică. La această vârstă, începe să-şi stăpânească emoţiile. El învaţă să-şi inhibe comportamentul nepotrivit, să-şi concentreze atenţia şi să participe la activităţile altora.

Sensibilitatea Copilul devine foarte sensibil la ceea ce simt alţii (empatic) şi se bucură, când le face plăcere. Când vede că alţii suferă, este îngrijorat şi îşi arată dragostea faţă de ei. Când îşi mângâie sau când sărută păpuşa bolnavă, arată ce ar vrea să i se facă în condiţii similare. Semne de întârziere în dezvoltare, pentru care trebuie consultat medicul: - este deosebit de fricos, timid sau agresiv, - nu se poate despărţi de părinţi, decât după proteste puternice, - este incapabil să se concentreze mai mult de 5 minute, - nu-l interesează să se joace cu alţi copii, - evită alte persoane, - refuză să răspundă sau răspunde superficial, - nu îşi poate spune numele şi prenumele, - foloseşte rareori fantezia sau nu-i imită deloc pe alţii, când se joacă, - nu face diferenţa dintre fantezie şi realitate, - nu participă la activităţi variate, - pare prea pasiv, trist sau nefericit, - nu poate exprima o gamă largă de emoţii, 105

În relaţiile cu colegii şi prietenii, îşi dezvoltă cel mai bine puterea de a-şi controla emoţiile, învaţă cum să comunice clar, să facă schimb de informaţii; tot aici învaţă să aştepte să-i vină rândul, pentru a vorbi sau a se juca; învaţă cum să împartă cu alţii şi cum să rezolve conflictele, să înţeleagă sentimentele, poftele şi dorinţele altora. La şase ani, copilul poate trece pe neaşteptate de la o stare la alta, este foarte sensibil la critică şi admite cu greu că face greşeli.

Întârzierea dezvoltării

Controlul emoţiilor

COPILUL NOSTRU

- nu povesteşte despre activitatea sa zilnică, - nu doarme bine, nu mănâncă şi nu foloseşte toaleta cu uşurinţă, - nu înţelege o cerere formată din două acţiuni (“Ia păpuşa şi pune-o pe masă”), - nu foloseşte corect pluralul sau timpul trecut, - nu ţine corect un creion în mână, - nu poate clădi un turn din opt cuburi, - se dezbracă greu, - nu poate să se spele şi să se şteargă pe mâini. Părinţii îşi dau seama, încă de la naştere, cum este copilul lor: plăcut, timid, încăpăţânat sau mofturos.
Bine dispus

Temperamentul copilului

Copilul echilibrat, plăcut, este bine dispus şi blând. Se adaptează uşor la situaţii sau persoane noi. Când este nemulţumit de ceva, se manifestă cu moderaţie. Părinţii lui spun că este o bucurie să ai un asemenea copil.
Fetiţă timidă

106

Copilul timid se adaptează greu la locuri şi oameni, cu care nu este obişnuit, ezită să-şi facă alţi prieteni şi este retras, când întâlneşte persoane necunoscute. Pus în faţa unei situaţii noi, dă semne de anxietate, de izolare

sau se plânge că are diferite dureri. Pe măsură ce creşte, se va adapta mai uşor. Copilul încăpăţânat a fost de mic dificil, cu tendinţa de a reacţiona negativ şi intens. Ca sugar, era agitat. Când era copil mic, făcea uşor crize de furie şi era greu să i se facă pe plac. La 6 ani, este încăpăţânat, cu ieşiri violente; se adaptează greu la grădiniţă. Educatoarea se plânge că-i face probleme în clasă şi la joacă. Copiii dificili sunt nesatisfăcuţi, au o voinţă puternică şi se adaptează greu. Părinţii lor sunt adesea îngrijoraţi, se simt vinovaţi şi neputincioşi. Pentru a ajuta copilul să fie normal, părinţii trebuie să înţeleagă că trăsăturile acestuia sunt înnăscute, dar că le pot modela pe parcurs. Temperamentul dificil trebuie deosebit de alte probleme: boli cronice (anemie, subnutriţie ş.a.) sau neglijare fizică şi emoţională, care duc la dificultăţi de comportament, fără a fi manifestări de temperament. Temperamentul unui copil devine o problemă, atunci când intră în conflict cu ceea ce părinţii aşteaptă de la el. Dacă tatăl este timid şi retras, iar copilul este agitat, impulsiv şi încăpăţânat, părintele va fi nemulţumit şi dezamăgit. Copilul, forţat să se comporte altfel decât simte, se revoltă şi creează conflicte în familie. Sugestii: - Analizează-i temperamentul, pentru a-ţi înţelege mai bine copilul, în loc să reacţionezi din instinct. - Recunoaşte şi acceptă că temperamentul copilului este diferit de al tău; eviţi astfel să dai vina pe copil sau pe tine însăţi. - Încearcă să-ţi înţelegi propriile reacţii şi fă-ţi speranţe pe măsura posibilităţilor copilului. - Ajută-l să accepte compromisuri şi să-şi adapteze reacţiile la cerinţele societăţii. Dacă înţelegi şi răspunzi în mod apropiat temperamentului copilului tău, mai târziu el va avea mai multe şanse să-şi îmbunătăţească comportamentul. Intensitatea trăirilor preşcolarului se poate transforma mai târziu în entuziasmul, fermitatea şi farmecul său personal. Evită să-i spui că este rău, dificil, nesuferit, căpos, gură-cască, zăpăcit etc: asemenea denumiri persistă în mintea lui, iar copilul ajunge să creadă şi el că este aşa cum îl denumesc alţii; această imagine negativă îngreunează eforturile de a-şi îmbunătăţi comportamentul şi poate duce la tulburări emoţionale grave.

Tabel nr. 11 - Tipuri de temperamente
Distrat Temperament Are dificultăţi să se concentreze şi să studieze; este uituc, neinteresat în conversaţie; se ridică uşor de la lecţii; nu ascultă; poate fi diagnosticat cu sindrom de deficit de atenţie. Comportare caracteristică Ajută-l să se concentreze; micşorează numărul temelor şi dă-i explicaţii scurte şi simple; comunică eficient; încearcă să-i reţii atenţia, repetă, clarifică şi revizuieşte; dă-i pauze dese şi cere-i să se înapoieze la lecţii; îndrumă-l din nou, când e nevoie, fără supărare sau insulte; nu-l forţa; adresează-i-te pe nume şi priveşte-l în ochi ; Ce poţi face

Imprevizibil

Hiperactiv

Foarte activ, agitat, impulsiv, agresiv, îndrăzneţ şi foarte curajos; acţionează rapid; îi plac zgomotele puternice; îşi exprimă supărarea fizic, prin lovituri. Timid; dependent; apatic, dezinteresat; preferă propriile gânduri şi fantezii lumii exterioare; evită situaţii, alimente şi oameni noi; are mare putere de fantezie; exprimă cu greu prin cuvinte ce a făcut, ce simte sau ce vrea. Are dificultăţi la schimbări şi tranziţii; îi ia mult timp să se adapteze.

Mod neprevăzut de a Identifică şi respectă momânca, dormi şi de a dul său de comportament; folosi toaleta nu-l forţa să mănânce sau să doarmă, când nu este pregătit.

Introvertit

Anticipează situaţiile de hiperactivitate; la nevoie, ia măsuri de precauţie; foloseşte tehnici de distragere a atenţiei; dă-i ocazia să-şi consume energia şi să se liniştească; impune-i limite ferme şi arată-i multă căldură; ajută-l să spună ce simte.

Inadaptabil

Exuberant Nesatisfăcut

Îşi exprimă intens Fii tolerant; apreciază-i fapemoţiile; mai degrabă tele; oferă-i soluţii alternastrigă, decât vorbeşte. tive. Nervos, se plânge mult, e foarte serios, exprimă puţină satisfacţie prin cuvinte şi fapte.

Stabileşte un program zilnic consecvent şi previzibil; pregăteşte-l dinainte pentru schimbări; expune-l la numeroase situaţii noi.

Poate fi uşor neglijat de părinţi sau educatori; nu i te adresa cu voce scăzută, ci energică; necesită multă stimulare pentru a-i atrage interesul şi a-l captiva emoţional; arată-i des dragoste şi sprijin; introdu-i treptat lucruri noi, discută înainte despre ele; lasă-l să continue în ritmul propriu.

Încăpăţânat

Voinţă puternică, sfidează, refuză să fie clintit, face invers decât îi ceri; are crize de nervi prelungite. Reţine uşor ce a văzut şi auzit. Va deveni un perfecţionist, impulsiv, certăreţ, manipulativ şi dominant. Poate fi foarte sensibil.

Indispoziţia sa este o componentă a temperamentului şi nu este din vina ta; adaptează-ţi cererile la starea sa sufletească. Anticipează şi evită situaţiile riscante; fă modificări lente, treptate; ia atitudine din timp; fii fermă, dar blândă şi empatică; negociază. Nu-l supăra, deranja sau pedepsi.

Felul în care preşcolarul va rezolva problemele în viaţă depinde, în mare măsură, de modul în care părinţii aplică, la această vârstă, măsurile de disciplină. Începând de la 5 ani, copilul trebuie învăţat că răspunde de propria sa conduită, de urmările faptelor sale asupra altora. Pe măsură ce se maturizează, dorinţa de a nu-i tulbura pe alţii se transformă într-un ţel: acela de a se conforma regulilor morale în care trăim. Viaţa în familie şi în societate necesită înţelegerea şi acceptarea anumitor reguli. Rolul părinţilor este de a-i insufla copilului aceste reguli, ceea ce înseamnă a-l disciplina şi nu a-l pedepsi, deci a învăţa copilul să se adapteze vieţii. Educarea copiilor înseamnă însă mai mult decât o listă cu reguli, care se limitează la ce au voie şi ce n-au voie să facă; înseamnă organizarea zilei, pentru ca el să ştie la ce să se aştepte, ca să reacţioneze în consecinţă. Deşi disciplina implică organizare (structură) şi iubire, copiii trebuie să aibă libertatea să nu fie de acord uneori cu părinţii, pentru a se dezvolta şi a deveni independenţi. Frica de pedeapsă provine din modul autoritar al părinţilor de a aplica disciplina. A nu face rău celorlalţi, fiindcă nu vrei, este cu totul diferit de a nu face rău, de teama pedepsei. Toleranţa prea mare a părinţilor nu ajută copiii să-şi dea seama de urmările faptelor rele. Copilul crescut fie extrem de autoritar, fie într-un mod foarte tolerant, va rămâne iresponsabil, neîncrezător şi uşor de intimidat. Limitele lui sunt incerte: în primul caz, pentru că este dirijat permanent, se bazează exclusiv pe reacţia părinţilor; în al doilea, fiind lăsat „de capul lui”, crede ca orice este posibil şi permis.

Disciplina

PREŞCOLARUL

Disciplina muncii

107

COPILUL NOSTRU

Pentru a ajuta copilul să se maturizeze, acordă-i multă atenţie, încurajează-i faptele bune, dojeneşte-l sau sancţionează-l pentru cele rele. Analizaţi şi dezbateţi împreună întâmplările; va căpăta astfel încredere în el însuşi şi va deveni răspunzător pentru faptele lui. Sugestii: - Fii exigent, dar înţelegător; stabileşte limite, înainte ca purtarea lui să scape de sub control. - Reacţionează după gravitatea greşelii; nu pedepsi micile obrăznicii neintenţionate, în acelaşi mod cu minciuna, furtul sau violenţa; o privire îngrijorată, mustrarea sau cererea de a-şi schimba comportamentul sunt suficiente pentru greşelile mărunte. - Spune-i ce înseamnă agresiunea: glume care rănesc, porecle, lovire, ciupire, muşcătură, bătaie. - Explică-i ce este furtul: a lua ceea ce aparţine altcuiva, fără acordul lui, indiferent de cauză. - Explică-i diferenţa dintre minciuna gravă şi secret sau o minciună nevinovată. - Când regula este încălcată, spune-ţi opinia pe un ton ferm şi explică-I, dezaprobator, ce s-a întâmplat şi ce anume a fost greşit în comportamentul lui. - Lasă-l să sufere consecinţele purtării sale: dacă se bate cu fraţii săi, separă-i şi nu-i mai lăsa să se joace împreună. - Dacă copilul aduce o ofensă gravă unei persoane, discută serios cu el şi apoi dă-i o pedeapsă (punerea la colţ) sau ia-i un privilegiu (“Nu mai ieşi afară, după masă!”). - Pentru a fi eficace, trebuie să fii consecvent, ferm şi prompt. - După ce incidentul a trecut şi după ispăşirea pedepsei, nu-i mai aminti: uită. - Nu categorisi copilul, ci greşeala lui: nu-i spune că e mincinos, ci că minciunile lui îţi scad încrederea în el. - Nu lovi copilul. - Laudă acţiunile copilului, nu pe el direct. Lauda poate fi exprimată şi printr-un zâmbet sau o îmbrăţişare, nu numai prin vorbe. Responsabilitatea Vârsta preşcolară este potrivită pentru a învăţa copilul să devină responsabil pentru faptele sale.Modalitatea principală este de a-l

pune să facă diferite treburi în casă, nu pentru bani, nici pentru că trebuie să ajute pe altcineva, ci pentru că treburile casnice fac parte din viaţa unei familii civilizate.
Ajutor la bucătărie

108

Este ceea ce copilul învaţă în primii şapte ani de acasă. Treburile, pe care preşcolarul poate să le facă, nu trebuie să fie periculoase şi se încadrează în rutina zilnică (aşezarea mesei, aranjarea patului, a hainelor proprii în dulap). Trebuie să-i explici copilului, punct cu punct, ce are de făcut şi să-i repeţi des, pentru a-şi însuşi bine regulile; este bine ca treburile pe care le are de făcut să fie vizibile, pentru a putea fi controlate; acestea nu depind de sexul copilului – băieţii şi fetele pot îndeplini aceleaşi activităţi. Modul părinţilor de a vorbi cu copilul contribuie la disciplina sa şi îi serveşte drept exemplu, pentru a şti cum să vorbească la rândul lui, cu alţii. Sugestii: - Stabileşte legătura cu el, înainte de a i te adresa. Apleacă-te la nivelul capului său şi priveşte-l în ochi, pentru a-i atrage atenţia. Învaţă-l să se uite în ochii tăi. Procedează la fel când îl asculţi. - Adresează-i-te copilului pe nume; pune ideea principală într-o singură propoziţie; dacă înşiri prea multe, copilul nu te mai aude. Spune-o simplu, în cuvinte pe care să le înţeleagă. Când te priveşte absent, înseamnă că nu te mai înţelege. - Cere-i copilului să-ţi repete cererea pe care i-ai adresat-o; dacă nu poate, înseamnă că a fost prea complicată. - Oferă-i un motiv pentru cererea ta, care este în avantajul lui şi îi va fi greu să te refuze. - Fii pozitiv: în loc de „Nu juca fotbal în casă”, spune-i „În casă ne jucăm cu maşinuţele sau

-

-

-

-

-

-

ne rostogolim pe podea, iar fotbal jucăm când mergem afară”. Începe-ţi rugăminţile cu „Vreau”: „Vreau să te descalţi” în loc de „Descalţă-te!”. Alătură-te copilului, înainte de a-i da ordine: în loc să-i strigi să-şi strângă jucăriile şi să vină la masă, mergi lângă el câteva minute, laudă-l şi strângeţi-le împreună. Dă-i de ales: „Vrei să te speli pe dinţi, sau săţi pui pijamaua, mai întâi?”. Pune-te la mintea lui: în loc de „De ce ai făcut asta?” spune „Hai să vorbim despre ce ai făcut”. Vorbeşte-i politicos, aşa cum vrei să-ţi vorbească el ţie; foloseşte: „Te rog”, „Mulţumesc”, „Pot să...” etc. Nu începe conversaţia cu acuzaţii sau ameninţări. Calmează copilul prin vorbe; cu cât strigă mai tare, cu atât răspunde-i mai blând; poartă-te ca un adult! Lasă copilul să-ţi completeze gândurile; în loc să-i dai tot timpul directive, dă-i şi lui posibilitatea să găsească soluţii. Încurajează-l să se exprime prin cuvinte, nu prin gesturi: „Spune-mi de ce eşti supărat”. Anunţă-l din timp despre ceea ce urmează să se petreacă: „Mai stăm cinci minute şi plecăm acasă”. Deschideţi mintea şi inima unui copil taciturn, punându-i întrebări specifice, care necesită mai mult decât un „Da” sau „Nu”: în loc de: „Te-ai jucat astăzi la grădiniţă?”, încearcă „De-a ce v-aţi jucat astăzi la grădiniţă?”. Încheie discuţia, spunând pe un ton ferm: „Şi cu asta, am terminat”.

cum să-i respecte pe alţii şi regulile morale. Educaţia morală a copilului îl ajută să devină o persoană socială şi decentă. Ca orice în viaţă, experienţa modelează caracterul. Caracterul unui copil bine crescut, care a învăţat că lumea nu-i va sta tot timpul la picioare, că vor fi şi momente de greutăţi şi frustrări şi că unele dorinţe trebuie înfrânate spre a beneficia de altele, diferă de caracterul altui copil, căruia iau fost refuzate prea multe. Cel din urmă devine nesatisfăcut, neîncrezător şi iritabil.

PREŞCOLARUL

Singurătate

La această vârstă, copilul are o noţiune simplistă despre moralitate, despre ce e rău şi ce e bine. Când urmează reguli rigide, o face, nu pentru că le înţelege sau le acceptă, ci pentru a evita pedeapsa. El crede că urmările sunt importante. Copilul trebuie învăţat care este diferenţa între un accident (spargerea unui pahar) şi comportamentul rău intenţionat. Inteligenţa morală este diferită de cea emoţională şi intelectuală. Copiii învăţă despre empatie (să înţeleagă şi să accepte ce gândeşte şi ce simte celălalt), învaţă cum să se respecte,

DEZVOLTAREA MORALĂ

Spre deosebire de aceştia, copilul de banigata, căruia i s-a dat totul, care nu a fost refuzat niciodată, se crede foarte important şi este extrem de egoist; mai târziu va fi vai şi amar de el, în relaţiile sociale şi intime. Baza valorilor morale se pune acasă, în familie, de către părinţi. Părinţii pot ajuta copilul să se dezvolte moral, învăţându-l despre ce e bine şi ce e rău, despre curaj, despre grija faţă de alţii, generozitate, prietenie, adevăr, minciună şi furt. Copiii nu învaţă la şcoală care sunt valorile morale, dacă acestea nu sunt practicate şi promovate şi în familiile lor.

Odorul mamii

109

COPILUL NOSTRU

Sugestii: - Discută deseori cu copiii despre propriile tale valori morale. - Dă-i copilului o a doua şansă, pentru a-şi corecta comportamentul şi spune-i: „Hai să o luăm de la început”. - Învaţă-l unele proverbe care definesc un concept moral (“Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”). - Discută cu copiii despre valorile morale şi care este opusul lor: cinste-hoţie, sinceritate-minciună etc. - Explică-i morala poeziei „Căţeluş cu părul creţ...”. - Surprinde copilul făcând ceva bun şi laudă-l. - Practicaţi împreună jocuri imaginare, care permit copiilor să acţioneze la fel ca într-o situaţie reală pentru a vedea legăturile dintre cauză şi efect, ale diferitelor moduri de conduită. - Învaţă copilul să fie sensibil, prietenos, respectuos, generos, sincer şi curajos, - Insuflă permanent copiilor noţiunile de bine şi de rău.

Copiii mari mint din aceleaşi motive ca adulţii: de frica urmărilor, pentru a fi acceptaţi social sau pentru a face rău cuiva. Preşcolarii nu pot face încă diferenţa dintre fantezie şi realitate. De aceea, ei nu mint cu adevărat. Sunt mai multe feluri de minciuni la copii, unele mai grave decât altele.
Fetiţă mincinoasă

Minciuna

Minciuna din imaginaţie sau fantezie este cea în care realitatea se amestecă cu fantezia. Un copil de patru ani are o lume imaginară vie, pe care o descrie în detalii colorate, „făcând din ţânţar, armăsar”. Aceste fantezii copilăreşti nu trebuie considerate minciuni, ci trebuie privite ca o fază normală în dezvoltarea copilului. Această fază dispare către 7-9 ani, când copilul începe să aibă un sentiment de moralitate, nu se simte bine dacă nu spune adevărul şi înţelege ce înseamnă să minţi. Pentru copil, lumea nu înseamnă numai realitatea, ci şi ceea ce ar dori el să fie. Lumea imaginară ajută de multe ori copilul să facă faţă lumii reale, pe care nu o poate controla. Dacă etapa fantezistă continuă şi după această vârstă, asta îl va impiedica să-şi facă prieteni, ceea ce nu este normal şi necesită atenţie specială. În acest stadiu, nu face copilul mincinos; dimpotrivă, apreciază-i gândirea creatoare, deoarece, din păcate, imaginaţia bogată nu rămâne pe tot restul vieţii. Intră în jocurile lui de imaginaţie şi fii unul dintre personaje. Lăudăroşenia copilului este mult exagerată la această vârstă, din dorinţa de a impresiona prietenii şi părinţii, de a fi iubit şi pentru a-şi mări încrederea în el. Deşi, în general, copilul se laudă inofensiv, trebuie să încerci să îi limitezi exagerările. Minciuna explorativă este spusă ca să vadă cum reacţionezi; trebuie descurajată. Minciuna de acoperire este deliberată, pentru a evita să fie pedepsit; devine mai elaborată, pe măsură ce copilul creşte. Copiii, care sunt pedepsiţi frecvent sau prea dur, pentru greşeli minore, încep să mintă în mod obişnuit. Copilul mincinos evită să te privească în ochi în timp ce îţi vorbeşte, nu este relaxat, dacă îi ceri detalii, povestea se diluează şi se transformă, de fiecare dată, când îl rogi să o repete. Dacă acesta te aude spunând o minciună, explică-i faptul că - uneori - pentru a nu leza sentimentele unor oameni, adevărul nu trebuie spus până la capăt. Sugestii pentru a încuraja adevărul: - Ataşează-te de copil; copiii ataşaţi de părinţi mint mai puţin. - Oferă-i un bun exemplu: evită să minţi. - Apreciază-l când spune adevărul, chiar neplăcut.

110

- Confruntă-l direct cu greşeala, în loc să-i dai ocazia să mintă. - Nu-i da copilului posibilitatea să aleagă între a spune adevărul şi a minţi. - Când copilul minte, mustră-l, explicândui ferm, fără a-l acuza, că ceea ce face este greşit. - Învaţă copilul că şi tăcerea e un răspuns şi că poţi evita astfel o minciună: „Dacă nu poţi spune ceva plăcut, mai bine taci din gură”. Este o noţiune înţeleasă numai de adulţi. Pentru preşcolar, posesiunea înseamnă că, pe tot ce pune mâna, îi aparţine. Sub 4 ani, copiii au dificultăţi să distingă între „al meu” şi „al tău”; orice poate fi „al meu”. Preşcolarii îşi înfrânează cu greu impulsurile; dacă văd o jucărie, cred că o pot avea şi o iau, fără să se gândească dacă e bine sau nu; în loc să se simtă vinovaţi, se simt uşuraţi că şi-au satisfăcut dorinţa. Cu cât copilul e mai impulsiv, cu atât mai mult ia orice. Între 5 şi 7 ani, copiii au o noţiune vagă despre furt şi ceea ce presupune el. Încep să înţeleagă ideea de proprietate şi că e greşit să ia lucruri, care nu sunt ale lor. Copilul evită să fure de teama reacţiei celor mari, nu pentru că este imoral. Copilul trebuie să înveţe de mic să respecte proprietatea şi drepturile altora, să-şi controleze impulsurile şi să-şi înăbuşe dorinţa de satisfacţie imediată. Sugestii: - Trebuie să fii apropiat de copil şi el să o simtă; aceşti copii sunt mai sensibili, de aceea înţeleg şi respectă mai bine dreptul altora. - Evită tentaţiile şi nu-i da bani la discreţie. - Învaţă copilul că fiecare lucru aparţine cuiva; învaţă-l drepturile care decurg din posesiune şi arată-i de ce trebuie respectate. - Ajută copilul să înapoieze, cu scuze, lucrurile furate. Învaţă copilul că furtul este o greşeală gravă şi că, uneori, aceasta se plăteşte chiar cu bani sau închisoare. - Laudă copilul, când este cinstit. - Caută motivul pentru care copilul fură repetat, deşi l-ai învăţat să fie cinstit. Poate fi supărat, răzbunător, poate avea nevoie

Furtul

de bani, este impulsiv (dorinţă puternică, dar control slab), este insensibil faţă de alţii, este detaşat de părinţi, are o părere proastă despre el. Fură uneori pentru a atrage atenţia asupra sa, este plictisit, este lăsat singur timp îndelungat, există o problemă în familie. Dacă problema care declanşează minciuna sau furtul repetat nu este corectată, copilul va ajunge să creadă că nu face o greşeală. Copiii care nu se simt vinovaţi, nu sunt conştienţi că fac ceva rău. Un copil fără regrete riscă să devină un adult fără control.

PREŞCOLARUL

Copiii sunt fiinţe spirituale, dar părinţii sunt cei care cultivă această calitate. Copiii îşi formează primele idei despre oameni, lume, dreptate şi Dumnezeu, din ceea ce văd şi aud la părinţi. O moştenire importantă pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor, este de-ai face să simtă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa zilnică. La copii, ca şi la adulţi, există o legătură strânsă între dezvoltarea spirituală şi cea morală. Sugestii: - Stabileşte obiceiuri zilnice de ex: rugăciunea de seară; - Pune-i o icoană în cameră şi explică-i pe cine reprezintă ; - Cere-i copilului să spună o rugăciune pentru alţi membrii ai familiei ; - Mergeţi împreună la biserică, explică-i morala religiei creştine şi a altor religii ; - Creează un cod de onoare al familiei (milă, toleranţă etc) şi cere copiilor să participe la alcătuirea lui ; - Învaţă-l că toate formele de viaţă sunt legate între ele; cere-i să respecte viaţa altora şi oferă-i exemplul tău. Poziţia copiilor în familie se schimbă. Vor să fie pe lângă părinţi, dar se avântă tot mai des în afară. La vârsta şcolară, copiii vor să fie mai independenţi, dar nu vor să sufere toate consecinţele şi responsabilităţile independenţei. Hormonii nu i-au mânat, încă, spre independenţa adolescenţei, dar creierul este 111

DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ

FAMILIA

COPILUL NOSTRU

dezvoltat atât de mult, încât simt nevoia de a gândi şi a acţiona de capul lor.

Ajutând pe tata

112

Copiii, care cresc într-o familie stabilă şi care se simt iubiţi, au sorţi să devină adulţi bine adaptaţi în societate, fără prea multe tare de comportament. De aceea, într-o familie trebuie să existe un echilibru între rolul pe care îl joacă fiecare dintre părinţi în viaţa copilului lor. În acest fel, copilul nu se poate folosi de unul dintre ei, împotriva celuilalt. Părinţii trebuie să se înţeleagă în educaţia copilului lor şi să urmeze aceleaşi metode. La vârsta de 3 ani, mama este încă părintele favorit; pe la 3 ani şi jumătate, copilul nostru se măreşte şi devine mai dificil, de aceea autoritatea tatălui îl domină şi ascultă mai bine de el. Fetele devin mai apropiate de tată. La 4 ani, copilul se laudă prietenilor cu părinţii lui, de care este mândru, deşi acasă se opune de multe ori autorităţii lor. Se ataşează de părintele de sex opus. Unii copii sunt geloşi pe tată, care-şi petrece timpul cu mama lor şi nu în totalitate cu ei. Pot fi răi şi egoişti cu fraţii mai mici; deseori se ceartă şi se bat pentru jucării. La 5 ani, relaţiile cu părinţii sunt mai blânde. Îi place să facă lucrurile pe care i le ceri, să se joace în preajma ta, să-ţi spună că te iubeşte. Preferă să meargă la plimbare cu tata, care are mai multă autoritate. Începe să se îndoiască de principiile şi de părerile părinţilor. Copilul este în general mai bun cu fraţii şi surorile mai mici, totuşi, la cinci ani este prea mic pentru a avea o responsabilitate, cum ar fi aceea de a avea grijă de fraţii mai mici şi nu trebuie lăsaţi nesupravegheaţi.

Nu există o formulă unică pentru rezolvarea problemelor fiecărui copil. De multe ori, părinţii nu sunt în stare să facă faţă copilului, deoarece: - sunt deprimaţi sau copleşiţi de griji sau boală, - au dificultăţi în relaţiile dintre ei,
Certurile din familie îndurerează copilul

Relaţiile cu părinţii

- sunt prea îngrijoraţi sau prea indiferenţi la modul în care creşte copilul, - nu sunt un bun exemplu pentru ceea ce le cer copiilor, - se identifică excesiv cu copilul şi nu înţelege că acesta poate fi diferit de el, - tatăl nu participă suficient la îngrijirea copiilor.

Părinţii pot fi protectori, „buni”, dominanţi, indiferenţi, intoleranţi sau abuzivi. Temperamentul lor, în special al mamelor, influenţează comportarea copiilor. Mama dominantă Caracteristicile mamei dominante: - nu îşi recunoaşte greşelile şi le accentuează pe ale celorlalţi; - în fiecare discuţie trebuie să aibă câştig de cauză, să piardă este inacceptabil şi dureros; - trebuie să aprobe orice acţiune în familie; - poate înlocui un tată mai puţin activ sau absent. Dezvoltarea copiilor în asemenea cazuri suferă; ei au mai puţină iniţiativă şi stimă de sine.

Favoritismul Copilul, care este defavorizat în comparaţie cu alţii, devine irascibil şi supărăcios. Cel mai

dureros pentru copii este ca un părinte să-l compare cu fraţii lui, care sunt daţi ca exemplu. Copilul se simte respins şi suferă, devine nesigur pe el şi se manifestă prin: - frică sau timiditate excesivă, - plâns îndelungat, - agresivitate, - gelozie şi încercări de-a atrage atenţia asupra lui, - refugiu lângă mamă, sugerea degetului, masturbare excesivă - pipi sau caca în pat, - ticuri, - minciună şi furt, - cruzime faţă de animale. Copilul singur la părinţi

- Spune „nu”, când ai un motiv serios: de ex. copilul vrea o jucărie, pe care nu i-o poţi cumpăra. Explică-i, pe înţelesul lui, că jucăria costă bani mulţi şi că, dacă o cumperi, nu-ţi mai rămân bani să cumperi lapte şi pâine. - Un copil, care are mai mult decât poate folosi, face crize pentru că nu mai suportă să fie refuzat. Ajută-l să înveţe bucuria de a da şi de a împărţi cu alţii. - Du copilul răsfăţat la grădiniţă, de la trei ani, pentru a se obişnui cu alţi copii şi pentru a cunoaşte competiţia. Influenţa divorţului asupra copilului Divorţul este întotdeauna dăunător copilului: el se simte cel mai bine cu ambii părinţi în familie. Deoarece copiii sunt ataşaţi de ambii părinţi, separarea de unul dintre ei este de neacceptat şi devine principala lor grijă. La aceasta se adaugă durerea provocată de destrămarea familiei. Ei preferă ca părinţii să rămână împreună şi, în secret, încearcă să reunească familia. Ei au mai multe dificultăţi la şcoală şi prezintă tulburări grave de comportament în relaţiile cu colegii şi cu cei din jur; aceşti copii sunt mai puţin încrezători în ei, au complexe de inferioritate şi – de multe ori – se cred vinovaţi de despărţirea părinţilor, care îi protejau până acum. Toate acestea, pot duce mai târziu la dificultăţi în relaţiile intime. De cele mai multe ori, copiii ai căror părinţi divorţează sunt încredinţaţi – spre creştere – mamei, de aceea, ei pierd autoritatea morală şi influenţa în educaţie, pe care o aducea tatăl. Statisticile arată că – în familiile din care lipseşte tatăl – sunt mai mulţi copii care suferă tulburări de comportament: delicvenţă juvenilă, sarcină survenită la o vârstă fragedă, abuz de droguri, tutun şi alcool, abandon şcolar, fugă de acasă etc. Asta nu înseamnă neapărat că toţi copiii din familiile destrămate au probleme serioase.

PREŞCOLARUL

Divorţul

Păpuşa favorită oferă siguranţă

Acesta primeşte toată dragostea şi atenţia părinţilor săi, care se ocupă numai de el. Suferă însă pentru că este singur şi nu are cu cine să se joace. Deseori părinţii tind să-l protejeze excesiv, ceea ce îl pot face egoist şi neîncrezător. Dacă nu-i laşi copilului libertatea de a explora şi experimenta, poate deveni timid şi fricos.

Răsfăţul Copilul răsfăţat este egoist. Răsfăţul poate rezulta dintr-o protejare excesivă, favorizare, sau din speranţe prea mari din partea părinţilor, puse pe seama copilului. Sugestii pentru a evita răsfăţul: - Nu spune totdeauna „da” şi nu ceda doar pentru a-l mulţumi. Un copil care primeşte prea mult nu se mai bucură de ce are, cere mereu altceva şi nu-şi poate manifesta bucuria.

Cauzele tulburărilor provocate de divorţ: - Lipsa unui părinte – de obicei a tatălui: pe lângă durerea sufletească, copiii pierd cunoştiinţele, deprinderile şi disciplina pe care o aducea tatăl, odată cu prezenţa lui fizică. - Reducerea veniturilor familiale, care duce la creşterea dificultăţilor materiale. 113

COPILUL NOSTRU

Reacţia copiilor Negarea situaţiei: copilul se manifestă aparent ca cum nimic nu s-ar fi întâmplat între cei doi părinţi, de aceea nu face comentarii la o situaţie pe care nu o recunoaşte; indiferenţa (aparentă) pe care o afişează copilul este interpretată – uneori – de părinţi, drept acceptarea situaţiei. Dacă nu se manifestă emoţional, copilul are nevoie de ajutor, pentru a exprima ce simte, altfel - mai târziu - va arăta semne de depresie. Regresia: mai frecventă la preşcolari, care – în această fază de dezvoltare – dă înapoi: se comportă ca un copil mai mic, începe să-şi sugă degetul, să facă pipi în pat şi să plângă din orice. Tulburări fizice: dureri de cap, burtă etc. Prin aceasta, copilul îşi exprimă deruta de zi cu zi şi nesiguranţa de dragostea părinţilor, de care înainte era sigur. Ostilitate faţă de cei din jur şi prezenţa unui sentiment acut de vinovăţie: acestea sunt prezente mai ales la copiii între şase şi nouă ani, care sunt foarte vulnerabili. Confuzie si panică: atunci când li se cere să adopte punctul de vedere şi modul de viaţă al părinţilor, care diferă de al lor. De multe ori, părinţii încearcă să facă părtaşi copiii la nefericirea lor, explicându-le situaţia din punctul de vedere al unui adult, spunându-şi: „E mare şi înţelege”. Mai mult, încearcă să atragă copiii de partea lor, să şi-i facă prieteni şi confesori. Părinţii nu înţeleg că îşi pun copiii într-o situaţie foarte delicată şi că aceştia, chiar dacă nu le refuză confesiunile, totdeauna vor pleda pentru o familie unită. Furie, supărare şi depresie: în această situaţie, copiii trebuie să încerce să vorbească cu alte persoane apropiate - din afara familiei - despre situaţia lor; au nevoie să se descarce emoţional. Reacţia copiilor la divorţ este influenţată de: - amploarea conflictului dintre părinţi, - reacţia şi adaptabilitatea părinţilor la divorţ, 114

- Stresul dat de schimbarea şcolii, a clasei, a prietenilor de bloc etc. - Expunerea la conflictele dintre părinţi: cu cât sunt supuşi la situaţii – limită, ca cele din timpul divorţului, cu atât au mai multe greutăţi şi suferinţă sufletească. - Neglijarea educaţiei şi îngrijirii copilului: în timpul divorţului, părinţii nu se mai pot concentra şi asupra altor lucruri din jur, cel mult doar asupra persoanei lor.

Îngrijirea copiilor după divorţ Deşi căsnicia s-a terminat, rolul de părinte continuă. Părinte rămâi toată viaţa, chiar dacă eşti de unul singur. Va trebui să îţi creşti copilul

- dacă şi ce li se spune despre divorţ, - dacă şi cum sunt ajutaţi să treacă prin asta, - temperamentul lor, - capacitatea de a face faţă stresului, - vârsta şi nivelul de dezvoltare mentală. Cum poţi să-ţi ajuţi copilul: - Vorbeşte cu el: ascultă-l şi întreabă-l ce simte şi cum se simte, deşi - pentru un copil cuvintele de multe ori sunt de prisos. El se exprimă mult mai bine desenând sau jucânduse, de aceea este bine să-l întrebi ce anume a vrut să deseneze. Astfel, poţi afla ce gândeşte el, dar poate fi şi un mod de a-l întreba ce îl frământă. Dacă îţi este greu să discuţi deschis, găseşte un profesionist. - Pune-l în temă, după ce ai luat o decizie finală. E mai bine să afle de la tine, decât de la alţii; aşa nu va suferi de două ori, de ruşine şi de supărare. Copilului mai mare descrie-i faptele şi spune-i adevărul. Separă faptele de ceea ce simţi. - Anunţul trebuie făcut de ambii părinţi. E bine să vă puneţi de acord, înainte, cu forma în care îi veţi spune copilului, pentru ca acesta să fie cât mai puţin afectat. Nu intraţi în amănunte care privesc conflictele personale, detalii intime, deciziile legale etc. Evitaţi să descrieţi neînţelegerile şi problemele care vă aparţin; minimalizaţi-le - pe cât posibil. - Încercaţi să convingeţi copiii, că divorţul nu are nici cea mai mică legătură cu purtarea lor, că nu pot face nimic care ar putea schimba situaţia şi că rolul lor nu e acela de a rezolva dificultăţile familiale. - Explicaţi-le detaliat care vor fi schimbările din viaţa lor, unde şi cu cine vor locui, când îşi pot vizita celălalt părinte, dacă îşi vor schimba şcoala sau nu etc. - Spuneţi-le că îi veţi iubi la fel ca înainte şi că ei trebuie să simtă la fel pentru amândoi; încredinţaţi-i că vă veţi ocupa în continuare de ei. Dacă unul dintre părinţi alege să nu facă asta, e bine să li se spună copiilor de la început. - Faceţi cât mai puţine schimbări radicale în viaţa lor. - Informaţi autorităţile şcolare de schimbările survenite.

Atitudinea părinţilor divorţaţi Părintele care nu deţine custodia, trebuie să îşi facă copilul să se simtă ca acasă, când acesta vine în vizită: îi poate crea un loc special, destinat jucăriilor lui şi lucrurilor personale. Divorţul este un proces traumatic, de aceea părinţii trebuie să se îngrijească de ei, pentru a fi în stare să acorde atenţia şi grija necesară copiilor. Aceasta înseamnă suficientă activitate fizică, relaţii sociale, odihnă, hrană, activităţi plăcute, distanţare emoţională, evitarea reacţiilor distructive (alcool, răzbunare) sau a deciziilor pripite, reflectare şi conştientizare a manifestărilor personale, care au dus – din partea fiecăruia – la insuccesul căsniciei şi recunoaşterea acestora (nu încerca să dai vina numai pe celălalt) şi – nu în ultimul rând – menţinerea umorului.

împreună cu cineva, cu care nu ai putut avea un cămin sau pe care nu-l mai poţi suferi. Sugestii: - Evită conflictele în faţa copiilor. Nu-ţi vorbi de rău fostul consort ( fosta consoartă), chiar dacă mai eşti supărat/ă pe el /ea; vorbeşte despre ceea ce simţi tu (“Eram nefericită, când trăiam împreună”), mai degrabă decât „Taică-tu mi-a distrus viaţa”. - Menţine o legătură de suprafaţă cu fostul soţ şi încearcă să-l consulţi, când iei decizii majore care privesc copilul. - Schimbă-ţi atitudinea. Nu încerca să îl controlezi pe celalalt, prin manipulare, denigrându-l sau având confruntări, care oricum nu mai folosesc la nimic. - Controlează-ţi supărarea; în loc de atacuri personale, limitează-te la negocieri amiabile, în problemele care trebuie rezolvate. - Ajută-l pe celalalt să-şi îndeplinească rolul de părinte. Faptul că nu a fost un partener bun, nu înseamnă că nu poate fi un părinte bun. - Copilul trebuie să simtă că are şi tată şi mamă, indiferent cât timp petrece cu fiecare. - Pune-te de acord cu fostul partener, în privinţa regulilor care trebuie respectate în casă. - Fă-i cunoscut copilului că programul săptămânal nu s-a schimbat. Dacă au survenit schimbări, spune-i-le din timp; unii copii mici nu tolerează schimbările bruste. Nu te lua la întrecere cu celălalt în privinţa cadourilor sau a altor lucruri materiale, pentru a-ţi manifesta dragostea faţă de copil.

Părintele plecat - ar trebui să discute cu fosta soţie/fostul soţ şi să-şi reprime mândria; - să menţină legătura cu copiii, să vorbească cu ei cel puţin la telefon, chiar dacă e departe. - să se ţină de promisiuni. - să-şi amintească de sărbătorile şi aniversările din fosta familie. - să petreacă şi un timp singur cu fiecare copil în parte, de ex: să facă plimbări, să meargă împreună cu bicicleta, să îi citească înainte de culcare (cu televizorul închis) ş.a. Legăturile intime se formează în doi. - să ajute copilul să-şi exprime emoţiile şi să-l asculte, când are ceva de spus. Când el însuşi este supărat, să să se exprime prin cuvinte, nu prin violenţă. - să aibă grijă de persoana sa, fizic şi spiritual, pentru a fi apt de a-şi educa copiii; să aibă simţul umorului şi puterea de a râde. - să ceară ajutor la nevoie, pentru a putea creşte şi educa copiii. Toate acestea îi ajută - mai târziu - copilului să definească ce înseamnă a fi tată, respectiv mamă. Copilul are nevoie disperată de a-şi înţelege tatăl, deoarece - ca adult - va deveni tată, sau - ca fată - se va căsători cu un bărbat, care va deveni tatăl copiilor ei, iar tu îi vei servi ca model. Dacă i-ai fost credincios şi te-ai sacrificat pentru el, va avea un tezaur de amintiri care îi vor da încredere şi tărie, pe măsura ce va creşte, se va căsători şi îşi va creşte proprii săi copii. Dacă în familie a avut loc un abuz fizic sau de altă natură, ceea ce primează este siguranţa copiilor şi a părintelui abuzat. Cere imediat ajutor, când observi: - modificări drastice în comportamentul copilului: plâns excesiv, tulburări de comportament, insomnii etc. - dorinţă manifestă de a-şi face rău sau de a nu mai exista („mai bine nu mă năşteam”). Aceste afirmaţii trebuie luate foarte în serios. - neputinţa copilului de a depăşi starea de depresie, furie, supărare sau pierdere. - că tu, ca părinte, nu poţi face faţă comportamentului lui. - în cadrul consultaţiei, specialiştii învaţă părinţii cum să-şi ajute copiii. - nu folosi copiii ca o scuză, pentru a evita viaţa socială şi intimitatea. Nu deveni un 115

PREŞCOLARUL

Părintele vitreg Familia, care va avea în componenţă şi fraţi vitregi, aduce şi mai multe complicaţii copiilor trecuţi printr-un divorţ. Ca părinte vitreg, nu te aştepta ca aceştia să te accepte şi să te iubească de la început, pentru că au nevoie de timp şi de demonstraţii de iubire din partea ta, pentru a se putea apropia de tine. Nu încerca să îi cerţi şi să-i disciplinezi, înainte de a te accepta şi nu încerca să înlocuieşti părintele biologic.

martir. Când te distrezi, fă-o din plin şi nu te simţi vinovată. - evită izolarea socială; părintele rămas singur trebuie să aibă prieteni, chiar viaţă sexuală. Rezistă însă tentaţiei de a te fixa la un nou partener, prea devreme; copiii păstrează o dorinţă adâncă de a-şi vedea părinţii reuniţi, mult timp după divorţul lor. Controlează-ţi emoţiile, deoarece copiii au prioritate. - spune adevărul copiilor, nu-i minţi; când se întâmplă, explică-le în termeni cât mai pe înţelesul lor de ce ai un nou partener şi în ce condiţii. Aşteaptă-te la rezistenţă şi gelozie din partea lor, mai ales la început. Nu lăsa copiii să te controleze, dar nici nu-i forţa să-l placă imediat pe noul tău prieten. - evită să rămâi într-o relaţie care nu-ţi place, doar de dragul copiilor: schimbările şi pierderile fac parte din viaţă. O nouă căsătorie poate fi satisfăcătoare; statisticile arată, însă, că riscurile de divorţ la o a doua căsătorie sunt mai mari decât la prima. Înainte de o altă căsătorie, discută cu partenerul posibilele obstacole şi modul în care puteţi să le faceţi faţă. Ar trebui să vă întrebaţi: - Ce aşteptaţi unul de la celalalt? - Care sunt rolurile fiecăruia în familie? - Cum vor fi luate deciziile privind copiii şi disciplina acestora, cum vor fi rostuiţi banii etc.?

COPILUL NOSTRU

Familia cu un singur părinte Viaţa părintelui rămas singur este mai stresantă, decât cea în doi. Dificultăţile părintelui sunt multiple: - resurse financiare diminuate; - timp liber insuficient; - responsabilităţi sporite, la care se adaugă şi cele ale persoanei lipsă; - viaţă socială limitată, ceea ca îi lipseşte şi 116

Dificultăţile creşterii copiilor - Dedică-te familiei. Copiii devin prioritatea cea mai de preţ, ei sunt raiul pe pământ. Bucură-te de fiecare clipă petrecută cu copiii tăi: de dragul lor îţi sacrifici timp, energie şi bani. Fiind un bun părinte de unul singur, vei fi iubit şi apreciat de copii pentru munca grea, efortul şi dragostea ce le-o oferi. - Organizează-ţi activitatea zilnică, pentru a face faţă cu bine nevoilor familiei. Stabileşte un program zilnic. Organizarea reduce tensiunea unei vieţi aglomerate. Fiecare trebuie să ştie ce are de făcut în casă, ridicând gradul de responsabilitate a fiecăruia. Familia care are la temelie voia bună, umorul şi dragostea, combinate cu disciplina, funcţionează mult mai bine, indiferent de cine este condusă. - Stai de vorbă zilnic cu copiii, ascultă ce-ţi spun sau ce exprimă: copii mici pot exprima greu în cuvinte ceea ce simt, ei pot deveni iritabili, deprimaţi sau regresează în comportament ( de ex: udă patul). Spune-le că e normal să fie supăraţi, înfricoşaţi sau geloşi; încearcă să înţelegi ce simt şi îndrumă-i către un comportament sănătos. Legătura ta intimă cu copiii le întăreşte acestora siguranţa şi încrederea în sine şi în cei din jur.

Adaptarea după divorţ După divorţ, cel care rămâne să aibă grijă de copii, trece - în mod tipic - prin următoarele faze: - Negarea situaţiei: nu îi vine să creadă ce s-a întâmplat; dacă partenerul este în viaţă, îl aşteaptă să intre pe uşa sau să-şi schimbe hotărârea. - Furie şi supărare: este supărat pe celălalt pentru durerea provocată şi pentru destrămarea familiei. - Tocmeală şi negociere, compromisuri: „Dacă las de la mine, faci altfel?” sau „Dacă rămâi, mă schimb!” - Depresie: îşi dă seama că situaţia nu se poate schimba, că nimic nu-l mai poate aduce înapoi pe celălalt şi asta îl deprimă. - Acceptare: nu poate uita, dar acceptă să meargă înainte şi să-şi trăiască viaţa.

pe copii de interacţiunea cu lumea adultă, făcându-i mai vulnerabil; - senzaţia de stigmă socială, provenind dintr-o căsnicie distrusă; - depresie şi stres.

- Când copilul nu şi-a văzut niciodată părintele absent, dă-i fotografii sau obiecte personale (dacă cere) pentru a întreţine o legătură mentală cu acesta. - Menţine o atitudine optimistă faţă de viaţă: aceasta te face să depăşeşti mai uşor situaţiile stresante. - Ai grijă de tine însuţi, pe toate planurile: fizic, intelectual, emoţional, spiritual şi social. Rezervă-ţi cel puţin o jumătate de oră pe zi pentru tine însuţi: odihnă, lectură, TV ş.a. - Menţine legătura cu alţii, inclusiv cu rudele, de la care – la nevoie – poţi cere ajutor fizic şi emoţional. Familiile cu un singur părinte, ca celelalte, pot avea o viaţă normală, sănătoasă şi fericită, dacă se îngrijesc de asta şi dacă depun efortul necesar. Care trebuie să fie atitudinea ta, după divorţ: - Nu folosi copilul ca mesager între tine şi persoana care nu mai locuieşte cu tine. Încearcă să comunici direct cu celălalt. - Păstrează-ţi viaţa intimă cât mai discretă posibil. - Răspunde la toate întrebările copiilor. Sugestii: - Nu se pot recomanda soluţii specifice când eşti părinte singur, fiecare situaţie fiind diferită. - Acceptă responsabilităţile, fără amărăciune sau milă faţă de tine însuţi. - Caută soluţii, fără a exagera sau minimaliza problemele. - Încearcă să-l ierţi pe celălalt, chiar dacă nu vei putea să uiţi. - Educă-ţi copiii în mod consistent şi fără pedepse aspre. - Consultă-l pe celălalt în deciziile importante care privesc viaţa copilului: dacă îşi ascultă părintele care-l creşte, ce şcoală o să urmeze etc. - Stabileşte limite adecvate vârstei; nu-i da copilului tot ceea ce îşi doreşte, cu gândul de a compensa lipsa celuilalt părinte. - Aplicarea unei discipline în familiile cu fraţi vitregi este mai dificilă: părintele vitreg trebuie să îşi arate, mai întâi, dragostea faţă de copilul străin şi abia apoi poate să îi ceară să fie disciplinat. - Chiverniseşte-ţi banii cu grijă. - Comunică, pe cât posibil, cu fostul soţ (fosta soţie) dacă ai copii; divorţul e doar

începutul unui lung şi dificil proces de coordonare, în vederea unui rezultat cât mai bun pentru copii. Copiii suferă, dacă părinţii nu cad de acord şi vin fiecare cu alte idei şi critici, la adresa celor făcute de celălalt.

PREŞCOLARUL

SEXUALITATEA
Înseamnă informarea copilului, pentru propria-i protecţie. Un copil educat discută cu uşurinţă despre sex cu părinţii şi le poate spune imediat dacă cineva încearcă să profite de el. Pedofilii şi proxeneţii îşi aleg victime mai ales din rândul copiilor care nu cunosc nimic despre sexualitate şi n-ar spune părinţilor, dacă li se întâmplă ceva. Educaţia sexuală nu înseamnă a învăţa copiii să facă sex şi nici nu îi forţează să-şi înceapă viaţa sexuală, ci le arată că au un corp, de care trebuie să aibă grijă. Sănătatea sexuală nu este mai prejos de alte aspecte ale sănătăţii corpului. Părinţii şi copiii educaţi sexual au atitudine destinsă faţă de acest subiect. Jena părinţilor de a discuta despre sex provine deseori din ignoranţă şi datează din timpul copilăriei lor. La vârsta preşcolară, copiii sunt dornici să înveţe ce le spun părinţii; e nevoie însă de mulţi ani pentru a înţelege ceea ce li se spune. De aceea, informaţia trebuie repetată. Dacă nu o aud de la părinţi, o vor afla de la prieteni sau televiziune, deseori sub o formă eronată. Copiii învaţă care este comportamentul acceptabil de societate, de ex. că părţile intime ale corpului lor (cele acoperite de costumul de baie) nu trebuie atinse în public, nici de alţi copii sau adulţi, în afară de mama. Copiii care deţin informaţii despre sănătate – în general – şi despre cea sexuală – în special – sunt mai protejaţi împotriva abuzurilor şi a exploatării sexuale. Mai târziu – ca adolescenţi educaţi acasă într-o atmosferă de sinceritate – vor fi mai puţin înclinaţi spre imprudenţe şi promiscuitate în relaţiile intime. Ei devin mai încrezători şi mai fericiţi în relaţiile lor intime. La vârsta de 3 ani, copilul nostru vrea să ştie tot mai multe despre diferenţa dintre băieţi şi fete; începe să arate interes faţă de diferenţele 117

Educaţia sexuală

fiziologice dintre sexe, în poziţia de urinat. La joacă, însă, nu face deosebire. Începe să se intereseze cum se fac copiii şi întreabă de unde vin; cei mai mulţi nu înţeleg la această vârstă, dacă li se spune că nou-născutul creşte înăuntrul mamei. La 4 ani, îşi arată organele genitale în joacă, înjură şi face glume despre urină şi fecale. În momentele de stres, simte nevoia să urineze; cere să fie lăsat singur la baie, dar este interesat să ştie ce fac alţii acolo. La această vârstă, copiii învaţă cum să se poarte, ca băieţei sau ca fetiţe, mai mult de la prieteni, decât de la părinţi. La întrebările copilului despre sex, ar trebui să răspunzi, punând accent pe dragostea, grija şi responsabilitatea pe care o cere o legătură intimă. Copilul te poate întreba cum ies nou născuţii din burta mamei şi crede, dacă îi spui că ies prin buric. La 5 ani, copilul ştie deja care sunt diferenţele fizice dintre sexe, dar nu le acordă mare interes. Se joacă mai mult cu organele sexuale, decât înainte; se miră că tatăl nu are sâni, iar sora lui nu are penis ca el. Se ataşează puternic de părintele de sex opus şi se identifică cu părintele de acelaşi sex. Pe măsură ce identitatea sexuală se dezvoltă dincolo de simpla recunoaştere a sexului, copilul preşcolar devine mai pudic şi, în acelaşi timp, începe să-i fie teamă de mutilare. După vârsta de 3 ani, fetiţa este conştientă de sexul ei şi ştie că va deveni femeie; aceasta îi măreşte atenţia pentru mama ei. Purtarea sau atitudinea mamei va influenţa modul în care se vede fetiţa ca femeie. Felul cum îşi manifestă tatăl dragostea faţă de soţie, va fi un model de intimitate pentru copilă, mai târziu, ca femeie adultă. Interesul fetiţelor pentru copii se manifestă chiar de acum şi îşi doresc să aibă şi ele unul, de aceea folosesc - de multe ori - păpuşa, în rol de bebeluş. Copiii întreabă frecvent de unde vin nou născuţii şi acceptă răspunsul „din burta mamei”. Mulţi copii nu întreabă niciodată, deoarece cred că ştiu răspunsul sau pentru că observă că părinţii sunt incomodaţi de acest subiect. De prea multe ori, din păcate, acest subiect este evitat sau chiar înterzis, atât acasă cât şi la grădiniţă. 118

COPILUL NOSTRU

Preşcolarul inocent este vulnerabil la educaţia sexuală primită întâmplător. El aude de multe ori informaţii greşite, dar evită să le verifice cu părinţii, să-i întrebe pe aceştia, dacă sunt adevărate sau nu. Mai târziu, încercările părinţilor de a aborda subiectul vor fi respinse de copil. La această vârstă, copilul nostru ar trebui să aibă câteva noţiuni elementare despre părţile şi funcţiile corpului, nu numai pe cele familiare sau peiorative. - Denumirile ştiinţifice pentru pipi şi caca, precum şi de unde provin acestea: urină, vezică (rezervor de urină), uretră (tub prin care urina iese afară) şi anus (orificiul de ieşire pentru materiile fecale, caca, scaunul). - Tubul digestiv pentru hrană este diferit de sistemul de reproducere, prin care se nasc copiii. - Menstruaţia, numită de femei „ciclu”, este o reînnoire lunară a învelişului uterului, este formată din apă şi puţin sânge, care se scurge încet prin vagin, timp de câteva zile; este curată şi sănătoasă. - La ce să se aştepte după câţiva ani, când vor intra în pubertate, pentru a nu se speria de modificările corpului lor: pe măsură ce vor creşte, corpul se dezvoltă, apar firişoare de păr între picioare şi la subsuoară, ori coşuri pe faţă. La băieţi – penisul va creşte, iar vocea se va îngroşa. La fete – sânii se vor mări uşor şi va apare prima menstruaţie. Băieţii vor avea vise umede ( emisiuni nocturne de spermă) care sunt normale şi sănătoase. Fetele vor învăţa despre spălarea regiunii genitale şi folosirea tampoanelor etc. Discuţia despre sex, dintre părinte şi copil, îi oferă acestuia un fel de imunitate împotriva pericolelor unei culturi supra-sexualizate. Dacă părinţii discută despre sex fără reticenţe, ca despre o parte normală şi importantă a vieţii, micşorează atracţia copilului pentru faptele interzise. Sugestii pentru mamă: - Consideră-te egală soţului. - Tratează alte femei, ca prietene. - Priveşte munca, ca parte integrantă a vieţii de familie. Băieţii înţeleg că vor deveni bărbaţi şi sunt atraşi în special de tatăl lor. Băiatul îşi va urmări tatăl şi va învăţa de la el, ce înseamnă să fii bărbat.

Sugestii pentru tată: - Tratează femeile, în special pe soţia şi fetele tale, cu respect şi dragoste, astfel încât băiatul tău să înveţe că acesta este modul corect de a le trata. Cel mai important lucru, pe care un tată îl poate face pentru copiii săi, este să o iubească pe mama lor. - Priveşte alţi bărbaţi ca prieteni. - Participă şi bucură-te de viaţa de familie. - Rezolvaţi certurile, fără violenţă. Sugestii pentru a uşura comunicarea cu copiii despre sexualitate: - Discută când se iveşte ocazia: o fotografie, o scenă la televizor, o femeie gravidă pe stradă: „Această doamnă va avea un copil; copilul este într-un loc special, în burta ei”. - Dacă nu ai ocazii, inventează una şi păstrează explicaţiile scurte şi simple: „Când eram copil mic şi vedeam berzele, îmi aminteam de poveştile bunicii despre copiii aduşi de ele, în cioc. Acum ştiu însă că tatăl face o sămânţă mică, care îi iese din puţă sau penis; mama face un ou mic, într-o parte specială din burta ei, numită uter; tatăl îşi pune puţa (penisul) la intrarea în locul acela special şi, când sămânţa şi oul se întâlnesc, începe să crească un copil. Ei fac acest lucru când sunt doar ei doi singuri, printr-o îmbrăţişare specială şi aceasta se numeşte că fac dragoste”. Ascultă întrebările copilului şi ajută-l să interpreteze corect răspunsurile tale. Preşcolarul are nevoie să audă de la părinţi, nu de la alţii, următoarele: - cum se fac copiii, - unde creşte copilul, - cum şi pe unde iese copilul, printr-un loc dintre picioarele mamei, dar nu pe unde iese pipi sau caca. - ce este menstruaţia: o scurgere lunară de sânge la fete şi femei, care curăţă organismul şi menţine sănătatea; dacă copilul tău e fată, îi poţi spune: «eşti fată - o să ai şi tu ciclu pe la 10-13 ani şi vom vorbi mai multe atunci; este un lucru intim, despre care vorbim doar noi două, cu doctorul». - la ce folosesc tampoanele: absorb sângele, care se scurge în timpul menstruaţiei şi menţin curăţenia. - ce este masturbarea: o explorare normală, dar intimă, a organelor genitale.

