Cuprins Capitolul 1 Creştere şi dezvoltare economică.........................................................................3. 1.1 Delimitări conceptuale. Măsurarea dezvoltării economice............................. 3 1.1.1. Delimitări conceptuale........

........................................................................ 3 1.1.2. Măsurarea creşterii şi dezvoltării economice.............................................. 5 1.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii 5 1.1.2.2. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului........................................ 6 1.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii puterii de cumpǎrare (PPC)................................................................... 7 1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative.................................. 9 1.2. Factori determinanţi ai creşterii şi dezvoltǎrii economice............................... 12 1.2.1. Resursele umane............................................................................................ 12 1.2.2. Resursele naturale......................................................................................... 14 1.2.3. Formarea capitalului ..................................................................................... 14 1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic.................................................................... 15 1.2.5. Tipurile creşterii economice.......................................................................... 16 1.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a factorilor muncǎ, capital şi tehnologie.......................................................... 17 1.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice............................... 18 1.4. Dezvoltarea durabilǎ............................................................................................. 19 1.4.1. Ce este dezvoltarea durabilǎ? ..........................................................................19 1.4.2. De ce dezvoltare durabila?..................................................................................20 1.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile............................................................21 1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile..............................................................................22 1.5. Ciclicitatea activitǎţii economice...........................................................................23 1.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice....................................................23 1.5.2. Sursele fluctuaţiilor economice...........................................................................25 Capitolul 2 Geneza teoriei dezvoltării.................................................................................29 2.1. Precursori şi clasici.................................................................................................29 2.2. Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării.................................33 Capitolul 3 Teorii contemporane ale dezvoltării.................................................................... 36 3.1. Prezentare generală................................................................................................36 3.2. Abordări ortodoxe ale dezvoltării.........................................................................38 3.2.1. Teoriile privind acumularea de capital şi industrializarea...................................39 Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice.......................................42 3.2.1.2. Alte teorii privind relaţia între economisire, investiţie şi creştere economică în ţările în curs de dezvoltare............................................43 3.2.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul 1

1.

relaţiilor dintre ramurile de activitate industrială............................................43 3.2.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură.............47 3.2.2.1. Modele ale “economiei duale”.......................................................................48 3.2.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.Lewis.......................................................50. 3.2.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere spre piaţa internaţională. Reînnoirea neoclasică..............................................................52. 3.2.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)....................................52 3.2.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin schimb internaţional şi analiza cost-avantaje..............................................................54 3.3. Abordarea heterodoxă a dezvoltării....................................................................57 3.3.1. 3.3.2. Structuralismul şi evoluţia sa.............................................................................59 Şcoala dependenţei............................................................................................63. 3.3.3. Abordarea dependenţei în afara Americii Latine.............................................64

2

CAPITOLUL 1 CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ Încheierea celui de-al doilea rǎzboi mondial şi finalizarea amplului proces al decolonizǎrii au pus ştiinţa economicǎ în faţa unor realitǎţi dramatice: pe o mare parte a planetei, pentru populaţiile ţǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele mai elementare condiţii de existenţă demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvăluiau erau de o cu totul altǎ factura decât cele întâlnite în economiile occidentale avansate. Era vorba de o rǎmânere în urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecinţe se concretizau într-o mizerie umanǎ insuportabilǎ. Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea internaţionalǎ în ansamblu, prin intermediul instituţiilor O.N.U., astǎzi din cei peste şase miliarde de locuitori ai Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populaţia lumii) trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi , iar 2,5 miliarde trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane sunt afectaţi de "sǎrǎcia extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populaţia lumii trǎieşte, deci, cu mai puţin de 1 $/zi – standard pe care Europa de Vest şi SUA îl atinseserǎ cu douǎ secole în urmǎ. Aceştia sunt “sǎracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc. Namara, fost preşedinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ fiinţe umane care suferǎ de o condiţie de viaţǎ atât de degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutriţie şi mizerie încât, neasigurându-li-se satisfacerea necesitǎţilor umane de bazǎ, viaţa lor este la marginea existenţei fizice. Potrivit estimǎrilor aceleiaşi Bǎnci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11 milioane de copii sub cinci ani mureau în fiecare an în ţǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnǎ mai mult de 14.000 morţi pe orǎ1. Conştientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, o bogatǎ literaturǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎţilor, a cǎilor şi mecanismelor dezvoltǎrii economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o creştere exponenţialǎ, astfel încât, încǎ în 1963, într-o prefaţǎ la traducerea în limba francezǎ a lucrǎrii lui Arthur Lewis, laureat al premiului Nobel pentru economie, “Teoria creşterii economice”, economistul Gaston Leduc le aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii2. De atunci, numǎrul lucrǎrilor (cǎrţi, studii, articole, comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se într-o disciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare – Economia dezvoltǎrii. 1.1. Delimitǎri conceptuale. Mǎsurarea dezvoltǎrii economice 1.1.1. Delimitǎri conceptuale Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, dezvoltarea este, din punct de vedere filozofic, o “categorie desemnând o mişcare complexǎ, orientatǎ, cu caracter ireversibil, desfǎşuratǎ în ansamblu şi în final pe o linie ascendentǎ, de la inferior la superior, de la vechi la nou. Ea se realizeazǎ cu o succesiune nesfârşitǎ a schimbǎrilor, acumulǎrilor cantitative şi a transformǎrilor, salturilor calitative, a evoluţiei şi revoluţiei, a progresului şi regresului, care alcǎtuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎrii, aflându-se într-o unitate indisolubilǎ”3. Numeroşi economişti utilizeazǎ conceptul de “dezvoltare” pentru a desemna procesul creşterii economice în venit pe locuitor şi schimbǎrile fundamentale în structura economicǎ, prin care este generatǎ creşterea. Alţi economişti identificǎ dezvoltarea şi creşterea economicǎ, denumind prin aceste concepte un proces de sporire a venitului naţional, pe total sau pe locuitor,
James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge, London and New York, 1997, p.4. 2 Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963, p.5. 3 Mic dic¡ionar enciclopedic, Edi¡ia a II-a, Editura Ştiin¡ificĂ ¿i EnciclopedicĂ, Bucure¿ti, 1978, p.296.
1

3

eventual însoţit de transformări structurale, ca o tendinţă fermă şi de durată4. Există şi puncte de vedere conform cărora creşterea şi dezvoltarea economică echivalează cu sporirea capacităţilor de producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic5. O definiţie mai integratoare a dezvoltării este cea oferită de François Perroux: “dezvoltarea este combinaţia schimbărilor mentale şi sociale ale unei populaţii care o fac aptă să-şi asigure creşterea, cumulativă şi durabilă, a produsului său real global”6. În manuale universitare mai recente, se face o distincţie clară între cele două concepte. Astfel, “creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani”7. Sau, “creşterea economică reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări”8. Exemplele de astfel de definiţii pot continua. În opinia noastră, prin creştere economică se înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe locuitor al unei ţări, realizată pe termen lung. Dezvoltarea reprezintă procesul complex al creşterii producţiei naţionale pe locuitor, în condiţiile unor schimbări structurale majore vizând producţia, infrastructura, realocarea resurselor între sectoare, cât şi domeniul instituţional, cultural, mental. Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformări care modifică comportamentele, integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse calificării forţei de muncă, cunoştinţele industriale, influenţând anticipările şi stimulând acumularea. Ea este un proces complex, în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi politice ale vieţii omului şi societăţii. Dezvoltarea depăşeşte cu mult simpla performanţă economică, neconfundându-se cu creşterea economică definitǎ doar ca o sporire cantitativǎ a venitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil şi secular, dezvoltarea include nu numai fazele de creştere economicǎ, ci şi cele de crizǎ. În literatura economicǎ, alǎturi de conceptele de creştere şi dezvoltare economicǎ se întâlnesc şi alţi termeni, cum ar fi: expansiunea economicǎ, progresul economic, progresul sau dezvoltarea socialǎ. Astfel, de exemplu, Colin Clark foloseşte termenul de progres economic în sensul în care alţi economişti occidentali utilizeazǎ conceptul de creştere sau dezvoltare. De aceea, cartea sa clasicǎ “Condiţiile progresului economic” ar putea fi intitulatǎ “Condiţiile creşterii economice”. În concepţia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintǎ mai mult decât o simplǎ sporire a produsului naţional real pe locuitor, incluzând şi o îmbunǎtǎţire a repartiţiei; în plus, economistul francez considerǎ cǎ progresul economic mǎreşte şansele creşterii bunǎstǎrii fiinţelor umane, favorizând şi progresul social, prin care fiecǎruia i se asigurǎ condiţii mai bune de existenţǎ. Delimitarea între conceptele de creştere economicǎ şi expansiune economicǎ apare tot la François Perroux, care desemneazǎ, prin cel de-al doilea concept, un fenomen pe termen scurt. Între creştere şi dezvoltare economicǎ existǎ o strânsǎ interdependenţa, ca de la parte la întreg. Astfel, dezvoltarea economicǎ presupune şi înglobeazǎ creşterea economicǎ; în plus, primul concept include şi modificǎrile structurilor economice, politice şi sociale, transformarea modului de viaţǎ, a calitǎţii acesteia, a conştiinţei şi mentalitǎţii umane, a mediului înconjurǎtor etc. 1.1.2. Mǎsurarea creşterii şi dezvoltǎrii economice

Maillet, Pierre, La croissance économique, PUF, 1976, p.18; Raymond Aron, Dix-huit leçons sur la société industrielle, Galimard, 1962, p.163 etc. 5 Jacques Leçaillon, La croissance économique. Analyse globale, Edition Cujas, 1972, p.10 etc. 6 François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191. 7 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicĂ modernĂ, Editura POLIROM, Ia¿i, 2002, p.546. 8 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicĂ, Editura TEORA, Bucure¿ti, 2000, p.632.
4

4

5 .. proces preponderent cantitativ. S-au implicat în acest proces cognitiv.?. obţinem o imagine a potenţialului de care dispune o ţarǎ pentru satisfacerea nevoilor populaţiei ei.cit. Creşterea populaţiei este.. organismele internaţionale din sistemul O.M. populaţia poate constitui un principal factor al creşterii economice. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. pe sectoare ale activitǎţii economice etc. cu atât mai mult cu cât aceste douǎ fenomene pot fi influenţate de aceleaşi variabile (schimbarea mentalitǎţilor. cauzǎ şi consecinţǎ a progresului economic. ca medie pe locuitor. cu efect negativ.N. Cum sǎ mǎsori celelalte laturi. şi ritmul de creştere al populaţiei. care au stimulat armonizarea sistemelor naţionale de statisticǎ. PIN. asistenţa medicalǎ – diferǎ atât de mult în funcţie de considerente care ţin de tradiţii.Cypher and James L. potenţial ce poate fi comparat cu rezultatele obţinute pe acest plan de alte naţiuni. poate fi mǎsuratǎ folosind indicatorii macroeconomici studiaţi la tema introductivǎ în macroeconomie: PIB. apoi o serie de organisme neguvernamentale. calculat sub forma creşterii medii anuale a producţiei pe cap de locuitor. Prin aceştia se exprimǎ mǎrimi absolute ale nivelului la care se situeazǎ diferite economii naţionale. ca structurǎ (pe niveluri de pregǎtire profesionalǎ. Bunǎstarea fiinţei umane nu poate fi redusǎ însǎ la acest determinism economic.). Pentru a permite comparaţii internaţionale. Dinamica acestui proces este redatǎ folosind ritmul creşterii economice.). 1. Mǎsurând producţia naţionalǎ şi determinând ritmul creşterii sale. De aici nu trebuie sǎ concluzionǎm cǎ.Diedz. Mai ales cǎ intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecǎrei societǎţi care. în acelaşi timp. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţǎ a rezultatelor creşterii economice.2. în orice situaţie. sporindu-şi capacitatea de reflectare mai adecvatǎ a realitǎţilor omenirii la acest început de mileniu. Privitǎ mai ales sub aspect calitativ. pe vârste. Banca Mondialǎ şi F. p. Singapore. la asistenţa medicalǎ. ritmul de creştere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic în doi factori: ritmul de creştere al PNB .40. sau care se referǎ la dimensiunea timpului liber şi modul de petrecere a acestuia etc. Malayesia) sau Japonia. PNB. asupra potenţialului uman şi al bunǎstǎrii9. PNN sau venit naţional. Taiwan. Oricât de cantitativǎ ar fi ştiinţa economicǎ. de zece pânǎ la douǎ zeci de ani. Nu existǎ o relaţie de cauzalitate între creşterea demograficǎ şi creşterea economicǎ pe care s-o putem considera universalǎ. oricât de mult ar spori posibilitǎţile de cuantificare ale diferitelor aspecte ale vieţii economico – sociale. În acest caz. care ţin de accesul fiinţei umane la educaţie. asupra dezvoltǎrii. 9 James M.. în primul rând. pe profesii. dintre care. ştiinţa economicǎ şi-a dotat arsenalul sǎu de cercetare cu indicatori de cuantificare. implicit.Creşterea economicǎ. Cu toate aceste dificultǎţi. de aşezare geograficǎ etc. de religie. locuinţa. transformarea tehnicilor de producţie etc. Mai mult.1.U. cu vocaţiile lor mondialiste. de culturǎ. creşterea economicǎ este pusǎ în evidenţǎ prin indicatori ce exprimǎ mǎrimi relative. cu vocaţie regionalǎ sau chiar planetarǎ. este greu de presupus cǎ s-ar putea ajunge la o mǎsurare satisfǎcǎtoare a gradului de dezvoltare atins de o societate la un moment dat. aşa cum au demonstrat-o exemplele de succes ale ţǎrilor din Asia de Sud – Est (Coreea de Sud.ului. se considerǎ cǎ PNB.1.I. nu existǎ un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei creşteri economice maximale. în anii '70 şi '80 ai secolului trecut. creşterea populaţiei ar avea un efect negativ asupra creşterii economice şi. cum ar fi producţia sau venitul naţional pe cap de locuitor. pe o perioadǎ mai îndelungatǎ. dincolo de nevoile fundamentale ale omului – alimentaţia. educaţia. cu efect pozitiv. oferǎ o imagine de mai mare claritate asupra veniturilor care rǎmân rezidenţilor unei ţǎri pentru consumul prezent şi viitor. s-a evidenţiat Clubul de la Roma. op. la adoptarea deciziilor privind viaţa comunitǎţii.

în special de activitatea femeilor casnice. se ridicǎ la valoare de 11 trilioane dolari. aceste discrepanţe sunt cu atât mai mari cu cât nivelul de dezvoltare al unei ţǎri este mai redus. aproape jumatate din populaţia lumii13.mai mult de 80%12.2. neplǎtite ale femeii. op.45.undp. bunǎstǎrii societǎţii. 13 Hans Peter Martin.28o) De regulǎ.5 miliarde de oameni. de la originea axelor spre extremitatea superioarǎ a ordonatei.59. deţineau în 1989 aproape 40% din averea naţionalǎ. procesele productive poluante. care aduc grave atingeri mediului înconjurǎtor. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului O altǎ completare adusǎ acestor indicatori de naturǎ preponderent cantitativǎ vizeazǎ modul de repartizare a roadelor creşterii economice. Societatea perfectĂ.Dietz. 1.Cypher and James L. La nivel planetar. la nivelul anului 1993. curǎţirea. şi presupun apoi mari cheltuieli pentru remediere. Altǎ criticǎ severǎ adusǎ indicatorilor macroeconomici din sistemul conturilor naţionale este legatǎ de faptul cǎ nu toatǎ producţia contabilizatǎ serveşte dezvoltǎrii. Cu cât repartiţia venitului naţional este mai egalitarǎ.2. ale cǎror rezultate nu constituie obiect al pieţii. John Kenneth Galbraith Ştiinta economicĂ ¿i interesul public. p. p.49. pentru a lua în considerare şi realizǎrile obţinute pe planul diminuǎrii disparitǎţilor de venit. ceea ce. rǎmân neînregistrate. tot atâta bogǎţie cât 2.69% din PIB-ul mondial (http://hdr. ale cǎror servicii erau apreciate de cǎtre John Kenneth Galbraith la aproximativ o pǎtrime din PNB. prepararea. apreciat la 23 trilioane dolari anual. Bucure¿ti. depozitarea. producţia bunurilor militare. PoliticĂ. Capcana globalizĂrii. p. sunt incluse în aceşti indicatori. Editura EconomicĂ. pe baza cǎreia se poate calcula coeficientul Gini. 1% din populaţia SUA. toate formele de consum în gospodǎrie ar fi limitate din cauza timpului necesar cu administrarea acestui consum . cu toate cǎ afecteazǎ negativ nivelul dezvoltǎrii societǎţii. conform Raportului Dezvoltǎrii Umane pe 1996.cum denumeşte autorul mai sus menţionat activitatea casnicǎ a femeii). Coeficientul Gini = Suprafaţa A/Suprafaţa totalǎ a triunghiului OLK. Ed. ar însemna aproape 50 procente11. sǎnǎtǎţii.38% din populaţia mondială. Este vorba. service-ul. transportul. cu atât "curba lui Lorenz" va fi mai accentuatǎ şi suprafaţa A va fi mai mare. Şi venitul naţional este exprimat în procente. 1982. aceste activitǎţi “invizibile”. "Dacǎ nu ar exista aceastǎ funcţie (aceea de cripto-servitoare . reprezentânt cele mai înstǎrite familii americane. James M. sub forma aşa numitelor externalitǎţi negative.2 miliarde $.Conform Raportului Dezvoltării Umane întocmit pentru anii 2007-2008. Estimǎri mai recente indicǎ faptul cǎ.pdf p. 1999. de 722 milioane oameni. cu atât curba se apropie mai mult de diagonala OLK. este folositǎ diagrama “curbei lui Lorenz” din figura de mai jos. 1997. Astfel.. 10 11 6 . faţǎ de output-ul total global. ceea ce reprezintă 11. de la cea mai bogatǎ a 5-a parte la cea mai sǎracǎ. Bucure¿ti.Pentru compararea nivelului lor în timp. 12 John Kenneth Galbraith. Bucure¿ti. Venitul pe locuitor este doar o medie care poate masca mari discrepanţe în nivelul absolut al venitului obţinut de diferite categorii ale populaţiei. ceea ce reprezintă doar 0. realizează un PIB de 306. 358 de milioane deţineau. iar suprafaţa A tinde spre zero. Populaţia este structuralǎ pe cinci "quintile". De aceea. iar primii 20% . cit.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete. Harald Schuman. întreţinerea.36. La oridinea zilei÷ binele omului. Cu cât discrepanţele de venit între quintila mai sǎracǎ şi cea mai bogatǎ sunt mai mari. precum şi alte activitǎţi corelate cu consumul bunurilor”10. repararea. este necesarǎ "curǎţarea” acestor indicatori de influenţa creşterii preţurilor. O lacunǎ importantǎ a acestor indicatori oferiţi de contabilitatea naţionalǎ constǎ în faptul cǎ un volum considerabil de activitǎţi.1.respectiv selectarea. ceea ce se realizeazǎ prin determinarea PIB-ului şi PNB –ului real prin folosirea preţurilor dintr-o anumită perioadă de referinţă. p. populaţia celor mai puţin dezvoltate state ale lumii. Eurosong & Book.

îmbunǎtǎţind astfel calitatea comparaţiilor efective dintre ţǎri pe planul creşterii şi dezvoltǎrii economice. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative Pentru a aprecia însǎ realizǎrile obţinute pe planul dezvoltǎrii economice. având în vedere situarea omului în inima acestui proces. Cu cât IDU este mai apropiat de 1. al slǎbirii democraţiei. exprimat pe baza cursului oficial de schimb în dolari. am constata diferenţe destul de mari. Acest indicator . pentru a face unele comentarii (http://hdr. Pornind de la prezumţia cǎ indicatorii exprimaţi pe baza PPC sunt mai realişti. zero indicând distanţa cea mai mare pânǎ la maximum-ul ce poate fi obţinut. în timp ce pentru ţǎrile cu un venit pe locuitor foarte scǎzut acest indicator este mai mare de douǎ pânǎ la şase ori.277-281) Dacǎ am compara PNB pe locuitor.2. 1. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii puterii de cumpǎrare (PPC) Comparaţiile între ţǎri privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul de transformare a venitului naţional.2.4. istoria faptelor economice oferǎ numeroase exemple de cazuri în care creşterea economicǎ nu a fost urmatǎ de progrese similare în dezvoltarea umanǎ. calculat şi publicat anual de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în "raportul dezvoltǎrii umane”.1. exprimatǎ în dolari. în cazul ţǎrilor cu un venit pe locuitor foarte ridicat.1. supraconsumǎrii resurselor necesare generaţiilor viitoare.IDU . În felul acesta. De aceea. astfel încât.Cu cât valoarea coeficientului Gini este mai apropiatǎ de zero. conform tabelului nr.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete. s-a ajuns la un indicator compozit mai cuprinzǎtor şi mai bine definit. câteva state cu aceşti indicatori exprimaţi în mărimi absolute şi relative. distanţa care o separǎ de atingerea aspiraţiilor întregii populaţii spre bunǎstare. exprimat în monedǎ indigenǎ.este calculat pe baza unor mǎrimi considerate reprezentative pentru dezvoltare. încǎ din anii '60 ai secolului trecut. cu PNB pe locuitor recalculat pe baza PPC. după Raportul asupra dezvoltării umane întocmit de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare pe anii 2007/2008. cu atât repartiţia venitului este mai egalitarǎ. Valoarea lui se situeazǎ pe intervalul 0 . ajungând pânǎ la 64.pdf p. indicele calitǎţii fizice a vieţii (Physical Quality of Life Index – PQLI) sau alţi indicatori compoziţi. discrepanţele de venit între sǎracii şi bogaţii lumii se mai atenueazǎ. Şi aceştia au fost însǎ criticaţi pentru inconsistenţa bazei teoretice şi metodologice de determinare a lor. 1. Dacǎ am compara locul pe care se situeazǎ diferitele ţǎri. rata alfabetizǎrii. pentru comparaţiile internaţionale ale venitului. În tabelul de mai jos sunt prezentate. Uneori creşterea a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎţi.1. cu locul deţinut în funcţie de nivelul IDU .80 % din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al dolarului (în Norvegia). el aratǎ pentru fiecare ţarǎ. rata încadrǎrii şcolare a populaţiei.3. au început sǎ ia în considerare.1. pierderii identitǎţii culturale. numit indicele dezvoltǎrii umane (IDU). indicatorul exprimat pe baza PPC este mai mic.undp. selectiv. Oricum am mǎsura-o. cum sunt: speranţa de viaţǎ la naştere. în mǎrime comparabilǎ. instituţii internaţionale ca Banca Mondialǎ sau Organizaţia Internaţionalǎ a Muncii. 1. 7 . recalculat pe baza PPC. se apreciazǎ cǎ în viitor ei vor fi utilizaţi într-o mai mare mǎsurǎ. al unui şomaj ridicat. din punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor. Astfel calculat. se folosesc indicatorii PIB sau PNB recalculaţi pe baza PPC. nevoile umane fundamentale. Cursul de schimb oficial nu reflectǎ întotdeauna raportul real între puterile de cumpǎrare ale celor douǎ monede. am constata cǎ. cât şi nivelul ajustat al venitului. începând cu anii 1990. cu atât populaţia respectivǎ a atins un nivel mai ridicat al dezvoltǎrii umane.