- ce este adopţia: „uneori mama şi tata nu pot face copii, deşi încearcă; atunci ei vor căuta un copil care nu are mamă şi tată şi-l vor creşte ca pe copilul lor “. - ce este operaţia cezariană: „atunci când copilul este prea mare, ca să iasă singur prin locul special, numit păsărică sau vagin, doctorul taie burta mamei pentru a-l scoate, după care burta este cusută la loc “. - buricul: „este locul din care ieşea tubul prin care suntem hrăniţi cât timp stăm în burta mamei; după naştere, tubul este tăiat şi legat de moaşă, fără durere “. Pentru alte idei sau subiecte mai complicate cum ar fi: copiii fecundaţi în eprubetă, prostituţia, homosexualitatea, SIDA, părinţii trebuie să poată da informaţii simple şi să-şi exprime propria lor părere. Este bine ca părintele să întrebe copilul: „Tu ce crezi?”. Aceste explicaţii nu sunt neapărat importante ca informaţie; unele dintre ele sunt uitate repede. Importantă este legătura care se formează între copil şi părinte şi uşurinţa cu care pot fi abordate aceste subiecte, mai târziu. Explorarea organelor genitale la această vârstă este normală şi tot atât de inocentă ca examinarea urechilor sau a ombilicului. Deşi începe din curiozitate, preşcolarul observă că se simte bine când se atinge şi descoperirea îl face să-şi ducă din nou mâinile acolo. Deşi pare masturbare, nu este, chiar dacă se produce o erecţie. Copilul poate avea o senzaţie de plăcere, dar nu sexuală. Dacă îi înterzici, îl poţi incita şi mai mult; de aceea, dacă se atinge în casă, ignoră-i comportamentul. Dacă nu se poate abţine în public, atrage-i atenţia că nu e frumos ceea ce face; dacă continuă, du-l să se distreze în parc şi laudă-l că este destul de mare să înţeleagă că nu este frumos să se atingă în public. Sunt perioade în care copilul stă mult timp şi îşi cercetează organele genitale, ceea ce-i deranjează activitatea zilnică; cauzele pot fi frica sau neliniştea şi, foarte rar, abuzul sexual. Dacă crezi că preşcolarul este obsedat de organele sale genitale, consultă medicul. Între trei şi şase ani, cei mai mulţi copii devin curioşi şi vor să ştie ce se află în pantalonii altora şi încearcă să-şi satisfacă această curiozitate: „Dacă mi-o arăţi pe a ta, ţi-o 119

PREŞCOLARUL

Jocurile sexuale

arăt şi eu pe a mea” sau se joacă de-a doctorul. Această curiozitate este naturală, inocentă şi lipsită de interes sexual. Pedepsirea, certarea sau ridiculizarea îi vor face confuzi şi încep să fie jenaţi de părţile intime ale corpului, care sunt privite ca „murdare”; aceste sentimente pot persista la adolescent şi adult. Dacă observi că fetiţa ta se joacă „de-a doctorul” cu un prieten, încearcă să rămâi calmă şi explică-i că „aceste părţi ale corpului sunt intime şi nu le arătăm altora, nici nu îi lăsăm pe alţii să le atingă”. Sugerează-i să se joace de-a altceva: „Hai să citim o poveste sau să sărim coarda”. O carte despre corpul omenesc, cu ilustraţii simple, poate uşura înţelegerea explicaţiilor date preşcolarului. Dacă copilul pare obsedat de organele genitale ale altor copii, vorbeşte cu medicul pediatru despre aceasta; rareori, poate fi un semn de abuz sexual. Părinţii trebuie să se asigure că preşcolarul este pregătit fizic, emoţional şi mental pentru grădiniţă şi că se poate despărţi uşor de casă. Cum recunoşti un copil pregătit pentru grădiniţă: - are vederea şi auzul normale, sau corectate, dacă este nevoie; - are vârsta minimă necesară; - se separă uşor de părinţi, oricât ar fi de ataşat; - poate fi atent cel puţin 25 de minute; - are o oarecare experienţă în grupul de copii, de vârsta lui; - ştie cum să ceară ajutor de la adulţi, când o treabă i se pare prea grea; - atrage atenţia adulţilor în mod corespunzător, fără să plângă sau să ţipe;
Jocuri organizate

COPILUL NOSTRU

GRĂDINIŢA

- poate aştepta să-i vină rândul, să împartă o jucărie cu altul, să fie - pe rând - conducător sau condus; 120

- poate să-şi exprime emoţii pozitive sau negative; - ştie să negocieze problemele şi să le rezolve în mod paşnic; - este competitiv în dorinţa de a face o treabă bine; - nu are probleme medicale, care să-l facă să lipsească mult; - nu are necazuri mari în viaţa de familie, care să-l îngrijoreze. Copiii, care nu au caracteristicile de mai sus, se vor adapta mai greu la grădiniţă şi vor avea nevoie de sprijin şi înţelegere deosebită din partea părinţilor şi a educatoarei. Intrarea cu succes la grădiniţă necesită anumite calităţi: 1 limbajul: copilul vorbeşte fluent şi clar în propoziţii de 5 sau mai multe cuvinte; îşi aminteşte părţi dintr-o poveste şi le poate reda; nu se mai bâlbâie; poate executa o comandă mai complicată (dacă vrea să o facă): „Te rog, ia mingea de jos, pune-o în coş şi adu coşul la mine”; foloseşte timpul viitor. 2 cunoştinţe elementare: îşi cunoaşte adresa, ştie unde lucrează părinţii şi numărul de telefon de acasă; înţelege noţiunea de număr (“Am 2 mere şi tu ai 3”); poate număra cel puţin până la 10. 3 gândirea: poate răspunde la întrebări ca: „Din ce e făcută o masă, o cămaşă? De ce avem ochi, gură, casă, maşină, ochelari?”; poate completa fraza: „Pantofii se pun în picioare, iar mănuşile în.....”; poate repeta patru numere, care nu sunt în ordine: 2, 7, 4, 9. 4. deprinderi manuale: taie cu foarfeca; desenează după un model, fără a i se arăta: o cruce, un cerc sau un triunghi; ţine creionul în mână ca un adult. 5. deprinderi motorii: sare, merge - folosinduşi talpa de la călcâi spre vârf; pedalează o tricicletă sau o bicicletă; aruncă, loveşte şi prinde o minge. 6. îngrijirea proprie: se îmbracă singur, dar nu-şi poate înnoda şireturile şi încheia nasturii din spate; ştie să folosească toaleta, trage apa, se îmbracă după folosirea ei, se spală şi se şterge singur pe mâini. Copiii învaţă aceste lucruri cu mult înainte de a merge la grădiniţă - fie acasă, fie în afara ei. Condiţiile vitrege, ca săracia şi boala, îngreunează dorinţa naturală a copiilor de a învăţa.

Adulţii nu trebuie să aştepte de la copii să se dezvolte de la sine, ci să le uşureze dezvoltarea, oferindu-le un mediu prielnic de învăţătură. Copiii pot învăţa nu numai când stau liniştiţi şi ascultă ce le spune educatoarea; ei învaţă şi prin activităţi concrete sau jucându-se cu alţi copii sau adulţi. Mai ales copiii care nu sunt consideraţi pregătiţi pentru grădiniţă, sunt cei care au cea mai mare nevoie de activităţile în grup.
Fascinaţia computerului

Dezavantaje: expunere mai mare la boli infecţioase (multe infecţii sunt răspândite înainte ca semnele bolii să-şi facă apariţia), îngrijire mai puţin individualizată, mai ales când raportul numeric între copii şi instructor este mare (raportul optim este de 7 copii la o educatoare; în România raportul maxim legal este de 24).
Stimularea creativităţii

PREŞCOLARUL

Un program bun de grădiniţă oferă copiilor o mare varietate de activităţi, care le pot completa pe cele de acasă. La grădiniţă se obişnuieşte cu viaţa în colectivitate. Copiii sunt învăţaţi cum să coopereze, să aştepte să le vină rândul, să ajute la treburi, să urmeze reguli, să ia decizii şi să se înţeleagă cu alţii. Pe lângă activitatea didactică, un program educativ bun stimulează intelectul şi creativitatea copilului; îl învaţă despre alfabet, numere, muzică, artă, literatură, ştiinţă, protejarea mediului şi comportament. Activitatea fizică trebuie să fie stimulată prin jocuri sau exerciţii atractive. În condiţii ideale, alimentaţia ar trebui să respecte regulile unei nutriţii sănătoase pentru această vârstă, adică suficient lapte, carne şi fructe (vezi cap. „Alimentaţia”). Grădiniţa trebuie să fie un mediu prielnic pentru învăţarea deprinderilor igienice la masă (spălarea mâinilor cu apă şi săpun, folosirea tacâmurilor, a batistei etc.). Avantajele grădiniţei sunt: îngrijirea de către personal instruit, un program adaptat vârstei şi dezvoltării copilului, continuitate zilnică, ocazia de a se juca cu alţi copii de aceeaşi vârstă, numeroase jucării şi material didactic, hrană raţională şi supravegherea regulilor de sănătate.

Copilul trebuie pregătit pentru grădiniţă, prin prezentarea în prealabil a activităţilor: trebuie să ştie cum să se joace cu alţii şi să-şi aştepte rândul la joacă; să-şi împacheteze hrana din care mănâncă şi să pună la loc, în ghiozdan, ce-i rămâne. În completare, poţi să-i citeşti cărţi despre grădiniţă şi să-i vorbeşti cu entuziasm despre alţi copii, care sunt sau au fost acolo. Ţine copilul acasă, dacă are febră, vomită sau are diaree, are gâtul roşu şi dureros, o infecţie a ochilor netratată, o infecţie sau o erupţie a pielii, respiraţie îngreunată, durere mare, râie sau păduchi. Semne care arată neadaptarea copilului la programul grădiniţei: - tulburări de somn sau ale poftei de mâncare, - este dezamăgit când rămâne singur la grădiniţă, - arată nefericit la sfârşitul zilei, - devine retras, - dezvoltă tulburări de comportament. Dacă asemenea semne durează mai mult de o lună sau copilul este speriat, are coşmaruri, vânătăi sau alte semne de abuz, întreabă educatoarea şi consultă medicul. Semnele posibile de abuz fizic sunt: vânătăile, tăieturile şi alte leziuni, pe care copilul declară că i le-au făcut alţii. 121

Copiii care se adaptează mai greu la grădiniţă, sunt: cei certaţi de educatoare în faţa celorlalţi copii, cei care nu respectă ordinea şi disciplina în grup; nu se pot îngriji singuri sau se tem să folosească o toaletă necunoscută. Pentru a preveni aceste tulburări, du-te la grădiniţă şi încearcă să cunoşti educatoarea, înainte de a duce copilul acolo; joacă-te acasă de-a grădiniţa şi practică acţiunile şcolare; fă-i cunoştinţă copilului cu unul din viitorii colegi de grupă. Cere-i copilului să-ţi spună dacă cineva îi face ceva rău şi cercetează asemenea situaţii. Majoritatea copiilor se adaptează până la urmă la grădiniţă şi ajung să o iubească. Aceasta le uşurează trecerea în etapa de şcolar. Părinţii ajută copilul preşcolar să citescă, oferindu-le în primul rând exemplul lor propriu. Copiii trebuie să vadă părinţii citind, ei tind să copieze atitudinea părintelui de acelaşi sex. Poţi cere copilului să explice ceva din carte în mod relaxat şi distractiv. În casă sunt ziare, reviste, cărţi interesante pentru copii, gata de a fi citite. Vizitaţi împreună bibliotecile publice (dacă există). Nu forţa totuşi copilul să citească prematur. Pentru a fi gata de citit, copilul trebuie să-şi dezvolte privirea pentru a distinge literele şi cuvintele, a le urmări, să recunoască alfabetul, să înţeleagă cuvintele şi ideile citite. În plus, are nevoie de un vocabular şi o conversaţie apropiate vârstei. Începe prin a-i arăta copilului o carte care are o copertă, un titlu şi pagini, iar uneori ilustraţii. Încurajează copilul să caute detaliile în figuri sau ilustraţii, pentru a deosebi apoi mai uşor literele. Este bine anterior să se joace cu copii din primele clase.Vizitaţi împreună şcoala în care va învăţa. Copilul este gata de a merge la şcoală, când: - Este sănătos şi bine dezvoltat fizic: se joacă afară, aleargă, sare, scrie sau mâzgâleşte pe hârtie, colorează şi desenează; se odihneşte din plin; are o alimentaţie echilibrată; a fost examinat periodic de medic şi stomatolog şi vaccinat la timp. - Este pregătit social şi emoţional: s-a jucat mult cu copii de vârsta lui; are destulă încredere în el, pentru a explora şi încerca lucruri noi; poate lucra singur, se poate controla, ajută la treburile casnice; e curios şi dornic să înveţe. 122

COPILUL NOSTRU

„Poezia” de Octavia Ţarălungă

Pregătirea pentru şcoală

- Are limbaj şi cunoştinţe generale dezvoltate: i se citeşte zilnic; are cărţi; se joacă mult; vizionarea TV e controlată de un adult; este încurajat să pună întrebări, să clasifice lucruri şi să rezolve probleme; are ocazii să deseneze, să asculte, să înveţe muzică sau să cânte şi să danseze, să exploreze lumea din jurul lui, să vadă şi să atingă obiectele, să asculte sunete noi şi să guste alimente noi; ştie să-şi scrie numele şi adresa, să numere şi să recunoască forme şi culori. După terminarea grădiniţei, copilul nostru este pregătit să devină şcolar!

COPILUL ŞCOLAR
Copilul nostru, ajuns la vârsta şcolară (7-13 ani), are mai multă independenţă faţă de părinţi; prietenii şi profesorii au tot mai multă influenţă asupra lui. La şcoală, el trebuie să accepte reguli noi, pe lângă cele de la grădiniţă. Timpul afectat jocului scade, iar cel dedicat învăţăturii creşte.
Colegi

COPILUL ŞCOLAR

(7-13 ANI)

În cursul acestor ani, copilul nu se dezvoltă numai fizic, ci şi psihic şi social. Personalitatea sa se dezvoltă, temperamentul şi respectul faţă de sine însuşi se conturează, dar sunt încă influenţate, în mare parte, de părinţi şi de alţi adulţi. Deprinderile sociale se dezvoltă în cadrul familiei şi a grupului de prieteni, de aceea, comportamentul şcolarului necesită supravegherea şi intervenţia părinţilor şi a adulţilor din jur. Şcoala oferă posibilităţi imense de dezvoltare multiplă, în cadrul căreia, copiii supradotaţi se pot remarca. Posibilităţile sale de comunicare cresc considerabil. Pentru a se dezvolta armonios, legătura copilului şcolar cu membrii familiei este esenţială. În acest timp, tulburările la învăţătură încep să creeze probleme atât copilului, cât şi familiei şi profesorilor. Bolile cronice îngreunează uneori viaţa copilului şcolar, dar el poate fi îngrijit, pentru a avea în continuare o dezvoltare şi un ritm de viaţă aproape normale. În primii ani de şcoală, copilul creşte mai încet, în comparaţie cu perioada preşcolară sau cu cea care va urma, în adolescenţă. Copilul câştigă în greutate aproape trei kilograme pe an, iar în înălţime aproximativ cinci centimetri

(vezi tabelul de creştere la Preşcolar). Atât muşchii mari, cât şi mişcările fine se dezvoltă şi sunt accentuate de exerciţiile fizice. La această vârstă, băieţii şi fetele cresc diferit. Fetele tind să fie mai înalte şi mai grele decât băieţii, la începutul acestei perioade. Către 13 ani, băieţii încep să câştige în înălţime şi să le depăşească pe fete. Copiii au un ritm diferit de creştere, dar – dacă copilul tău îţi pare deosebit de scund sau de înalt – consultă medicul pediatru. Acesta va face o radiografie a oaselor lungi, pentru a determina vârsta osoasă, pe care o va corela cu vârsta copilului.

Fetele sunt mai dezvoltate fizic decât băieţii

DEZVOLTAREA FIZICĂ

La vârsta de 7 ani: - Îşi coordonează mai bine muşchii mari, decât mişcările fine. - Poate folosi bicicleta. - Îi plac jocurile de competiţie. - Alternează activităţile viguroase cu repausul. - Este preocupat de dinţii săi. La 8 ani: - Îşi dezvoltă controlul asupra mişcărilor fine. - Se accidentează uşor la joacă. - Este plin de energie şi se îmbracă neglijent. - Este preocupat de înălţimea şi de greutatea sa. La 9 ani: - Dexteritatea creşte. - Nu ia mult în înălţime sau în greutate. - Îi plac jocurile viguroase. - Devine mai interesat de aspectul fizic şi de îmbrăcăminte. La 10 ani: - Creşterea fizică variază mult de la un copil la altul. 123

Etape

COPILUL NOSTRU

- Este energic şi plin de spirit. - Face eforturi să-şi dezvolte condiţia fizică. - Poate fi neîndemânatic. - Poate încerca tutunul, alcoolul şi drogurile. La 11 ani: - Fetele pot creşte rapid în perioada prepubertăţii. - Băieţii încep să crească rapid ; perioada de creştere rapidă are loc cu un an sau doi mai târziu, decât cea a fetelor. - Arată disproporţionaţi. - Sunt preocupaţi de aspectul fizic. - Obosesc uşor şi par leneşi, deoarece creşterea rapidă le drenează energia. - Participă la sporturi de competiţie sau sunt interesaţi de ele. - Pofta de mâncare fluctuează. - Este posibil să vrea, în continuare, să încerce tutunul, alcoolul sau drogurile.

inclusiv cele alimentare. Cu toate acestea, deseori va fi tentat să mănânce şi diferite alimente, pe care le vede la televizor sau la prieteni, dar care nu sunt întotdeauna sănătoase; când sunt cu prietenii, mai degrabă cumpără suc sau îngheţată, decât lapte sau un fruct proaspăt. Pentru a compensa, oferă-i acasă alimente nutritive variate. Conceptul de nutriţie intitulat „piramida alimentară” este un ghid bun pentru alegerea proporţionată a alimentelor.Alimentele sunt împărţite în cinci grupe mari, fiecare grupă având substanţe nutritive importante, inclusiv vitamine şi minerale:
sucuri dulci, torturi, îngheţate, pâine albă

Piramida alimentară

Creşterea nu este niciodată dureroasă. Aşa zisele „ dureri de creştere” nu pot fi suficient de intense pentru a trezi copilul din somn sau a-l opri de la joacă. Durerile de picioare nu apar din cauza creşterii, nici chiar în fazele accelerate ale acesteia. Par să fie produse de unele întinderi musculare moderate, care apar când copilul practică intens o anumită activitate fizică, fără a se odihni pentru a permite refacerea muşchilor afectaţi. O baie caldă, repaus, atenţia şi grija părintelui îl pot pune pe picioare. Nutriţia corectă are o mare influenţă asupra sănătăţii copilului. O dietă variată şi echilibrată, care conţine proteine, glucide, grăsimi, vitamine, fitoelemente, antioxidanţi, minerale şi fibre vegetale ajută creşterea, măreşte energia organismului şi menţine sănătatea şcolarului. Preferinţele alimentare se dezvoltă devreme la copilul mic şi continuă la vârsta şcolară. Odată stabilite, sunt greu de schimbat. Cu cât înveţi mai devreme copilul să mănânce alimente sănătoase, cu atât mai bine. Pentru aceasta, e bine să aibă un model, deoarece copilului îi place să se ia după fraţii mai mari şi după părinţi, în multe din obiceiurile lui, 124

Durerile de creştere

lapte şi produse lactate fructe, vegetale, uleiuri vegetale

carne de vită, de porc, grăsimi saturate (unt, margarină solidă) leguminoase, nuci, peste, oua, carne de pui cereale, pâine din făină integrală efort fizic

ALIMENTAŢIA

Grupa 1: la bază este grupa formată din pâine, cereale, orez şi paste făinoase: 6 porţii pe zi. O porţie este egală cu o felie mică de pâine, o jumătate de cană (240 ml) de paste făinoase sau de orez. Noua piramidă alimentară (2005) recomandă consumul de pâine şi cereale integrale şi – doar rareori – pâine albă, paste şi orez alb, sau cartofi fără coajă. Grupa 2: de zarzavaturi, consumate din abundenţă, de 3 ori pe zi şi fructe – de 2 ori pe zi. O porţie înseamnă un fruct: măr, pară, banană, jumătate de cană cu fructe tăiate sau trei sferturi de cană cu suc de fructe. Grăsimile sunt şi ele necesare în hrana zilnică. De preferat grăsimile sănătoase, din uleiuri vegetale (ulei de rapiţă, de porumb, floarea soarelui, măsline) sau de peşte, în locul grăsimilor solide, nesănătoase.

Piramida alimentară

(Riboflavina)

(Tiamina)

(Niacina)

vit B1

Fier vit B3

necesare 2-3 porţii pe zi. Dacă nu le tolerează, poate consuma preparate fără lactoză sau cu unele suplimente nutritive de calciu.
Paharul cu lapte zilnic

COPILUL ŞCOLAR

vit B2

Zinc Fibre alimentare

Magneziu

vit B6

Folat

pâine integrală

Substanţele nutritive, comparativ, în pâinea integrală şi pâinea albă Mirosul pâinii proaspete

10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 % substanţelor nutritive din pâinea albă comparativ cu pâinea integrală

pâine albă

Grupa 5: alimentele care trebuie folosite moderat sunt dulciurile, care nu aduc de obicei decât calorii goale, grăsimile saturate (de origine animală) şi trans (de ex. margarina solidă), pâinea albă, sărăcită de produsele nutritive din coajă, orezul alb, decorticat şi pastele din făină rafinată. Pentru a consuma substanţe nutritive cât mai variate, alege fructe şi zarzavaturi puternic colorate (ca de curcubeu) conform tabelului de mai jos. Tabel nr. 11 Curcubeul fructelor şi zarzavaturilor
Albastru/ Antioxidanţi - cu rol în Mure, fragi, struguri violet memorie şi prevenirea negri, prune, vinete, infecţiilor urinare; varză roşie fructele proaspete care conţin vitamina C Verde Fitoelemente de ex. Luteina - cu rol în vedere; zarzavaturile cu frunze verde închis sunt foarte bogate în vitamine şi substanţe minerale Spanac, varză de Bruxelles, linte, fasole verde, ardei graşi verzi, varză verde, mazăre, dovlecei, kiwi, mere verzi, struguri verzi, broccoli Culoarea Substanţe nutritive Exemple

Fructe proaspete

Grupa 3: leguminoase (fasole, mazăre, linte), seminţe şi nuci – o dată pe zi. Sunt o sursă excelentă de proteine, fibre alimentare, vitamine, minerale şi fitoelemente. O bună sursă de proteine de calitate superioară, grăsimi nesaturate şi vitamine sunt ouălele, carnea de pasăre şi peştele; se recomandă o porţie de 50-80 de grame de carne slabă gătită, pui sau peşte, o jumătate de cană de fasole uscată gătită, un ou sau două linguri de cremă de alune, pe zi. Grupa 4: produse lactate: lapte, iaurt şi brânză, degresate sau parţial degresate; sunt

Galben/ oranj Roşu

Beta caroten , vitami- Dovleac, pepene galna C şi antioxidanţi ben, ardei gras galben, porumb, piersici, prune galbene, portocale Carotenoizi de ex. licopeni - cu rol posibil în prevenirea cancerului

Alb

Vitamine şi antioxidanţi de ex. allicin din ceapă - cu rol în stimularea sistemului imun

Roşii, fasole roşie, pepene roşu, cireşe, vişine, mere roşii, căpşuni, ardei gras roşu, sfeclă, strugurei roşii, zmeură, grepfruit roz Ceapă, usturoi, praz, ridichi, conopidă, rădăcina de ţelină, banane, pere

125

COPILUL NOSTRU

Recomandările de substanţe nutritive sunt, în mare, ca şi cele pentru adult, cu suplimentele necesare creşterii.

Proteinele Sunt necesare pentru creştere şi multiple funcţii ale organismului, inclusiv cele de formare a anticorpilor care luptă împotriva infecţiilor. Fasolea, mazărea, cerealele, seminţele şi nucile, precum şi carnea, peştele, laptele, iaurtul, brânza şi ouăle, sunt surse valoroase de proteine. Proteinele din produsele animale conţin aminoacizi esenţiali şi colesterol, dar sunt bogate în grăsimi saturate. Pentru a evita excesul de grăsime, scoate grăsimea cărnii de vită, înainte de a le găti.

Substanţele nutritive

Grăsimile Sunt necesare pentru alcătuirea şi funcţionarea organismului, metabolism, absorbţia vitaminelor, coagularea sângelui şi pentru producerea energiei. Ele formează o parte importantă din alimentaţie. Grăsimile sunt de trei feluri, în ordinea descrescândă a valorii lor nutritive: - grăsimi nesaturate, cele mai indicate pentru a fi consumate de copii şi tineri, se împart în: • polinesaturate, cum sunt acizii graşi esenţiali omega-3 – din uleiuri vegetale (de porumb, măsline, in, rapiţă), din nuci, soia, peşte, carnea de pasăre; acizii graşi esenţiali omega-6 – din uleiul de şofrănel, floarea soarelui, porumb, soia. • mononesaturate, din măsline şi ulei de măsline, nuci şi grăsime de pasăre. Grăsimile nesaturate au rol în reglarea coagulării sângelui, prevenirea bolilor de inimă, a accidentelor cerebrovasculare şi – posibil – a eczemei, artritei reumatoide, lupusului ş.a. - grăsimi saturate, de consumat mai puţin: lapte integral şi produse lactate integrale, inclusiv îngheţată, carne de vită. Ele cresc colesterolul rău, nesănătos (LDL) şi contribuie la ateroscleroză. Plăci ateromatoase au fost găsite până şi la arterele copilului de 3 ani. 126

Fibrele alimentare Folosirea lor în alimentaţia copilului are ca scop principal evitarea constipaţiei. Când acest obicei se păstrează şi la adolescent şi adult, poate contribui la scăderea tulburărilor cronice gastrointestinale şi a celor cardiovasculare.

- grăsimi trans, care trebuie evitate: margarina din cutii, uleiurile parţial dehidrogenate, cele mai multe produse alimentare gata preparate, de ex. prăjituri, alimente tip fast food. Ele sunt mai dăunătoare sănătăţii decât cele saturate, deoarece cresc colesterolul rău (LDL), dar scad mult şi colesterolul bun (HDL), cresc factorii inflamatori din sânge şi măresc riscul bolilor de inimă şi a diabetului de tip 2. Grăsimile nu trebuie să depăşească 30% din caloriile zilnice ale dietei unui copil şcolar. Cel mult 1/3 trebuie să provină din grăsimi saturate, iar restul din grăsimi lichide, la temperatura corpului (poli- şi mono- nesaturate), din uleiuri de floarea soarelui, porumb şi măsline. Pentru a scădea grăsimea şi colesterolul din alimentaţie, ţine pe masă fructe şi zarzavaturi proaspete.
Margarina este grăsimea alimentară a copilului sărac

Vitaminele Luate ca supliment, nu sunt necesare în mod special pentru copiii cu o dietă echilibrată. Când

Sarea Trebuie de asemenea limitată. Pe cât posibil, serveşte-i copilului alimente sărace în sare şi ia solniţa de pe masă. Alimentele conservate sunt bogate în sare.

Zahărul Dulciurile furnizează, în majoritatea lor, calorii goale, cu valoare nutritivă scăzută. În general, copiii au tendinţa să consume zahăr în cantităţi mari, în detrimentul alimentelor sănătoase. Copilul trebuie obişnuit să evite băuturile dulci. În unele şcoli din Statele Unite s-a interzis vânzarea băuturilor dulci, tocmai din cauza efectului dăunător asupra sănătăţii copiilor.

Ce sunt antioxidanţii Sunt un grup de substanţe biologic active, care cuprinde fitoelementele, carotenoizii (din morcovi), împreună cu vitaminele A, C, E şi care neutralizează oxidanţii (particulele de oxigen rezultate în urma arderilor din organism). Oxidanţii sunt dăunători organismului, deoarece lezează membranele celulare şi materialul genetic, contribuind la apariţia unor boli de inimă, a cataractei, a cancerului şi a îmbătrânirii precoce. Nivelul lor este crescut în condiţii de fum de tutun, mediu toxic şi chiar de stres. Se găsesc în fructe şi zarzavaturi colorate, naturale, unde sunt echilibrate cu vitamine, minerale, fibre şi alte fitoelemente. Suplimentele cu antioxidanţi, luate în exces, pot fi dăunătoare.

Calciul Este necesar pentru dezvoltarea oaselor şi a dinţilor. Între 9 şi 10 ani, fetele absorb mai mult calciu, decât înainte şi după aceste vârste. Lipsa de calciu în copilărie încetineşte creşterea şi contribuie, mai târziu, la dezvoltarea osteoporozei. Calciul se găseşte în lapte, chiar şi în cel degresat, în brânză, iaurt, unele specii de peşte, în spanac şi broccoli, varză, făină de soia, fasole albă, alune, smochine, nuci, caise, spanac, ţelină. Absorbţia calciului din diferite alimente este inegală. Astfel, din conopida şi varza de Bruxelles se absoarbe peste 50%, din lapte şi produsele lactate aproximativ 30%, din fasolea neagră aproximativ 20%, iar din spanac se absoarbe doar 5%. Calciul din sângele copilului poate fi diminuat de unele băuturi carbogazoase dulci.

Fierul Este necesar în perioada creşterii, pentru dezvoltarea muşchilor şi a globulelor roşii. Când copilul are fier puţin în organism, poate prezenta simptome de nelinişte, iritabilitate, depresie şi sensibilitate la bolile infecţioase. Fierul alimentar se găseşte în carne, ficat, spanac, fasole, prune, linte, mazăre, făină de soia, nuci, alune, caise, smochine, mere. Mai nou în unele ţări, pâinea şi cerealele sunt suplimentate cu fier.

acestea lipsesc, însă, ceea ce este frecvent, medicul pediatru sau nutriţionistul poate recomanda un plus de vitamine. În general, vitaminele nu produc accidente, însă – luate în cantităţi mari – cele solubile în grăsimi (A şi D), pot fi toxice. Vitaminele nu sunt indicate în injecţii.

Tabel nr. 12 Alimente bogate în antioxidanţi
Mere Alimente Efectul favorabil

COPILUL ŞCOLAR

Struguri, în spe- Scad riscul de astm bronhic, boli de cial cei coloraţi inimă şi cancer Portocale Nuci Coacăze, mure, fragi negre Usturoi Roşii Ceapa Morcovi Varza, conopida, broccoli Cresc nivelul colesterolului bun (HDL) Protejează inima şi previn accidentele vasculare cerebrale Protejează împotriva îmbătrânirii creierului Protejează împotriva bolilor de inimă, infecţiilor şi a unor cancere Protejează împotriva cancerului de plămân Protejează ochii şi plămânii.

Menţin colesterolul în limite normale, protejează împotriva astmului şi a cancerului de plămân

Protejează împotriva infecţiilor, micşorează hipertrofia de prostată

Fasole, mazăre şi linte

Protejează împotriva bolilor de inimă, previn accidentele vasculare cerebrale şi cancerul Foarte bogate în antioxidanţi; unii experţi le consideră alimente aproape perfecte

Spanac şi alte zar- Protejează plămânii şi creierul zavaturi intens verzi Ouăle

Peşte şi ulei de peşte

Deşi sunt bogate în colesterol, sunt foarte hrănitoare pentru copii; consumul lor trebuie limitat la cei cu colesterol crescut sau care provin din familii cu hipercolesterolemie Protejează inima şi creierul Efect protector asupra inimii şi oaselor la femei, iar - la bărbaţi împotriva unor cancere

Soia şi derivate Ceaiul verde şi negru Ciocolata neagră

Deşi alimentele conservate nu sunt tot atât de nutritive, ca cele proaspete, sunt totuşi consumate frecvent. Învaţă copilul să citească etichetele de pe cutiile de conserve, pentru că acestea ar trebui să conţină informaţii despre valoarea calorică şi despre conţinutul în substanţe nutritive, în săruri, vitamine şi diverse E-uri. 127

Protejează împotriva bolilor de inimă, a cancerului de plămân şi a formării de cheaguri de sânge

Protejează împotriva cancerului şi bolilor de inimă, ajută la menţinerea greutăţii corporale şi previne osteoporoza

COPILUL NOSTRU

Sugestii practice - Este bine să înveţi copilul să mănânce alimente sănătoase: cartofi copţi, prăjituri făcute în casă, cu puţine grăsimi şi fără zahăr, eventual îndulcite cu fructe, pâine, cereale, biscuiţi şi covrigi din făină integrală, floricele fără unt sau margarină, iaurt degresat, pui la grătar şi să consume mai rar cartofi prăjiţi, carne de porc, carne de vită grasă, rântaşuri, pui prăjit, pâine albă, ciocolată, îngheţată sau băuturi carbogazoase. - Şcolarul are nevoie zilnic de o masă dimineaţa (micul dejun) consistentă şi nutritivă, pentru a-i furniza energie în perioada de activitate maximă. Copilul nu ar trebui să plece la şcoală niciodată cu stomacul gol, iar la şcoală – într-o recreaţie – să ia o gustare.

a atinge pe deplin potenţialul său fizic şi intelectual. De aceea, este periculos să i se impună şcolarului o dietă restrictivă. - Nu folosi alimentele pentru a controla comportamentul copilului, a-l disciplina, a-l recompensa sau a-i arăta afecţiune. Copilul poate şti cât de mult trebuie să mănânce. El este responsabil de ce şi cât mănâncă, dacă mănâncă şi cum i se dezvoltă corpul. La rândul lor, părinţii răspund de: - ce îi dau să mănânce, - cum sunt preparate alimentele, - cât îl învaţă să pregătească mâncarea, - prezenţa copilului alături de ei la masă, cel puţin o dată pe zi, - felul în care se comportă la masă, - alte măsuri de bun simţ şi de igienă alimentară.
Masa de dimineaţă echilibrată

Ajutor la bucătărie

128

- La această vârstă, copilul poate învăţa unele tehnici simple de gătit şi să selecteze alimentele sănătoase, de cele mai puţin sănătoase. - Învaţă-l să folosească aragazul, pentru a evita accidentele casnice. - În condiţii optime, copilul şcolar preadolescent ar trebui să mănânce trei mese principale pe zi, bine echilibrate, şi două-trei gustări. La începutul pubertăţii, pofta de mâncare a copilului creşte foarte mult. O alimentaţie echilibrată este de preferat în fiecare zi, dar – când posibilităţile materiale sunt limitate – este suficient dacă pe parcursul unei săptămâni copilul primeşte o raţie echilibrată. - Din dieta obişnuită a şcolarului lipsesc cel mai des: proteinele, calciul, fierul, vitamina C şi A, acidul folic, piridoxina şi acizii graşi esenţiali. - Părinţii nu trebuie să exagereze, dându-i copilului şcolar o dietă săracă în grăsimi, deoarece acesta continuă să crească şi are nevoie de o alimentaţie echilibrată, pentru

În general, copiii mănâncă cel mai bine când părinţii nu-i controlează prea mult, dar nici nu sunt prea indulgenţi.

Numeroase plante alimentare care cresc spontan, necultivate, pe meleagurile ţării, pot fi folosite în alimentaţie, fiind deosebit de nutritive. Dintre acestea se pot menţiona: urzica, ştevia, loboda de grădină, păpădia, măcrişul, untişorul, năsturelul şi leurda. Acestora li se alătură unele plante de cultură (spanacul, salata verde) şi petalele unor flori de grădină (trandafir, nalbă mică, trifoi roşu, măr, vişin, cais, piersic, păpădie, toporaş, iasomie, urzică moartă, volbură, portulacă, gălbenele, prun ş. a.) cu rol alimentar, dar şi decorativ, mai ales la ornarea unor salate. Urzica ( Folium urticae ) conţine numeroşi aminoacizi, glucide, fitohormoni (hormoni vegetali), uleiuri esenţiale, provitamina A (beta caroten), vitaminele B1, B2, C, K, acid folic, acid pantotenic, potasiu, calciu, magneziu, fosfaţi,

Plante care cresc spontan în natură şi care sunt folosite în alimentaţie

siliciu, fibre alimentare şi enzime. Substanţa vezicantă pentru piele este inactivată prin opărire, uscare sau frecarea plantei cu puţină sare, la care se adaugă câte o linguriţă de oţet şi de untdelemn. Se poate prepara prin fierberea plantei, meticulos spălate în prealabil, sau prăjirea în puţin untdelemn cu puţină sare şi usturoi, la care se adaugă un sos alb, preparat din lapte, cu o lingură de smântână şi una de făină. Se fierbe la foc încet 10-15 minute şi se condimentează după gust. De asemenea, din urzici se pregătesc ciorbe gustoase. Ştevia şi măcrişul (Rumex patientia) sunt plante înrudite din flora spontană sau cultivate în grădini. Conţin cantităţi mari de vitamina C, calciu, potasiu, fier şi magneziu. Au acţiuni antiscorbutice (combat boala denumită scorbut) şi diuretice. Preparatele culinare sunt asemănătoare celor din spanac. Loboda de grădină (Artiplex hortensis) conţine substanţe nutritive asemănătoare spanacului şi alte fitoelemente. Se prepară ca salată sau ciorbe delicioase, cu hrişcă sau orez. Are valoare alimentară prin vitamine, minerale. În afară de valoarea alimentară au şi acţiune diuretică. Untişorul (grâuşorul) (Ranunculus ficaria). Frunzele conţin vitamina C în cantităţi mari, proteine, săruri minerale şi cantităţi mici de glucide. Atenţie: se folosesc doar frunzele tinere, înainte de înflorire, sub formă de salată crudă sau preparate culinare; după maturare – toate părţile plantei devin toxice. Năsturelul (Nasturtium officinale) denumit şi hreniţă, brâncuţă de apă, frunza voinicului, creson etc, creşte în jurul pâraielor limpezi. Are un gust asemănător hreanului. Conţine concentraţii mari de substanţe minerale, mai ales fier, iod, calciu, magneziu, zinc, fosfor, sulf şi cupru. Este bogată în vitamina C, apoi vitaminele A, B1, B2, B3 şi E. Se poate consuma crudă, dar foarte bine spălată, pentru a înlătura riscul de parazitoze de la vitele care pasc într-un astfel de sol. Din el se prepară salate şi sucuri proaspete, diluate cu apă. La adult are numeroase întrebuinţări terapeutice.
Urzica

Alimentaţia copiilor şcolari poate fi adeseori neraţională şi dezechilibrată: cu supă de trei ori pe zi, cu exces de cartofi prăjiţi sau de paste făinoase timp de săptămâni la rând, sau pacheţele de biscuiţi sau eugenii. Uneori copiii veniţi la cabinetul medical cu dureri de stomac, spun că nu au mâncat nimic în ziua respectivă. Copiii proveniţi din medii mai sărace recurg mai ales la o alimentaţie predominant vegetală (cartofi, varză, pâine, mămăligă, zarzavaturi şi legume). Sărăcia tinde să impună o alimentaţie limitată şi monotonă, compusă dintrun singur fel de mâncare, de ex. cartofi. Din cauza imposibilităţii respectării principiului de bază al alimentaţiei – varietatea – aceşti copii devin malnutriţi.
Copil subnutrit

Subnutriţia

COPILUL ŞCOLAR

Spălarea mâinilor Este modul cel mai important în care poate fi prevenită răspândirea bolilor infecţioase, inclusiv răcelile. Cere-i copilului să-şi spele mâinile, când intră în casă, după ce merge la toaletă şi înainte de masă. Când este posibil, şcolarul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi să folosească săpun. Copilul trebuie să se spele complet, adică atât pe palme, cât şi între degete şi sub unghii, frecând mâinile cu spumă, sub apă curgătoare. Baia menţine curăţenia corpului, stimulează circulaţia pielii şi calmează spiritul. Copiii trebuie să facă baie zilnic, de obicei seara, înainte de culcare. În condiţiile sociale actuale (noiembrie 2006), acest lucru nu este întotdeauna posibil; una – două băi pe săptămână constituie un minim de igienă corporală pentru copii, ca şi pentru părinţi. 129

Curăţenia

ÎNGRIJIREA ZILNICĂ

Alternanţa la duş a apei calde-reci (uneori de nevoie!) este un bun mijloc de învigorare a organismului. Duşul nu este contraindicat în perioada menstruaţiei. Spălarea părului este necesară de câteva ori pe săptămână, iar cea a picioarelor zilnic.

COPILUL NOSTRU

Igiena intimă Fetele trebuie să evite să stea în cadă, în apă cu şampon sau cu spumă de baie, deoarece aceste substanţe favorizează iritarea vaginală, urmată de prurit. Un efect calmant pentru vagin îl are baia, într-o cadă cu apă, în care s-a dizolvat ¼ de cană de bicarbonat de sodiu. Îmbrăcămintea În sezonul rece, îmbrăcămintea trebuie să fie alcătuită din mai multe straturi izolante, care permit păstrarea unei părţi din căldura corporală, fără a crea condiţiile unei sere ambulante. Bumbacul permite absorbţia transpiraţiei. Pantalonii foarte strâmţi, purtaţi pe vreme caldă, pot contribui la infertilitate la băieţi, prin creşterea temperaturii testiculelor şi la vaginoză (inflamaţia nespecifică a vaginului) la fete. Lenjeria intimă trebuie schimbată zilnic. Hainele de şcoală se schimbă la venirea acasă şi se aerisesc. Încălţămintea cu toc foarte înalt la fete deformează coloana vertebrală şi provoacă dureri de spate mai târziu.

de 6 ani sunt primii care se cariază, deoarece mineralizarea lor începe în timpul naşterii şi smalţul lor este foarte sensibil la carie. Orice carie a lor trebuie tratată prompt. Din nefericire, suprafaţa sa ocluzală (de muşcare) este locul cel mai frecvent în care se formează caria. Pentru a preveni asta, dentistul ar trebui să aplice întotdeauna un strat protector de plastic pe suprafaţa ocluzală a molarului de 6 ani. Aceşti dinţi nu trebuie scoşi niciodată; o asemenea greşeală ar produce tulburări permanente în poziţia şi în muşcătura dinţilor, necesitând mai târziu corecturi ortodontice complexe.

Dezvoltarea dinţilor: În clasa întâi, copilul are câţiva dinţi care se clatină, iar cei din faţă pot lipsi. În această perioadă, îi apar cam 4 dinţi permanenţi pe an. Aceştia sunt mai mari decât cei de lapte şi mai puţin albi. La 6 ani, primii molari permanenţi s-au dezvoltat deja şi ies în spatele molarilor primari, neobservaţi, fără dureri. Primii molari sunt cei mai importanţi dinţi din gură. Dacă sunt aşezaţi corect, ei funcţionează ca o fundaţie pentru arcul dentar şi menţin în poziţie corectă ceilalţi dinţi. În timp ce dinţii din faţă cad, cei patru molari de la 6 ani menţin falca în poziţie şi îi ţin locul celui de-al doilea molar (de 12 ani) permanent, ce va ieşi în spatele lor. Aceşti primi molari trebuie protejaţi cu sfinţenie. Molarii 130

Îngrijirea dinţilor

Schiţa dentiţiei permanente

Dinţii din faţă cresc acum sub gingii, iar cei temporari cad; copilul este ştirb. La 6 ani, craniul şi falca de sus (a maxilarului) au crescut aproape complet, dar mandibula – nu. Faţa capătă dimensiuni diferite, iar şcolarul pierde aspectul de copilaş. La 10 – 11 ani, au loc schimbări importante ale dentiţiei. Incisivii permanenţi au apărut; molarii de lapte cad pe rând, fiind înlocuiţi de premolari. Rădăcina caninilor de lapte se resoarbe şi încep să erupă caninii permanenţi. Al doilea molar permanent este gata să erupă, iar măseaua de minte (al treilea molar) se mineralizează. Spaţiile

dintre dinţii din faţă nu se închid până ce nu au erupt caninii.
Şcolăriţă ştirbă

Dinţii de lapte (temporari) slăbiţi trebuie scoşi. Se prind între două degete şi se trag brusc afară. Dacă dintele nu e destul de slăbit, nu va ieşi. Durerea este scurtă şi apare din cauza ţesuturilor moi. Pentru a evita durerea, se pot pune câteva picături de xilină (anestezic local) pe dinte. Dacă sângerează, se presează locul cu o bucată de vată sau tifon. Dinţii înghiţiţi accidental trec prin tubul digestiv nedigeraţi, ca un sâmbure de cireaşă. Învaţă copilul să-şi perie dinţii după masă şi să-i cureţe cu aţa dentară, seara. Fără o îngrijire atentă, zilnică, copilul riscă să aibă carii, dureri sau să-şi piardă dinţii. Un copil, care îşi îngrijeşte bine dinţii, nu ar trebui să aibă carii dentare.
Suprafeţele dinţilor rămase necurăţate, după perierea lor

Perierea dinţilor Se face după reguli pe care trebuie să le ştii – ca părinte – pentru a le transmite copiilor tăi: - Foloseşte pastă de dinţi preferabil cu fluor şi periuţă cu peri moi, din nailon, rotunjiţi la capăt. - Cercetează frecvent dinţii copilului. Dentistul îi poate da să sugă o tabletă ce colorează părţile necurăţate din dinţi, unde persistă placa dentară şi se formează mai des cariile. Astfel, veţi vedea amândoi locurile unde trebuie insistat mai mult cu periajul.
Poziţia oblică a periuţei la inserţia gingiei

(smalţul) şi ajută la prevenirea cariilor dentare.

COPILUL ŞCOLAR

Până la 7-10 ani, copilul trebuie ajutat să-şi perie dinţii, deoarece – abia acum – capătă dexteritatea să şi-i cureţe bine. După această vârstă, trebuie să răspundă de îngrijirea propriilor săi dinţi. Dinţii trebuie periaţi cel puţin de două ori pe zi, ideal la cinci-zece minute după masă. Periuţa trebuie să fie mică şi cu perii moi. Pasta de dinţi ce conţine fluor, poate întări porţiunea exterioară a dintelui

- Aşează capul periei de-a lungul0 dinţilor, cu vârful perilor într-un unghi de 45 grade, pe marginea gingiei. Copilul trebuie să se privească în oglindă, pe măsură ce se perie. - Perie-ţi dinţii cu mişcări uşoare, de du-te – vino, scurte, cât jumătate din lăţimea unui dinte. Dinţii nu se freacă tare; apasă foarte uşor, frecând unul sau doi dinţi deodată, apoi mişcă peria la următorii dinţi. - Perie gura în mod sistematic. Începe cu ultimul dinte, apoi du-te către dinţii din faţă, periind suprafeţele din afară. Foloseşte aceleaşi mişcări scurte, de du-te – vino, fără a apăsa tare pe suprafeţele interne. Perie în întregime cele patru sferturi ale gurii. - Pentru a curăţa feţele interne ale dinţilor din faţă, ţine peria vertical, oblică pe gingie şi foloseşte mişcări scurte, de sus în jos.
Poziţia periuţei pentru faţa internă a dinţilor din faţă

131

Folosirea aţei dentare Pentru o bună îngrijire a gingiilor, este necesară folosirea zilnică a aţei dentare, pentru a curăţa spaţiile dintre dinţi, a masa gingia şi a previni bolile gingiei (paradontoze) care provoacă mai târziu căderea dinţilor. Aţa dentară curăţă suprafeţele dintre dinţi şi masează gingia.
Folosirea aţei dentare

- Cu peria ţinută orizontal, freacă suprafeţele de mestecare ale dinţilor. Nu neglija şanţurile şi gropiţele de pe suprafaţa molarilor, care sunt mai greu de curăţat. - Curăţă chiar limba cu peria – gura va fi mai proaspătă, după aceea. - Clăteşte dinţii cu forţă. Zâmbeşte!

COPILUL NOSTRU

Tabel nr. 13 Sugestii alimentare, pentru a micşora pericolul cariilor dentare:
Grupul alimentar: Produse lactate: Consumă frecvent: Consumă rareori: lapte, brânză, iaurt, carne slabă de vită sau de pasăre, peşte, ouă; legume proaspete sau conservate ciocolată, îngheţată, iaurt cu fructe, alimente îndulcite

Carne şi înlocuitori:

Zarzavaturi: salate verzi, morcovi, morcovi cu zahăr ridichi, castraveţi, Pâine şi cereale: Altele:

sirop sau suc, gemuri, dulceţuri, marmeladă, conserve, băuturi sau sucuri de fructe

floricele, biscuiţi, pâi- prăjituri, plăcintă, cene prăjită, covrigi reale îndulcite, pizza

- A ţ a dentară rotundă sau lată, cerată sau nu, se foloseşte o dată pe zi, după perierea dinţilor, înainte de culcare. - Lungimea aţei este de 35 – 40 de cm. Se înfăşoară în jurul degetului mijlociu de la o mână şi în jurul arătătorului mâinii celeilalte. Aţa se desfăşoară de la un deget şi se înfăşoară pe celălalt, pe măsură ce trece de la un dinte la altul. Începe cu dinţii cei mai îndepărtaţi, de ex: stânga sus, cu aţa de 5 cm între degete, aşezată între dinţi, prin mişcări de du-te – vino. - Când ai ajuns cu aţa la gingie, îndoaie-o în jurul unui dinte, în formă de „C”, şi mişc-o de sus în jos, fără a apăsa pe gingie. - Îndoaie apoi aţa în jurul dintelui alăturat şi mişc-o de sus în jos, de câteva ori. - Scoate aţa dintre dinţi, cu mişcări de du-te – vino. - Fă aceleaşi mişcări, folosind degetele arătătoare, pentru dinţii de jos. - Mută-te de la un dinte la altul, până când toţi au fost curăţaţi. 132

Obiceiuri proaste ale copilului, care influenţează igiena dinţilor: - Îşi muşcă buzele: ambele par crăpate, iar buza de jos pare mai mare, decât cea de sus; - Îşi împinge limba: de fiecare dată când copilul înghite, îşi împinge limba între dinţi, chiar când gura este închisă. Copilul trebuie să înveţe să înghită corect, când mănâncă sau bea, observându-se în faţa oglinzii.

La câteva minute după consumul alimentelor din cea de-a treia coloană, dinţii trebuie curăţaţi neapărat. Du copilul periodic la stomatolog, pentru a-i examina dinţii, chiar dacă nu îl dor, sau ori de câte ori se plânge de durere de dinţi; până când este văzut de medic, durerea se poate trata cu paracetamol, luat pe gură.

gumă de mestecat fă- băuturi dulci, bomboară zahăr ne, caramele, miere, siropuri, zahăr, gumă de mestecat cu zahăr.

Deformarea dinţilor prin împingerea limbii

- Îşi roade unghiile: unghiile nu mai au nevoie să fie tăiate;

- Îşi muşcă degetele: apar bătături pe degete; - Îşi suge degetele: degetele par curate; - Îşi muşcă obrazul: faţa internă a obrazului este umflată; - Scrâşneşte din dinţi (bruxism): îşi strânge dinţii cu zgomot, mai ales în somn. Nu provoacă malocluzie (alinierea defectuoasă a dinţilor), nici tulburări de vorbire. La copiii cu bruxism, este foarte importantă prevenirea atentă a cariilor dinţilor de lapte. Anunţă dentistul despre acest obicei al copilului. Dentistul îi poate prescrie să poarte, pe timpul nopţii, o proteză de plastic, care să micşoreze frecarea şi uzura suprafeţei ocluzale (masticatorie) a dinţilor. Nu există încă o metodă eficace, pentru a trata acest obicei. - Ţine obiecte în gură timp îndelungat: când copiii sug diferite obiecte (colţul cearşafului, creionul, jucăriile etc.) timp de câteva ore zilnic, se produce malocluzie. Aceste obiceiuri sunt o reacţie emoţională a copilului. Pentru a renunţa la un obicei, copilul trebuie făcut conştient că îl are. După ce copilul înţelege că are un obicei prost, părinţii pot folosi metode prin care să-i amintească de el: dacă îşi suge degetele, îi poate pune în mână o mănuşă, pe timpul nopţii. Obiceiul de a împinge limba printre dinţi e mai greu de tratat şi pot trece câţiva ani, până când copilul se dezobişnuieşte. Cu toate acestea, e mai uşor să te chinui să-l dezveţi de acest obicei, decât să-i faci tratament ortodontic de corecţie. Tabel nr..14 Controlul îngrijirii dinţilor la vârsta de 9 ani :
Limba, buzele, gingiile şi obrajii Este limba curată, neîncărcată? DA NU Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a împinge limba printre dinţi de fiecare dată? Sunt buzele de aceeaşi mărime ? Este buza de jos fără crăpături sau fisuri?

COPILUL ŞCOLAR
Numărul: Câţi dinţi are copilul? Are copilul cel puţin 4 dinţi permanenţi în faţă, atât sus, cât şi jos şi 4 molari permanenţi, 2 sus şi 2 jos? Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă (sunt aşezaţi) în faţa celor de jos? Vin toţi dinţii în contact când închide gura? Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi? Sunt dinţii simetrici egali? Culoarea Muşcătura

Sunt molarii de lapte netociţi? Tocirea lor este un semn de scrâşnire a dinţilor Eşti mulţumită de aspectul dinţilor lui? Sunt dinţii permanenţi mai închişi puţin la culoare, decât cei de lapte? Ies uşor petele după spălarea dinţilor? Igiena

Sunt dinţii permanenţi de culoarea fildeşului? Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf la gingie, pe ambele feţe ? Sunt dinţii curaţi ?

Are gura un miros curat, dulceag?

Are două periuţe de dinţi ? (E nevoie de o zi pentru a se usca)

Foloseşte tabletele necesare pentru colorarea porţiunilor pe care nu şi le poate spăla cu periuţa?

Îşi curăţă dinţii zilnic cu aţă dentară, pe lângă perierea lor de două ori pe zi, cu periuţă şi pastă cu fluor?

A fost gura copilului văzută de un dentist, în ultimele şase luni ? Eşti mulţumită cu zâmbetul copilului ?

Observă în gura copilului următoarele caracteristici normale; dacă răspunzi “Nu”, consultă stomatologul
Modificat după Moss, 1993

Este gingia dintre dinţi tare, şi de culoare roz?

Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale şi neumflate ? (Glandele parotide, principalele glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a mucoasei, în spatele molarilor) Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este aceeaşi peste tot? Sunt gingiile netede şi neumflate? (La această vârstă nu mai ies de obicei dinţi) Dinţii

Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei?

La şase ani, copilul are nevoie de 11 ore de somn, iar la 12 ani, de mai mult de 9 ore. Activitatea fizică şi temperamentul copilului pot influenţa durata somnului. Sugestii pentru un somn odihnitor : - Viaţă organizată ; - Activitate fizică normală; - Aerisirea camerei înainte de culcare ; - Îmbrăcăminte lejeră, în timpul somnului ; - Evitarea luminii şi a zgomotului ; 133

SOMNUL

Dificultăţi de a adormi Uneori, există o întreagă luptă pentru a trimite copilul la culcare. Ani de-a rândul, acestuia îi va lua câteva ore bune să adoarmă. Cauze: - Probleme de comportament; copiii nu se supun regulii de a merge la culcare; - Agitaţia sau neliniştea din timpul zilei, de la şcoală, poate continua şi seara, la culcare; - Copilul vrea să-şi petreacă timpul singur, netulburat de alţii; - Tulburări ale ciclului de somn şi veghe: unii copii adorm târziu noaptea şi se trezesc târziu dimineaţa; alţii – dimpotrivă – adorm devreme şi se trezesc foarte devreme. Aceste „obiceiuri” sunt, de fapt, manifestări ale bioritmului fiecăruia. - Copiii cu sindrom hiperactiv şi deficit de atenţie au nevoie de mai puţine ore de somn decât ceilalţi; deseori adorm greu. Dacă un asemenea obicei persistă, consultă pediatrul. Mersul în somn (somnambulismul) şi terorile nocturne ( vezi cap. Preşcolarul)

Insomnia (neputinţa de a adormi sau de a avea un somn continuu) Poate fi produsă de stres şi nelinişte. Dacă şcolarului îi este teamă de întuneric şi îi este frică să rămână singur noaptea, nu se poate relaxa şi nici nu poate adormi.

Tulburările de somn (în afara celor descrise la cap. « Preşcolarul » )

- Evitarea lecturii şi a programelor TV care creează tensiune, înainte de culcare. Asigură-te că doarme suficient. Nu-l forţa să adoarmă când nu este gata, cere-i – însă – să-şi facă un obicei din a merge la culcare la ore regulate.

COPILUL NOSTRU

Apneea din somn Pe parcursul nopţii, unii copii se opresc de câteva ori din respiraţie, din cauza obstrucţiei căilor respiratorii, provocată de amigdalele mărite sau de obezitate. În mod instinctiv, copilul se luptă să respire şi de aceea se trezeşte câteva momente, până când respiraţia revine la normal, apoi adoarme la loc, fără să-şi amintească ce s-a întâmplat. Astfel de momente au loc de mai multe ori în cursul nopţii. De aceea, somnul poate fi insuficient, urmat a doua zi de somnolenţă. Asemenea copii sforăie, uneori, în timpul nopţii, ca rezultat al obstrucţiei căilor respiratorii. Dacă va fi tratată cauza, copilul se va bucura din nou de un somn normal. Starea de oboseală se manifestă la copii prin: tulburări de atenţie, de concentrare, scăderea adaptării la efort şi iritabilitate, agitaţie, apatie, depresie, lene, alte modificări de comportament, tulburări de somn, scăderea funcţiei viziuale, auditive şi motorii. Oboseala intensă se manifestă prin dureri abdominale, dureri musculare şi de cap, senzaţie de sufocare, palpitaţii, lipsa poftei de mâncare şi pierderea în greutate. Cauzele frecvente ale oboselii sunt: efort intens, odihnă redusă, somn insuficient, anemie şi condiţii precare de viaţă. Este mai frecventă la sfârşitul săptămânii şi al trimestrelor. Oboseala cronică şi surmenajul necesită întreruperea îndelungată a lucrului şi intervenţia medicală. Orice părinte trebuie să se asigure că vaccinările sunt făcute corect şi la timp. Vaccinurile de astăzi sunt sigure şi, în general, produc doar efecte secundare minore, cum ar fi febra sau roşeaţa locală. Reacţiile grave există, dar sunt extrem de rare. Tabel nr. 15 Schema vaccinărilor la şcolar: Vârsta Vaccinul recomandată DT, RRO VPO În şcoală În şcoală

Oboseala

VACCINAREA

134

Somnolenţa din timpul zilei Unii copii sunt foarte somnoroşi în timpul zilei, cel mai frecvent din cauză că nu au dormit destul în timpul nopţii. Unele medicamente pot da şi ele somnolenţă.

Vorbitul în somn De multe ori, copilul vorbeşte în somn cam o jumătate de minut, cu o voce monotonă şi de neînţeles. Nu necesită nici un tratament.

7 ani (clasa I )

9 ani (clasa III)

Legenda: DT = vaccin diftero-tetanic (împotriva difteriei şi a tetanosului) VPO = vaccin polio-oral (împotriva poliomielitei sau a paraliziei infantile) RRO = vaccinuri împotriva rujeolei sau pojarului, rubeolei şi a oreionului)

La vârsta şcolară, copilul devine tot mai responsabil de propria sănătate şi începe să-şi formeze un stil de viaţă sănătos. Acum este momentul în care părinţii şi profesorii trebuie să-l înveţe despre igienă, nutriţie sănătoasă, sexualitate, prevenirea accidentelor şi a abuzului substanţelor periculoase. Bolile cronice ca arteroscleroza, cancerul, diabetul zaharat şi osteoporoza, care apar la adult, pot fi prevenite începând din copilărie. Bolile de inimă şi cele ale vaselor de sânge, care apar din cauza îngroşării şi astupării arterelor, fac ravagii în România. Nivelul mare al colesterolului din sânge, hipertensiunea şi fumatul sunt principalii factori care duc la apariţia cardiopatiei ischemice (angină pectorală, apoi infarct de miocard). Au fost găsite leziuni de ateroscleroză la copii, începând de la vârsta de 3 ani! La 20 de ani, tinerii pot avea deja leziuni clare de arteroscleroză ale vaselor coronariene, care produc angină şi infarct (cardiopatie ischemică). Nu-i de mirare că unii oameni mor de infarct la vârsta de 40 de ani. De aceea, prevenirea acestor boli trebuie să înceapă de timpuriu, adică încă din copilărie. Prevenirea se face prin activitate fizică regulată, alimentaţie echilibrată, prin limitarea grăsimilor saturate de origine animală şi a celor hidrogenate – în favoarea uleiurilor, consumului mare de fructe şi zarzavaturi proaspete, evitarea fumatului, controlul hipertensiunii arteriale şi al obezităţii şi prin consult medical periodic, inclusiv examen de laborator al colesterolului şi trigliceridelor. Exerciţiile fizice sunt un mod sănătos de a menţine copilul în formă, de a se distra, de a-şi consolida respectul de sine şi de a se împrieteni cu alţi copii.

STILUL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS

Prevenirea aterosclerozei

Activitatea fizică

Alege un sport care îi place copilului şi-l avantajează : - Atletismul – dezvoltă cutia toracică, respiraţia, supleţea şi rezistenţa. Constituie un excelent stimulent al creşterii. - Nataţia – dezvoltă mult respiraţia, întăreşte muşchii coloanei vertebrale, ajută la creşterea în înalţime, lărgeşte umerii, îngustează şoldurile la băieţi şi formează un bust frumos, la fete. - Canotajul – dezvoltă mult musculatura pieptului, umerilor şi spatelui, precum şi respiraţia. - Gimnastica – dezvoltă supleţea şi agilitatea, eleganţa şi siguranţa gesturilor; trebuie completată cu jocuri în aer liber. - Ciclismul – dezvoltă muşchii bazinului, coapselor şi gambelor; nu este recomandat la copiii cu deformări ale coloanei vertebrale. - Sporturile cu mingea (fotbal, volei, handbal, basket etc) – dezvoltă îndemânarea şi spiritul de echipă. - Judo şi karate – dezvoltă uşurinţa mişcărilor, a disciplinei şi a stăpânirii de sine. Trebuie evitate de copiii cu afecţiuni ale coloanei vertebrale. - Dansul – dezvoltă eleganţa, stăpânirea de sine şi încrederea. Este foarte util pentru copiii timizi sau nervoşi, permiţându-le să capete încredere în ei şi să se dezvolte armonios. - Schiatul – întăreşte organismul şi dezvoltă curajul şi raţiunea. - Patinajul – creşte capacitatea de coordonare a mişcărilor şi îndemânarea; este deosebit de util copiilor timizi şi celor cu scolioză. - Boxul nu este recomandat, din cauza riscului de a provoca leziuni ale creierului. Toate sporturile duc la creşterea rezistenţei inimii şi a plămânilor, a forţei şi a rezistenţei musculare, dezvoltă armonios corpul, măresc pofta de mâncare, rezistenţa la boli şi dezvoltă încrederea în sine. Alte avantaje ale exerciţiilor fizice: cresc flexibilitatea corpului, menţin o greutate corporală normală şi controlează stresul. Copiii trebuie să exerseze intens, cu un puls peste nivelul lor de repaus, timp de 30 de minute, cel puţin de trei ori pe săptămână. Fă-l să i se pară interesantă activitatea ta în grădină sau la câmp şi pune-l să te ajute sau să muncească el singur. 135

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU
Activitate fizică plăcută şi utilă

Pentru copil, activitatea fizică trebuie să devină ceva obişnuit, ca mâncatul sau dormitul. Să joci fotbal, să sari coarda, să alergi, să te plimbi cu rolele, să te dai cu skateboard-ul, să mergi pe bicicletă, să înoţi, să mergi repede, să schiezi, să joci baschet, să dansezi sau să faci exerciţii aerobice, este nu numai sănătos, dar şi distractiv.
Copil obez

De multe ori, activitatea fizică a şcolarului nu este suficientă. Orele de sport de la şcoală sunt fie evitate, fie înlocuite cu ore de studiu. De cele mai multe ori, însă – la o clasă de 30 de elevi – copiilor le vine rândul să exerseze doar o dată sau de două ori, într-o oră de sport. Alteori, se pierde o bună parte din oră, pentru a învăţa regulile jocului. Sunt zile în care copiii sunt puşi să exerseze în clasa plină de praf, cu ferestrele închise, în loc să fie scoşi în curtea şcolii. Când ajung acasă, de multe ori, nu pot ieşi afară să se joace: au prea multe lecţii de făcut sau nu au prieteni. La sfârşit de săptămână şi de sărbători, pot sta în casă din cauza vremii, a fricii de accidente sau, pur şi simplu, din cauza lipsei unui loc de joacă. Sportul la copiii cu boli cronice Dacă nu este riscant, copilul cu o boală cronică serioasă nu trebuie oprit să facă sport.

136

Pentru aceasta, discută cu medicul pediatru, să vezi dacă restricţiile sunt absolut necesare. Dacă nu are voie să facă efort, explică-i clar copilului, înainte de a-i impune restricţiile. Nu este neapărat nevoie să facă un sport de performanţă, dar aproape fiecare copil îşi poate găsi o activitate pe măsură, care să-i facă plăcere şi în acelaşi timp să-i dezvolte şi forţa. Cele mai multe boli cronice nu necesită, de fapt, nici o restricţie privind activitatea fizică. De exemplu, copiii cu astm bronşic, pot face diverse sporturi de performanţă, dar au nevoie să ia medicamente înainte de exerciţii. Există campioni care au participat la concursuri mondiale, chiar dacă sufereau de astm. Şi copiii care au convulsii, controlate prin medicamente, pot face sport. Aceştia trebuie să evite însă exerciţiile care ar putea produce o convulsie, pentru că aceasta ar putea duce la leziuni grave. Înotul trebuie supravegheat îndeaproape. Copiii cu boli de inimă sau cu hipertensiune arterială pot participa la cele mai multe sporturi, cu recomandarea pediatrului sau a cardiologului, care stabileşte gradul de intensitate a exerciţiului. Copiii cu sufluri funcţionale pot face aproape orice sport. Cei cu scolioză sau artrită reumatoidă pot duce o viaţă activă, ca ceilalţi; un program de exerciţii speciale le ajută recuperarea. Copiii handicapaţi pot face şi ei diferite activităţi fizice, uneori chiar competitive, speciale pentru ei. Fetele pot face aceleaşi sporturi ca băieţii, inclusiv să joace fotbal. Exerciţiile fizice viguroase le dau un sentiment de egalitate cu băieţii şi de reuşită. În orice sport, preocuparea principală ar trebui să fie aceea de a te bucura şi – mai puţin – de a învinge. Încurajează, în acelaşi timp, copilul să aibă şi alte interese, în afara sportului. Copilul trebuie lăsat să facă sport, chiar dacă nu este foarte bun la învăţătură, deoarece toţi copiii au nevoie de activitate fizică. Arată-i că sportul este distractiv; ajută-l să-şi îmbunătăţească performanţele şi evită antrenorii care bruschează copiii. Cele mai bune exerciţii fizice sunt acelea la care participă întreaga familie. Părinţii încurajează astfel copiii şi le oferă un bun exemplu: plimbările pe jos sau cu bicicleta, mersul pe dealuri sau munţi, înotul – sunt activităţi care se pot face

împreună. Pe lângă ameliorarea condiţiei fizice, întăresc unitatea familiei şi formează obiceiuri sănătoase pentru restul vieţii. Majoritatea accidentelor legate de sport apar la ţesuturile moi; aproape 2/3 dintre ele sunt întinderi musculare şi entorse la nivelul articulaţiilor, cu separarea parţială a ligamentelor. Multe din accidente se întâmplă din cauza suprasolicitării (aşa-zisul sindrom “prea mult şi prea repede”). Copilul trebuie sfătuit să se oprească, atunci când simte că nu mai poate sau are dureri. Lozinca potrivit căreia “fără durere, nu progresezi” nu este adevărată ; mai degrabă mai încet, dar mai sigur. Tratamentul iniţial al unui accidentat sportiv are ca scop: - micşorarea edemului (umflăturii), prin aplicarea timp de 15 minute a unei pungi cu gheaţă; se repetă la interval de 2 ore. - comprimarea zonei cu un bandaj elastic, peste care se aplică punga cu gheaţă. - ridicarea braţului lezat deasupra nivelului inimii, pentru scăderea durerii şi a edemului. Acest tratament se aplică înainte ca medicul să pună diagnosticul. Trebuie evitată administrarea oricărui medicament, fără avizul medicului sau fără imobilizarea extremităţii lezate.

Accidentele sportive

Prevenirea accidentelor Accidentele reprezintă cauza principală a decesului la copiii de vârstă şcolară. De cele mai multe ori, acestea pot fi prevenite. Cele mai frecvente accidente mortale sunt cele auto, urmate de intoxicaţii, înec, foc şi arsuri. Accidentele uşoare apar la joacă, de ex. cele cu bicicleta sunt mai frecvente la băieţi. Copiii trebuie îndrumaţi – în mod repetat şi cu multă stăruinţă – să folosească trecerile de pietoni şi – pe cât posibil – să evite zonele cu trafic intens. Accidentele de maşină pot fi evitate, prin folosirea centurii de siguranţă. Toţi copiii, cu o greutate mai mare de 20 kg, ar trebui să poarte centuri de siguranţă, ca adulţii. Cei cu greutate mai mică trebuie să fie transportaţi numai în scaunul special pentru copil, care este prevăzut cu centuri de siguranţă. Dacă copiii ar purta centuri de siguranţă, numărul

deceselor survenite în accidentele auto ar scădea cu 70-85%, iar traumatismele grave cu 50%. Înainte de a porni automobilul, asigură-te că toţi copiii şi-au pus centura de siguranţă, apoi pune-ţi-o pe a ta, indiferent de distanţa pe care o ai de parcurs. Majoritatea accidentelor se produc pe o rază de 8 km în jurul casei. Deşi în România nu toate automobilele sunt prevăzute cu centuri de siguranţă pentru locurile din spate, acestea pot fi instalate. Centura trebuie întinsă peste pelvis, nu peste abdomen; într-un accident, copilul poate scăpa de sub o centura neîntinsă. Copiii destul de înalţi trebuie să folosească centura diagonală, pe care şi-o aşează de-a lungul umărului şi a porţiunii superioare a pieptului, nu peste faţă sau peste gât, nici sub braţ. Dacă automobilul nu are centuri de umăr ajustabile pentru copiii mai mici de 1,38 m, pot folosi numai centura inferioară, deşi acestea nu oferă acelaşi grad de protecţie, ca centura combinată “abdomen-umăr” . Câteva precauţii în plus: - condu cu uşile încuiate; - nu permite copiilor să scoată capul, mâinile sau picioarele pe fereastră; - nu transporta obiecte grele, nelegate, în interiorul maşinii: în caz de accident sau la o frână bruscă, acestea pot fi proiectate peste pasageri; - nu lăsa niciodată copiii mici singuri în maşină. Copiilor nu ar trebui să li se permită să conducă vehicule cu motor: motorete, motociclete, biciclete cu motor, pentru că nu prezintă nici o protecţie în caz de accident (în afară de cască, dacă există). Accidentele de bicicletă sunt frecvente la această vârstă. Ajută-ţi copilul să înveţe să o conducă bine şi să respecte regulile de bază. O bicicletă prea mare este periculoasă: când i-o cumperi, aşează-l pe şa; pentru a-i fi bună ca mărime, mâinile copilului trebuie să fie pe ghidon, iar cu picioarele să atingă pământul. Învaţă copilul să-şi menţină bicicleta în condiţii bune (frânele, cauciucurile, şeaua şi înălţimea ghidonului). Reguli pentru mersul pe bicicletă, pe care trebuie să le ştie şi copilul tău: - Poartă întotdeauna pe cap o cască de protecţie; folosirea căştii reduce cu 90% riscul de 137

COPILUL ŞCOLAR

leziuni ale creierului (traumatism cerebral), de aceea folosirea lor ar trebui legiferată. - Înainte de a traversa o intersecţie, opreştete şi priveşte în ambele sensuri. - Semnalizează cu mâna, înainte de a schimba sensul sau de a te opri. - Stai cât mai aproape de trotuar. - Fii atent la gropi, nisip sau pietriş. - Respectă toate semnele de circulaţie (stopuri şi semafoare). - Dă-le întâietate pietonilor. - În grup, circulă în linie, pe banda de trafic desemnată pentru biciclişti, atunci când există. - Fii atent la maşinile care dau înapoi sau la pietonii care ies în stradă. - Nu te agăţa de alt vehicul. - Foloseşte far şi lumini reflectorizante. - Evită să mai duci încă o persoană pe bicicletă. - Nu merge pe întuneric. - Circulă întotdeauna în acelaşi sens cu traficul. - Nu purta pantaloni lungi care pot fi prinşi în lanţul bicicletei. - Pentru a ţine ambele mâini pe ghidon, cară obiectele într-un rucsac sau într-un coş.
Joc periculos

COPILUL NOSTRU

Prevenirea înecului: - Învaţă copilul să înoate bine. - Să înoate alături de cineva experimentat. - Să evite saltul sau aruncarea cu capul înainte, de pe mal. - Să înoate acolo unde nu sunt valuri mari; să nu înoate pe timp de furtună. - Să nu se bazeze pe saltelele pneumatice, tuburile de cauciuc sau alte obiecte care se pot dezumfla. Adulţii şi adolescenţii trebuie să înveţe să acorde primul ajutor, prin resuscitarea cardiorespiratorie.

În barcă, fără colac de salvare

Prevenirea electrocutării, se realizează prin: - Izolarea prizelor nefolosite; - Supravegherea copilului, în apropierea cablurilor electrice; - Instruirea celor mici asupra zonelor cu risc de electrocutare. În caz de accident, părinţii trebuie să întrerupă imediat curentul şi apoi să acorde primul ajutor, care constă în masaj cardiac şi respiraţie artificială, începute imediat şi continuate până la camera de gardă. 138

Rolele şi skate-boardurile favorizează accidentele, din cauza vitezei mari şi a ridicării centrului de greutate al copilului. Pentru a scădea riscul de fracturi, sunt necesare perniţe protectoare la nivelul încheieturilor mâinilor, a coatelor şi a genunchilor.

Prevenirea arsurilor : Accidentele provocate de foc au loc mai ales în casă, iar decesele cele mai frecvente se produc din cauza inhalării fumului. - Interzice-le copiilor să se joace cu chibrituri, brichete sau alte substanţe inflamabile. - Nu fuma în casă; ţigara aprinsă arde mocnit un timp, după care flăcările pot izbucni pe neaşteptate, în timp ce familia doarme sau copilul e singur în casă. - Discută cu toţi membrii familiei şi repetă exerciţiile de evacuare imediată a casei, în caz de incendiu. - Păstrează la îndemână o lanternă care funcţionează; învaţă copiii ce trebuie să facă, cum să se oprească, să se arunce la pământ, să se rostogolească şi să-şi scoată hainele, dacă acestea au luat foc. Dacă se pot instala, detectoarele de fum sunt utile. Acestea trebuie verificate la fiecare 6 luni; de asemenea, se pot procura stingătoare de incendii, care trebuie folosite numai în cazul în care focul este mic. Dacă focul s-a răspândit, membrii familiei trebuie să părăsească imediat locuinţa, deoarece focul se extinde repede, în câteva secunde; când atinge stadiul critic, cuprinde totul.

Cele mai multe arsuri la şcolari nu se datorează însă focului, ci lichidelor fierbinţi. Vasele uitate pe foc sau pe aragaz, cu mânerul în afară, pot duce la asemenea accidente; fiind neîndemânatic sau nepriceput, copilul poate agăţa vasul şi acesta se poate răsturna peste el. Un alt tip de accident este cel produs prin expunerea la radiaţii. Copiii expuşi riscă să facă mai târziu leucemie, cancer de tiroidă sau cancer la sân. Alte probleme care apar după expunerea la radiaţii masive sunt: deficienţele mintale, tulburările psihice şi cele de creştere. Până la vârsta de 11-12 ani, cei mai mulţi copii nu pot face faţă situaţiilor de urgenţă care necesită luarea unei decizii imediate; de aceea, este bine să nu fie lăsaţi singuri în casă, până la această vârstă. Copilul are nevoie să se simtă în siguranţă acasă şi să fie pregătit să facă faţă unor situaţii neprevăzute: dacă bate la uşă un necunoscut sau se produce un accident (foc, inundaţie), să ştie ce trebuie să facă. El trebuie să-şi cunoască numele întreg, adresa şi numărul de telefon şi unde pot fi găsiţi părinţii. Pubertatea este perioada în care o persoană devine capabilă de reproducere; înseamnă maturizare sexuală şi modificări ale organismului, care includ organele de reproducere şi forma corpului. Pubertatea începe la fete odată cu dezvoltarea mugurilor sânilor, iar – la băieţi – odată cu mărirea scrotului şi cu alungirea penisului. Începutul pubertăţii este influenţat de mai mulţi factori: genetic (dezvoltarea timpurie sau târzie este un factor familial), starea de nutriţie (alimentaţia insuficientă poate întârzia creşterea şi dezvoltarea sexuală); nivelul de igienă scăzut, epuizarea fizică şi stresul emoţional. Toate acestea pot întârzia declanşarea pubertăţii. (Vezi şi vol. 3 Adolescenţii) Maturizarea caracterelor sexuale se face treptat, ceea ce permite împărţirea pubertăţii în cinci etape, dintre care şcolarul se regăseşte în primele trei:

Tabel nr.16 Etapele pubertăţii
Etapa I- a Prepubertate (preadolescentă): între 8 şi 11 ani lipseşte dezvoltarea sexuală externă, însă ovarele se măresc şi începe producerea hormonilor. Fete

COPILUL ŞCOLAR
Băieţi

Etapa a II-a

Etapa a III-a

Între 8 şi 14 ani Înmugurirea sânilor Primii peri pubieni (rari, uşor pigmentaţi, drepţi, pe labiile mari). Transpiraţie mirositoare Creştere accelerată în înălţime şi greutate Corpul capătă contur feminin

Între 9 şi 15 ani Penisul uşor mărit Testiculele mărite Păr pubian drept şi subţire Transpiraţie mirositoare Creştere în înălţime; forma corpului se schimbă; se dezvoltă muşchii. Între 11 şi 16 ani Penisul şi scrotul se măresc Părul pubian începe să crească Apare prima ejaculare (deseori în timpul somnului). Vocea se îngroaşă Apare mustăcioara

Prepubertate (preadolescent): între 9 şi 12 ani - lipseşte dezvoltarea sexuală externă; hormonii masculini devin activi şi testiculele se maturizează

(după J.M.Tanner, 1962)

Între 9-15 ani Sânii şi areolele se măresc, dar nu sunt încă proeminente Părul pubian se înmulţeşte, se închide la culoare şi devine mai creţ Vaginul se măreşte şi apare o secreţie vaginală albicioasă Prima menstruaţie (menarha)

PUBERTATEA

Aspectul corpului la băieţi şi fete în etapele I-III ale pubertăţii

Pubertatea este iniţiată de centrii nervoşi, situaţi într-o zonă de la baza creierului, numită hipotalamus. Aceştia stimulează activitatea hormonală a glandelor endocrine: hipofiză, suprarenală şi a glandelor sexuale (ovare şi testicule). Glandele sexuale sau gonadele secretă hormoni sexuali; aici cresc şi se maturizează celulele sexuale (spermatozoizi şi ovule). Ovarele femeii secretă estrogeni, care stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale feminine: creşterea 139

Modificările hormonale

COPILUL NOSTRU

140

Maturizarea organelor sexuale la băieţi Toate organele sexuale ale băieţilor – testiculele, scrotul, epididimul, veziculele seminale, prostata, glandele lui Cooper, vasele deferente, penisul şi uretra – cresc la pubertate.

sânilor, a părului pubian şi distribuţia grăsimii în corp. În plus, hormonii estrogeni menţin funcţia uterină, a vaginului, precum şi a mucoasei nazale şi bucale (orale), influenţând şi alte aspecte ale sănătăţii fizice şi mintale. Al doilea hormon feminin, numit progesteron, este produs de corpul galben al ovarului şi se formează la jumătatea ciclului ovarian. La băieţi, testiculele – măresc producţia de hormoni sexuali masculini (androgeni). Testosteronul, principalul hormon sexual masculin, influenţează dezvoltarea organelor sexuale masculine: veziculele seminale, epididimul, prostata, penisul şi scrotul, precum şi pe cea a caracterelor sexuale masculine secundare: părul de pe faţă şi corp, dezvoltarea scheletică, musculatura şi vocea. Testosteronul influenţează gradul de ambiţie socială, atât la fete, cât şi la băieţi. Hormonii estrogeni şi androgeni se găsesc atât la băieţi, cât şi la fete, dar în cantităţi diferite. În timpul copilăriei, sunt produşi de către glandele suprarenale şi gonade în cantităţi mici, dar cresc spectaculos în timpul pubertăţii. Principala diferenţă dintre concentraţia de hormoni masculini şi feminini este aceea că nivelul de testosteron la bărbaţi este relativ constant, pe când cel de estrogen şi progesteron al femeilor este ciclic. În afara creşterii corporale şi a dezvoltării sexuale, producţia mare de hormoni la pubertate, provoacă variaţii emoţionale extreme, schimbări de dispoziţie şi nestatornicie. Testosteronul produce masculinizarea băieţilor, iar estradiolul (hormon estrogen) feminizarea fetelor. Ambii hormoni influenţează şi funcţiile sistemului nervos central, inclusiv comportamentul şi emoţiile. Scăderea estrogenului se poate asocia cu o dispoziţie proastă, cum se întâmplă în perioada pre-menstruală la unele fete. La băieţii adolescenţi, nivelul de testosteron este corelat cu libidoul (dorinţă sau apetitul sexual) şi se manifestă prin impuls sexual, masturbare şi potenţă. Apetitul sexual la fete este determinat, aproape în întregime, de factori psihosociali, hormonii având o influenţă mult mai mică decât la băieţi.

Maturizarea organelor sexuale feminine Maturizarea sexuală a fetei cuprinde atât organele interne: ovarele, trompele, uterul şi vaginul, cât şi pe cele externe denumite, împreună, vulvă. Cu un an – doi înainte de prima menstruaţie, fetiţa poate observa o scurgere apoasă limpede sau alb-lăptoasă, din vagin, care lasă o urmă gălbuie pe chiloţi, când se usucă. Această secreţie este normală, fiind un semn al începutului pubertăţii. Dacă scurgerea are însă un miros puternic, neplăcut sau provoacă mâncărimi sau înroşirea vulvei, dacă este griverzuie sau galbenă, este semnul unei infecţii a

Dezvoltarea completă a penisului durează între 2 şi 5 ani. Capul penisului, numit gland, este acoperit de o cută a pielii numită prepuţ, care poate fi uneori înlăturată chirurgical, prin circumcizie. Circumcizia se practică din motive religioase şi nu neapărat din motive de igienă, deşi recent s-a demonstrat că protejează împotriva contactării HIV. Retragerea prepuţului uşurează igiena glandului. Dacă prepuţul nu se retrage, iar glandul nu este spălat, se acumulează o secreţie albicioasă, numită smegmă – care poate duce la iritarea şi infectarea zonei. Când pielea glandului nu se poate retracta, se numeşte fimoză. Când fimoza este strânsă, poate necesita intervenţie chirurgicală. Dacă – după retractare – pielea nu poate fi împinsă înapoi, penisul se poate umfla şi poate fi foarte dureros; aceasta se numeşte parafimoză şi necesită ajutor medical imediat. Testiculele sunt organele care produc spermatozoizii. Cele două testicule sunt situate în scrot. Modificările de dispoziţie sexuală la băieţi nu sunt influenţate de fluctuaţiile hormonale, ca la fete, ci de alţi factori: starea de sănătate, oboseala, mediul ambiant, vremea etc. Băieţii sunt la fel de jenaţi, ca şi fetele, de modificările corpului lor la pubertate. Aşa cum prima menstruaţie este un semn pentru fată că trece prin pubertate, la fel este şi prima ejaculare pentru băieţi. Apariţia părului pubian este prima indicaţie clară a pubertăţii, deşi creşterea penisului şi lărgirea testiculelor încep, de obicei, înainte. Maturizarea fizică la băieţi se asociază cu un sentiment de putere şi cu impulsul de a se îndrăgosti.

vaginului şi trebuie consultat medicul, pentru tratament. Fetiţa se naşte cu aproape 400.000 de foliculi în fiecare ovar. La pubertate, fata are cca 80.000 foliculi în fiecare ovar. De obicei, un folicul se maturează într-un ovul la fiecare lună (28 zile). Ciclul menstrual la fete variază între 20-40, chiar 60 de zile, cu o medie de 28 zile. Durata acestuia diferă în mod normal de la o fată la alta şi chiar la aceeaşi persoană. Prima menstruaţie (menarha) apare, de obicei, după perioada în care fata creşte puternic în înălţime şi greutate. Fetiţa poate rămâne însărcinată, chiar înainte de menstruaţie, dacă ovulaţia a început înainte. Dacă este activă sexual de la această vârstă, ceea ce nu este recomandat, trebuie găsite metode pentru a preveni sarcina (anticoncepţionale). Reacţiile emoţionale la prima menstruaţie sunt diferite: cele mai multe fete sunt surprinse sau jenate. Este important ca fetiţa să fi fost pregătită pentru acest eveniment. Cu cât ştie mai multe dinainte, cu atât va reacţiona mai bine. Multe cred în mod greşit că aceasta va fi însoţită de tulburări fizice şi emoţionale şi de întreruperea activităţii zilnice. Dacă nu se protejează, există riscul ca fetiţa să se murdărească, să se păteze sau să miroasă. Sprijinul mamei va scădea jena creată de ciclul menstrual. Menstruaţia este un neajuns; totodată, este cel mai bun indiciu de sănătate şi de funcţionare normală a organismului. Există fluctuaţii emoţionale puternice de-a lungul ciclului menstrual: în prima jumatate a ciclului menstrual creşte buna dispoziţie, iar fata este mai bună la şcoală şi la teste. Cam la două săptămâni înaintea menstruaţiei, fata poate fi neliniştită, se concentrează mai greu, este capricioasă, tăcută, are crize de supărare, doarme prea mult sau prea puţin sau este lipsită de energie. În faza de ovulaţie şi postovulaţie, buna dispoziţie apare iarăşi, iar fata se simte în formă. În ultimele zile ale ciclului, apar manifestări de iritabilitate, supărare, tristeţe şi un respect de sine redus. Fata este mai uitucă, se ascunde în cameră, este îngrijorată, deprimată şi simte nevoia să mănânce dulciuri. În timpul menstruaţiei, exerciţiul fizic este nu numai posibil, dar chiar indicat, dacă nu provoacă tulburări.

Igiena menstruaţiei Duşul sau baia zilnică cu apă şi săpun este cea mai bună măsură de apărare împotriva mirosurilor genitale neplăcute şi a infecţiilor. Îmbrăcămintea poate favoriza transpiraţia (blugi strâmţi, ciorapi cu chilot, dresuri, chiloţi de nailon), dezvoltarea bacteriilor şi creşterea mirosului. Lenjeria absorbantă, din bumbac, permite ventilaţia, menţine igiena genitală, dacă se asociază cu baia zilnică. Tampoanele externe, din materiale absorbante, sunt mai puţin voluminoase şi mai eficace, decât vata. Unele aderă la lenjerie, pentru a împiedica scurgerea pe alături. Tampoanele interne sunt evitate de fetele virgine, deoarece introducerea lor poate rupe sau dilata himenul. În plus, dacă nu sunt schimbate des, riscă să producă infecţii grave, numite sindrom septico-toxic. Fata nu are nevoie de spălături vaginale, nici după menstruaţie, deoarece vaginul sănătos se curăţă singur. O secreţie vaginală albicioasă, clară şi neiritantă este normală. Este formată din mucusul secretat de glandele colului uterin, bacterii şi celule vaginale descuamate. Prin expunerea la aer, îşi schimbă culoarea în galben palid. Secreţia vaginală este anormală, dacă produce iritaţie, mâncărimi, miroase urât, are altă culoare, decât cea normală sau este amestecată cu sânge nemenstrual. Asemenea secreţii anormale pot fi provocate de infecţii ale vaginului (vaginite); în asemenea cazuri trebuie consultat imediat medicul. Pubertatea apare mai devreme la fetele de azi, decât la cele din generaţia trecută. Pubertatea precoce, adică cea manifestată înainte de 8 ani, are aceleaşi etape, ca cea normală: apar întâi mugurii sânilor, apoi părul pubian şi axilar (la subsuoară), mai târziu, apare prima menstruaţie (menarha), cu ciclu neregulat şi fără ovulaţie. De cele mai multe ori, nu se cunoaşte cauza; rareori, pubertatea 141

Întrebări legate de menstruaţie: Fetele întreabă, deseori, dacă în timpul menstruaţiei pot să facă baie în cadă, să facă exerciţii fizice, să bea băuturi reci etc. Răspunsul este da, poţi face tot ceea ce faci şi în restul lunii.

COPILUL ŞCOLAR

Pubertatea precoce la fete

COPILUL NOSTRU

precoce apare din cauza unei tumori a ovarelor sau a creierului, aşa că medicul trebuie să examineze copilul, pentru a elimina aceste posibilităţi. Pubertatea precoce este asociată cu o creştere rapidă, care se opreşte mai devreme, fetiţa rămânând mai mică de înălţime, decât celelalte fete de vârsta ei. Iniţial, când copila se simte diferită de celelalte colege, trebuie ajutată emoţional; după vârsta de 10 ani, diferenţele dispar. Menstruaţia şi dezvoltarea prematură a sânilor pot fi stopate prin tratament. Dacă sânii se dezvoltă prematur, înainte de 8 ani, iar această schimbare nu este urmată de alte semne de maturizare sexuală (creşterea părului în regiunea genitală), pubertatea prematură a fetei este incompletă. Mugurii mamari apăruţi precoce se micşorează într-un an, deşi – uneori – pot rămâne aşa, până la instalarea pubertăţii. Asta nu este o anomalie şi nu influenţează creşterea fetei. Deşi pare diferită ca aspect fizic, fetiţa prematură sexual este un copil şi trebuie tratată ca atare. Este important să o păzeşti de abuz sexual şi de graviditate. Uneori, ea este ridiculizată de băieţi, iar fetele normale o invidiază, sau o judecă şi nu o înţeleg. Mai mult, băieţii mai mari încearcă să o pipăie şi să o atragă în activităţi sexuale. Ea are nevoie de ajutor suplimentar, de dragoste şi atenţie de la întreaga familie, mai ales de înţelegere de la mamă şi respect de la tată. Mărirea testiculelor şi a penisului, apariţia părului pubian, îngroşarea vocii şi accelerarea creşterii la băieţi, înainte de 9 ani, pot fi semne de pubertate precoce. Este necesară examinarea medicală, pentru a elimina unele cauze, cum ar fi tumori ale creierului, ale glandelor suprarenale sau ale testiculelor, deşi jumătate din cazuri nu prezintă nici un simptom de acest fel. Tratamentele mai noi ale pubertăţii precoce includ analogi ai hormonului lutenic; pentru asta trebuie consultat medicul pediatru. Pubertatea precoce este diferită de sexualitatea precoce. Comportamentul sexual precoce şi preocuparea pentru sex, pot fi uneori semne că fetiţa ta a fost victima unui abuz sexual. Este important să o susţii moral, s-o încurajezi şi să-i faci educaţie sexuală, pentru a rezista oricărei presiuni, din partea colegilor sau a altor persoane mai mari.

Pubertatea precoce la băieţi

142

Copiii au o mare curiozitate pentru sex; la această vârstă, îşi şoptesc unul altuia cuvinte despre părţile intime, îşi spun glume murdare, pe care le înţeleg sau nu, sau caută în reviste imagini erotice. În grupurile de băieţi sau de fete, sexul este un subiect viu şi excitant. Acesta este doar un mod de a explora sexualitatea. Copiii învaţă de fapt despre sex, cu mulţi ani înainte, pe măsură ce sunt capabili să observe, să asculte şi să simtă lumea din jurul lor. Scopul educaţiei sexuale este acela de a ajuta copiii să înţeleagă sexualitatea, să-şi accepte şi să-şi aprecieze propriul corp şi să stabilească pe viitor relaţii sexuale normale, satisfăcătoare. Sexualitatea înseamnă de fapt mai mult decât actul sexual; înseamnă felul în care gândim despre noi înşine, sentimentele noastre faţă de intimitate şi tandreţe, ca şi modul de a le exprima. Copiii şcolari au o anumită curiozitate tehnică, care îi face să se intereseze cum funcţionează orice mecanism – inclusiv corpul omenesc. La vârsta şcolară, copilul nostru ar trebui să ştie: - Tot ceea ce au învăţat copiii mici şi preşcolari despre educaţia sexuală, cu detaliile de rigoare: penisul intră în vagin, pentru a duce sperma la ovului femeii; operaţiunea durează câteva minute sau câteva secunde; - Schimbările corpului la pubertate; - Cunoştinţele simple despre bolile cu transmisie sexuală; - Că revistele şi televiziunea prezintă o imagine falsă, care se vrea perfectă, a corpului omenesc; - Că – în publicaţiile pornografice – sexualitatea este deformată, partenerii nu îşi iau nici un fel de precauţii pentru prevenirea bolilor sexuale (SIDA face ravagii printre actorii industriei pornografice şi prostituate); - Faptul că eşti sănătos şi normal, dacă nu ai activitate sexuală în adolescenţă. Vârsta de 8-10 ani este potrivită pentru a discuta aspecte legate de sexualitate, deoarece acum copilul le poate înţelege într-un mod realist. Ai ultima şansă de a-l învăţa despre sănătatea sexuală. Dacă aştepţi mai mult, până când copilul are vreo 11 ani sau intră în pubertate, este deja prea târziu: va învăţa despre

Educaţia sexuală

reproducere şi sex, într-un mod greşit, de la alţi copii, înainte de a-i explica tu. Părinţii sunt cei mai indicaţi pentru a educa copiii în privinţa sexului, deoarece o pot face întrun mod cald şi iubitor, lipsit de tonul steril de la şcoală sau de remarcile vulgare dintre colegi. În plus, discuţia dintre părinte şi copil este intimă şi are loc într-o atmosferă de încredere reciprocă. Prin felul în care te porţi cu soţul sau soţia, prin dragoste şi devotament (mângâieri, un sărut înaintea plecării, îmbrăţişări) îi arăţi copilului ce înseamnă pentru tine o relaţie de iubire. Cu cât începi mai devreme educaţia sexuală a copiilor, cu atât mai bine. În primii ani de viaţă, copiii sunt curioşi să cunoască diferenţele anatomice dintre băieţi şi fete. Mai târziu, pun întrebări legate de sexualitate. Pe la 8-9 ani au căpătat deja aceste noţiuni, dar nu pot face legătura între ele. În discuţia cu copilul, ţine seama de: vârsta, experienţa, cunoştinţele, dezvoltarea fizică şi maturitatea sa emoţională. Dacă ai discutat cu el în perioada preşcolară, este bine să continui conversaţiile pe subiecte sexuale – în mod deschis şi plăcut – şi la vârsta de 8 -10 ani, decât să începi să le consideri ceva secret, nepermis, jenant şi stupid. Încearcă să-i transmiţi câteva idei esenţiale: - Sexul, sentimentele, modificările şi atracţiile – ce vor veni la pubertate – sunt naturale şi frumoase, chiar minunate. - Sexul este natural şi bun, iar cerinţele lui sunt foarte puternice şi creează viaţa, de aceea trebuie asociat cu dragostea şi devotamentul; este prea frumos pentru a-l transforma în ceva josnic. - Există un timp anume pentru actul sexual.Trebuie mai întâi să cunoşti şi să iubeşti persoana de care vrei să te apropii, pentru ca mai târziu să o poţi cunoaşte şi intim. - Un băiat trebuie să respecte sexualitatea fetei. Corpul şi sexualitatea fetei în creştere îi pot crea acesteia complexe; ea nu are nevoie să fie batjocorită, ci trebuie respectată. Ceea ce băiatul tău aude de la colegi şi din media este incomplet şi deseori incorect. Aceste informaţii trebuie completate de părinţi şi educatori. După ce ai revăzut termenii şi funcţiile corpului, încearcă să-i explici simplu şi clar noţiunile de bază ale sexualităţii:

- numele părţilor corpului; - părţile corpului legate de sexualitate şi funcţiile lor; foloseşte denumirile corecte; - procesul prin care sperma fecundează un ovul şi cum se dezvoltă embrionul: aşa vin pe lume copiii; - atracţia naturală dintre bărbaţi şi femei. Învaţă-l că actul sexual este: - un mod de exprimare a dragostei şi a devotamentului, - o unire profundă şi specială, ce se petrece în intimitate, între bărbat şi femeie. Încurajează copilul să pună întrebări şi răspunde-i, dacă te întreabă: “Cum se fac copiii?” “Trebuie să te măriţi, ca să faci copii?” “Când pot fetele să facă copii?” “Ce este menstruaţia?” “Ce se întâmplă dacă te masturbezi?” “De ce au băieţii erecţie?” “Ce este un act sexual?” “Cum fac oamenii sex ?”. Întreabă-l dacă înţelege şi asigură-l că te poate întreba oricând ce nu a înţeles. Urmăreştei expresia feţei, pentru a fi sigur, nu numai că a înţeles, dar că apreciază ceea ce i se spune. La câteva săptămâni sau luni după asta, găseşte o ocazie pentru a discuta din nou. Învaţă copilul că unele părţi ale corpului sunt intime şi nimeni nu are dreptul să le vadă sau să le atingă, iar dacă acest lucru se întâmplă, să nu-i fie ruşine şi să-ţi spună. Lasă copilul să-şi spele singur corpul, inclusiv organele genitale, chiar dacă trebuie să-l supraveghezi. Învaţă-l să se comporte decent, oferindu-i exemplul tău: nu te plimba gol prin casă şi respectă-i intimitatea, închizând uşa de la baie şi învăţându-l şi pe el să facă la fel. Încurajează-l să se îmbrace decent. Pe măsură ce copilul creşte, discută despre pubertate, la ce să se aştepte: modificări ale corpului, modificări emoţionale, capricii şi visuri “ude” în cazul băieţilor. Încearcă să-ţi aminteşti de propria ta pubertate, cum s-a întâmplat, ce ai simţit şi ce ai fi dorit să ştii în plus. Spune-i că, pentru a creşte, un copil are nevoie de maternitate, mâncare, îmbrăcăminte, părinţi care să-l iubească, o casă în care să se simtă fericit, rude, prieteni şi profesori, medici, actul sexual fiind doar primul pas. Învaţă-l că 143

COPILUL ŞCOLAR

oamenii care nu pot să-şi ofere unul altuia dragoste şi cele necesare pentru creşterea unui copil, nu ar trebui să facă sex. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă, copiii încep să simtă că sexul este mult mai frumos, dacă se bazează pe dragoste, decât dacă e o simplă satisfacere personală. La această vârstă, copiii acceptă mai uşor ideea că sexul – care este frumos, miraculos şi creează vieţi noi – trebuie folosit cu grijă, nu trebuie să se petreacă la întâmplare, iar – după căsătorie – sexul este o legătură şi un mod special de a exprima dragostea. Când priveşti un film romantic împreună cu copiii, spune-le că sunt cel puţin şase motive pentru care un bărbat şi o femeie fac dragoste: - încearcă să vadă cum se simt (curiozitate), - le face plăcere (satisfacţie), - pentru a demonstra că o pot face (egoism, mândrie), - pentru a fi ca ceilalţi (frica de a fi respins), - pentru că o iubeşte pe cealaltă persoană şi vrea să-i facă plăcere (dragoste neîmpartăşită), - pentru că îşi arată unul altuia nu numai iubire, dar şi devotament, încredere, tandreţe şi respect (iubire deplină). Primele cinci motive nu sunt suficiente pentru a face dragoste. Copilul trebuie să mai ştie că una din consecinţele actului sexual este sarcina sau boala; acestea duc la situaţii grave, de care trebuie să se ferească. Mulţi părinţi au ei însişi foarte puţină educaţie sexuală; au învăţat ceva despre sex din cărţi sau din filme, dar nu au o informaţie corectă despre anatomia, funcţiile şi emoţiile organismului uman, inclusiv funcţiile sexuale. De aceea, părinţii au nevoie să se informeze din cărţi sau de la personalul medical despre aceste noţiuni, pentru a le putea transmite corect copilului. Şcolile ar trebui să includă ore de educaţie a sănătăţii şi lecţii de educaţie sexuală. La unele dintre acestea, pot participa şi părinţii. Dacă nu te simţi confortabil cu propria ta sexualitate, fii atent să nu transmiţi această atitudine copilului tău. El are nevoie să aibă o impresie bună despre corpul, sexul şi capacitatea lui de a lua decizii sexuale. Pe măsură ce copiii devin conştienţi de legăturile dintre persoanele de acelaşi sex, observă şi dezaprobarea socială legată de asta: “De ce unor bărbaţi le plac alţi bărbaţi?” sau “Ce 144

COPILUL NOSTRU

este homosexualitatea?”. Foloseşte această ocazie pentru a discuta opinia ta despre relaţiile sexuale. Explică-i că nu depinde de sex, dacă îţi place fizic o persoană şi vrei să faci dragoste cu ea, dar aceasta nu este ceva comun între persoanele de acelaşi sex. Majoritatea oamenilor sunt heterosexuali. A-ţi place sau a iubi o persoană nu depinde de sexul acesteia, dar că este diferit să-ţi placă cineva în mod sexual. Trebuie să-l ajuţi să facă diferenţa între curiozitatea sexuală normală, pentru un om dezbrăcat, şi cea bolnăvicioasă, pentru materialele pornografice, în care femeile sunt prezentate ca simple obiecte. Mai târziu, valorile morale vor forma o parte din comportamentul sexual al copilului. Ajută-l să includă preocupările lui sexuale într-un context sănătos, care-l va ajuta să-şi formeze legături intime valoroase, ca adult. Copilul se identifică cu unul dintre cele două sexe, prin: - jocuri, jucării ; - treburi în casă şi rolul în familie; - comportare socială ce reflectă diferite grade de dominare, agresiune, blândeţe şi dependenţă; - gesturi, atitudini şi exprimări nonverbale, identificate ca fiind feminine sau masculine; - relaţii de prietenie, incluzând sexul prietenilor pe care şi-i alege, sau al persoanelor pe care le imită. La vârsta şcolară, identificarea cu un anumit sex se stabileşte mai ferm, nu numai în joc, dar şi în felul în care se comportă, cum arată şi după lucrurile pe care le posedă, asemănătoare cu cele ale copiilor de acelaşi sex. În şcoala primară, copiii continuă să se joace cu alţii de acelaşi sex: băieţii cu băieţii, fetele cu fetele. Fetele exprimă deseori antipatia pentru băieţi şi viceversa, acesta fiind un mod de a-şi întări identitatea sexuală. Această comportare, de băiat sau de fată, este puternic influenţată de identificarea cu femeile şi bărbaţii din viaţa lor. Copiii împrumută caracteristici de la femeile şi bărbaţii din jurul lor, pe care le încorporează în propria lor personalitate. Ei mai sunt influenţaţi şi de actorii din filme, de la televizor, de viaţa unor sportivi şi a altor adulţi din jurul lor. Efectul

Identificarea şi orientarea sexuală

Deviaţii în orientarea sexuală Copiii pot fi confuzi în orientarea lor către un anumit sex, de exemplu unii băieţi tind să se identifice cu fetele; ei îşi pot nega chiar propria lor sexualitate, ajung să dispreţuiască partea lor de fată sau de băiat. Un băiat efeminat poate avea următoarele caracteristici: vrea să fie fată, iar – când va fi mare – să fie femeie; arată un interes deosebit pentru activităţile feminine: se joacă cu păpuşi sau joacă rolul de fată; îi plac bijuteriile, cosmeticele, îmbrăcămintea de fată, pe care o poartă uneori cu plăcere; se împrieteneşte mai ales cu fetele. Băieţii efeminaţi sunt deseori ridiculizaţi, porecliţi “poponari” şi eliminaţi din grup de către colegi. Ei devin neliniştiţi, nesiguri, deprimaţi, se luptă să-şi facă prieteni şi să-şi menţină încrederea în sine. Băieţii efeminaţi au deseori relaţii foarte distante cu taţii lor şi foarte strânse cu mamele, care încurajează şi suportă activităţile feminine.

combinat al acestor influenţe multiple, alături de moştenirea genetică, determină mai târziu calităţile masculine şi feminine. Însă, mai mult decât orice, legătura copilului cu tatăl şi mama sa, atitudinea părinţilor faţă de el şi a unuia faţă de celălalt, influenţează decisiv comportamentul sexual de mai târziu. Când atitudinea şi interesele copilului deviază de la normele acceptate, el este discriminat şi ridiculizat. Părinţii trebuie să ştie dacă şcolarul este acceptat sau nu de prieteni; ei trebuie să-l înveţe să se comporte normal, astfel încât să funcţioneze bine la şcoală, printre colegi şi în societate. Dacă, de exemplu, un băiat nu este interesat de sport, el poate avea alte domenii în care să exceleze. Fiecare copil are propriile sale talente şi uneori ele nu se potrivesc cu aşteptările părinţilor sau ale societăţii. Datorită talentelor lui, copilul poate avea însă succese şi satisfacţii pe viitor. Nu exista talente mai bune decât altele, chiar dacă societatea tinde să le claseze într-o ordine; stereotipurile sociale se modifică de-a lungul vremii; în prezent, femeile sunt mai active şi mai puţin timide, decât bunicile lor, iar – de la bărbaţi – se aşteaptă să-şi exprime mai mult partea mai blândă şi mai “feminină” a personalităţii lor. În loc să forţezi copilul să se conformeze unui tipar de comportare tradiţională, conformă sexului său, ajută-l să-şi atingă potenţialul, lasă-l să evolueze în felul lui.

Masturbarea Este stimularea organelor genitale proprii. Este normală la orice vârstă şi nu trebuie să te îngrijoreze, dacă nu este excesivă sau dacă nu este făcută în public. Este mai frecventă la preşcolari, iar frecvenţa ei scade după vârsta de 6 ani, deşi poate continua în intimitate. Odată cu începutul pubertăţii şi cu tot ce se asociază: creşterea secreţiei de hormoni, a curiozităţii şi a tensiunii sexuale, preocuparea pentru propriul corp – şi frecvenţa masturbării se intensifică. Adolescenţii descoperă că această plăcere sexuală este un mod de a-şi exprima propria sexualitate în dezvoltare. Oamenii needucaţi continuă să aibă concepţii greşite despre masturbare şi o descurajează, mai ales pe considerente morale. Un copil care se masturbează nu face ceva greşit, nu este promiscuu sau deviat sexual; nu va orbi sau înnebuni, nu-i vor ieşi coşuri şi nici nu va deveni impotent sau steril. 145

Pe de altă parte, fetele care se identifică cu băieţii sunt considerate “băieţoi”. Ele sunt mai puţin ridiculizate sau izolate de prietenele lor, decât băieţii efeminaţi. Uneori, acest comportament este doar un mod natural de a se identifica cu sexul opus. Fetele prezintă rareori una sau mai multe din aceste trăsături: doresc să fie băiat, preferă să fie în grupuri de băieţi, iar în jocurile de imaginaţie preferă roluri masculine, ceea ce sugerează un conflict sau confuzie în legăturile lor cu prietenele. Nu asta este însă cauza homosexualităţii. Un număr foarte mic de băieţi efeminaţi şi fete băieţoase vor deveni bisexuali sau homosexuali. Părinţii trebuie să discute cu copiii despre comportarea lor masculină sau feminină. Explică-i copilului de ce comportarea sa provoacă o anumită reacţie a colegilor şi găsiţi împreună atitudini mai apropiate sexului lor. Când copilul refuză să-şi accepte sexul biologic, se joacă numai cu copii de sexul opus, este lipsit de prieteni la şcoală şi ridiculizat de colegii săi, trebuie consultat pediatrul sau psihologul. Atracţia fizică şi emoţională a unui individ către un altul de sex opus sau de acelaşi sex este un fenomen biologic. Cercetările recente arată că unele zone ale hipotalamusului homosexualilor diferă de cele ale heterosexualilor. Influenţa experienţelor personale şi a mediului, în orientarea sexuală, este mică.

COPILUL ŞCOLAR

Părinţii trebuie să fie îngrijoraţi atunci când masturbarea este făcută din plictiseală, nervozitate, ca răspuns la o iritaţie genitală sau dintr-o preocupare sexuală prea intensă. În asemenea situaţii, copilul nu se poate opri când i se cere, sau când i se oferă o activitate diferită şi atrăgătoare. Iritarea sau infecţia genitală porneşte de la probleme de igienă, la fete, mai ales la cele grase. Infecţia apare de cele mai multe ori din cauza streptococului. Vaginul fetiţelor, ascuns de coapsele grase, este mai greu de curăţat; mirosul poate persista chiar după baie. Un vagin iritat provoacă mâncărimi. Masturbarea opreşte temporar pruritul, dar creşte iritaţia şi apoi mâncărimea. Pediatrul poate prescrie antibiotice. Dacă îl surprinzi masturbându-se, evită să reacţionezi excesiv, deşi poţi fi jenat, supărat sau revoltat. Încearcă să te calmezi, nu-i spune că este rău ceea ce face, dar spune-i că trebuie să o facă în intimitate, când nu îl vede nimeni. Dacă descoperi că copilul se masturbează împreună cu altcineva, nu-l pedepsi, ci spune pur şi simplu “Pentru că este ceva intim, nu este frumos să te atingi de faţă cu alţii”, îndreptându-i atenţia către altceva. Masturbarea este folosită frecvent şi pentru a micşora tensiunea sau stresul. Dacă acesta este cazul copilului tău, învaţă-l alte moduri de a se relaxa. Încearcă să descoperi dacă are alte probleme sau griji care îl neliniştesc. Sugestii pentru părinţii ai cărui copil se masturbează frecvent în public: - Spune-i că nu trebuie să-şi atingă părţile intime, decât atunci când este în camera lui; nu-l critica şi nu îl face de ruşine; - Când masturbarea devine o obişnuinţă, atrage-i atenţia asupra acestui fapt; - Când masturbarea este folosită ca mijloc de scădere a tensiunii nervoase, oferă-i un alt obiect pe care să-l mângâie (o jucărie, o bucată de blană etc.); - Corectează-l: când copilul se atinge în public, pune-l să strângă pumnul şi să-l ţină aşa, un timp; - Nu-i permite copilului să meargă în baie cu un prieten sau nesupravegheat; - Corectează-l: pune-l să-şi ceară scuze; - Laudă-l, dacă nu se atinge în public timp de câteva zile; - Cere sfatul medicului pediatru, mai ales dacă masturbarea se asociază cu alte mo146

COPILUL NOSTRU

La această vârstă, copiii sunt ataşaţi de cei de acelaşi sex şi, deseori, îşi explorează unii altora organele genitale. Nu este o activitate homosexuală, deşi părinţii pot fi îngrijoraţi de asta. Jocul sexual, care este rezultatul unei curiozităţi normale, are următoarele caracteristici: - diferenţele de vârstă între copii sunt mai mici de 3 ani; - toţi participă cu plăcere; - jocul include privirea, atingerea şi discuţia despre organele genitale; - imitarea unui act sexual între doi copii sau cu o păpuşă; - jocul nu include introducerea degetelor sau a unor obiecte în vagin sau în rect, luarea în gură a organelor genitale sau orice fel de agresiune; - nu este singurul scop pentru care copiii sunt împreună, ci pot prefera alte activităţi; - când sunt descoperiţi, copiii sunt jenaţi – dar nu zdrobiţi de ruşine şi nici obraznici – şi nimeni nu se plânge părinţilor despre acest fel de jocuri. Răspunsul potrivit al părinţilor este: sexul este o activitate pentru adulţi, iar copiii se pot juca în multe alte feluri; sexul este intim şi personal, nu o activitate de împărţit cu persoane întâlnite întâmplător şi, în sfârşit, sexul este o forţă puternică şi importantă, căreia i se cuvine respect. Mesajul variază în intensitate, în funcţie de nivelul de cultură, convingerile personale şi cele religioase ale părinţilor. Când copiii şcolari de acelaşi sex sau de sex diferit, sunt surprinşi în jocuri sexuale, părinţii şi pediatrul trebuie să se întrebe dacă se joacă din curiozitate şi plăcere sau au avut un traumatism sexual ( de exemplu, molestare ). Părinţii trebuie să aibă o atitudine fermă împotriva acestor jocuri. Dacă descoperi un joc sexual, care nu se potriveşte cu profilul amintit mai sus, continuă totuşi să-ţi controlezi reacţia. Într-un joc sexual anormal, probabil unul dintre copii a fost traumatizat sexual de către un adult.

Jocuri sexuale

dificări de comportament sau emoţionale: izolarea de prieteni, agresiunea, tendinţa de distrugere, tristeţea, udarea sau murdărirea patului etc.

O societate modernă nu este neapărat o societate paşnică. Televiziunea, filmele, ziarele şi revistele expun copiii la acte violente şi crime. Aceştia pot vedea manifestări violente şi în familie, când unul sau ambii părinţi sunt agresivi sau alcoolici. Toate acestea pot avea urmări negative asupra copiilor. Unii copii învaţă să-şi rezolve violent propriile conflicte, alţii devin insensibili la cruzime şi la durerea şi suferinţa altora. Mulţi copii se retrag în ei înşişi, evitând pe cât posibil oamenii. Copilul expus la un eveniment traumatic, poate reacţiona în multe feluri: îi e frică să părăsească casa, are dificultăţi în a se concentra la şcoală, nu are poftă de mâncare, îl doare capul, stomacul, are insomnie sau alte simptome vagi. Toate aceste tulburări formează ceea ce medicii numesc “sindromul de stres posttraumatic”, care poate dura luni sau chiar ani. Uneori copiii retrăiesc la nesfârşit evenimentul, în mintea lor. Traumatismul îi poate marca şi altfel: devin ei înşişi mai răi, mai agresivi, mai violenţi sau auto-distructivi, iar aceste schimbări pot afecta întreaga familie.
Nu rezolvaţi neînţelegerile prin violenţă!

VIOLENŢA ŞI SUBSTANŢELE PERICULOASE LA COPIL

-

-

-

Sugestii: - Încurajează-ţi copilul să discute despre întâmplarea violentă; lasă-l să exprime ce simte, fie că este frică, supărare sau nelinişte. După un eveniment traumatic, asigură-te că viaţa lui s-a reîntors la normal. - Discută cu el despre situaţiile periculoase care pot apărea (hoţi în casă) şi cum pot fi evitate pe viitor. Dacă este nevoie, discută problema şi cu alţi părinţi. - Când copilul este înfricoşat de scene de violenţă sau dezastre naturale, pe care le-a văzut la televizor, încearcă să-l asiguri că el şi familia sunt în siguranţă şi că toate acestea se întâmplă la mii de km depărtare şi nu îl vor afecta pe el direct. Discută cu el cât de trist este pentru oamenii care trec prin asta

Maltratarea copilului Înseamnă : - abuz sau neglijare fizică intenţionată: adică bătaia, privarea de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, supraveghere, educaţie şi îngrijire medicală; - neglijare emoţională: adică nesatisfacerea nevoilor de afecţiune, atenţie, suport emoţional şi indiferenţă faţă de faptele antisociale; - abuz emoţional: tendinţa deliberată de a-i distruge copilului respectul faţă de sine; ignorarea, izolarea, rejectarea, insultarea, corupţia, terorizarea; - abuz sexual. Neglijarea copilului este forma cea mai frecventă de maltratare şi înseamnă neputinţa părintelui (sau a tutorelui) de a satisface nevoile de bază ale copilului. Copiii abuzaţi fizic pot fi întârziaţi în creştere sau pot avea fracturi, hematoame sau vânătăi pe 147

şi spune-i că speri ca aceştia să sufere cât mai puţin. Copilul poate fi ameninţat cu bătaia de unii mai violenţi, din cartier sau de diverse găşti şi îi poate fi frică să mai meargă la şcoală sau să se joace afară. Dacă suspectezi aşa ceva, trebuie să iei măsuri de siguranţă. Învaţă copilul să nu răspundă la ameninţări prin violenţă şi, pe cât posibil, să nu se lase intimidat sau să înceapă să plângă. El trebuie să-şi păstreze calmul şi să spună “Stai puţin, să-ţi explic!” sau să se îndepărteze. Dacă încercarea de a ignora adversarul nu este eficace, copilul trebuie să îl impresioneze şi să încerce, la rândul lui, să-l sperie, să-l privească pe celălalt în ochi şi săl ameninţe cu ceva, pe un ton răspicat, sau să-l oblige să se oprească. Un răspuns puternic îl poate face pe cel care ameninţă să nu mai găsească o victimă. Să ţipe, să încerce să atragă atenţia prin gesturi sau să fugă, când se află într-o situaţie periculoasă. Când copilul nu este obişnuit să acţioneze curajos, arată-i acasă cum ar trebui să se comporte, în cazul în care este ameninţat. Încurajează-l să lege prietenii strânse; un copil care are prieteni buni, este puţin probabil să fie atacat de colegi violenţi.