502 şi 0. Costa Rica. Islanda şi Norvegia au un IDU egal cu 0.1 are în vedere urmǎtoarele: • deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 40 de ani. Mali. mai mult de un adult din cinci este analfabet. este ţara în care sǎrǎcia umanǎ este cel mai puţin rǎspânditǎ. de 2. Islanda. Irlanda (15 %) şi S.A. prin analfabetism. Australia.500. • participarea la viaţa socialǎ. Anglia şi S.2 are în vedere: • deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 60 ani.A.6%. Etiopia. Norvegia. şi ISU . Republica Centrafricanǎ. cu atât nivelul de dezvoltare este mai ridicat. • deficitul cunoştinţelor dobândite. Mozambic. "Nimic nu neagǎ atât de clar libertǎţile individuale precum lipsa acutǎ de bani" . Nepal.A. mai mic de 0. Acesta mǎsoarǎ deficite la nivelul a patru mari aspecte ale vieţii umane: • capacitatea de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ. Urmeazǎ Suedia cu 7. Mai mult de 17 % din populaţia S. se aflau: Burkina Faso.U.800 . mǎsuratǎ prin indicele sǎrǎciei umane (ISU). Japonia şi S.U. Ediţia din 1997 a Raportului mai sus menţionat a lansat şi conceptul de "sǎrǎcie umanǎ”. În Irlanda. cât şi în interiorul regiunilor.9 % în Uruguay şi 64. Aceasta este atinsǎ la jumǎtate din venitul mediu individual disponibil.336). precum şi prin procentul copiilor cu vârsta sub cinci ani care suferǎ de insuficienţǎ ponderalǎ moderatǎ sau acutǎ. în timp ce Mozambic. Olanda cu 8. Nigeria. Japonia sau Anglia suferǎ de sǎrǎcie monetarǎ. La capǎtul opus.U. prin şomajul de lungǎ duratǎ.1 are o valoare mai redusǎ. 70 au un IDU ridicat. Raportul Mondial asupra Dezvoltǎrii Umane pentru anul 2008 pune în evidenţǎ disparitǎţi substanţiale între regiuni. în timp ce în Myanmar IDU este egal cu 0. cu 7.8 %). Nouǎ ţǎri aveau un ISU-1 inferior nivelului de 10%: Bahrein. Canada.88 ori mai mare decât IDU din Sierra Leone (0. Panama. Italia. ISU . 85 au un nivel mediu – între 0. ISU . Putem spune cǎ ele au depǎşit stadiul de sǎrǎcie profundǎ.1 pentru ţǎrile în curs de dezvoltare. Canada. iar pe ultimele locuri se situeazǎ Regatul Unit al Marii Britanii (14. Suedia. • mijloacele economice. După cum se poate constata din tabelul de mai sus.Din cele 177 de state şi teritorii pentru care a fost calculat IDU în anul 2008. Uruguay.583. Cu cât ISU . • deficitul mijloacelor economice.922 (locul 25).U. Pentru ţǎrile industrializate. Irlanda. egal sau mai mare decât 0. Niger.968 .2 pentru ţǎrile dezvoltate. Iordania.2%. sunt primele state în clasamentul dupǎ IDU. Cuba. Din cele 18 ţǎri dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000.A (15. • deficitul participǎrii la viaţa socialǎ. Trinidad Tobago. prin sǎrǎcia monetarǎ. unde ISU-1 depǎşeşte 50%. în Singapore este 0.afirmǎ John 8 . Norvegia.6 %).. • deficitul cunoştinţelor dobândite este apreciat prin rata analfabetismului. în Asia de Sud -Est şi Pacific. • deficitul mijloacelor economice şi cel al participǎrii la viaţa socialǎ sunt mǎsurate prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de sǎnǎtate şi apǎ potabilǎ. Guinea-Bisau. şi 10 % din Australia.7% în Nigeria. • cunoştinţele dobândite. Guineea Bissau.798 – şi 22 au un nivel scǎzut.3% din populaţie. Fidji. În anul 2000.Mali. De exemplu. Chile. sǎrǎcia umanǎ în ţǎrile în curs de dezvoltare se înscria între 3. Burkina Faso şi Sierra Leone ocupǎ ultimele locuri ale listei. ISU se calculeazǎ în douǎ variante: ISU .

în Tribuna economicĂ nr. mineralele. Autorul binecunoscutului Economics sublinia cǎ analiştii procesului dezvoltǎrii economice au constatat cǎ locomotiva progresului economic se sprijinǎ pe aceleaşi patru roţi.13. Factori determinanţi ai creşterii şi dezvoltǎrii economice Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ. existenţa condiţiilor de viaţǎ instituţionalizatǎ pentru persoanele de vârsta a treia etc. Editura EconomicĂ. sporul natural demografic.633. numǎrul caloriilor asigurate în medie populaţiei. disciplina. • formarea capitalului (utilaje. a devenit mai complex.2002. William D. calitatea mediului). accesul la presǎ şi televiziune etc16. combustibilii. mentalitatea cu privire la cǎsǎtorie şi numǎrul de copii. Decalajele economice în contextul globalizĂrii. Aşa cum afirma Paul Samuelson. Cele patru roti. Aceşti doi termeni sunt influenţaţi la rândul lor de o multitudine de alţi factori economici.1. 16 Ni¡Ă DobrotĂ. Societatea perfectĂ.01. depinde de o serie de determinanţi cantitativi şi calitativi: a).68-70.517. O creştere demograficǎ rapidǎ. fabrici. astfel încât frontiera posibilitǎţilor de producţie se deplaseazǎ spre exterior. p. "acelaşi proces fundamental de creştere şi dezvoltare economicǎ înregistrat în Marea Britanie şi Japonia se întâlneşte astǎzi în ţǎrile în curs de dezvoltare precum China sau India”17. de fapt factorii determinanţi ai creşterii şi dezvoltǎrii economice. culturali complecşi. asistenţa prenatalǎ. resursele umane. 17 Paul A. Economie politicĂ. El este mai scǎzut sau mai ridicat decât IDU. ceea John Kenneth Galbraith. toate ţǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎrii economice au o serie de caracteristici comune. 1997. cit. exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramidei vârstelor. Sistemul de indicatori ai dezvoltǎrii umane a fost completat şi prin aşa numitul “indice al dezvoltǎrii pe sexe” (Gender Related Development Index – GDI). calitatea serviciilor medicale. acest factor al dezvoltǎrii economice. Resursele umane Creşterea calitativǎ şi cantitativǎ a forţei de muncǎ permite societǎţii sǎ obţinǎ o producţie mai mare de bunuri şi servicii. Între timp. Structura populaţiei pe vârste şi sexe poate fi vizualizatǎ prin "piramida vârstelor”. managementul. 14 15 9 . Acesta ia în considerare diferenţele în nivelul atins de femei şi bǎrbaţi în valoarea componentelor IDU. 1997. Cristina Barna. sunt: • resursele umane (oferta de forţǎ de muncǎ. Ritmul creşterii demografice influenţeazǎ structura populaţiei pe vârste. va avea drept consecinţǎ o creştere a ponderii tinerilor în totalul forţei de muncǎ. inclusiv de consiliere contraceptivǎ. 1. p. la ordinea zilei: binele omului. p. ingineria. 1. cum ar fi: tradiţiile. cum ar fi: accesul populaţiei la serviciile de sǎnǎtate. educaţia.2. astfel încât disparitǎţile de venit pot coborî unele ţǎri pe scara aranjatǎ în funcţie de IDU. IDU mai poate fi ajustat şi prin luarea în considerare a repartiţiei venitului.2. motivaţia). indiferent cât de bogatǎ sau sǎracǎ este o ţarǎ. indicatorul compozit al dezvoltǎrii umane. la determinarea lui luându-se în considerare şi alte componente. Eurosong & Book. La rândul lui. • resursele naturale (pǎmântul. deşi cǎile de creştere şi dezvoltare economicǎ pot fi diferite. calculat şi în ţara noastrǎ. • tehnologia sau progresul tehnic (ştiinţa. Nordhaus. religia. op.Kenneth Galbraith14. în funcţie de importanţa acordatǎ problematicii femeii în procesul dezvoltǎrii. Samuelson. Bucure¿ti. p. cu impact important asupra dezvoltǎrii economice şi sociale.1 din 03.. cǎi de comunicaţie). sociali. care reprezintǎ diferenţa dintre rata natalitǎţii şi rata mortalitǎţii. spiritul întreprinzǎtor). Iatǎ cǎ o valoare ridicatǎ a IDU nu garanteazǎ obligatoriu un grad scǎzut al sǎrǎciei umane15.

se vorbeşte despre aşa numitul "exod al creierelor”. cu cât rata de ocupare este mai mare. legislaţia privind politica veniturilor. consecinţe negative pe planul dezvoltǎrii economice şi sociale: se reduc potenţialul productiv al forţei de muncǎ. în special pǎmântul. apa constituie cel de-al doilea factor tradiţional de producţie. în cǎutarea unor condiţii de muncǎ şi viaţǎ mai bune. adicǎ imigrarea este mai mare decât emigrarea. mobilitatea internaţionalǎ a forţei de muncǎ mai este afectatǎ şi de diferenţe lingvistice. sub forma unor fluxuri de persoane. resursele naturale nu reprezintǎ pentru toate 10 . cu care se confruntǎ ţǎrile slab dezvoltate şi care va fi analizat ulterior. pe care îl deţin oamenii. Desigur. pǎdurile. constând în capacitǎţile native. Problema deficitului de capital uman este şi ea o componentǎ a “cercului vicios al sǎrǎciei”. b). avem de-a face cu o emigraţie netǎ. durata şcolarizǎrii. Pentru a mǎri producţia naţionalǎ sau venitul naţional pe locuitor. pregǎtirii profesionale ca şi experienţei dobândite în procesul muncii. Explicaţia esenţialǎ a faptului cǎ muncitorul obişnuit din ţǎrile dezvoltate este mult mai productiv decât cel din ţǎrile în curs de dezvoltare constǎ în faptul cǎ primul este mult mai bine pregǎtit şi educat. Relaţia funcţionalǎ între creşterea economicǎ şi creşterea demograficǎ este cunoscutǎ în teorie sub denumirea de corelaţia demo – economicǎ. migraţia internaţionalǎ a populaţiei. Cu cât o ţarǎ este mai dezvoltatǎ. În plus. reglementǎrile sindicale. dacǎ situaţia este inversǎ. atitudinea potenţialilor angajatori faţǎ de imigranţi etc. dobândite pe parcursul vietii. care se deplaseazǎ dinspre ţǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic. Resursele naturale Natura. care poate ajunge pânǎ la spor natural negativ. în subcapitolul dedicat subdezvoltǎrii. având. Atunci când forţa de muncǎ migratoare este cu un înalt nivel de pregǎtire profesionalǎ. obiceiuri. capitalul uman reprezintǎ valoarea potenţialului de a crea venit. De aceea. În prima situaţie. rata de ocupare a populaţiei se calculeazǎ ca raport procentual între populaţia activǎ economic şi populaţia totalǎ a ţǎrii. de regulǎ. 1. obiceiurile. o încetinire a creşterii demografice. dar şi o consecinţǎ a dezvoltǎrii economice. cu schimbarea reşedinţei. Deşi sunt deosebit de importante. creşte rata de dependenţǎ a persoanelor în vârstǎ (raportul între numǎrul persoanelor în vârstǎ întreţinute sau pensionate şi populaţia activǎ a ţǎrii). dinamismul ei geografic şi profesional.2. Migraţia internaţionalǎ se prezintǎ. este necesar ca rata creşterii economice datorate sporului populaţiei sǎ depǎşeascǎ rata de creştere demograficǎ. de regulǎ. care aduce beneficii substanţiale ţǎrii gazdǎ. c). apar probleme privind asigurarea condiţiilor normale de existenţǎ pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc. minereuri feroase şi neferoase.2. desigur. în ultima perioadǎ. în timp ce imigrarea înseamnǎ intrarea în ţarǎ a forţei de muncǎ strǎine. alǎturi de muncǎ şi capital. d). resursele umane ale ţǎrii se reduc. Emigrarea înseamnǎ plecarea forţei de muncǎ dintr-o ţarǎ. Un capital uman superior este rezultatul educaţiei formale. în ţǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. acestea cresc. oportunitǎţile de locuri de muncǎ. cu atât va creşte mai mult volumul forţei de muncǎ.ce prezintǎ avantaje evidente privind potenţialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ şi profesionalǎ. Când emigrarea este mai mare decât imigrarea. limita de vârstǎ la pensionare etc. religia. putem spune cǎ acest factor este un determinant. având drept obiectiv îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ. gaze naturale. talentul ca şi educaţia şi îndemânarea. se prezintǎ grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor şi o lǎrgire a vârfului ei. reprezintǎ fluxurile de persoane ce se deplaseazǎ dintr-o ţarǎ în alta. cu atât şi posibilitǎţile de formare a capitalului uman sunt mai mari. avem de-a face cu o imigraţie netǎ. iar în a doua. dar şi zǎcǎmintele de petrol. Dimpotrivǎ. Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraţioniste. Şi rata de ocupare este determinatǎ de o serie de factori cum ar fi: structura pe vârste şi sexe a populaţiei.

deşi dispune de un potenţial imens de resurse naturale. Fǎrǎ existenţa celui de-al patrulea factor determinant al dezvoltǎrii economice. 1. menţineau firma în faza unor randamente marginale crescǎtoare şi. realizat în esenţǎ pe seama economisirii. ceea ce ar 11 . aceleaşi efecte se înregistreazǎ şi la scara economiei naţionale pe seama introducerii progresului tehnic. deşi importǎ peste 85% din întreg necesarul sǎu de consum. reuşind sǎ investeascǎ mai mult în producţia de noi bunuri de capital şi. valorificând la cote ridicate de eficienţǎ unica sa resursǎ abundentǎ – potenţialul uman – a devenit pe parcursul unei perioade relativ scurte a doua putere economicǎ a lumii. lipsite de resurse naturale. repetitiv. exploatarea lor insuficientǎ şi neeficientǎ nu a determinat performanţe economice comparabile cu statele avansate pe calea dezvoltǎrii.ţǎrile lumii factorul determinant indispensabil al creşterii şi dezvoltǎrii economice. Numeroase investiţii se realizeazǎ însǎ şi de cǎtre stat. în primul rând. generând randamente de substituţie. aşa cum evidenţiazǎ Paul Samuelson. a noilor tehnologii. iar resursele naturale pot fi utilizate mai complet şi mai eficient. a unor costuri reduse şi rezultate superioare. cu atât productivitatea sa este mai ridicatǎ. au reuşit sǎ obţinǎ venituri foarte mari. cu o suprafaţǎ de un milion de ori mai micǎ decât cea a Rusiei. natura şi capitalul. edificii publice etc. Cu cât forţa de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare. au cunoscut o evoluţie rapidǎ. care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea sectorului privat. 1. Un alt exemplu semnificativ îl constituie. în vederea diminuǎrii decalajelor ce le despart de ţǎrile avansate.4. din partea de microeconomie. de efortul investiţional al statului în realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desfǎşurǎrii normale a activitǎţii economice (construcţia de şosele.3. pentru a realiza ritmuri de creştere economice mai ridicate. specialiştii recomandǎ ţǎrilor în curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare. o ţarǎ nu-şi poate asigura producţia de bunuri şi servicii destinatǎ satisfacerii nevoilor locuitorilor sǎi. adicǎ de un volum mai mare de capital. Pentru multe alte state însǎ. Este vorba. Formarea capitalului Aşa cum s-a arǎtat la tema dedicatǎ determinǎrii venitului naţional de echilibru şi utilizǎrii sale. Este cazul Arabiei Saudite şi altor câteva ţǎri producǎtoare şi exportatoare de petrol. de altfel. implicit. Astfel. Exemplul cel mai ilustrativ în acest sens îl reprezintǎ Japonia care. dispunând de resurse cum ar fi petrolul. canale de irigaţii. înregistreazǎ un volum al comerţului internaţional mai mare decât al acesteia din urmǎ. deţinerea unor imense resurse naturale nu a determinat în mod automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Este evident cǎ fǎrǎ maşini. economisirea naţionalǎ. Având în vedere importanţa formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii. aproape exclusiv din exploatarea lui. micul Hong Kong care. utilaje complexe. existǎ state care. Prin agregare.2. într-o mare mǎsurǎ de efortul investiţional. schimbarea tehnologiei. investiţiile realizate pe seama bugetului statului au şi importante efecte de antrenare în restul economiei. evoluţia activitǎţii s-ar fi realizat doar prin adǎugare.2. ajungând în topul ţǎrilor dezvoltate. în final. În plus. formarea capitalului constituie rezultatul procesului investiţional. în cea de bunuri şi servicii de consum. Notabil este exemplul Federaţiei Ruse care. În schimb. constituind o principalǎ cale de intervenţie a statului în economie. La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat. instalaţii. De la Adam Smith şi Jean Baptiste Say îşi are sorgintea teoria trinitarǎ a factorilor de producţie: munca. alte state. cǎi navigabile. asigurând un standard ridicat al nivelului de trai pentru populaţiile lor. Istoria faptelor economice la scarǎ planetarǎ demonstreazǎ cǎ ţǎrile care alocǎ formǎrii capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid.). a cǎrui evoluţie depinde. Nici o firmǎ care nu investeşte nu are şanse de supravieţuire în lupta de concurenţǎ din economiile de piaţǎ funcţionale. fabrici etc. cǎ introducerea progresului tehnic. Tehnologia sau progresul tehnic Ne mai amintim de la tema dedicatǎ teoriei producţiei.

dimpotrivǎ.fi avut ca rezultat final atingerea într-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp a limitelor superioare ale creşterii economice. El se referǎ la organizaţii şi asociaţii (publice. definit ca maniera în care oamenii interacţioneazǎ. instituţionali. Comunicarea globalǎ prin intermediul televiziunii. Prin contrast. Noile tehnologii de comunicaţii pot fi folosite pentru educarea cetǎţenilor. Este The World Bank Group. rolul statului în procesul dezvoltǎrii. statul a constituit un factor inhibant al dezvoltǎrii. coopereazǎ. o anumitǎ evoluţie a activitǎţilor economice. îşi rezolvǎ conflictele. de aceeaşi amploare ca în primul. biotehnologiilor etc. Dincolo de toate punctele de vedere exprimate de pe diferite poziţii doctrinare.sociale. culturali. Abundenţa de capital social diminueazǎ conflictele şi sporeşte productivitatea prin promovarea coordonǎrii şi cooperǎrii la toate nivelurile. Ele transmit valori. Imaginile transmise prin acest sistem nu sunt neutre. http://www. Un alt factor deosebit de important. în literatura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat. fonograful (1877). tradiţiile. nonprofit) ca şi la normele ce guverneazǎ relaţiile dintre ele (legi. telecomunicaţiilor. html. de exemplu. frâna aceste procese dinamice. în timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ. cu acelaşi consum de resurse. Dacǎ s-ar încerca o comparaţie între acest sector de activitate şi cel al fabricǎrii autoturismelor. televiziunea (1926). politici etc. Legat de aceştia. private. prin implicarea sa selectivǎ. tradiţii etc. lipsa capitalului social conduce la conflicte şi ineficienţǎ18. Astfel. La baza progresului tehnic stǎ cercetarea ştiinţificǎ ale cǎrei roade se concretizeazǎ în invenţii sau inovaţii. astfel încât. se înscriu şi o multitudine de alţi factori. de exemplu. o problemǎ deosebit de controversatǎ. O serie de descoperiri ştiinţifice au schimbat profilul societǎţii umane: cǎile ferate (1800). pentru divertisment în petrecerea timpului liber sau pentru consiliere. Ele au contribuit decisiv la creşterea productivitǎţii muncii şi la progresele înregistrate în ţǎrile avansate în toate domeniile vieţii economico . este evident din însǎşi evoluţia societǎţii moderne cǎ statul este un factor important în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice.worldbank. Exemplul cel mai semnificativ îl constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor şi informaticii. telegraful electric (1837). fǎrǎ a deranja libera iniţiativǎ. radioul (1895). implicit. prin care populaţii din oricare parte a globului primesc imagini instantanee în timp real. Meeting the Challenges of Global Development. dar şi pentru transmiterea ştirilor. avionul (1903). psihologici. materialele plastice (1909). în societǎţile occidentale. Obiceiurile. ar fi dus la situaţia ca astǎzi un autoturism sǎ coste doar câţiva dolari. statul a favorizat dinamismul economiei. Tehnologia a potenţat pe fiecare din cei trei factori tradiţionali. religia genereazǎ un anumit comportament al oamenilor.1. de exemplu. se poate obţine o producţie superioarǎ din punct de vedere cantitativ şi calitativ. este aşa-numitul capital social./depweb/beyond/global/chapter 17. favorizând o dezvoltare spectaculoasǎ a producţiei şi . o anumitǎ atitudine faţǎ de muncǎ şi. Ele au un impact important asupra întregii umanitǎţi. Alǎturi de aceşti patru determinanţi fundamentali ai dezvoltǎrii economice. fotografia (1826). el putând stimula sau. tranzistorii (1947). luat tot mai mult în seamǎ în literatura economicǎ din ultimul timp.org. Descoperirile continuǎ în domeniile calculatoarelor. Beyond Economic Growth. p. o scǎdere a costurilor pe efect util în al doilea sector. unde introducerea progresului tehnic şi implementarea într-un ritm nemaicunoscut în alte domenii a noilor tehnologii au determinat creşterea exponenţialǎ a performanţelor produselor acestui sector . generând schimbǎri fundamentale în toate domeniile activitǎţii economice şi sociale. în ultimǎ instanţǎ. motorul cu combustie internǎ şi telefonul (1876). a avut deja o influenţǎ majorǎ asupra valorilor şi mentalitǎţilor umane. Progresul tehnic constǎ în schimbǎrile provocate în procesele de producţie sau în introducerea unor produse noi. 18 12 .) şi asigurǎ coeziunea socialǎ. o îmbunǎtǎţire considerabilǎ a nivelului de trai al populaţiilor din ţǎrile în care a fost promovatǎ. credinţe şi modele de comportament create în numeroase cazuri la standarde mondiale.

În funcţie de preponderenţa aspectelor cantitative sau a celor calitative în utilizarea factorilor creşterii economice pot fi identificate trei tipuri de creştere economicǎ: 1. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a factorilor muncǎ. mai ales când ne referim la ţǎrile slab dezvoltate. lucrarea lui Max Weber despre influenţa protestantismului asupra spiritului întreprinzǎtor şi evoluţiei lumii occidentale capitaliste.4. pe care îi vom prezenta în capitolul dedicat subdezvoltǎrii. iar K este cantitatea de capital atras în procesul creşterii economice. creşterea produsului naţional (PN) poate fi descompusǎ pe trei factori distincţi: creşterea factorului muncǎ (L). ceea ce denotǎ o capacitate scǎzutǎ de valorificare superioarǎ a resurselor naţionale. extensivi ( ∆L şi ∆K ). Într-un model simplificat. cât şi modificǎrii lor simultane ( ∆L ⋅ ∆W şi ∆E ⋅ ∆K ).ilustrativǎ. Ea este specificǎ ţǎrilor dezvoltate din punct de vedere economic. John Kendrick şi Edward Denison. cuantificabili. 3. investiţiile private strǎine şi asistenţa externǎ pentru dezvoltare.) Rezultǎ din cele douǎ relaţii de mai sus cǎ sporul de produs naţional. Dintre factorii creşterii şi dezvoltǎrii economice nu-i putem omite nici pe cei externi. fiind caracteristicǎ ţǎrilor slab dezvoltate. ne punem întrebarea cu cât va creşte PN dacǎ ştim creşterea relativǎ a lui L cât şi creşterea relativǎ a lui K. ∆PN . Dacǎ facem abstracţie de progresul tehnic şi presupunem cǎ existǎ randamente de scarǎ constante.2. Creşterea economicǎ extensivǎ.6. capital şi tehnologie.5.2. W este productivitatea medie naţionalǎ a muncii. Aceştia se referǎ la comerţul internaţional. 2. L este cantitatea de muncǎ sau PN = E ⋅ K (1. cum determinǎm creşterea procentualǎ a lui PN? Pentru aceasta mai trebuie sǎ 13 . intensivi ( ∆W şi ∆E ). Determinarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi la realizarea creşterii economice. De exemplu. poate fi realizatǎ folosind expresia randamentelor unifactoriale la scarǎ naţionalǎ: PN = W ⋅ L (1. 1. 1. cât şi celor calitativi.) sau ∆PN = ∆E + ∆K + ∆E ⋅ ∆K (1. realizatǎ atunci când sporirea venitului naţional se face preponderant prin creşterea cantitǎţii factorilor atraşi.3. deşi ridicǎ anumite dificultǎţi metodologice. conceputǎ de economiştii Robert Solow. creşterea factorului capital (K) şi tehnologia sau progresul tehnic (PT). Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de creştere economicǎ se poate realiza cu ajutorul metodei denumite contabilitatea creşterii. adicǎ o accentuare a laturii calitative a activitǎţii economice. un management performant al gestionǎrii resurselor permit o asimilare rapidǎ a cuceririlor tehnicoştiinţifice şi o valorificare superioarǎ a tuturor resurselor.1. Creştere economicǎ de tip intermediar. cât şi printr-o folosire mai eficientǎ a lor. dacǎ L creşte cu 3 %. când dimensiunea cantitativǎ a folosirii factorilor este apropiatǎ de cea extensivǎ. realizatǎ atunci când venitul naţional sporeşte prin creşterea eficienţei utilizǎrii factorilor atraşi. Creştere economicǎ intensivǎ. este datorat atât factorilor cantitativi. iar K creşte cu 5 %. Tipurile creşterii economice Creşterea economicǎ poate fi obţinutǎ atât prin sporirea cantitǎţii factorilor implicaţi. unde nivelul avansat al tehnologiilor.) unde: PN este produsul naţional. structura diversificatǎ a economiei.2.) unde: E este productivitatea medie a capitalului. în acest sens. Din aceste douǎ expresii putem descompune modificarea absolutǎ a produsului naţional: ∆PN = ∆L + ∆W + ∆L ⋅ ∆W (1.

Samuelson.U. Creşterea şi dezvoltarea economicǎ nu pot asigura aceste avantaje decât cu costuri ale cǎror dimensiuni diferǎ de la o ţarǎ la alta în funcţie de capacitatea fiecǎrui guvern de a aplica în mod corespunzǎtor cele mai adecvate politici în acest domeniu. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice Ca orice proces. în vederea creşterii viitoare. iar restul de 1. William D. În acest caz. iar PK reprezintǎ ponderea lui K în crearea produsului naţional. pe termen lung. ceea ce va avea drept consecinţǎ o creştere a capacitǎţii acelor economii de a crea putere de cumpǎrare necesarǎ importurilor de noi tehnologii. deoarece are ca rezultat sporirea venitului real pe locuitor. Relaţia de mai sus devine: % creştere a lui PN = PL ⋅ (% de creştere a lui L) + PK ⋅ (% de creştere a lui K) +PT de unde rezultǎ cǎ: PT = % de creştere a lui PN . fǎrǎ a diminua în termeni absoluţi bunǎstarea categoriilor favorizate. utilaje şi materiale. Aceste costuri se referǎ la: • costul de oportunitate al creşterii economice. În exemplul nostru. Dacǎ ponderile lor sunt egale. Se observǎ cǎ factorului rezidual îi revine o contribuţie la creşterea economicǎ ce depǎşeşte pe cea a factorului capital19. Aceasta creeazǎ premisele asigurǎrii unei repartiţii mai echitabile a venitului.3.4 % educaţiei şi 1.A.4 % factorului rezidual numit “creşterea productivitǎţii totale a factorilor”. contribuţia lui o putem determina ca pe un element care rǎmâne dupǎ ce au fost calculate contribuţiile factorilor muncǎ şi capital. • determinǎ importante modificǎri structurale în economie în favoarea activitǎţilor cu randamente mai ridicate. creşterea şi dezvoltarea economicǎ presupune costuri şi avantaje. reprezentând partea din consumul curent sacrificat pentru investiţii. PN va creşte cu media creşterilor celor doi factori.PK ⋅ (% de creştere a lui K) Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contribuţia diferitelor elemente la creşterea PIB-ului real al S. ceea ce înseamnǎ creşterea potenţialului productiv al societǎţilor respective.cunoaştem ponderile celor doi factori în realizarea lui PN. capitalului 1. cu 4%. • se creeazǎ resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de îmbunǎtǎţire a sistemului de protecţie a mediului înconjurǎtor. ci va putea fi determinatǎ cu ajutorul relaţiei: % creştere a lui PN = PL ⋅ (% de creştere a lui L) + PK ⋅ (% de creştere a lui K) . • creşte prestigiul şi credibilitatea ţǎrii respective pe piaţa financiarǎ internaţionalǎ şi în relaţiile internaţionale în general. • permite redistribuirea venitului în favoarea anumitor categorii ale populaţiei. costul de oportunitate este o mǎrime pe termen scurt întrucât. Dacǎ însǎ cei doi factori nu contribuie în mod egal la realizarea lui PN. când aceasta se realizeazǎ prin investiţii în bunuri de capital. 19 Paul A..PL ⋅ (% de creştere a lui L) .2 %. ceea ce permite asigurarea unei cantitǎţi mai mari de bunuri şi servicii de calitate superioarǎ la dispoziţia consumatorilor. din care 0. 14 . • creeazǎ posibilitǎţi pentru eliminarea sau diminuarea sǎrǎciei absolute. 1. consumul curent sacrificat va contribui la creşterea consumului viitor.0 % progreselor în domeniul cunoaşterii şi altor surse.645-646. cultural. Nordhaus. datoritǎ avantajelor pe care le asigurǎ: • conduce la un standard de viaţǎ şi civilizaţie ridicat. unde PL reprezintǎ ponderea lui L în crearea produsului naţional. Dacǎ integrǎm în analizǎ progresul tehnic. atunci creşterea lui PN nu va mai fi media creşterilor celor doi factori. • induce mutaţii stabile pe plan instituţional.2 % pe an a PIB – ului real s-a determinat cǎ muncii i-a revenit 0. fǎrǎ a înrǎutǎţi situaţia altora. op. cit.6 %. Creşterea şi dezvoltarea economicǎ reprezintǎ o prioritate în programele de guvernare din majoritatea ţǎrilor lumii. al tradiţiilor şi mentalitǎţilor oamenilor creînd astfel un climat propice dezvoltǎrii viitoare. pe perioada 1948 – 1990. p. Astfel din creşterea cu 3. • permite o mai eficientǎ integrare în circuitul economic mondial.

Analizând cinci variabile ale creşterii economice – populaţia şi dinamica ei. creşterea aglomerǎrilor urbane peste posibilitǎţile de asigurare a sporirii utilitǎţilor necesare unui trai civilizat. Definiţia pleacǎ de la premisa implicitǎ cǎ generaţiile prezente îşi acoperǎ în mod corespunzǎtor nevoile. p. p. la câstig şi la consum. în care se afirmǎ cǎ 20% din populaţia aptǎ de muncǎ ar fi suficientǎ în secolul urmǎtor pentru a asigura avântul economiei mondiale. consumul de resurse neregenerabile. 1. “limitele creşterii pe acestǎ planetǎ vor fi atinse în decursul urmǎtorilor o sutǎ de ani”21. conceptualizarea sa teoreticǎ. neregenerabile.23. 1972.4. a fost lansat odatǎ cu publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". cu atât rata de epuizare a resurselor este şi ea mai ridicatǎ. The limits to growth. Pentru a rezolva acestǎ problemǎ. Asupra acestui fapt. • aşa numitele externalitǎţi negative care se referǎ la poluarea solului. cu mult timp înainte. cu cât rata creşterii economice este mai mare. Termenul. îşi pot pierde locurile de muncǎ.20% versus 80% . al cǎrei conţinut va fi analizat în continuare. pe baza analizei tendinţelor înregistrate pe parcursul unui secol. Pe aceastǎ temǎ existǎ voci care atrag atenţia asupra unor perspective foarte sumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi . în timp ce "restul" de 80% se vor zbate în dificultǎţi uriaşe. Multe dintre aceste costuri şi avantaje se repercuteazǎ şi asupra generaţiilor viitoare.13. datoritǎ introducerii progresului tegnologic. subsolului şi atmosferei. Dennis L. cheltuieli suplimentare.anticipatǎ de Jeremy Rifkin. Universe books. a avea de mâncare sau a fi mâncat20 • tendinţa de epuizare a resurselor planetei datoritǎ faptului cǎ acestea sunt limitate şi. Meadows. Jorgen Randers.4.Meadows. readaptarea lor prin recalificare sau prin migrarea într-o altǎ zonǎ geograficǎ în vederea gǎsirii altor locuri de muncǎ presupunând efort. stres. Ce este dezvoltarea durabilǎ? Vocabularul uzual al teoriei dezvoltǎrii durabile ţine de începutul anilor'80 deşi preocupǎrile de a gǎsi o alternativǎ viabilǎ tipului de creştere economicǎ postbelicǎ prefaţeazǎ. Ei vor putea participa activ la viaţǎ. De aceea în strategiile privind creşterea şi dezvoltarea economicǎ este necesarǎ o foarte atentǎ comparare a costurilor şi avantajelor creşterii pentru a evita ca primele sǎ le depǎşeascǎ pe termen lung pe cele din urmǎ. poluarea mediului înconjurǎtor – aceşti cercetǎtori de la Massachusetts Institut of Technology (M. Definiţia dezvoltǎrii durabile formulatǎ prin Raportul Brundland este socotitǎ oficiala. Conform acestui document de referinţǎ. • Hans-Peter Martin. Logic. folosind computerul şi un program cu sute de mii de ecuaţii. producţia agricolǎ mondialǎ şi alimentaţia. dimensiuni. în cea mai mare parte. New York. autorii primului raport cǎtre Clubul de la Roma intitulat Limitele creşterii au atras atenţia încǎ acum trei decenii. Problema viitorului va deveni "to have lunch or be lunch". William W.I.cit. înrǎutǎţirea condiţiilor de viaţǎ. Donella H. în concepţia actualǎ. autorul cǎrţii "Sfârşitul muncii".Behrens. indiferent în ce ţarǎ.efectele negative pentru o parte a membrilor societǎţii care. op. Dezvoltarea durabilǎ 1.) ajung la concluzia cǎ dacǎ tendinţele înregistrate în primele şapte decenii ale secolului XX vor continua neschimbate. dezvoltarea durabila (viabilǎ sau sustenabilǎ) este privitǎ ca fiind acel tip de dezvoltare care rǎspunde nevoilor prezentului fǎrǎ a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii..T. Harald Schumann. în teoria şi practica economicǎ s-a impus în ultima perioadǎ conceptual de dezvoltare durabilǎ. 20 21 15 . servind ca bazǎ de raportare dar şi de dispute teoretice cu privire la obiective.1. investiţiile de capital şi dezvoltarea industrialǎ la scarǎ planetarǎ.

d) Etimologic vorbind. Din analizele controversate pe subiect rezultǎ. mediul şi politica de mediu ocupǎ un loc privilegiat. Astfel. cǎ dezvoltarea durabilǎ este un concept multidimensional în mǎsura în care: a) Are o puternicǎ încǎrcǎturǎ moralǎ. orientatǎ prioritar spre calitatea vieţii şi a mediului.4. • a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singurǎ dimensiune: homo oeconomicus. Cadenţa şi gradul degradǎrii ecosferei oferǎ explicaţii în aceastǎ direcţie. Relaţia dintre bogaţi şi saraci are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca si a respectului faţǎ de naturǎ. moralului. conceptul vizeazǎ ascensiunea calitǎţii în defavoarea creşterii economice cantitative.2. este una de transformare. departajarea cu semnificaţie este cea între bogaţi şi sǎraci. asupra socialului. unele cu consecinţe negative. În acest sens se aratǎ cǎ tipul de creştere economicǎ postbelicǎ: • a poluat mediul şi a afectat sǎnǎtatea oamenilor.3. 1. cu tot progresul economic şi social generat. a îmbunǎtǎţirii calitǎţii vieţii etc. sintetic vorbind. critici aduse punctelor slabe ale tipului cunoscut de creştere economicǎ. adâncindu-i decalajele faţa de cea a bogatilor. de la premisa realistǎ ca. a supravieţuirii. procesul dezvoltǎrii durabile se vrea a fi o dezvoltare umanǎ durabila.cerinţe faptice ale realizǎrii ei etc. dacǎ pentru ţǎrile bogate problema depoluǎrii. pe zestrea pe care o moşteneşte. Iar pentru spaţiu. argumentele susţinǎtoare ale dezvoltǎrii durabile sunt.4. • a frustrat lumea a treia. noţiunea de durabil trimite la duratǎ la un interval de timp indelungat. politicului etc. Ar trebui sǎ nu fie aşa pentru cǎ. b) Se impune ca un concept mondo în mǎsura în care se recunoaşte cǎ nu existǎ graniţe economice sau ideologice pentru poluare. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile 16 . puse în evidenţǎ de literatura pe tema dezvoltǎrii durabile. f) În economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilǎ. d) Deşi s-ar dori sǎ nu fie aşa. este filosofia economicǎ dupǎ care s-a fasonat tipul de creştere şi modul de consum postbelic cǎrora dezvoltarea durabilǎ îşi propune sǎ le serveascǎ drept replicǎ. e) Abordarea şi tematizarea fenomenului se fac de pe poziţii predominant economice. • a creat iluzia bunǎstǎrii printr-o statisticǎ mincinoasǎ. 1. tratarea teoreticǎ a fenomenului dezvoltǎrii durabile a avut şi are tot mai mult o incǎrcǎturǎ politicǎ. fiecare generaţie îşi construieşte viitorul. epuizând rezervele cunoscute. indubitabil. în aceastǎ direcţie. Se pleacǎ. foarte mult. puritatea aerului sau a apei înseamnǎ acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în Franţa lui Jacques Chirac. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc cǎ ţǎrile sǎrace exercitǎ cea mai slabǎ presiune asupra planetei dupǎ cum ţǎrile dezvoltate dovedesc cel mai mare respect faţǎ de mediu şi cheltuiesc. Dar este aşa pentru cǎ implicarea politicǎ în viaţa economicǎ şi în cea sociala a fost şi a rǎmas un fapt cert. pentru ţǎrile slab dezvoltate chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a vieţii. dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativǎ la tipul de creştere economicǎ postbelicǎ care. Or. De ce dezvoltare durabila? În linii generale. c) Deşi intratǎ în vocabularul curent al globalizǎrii. şi-a atins limitele şi a produs şi efecte negative. aici. Cu alte cuvinte. risipǎ şi degradare umana. de fapt. aratǎ cǎ modelul creşterii economice postbelice nu s-a dovedit a fi un panaceu universal şi pentru totdeauna şi cǎ filosofia omului dominator care stǎpâneşte natura şi face ce vrea cu ea trebuie schimbatǎ. În esenţǎ însǎ. adaptare şi modernizare. este de datoria generaţiei actuale de a oferi noile şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-a moştenit. Explicaţia ţine de împrejurarea cǎ vinovatǎ de degradarea ecologicǎ şi de mutaţiile. • a antrenat şi încurajat risipa. presupune un tratament diferit în funcţie de timp dar mai ales spaţiu. sǎrǎcie. Din acest punct de vedere. Toate aceste minusuri.

b) Constrângerea tehnicǎ. Iar din punctul de vedere al dezvoltǎrii durabile populaţia intereseazǎ ca numǎr. numǎrul de întrebǎri nu este mai mic. Mai mult. Ea îşi propune. trebuie hrǎnitǎ în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin. teoria dezvoltǎrii durabile trebuie sǎ ofere rǎspuns la urmǎtoarea întrebare: Ce numǎr de populaţie poate suporta planeta Pǎmânt? Sau. Dacǎ aşa stau lucrurile. e) Economia mediului. Din perspectiva numǎrului. sǎ demonstreze cǎ profitul nu este totul şi. dacǎ îşi fixeazǎ atari ţinte. Întrebarea cheie la care dezvoltarea durabila trebuie sǎ rǎspundǎ aici este urmǎtoarea: Care este nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza. prin extensie. Economia mediului reprezintǎ o provocare pentru teoria dezvoltǎrii durabile în mǎsura în care ea încearcǎ. dezvoltarea durabilǎ este confruntatǎ cu o problema care se pune în termenii urmǎtori: exact acolo unde creşterea economicǎ trebuie sǎ câştige. atât cantitativ cât şi calitativ. În al doilea rând. de toleranţǎ. cu alte cuvinte. şi tentativa de a umaniza şi ecologiza economia. de aici. Definiţia dezvoltǎrii durabile induce ideea cǎ realizarea ei devine fezabilǎ doar în condiţiile in care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se manifestǎ un spirit asociativ. sǎ afecteze fericirea altuia. în plus. luând în considerare structura socio-profesionalǎ. nimic nu poate fi gândit aici dincolo de ceea ce înseamnǎ populaţie. în pofida tuturor criticilor. Cu alte cuvinte. ca sǎ rǎmânem în termenii definitiei dezvoltǎrii durabile. Şi. la judecata lui pareto se face apel pentru a se vedea ce rǎmâne din echitate atunci când cererea în creştere a populatiei este raportatǎ la o ofertǎ de capital: mediu relativ fixǎ? d) Eficienţa. exact acolo nivelul de educaţie al populaţiei suferǎ. Dezvoltarea durabila se vrea a fi. atunci ea se confruntǎ cu o problemǎ: cea a integrǎrii mediului şi problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice. gradul de instrucţie şi calitatea populatiei. logica dezvoltǎrii durabile nu mai permite ca sǎnǎtatea populatiei sǎ fie sacrificatǎ intereselor de profit. marea problemǎ sau marea confruntare pe care o incearcǎ dezvoltarea durabilǎ este de a gǎsi compatibilitǎţile necesare între mecanismele economice propulsate de mobilul profitului şi finalitatea socio-umanǎ a dezvoltǎrii. prezintǎ importanţǎ şi repartiţia populatiei în creştere pe cele doua mari zone: urban şi rural. solidaritate şi grijǎ reciprocǎ. Spunem aceasta pentru cǎ demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rǎmas. Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltǎrii durabile nu este o chestiune 17 . întrebǎrile care-şi aşteaptǎ rǎspuns: • migrarea populatiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacǎ da. în condiţiile date ale progresului tehnic. Şi. Tocmai acolo. analfabeticǎ sau semianalfabeticǎ. o lume în creştere numericǎ. printre altele. Dintre acestea. de fapt. Ea nu-şi propune sǎ înlǎture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi societǎţii. proiectul dezvoltǎrii durabile duce la optimul lui Pareto. unul în virtutea cǎruia binele şi bunǎstarea unuia nu trebuie. ce şanse sunt ca aceastǎ populaţie tot mai numeroasǎ sǎ trǎiascǎ într. adicǎ în ţǎrile lumii a treia. Filosofia dezvoltǎrii durabile nu este şi nu poate fi potrivnicǎ eficienţei. Şi. în nici un fel. pâna când şi în ce condiţi? • care sunt factorii implicati ce influenţeazǎ raportul optim populaţie urbanǎ populaţie ruralǎ şi unde se situeazǎ pragul critic al acestei proporţii? În al treilea rând. dominant. mai importante se dovedesc a fi: a) Constrângerea demograficǎ. de aici. numai. Întâi.un mediu perfect conservat şi sǎ se hrǎneascǎ tot mai bine? Din punctul de vedere al structurii. care sunt capacitatea bioticǎ şi putinţa de a hrǎni o populaţie în continuǎ creştere a planetei noastre? Şi. o dezvoltare umanǎ. fǎrǎ a afecta echilibrul mediului? c) Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii.Ca orice proiect de anvergurǎ. cǎ acesta nu poate fi gândit prin el insuşi. structurǎ şi sǎnǎtate. prin definiţie. dezvoltarea durabila presupune o evoluţie procesuala realizabilǎ prin rezolvarea unor probleme.