COPILUL ŞCOLAR

Abuzul fizic

piele, ceea ce arată că traumatismul a fost produs de o persoană mai puternică. Factorii predispozanţi sunt sărăcia şi alcoolismul, furia necontrolată. Agresivitatea este un comportament învăţat, o reacţie emoţională de frustrare şi un mijloc de apărare. La rândul lor, copiii abuzaţi au tendinţa să devină adulţi violenţi şi să-şi maltrateze proprii copii. Culegem ceea ce am semănat.

COPILUL NOSTRU

În familiile cu asemenea trăsături, părinţii nu satisfac nevoile emoţionale de bază ale copiilor (iubire, tandreţe, de încurajare, nu îi acceptă aşa cum sunt, nu îi stimulează şi nu îi sprijină). Copiii neglijaţi, mai ales cei din leagăne, unde personalul este insuficient sau necalificat sau cei din familiile dezorganizate, sunt deprimaţi şi neliniştiţi. Necesităţile copiilor se reduc, în aceste cazuri, doar la hrănit şi îmbrăcat. Ei plâng numai pentru a atrage atenţia părinţilor. Când chemările lor rămân fără răspuns, comportamentul acestor copii începe să se modifice. Treptat, plânsul devine un scâncet sau un geamăt, după care dispare. Copiii neglijaţi cronic se resemnează şi se retrag în ei înşişi. Privirea lor devine tristă, apatică, mişcările rigide. Această suferinţă a neglijării trece prin trei faze: de tristeţe, disperare şi apoi de detaşare. Ei se adaptează, ignorând realitatea care este prea greu de suportat. Copiii neglijaţi fizic şi emoţional au o dezvoltare întârziată, cresc insuficient în greutate şi înălţime, au deficite în alimentaţie şi sunt subdezvoltaţi emoţional pentru vârsta lor. Copiii lăsaţi mult timp singuri nu ştiu să se joace sau au stereotipuri. Copiii care nu sunt iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt nu au încredere nici în ei, nici în cei din jur, 148

Abuz fizic – copilul cu ochiul vânăt

au o părere proastă despre ei şi au complexe de inferioritate. Lipsa de încredere se asociază cu sentimentul de învinovăţire. Copilul începe să creadă că acuzele care îi sunt aduse sunt adevărate. Nu toţi copiii abuzaţi se manifestă agresiv, ca rezultat al neglijării. Unii refuză să mănânce (anorexie) sau mănâncă tot timpul şi exagerat de mult ( sunt bulimici), alţii au migrene, îi doare burta sau nu pot dormi. Copilul maltratat se izolează, îşi face greu prieteni şi poate avea tulburări de învăţătură. În acest fel, ei încearcă să se adapteze mediului ostil, pentru a supravieţui. Strategiile de supravieţuire sunt de cele mai multe ori distructive, în spatele cărora se ascund sentimente de confuzie, neajutorare, depresie, agresivitate şi nevoia de acceptare şi apreciere. Modul în care aceştia se adaptează depinde de dezvoltarea fizică şi intelectuală, temperamentul şi personalitatea fiecăruia. Unii încearcă să aibă un comportament de om mare. Cei cu un potenţial cerebral superior încearcă să se controleze şi să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi. Alţii îşi îngrijesc şi îşi supraveghează proprii părinţi imaturi. Copiii resemnaţi trec neobservaţi, au puţine resurse şi sunt introvertiţi. Cei care sunt trataţi de părinţi ca fiind capul răutăţilor au probleme la şcoală şi se retrag în afara familiei, devenind copiii ai străzii. Aceştia au un comportament antisocial, spirit de turmă, paralel cu societatea. Locul unde dorm este gol, fără persoane adulte care să-i iubească. Copilul, ca orice fiinţă umană, nu poate trăi solitar. În stradă, el se alipeşte unui grup structurat cu care se identifică, care îi oferă încredere şi securitate. Copiii care supravieţuiesc în acest mediu sunt de cele mai multe ori malnutriţi, anemici, murdari, infestaţi cu paraziţi şi excluşi oricărui examen medical. Aceştia uzează de toată imaginaţia, pentru a face faţă unei societăţi ostile dezvoltării lor. O societate care nu investeşte destul în valorile umane de bază – bunăstare, hrană, locuinţe, educaţie, sănătate, locuri de recreaţie – se destramă. Abuzul sexual înseamnă orice fel de act sau comportament sexual impus unui copil; nu include doar penetrare, ci şi jocul cu organele

Abuzul sexual

genitale ale copilului, forţarea lui de a se juca, a avea contact oral cu organele genitale ale unui adult, sau stimularea genitală a adultului de către copil. Alte feluri de abuz sexual pot include: expunerea organelor genitale ale adultului faţă de un copil, arătarea unor fotografii şi imagini video pornografice sau fotografierea unui copil, în scopuri obscene. Este o formă particulară de abuz asupra copilului şi o problemă gravă de sănătate, care ia mai multe forme : - incest (activitate sexuală între membrii familiei sau rudele de sânge). - molestare (libertăţi indecente: atingere, mângâiere, sărut în zonele intime; masturbare în faţa copilului sau reciprocă, sex). - exhibiţionism (expunerea organelor genitale – de către un bărbat sau o femeie – în zone publice, în faţa copiilor). - pornografie (expunerea, fotografierea şi distribuirea, sub orice formă, a unor ilustraţii sexuale, ce includ copii, adulţi sau animale, cu sau fără consimţământul părinţilor). - pedofilie (preferinţa unui adult pentru copiii mici, ca mod de satisfacere sexuală). Abuzul sexual este deseori ascuns, deoarece copilul este prea înfricoşat să vorbească despre această situaţie, familiile şi societatea ezită să-i accepte existenţa şi prea puţine autorităţi şi organizaţii se ocupă de asemenea cazuri. Cele mai multe cazuri apar între 8-12 ani. În cele mai multe cazuri (80 %), cei care abuzează de cei mici sunt persoane cunoscute, în care copilul are încredere (deşi şi străinii pot molesta copiii): tatăl, un părinte vitreg, o rudă (frate, văr, unchi, bunic), un prieten al familiei, un vecin, o persoană care are grijă de el, un profesor, cineva din personalul medical, antrenorul etc. În faţa atacului unei persoane pe care o cunosc, o respectă şi vor să o asculte, copiii se simt fără apărare. Adultul manipulează copilul într-o activitate sexuală, folosind diverse metode: ameninţări, cadouri, agresivitate, sau făcându-l să creadă că nu are nici o altă şansă. Cei mai susceptibili la astfel de asalturi sunt copiii ascultători, supuşi şi respectuoşi. De asemenea, cei diferiţi – cu semne din naştere, handicapaţi, foarte înalţi, graşi, slabi, frumoşi sau maturi sexual – nu se simt uneori stăpâni pe corpul lor şi cred că acesta aparţine altcuiva (adulţi, admiratori) şi pot cădea mai uşor victime.

Copilul se poate supune din mai multe motive: lipsa educaţiei sexuale, dorinţa de a fi bun, nevoia de afecţiune. Caracteristicile familiilor ai căror copii riscă să fie abuzaţi sexual : - sunt izolate de comunitate şi au puţini prieteni, - au multe secrete, - au un comportament antisocial, - folosesc violenţa împotriva copiilor, - părinţii au fost, la rândul lor, abuzaţi fizic sau sexual, când erau copii, - limitele sunt rigide cu străinii, dar practic inexistente în interiorul familiei, - neagă orice problemă personală. Mama: - este pasivă şi uşor de manipulat, - neagă şi refuză să vadă sau să creadă că bărbatul, pe care îl iubeşte, poate face un asemenea lucru copilului lor, - este incapabilă să taie legătura cu bărbatul implicat în abuz, de frica pierderii acestuia, a suportului financiar, a vieţii sexuale sau chiar a vieţii proprii, - este ea însăşi bătută sau abuzată de cel implicat în abuzul copilului, - are o părere proastă despre ea însăşi, - este deprimată, alcoolică sau bolnavă cronic. Tatăl sau alt bărbat: - este dominant şi atotputernic, - alcoolic, - îşi controlează cu greu impulsurile, - a fost abuzat în copilărie, - neagă că s-a întâmplat ceva, - tinde să blameze copilul sau mama, pentru ceea ce s-a întâmplat. Semne de abuz sexual la copil: - îi este teamă de un anumit loc, o anumită persoană sau să fie lăsat singur cu ea, - reacţionează dur la întrebarea dacă cineva l-a pipăit, - devine dintr-o dată mai preocupat de aspectul şi descrierea organelor sexuale, - comportamentul i se schimbă: poate regresa până la udarea patului, sau îşi poate murdări chiloţii; nu are poftă de mâncare; devine deprimat, retras sau agresiv; la şcoală se schimbă, îi scade plăcerea pentru studiu şi concentrarea, la fel şi notele; pare fricos, se agaţă de unul dintre părinţi sau, din contră, poate evita intimitatea normală a unei familii, devenind retras, 149

COPILUL ŞCOLAR

- este neobişnuit de agitat la examenul medical, - se plânge de simptome fizice inexplicabile, cum ar fi dureri de cap, de stomac, - are dureri sau scurgeri în regiunea genitală, - desenează figuri deosebit de triste sau speriate, înfricoşătoare, - se masturbează excesiv şi încearcă să-i facă pe alţi copii să participe la acte sexuale. Deseori, există mai multe incidente care pot continua până către adolescenţă. Abuzul se termină doar când copilul matur este capabil să se retragă singur din această situaţie teribilă, deseori raportând incidentul unui alt adult. Chiar după ce a încetat abuzul, urmările emoţionale pot persista o viaţă întreagă. Când se produce un abuz sexual, victima, de obicei o fetiţă, rămâne de cele mai multe ori tăcută, deoarece se simte jenată, vinovată şi neajutorată, nu-i spune nimic mamei sale sau face doar unele aluzii, fără o descriere clară. În sinea sa, însă, copila este devastată emoţional. Se izolează de prieteni şi de familie, nu mai este interesată de şcoală, este neliniştită, agresivă, autodistructivă şi are insomnii. La examenul genital, pediatrul poate găsi semne de traumatism sau de infecţii transmise sexual, dar – cel mai des – semnele unui abuz nu apar. De multe ori, copiii nu sunt crezuţi, mai ales dacă acuzatul este un membru al familiei. Dacă abuzul include violul, este bine ca – la examinarea medicală – să nu se insiste asupra aspectului sexual, pentru a micşora trauma emoţională. Fata violată trebuie să ştie că abuzul exercitat asupra ei nu înseamnă că nu mai poate avea copii. Sugestii : - Ca mamă, trebuie să-ţi asculţi copilul, să-l întrebi cu blândeţe, pentru a obţine mai multe informaţii şi pentru a lua măsuri, pentru a-l proteja. Orice se întâmplă, copilul trebuie sprijinit; el trebuie să ştie că ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina lui, ci a agresorului. - Explică-i că nu eşti supărată pe el. Copilul trebuie asigurat, în astfel de momente, că el valorează mai mult decât oricine pentru părintele care îl iubeşte, mai mult decât un soţ, prieten sau autoritate. Anunţă imediat medicul pediatru, procuratura şi poliţia, deoarece abuzul sexual este o violare a legii. - Nu ţine secret abuzul, păstrându-l doar în familie. Dacă nu intervii puternic, imediat, abuzul poate continua luni şi ani de zile, iar 150

COPILUL NOSTRU

Prevenirea abuzului sexual : Este necesar să-i atragi atenţia copilului asupra existenţei abuzului sexual, asigurându-l că nu i se va întâmpla aşa ceva niciodată, dar că trebuie să fie atent. Cea mai bună protecţie a copilului este acea de a fi mândru de corpul său şi de a fi capabil să decidă pentru el, în orice situaţie. Acest sentiment este şi mai puternic, dacă are încredere în el, este capabil şi este admirat de cel puţin un adult care îl iubeşte. Părinţii trebuie să-şi protejeze copilul de orice rudă sau prieten adult, în care nu au încredere şi să fie deschişi faţă de copii, pentru orice fel de întrebări şi probleme. Copilul trebuie învăţat că, indiferent cine îl ameninţă sexual, chiar o persoană pe care o cunoaşte, o respectă şi în care are încredere, trebuie să-i spună clar şi puternic “NU! Te spun mamei!” şi să fugă de acolo. E bine să ştie să vină întotdeauna la tine, dacă s-a produs un asemenea incident, indiferent cine este răufăcătorul şi cu ce l-a ameninţat. Copilul trebuie să înţeleagă că nu va păţi nimic, dacă îţi spune. Ascultă cu atenţie, când copilul încearcă să-ţi spună ceva cu un caracter sexual, în special dacă discută cu greu despre asta. Creează acasă o atmosferă în care subiectele sexuale pot fi în mod confortabil. Copilul trebuie să ştie că nimeni nu are dreptul să-i atingă părţile intime ale corpului (care sunt în mod normal acoperite de un costum de plajă), nici să-i ceară să şi le arate.

copilul va crede, în mod corect, că nu-l poţi ajuta. Din această cauză, nu se va mai simţi în siguranţă acasă. Bunăstarea şi chiar viaţa copilului tău pot fi în pericol. Pentru siguranţa copilului, nu trebuie să-i fie permis agresorului să rămână în casă. - Dacă părinţii nu îl ascultă şi nu acţionează, copilul se simte trădat. - Medicul pediatru te poate îndruma către un psiholog pentru copii, pentru tratamentul tulburărilor emoţionale. Fără rezolvarea acestora, victima poate fugi de acasă, în promiscuitate sexuală, sau poate suferi toată viaţa, în relaţiile sale intime. Uneori, întreaga familie poate beneficia de asemenea consultaţii de specialitate.

El trebuie să înţeleagă că unele atingeri sunt bune, iar altele sunt rele. Explică-i că un adult, care îl îmbrăţişează, este diferit de cel care-i atinge partea internă a coapsei. Copilul nu trebuie să plece cu necunoscuţi, nici să intre în casele lor sau să le dea adresa şi numărul de telefon. Dacă nu ştii cu cine îşi petrece timpul, încearcă să afli. Dacă în şcoală există un program de prevenire a abuzului sexual, încurajează-l să participe la el. Copiii din familiile nefericite sau dezmembrate sunt mai uşor victimele unor răufăcători, deoarece sunt mai dornici de atenţie şi de afecţiune. Copiii abuzaţi sexual pot prezenta semne de infecţie, care necesită consult ginecologic. Folosirea ţigărilor, alcoolului sau a altor droguri de către copilul şcolar este o problemă serioasă, care nu poate fi ignorată de părinţi şi de profesori. Părinţii nu trebuie să aştepte să crească copilul, pentru a-i vorbi despre pericolul substanţelor toxice, luate “de plăcere”. Un număr tot mai mare de copii iau aceste substanţe încă de la vârsta şcolară. Copilul trebuie făcut conştient de riscurile la care se expune; dacă le încearcă, trebuie să cunoască părerea clară a părinţilor despre folosirea acestor substanţe şi, mai ales, să i se dea un exemplu bun acasă, la şcoală şi în comunitate. Efectul acestei educaţii va influenţa comportarea sa ca adolescent. Folosirea tutunului, alcoolului şi a altor droguri începe ocazional, ca o joacă între prieteni sau – uneori – la presiunile lor. Ceea ce începe însă ca o plăcere, ca o dorinţă a copilului de a se da mare, de a arăta că este independent sau că vrea să sfideze – se transformă treptat în dependenţă. Cu cât aceste substanţe sunt folosite mai mult timp, cu atât devin mai necesare şi riscă să dea dependenţă. Copiii nu sunt capabili să anticipeze urmările comportamentului lor actual. La început, copilul are iluzia că poate controla ţigările, alcoolul sau drogurile şi ignoră faptul că ele dau dependenţă, după câteva luni. Treptat, apare obişnuinţa, iar necesitate faţă de aceste substanţe creşte. Unii părinţi, în mod greşit, se simt liniştiţi când copiii lor doar fumează şi nu folosesc alte substanţe ilegale; acesta este însă un fals sentiment de confort.

Băiat nesupravegheat consumă bere la grădina de vară

COPILUL ŞCOLAR

Abuzul de substanţe periculoase

Copilul poate fi tentat să folosească substanţe nocive, din mai multe motive : Lipsă de supraveghere acasă, la şcoală şi în societate; atitudine pasivă a părinţilor faţă de folosirea acestor substanţe; lipsa suportului emoţional; probleme de comportament; exemplele negative din familie şi din comunitate. Dacă unul sau ambii părinţi fumează, beau alcool sau folosesc droguri, copiii lor sunt mai expuşi şi obţin mai uşor aceste substanţe toxice. Pentru un copil este mai dificil să înţeleagă de ce nu trebuie să folosească aceste substanţe, atât timp cât se simte mai matur, dacă le foloseşte. Filmele pot influenţa şi ele copiii: de multe ori, actorii beau alcool sau fumează. Reclamele de pe străzi nu sunt încă interzise în totalitate şi sunt deseori direcţionate către copii şi adolescenţi, cu scopul de a încuraja folosirea tutunului sau chiar a alcoolului. Fumatul în şcoli este insuficient supravegheat. Profesorii dau un exemplu nefericit copiilor, pe care ar trebui să-i educe, deoarece cancelariile sunt îmbâcsite de fum! În şcoli, fumatul ar trebui interzis drastic! Unii părinţi încurajează consumul de alcool de la o vârstă fragedă, găsind că este distractiv sau chiar “întăritor” pentru copil. Influenţele prietenilor sau ale colegilor sunt foarte importante. Dacă prietenii copilului au droguri disponibile, el va fi încurajat sau chiar constrâns să le încerce. Deşi educaţia primită ajută copilul să reziste şi să-şi menţină convingerile, presiunea prietenilor poate fi copleşitoare. Este extrem de important să cunoşti prietenii copilului tău şi chiar familiile acestora. Copiii cu o părere proastă despre ei înşişi, sau care simt nevoia de a fi acceptaţi într-un grup, sunt mai slabi şi mai uşor de corupt, deoarece doresc să câştige aprobarea prietenilor. Cei care încearcă substanţe toxice autodistructive pot avea probleme de comportament, pot fi deprimaţi, 151

COPILUL NOSTRU

nemulţumiţi, pot avea dificultăţi în familie şi pot cauta un refugiu în asta. În plus, folosirea drogurilor le poate da un sentiment de plăcere, libertate sau independenţă, un mijloc de a se revolta şi a se afirma într-o lume asupra căreia au puţin control.

Cum să-ţi fereşti copilul de droguri Un copil care are o părere bună despre el însuşi, are relaţii bune cu familia, succese la şcoală şi este bine văzut în societate, nu va avea nevoie să folosească droguri sau alte substanţe dăunătoare. Părinţii şi profesorii trebuie să folosească orice ocazie pentru a mări încrederea copilului în el însuşi şi a-l încuraja. Sugestii: - Creşte-ţi copilul, în aşa fel încât să simtă că-l iubeşti şi să ştie că sentimentele şi gândurile lui contează pentru tine. - Respectă-i dorinţele şi încearcă să-i înţelegi punctul de vedere. - Fii interesat de ceea ce face la şcoală şi participă la ceea ce îi face plăcere.
Joacă supravegheată

152

- Petreceţi timp împreună, citiţi cărţi şi jucaţi-vă cel puţin 15 minute pe zi. - Fii sincer cu copilul. Recunoaşte, bucură-te şi sărbătoreşte succesele şi realizările copilului: aceasta îl ajută să-şi formeze un sentiment de încredere personală. - Spune-ţi părerea despre folosirea substanţelor toxice şi dă-i un bun exemplu. - Ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi sociale (inteligenţa socială), pentru a face faţă presiunii colegilor. - Discută cu copilul despre pericolele asupra sănătăţii, asociate cu folosirea tutunului şi a altor substanţe. La copiii care încep să fumeze înaintea vârstei de 15 ani, riscul de a face cancer este de 19 ori mai mare decât la nefumători. Deoarece copiii înţeleg mai greu urmările, vorbeşte-i despre neajunsurile

imediate ale fumatului: colorează dinţii, dă miros neplăcut gurii şi hainelor, dă o tuse supărătoare, iar – dacă face sport – nu va putea alerga sau înota tot atât de bine ca nefumătorii. Spune-i direct că fumatul produce boli de inimă, cancer la plămâni şi îmbătrânire prematură şi că nu va putea fi niciodată complet sănătos, dacă fumează. - Îndrumă-l să facă altceva mai bun: să meargă pe bicicletă, să înoate, să asculte muzică, să danseze, să se joace sau să se odihnească. - Lasă-te tu însuţi de fumat! Dacă fumezi, riscul copilului tau de a face astm, bronşită, pneumonie şi infecţii ale urechii medii, creşte. Dacă nu te poţi lăsa de ţigări, nu fuma în casă, dar realizează că dai un exemplu dezastruos copilului. Nimeni nu ar trebui să fumeze într-un automobil în care sunt copii. Din cele peste 4000 de substanţe chimice, găsite în fumul de tutun din locuinţe, cel puţin 40 produc diferite forme de cancer. - Dacă descoperi că fiul tău foloseşte substanţe dăunătoare (tutun sau alcool), nu-l pedepsi. Pedeapsa la prima greşeală nu va fi probabil folositoare, nici ameninţările. Foloseşte – în schimb – influenţa de părinte şi încearcă să-i prezinţi propria ta părere despre fumat şi băut; în acelaşi timp, caută să afli de ce fumează sau bea. Cei mai mulţi copii din această categorie nu sunt supravegheaţi suficient de părinţi. - Discută cu copilul despre presiunea exercitată de prieteni şi colegi şi găsiţi împreună modul cel mai bun de a le face faţă, în mod eficient. Dacă colegii săi fumează, probabil va fuma şi copilul tău. - Exprimă-te clar despre ce e rău şi ce e bine, sănătos şi dăunător, prudent şi periculos. Învaţă copilul să-şi folosească propria conştiinţă drept ghid. - Dacă şcolarul foloseşte repetat asemenea substanţe, are o problemă gravă. Asemenea copil poate căpăta şi alte obiceiuri proaste. Folosirea acestor substanţe are legătură cu ceea ce se întâmplă în viaţa sa. Ajută-ţi copilul să-şi aleagă prieteni buni şi limitează-i prietenia cu cei care îl influenţează negativ; protejează-l şi învaţă-l să ia decizii sănătoase. - Dacă în şcoală există programe de educaţie împotriva fumatului, alcoolului şi drogurilor, participă împreună cu alţi părinţi, pentru a ajuta profesorii să le aplice.

DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
Este modul distinct de a gândi, de a simţi şi de a se comporta, al unei persoane (În greceşte “persona” înseamnă mască). Este rezultanta conştiinţei, temperamentului, caracterului şi a intelectului unui om. Este felul unic al cuiva, de a se adapta la o situaţie. O bună parte din personalitatea copilului s-a format în primii şapte ani de-acasă. După aceea, unele trăsături se mai schimbă, altele ba.

Personalitatea

Fetiţă singuratică

COPILUL ŞCOLAR

Tipuri de personalitate Vedeta clasei : Unii copii sunt apreciaţi şi bine văzuţi, fără să facă mari eforturi. Ei sunt consideraţi copii “de gaşcă”. Asemenea copii sunt prietenoşi, săritori, atenţi, politicoşi, frumoşi şi atletici; au prieteni de ambele sexe.

Suporter precoce

Copiii fără succes sunt fie neglijaţi, fie controversaţi – sunt iubiţi de unii, dar urâţi de alţii – sau sunt ridiculizaţi, atacaţi şi chiar bătuţi. Un copil poate să fie acceptat sau nu în grupul faimos al clasei, din diverse motive: pubertate întârziată, snobism, şovinism, o anumită reputaţie sau alte motive misterioase şi neînsemnate. Sugestii: - Nu încerca să-l împingi în acel grup, nici să denigrezi copiii foarte bine văzuţi din clasă. - Încearcă să apreciezi prietenii pe care îi are copilul. - Ajută-l să se bucure de realizările sale, să se simtă puternic. - Cel mai important. ajută-l să îşi facă un prieten foarte bun. Copiii singuratici nu fac parte din nici un grup; se simt bine astfel şi nu trebuie forţaţi să se alipească acestuia. Uneori, însă, copilul singuratic poate avea o problemă.

Copiii mulţumiţi, deşi nu sunt populari, nu sunt nici urâţi, nici respinşi de colegii de clasă; ei nu sunt prea deschişi, dar nu sunt nesociabili; nu fac eforturi să intre în grup, ci mai degrabă privesc; copiii nu îi invită la joacă. Când o fac, le trebuie timp să se acomodeze, apoi se simt bine. Asemenea copii sunt fericiţi, mulţumiţi şi adaptaţi, deşi nu sunt lideri de grup. Ei au cel puţin un prieten bun, cu care îşi împart secretele, fanteziile şi grijile. Au interese şi – deseori – chiar pasiuni; se consideră buni şi iubiţi de părinţi. Copiii controversaţi sunt certăreţi, irascibili, dar nu răi; sunt energici, aprinşi şi se iau uşor la bătaie; intră în încurcături şi îi bagă şi pe alţii, dar după aceea se scuză; se bat pentru că sunt supăraţi, nu ca să facă rău cuiva; nu se leagă de alţii, ci se bat ca să se apere. După ce criza a trecut, se liniştesc. Nu terorizează alţi copii, nu le iau banii sau alte posesiuni şi nici nu atacă un copil fără apărare, care nu le-a făcut nimic; nu sunt cruzi cu animalele. Dacă într-o clasă sunt asemenea copii, ei formează un grup al lor, în care ceilalţi nu încearcă să intre. Copiii controversaţi nu se consideră neplăcuţi. Părinţii îi pot ajuta săşi stăpânească impulsivitatea. Mai târziu, nu vor avea un comportament antisocial. Copiii respinşi sunt cei cu care nimeni nu vrea să se joace şi nu sunt plăcuţi de nimeni. Sunt excluşi de toţi, nu numai de grupurile clasei; nu au un prieten bun şi nici un alt prieten; sunt diferiţi de restul clasei şi netoleraţi. Cu ei este ceva în neregulă, din diferite motive. Copiii handicapaţi, cu deformităţi, dintr-o minoritate religioasă sau etnică, pot fi respinşi cu cruzime. Asemenea copii pot fi plăcuţi; sunt deseori curajoşi, amabili şi au interese lăudabile; problema lor este că restul clasei îi consideră altfel. Părinţii şi profesorii trebuie să-i prezinte restului clasei cu tact, pentru a fi acceptaţi. Acceptarea într-un grup nu este de importanţă maximă pentru ei. Important este să aibă cel 153

puţin un prieten bun. Un copil respins de colegii din clasă îşi face foarte greu un prieten bun. Cei mai mulţi copii respinşi de restul clasei au o trăsătură comună: le lipsesc deprinderile sociale; ei nu ştiu cum să se apropie de grup aşa încât să fie acceptaţi. Dacă pătrund într-un grup (“gaşcă”), nu îşi dau seama că purtarea lor îi îndepărtează de ceilalţi copii. Copilul respins nu poate înţelege sentimentele celorlalţi; nu recunoaşte când cineva este supărat, înspăimântat sau surprins. El însuşi nu arată altora ceea ce simte. Asemenea copii respinşi sunt de mai multe feluri: agresivi, supuşi, retraşi sau pseudoadulţi. - Copiii agresivi, fără deprinderi sociale, sunt tiranici; ei se bat, de obicei, cu acelaşi copil şi nu se opresc după ce l-au învins. Distrug lucruri, nu cooperează şi nu ascultă de alte persoane. Asemenea copii au o părere bună despre ei şi nu înţeleg de ce nimeni nu îi place. Ei au nevoie de ajutor. - Copiii supuşi nu au încredere în ei; se supun comportării tiranice, zâmbind în semn de scuză. Unii au fost abuzaţi fizic, emoţional sau sexual şi au nevoie de ajutor. - Copiii timizi se ascund întotdeauna după cineva sau ceva, evitând să-i privească pe ceilalţi în ochi. Când se apropie de copii necunoscuţi, nu se simt în largul lor. Nu pot sau nu vor să facă primul pas, preferând să scape ocazia unei prietenii, decât să se avânte spre cineva cu care nu sunt familiarizaţi. Se simt bine în familie sau cu prietenii familiei şi evită restul lumii. Uneori, părinţii lor nu observă problema, deoarece şi ei sunt la fel. Copiii timizi, care nu sunt ajutaţi la vârsta şcolară, vor avea dificultăţi mai târziu, deoarece se retrag şi se izolează tot mai mult. La vârsta şcolară, au nevoie de un prieten bun, nu de un grup, nici de popularitate. Un prieten ajută copilul retras să se bucure de o legătură apropiată, dar nu intimă, şi formează o punte între familie şi restul lumii. - Pseudoadulţii sau adulţii falşi sunt copiii care imită adulţii; par a fi adulţi într-un corp de copil. Asemenea copii sunt serioşi, inteligenţi şi organizaţi. Ei vor să se joace, dar jocul lor este orientat către un scop şi este deseori intelectual. Se simt bine printre adulţi, dar adulţii sunt mai degrabă jenaţi de ei. Asemenea copii izolaţi pot fi foarte fericiţi; îşi pot găsi tovarăşi neobişnuiţi – un pensionar, bibliotecar – dar aceştia nu sunt 154

COPILUL NOSTRU

prietenii lui buni şi de aceea se simt în continuare singuri. Copiii care imită adulţii au mintea plină de gânduri, de vise şi de griji; analizează intelectual orice problemă: fizică, emoţională, financiară etc. Deseori, părinţii lor sunt la fel, aceste caracteristici fiind, în mare parte transmise genetic. Un astfel de copil se poate ataşa de un grup organizat (de şah, computere, artă etc), cu care are interese comune şi care îi poate ţine loc de prieten. Alteori, îşi găseşte un prieten bun, cu un temperament asemănător. În caz contrar, părinţii pot consulta pediatrul, pentru ajutor.
Copil cu rol de adult

Temperamentul Este una din componentele personalităţii, şi reprezintă răspunsul emoţional caracteristic unui om. În cea mai mare parte, temperamentul este o trăsătura înnăscută, modificată – mai ales în primii ani de viaţă – de experienţa şi relaţiile copilului cu alte persoane. Temperamentul cu care copilul se naşte, nu se va schimba mult în viitor şi nu are de-a face cu felul în care a fost crescut de părinţi. Când a ajuns la vârsta şcolară, temperamentul copilului este bine definit şi evident pentru cei care îl cunosc. Felul în care se înţelege copilul cu părinţii depinde – în mare măsură – de temperamentul ambilor. Nu există un temperament perfect; sunt doar aspecte pozitive sau negative ale temperamentului. Rolul părinţilor este de a ajuta copilul să-şi dezvolte cât mai avantajos calităţile. Temperamentul se manifestă prin: intensitate, energie, regularitate, prima reacţie (primul impuls), puterea de adaptare, dispoziţie, atenţie, receptivitate şi sensibilitate. Dacă îi cunoşti bine temperamentul şi componentele, îl înţelegi mai bine, îi apreciezi felul de a fi şi faci faţă mai uşor problemelor de comportament.

Temperamente diferite Copiii extrovertiţi: spun cu uşurinţă ceea ce gândesc şi ce simt; le place să vorbească cu oamenii şi să împartă ideile şi experienţele lor cu alţii; dacă nu au ocazia să vorbească sunt nemulţumiţi. Copiii extrovertiţi sunt buni să menţină conversaţia, au multă energie, sunt impulsivi, entuziaşti şi plăcuţi, pot lua repede decizii, îşi fac cunoscute părerile, îşi exprimă părerile şi sentimentele cu uşurinţă, sunt convingători şi au mulţi prieteni. Părinţii trebuie să petreacă mult timp cu ei, pentru a-i ajuta să gândească.
Copil extrovertit

Părinţii extrovertiţi au un răspuns imediat pentru orice, de aceea par uneori superficiali; încep uşor o conversaţie; rezolvă o problemă discutând soluţia cu altcineva; dezvăluie cu uşurinţă aspecte intime; se acuză că vorbesc prea mult şi ascultă puţin; repetă cu uşurinţă ceea ce alţii au spus deja; împărtăşesc imediat şi cu plăcere o idee sau o experienţă nouă, le place şi au nevoie să fie printre oameni şi se simt epuizaţi, dacă petrec mai mult timp singuri. Copiii introvertiţi: au suficientă tărie pentru a se simţi bine când sunt singuri; se ataşează doar de câteva persoane. Se gândesc de două ori, înainte de a vorbi şi nu-şi împărtăşesc uşor intimităţile. Se simt bine când sunt singuri, nu se grăbesc când iau decizii, învaţă mai ales ascultând. Introvertiţii au legături profunde şi durabile.

Părinţii introvertiţi obosesc dacă stau prea mult printre oameni; se dezvăluie numai celor foarte apropiaţi; se gândesc mult, înainte de a răspunde; rezolvă o problemă analizând-o mai întâi, înainte de a vorbi cu altcineva despre ea; îi laudă cu greu pe alţii. Copiii perfecţionişti: vor să-şi facă viaţa perfectă, pentru a se simţi bine. Sunt autocritici şi se judecă cu asprime. Învaţă bine şi iau note mari. Îşi cizelează acţiunile, până la perfecţiune. Părinţii sunt foarte severi cu ei, ceea ce contribuie la perfecţionarea copilului. În familiile dezorganizate, cu un părinte alcoolic, unul dintre copii, de obicei cel mai mare, tinde să-şi ia responsabilităţi în plus şi devine perfecţionist. Sugestii: - Nu te supăra pe el, dacă nu ia note foarte bune. - Arată-i că şi tu greşeşti şi că asta nu înseamnă sfârşitul lumii. - Nu-l lăuda doar pentru notele bune, ci şi pentru alte lucruri, pe care le face bine. - Nu-i spune că te dezamăgeşte: este o tendinţă perfecţionistă. - Nu te autocritica în faţa lui, pentru greşeli minore. Stima sau respectul de sine este ceea ce crede un individ despre el: propriile sale gânduri şi sentimente şi capacitatea sa de a realiza ceea ce este important pentru el. Respectul de sine joacă un rol esenţial în cât de motivat este şi ce realizări are copilul: la şcoală, în sport şi în relaţiile cu prietenii, în capacitatea sa de adaptare. Existenţa respectului de sine micşorează riscul de a folosi droguri, alcool şi tutun sau de a avea o activitate sexuală precoce: din această cauză este mai puţin influenţabil. Respectul se bazează pe ceea ce crede el despre sine şi părerea celor apropiaţi lui, precum şi pe modul în care este educat şi tratat de părinţi şi de profesori. Cu cât se apropie mai mult de ceea ce şi-ar dori să fie, cu atât încrederea în el însuşi este mai mare. Acest respect pentru persoana lui se clădeşte pe trăsăturile cu care s-a născut (temperamentul, inteligenţa, aspectul fizic) şi influenţele mediului (modul de îngrijire al părinţilor, starea economică, nivelul cultural, legăturile cu colegii şi adulţii). 155

COPILUL ŞCOLAR

Încrederea şi respectul de sine

Copil introvertit

Pentru a reuşi la şcoală şi a avea succes, copilul are nevoie să aibă o părere bună despre el. Sentimentul de încredere în el are tendinţa să rămână constant, deşi poate varia de la o zi la alta. Un copil va căuta în permanenţă să stabilească relaţii care îl fac să se simtă bine, să simtă că are succes şi care să-l protejeze împotriva stresului. Un copil cu mare respect faţă de el îşi priveşte succesele ca rezultat al propriilor sale eforturi şi talente. El simte că se poate controla, atunci când are un eşec şi este motivat să facă mai bine în continuare; îşi acceptă greşelile, dar realizează că trebuie să se schimbe, să muncească din greu şi să evite să dea vina pe alţii. Sunt copii obişnuiţi însă cu un sentiment de inferioritate şi au ajuns să creadă că sunt incapabili să realizeze sau să creeze ceva bun în viaţă. Asemenea copii pot fi retraşi şi precauţi, nedorind să fie evaluaţi de alţii sau să rişte să piardă. Formarea încrederii şi a respectului de sine se bazează pe următoarele sentimente şi calităţi: - Siguranţă: copilul nostru trebuie să se simtă sigur pe el însuşi şi pe viitorul său. - Apartenenţă: copilul are nevoie să fie acceptat şi iubit de membrii familiei, de colegii de şcoală sau de echipă, de vecini şi de rude. Această acceptare îi conferă o identitate de grup; fără ea, copilul se simte singur, respins, lăsat în voia soartei, fără o casă, familie sau un grup. - Un scop în viaţă: copilul trebuie să simtă că are ţeluri, care-i dau un sens în viaţă şi îi canalizează energia, pentru a se realiza. În lipsa acestui sentiment, el se poate simţi fără nici un rost, plictisit şi nemulţumit. - Competenţă şi mândrie personală: copilul trebuie să fie încrezător, ca să poată face faţă vieţii. Acest sentiment se dezvoltă din experienţele proprii, în momentele în care a avut succes prin eforturile sale. Dacă-l protejezi prea mult, devine prea dependent de tine, iar dacă aşteptările sunt prea mari şi nu le va atinge, copilul se va simţi neputincios şi incapabil. - Încredere: copilul are nevoie să fie încrezător în el însuşi şi în părinţi. Pentru aceasta, trebuie să-ţi păstrezi tu însuţi promisiunile, să-l sprijini şi să-i dai posibilitatea să arate că este de încredere. Asta înseamnă să crezi în copilul tău. - Responsabilitate: dă-i ocazia să-ţi arate de ce este capabil, fără să-l controlezi în permanenţă. - Participare: lasă-l să participe la diverse activităţi şi arată-i că ceea ce face este important. 156

COPILUL NOSTRU

- Posibilitatea de a alege şi a lua decizii: copilul care poate lua decizii importante, se va simţi puternic şi va avea stăpânire de sine. Deciziile şi alegerile, trebuie să fie în concordanţă cu vârsta, posibilităţile sale şi cu valorile morale ale familiei. - Autodisciplina: pe măsură ce copilul câştigă mai multă independenţă, are nevoie să simtă că stă pe picioarele lui. După ce i-ai arătat ce poate face, l-ai îndrumat şi i-ai oferit ocazii, în care să se încerce pe el însuşi, copilul poate reflecta şi evalua consecinţele faptelor sale. - Încurajare, sprijin şi recompensă: copilul are nevoie nu numai să reuşească în ceva anume, ci şi să i se recunoască faptele. Încurajează-l, laudăl pentru eforturile sale, oricât de mici. - Acceptarea greşelilor şi a eşecurilor: copilul nu trebuie să se simtă învins, atunci când face greşeli sau are un eşec. Explică-i că greutăţile şi greşelile fac parte din viaţă şi că poate învăţa din ele. Fă remarci specifice, nu vorbi în general. Evită remarcile negative şi personale: “Nu vei reuşi niciodată”.
Mândria etniei

- Mândria: respectul de sine al copilului se dezvoltă, iniţial, în cadrul familiei şi este puternic influenţat de ceea ce membrii familiei cred despre ei înşişi. Copiii se identifică cu părinţii, cu posesiunile şi profesiile lor: “Bunicii mei erau ciobani; mama este doctoriţă; avem maşină etc.” Stima, faţă de familie şi neamul din care se trage, este esenţială pentru respectul de sine al copilului. Ea poate fi menţinută în numeroase feluri: prin participarea la activităţi comune, respectul pentru înaintaşi sau grija pentru membrii mai îndepărtaţi ai familiei. O familie este cu atât mai unită, cu cât membrii acesteia se bazează mai mult unii pe ceilalţi şi evită critica excesivă. Membrii familiei trebuie să aibă încredere unii în alţii, să-şi respecte individualtatea, să fie afectuoşi unii cu alţii, să-şi petreacă timpul

împreună de sărbători sau oricând se simt ei bine. Felul în care se comportă copilul în diverse situaţii, îi creează o anumită obişnuinţă, care îi poate influenţa respectul faţă de sine. Dacă nu învaţă bine, poate avea mai puţină încredere în el. Lipsit de încredere, lucrează mai puţin şi obţine rezultate şi mai proaste. Toate acestea devin un cerc vicios, dacă nu sunt corectate, şi determină copilul să se simtă, să gândească şi să acţioneze ca un incapabil. Când însă copilul învaţă bine la şcoală şi are succes, are încredere mare în el şi se simte motivat să muncească şi să realizeze mai mult, pentru a-şi da satisfacţie lui şi celor din jur. În acest fel, pe viitor, el va continua să încerce şi mai mult şi să reuşească, consolidându-şi încrederea. Curând, copilul simte, gândeşte şi acţionează în conformitate cu imaginea, pe care şi-a format-o despre el însuşi. Pentru a afla dacă copilul tău nu are o părere bună despre el, urmăreşte-l dacă: - Evită să încerce ceva, de teamă că nu va reuşi; - Renunţă repede la ce a început, de la primele semne de nemulţumire; - Înşeală sau minte, când crede că este gata să piardă sau când ia note proaste; - Regresează uneori, acţionând prosteşte, ca un copil mic; - Vrând să-şi ascundă nemulţumirea, devine autoritar sau inflexibil; - Găseşte scuze ( “Profesorul e prost” ) şi dă vina pe alţii; - Notele primite la şcoală sunt din ce în ce mai proaste, iar interesul pentru activităţile obişnuite scade. Un copil care nu se respectă se va mulţumi cu realizări modeste, la şcoală şi apoi în viaţă; - Se izolează de prieteni; - Are dispoziţii schimbătoare: este trist, plânge, se supără, este nemulţumit sau calm; - Este autocritic; se plânge că nu-l place nimeni, că e urât, că niciodată nu face ceva bine; - Acceptă cu greutate laudele sau critica; - Îi pasă de părerea altora despre el şi o pune la suflet; - Este foarte influenţabil şi se ia după alţii; are dispreţ pentru şcoală, lipsă de respect, fuge de la ore, fură sau foloseşte tutun, alcool sau droguri; - Acasă, fie ajută foarte mult la treburile casnice, fie nu ajută deloc;

- Îi este ruşine, este deprimat şi se simte incapabil să realizeze lucrurile pe măsura potenţialului său. Acest copil devine vulnerabil la presiunea colegilor şi le preia uşor valorile şi comportamentul, pentru a fi acceptat în grup. Copiii cu greutăţi mari şi care trăiesc în tensiune, îşi dezvoltă mai greu respectul şi încrederea faţă de sine. Aceştia au, în general, boli cronice, dificultăţi la învăţătură sau deficit de atenţie, fraţi şi surori cu care nu se înţeleg, părinţi dezinteresaţi sau alcoolici, sunt discriminaţi pe criterii etnice sau religioase sau sunt handicapaţi. Chiar şi aceşti copii îşi pot dezvolta respectul faţă de sine, dar – pentru ei – nevoia de succes, de acceptare şi apreciere a părinţilor şi a celorlalţi este mult mai mare, decât a copiilor normali. Unii copii sunt foarte rezistenţi şi au o atitudine mai optimistă, decât a colegilor lor. Aceştia trec prin greutăţi, dar se ridică, iar respectul nu le este ştirbit în nici un fel. În acest fel, se călesc şi devin aproape invulnerabili. Părintele recunoaşte – din comportamentul şi cuvintele copilului – dacă acestuia îi scade respectul faţă de sine. Dacă însă îi este greu să se pună în locul copilului şi să vadă lumea prin ochii lui, să-l înţeleagă, părintele trebuie să ceară ajutorul profesorilor, antrenorilor, rudelor şi prietenilor. Părintele rămâne însă persoana cu cea mai mare influenţă asupra dezvoltării mândriei şi a respectului faţă de sine al copilului. Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să-şi dezvolte încrederea în el: - Încearcă să înţelegi nevoile copilului, pentru a-ţi explica felul său de a se purta; - Când îl ajuţi, foloseşte metode potrivite fiecărei ocazii. Nu-l proteja în situaţiile grele, ci mai degrabă ajută-l să le înfrunte; - Ajută-l să facă faţă problemelor imediate, la şcoală;
Un dascăl competent încurajează dezvoltarea încrederii de sine

COPILUL ŞCOLAR

157

COPILUL NOSTRU

- Ajută-l să-şi descopere singur calităţile, să înveţe cum să şi le dezvolte şi să-şi propună atingerea unor scopuri cât mai interesante, dar realiste; dezvoltaţi împreună un plan de acţiune; - Învăţaţi-l că mai important decât rezultatul este efortul; atunci nu îşi va ascunde nereuşitele şi se va strădui – în continuare – să performeze; - Când te roagă, fă-ţi timp pentru a-l ajuta, - Include alţi membri ai familiei, profesorii sau un meditator, dacă este posibil, pentru a-l ajuta. Nu face însă lecţiile, în locul lui; - Oferă-i posibilităţi să facă lucruri la care se pricepe,
Creaţia artistică măreşte încrederea de sine

- Menţine unitatea familiei; - Nu expune copilul la dificultăţile şi tensiunile căsniciei şi nu-l folosi drept confident; - Încurajează copilul să-i ajute pe alţii, pentru a simţi că aparţine unei comunităţi şi pentru a fi apreciat; - Învaţă copilul să se autoaprecieze, să se simtă mândru de realizările sale; - Spune-i deseori copilului cât de mult îl iubeşti şi cât este de bun şi de apreciat. El are nevoie nu numai de fapte, ci şi să te audă că-i spui “Te iubesc foarte mult!”.

DEZVOLTAREA SOCIALĂ
La 7 ani: - Băieţii se joacă împreună cu fetele. - Şi-au făcut un prieten foarte bun, de acelaşi sex. - Vor să fie aprobaţi de colegi şi de adulţi. - Sunt tot mai preocupaţi să iasă în evidenţă. - Sunt destul de critici. - Acceptă regulile jocului. - Încearcă să-i imite pe cei luaţi drept model. La 8 ani : - Poate fi certăreţ şi autoritar. - Poate fi plăcut şi loial. - Îi plac secretele. - Îşi caută prieteni apropiaţi. - Vrea să aparţină unor grupuri conduse de adulţi (tabere). - Aparţine unui grup format din copii (găşti). - Este destul de ostil faţă de sexul opus. - Nu vrea să mai ajute la treburile casei. La 9 ani: - Vrea să se îmbrace, să vorbească şi să se comporte ca prietenii săi. - Are idei şi preocupări independente de cele ale părinţilor. - Face parte dintr-un grup mic de prieteni de acelaşi sex. La 10 ani: - Vrea să fie aprobat de persoanele importante din viaţa lui. - Ţine mult la părerea colegilor din grup şi se supune deciziilor lor. - Cedează mai repede la presiunea colegilor. - Începe să fie preocupat de sexul opus.

Etapele dezvoltării sociale:

158

- Pune-l să încerce lucruri noi, experienţele îl vor motiva: în lipsa lor devine plictisit şi apatic; - Observă felul în care gândeşte despre el însuşi. Dacă ţi se pare că există vreo problemă, repetă procedeele de mai sus; - Dacă nu face progrese, foloseşte altă strategie, pentru a-i menţine încrederea în capacitatea sa de a reuşi. Diminuează-i pretenţiile, dacă sunt prea greu de atins; - Asigură-l neîncetat că ai încredere în puterile şi în capacitatea lui de a reuşi: copilul se simte astfel încurajat şi motivat; - Petrece-ţi timpul împreună cu el, făcând diverse lucruri care-i fac plăcere, nu numai activităţi în care excelează; - Arată-i copilului că este o persoană importantă. Încurajează-l să se exprime, ascultă-l fără să-l judeci, acceptă-i sentimentele şi tratează-l cu respect; - Arată-i că ai încredere în el; - Permite-i să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele;

- Îi face confidenţe celui mai bun prieten. - Poate fi capricios. La 11 ani: - Îşi critică părinţii. - Vrea ajutorul lor, dar îl refuză, când îi este oferit. - Vrea să fie văzut bine. - Încearcă să aparţină unui grup şi să fie la fel ca ceilalţi. - Stă mai mult cu prietenii, decât cu părinţii. - Se poate despărţi de cel mai bun prieten. - Devine excentric. - Este foarte conştient de sexul opus. Limbajul are un rol pragmatic; îl folosim în relaţiile cu alţii din mai multe motive: - să exprimăm ceea ce dorim; - să controlăm acţiunile altora; - să menţinem legătura cu alţii; - să informăm pe alţii; - să punem întrebări, pentru a obţine răspunsuri; - să ne exprimăm imaginaţia. Limbajul verbal este însoţit de cel neverbal: expresia feţei, atitudinea corpului, mişcări involuntare. Limbajul – ca inteligenţă umană – se dezvoltă din gesturi, din manipularea jucăriilor şi a diferitelor obiecte. La vârsta şcolară, copilul poate să modeleze conversaţia în funcţie de ascultător, să se limiteze la un subiect, să folosescă limbajul pentru subînţelesuri şi să înţeleagă regulile sociale ale limbajului. Maturarea limbajului se completează în adolescenţă şi chiar mai târziu. Sugestii: - asociază vorbirea cu exprimări calde, personale; - un gest afectuos spune mai mult decât un şir lung de cuvinte; - ascultă-l când vorbeşte (ascultarea este partea cea mai importantă a conversaţiei), nu îl întrerupe şi exprimă-ţi încântarea când vorbeşte corect; - încurajează-l să spună ce doreşte, fără a fi nevoie să se exprime prin gesturi, ţipete, plâns, miorlăit; - continuă să-i arăţi copilului cum să privească în ochii celui cu care vorbeşte; dacă copilul – de regulă – evită să privescă în ochi interlocutorul, consideră că are nevoie

Dezvoltarea limbajului

de ajutor de specialitate; - arată-i când nu se exprimă clar şi de ce, reformulând expresiile sale pentru a-i dezvolta limbajul, - încurajează-l să participe la conversaţia din familie, jocuri de cuvinte şi exprimarea verbală a sentimentelor; - nu impune păstrarea liniştii ca un criteriu de bună purtare; - cere copiilor mai mari să converseze cu cei mici; - încurajează contactul cu colegii şi prietenii de familie; - televiziunea nu poate înlocui conversaţia. Succesul în viaţă se datorează, de multe ori, capacităţii de a comunica bine. Comunicarea este mai mult decât un schimb de informaţii. Cea între părinţi şi copii îi ajută să se înţeleagă unii pe alţii şi să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele. Comunicarea nu înseamnă numai să îţi spui părerea, ci să ştii să asculţi. Felul în care comunici acum cu copilul se aseamănă, probabil, cu cel pe care îl foloseau părinţii tăi cu tine şi nu este cel mai bun. Învaţă să comunici mai eficient decât ei şi renunţă la critica dăunătoare. Ca să comunicaţi bine, atât tu, cât şi copilul, trebuie să vă dezvoltaţi această deprindere, să puteţi exprima verbal şi nonverbal orice subiect sau sentiment. Îţi ajuţi astfel copilul să negocieze, să-şi rezolve problemele şi să înveţe. Comunicarea poate fi folosită şi pentru a înţelege, a lăuda, a pedepsi, a exprima sentimente sau a oferi înţelegere. Felul în care comunici este o parte din ceea ce spui. O comunicare bună este modul în care îţi arăţi dragostea, respectul şi aprobarea pentru copilul tău. Lauda sau dojana nu constau doar în cuvintele spuse; este necesar să înţelegi ce gândeşte copilul, despre el însuşi şi despre purtarea sa, şi să ştii în ce fel te poţi exprima, pentru ca acesta să accepte cât mai bine ceea ce îi spui. O comunicare bună include două persoane, nu una singură. Deseori, părinţii nu-şi exprimă suficient iubirea şi aprobarea pentru faptele copilului; ei cred că – spunându-i copilului lor că este bine ceea ce face – nu-l vor motiva suficient să muncească mai mult şi mai bine. Decât să judeci şi să critici mereu copilul, arată-i că-l 159

COPILUL ŞCOLAR

Comunicarea

COPILUL NOSTRU

accepţi şi-l iubeşti şi el va începe să se placă mai mult, iar respectul faţă de sine va creşte. Fă un efort de a comunica, atât prin cuvinte, cât şi prin fapte. Arată-i ce simţi, prin expresia feţei, gesturi şi îmbrăţişări; va fi nevoie desigur să i-o şi spui. Cum să NU comunici cu copilul: - Să-i comanzi: “Fă ce spun şi cu asta, basta!”.
Mesaj autoritar

Tehnici de ascultare Să asculţi cu răbdare este o deprindere care se învaţă; învăţând să asculţi mai bine, tu însuţi dai un bun exemplu copiilor. Mesajele primite de la copil pot fi verbale (întrebări sau cereri) şi nonverbale (fapte sau poziţia corpului). Partea principală a comunicării este ascultarea activă. Sugestii pentru a deveni un ascultător activ: - Ascultă copilul cu răbdare şi atenţie, pentru a auzi şi a înţelege ceea ce are de spus; - Lasă-ţi deoparte propriile gânduri şi puncte de vedere şi pregăteşte-te să auzi ce îţi spune; - Încearcă să te pui în locul lui, pentru a înţelege mai bine ceea ce exprimă. - Fă-l să simtă că îi apreciezi gândurile, că le consideri importante şi că eşti sensibil la punctul lui de vedere; 160

- Să-i dai lecţii: “Pe vremea mea, copiii mergeau uneori cu pantofii rupţi la şcoală” . - Să ţii predici: “Să nu mai faci aşa ceva niciodată!” . - Să-l critici: “Pe orice pui mâna, strici!”. - Să-l subapreciezi:“Ţi-autrebuitşapte ceasuri ca să termini treaba!”. - Să-l ridiculizezi: “Ai rămas ca prostul, cu gura căscată!”. Ai încredere şi acceptă-ţi copilul, când vorbeşti cu el; când îl lauzi, fă referire la ceva anume. Arată-i cât de mult îl apreciezi aşa cum este, fără ai da de înţeles că tu ai vrea să fie altfel. Comunicarea cuprinde tehnici de ascultare şi de vorbire.

- Ascultă, rezumă şi retransmite copilului mesajul pe care îl auzi; aceasta se numeşte “ascultare reflexivă”. La momentul potrivit, spune-i tu lui ceea ce încearcă el să exprime; - Priveşte-l în ochi, în timp ce vorbeşti cu el. Arată-i interes prin gesturi aprobatoare, dând din cap, întrerupându-l ocazional sau răspunzând neutru, ca: “Da”, “Văd”, “Oh!”, “Ce zici de asta!”. Încurajează-l să continue să vorbească; - Acceptă şi arată respect faţă de ceea ce spune copilul, chiar dacă nu corespunde ideilor tale, fără a-l întrerupe; - Oferă-i ocazii prin care să-şi rezolve greutăţile de exprimare. Încurajează-l şi ghidează-l; - Dacă tu îl asculţi bine, te va asculta şi el pe tine şi pe alţii; - Încearcă să redai pe scurt, în cuvinte proprii, ceea ce ai auzit că ţi s-a spus şi invers: pune-l să repete ceea ce ai încercat tu să-i spui. Semne că nu asculţi activ: - te plictiseşte conversaţia, - pierzi firul ideilor, - eşti distrat, - te uiţi în jur, - eşti grăbit, - simţi că-ţi pierzi timpul. Tehnici de vorbire Când vorbeşti cu copilul, încearcă să realizezi un dialog pozitiv, în loc să-l judeci sau să-l critici. Foloseşte expresia “eu”, în loc de “tu”. Expresii ca: “Să nu mai faci asta niciodată!”, “Mă superi foc!”, “De ce nu eşti atent?” sunt centrate mai ales pe copil şi provoacă o luptă între el şi părinte, îl pune în defensivă şi încurajează contraargumentele, micşorând şansele unei comunicări efective. În situaţii limită, copilul devine un rebel, care nu ascultă nici un fel de autoritate. Şi mai greşite sunt mesajele prin care îl judeci sau îl critici, folosind epitete (“Prostule!”) sau ridiculizându-l. Dacă-i spui copilului că este prost, aşa se va vedea şi el, nu numai în copilărie, dar încă mulţi ani după aceea. Copiii devin mai responsabili, dacă li se atrage atenţia asupra nevoilor şi sentimentelor altora; în acest fel nici nu-i jigneşti. Pentru asta,

Cauzele comunicării defectuoase - Modul tău de comunicare inhibă copilul; controlează-te, pentru a observa dacă îl baţi la cap, îl judeci sau vorbeşti despre el, dar nu cu el, dacă faci un efort pentru a înţelege punctul lui de vedere sau dacă îl întrerupi constant; - Dificultăţi în interpretarea mesajului; - Nepotrivire în modul de comunicare sau de temperament între părinte şi copil; - Copilul are probleme, de ex. deficit de atenţie, fiindu-i greu să se concentreze pentru a accepta o idee sau este prea impulsiv şi vorbeşte înainte de a gândi. Dacă tu te porţi astfel, este posibil ca copilul să fie la fel; - Memorie insuficientă, din cauza deficitului de atenţie: mesajele sunt primite superficial sau răspunsul este prea lent; - Dificultăţi de vorbire: îi este greu să înţeleagă ce i se spune sau să-şi exprime ideile şi gândurile în cuvinte; - Griji şi preocupări ale unuia sau ale celuilalt; - Momentul şi locul nepotrivit pentru a comunica. Dacă asemenea dificultăţi de comunicare persistă, consultă medicul pediatru.

accentuează mesajul, construieşte-l pe înţelesul lor: “Am nevoie de ajutor, pentru că sunt foarte aglomerată şi vreau să ies şi eu la plimbare cu voi”; cei mai mulţi copii de 10 ani înţeleg acest mesaj. Fii atentă la tonul vocii – care trebuie să se potrivească cu mesajul dat – şi nu lăsa emoţiile să ascundă ideea pe care vrei să o transmiţi. Adresează-te în acelaşi mod fiecărui copil, pentru a nu părea că favorizezi pe unul din ei, deşi temperamentul fiecăruia poate necesita unele nuanţe. Alege locul şi momentul potrivit pentru discuţie. Când se întoarce de la joacă obosit, lasă-l puţin să se odihnească sau dă-i ceva să mănânce, înainte de a-i comunica ceea ce vrei să-i spui.