• cǎutarea permanentǎ de substituienţi şi tehnologii alternative. • implicarea directǎ a statului în politica economicǎ şi socialǎ pentru a stabili regulile jocului si a reglementa consumul de resurse (N. Politicile dezvoltǎrii durabile Dezvoltarea durabila nu este o purǎ filosofie.4. • distribuţie a rezultatelor aducǎtoare de progres social. respectiv.5. academic. unele cu grave consecinţe.facilǎ. • un cult pentru durabilitatea produsului. • educaţie şi grijǎ faţǎ de roadele creşterii în locul lǎcomiei umane. epatant dar în multe puncte desprins de realitate. dupǎ exemplul naturii. • efort consistent de economisire. închizând cercul şi creând bunuri fǎra poluare şi somaj. prin:  definirea clarǎ şi respectarea strictǎ a drepturilor de proprietate. • filosofia raţionamentului în locul logicii profitului.colectare (colectare .G.refinanţare). 1.  Participarea mai insistentǎ a lumii a treia la procesul dezvoltǎrii şi la roadele acestuia. cu pǎstrarea calitǎţii bunurilor. Programe de dezvoltare ale UE şi altor state dezvoltate cuprind în analitic mǎsuri ce se desprind din teoria dezvoltǎrii durabile. bazat pe: • "întreprinderea trivalentǎ" . • "Producţii curate" cu cât mai putini poluanţi şi cu cât mai puţine deşeuri. • scoaterea consumului de sub influenţa efectului fetişizant al publicitǎţii. 18 . preluând din amonte şi furnizând în aval. cu forme concrete în: • aplicarea de standarde şi alte mǎsuri de reglementare şi control.  Promovarea unui nou tip de creştere economicǎ caracterizat prin: • o campanie severǎ impotriva risipei. cât si limitele impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.5. prin: • instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea tuturor resurselor.Roegen).  internalizarea pe calea taxelor.  sisteme de garanţie . cu rol de mijloc şi scop. superformalizat şi. dacǎ factorii care acţioneazǎ asupra celor douǎ momente importante.4.  negocierea directǎ între agenţii economici. 1.  permise de poluare sau exploatare. • agriculturǎ biologicǎ. direct. • colaborare între generaţii. reducerea consumurilor specifice de materii prime si energie. Ciclicitatea activitǎţii economice 1.1.  Promovarea unui nou mod de consum.  Promovarea unui nou mod tehnic de producţie. prin aceasta.  Soluţia etaticǎ.firma obişnuitǎ "sǎ trǎiascǎ în reţea". Ea a inspirat şi inspirǎ politica economicǎ şi socialǎ pe multiple direcţii. La nivel de principii. Dac dificilǎ sarcina atât inerţiile puternice ale unui sistem teoretic doct. • reconsiderarea importanţei reciclǎrii. Ciclicitatea . • aplicarea principiului poluatorul plǎteşte. politica dezvoltǎrii durabile înseamnǎ:  Creşterea preocupǎrii pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea ce impoune. aceasta însemnând: • reconsidererea noţiunii de trebuinţǎ.  Soluţia pieţei.trǎsǎturǎ a dinamicii economice Creşterea economica nu ar cunoaşte discontinutǎţi.

nu atât fluctuaţiile sezoniere sau întâmplǎtoare datorate unor factori aleatori. reţin atenţia. dupǎ numele economistuilui rus N. fǎrǎ a fi încadrabile într-un tipar exact. sau "de afaceri" sau cicluri Juglar. noi şi vechi. Ciclul lung suprprinde mişcarea economiei pe o perioadǎ de 40-60 ani. acesta nu mai corespunde. cunoscute şi atrase în circuitul economic. în baza unor lungi şi temeinice observaţii şi analize. un nou management etc. a utilizǎrii noilor resurse descoperite dar şi a cererii de consum modificatǎ între timp. dǎ roade. evoluţia producţiei agricole. Explicabile şi motivate sunt doar politicile anti-crizǎ. politici etc. "seculare" sau Kondrate. Pe acest temei. ar trebui sǎ beneficiem de o unitate de vederi şi abordǎri teoretice. dupǎ numele economistului C. noi tehnologii. o tipologie a ciclurilor. Kondratiev care le-a studiat în premierǎ. Pentru o anumitǎ poerioadǎ de timp. observabila încǎ din timpurile descrise în Vechiul Testament.D. precum şi de tehnologiile concepute a exploata aceste resurse. Juglar care le-a analizat în mod deosebit şi ciclurile scurte care vizeazǎ fie fluctuaţiile unui factor de producţie fie pe cea a stocurilor sau a proceselor inflaţioniste. gradul de ocupare. dar cu deosebire evoluţia ciclicǎ a marilor descoperiri ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice explicǎ desfǎsurarea sub forma unor unde lungi a vieţii economice. a raţionalitǎţii. se pregatesc sǎ rezolve problemele create de vechiul mod tehnic de producţie şi sǎ rǎspundǎ noii cereri de consum. tehnologie şi organizare corespunde unei faze descendente când ritmurile de creştere.. Ne atrag.producţia şi consumul. în mod deosebit. Sub raportul eficienţei economice. Perioada de tranziţie poate cǎpǎta forma unei crize structurale iar durata ei depinde atât de forţa inerţialǎ a vechiului sistem tehnic şi organizatoric cât şi de radicalitatea cu care se impune inovaţia tehnologicǎ chematǎ sǎ ofere un nou "produs" consumatorilor. nu se poate realiza într-o economie a cǎrei dinamicǎ se produce nu numai sub impulsul elementelor conştiente şi reglabile. considerǎm a fi demne de reţinut urmǎtoarele: În primul rǎnd. la fel cum impresionant este şi numǎrul unor mari economişti care s-au aplecat asupra subiectului. sociale şi politice numitǎ crizǎ. Atunci 19 . Sub incidenţa acestui din urmǎ factor capǎtǎ contur şi fizionomie modul tehnic de producţie. Evenimente şi imprejurǎri precum rǎzboaiele. practic. adicǎ acelea care îşi propun sǎ previnǎ. Din punctul acesta de vedere politicile anticiclice nu-şi au raţiune şi nici finalitate. uniformǎ ci una fluctuantǎ. Iar rezultatul final al acţiunii acestor factori. endogeni şi exogeni economiei. tehnica de producţie aleasǎ în funcţie de resursele existente. sociali. rǎspunde aşteptǎrilor de performanţǎ tehnicǎ şi economicǎ. Contrar însǎ acestui lucru multitudinea opiniilor cu privire la evoluţia ciclica a economiei este impresionant[. Noi resurse. de cca 20-30 ani. sǎ evite sau sǎ "indulceascǎ" momentul de rupturǎ. Ceea ce reţine teoria economicǎ relativ la acest subiect este o sintezǎ a dinamicii economiei înregistratǎ statistic. Ne intereseazǎ. În al doilea rând s-a pus în evidenţǎ. ci cu deosebire acele fluctuaţii în a cǎror traiectorie se regǎsesc elemente şi trǎsǎturi ce se repetǎ cu o anumitǎ regularitate. "falia" generatoare de probleme economice. învestiţiile etc. Cu alte cuvinte. in tehnicǎ. deci. atenţia fluctuaţiile ciclice. suferǎ. ciclurile decenale. Dupǎ aceastǎ perioadǎ apar semnele de epuizare ale modului tehnic de producţie cunoscut. Aceasta corespunde unei faze ascendente a ciclului care se soldeazǎ cu rezultate pozitive în planul creşterii şi dezvoltǎrii economice. În cadrul acesteia. a stocului de aur. şi ca o sintezǎ a sintezelor. ci şi al automatismelor intrinseci economiei de piaţǎ. cu suişuri şi coborâşuri. o reflectare a unei realitǎţi în mişcarea sa ciclicǎ. ciclurile lungi. La confluenţa tuturor acestora. dinamica economiei nu este una liniarǎ. rezultat vizibil si inregistrat statistic. au loc restructurǎri ample ale economiei. Implementarea de elemente. le-ar situa în permanentǎ şi deplinǎ armonie. naturali. riguros. aici. Pe acest fundal. Începe o fazǎ de tranziţie în care inerţia vechiului mod de producţie se suprapune cu apariţia şi manifestarea unor elemente aparţinând unei noi tehnici de producţie. evoluţia prin ciclu a economiei pare a se înscrie în ceea ce se numeşte firesc şi natural. este cǎ economia a evoluat şi evolueazǎ în "valuri". Dar acest lucru nu se realizeazǎ şi.

În literatura pe aceastǎ temǎ denumirea celor patru faze nu este aceeaşi. falimente în lanţ. cursuri scǎzute la bursǎ. volum mare al vânzǎrilor. Dar. Samuelson. somajul masiv. Ele variazǎ de la o perioada la alta şi chiar de la o ţarǎ la alta. perioada cuprinsǎ între bornele anilor 1949-2000. Aceasta pentru cǎ momentul crizei ca atare se suprapune în timp cu punctul maxim atins în evoluţia vieţii economice aşa cum. ocupare cât mai deplina. Creşterea gradului de ocupare incurajeazǎ consumul iar inviorarea se transformǎ într-un nou avânt (intervalul D . cu ritmuri mai reduse de creştere a PIB. criza mamei se suprapune cu naşterea unei noi vieţi. Ceea ce meritǎ a fi reţinut este tendinţa de a înlǎtura din terminologia ciclului decenal cuvântul crizǎ. În acelaşi timp. expansiune. Înviorarea (intervalul C . Ciclul decenal a captat. o perioadǎ de recesiune. atenţia unui mare numǎr de cercetǎtori. Grand Larousse Encyclopedique. reducerea ratei profitului. În mod ideal. se opreşte la: crizǎ.A. credit ieftin. un ciclu economic ar putea fi reprezentat astfel: Luând pe cele douǎ axe un indicator important al creşterii economice (PIB) şi timpul. dar. palierul de refacere incoompletǎ. de-a lungul istoriei. a investiţiilor productive şi a reducerii şomajului. literatura de specialitate reţine un numǎr de factori cu acţiune cunoscutǎ a fi comunǎ. de la economia politicǎ clasicǎ şi pânǎ în prezent.5. 18. Factori şi cauze diferite.E) se caracterizeazǎ prin creşteri ale producţiei. de înlocuire sau modernizare a managementului şi a sistemului informaţional. în acelaşi timp. cu o stagflaţie care a erodat performanţele economice dar. Depresiunea (intervalul B . Se produce o cotiturǎ serioasǎ. expansiune şi apogeu. ciclurile economice nu s-au dovedit a fi identice. în acelaşi timp. a cursului acţiunilor la bursǎ.C) este o fazǎ în care se resimt din plin consecinţele crizei: stagnarea economicǎ. cele patru faze ale ciclului economic. profituri considerabile şi climat de încredere.D) marcheazǎ depǎşirea punctului cel mai de jos al ciclului economic şi se caracterizeazǎ printr-o reluare treptatǎ a procesului de creştere a cererii efective. P. analizeazǎ fenomenul în termenii: restrângere. credit ieftin. Privit prin prisma principalelor sale secvenţe. inviorarea si avântul.2 are urmǎtoarea semnificatie: Faza de avânt economic (intervalele de timp A . reducerea cererii efective. Ciclul real se poate suprapune sau nu pe acest cadru. fie ca amplitudine. Este ciclul prin care viaţa economicǎ şi afacerile "pulseazǎ" la intervale de 10-12 ani. Dintre aceştea amintim: 20 . inflaţie redusǎ. se trece la o nouǎ fazǎ ascendentǎ iar persistenţa unor fenomene pozitive (investiţii. Pentru analizǎ. Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi. Din punctul acesta de vedere este şi definit ca fiind perioada care ţine de la începutul unei crize pâna la începutul urmǎtoarei crize. înviorare. le-a urmat. Sursele fluctuaţiilor economice Forma schematizatǎ a ciclului prezentat este una idealǎ. depresiunea. Ca o consecinţǎ a acestui fapt. gradului de ocupare.E). explicǎ acest lucru. Celor "treizeci de ani glorioşi" de dupǎ rǎzboi. creşterea nivelului de trai) se accentueazǎ.B şi D . acompaniatǎ de o revoluţie în domeniul tehnic şi informaţional fǎrǎ echivalent în istorie. de involuţie a economiei şi climatul afacerilor pǎleşte considerabil. începând cu anii '70. aşa cum ne aratǎ fig. Şi exemplele ar putea continua. este cunoscutǎ şi încercarea de a comprima cele patru faze în douǎ. Criza (punctele B şi E din grafic) este o fazǎ în care expansiunea se opreşte şi apar fenomene negative precum: scǎderea producţiei. dupǎ opinia specialiştilor. caracterizaţi printr-o creştere economicǎ de excepţie. a standardului de viaţǎ etc.când filosofia noului mod tehnic de producţie s-a impus. o fazǎ de cǎutǎri de noi tehnologii. a volumului de credit oferit de bǎnci. depresiune.2. investiţiilor. de exemplu. cu toatǎ variaţia lor temporalǎ şi spaţialǎ. ciclul decenal cuprinde patru mari faze: criza. 1. a investiţiilor. se preteazǎ mai bine ciclul cu patru faze. creşterea stocurilor de marfuri nevândute. a falimentelor. fie ca numǎr. respectiv faza de ascensiune (boom economic) şi faza de regres.

Influenţa investiţiei ca fenomen provocator de fluctuaţii economice este pusǎ în evidenţǎ prin principiul acceleratorului. la care se adauga cea bugetarǎ şi financiarǎ. de aici. într-adevǎr. cele douǎ principii ofera baza explicativǎ pentru o evoluţie prin dezechilibru a economiei. prin propria-i dinamica. alǎturi de investiţii. acestea depind. în mod necesar strânsǎ. de raportul dintre rata dobânzii si rata speratǎ a profitului: nimeni nu va investi decât atunci când cota speratǎ a profitului va depǎşi nivelul dobânzii. Reamintimn cǎ multiplicatorul semnificǎ o creştere de "n" ori a venitului faţǎ de o creştere iniţialǎ a investitiei. Mânuind politica preţului si a fiscului statul poate influenţa. Pe lângǎ neincrederea cǎ oferta de bunuri nu creazǎ. Analiza factorilor de influenţǎ trebuie. În faza de involuţie a unui ciclu. fie cǎ îl frâneazǎ. cauzator al derulǎrii ciclului. el are întotdeauna aceeaşi sursǎ: producţia. Say. efectuatǎ fie de intreprinderi publice (regii autonome) fie de administratia de stat. printre altele. veniturile noilor angajaţi. Iatǎ un exemplu: pe mǎsurǎ ce procesul de inviorare îşi face simţitǎ prezenţa.a. Investiţia. o inversare a succesiunii fazelor din perioada de avânt. El este. o cerere corespunzǎtoare. odatǎ cu el.d. imprimǎ consumului o anumitǎ autonomie. noi venituri şi o noua cerere de consum. pentru J. contribui la autonomizarea faţǎ de producţie. dinamica si structura consumului.consum cât şi un instrument al politicii anti-crizǎ cu scop stabilizator: de satisfacere a unor nevoi colective. poate constitui atât un factor ce influenţeazǎ. el a pus rǎmânerea in urmǎ a consumului si pe seama unei inechitabile repartiţii a venitului naţional. de reducere a inflaţiei. în depresiune. a imprumutului sau a cumpǎrǎrii de acţiuni. Ş. Volumul acesteia este în funcţie de venit. La rândul sǎu.a) Comportamentul în actul de consum. Th. Veniturile mǎrite pot susţine o creştere a cererii de consum. pot stimula sau frâna investiuţiile private. Distingem. în concepţia keynesianǎ. au vǎzut în rǎmânerea în urmǎ a consumului o cauzǎ demnǎ de luat în seamǎ in ce priveşte originea evoluţiei ciclice a vieţii economice. Cât priveşte variaţia dimensiunii ca atare a investiţiei şi. Separat sau cumulat. iar acceleratorul indicǎ o creştere mai mult decât proporţionalǎ a productiei de mijloace de producţie faţa de cea a bunurilor de consum. Malthus a explicat crizele şi evoluţia fluctuantǎ a economiei prin rǎmânerea în urma a consumului.m. R. o functie de venit (venit care se creazǎ tot prin intermediul producţiei) dar nu numai. vǎzutǎ prin prisma modului concret şi a surselor de finanţare a investiţiei. Factori subiectivi care. Numai cǎ ei eu realizat o analizǎ integratoare. Teoria insufucienţei consumului a fost sustinut şi de Sismondi. politica de credit. ecuatia producţie . vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor create era o chestiune realizabilǎ prin legitǎţile obiective ale pieţei libere. poate schimba. Subminând "legea debuşeelor". Politica creditului de consum poate. Consumul este. echilibrul producţie . cea de-a doua componenta a cererii globale. b) Comportamentul în actul investiţional. Creşterea consumului determinǎ sporirea corespunzǎtoare a producţiei. 21 . Marx şi ulterior Keynes. "Legea debuşeelor" prin care în oferta creatǎ de producţie cererea este implicitǎ. politica de credit. prin propria-i variaţie. Astfel. În acelaşi timp. dintre producţie şi consum a oferit de multa vreme o cauza a fluctuaţiilor economice.consum. suprapunerea sa cu producţia care i se adreseazǎ nu este însǎ perfectǎ. Pe acest temei. investiţia privatǎ. prin ea însǎsi. deci. la rându-i. Corelaţia. o componenta de bazǎ a cererii globale. fie cǎ stimuleazǎ apetitul pentru consum. dar nu numai. E necesar şǎ mai avem în vedere şi faptul ca o firmǎ poate realiza o investiţie pe calea autofinanţǎrii. multiplicatorului (sau cumulat) şi cel al supracapitalizǎrii sau suprainvestiţiilor. mai întâi.B. in cadrul cǎreia subconsumul reprezintǎ doar un element. Sporul de producţie creazǎ noi locuri de munca. investiţia publicǎ. comportamentul intreprinzǎtorului în actul investiţional. costuri şi stabilitatea climatului politic. gradul de ocupare creşte şi. şomajul dintr-o ramurǎ poate conduce la scǎderea cererii pentru produsele altor sectoare şi. de asemenea. de aceea. de resorbţie a şomajului.

descoperirea şi cucerirea unei noi pieţe. tehnic şi economic. la o penurie a acestora din urmǎ. În felul acesta. o poltica de expansiune a creditului declanşeazǎ urmǎtorul mecanism: rata dobânzii curentǎ (a pieţei) se reduce sub cea naturalǎ (care corespunde echilibnrului dintre cererea şi oferta la capitalul de imprumut). ca urmare. organizatoric etc. O creştere a emisiunii monetare. De acest lucru s-a ocupat. cale de depǎsire a fazei descendente a ciclului. sunt valorificate prin inovaţii (aplicarea comercialǎ a invenţiilor). în context. îndeobşte. Printr-un proces de "distrugere creatoare". se renunţǎ la investiţii în sectorul producǎtor de mijloace de producţie. Momentul de crizǎ impune identificarea a noi posibilitǎţi tehnice. bǎncile ridicǎ nivelul dobânzii pentru a-şi asigura nivelul minim de eficacitate. Va fi suficient ca o nouǎ politica de credit ieftin sǎ fie lansatǎ pentru ca ciclul sa reinceapǎ. prin noi descoperiri. în elementul forte al osaturii cadrului material al evoluţiei ciclice. cu deosebire originea şi evoluţia ciclului lung. vechile structuri de producţie sunt înlǎturate şi înlocuite cu altele. calitativ superioare. Acesta atribuie. se ajunge la un exces de mijloace de producţie relativ la scopul pentru care sunt concepute . Toate aceste componente şi faţete ale ideii noi dau continut unui anumit mod tehnic de producţie. odatǎ apǎrute sub forma invenţiilor. Paris. Inovaţia în procesul inovational explicǎ. Curba acesteia atinge punctul maxim când progresul tehnic.A. apariţia şi evoluţia în "valuri" a ideilor noi are drept consecinţǎ variaţia nivelului dezvoltǎrii economice. e. ştim bine. Marx.Fenomenil supracapitalizǎrii sau suprainvestiţiilor. Procesul este de naturǎ sa declanşeze un nou ciclu decenal şi sǎ se constituie. o creştere economicǎ. a unor noi surse de materii prime.şi. cât si în bazǎ a acestuia. se reduc investiţiile pentru sectorul bunurilor de consum. suferǎ o simţitoare încetinire în fazele de boom. celei a investiţiilor. indirect. O idee noua. şi-a gǎsit o variantǎ elaboratǎ de tratare în lucrǎrile lui Friedrich Hayek. Théorie de l'évolution économique. încrederea populaţiei în monedǎ. Momentul de tensiune. la o ratǎ micǎ a dobânzii întreprinzǎtorii se vor imprumuta masiv şi vor investi în ramurile de activitate care asigurǎ productivitatea maximǎ. care se întinde şi constituie faza descendentǎ a unui ciclu este depǎşit. Schumpeter drept factorul fundamental care explicǎ evoluţia vieţii economice30. Este punctul in care modul tehnic de producţie conceput în baza unor inovaţii trecute şi-a epuizat capacitatea de a produce progres. în mod deosebit. pe cale de consecinţǎ. Inflaţia poate modifica sau chiar perverti acest mecanism. respectiv în sectorul mijloacelor de producţie. economice şi organizatorice. se difuzeazǎ în masǎ. in paralel. originea ciclului. şi faptul cǎ stabilitatea monetarǎ.crearea de bunuri de consum . aduce un spor de eficacitate şi progres. de fapt. 1935. are. cu o mare cadenţǎ în perioada de crizǎ. ieftineşte creditul şi deschide calea relansǎrii economice. Ieşirea din impas se face printr-o politica de decapitalizare sau "dezinvestiţii". inovaţia se constituie atât în mijloc. De reţinut. politicii de credit şi. Ideile noi. prin inserţia sa în economie. În urma acestei politici de "decapitalizare" se ajunge la situaţia unei mai bune utilizǎri a resurselor între cele douǎ sectoare. proces însoţit de creşterea şomajului. ca moment generator al rupturii şi reinceperii unui nou ciclu. Potriovit opiniei sale. la anumite intervale de timp (8 . Moneda a fost şi a rǎmas un important factor al conjuncturii economice. 22 . El a observat cǎ datoritǎ uzurii morale. în mǎsura în care nu este inflationistǎ. induce uzura moralǎ a mijloacelor tehnice aflate deja în funcţiune. El distinge cinci categorii de inovaţie: aparitia unui bun nou. ceea ce va antrena şi un proces de deflaţie. Daloz. Acest proces.12 ani) are loc înlocuirea şi lǎrgirea capitalului fix productiv. Inovaţia înseamnǎ progres tehnic iar acesta. Schumpeter. descoperirea unei noi metode de organizare. la limitǎ. d) Inovaţia a fost gǎsitǎ de J. Ciclicitatea dezvoltǎrii economice predeterminǎ ciclul procesului inovational dupǎ cum. fondatǎ pe suportul 30 J. Dar poate foarte bine influenţa şi pe cel scurt. alǎturi de cheltuielile populatiei pentru bunuri de folosinţǎ îndelungatǎ şi construcţii de locuinţe. K. identificarea unei metode de producţie mai eficace în cazul unui bun deja existent.