Pe măsură ce şcolarul creşte, devine tot mai priceput în relaţiile sale cu alte persoane. Aceste abilităţi înnăscute sau învăţate, folosite în activitatea zilnică, sunt: - uşurinţa de a se alătura şi de a se integra într-un grup,

Deprinderile sociale

- menţinerea unei prietenii, - felul cum face faţă ironiilor şi provocărilor; - rezolvarea cu succes a conflictelor; - reacţia la eşecuri şi dezamăgiri; - reacţia sa la succes; - satisfacerea pretenţiilor părinţilor, colegilor şi profesorilor; - consideraţie pentru ceea ce gândesc şi simt alţii (empatie). Copilul învaţă aceste deprinderi, în primul rând, în familie, al cărei rol rămâne esenţial (primii şapte ani de acasă), apoi la şcoală, printre prieteni şi în alte situaţii: pe stradă, la piaţă, la biserică etc. Dezvoltarea acestor deprinderi sociale ale copilului este influenţată de transformările din zilele noastre ale familiei: serviciul ambilor părinţi departe de casă, greutăţile financiare, izolarea de rude şi de prieteni, divorţul, boala. Nu toate schimbările petrecute în modul de viaţă al unui copil de astăzi, sunt negative: dacă petrece mai mult timp la creşă şi la grădiniţă, cu alţi copii, are mai multe ocazii să se împrietenească şi să se dezvolte social. Dacă şcolarul nu este carismatic, nici mulţumit, dacă spune cu greu “Bună ziua” sau nu poate să se alăture unui grup de colegi şi să le spună: “Hai, salut! Vreţi să ne jucăm?”, să susţină o conversaţie simplă, să rezolve neînţelegeri, fără a fi violent verbal sau fizic, sau să termine o activitate în mod plăcut şi corect, înseamnă că are nevoie de ajutorul părinţilor. Sugestii pentru a îmbunătăţi îndemânarea socială a copilului nostru: - Recunoaşte atât tu, cât şi copilul, că acesta are dificultăţi în relaţiile sale cu alţii. Întreabă-l calm şi încurajator, despre ceva anume, de exemplu, despre dificultatea de a se alătura altor colegi. Pentru a nu se simţi jenaţi, copiii neagă de multe ori orice problemă, oricât ar fi ea de evidentă. Pot fi necesare mai multe încercări, pentru a-l face să recunoască dificultatea şi a-şi asuma răspunderea. - Ajută-l să capete abilităţi sociale apropiate vârstei lui. - Ajută-l să se poarte mai acceptabil: în loc să lovească alţi copii, trebuie să încerce să rezolve neînţelegerile într-un mod mai puţin 161

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU -

-

-

Bunele maniere (vezi vol. 3 – Adolescenţii) Prietenii

agresiv (să se joace pe rând cu bicicleta, să se retragă înainte de încăierare). Învaţă-l să prevadă situaţii la care va trebui să facă faţă. Discută şi arată-i în mod practic cum va trebui să reacţioneze. Aminteşte-i că lucrurile nu se întâmplă, întotdeauna, după un plan dinainte stabilit şi are nevoie de multă practică şi timp, până ce această îndemânare va deveni firească şi automată. Cere-i copilului să se uite cum fac ceilalţi colegi, care au succes în relaţiile dintre ei. Încredinţează-ţi copilul unui prieten, iscusit în deprinderi sociale, ca să-i fie instructor. Ajută-l să-şi facă un prieten bun. Încurajează-ţi copilul să-şi dezvolte un talent sau un interes, pentru a se integra mai uşor în grupul de colegi. Numeşte talentele lui de care eşti mândru. Caută şi alte cauze ce pot contribui la neîndemânarea socială a copilului: certuri în familie, boli cronice, depresie, anxietate, tulburări de vorbire sau deficit de atenţie şi cere ajutorul medical de cuviinţă.

se simt bine împreună, se potrivesc şi îşi satisfac nevoia de tovărăşie, de aprobare şi de siguranţă. Cel mai bun prieten îl apără în absenţă, râde la glumele sale, îl protejează de ridicol, îi ştie secretele şi îl ascultă tot timpul. Un prieten bun este o protecţie împotriva restului lumii. Dacă e norocos, cel mai bun prieten îl ajută să se încadreze într-un grup şi – în acelaşi timp – să se simtă bine cu el însuşi. Dacă alegerea celui mai bun prieten a fost nefericită, copilul va fi afectat, deoarece va fi obligat să renunţe la el, iar – dacă este cu adevărat ghinionist – cel mai bun prieten îl poate trăda, zdrobindu-i inima. (“Nu mai sunt prietenă cu tine! Cea mai bună prietenă a mea este de acum Ileana”.) Mai rău, prietenul cel mai bun poate avea numeroase probleme acasă, care se răsfrâng asupra celuilalt.
Colaborare prietenească

Copiii au nevoie de prieteni. Prin ei, îşi lărgesc orizontul, capătă experienţă de viaţă şi îşi dezvoltă un sprijin social. A învăţa să-ţi faci prieteni este unul dintre cele mai importante roluri ale copilăriei şi această abilitate socială îţi va fi de folos de-a lungul vieţii. Unii copii sunt mulţumiţi să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului singuri, în familie sau cu un singur prieten, în timp ce alţii, mai sociabili, îşi fac numeroşi prieteni. Şcolarul are în medie cinci prieteni, pe care-i schimbă în fiecare an sau chiar mai des. În familii izolate sau cu copii mulţi, fraţii şi surorile se împrietenesc între ei, înlocuind prietenii din afară. Cel mai bun prieten Pe la vârsta de 8 ani, copiii petrec mai tot timpul cu un singur prieten bun, de acelaşi sex. Ei 162

Părinţii care-şi ajută copilul să păstreze un prieten bun, contribuie la fericirea lui. A avea un prieten bun este o asigurare că se va adapta social, ca adult. La această vârstă, este uşor să ai încredere în cineva, tot atât cât ai în tine însuţi; dacă o poţi face acum, o faci pentru restul vieţii. Dacă cei doi au o influenţă pozitivă reciprocă, înseamnă că au o prietenie minunată, sănătoasă şi de durată. În următorii ani, prieteniile se dezvoltă în grupuri, unde copiii se influenţează puternic unii pe alţii. În asemenea cercuri, tinerii se simt mai bine împreună, vorbesc şi arată cam la fel. Presiunea grupului de prieteni se loveşte uneori de influenţa şi de convingerile părinţilor. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă, băieţii şi fetele petrec mai mult timp împreună, fără a forma perechi, cum se va întâmpla câţiva ani mai târziu. Alegerea prietenilor este influenţată de asemănarea dintre ei sau de dorinţa de a poseda anumite trăsături, pe care celălalt le are; pe unele dintre acestea le va imita. Odată cu vârsta, pe măsură ce preferinţele copilului se schimbă, îşi va face noi prieteni, care-l satisfac şi se potrivesc imaginii sale.

Cele mai bune prietene cu un interes comun

În primii ani de şcoală, este bine să-i oferi copilului ocazii să-şi petreacă timpul cu colegi pe care îi alegi tu; în anii următori, copilul îşi va alege singur prietenii, iar datoria ta este să ştii cu cine îşi petrece timpul, supraveghindu-l activ. Dacă are o părere bună despre el însuşi, este iubit şi respectat de familie, copilul are mai multe şanse să-şi aleagă prieteni buni. Legăturile intime, pe care copilul le-a văzut şi le-a trăit în familia sa, îi oferă exemple pozitive despre felul în care se poartă oamenii între ei. El le va aplica prietenilor, pe care îi va alege. Dacă însă familia este dezorganizată, copilul riscă să-şi aleagă prieteni cu greutăţi asemănătoare. Dacă se împrieteneşte cu alţii care se bat între ei, mint sau distrug bunurile altora şi adoptă o comportare care te nelinişteşte, nu-i interzice copilului tău să-i frecventeze. El îşi va apăra prietenii şi va încerca să le scuze defectele. În schimb, încurajează prieteniile pe care le aprobi. Ajută copilul să invite acasă asemenea copii, aranjează-le activităţi plăcute şi scurte, împreună. În acelaşi timp, exprimă-ţi calm şi raţional proasta impresie despre colegii de joc al căror comportament lasă de dorit. Discută despre o anumită comportare, în loc să generalizezi sau să le critici caracterul. Fă-l să înţeleagă consecinţele, dacă imită copiii din grupul la care s-a alăturat, dar nu-i interzice în mod absolut să se mai joace cu ei. În acest fel, copilul învaţă să gândească mai logic, să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Sunt însă situaţii, când cel mai bun prieten este înfricoşător: este un tiran, delincvent precoce, implicat în găşti periculoase, în care se fumează, se consumă alcool sau droguri, ai cărui părinţi sunt de asemenea de temut, abuzivi, neglijenţi şi antisociali. În asemenea cazuri, părinţii trebuie să intervină pentru a-şi salva copilul, explicându-i motivul şi interzicându-i orice contact.

Copiii fără prieteni Celor mai mulţi copii le place să fie iubiţi, deşi unii învaţă cu greu să-şi facă prieteni. Unii pot fi excluşi din anumite grupuri, pentru că se îmbracă diferit, sunt graşi, certăreţi sau bătăuşi. Alţii se alătură unui grup, fără a fi băgaţi în seamă. Asemenea copii neglijaţi tind să-şi petreacă timpul singuri. Unii copii nu au ocazia să-şi facă prieteni, deoarece au un program prea încărcat, sau trăiesc într-un loc unde nu sunt copii în jur.
Fetiţa timidă se împrieteneşte mai greu

COPILUL ŞCOLAR

În aceste condiţii, ai nevoie de îndemânare şi sensibilitate, pentru a-ţi ajuta copilul. Ca părinte, încearcă să afli ce nu îi place şi de ce este evitat de colegi. Deşi, din punctul tău de vedere, lucrurile par simple, lumea copilului este complexă şi necesită numeroase adaptări. De exemplu, în curtea şcolii, la joacă, copilul trebuie să fie atent pe mai multe planuri: să se alăture grupului, să susţină conversaţii, să coordoneze jocul, să facă faţă diferitelor provocări şi să rezolve conflictele cu alţii. Dacă nu poate face faţă acestor solicitări, îi va fi greu să participe la joacă şi să-şi facă sau să-şi păstreze prietenii. Cauzele pentru care copiii nu au prieteni, pot fi legate de: • copil: - temperament timid sau dificil, - probleme de atenţie sau hiperactivitate, - agresivitate, - dificultăţi la învăţătură sau – dimpotrivă – prea bun la învăţătură, - neştiinţă de se impune, - greutăţi de comunicare, - dezvoltare fizică, emoţională şi intelectuală întârziată, - boli cronice; absenţe de la şcoală, handicap fizic, - deficit muscular, care îl împiedică să participe la joc, - tulburări emoţionale (depresie, anxietate, 163

părere proastă despre el), - sensibilitate exagerată, - umblă murdar, - aspect fizic neplăcut, - preferă să fie singur sau cu membrii familiei, - valori culturale diferite de cele ale colegilor; sectă religioasă. • părinţi: - modul de a creşte copilul (prea autoritar, prea tolerant), - program de activitate prea încărcat pentru copil, - îi critică prietenii, - nu dau un exemplu bun copilului lor, - depresii sau alte boli mintale, alcoolism , abuz de droguri, - stres, dezordine sau violenţă în familie, - neputinţa de a se adapta la felul de a fi şi la nevoile copilului. • mediu: - familia trăieşte într-o zonă izolată, cu puţini copii în jur sau departe de şcoală, - diferenţe culturale (secte religioase, minorităţi), - greutăţi financiare, - diferenţe în îmbrăcăminte, comportare şi valori. Copiii neglijaţi, fără prieteni, sunt batjocoriţi şi ignoraţi. Aceştia sunt singuratici, pasivi şi nefericiţi în izolarea lor. Unii dintre ei preferă să fie singuri sau să-şi petreacă timpul cu părinţii, fraţii sau chiar cu un câine. Sunt prea liniştiţi, rezervaţi, timizi sau lipsiţi de deprinderile sociale necesare, pentru a se alătura unui grup. Temperamentul, îndemânarea socială şi educaţia primită, influenţează uşurinţa copilului de a-şi face prieteni. Dacă eşti un părinte foarte critic, agresiv, sau îţi dezaprobi des copilul, el va avea tendinţa să te imite şi să se comporte la fel cu colegii săi. Dacă – însă – eşti generos, răbdător şi îţi accepţi copilul aşa cum este, el va adopta aceste trăsături şi îşi va face prieteni mult mai uşor. Mulţi copii la vârsta aceasta nu sunt conştienţi că au dificultăţi în relaţiile cu alţii; dacă – însă – observi lipsa prietenilor, fă ceva cât mai curând. Sugestii: - Încurajează copilul să discute în familie ce greutăţi are cu prietenii. Ascultă-l cu atenţie, deoarece uneori nu îţi poate spune mult, 164

COPILUL NOSTRU

-

-

-

-

-

pentru că şi el înţelege puţin. Dacă colegii îl poreclesc, nu-l sfătui doar să nu îi ia în seamă; arată-i acceptare şi multă simpatie. Lasă-l să înţeleagă că este capabil să-şi rezolve singur problemele, fără intervenţia ta. Dacă îl ajuţi prea des, va deveni dependent de tine şi îl vei lipsi de posibilitatea de a găsi el însuşi soluţii. Arată-i interes, fără a te amesteca prea mult. Caută să afli cum se vede copilul tău. Este simpatizat de gaşcă? Cine sunt cei simpatizaţi? De ce? Care sunt copiii care îi plac şi cu care ar vrea să vorbească ? Se poreclesc unii pe alţii? Ce porecle folosesc? Ce poreclă i-au pus? Îl supără ce gândesc alţi copii despre el? Observă-ţi copilul în diferite ocazii, când este împreună cu colegii. Discută după aceea cu el despre cum s-a comportat şi vedeţi împreună dacă sunt şi alte moduri de a se purta cu prietenii. Întreabă învăţătoarea despre cum se poartă cu colegii, dacă este retras, dacă îi porecleşte sau îi bate pe alţii şi ascultă-i sugestiile. Fă-ţi un plan, pentru a-l ajuta într-o anumită problemă, de exemplu să intre într-o activitate de grup, să menţină o conversaţie sau să facă faţă conflictelor mici sau mari. Încurajează-l să invite un coleg să doarmă cu el sau să mergeţi împreună la pădure. Oferă-i ocazii să petreacă timp împreună cu prietenii. Familiarizează-te cu ei şi chiar cu părinţii lor. Încurajează-ţi copilul să-şi utilizeze calităţile în diferite situaţii, în care poate fi apreciat de colegi. Alege activităţi în care se poate remarca; evităle pe cele care îl pun în inferioritate şi pe cele competitive, care nu favorizează împrietenirea.
Îndrumare turistică

- Oferă-i posibilitatea să înveţe înot, muzică, computere, pentru a-i întări încrederea în el însuşi şi – prin aceasta – să câştige simpatia colegilor. - Cere ajutor profesional. Medicul pediatru sau alţi specialişti pot îndruma copilul să-şi dezvolte deprinderile sociale, tratând uneori deficitul de atenţie, problemele emoţionale sau cele la învăţătură. Cu toată evoluţia şi dezvoltarea socială recentă, prejudecăţile etnice, religioase, de sex sau de aspect fizic sunt prezente în viaţa copiilor şi a familiilor lor. Intoleranţa se accentuează în adolescenţă, pe măsură ce pretenţiile se măresc. Copiii suferă când cresc într-un climat plin de prejudecăţi care pot duce – până la urmă – la frică, nelinişte, ostilitate şi chiar violenţă.
Discriminarea micului cerşetor

Prejudecăţile sociale

Discriminarea unui copil, pe motive de handicap, îi subminează încrederea în el. Copilul ridiculizat se simte neacceptat şi fără valoare, nu mai învaţă, devine deprimat, retras şi nefericit. Prejudecăţile sunt preluate de timpuriu, de la părinţi, de la alţi copii, adulţi şi instituţii. La şase ani, copiii sunt conştienţi de diferenţele dintre oameni, în special cele privind aspectul fizic, numele, modul de a vorbi şi de a se îmbrăca – ulterior – cele de profesie. Pe măsură ce copilul remarcă aceste diferenţe individuale, el aude şi acceptă de la alţii categorisiri simplificate (stereotipuri) despre cei din jur (şchiop, ţigan etc). Îşi formează astfel puncte de vedere deformate, despre cei pe care îi întâlneşte în viaţa zilnică. Copilul începe să nege sau să ignore elementele umane, universale, comune, care apropie oamenii. Aceasta poate degenera în intoleranţă.

Atenţia copilului este atrasă la început de diferenţele fizice ( de exemplu, culoarea pielii ). Sugestii: - Discută cu el despre diversitatea umană, arată-i – în acelaşi timp – asemănările dintre toţi oamenii, cum ar fi nevoia de a iubi şi a fi iubit, respectul de sine, sentimentele de fericire şi tristeţe, supărare şi durere, pe care le au toţi. - Discută cu copilul despre prejudecăţi. Fă-l să înţeleagă că ironizarea, insulta, excluderea, sau minimalizarea altei persone, bazate pe sex, situaţie economică, aspect fizic, religie, sau origine etnică, nu trebuie tolerate. Explică-i că nu este nevoie să se laude, numai pentru a-şi arăta dispreţul şi desconsiderarea faţă de alţii. Aceasta poate însemna lipsă de siguranţă sau nemulţumire faţă de sine. - Nu ignora copilul, când se poartă discriminator. Discută cu el raţional şi întreabă-l de ce simte asta. - Când îşi alege prietenii, ajută-l să aprecieze diversitatea. - Adu diversitate în viaţa copilului şi a familiei tale. Fă-ţi prieteni printre familii de maghiari, evrei, rromi ş.a. Mergi cu el la bisericile sau sinagogile lor. Arată-i copilului că între oameni sunt mult mai multe asemănări, decât diferenţe. - Mergeţi împreună la evenimente multiculturale.

COPILUL ŞCOLAR

Copiii încep să înţeleagă mai bine când merg la şcoală ce rol are gândirea asupra emoţiilor, deoarece interacţionează cu grupuri mari. Din cauza colegilor, evită jena cu orice preţ şi se feresc să atragă atenţia asupra lor, pentru a nu fi batjocoriţi sau luaţi în zeflemea. Se conformează atitudinii celorlalţi, prin felul în care se îmbracă, ceea ce este normal. La această vârstă, băieţii se hărţuiesc, iar fetele se tachinează fără milă. Aşa se formează normele de comportament în societate. Copiii învaţă că modul cel mai bun de a răspunde batjocurii este de a nu reacţiona emoţional; de aceea, îşi inhibă de multe ori emoţiile în relaţiile cu prietenii, ceea ce este un mod de a şi le regla. Atitudinea “rece” îngre165

DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ

COPILUL NOSTRU

unează manifestarea sentimentelor menite să aplaneze o stare de conflict, aşa cum ar fi făcut preşcolarii; exprimarea emoţiilor e privită acum ca o slăbiciune socială. Manifestări emoţionale la diferite vârste : La 7 ani: - învaţă să-şi exprime supărarea prin vorbe, - îi poate blama pe alţii, pentru greşelile proprii. La 8 ani: - se jenează şi se descurajează cu uşurinţă, - observă că şi alţii au sentimente asemănătoare de frică, supărare sau de furie, - nu este de acord uneori cu ceea ce face. La 9 ani: - tinde să fie autocritic, - devine introspect şi preocupat de el însuşi, - îi plac glumele nesărate.
Dezvoltarea pasiunii muzicale

are norme arbitrare şi ilogice. El îşi imaginează o lume pură, ideală, în care toţi sunt egali şi în care nu există tiranie. Din aceste judecăţi şi evaluări, copilul îşi formează propriile sale valori despre ceea ce este moral şi just. Copilul înţelege tot mai mult emoţiile altora – devine mai empatic; capătă – deci – inteligenţă emoţională. Comportamentul este manifestarea exterioară a vieţii psihice; constă în faptele, cuvintele şi gesturile prin care copilul îşi exprimă gândurile, sentimentele, nevoile şi impulsurile. Este judecat după cum se încadrează sau nu în standardele sociale şi culturale, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copilului. Comportamentul este influenţat de temperamentul, dorinţele şi capacitatea de adaptare a copilului, dar şi de modul părinţilor de a-l îngriji şi de situaţia familială. Prin comportamentul său, copilul încearcă să le transmită părinţilor diferite mesaje, ca: “Vreau să mă joc cu tine...” ,”Vreau să-mi dai mai multă atenţie...”, “Mi-e frică să rămân singur...”, “Mi-e teamă că nu voi fi bun la şcoală...”, “Sunt obosit... “, “Sunt izolat...”, “Sunt plictisit...”, “Te iubesc foarte mult...”, “Nu e vina mea...”, “Nu mă lăsa...” Toţi copiii au nevoie de recunoaştere, acceptare, succes şi dragoste necondiţionată. Una din cele mai mari dorinţe a copiilor este să aibă atenţia părinţilor. Ei învaţă de mici cum să se comporte; dacă o faptă bună nu îi impresionează, încearcă cu una rea, doar ca să le atragă atenţia. După vârsta de 10 ani, copiii vor tot mai mult să fie acceptaţi de colegi şi alţi adulţi, nu numai de părinţi. Pe măsură ce se îndepărtează fizic, social şi emoţional de familie, au tot mai mare nevoie de intimitate, independenţă. Acesta este un aspect normal al creşterii şi are ca scop obţinerea succesului şi în afara familiei. Pentru părinţi, aceste schimbări de roluri sunt deseori neclare, dureroase, pot provoca tensiune şi conflicte. În linii mari, există trei feluri de comportări: - Purtare bună, dorită, aprobată şi lăudată: copilul îşi face lecţiile, ajută în casă, este politicos şi are un limbaj corespunzător. Excesele pot fi însă dăunătoare. Copilul cu o purtare foarte bună: dornic să facă plăcere, are întotdeauna nevoie de atenţie, aprobare şi dragoste şi îi este

Comportamentul şcolarului

La 10 ani: - devine tot mai conştient de sine, - fluctuează între o atitudine de copil dependent şi de adolescent independent. La 11 ani: - tinde să-şi ascundă emoţiile, - poate fi matur – la un moment dat – şi imatur, imediat după aceea, - suferă modificări emoţionale puternice, asociate cu pubertatea, - este extrem de sensibil la critici şi sever cu el însuşi. Pe la 10 ani, capacitatea sa de a gândi logic creşte spectaculos; devine mai conştient că gândirea are o putere mare. Îi place să răspundă, ca şi cum mintea lui ar fi un computer. Dacă-i ceri: “ridică-ţi pantofii de jos”, îi poate ridica pe rând şi îi poate pune apoi la loc, explicându-ţi că nu i-ai cerut să-i ia de acolo. Este impertinent şi îi face plăcere să ia în râs adulţii, deoarece vede lumea numai în alb şi negru. Preadolescentul consideră adulţii ipocriţi, iar batjocura şi dispreţul devin pentru el emoţiile favorite, deoarece îşi dă seama că viaţa 166

teamă să nu fie respins. Poate fi foarte timid, precaut, protejat excesiv, nesigur şi nepriceput. Are puţini prieteni sau preocupări potrivite vârstei lui. - Tolerate temporar: un copil bolnav este plângăcios, nu-şi face lecţiile, se uită mult la televizor - Netolerate şi de neîncurajat: cele periculoase pentru sănătatea fizică, emoţională sau socială a copilului sau a celorlalţi; pot îngreuna dezvoltarea intelectuală a copilului, sau pot fi oprite de lege, morală, religie, societate (agresivitatea, distrugerea, furtul, chiulul, lipsa şcolarizării sau folosirea tutunului, alcoolului sau a drogurilor).
Sfidarea normelor sociale

Copilul cu o purtare autodistructivă încalcă regulile, nu vrea să înveţe sau alege situaţii nefavorabile. Acest comportament poate porni din nevoia de a-şi exprima propria putere, de a-şi controla viaţa sau de a respinge autoritatea ori pretenţiile părinţilor. Un asemenea copil se teme să nu dea greş şi mai degrabă renunţă, decât să rişte nesiguranţa şi neliniştea de a încerca ceva nou. Dă vina pe el însuşi pentru a-şi motiva nereuşita, când lucrurile nu merg bine sau când se simte respins şi umilit. Nu are mândrie şi încredere în el; gândeşte în termeni absoluţi şi fatalişti: dacă greutăţile vieţii sunt mari acum, aşa vor fi tot restul vieţii. Asemenea copii nu pot vedea lumea din perspectiva altora.
Cultivarea florilor dezvoltă respectul pentru natură

Modificarea comportamentului Când copilul are un comportament dificil, părinţii sunt supăraţi sau se simt vinovaţi, ceea ce îngreunează legătura lor cu copilul. Aceste sentimente trebuie împărtăşite soţului, unui prieten, unei rude sau medicului, dar nu copilului. Acceptă supărarea provocată de copii şi exprimă-ţi nemulţumirea, fără a-i ataca sau condamna, de exemplu: “Sunt supărată când cheltuim toţi banii pe alimente şi copiii fac mofturi la masă”. Sugestii pentru modificarea comportamentului copilului şcolar: - Cere-i ceva specific, raţional şi exprimat clar, de exemplu: “Ridică-ţi prosopul din baie” sau “Gina, termină-ţi compunerea până la ora 5”. - Fii selectiv; disciplinează-l numai în domeniile în care nu se comportă adecvat. - Evită să: • recompensezi comportarea proastă (îi dai ceea ce cere, ca să scapi de el), 167

Un comportament normal depinde de gradul de dezvoltare a copilului. Acesta poate fi diferit la copiii de aceeaşi vârstă şi capacitate intelectuală. Un comportament “normal” mai depinde şi de valorile şi speranţele familiei, de nivelul cultural şi social. O comportare pe care unii părinţi o consideră acceptabilă, poate să nu fie tolerată în altă familie. De aceea, de multe ori, diferenţa între o comportare normală şi una anormală nu este clară. La această vârstă, copiii tind să fie cicălitori, autoritari, să se bată între ei sau să se pârască. Copiii cicălitori îşi sâcâie părinţii, fraţii şi prietenii cu lucruri care nu îi privesc. Părinţii trebuie să intervină, deoarece fraţii acestuia nu se pot apăra singuri. Copilul îşi poate bate la cap şi părinţii, cicăleala devenind astfel o obişnuinţă. Sugestii: - Asigură-te că este ocupat şi că are succes; - Rezervă-ţi timp special pentru el şi prezintă-i problema. Dacă are un obicei greşit – ca rosul unghiilor sau scobitul în nas – datoria ta de părinte este să ajuţi copilul să se oprească; - Când copilul spune că nu este cicălitor, nul contrazice; spune-i că aceasta înseamnă că nu va mai cicăli, dar – dacă repetă – atrage-i atenţia şi disciplinează-l; - Pedeapsa se aplică fără comentarii.

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

-

-

-

Neascultarea Cei mai mulţi copii ignoră cerinţele părinţilor; aceasta face parte din procesul de creştere. Copiii îşi pun la încercare părinţii şi îşi evaluează astfel propriul control, pe măsură ce devin mai independenţi. Alteori, însă, conflictele devin frecvente şi dezechilibrate. Neascultarea are mai multe cauze: cerinţele neraţionale ale părinţilor, temperamentul intens şi dificil al copilului, problemele şcolare, stresul în familie sau conflictele dintre părinţi. Copilul rezistă autorităţii părinţilor, este încăpăţânat şi spune “Nu”, ori de câte ori i se cere să facă ceva. De cele mai multe ori, aceasta se întâmplă doar acasă, dar când această atitudine se extinde şi la alte persoane cu autoritate – bunici, învăţători – este mai grav. Neascultarea şi lipsa de respect pot fi un semn de stres în viaţa copilului. Această ostilitate este un mod de a-şi exprima nemulţumirea. Copiii care au o comportare necontrolată, pe timp îndelungat, răspund obraznic frecvent, au crize de furie, trăiesc – de obicei – într-o familie dezorganizată şi cu numeroase conflicte. Relaţiile nesănătoase din familie se reflectă şi în modul sever în care sunt pedepsiţi copiii. Aceştia încearcă să se protejeze de autoritatea 168

Tulburări emoţionale şi de comportament

• omiţi de a-l recompensa pentru o faptă bună (după ce şi-a terminat lecţiile la ora 5, copilul trebuie lăudat), • pedepseşti o comportare bună, pentru că nu a fost suficientă (dacă a obţinut un 8 şi tu îl întrebi de ce nu a luat 10), • îi găseşti scuze pentru o comportare proastă. Critică faptele, nu copilul (nu-i spune “Eşti un prost”). Mai degrabă, laudă-l, decât să-l pedepseşti. Pedepseşte-l cât mai rar şi doar atunci când îţi poţi controla emoţiile. Nu-l pedepsi când eşti furioasă. Încearcă să elimini cauzele de stres din viaţa copilului. Încearcă să înţelegi ce-ţi spune prin comportarea sa; aceasta poate fi un semn că suferă sau este stresat; poate fi un strigăt de ajutor.

părinţilor, dezaprobându-le nu numai comportamentul, dar şi pe ei, ca persoane. Aceşti copii sunt nemulţumiţi de ei, suferă mult şi – cu timpul – devin furioşi, agresivi şi ostili. Mulţi copii neascultători nu sunt capabili să înţeleagă ce simt şi ce vor şi nu pot exprima corect motivele nemulţumirii lor. Uneori, comunicarea defectuoasă apare din cauza atenţiei insuficiente din partea părinţilor, care sunt preocupaţi de propriile lor griji. Ostilitatea se accentuează în adolescenţă şi se manifestă public: de ex. elevi, care stau pe scaun în tramvai, fără a-l ceda unui bătrân handicapat, chiar dacă acesta o cere. Neascultarea şi agresivitatea sunt – pentru unii copii – un răspuns la violenţa pe care o văd în familie şi în societate. Mulţi părinţi cred că prin bătaie îşi disciplinează copilul. Pedeapsa corporală duce la un comportament şi mai agresiv al copilului, instalându-se astfel un cerc vicios. Copiii crescuţi în asemenea condiţii riscă să aibă de-a lungul vieţii numeroase probleme în relaţiile personale şi cu autorităţile. Multiplicate, aceste cazuri contribuie la o societate agresivă. La această vârstă, copilul este încă centrat pe el însuşi şi de aceea, dacă sunt certuri în familie, crede că el este cel care a fost rău şi şi-a supărat părinţii. Dacă şcolarul este neascultător timp îndelungat, evaluează situaţia familiei: - cât de mult respect arătaţi unul faţă de celalălt, - cum rezolvaţi conflictele din familie: prin discuţii raţionale sau prin certuri şi violenţă, - cum disciplinaţi copilul: stimulându-l sau strigând la el şi lovindu-l? - observaţi dacă personalitatea lui este diferită de a voastră; dacă are probleme la şcoală sau cu prietenii, - dacă familia trece prin greutăţi mari. Analizează modul în care îţi creşti copilul, inclusiv felul tău de a fi. Dacă reacţionezi exploziv şi îţi pierzi firea, copilul va reacţiona la fel, fiind neascultător şi lipsit de respect. Dacă rămâi calm, sunt mai multe şanse ca el să asculte; va învăţa să fie respectuos, dacă la rândul tău eşti respectuos. Rezolvarea acestor probleme la vârsta şcolară, poate preveni tulburări mai grave, în adolescenţă.

Agresivitatea Înseamnă atac, cu intenţia de a face rău. Un copil agresiv nu îi lasă pe alţii în pace, îi bate, îi muşcă, îi terorizează sau îi răneşte grav. La vârsta şcolară, cei mai mulţi copii s-au adaptat deja suficient pentru a rămâne calmi, chiar în condiţii neplăcute sau stresante. Unii, însă, nu au puterea necesară pentru a-şi stăpâni agresivitatea. La această vârstă, copiii se bat şi se insultă între ei, fără intenţia de a-şi face rău. Copiii imaturi social îşi exprimă sentimentele negative în mod distructiv. Această comportare este declanşată de supărare, umilinţă sau frustrare. Unii au un comportament anti-social grav, numit “comportament distructiv”: mint în permanenţă, provoacă incendii, sunt cruzi cu animalele, atacă şi rănesc fizic sau emoţional alţi copii. Mai târziu, acest tip de comportament poate degenera în vandalism, chiul de la şcoală, abuz de tutun, alcool, droguri, promiscuitate sexuală, fugă de acasă, criminalitate sau chiar sinucidere. Anii dinaintea adolescenţei sunt cei mai buni pentru a recunoaşte tulburările de comportament şi de a oferi ajutor copilului.
Comportare agresivă

Cauzele unei comportări agresive: - probleme familiale (certuri, şomaj, dificultăţi financiare, boli ale părinţilor, divorţ); - abuz fizic, emoţional sau sexual, neglijare prelungită; agresivitatea copilului poate fi un strigăt de ajutor; - frustrare sau supărare, deoarece simte că nu este la înălţimea aşteptărilor părinţilor; - probleme medicale, cum ar fi hiperactivitatea sau leziunile craniene; - trăsături de personalitate moştenite; - probleme medicale, de ex. hiperactivitatea. Copiii cu temperamente dificile (impulsivi, hiperactivi sau cu o voinţă puternică) învaţă mai greu să-şi controleze agresivitatea. Mediul înconjurător (familia, colegii, şcoala, societatea) influenţează copilul în modul în care îşi exprimă

supărarea şi agresivitatea. Copilul învaţă să-şi controleze impulsurile agresive, observând şi copiindu-şi părinţii şi alţi adulţi. Copiii care se controlează greu au, de cele mai multe ori, părinţi îngăduitori, care-i lasă să facă ce vor. Alţi părinţi, din contră, folosesc pedepse fizice sau alte forme de abuz. În acest mod îl învaţă de fapt să fie agresiv, când este supărat. Agresivitatea copilului se manifestă şi verbal, prin: glume usturătoare, insulte, obscenităţi, epitete şovine. Copiii care nu au ştiut niciodată să-şi controleze agresivitatea sunt mai dificil de tratat, deoarece trebuie să înveţe deprinderi noi. Agresivitatea faţă de colegi este mai greu de controlat, decât cea din familie, unde părinţii pot interveni imediat. Copilul devine o teroare pentru cei din jur, pentru că îi bate sau îi intimidează. Unii părinţi îşi încurajează copiii să se bată, pentru a-şi rezolva conflictele. Un răspuns agresiv duce la probleme de comportare pentru restul vieţii. Părinţii trebuie să înveţe copiii cum să-şi rezolve în mod adecvat conflictele cu colegii. Sugestii: - Arată-ţi dezaprobarea faţă de comportamentul agresiv al copilului, fără să insinuezi că el însuşi este rău. Discută situaţia şi dă-i alte opţiuni, pentru rezolvarea conflictului. - Ajută copilul să înţeleagă cum s-ar simţi el, dacă ar fi terorizat de alţii. - Dacă se bate des, învăţă-l să-şi rezolve conflictele fără să recurgă la forţă. Acasă nu permite rezolvarea conflictelor prin forţă; foloseşte cuvintele, nu pumnii, pentru a rezolva neînţelegerile dintre fraţi. Învaţă-l să se oprească din luptă, să gândească mai întâi la ce simte şi să-şi exprime sentimentele prin cuvinte. - Recompensează-l, când îşi rezolvă conflictele fără violenţă. - Controlează furia copilului, pentru a-i stăvili agresivitatea. - Ajută-l să se controleze singur (dă-i sancţiuni apropiate vârstei). - Când copilul a distrus un bun al altuia, din afara familiei, fă-l responsabil pentru compensarea pierderii şi pune-l să-şi ceară scuze. 169

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

Înjuratul În dezvoltarea lor, copiii de şcoală trec printro perioadă în care folosesc un vocabular murdar, înjură şi spun, la tot pasul, cuvinte urâte sau blesteme. La vârsta asta, este un comportament aproape normal, deoarece – pentru ei – înjuratul este un semn că sunt obişnuiţi cu lumea, sofisticaţi şi că nu le este teamă să fie răutăcioşi. Înjurăturile sunt folosite uneori, pentru a-şi impresiona prietenii şi a arăta că fac parte dintro gaşcă. De cele mai multe ori, copiii înjură când sunt în afara casei. Pe măsură ce copilul se maturizează, nu li se mai pare foarte atractiv să înjure. Câţiva, însă, continuă să vorbească urât; aceştia sunt aşa-zişii “incorigibili”. În afară de vocabularul murdar, ei au şi alte probleme personale şi sociale, exprimându-şi astfel furia faţă de cei din jur. Ca părinte, este bine să stabileşti o regulă clară: “În această casă nu se înjură!” Nu tolera, sub nici un motiv, înjurăturile adresate cuiva. Părinţii care înjură de faţă cu copiii îi învaţă pe aceştia să facă la fel. Nici n-ar trebui să fie surprinşi, dacă copiii îi copiază. În momentele de frustare şi tensiune maximă, înjurătura minoră face parte dintr-o comportare umană normală; deşi nepotrivită, este totuşi frecventă în numeroase familii. Dacă aşa ceva se întâmplă în casa ta, va fi greu să înveţi copilul să facă altfel. Dacă îl auzi înjurând, nu reacţiona excesiv, tot printr-o înjurătură. Nici pedepsele extreme nu sunt 170

- Alcătuieşte un grafic, în care să notezi comportările bune dintr-o săptămână; astfel poţi observa când are un comportament mai bun şi merită laude. - Vezi dacă atitudinea ta influenţează comportarea copilului şi cât de mult. - Examinează stilul de viaţă al familiei, modul în care este exprimată supărarea şi cum se rezolvă certurile. - Află dacă în şcoală există clase, în care se discută sau se învaţă despre rezolvarea conflictelor între copii. - Consultă medicul pediatru şi eventual psihiatrul, pentru a şti dacă are o problemă medicală. Copiii extrem de agresivi au nevoie de psihoterapie, un program de modificare a comportamentului şi eventual medicamente.

eficace, deoarece copilul înjură uneori numai ca să te provoace şi să vadă cum reacţionezi. În asemenea cazuri, nu-l lua în seamă. Recompensează-ţi copilul atunci când îşi exprimă nemulţumirea în mod corect, fără să înjure.

Fuga de acasă Cei mai mulţi copii fug de acasă din cauza unei crize familiale, sau când sunt în încurcătură şi se tem de pedepse. Tensiunea care domneşte în unele familii poate fi legată de tulburări în căsnicie, alcoolism, abuz fizic sau sexual, de situaţii de care copilul simte nevoia să scape. Strigătul lui de ajutor către societate se materializează în abandonarea căminului, menită să îl scape de problemele existente. Alteori, copiii simt că sunt o povară pentru părinţi sau că le creează dificultăţi şi fug de acasă, pentru a-i fi mai uşor familiei. În alte cazuri, aceştia pleacă de acasă pentru a-şi pedepsi familia. Sunt şi copii care vor doar să se distreze şi fug în căutarea unei vieţi mai bune. În afara familiei, ei se alătură unei lumi noi, de vagabondaj, cerşetorie, chiul, bande organizate, comerţ cu droguri, prostituţie, malnutriţie şi boli (inclusiv SIDA ). Sunt vulnerabili şi riscă să folosească tutunul, alcoolul şi drogurile, să fie exploataţi social sau sexual. Unii sfârşesc prin a trăi pe străzi (copiii străzii) sau în puşcărie. Vârsta la care se întâmplă asta cel mai des este între 13-15 ani.
Copil al străzii

Când copilul ameninţă că pleacă de acasă, discută cu el; întreabă-l despre greutăţile sau neliniştile pe care le are. Uneori, aceste probleme vin din teama de a-şi asuma responsabilităţi – cum ar fi şcoala – din dorinţa de a scăpa de ceva, de care îi este ruşine, ori vrea, pur şi simplu, să-şi manipuleze părinţii. Ameninţările cu părăsirea casei sunt un semn că tu şi copilul sunteţi în

conflict. Dacă ajungeţi în această situaţie, trebuie săl asculţi, să manifeşti mai multă simpatie faţă de el şi să-ţi modifici atitudinea. Dacă încerci să-i schimbi părerea şi să-l convingi că greşeşte, nu e bine, pentru că aşa recunoşti că eşti controlat de el. De fapt, copilul nu doreşte să-i schimbi părerea, ci să-i dai atenţie, să-l asculţi. Dacă te centrezi numai pe ai asculta ideea, îi ignori nevoile şi cauzele care duc la ameninţări. Încearcă să înţelegi acţiunile copilului şi să-i apreciezi punctul de vedere. Dacă ameninţările cu fuga de acasă sunt frecvente şi devin un mod de a rezolva conflictele prin şantaj, atunci copilul şi uneori întreaga familie sunt în criză şi au nevoie de ajutor calificat de la pediatru, psiholog, psihiatru de copii sau o asistentă socială. Stresul Pe parcursul anilor de şcoală, copilul este supus la numeroase presiuni, care vin din partea: părinţilor, colegilor, învăţatorilor etc. Neliniştile îl fac să reacţioneze în consecinţă, dar îl ajută şi să înveţe din ele. Cele mai multe nelinişti din viaţa copilului sunt medii ca intensitate şi fac parte dintr-o viaţă normală. Stresul cel mai mare pentru copii îl reprezintă însăşi şcoala. Alte temeri sunt generate de: - pot fi bolnavi, - iau eventuale note proaste,
Stresul scoaterii la tablă

- nu se joacă destul, - nu au prieteni, - nu petrec destul timp cu părinţii, - nu şi-au făcut lecţiile, - ajung târziu la şcoală, - transformările corpului lor, - certurile între părinţi, de învăţători (profesori), - sunt certaţi şi pedepsiţi. Stresul intens sau prelungit, indiferent de cauză, influenţează negativ copilul. Copiii care

se simt valoroşi, iubiţi şi sprijiniţi moral şi material fac faţă mai bine stresului. Reacţia la stres este influenţată de vârsta şi nivelul de dezvoltare a copilului: greutatea sau nasul mare constituie probleme minore la copilul de 6 ani, dar devin o preocupare stresantă la adolescent. Deşi părinţii nici nu observă de multe ori, copiii sunt foarte sensibili la modificările din jur, în special la reacţiile şi necazurile familiei, chiar dacă nu o spun. Dacă părinţii nu au de lucru, copiii trebuie să se adapteze la situaţia financiară a familiei şi la necazurile ei. Lipsa unei familii mari, care să includă părinţi, bunici, unchi, mătuşi şi veri, face copilăria mai stresantă. De asemenea, când ambii părinţi lucrează, iar copiii sunt nevoiţi să petreacă mai mult timp singuri, sunt mai neliniştiţi. Expunerea la violenţă – prin ziare, televizor, cinematograf, video – precum şi la dificultăţile economice, îi face conştienţi că trăiesc într-o lume nesigură, generatoare de stres. Nu toată tensiunea din viaţa copilului este dăunătoare: cea determinată de pretenţiile profesorilor de a-şi îmbunătăţi notele la şcoală sau de a participa la competiţii sportive este pozitivă. Satisfacerea acestor cerinţe măreşte capacitatea copilului de a face faţă, cu succes, dificultăţilor viitoare. Dacă stresul este continuu sau intens, se produc tulburări în corpul şi în mintea copilului. Din această cauză, inima bate mai tare şi mai repede, respiraţia creşte, apare constricţia vaselor de sânge, creşte tensiunea arterială şi cea musculară, durerile de cap sau de stomac îşi fac simţită prezenţa, iar copilul este mai trist, depresiv şi izolat. Dacă stresul persistă, copilul este mai susceptibil la boli şi prezintă simptome ca: oboseală, coşmaruri, scrâşnit din dinţi, insomnie, crize nervoase, traumatisme şi note proaste la şcoală. În faţa stresului, copiii recurg la diferite moduri de adaptare: - regresează şi tind să se comporte ca un copil mic, - neagă realitatea, ignorând-o, - îşi reprimă emoţiile, ascunzându-le. Unii copii se simt presaţi de părinţi care, deşi sunt bine intenţionaţi, le încarcă programul cu activităţi extraşcolare: muzică, meditaţii, sport ş. a. Mulţi simt că este stresant să “alerge” de la o activitate la alta, fără să se odihnească sau să se joace. Semne care arată că programul copilului este supraîncărcat: 171

COPILUL ŞCOLAR

- are dureri de cap şi de stomac; - pare obosit sau agitat, deprimat şi tăcut; - este mai puţin interesat de activităţi care înainte îi făceau plăcere; - arată mai puţin interes pentru şcoală şi lecţii, iar calificativele scad; - prezintă comportări anti-sociale, ca minciuna şi furtul; - pare mai dependent de părinţi. Sugestii pentru a-l ajuta să facă faţă stresului: - Fii tolerant şi nu îl forţa; acceptă-i comportamentul regresiv, dar ajută-l să-şi revină. - Menţine un echilibru între activităţile organizate şi cele neorganizate. Copilul poate beneficia şi de timp liber, pe care să-l petreacă cum vrea el, folosindu-şi imaginaţia şi interesele proprii (să-şi piardă timpul). - Limitează-i activităţile programate la cele în care excelează şi capătă deprinderi noi; cere-i părerea când îi planifici activitatea, nu-l obliga să facă ce nu-i place. - Vorbeşte cu el despre ceea ce-l nelinişteşte; dacă este foarte tensionat, încurajează-l săţi pună întrebări; căutaţi soluţiile potrivite. - Ajută-l să se pregătească pentru momentele stresante. - Modifică-i programul, astfel încât să se poată juca, relaxa. - Încurajează-l să-şi folosească imaginaţia şi talentele, pentru a crea jocuri care-i fac plăcere; oferă-i activităţi pentru a-i reduce tensiunea şi agresivitatea. - Nu-l ameninţa, când protestează. - Încurajează-l să participe la luarea deciziilor. - Ajută-l când îţi cere, nu-l ignora. - Ascultă-i glumele, spuneţi-vă bancuri. - Rezervă-ţi măcar un sfert de oră pe zi pentru copilul tău şi petreceţi acest timp într-o activitate aleasă de el; aşa te apropii de el, oferindu-i în acelaşi timp o perioadă lipsită de stres. Disciplina înseamnă a educa, nu a pedepsi sau a certa. Prin disciplină, copiii învaţă cum să acţioneze şi să se poarte în societate. Educarea copilului ocupă o mare parte din timpul părinţilor. Aceştia trebuie să corecteze anumite comportări ale copilului, care intervin simultan la vârsta 172

COPILUL NOSTRU

şcolară: prea mult timp petrecut la televizor, insuficient interes pentru studiu, dezinteres pentru cererile formulate, prea multă independenţă etc. Disciplinarea copilului, la aceasta vârstă, include: - exemple bune de comportare oferite de părinţi; - stabilirea unor limite adecvate vârstei; - comenzi specifice, clare; - o exprimare calmă; - ascultarea atentă a copilului şi încurajarea negocierii în familie; - ore puţine petrecute la televizor; - discuţii ale întregii familii, pentru rezolvarea problemelor disciplinare; - consecinţe clare, care decurg din comportamentul neadecvat al copilului; - timp petrecut cu un singur copil, căruia trebuie să-i dai o atenţie deosebită; - umor, pentru a scădea intensitatea unei situaţii; - timp liber, pentru ca părintele să-şi refacă energia.

Pedeapsa Poate fi o parte importantă a disciplinei. Accentul trebuie pus însă pe recunoaşterea şi aprecierea aspectelor pozitive ale purtării copilului. Pedepseşte doar fapta rea. Nu-l învinui sau critica pe copil, spunându-i că e tâmpit. Controlul asupra copiilor variază în funcţie de vârsta şi gradul de dezvoltare ale acestuia; disciplina de la 6 ani nu va fi aceeaşi cu cea aplicată la 11 ani.
Pedepsit de a-şi curăţa camera

Disciplina

Câteva feluri de pedepse : - Urmarea firească: „dacă nu te speli, vei mirosi urât, iar copiii vor râde de tine !”. - Consecinţa logică: în situaţii mai grave, părinţii aplică o pedeapsă, care pare logică şi demonstrează legătura dintre comportare şi urmarea ei: dacă şi-a spart mingea, pentru că era curios să vadă cum se desumflă, părinţii nu-i cumpără alta imediat.

Rolul părinţilor în educaţie Ca părinte, este normal să te simţi preocupat de comportarea copilului tău. Nu încerca, însă, să creşti un copil perfect – aşa ceva nu există; după cum nu există nici părinţi perfecţi. Ai încredere în tine şi în instinctele tale şi nu-ţi fie teamă să faci greşeli. Copiii sunt destul de rezistenţi şi iertători şi, în general, învaţă din greşelile lor. Bucuriile părinţilor nu trebuie să vină doar de la copii deoarece – în timp – ar putea fi dezamăgiţi. Ei au nevoie şi de alte activităţi şi preocupări, pentru a-şi menţine echilibrul sufletesc, precum şi de alte surse de dragoste şi dezvoltare. La această vârstă, copiii gândesc în termeni concreţi, dar sunt interesaţi să afle ce este divinitatea. Şi-l imaginează pe Dumnezeu ca pe o fiinţă umană din ceruri, care-i iubeşte şi are grijă de ei. Copiii cred în existenţa raiului şi a iadului şi ţin seama de asta în faptele lor. În materie de credinţă, influenţa familiei este mai puternică, decât cea a prietenilor şi a colegilor. Încep să facă diferenţa între natural şi supranatural, deşi nu înţeleg în totalitate ideea de dumnezeire. Copilul de vârstă şcolară se linişteşte, dacă spune o rugăciune sau merge la biserică.

- Punerea la colţ: pentru o purtare inacceptabilă, şcolarul din clasele primare este aşezat într-un loc liniştit şi ignorat pentru un timp. Acest lucru le permite ambilor – părinte şi copil – să se calmeze şi să revină repede la normal. Este eficace pentru copilul cu un comportament impulsiv, agresiv sau ostil. - Dojana trebuie folosită rareori, imediat după comiterea greşelii, numai când părintele îşi poate controla emoţiile. Nu trebuie făcută în mod umilitor, sarcastic sau cinic. Nu-i spune copilului un lucru de o sută de ori. - Pedeapsa fizică este forma cea mai ineficace de disciplină. Dacă îţi baţi copilul, te răneşti şi pe tine şi pe el. În acest fel arăţi că nu eşti în stare să comunici decât prin bătaie. Nu-ţi bate niciodată copilul! Dacă îi dai o palmă, explică-i calm de ce ai făcut-o, ce a provocat-o şi cât de supărat ai fost. Scuză-te faţă de copil pentru lipsa de control.

COPILUL ŞCOLAR
În noaptea Invierii

Rugăciunea lui către Dumnezeu include dorinţe concrete. După un timp, copilul îşi dă seama că nu toate rugăminţile îi sunt îndeplinite, dar nu se supără şi continuă să se roage. Deşi îl poţi expune la diferite credinţe şi practici, în final copilul va decide ce rol va juca religia în viaţa lui. Sugestii: - citeşte-i copilului povestiri spirituale din diferite religii, de la cea creştină la hindu; - îndrumă copilul să folosească religia ca pe o busolă morală, ca un ajutor de a-şi reduce stresul zilnic, ca o alinare în momente grele. Vârsta la care copilul este pregătit să meargă la şcoală depinde de personalitatea, temperamentul, dezvoltarea socială, pregătirea de la grădiniţă şi de legislaţia în vigoare. Copilul izolat şi retras se acomodează mai greu la şcoală; dacă limbajul său nu este evoluat poate să nu fie încă pregătit de şcoală; dacă merge prea devreme şi nu are succes în clasa întâi, poate să nu-i mai placă şcoala şi să aibă dificultăţi la învăţătură. Există anumite teste pentru a evalua nivelul de maturizare necesar, pentru a intra în clasa întâi, care măsoară: dezvoltarea muşchilor mari (mers, alergat, echilibru) şi a mişcărilor fine (folosirea creionului, legarea şireturilor). La intrarea în şcoală, un copil ar trebui:
Prima zi de şcoală

COPILUL LA ŞCOALĂ

DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ

173

- să îşi cunoască numele complet şi adresa, - să numere până la zece, - să repete un şir de cinci cifre, - să denumească anotimpurile şi zilele săptămânii, - să povestească fluent ce vede într-un tablou, - să se joace cu alţi copii, fără să se lupte sau să plângă, - să poată manevra fermoarul şi nasturii, - să folosească singur toaleta, - să rămână atent şi liniştit, în timp ce i se citeşte o poveste, - să răspundă în mod plăcut la cererile învăţătoarei. Pentru a evalua potenţialul elevului la începutul clasei I-a, învăţătoarea poate folosi unele teste, cum ar fi “Testul Kern”, care cuprinde cinci probe: mâzgălirea unei scrisori imaginare, desenarea unui omuleţ, copierea unei propoziţii scurte şi a unei serii de 10 puncte, aşezate într-o anumită ordine; testul durează 3 minute. Copiii care au mers la grădiniţă sunt avantajaţi. Programul multor grădiniţe echivalează, acum, cu cel predat în trecut copiilor, în prima clasă primară. Poţi pregăti copilul pentru şcoală, chiar dacă nu a fost la grădiniţă. Trebuie să-l înveţi tu cifrele, litere şi culorile; să capete cunoştinţe despre lume, plante, animale; să se joace cu alţi copii din vecini şi să facă un sport. Cum să evaluezi: Programul şcolar: dacă lecţiile sunt diferenţiate şi individualizate; copiii sunt grupaţi după abilităţi, sau fac parte dintr-o singură clasă; dacă învăţătoarea ia în considerare capacitatea şi nevoile fiecărui copil sau, din contră, prezintă întregii clase acelaşi material. Atmosfera din şcoală: învăţătorii sunt prietenoşi cu copiii şi îi respectă; le arată dragoste şi entuziasm pentru studiu; este ordine, dar nu atmosferă de rigidă; elevii se simt bine în şcoală; lucrările şcolarilor sunt expuse la panoul de perete; proporţia este de 25 de elevi la fiecare învăţător, în clasele primare; învăţătorii ajută elevii să înveţe cât mai mult. Dotarea şcolii: bibliotecă, materiale video, computere conectate la Internet, laboratoare pe specialităţi (muzică, artă, chimie, biologie) şi program de educaţie fizică. Educaţia fizică în şcoală trebuie să dezvolte condiţia fizică şi 174

COPILUL NOSTRU

deprinderile motorii. Activitatea sportivă trebuie să urmărească, mai degrabă, participarea şi cooperarea, decât performanţele elevilor. Măsurile igienice în şcoală: curăţenia, apa potabilă, toaleta, încălzirea, iluminatul, gradul de aglomeraţie, expunerea la zgomot şi alţi factori poluanţi; interzicerea fumatului; măsuri pentru prevenirea accidentelor; program de educaţie a sănătăţii (cabinete medicale dotate corespunzător) şi organizarea activităţilor extraşcolare. Este bine – la început – să duci tu copilul la şcoală. Pe drum, arată-i zonele mai periculoase, anumite intersecţii, semnele de circulaţie şi traficul. Obişnuieşte-l să poarte corect ghiozdanul: purtat incorect, poate determina sau accentua deformarea coloanei vertebrale (scolioza). Sugestii pentru a reduce neliniştea copilului în prima zi de şcoală: - Arată-i aspectele plăcute ale şcolii: se va juca, îşi va revedea colegii de grădiniţă şi va lega noi prietenii. - Va învăţa lucruri interesante. - Pune-i în ghiozdan un bileţel sau un desen, ca să-şi aducă aminte că te gândeşti la el. - Ajută-l să întâlnească un coleg, înainte de prima zi de şcoală şi să se joace împreună, aşa încât să aibă un prieten încă de la început. - Găseşte alt copil din vecini, cu care să meargă la şcoală, şi explică-le regulile de circulaţie. - Încurajează-l să-şi facă prieteni noi în clasă. - Asigură-l că îl vei ajuta, indiferent ce greutăţi ar avea la şcoală. - După şcoală, arată-i o atenţie şi o afecţiune deosebite: întreabă-l ce s-a întâmplat, punel să-ţi povestească cum a fost. - Discută cu el despre ce simte, ce îl îngrijorează. - Interesează-te ce alte activităţi există în afara şcolii (program sportiv, artistic) şi încurajează-l să participe. Copiilor, cărora le-a plăcut la grădiniţă, le va plăcea probabil şi la şcoală, deşi sunt diferenţe mari între grădiniţă şi clasa întâi. Ca să se simtă bine în clasa întâi, copilul trebuie să fie la acelaşi nivel cu restul clasei la citire şi matematică, să simtă că învăţătoarea îl place şi că ceilalţi elevi, în special cei de acelaşi sex, sunt prietenoşi şi îl respectă. Nu trebuie să

se simtă înfricoşat de criticile învăţătoarei, de violenţa colegilor, de murdăria sau de atmosfera de la toaletă şi din curtea şcolii, de felul cum ajunge şi se înapoiază acasă sau de programul care urmează. Clasa întâi este importantă pentru că îl formează şi îi dă primul impuls; după aceea este foarte greu să schimbi atitudinea faţă de şcoală şi evoluţia şcolarului. Copiii sunt mulţumiţi când obţin singuri succesul. Pentru a progresa, trebuie să se aştepte să şi greşească câteodată : vorbeşte-i despre asta, pentru a fi pregătit psihic. Sugestii: - Este necesar să cunoşti programul de şcoală al copilului. - Asigură-te din timp că înţelege indicaţiile învăţătoarei. - Participă cu interes la întâlnirile cu învăţătoarea. - Arată-i clar învăţătoarei, dacă şi ce probleme are copilul la şcoală. - Ascultă ce-ţi spune învăţătoarea, fii flexibilă. - Ia parte la activităţile organizate de şcoală, la care participă copilul. Ce ar trebui să afli din discuţia cu învăţătoarea: - dacă şi la ce materii copilul nu face eforturi pe măsura posibilităţilor; - cum se înţelege cu colegii: este prea timid sau prea agresiv; - dacă are întârzieri sau absenţe nemotivate; cum sunt făcute temele de acasă ;- ce poţi face acasă, pentru a-l ajuta; - la ce materii este bun şi cum poate fi stimulat; Înainte de întâlnirea ta cu ea, întreabă copilul dacă există ceva ce ar dori să discuţi cu învăţătoarea. După întrevedere, spune-i copilului ce ai aflat, apoi trimite o notă de mulţumire învăţătoarei. În primele clase, copilul învaţă cum să studieze. Acum se dezvoltă partea din creier care recunoaşte cuvintele citite şi memorarea; începe să înţeleagă sensul cuvintelor. Şcolarul începător are nevoie să fie lăsat să se descurce singur, să fie stimulat să gândească şi să i se acorde atenţie, când exprimă o idee – chiar dacă e greşită. Trebuie să i se pună întrebări pentru care există mai multe răspunsuri corecte. Este necesar ca părinţii să se asigure că şcolarul capătă deprinderi pentru învăţătură; cheia acestora este cititul.