Interpretarea monetarǎ a emisiunii ciclice. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmatǎ de o fazǎ de expansiune dupǎ cum o reducere considerabilǎ a stocului de monedǎ s-ar solda cu scǎderea ritmului activitǎţii economice. a vǎzut în abuzul de credit originea perturbaţiilor economice. principala cauzǎ a fluctuaţiilor ciclice. R. mergând pe o judecatǎ asemǎnǎtoare. a ajuns la concluzia cǎ lipsa de flexibilitate a creditului reprezintǎ factorul esenţial cauzator al crizelor. Stabilind originea mişcǎrii economice ciclice în fluctuaţiile masei monetare.electoralǎ a unui guvern şi evoluţia ciclicǎ a economiei. aceasta determinǎ o creştere a preţurilor care la rându-i incurajeazǎ producţia. Iar acest lucru inseamnǎ şi un impuls pentru o nouǎ evoluţie economicǎ. aprobarea finanţǎrii încǎ trei luni şi demararea lucrǎrilor încǎ douǎ luni. Dacǎ intre concepţia modelului şi evoluţia fapticǎ a fenomenelor nu existǎ contradicţie. Nu este mai puţin adevarat cǎ evoluţia sinuoasǎ a populaţiei se realizeazǎ pe fondul şi ca urmare a evoluţiei ciclice a economiei. Creşterea veniturilor poate induce un soc expansionist al ocupǎrii şi al producţiei. un asemenea mecanism trebuie înlǎturat. programele electorale ţintesc. Aceasta ar fi de naturǎ sǎ tempereze amplitudinea fluctuaţiilor ciclice şi sǎ menţinǎ un ritm relativ constant de creştere economicǎ. dupǎ ce un anumit mecanism a stimulat dezvoltarea economiei şi şi-a atins propriile-i limite. O reducere a natalitǎţii este urmatǎ de o succesiune inversǎ a efectelor. o reducere a ratei dobânzii face un proiect profitabil dar. a investiţiilor şi a gradului de ocupare. a mecanismului economic. o majorare a resurselor de munca. Dimpotrivǎ. g) Mecanismul de funcţionare a economiei. Friedman. Fixându-şi şi drept ţintǎ moneda şi legitǎţile ei. Juglar. prin promosiuni de creştere a veniturilor.L. Friedman considerǎ cǎ variaţia stocului monetar anticipeazǎ variaţia veniturilor şi. Dacǎ însǎ automatismele sufocǎ viaţa. fie prin contradicţie cu miscarea datelor empirice. Sombart. ca reregulǎ cu efect stabilizator. ca subiect al cererii de consum etc. cu efecte benefice pentru dezvoltarea economicǎ. fie prin repetiţii care ajunge la un moment dat la un anumit prag limitǎ. Forma cea mai elaborata a monetarismului o gǎsim însǎ în lucrǎrile economistului american M. h) Factorul politic. automatismele create asigurǎ cadenţa doritǎ în derularea vieţii economice. deci. E 23 . Periodic. În acest cadru teoretic. ele trebuie înlǎturate. C. de exemplu. Mai târziu. o creştere a populaţiei inactive şi a sarcinilor sociale ale statului. binele individual si cel colectiv. monetariştii sunt cei mai convinşi cǎ la originea alternanţei fazelor de prosperitate şi depresiune stǎ modificarea masei monetare aflatǎ în circulaţie. ulterior. Primul care a susţinut acest lucru a fost W. a potenţialului productiv şi a celui de consum. teoriile monetare fac din excedentul sau insufiucienţǎ acesteia şi a creditului. De obicei. intocmirea şi aprobarea proiectului dureazǎ şase luni. pe cea a ciclului economic. Depǎsirea se face prin schimbare. O creştere demograficǎ produce în timp urmǎtoarele efecte: iniţial. dezvoltând teoria lui Juglar. reprezintǎ o garanţie solidǎ pentru o creştere sustinutǎ şi continuǎ. Hawtrey. creşterea producţiei devanseazǎ la un moment dat stocul de moneda ceea ce conduce la crizǎ. declanşeazǎ obişnuinţe. doctrina monetaristǎ a adoptat. în ideea de a câstiga voturi. f) Factorul demografic influenţeazǎ evoluţia ciclicǎ din multiple unghiuri şi direcţii: ca sursǎ de munca. prin aceasta. odatǎ conceput. conform "procedurilor". autonomǎ. în concepţia friedmanianǎ. în acest sens. Economistul polonez Michael Kalecki atrǎgea atenţia cǎ existǎ o strǎnsǎ legǎturǎ între politica pre şi post . Dacǎ. automatisme. ca potenţial intelectual. principiul dupǎ care rata emisiunii monetare trebuie sǎ fie egalǎ cu cea a creşterii PIB-ului.real al unei economii prospere. se creazǎ necesitatea perfecţionǎrii sau schimbǎrii lui. Un anumit model macroeconomic de funcţionare a economiei. în sensul cǎ mişcarea sa nu este indusǎ prin ciclul afacerilor. Modelul "birocraţiei productive" germane este un exemplu. se sprijinǎ pe ideea ca moneda este o variabilǎ independentǎ. El a nutrit convingerea ca la originea crizelor de supraproducţie stǎ o emisiune excesivǎ de monedǎ metalicǎ.

căruia îi poţi doar constata existenţa şi explica mecanismele.1. dimpotrivǎ. impopulare dar necesare. de primǎ sau secundarǎ importanţǎ. în principal..). • progresul tehnic. iar apoi fiziocraţii. expansiune. dezvoltarea economică este caracterizată prin acumularea capitalului. fluctuaţii bruşte ale cursurilor unor valute cu rol cheie în sistemul monetar internaţional. politica înarmǎrilor etc. Acest proces este posibil prin lărgirea pieţei naţionale. Iaşi. Toţi concurǎ insǎ la fixarea traiectoriei ciclului. generată de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului. Un loc aparte îl ocupă în evoluţia seculară a gândirii economice referitoare la dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun în lucrarea “Prolegomene”. apărută în 1377. cercetând în manieră diferită cauzele şi modalităţile sporirii bogăţiei. modul cum se deruleazǎ şi rezultatele alegerilor. relaţiile economice internaţionale o puteau suplini cu eficacitate. menţionǎm printre aceştia: preţul unor materii prime de bazǎ şi al energiei (a se vedea efectele şocurilor inregistrate în preţul petrolului). ciclurile agricole şi. • căutarea de profit individual. aleatori care pot imprima conjuncturii economice scǎderi de ritm sau. de aici. cit. Neculai Clipa. în consecinţǎ se impun mǎsuri de asanare. pentru realizarea creşterii economice. clasicii evidenţiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces ţineau de factori macroeconomici care influenţau mediul desfăşurării activităţii economice. Nepunându-şi problema de a-l genera. unul sau doi factori pot da nota dominantǎ. în baza unei temeinice cunoaşteri. îndeosebi în opera lui Aristotel. Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism. ca pondere şi influenţǎ. 1 24 . chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-şi realizeze propria dezvoltare. Cu titlu emunerativ.posibil însǎ ca dupǎ ce a câştigat alegerile. Clipa. ale acelor ramuri cu care agricultura se aflǎ in legǎturǎ.18. Fiecare din aceşti factori. Pe lǎnga aceşti factori cu acţiune constantǎ şi consistentǎ. unde susţinea că. i) Factori naturali explicǎ. fluctuaţii ample şi bruşte ale cursului acţiunilor la marile burse de valori din lume. surprinderea şi fixarea lor intr-un sistem. este de maximǎ importanbţa pentru conturarea unei politici economice cu sorţi de izbândǎ.20-30. au abordat şi aspecte care ţin de procesul creşterii şi dezvoltării economice2. era accesibilă oricărei ţări. era necesară reunirea a cinci categorii de factori: • creşterea demografică. El este imaginat ca un fenomen natural. op. cu greutate specificǎ apreciabila în ansamblul cauzelor evoluţiei ciclice existǎ şi factori şoc. Mercantiliştii. 2 Vezi N. spontan. În anumite perioade. p. Toţi explicǎ amplitudinea buclelor din evoluţia sinuoasǎ a economiei şi modul în care fazele ciclului decenal se interfereazǎ cu cele ale ciclului secular. mişcǎri sociale de amploare (revoluţii. rǎzboaie etc. apoi a celei internaţionale şi prin diviziunea muncii. guvernul sǎ constate cǎ inflaţia rezultatǎ prin creşterea veniturilor erodeazǎ plusul de creştere şi cǎ. Capitolul 2 Geneza teoriei dezvoltării 2. p. La clasicii economiei politice. Dezvoltarea economică spontană. De aceea. implicit. Precursori şi clasici Idei privind creşterea şi dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apărute încă în antichitate. se interactioneazǎ şi genereazǎ tendinţe în derularea ciclului economic. 1989. • respectul proprietăţii private şi • solidaritatea instituţiilor politice şi juridice1.

era creşterea productivităţii muncii în agricultură. alături de Th. şi. în consecinţă. caracterizându-se din toate timpurile prin starea de barbarie şi de sărăcie observabilă în momentul analizei. El pune însă în evidenţă faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina diferenţe în ritmul de creştere al economiilor. progresul tehnologic şi specializarea muncii în procesul adâncirii diviziunii ei erau în analiza lui Smith sursele creşterii avuţiei. legat de extinderea pieţelor şi adâncirea diviziunii muncii. la punerea în mişcare a acestui proces cumulativ. ieftinirea alimentelor putea fi realizată doar prin suplimentarea ofertei lor pe seama dezvoltării comerţului în special cu coloniile de peste mări. toată această parte a Asiei care este situată la o destul de mare distanţă de nord de Pontul Euxin şi de Marea Caspică. Creşterea era posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii tehnologii. Obţinerea unei productivităţi mai ridicate pe pământurile existente o vedea posibilă doar pe termen lung. de unde profituri ridicate. Pentru acest economist.componenta hotărâtoare a consumului muncitorilor industriali – la costuri scăzute. eficienţă prin specializare. p. mai ales pentru preocuparea lui privind randamentele descrescânde. Bucureşti. pe o cale prin care toţi au de câştigat. În acelaşi timp. ar fi inutilizabili pe piaţa internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export. Atât concurenţa cât şi comerţul liber contribuiau. . un nivel mai ridicat pentru economie privită ca întreg. Aceste elemente constitutive – capitalism. marele optimist al gândirii economice clasice. Adam Smith. 16-18. apoi a manufacturilor. Editura Academiei Republicii Populare Române. preocupat într-o mai mare măsură de repartiţia avuţiei. a comerţului exterior. Pe termen scurt. considera că structura instituţională a societăţii juca un rol crucial în stimularea progresului. În plus. altfel. comerţ liber – continuă să reprezinte elemente esenţiale ale gândirii despre dezvoltarea economică până în zilele noastre. De aici rezultă că schimbul internaţional putea antrena o transformare a structurii productive şi o creştere a capitalului disponibil în ţările mai puţin bine plasate. împreună. Acest progres se concretizează în dezvoltarea succesivă a agriculturii.permite amplificarea diviziunii muncii şi deci creşterea productivităţii.Adam Smith admite existenţa mişcărilor de capital şi efectul lor benefic asupra ţărilor mai puţin dotate. Motivaţia oferită de Smith asupra acestei “subdezvoltări” nu era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erau îndepărtate de mare şi nu dispuneau de o reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţului interior şi exterior.1. Vechea Scitie. Adam Smith constată faptul că vaste regiuni ale lumii (“Toată Africa interioară. David Ricardo credea şi el în posibilităţile de dezvoltare a societăţii capitaliste. Avuţia naţiunilor. îngustimea pieţei împiedica diviziunea muncii – sursa creşterii productivităţii muncii şi a bunăstării3. un pesimist. pe seama surplusului creat în agricultură. A. vol. o acumulare de capital mai mare şi o mai consistentă creştere a industriei. acumulare de capital industrial. Deşi considerat. De aceea. dar nu pe un termen indefinit de lung. în cele din urmă. Acumularea de capital fizic. De aceea se poate considera pe bună dreptate că Avuţia Naţiunilor pune în evidenţă maniera în care un mediu instituţional transformat poate debloca forţele dinamice ale creşterii într-o economie capitalistă competitivă.oferă un debuşeu factorilor de producţie care. Smith observă un progres istoric al tuturor economiilor. Tartaria şi Siberia”) sunt excluse de la acest proces istoric. În plus. care ar fi permis practicarea unor salarii mici. R. factorul care ar fi putut menţine acumularea capitalului în industrie. el subliniază dublul avantaj al schimbului internaţional asupra partenerilor: . o mai mare producţie şi. pe seama schimbărilor tehnologice. 3 25 . menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistenţe. Adam Smith. Malthus. Aceasta ar fi avut drept consecinţă obţinerea alimentelor . 1962.

ea nu oferă decât un punct de plecare pentru teoriile dezvoltării. supuse legii randamentelor descrescânde. p. a devenit un concept a cărui permanenţă s-a concretizat în binomul staţionaritate – dezvoltare sau staţionaritate – evoluţie. p. cit. fie de către o aristocraţie a proprietarilor de pământ. ceea ce ar fi determinat şi creşterea salariilor de subzistenţă ale muncitorilor angajaţi în industrie. chiar “starea staţionară” de care sa ocupat. pe termen lung considera că societatea nu se putea bucura de o creştere economică la nesfârşit. în funcţie de gradul de exploatare a resurselor naturale.52 4 26 . situaţia economică a majorităţii ţărilor Asiei rămâne cea care era încă la originile istoriei cunoscute şi rămâne aşa dacă nu este perturbată de influenţe străine5. atingerea stării staţionare putea fi destul de rapidă. mai ales prin ideile sale privind progresul tehnologic şi importanţa schimburilor internaţionale. ci se plasează în faze succesive ale dezvoltării.2 Locul lui J. op. 2. În pofida acestui pesimism influenţat într-o mare măsură şi de contemporanul său Thomas Robert Malthus cu faimosul său eseu asupra principiului populaţiei. chiar dacă Ricardo vedea în progresul tehnologic o cale de compensare a acţiunii legii randamentelor descrescânde. Histoire et analyse. o economie deschisă şi încurajarea comerţului liber constituiau pentru Ricardo căile compensării consecinţelor negative ale legii randamentelor descrescânde pe termen scurt. Paris. necesitatea luării în cultură a unor terenuri cu o mai mică fertilitate. prin concepţia sa privind dezvoltarea ca un fenomen natural. “Astfel. după părerea sa. John Stuart Mill. citat după Jacques Freyssinet. care anticipează cu un secol teoria rostowiană a stadiilor dezvoltării. Consecinţa acestui fapt nu putea fi decât reducerea venitului primit de capitalişti sub formă de profit. J. Aceste diferenţe se referă nu numai la cantitatea de bogăţii disponibile. deşi analiza clasică recunoaşte prin Smith şi Mill existenţa unor decalaje sensibile în nivelurile de dezvoltare atinse de diferite ţări. când societatea ar atinge aşa-numita “stare staţionară”. toate acestea s-ar fi repercutat asupra scăderii ratei creşterii economice pe locuitor. În final. arbitrariul puterii. Ricardo a deschis un drum fertil viitoarelor cercetări şi aplicaţii din secolul următor. O asemenea situaţie se datora faptului că surplusul agricol era prea mic pentru a putea asigura hrana unor lucrători ocupaţi în activităţi neagricole. Randamentele descrescânde generează costuri crescânde. chiar şi până la zero. În concluzie. De altfel. condamnată la o stagnare pluriseculară în faza agricolă. în mod implacabil. după cum arăta Michel Lutfalla4. la modul cum erau distribuite între membrii comunităţii. Principles of political economy with some of their applications to social philosophy. Creşterea economică în combinaţie cu expansiunea demografică ar fi determinat însă. 3-153 5 John Stuart Mill. L’État stationnaire. în caracteristicile sale generale. Stuart Mill. Stuart Mill exclude din această evoluţie aşa numita “societate asiatică” sau “orientală”. Lutfalla.Deci. astfel încât preţul alimentelor s-ar fi majorat. un aparat administrativ foarte dur. Ca şi Adam Smith. pe termen lung. În concluzie. Or. în “Principiile” sale. London. Thèse. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării M. 1963. prin teoria costurilor comparative căreia i-a dat fundamentele. O idee deosebit de valoroasă a lui J. insecuritatea proprietăţii bloca sau chiar anula orice iniţiativă privată. este că popoarele nu ajung la acelaşi stadiu de evoluţie. prin viziunea relaţiilor economice internaţionale benefice tuturor partenerilor la schimb. spontan într-o economie liberă. considerăm că. 1891. Cel care avea să încununeze opera clasicilor. p. constată marile diferenţe de avuţie între naţiuni şi între erele parcurse de omenire. ci şi la calitatea acestora. la mijlocul secolului al IX-lea. el era prelevat fie de către stat. ceea ce atrăgea după sine declinul ratei acumulării de capital..22. iată.

Ea va provoca o nouă investiţie care perturbează fluxul circular al stării staţionare. • moneda are un rol pur pasiv. Schumpeter. Ipotezele de plecare se referă la: schimburile comerciale sunt organizate. salariat cel mai adesea. care controlează o întreprindere fără a-i fi în mod necesar proprietarul. astfel încât nu există profit. Schumpeter face distincţie între două tipuri de economii: • una în “circuit staţionar”. dar având responsabilitaea efectivă a gestiunii. sub forma unui circuit fără evoluţie. neposedând nici o cauză endogenă de schimbare. văzut de Schumpeter în patru ipostaze8: • fabricant comerciant. îndeplineşte o funcţie cheie: aceea de a realiza combinaţii noi ale factorilor de producţie. 330361. Societatea are un rol deosebit de Benjamin Higgins. climatul în care se mişcă acest actor de prim rang al economiei. al cărei purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul. Cu un secol înainte întreprinzătorul îl interesase şi pe Jean Baptiste Say. 1935. Antreprenorul schumpeterian. 7 În franceză: Théorie de l’évolution économique.. Construcţia schumpeteriană este o teorie a dezvoltării focalizată pe inovaţie. Aceasta este esenţa dezvoltării. preocupată mai mult de problemele echilibrului şi preţurilor. esenţă a dezvoltării. diviziunea muncii şi libera concurenţă. în mod identic. 8 J. Paris. 6 27 . nici dobândă şi nici bancheri. un comportament individual şi colectiv favorabil. principles and policies. în engleză: The Theory of Economic Development. Higgins6 afirma pe bună dreptate că domeniul creşterii şi dezvoltării economice a fost aproape total neglijat în perioada 18701935. Trecerea de la primul tip la cel de-al doilea are ca vector. El se caracterizează prin: • existenţa doar a celor două forme ale venitului – rentele şi salariile – ale căror surse sunt factorii de producţie muncă şi capital. Acest proces însă nu se realizează de la sine: pentru ca antreprenorul să-şi poată exercita funcţiile. care constituie de fapt mediul. politică etc. • director. creatorul întreprinderii. În plus. Théorie de l’évolution économique. ca proprietar. nu există nici inovaţie şi nici întreprinzător. căreia îi descrie funcţionarea în condiţiile echilibrului general. p. neexistând nici credit. prevalează proprietatea privată. • cealaltă. inovaţia. 1959. Economic Development. în situaţie de dezvoltare. • fondatorul. Astfel se poate realiza trecerea de la “economia în circuit staţionar” la economia în dezvoltare. • metodele de producţie se bazează pe rutină şi sunt imuabile. London.Într-o voluminoasă lucrare apărută în 1959. în timp ce în engleză s-a adoptat cuvântul “dezvoltare” 7. • preţurile sunt peste tot egale cu costurile medii. Schumpeter publică în 1912 lucrarea Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung. Termenul “Entwicklung” a fost tradus în franceză prin “evoluţie” şi “dezvoltare”. Apariţia lui într-o economie subdezvoltată este condiţia necesară a trecerii la creştere economică. Joseph A. B. Şi totuşi. sociologică. trebuie să existe “reguli ale jocului” bine precizate şi respectate. Primul tip este de fapt un model. Această economie se află într-o situaţie de nedezvoltare durabilă. antreprenorul. ca o mişcare care se repetă mereu. Problems. având ca resort al progresului economic. ca element motor. antrenând apoi noi investiţii promovate de imitatori. este necesară întrunirea mai multor condiţii de natură psihologică. apărut înaintea revoluţiei industriale. acţionar sau salariat. ceea ce reprezintă de fapt inovaţia.A. • şef de industrie. de dominaţie a ştiinţei economice de către teoriile şcolii neoclasice.

Social Research. ideea circuitului staţionar şi a imposibilităţii depăşirii lui fără inovaţie şi fără existenţa întreprinzătorului pare acceptabilă ca punct de pornire în teoretizarea subdezvoltării ca stare seculară de nedezvoltare. op. • Cele trei componente ale dezvoltării în viziune schumpeteriană – forţa motrice (antreprenorul). inovaţia ar putea deveni imposibilă. antreprenorul schumpeterian nu există într-o economie subdezvoltată. cit. Dacă-l va trata cu ostilitate. inspirat din teoria echilibrului general. procesul (inovaţia) şi scopul (profitul) – nu se regăsesc în perspectivele de evoluţie ale ţărilor subdezvoltate ca elemente principale. După cum arăta Hans Singer. Cu toate acestea. ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care ea a atins un anumit nivel9. Singer. p. 9 28 . Obstacles to economic development. o serie de economişti îşi îndreaptă atenţia asupra unor ţări mai puţin dezvoltate. teoria dezvoltării elaborată de Schumpeter nu este o teorie a apariţiei dezvoltării.1. el nu poate apare decât ca produs al dezvoltării economice. economia fiind condamnată să nu mai iasă din starea staţionară.. încercând să explice cauzele rămânerii lor în urmă şi căile remedierii situaţiei lor. Nu sunt luate în considerare relaţiile economice internaţionale. mai ales după apariţia Teorei generale a lui Keynes. având în vedere o economie de piaţă caracteristică societăţii capitaliste dezvoltate. Transpunerea modelului schumpeterian al evoluţiei economice în realităţile lumii subdezvoltate are însă numeroase aspecte criticabile: • Conţinutul economiei cu circuit staţionar este total incompatibil cu ceea ce înseamnă funcţionarea unei economii subdezvoltate. aparţine lui Paul Rosenstein – Rodan care. Schumpeter l-a conceput ca pe un model pur funcţional. în prefaţa la ediţia engleză a cărţii sale. Spring 1953. sub forma primelor reflexiuni contemporane asupra problemelor înapoierii economice. Freissinet. Începutul. aşa cum vom vedea în continuare. Studierea rolului statului. teoria ortodoxă începe să se focalizeze asupra problematicii creşterii din economiile de piaţă funcţionale. sunt abordări pe care le putem considera de inspiraţie schumpeteriană. Este adaptabilă teoria schumpeteriană la explicarea subdezvoltării şi la descoperirea mijloacelor necesare pentru depăşirea ei? La o analiză superficială. forjând modele pentru surprinderea corelaţiilor dintre variabile macroeconomice ca economisirea. consumul total şi produsul naţional. investiţiile. 19-31. a instituţiilor în primul rând. că este vorba de o analiză a trăsăturilor pur economice ale societăţii capitaliste. care trebuie să preia şi o parte din funcţiile atribuite de Schumpeter antreprenorului. explicaţia coerentă pe care o propunea pentru legătura dintre situaţia de nedezvoltare şi cea de dezvoltare prin intermediul dinamismului inovaţiei lăsa să se întrevadă existenţa unei problematici generale a dezvoltării care înglobează şi analiza subdezvoltării. dacă nu-i va accepta activitatea şi dacă nu o va valoriza. luarea în considerare a factorilor exogeni economiei.important în susţinerea activităţii antreprenorului. • “Circuitul staţionar” are un caracter închis. 65. De asemenea prezentarea circuitului staţionar i-a inspirat pe mulţi autori în abordarea problematicii “cercului vicios”. Prezentare generală Până la al doilea război mondial nu au existat preocupări explicite privind studierea problematicii dezvoltării în ţările rămase în urmă. p. într-un articol publicat în Hans W. În timp ce. teoria lui Schumpeter privind dezvoltarea economică a constituit o sursă de inspiraţie pentru descoperirea altor piste posibile de cercetare a problematicii subdezvoltării.. citat după J. El însuşi declară. Capitolul 3 Teorii contemporane ale dezvoltării 3. Astfel. De aceea.

a unui aşa numit “big push”10. tributari teoriei clasice şi neoclasice a schimburilor internaţionale.Rodan. realizată prin şcoli şi curente aparţinând unor orientări diferite de sursa neoclasică. dezvoltarea extravertită şi reînnoirea neoclasică. punând în evidenţă necesitatea unui mare impuls. falsei paradigme şi teoria dezvoltării duale. reprezentate de teoria lui A. Dacă avem în vedere orientarea doctrinară. îndeosebi din America Latină. 3.W. Rostow şi de modelul Harrod-Domar. p. pe care să le exporte pentru a obţine resursele necesare finanţării importurilor şi creşterii economice. Industrialisation of Backward Areas. Principalele teme abordate se referă la paradigma centru-periferie.Viner. la care se adaugă gândirea reformistă a dezvoltării. relevând faptul că principalele obstacole în calea acestui proces constau în insuficienţa cererii şi în raritatea capitalului. Problems of Industrialization of Eastern and South-Eastern Europe.Haberler. se ocupa de rămânerea în urmă a ţărilor din Europa de Est şi de Sud-Est. 202-211. Cairo. Lewis şi cercetările empirice ale unor autori care văd dezvoltarea ca o schimbare structurală. a sărăciei şi lipsei de industrii”11. p. • Revoluţia dependenţei internaţionale. schimbul inegal (în cadrul şcolii structuralismului şi dependenţei). vol. modelului H-O-S (Heckscher – Ohlin – Samuelson). p. International Trade an Economic Development. a industrializării zonelor înapoiate. relaţiile financiare internaţionale. op. În favoarea acestei doctrine a dezvoltării prin liber schimb internaţional s-au pronunţat autori ca J. tranziţia spre socialism sau capitalismul monopolist din ţările subdezvoltate (la marxişti).Viner13 şi J. 1952. 11 Kurt Mandelbaum. care include teorii elaborate de economişti de formaţie preponderent neoclasică. anticipându-i pe susţinătorii strategiei creşterii echilibrate. de-abia emergentă12: • Teoria stadiilor liniare. cât şi la surplusul economic.Haberler14. în cadrul diviziunii internaţionale a muncii. • Modelele schimbării structurale. rolul statului. The Free Press. dualismul funcţional. doi ani mai târziu. 1945.2.. 13 J. considerau că ţările slab dezvoltate ar fi trebuit să-şi continue. 53. 1943. integrarea regională. Basil Blackwell.Todaro. care aduceau ca argumente Paul Rosenstein . având ca reprezentanţi economişti din vastul spaţiu al economiilor în curs de dezvoltare.III. Abordări ortodoxe ale dezvoltării După luarea la cunoştinţă a gravelor rămâneri în urmă care se înregistrau pe o parte considerabilă a planetei. cit. dar şi din afara ei. în legătură cu acumularea de capital şi industrializare. International Trade an Economic Development. dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură. Oxford. în producţia de materii prime. Economic Journal. specializarea în sectorul primar. economişti şi factori de decizie din ţările occidentale. Într-o analiză comparativă a teoriilor dominante ale dezvoltării economice. 10 29 . • Teoria noii creşteri. descoperea existenţa “cercului vicios al presiunii demografice. inclusiv autori marxişti ca Paul Baran şi Paul Sweezy. cu modelele dependenţei neocoloniale. scrie şi Kurt Mandelbaum care. Pe aceeaşi temă. dezvoltarea subdezvoltării. 1959. 67-92. reprezentată îndeosebi de abordarea lui W. 14 J. Todaro delimitează patru abordări. 12 Michael P.Economic Journal din 1943. El căuta să demonstreze necesitatea industrializării. în anii ’50. centrată îndeosebi pe ideea creşterii endogene. la care adaugă a cincea. dependenţa. • Contrarevoluţia neoclasică orientată pe privatizare şi reînvigorarea mecanismelor pieţei libere. Michael P. • Abordarea heterodoxă a dezvoltării. am putea grupa aceste teorii pe două tipuri de abordare: • Abordările ortodoxe ale dezvoltării.

Teoriile privind acumularea de capital şi industrializarea Aşa cum constata T. 15 30 . un curent de gândire ortodoxă bine conturat în anii ’50 şi ’60 a încercat să demonstreze că aceasta ar fi trebuit să fie şi calea pe care trebuiau s-o urmeze ţările slab dezvoltate.experienţa unor ţări ca Danemarca. Cambridge University Press.1. chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneori diferite17. p.274. Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice.W.1. susţinătorii acumulării de capital pentru industrializare considerau că agricultura rămânea ancorată în tradiţii şi prejudecăţi care subminau propria modernizare şi că doar încurajarea şi edificarea unei industrii naţionale puteau contribui la depăşirea înapoierii economice. în timp ce cea mai mare parte a ţărilor lumii a treia erau sărace fiindcă economia lor se baza esenţial pe o agricultură de subzistenţă.Schultz. Ţările în curs de dezvoltare s-ar afla în unul din primele trei stadii. fie chiar şi numai alimentare.1.W. toate ţările ar urma aceeaşi traiectorie. “decolarea”.Rostow. Ele ar fi demonstrat că prin specializarea în producţia de bunuri primare. 3.W. o atitudine de teamă şi nu de dominaţie faţă de lumea fizică. o concepţie arhaică. T.W. • modelul celor “două deficite”. 1960. denumită adesea şi “teoria decolării”. • teoria amplificării economisirii prin repartiţia inegală a venitului.Rostow16 şi a fost enunţată în prima sa formulare într-un articol publicat în Economic Journal încă în martie 1956. Pornind de la exemplul mult mai consistent al ţărilor avansate. care au făcut din acumularea capitalului şi industrializare principalul mijloc de acces la creştere economică şi dezvoltare susţinută. şi-ar fi asigurat o creştere rapidă a productivităţii şi acumulării de capital. The Stages of Economic Growth: A Non-Communist Manifesto. îi aparţine lui W. pregătirea condiţiilor pentru “decolare”. Ţările cel mai puţin dezvoltate s-ar situa încă în primul stadiu. Cambridge. limitată. Dezvoltarea este descrisă ca un proces istoric având un caracter esenţialmente liniar. Un asemenea punct de vedere a fost contestat atât de către economişti neortodocşi cât şi în literatura ortodoxă a anilor ’50 şi ’60.Schultz15. Reprezentative pentru acest curent sunt: • teoria stadiilor dezvoltării economice. New Haven. care după W. Australia sau Noua Zeelendă. Conform acestei scheme. Subdezvoltarea este interpretată ca o întârziere în dezvoltare. Editura Humanitas.2.2. Economia: regulile jocului. Transforming Traditional Agriculture.Rostow. 1964. 3. • teoria creşterii dezechilibrate şi a efectelor de antrenare sau teoria polilor de creştere. prenewtoniană de producţie. Principala critică se referea la faptul că această “cea mai pură” teorie a liberului schimb nu lua în considerare caracterul specific al problemelor interne legate de acumularea capitalului în ţările mai puţin dezvoltate. care comportă cinci faze consecutive: societatea tradiţională. Aceştia acreditau ideea că naţiunile avansate erau bogate fiindcă se industrializaseră. 16 Walt W. • teoria creşterii echilibrate. Bucureşti. marşul spre maturitate şi consumul de masă. unele fiind mai avansate decât altele în difuzarea tehnicii. Yale University Press. se caracterizează prin: organizare stabilă şi rigidă. transformând astfel acest tip de producţie destinată exportului într-un “motor” al creşterii şi dezvoltării. 17 Michel Didier. 1994.

că acest proces comportă similitudini fundamentale şi că statele în prezent mai puţin dezvoltate pot urma calea străbătută de actualele ţări dezvoltate. El împărtăşea un punct de vedere larg acceptat în teoria ortodoxă a dezvoltării din primele trei decenii postbelice.Schultz (nume sonore în teoria dezvoltării). să o citească şi să mediteze asupra ei18. relaţie inspirată de modelul de creştere postkeynesist Harrod-Domar. T. N. 1978. formarea internă a capitalului reprezenta cel puţin 10% din venitul naţional sau. în mâinile celor care deţin sau controlează proprietatea asupra pământului.Lewis.Lewis în lucrarea sa “Teoria Creşterii Economice”. în cea mai mare parte a ţărilor care cunoşteau un progres economic rapid. uneori. De aceea. care se referă la echilibrul delicat între venit. într-un raport publicat de ONU în 1951.A în cadrul administraţiilor Kennedy şi Johnson. 18 - 31 . Nr.A. în perioade diferite. în descrierea caracteristicilor celui de-al treilea stadiu – decolarea – reia punctul de vedere exprimat de W. 19 W.75.Rostow. în timp ce în ţările subdezvoltate formarea netă de capital nu atingea nici 5% din venitul naţional. al cărei centru de greutate se află de regulă în provincie. intitulat “Măsuri corespunzătoare pentru a asigura dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate”. Relatively Speaking. economisire. în special acordat de Statele Unite ale Americii. în Revue Tiers Monde. se arăta că. având printre autori şi pe W.K. Utopies socialisantes en terres d’Orient. printr-o serie de stadii de dezvoltare comparabile. 1983. concluzia raportului era că cercetarea mijloacelor de a creşte rata de formare a capitalului constituia o problemă de mare urgenţă..39. într-o perioadă când ajutorul american era strâns legat de strategia politică globală a Statelor Unite.U. Creşterea sau “decolarea” economică putea fi realizată prin asigurarea unei relaţii corespunzătoare între acest proces şi o anumită rată a investiţiilor. De altfel. În ceea ce priveşte influenţa directă exercitată de doctrina lui Rostow asupra strategiilor de dezvoltare din Lumea a treia. p.1. investiţii şi producţia necesară pentru a menţine o creştere stabilă şi ocuparea deplină a forţei de muncă într-o economie dezvoltată. conform căruia creşterea şi dezvoltarea economică sunt virtual inseparabile dacă nu chiar echivalente. Teoria lui Rostow a avut o influenţă considerabilă asupra politicilor de dezvoltare. în Oxford Economic Papers.W. cât şi în conceperea strategiilor de dezvoltare în anumite regiuni ale lumii. pe care o recomanda tuturor colaboratorilor săi. Rostow. Astfel.Sen. Olivier Carré. op. sublinia că ţările care s-au bucurat de creşterea economică cea mai rapidă au fost tocmai acelea care au avut ratele de economisire cele mai ridicate şi care au cunoscut industrializarea cea mai rapidă20. ideea necesităţii acumulării de capital era larg împărtăşită în epocă. chiar mult mai mult. În acest sens este important de menţionat că W. vol. A.A.W. chiar şi împreună cu investiţiile străine. Olivier Carré arăta într-un articol din 1978 că socialismul promovat de preşedintele egiptean Nasser se caracteriza printr-un optimism larg inspirat din opera lui Rostow. Poor. Ideea dominantă a acestei teorii este că toate ţările trec. concentrate asupra condiţiilor creşterii şi obstacolelor care le frânează. Acest entuziasm cu care a fost receptată teoria lui Rostow poate fi explicat prin încrederea pe care o degaja privind posibilitatea ţărilor rămase în urmă de a recupera foarte rapid decalajul care le separa de ţările dezvoltate.35. apărută în 1955. atât în formularea programelor de ajutor. La peste două decenii după ce fuseseră scrise aceste rânduri.Sen.o putere politică de natură feudală. laureat al premiului Nobel pentru contribuţiile aduse în domeniul explicării sărăciei. 20 A. încă înaintea apariţiei lucrării lui Rostow.XIX.W.K.Rostow a fost preşedintele Consiliului Naţional de Securitate al S. cit. vol. conform căruia era necesară o “creştere a ratei investiţiei productive de la 5 procente la cel puţin 10 procente sau mai mult din venitul naţional” 19.

în timp ce în altele era nesemnificativă sau chiar negativă. Foreign Assistance and Economic Development. 24 Walter Galenson and Harvey Leibenstein. 21 32 . publicat în 196623.1966. Cu toate acestea. 23 H. investiţie şi creştere economică în ţările în curs de dezvoltare Studiile empirice întreprinse pentru a verifica ipoteza existenţei unei corelaţii strânse între o creştere şi/sau un nivel ridicat al ratei economisirii interne şi o creştere industrială rapidă au evidenţiat faptul că în unele ţări corelaţia era pozitivă şi semnificativă. Aceste idei au fost enunţate de Walter Galenson şi Harvey Leibenstein. în timp ce abordarea în termenii deficitului de devize presupunea că rata de creştere a exporturilor trebuie să ajungă în final mai ridicată decât cea a importurilor. în American Economic Review. Development Alternatives in an Open Economy: the Case of Israel. literatura economică a consemnat şi numeroase critici la adresa viziunii rostowiene legate de faptul că în istoria ţărilor dezvoltate ca şi a celor în curs de dezvoltare nu se putea identifica o fază istorică unică şi relativ scurtă care să corespundă stadiului decolării. Explicaţia dată acestei situaţii a fost că insuficienţa sau deficitul de economisire poate constitui constrângerea principală în calea formării de capital în primele stadii ale industrializării dar nu şi după ce industrializarea a demarat. Ulterior.M. sept.2. prin intermediul mecanismelor pieţii. Având în vedere faptul că rata de creştere a PNB este funcţie de procentul de venit naţional economisit. a fost criticată chiar concepţia că istoria ar putea fi considerată ca o suită de faze pe care toate ţările trebuie să le parcurgă21. din 195524. University of California Press.Chenery and A.). în A. rata de creştere economică mai mare. abordat iniţial în modelul Chenery-Bruno22 şi apoi în modelul mai complet CheneryStrout. unde se acredita ideea că o doză masivă de ajutor şi de capitaluri străine administrată ţărilor mai puţin dezvoltate pregătite de “decolare” (fază care ar fi putut dura numai 20 de ani) ar fi permis statelor beneficiare să atingă un stadiu în care ajutorul extern nu ar mai fi fost necesar.B. cu atât economisirea va fi mai mare şi. 22 H. în consecinţă. Pe aceeaşi linie. când principala constrângere devine deficitul de devize străine necesare pentru a importa bunuri de echipament.Strout. 1971. productivitate şi dezvoltare economică”. pentru depăşirea acestuia. august 1955. în Quarterly Journal of Economics. Dacă inegalităţile mari ar persista. Notes on the Stages of Economic Growth as a Sistem Determinant. într-un articol intitulat “Criteriul investiţiei.Demersul rostowian pentru o rată mai ridicată a investiţiilor a avut ecou şi pe plan politic.Bruno.Chenery and M. cu cât mai mare va fi partea din venit distribuită bogaţilor. 3. Investment Criteria Productivity and Economic Development. Era vorba de mecanismul “trickle-down”. s-ar putea recurge la măsuri de inspiraţie keynesistă prin intermediul fiscalităţii şi programelor de subvenţii. care se baza pe ipoteza că bogaţii economisesc şi investesc un procent mai mare din venitul lor decât săracii care consacră cea mai mare parte a resurselor lor procurării de bunuri de consum. Abordarea în termenii deficitului de economisire pretindea că. Mai general. Berkekey. Alte teorii privind relaţia între economisire. săracii vor beneficia de venituri suplimentare generate de ridicarea nivelului de dezvoltare. bunuri intermediare şi chiar materii prime necesare industriei.1.72. pe măsura amplificării creşterii economice. 1962.2. în Economic Journal. şi Simon Kuznets. Astfel s-a conturat “modelul celor două deficite”.Eckstein (ed. rata marginală de economisire trebuia să fie sensibil superioară ratei medii a economisirii. vol.B. se înscrie şi curentul de gândire care considera că o distribuire inegală a veniturilor ar fi putut contribui la creşterea economisirii interne ca sursă esenţială a finanţării investiţiilor. Comparison of Economic Systems.

care rezultă. în American Economic Review.2.de Simon Kuznets. într-un studiu din acelaşi an. Cercul vicios se prezintă de fapt ca o dublă relaţie de tip circular. Nivelul scăzut al productivităţii este un rezultat al volumului redus de capital utilizat în producţie. intitulat “Creşterea economică şi inegalitatea de venit”25. în fazele incipiente ale creşterii economice se constată o tendinţă istorică de creştere a inegalităţilor de venit.3. O dată cu înrăutăţirea climatului economic din anii ’70 şi această teză a fost supusă criticii. 3. problema indivizibilităţilor factorilor de producţie. atunci când creşterea a devenit durabilă. S. vol. pe planul ofertei şi pe cel al cererii. amintit mai sus ca pionier al teoriilor moderne ale dezvoltării. la rândul său. consecinţă. Economic Grow and Income Inequality. Acest “cerc vicios” “implică existenţa unui fascicul circular de forţe care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea manieră încât menţin o ţară săracă într-o stare de sărăcie” 28. acelaşi Rosenstein-Rodan. într-o mare măsură din lipsa de capital. Or. Cum într-o ţară slab dezvoltată investitorii individuali nu aveau puterea necesară realizării unui asemenea proiect. Dar acesta este el însuşi un reflex al slabei productivităţi care rezultă.Kuznets elaborează “ipoteza curbei în U”. Pe direcţia deschisă de Rosenstein-Rodan încă din 1943. influenţat atât de ideile şcolii austriece cât şi de cele ale lui Keynes. SimonKuznets. pentru ca. este datorată slabei productivităţi. lipsa de capital este rezultatul slabei capacităţi de economisire şi cercul vicios se închide. Ragnar Nurkse.1. mărind riscurile pentru întreprinzătorii individuali din ţările în curs de dezvoltare. Şi iată că se închide şi al doilea cerc. De aceea. a slăbiciunii veniturilor lor reale. cel puţin parţial. Conform acestei ipoteze. a fost unul dintre primii teoreticieni ai strategiei de dezvoltare bazată pe un “mare impuls” (big push). din slaba incitaţie de a investi. incitaţia de a investi poate să fie slabă din cauza puterii de cumpărare reduse a oamenilor. care. care rezultă dintr-un nivel scăzut al venitului real. Pe planul cererii. 25 26 27 28 29 33 . cât şi într-un efort de investiţii publice în echipamente sociale sau infrastructură care trebuia să preceadă investiţiile productive realizate de către sectorul privat. apoi o tendinţă de stabilizare. există o slabă capacitate de economisire. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul relaţiilor dintre ramurile de activitate industrială Dimensiunea limitată a pieţei interne. inegalităţile să se reducă. mars 1955. din nou.45. la rândul său. concurenţa dintre investitori pentru a obţine profituri din economiile de scară generează o interdependenţă crescândă a deciziilor de investiţii. constând atât în planificarea guvernamentală pentru a coordona şi a oferi incitaţiile necesare liberei iniţiative. aşa cum se prezintă în schema de mai jos: Pe planul ofertei. Ideea că prin creştere economică s-ar putea asigura pe termen lung o sporire a venitului pentru toate categoriile populaţiei este larg împărtăşită în literatura ortodoxă a dezvoltării. mai ales din partea economiştilor reformatori. care-i poartă numele şi prin care exprimă relaţia între nivelul venitului pe locuitor şi distribuirea produsului naţional în cursul procesului creşterii economice. Rosenstein-Rodan acordă statului importante funcţii în acest sens. reia tema “cercului vicios al sărăciei” într-un studiu publicat în 1952 în American Economic Review26 şi apoi într-o lucrare apărută un an mai târziu27. la rândul ei. “O ţară este săracă deoarece ea este săracă” 29 – afirmă Ragnar Nurkse. un efort simultan de investiţii în mai multe ramuri de activitate complementară care să producă o creştere substanţială a venitului naţional de natură a spori dimensiunile pieţei interne.

ci reprezintă de fapt o succesiune organizată de “dezechilibre motoare”. ci şi mijloacele necesare realizării unor investiţii diversificate presupuse de înfăptuirea “atacului frontal” preconizat de Nurkse. Pornind de la realitatea inexistenţei pieţei în ţările subdezvoltate. situându-se pe cel puţin două poziţii total diferite: 1. adică sărăcia – de aceea i s-a dat denumirea de “cerc vicios al sărăciei” – datorată slabei productivităţi a muncii. După el. Poate fi spart acest cerc. dar soluţiile propuse diferă. în realitate. 2.Adversarii tezei creşterii echilibrate. care susţin teza creşterii armonioase sau echilibrate.Duesenberry31: în pofida marilor diferenţe de venit existente între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate. punându-se astfel în mişcare un mecanism durabil de depăşire a subdezvoltării. adepţii creşterii dezechilibrate propun concentrarea atacului în câteva locuri privilegiate care să-şi 30 31 32 33 34 . era uşor de răspuns că salvarea putea veni doar din exterior. sub forma sprijinului din partea statelor dezvoltate. dintre care principalul teoretician este Albert Hirschmann.Elementul comun al celor două relaţii de tip circular îl constituie nivelul redus al venitului real. El arăta că resursele externe nu sunt suficiente. se vorbea insistent despre necesitatea unui al doilea “Plan Marshall” pentru ţările subdezvoltate32. Întrucât. Nici o soluţie nu este posibilă fără energice eforturi interne”33. poate fi transformat el dintr-unul vicios într-unul virtuos. înlănţuindu-se. Albert Hirschman completând că “Anumite cercuri sunt mai vicioase decât altele”30. ale unora pentru altele. determină blocajul intern al economiei. Nurkse nu era de acord cu o asemenea idee. care face nesigură o investiţie izolată (deoarece ea riscă să eşueze fiindcă nu există o piaţă susceptibilă a-i absorbi producţia). Benjamin Higgins declara că. cum ar fi Rosenstein-Rodan şi Rgnar Nurkse. Un asemenea val de investiţii diversificate în toate sectoarele economiei ar constitui un atac frontal împotriva sărăciei. spre deosebire de ţările dezvoltate. Hirschmann acuză teza creşterii echilibrate că nu ar fi decât o variantă a teoriei keynesiste a crizei. “Calea spre dezvoltare este pavată de cercuri vicioase”. într-o relaţie de tip circular generatoare a unui avans cumulativ. care. De altfel.Pe o primă poziţie se situează mai mulţi economişti. De unde resursele necesare pentru a finanţa un asemenea program dacă ne situăm într-o ţară contaminată de “cercul vicios al sărăciei”? Mai ales că Nurkse scotea în evidenţă şi faptul că din contactele cu statele bogate . cu efecte benefice? Răspunsul este afirmativ. creşterea nu este compatibilă cu menţinerea permanentă a echilibrului. preconizează pentru spargerea “cercului vicios al sărăciei” o creştere polarizată sau dezechilibrată plecând de la polii de dezvoltare. De aceea el apelează la rolul finanţelor publice. destinate iniţial soluţionării problemelor subocupării braţelor de muncă dintr-o economie dezvoltată. care însă nu mai este valabilă în fundamentarea terapeuticii înlăturării subdezvoltării. “Ele nu oferă în mod automat o soluţie la problemele acumulării de capital în regiunile subdezvoltate. în anii ’80.S. Numeroşi economişti au scos în evidenţă efectul paralizant al acestor “cercuri vicioase”. în ţările slab dezvoltate lipseşte nu numai voinţa de a investi. Desigur. deoarece ar da naştere unor venituri care ar duce la crearea unei pieţe veritabile. anticipând astfel orientările Fondului Monetar Internaţional din ultimele două decenii. pe baza legăturilor indirecte create prin veniturile pe care le generează. ţările sărace s-au ales cu consecinţele aşa-numitului “efect de demonstraţie” teoretizat de J. chiar mai recent. consumatorii din ţările slab dezvoltate adesea par că ar dori să rivalizeze cu cei din ţările bogate în materie de consum. susţinătorii acestei teze propun o strategie întemeiată pe mai multe investiţii coordonate care pot reuşi deoarece îşi creează pieţe reciproce.