COPILUL ŞCOLAR
Îndrumare afectuoasă a scrisului de mână

Din clasa a doua, şcolarul începe să înţeleagă ce citeşte, nu doar să decodifice scrisul. Copilul învaţă înţelesul cuvintelor, pe măsură ce le recunoaşte şi le silabiseşte sau în timp ce îi sunt citite. Puţini descoperă prin ei înşişi: cei mai mulţi au nevoie de ajutor. Ascultă-l în timp ce citeşte cu voce tare, pentru a vedea dacă înţelege. Cel care înţelege, se opreşte la virgule şi puncte, ori zâmbeşte când citeşte ceva comic; dacă pronunţă un cuvânt greşit, se miră, este nemulţumit şi încearcă să se corecteze; îi place să citească şi ştie să spună ce a citit. Copilul care doar recunoaşte şi pronunţă cuvintele, citeşte monoton, fără intonaţie şi punctuaţie; nu observă când a citit greşit un cuvânt; nu poate să silabisească; nu poate povesti ce a citit; nu ştie că trebuie să şi înţeleagă, ceea ce citeşte; nu citeşte cu plăcere; curând, cititul devine o tortură. Sugestii: - Pune-l să citească cu voce tare, pentru a prinde ideea şi pentru a înţelege că fiecare poveste are un început, un cuprins şi o încheiere şi că instrucţiunile se dau în ordine (de exemplu, o reţetă de bucătărie). - Ajută-l să citească cu plăcere. - Învaţă-l să comenteze în timp ce citeşte o poveste. - Citeşte-i, la rândul tău, mult şi stimulativ. - Consultă învăţătoarea pentru ajutor. În primele două clase, după ce înţelege ce citeşte, copilul face alte trei salturi mari: înţelege ce citeşte şi află lucruri noi; scrisul devine automat şi e folosit pentru exprimarea gândurilor, în mod ordonat şi foloseşte cifrele pentru a rezolva probleme. Sugestii pentru a ajuta copilul să înveţe cu plăcere: - Ascultă-l şi fii atentă la problemele lui. - Citiţi, recitaţi poezii şi cântaţi înpreună. 175

COPILUL NOSTRU

- Arată-i că îţi place să citeşti. - Râzi cu hohote când citeşti ceva comic. - Ţine în casă cărţi, hărţi, almanahuri, un glob pământesc şi alte materiale de studiu. - Împrumută o carte de la el şi citeşte-o, pentru a te amuza. - Aranjează-i în casă un loc liniştit, pentru studiu. - Căutaţi împreună cuvinte în dicţionar. - Ia-l la bibliotecă, să împrumute cărţi : să şi le aleagă singur. - Limitează timpul de privit la televizor la 3 – 7 ore pe săptămână. - Permite-i o jumătate de oră de citit în pat; nu fă scandal, dacă citeşte în secret, sub plapumă. - Controlează-i temele. - Lasă-l să citescă cu voce tare instrucţiunile reţetelor de gătit, de circulaţie etc, ca un mod direct de a aprecia însemnătatea cuvintelor. - Încurajează-l să scrie bileţele prietenilor, rudelor, iar – mai târziu – să ţină un jurnal propriu. - Ia-l la muzee şi manifestări culturale. - Discută cu el ştirile zilnice. - Exploraţi şi învăţaţi împreună despre plante, animale şi geografie. - Întâlneşte-te periodic cu învăţătoarea. Copilul învaţă că scrisul este un mod de a comunica o idee sau un sentiment; dacă nu ştie să scrie bine, în loc să se concentreze cum să exprime o idee, se concentrează pe fiecare literă sau cuvânt. Cu cât şcolarul scrie mai mult, cu atât este mai bine. Părinţii îi pot cere să le scrie zilnic un bileţel. Sugestii : - Ajută-l să-şi întărească memoria, învăţându-l cum să se concentreze pe un obiect, diferite tehnici de aducere aminte (să-şi aşeze cărţile în ghiozdan, să-şi înfăşoare un fir de aţă pe deget pentru a-şi aminti, că trebuie să-şi pună jucăriile la loc, să-şi noteze ce are de făcut a doua zi etc.). - Cere-i să te ajute la calculele din viaţa de zi cu zi: ce mai rămâne din salariu – după plata întreţinerii, a luminii şi a telefonului, cât mai trebuie să economisească – pentru a-şi cumpăra o jucărie sau cărţi; repetaţi tabla înmulţirii, în timp ce vă plimbaţi.

În primii ani de şcoală, învăţătoarea remarcă dificultăţile de studiu ale copiilor: impulsul de a fi perfecţi, timiditatea sau neatenţia. Ei învaţă cum să se comporte şi să se facă plăcuţi; se obişnuiesc să fie acceptaţi astăzi şi respinşi a doua zi. Învăţătoarele au tendinţa să dea mai multă atenţie băieţilor, în timp ce fetele sunt forţate să participe mai puţin. Există riscul de a se forma un cerc vicios, în care băieţii sunt recompensaţi, pentru că-i reţin atenţia învăţătoarei, iar fetele sunt tot mai puţin înclinate să o solicite. Învăţătoarele cu experienţă acordă un timp egal atât fetelor, cât şi băieţilor şi pun şcolarii să lucreze pe grupe. Sugestii: - Încurajează-ţi fata să răspundă în clasă. - Cere-i părerea în probleme serioase. - Ascult-o şi conversează cu fiica ta, de parcă ar fi un adult.
Supravegherea lecţiilor

Activitatea în clasă

176

Începând din clasa a IV-a, copiii citesc de plăcere, pentru a învăţa lucruri noi, fac diferite experimente, dintre care pe unele le termină acasă. După clasa a IV-a, structura orelor şi relaţiile cu profesorii devin mai complexe şi pot influenţa modul de a învăţa al copilului. Modul în care iubeşte un profesor sau altul se reflectă în cât de mult învaţă copilul, la materia respectivă. Când era mic, copilul îşi iubea învăţătoarea şi o înţelegea; acum vrea ca profesorii să-l înţeleagă pe el. Când profesorul îl înţelege, acesta îl iubeşte cu înflăcărare; uneori întreaga clasă este îndrăgostită de un profesor. Fetele continuă să fie recompensate pentru drăgălăşenie, în timp ce băieţii cer să li se acorde atenţie. Copilul resimte profund felul în care este privit de colegii săi. Fiecare are un loc şi o reputaţie în structura clasei; trebuie să fie atent tot timpul pentru a şi le menţine.

Copilul care învaţă bine este dezaprobat de colegi, când: - ia note mari la materia predată de un profesor neagreat, - cei care domină în clasă nu învaţă bine; îl poreclesc „tocilar”. Modul de a învăţa începe să se diferenţieze. Unii elevi pot gândi mai profund decât alţii. Aceasta se datorează nu numai inteligenţei, ci şi apropierii pubertăţii. Înainte de această perioadă, copilul gândeşte mai ales în termeni concreţi: încearcă o idee şi vede ce se întâmplă. Hormonii pubertăţii par să maturizeze mintea. La pubertate, copiii încep să gândească abstract: emit o teorie, pe care o pot verifica mintal, imaginânduşi astfel, dinainte, ce se poate întâmpla. Fetele la care pubertatea se instalează mai repede, par mai isteţe, decât băieţii. Complexitatea mintală la pubertate îngreunează înţelegerea dintre părinţi şi copii. În această perioadă pot apărea probleme la învăţătură. Învăţătorii cred că numărul de minute, pe care un copil trebuie să-l acorde lecţiilor, este echivalent cu anul de studiu, înmulţit cu zece. Un copil de clasa a IV-a trebuie să-şi rezolve temele pentru acasă în aproape 40 de minute. Lasă-l să lucreze în acelaşi loc şi la aceeaşi oră, în fiecare zi. Dacă nu are camera lui, masa din bucătărie este la fel de bună. Are nevoie de suficientă lumină şi linişte. Temperatura optimă a camerei este de 18-20 grade C. Pentru fiecare şcolar există un timp optim pentru rezolvarea temelor. La început, unii elevi le cer părinţilor să stea lângă ei, în timp ce-şi fac temele; chiar dacă accepţi, nu trebuie să-i faci tu lecţiile. Uneori, are nevoie de ajutor pentru a se concentra sau a începe lucrul; alteori, este nevoie să-i explici o problemă; lasă-l pe el să încerce înainte de a-i oferi ajutor. Dacă îţi cere în mod repetat să-l ajuţi la lecţii, atunci discută cu învăţătoarea; poate că are nevoie de îndrumări mai precise în clasă, pentru a-şi face singur lecţiile. Învăţătorii folosesc temele pentru acasă şi pentru a ajuta elevii să-şi dezvolte autodisciplina şi să se obişnuiască să fie organizaţi şi să studieze. Când îi ceri ceva învăţătoarei, încearcă să te pui în locul ei. Laudă orice merită lăudat; trimite-i chiar o notă de mulţumire.

COPILUL ŞCOLAR
Baza învăţăturii – cărţile

Pregătirea temelor

Nu uita să-ţi lauzi copilul, pentru eforturile şi succesele sale în rezolvarea temelor pentru acasă. Fă comentarii despre cât este de completă şi curat scrisă tema: în acest fel îl lauzi, fără să-i pui note, ca la şcoală. Spune altora, aşa încât copilul să audă, cât de mândră eşti că îşi face lecţiile zilnic. O mângâiere sau o îmbrăţişare sunt de asemenea o bună recompensă. Cauze pentru care copilului întârzie cu lecţiile: - este obosit, flămând, dornic să se joace sau sătul de şcoală. Pune-l să-şi facă lecţiile la altă oră; - este distras de: televizor, gătit, ţipetele unui sugar, câine; - are mai multe lecţii, decât poate face; - nu a înţeles lecţia la şcoală şi nu vrea să-ţi ceară ajutorul; - se simte neapreciat şi încearcă să atragă atenţia părinţilor; - e răcit, constipat sau are tulburări de vedere sau de auz; - este îngrijorat de ceva de la şcoală (ex. batjocura unor colegi) sau de acasă (are grijă de un frăţior, mama este internată în spital sau tatăl este alcoolic); - se revoltă, când are impresia că părinţii consideră că lecţiile sunt fără importanţă sau uşoare; - este dezorganizat, nu ştie unde îi sunt cărţile, caietele, creioanele; - nu vrea să meargă la culcare, - nu se poate concentra, având deficit de atenţie. În clasele mai mari, temele pentru acasă sunt fie neinteresante, fie plăcute. Cele neinteresante sunt cele la care copilul trebuie să înveţe pe de rost, ca tabla înmulţirii; ele pot deveni mai interesante, dacă îi explici că au o anumită logică (de exemplu, înmulţirea cu 7 este ca urcarea pe o scară, câte 7 trepte deodată). Temele plăcute îi 177

COPILUL NOSTRU

solicită imaginaţia şi gândirea logică: probleme de matematică, proiecte de ştiinţă, poezii, istorie şi geografie.

178

Părinţii trebuie să-i arate copilului un interes real pentru ceea ce învaţă şi pentru progresele sale: - Citeşte acasă, cu voce tare, împreună cu el. Lasă-l şi pe el să-ţi citească şi discutaţi împreună despre cărţi. - Învaţă-ţi copilul să îndrăgescă farmecul vorbirii şi al conversaţiei, povestindu-i despre familie şi cultura neamului. - Stabileşte un program zilnic, care include un timp pentru rezolvarea temelor. - Arată-i că te aştepţi să înveţe foarte bine, că munca grea şi punerea minţii la contribuţie sunt singurul mod de a te realiza în viaţă. - Ajută copilul să-şi creeze formule memotehnice, pentru a memora mai uşor, şi îndeamnă-l să-şi facă temele în mod organizat; arată-i că fiecare paragraf are o idee principală şi – dacă le scoţi şi le legi una de alta – poţi forma un rezumat al textului. Ajută-l să-şi termine tema care, în final, trebuie să arate ca o descriere, în care fiecare propoziţie are sens, fiecare paragraf are o idee, iar cuvintele sunt scrise corect şi îngrijit. - Alt mod de a-l ajuta la lecţii este să-l pui pe el să fie profesor şi să-ţi predea lecţia; astfel, copilul îşi consolidează cunoştinţele, iar părintele poate chiar afla câte neveste a avut Ştefan cel Mare! - Deşi trebuie să se obişnuiască cu studiul, jocul este la fel de important pentru dezvoltarea fizică, emoţională şi socială a şcolarului. După o zi lungă la şcoală, are nevoie şi de timp liber. Ajută-l să găsească activităţi care se potrivesc mai bine temperamentului său: jocuri cu alţi copii, mersul pe bicicletă, sporturi de echipă, o limbă străină, lecţii de muzică sau combinaţii între acestea. - Discută cu copilul despre activitatea sa la şcoală, dar nu-l întreba numai: „Ce ai făcut la şcoală?”, pentru că rişti să-ţi răspundă invariabil: „Nimic”. Uneori, este mai bine să vorbeşti cu el mai târziu sau seara: la întoarcerea de la şcoală, poate fi obosit şi vrea să se joace, să se odihnească sau să mănânce. Întrebările pot fi specifice şi neutre, de exemplu: „Ce aţi învăţat nou astăzi la şcoală?”, „La ce întrebări ai răspuns?”, „Ce lecţii v-a dat pentru astăzi?”.

Dezvoltarea competenţei

După clasa a IV-a, lecţiile devin mai grele, iar studiul mai organizat – necesitând mai multă atenţie şi efort. În acelaşi timp, copilul vrea mai multă autonomie şi responsabilitate şi mai puţin amestec din partea părinţilor. Presiunea exercitată asupra copilului de către părinţii ambiţioşi sau anxioşi, prin meditaţii, ore suplimentare, programe extraşcolare ş.a., poate duce la nevroză de suprasolicitare, manifestată prin epuizare nervoasă, somnolenţă sau insomnii, apatie sau indiferenţă faţă de şcoală, iritabilitate şi scădere a randamentului şcolar. Sugestii pentru a ajuta copilul la lecţiile pentru acasă: Citirea Îndrumă copilul: - Să împartă capitolele în subcapitole. - Să găsească ideea principală din fiecare paragraf. - Să scrie un rezumat, să scoată ideile principale; poate adăuga la ele notiţele luate în clasă. Compunerea Pregăteşte copilul: - Să facă mai multe ciorne. - Să scrie la întâmplare multe idei legate de subiectul compunerii; să le aranjeze într-o ordine logică. - Să scrie, la început, fără a da atenţie caligrafiei sau punctuaţiei. - Să revadă ultima ciornă, cu atenţie la înţelesul lucrării, legătura logică dintre fraze, exprimarea completă a unei idei, alegerea cea mai potrivită a cuvintelor şi uşurinţa de a fi citită. - Să mai citească încă o dată lucrarea, pentru a o corecta, din punct de vedere gramatical şi al semnelor de punctuaţie. Matematica - Îndrumă-l să studieze pentru a stăpâni operaţiile de bază: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, până când devin automatisme. - Pune-l să facă suficiente exerciţii, până când le înţelege bine. - Foloseşte orice ocazie pentru a-l învăţa zecimalele. - Pentru fracţii, foloseşte-te de ceva concret (tăierea unei bucăţi de pâine). Educaţia fizică - Încearcă să compensezi orele de educaţie fizică de la şcoală, cu activităţi potrivite pentru întreaga familie.

Gata de start

- Mersul pe bicicletă, plimbările mai scurte sau mai lungi, mersul pe munte, drumeţiile montane, fotbalul, înotul şi schiul sunt activităţi pe care copiii le pot îndrăgi şi apoi practica toată viaţa. - Mersul, în special, este o activitate fizică la care poate participa întreaga familie, aproape oriunde, oricând şi cu puţine eforturi materiale. Alte îndrumări : - Încurajează-l să asculte muzică şi să se exprime prin cântec; să participe la cor pentru a-şi forma şi educa vocea şi simţul muzical. Cântaţi împreună sau cu întreaga familie de sărbători, în excursii, la plimbare etc. Faceţi haz împreună: cântaţi „Mulţi ani trăiască” de câte ori tăiaţi o prăjitură pregătită în casă. Ascultaţi şi discutaţi despre diferite genuri de muzică: populară, clasică, jazz, house, instrumentală. - Alege-ţi împreună un proiect comun: aşează harta ţării în camera lui, pe un perete şi referă-te în mod frecvent la ea: „Ce traseu preferi pentru raliul României?”. - Încurajează-l să viziteze şi să folosească biblioteca şcolii; bibliotecile vor deveni „centre de învăţătură”, fiind dotate cu material audio-video şi computere conectate la Internet. Dacă poţi, donează cărţi la biblioteca şcolii, implicându-l şi pe el în această acţiune. - Asigură-te că ia zilnic o masă hrănitoare de dimineaţă, că doarme şi se odihneşte suficient. - Laudă-l pentru rezultatele obţinute, dar – mult mai important – laudă-l pentru efortul depus. Dorinţa de a învinge cu orice preţ şi competiţia care există între copii, în şcoală, îi pot

face să trişeze. Chiar copiii mai mici trişează, când se joacă. Pe măsură ce cresc, în relaţiile dintre colegi se pune bază pe noţiunile de cinste şi dreptate, iar micile înşelătorii sunt mai puţin tolerate. Dacă copilul este forţat în permanenţă să exceleze în tot ceea ce face, se apără trişând, iar scopul devine mai important decât mijloacele. Când afli că a copiat la şcoală, explică-i cât de ruşinos este; încearcă să afli, dacă l-ai stresat sau dacă presiunea din partea ta sau a profesorilor a fost prea mare. Ajută-l să-şi îmbunătăţească metodele de studiu; pedepsele sunt mai puţin utile, în astfel de situaţii. Tentaţia de a trişa este mai greu de stăpânit, atunci când societatea o încurajează. Unii copii nu sunt prea entuziasmaţi să meargă la şcoală. Ideea de a fi departe de părinţi îi nelinişteşte. Alţii evită să meargă la şcoală, de teamă că nu vor face faţă. “Frica de şcoală” apare când copilul refuză pur şi simplu să se ducă la ore, invocând diverse motive. Se plânge că nu se simte bine şi acuză simptome vagi, inexplicabile. Anxietatea le poate provoca dureri de cap, de stomac, hiperventilaţie, greaţă, ameţeli sau – mai rar – vărsături, diaree, febră ori scădere în greutate. Aceste simptome apar, de obicei, în zilele de şcoală şi dispar ca prin farmec de sărbători sau la sfârşitul săptămânii; este necesar consultul medical. Prin aceste tulburări emoţionale, copilul încearcă să le comunice părinţilor că îi este frică de nereuşita la şcoală, că are probleme cu alţi copii (de ex. este batjocorit pentru defecte fizice), că toaleta murdară de la şcoală îi provoacă repulsie, că se teme de confruntarea cu o învăţătoare neînţelegătoare sau de ameninţări şi bătaie. Chiulul de la şcoală este mult mai grav la copilul mai mare şi la preadolescent. Sugestii: - Află de ce nu vrea să meargă la şcoală. Fii înţelegător şi sprijină-l! - Încearcă să rezolvi situaţiile stresante care-i produc probleme; arată-i că îi înţelegi grijile, dar insistă să se înapoieze imediat la şcoală; cu cât stă acasă mai mult, cu atât îi va fi mai greu să se întoarcă. - Explică-i că este sănătos şi că simptomele de care se plânge sunt legate de grijile lui 179

COPILUL ŞCOLAR

Fuga de la şcoală

Trişatul la şcoală

COPILUL NOSTRU

Diferenţele la învăţătură dintre băieţi şi fete

(note, lecţii, teama de profesori sau violenţa colegilor). - Fă-l să înţeleagă că şcoala îi este necesară pentru a realiza ceva în viaţă (educaţie, profesie, situaţie materială, prestigiu moral). - Nu-l întreba cum se simte; dacă se dă singur jos din pat, atunci poate merge la şcoală. Dacă se duce şi participă regulat la lecţii, simptomele îi vor dispărea. - Fă-l să se obişnuiască gradat cu ideea că trebuie să se întoarcă: în prima zi se scoală de dimineaţă, se îmbracă şi merge cu tine la şcoală, fără a rămâne la ore, astfel încât să-i simtă doar „prezenţa”; a doua zi merge la şcoală doar pentru o jumătate de zi sau doar la lecţiile favorite; a treia zi merge pentru o zi întreagă ş.a.m.d. - Consultă medicul pentru a elimina suspiciunea unei boli fizice (anemie). Dacă examenul medical arată că nu este bolnav, medicul pediatru îi spune personal că se poate înapoia la şcoală. - Cere ajutorul asistentei medicale de la cabinetul şcolar (a cărui existenţă este de dorit), astfel încât, dacă copilul se plânge de ceva, să-l ducă înapoi în clasă. - Cere sprijinul cadrelor didactice. Dacă există vreun copil care-l terorizează, sau sunt neînţelegeri cu învăţătoarea, discutăle cu personalul şcolii. Copilul nu trebuie să primească un tratament special; simptomele trebuie privite cu înţelegere, iar dacă stă în pat, ziua nu trebuie transformată într-o sărbătoare: nu are voie să primească vizitatori şi trebuie supravegheat. Simptome necesare pentru a ţine copilul acasă: febră peste 38º, vărsături, diaree, o erupţie pe piele, dureri de stomac, de ureche, de dinţi sau de spate.

180

Din cauza diferenţelor biologice, felul cum învaţă băieţii este diferit de cel al fetelor. Creierul băieţilor e organizat pentru a observa mai bine legăturile spaţiale. Corpul callos (legătura dintre cele două jumătăţi ale creierului, numite şi emisfere cerebrale) este mai mic decât la fete, aşa încât cele două jumătăţi comunică mai puţin între ele.

Diferenţele dintre organizarea anatomică a creierului la băiat şi fată sunt exprimate şi prin modul diferit de a citi şi a învăţa. Comparativ cu creierul fetei, cel al băiatului este activat mai puţin când citeşte, de aceea băieţii tind mai mult să memoreze, deoarece nu absorb aşa de multe date, ca fetele. Când citesc, ei au nevoie de mai mult timp şi atenţie, decât fetele, altfel învaţă prin memorizare. La şcoală, fetele sunt ceva mai în urmă la matematică şi ştiinţă, iar băieţii la citit. Fetele au tendinţa de a se concentra asupra unui lucru mai îndelung, în timp ce băieţii aruncă doar o privire şi – astfel – par mai superficiali. Creierul băieţilor este orientat spaţial, ceea ce îi face mai buni la legăturile logice decât la cele emoţionale. La aceasta se adaugă efectele testosteronului.Testosteronul provoacă o descărcare rapidă de tensiune şi un nivel ridicat de agresiune, ca în sport. Băieţii sunt antrenaţi astfel să devină competitivi. Creierul fetelor secretă mai multă serotonină, ceea ce le oferă un control mai mare al impulsurilor. O fetiţă tinde să fie mai calmă, decât un băiat de aceeaşi vârstă. De asemenea, secretă mai multă oxitocină, hormon corelat cu dorinţa de ocrotire a copiilor: aceasta explică predilecţia fetelor pentru jocul cu păpuşi. Lobul occipital se dezvoltă mai repede la fetiţe, ca urmare – creierul acestora poate prelua mai multe date decât cel al băieţilor; fetiţele disting mai uşor vocea părinţilor şi sunt mai sensibile la zgomote, decât băieţii. Fetele simt, aud şi au simţul mirosului mai puternic, decât cel al băieţilor. La fete, simţurile sunt mai dezvoltate, decât la băieţi. Băieţii gândesc linear şi numesc asta logică, fetele gândesc disparat şi numesc aceasta intuiţie. Fata are nevoie de puţin spaţiu pentru joacă, dar băiatul îşi întinde jucăriile prin toată casa. Părinţii şi educatorii trebuie să ofere băieţilor mai mult spaţiu, să le vorbească mai tare şi mai poruncitor, decât fetelor. Combinaţia de testosteron şi modul de organizare a creierului creează, la băieţi, un sistem social agresiv. Băieţii au nevoie de limite mai stricte. Aceste limite sunt trasate de tata, bunici şi alţi bărbaţi din jur. Nu poţi să creşti bine băieţii, dacă nu ai – în primul rând – o familie puternică. Mass-media a preluat – în parte şi nu întotdeauna în mod fericit – rolul educativ al familiei. Băieţii sunt mai predispuşi la accidente, din

cauză că le plac activităţile riscante. Ei au nevoie să înveţe cum să-şi canalizeze energia, aşa încât să se poată dezvolta şi exprima în mod sănătos, acceptabil social. Copiii sunt crescuţi mai ales de mame. Fetele se identifică cu mama. În lipsa tatălui, băieţii iau uneori exemple de la cei din gască. Rolul mamei este mai evident în prima decadă a vieţii, cel al tatălui – în a doua. Mama este bună în insuflarea judecăţii critice, mai ales în primii 10 ani de viaţă. O dată cu pubertatea, însă, discernământul critic, diferenţa dintre fantezie şi realitate, dintre show şi viaţa reală, trebuie învăţate de la tată. La pubertate, băiatul are nevoie de o atenţie deosebită din partea tatălui. Prin exemplul lui, acesta îl învaţă autodisciplina. Tatăl dă exemplu băieţilor, prin felul în care are grija de familie şi îşi iubeşte soţia. El îşi îngrijeşte copiii, în loc să îi părăsească, să devină alcoolic sau să divorţeze. Cei mai mulţi băieţi se dezvoltă normal, devenind bărbaţi cu o viaţă spirituală şi emoţională bogată. Cei care nu pot fi educaţi pot deveni, însă, abuzivi şi distructivi. La vârsta şcolară, copilul este mai independent, are grijă mai bine de el şi participă la treburile casei. Continuă – însă – să aibă nevoie de supraveghere şi de îndrumare părintească, în special în ceea ce priveşte şcoala, activităţile din timpul liber şi prieteniile.
Supravegherea lecţiei de scris

Şcolarul şi familia sa

După 7 ani, şcoala joacă rolul principal în viaţa copilului. Acesta îşi dezvoltă dragostea de a învăţa, este mândru de realizările sale şi se îndepărtează tot mai mult de părinţi. Învăţătorii şi profesorii devin o sursă de sprijin şi un model de urmat. Pentru alţii – însă – lipsa motivării, neînţelegerile cu învăţătorii, obiceiurile proaste de studiu sau anxietatea, provocată de separarea de familie, creează nemulţumiri şi dificultăţi la învăţătură.

Rolul familiei - este locul unde copiii şi adulţii se simt iubiţi, încurajaţi şi susţinuţi să-şi realizeze visurile. - dezvoltă individualitatea; permite membrilor să se exprime deschis, să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele şi să fie ascultaţi cu înţelegere. - dă echilibru; dă curs veseliei, impune reguli flexibile, dă speranţe. - permite comunicarea părerilor şi sentimentelor diferite şi negocierea. În orice familie există, totuşi, dezacorduri şi conflicte. - instruieşte copiii şi îi îndrumă în privinţa principiilor morale, a disciplinei şi a comportării în societate; este încurajată cunoaşterea. - oferă copiilor un sentiment de continuitate şi o bază de la care pornesc să crească şi să se dezvolte. Funcţiile familiei se dezvoltă treptat; este nevoie de eforturi şi timp pentru a forma o familie „bună”, eficientă, capabilă de adaptare şi funcţională. 181

Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să studieze: - Urmăreşte-i programul, vezi cum se adaptează şi care sunt progresele şcolare. - Cunoaşte-i învăţătoarea şi discută cu ea. - Încurajează-l să-ţi arate ce a învăţat nou. - Supraveghează efectuarea temelor, dar nu i le face tu. - Limitează-i timpul petrecut în faţa televizorului. - Încurajează-l să citească, să scrie, să se exprime, să cânte, să facă sport etc. - Fii atent ce fel de prieteni îşi face şi la activităţile lor de joc; încearcă să cunoşti părinţii prietenilor copilului tău. Prietenii devin tot mai importanţi în viaţa copilului: el petrece acum mult timp cu colegii, la şcoală sau în afara ei. Este preocupat să fie acceptat de prieteni, simte nevoia să fie ca ceilalţi şi să fie considerat valoros. Familia este şi ea extrem de importantă, deoarece îi oferă sentimentul apartenenţei şi al identităţii. Este – sau ar trebui să fie – un suport emoţional şi o sursă de confort, protecţie, siguranţă şi educaţie; neamul din care te tragi oferă o reţea de legături de sânge şi sociale. Aici se formează sentimentul de reciprocitate, de a da şi a primi dragoste, de empatie (înţelegerea sentimentelor celuilalt).

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

Părinţii deţin puterea şi autoritatea în familie: familiile nu sunt democraţii. Pe măsură ce copiii cresc, ei cer şi li se dă mai multă independenţă, părerile lor sunt luate în considerare, dar părinţii au ultimul cuvânt de spus. Când copilul crede că are prea multe treburi de făcut în casă, lasă-l să-şi exprime părerea, dar ia tu decizia finală – ca părinte; explică-i de ce ai luat această hotărâre, fără să îi laşi impresia că îţi ceri scuze. Va continua să te iubească, deşi nu te va place întotdeauna. Prin tradiţie, taţii sunt figura autoritară a familiei, principala sursă de venit şi ultimul cuvânt le aparţine. Mama are grijă de copii, răspunde de latura emoţională, păstrează familia unită şi îi asigură o funcţionare armonioasă. Familia tradiţională, în care tatăl este singurul care munceşte şi întreţine gospodăria, iar mama este casnică, a suferit mari schimbări în ultimele decenii. În prezent, tot mai multe femei lucrează în afara casei, o parte dintre ele fiind singure sau divorţate. Familia tradiţională, care cuprindea mai multe generaţii, cu bunicii care locuiau, adesea, împreună cu copiii şi nepoţii, aproape a dispărut. Structura familiei de modă veche s-a modificat, datorită industrializării, urbanizării, schimbărilor economice, a migrării către oraşe şi a emigrării. Lipsa unei familii numeroase îşi pune amprenta pe dezvoltarea fizică şi emoţională a copilului. Prea des şi fără discernământ, bătrânii sunt îndepărtaţi din familiile cu copii, pentru ca mai târziu să li se ducă lipsa. Ştiinţa modernă confirmă înţelepciunea populară: “Cine nu are bătrâni, să-i cumpere.”
Intimitate emoţională cu bunica

182

Pe măsură ce copilul creşte, legăturile dintre membrii familiei se schimbă. Distanţa emoţională dintre părinte şi copil se măreşte. Dacă, în primul an de şcoală, copilul abia aştepta să vină acasă să-i povestească mamei cum a fost, la 9 ani devine mai reţinut şi încearcă să-şi ţină părinţii mai la distanţă. Din clasa a II-a sau a III-a, copiii preferă să petreacă mai mult timp vorbind şi

jucându-se cu prietenii, decât cu părinţii lor. Această extindere a legăturilor copilului în afara familiei trebuie respectată. Sunt însă activităţi de care trebuie să ştii, care nu fac parte din intimitatea copilului, aşa cum dă el de înţeles. Dacă fumează, consumă alcool sau ia droguri, dacă i s-au făcut avansuri sexuale de către alt copil, adolescent sau adult, trebuie să-i spui ferm: “Am dreptul să ştiu ce se întâmplă!” şi să intervii imediat. Fiecare membru al familiei are nevoie de o anumită intimitate. Copiii învaţă acasă să respecte intimitatea altora. Ori de câte ori este posibil, bate la uşa copilului, când aceasta este închisă. Învaţă copilul să respecte spaţiul şi lucrurile celorlalţi. Este bine să nu uiţi, totuşi, că un copil nu este un adult; nu te aştepta să-ţi fie confident sau cel mai bun prieten, copleşindu-l cu problemele şi grijile tale. Pentru că este sensibil şi te cunoaşte imediat când nu ţi-e bine, spune-i că ai unele dificultăţi, care vor trece: o discuţie amănunţită nu este necesară. Pentru copil poate fi o povară, dacă îl încarci cu problemele tale şi încerci să obţii sprijin emoţional de la el. Discutaţi ce poate face ca să te ajute: dacă ţi-ai pierdut slujba şi ai dificultăţi financiare, spune-i că te poate ajuta la unele treburi casnice sau că va fi nevoie să renunţe la câte ceva, cum ar fi convorbirile telefonice. Conflictele nu trebuie lăsate nerezolvate. Membrii familiei trebuie să înveţe cum să negocieze între ei şi să le rezolve; când dezacordurile sunt rezolvate cu succes, unitatea familiei se întăreşte. Unele familii nu pot rezolva conflictele; membrii lor neagă faptul că ar exista probleme sau “apelează” la o a treia persoană, ca mediator. Uneori, când nu sunt capabili să-şi rezolve propriile conflicte, cei doi oponenţi se alătură, îndreptându-şi atenţia către un alt membru al familiei, pentru a evita problema reală. În fiecare familie se formează alianţe, coaliţii şi rivalităţi. Într-o familie sănătoasă, acestea nu durează mult şi nu dăunează. Caracteristicile familiilor, care au probleme şi nu le pot rezolva: - comunicare proastă: evită să discute unul cu altul sau nu au învăţat cum să asculte ceea ce încearcă alţii să spună. - evită discutarea problemelor sau le neagă: asemenea familii nu au capacitatea de a negocia şi nu pot să treacă peste sentimentele lezate.

Activitatea zilnică Familia cu copii necesită respectarea unui program regulat şi consistent. Acesta nu trebuie să fie foarte riguros, ci să impună un echilibru între studiu şi joacă, ordine şi relaxare. Dimineaţa, în timpul săptămânii, programul va fi mai uşor, dacă ghiozdanul este pregătit de cu seară; poate chiar şi hainele, deşi uneori copiii se pot răzgândi. Încearcă să rezolvi problema, fără să discuţi prea mult; permite-i copilului să aleagă. Până va putea să folosească un ceas deşteptător, trezeşte tu copilul, în fiecare dimineaţă. Foloseşte un ton vesel, fii blândă, dar fermă şi rămâi alături de el, până se ridică din pat. Dacă opune rezistenţă, va trebui să fii mai fermă şi să-l dezveleşti; dacă se scoală greu, poate fi un semn că se culcă prea târziu şi – atunci – trebuie schimbat orarul de seară. Limitează spălatul de dimineaţă la 10 minute; asigură-te că-şi mănâncă micul dejun, chiar dacă nu-i este foame. Încurajează-l să meargă după aceea la toaletă şi asigură-te că se spală corect pe mâini şi pe dinţi.

- proastă împărţire a responsabilităţilor: fie nu sunt stabilite şi atunci viaţa în casă este haotică, fie sunt prea rigide. - sprijin emoţional insuficient: familia constituie cel mai important suport emoţional pentru copii şi adulţi; în lipsa acestuia, copiii nu se dezvoltă corespunzător şi nu au rezultate bune la şcoală. - intoleranţă: dacă nu sunt preţuite trăsăturile fiecărui membru al familiei, acestea trebuie cel puţin tolerate, dacă nu respectate. În familiile în care nu există dragoste reciprocă, copiii îşi dezvoltă cu greu o imagine bună despre ei înşişi, respectul de sine lipseşte, iar deprinderile sociale sunt deficitare. - dependenţă exagerată: copiii au nevoie de succes, pentru a se simţi capabili să facă faţă dificultăţilor vieţii. Dacă a fost învăţat să depindă de alţii, pentru a-şi rezolva problemele, atunci are o iniţiativă limitată, având mai puţin succes în viaţă. În astfel de familii, survin frecvent crize în care, chiar probleme relativ simple care rămân nerezolvate, capătă dimensiunile unei catastrofe. Din cauza capacităţii scăzute de a face faţă situaţiilor dificile, merg din criză în criză. În acest caz, este necesar ajutor de specialitate.

Mulţi copii se mişcă greu dimineaţa; notează timpul de care are nevoie pentru a se îmbrăca, mânca; eventual scoală-l mai devreme, ca să nu întârzie. Unii au dificultăţi să-şi amintească ce au de făcut, aşa încât trebuie să-i urmăreşti la tot pasul, dându-le îndemnuri: “Mă bucur să văd că ai mâncat. Spală-te şi pe dinţi şi fii vesel. Bravo ţie!”. Dacă dimineţile sunt tensionate, analizaţi-vă propriul comportament şi vedeţi dacă voi, părinţii, contribuiţi cu ceva la această situaţie; certurile inutile, ţipetele şi criticile nu-şi au rostul. Spune-i “La revedere” copilului, îmbrăţişează-l şi fă-i cu mâna la plecare; îi dai astfel un sentiment plăcut, cu care începe ziua. După şcoală, copilul are nevoie de supravegherea unui adult. Acesta îi oferă siguranţă, sprijin, confort şi reguli. Copiii care se înapoiază într-o casă goală (cei “cu cheia de gât”) tind să aibă un comportament rău sau să fie neliniştiţi. Cei care petrec peste 11 ore singuri, riscă de două ori mai mult să consume alcool sau să fumeze. Ori de câte ori este posibil, copilul trebuie să găsească acasă un părinte, alt adult sau un adolescent responsabil. După şcoală, trebuie să aibă un program stabilit: să mănânce, să facă exerciţii fizice, să studieze şi să se relaxeze, în ordinea cea mai potrivită pentru copil. După 5-6 ore de şcoală, copilul are nevoie de activitate fizică, pentru a se înviora şi a se dezvolta. Uitatul la televizor nu poate înlocui activitatea fizică. Unii copii iau o gustare şi apoi merg afară să se joace, iar lecţiile le lasă pe mai târziu, pe când alţii îşi rezolvă temele imediat după ce vin de la şcoală. Alţii au un program extraşcolar variat (sport, muzică, limbi străine etc.).
Îngrijire vestimentară

COPILUL ŞCOLAR

Seara: masa de seară este un moment important al vieţii de familie. Este timpul în care se discută activităţile zilnice şi fiecare trebuie încurajat să ia parte la conversaţie. Co-

183

COPILUL NOSTRU

mentariile negative şi critica trebuie descurajate. Copiii trebuie să participe la pregătirea şi la strângerea mesei. Când copiii mănâncă singuri, părinţii trebuie să-şi aloce, seara, un alt interval de 20-30 minute, pe care să-l petreacă împreună cu ei, de ex. citind. Seara este perioada de timp pe care părinţii o dedică cu bucurie copiilor, mai ales când aceştia sunt încă mici. Dacă se formează această obişnuinţă, rezolvarea diferendelor sau a conflictelor va fi mult uşurată în adolescenţă, deoarece s-a creat deja o legătură puternică între copil şi părinte. După terminarea lecţiilor, copiii se pot relaxa jucându-se, citind sau discutând. În unele familii, copiii au voie să se uite la televizor numai la sfârşitul săptămânii; excepţie fac uneori programele educative sau foarte interesante.
Joc de şah cu tata

184

Ora de culcare: copiii au nevoie de un program regulat pentru a merge la culcare; acesta diferă de la un copil la altul – unii au nevoie de 10 ore de somn, pe când alţii se descurcă doar cu 8 ore. Obiceiurile pe care şi le formaseră părinţii şi copilul, după baia de seară (povestea, cântecelul, lectura cu voce tare), încă îi fac plăcere şcolarului şi îi întăresc sentimentul de intimitate în sânul familiei. Dacă a existat un conflict în timpul zilei, acesta este momentul în care poate fi aplanat; copiii – ca şi adulţii – nu trebuie să meargă la culcare, înainte de a-şi rezolva conflictele. Sfârşitul săptămânii este o ocazie pentru familie să-şi petreacă timpul împreună: la cumpărături, în plimbări sau făcând treburi la care să participe toţi. Treptat, însă, copilul devine mai independent şi vrea să-şi petreacă mai mult timp cu prietenii. Când sunt lăsaţi să meargă la culcare mai târziu, copiii pot fi obosiţi în ziua următoare; de aceea e bine să fie lăsaţi să doarmă mai mult sâmbăta şi duminica, deşi uneori această schimbare de ritm nu este benefică. Găseşte un echilibru între timpul petrecut în familie, pregătirea lecţiilor şi alte priorităţi ale copilului; rezervă-ţi timp şi pentru tine.

Soţii nu trebuie să-şi neglijeze căsnicia, din cauza copilului. Din păcate, însă, se întâmplă destul de des. Rezervaţi-vă o sâmbătă seara, cel puţin o dată pe lună, numai pentru voi; în felul acesta arătaţi copiilor că, deşi sunt iubiţi, ei nu sunt „buricul pământului” şi că părinţii au viaţa lor personală. Fiecare familie ar trebui să aibă anumite activităţi, la care toţi să participe cu plăcere: - Conversaţiile dintre părinţi şi fiecare copil în parte trebuie să aibă întâietate. - Distracţiile, sporturile, jocurile, filmele sau plimbările împreună, întăresc legăturile şi au rolul de a micşora stresul în familie. - Activităţile culturale lărgesc orizontul şi întăresc aprecierea pentru artă. - Cumpărăturile sunt o altă ocazie de a petrece timpul împreună. Lasă copilul să facă lista, să găsească şi să aleagă produsele, să înveţe progresiv să evalueze calitatea şi preţul, să te ajute la cărat.
Cu sacoşa de la piaţă

- Lectura şi cântatul împreună creează un sentiment de apropiere şi de preţuire pentru cărţi şi muzică. Este extrem de important ca fiecare copil să se poată exprima prin cântec; lipsa vocii nu este o scuză. Muzica este un mod superb de a-ţi exprima sentimentele. Cântatul şi fredonatul trebuie să dăinuie toată viaţa; fluieratul este un alt mod de relaxare, permis în unele case. - Sărbătorile sunt ocazii plăcute, de a strânge relaţiile în familie. Sărbătorirea împreună a zilelor de naştere, a altor evenimente sau bucurii ale unuia dintre membri, la care participă toată familia, sărbătorile naţionale sau religioase, colindele, sarmalele de Crăciun, noaptea de Înviere şi ouăle roşii – toate acestea fac copiii să se simtă implicaţi, îi învaţă să preţuiască tradiţiile şi le creează amintiri pentru tot restul vieţii.

Excursie la mănăstirea Suceviţa

Fraţii şi surorile Sunt diferiţi unii de alţii, în ceea ce priveşte: temperamentul, interesele, încrederea, rezistenţa, vulnerabilitatea, stilul social, aptitudinile, sănătatea fizică şi mintală, nivelul de maturizare fizică şi sexuală şi, desigur, aspectul fizic. Personalitatea fiecărui copil este influenţată de ereditate şi de experienţa dobândită. Şansele ca un copil să semene leit cu unul dintre părinţi (fizic, personalitate, inteligenţă, aptitudini sau sănătate) sunt de numai 50% şi aceasta în grade variabile. Fraţii moştenesc mai degrabă trăsături fizice, decât aceleaşi boli genetice. Deşi aptitudinile intelectuale şi caracterul sunt asemănătoare la copiii mici, diferenţele devin mai pronunţate la vârsta adultă. Influenţele neereditare asupra dezvoltării copilului includ: factorii sociali (legătura cu părinţii, ceilalţi fraţi şi adulţi); influenţele mediului (nutriţia, bolile, factorii culturali) şi experienţa personală. Copiii pot fi diferiţi, după ordinea în care sau născut. Primii născuţi sunt, de obicei: dominanţi, orientaţi către realizări, mai agresivi cu ceilalţi fraţi, autodisciplinaţi, cu o conştiinţă mai puternică, mai conservatori, se identifică mai mult cu părinţii, decât cu fraţii, mai dezvoltaţi intelectual, mai riguroşi şi mai puţin frustraţi şi mai doriţi. Părinţii îşi pun speranţe mai mari în ei. Copiii mijlocii: sunt lăudaţi mai rar, li se acordă mai puţin timp de către părinţi, sunt puşi la treabă mai mult decât ceilalţi, învaţă să se adapteze şi sunt mai puţin stimulaţi în a se realiza.

-Preocupările spirituale: religia are un rol important în dezvoltarea unei tradiţii morale, deşi multe familii au o puternică viaţă spirituală, fără a participa activ la viaţa religioasă.

Conflictele între fraţi Rivalitatea dintre fraţi şi surori este frecventă şi normală; fraţii se bat între ei pentru jucării sau alte bunuri, se bârfesc sau se pârăsc unul pe altul, se ceartă, se necăjesc sau se critică. Această rivalitate exprimă, în parte, competiţia pentru a atrage atenţia şi dragostea părinţilor. Cu toate acestea, aspectele plăcute predomină în convieţuirea dintre fraţi. Ei îşi ţin unii altora companie, se joacă împreună, îşi spun secrete, se învaţă şi se apără unul pe altul. Toate acestea formează între ei o legătură de nedezlegat pentru tot restul vieţii. Luptele minore dintre fraţi nu au întotdeauna un aspect negativ: aşa învaţă ei să fie categorici, să spună ce gândesc, ce simt, să se apere, să negocieze şi să se impace. Dacă unul dintre copii devine agresiv şi depăşeşte limita, trebuie oprit. Rivalitatea dintre copii este mai accentuată la vârsta de 8-12 ani. Pentru a aplana conflictele, explică-le clar că ai reguli diferite pentru fiecare copil, în funcţie de vârstă. În timp ce o fată de 12 ani se poate 185

Mezinii: sunt mai independenţi, mai sensibili şi mai buni la suflet, se identifică mai mult cu prietenii şi sunt puşi să facă mai puţină treabă. Copiii singuri la părinţi: se aseamănă în atitudini cu primii născuţi, sunt mai maturi şi mai cultivaţi, au un vocabular mai dezvoltat, sunt supuşi unei presiuni mai mari din partea părinţilor, au o viaţă imaginară bogată din cauza izolării şi devin răsfăţaţi şi egoişti. Pentru că sunt deosebiţi unul faţă de celălalt, părinţii trebuie să se poarte diferit cu fiecare dintre copii. Părinţii se poartă altfel cu acelaşi copil, la vârste diferite: mama este mai afectuoasă cu copilul de 2 ani, dar poate manifesta mai puţină afecţiune, când acesta atinge vârsta şcolară. Unele diferenţe dintre copii reflectă modul cum au fost iubiţi, apreciaţi, respectaţi şi înţeleşi în familie. Fraţii şi surorile sunt mereu în competiţie, pentru a atrage atenţia şi afecţiunea părintească; ei se compară unii cu alţii şi devin conştienţi de tăria şi slăbiciunile fiecăruia dintre ei. Dacă înveţi cum să-ţi asculţi şi să-ţi observi copiii, vei constata că nevoile lor sunt diferite şi le vei putea răspunde mai bine. Pentru părinţi, diferenţele sau asemănările între fraţi nu sunt atât de importante, cum este dezvoltarea lor.

COPILUL ŞCOLAR

culca mai târziu, un copil de 6 ani se culcă mult mai devreme. Explică-i celui mai mic că va avea aceleaşi privilegii, când va creşte mare. Sugestii pentru rezolvarea rivalităţii dintre fraţi: - Fii corect şi imparţial. - Nu face comparaţii între un copil şi altul. Arată-le tuturor că sunt iubiţi şi preţuiţi. - Încurajează-ţi copiii să-şi rezolve neînţelegerile dintre ei prin discuţii, poate chiar strigând, dar nu prin bătaie. - Programează o întrunire familială, la care copiii să-şi exprime dorinţele sau nemulţumirile. - Nu lăsa certurile sau luptele dintre fraţi să scape de sub control; trebuie să intervii atunci când se bat. Încurajează cooperarea dintre copii. Când se bat: - Cere fiecărui copil să spună de ce se bate. - Clarifică poziţia fiecăruia, până ce ambii cad de acord asupra motivului luptei. - Cere-i fiecăruia să se gândească la o rezolvare, acceptată de celălalt, prin compromis. - Ajută copiii să găsească diferite variante de a rezolva conflictul. - Laudă-i, când s-au înţeles. - Spune-le că aştepţi ca – pe viitor – să urmeze aceste reguli. Copiii vor învăţa, astfel, că există un standard civilizat, pentru a-şi rezolva neînţelegerile. Pârâtul, deşi uneori pare folositor, cu timpul devine distructiv. Pârâciosul se ridică la poziţia de “co-părinte”, când simte că informaţia sa este primită cu mulţumire sau aprobată. Această atitudine ştirbeşte autoritatea părintelui. Sugestii: - Informarea despre ceva, ce poate fi periculos, nu este bârfă; un asemenea anunţ se face cu voce tare, nu şoptit sau confidenţial. - Dacă informaţia este serioasă (ex. sora cea mare este gravidă), iar copilul o ţine ascunsă, el trebuie să-ţi spună; relatarea adevărului nu este pâră. - Dacă a relatat o comportare îngrijorătoare a fratelui său, el nu mai trebuie lăsat să se amestece în această situaţie. - Copilul trebuie descurajat, când îşi pârăşte un părinte celuilalt. Dacă bârfeşte despre micile greşeli ale celuilalt părinte, nu trebuie să i se dea nici o atenţie. 186

COPILUL NOSTRU

Rolul tatălui în educaţia băieţilor Vârsta de 10 – 12 ani este perioada de strângere a legăturilor dintre tată şi fiu. E de dorit ca această legătură să fie puternică atunci

Rolul tatălui în educaţia fetelor - Tatăl influenţează mai intens viaţa fiicei sale, pe măsură ce aceasta creşte. - Tatal ajută fata să-şi înţeleagă feminitatea. - Legăturile fetiţei cu tatăl ei vor influenţa relaţiile ulterioare cu băieţii şi bărbaţii. - Taţii ajută fiicele să-şi dezvolte o identitate sexuală şi personală, care le va influenţa realizările, căsnicia şi competenţa, ca mame. - El autentifică visele şi dorinţele fetei. - Tata ajută fiica să se simtă preţuită. - Taţii dau ambiţie fetelor şi le ajută să-şi-o construiască. - Ei contribuie la dezvoltarea respectului şi a încrederii fetelor. - Fata îşi vede tatăl ca pe un erou protector, care întruchipează ordinea şi autoritatea. - Fetele adopta unele din credinţele şi valorile tatălui.

- Dacă copilul spune despre o faptă gravă, comisă de unul din părinţi, situaţia se schimbă. Cel care a primit vestea trebuie so verifice şi să evite orice participare a copilului la conflict. - Când copilul dezvăluie în mod repetat asemenea fapte, înseamnă că ambii părinţi au probleme grave şi necesită ajutor profesional. Înainte de a naşte un alt copil, este bine să îi pregăteşti pe ceilalţi. În acest scop, foloseşte un limbaj adecvat: explică-i că sosirea unei surioare sau a unui frăţior nu va schimba nimic şi nu-l va afecta pe el. Cere-i să te ajute să pregăteşti casa, pentru sosirea micuţului. În primele săptămâni după naştere, deşi eşti foarte ocupată şi obosită, nu neglija copilul mai mare. Lasă-l să vorbească despre orice sentiment neplăcut, pe care-l are despre nou născutul care, după părerea lui, nu face altceva toată ziua decât să plângă, să sugă şi să ude scutecele. Spune-i că bebeluşul îţi dă mult de muncă, dar – dacă el simte că nu petreci suficient timp cu el – roagă-l să-ţi mărturisească, pentru a-i putea arăta dragostea ta. Foloseşte orice ocazie pentru a-ţi face copilul mai mare să simtă că este o persoană importantă în viaţa ta.

Responsabilităţi şi treburi casnice Cu fiecare an care trece, copilul şcolar trebuie să-şi asume mai multe responsabilităţi. Cei mai mulţi pot ajuta la curăţenia în casă, îşi fac patul, îşi strâng singuri jucăriile şi ajută la lucrul în bucătărie sau în grădină. Dacă au un animal al lor, trebuie să-l îngrijească. Aceste responsabilităţi şi treburi casnice învaţă copilul că viaţa înseamnă nu numai joacă, ci şi multă muncă. Responsabilitatea şi iniţiativa se învaţă printr-un proces gradat de îndrumare şi recompensare. Copilul are, uneori, perioade când acţionează iresponsabil, amână şi pierde timpul. În acest caz, este nevoie de intervenţia părinţilor, care să-l încurajeze şi să-l îndrume. Unii părinţi cer prea mult de la copii, cum ar fi îngrijirea unui adult sau a întregii familii, ore excesive de muncă sau un program intens de activităţi extraşcolare. În asemenea cazuri, copiii se simt depăşiţi, copleşiţi şi nu-şi mai asumă nici o responsabilitate.

când copilul ajunge la pubertate, aşa încât sarcina de a creşte un adolescent să nu cadă în întregime pe umerii mamei. Tatăl îl învaţă cum să fie bărbat. Băiatul învaţă aceasta, prin contactul repetat cu tatăl şi prin obsevaţiile pe care le face când este în preajma altor bărbaţi. Băiatul trebuie să poată discuta cu tatăl său despre morală, sex şi opţiuni de viaţă. El participă la realizările fiului : băieţii de vârstă şcolară au mare nevoie să fie admiraţi şi respectaţi. Băiatul are nevoie de tată şi alţi mentori, pentru a învăţa regulile de viaţă, din punctul de vedere al bărbaţilor. Cum îşi privesc copiii tatăl, de-a-lungul vieţii: La 4 ani : Tăticul poate face orice ! La 8 ani : Tata ştie o mulţime de lucruri ! La 12 ani : Taică-meu nu le ştie chiar pe toate. La 14 ani : Nici Taică-meu nu ştie ! La 16 ani : Taică-meu e un înapoiat. La 19 ani : Taică-meu e băiat bun, dar nu are nici o idee despre ceea ce se întâmplă. La 25 ani : Tata ar putea avea o idee... La 35 ani: Înainte de a hotărî, hai să vedem ce zice şi tata. La 45 ani: Oare ce-ar fi spus Tata despre asta ? La 65 de ani : Ce-aş vrea să mai pot vorbi o dată cu Tata !

În familiile dezorganizate sau în cele prea îngăduitoare, simţul responsabilităţii şi iniţiativa se dezvoltă greu sau deloc. Copiii crescuţi astfel tărăgănează sau amână orice li se cere, deoarece nu au învăţat să ducă o treabă la bun sfârşit.
Iniţiere în secretele bucătăriei

COPILUL ŞCOLAR

Pe la 7- 8 ani, copiii pot face aproape orice treabă în casă, dacă li se spune cum şi dacă le place. Totuşi, mulţi dintre ei manifestă neputinţă, dezgust şi se împotrivesc să ajute la treburile casei. Încep să se plângă: “De ce să fac numai eu?”, “Toată ziua să muncesc?”, etc. La 8 ani, sunt suficient de isteţi pentru a realiza cine ar trebui să muncească în casă. Când erau mici, se mândreau că au crescut atât de mari, încât să poată da un ajutor. La 8 ani, însă, consideră că treburile casnice sunt în întregime responsabilitatea adulţilor şi că nici un copil nu este obligat să le facă, iar dacă le fac, o consideră o favoare. Gândind astfel, ajung să nu aibă grijă nici de propriile lor lucruri; mai mult, consideră curăţenia drept o îndeletnicire înjositoare; cei care nu sunt nevoiţi să ajute sau se fofilează, se cred mai şmecheri, mai frumoşi şi mai deştepţi. Este important să li se explice că îngrijirea casei este datoria fiecăruia, nu numai a părinţilor; astfel se evită conflictele, care sunt neplăcute şi obositoare. Unii părinţi, copleşiţi de treburi şi nevoi, apreciază un copil de 7- 8 ani, care face mai toate treburile în casă: are grijă de fratele mai mic, găteşte o masă simplă, curăţă pe jos. Părintele este tentat să trateze copilul şcolar ca pe un adult, mai ales dacă este divorţat sau singur şi nu are o persoană matură căreia să i se destăinuie. “Înlocuirea” părintelui absent obligă copilul să acţioneze mai matur, decât îi permite vârsta, diferenţiindu-se astfel de ceilalţi copii. Aceasta îi răpeşte însă o parte din energia şi bucuria copilăriei; sunt cazuri în care diferenţa dintre copil şi adult se destramă, până la incest. Unii şcolari îşi irosesc timpul, “cad în transă” şi uită ce făceau, chiar în mijlocul activităţii; 187

COPILUL NOSTRU

privesc în gol, la patul nefăcut sau hainele de pe jos, dar gândul lor e departe. Părintele nu trebuie să termine el treaba, în locul copilului. Dacă aşteaptă până la 9 ani, pentru a-l obişnui cu munca, ar putea fi prea târziu. După 9 ani, copilul are multe activităţi care i se par mai importante decât curăţenia, de aceea se întreabă: “Când să mai fac şi treabă în casă?!”. Treburi casnice, care pot fi făcute de copilul de 7-8 ani:
Mica horticultoare

- să-şi facă patul, - să aranjeze şi să strângă masa, - să şteargă praful, - să ducă gunoiul, - să măture în curte, - să strângă frunzele, - să cureţe zăpada, dacă e puţină, - să-şi facă un sandvici, - să aibă grijă de un câine, - să meargă la piaţă, împreună cu părinţii. La 10-12 ani, copilul îşi ascultă părinţii, îndeplinind diverse treburi în casă; evitarea lor este un gest de rebeliune sau opoziţie faţă de ei. Când au de ales între a asculta şi a se opune, copiii preferă să se împotrivească. Opoziţia îi face să se simtă mai maturi. Pe lângă faptul că nu face ce i se cere, la această vârstă, copilul are tot felul de pretenţii: să stea mult în baie, să aibă mobil şi să i se dea atenţie. Aceste tendinţe devin exagerate în pragul pubertăţii. După 10 ani, copilul vrea să fie tratat ca un om capabil şi de încredere; părinţii îl pot ajuta, arătându-i că nu mai are nevoie să i se reamintească sau să fie certat, pentru a lua parte la treburile casnice. Treburile casnice nu mai sunt impuse, ci se fac împreună şi se negociază. Fetele tinere învaţă acum să-şi gătească mâncarea preferată, sub îndrumarea mamei, apoi singure. Nu accepta scuze, dacă copilul nu vrea să-şi facă patul zilnic. Fii totuşi flexibilă; permite-i câteodată, ca o îndatorire, care-i aparţine, să fie îndeplinită de un alt membru al familiei. Curăţirea camerei este deseori o bătălie, la 188

această vârstă. Dezordinea este legată de judecata imatură a copilului. Important este procesul de dezvoltare şi educare, nu camera dezordonată, iar oferta părinţilor de a o curăţa ei înşişi, nu este o soluţie. Câteva reguli simple: fără mâncare în cameră, fără animale sau insecte, nimic aruncat pe jos şi curăţenie generală o dată pe lună. Sugestii: - Explică-i cu grijă ce are de făcut; asigurăte că înţelege. - Eventual, lasă-i un mesaj scris – lipit pe frigider – pentru a şti ce are de făcut. - Nu-i da de făcut ceva, care să-i ia mai mult de jumătate de oră pe zi. - Nu-l întreba dacă vrea să facă. - Nu te scuza că îi dai ceva de făcut; nu-l lăuda dacă o duce la îndeplinire. - Dacă şcolarul nu a mai avut responsabilităţi, dă-i să facă ceva, treptat, câte puţin; dacă-i dai prea multe odată, nu va face nimic. - Aminteşte-i să-şi respecte îndatoririle zilnice. - Discută săptămânal ce trebuie făcut în casă şi ascultă-i părerea. La nevoie, modifică programul. - Dacă nu face ceea ce i se spune, copilul trebuie să suporte consecinţele (dinainte stabilite); fără ameninţări sau comentarii. Banii de buzunar, oferiţi copiilor la această vârstă, sunt un subiect controversat. Unii părinţii nu îşi pot permite să le dea copiilor, în mod regulat, bani; alţii consideră că nu sunt necesari. Părinţii cedează de multe ori presiunii copiilor, care cer bani pentru a-şi cumpăra o gustare şi suc, de la chioşcurile din incinta şcolii. Acestea sunt, de obicei, mai scumpe şi mai puţin hrănitoare, decât pacheţelul pregătit de acasă. Dacă copilului i se oferă săptămânal o sumă de bani, el învaţă mai repede cum să aibă grijă de ei, pentru că şi-i administrează singur. Începând de la 7-8 ani, poţi să-i oferi bani de buzunar. Sugestii: - Discută cu copilul despre valoarea şi preţul lucrurilor, ordinea priorităţilor şi despre reclamele de la televizor. - Specifică ce anume poate cumpăra un copil şi ce nu.

Banii de buzunar

- Explică-i rolul banilor şi circuitul lor (salariu, economii, datorii, bănci, dobânzi, bursă, economie subterană etc.). Copiii învaţă că adulţii muncesc greu, pentru a câştiga un salariu care trebuie chivernisit cu grijă. Copilul devine capabil să aibă grijă de un animal de casă ( mai ales câini, pisici, păsări sau peşti), pe măsură ce se apropie de adolescenţă. La alegerea animalului asigură-te, printre altele, că este sănătos; examinează-i – personal sau de către un cunoscător – ochii, urechile, gura şi dinţii, blana, fulgii şi pielea, chiar şi regiunea uro-genitală. Pisicile şi, mai ales, câinii îşi iubesc stăpânii şi îi fac fericiţi. În compania animalelor, copilul îşi dezvoltă sentimentele de milă, sacrificiu şi bunătate. Grija faţă de animal revine aproape în totalitate părinţilor, chiar dacă copilul a promis că îl va îngriji în permanenţă. Dezavantajele creşterii unui animal în casă sunt: - poate declanşa boli (paraziţi intestinali, boli de piele, toxoplasmoză, chiar turbare) - poate produce răni, prin muşcături (câini, cal), lovituri, împunsături, zgârieturi. Sugestii: - cere-i mereu copilului să-şi spele mâinile, după contactul cu un animal; chiar şi căţeluşii mici şi drăgălaşi pot fi periculoşi: aceştia pot elimina ouă de toxocara-canis (vierme intestinal, la câine). - nu-l lăsa niciodată să mănânce din aceeaşi farfurie cu animalul. Televiziunea a fost acuzată că distruge viaţa de familie, alterează conversaţia şi individualitatea copilului. Aceleaşi acuzaţii au fost aduse şi automobilului şi radioului, progrese tehnologice care sunt acum larg adoptate. Televizorul, ca telefonul şi computerul, a devenit fundamental în organizarea societăţii, fiind dificil să te izolezi de valorile pe care le exprimă. Trebuie să învăţăm să trăim cu el şi săl controlăm, aşa încât să nu ne controleze el pe noi. Evitarea televizorului nu înseamnă eliminarea influenţei sale; la şcoală, copiii vorbesc între ei, despre cele văzute la televizor. Dacă nu

Animalul de casă

Televizorul

urmăresc anumite programe, vor fi marginalizaţi; chiar profesorii presupun că şcolarii au anumite informaţii, pe care şi le pot lua de la televizor. Televizorul trebuie considerat mai degrabă un accesoriu util şi folosit cât mai avantajos. Mulţi copii petrec totuşi prea multe ore în faţa televizorului. În aceşti ani de formare, televiziunea influenţează modul de viaţă, valorile, sănătatea, obiceiurile alimentare şi de somn, relaţiile din familie şi alegerea eroilor. Televiziunea înlocuieşte recreaţia activă; copilul se joacă mai puţin cu colegii, are mai puţin timp să gândească şi să viseze cu ochii deschişi. Televizorul îl privează de activităţile care-i dezvoltă calităţile: arta, sportul, îi limitează timpul dedicat conversaţiilor cu familia şi prietenii. Copiii care privesc la televizor peste 4 ore pe zi, au performanţe scăzute la şcoală; dacă nu dorm suficient pentru că stau la televizor, nu vor fi destul de odihniţi pentru a învăţa bine a doua zi. Televizorul descurajează cititul, care cere să-ţi pui mintea la contribuţie şi care îmbogăţeşte vocabularul copilului. Aceasta duce la un mod de viaţă sedentar, asociat cu o condiţie fizică proastă; favorizează obezitatea. Uitatul la televizor şi jocurile computerizate scad creativitatea. Copilul este lipsit de posibilitatea de a pune întrebări, a rezolva probleme, a fi creativ, a practica deprinderi şi coordonări motorii, a arăta iniţiativă, a gândi critic, logic şi analitic, a comunica, a se juca cu alţii, a-şi dezvolta răbdarea, autocontrolul, cooperarea şi spiritul sportiv. Televizorul are totuşi şi un rol pozitiv: ai acces la programe din care să înveţi limbi străine, îţi dă noţiuni despre alte culturi şi stiluri de viaţă, despre natură şi istorie şi este o sursă bună de distracţie. Prea des, însă, televiziunea expune copiii la acte de violenţă, crime şi promiscuitate sexuală, care sunt prezentate, fără a lua în considerare implicaţiile morale şi medicale. Chiar şi desenele animate pot fi de multe ori violente. Videoclipurile muzicale prezintă aspecte sexuale dure, cazuri de sinucidere, abuz de alcool şi droguri. Reclamele prezintă produse pe care părinţii nu şi le pot permite, nu le acceptă sau nu sunt sănătoase. Violenţa de la televizor se reflectă în comportamentul copiilor, provocând de la frică, până la atitudini antisociale; aceştia devin mai puţin sensibili la durerea altora şi mai agresivi în joc. Copiii care se uită la filme sau la alte programe 189

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

violente pot avea: coşmaruri repetate, tulburări de concentrare şi de învăţătură, amintiri înfricoşătoare. Sub influenţa televiziunii, violenţa este folosită mai des în rezolvarea conflictelor dintre adulţi şi copii. Aşa cum vede la televizor, copilul poate apela la violenţă ca primă armă, în loc să o folosească în ultimă instanţă. În plus, televiziunea deformează realitatea: prezintă alcoolul, tutunul, sexualitatea, relaţiile familiale şi rolul sexelor numai în culori roze. Sugestii: - Limitează-i clar timpul petrecut la televizor, de exemplu: copiii mici nu pot deschide televizorul, iar şcolarii se pot uita pe anumite canale, numai după terminarea lecţiilor, a treburilor în casă sau doar la sfârşit de săptămână (cu excepţia programelor deosebit de instructive). - Lecţiile şi treburile casei se fac înainte de a deschide televizorul; când copilul are de învăţat, televizorul este închis. - Oferă-i recreaţii active: în familie, treburi în casă, activităţi sportive, lecturi. - Timpul petrecut la televizor nu trebuie să depăşească o oră pe zi. - Alege anumite programe educaţionale, de care poate beneficia copilul. Uită-te împreună cu el şi comentaţi. - Discută diferenţa dintre realitate şi simulare, pentru a realiza că ceea ce se vede la televizor, nu se întâmplă neapărat şi în viaţa reală. - Foloseşte ca pretext ceea ce vezi la televizor, pentru a deschide discuţii despre subiecte delicate cum ar fi alcoolul, dragostea, sexul, conflictele în familie, drogurile, violenţa. - Interzice-i vizionarea programelor violente. - Dacă şcolarul se uită la televizor, asta nu înseamnă că şi fratele lui mai mic o poate face; dacă nu se poate respecta asta, stinge televizorul. - Discută critic programul; explică-le că reclamele sunt făcute pentru a convinge oamenii să cumpere şi produse de care nu au nevoie, sau care pot fi dăunătoare pentru ei. - Evită să te uiţi la televizor în timpul meselor. - Nu lăsa televizorul deschis ca fundal sonor; dacă doreşti, ascultă muzică.

- Nu-i permite să aibă un televizor în cameră. - Foloseşte exemplul personal: nu privi mult la televizor şi selectează cu grijă programele la care te uiţi. - Dacă televizorul devine o sursă de tensiune şi de certuri, scoate-l din priză pentru un timp. - Copiii devin mai creatori şi independenţi, când televizorul nu le distrage atenţia. În special băieţii sunt atraşi de jocurile video, din cauza dorinţei înnăscute de a se testa în domenii agresive. Imaginile dure dau senzaţia de ordine, alternând cu dezordinea şi plăcerea. Jocurile video pot periclita dezvoltarea creierului copilului şi – implicit – dezvoltarea sa emoţională şi morală, deoarece: - se bazează pe privirea aţintită, ca în stare de transă, care se manifestă şi atunci când te uiţi la televizor; aceeaşi privire este prezentă şi la persoanele care se droghează; - jocurile influenţează centrul agresiunii din creier, ca amigdala, şi duce la creşterea violenţei copilului; oferă acestuia soluţii agresive la situaţii stresante, spre deosebire de o rezolvare pasivă, bazată pe morală; - jocurile duc la accentuarea reacţiilor mecanice, deoarece copilul este obişnuit doar să manipuleze manete şi butoane, ceea ce este grav, deoarece – la această vârstă – băieţii au mare nevoie să înveţe mai ales cum să-şi exprime emoţiile prin cuvinte; - desensibilizează copilul, înnăbuşind sentimentul de milă; - dau dependenţă. Jocurile video nu se recomandă până la 9 ani, iar – după această vârstă – doar câte o oră, din când în când. Reclamele TV, mass-media, muzica, filmele influenţează dezvoltarea biologică şi socială a copilului. Acestea abundă în cuvinte agresive şi violenţă fizică şi dau deseori exemple imorale. Imaginile care prezintă o sexualitate necontrolată pot influenţa copiii să facă ceva pentru care corpul lor nu este pregătit încă. O mare parte a muzicii pop incită sexual şi duce la alterarea minţii în dezvoltare a preadolescenţilor. Băieţii

Jocuri video

Cultura pop

190

tind să hărţuiască sexual fetele, iar pe acestea le obligă să îşi caute parteneri, pentru care nu sunt maturizate emoţional. Toate acestea riscă să transforme copiii în adolescenţi biologici, cu minte de copil. Cunoaşterea computerului şi a internetului este o necesitate pentru copiii de azi şi trebuie încurajată. Copiii români sunt competitivi în informatică pe plan mondial. Părinţii, însă, trebuie să supravegheze activitatea copiilor pe Internet, deşi cei mai mulţi dintre ei nu sunt cunoscători în acest domeniu.
Dezvoltarea competenţei în tehnologia modernă

Computerul

aceeaşi vârstă are mai puţină nevoie să i se reamintească ceva, deoarece are mai multă memorie localizată în hipocampus, mai multe legături între sistemul limbic şi scoarţa cerebrală, auz mai bun şi este mai puţin impulsivă ori distrată. Încă de la această vârstă, fata observă că sistemul său nervos, personalitatea şi corpul îi sunt diferite de ale băieţilor. Pentru că au hipocampusul mai puternic dezvoltat, fetele păstrează în memorie mai multe sentimente, decât băieţii. La diferenţa structurală a creierului, existentă între băieţi şi fete, se adaugă – o dată cu apariţia pubertăţii – efectul hormonilor, care contribuie şi ei la această deosebire. Fiecare copil se dezvoltă în felul său, de aceea este greu să se precizeze exact la ce ne putem aştepta în fiecare stadiu de dezvoltare. Remarcile următoare arată doar progresul în diferite stadii de dezvoltare, mai degrabă decât ceea ce trebuie considerat normal la o anumită vârstă. Un copil poate atinge unele etape mai devreme, iar altele mai târziu. În asemenea cazuri, părinţii nu trebuie să fie îngrijoraţi. În mod normal, la 7 ani, un copil: - îşi dezvoltă vorbirea rapid, - foloseşte judecata logică în rezolvarea problemelor, - vrea să fie perfect în toate, corect, primul sau cel mai bun, - e preocupat de ce e bine şi ce e rău, - nu înţelege întotdeauna ce este cinstit şi ce nu, - cooperează cu alţi copii la diverse jocuri, - continuă să joace teatru. La 8 ani: - este interesat să colecţioneze diverse lucruri şi să-şi facă proiecte, - e mândru de realizările sale, - se împotriveşte uneori îndrumărilor părinţilor. La 9 ani: - urmează instrucţiunile, - este preocupat de un hobby, pe care îl abandonează apoi cu uşurinţă, - foloseşte cărţi din care se documentează, - are un punct de vedere personal despre ce e bine şi ce e rău, - e preocupat de dreptate. La 10 ani: - vrea să înveţe lucruri noi, - e mândru când face o treabă bună, 191

COPILUL ŞCOLAR

DEZVOLTAREA MINTALĂ

Sugestii: - Merită să te sacrifici, pentru a-i cumpăra un computer: orice profesie îşi va alege, va avea nevoie de el. - Îndrumă-l să-l folosească pentru educaţia sa, nu doar pentru jocuri. - Aşează computerul într-o cameră, în care se adună şi ceilalţi, pentru a-l putea supraveghea. - Familiarizează-te şi tu cu tehnologia folosirii calculatorului (internet etc.). - Nu-i permite să-şi petreacă ore întregi în faţa lui: computerul dă dependenţă. La vârsta de 8 ani, începe dezvoltarea hipocampusului, zona creierului care stochează memoria şi modulează emoţiile, legându-le de memorie. Acesta este mai mare la fete, decât la băieţi. La fete, chiar şi legăturile neuronale sunt mai numeroase. O fată de 8-9 ani are mai multă memorie complexă, decât un băiat de aceeaşi vârstă. Un băiat de 8-9 ani îşi aminteşte mai greu că are de făcut trei lucruri legate între ele : să ia laptele din frigider, să mănânce sandviciul şi să spele paharul din care a băut laptele. Fata de

DEZVOLTAREA CREIERULUI

COPILUL NOSTRU

- este preocupat de ce e capabil să facă. La 11 ani: - începe să înţeleagă motivele comportării celorlalţi, - are opinii proprii, pe care şi le susţine cu putere, - este preocupat de succes. Este capacitatea de a învăţa din experienţă; este gradul în care o persoană îşi foloseşte capacităţile şi ocaziile ivite, pentru a progresa în viaţă şi a realiza ceva valoros în cadrul unei culturi. Inteligenţa a fost analizată prin: - ceea ce pot face oamenii inteligenţi, - cum se adaptează la situaţii noi, - cum rezolvă dificultăţile, - cum procesează informaţia sau modifică mediul pentru a se adapta. Se poate măsura prin: - teste standard de limbaj şi cunoştinţe (IQ); - întrebări libere, pentru a evalua gândirea şi a vedea modul în care subiectul rezolvă problemele; - observaţii de laborator pentru evaluarea memoriei; - observarea nivelului de adaptare în activitatea zilnică; - felul în care face faţă problemelor sociale. Coeficientul de inteligenţă (IQ) (vezi cap. SNCÎntârzierea mintală).

Schiţa inteligenţelor multiple

Inteligenţa

Inteligenţele multiple Inteligenţa nu este o singură calitate a minţii, aşa cum se credea, ci fiecare om se naşte cu un set de mai multe feluri de inteligenţe, care pot fi cultivate şi îndrumate în mod specific. O analiză mai cuprinzătoare asupra inteligenţei este prezentată de teoria inteligenţelor multiple (H. Gardner, 1983, 1999). Aceasta arată că, deşi un copil are o inteligenţă globală, ea poate fi despărţită în opt inteligenţe, ce se pot suprapune parţial, fiecare fiind o parte a întregului. Toţi copiii sunt capabili să înveţe în cel puţin opt moduri diferite, dintre care unul este predominant. Cele 8 inteligenţe sunt: 192

- Inteligenţa lingvistică: stăpânirea limbajului. Elevii “lingvistici” şi-au dezvoltat calităţi auditive; le place să citească şi să scrie, le plac jocurile de cuvinte şi cuvintele încrucişate, sunt interesaţi de limbi străine, au o memorie bună pentru nume, locuri, date şi lucruri fără importanţă. Au un vocabular bine dezvoltat, vorbesc uşor, au o pronunţie corectă, povestesc cursiv, glumesc şi le place să vorbească; sunt buni oratori. Pot deveni scriitori, poeţi, jurnalişti, avocaţi. - Inteligenţa logico-matematică: manipulează realitatea prin numărare şi ordonare. Au o vedere raţională asupra vieţii. Elevii “logicomatematici” preferă să exploreze modele, categorii şi corelaţii şi să le aşeze în ordine consecutivă; le place matematica, experimentează lucruri pe care nu le înţeleg, le place să rezolve probleme şi să gândească clar şi logic în termeni de cauză şi efect (“Dacă fac asta, ce se va întâmpla, care sunt consecinţele?”). Pot grupa şi ordona datele, apoi fac ipoteze, analizează, interpretează şi fac previziuni. Cei dezordonaţi le provoacă frustrare. Joacă şah şi jocuri strategice şi le place să câştige; le plac puzzle-ul şi computerul. Pot deveni matematicieni, programatori, contabili, cercetători ştiinţifici. - Inteligenţa spaţială: capacitatea de a percepe corect lumea şi de a recrea cele învăţate, într-un mod vizual, chiar şi din memorie (pictura). Elevii “spaţiali” au memorie vizuală, se exprimă în imagini vizuale clare, citesc cu uşurinţă hărţi, tabele şi diagrame, gândesc în imagini, desenează cu acurateţe persoane sau lucruri, le place să deseneze, să picteze, să sculpteze şi să participe la activităţi artistice, visează cu ochii deschişi. Pot deveni fotografi, pictori, arhitecţi.

Pictura exprimă inteligenţa spaţială

- Inteligenţa muzicală: talent muzical (ureche muzicală). Copiii “muzicali” sunt sensibili la sunetele din jurul lor, le place muzica, adoră să cânte la un instrument; ascultă muzică, atunci când studiază sau lucrează; apreciază timbrul, ritmul şi înălţimea sunetelor şi percep cu uşurinţă dacă o notă muzicală este falsă; îşi amintesc melodii şi cântă, fredonează sau fluieră singuri; colecţionează casete sau discuri. Pot deveni instrumentişti, cântăreţi, poeţi, compozitori.
Lecţia de pian

- Inteligenţa interpersonală, socială este capacitatea de a recunoaşte dispoziţiile, temperamentele, motivaţiile şi intenţiile altora. Elevii “interpersonali” au mulţi prieteni şi sunt sociabili; le place să fie înconjuraţi de oameni; se împrietenesc uşor; comunică uşor şi uneori îi manipulează pe alţii; învaţă sau lucrează cel mai bine împreună cu cineva; manifestă multă empatie pentru sentimentele altora; răspund bine la temperamentele şi dispoziţia altor persoane; servesc drept mediatori, când apar conflicte. Pot deveni profesori, asistenţi sociali, administratori, lideri politici.
Activitatea în grup dezvoltă inteligenţa interpersonală

COPILUL ŞCOLAR

- Inteligenţa corporală şi kinestezică: au darul de a-şi folosi corpul şi de a mânui obiecte (campioanele de gimnastică). Elevii “corporal-kinestezici” învaţă cel mai bine mişcându-se, atingând lucrurile sau acţionând asupra lor; se mişcă, se foiesc sau bat ritmul, în timp ce stau în bancă; le place să atingă persoanele cu care vorbesc; fac sport şi participă la activităţi fizice; învaţă făcând sau creând ceva cu mâinile; sunt foarte îndemânateci (croitorie, tâmplărie, sculptură); le plac jocurile competitive şi poveştile cu acţiune. Pot deveni meseriaşi, mecanici, chirurgi, atleţi.
Măiestrie kinestezică la nivel olimpic

-Inteligenţa intrapersonală este uşurinţa de a aborda propriile sentimente şi senzaţii, ca plăcerea şi durerea. Elevii “intrapersonali” preferă lumea lor interioară, personală; vor să fie singuri, să-şi urmeze interesul personal, să facă ce le place;
Perseverenţă de unul singur

sunt conştienţi de propriile slăbiciuni, calităţi şi sentimente; par independenţi, au voinţă puternică şi o mare încredere în sine; se automotivează pentru a studia în mod independent; reacţionează prin opinii puternice când se discută subiecte controversate; se diferenţiază de alţii, prin modul cum se îmbracă, cum se comportă sau ca atitudine generală; sunt intuitivi, contemplativi, foarte disciplinaţi. Pot deveni preoţi, psihologi, filozofi, întreprinzători. 193

COPILUL NOSTRU

- Inteligenţa ecologică este capacitatea de a te lega puternic de natură, de a înţelege legăturile ecologice, de a deosebi şi categorisi diferite obiecte din natură : câini, cai, copaci ş.a. Fiecare poate face aceasta într-o oarecare măsură, dar unii sunt foarte buni încă de la o vârstă fragedă : de exemplu, există copii de 3-4 ani care recunosc cu uşurinţă animalele exotice, mai bine decât adulţii. Asemenea copii îşi petrec timpul în aer liber, cred că problemele ecologice sunt importante. Pot deveni agricultori, ecologi, naturalişti.
Pasiunea pentru flori denotă inteligenţă ecologică

Avem cu toţii inteligenţă ecologică din naştere, dar copiii o manifestă mai mult decât adulţii. Copiii trăiesc şi simt mediul natural într-un mod mai profund şi mai direct, nu doar ca un decor pentru evenimente. Pentru copiii mici, natura din jur este percepută direct, cu toate simţurile. Această legătură timpurie cu natura este esenţială pentru dezvoltarea creierului şi a inteligenţei. Cu timpul, aceasta are tendinţa să scadă. Mulţi adulţi devin blazaţi şi nu nu mai simt mediul înconjurător. Părinţii au de învăţat de la copiii lor. Inteligenţa metafizică a fost descrisă ca un alt mod de exprimare a inteligenţei, întâlnită la filozofi, călugări şi alţii. Şcoala urmăreşte, în general, doar calităţile lingvistice şi logico-matematice. Examenele şi metodele pedagogice sprijină inteligenţele lingvistice şi logico-matematice şi ignoră deseori calităţile şi talentele multor elevi, care sunt dotaţi cu celelalte şase inteligenţe. Inteligenţele dominante par să se schimbe cu vârsta: cea logico-matematică este mai puternică în clasele I-IV, apoi scade. Elevii intră la şcoală cu inteligenţe lingvistice şi logicomatematice puternice şi termină liceul cu cele două în scădere, deşi acestea predomină în 194

Inteligenţa în viaţa reală Modul în care copilul nostru va rezolva problemele vieţii reale este mai important decât valoarea testului coeficientului de inteligenţă (IQ). S-a mai clasificat inteligenţa ca fiind formată din: inteligenţa analitică, creatoare şi practică. Inteligenţa analitică include competenţa, deprinderile dezvoltate în programele şcolare. Inteligenţa creatoare se exprimă prin activitate originală sau talent într-un anumit domeniu sau când trebuie date răspunsuri la probleme noi şi neobişnuite. Această abilitate este deosebit de importantă în lumea modernă rapid schimbătoare, deşi continuă să fie neglijată în multe şcoli. Inteligenţa practică este capacitatea de a funcţiona cu succes în lume. Această inteligenţă de succes în viaţă se spijină pe calităţile persoanei şi compensează slăbiciunile, de aceea respectă – mai degrabă – felul în care copilul învaţă, abordează problemele personale şi relaţiile cu alţii şi nu te concentra doar pe notele de la şcoală şi concursuri. O anumită activitate cuprinde: legătura emoţională, stimularea, recompensa. Satisfacţia internă este mai eficace decât recompensa externă. Sugestii: - fii preocupat de dezvoltarea copilului şi înţelege-i punctul de vedere; - adaptează-te posibilităţilor actuale ale copilului; - evită pedepse, recompense externe şi lauda nesinceră; mai eficace este satisfacţia proprie a copilului şi creşterea stimei de sine; - laudă efortul, nu atât rezultatul; - încurajează copilul să se bucure chiar şi de micile succese;

sistemul de educaţie. Profesorii trebuie să le prezinte şcolarilor informaţiile şi prin metode vizuale şi de învăţământ activ. Prejudecata că există doar un singur mod de a preda în şcoli şi de a evalua inteligenţa unei persoane devine tot mai depăşită. Pe viitor, vor trebui găsite programe de a aplica diferite metode de studiu pentru fiecare copil. Ţările cu mai mulţi copii inteligenţi au şanse sporite de a supravieţui istoric.

Motivarea pentru studiu

- dă-i timp copilului să se implice independent în activităţile de studiu; - oferă-i posibilităţi de exprimare diferită: pictură, patinaj, fotografie, dans, artă; - nu forţa copilul la studiu prin vorbe dure, menţine un simţ al umorului. Este capacitatea de a-ţi folosi imaginaţia şi dexterităţile pentru a inventa, a aborda problemele dintr-o perspectivă nouă, inovatoare. Unii copii supradotaţi sunt : talentaţi, creativi sau prodigioşi (copiii-minune). Unii copii, în urma unei probe de inteligenţă, se situează în primii 3% din clasă. Cei mai mulţi elevi din acest grup sunt foarte pricepuţi la probele şcolare, dar mulţi se dovedesc ulterior a nu fi deosebit de creativi.
Dovadă de creativitate

Creativitatea

Copiii supradotaţi se pot dezvolta deplin doar într-o atmosferă care-i stimulează să studieze şi în care au posibilitatea să-şi îmbogăţească imaginaţia. În categoria copiilor talentaţi intră şi cei deosebit de pricepuţi în arte, care au o gândire vizual-spaţială, talent psihomotor şi social. Copiii talentaţi tind: - să fie deosebit de curioşi, - să aloce mai mult timp strategiei şi gândirii, decât rezolvării unei probleme, - să vadă în ansamblu, - să stabilească categorii mintale şi să conecteze ideile între ele (cunoaştere în reţea), - să prefere complexitatea, - să manifeste suficientă autodisciplină, - să înveţe cu plăcere (văd învăţatul ca pe un joc).

Copiii creativi pot fi talentaţi, deşi talentele celor mai mulţi sunt neexplorate de testele de inteligenţă uzuale. Foarte inventivi, ei pot fi consideraţi ca având probleme la învăţătură, talentele lor potenţiale nefiind scoase în evidenţă la şcoală. Multe genii artistice sau excepţionali programatori de computere au fugit de la şcoală. În realitate, cei mai mulţi copii sunt potenţial talentaţi şi inventivi, în felul lor. Depinde de părinţi şi profesori să descopere aceste capacităţi şi să-i ajute să şi le dezvolte la maxim. Prodigios este copilul care arată o abilitate deosebită într-un anumit domeniu, la o vârstă neobişnuit de mică. O mare parte din talentul lui (de exemplu la muzică sau la desen) este înnăscut, dar dezvoltarea acestuia necesită să fie descoperit şi încurajat. E nevoie de o voinţă deosebită pentru a cultiva talentul nativ, iar calea nu este uşoară. În timpul adolescenţei, copiii prodigioşi trec printr-o perioadă de autoexaminare intensă şi mulţi părăsesc domeniul iniţial în care au manifestat talent. Unii copii prodigioşi pot fi handicapaţi mintal, de exemplu copiii autişti. Majoritatea persoanelor creative nu sunt însă prodigioase. Cei cu o creativitate scăzută sunt lipsiţi de originalitate, flexibitate, curiozitate şi dorinţă de a explora; se uită să vadă ce fac alţii şi îi copiază. Copiii foarte creativi : - manifestă originalitate; pot combina idei sau lucruri într-un mod nou; - iau decizii şi acţionează independent; datorită diferenţei de opinii, au tendinţa să conteste ideile sau lucrurile cunoscute şi verificate; - manifestă flexibilitate; pot trece uşor de la o idee la alta; văd lucrurile într-un mod nou sau neaşteptat: „Ce ar fi să conservăm soarele în borcan, pentru iarnă?” - doresc să exploreze şi să-şi asume riscuri; - se dăruiesc în întregime unei activităţi; - sunt persistenţi în joc şi la lucru; - au o intuiţie puternică; văd îndată soluţia unei probleme; - fac observaţii sau pun întrebări profunde: ”Cum ar fi dacă oamenii ar avea un singur picior sau ar vorbi aceeaşi limbă?”; - au tendinţa să lanseze şi să verifice ipoteze; - sunt interesaţi de idei noi: „Ce-ar fi dacă…”; - sunt bucuroşi să gândească şi să lucreze singuri. 195

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU
Bucuria premierii

Copiii supradotaţi Se deosebesc de ceilalţi, prin următoarele: - îşi dezvoltă accelerat limbajul, - înţeleg mai repede legătura între cauză şi efect, - învaţă mai repede să generalizeze, - sunt mai curioşi şi pun mai multe întrebări, - rezolvă problemele uşor, - învaţă teoretic la o vârstă mai mică, - insistă mai mult, - sunt mai creativi în gândire, - au resurse mari, - sunt mai inventivi, - au mai mult umor. Identificarea copiilor supradotaţi nu trebuie să se bazeze doar pe testul de inteligenţă sau pe performanţele şcolare, care ignoră alte calităţi. Copiii supradotaţi sunt deseori mai creativi, deşi aceste două calităţi nu merg totdeauna împreună. O persoană poate fi foarte inteligentă, dar nu foarte creativă şi viceversa.

Pe măsură ce părinţii încurajează asemenea calităţi, le dezvoltă puterea de a gândi şi a acţiona în mod creativ. Copilul poate fi creativ, independent de rezultatele şcolare.

Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste Copiii preşcolari sunt creativi din instinct, amuzaţi de muzică, dramă şi au un limbaj original. La vârsta şcolară, imaginaţia tinde să scadă. Nu mai desenează el însuşi, ci copiază sau colecţionează imagini. Spiritul creativ a fost parţial afectat. Accentul se pune acum pe respectarea regulilor. De prea multe ori, şcoala recompensează conformitatea, nu creativitatea. Între 8-10 ani: doreşte să înveţe, se concentrează pe lecţii. Are nevoie să ia contact cu diferite moduri de expresie a artei, a ştiinţelor şi a altor domenii, în care este interesat. La 10-12 ani: imaginaţia creativă începe să se lărgească. Face evaluări artistice şi eforturi creatoare. Apreciază diferite forme literare (povestiri reale sau imaginare, ştiinţifico-fantastice etc). Are nevoie de un profesor sau un mentor potrivit, pentru dezvoltarea talentelor potenţiale. Dificultăţile întâmpinate la o materie sau alta pot fi corectate, prin ajutorul oferit copilului, de către părinţi, învăţătoare sau medicul şcolar. Dă-i posibilitatea învăţătoarei să-şi explice punctul de vedere şi să sugereze o soluţie. Nu reacţiona emotiv în faţa ei. Fii însă insistent şi rămâi obiectiv şi agreabil. Repetenţia nu este o soluţie bună. Elevii care nu învaţă bine sau care învaţă încet, tind să aibă acelaşi ritm, fie că au promovat, fie că repetă clasa. Promovarea sau repetenţia bazate pe examene sau teste rigide nu iau uneori în calcul aspectele care nu sunt sub controlul elevului, adică: slaba calitate a predării materiei, un mediu inadecvat învăţăturii, dificultăţi la învăţătură, probleme emoţionale sau greutăţi în familie. Repetenţia nu-l ajută să înveţe şi contribuie la o imagine proastă despre el însuşi, diminuându-i respectul faţă de sine şi creându-i dificultăţi emoţionale şi sociale. Dacă la o singură materie nu învaţă bine, ar putea progresa, dacă i s-ar acorda o atenţie specială, decât repetând clasa. Folosirea unui meditator, poate fi o bună alternativă. Pe de altă parte, dacă elevul promovează fără să capete cunoştinţele necesare, nu foloseşte nimănui. Copilul poate avea uneori dificultăţi cu colegii, mai ales când se simte respins de aceştia.

Dificultăţi la învăţătură

Copil supradotat, în concert la Tokio

196

Disciplina şcolară Copilul este disciplinat când înţelege ce anume se aşteaptă de la el, ce este acceptat sau nu şi care sunt consecinţele comportării inacceptabile. Învăţătorii trebuie să ţină cont de temperamentul, gradul de atenţie şi posibilităţile de studiu ale fiecărui copil. Acţiunile disciplinare ar trebui să arate respect pentru copil şi să ia în considerare capacitatea, efortul şi posibilităţile sale de îmbunătăţire. Copilul poate fi pedepsit, dacă nu este cuminte la şcoală, dându-i-se să facă lecţii în plus acasă sau să-şi piardă un drept (vizionarea unui program la televizor). Pedeapsa fizică sau umilirea elevului în faţa clasei nu trebuie folosite niciodată. Dacă eşti nemulţumit de disciplina şcolară, încearcă să discuţi cu învăţătoarea, dar nu da vina pe şcoală în faţa copilului. Cauzele dificultăţilor la învăţătură sunt : medicale, emoţionale, sociale sau de comportament. Cu cât sunt descoperite şi corectate mai devreme, cu atât şansele de a obţine un rezultat bun sunt mai mari. Cauzele medicale pot fi defecte de auz, de vedere sau de întârziere mintală. Defectele de auz: şcolarul are secreţii cronice la urechi, infecţii repetate la nas şi gât, dă răspunsuri greşite la întrebări puse din spatele său, întoarce urechea spre cel care vorbeşte şi urmăreşte atent buzele acestuia, pronunţă greşit unele consoane (“s”, “ş” şi “f”), este indiferent şi neatent în clasă. Scăderea acuităţii vizuale (necorectată de ochelari) se manifestă prin: ochi lipiţi, cu secreţii şi înroşire, dureri de ochi, clipire frecventă, dureri de cap, mai ales seara, copilul nu prea vede la lumină slabă, apropie cartea sau caietul de faţă, are grimase la citit şi nu este îndemânatic la lucru manual. Dificultăţile la învăţătură rezultă uneori dintr-o modificare a funcţiilor creierului. Nu

Dacă se întâmplă des, caută să-l ajuţi. Roagă-l săţi dea cât mai multe detalii şi, la nevoie, consultă învăţătoarea. Condiţiile vitrege de studiu (clădiri neigienice, clase neîncălzite, şcoala situată la mare distanţă de casă) pot afecta performanţele elevilor. La acestea se adaugă influenţa nefastă a sărăciei, a şomajului, a alcoolismului şi a scandalurilor din familie. Asemenea factori sociali atârnă greu în pregătirea viitoarelor generaţii.

înseamnă că are întârziere mintală sau creierul îi este bolnav. De cele mai multe ori, asemenea copii sunt predispuşi din naştere la dificultăţi de învăţătură. Cauza este greu de găsit, iar copiii acţionează şi arată normal. Aproape 50% dintre ei au unul dintre părinţi, un frate sau o rudă apropiată, care au avut greutăţi asemănătoare la învăţătură. Dificultăţile variază în gravitate: pot influenţa un singur aspect (pronunţia) sau mai multe: cititul, scrisul şi înţelegerea vorbirii. Unele pot fi evidente înainte de şcoală, altele apar treptat, mai târziu. Părinţii nu-şi dau seama de existenţa lor, până când copilul nu începe să rămână în urmă la şcoală. Cele mai multe dificultăţi la învăţătură pot fi ameliorate prin ajutor dat la timp. Tulburările de comportament pot provoca numeroase alte probleme emoţionale, tensiuni şi certuri în familie, iar părinţii se învinuiesc unul pe celălalt. În familiile dezechilibrate emoţional, copilul este nemulţumit, trist şi dezamăgit; din această cauză au loc certuri în familie, stresul este mare, iar părinţii se învinuiesc unul pe celălalt. În familiile dezechilibrate emoţional, 30-50% dintre copii au dificultăţi la învăţătură.

COPILUL ŞCOLAR

Tulburarea de atenţie Numită şi “sindrom de deficit de atenţie”, generează problemele la învăţătură. Cam un sfert din copiii cu dificultăţi la învăţătură au şi deficit de atenţie, care le influenţează efortul la şcoală, limbajul, vorbirea şi scrisul. Cele mai frecvente probleme la învăţătură se manifestă prin dificultăţi de vorbire, scris, memorie vizuală şi alte aspecte ale gândirii, precum şi deprinderi sociale inadecvate. Elevii în cauză: - au dificultăţi în terminarea temelor, - trec de la o activitate la alta, - îşi uită temele sau cărţile, - pot fi uşor distraşi de ceva sau de propriile lor gânduri, - visează cu ochii deschişi, - nu dau atenţie la detalii, de exemplu nu observă diferenţele între “ +” şi “x” , “=” şi “-“ - fac greşeli de ortografie şi de punctuaţie. Aceste manifestări apar, mai ales, când 197

Tulburările de vorbire, atenţie şi hiperactivitate

COPILUL NOSTRU

Sindromul de deficit de atenţie şi hiperactivitate (Deficit de atenţie cu hiperkinezie) Este un mănunchi de tulburări de comportament asociate deseori cu hiperactivitatea. Un copil poate avea tulburări de atenţie şi fără să fie hiperactiv. Acesta poate fi, mai degrabă, neatent. Nu este o boală. 198

studiul este neinteresant, familiar şi repetitiv. Cauzele medicale ale deficitului de atenţie: - anemie, - subnutriţie, - intoxicaţie cu plumb, - vedere slăbită, - scăderea auzului, - tulburări emoţionale: anxietate şi depresie, - tulburări de somn, din cauza măririi amigdalelor şi a vegetaţiilor adenoide, care provoacă tulburări de respiraţie; la fel se întâmplă la copilul prea gras; lipsa de somn şi scăderile scurte şi frecvente de oxigen pot produce tulburări de comportament, - alergii, ca rinita alergică, - sinuzita cronică, - constipaţia cronică, - insuficienţa tiroidiană, - efecte secundare ale medicamentelor: antihistaminice, anticonvulsivante, antiastmatice (teofilină, albuterol, cortizon), - crizele de “petit mal” (absenţe epileptice); întreruperi scurte – dar frecvente – ale cunoştinţei. Înregistrarea curenţilor electrici de la creier (EEG) stabileşte diagnosticul; boala este tratabilă. Sugestii: - Foloseşte material de studiu interesant şi multisenzorial: auditiv, vizual, tactil, în loc să asculte pasiv lecţia sau să citească în gând. - Supraveghează începerea lecţiilor. - Profesorii trebuie să aşeze aceşti copii în primele bănci şi să se uite în ochii lor, când le explică, deşi unii pot privi profesorul în faţă, fără să audă ce spune. E bine ca profesorul să facă pauze dese, instrucţiunile date să fie simple şi scurte şi să avertizeze copilul că va fi întrebat sau că are ceva important de comunicat. - Încurajează copilul să studieze cu un prieten şi să înveţe citind cu voce tare. - Învaţă-l să sublinieze cu culori ideile sau detaliile importante (de exemplu semnele “+” şi “-“). - Fă aprecieri pozitive şi laudă cât mai des copilul, când face un lucru bine.

Deficitul de atenţie poate să nu afecteze vizibil inteligenţa sau dezvoltarea timpurie a copilului; se manifestă mai târziu, pe măsură ce are dificultăţi tot mai mari la învăţătură, în clasa a II-a sau a III-a. Diagnosticul sindromului de deficit de atenţie se bazează pe întrebări despre copil şi familia sa, examinarea copilului şi chestionare tipice pentru părinţi şi profesori. Medicul poate cere unele probe de laborator (de sânge, teste psihologice şi pedagogice, electroencefalogramă), pentru a exclude alte probleme. Pentru a fi diagnosticat cu deficit de atenţie şi hiperactivitate, copilul trebuie să prezinte cel puţin 8 dintre manifestările descrise mai jos, care au avut o durată de peste 6 luni şi au început înaintea vârstei de 7 ani: - nu poate sta liniştit într-un loc, chiar când i se cere, - îşi mişcă degetele şi picioarele, se trage de păr şi de degete, - este uşor distras, - îi este greu să aştepte să-i vină rândul la joacă, - răspunde înainte ca întrebarea să fie formulată, - urmăreşte cu greu indicaţiile, chiar când se străduieşte, - nu se poate concentra la lecţii sau la joc; nu îşi poate termina treaba, - nu este insistent şi trece repede de la o activitate la alta, - nu se poate juca liniştit, - vorbeşte prea mult, fără să sesizeze că îi deranjează pe alţii, - îi întrerupe pe alţii, intervine în toate şi nuşi vede de treaba lui, - de multe ori, nu ascultă ce i s-a spus, - îşi pierde lucrurile şi nu este organizat, - este impulsiv: îşi asumă riscuri fără a se gândi la consecinţe (aleargă în stradă, fără să se uite în jur). Deficitul de atenţie are o bază biochimică (deficit de neurotransmiţători) şi genetică; poate fi moştenit. Există şi alţi factori psihologici şi sociali, care pot influenţa comportamentul copilului. Un elev care este impulsiv din cauza deficitului de atenţie (cauză biologică), poate fi şi mai impulsiv dacă părinţii nu-l stăpânesc (factori psihologici). Prietenii îi pot influenţa şi ei comportamentul (factori sociali). Deficitul de atenţie este o problemă de lungă durată, ce poate

continua în adolescenţă şi în viaţa adultă. Poate leza încrederea copilului şi respectul de sine, poate provoca ridiculizarea şi respingerea lui în societate şi poate da tulburări de învăţătură. Tratamentul îl poate ajuta să înveţe, să-şi controleze comportamentul şi să-şi dezvolte respectul de sine. Evoluţia copiilor cu deficit de atenţie este mai bună, când se asociază cu: - stabilitate emoţională (mai puţin agresivi, toleranţă mai bună la frustrări, mai puţine izbucniri emoţionale), - inteligenţă, - hiperactivitate moderată, când era copil mic, relaţii bune cu colegii, - familie care îl sprijină, - părinţi stabili emoţional (fără comportament infracţional, alcoolism sau boli mintale); conflicte rare între părinte şi copil, - nivel social şi economic stabil, - educaţie bună. Copilul cu deficit de atenţie şi părinţii acestuia necesită, din când în când, intervenţia unui psiholog sau psihiatru. Tehnicile folosite privesc în primul rând corectarea deficitului de atenţie, apoi modificarea comportamentului, schimbarea programului acasă şi la şcoală, evitarea suprastimulării şi aplicarea acestor tehnici cu regularitate. Medicul poate prescrie medicamente, pentru a ajuta menţinerea atenţiei şi a scădea supraactivitatea. Rezultate bune s-au obţinut recent prin suplimentare cu ulei de peşte, care conţine acizi graşi omega 3; de folosit doar sub supraveghere medicală, datorită riscului de supradozare cu vit. A şi D.
Hiperactivitate riscantă...

-

Sugestii: - Identifică dificultăţile la învăţătură şi dă-i ajutorul necesar; - Descrie medicului problemele

Tulburările de limbaj şi vorbire Sunt cele mai frecvente. Ele afectează pronunţia, cititul, scrisul şi capacitatea de a înţelege ce se vorbeşte. Nu se asociază întotdeauna cu dificultăţile la învăţătură. Manifestări: - folosirea incorectă a sunetelor, - stângăcii în pronunţarea unor sunete simple (“f”, “g”, “h”, “j”, “r”, “s”, “ş” şi “ţ”) sau complexe, ca în “cratiţă”, “floare”, “jgheab” sau “ţânţar”, - inversarea unor silabe din cuvânt (“lomocotivă” în loc de “locomotivă”), 199

Deficitul de înţelegere Copilul înţelege cu greu ce i se spune, nu reţine partea cea mai importantă a mesajului; este confuz când i se cere ceva, mai ales dacă cererea este lungă şi detaliată; nu se orientează în timp şi spaţiu, învaţă greu o poezie sau limbi străine, când metoda de predare este cea verbală; nu îi place să înveţe, nu poate să ia notiţe şi să urmărească profesorul în acelaşi timp. Acest copil trebuie să înveţe cum să studieze. Programul educativ trebuie adaptat nevoilor sale. Se folosesc tehnici care îl ajută să dezvolte legături între sunet şi simbol, să înţeleagă numerele, să coordoneze ochii cu mâna, articularea fonetică, să înţeleagă noţiunile de timp şi să recunoască simbolurile. Sugestii: - Dă-i instrucţiuni scurte, simple şi clare; - Pune-l să repete instrucţiunile date; - Scrie-i instrucţiunile pe un bileţel; - Atrage-i atenţia asupra ideii principale; - Pune-l să împrumute notiţe de la un coleg de clasă sau să înregistreze lecţiile pe casetă.

asociate: anxietate, depresie sau tulburări de somn; Supraveghează-l îndeaproape; Antrenează-l în activităţi care îi plac, culege informaţii despre deficitul de atenţie şi formează un grup de sprijin cu alţi părinţi; Supraveghează dozele de medicamente (de ex, clonidina, atomoxetina, metilfenidatul etc.) şi timpul optim de administrare, dacă au fost prescrise; Implică-l în tratament, ca pe un partener.

COPILUL ŞCOLAR

- vorbire greu de înţeles sau repezită, - dezvoltarea târzie a vorbirii, - bâlbâială. Perioada cea mai importantă pentru dezvoltarea vorbirii este între 6 şi 24 de luni, deşi uneori copilul poate pronunţa greşit cuvintele până la 7 ani. Este normal, dacă înţelegi ce spune. Dificultăţile de articulare, bâlbâiala şi tulburările vocii nu au o cauză organică. Folosirea unei litere în locul alteia sau sărirea începutului şi sfârşitului cuvintelor sunt probleme de articulaţie. Bâlbâiala este dificultatea de a forma cuvinte într-un mod fluent. Tulburările vocii includ o voce prea stinsă, nazală sau puternică, răsunătoare. Tulburările de vorbire au şi cauze cunoscute, cum ar fi scăderea auzului sau surditatea, buza de iepure sau gura de lup, întârzierea mintală, paralizia cerebrală, autismul. Copilul poate fi normal fizic, intelectual şi emoţional, dar poate avea tulburări de vorbire din cauza dificultăţii de prelucrare mintală a limbajului articulat. Aceste probleme se asociază cu dificultăţile la învăţătură. Diagnosticul se face după discuţia cu învăţătoarea şi pediatrul şi după consultarea unui logoped. Este nevoie de un examen fizic general şi neurologic; vorbirea copilului este testată, folosind un joc cu căşti pentru a detecta scăderea auzului. Tulburările de vorbire se ameliorează cu un tratament specific corect. Terapia vorbirii se face de două ori pe săptămână cu logopedul şi se continuă acasă. Dacă tulburările de vorbire nu sunt tratate, copilul îşi pierde încrederea în el şi este respins de ceilalţi. Dificultăţi de exprimare orală: - îi este teamă să vorbească în faţa clasei; - preferă să ia note mici, decât să vorbească în faţa colegilor; - nu ridică mâna şi nu răspunde la întrebări (poate avea şi un deficit de memorie); - nu-i cere profesorului să repete ce a spus, de teamă că va părea stupid; - este spontan în conversaţii, dar are dificultăţi când este pus să răspundă la o întrebare specifică, deoarece are nevoie de mai multă organizare şi de o mai bună atenţie; - nu poate da un răspuns clar şi bine articulat; - nu poate răspunde scurt şi clar. Are dificultăţi în organizarea gândurilor şi exprimarea lor într-o ordine logică. Acestea se pot manifesta 200

COPILUL NOSTRU

Dificultăţi la scris Dificultatea de a se exprima în scris, într-un mod coerent, se poate întâlni şi la copiii isteţi şi creativi. Scrisul este o activitate complexă, care necesită folosirea simultană a mai multor tehnici: pronunţie, mecanica scrisului, vocabularul, formarea literelor şi gramatica. Unii copii pot stăpâni aceste funcţii în mod separat, dar aplicarea lor în acelaşi timp este dificilă. Copiii îşi scriu cu greu ideile pe hârtie sau nu înţeleg scrisul altcuiva. Le vine greu să scrie litere sau cifre, să alinieze numerele pe coloane, pot inversa literele şi cifrele, ceea ce le afectează nu numai scrisul, dar şi rezultatele la matematică. Sunt ruşinaţi şi încearcă să evite lecţiile sau nu fac eforturi pentru a le termina cu bine. Problemele de scris sunt complexe şi pot avea cauze multiple: vizuale, coordonare insuficientă a muşchilor fini, dificultăţi de limbaj sau de memorie, procesare înceată a informaţiei, dificultate în a se organiza, neatenţie, evitare a treburilor neplăcute, concentrare slabă sau copilul este cu capul în nori.

în două feluri: fie vorbeşte fără încetare, fie gândeşte încet şi răspunde cu întârziere, mai ales dacă este nervos; - nu poate să aleagă ce este mai important: în loc să exprime ideea principală, repetă fiecare detaliu; - aceste probleme îi afectează nu numai învăţătura, dar şi prieteniile. Drept rezultat, copilul este jenat, confuz, retras şi evitat; poate avea un comportament dificil. Sugestii: - Informează profesorii de ce copilul nu este activ în clasă; - Profesorii îl pot ajuta, lăsându-i suficient timp pentru a răspunde la întrebările lor (încurajându-l să întrebe la rândul lui); - Învaţă-l să se exprime mai clar; cere-i să povestească în ordine: “Ce s-a întâmplat mai întâi? Şi pe urmă? Dar după aceea?” etc; - Dacă are de făcut o prezentare orală în faţa clasei, învaţă-l să-şi scrie şi să-şi sublinieze ideile principale; - Oferă-i posibilitatea să vorbească în public, în situaţii care nu-l sperie: la masă, de sărbători, în familie, în grupuri de colegi etc.

Dificultatea la citire (dislexia) Manifestări: Elevul nu poate recunoaşte literele şi cuvintele scrise şi învaţă cu greu să citească. Este cea mai frecventă dificultate la învăţătură, chiar dacă cei care suferă de asta au vederea şi inteligenţa normale. Este produsă de funcţionarea anormală a unor zone din creier, asociate cu limbajul. Se întâlneşte uneori în aceeaşi familie şi este mai frecventă la băieţi. Copiii au greutăţi în a pronunţa, interpreta, citi şi a-şi reaminti cuvintele scrise, desenele, tabelele, ilustraţiile şi hărţile. Elevii înţeleg greu scrisul, mai ales pasajele lungi, sau nu îşi amintesc uşor ce au citit, în special când citesc în gând; inversează unele litere (« b » şi « d »); uneori citesc de la dreapta la stânga; au tendinţa să sară cuvinte şi chiar fraze sau rânduri; nu sesizează deosebirea dintre litere şi cuvinte. Cauzele sunt: neatenţia, lipsa de concentrare, impulsivitatea şi problemele de memorie. Dificultăţile vizuale se produc uneori împreună cu altele (de exemplu împreună cu cele de scris) şi influenţează scrisul de mână. În asemenea cazuri, caligrafia elevului devine indescifrabilă (unii medici scriu astfel!). Diagnosticul de dislexie este pus, mai ales, când copilul citeşte greu pentru vârsta lui. Tratamentul şi urmărirea progresului copilului trebuie să ţină seama de toţi factorii care

Sugestii: - Pentru a se organiza mai bine, elevul poate învăţa o formă standard de compunere, cu trei puncte: introducere, cuprins şi încheiere; cuprinsul este subîmpărţit în idei principale. - Trebuie îndrumat să scoată ideile principale dintr-o compunere, pe care apoi să le aranjează în ordine, înainte de a scrie tema. - Este bine să i se dea de la şcoală instrucţiuni în plus. - Profesorul sau un alt elev pot citi cu voce tare întrebările, lăsând elevul în cauză să răspundă. - Îşi poate prezenta tema oral sau înregistrată pe o casetă. - Când este posibil, foloseşte un computer la şcoală sau acasă. - Profesorii îi dau posibilitatea să evite scrisul sau îi permit să sublinieze pe carte ideile importante.

contribuie la dislexie. Se fac – în plus – examinări ale vederii, ale auzului şi neurologice, pentru a elimina alte cauze ale dificultăţii de citire. Pediatrul sau psihologul şi logopedul efectuează apoi câteva probe educaţionale, cum ar fi testul de inteligenţă Wechsler pentru copii şi IQ. Tehnicile de tratament folosesc concomitent vederea, auzul şi pipăitul, pentru a ameliora citirea. Progresul este încet şi dificil. Cei cu forme uşoare învaţă să citească suficient pentru a termina şcoala şi a citi ziarul; cei cu forme grave nu vor putea citi niciodată şi trebuie să înveţe meserii, care nu necesită această abilitate. Netratată, dislexia scade respectul de sine al copilului şi poate duce la tulburări de comportament, delincvenţă, agresivitate, izolare sau înstrăinare de părinţi, prieteni şi profesori. Sugestii: - Pune copilul să urmărească cu degetul sau cu o riglă, fiecare rând. - Pune-l să-şi facă lecţiile într-un loc izolat. - Dă-i indicaţii scurte şi simple. - Pune-l să înveţe împreună cu un coleg, care să-l ajute. - Dă-i mai mult timp pentru a-şi face temele. - Identifică modul său de studiu şi simţurile care-l ajută să înveţe mai bine: vizual, auditiv sau chiar tactil. - Cere-i profesorului să se adapteze: să lungească durata examinărilor, să-l lase să folosească un calculator de buzunar, să-i dea mai puţin de lucru acasă. - Învaţă copilul să înceapă prin a citi rezumatul cărţii, pentru a înţelege conţinutul. - Pune elevul să citească o carte, pe care o ascultă în acelaşi timp la casetofon. Părinţii îi pot înregistra pe casetă manualele şcolare şi alte cărţi recomandate de profesori. Copilul vede şi aude cuvintele în acelaşi timp, fiind astfel mai puţin distrat. Metoda poate fi utilă pentru elevii de toate vârstele. În unele ţări, astfel de casete pot fi împrumutate de la organizaţiile pentru orbi, ale căror servicii s-au extins, pentru a include şi copiii cu dificultăţi la învăţătură. Toate bibliotecile şcolare ar trebui să aibă cărţi clasice înregistrate pe casete audio. Există, de exemplu, Cititorul personal Kurzweil – o maşină cu două funcţii concomitente: citeşte o carte aşezată pe “scanner” şi o înregistrează pe casetă audio. Se poate astfel înregistra un manual întreg, un capitol sau doar o pagină. 201

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

Memoria înseamnă capacitatea de a obţine informaţie, care este apoi clasificată, asociată cu informaţia învăţată şi consolidată. Pe măsură ce copiii cresc, li se cere să-şi amintească şi să folosească repede tot mai multă informaţie. Pentru aceasta, ei recurg la memoria specifică – numită şi convergentă – folosită în răspunsuri scurte, sau la gândirea analitică, orientată asupra faptelor. În al doilea rând, trebuie să-şi amintească şi să grupeze informaţiile, într-un mod creativ şi deschis, utilizând memoria numită generală sau divergentă. Acest tip de memorie este folosit mai des la compunere, povestire, analiza unei poezii sau descrierea unui personaj. Copiii cu tulburări de memorie înţeleg ceea ce citesc sau li se explică, dar – mai târziu – nuşi amintesc sau îşi amintesc într-un context diferit. Nu pot învăţa pe de rost la materii ca algebra, istoria, limbile străine. Sunt slabi la matematică, nu pot învăţa tabla înmulţirii, îşi amintesc cu greu operaţiile de bază.

Tulburările de memorie

Dificultăţile de memorie sunt deseori subtile şi greu de evaluat; profesorul trebuie să bănuiască acest tip de dificultate, dacă şcolarul nu are rezultate performante. Unii copii au dificultăţi în a-şi aminti părţi dintr-o informaţie cu mai multe secvenţe (în cascadă): instrucţiuni multiple sau o serie de cuvinte sau de cifre (ex. număr cu 5 cifre). Drept rezultat, au greutăţi la problemele de matematică cu mai multe etape (sar câte o etapă, fac calculele în minte şi nu le scriu), în organizarea evenimentelor, învăţarea alfabetului, în redarea unor poveşti auzite anterior sau în memorarea zilelor săptămânii sau a lunilor anului. Dificultăţile de memorie pot fi agravate de: date prea multe sau prea complexe, prezentate concomitent sau prea rapid, probleme de atenţie, tulburări emoţionale (nelinişte, deprimare), plictiseală, lipsa motivaţiei şi oboseală, alimentaţie proastă, somn insuficient sau oboseală mintală. Dificultăţi de memorie abstractă Unii copii nu pot sesiza înţelesul general al unui anumit cuvânt sau simbol (la matematică); de asemenea, ei nu pot trage concluzii, mergând de la un fapt specific, concret, la un mod mai general de gândire (clasificarea unei plante). Alţii au dificultăţi în organizarea informaţiei, pe care n-o pot aşeza într-o formă utilă (avantajele şi dezavantajele reclamelor). Deprinderea de a organiza bine noţiunile îi ajută să asocieze informaţia nouă cu cea existentă, astfel încât să fie mai uşor extrasă şi utilizată (tabla înmulţirii se învaţă ştiind că este o adunare repetată: 7x3 = 7+7+7). Unii copii uită să-şi aducă acasă cărţile, uită ce teme au de făcut, nu-şi găsesc penarul, caietele etc. Sau uită să-şi ia la şcoală cele necesare. Sugestii: - Elevii care nu îşi amintesc ce spune profesorul, pot fi ajutaţi, dacă li se scrie pe tablă sau subiectele sunt prezentate prin alte metode vizuale, spre exemplu folosirea culorilor, pentru a sublinia informaţia care trebuie memorată; - Folosirea asocierilor de cuvinte, pentru memorarea cuvintelor noi; - Folosirea formulelor mnemotehnice, pentru a memora şi a-şi reaminti mai uşor; - Fă-i un carneţel, în care să-şi noteze ce

Localizarea gândirii

202

teme are de făcut; - Vorbeşte cu profesorii despre deficienţa copilului şi faceţi împreună un plan; - Controlează-i zilnic temele, până se obişnuieşte; - Cere unui coleg să i le reamintească; - Fă-i un program pentru efectuarea temelor pentru acasă; - Pune-l să-şi aranjeze lucrurile pentru a doua zi în acelaşi loc, în fiecare seară. Elevul acţionează sau vorbeşte impulsiv şi îi este greu să se controleze. Când îşi face lecţiile, nu este ordonat. Încalcă regulile impuse în clasă, îi întrerupe pe alţii, răspunde obraznic părinţilor şi profesorilor; acţionează înainte de a se gândi la urmări; nu este potrivit pentru sistemul şcolar care recompensează elevii mai târziu, nu imediat (deşi el învăţă în fiecare zi, dar poate lua o notă mare doar dacă e ascultat, iar lui îi este greu să-şi amâne această plăcere de moment). Comportamentul impulsiv le creează dificultăţi la şcoală: refuză să facă ce li se cere, ies din clasă fără aprobare, vorbesc neîntrebaţi, au absenţe nemotivate, fumează sau se încaieră. Au un mod impulsiv de a studia: încep fără să citească enunţul, rezolvă în grabă problemele şi nu verifică rezultatele. Sugestii: - Identifică dificultăţi pe care le are la şcoală; - Menţine reguli simple acasă şi la şcoală şi enunţă-le clar; - Fă-ţi o copie a regulilor de la şcoală, dacă există; - Aminteşte-i copilului de consecinţele comportamentului său, înainte de a încălca regulile; - Anunţă dirigintele despre potenţialele probleme; - Controlează-i temele; - Angajează un meditator. Copilul nu este ordonat nici acasă, nici la şcoală. Elevii dezorganizaţi par leneşi, încep şi îşi termină lecţiile târziu, amână temele cât mai mult (procrastinaţie), le ia mult până pleacă la şcoală şi până la urmă ajung târziu, îşi pierd lucrurile.

Impulsivitatea

Lipsa de organizare

Sugestii: - Stabileşte-i un orar clar, de ex.: lecţiile de română se fac de 4 ori pe săptămână, cu probe scrise la fiecare 2 săptămâni; - Dă-i un carneţel, în care să-şi noteze lecţiile pe care le are de făcut zilnic şi controleazăl; fă-i ghiozdanul ordonat; foloseşte caiete cu coperţi colorate diferit, pentru fiecare materie; - Găseşte condiţiile în care copilul învaţă cel mai bine; - Pune-i bileţele prin casă, pentru a-i aminti ce are de făcut; - Aminteşte-i că are lucrare de control şi întreabă-l când vrea să se pregătească pentru ea; - Pune-i ceasul să sune, când are ceva important de făcut (plecarea la şcoală, luarea unui medicament); - Învaţă-l să devină conştient de trecerea timpului; - Scrie-i numele pe îmbrăcăminte şi pe obiectele de şcoală; - Ajută-l să ia notiţe ordonat. Copiii cu dificultăţi în menţinerea atenţiei şi controlul impulsurilor pot avea sindrom de deficit de atenţie, cu sau fără hiperactivitate. Dacă şcolarul pare lipsit de interes, nemulţumit, plictisit, nu se poartă bine la şcoală sau acasă sau dacă munceşte din greu, doar ca să se menţină pe linia de plutire, înseamnă că are dificultăţi la învăţătură. Dacă bănuieşti că e ceva în neregulă, cercetează cauzele. Sugestii pentru părinţii ai căror copii au probleme la învăţătură: - Cere-i sfatul învăţătoarei, ascultă-i părerea şi bazează-te pe experienţa sa. - Întreabă copilul dacă: - Îi place să citească? - Înţelege sau îşi aminteşte ce a citit? - Pune-l să citească. - Îi este greu să copieze de pe tablă sau din carte? - Ascultă uşor, înţelege şi îşi aminteşte, ce-i spune învăţătoarea la şcoală? Pune-l să gândească înainte de a spune ceva. - Înţelege de ce împrumută sau pune de-o parte, la adunare sau scădere? - I se întâmplă să uite regulile de matematică sau – la jumătatea unei probleme – uită ce încearcă să facă? 203

COPILUL ŞCOLAR

Răspunsurile negative la asemenea întrebări nu înseamnă neapărat că are dificultăţi la învăţătură; sunt posibile şi alte cauze, de exemplu: timp şi efort insuficient acordat învăţării, lipsă de interes pentru studiu, pretenţiile familiei, dificultăţi în relaţiile cu colegii sau tulburări în familie, stres la şcoală. Din această cauză, copilul îşi pierde motivaţia şi încrederea, până la deznădejde (“Oricât aş încerca, nu reuşesc”). Copiii cu dificultăţi la învăţătură sunt deseori neînţeleşi, fiind acuzaţi că sunt leneşi, întârziaţi mintal sau că nu se străduiesc suficient. Deseori sunt umiliţi sau li se aplică metode didactice nepotrivite. În lipsa explicaţiilor unui specialist, părinţii, profesorul şi copilul nu înţeleg că aceste dificultăţi nu sunt din vina lor. Multe din greutăţile la învăţătură apar în familie, de la o generaţie la alta. Află dacă există probleme emoţionale, sociale sau de familie, care contribuie la dificultăţile şcolare ale copilului şi – invers – în ce măsură dificultăţile sale la învăţătură sunt cauza acestor tulburări. Elevul în cauză necesită sprijinul şcolii şi supraveghere pe termen lung. Asigură-te că are şi alte activităţi şi interese, care-i fac plăcere. Discută cu alţi părinţi, care au avut probleme asemănătoare, cu pediatrul şi psihologul. Diagnosticul dificultăţilor la învăţătură este dat de obicei de două probe: testul de inteligenţă (coeficientul de inteligenţă IQ) şi o probă standard de citire, scriere, aritmetică. Cei mai mulţi copii, cu astfel de tulburări, au un coeficient de inteligenţă normal sau peste, de obicei 115, însă – la proba standard – punctajul este mult mai mic (testul standard la proba de scris are 92). Coeficientul de inteligenţă este dat de raportul dintre inteligenţa copilului şi media inteligenţei copiilor de vârsta sa. O evaluare mai complexă a însuşirilor psihice ale copilului, în afara coeficientului de inteligenţă şi a testelor standard, necesită mai mulţi specialişti, pentru evaluarea funcţiilor de neuro-dezvoltare: vorbirea, memoria, atenţia, voinţa şi deprinderile motorii. După aceste evaluări, se întocmeşte un plan de educaţie pentru copil. Explică-i copilului în mod optimist şi amănunţit părţile sale mai slabe şi pune accentul pe calităţile sale, evitând să-l faci: “prost”, “idiot”, “handicapat”, “hiperactiv”. Tulburările la învăţătură nu influenţează doar studiul. Unii dintre aceşti copii au şi dificultăţi 204

COPILUL NOSTRU

În cele mai multe şcoli, copiii sunt supuşi vizitelor medicale de rutină, pentru a vedea dacă au probleme de greutate, înălţime, de auz, vedere şi de curburi anormale ale coloanei vertebrale. Dacă sora medicală găseşte o anomalie, recomandă consultul medical. Nu trebuie totuşi să te bazezi doar pe examenul medical de la şcoală; consultă medicul pediatru cel puţin o dată pe an, când copilul este sănătos, iar – dacă se îmbolnăveşte – mai des.

VIZITA MEDICALĂ ŞI MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII

sociale, de comportament, emoţionale, de încredere în sine şi greutăţi în familie. Tulburările se ameliorează după un tratament, care înlătură critica părintelui, se adresează problemelor concrete şi motivează copilul, care-şi recapătă astfel încrederea în el însuşi. Ajutorul dat copilului cu greutăţi la învăţătură se face prin: - evitarea materiilor slabe sau găsirea unei alternative la punctele sale slabe, de exemplu: dacă scrie greu, poate încerca să folosească o maşină de scris, pentru a-şi face lecţiile sau un computer. Sprijinul familiei trebuie să includă: - o atmosferă caldă acasă, - părinţii disponibili pentru a-i da ajutor la temele de acasă, - angajarea unui meditator, care cunoaşte dificultăţile specifice ale copilului, - consultaţie cu psihologul, dacă şcolarul se simte deprimat, neliniştit sau descurajat. Uneori, întreaga familie ar putea beneficia de o asemenea intervenţie. Medicamente pentru deficit de atenţie şi tratarea tulburărilor de vedere şi auz: unele sunt controversate şi nerecomandate, de ex. doze mari de vitamine, ochelari speciali şi regim alimentar special. Consultă medicul pediatru pentru orice intenţie de tratament. Tulburările la învăţătură se schimbă cu timpul: uneori se ameliorează sau dispar odată cu creşterea copilului, alteori pot apărea în condiţii de stres sau persistă pentru tot restul vieţii. Pe măsură ce se maturizează, învaţă să-şi compenseze handicapul. Este necesară o reevaluare repetată a progreselor sale. Chiar şi aşa, copilul nu ajunge la un nivel apropiat vârstei; mulţi au însă succes, după terminarea şcolii elementare, fie la studiu, fie într-o meserie.

Vizita medicală în şcoală

La vizitele medicale, pediatrul îi face copilului o examinare completă, care presupune mai mult decât măsurarea greutăţii, înălţimii, a tensiunii şi cercetarea vederii şi a auzului. Părinţii îi spun medicului ce îi dau să mănânce copilului, dacă acesta face exerciţii fizice şi cum doarme. Medicul îi întreabă dacă copilul are probleme emoţionale, dacă s-a adaptat la şcoală, care sunt performanţele sale la învăţătură, precum şi obiceiurile de igienă, inclusiv felul în care îşi îngrijeşte dinţii. Dacă medicul pediatru crede că copilul are, de exemplu, probleme de vedere, poate să-l trimită la un oftalmolog, pentru evaluare şi îngrijire suplimentară. La începutul activităţii şcolare se depistează cazurile de pediculoză, scabie, micoze, angine, cu sau fără exudat (recoltat pentru streptococ betahemolitic sau stafilococ auriu), alte afecţiuni infectocontagioase (paroditită epidemică, rubeolă ş.a.) şi eventual copiii izolaţi la domiciliu sau în spital cu scarlatină, hepatită virală acută sau varicelă. Copiii între vârsta de un an şi 14 ani se îmbolnăvesc cel mai des, în ordine descrescândă, de: varicelă, parodontită epidemică, boală diareică acută, hepatită virală tip A, angină cu streptococ, dizenterie şi tuberculoză. Medicii şcolari se confruntă deseori cu refuzul vaccinărilor şi o alimentaţie neraţională sau dezechilibrată. Campaniile de vaccinare a copiilor din clasa I-a cuprind: vaccinarea antirujeolică şi antidiftero-tetanică; la clasa a IIIa: vaccinarea antihepatică B, doza 1, 2 şi 3 şi antipoliomielită. Unui copil de vârstă şcolară ar trebui să i se facă cel puţin o vizită medicală la doi ani, cu rol preventiv. Cei mai mulţi copii, care trăiesc în sărăcie, nu au acces la îngrijirire medicală dentară satisfăcătoare. Asemenea copii nu beneficiază suficient de măsurile preventive şi consultă medicul doar când sunt bolnavi. La această vârstă, examinarea periodică de către medic sau asistentă poate include următorii factori:

Înălţimea, greu- Performanţele şcola- Vaccinările tatea, tensiunea re, progresul şi aMăsurile de prevearterială daptarea nire a accidentelor Îngrijirea dinţilor Alimentaţia Activitatea fizică Gradul de dezvolta- Responsabilităţile re a cunoaşterii şi a casnice, teme, bavorbirii nii de buzunar

Fiziologici

Tabel nr. 17 Examinarea medicală în şcoală
Psihologici Sociali

COPILUL ŞCOLAR

Stresul din viaţa co- Activităţile extrapilului şi modul său şcolare; Disciplina; de adaptare Folosirea televizorului Îngrijirea, igiena personală Timp şi un loc al lui

Somnul, udatul Fumatul, alcoolul şi patului (enurezis) drogurile Examinarea vederii şi auzului Activitatea sexuală, abstinenţa, masturbarea, jocurile homosexuale

Cei mai mulţi copii şcolari nu trec prin probleme majore de boală. Ei cresc şi se dezvoltă armonios şi trec în etapa tumultoasă a adolescenţei.

205

COPILUL NOSTRU

REŢETE ALIMENTARE (* )
salată de crudităţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, Ca, Na, K, vit B12, C, fitoelemente. - Salată de paste făinoase amestecată cu mazăre, porumb fiert şi ardei gras crud, tocat, dreasă cu ulei vegetal (preferabil de rapiţă, de in/cânepă sau de măsline) şi oţet sau zeamă de lămâie. Se poate adăuga un ou fiert. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate cu acizi graşi esenţiali omega 3, 6 şi 9, fibre alimentare, Fe, K, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B3, B6, C, folaţi, antioxidanţi. Mâncare de pui cu orez şi mere. Cantităţi: 1 piept de pui tăiat bucăţele sau 2 pulpe dezosate, 1 pumn de orez, 2 mere tăiate în felii subţiri. Puiul şi orezul se fierb separat, apoi se scurg de apă si se amestecă cu feliile de mere şi cu puţină zeamă de la puiul fiert. Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B3, B6, B12, antioxidanţi. Carne de pui fiartă, amestecată cu paste făinoase şi zarzavaturi. Cantităţi: ¼ pui, 200g paste făinoase, o mână două de zarzavaturi, dintre cele disponibile în sezon. Se fierbe puiul într-un litru de apă, apoi se adaugă pastele şi zarzavaturile. Se face o supă foarte groasă (cremă), sau un fel de ostropel. Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B3, B6, B12, C, fitoelemente. Pui cu orez, fasole boabe şi zarzavaturi fierte. Cantităţi: un piept sau 1-2 pulpe dezosate de pui sau 1 piept de pui, tăiate bucăţi, 1 pumn de orez fiert, 1 cană de fasole boabe fiartă, 1 cană de zarzavaturi. Se amestecă şi pot fi servite ca atare sau pot fi puse la cuptor. Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturtă, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, Mg, vit B1, B3, B6, B12, folaţi, antioxidanţi. Preparate cu carne de pui

- Sandvici cu brânză de vaci garnisit cu felii de castravete verde sau cu bucăţi de ardei gras roşu sau verde. Conţine: proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, Ca, Na, K, vit B12. Este de preferat ca pâinea folosită la sandviciuri să fie preparată din făină integrală. - Sandvici cu brânză de vaci garnisit cu felii de ardei gras roşu sau verde. Conţine: proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, Ca, Na, K, vit C, B6, caroten (din ardeiul roşu), B12, antioxidanţi şi fitoelemente (substanţe biologic active din legume şi fructe). - Sandvici cu piept de pasăre cu frunze de salată verde şi felii de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate şi saturate, colesterol, Ca, Fe, Na, seleniu (Se), zinc (Zn), vit B1, B3, B6, B12, C, folat (acid folic), antioxidanţi. - Sandvici cu şuncă, roşii şi salată. Conţine: proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, Ca, Na, vit B1, B6, B12, C, antioxidanţi. - Sandvici cu unt şi câteva felii de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, K, Se, Ca, Na, Fe, fibre alimentare, vit B1, B6, B12, C, antioxidanţi. - Sandvici cu brânză de vaci, cu banane sau mere întinse pe 1-2 felii de pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, K, fibre alimentare, vit B6, C. - Sandvici cu peşte. Peştele (din conservă sau preparat acasă) se pasează şi se amestecă cu o ceapă verde mărunţită, ardei, roşii şi cu puţin iaurt, cât să se lege. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, K, Se, vit A, B1, B3, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente. - Supă de fasole boabe cu o felie de pâine prăjită sau biscuiţi de casă. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Fe, Mg, Se, vit B1, B3, folaţi. - Macaroane cu brânză la cuptor, servite cu o
206

Sugestii alimentare pentru gustările sau mesele copiilor

(*) A colaborat Dr. Mariana Ciobanu

Pui pane. Conţine: 1-2 piepţi de pui dezosaţi, 2 ouă, 1-2 linguri de făină, 1 praf de sare. Se taie pieptul de pui în felii relativ subţiri, se usucă pe un prosop, apoi se sărează uşor. Se bat uşor ouăle cu sarea şi făina, apoi pieptul de pui dezosat, se scaldă în oul cu făină şi se prăjesc în ulei încins. Se scurg bine de untdelemn şi se servesc fiebinţi cu diferite sosuri: de hrean, de roşii, de gălbenuş de ou, de zarzavat. Ca garnitură se folosesc cartofi piure //e cu accent ascuţit// şi o salată de legume. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe , vit A, B1, B2, B3, B6, B12. Sniţelele din carne de vită, de pui sau de porc. Se taie carnea în felii subţiri, se spală bine, se usucă şi se sărează uşor. Carnea se trece prin compoziţia descrisă la prepararea puiului pane sau prin pesmet şi ou, reţetă denumită şniţel vienez. Se prăjesc în untdelemn. Se servesc cu zeamă de lămâie pe deasupra sau cu unul din sosurile descrise anterior.Conţine: proteine, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12. Pui cu diferite sosuri. Cantităţi: 1 pui de mărime mijlocie, 2 linguri de smântână, 4 linguri de ulei (de rapiţă, de porumb, floarea soarelui, de seminţe de dovleac sau de măsline), 2-3 linguri de făină, pătrunjel verde tocat. Se spală bine puiul, se taie în bucăţi potrivite, se pune un praf de sare peste tot puiul. Se pune totul într-o cratiţă cu untdelemn, se acoperă cu un capac şi se înăbuşeşte cu untdelemn încins, la care se adaugă, treptat, câteva linguri de apă. Se întoarce de pe o parte pe alta ca să nu se prindă, iar când carnea e bine fiartă, se ia de pe foc şi se dezosează. Separat se face un sos de smântână cu 2-3 linguri de făină, la care se adaugă mărar, pătrunjel verde tocat şi sos de roşii. Totul se toarnă peste puiul ţinut la cald şi se mai dă un clocot sau două. Conţine: proteine, glucide, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12. Ostropel de pui. Puiul se prepară la fel ca la puiul preparat cu diferite sosuri. În plus se adaugă 3 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi se adaugă mai multă apă astfel ca puiul să fie aproape acoperit cu apă. Se fierbe toată compoziţia la foc mic şi se serveşte fierbinte. Conţine: proteine, glucide, grăsime nesatu-

rată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12. Pilaf cu carne de pui sau viţel. Cantităţi: 1 pui sau 300g carne de viţel, 1 cană de orez, 2 linguri ulei. După ce se fierbe găina sau puiul, se scoate carnea, iar zeama se pune într-un vas; se adaugă sare şi orez (proporţia fiind de 4 căni de zeamă la 1 cană de orez). După dorinţă, orezul se poate căli în prealabil cu o lingură de ulei, până ce orezul devine uşor gălbui, dar nu maro-brun. Se introduce în cuptor la foc moderat; nu se amestecă cu lingura. Orezul se poate servi ca atare singur sau cu bucăţi de pui (piept sau pulpe). De asemenea se pot consuma măruntaiele de pui (ficatul, pipota, inima) fierte sau prăjite şi apoi tăiate mărunt. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe,vit B1, B3, B6, B12. Ouă jumări cu ficăţei de pasăre. Cantităţi: 200g ficat de pasăre, 2 ouă, 1 praf de sare. Ficatul de pasăre se poate prăji sau fierbe. Se bat separat ouăle cu puţină sare apoi se răstoarnă într-o tavă unsă cu ulei. Când ouăle încep să se prindă, se amestecă cu furculiţa, peste care se adaugă ficatul tăiat bucăţele. Se amestecă cu ouăle, se mai lasă puţin la foc şi apoi se servesc fierbinţi. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B12. Pateu de ficat de pasăre. Cantităţi: 4-5 ficaţi de pasăre, 1 cană de apă, 2 cepe verzi tocate, 1-2 gălbenuşuri de ouă fierte, 1 lingură de smântână, 1 praf de sare. Ficatul se taie în bucăţi mici, se prăjeşte în untedelemn împreună cu ceapa verde mărunţită. Se adaugă apă treptat şi se fierbe înăbuşit. După ce a fiert, se lasă la răcit, se pasează cu furculiţa şi se adaugă gălbenuşurile, eventual o lingură de smântână. Compoziţia se pune la frigider. Se serveşte pe pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Z, Fe, vit A, B6, B12, C, K, fitoelemente. Găluşte din ficăţel de pasăre. Cantităţi: ficatul de la un pui, miezul de la 1-2 felii de pâine albă, 1 păhărel de lapte, 1 gălbenuş de ou, pătrunjel şi mărar tocat. Ficatul de pasăre fiert se pisează mărunt, se adaugă feliile de pâine, înmuiate în lapte, gălbenuşul de ou, pătrunjelul şi mărarul tocate. Se amestecă bine, se fac
207

REŢETE ALIMENTARE

bulete de mărimea unei nuci, care se pun la fiert în supa de pasăre sau separat fierte în apă cu sare şi apoi adăugate la supa de pasăre. Se pot servi şi cu o garnitură de piuree de cartofi sau de legume. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe, Zn, Se, vit A, B2, B12, C, D, folaţi, fitoelemente. Ardei umpluţi cu carne. Cantităţi: 4-5 ardei graşi, 300g carne tocată slabă, 1 mână de orez, 2 ouă, pătrunjel tocat, 1 lingură ulei, 500ml de bulion de tomate, 1 praf de sare. Se scot cotoarele de la ardei, se aşează într-o cratiţă şi se umplu cu următoarea compoziţie: carne tocată de vită, porc sau pui sau o combinaţie din toate, orez, pătrunjel tocat şi ouă. Se frământă foarte bine, apoi se adaugă sare după gust, untdelemn, bulion sau sos de roşii, până la jumătate din înălţimea ardeilor. Deasupra ardeilor, pe carne se poate pune un căpăcel din felii de roşii. Se acoperă cu staniol şi se pune la cuptor, la foc potrivit, cu grijă ca să nu scadă sosul de roşii prea mult. Când carnea şi ardeiul s-au înmuiat, se servesc fierbinţi cu puţină smântână deasupra sau natur. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, vit A, B1, B3, B6, B12, C, antioxidanţi. Chifteluţe marinate, dietetice şi chifteluţe turceşti. Cantităţi: 300g carne tocată slabă, 1 ceapă verde tocată, 2 felii de pâine, un praf de sare, 2 ouă întregi, mărar. Carnea tocată de vită se amestecă cu miezul de la feliile de pâine umezite cu lapte sau apă, cu ceapa verde tocată, cu un praf de sare şi ouăle crude. Se amestecă cu mâna curată şi se fac chifteluţe. Acestea se fierb într-un sos de roşii, la care se adaugă o mână de mărar tocat bine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Zn, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, folaţi, antioxidanţi. Budincă de macaroane cu carne tocată. Cantităţi: 300g carne tocată de pasăre sau viţel, 1 ceapă, 200g de brânză, pătrunjel şi/sau mărar tocat, 300g macaroane, o lingura de unt. Carnea tocată se prăjeşte împreună cu ceapa,
208

COPILUL NOSTRU

Preparate din carne de vită

pătrunjelul sau mărarul tocat. Macaroanele se fierb, se scurg foarte bine apoi se aşează în straturi împreună cu carnea tocată şi cu o mână de brânză, într-o cratiţă unsă cu ulei. Ultimul strat trebuie să fie cel din macaroane şi peste care se pune o lingură de unt. Se pune la cuptor apoi când sunt rumenite se servesc cu un sos de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, vit A, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Musaca de cartofi dietetică. Cantităţi: 6 cartofi de mărime mijlocie, 300 g carne tocată, 2 ouă, 2-3 linguri de pastă de roşii, 2 roşii, 250 ml de bulion de tomate, pătrunjel. Prepararea cărnii tocate de vită: se prăjeşte într-o tigaie, în puţin ulei, se adaugă sare şi pastă de roşii; se adaugă în acelaşi timp şi câte puţină apă, aşa încât carnea să nu fie doar prăjită, ci şi fiartă. Se dă sosul de o parte pentru a se răci puţin, apoi se adaugă ouăle crude şi pătrunjelul şi se amestecă bine. Se fierb cartofii în coajă, se răcesc, se taie apoi rondele şi se aşează într-o cratiţă astfel: un rând de cartofi, peste care se toarnă bulionul de tomate şi un rând de carne tocată. Deasupra ultimului rând de cartofi se pun roşiile tăiate felii rotunde. Cartofii împreună cu carnea se pun la cuptor timp de 15-20 minute. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, Se, vit B1, B2, B3, B6, B12, antioxidanţi. Musaca de vinete. Cantităţi: 2 vinete mijlocii, 300g carne tocată, 2 ouă, 50 ml ulei, 2-3 linguri de pastă de roşii, 2 roşii, 250 ml de bulion, pătrunjel. Se prepară asemănător cu musacaua de cartofi. Vinetele se taie în rondele groase de 1 cm şi se prăjesc în ulei foarte puţin pe ambele părţi. Se aşează apoi în straturi împreună cu carnea tocată. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe , vit B1, B3, B6, B12. Chiftele turceşti (ale lui Paşa). Cantităţi: 300500g carne tocată, 1 mână de orez, 4 ouă , o ceapă, 1 praf de sare, boia dulce de ardei. Carnea de vită tocată se amestecă cu orezul, se drege din sare, se adaugă 2 ouă întregi şi ceapa tocată călită. Compoziţia se lasă să se aşeze aproximativ 1 oră. Se scurge apa rămasă de la carne şi se fac chifteluţe mici. Celelalte două ouă care se bat foarte bine cu puţină

sare. Chiftelele se dau apoi prin ou şi se prăjesc în ulei încins. Untdelemnul rămas după prăjire se combină cu apă şi boia de ardei şi se pune peste chiftele, astfel încât să le acopere. Se pun din nou la fiert, la foc foart mic, până ce chiftelele se înmoaie. Se mănâncă cu pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Zn, Fe, Se, fibre alimentare, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, antioxidanţi. Chifteluţe din peşte. Cantităţi: 2 peşti mijlocii (şalău, mreană, clean, cod, merluciu, crap, somon) atent dezosaţi sau 2 conserve de peşte, 1 lingură de făină, 1 ou, 1 praf de sare, . După ce peştele dezosat a fiert, se zdrobeşte şi se adaugă făina, sarea şi un ou bătut. Se prăjesc în ulei încins şi se servesc cu piure de cartofi şi cu o mică salată de vegetale. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Se, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, fitoelemente. Ghiveci din peşte, conopidă şi morcovi. Cantităţi: 2 peşti de mărime mijlocie, 1/ 2 conopidă, 4 morcovi mijlocii. Peştele, conopida şi morcovii se fierb separat, apoi se aşează întrun vas uns cu puţin unt şi se pun la cuptor. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, K, Na, Se, vit A, B1, B3, B6, B12, C, folaţi, antioxidanţi. Rasol de peşte cu legume fierte sau cu piuree de legume fierte. Cantitatea de peşte dorită se fierbe în atâta cantitate de apă încât să îl acopere, la care se adaugă sare, o lingură de oţet, o frunză de dafin. Se lasă la răcit în apa în care a fiert şi se serveşte cu piuree de cartofi, de morcovi, de mazăre sau de conopidă. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, K, Se, vit B1, B3, B6, B12, folaţi, fitoelemente. Salată de ouă. Se ia un ou fiert tare, se taie în cubuleţe, se amestecă cu 2 cepe verzi, ardei verde gras, o roşie, tocate mărunt. Se amestecă cu iaurt sau smântână apoi se poate servi pe pâine. Conţine: proteine, glucide, Preparate cu ouă şi legume Preparate din peşte

grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente. Papară de ouă. Cantităţi: 2 ouă, 1-2 felii de pâine. Ouăle se fierb 4-5 minute în apă clocotindă. Ouălele cleioase se desfac de coajă şi se pun într-o farfurie adâncă, cu puţină sare şi cu feliile de pâine rupte în bucăţele mici. Se amestecă bine compoziţia şi se serveşte caldă copiilor de toate vârstele. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Se, vit A, B1, B2, B3, B12. Frigănele cu usturoi şi ouă. Cantităţi: 2 felii de pâine, 1 ou, 2 căţei de usturoi.Feliile de pâine se prăjesc în untdelemn fierbinte, se scurg de ulei pe un şervet de hârtie, iar când sau răcit puţin se freacă cu un căţel usturoi. Deasupra se poate pune un ochi prăjit, preparându-se astfel o mâncare consistentă sau felii, ca o simplă gustare. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Se, vit A, B1, B2, B3, B12. Ardei gras cu ou fiert şi brânză de vaci. Cantităţi: 2 ardei graşi, 200g brânză de vaci, 1 ou fiert, 4 cepe verzi, 1 praf de boia dulce de ardei, un praf de sare. Brânza de vaci se amestecă cu oul fiert ras, boiaua cu sarea şi cu ceapa verde tocată mărunt. Ardeii graşi, se spală bine, se curăţă de seminţe şi se umplu cu compoziţia de brânză. Se păstrează la frigider pentru 1-2 ore, apoi se taie în felii care se servesc la aperitiv. Conţine: proteine, glucide, grasime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Ca, Se, Mg, Zn, vit A, B2, B6, B12, C, D, probiotice (ingrediente microbiene din alimente, de ex. iaurt, care ajută sănătatea). Budincă de ou cu legume. Cantităţi: 3 ouă, un pahărel de lapte, 1 cană de legume. Ouăle se bat şi se adaugă laptele. Totul se toarnă într-o cartiţă unsă cu ulei şi se fierbe încet. Când omleta începe să se umfle, se adaugă legumele fierte în prealabil şi tăiate bucăţele (dovlecei, mazăre, morcovi, ardei, roşii). Se acoperă cu un capac pentru ca astfel oul să se închege deasupra. Conţine: proteine, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Se, Ca, Mg, Zn, vit A, B12, B2, D, fitoelemente, antioxidanţi. Omletă cu legume. Cantităţi: 2 ouă, 1 lingură de smântână, 1 lingură de brânză rasă, 1 ceaşcă
209

REŢETE ALIMENTARE

de legume. Se bat ouăle şi se pun în tigaie, se adaugă un amestec din smântâna şi diverse legume (ce aveţi la dispoziţie), tăiate bucăţele. Se serveşte caldă cu brânză rasă deasupra. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Se, Ca, Mg, Zn, vit A, B2, B12, D, fitoelemente, antioxidanţi. Mâncare de mazăre verde. Cantităţi: 400-500g mazăre, 50 ml ulei vegetal, 1-2 roşii feliate, 2 cepe verzi , pătrunjel şi mărar toate tocate. Se poate servi cu frigănele sau natur. Se foloseşte de preferinţă mazăre proaspătă, din păstăi, sau îngheţată. Se pune la foc moderat, cu o cantitate de apă care să acopere mazărea, iar când apa scade se completează cantitatea de apă. La final se aduagă feliile de roşii şi se mai fierb încâ puţin cu mazărea. Separat se poate face un sos din ceapă verde, puţin călită în ulei, felii de roşii, pătrunjel şi mărar tocat, care se adaugă peste mazărea fiartă şi se mai dă într-un clocot. Se serveşte ca atare sau cu friganele. La rândul lor friganelele se pregătes din felii de păine albă mai groase, înmuiate bine în 2 ouă bătute cu smântână sau lapte, care apoi se prăjesc în untelemn fierbinte; se scurg apoi de ulei şi se aşează pe o farfurie acoperită cu şerveţele de bucătărie, ca să absoarbă bine grăsimea în exces. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, Fe, Zn, Mg, K, Na, Se, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, folaţi. Cartofi cu brânză la cuptor. Cantităţi: 4 cartofi mari, 4 ouă, 1 păhărel de lapte sau 1 lingură de smântână, 300g brânză telemea rasă. (Cartofii se consumă cu coajă sau descojiţi cât mai puţin posibil. Coaja este partea cea mai hrănitoare a cartofului; conţine cea mai mare parte de fier, calciu şi fibre alimentare.) Se fierb cartofii în apă cu sare , se taie în felii mai groase şi se aşează într-o tavă unsă cu unt. Separat se face o compoziţie din ouăle bătute cu lapte sau smântână, la care se adaugă brănza. Se toarnă peste cartofi, se acoperă cu staniol şi se pune la cuptor. Spre sfârşit se scoate staniolul şi se acoperă cu puţin caşcaval ras. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată.,
210

COPILUL NOSTRU

Mâncăruri cu legume şi zarzavaruri

colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Na, vit B1, B3, B6, B12, C. Piure de zarzavat. Cantităţi: 2 căni cu legume asortate, 1 păhărel de lapte sau 1 lingură de smântână, cimbru, 2 cepe verzi, 2 foi de dafin. Toate legumele disponibile în sezon, fasole verde, dovlecei, conopidă, morcovi raşi, cartofi tăiaţi mărunt se fierb la foc mic, în atâta apă încât să acopere zarzavaturile. Se poate adăuga verdeaţă tocată: cimbru sau ceapă verde şi chiar foi de dafin. Când legumele sunt fierte se pot pasa cu furculiţa sau trece printr-o sită. La piureul respectiv se adăugă, în momentul folosirii, laptele sau smântâna. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe,vit A, B1, B6, C, folaţi, fitoelemente. Salată grecească. Cantităţi: 2 roşii, 2 castraveciori verzi, 1 ardei gras, 2 ouă fierte, 15 măsline, 1 lingură de ulei de măsline sau alt ulei vegetal, 100g brânză telemea, 50g nuci pisate, o mână de grâu încolţit. Se taie roşiile, castraveţii, ardeiul şi ouăle în felii subţiri, măslinele se taie în jumătate, iar mărarel se toacă mărunt. Se amestecă cu ulei şi oţet. Se adaugă brănza rasă. Se pot adăuga nuci pisate şi seminţe de cereale încolţite. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Se, Mg, vit A, B1, B2, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente. Budincă de clătite cu spanac la cuptor. Cantităţi: 500g spanac verde, 300g brânză telemea sau caşcaval ras, 1 iaurt mare sau 4 linguri de smântână diluate cu 1 păhărel de lapte, mărar tocat. Se fac clătite după reţetele obişnuite. Spanacul se fierbe în apă cu sare, apoi se scurge şi se taie mărunt. Se amestecă apoi cu diferite brânzeturi (caşcaval ras, brânză telemea, caş de casă). Se iau clătitele şi se umplu cu spanac, apoi se pun la cuptor întro tavă unsă cu ulei. Se servesc cu un sos de smântână sau iaurt cu mărar tocat. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe, Mg, Ca, Zn, vit B1, B2, B6, C, folaţi, E. Crochete de legume cu sos de roşii sau cu iaurt /smântână. Cantităţi: 2 căni de legume asortate, 1 ou, 2 linguri de făină, 1 mână de caşcaval ras, mărar sau pătrunjel tocat. Legumele de sezon, fierte în prealabil şi scurse de apă, se strivesc

cu furculiţa, se adaugă oul, mărarul sau pătrunjelul tocat şi făina. Se poate pune opţional şi caşcaval. Se fac crochete, ca nişte perişoare, se trec prin făină şi se prăjesc în untdelemn fierbinte. Se scurg de grăsime şi se servesc fierbinţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, Fe, vit A, B2, B12, C, folaţi, fibre alimentare, antioxidanţi. Salată orientală. Cantităţi: 4 cartofi mijlocii, 3 cepe verzi, 8 măsline, 2 roşii mai puţin coapte, 1 ardei gras, 2 ouă fierte, pătrunjel verde, 1 lingură ulei, 1 linguriţă de oţet, un vârf cuţit cu sare. Se fierb cartofi în coajă, se taie în rondele, se adaugă ceapa verde tocată, măslinele, roşiile şi ardeiul gras tăiate în bucăţele. Se adaugă ulei, sare şi oţet (după gust), pătrunjel verde şi ouă fierte. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Fe , vit A, B1, B3, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Plăcinte macedoneşti cu praz sau cu spanac. Cantităţi: 500g spanac sau 5-6 bucăţi de praz, 2-3 ouă, 300g brânză telemea de oaie sau de capră, 2 linguri de smântână, 1 mână de caşcaval ras, sare şi foi de plăcintă făcute în casă sau procurate din comerţ. Pregătirea prazului: se spală foarte bine prazul, se taie în bucăţele mici, se căleşte în untdelemn, adăugându-se sare după gust. Împreună cu untdelemnul rămas în tigaie, prazul se amestecă cu brânza telemea şi cu ouăle. Separat, foile de plăcintă se aşază una peste alta 2-3 sau 4 foi, unse bine cu untdelemn. Se adaugă prazul în mijloc şi se rulează ca un ştrudel, apoi se coace. Există şi o altă modalitate de a aranja plăcinta: se iau 2-3 foi unse bine şi se aşează în tavă, se pune apoi umplutura de praz, apoi alte foi, iarăşi praz şi se termină cu o altă foaie deasupra. Se taie în pătrate înainte de a o pune la cuptor. Se poate pune smântână cu caşcaval ras pe deasupra. Plăcinta cu spanac: se spală foarte bine frunzele, se căleşte în tigaie cu untelemn şi se taie foarte mărunt. Mai departe se procedează ca la pregătirea plăcintei cu praz. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, fibre alimentare, Na, K, Se, Fe, Mg, Ca, Zn, vit B1, B2, B3, B6, C, E folaţi, fitoelemente.

Mămăliguţa. Cantităţi: 1 cană de mălai, 2 ouă, 150g brânză de vaci, de burduf sau telemea, 1 lingură de unt şi alta de smântână. Pentru copii este bine să fie mai moale. Prepararea este foarte simplă: se pune la fiert apă cu sare. Separat se pune mălaiul în apă rece, ca să formeze un fel de terci, care se toarnă cu o lingură în apa fiartă fără teamă că se pot face cocoloaşe. Se amestecă cu telul la foc mic, până când s-a facut o pastă ca un fel de griş cu lapte. Se lasă la răcit uşor apoi se poate servi caldă, cu brânza de vaci şi smântână; sau se pune în straturi într-un vas împreună cu brânză de burduf sau telemea, 2 ouă crude peste mămăligă şi câteva bucăţele de unt pe margini şi în mijloc, după care se introduce la cuptor. Preparatul culinar astfel obţinut este deosebit de gustos şi de hrănitor. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Mg, Ca, Na , vit B1.

Alte preparate culinare

REŢETE ALIMENTARE

Sufleuri. Cantităţi: 200g caşcaval ras sau brânză telemea rasă, 2 linguri de unt, 3 linguri de făină, un păhărel de lapte. Prepararea diverselor sufleuri este în general asemănătoare. Ele se pot prepara din brânză de vaci, caşcaval ras sau telemea; cu brânză şi mazăre, cu conopidă sau din griş cu zarzavaturi. Orice sufleu include şi un sos alb, pregătit după reţeta: făina se rumeneşte în unt, apoi se adaugă treptat laptele. Se fierbe la un foc foarte mic, până când compoziţia se îngroaşă. Pentru pregătirea sufleului de brânză, se adaugă brânza rasă la acest sos alb, care în prealabil a fost amestecat, după ce s-a mai răcit puţin, cu 4 galbenuşuri de ou adăugate treptat. Între timp, albuşurile se bat bine, iar spuma se încorporează în compoziţie. Se pune într-o formă pentru cuptor, unsă foarte bine cu unt, cu grija ca amestecul să nu depăşească mijlocul înălţimii tăvii. Se ţine la cuptor la foc mic timp de o oră. În sufleul de brânză se pot adăuga boabe de mazăre, cam un pumnişor, ceapă verde, pătrunjel, mărar – toate tocate. Se serveşte ca atare, cu smântână sau cu iaurt. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Se, Fe, Ca, Na, Mg, Zn, vit A, B1, B2, B3, B12, D, folaţi, fitoelemente.
211

Budincă de paste făinoase cu brânză şi sos de roşii la cuptor. Cantităţi: 300g paste, 2 ouă, 200g brânză telemea sau caşcaval ras. Se fierb pastele în apă cu sare, se scurg, se amestecă cu brânză telemea sau cu caşcaval ras şi cu ouăle crude, bătute. Compoziţia se aşează într-o formă unsă cu unt şi se pune la cuptor. După ce s-a rumenit, se scoate de la cuptor şi se poate servi, cu sau fără un sos de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, vit B1, B6, C, antioxidanţi. Supă de zarzavaturi cu orez. Cantităţi: o ceaşcă de orez, 2 căni cu vegetale asortate, 1 litru de apă, o lingură smântână, o lingură de ulei, un ou, sare. Vegetalele, de diferite culori, disponibile în anotimpul respectiv, se spală bine şi se scurg de apă, apoi se aşează într-o oală şi se călesc uşor cu o lingură de ulei. Se adaugă apă şi se fierb, dar nu prea mult, pentru a păstra cât mai mult din vitaminele conţinute în ele. Când sunt aproximativ fierte se adaugă o mână de orez, spălat în prealabil, şi se mai fierb încă aproximativ 10 minute, până ce şi orezul este fiert. Supa se lasă la răcit puţin, iar zarzavaturile se pot scoate şi pisa cu o furculiţă, iar apoi readăugate la supă. Supa se poate drege cu o linguriţă de smântână, sau în ea se poate bate un ou. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, Fe, Se, Zn, K, vit B1, B3, B6, C, A, fitoelemente. Ciorbă sau supă de carne de vită cu zarzavat. Cantităţi: 500 g de carne de vită, 500 g zarzavaturi, o mână de orez sau paste făinoase, o roşie, leuştean, zeamă de lămâie. Carnea de vită, preferabil şi cu un os cu măduvă, se spală bine şi se pune la fiert în apă rece, la foc mare. Se ridică spuma, apoi se adaugă zarzavaturile (morcov, ceapă, păstârnac, ţelină, mazăre, varză, păstăi de fasole, conopidă, ardei) şi se lasă la fiert la foc mic. După ce carnea a fiert, există două posibilităţi: prima, se lasă supa dulce şi se mai adaugă o mână de orez sau de paste făinoase şi o roşie mărunţită; ce-a de a doua posibilitate ar fi ca la supa gata fiartă să se adauge diverse mirodenii (leuştean sau tarhon), puţin orez şi câteva linguri de borş sau de lămâie. Această ciorbă devine la culoare un roşu închis şi este foarte nutritivă. Conţine: proteine, glucide,
212

COPILUL NOSTRU

Supe şi ciorbe

grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, Se, Mg, vit A, B1, B3, B6, B12, C, E, fitoelemente, antioxidanţi. Supă de pui. Cantităţi: un pui mic, 500 g de zarzavat (morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă). Puiul întreg sau tăiat în bucăţi mici, se pune la fiert, se potriveşte din sare şi se spumuieşte cu grijă, pentru ca supa să fie limpede. Apoi se adaugă diverse zarzavaturi de sezon, deşi astfel supa va pierde din gustul de pui, însă va fi mai nutritivă. Se fierbe la foc potrivit, cu capac, pentru a se păstra aroma de pui. Dacă se doreşte o supă pură de pui, se adaugă doar morcov, rădăcină de pătrunjel, o ceapă întreagă, care se scot ulterior. Când supa e gata, fie zarzavaturile se servesc separat ca o garnitură cu un rasol de carne de vită sau de pui, fie se face din ele o salată de beuf. În supa rămasă se poate adăuga orez, paste făinoase sau zdrenţe, făcute acasă din făină şi ou. După dorinţe, supa se poate acri uşor cu zeamă de lămâie sau cu aguridă. Conţine: proteine, glucide, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, Mg, vit B1, B3, B6, B12, C, fitoelelemente. Ciorbă de perişoare din carne. Cantităţi: 300g carne tocată de vită, o mână de orez, un morcov , un ou, 3 cepe verzi, pătrunjel tocat, 23 roşii, zeamă de lămâie, un praf de sare. Se pune într-o cratiţă cu apă morcovul ras şi o ceapă verde tăiată mărunt. Separat, se fac perişoarele în felul următor: carnea tocată se amestecă cu orezul, cu 2 cepe verzi tăiate foarte mărunt, cu un ou, cu pătrunjelul tocat sau, după preferinţă, cu mărar tocat şi puţină sare. Se fac perişoare din această compoziţie şi se adaugă în apa clocotindă. Se acoperă parţial oala cu un capac; când au fiert suficient, perişoarele se ridică la suprafaţă. La sfârşit, se adaugă borş, roşii tăiate felii sau bulion de roşii, pătrunjel tocat şi zeama de lămâie, după ce supa s-a mai răcit puţin. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, vit A, B1, B3, B6, B12, C, fitoelemente, antioxidanţi. Supă cremă de conopidă. Cantităţi: 1 litru apă, ½ conopidă de mărime medie, 2 linguri făină, un păhărel de lapte, o linguriţă de unt, un gălbenuş de ou, un praf de sare, pătrunjel verde tocat. Făina se stinge în unt la foc mic, la care se

adaugă laptele. Se face un fel de sos alb care se adaugă la apa clocotită cu sare. Apoi se adaugă conopida bine spălată şi desfăcută în bucăţele mici. Se lasă să fiarbă la aburi, până ce conopida doar se înmoaie (atenţie, să nu se fiarbă prea tare); se drege la sfârşit cu smântână şi se adaugă pătrunjelul mărunţit. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, folaţi, K, Na, Se, Fe, Ca, Mg, Zn, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, D. Supă de dovlecei. Cantităţi: 1 litru de apă, 5 dovlecei tineri, 2 linguri de untdelemn, o ceapă mică, o roşie, 2 linguri smântână, pătrunjel, zeamă de lămâie. Dovleceii se spală, se rad de coajă şi se taie în felii subţiri. Se poate adăuga şi o ceapă mică, tăiată mărunt. Se pun într-o cratiţă mai înaltă, se adaugă uleiul, puţină sare, pătrunjel şi se călesc, până la o culoare galbenarămiu. Se adaugă apă şi se fierbe înăbuşit 5-7 minute, se adaugă roşia tăiată bucăţi, se potriveşte de sare, iar – când s-a mai răcit – se poate drege cu smântână şi zeamă de lămâie sau se lasă ca o supă dulce, la care se mai adaugă pătrunjel proaspăt. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Mg, vit B1, B6, C, D, fitoelemente, antioxidanţi. Supă cremă de dovlecei. Cantităţi: 1 litru de apă, 8 dovlecei tineri, un păhărel de lapte, o lingură de făină, un praf de sare, 2 linguri de smântână, mărar verde tocat. În apa clocotindă cu sare, se adaugă dovleceii bine spălaţi, raşi de coajă şi tăiaţi în felii. Când au fiert, dar atenţie nu se fierb prea mult, se trece toată compoziţia prin sită şi se pune sosul din nou la foc. Se adaugă făina frecată cu laptele, se mai dă întrun clocot, apoi se drege cu smântâna. Mărarul tocat se presară la sfârşit sau în farfurie, când se serveşte. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, C, D, fitoelemente. Supă de zarzavaturi pasate. Cantităţi: 1 litru de apă, 2-3 morcovi, o ceapă mică, 2-3 cartofi, 1/4 conopidă, o mână de mazăre verde, o lingură de unt, un păhărel mic de lapte, o linguriţă de făină, un praf de sare, pătrunjel verde. Apa se pune la fiert cu sare, iar – când clocoteşte – se adaugă ceapa şi celelalte zarzavaturi în prealabil spălate şi tăiate în bucăţi.

După ce au fiert, se pasează printr-o sită. Se adaugă laptele încălzit şi un sos alb făcut din făină şi untul topit. Se amestecă toate şi se pun înapoi în oala în care au fiert iniţial. Se adaugă şi pătrunjelul mărunţit. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, C, D, fitoelemente, antioxidanţi. Supă de cartofi, pasată. Cantităţi: 1 litru de apă, 4 cartofi tăiaţi în cubuleţe, un păhărel de lapte, un gălbenuş de ou, o linguriţă de unt, un praf de sare. Se fierb cartofii în apa cu sare, apoi se scot şi se pasează cu o furculiţă. Zeama în care au fiert se amestecă cu cartofii pasaţi, se adaugă laptele sau o linguriţă de smântână şi gălbenuşul de ou amestecat cu unt. La sfârşit, se poate adăuga puţină zeamă de lămâie. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, D. Supă de roşii. Cantităţi: 1 litru de apă, 500 g roşii, 2 cepe potrivite, 3 morcovi, un ardei gras tocat, 3 linguri de orez, o linguriţă de unt, pătrunjel verde tocat. În apa clocotită cu sare se pun roşiile decojite, morcovii şi ardeiul gras tocat. Când au fiert suficient, se strecoară supa, iar zarzavaturile se pasează cu furculiţa. Se răstoarnă legumele în supa strecurată şi se pun din nou la fiert, împreună cu orezul. La final, se adaugă untul şi pătrunjelul. Orezul se poate înlocui cu tăieţei sau cu zdrenţe preparate acasă dintr-un ou cu o lingură de făină sau gris. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, vit A, B1, B6, C, antioxidanţi. Ciorbă de miel. Cantităţi: ¼ miel, preferabil coaste, cap, pulpe (la un litru de apă se pun 7-8 coaste sau capul cu 2-3 coaste sau o pulpă cu 23 coaste), un praf de sare, 6 cepe verzi tocate mărunt, un pumn de orez. Mielul se fierbe în apa cu sare, se spumuieşte, se adaugă ceapa verde tocată şi orezul. Se drege apoi ciorba cu borş şi leuştean. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Fe, Mg, Zn, Se, vit B1, B3, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Bulionul de carne de vită sau de pasăre este un produs separat care se poate folosi nu numai la supă ca atare, dar se poate folosi ca zeamă de
213

REŢETE ALIMENTARE

adăugat la diferite mâncăruri. Bulionul de carne este de fapt o supă în care s-a fiert numai carnea, fără vegetale, spumuită foarte, foarte bine. La bulionul de carne de vită se preferă carnea fără os, deoarece măduva oaselor tulbură bulionul. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Zn, Fe, Mg vit. A, B1, B3, B6, B12. Sos de hrean. Cantităţi: 2 pahare mici de lapte, 4 linguri de smântână, o lingură de făină, o lingură de hrean ras, o lingură de unt. Se fierbe laptele, la care se adaugă o cremă făcută din făină cu smântână şi se mai fierb câteva minute. Se adaugă apoi un praf de sare, hreanul şi untul. Se amestecă foarte bine şi se serveşte peste rasol de carne de vită, de pui, peşte sau peste vegetale fierte etc. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Ca, Fe, Mg, Se, Zn, vit A, B2, B12, D, antioxidanţi. Sos de ou. Cantităţi: 2 gălbenuşuri de ou, 3 linguri de unt, un praf de sare, o ceaşcă de apă, zeama de la o lămâie. Jumătate din cantitatea de unt se topeşte într-o crăticioară, apoi se adaugă gălbenuşurile şi sarea. Se amestecă în permanenţă, până ce sosul începe să se îngroaşe, apoi se adaugă restul de unt şi zeama de lămâie. Sosul se serveşte peste rasol de vită, peşte, fiert sau prăjit, pui pane. Conţine: proteine, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B12, C. Sos de roşii universal. Se taie o ceapă şi un morcov, apoi se călesc uşor. Se adaugă 2 căţei de usturoi, 1-2 roşii tăiate mărunt, pătrunjel, mărar şi busuioc tocate. Se fierbe totul timp îndelungat (40-60 minute) la foc mic. Se mai adăugă apă la fierbere, dacă scade foarte mult. Sosul se foloseşte la diferite feluri de mâncare. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Fe, vit A, B1, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Fructe proaspete cu coajă, după o suficientă spălare la jet de apă. Conţine: glucide, K, vit B6, C, fibre alimentare, fitoelemente. Fructe uscate: caise, prune, mere, vişine, struguri. Prin uscare şi deshidratare, fructele Deserturi Sosuri

COPILUL NOSTRU

214

păstrează substanţele minerale, antioxidanţii şi fibrele alimentare; pierd o parte din vit. C şi apă. Din ele se pot prepara ştrudele sau umpluturi pentru plăcinte. Conţine: glucide, K, fibre alimentare, antioxidanţi, vit B6, C. Piuré de mere. Cantităţi: 2 mere curăţate de coajă, 1 linguriţă zeamă de lămâie. Merele se rad pe răzătoare şi se adaugă zeama de lămâie. Dacă merele sunt foarte acre, se poate adăuga o linguriţă de zahăr sau miere. Se serveşte proaspăt. O altă variantă ar fi, prepararea sosului cald de mere. Merele rase împreună cu zeama de lămâie se pun într-o crăticioară şi se dau la un foc mic, fără a adăuga apă. Prin fierbere, merele se îndulcesc şi deci nu mai este nevoie adăugarea zahărului. La copilul mai mare se poate adăuga în sosul de mere şi câteva nuci pisate. Conţine: glucide, fibre alimentare, K, vit C, antioxidanţi. Dovleac copt, fiert sau prăjitură cu dovleac. Conţine: glucide, proteine, K, Fe, vit A, B2, C, E , Fe, fibre alimentare. Ciocolată neagră. Conţine: glucide, proteine, grăsimi saturate, nesaturate, K, Cu, Fe, Zn, antioxidanţi. Clătite cu căpşuni, cu nuci, brânză de vaci şi puţin zahăr. Conţine: glucide, proteine, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Ca, Na, vit B6, C, antioxidanţi. În unele deserturi şi salate se pot folosi şi petale de flori comestibile (Vezi mai jos). Salată de fructe. Se folosesc multe fructe de sezon spălate (mere, pere, prune, piersici, caise, afine, zmeură, nuci, banane, portocale). Se secţioneză în cubuleţe, se amestecă între ele, se stoarce zeama de la ½ lămâie şi se lasă la frigider pentru câteva ore. Se poate servi cu frişcă sau smântână. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Fe, vit B1, B6, C, folaţi, antioxidanţi, fitoelemente. Cremă dulce din brânză de vaci. Cantităţi: 200g brânză de vaci, un păhărel de lapte, coaja de la o lămâie rasă, un praf de zahăr vanilat. Se amestecă brânza cu laptele, cu praful de zahăr vanilat şi cu coaja de lămâie rasă. Se mixează până se face o pastă, ce se întinde pe pâine sau pe biscuiţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Mg, Zn, Se, Ca, vit A, B1, B2, B3, B12, D. Orez cu lapte. Cantităţi: 1litru de lapte, o cană de orez, un praf de zahăr vanilat. Se fierbe

laptele, apoi se adaugă orezul (o cană de orez la 4 căni de lapte), bine spălat, şi se lasă să fiarbă la un foc foarte mic. Când orezul s-a fiert şi a încorporat tot laptele, se adaugă zahăr vanilat, după gust. Se serveşte fierbinte simplu sau cu fructe din compot, nuci, coji de portocală sau de lâmăie. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Ca, Se, Mg, Zn, vit A, B2, B12, D. Sucuri din fructe şi legume. Se rad 2 morcovi, 4 mere şi se storc de zeamă. Se mai poate adăuga zeamă de portocale, struguri, eventual o banană pisată, suc de roşii. Se lasă la sedimentat şi se serveşte rece. Conţine:glucide, K, vit A, B6, C, antioxidanţi. Mere la cuptor cu garnitură de pesmet. Cantităţi: 5 mere, 200g pesmet, o linguriţă de zahăr. Se iau mere mai mici, se taie la un capăt, se scoate cotorul şi se pun la cuptor, într-o tavă unsă cu unt. După ce merele s-au rumenit, se scot de la cuptor şi se servesc cu pesmet (prăjit în prealabil în unt) amestecat cu o linguriţă de zahăr. Pesmetul se presară peste mere şi apoi se mai introduce o dată la cuptor, cu mare atenţie pentru a nu se arde pesmetul. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Se, Fe , vit B1, B3, C. Prăjitură cu fructe. Cantităţi: 200g făină, 100g unt, 150g zahăr pudră, un vârf de cuţit de praf de copt, 3 ouă. Fructele (caise, piersici, prune, vişine sau cireşe) vor fi spălate, curăţate de sâmburi şi tăiate în bucăţi mici. Prepararea aluatului: se amestecă foarte bine untul cu zahărul pudră, se adaugă gălbenuşurile, praful de copt, făina şi – la sfârşit – albuşurile bătute spumă. Compoziţia se pune într-o tavă unsă cu ulei şi tapetată cu făină, iar deasupra aluatului se pun fructele. Se coace la un foc potrivit. Prăjitura se poate servi caldă sau rece. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Se, Fe, vit A, B1, B2, B3, B12, C, fitoelemente. Papanaşi. Cantităţi: 300g brânză de vaci, 50g caşcaval sau brânză telemea, 2 linguri de făină, 150g pesmet, 2 linguri de zahăr, 2 ouă. Papanaşii se pot prepara fie prin fierbere, fie prin prăjire. Pentru papanaşii prăjiţi se amestecă brânza de vaci cu puţină brânză telemea sau caşcaval ras şi se adaugă făina şi ouăle.

Compoziţia trebuie să fie consistentă (ca o plastilină) şi din ea se fac chifteluţe, care se trec prin făină şi se prăjesc în untdelemn fierbinte. Se pot servi ca atare sau cu un sos de roşii pe deasupra. Papanaşii fierţi se fac numai din brânză de vaci, la care se adaugă ouăle bătute, câteva linguri de făină, puţină sare şi zahăr. Se fierb în apă clocotită cu sare, apoi se aşează pe un platou şi se acoperă cu pesmet prăjit în unt. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Ca, Na, Se, Mg, Zn, Fe, vit A, B2, B12, antioxidanţi. Bezele cu nucă. Cantităţi: 200g nucă pisată, 3 albuşuri de ouă, 3 linguri de zahăr. Nuca pisată foarte mărunt (ca o pulbere) se amestecă cu zahărul şi cu albuşurile de ouă, bine bătute. Această compoziţie ajunge la consistenţa unei paste, care se lasă la rece. După ce s-a răcit, se ia cu linguriţa şi se aşează pe o tavă unsă cu unt, una lângă alta, ca nişte cornuleţe. Se pune la cuptor la foc mic şi când bezelele s-au rumenit se scot şi se lasă la răcit. Sunt foarte friabile, dar foarte gustoase şi nutritive. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate, Mg, K, Se, Na, vit A, B2, B12. Ştrudel de mere. Cantităţi: 1kg de mere, zeamă de lămâie, 4-5 linguri de zahăr. Se foloseşte fie aluat de casă, fie foile de plăcintă din comerţ. Umplutura de mere: merele se curăţă de coajă, se rad, se amestecă cu câteva linguri de zeamă de lămâie şi cu zahărul. Într-o cratiţă, se pune o lingură de unt şi apoi se adaugă merele; se lasă să fiarbă la foc potrivit, timp în care merele îşi lasă zeama, care nu trebuie scursă. După ce toată zeama merelor scurse se evaporă prin fierbere, se gustă merele şi – dacă sunt bine fierte – se lasă să se răcească. Pentru o aromă deosebită, se poate adăuga scorţişoară. Când s-a răcit umplutura, se iau foile de plăcintă, se ung bine cu untdelemn, se pun una peste alta, toate bine unse cu untdelemn, cu excepţia foii de deasupra care se lasă neunsă. Se adaugă umplutura de mere în mijloc şi se rulează ca un ştrudel. Atenţie, capetele ruloului să fie îndoite înăuntru, altfel umplutura iese afară. Se pun câteva rulouri într-o tavă şi se coc la cuptor. Se pot folosi şi alte umpluturi pentru ştrudel, de exemplu brânză sărată sau dulce, cu sau fără stafide. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, K, vit B6, C, fibre alimentare.
215

REŢETE ALIMENTARE

COPILUL NOSTRU

Petalele de la aproape 100 plante, care cresc spontan sau sunt cultivate pe meleagurile ţării, sunt comestibile şi hrănitoare. După spălare atentă sub apă curgătoare, se pot adăuga la salate, supe sau piureuri, petalele crude de: trandafir, nufăr galben, cicoare, cireş, conduraş, nalbă mică, trifoi roşu, castravete, măr, vişin, soc, nalbă de grădină roşie sau roz, salcâm, soia, cais, piersic, păpădie, toporaş, iasomie, urzică moartă, bumbişor, volbură, portulacă, gălbenele, şofran, flori roşii sau violete de fasole, lumânărică, prun, trei fraţi pătaţi. Conţin: vitamine, fitoelemente.

Flori comestibile

Boabe încolţite de gâu, trifoi/lucernă, fasole roşie, mazăre, linte, soia, broccoli ş. a. sunt folosite curând după germinare. Se pot cultiva în casă. Se consumă crude sau gătite, au un gust delicat şi sunt nutritive. Pot transmite însă infecţii alimentare cu salmonella şi E. Coli şi trebuie evitate la copiii mici şi la cei cu sistemul imun scăzut. Pentru a reduce riscul contaminării bacteriene, mai întâi se înmoaie boabele, timp de 10 minute, într-o soluţie diluată de apă cu clor, apoi se limpezesc cu apă. Conţin: fibre alimentare, glucide, K, Fe, Mg, vit. B1, B2, B6, C, acid folic, niacină şi fitoelemente.

216