De asemenea creşterea dezechilibrată propusă de Hirschman presupunea intervenţia statului pentru a induce dezechilibrele şi a le remedia. cit. Atât politicile economice ortodoxe ale dezvoltării cât şi numeroasele programe de ajutor extern s-au concentrat în anii ’50 şi ’60 într-o mare măsură pe proiecte industriale de mare anvergură în ţările slab dezvoltate. în interiorul economiilor ţărilor subdezvoltate. impunând dezvoltarea sectoarelor din aval sau din amonte.Todaro. Alegerea “locurilor privilegiate” pentru investiţii vizează acele activităţi care au maximum de efecte de antrenare. Finalitatea acestui proces ar trebui s-o reprezinte dispariţia dualismului. articolul “Economic Development with Unlimited Suplies of Labour” din buletinul “Manchester School of Economic and Social Studies”.1. John C. a unui sector capitalist modern alături de un sector tradiţional înapoiat. ei consideră că o strategie coerentă de acţiune a ţărilor subdezvoltate ar trebui să prevadă pentru început investiţii în activităţi direct productive. p. aşa cum am văzut în subcapitolul precedent.Todaro. Este cunoscut sub numele de “model al celor două sectoare” sau “modelul creşterii cu ofertă nelimitată de muncă” şi a apărut în una din cele mai citate lucrări a lui Lewis.P.difuzeze efectele de antrenare la maximum în economie. op. Cât despre căile înlăturării dualismului.74 35 . În acest sens.2. Printre cei mai cunoscuţi autori care s-au ocupat de analiza dualismului şi de problematica relaţiilor intersectoriale. sectorul modern trebuie să cunoască o expansiune permanentă.Schultz şi alţii. pot fi enumeraţi: W. care regrupează industrii de transformare a produselor primare locale sau a semifabricatelor importate.Harris şi M.Arthur Lewis. B. este laureat al premiului Nobel pentru contribuţiile aduse în acest domeniu.2. nr. T. sectorul tradiţional îşi restrânge tot mai mult sfera de cuprindere. în timp ce altele pun accentul pe dezvoltarea agriculturii. Concentrându-şi atenţia asupra investiţiilor industriale. Acestea se referă la câţiva poli apropiaţi de cererea finală. dintre agricultură şi industrie. care.H.W. J. El este “unul dintre cele mai cunoscute modele teoretice timpurii ale dezvoltării focalizate pe transformarea structurală a economiilor de subzistenţă”34. prin mecanismele puse în mişcare în cadrul procesului dezvoltării.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură Modelele “Economiei duale” consideră că o caracteristică esenţială a subdezvoltării o constituie coexistenţa.2. Hirschman considera că agricultura avea un efect de antrenare slab asupra economiei. se pot identifica puncte de vedere care susţin că acestea sunt legate în esenţă de industrializare. 3. cea mai mare parte a donatorilor de asistenţă pentru ţările slab dezvoltate (în special Banca Mondială) cereau guvernelor acestora să elaboreze “Planuri” naţionale.Higgins. 3.Fei şi Gustav Ranis.R.. Ca şi Rostow şi alţi autori. ceea ce pretinde o planificare pentru a fi eficace. alături de Gunnar Myrdal şi Amartya Kunar Sen.Lewis. Teoria creşterii dezechilibrate a avut influenţă şi asupra practicii dezvoltării economice. care ar antrena apoi şi dezvoltarea conexă de infrastructuri economice şi sociale. La mijlocul anilor ’60.Arthur Lewis susţinea că elementul-cheie al dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital şi considera că problema centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin care o comunitate care economisea şi investea doar patru sau cinci procente sau chiar mai puţin din venitul său naţional 34 Michael P. cu cele mai bune posibilităţi de difuzare în structura socio-economică a ţării.A. Modele ale “economiei duale” Unul dintre cele mai cunoscute modele elaborate în teoriile dezvoltării aparţine economistului W. În timp ce. condiţie pentru accesul la ajutoare.22 din mai 1954. W.

se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15 procente sau mai mult. caracterizat prin productivitate marginală a muncii nulă. 3. temporar.2. De aceea mesajul lui W.Lewis: transferul forţei de muncă din agricultura tradiţională spre sectorul modern industrial şi creşterea producţiei şi nivelului de ocupare a braţelor de muncă în cel de-al doilea sector. Menţinerea acestui “cerc virtuos” al transferului de muncă presupune necesitatea unui nivel de economisire din ce în ce mai mare pentru a finanţa investiţiile în formarea de capital pentru a spori capacităţile de producţie. introducerea în acest sector a unor inovaţii şi a progresului tehnic ar fi determinat deplasarea în sus a curbei funcţiei de producţie. Această caracteristică i-a permis lui W. În plus faţă de ipotezele lui Lewis. cuprinde două sectoare: un sector “modern” sau “capitalist”. adică ar fi permis creşterea producţiei agricole astfel încât productivitatea muncii din agricultură 35 36 36 .A.A.Fei36. bancherii.2. În acest sens.Lewis Ipotezele din modelul lui W. elaborat într-un cadru teoretic clasic. fără nici o pierdere de output. de către sectorul modern urban industrial. în care forţa de muncă folosită este salariată.2. ca proprietarii de pământ sau de mine. este preferabilă chiar dacă. După aceea. Dezvoltări ale modelului lui W.H. Modelul său. Joan Robinson afirma că “mizeria fiinţei exploatate de către capitalişti este nimic în comparaţie cu mizeria celor care nu sunt exploataţi deloc”35.Lewis să se bazeze pe surplusul de muncă din sectorul tradiţional. ar provoca inegalitate.A.A. caracterizat printr-un nivel mai ridicat al productivităţii muncii. atragerea forţei de muncă din sectorul tradiţional agricol spre sectorul modern nu se mai poate realiza decât la un cost mai ridicat deoarece reducerea ratei muncă/pământ face ca produsul marginal al muncii rurale să nu mai fie egal cu zero.A. care au construit un model mai detaliat al procesului de modernizare a unei economii care se confruntă cu un excedent de forţă de muncă. inclusive elitele politice. preferă să-şi folosească surplusul economic pentru consum ostentativ sau pentru a-l transfera în afară. adică până la eliminarea “şomajului deghizat”. adică pe posibilitatea absorbirii de forţă de muncă din agricultură.Lewis au fost reluate şi dezvoltate de Gustav Ranis şi John C. Or numai capitaliştii din sectorul modern economisesc. Tranziţia de la sărăcia generată de limitarea activităţii la sectorul tradiţional agricol la un standard de viaţă mai ridicat. Două procese concomitente sunt analizate în modelul lui W. Viteza de expansiune a sectorului urban modern este determinată de rata investiţiei industriale şi de acumularea capitalului din acest sector. cu cel puţin 30% mai mare decât cel al salariului mediu de subzistenţă din sectorul tradiţional agricol Acest proces de creştere autoîntreţinută poate continua până când întregul surplus de muncă rurală este absorbit de sectorul industrial modern. suprapopulat. atribuind agriculturii un rol important în susţinerea industrializării. un proces de transfer al excedentelor de forţă de muncă din sectorul tradiţional spre sectorul modern ar permite să se ajungă la plenitudinea dezvoltării şi comercializării economiei ţărilor slab dezvoltate. În viziunea lor.Lewis este că regiunile slab dezvoltate nu pot depăşi această stare decât mărind partea din venitul naţional care revine capitaliştilor industriali. al căror nivel este considerat constant. oferit de dezvoltarea sectorului modern. Conform acestui model de factură neoclasică. Ranis şi Fei lărgesc analiza. iar produsele se vând cu o marjă de profit care este reinvestit pentru a crea un surplus de capital. Sursa de finanţare a investiţiei o poate constitui profitul ridicat din sectorul industrial obţinut ca diferenţă între veniturile obţinute în acest sector şi salariile plătite. un sector “tradiţional” sau “de subzistenţă”. Alte categorii de oameni bogaţi.

în care concluziona că au importanţă atât accelerarea progresului tehnic. În plus. nevoilor de investiţii în “capital uman”. dintre care doar amintim pe cel al lui Jorgenson37. De asemenea migrarea forţei de muncă excedentare dinspre agricultură spre industrie ar fi determinat reducerea consumului rural de produse agricole şi apariţia unui surplus agricol. cel puţin parţial. cum ar fi rolul statului care influenţează puternic mersul dezvoltării. calificată. Cu toate că şi acest model comportă numeroase critici asemănătoare celor referitoare la modelul lui Lewis. dar insuficient problemele legate de câştigurile ei în termeni de distribuire a veniturilor. astfel. s-au pus în discuţie problemele legate de oferta nelimitată de forţă de muncă necalificată. Astăzi. iar o altă parte a economisirii putea fi destinată de către proprietarii funciari finanţării investiţiilor pentru expansiunea industrială. şi insuficienţa forţei de muncă instruită. mai ales de perspectivă. de modelul lui Harris şi Todaro38. O parte din economiile astfel obţinute pot avea ca destinaţie finanţarea investiţiilor de productivitate în agricultură. prin aceasta. ca şi cele pentru ameliorarea condiţiilor de sănătate şi de nutriţie. de industrializare pentru substituirea importurilor. îmbunătăţesc nivelul calitativ al populaţiei şi. În perioada următoare au fost elaborate noi modele ale economiei duale. Williamson şi Cheetam). începe să se acorde o mai mare atenţie. construit în 1967. De o parte din acest surplus ar fi putut profita şi proprietarii funciari care. de ocupare a braţelor de muncă şi de consum. dar şi ca urmare a unor studii care arătau că o parte a creşterii producţiei nu poate fi explicată numai prin rata de creştere a capitalului fix şi a mâinii de lucru. Ca o reacţie la accentul excesiv pus în teoria dezvoltării pe necesitatea acumulării de capital fizic. pe de o parte. procesul de acumulare a economisirii din sectorul rural ar permite sectorului industrial să profite pentru acumularea sa de capital de o contribuţie importantă provenită din surplusul agriculturii. pe de altă parte. atât în sânul literaturii ortodoxe cât şi de către unii donatori de ajutor. De aici au rezultat numeroase studii şi proiecţii privind nevoia de educaţie şi de formare profesională a oamenilor. din 1970. O asemenea orientare era de natură a încuraja ţările slab dezvoltate să adopte strategii de dezvoltare introvertite. el a exercitat o influenţă considerabilă asupra teoriei şi politicii dezvoltării. în care accentul se pune pe creşterea axată pe industrializarea sectorului modern drept cale de absorbţie a excedentului de forţă de muncă şi de promovare a dezvoltării. Noţiunea de excedent de mână de lucru a constituit o bază de discuţii pentru politicile de ajutor extern şi de dezvoltare. Astfel se extinde sfera noţiunii de capital. material. contribuie în mod direct la creşterea productivităţii. În felul acesta.ar fi început să crească înaintea încheierii procesului de transfer a surplusului de muncă din sectorul tradiţional în cel modern. Ar mai trebui să menţionăm că modelele economiei duale sunt concepute preponderent în cadrul unei economii închise. modelele nu luau în considerare în suficientă măsură problemele. şi pe cel cunoscut sub numele KWC (elaborat în 1972 de către Kelly. legate de efectele ratelor ridicate de exod rural asupra urbanizării din ţările slab dezvoltate. este general admis că cheltuielile de învăţământ şi de formare profesională. Interdependenţa dintre agricultură şi industrie în evoluţia economiei duale este mai strânsă decât în modelul lui Lewis. care studiază efectele accelerării exodului rural în contextul unei rate ridicate de şomaj urban. sunt rentabile pentru viitor în termeni de creştere a producţiei şi de reducere a risipei de resurse. creând condiţii pentru o creştere viitoare a surplusului agricol. Printre reproşurile făcute se numără şi acela că modelele nu conţin o analiză mai substanţială a factorilor instituţionali. De asemenea. cât şi adoptarea de măsuri pentru scăderea ratei de creştere demografică pentru a reduce sărăcia şi şomajul. ar fi avut posibilitatea să economisească. Această lacună avea să fie acoperită. 37 38 37 .

El considera că în locul controalelor administrative se impunea folosirea mai bună a mecanismelor preţurilor. 3. de materii prime sau de produse alimentare care nu pot fi produse într-o manieră economică în ţară. De aceea. afirma că politicile sugerate de teoria economică a dezvoltării sunt false în teorie şi dăunătoare în practică: ţările care au adoptat aceste politici (în principal pe baza intervenţionismului de stat sub forma. F. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere spre piaţa internaţională.S.. se raportează la studiul situaţiilor de echilibru static.2.S. Coreea de Sud şi Taiwan). iar producţiile naţionale costisitoare trebuiau înlocuite cu o industrie şi o agricultură reorganizate. Economia politică neoclasică şi opţiunea sa pentru libertatea preţurilor.Lal şi alţi autori. aceşti critici considerau că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să rămână producători şi exportatori de produse primare. costul resurselor interne angajate în aceste strategii erau foarte mari. Bauer şi Yamey.3.1. atât a economiei politice. în cadrul unui curent al şcolii neoclasice încep să fie auzite critici la adresa strategiilor I. ele ar trebui să încurajeze creşterea sectorului lor agricol şi a economiei lor de plantaţie. cât şi a economiilor în curs de dezvoltare”43. El concluziona că nu există nici o 39 40 41 42 43 38 . Haberler. intitulată “Mizeria teoriei economice a dezvoltării”. Pentru a demonstra caracterul neadecvat al strategiilor I.3. Deepak Lal.Stewart subliniază slăbiciunea teoriilor sociale pe care se bazează recomandările de politică economică neoclasică făcute de D. Mai recent. ceea ce provoca o rată a rentabilităţii scăzută sau chiar negativă41. pe atunci preşedinte al Centrului de Dezvoltare al OCDE.I. Stewart şi altele. într-o lucrare publicată în 1983. ţările sunt preocupate de aceste aspecte dinamice. Pornind de la astfel de constatări. Chenery. El concluziona că “dispariţia economiei dezvoltării nu poate fi decât o binefacere pentru sănătatea. Autorii vizaţi de D. sublinia că trebuie să se acorde atenţie dezvoltării exporturilor pentru a câştiga devizele străine necesare realizării împrumuturilor esenţiale de maşini. legate de factorii care acţionează asupra creşterii. Nurkse. Streeten. În replică. André Philip. guvernele protejând astfel industriile de bunuri de echipament şi industria grea. ceea ce afecta industria uşoară şi agricultura40. de exemplu. Reînnoirea neoclasică. pe baza unor studii realizate la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. se puteau constata: rata efectivă de protecţie practicată în unele ţări care adoptaseră strategiile I. În practică însă economiile sunt într-o stare de dezechilibru permanent. cu ajutorul cărora. era foarte ridicată. care aveau ca argument faptul că ele interferau cu procesul natural de dezvoltare economică bazată pe avantajul comparativ39.2.S. Myrdal.I.3. Printre primii care au criticat aceste strategii se numără Viner. a planificării centralizate şi a strategiilor de redistribuire în creştere) au înregistrat performanţe economice mai proaste decât cele care au mers pe calea neoclasică (în principal.I.Lal aveau nume sonore pentru economia dezvoltării: Hirschman. Spre sfârşitul anilor ’60. care ar induce o alocare optimală a resurselor. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia industrializării pentru substituirea importurilor (ISI) În primele două decenii postbelice numeroase ţări în curs de dezvoltare au aplicat strategii ISI. Singer. s-au fundamentat indicatori ca “rata efectivă de protecţie” (TEP) sau “costul resurselor interne” (CRI) a proiectelor de investiţii susţinătoare ale acestor strategii. De aceea. În esenţă. capabile să devină în mod progresiv competitive pe piaţa mondială42.

prezentată de B. Analiza lui Corden a deschis calea unor abordări mai dinamice. ipoteza funcţiilor de producţie identice pentru producătorii aceluiaşi bun. “efectul de acumulare a capitalului”. “efectul de distribuire a venitului”. Autorul. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin schimb internaţional şi analiza cost-avantaje Fundamentele teoretice ale abordării neoclasice a dezvoltării sunt teoria clasică şi neoclasică a schimburilor internaţionale şi conceptul de “avantaj comparativ”.nu se verifica în cazul acestor ţări: “efectele de difuziune” (care permiteau difuzarea avantajelor dinspre ţările bogate spre cele sărace) puteau fi întrecute de “efectele de reţinere”. ipoteza substituibilităţii perfecte a factorilor între ramuri.3. cum ar fi teoria “stadiilor” avantajului comparativ.Balassa într-o comunicare susţinută în 1977. în momentul liberalizării schimburilor. iar versiunea neoclasică se regăseşte în modelul Heckscher-Ohlin. “efectul de ponderare a factorilor”. susţinea că jocul liber al forţelor pieţei pe plan internaţional era defavorabil ţărilor sărace. identificând cinci efecte posibile ale schimburilor internaţionale asupra creşterii: “efectul de impact” (câştigul static ce antrenează o creştere a venitului current). Teorema egalizării preţurilor factorilor – element esenţial al modelului Heckscher-Ohlin . Acesta susţinea că dotarea în factori şi în resurse a ţărilor evoluează în timp. la al cincilea Congres mondial al Asociaţiei economice internaţionale. care este considerată drept bază a modelului neoclasic modern al dezvoltării prin deschiderea economiei.Corden.M. din Tokyo. Gunnar Myrdal. ipoteza realocării relativ puţin costisitoare a factorilor între ramurile de activitate fără avantaj comparativ şi cele care dispun de avantaje comparative. care antrenau agravarea inegalităţilor între ţările bogate şi cele sărace. Teoria clasică este reprezentată în esenţă de modelul ricardian al costurilor comparative. ia în considerare creşterea productivităţii şi sporirea ofertei de factori.2. astfel încât are loc o deplasare a avantajelor lor comparative şi a tipurilor lor de specializare: de la produse simple. Acesta a fost criticat de către adversari pentru incompatibilitatea ipotezelor lui cu realităţile ţărilor în curs de dezvoltare45: ipoteza concurenţei perfecte în economia în curs de dezvoltare. 3. într-un studiu publicat în 197147. W. În plus. în două lucrări publicate în 1956 şi 195746. ipoteza neoclasică a absenţei şomajului sau sub-ocupării. O primă adaptare a modelului neoclassic la domeniul dezvoltării a fost legată tocmai de această din urmă critică şi a constat în “mariajul” dintre teoria schimburilor Heckscher-Ohlin şi teoria neoclasică a creşterii.bază teoretică pentru a permite să se considere că un sistem de preţuri ferit de distorsiuni poate conduce la un nivel de bunăstare superior celui asigurat printr-un sistem care comportă diverse intervenţii de stat44.2. 44 45 46 47 - 39 . “efectul de substituţie”.

care cuprinde patru teme majore: 1. Canada. primeau un acord de confirmare din partea FMI.U. În anii ’80. T.Killik.Dornbush. pe de o parte. iar. a planificării de stat şi a reglementării guvernamentale a activităţii economice din ţările în curs de dezvoltare. spre bunuri care pretind mai multă calificare.M. care a însoţit ascensiunea politică a guvernelor de orientare conservatoare din S. Şi eficacitatea politicilor de stabilizare promovate de FMI şi a programului PAS al Băncii Mondiale ca şi experienţa ţărilor din Conul de Sud al Americii Latine (Chile. mai curând decât la controale administrative pentru alocarea eficientă a resurselor. vizând în special creşterea exporturilor. 3. adoptat în 1984.A. spre bunuri cu mare intensitate de capital şi de cunoştinţe umane. “Contrarevoluţia conservatoare”. chiar în literatura ortodoxă. astfel încât puterile publice să-şi poată exercita responsabilităţile lor centrale într-o manieră mai eficientă. Aceeaşi influenţă se observă şi în recomandările făcute de Banca Mondială într-un document intitulat “Spre o dezvoltare susţinută în Africa subsahariană: un program de acţiune comun”.Taylor sau A. Reducerea sarcinilor care apasă asupra statului graţie recurgerii mai extinse la eforturile comunităţii şi la sectorul privat. Argentina şi Uruguay) au fost supuse unor critici virulente. 4. Marea Britanie şi Germania occidentală favorizează macroeconomia ofertei şi privatizarea corporaţiilor publice din ţările dezvoltate şi cere demolarea proprietăţii publice. acceptau luarea unor măsuri de stimulare a ofertei. pe de altă parte. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare sau Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. exponenţii “contrarevoluţiei conservatoare” îşi impun orientarea asupra noilor politici şi programe care vizează subdezvoltarea. şi Banca Mondială – pe fondul eroziunii poziţiilor unor organisme ca Organizaţia Internaţională a Muncii. produse de mai înaltă tehnologie şi. L. care exprimau puncte de vedere apropiate de poziţiile ţărilor în curs de dezvoltare.Fishlow48: programele de “stabilizare” şi de “ajustare structurală” au avut adesea ca efect agravarea problemelor presupuse rezolvate sau au creat serioase efecte secundare indezirabile. 2. apoi spre bunuri cu mai mare intensitate în capital. Privatizarea întreprinderilor publice şi transmiterea de responsabilităţi mai largi managerilor regiilor publice pentru ca ei să poată asigura gestiunea acestor întreprinderi într-o manieră comercială. Banca Mondială a trecut la impunerea condiţionalităţilor împrumuturilor de “ajustare structurală” (PAS). Recurgerea mai largă la politicile preţurilor. Reuşind să obţină controlul asupra celor mai puternice instituţii financiare internaţionale – F. din partea unor autori ca R.. pe fondul agravării problemelor ţărilor în curs de dezvoltare şi în primul rând a celor legate de îndatorarea înăbuşitoare.cu mare intensitate de forţă de muncă. care nu erau acordate decât dacă. care presupunea adoptarea unui program de “stabilizare”. 48 40 . Printre cele mai importante efecte ale reînnoirii neoclasice pe planul politicilor economice se numără în primul rând schimbarea de atitudine a instituţiilor internaţionale şi în primul rând a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. Este evident că întregul cadru conceptual al acestor măsuri ţine de abordarea neoclasică orientată spre exterior. devalorizările şi politicile monetare restrictive au provocat un nivel ridicat al dobânzii reale şi o supraevaluare a cursului de schimb care au agravat dezechilibrele macroeconomice.I. în fine. Evitarea discriminărilor faţă de activitatea de export.

care nu puneau în cauză “statu-quo”-ul sistemului. Aceasta ar putea fi considerată unul dintre criteriile de demarcaţie între “ortodocşi” şi “heterodocşi” în sensul că “heterodocşi” sunt cei care acceptă paradigma “centru-periferie”. Abordarea heterodoxă pretinde ca aceste modele sunt mai puţin adecvate condiţiilor din ţările în curs de dezvoltare şi îşi fundamentează demersul pe luarea în considerare a realităţilor specifice acestei lumi. în cadrul şcolii neoclasice. constituit din ţările capitaliste dezvoltate. Considerăm însă că acest criteriu nu poate fi absolutizat. pe care a cunoscut-o direct. şi o “periferie” a ţărilor în curs de dezvoltare. Să nu uităm că dacă noile economii industrializate asiatice au practicat o liberalizare economică. Un alt element de delimitare ar fi metoda de cercetare utilizată. fiind preocupaţi de explicarea cauzelor lor profunde şi de evidenţierea căilor posibile de depăşire a subdezvoltării. criticau funcţionarea capitalismului atât pe plan naţional cât şi internaţional. mai ales cei inspiraţi de marxism. Abordarea heterodoxă a dezvoltării Aşa cum marea depresiune din anii ’30 ai secolului XX a determinat o evoluţie profundă a gândirii economice. susţinând necesitatea unei abordări mai realiste. Credem că ar mai trebui precizat şi faptul că nu putem limita curentul heterodox doar la autori aparţinând lumii a treia. preocupat de problemele sărăciei. iar “ortodocşi” sunt cei cărora le repugnă a asemenea abordare. mai mulţi participanţi şi-au exprimat rezerve asupra acţiunilor întreprinse de Bancă în favoarea privatizării şi a liberalizării economiei în ţările în curs de dezvoltare. Despre procesul invers se mai vorbise. noua abordare neoclasică a câştigat cu uşurinţă noi adepţi. unii dintre ei formaţi.3. heterodocşii. Anii ’90 au aruncat o nouă sfidare ştiinţei economice: tranziţia de la socialismul planificat la capitalismul economiei de piaţă. Tranziţia de la socialism la capitalism era însă un proces fără precedent. ca ambasador al S. întemeindu-şi demersul teoretic pe baza filonului neoclasic şi încercând transpunerea modelelor ştiinţei economice standard în realităţile lumii subdezvoltate.A. accentual pus pe economia simbolică în detrimentul economiei reale. Abordarea ortodoxă este de regulă conformă cu orientarea dominantă în ţările dezvoltate. Reprezentativ ar fi americanul John Kenneth Galbraith. tot aşa bulversările provocate de aceeaşi mare depresiune ca şi de cele două conflagraţii mondiale au dat naştere primului mare curent de reflexiune asupra dezvoltării izvorât din sânul însuşi al ţărilor în curs de dezvoltare. în 1986. 3. în India în anii 196141 . Ne gândim la economistul francez François Perroux şi la alţi adepţi ai ideilor lui. lipsa coerenţei programelor adoptate şi a unei susţineri financiare corespunzătoare au ridicat numeroase semne de întrebare privind credibilitatea acestor noi orientări. se acordă mai multă importanţă echilibrului macroeconomic decât dezvoltării Chiar şi la un simpozion organizat la Londra de Banca Mondială. concretizată în revoluţia keynesiană. într-o primă etapă a evoluţiei lor. dar au criticat ipotezele şi concluziile ştiinţei economice standard.economice. După peste un deceniu de politici de liberalizare şi dereglementare.U. dar ulterior nemulţumiţi de acest tip de abordare a economiei. mai ales în limbajul marxist. Una dintre caracteristicile esenţiale ale acestui curent constă în faptul că economia mondială este percepută ca o structură care cuprinde un “centru”. Alţi economişti nu au acceptat să se încadreze în mod riguros în nici un curent. Din el fac parte şi economişti de prestigiu din lumea dezvoltată. Spre deosebire de “ortodocşi”. Nu este necesară liberalizarea pentru raţiuni pur ideologice. ele au combinat intervenţiile de stat cu măsuri represive faţă de opoziţia politică şi faţă de sindicate. Aplicarea mecanică a unor reţete.

. şi până la critica marxistă a tezei dependenţei din anii ’70 şi naşterea “neostructuralismului” în anii ’80. A şi scris o carte interesantă pe acest subiect. America de Sud se caracteriza printr-o creştere “extravertită”. În acest context se naşte paradigma “centru-periferie” a dezvoltării şi subdezvoltării. servicii comunale. comportând un nivel ridicat al productivităţii) şi specializate. bazată pe exporturile de materii prime şi pe un debut de industrializare constând în prelucrarea produselor primare obţinute pe plan local.S. Structuralismul şi evoluţia sa Geneza şi evoluţia structuralismului latino-american sunt legate de problemele cu care s-au confruntat ţările din acest continent în perioada interbelică şi după al doilea război mondial. au dat un nou impuls industrializării de substituire a importurilor (I.A. Chiar dacă al doilea război mondial a generat.49 Trebuie. cu un nivel scăzut de productivitate. şi diversificate. transport public. reprezentaţi de Clarence Aires şi Gunnar Myrdal. nesatisfăcută. locuinţe. referitoare la teoria sărăciei de masă. de asemenea.“periferia”. acoperind o gamă extinsă de bunuri de echipament. sub forma industrializării bazate pe substituirea importurilor. prin divorţul dintre aşa-zişii “developmentalişti” şi noua şcoală a dependenţei apărută pe la mijlocul anilor ’60. 3.3. fără ca această orientare să fie expresia unei strategii susţinute doctrinar sau teoretic. Oricum. cu structuri de producţie eterogene (caracterizate prin coexistenţa unor sectoare care utilizează tehnici de producţie depăşite. Primul război mondial.U. orientată spre exterior. la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. care a provocat căderea preţurilor materiilor prime exportate de America Latină.1963. după primul război mondial. în sensul că exporturile sunt limitate la un număr redus de produse primare. asistenţă medicală. cu structuri de producţie omogene. calitatea mediului natural şi construit etc. În cadrul acestui subcapitol ne vom ocupa în special de evoluţia teoriei “structuraliste”. au creat premizele apariţiei ideilor privind necesitatea depăşirii stadiului dezvoltării spontane a economiei. În ultima treime a secolului al XIX-lea şi în anii care au precedat primul război mondial. generând astfel o schimbare de orientare.S. să avem în vedere şi pe instituţionalişti. apărută în 1958. reluarea creşterii cererii externe de materii prime din zonă. Această nouă direcţie a fost accentuată de schimbarea raportului de forţe în favoarea S. toate aceste evoluţii ale faptelor economice au demonstrat vulnerabilitatea regiunii la transformările ce surveneau in economia mondială şi. într-o primă fază. Penuria de devize străine a determinat guvernele regiunii să încurajeze exporturile şi să introducă restricţii asupra importurilor. că 49 42 . bazate exclusiv pe mecanismele pieţei. cererea internă de bunuri de consum..1.) şi creşterii introvertite. şi a unor sectoare care utilizează tehnici moderne. concretizate prin folosirea unor tehnici de producţie moderne pe ansamblul economiei. ca urmare. deşi a provocat o creştere a cererii externe de materii prime. arăta că sărăcia continua să existe în cea mai bogată ţară de pe glob. înrăutăţirea condiţiilor de transport maritime ca urmare a generalizării conflictului a favorizat creşterea introvertită şi I. când euforia creşterii economice postbelice este întreruptă de recesiunea din 1957-1958. în special în domeniul nevoilor sociale: învăţământ. Ca urmare. de bunuri intermediare şi de bunuri de consum.I.I. şi de criza mondială din anii ’30. deţine o poziţie privilegiată în comerţul internaţional. măsuri care. iar în “The Affluent Society” (Societatea belşugului). începând de la apariţia paradigmei “centru-periferie” în America Latină. împreună cu cele vizând menţinerea locurilor de muncă.. conform căreia economia mondială este structurată pe două componente: “centrul”. a afectat în acelaşi timp şi capacitatea de export spre America Latină a ţărilor angajate în conflagratie. a dat impuls industriilor locale.

Argentina putea simboliza exemplul valabilităţii teoriei avantajelor comparative în producerea cărnii de vită şi a grâului pentru piaţa mondială.S. argentinianul Raul Prebisch. la iniţiativa statului Chile. Era de fapt deosebirea dintre naţiunile centrului dezvoltat reprezentat de puterile europene şi S. Industrializarea pe baza substituirii importurilor (I. înregistrând rate spectaculoase ale creşterii economice şi un standard de viaţă care rivaliza cu cel al marilor puteri europene.Cypher şi James L.A. pe de o parte. p. întregul beneficiu rezultat din comerţ va merge spre centru şi nimic spre periferie. Răspunsul a fost adoptarea strategiilor I. O dată cu diminuarea exporturilor argentiniene. începe în 1937 să dezvolte o teorie prin care să explice colapsul relativ al pieţelor agricole. 43 . cunoscută sub iniţialele CEPAL. cit. cu o preponderenţă a Statelor Unite. De aceea. Naţiunile Unite înfiinţează Comisia Economică pentru America Latină.) era necesară şi pentru a asigura mai multă stabilitate economiei. Dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt considerate ca procese interdependente care se derulează în sânul aceluiaşi sistem economic dinamic prin care se generează dezvoltarea în anumite regiuni.S. El calculează că în 1933 Argentina a trebuit să vândă cu 73% mai mult din produsele sale agricole primare pe piaţa mondială pentru a importa aceeaşi cantitate de produse manufacturate ca la mijlocul anilor ’20. în timp ce în altele se creează subdezvoltarea. periferia va trebui să producă mai multe şi mai multe produse agricole sau materii prime pentru a obţine aceeaşi cantitate de produse manufacturate importate50. care se referă la deteriorarea à la long a termenilor de schimb pentru exporturile de produse primare ale ţărilor periferice. El elaborează un studiu de referinţă. deficitele externe recurente şi deteriorarea termenilor de schimb în relaţiile cu “centrul”. împreună cu colegii săi de la Banca Centrală a Argentinei.171-173.Dietz.. şi naţunile periferiei mai puţin dezvoltate din America Latină. De unde provenea acest comportament asimetric al preţurilor mondiale? Tot el. Aceste caracteristici condamnă periferia la o poziţie nefavorabilă în comerţul internaţional şi stau la originea a trei tendinţe seculare ale evoluţiei spontane a I.S. Principalul instrument de politică economică propus de CEPAL era planificarea şi coordonarea investiţiilor. în care ţările din centrul dezvoltat produc bunuri manufacturate pentru export spre periferie.U. Până la această dată. care a stat la baza raportului Naţiunilor Unite intitulat “Relativ Prices of Exports and Imports of Underdeveloped Countries”. atât ca urmare a marii depresiuni din anii ’30 cât şi a schimbărilor survenite în structura pieţei mondiale. Raul Prebisch realizează că în spatele legilor cererii şi ofertei sunt ascunse relaţii de putere. al cărui director devine Raul Prebisch.diversificarea orizontală şi integrarea verticală sunt slabe.I.. cărora li s-a dat denumirea de “programare industrială” pentru o delimitare netă de planificarea socialistă. Aceste idei sunt legate de numele celui mai cunoscut economist latino-american.I. unde înclinaţia spre import era mult mai modestă decât a fostului principal partener – Marea Britanie – situaţia economiei se degradează sub ochii lui Raul Prebisch care începe să scoată în evidenţă deosebirea între construcţiile atemporale ale teoriei economice neoclasice şi realitatea efectelor dinamice ale forţelor economice reale. “The Economic Development of Latin America and its Principal Problems” (UN 1950). a cărui evoluţie pe planul teoriei şi politicii economice a fost marcată de transformările suferite de economia ţării sale începând cu anii ’20 ai secolului XX.I. iar ţările periferice mai puţin dezvoltate produc produse primare pentru export spre centru. op. În 1948. Recunoaştem cu uşurinţă ideile rezultate din calculele lui Prebisch. Asia şi Africa. Din acest raport rezultă că în cadrul diviziunii internaţionale a muncii de atunci.: şomajul cronic. Într-un spirit keynesist. structuraliştii vedeau 50 James M. neexistând o complementaritate între sectoarele producţiei locale.

ceea ce a avut ca efect dominaţia întreprinderilor multinaţionale exercitată asupra mediului naţional. Această apreciere este cunoscută sub denumirea de “teza Prebisch-Singer”. şi până în 1969. Nivelul tarifelor vamale trebuia stabilit la minimul necesar pentru compensarea decalajului de productivitate52.inegalitatea crescândă a veniturilor. CEPAL a cunoscut o schimbare de orientare. în 1947.tendinţa concentrării proprietăţii funciare şi exodul mâinii de lucru rurale excedentare. punând un accent mai mare pe politicile sociale (sănătate. comerţul internaţional favoriza prin degradarea termenilor de schimb transferul de venit dinspre periferie spre centru. măsură în favoarea căreia se aduceau argumente de ordin static şi dinamic. excesul de protecţionism şi ineficienţa gestiunii. tradusă apoi în mai multe limbi şi cunoscută structuraliştilor latino-americani53. educaţie. acordând o atenţie mai mare agriculturii şi reformelor agrare.Keynes. 51 52 53 54 44 . relevanţa calculelor sau chiar încercând să demonstreze că analiza realităţilor postbelice probează că fenomenul este invers. .nivelul scăzut al veniturilor ţăranilor proprietari de minifundii şi impactul negativ al acestuia asupra investiţiilor şi creşterii producţiei. urmată de o ameliorare puternică în timpul celui de-al doilea război mondial. adept al lui J. “Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”. locuinţe etc). De aceea. menţinând importurile periferiei la un nivel mai conform cu capacitatea sa de import pe termen lung. Argumentul dinamic se baza pe efectul stabilizator asupra creşterii comerţului internaţional pe care l-ar fi avut măsurile de protecţie tarifară. deoarece Hans Singer. angajatul Departamentului Economic al Naţiunilor Unite de la înfiinţarea acestuia. Structuraliştii au întâmpinat greutăţi în realizarea proiectului lor şi din cauza a numeroase obstacole interne în calea dezvoltării: .S.I.intervenţia statului prin planificare nu ca pe o sustituire a iniţiativei private.M. ci ca pe un complement al ei indispensabil. Conform constatărilor CEPAL. a enunţat un argument similar într-un studiu publicat în American Economic Review în mai 195051. Este de remarcat însă faptul că s-a asistat la o creştere rapidă a investiţiilor străine directe în industriile de substituire a importurilor. Toate aceste fenomene au compromis dinamismul şi viabilitatea I. întradevăr. se constată o deteriorare pe perioada 1870-1930. Argumentul de natură statică se referea la faptul că adoptarea protecţiei tarifare limitate la anumite produse era necesară pentru industrializarea periferiei. Reacţiile critice la această abordare s-au concentrat în special asupra tezei degradării termenilor de schimb pentru ţările slab dezvoltate. reevaluând rolul statului mai ales pe direcţia raţionalizării administraţiei publice şi a unei mai eficiente implicări în creşterea economisirii interne şi încurajarea activităţii productive. în anul 1929. studii empirice au demonstrat că. contestând modul de selectare a informaţiilor. locuri de muncă şi formare profesională. ceea ce avea ca efect tendinţa de concentrare a fructelor progresului tehnic în ţările industrializate. în anii ’60. Soluţia propusă de CEPAL a fost adoptarea protecţionismului la importurile periferiei. . Totuşi. al cărei nivel de productivitate era mai redus decât în centru. întărind în acelaşi timp tendinţele monopolistice ale structurii ofertei. care a limitat crearea internă pe piaţa produselor manufacturate. după care are loc din nou o degradare sensibilă în următorii 30 de ani54. publicată la editura Giard din Paris. Argumentul fusese teoretizat cu peste două decenii în urmă de Mihail Manoilescu într-o lucrare.

este că. Concluzia finală la care ajunge A. chiar imperfectă. care admiteau posibilitatea dezvoltării de tip capitalist şi se concentrau asupra “situaţiilor concrete de dependenţă”. inclusiv de Paul Samuelson. aşa cum există. profesorul francez de origine greacă demonstrează că sursa inegalităţii de câştiguri din schimburile internaţionale o constituie diferenţa de salarii între centru şi periferie56. lansat de André Gunder Frank şi urmat apoi de Theotonio dos Santos şi Rui Mauro Marini.3.Sunkel. concepută şi ca o soluţie posibilă. care aveau ca idee esenţială faptul că sistemul capitalist conduce la dezvoltarea subdezvoltării din America Latină prin confiscarea surplusului din aceste ţări prin mecanismul relaţiilor de tip metropolă-satelit. provocând prin aceasta o dislocare periculoasă a diviziunii muncii existente. pentru “puritatea” teoretică a modelului. inventatorul termenului de “dependenţă” într-un studiu din 196555.scrierile brazilianului Fernando Henrique Cardoso.3. şi ale chilianului Enzo Faletto.2.tentativa de reformulare şi de surmontare a limitelor analizei efectuate de CEPAL. dezvoltată de teoreticienii latino-americani ai dependenţei şi în special de André Gunder Frank din cadrul curentului dezvoltării subdezvoltării.3. Şcoala dependenţei Ca reacţie la limitele cu care se confrunta CEPAL şi ca replică radicală dată teoriei stadiilor dezvoltării a lui W. în care explică tendinţa de evoluţie a preţurilor internaţionale defavorabilă ţărilor “periferiei”. Director al Institutului african al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Economică şi Planificare (IDEP) din Dakar. . Abordarea dependenţei în afara Americii Latine Pornind de la teza “Prebisch-Singer”. Conform acestui model. Lucrarea lui Arghiri Emmanuel a fost apreciată. pentru a scoate în evidenţă obstacolele interne şi externe din calea dezvoltării naţionale în America Latină. Arghiri Emmanuel publică în 1969 lucrarea “Schimbul inegal”. ceea ce explică stagnarea periferiei chiar dacă se presupune o situaţie de concurenţă perfectă. Adică. “Dezvoltările critice ale lui Emmanuel reprezintă o contribuţie extrem de importantă la demolarea a ceea ce s-ar putea numi “dogma teoriei costurilor comparative şi a binefacerilor diviziunii internaţionale capitaliste a muncii” – aprecia Charles Bettelheim în “remarcile teoretice” care au însoţit “Schimbul inegal” la publicare58. Inegalitatea schimburilor comerciale devine astfel un factor de prelevare a surplusului. mai ales de pe poziţii marxiste.. dar şi criticată. decalajul internaţional de salarii între centru şi periferie se concretizează în termeni de schimb favorabili produselor cu costuri salariale ridicate exportate de centru în raport cu produsele obţinute cu costuri salariale scăzute exportate de periferie.I. acest curent este reprezentat de brazilianul Celso Furtado şi chilianul O. ar trebui să se decidă instalarea pe plan internaţional cel puţin a mecanismelor de redistribuire care există deja pe plan naţional. 3. dacă se doreşte ca ţările sărace să nu se replieze asupra lor însele. Emmanuel. în cadrul căreia se pot delimita trei curente: . egalitatea productivităţii muncii pe plan internaţional şi absenţa exploatării muncitorilor care lucrează în periferie conform modurilor de producţie precapitaliste. el publică în 1970 lucrarea intitulată “Acumularea 55 56 57 58 45 . cât şi abordării mai neoclasice de inspiraţie monetară a F. . ar trebui să existe o politică a veniturilor la scară internaţională.3.“dezvoltarea subdezvoltării”. libertatea schimburilor.W. la mijlocul anilor ’60 apare “şcoala dependenţei”. Autorul care şi-a adus contribuţia cea mai importantă la abordarea dependenţei în Africa este Samir Amin. la scară naţională57. Folosind teoria valorii-muncă a lui Ricardo.M.Rostow.

comerţul internaţional nu crea fenomenul schimbului inegal. ci determinate de dinamica acumulării de capital ca şi de lupta de clasă. Încadrată de revendicări şi soluţii utopice. . Pe parcursul istoric al evoluţiei economiilor dezvoltate ale “centrului”. În concluzie. 59 60 61 46 . S. o analiză a problematicii dezvoltării pe linia dependenţei o întâlnim la americanul Paul Baran care. ţările slab dezvoltate au avut un rol important în susţinerea ratei profitului care avea tendinţa să scadă în centru. Economia politică a creşterii. că în jur de 10% din produsul naţional indian a fost transferat în fiecare an spre Marea Britanie în cursul primelor decenii ale secolului XX. Creşterea efectivă a unei ţări depinde însă de importanţa şi utilizarea surplusului său real. apărută în 1957. În cartea mai sus citată. De-abia acum apare fenomenul schimbului inegal. Dacă aceste sume ar fi fost investite în India. Acesta a condus la confiscarea surplusului şi la destructurarea economiei săteşti şi a industriilor artizanale. fiind înlocuită cu termeni legaţi de conceptul şi procesul globalizării. anii ’70 fiind marcaţi de promovarea ideilor “noii ordini economice internaţionale”. susţinută de ţările nealiniate61. periferia a îndeplinit două funcţii în economia mondială: . P. mai ales la ONU. consideră că subdezvoltarea Indiei reprezintă produsul colonialismului. În Asia. pe fundalul bulversărilor din economia mondială a anilor ’80 şi noilor tendinţe manifestate tot mai pregnant în anii ’90. de pe poziţii marxiste. “dezvoltarea economică indiană ar fi prezentat puţine asemănări cu trista imagine pe care o oferă azi”60. larg inspirată din autorii structuralişti ai şcolii dependenţei latinoamericane. concept inspirat de cea de-a VI-a sesiune specială a Adunării Generale a ONU din aprilie-mai 1974. “noua ordine internaţională” a dispărut treptat din vocabularul dezbaterilor problematicii mondiale. o mare parte a surplusului potenţial nu este realizat (din cauza gravelor ineficienţe ale producţiei şi a cheltuielilor inutile făcute de elitele tradiţionale pentru a prezerva ordinea internă). periferia este funcţional integrată într-un sistem mondial de producţie autoreproducător care blochează acumularea sa de capital şi propria dezvoltare. neexistând obstacole naturale sau tehnice în calea dezvoltării autonome. pe măsura progresului capitalismului monopolist şi a exportului de capital de mare amploare spre periferie. Surplusul potenţial era diferenţa dintre producţia potenţială şi consumul esenţial. într-o epocă în care. Amin consideră extorcarea surplusului factorul cheie al subdezvoltării. ca la autorul francez. periferia nu are decât o cale: să se rupă de sistem. Argumentele şi concluziile din lucrările apărute pe tema inegalităţilor provocate de schimburile internaţionale au avut un ecou bine resimţit pe plan mondial.reducându-se treptat rolul de debuşeu. Ca şi Arghiri Emmanuel. nivelul general al salariilor în lume fiind scăzut. Surplusul economic potenţial era important în orice ţară. Baran opera o distincţie între surplusul real şi cel potenţial. încorporând mecanisme ale schimbului inegal în care însă salariile nu mai sunt exogene. în ţările subdezvoltate. Pentru a ieşi dintr-o asemenea situaţie. Acesta şi repatrierea profiturilor aferente capitalului străin blochează acumularea din periferie. Or. să taie legăturile sale cu imperialismul.Baran estima în lucrarea sa. ca urmare a iniţiativei Algeriei.a fost debuşeul care a permis “centrului” să-şi lărgească pieţele în zonele precapitaliste.la scară mondială”59. Acest rol s-a realizat mai ales prin exportul de capital care urmărea să profite de mâna de lucru ieftină.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful