You are on page 1of 30

Curatirea si deacidifierea hartiei cu solutie apoasa

Margaret Hey

Introducere Curatirea si deacidifierea reprezinta doua dintre cele mai importante stadii ale consevarii hartiei. Orice s-ar putea face in ceea ce priveste repararea re-coaserea, re-legarea, re-montarea nu au decat valoare cosmetica daca hartia in sine nu a fost lasata in starea cea mai buna cu putinta. Este trist asadar, ca doua publicatii recente cu privire la curatare si deacidifierea in loc sa ajute i-au lasat pe unii consevatorii ingrijorati. Literatura de specialitate arata, insa, ca de fapt nici unul dintre aceste 2 procese nu a fost luat in considerare dintr-un punct de vedere tehnologic -adica privind alti factori decat substantele chimice care urmeaza a fi folosite, si care vor avea un cuvant important de spus. Nu este surprinzator, asadar, ca exista inca incertitudini in ceea ce priveste cele mai importante etape ale consevarii hartiei. La fel ca intr-o discutie anterioara privitoare la procesul de albire, principiile generale implicate vor fi explicate astfel incat restauratorul insusi sa le poata aplica dupa cum este necesar in problemele pe care le intalneste in timpul lucrului sau. Desi vor fi discutate in principiu problemele tehnologice vom profita de ocazie pentru a discuta diverse subiecte care sunt ridicate in permanenta in ceea ce priveste aceste 2 proceduri. Urmatoarea discutie presupune ca hartia va permite tratarea sigura cu solutie apoasa. Daca exista dubii, trebuie sa fie efectuate teste pentru a determina daca este cazul. 1.1. Surse de aciditate a hartiei Procesele de curitire si deacidifiere au drept scop conversiunea hartiei de la o conditie acida la una alcalina inlaturand in acelasi timp decolorarea solubila. Este necesar asadar, sa incepem prin enumerarea surselor aciditatii hartiei astfel incat acestea sa poata fi contracarate corespunzator si tratamentul de deacidificare sa aiba beneficiile cerute pe termen lung. Este important ca sursa aciditatii din hartie sa fie inteleasa in mod corespunzator. Un defect nu poate fi remediat fara intelegerea cauzelor 1

sale din moment ce acestea determina tipul de tratament aplicat. Prin urmare cunosterea chimiei celulozei si a tehnologiei fabricarii hartiei este esentiala in investigarea procedurilor de conservare a hartiei. Acest lucru este relevant in special cu privire la deacidifiere unde ideea ca aciditatea o data inlaturata din hartie nu va reaparea este din nefericire mult prea comuna. Aceata idee gresita a guvernat in unele cazuri tehnicile de lucru folosite. Aciditatea in hartie poate sa apara in oricare dintre urmatoarele moduri: A. de la grupari carboxil produse ori prin albire oxidativa (prepararea initiala a hartiei; tratamentul ulterior de restaurare) sau prin degradarea naturala a celulozei, cauzata in mare parte de prezenta metalelor grele in hartie, in mod special fier si cupru; B. de la hidroliza partiala sau toatala a alaunului (sulfat de potasiu si aluminiu) pusa in hartie cu gelatina, sau chiar singura, in timpul prepararii initiale a hartiei. C. de la alaunul producatorilor de hartie folosit in incleierea hartiei cu colofoniu si alaun din 1807; sulfatul de aluminiu partial hidrolizat care s-a atasat celulozei si care nu pot fi indepartat cu usurinta. D. din acidul sulfuric din cernelurile cu fier; desi este o problema serioasa din moment ce duce la pierderea materialului scris, este aproape intotdeauna doar un defect local, hartia in sine fiind adesea intr-o buna conditie; va fi aproape sigur insotita de oxidarea indusa de fier a celulozei E. de la dioxidul de sulf din mediul hartiei, care este convertit in situ in acid sulfuric Conservatorul va putea decide in cazul documentelor individuale care este sursa principala a aciditatii, folosind drept ghid hartia si scopul acesteia. Oxidarea indusa de metale a hartiei va fi aratata prin decolorari locale (de exemplu, foxing pete ruginii pe hartie) care in cazuri severe se pot intinde si pot afecta intreaga foaie. Din moment ce ciupercile prefera un mediu acid pentru dezvoltare, precum si producerea de acizi din procesele sale metabolice, decolorarile cauzate de un atac microbiologic vor indica de asemenea o stare acida a hartiei. O parte a aciditatii deja existente in hartie in momentul tratamentului va fi solubila in apa ( de exemplu, acidul sulfuric, produsii de degradare ai celulozei cu lant scurt). O parte a aciditatii va ramane in forma unor grupari carboxil pe lantul de celuloza sau sulfat de aluminiu partial hidrolizat. Frecventa acestor cazuri poate fi apreciata din rezultatele obtinute atunci cand sunt curatate cu apa distilata, care va indeparta doar aciditatea acizilor solubili. Literatura publicata poate fi folosita ca referinta pentru exemple sau restauratorul poate verifica singur prin experimentarea cu diferite tipuri de hartie.

Rareori este hartia adusa la punctul de neutralitate sau deaupra acestuia prin acest tratament preliminar. Asadar tratamentul aplicat in timpul conservarii trebuie sa fie capabil de a se ocupa cu ambele tipuri de aciditate si pe cat este posibil sa previna reaparitia acesteia la un stadiu ulterior. Acest lucru inseamna un proces de umectare eficient. Este necesar sa luam in considerare factorii care influenteaza aceasta. 2.Curatirea 2.1. Umectarea hartiei Pentru a indeparta toata aciditatea solubila din hartie si pentru a neutraliza gruparile acide din celuloza este esential ca solutiile folosite sa patrunda in intregime in structura hartiei. Nu este suficienta simpla tratare a suprafetelor. Apa nu patrunde cu usurinta toate tipurile de hartie, chiar si cu imersiuni prelungite adica, acestea nu se umezesc cu usurinta. Daca acest lucru nu se intampla procesul de umectare este in mare parte o pierdere de timp, din moment ce daca apa nu patrunde atunci nici deacidifierea cu solutie apoasa nu va face acest lucru. Tot timpul, efortul si costul procesului de umectare nu va avea nici un rost pentru ca un strat de aciditate va ramane in hartie pentru a o distruge in continuare. Cu toate ca doar umectarea este luata in considerare, este necesar sa reamintim conservatorilor ca si aciditatea reziduala va consuma repede orice alcalinitate ramasa in hartie dupa deacidifiere. Se crede totusi ca aceasta este partial responsabila pentru impresia ca hartia nu ramane alcalina mult timp dupa tratrament. Pentru a ilustra ce inseamna umectarea s-a sugerat ca restauratorul sa ia diferite tipuri de hartie si sa le imerseze in apa. Dupa cateva minute hartiile trebuie scoase din apa si pulverizate cu putin alcool. Atentie testati mai intai cernelurile / vopselurile / pigmentii pentru vulnerabilitate la alcool

Tabelul1
Data/ locul publicarii 1877 Palermo Initial imbatranit Luminozitate : A. necuratat B. curatat C. umectat/curatat Valorile pH-ului de extractie: A. necuratat

B. curatat C. umectat/curatat Aciditatea reziduala: (m. eq. pe kg de hartie) A. necuratat B. curatat C. umectat/curatat Tratamente: A. necuratat B. curatat timp de 3 ore in apa fierbinte schimband apa pe masura ce se raceste/decoloreaza, apoi hartia este uscata C. umezita cu o mixtiura 1:1 de alcool denaturat si apa, pusa imediat in apa fierbinte, apoi spalata timp de 3 ore, schimband apa pe masura ce se raceste/decoloreaza, apoi hartia este uscata. Daca exista vreo diferenta vizuala intre suprafata tratata cu alcool si restul foii de hartie acest lucru indica faprul ca hartia nu s-a umectat cu usurinta in apa. O hartie care se umezeste usor va face acest lucru imediat si nu va arata diferente intre suprafata tratata cu alcool si cele netratate in acest fel. Tinand cont ca cea mai mare parte a apei de la robinet este alcalina, restauratorul trebuie sa verifice literatura de specialitate publicata si sa descopere singur cat de rar au ajuns valori initiale ale pH-ului de extractie la 6 sau mai ridicate in testare a hartiei Cand hartia nu se umezeste singura usor atunci va fi necesara umectarea artificiala a acesteia. Pot fi folositi agenti activi la suprafata (sau de umectare). Astfel de compusi (de exemplu: Teepal, Lissapol) sunt retinuti in hartie intr-o anumita masura si nu se stie nimic cu privire la consecintele chimice pe termen lung ale acestei retentii. Compensarea marita a unor cerneluri si slabirea structurii hartiei au fost gasite in timpul testarii acestor compusi in Biblioteca Nazionale Centrale, Florenta. Cecetarile cu microscopul electronic (scannig electron microscope) la National Bureau of Standards, SUA de catre Dr. E.. Grawinski a aratat ca agentii activi la suprafata au capaciatea de a netezi fibrilele de-a lungul principalelor fibre de celuloza. Aceata netezire marita reduce legatura dintre fibre si astfel slabeste intreaga structura a hartiei. In orice caz, folosirea agentilor activi la suprafata este complet inutila pentru umectarea hartiei. Kelly recomanda utilizarea metanolului, adugat solutiei de dezacidulare. Acest lucru este inacceptabil. Metanolul este un solvent mult prea otravitor pentru acest fel de utilizare, in special 4

deoarece mainile ar putea fi bagate in solutie. Sugestia este deplorabila in lumina structurilor utilizate ale aceluiasi solvent, trecute de acelasi departament in 1971 (Research and Teasting, Library of Congress, Washington). Etanolul, alcoolul denaturat, spirturile metilice industriale, izopropanolul toate functioneaza la fel de bine, sunt usor de curatat de pe hartie si nu reprezinta riscuri majore pentru restaurator. Inainte de a descrie o procedura de lucru potrivita pentru umectarea hartiei, atentia este atrasa asupra rezultantelor din Tabelul 1. Acesta demontreaza diferentele in luminozitate, pH de extractie si activitea reziduala care trebuie gasita cand hartia este doar curatata, sau umezita si apoi curatata. Apa folosita in fiecare caz a fost apa alcalina de la robinet. 2.2. Proceduri de lucru sugerate pentru umectarea hartiei Atentie imaginea (inclusiv unele ceneluri tipografice din secolul al XIX-lea) si colorantii din unele hartii colorate pot fi vulnerabile la mixturi de apa si alcool. Restauratorul trebuie intodeauna sa testeze acest lucru inante de a adopta urmatoarele proceduri sau alte proceduri asemanatoare. Este folosita o mixtura de alcool si apa. Nu pot fi prevazute reguli solide si rapide cu privire la proportia de alcool care va fi necesara deorece aceasta va varia in functie de tipul de hartie. Asadar este o idee buna sa fie pregatita o mixtura 1:1 de apa si alcool (oricare dintre cele listate mai sus este aleasa). Acest lucru poate fi incercat - daca nu functioneaza, atunci poate fi adaugat mai mult alcool pana cand se realizeaza umectarea hartiei. Obiectivul ar trebui sa fie o mixtura de alcool si apa astfel incat hartia sa se umezeasca in cateva secunde de la momentul plasarii inauntru in asa fel incat sa nu trebuiasca sa ramana scufundata pentru mult timp (reducand astfel orice actiune posibila a solventului asupra cernelei tipografice) si de asemenea ca restauratorul sa poata lucra ritmic, scufundand hartia in mixtura de alcool si apa si apoi transferandu-o in vasul adiacent de spalare fara o pauza prea mara intre cele 2 operatiuni. O data ce a fost gasita mixtura adecvata, prin teste preliminare, pentru o serie data de hartie, se pune suficienta mixtura intr-un vas indeajuns de larg pentru ca foile sa fie intinse. Acesta este asezat la marginea vasului pentru curatare care a fost deja umplut cu apa (calda) vezi 2.4. Filele, pe interfolierele lor, sunt asezate in mixtiura de alcool si apa, iar atunci cand acestea sunt umezite in intregime sunt ridicate si puse in apa pentru spalare. Este foarte important sa nu existe nici o pauza intre cei doi pasi ai procesului, nici un interval de timp in care alcoolul s-ar putea evapora din hartie. Rolul sau este acela de a se purta ca un conductor pentru apa din vasul de spalare. Daca s-a evaporat inainte ca hartia sa fie pusa in apa, atunci functia sa nu poate fi indeplinita. Daca se intampla acest lucru, atunci hartia trebuie pusa inapoi in mixtiura de alcool si apa.

Mixtiura de alcool si apa folosita pentru umectarea oricarui lot de hartie va pierde alcool (prin evaporare) si va castiga apa (din hartie). Va deveni astfel din ce in ce mai putin eficienta in umezirea hartiei. Mixtiura poate fi refolosita pentru a economisi bani, dar va necesita adaugarea de mai mult alcool la intervale de timp. Aceasta se va decolora dar inca poate fi folosita deoarece hartia va fi spalata bine ulterior. In orice caz, daca se intampla ca substante care pateaza precum colorantii sa fie eliberate din orice hartie, atunci acel lot trebuie sa fie aruncat. Ocazional, si in mod special in cazul hartiilor degradate timpuriu de mucegai, mici suprafete nu vor fi udate in apa. In asemenea cazuri nu este necesara imersia intregii foi de hartie in mixtiura de alcool si apa. Este suficienta pulverizarea alcoolului pe suprafetele care nu pot fi umezite si apoi se continua spalarea in mod obisnuit. Dupa cum este explicat mai jos (3.2) deacidifierea este cel mai eficient realizata imediat dupa spalare fara o uscare intermediara. Dar, in orice caz, la orice stadiu in timpul procesului de umectare hartia trebuie sa fie uscata (de exemplu, inainte de luarea unei decizii cu privire la albirea hartiei) iar testul pentru umectarea completa trebuie intotdeauna realizat cand hartia este din nou scufundata in apa. 2.3. Apa folosita pentru spalare Investigatia intreprinsa de Tang si Jones facea referire la consecintele utilizarii diferitelor tipuri de apa disponibile pentru spalarea hartiei adica, apa deionizata integral, distilata, deionizata cu alcalinitate adaugata, apa alcalina de la robinet. Dupa cum explica in continuare, rezultatele obtinute dupa spalarea hartiei acide nu sunt surprinzatoare. In aceasta sectiune sunt luate in considerare in pricipal diferitele tipuri de apa. Conceptia conform careia metalele grele ar trebui sa fie indepartate din apa de spalare pentru a preveni absorbtia lor in celuloza nu este una noua. Deionizatorii sunt de mult timp folositi in atelierele mari de conservare, dar, ca in cazul spalarii, nu a existat nici o discutie cu privire la acest subiect in literatura de specialitate. Deionizatorii cel mai des disponibili vor indeparta metalele grele (in mod particular, fierul si cuprul) din apa. Ei vor inlatura si orice compusi dizolvati de magneziu si calciu care fac apa alcalina. Rezultatul este in cel mai bun caz apa neutra, dar poate de asemenea sa insemn si un pH sub 5. Trecerea apei peste fragmente de carbonat de calciu (marmura) va imbunatati usor situatia, dar nu in mare masura, data fiind rata foarte mica de dizolvare a carbonatului. Ca atare, spalarea hartiei cu apa deionizata nu este indicata. Va fi mai putin eficienta din moment ce acidiatea din hartie va fi indepartata doar de o apa mai putin acida, neutra sau alcalina. Apa acida sau chiar apa neutra va indeparta compusii alcalini benigni existenti in hartie. Aceasta este fara indoiala motivul pentru gradul mai ridicat de degradare descoperit la

Library of Congress in compararea hartiilor curatate cu hartiile necuratate. Exista apoi o puternica posibilitate chimica ca metalele grele prezente in hartie intr-o stare pasiva sa fie activate prin spalarea cu o apa acida, cand aceasta nu este urmata de deacidifiere. Nici un stadiu sistematic nu a fost facut, din cate stiu, cu privire la acest lucru dar aparitii ale petelor de metal pe hartii de control, care au fost doar curatate, au fost gasite ocazional in timpul imbatranirii accelerate. Care sunt prin urmare, avantajele apei deionizate scumpe din laboratorul de conservare a hartiei? In primul rand, evitarea adaugarii metalelor grele la hartie. Atat fierul cat si cuprul sunt absorbie foarte puternic de celuloza si ar putea fi scoase de hartie din apa de spalare. Ambele metale sunt degradanti catalitici severi ai celulozei, asa ca procesele de conservare nu trebuie sa fie o sursa de aditionala de contaminare. Prin urmare deionizarea este o idee excelenta, dar ulterior apa ar trebui sa fie alcalinizata prin adaugarea solutiei de hidroxid de calciu inainte de imersia hartiei in apa. Acest lucru va aduce pH-ul la un nivel sigur. Este mult mai usor si mai eficient decat trecerea apei peste fragmente de marmura. Solutiile de bicarbonat de magneziu nu pot fi folosite in acelasi mod deoarece: a) solutia este acida, oricat ar fi de proaspat pregatita si b) compusul este instabil la caldura si ar pierde dioxid de carbon, precipitand carbonatul bazic de magneziu instabil in apa calda. Trebuie accentuat faptul ca adaugarea solutiei de calciu nu trebuie luata ca un echivalent pentru deacidifiere vezi mai jos. Cantitatea de solutie de hidroxid de calciu care ar trebui adaugata nu este critica. Conservatorul trebuie sa determine singur de cata are nevoie pentru a aduce pH-ul apei sale deionizate intre 7 si 8. Nu vor fi intalnite probleme prin adaugarea unei cantitati prea mari ci doar in cazul unei cantitati prea mici. 2.4.Durata perioadei de spalare Acesta este o cantitate variabila ce depinde nu numai de cat de murdara este hartia dar de asemenea de cantitatea de hartie care este curatata o singura data (intr-o singura tura). Este posibil, in orice caz, sa fie mult mai constructiva decat ar putea sa sugereze aceata afirmatie. Intentia spalarii este aceea de a indeparta aciditatea solubila si de a decolora cat mai mult posibil hartia. Din fericire o mare parte din aciditatea solubila este prezenta in forma produsilor colorati de degradare. In consecinta daca hartia este spalata pana nu mai iese din ea material colorat este rezonabil sa presupunem ca aciditatea solubila va fi fost indepartata la acel punct si spalarea poate fi asadar considerata completa. Se va descoperi ca atunci cand hartia este umezita inainte de spalare, dupa cum este recomandat, o cantitate semnificativa de material decolorat va iesi imediat din hartie la imersia acesteia in apa. Curatirea devine

un proces mult mai rapid cu toate ca nici o incercare nu ar trebui facuta pentru a decide terminarea acesteia intr-o perioada de timp prederminata. Nu este necesr sa se stea deasupra chiuvetei in timpul perioadei de spalare este necesara doar atentia ocazionala pentru miscarea hartiilor astfel incat produsii de degradare sa fie indepartati. In cazul cartilor interfolierea trebuie apasata usor pentru a stoarce apa decolorata. Cand apa pentru spalare devine foarte decolorata atunci trebuie aruncata si inlocuita cu apa proaspata. Necesitatea miscarii hartiei in apa are rolul sau asupra temperaturii de spalare folosite. Cu cat apa este mai calda cu atat este mai rapid si mai eficient procesul de curatire. Dar cu cat aceasta este mai fierbinte cu atat este mai dificila tinerea mainilor in apa si in acelasi timp manevrarea usoara a hartiei. Prin urmare trebuie sa fie adoptat un compromis si, in acest scop, o temperatura nu mai mare de 40C este in general aleasa, care este aproape de limita superioara a ceea ce mainile pot suporta si temperatura la care gelatina trece in solutie. Cand rezerva de apa este limitata, o alternativa este imersia hartiei in apa rece dupa ce a fost bine umezita, dupa cum s-a descris anterior. Dupa de mai multe ore de imersie, cu schimbari ale apei dupa cum este necesar, hartiei i se poate aplica o spalare finala, cu cat mai multa apa calda cu putinta. Preimersia in apa rece a fost de asemenea considerata preferabila cand avem de a face cu, de exemplu, pete localizate de gelatina, cu toate ca o discutie extinsa a problemelor particulare nu este posibila in acest context. 2.5. Apa plata sau jet de apa O alta problema care ii priveste pe conservatori este daca spalarea este mai eficienta atunci cand este facuta in apa plata sau atunci cand se foloseste un jet de apa. Cea mai eficienta indepartare a impuritatilor are loc atunci cand concentratiei materialului solubil din apa dimprejur ii este permis sa ajunga la un echilibru cu cea a hartiei (adica o miscare in exterior, de la hartie inspre apa). Apa este apoi inlocuita, procesul de dilutie se repeta, si asa mai departe, pana cand spalarea este completa. Daca in loc de apa plata s-ar folosi un jet de apa atunci ar exista: a) o mare risipa de apa; b) o mai mare dificultate ( si cheltuiala) in mentinerea temperaturii necesare de spalare; c) o spalare mai putin eficienta.

Nu este usoara aranjarea unui sistem prin care apa ar putea curge peste toate foile dintr-o carte. Ceea ce s-ar intampla ar fi trecerea jetului de apa peste foile de deasupra si apa stagnanta ar ramane in contact cu cea mai mare parte a hartiei in cel mai rau dintre cazuri. 2.6. Suportul de straturi de interfoliere Este recomandabil ca toate hartiile sa fie sustinute in timpul procesului de umectare. Acest lucru va minimaliza riscul deteriorarii fizice in timpul manuirii hartiei si va economisi de asemenea timp in ceea ce priveste repararile ulterioare. Exista un mare avantaj in cazul spalarii mai multor foi sau a unor carti. Hartiile umezite se lipesc unele de celelalte astfel incat nu este usor ca solutiile sa patrunda intre ele. Prezenta unui strat de interfoliere, cand acesta este o panza de poliester ne-tesuta, inseamna ca filele sunt tinute separat, facilitand astfel curatarea si patrunderea solutiilor de deacidifiere. Aceasta panza de poliester este virtual indestructibila si recupereaza repede costul sau initial. 2.7. Posibile defecte ale hartiei Uneori exista indoieli daca o perioada indelungata de imersie sau o secventa a proceselor de umectare va deteriora hartia. Exista 2 fete ale acestei probleme fizice si chimice. Toate hartiile ar trebui sa aiba un suport in timpul procesului de umectare, de preferat un suport cu panza de poliester, decat unul cu hartie. Hartiile foarte fragile ar trebui de asemenea sustinute pe, sau chiar, intr-o rama rigida. Aceste masuri de precautie ar trebui in mare parte sa elimine defectele fizice in timpul procesarii. Posibile defecte chimice pot aparea in cateva feluri vulnerabilitatea imaginii (fie prin mediu, fie prin coloranti) si a colorantilor in hartiile colorate la contactul prelungit cu apa; vulnerabilitatea apei la imersia intr-un mediu acid (produs de miscarea aciditatii solubile din hartie in apa). Doar conservatorul poate judeca validitatea primelor 2 posibilitati pentru fiecare element separat. Ultimul este probabil de o reala importanta atunci cand sunt spalate cateva carti in aceeasi chiuveta. In astfel de cazuri este recomandabil ca apa sa fie schimbata curand dupa ce toata hartia a fost scufundata si udata (aproximativ jumatate de ora). O alta posibilitate este adugarea solutiei de hidroxid de calciu in baia de spalare. Aceasta nu numai ca va neutraliza mare parte din aciditate, dar va accelera de asemenea curatarea prin extractia produsilor colorati de degradare (vezi sectiunea 3.3). In cele din urma, trebuie subliniat inca o data ca doar atunci cand este vorba de carti intregi, sunt necesare acele perioade indelungate de timp. Curatirea foilor individuale este o procedura mult mai rapida. Consevatorul poate asadar decide singur

ce prefera sa faca in fiecare caz in care exista cel mai mic dubiu in privinta capacitatii hartiei de a rezista (fizic) curatirii extinse. 3. Deacidifierea In ceea ce priveste curatirea, pana acum a fost luata in considerare doar patrunderea hartiei cu o solutie apoasa. Acum este necesar sa analizam daca doar curatirea sau doar deacidifierea reprezinta un tratament suficient pentru hartie. Curatirea cu o patrundere buna (umectare anterioara) va indeparta aciditatea solubila din hartie. Doar apa alcalina va putea neutraliza unele grupari carboxil de celuloza nu toate, deoarece alcalinitatea este prezenta in forma bicarbonatilor solubili de calciu/magneziu. La fel ca si solutia de bicarbonat de magneziu, acestea pot doar sa neutralizeze unele grupari carboxil. Apoi foarte putine tipuri de apa ar fi intr-adevar suficient de alcaline pentru a lasa in hartie un nivel adecvat de carbonati de protectie. Rezultatele din Tabelul 1 ar trebui luate in considerare din acest punct de vedere, de acesta data uitandu-ne doar la cele de la tratamentul C. Tang si Jones s-au aratat surprinsi de factul ca durata de viata a hartiei nu era extinsa, de fapt aceasta chiar era micsorata prin curatirea cu apa si au cautat niste schimbari complicate in structura celulozei ca fiind posibile cauze pentru aceasta. Explicatia reala este aciditatea, dupa cum ar fi trebuit sa reiasa din rezultatele lor superioare in cazul folosirii apei alcaline de la robinet. Daca hartia este inca acida dupa curatire, din una dintre cauzele enumerate in sectiunea 1.1, atunci aceasta va continua sa se degradeze, in special in conditii umede de imbatranire. Foarte putine hartii vor contine aciditate solubila. Asadar nu este suficienta splarea hartiei in apa, fie aceasta alcalina sau nu. Intotdeauna hartia trebuie sa fie si deacidificata. 3.1. Solutii de deacidifiere Pe parcursul urmatoarei discutii doar 2 solutii vor fi considerate utilizabile, hidroxidul de calciu si bicarbonatul de magneziu. Motivele chimice pentru eliminarea celorlalte posibilitati apoase sunt discutate in Apendicele 4.1. si 4.2. In acest punct este necesar, in orice caz, sa fie facut un scurt rezumat privind diferentele dintre cele 2 solutii care-l determina pe autor sa prefere folosirea unei solutii saturate de hidroxid de calciu. 1. Ionii de calciu sunt mult mai puternic legati de celuloza decat ionii de magneziu, asigurand astfel o retentie mai mare si o neutralizare mai buna a gruparilor carboxil.

10

2.

Solutia de hidroxid de calciu , fiind bazica, va neutraliza toate gruparile carboxil, oricum slabe. Solutia de bicarbonat de magneziu poate sa neutralizeze doar acele grupari acide destul de puternice pentru a inlocui bicarbonatul. Grupari acide mai slabe vor fi ramas ne-neutralizate. Importanta acestui fapt este mai bine apreciata o data ce diferitele surse ale aciditatii hartiei sunt intelese corect.

3.

solutia de hidroxid de calciu este mai simplu de preparat. Cum principala nevoie este aceea de a dezacidifia liber si temeinic, acesta reprezinta un avantaj practic. Solutia este de asemenea stabila la caldura asa ca poate fi folosita atunci cand este calda, daca acest lucru este necesar.

4.

printre conservatorii care au folosit solutii de bicarbonat de magneziu, fie in testari, fie in artefacte, au existat observatii conform carora hartiile tratate au stabilitate redusa la lumina (demonstrata in perioade scurte de timp). Aceste descoperiri sunt confirmate de imbatranirea artificiala in conditii de umezeala, si sunt cele mai importante atunci cand se ia in considerare tratarea artei pe hartie. Stabilitatea ridicata la lumina a hartiei care are un continut adecvat de carbonat de calciu a fost demonstrata de-a lungul anilor.

5.

Problema sarurilor (gritting) dupa folosirea solutiilor de bicarbonat de magneziu prezinta dificultati practice considerabile, ducand adesea ne- deacidifierea hartiei.

3.2. Factorii care influenteaza tehnologia deacidifierii Kelly si Fowler luand in considerare doar deacidifierea au ajuns la concluzia ca un numar mare de factori ar putea contribui la o activitate de succes. Acestia includ continutul initial de acid al hartiei, concentratia solutie de deacidifiere, permeabilitatea hartiei si tehnica de lucru adoptata. Acestea toate reprezinta puncte valide dar este necesar sa dispunem de ele, nu doar sa le lasam fara raspuns. Daca aciditatea solubila initiala este indepartata prin umectare/spalare anterioara, atunci solutia de deacidifiere va fi in intregime valabila pentru neutralizarea gruparilor acide de celuloza si pentru formarea unei rezerve alcaline reziduale. Cand se recomanda procedura duala a curatirii si a deacidifierii se obiecteaza adesea ca aceasta va creste in continuare costul un stadiu deja scump de procesare al hartiei (scump din cauza timpului necesar al restauratorului). Acest lucru nu este adevarat. Dupa ce este bine curatata, hartia ar trebui sa treaca imediat in solutia de deacidifiere, doar cu uscari/presari intermediare intre cele 2 procedee. Nu numai ca intinderea si colectarea hartiei uscate adauga enorm la costurile de

11

laborator, dar este si mai putin eficienta. Exista inca putine garantii ca o data uscata hartia se va umezi complet din nou cand se scufunda intr-o solutie apoasa. Daca nu face acest lucru deacidifierea va fi incompleta si chiar ineficienta. Solutia trebuie sa patrunda complet in hartie. Este o conceptie gresita ca tratarea hartiei umede duce la o rezerva alcalina mai mica. De fapt, din moment ce rezulta o patrundere integrala in structura hartiei, depozitul este adesea mai mare. Tabelul 2 ofera niste rezultate pantru a fundamenta acesterevendicari. 3.3. Decolorarea solutieie de deacidifiere Mai devreme s-a sugerat ca incheierea eliberarii de substante colorate in apa de curatire va fi luat ca un indicator ca procesul de curatare este complet. In ciuda acestui lucru, cand hartia este pusa ulterior in solutia de deacidifiere, alte decolorari vor avea loc. Acest lucru este de asteptat. Dupa cum a fost explicat mai devreme, produsii de degradare ai hartiei sunt foarte acizi in esenta. O alta solutie alcalina va putea asadar sa extraga ultimile urme din hartie. Solutia de hidroxid de calciu fiind bazica va face acest lucru mai eficient din moment ce poate intra direct in reactie chiar si cu cel mai slab compus acid. Din motive chimice solutia de bicarbonat de magneziu este dezavantajata deorece poate intra in reactie doar cu acei compusi acizi care au o aciditate mai mare, ceea ce lasa produsii acizi slabi de degradare ai celulozei ne-neutralizati. Cand solutia de deacidifiere devine decolorata, dupa cum se va intampla cand se trateaza cantitati de hartie, atunci aceasta trebuie sa fie inlocuita. Hartiile trebuie scurse incet, presate usor cu mana, apoi puse intr-o solutie prospata de deacidifiere, rasfoind printre filele unei carti pentru a asigura o buna patrundere a solutiei. Umezirea/Curatirea eficienta a hartiei de dinainte va micsora numarul de schimbari al solutiei de deacidifiere, cu toate ca unul dintre marile avantaje ale solutiei de hidroxid de calciu este pretul mic si usurinta cu care este preparata astfel incat poate fi folosita cu generozitate pe parcursul procesului de umectare. In acest punct este probabil convenabil sa ne referim la o idee din nefericire curenta in multe tari. Si anume aceea ca atunci cand solutia de deacidifiere se decoloreaza, hartia ar trebui inlaturata si spalata in apa pentru a indeparta decolorarea. Acesta lucru nu trebuie facut deoarece va indeparta toata deacidifiere care trebuie sa ramana pentru a produce la uscare carbonatii benigni de protectie.

12

Tabelul 2
Data/ locul publicarii 1877 Palermo Initial imbatranit I. Tratarea cu solutie de hidroxid de calciu, 0.021N, imersie o jumatate de ora Luminozitate : B. curatat/uscat C. tratat umed pH-ul de extractie: B. curatat/uscat C. tratat umed Alaclinitatea reziduala: (m. eq./kg) B. curatat/uscat C. tratat umed II.Tratarea cu solutie de bicarbonat de magneziu, 0.024N, imersie o jumatate de ora Luminozitate : B. curatat/uscat C. tratat umed pH-ul de extractie: B.curatat/uscat C. tratat umed Alaclinitatea reziduala: (m. eq./kg) B. curatat/uscat C. tratat umed

O solutie decolarata trebuie sa fie inlocuita cu o solutie prospata de deacidifiere. Alte probleme si conceptii gresite cu privire la aceasta eliberare de coloranti in timpul deacidifierii trebuie de asemenea sa fie clarificate in acest punct. Una este aceea ca solutia de hidroxid de calciu are actiuni detergente asupra hartiei (pentru ca este atat de curata dupa). Acest lucru nu este chiar asa. Este o simpla reactie chimica de

13

baza intre un acid si un alcal. Apoi Barrowa a observat dungi colorate pe hartia uscata. El a atribuit acest lucru : a) miscarii insuficiente a hartiei in solutia de deacidifiere astfel incat colorantii au ramas intre file; b) utilizarea unei cantitati insuficiente de solutie pentru acoperirea documentelor astfel incat din nou, colorantii au ramas intre file. Acestora doua li se poate adauga; c) nici o curatire anterioara astfel incat cantitatile mari de coloranti au fost accesibile eliberarii in timpul deacidifierii; d) ne-umectarea sau umectarea inadecvata a hartiei, astfel incat substantele decolorate doar se prelingeau afara in cadrul procesului de umectare; e) utilizarea continua a solutiei o data ce s-a decolorat. Aceata inseamna ca apa ramasa pe hartie dupa tratare este murdara. Nu numai hartia va fi patata dupa procesul de umectare, daca oricare dintre aceste situatii exista, ci si interfolierea. Prin urmare, va trebui sa fie spalata pentru o folosire ulterioara inca o pierdere de timp si de bani. 3.4. Uscarea Grija privind tehnicile de uscareeste conectata cu aceata problema a produsilor decolorati. Adesea hartia a fost gasita patata la uscare, de multe ori intr-o forma consistenta cu cea a suportului de uscare de exemplu, un model de plasa daca un netex este folosit in acest scop . Explicatia este foarte simpla un proces prost de umectare. Daca hartia se pateaza la uscare se inampla deoarece materialele colorate solubile nu au fost inlaturate in intregime in timpul procesului de umectare. Nu este necesara adoptarea unor tehnici foarte elaborate de uscare pur si simplu un proces bun de umectare. Daca hartia este udata temeinic la inceput atunci materialele colorate solubile pot incepe sa iasa din hartie imediat ce este pusa in apa pentru curatire, procesul fiind complet in timpul deacidifierii. Daca, pe de alta parte, hartia nu este udata bine la inceput, atunci pe masura ce se umezeste incet in timpul procesarii materialului decolorat, acesta va fi si eliminat incet. In acest caz, procesul se poate sa nu fie complet in momentul in care umectarea s-a incheiat. Acesta inseamna ca materialul colorat rezidual solubil inca va exista in hartie cand este pusa la uscat. Acesta se muta incet o data cu umezeala spre ultimile suprafete uscate care vor fi cele in contact cu suportul de uscare, de aici natura modelului ramas pe hartia uscata. Umectarea totala initiala a hartiei, spalarea pana cand materialul decolorat inceteaza sa mai iasa din hartie in cantitati apreciabile, cu schimbari repetate ale apei de spalare, urmate de deacidifierea imediata (fara nici o uscare intermediara care ar putea preveni patrunderea totala a solutiei de deacidifiere), schimbarea solutiei de deacidifiere pe masura ce si aceasta se decoloreaza vor indeparta toate riscurile patarii in timpul uscarii. Atat hartia tratata, cat si interfolierile vor fi curate , iar spalarea acestora

14

inainte de a putea fi folosite din nou (o risipa de timp si de bani) nu va fi deloc necesra, chiar si dupa ani de folosire. 3.5. Durata deacidifierii Daca hartia a fost bine curatata dinainte astfel incat aciditatea solubila sa fie indepartata, atunci tot ceea ce va fi necesar este ca solutia de deacidifiere sa patrunda complet hartia pentru a neutraliza aciditatea celulozei. Solutia ramasa pe hartie fiind indepartata pentru uscare va servi la producerea rezervei alcaline. Lucrul asupra reactiilor celulozei pure modifica faptul ca absorbtia de catre celuloza va fi indeplinita in jumatate de ora. Cand este vorba de foi de hartie, atat cantitatea care este tratata cat si tehnicile de lucru vor influenta rata. Patrunderea intr-o singura fila deja udata va avea loc repede. Cu o cantitate de hartie solutia trebuie sa intre intre toate filele pentru a patrunde hartia. Miscarea fina a hartiei, in timp ce este imersata va fi de ajutor. Un alt indicator folositor este momentul cand din hartia nu mai iese material decolorat. O data ce acest stadiu a fost atins se poate presupune ca patrunderea este completa. Daca este necesar, hartia ar trebui imersata repede in solutia proaspata de deacidifiere pentru a asigura ca pe hartie nu a ramas decat solutie curata pentru uscare. 3.5. Durabilitatea solutiilor de deacidifiere Cata hartie poate fi tratata cu o cantitate data de solutie de deacidifiere? Aceata este o problema care ii preocupa pe restauratori si care poate fi partial rezolvata de indata ce procesul este inteles mai bine. Cand deacidifierea are loc fara spalarea initiala a hartiei, atunci puterea solutiei va scadea, fireste din moment ce reactioneaza cu aciditatea hartiei. Masura in care acest lucru se intampla este variabila, in functie de aciditatea hartiei, cantitatea tratata in acelasi timp si concentratia solutiei de deacidifiere. Este o pierdere de timp si de bani tratarea hartiei cu orice solutie care este vlaguita si se sugereaza de obicei ca solutia de deacidifiere sa fie titrata la intervale de timp pentru a-i controla taria. Acest lucru reprezinta mai degraba o pierdere a timpului restauratorului, timp care ar putea fi mai bine folosit in manuirea si observarea hartiei in timpul tratarii. In schimb s-a sugerat ca daca hartia este bine spalata dinainte pentru a indeparta cat mai multa aciditate solubila posibil, si atunci solutia de deacidifiere este schimbata oricand se decoloreaza, riscul utilizarii unei solutii slabe va fi in mare parte indepartat. Ar trebui de asemenea sa fie amintit faptul ca utilizarea unei solutii de deacidifiere puternice, controlata prin titrare nu este de nici o valoare daca solutia nu patrunde in hartie.

15

3.6. Deacidifierea obligatorie? Se intreaba adesea daca toata hartia ar trebui in mod automat deacidifiata in timpul restaurarii sale, chiar si hartia care pare sa fie alcalina. Raspunsul este intotdeauna afirmativ (oricum vezi 3.12. Probleme de schimbare a culorii) daca hartia primeste orice fel de tratare apoasa (spalare, albire, incleiere) si este intotdeauna afirmativ daca hartia arata orice semne de decolorare diferentiata. Aceasta din urma problema, in contextul compozitiei hartiei, va fi discutata mai mult cu alta ocazie. Aici este suficient sa evidentiem faptul ca compozitia unei file de hartie va varia pe suprafata sa; determinarea pHul de contact nu poate fi facuta peste tot pe ambele parti ale fiecarei foi de hartie; nu exista in prezent nici o metoda indestructibila pentru determinarea rezervei alcaline de pe intreaga foaie, continutul de fier nu poate fi determinat pe suprafata intrgii foi. Exemple extreme de compozitii variabile ale hartiei sunt date de tipuri de hartie cu valori acide ale pH de extractie, dar in acelasi timp continand particule de carbonati (mostra 1344). Carbonatii, data fiind solubilitatea lor extrem de scazuta, nu se dizolva si se muta catre sursa aciditatii, neutralizand-o. Pe de alta parte, in mare masura aciditatea hartiei este solubila (dupa cum s-a demontrat de problemele de migrare ale acizilor). Masura in care aceasta aciditate se poate deplasa, si deteriora celuloza in acest timp, trebuie sa fie restransa cat mai mult cu putinta prin asigurarea impregnarii totale a hartiei cu carbonat de protectie. Presupunand ca sunt folosite solutii de calciu (si intro mica masura, magneziu vezi 38), nu este posibila supra-deacidifiere a hartiei. Asadar daca hartia este conservata atunci ar trebui in acelasi timp sa fie deacidifiata. 3.7. Valori pH ale hartiei si deacidifierea Diferite conceptii gresite/ingrijorari in ceea ce priveste pH-ul sunt in circulatie. 1. pH-ul hartiei va fi legat de pH-ul compusului folosit pentru deacidifiere. Valorea reala a pH-ului hartiei (extractie) va fi in jur de 8.5 pentru carbonatul de calciu, aproximativ 10 pentru carbonatul bazic de magneziu, si peste acesta daca este folosit carbonatul de metil magneziu. Daca, in schimb, sunt facute masuratori la suprafata de contact, atunci valorile obtinute vor fi mult mai joase, data fiind perioada scurta de contact si solubilitatea scazuta a compusilor implicati. O valoare peste 7 nu ar fi neobisnuita pentru o hartie care contine carbonat de calciu, si mai mare pentru compusii pe baza magneziu. Restauratorul trebuie sa verifice aceasta prin compararea rezultatelor de extractie si de suprafata pentru o hartie moderna permanenta care contine carbonat de

16

calciu. Daca masuratorile sunt realizate pe hartii vechi inaintea tratarii atunci vor fi obtinute tot rezultate diferite. Desi compusii puri vor oferi valorile de extractie date mai sus, mixtiuri de carbonati de calciu si de magneziu vor da valori intermediare. Frecventa cu care acest lucru ar putea avea loc poate fi masurata din valorile pentru pH-ul de extractie care sunt peste 8.5 in tabelele oferite de Barrow. Inca o data, valorile la suprafata de contact, cele care sunt cel mai usor de determinat vor fi cele scazute, din moment ce analiza destructiva nu este adesea posibila. 2. Nu se poate spune ca o valoarea ridicata a pH-ului este periculoasa, nici ca o valoare neutra este sigura pentru hartie. In schimb siguranta sau nu a valorii pH-ului trebuie sa fie intodeuna pusa in legatura cu compusul folosit pe hartie. Atunci, compusul lasat pe hartie trebuie sa fie luat in considerare in relatie cu solubilitatea sa in apa, iar posibila interactiune a oricarei solutii produse cu celuloza /hartia. Aceasta problema este discutata in detaliu in Apendice (4.1 si 4.4), dar nici o problema nu va fi prezentata prin utilizarea fie a solutiilor de calciu fie a celor de magneziu. 3. Valoarea pH-ului nu poate da nici un indiciu cu privire la cantitatea de carbonat depozitatat (rezeva alcalina). Nu exista momentan nici o metoda ne-destructiva pentru determinarea rezervei alcaline. Singura cale de a asigura un depozit rezonabil este printr-un proces eficient de umectare. 3.8. Plasamentul materialului solid depozitat si probleme cu fierul Pana acum a fost luata in considerare doar patrunderea mecanica a unei solutii apoase impreuna cu rectiile chimice generale implicate. Kelly si Fowler au dedicat o mare parte a articolului lor (op.cit.) unei discutii privind problemele ridicate de descompunearea inegala prin grosimea hartiei a unei solutii de bicarbonat de magneziu dupa tratare. In functie de concentratia folosita acesta ar putea lasa centrul hartiei neprotejat sau ar putea produce saruri (gritting) la suprafete. Aparitia sa dupa deacidifierea manuscrisului a fost fotografiata de Brannahl. Cauza sarurilor (gritting) este simpla exista putina sau nu exista deloc atractie intre celuloza si bicarbonatul de magneziu in solutie. Pe masura ce apa se evapora de pe suprafata hartiei in timpul uscarii acea solutie inca existenta in structura hartiei se misca in afara pentru a inlocui, ducand cu ea un bicarbonat de magneziu dizolvat. O concentratie ridicata se construieste la suprafata, care la incheierea procesului de uscare este depozitata sub forma de cristale de bicarbonat de magneziu sau saruri (gritting).

17

Dezavantajele estetice ale acesteia au fost indelung discutate de catrea restauratorii care au facut diversi pasi in incercarea de le a opri si a le reduce, inclusiv urmatoarele lucruri. uscarea hartiei cu fata in jos astfel inca, orice saruri (gritting) de pe spate sa fie ascuns in suport. pulverizarea solutiei doar pe spate din nou pentru ca orice saruri (gritting) sa fie ascunse. Dezavantajul aici era ca hartia era doar partial deacidifiata. uscarea hartiei intre sugative. Prin absortia solutiei, sarurile (gritting) erau diminuate dar nivelul rezervei de alcalina ramase in hartie este de asemenea considerat micsorat. reducerea concentratiei solutiei de bicarbonat de magneziu care este folosita. Acest lucru nu previne aparitia sarurilor (gritting) pur si simplu micsoreaza concentratia finala ramasa pe hartie si astfel face sarurile (gritting) care apare mai putin evidente. Corolarul este ca depozitul de carbonat de magneziu din structura hartiei este de asemenea micsorat, dupa cum au aratat Kelly si Fowler Toate aceste tehnici ar putea imbunatati aspectul final al hartiei, dar sunt nedorite din punct de vedere chimic din moment ce contrazic legile fundamentale ale deacidifierii, care sunt in intregime in favoarea indepartarii integrale a aciditatii din hartie (si nu doar de pe o suprafata) si a lasarii unei rezerve alcaline rezonabile. Un alt raspuns la problema sarurilor (gritting) si unul care este din nefericire foarte raspandit in Statele Unite este acela ca hartia nu trebuie deacidifiata deloc. Daca este umezita atunci este realizat doar procesul de curatire. Acesta este o situatie deplorabila, dupa cum clarifica , speram, acest articol. Sarurile (Gritting) au fost simtite in principal ca o problema estetica care combinata cu prepararea mai complicata a solutiilor de bicarbonat de magneziu, l-au facut pe scriitor sa se intrebe de ce a fost preferata utilizarii solutiei de hidroxid de calciu. Dezavantajele chimice pozitive au iesit la lumina recent. In timpul lucrului asupra stabilizarii celulozei continand fier, au fost gasite saruri (gritting) severe in mostre tratate cu concentratii ridicate de solutie de bicarbonat de magneziu. In timpul imbatranirii hartiei in mediu umed (90C si 50% R.H.) puncte intunecate avand o culoare asemanatoare petelor rosiatice (foxing) au inceput sa se dizolve si sa fuzioneze pe suprafata mostrei. In acelasi timp granulele de pe suprafata dispareau. O conversie similara a unui depozit cristalin masiv intr-o decolorare galben maronie a suprafetei a fost observata la inceputul operei autorului cu privire la deacidifierea hartiei. Atribuita de L. Santucci fierului, s-a presupus de catre amandoi ca ar avea ceva de-a face cu decolorarile frecvent observate ale hartiei continand carbonat de magneziu atat intr-un proces de

18

imbatranire natural, cat si intr-unul accelerat. Acesta nu poate fi inca eliminat. O experienta asemanatoare a avut loc in timpul restaurarii unei carti. Aceasta a fost spalata pe sectiuni cu avand hartie rezistenta la apa pentru interfoliere. Sectiunile au fost tratate apoi cu solutie de bicarbonat de magneziu, inainte de a fi puse la uscat tot pe sectiuni si tot cu interfoliere. Cand s-a uscat interfolierea de deasupra era tare si decolorata, lucru obisnuit dupa tratarea cu solutie de bicarbonat de magneziu. Dupa ce a fost spalata si uscata, pregatita pentru a fi utilizata ulterior (apropo, o pierdere mare de timp si bani mai preferabila este utilizarea de panza ca interfoliere) aceasta a fost gasita acoperita cu urme (foxing) galben maronii. In toate cazurile urmatoarea secventa de reactii chimice este sugerata. Compusii de fier din solutie migreaza la suprafetele care se usuca cu bicarbonat de magneziu si sunt depozitati acolo in saruri de carbonat de magneziu cristalohidrat. In timpul imbatranirii in conditii de umezeala sau in timpul spalarii interfolierii, carbonatul de magneziu s-a dizolvat lasand vizibil hidroxidul/oxidul de fier insolubil. Daca imbatranirea in conditii de umezeala poate fi luata drept prognoza de incredere a consecintelor imbatranirii naturale a hartiei, atunci petele (foxing) maro de intensitati variabile vor fi produse, in cele din urma, oriunde se formeaza cristale de carbonat de magneziu dupa deacidifiere. De unde vine fierul? Carbonatul de magneziu adesea contine fier ca impuritate. Aceasta ar putea fi sursa. Prin urmare cea mai pura categorie posibil ar trebui sa fie mereu folosita, sau de preferinta hidroxidul de magneziu. Apoi a fost decoperit faptul ca fierul este adus in solutie daca solutiile de bicarbonat de magneziu sunt preparate in recipiente de fier. Acest lucru nu ar trebui facut niciodata, iar in schimb vasele din plastic sau din sticla ar trebui folosite. Se crede ca dioxidul de carbon in exces (inevitabil din modul de preparare al solutiei) dizolva fierul, formand carbonati ferosi in solutie, care ulterior se desfac in hidroxid /oxid feroferic galben maroniu. O alta posibilitate este ca in timpul imbibarii in solutia continand dioxid de carbon, fierul disponibil din hartie (si toate tipurile de hartie contin fier intr-o forma sau alta) se dizolva. Acesta apoi se misca prin hartie in timpul uscarii si se aduna la suprafata. Din nou, bicarbonatul de magneziu ca atare ar putea avea vreo proprietate, necunoscuta in prealabil, de a putea dizolva singur fierul. Din experienta proprie a scriitorului, cu cat este mai mare cantitatea de saruri, cu atat este mai rea decolorarea mai tarziu. Acest lucru ar indica fie ca sursa este carbonatul de magneziu fie aceasta proprietate a bicarbonatului de magneziu, astfel incat cu cat este mai mare concentratia solutiei, cu atat este mai mare riscul deplasarii fierului. Daca ar fi responsabil dioxidul de carbon atunci nu ar exista aceasta legatura cu concentratia. Nici una dintre aceste probleme nu ar

19

putea aparea cu solutia de hidroxid de calciu din moment ce alcalinitatea sa mai degraba ar precipita, decat ar schimba, orice particula de fier care se gaseste imprejur. Pana cand situatia va fi clarificata, daca restauratorul prefera, pentru oricare motiv, sa utilizeze in continuare solutii de bicarbonat de magneziu, sunt sugerate urmatoarele masuri de precautie: a. b. c. d. trebuie folosit carbonat de magneziu cu un continut minim de fier, sau de preferat hidroxid de magneziu. Solutia trebuie preparata intr-un recipient de sticla sau de plastic folosind apa fara fier. Hartia trebuie sa fie udata si curata bine inainte astfel incat sa nu trebuiasca sa fie lasata in solutie decat pentru o perioada minima de timp. Solutiile nu trebuie folosite in mod repetat deoarece daca fierul iese din hartie, continutul de fier al solutiei de bicarbonat de magneziu s-ar putea aduna la nivele nedorite. 3.9. Prepararea solutiei de bicarbonat de magneziu Unele recomandari disponibile fac aceasta procedura atat de complicata incat scriitorul se minuneaza ca solutia chiar a fost folosita in ateliere mici. Nu trebuie insa sa fie atat de complicata. Trebuie folosit hidroxidul de magneziu, nu carbonatul bazic de magneziu, reducand astfel riscul contaminarii cu fier si accelerarea dizolvarii. O cantitate intre 1,5 si 1,8g este masurata pentru fiecare litru de solutie necesar. Greutatea efectiv folosita va depinde de dorinta proprie a restauratorului de a evita aparitia sarurilor, amintind ca cu cat este mai ridicata concentratia, cu atat este mai mare riscul aparitiei acestora. Cantitatea masurata de apa fara fier este adaugata si dioxidul de carbon este barbotat pana cand solutia este clara. Nu este necesar ca solutia sa fie titrata din moment solutia va avea mereu aceeasi concentratie cu conditia ca materialul solid sa fie in intregime dizolvat si ca aceeasi cantitate de hidroxid de magneziu sa fie folosita de fiecare data,. Greutatea materialului solid folosit este cea care guverneaza concentratia finala obtinuta si nu unul dintre ceilalti factori despre care se crede, in mod eronat, ca ar juca vreun rol. Aceasta metoda simpla de preparare a fost sugerata acum cativa ani de L. Santucci, dar dintr-un motiv necunoscut a fost practic ignorata. Daca sunt folosite, in schimb, cantitati in exces de hidroxid de magneziu sau de carbonat de magneziu, atunci dizolvarea integrala este improbabila, iar concentratia reala a solutiei va fi mereu nesigura daca nu este realizata titrarea. Tot lui Santucci i se datoreaza explicatia valorilor initiale ale pH-ului solutiilor de bicarbonat de magneziu. Este uimitor pentru multi ca acestea pot varia, si pot fi chiar acide atunci cand solutia in sine

20

are scopul de a contracara aciditatea. Motivul dat a fost acela ca dioxidul de carbon, folosit in exces fata de ceea ce era necesar pentru dizolvarea compusului de magneziu, s-a dizolvat singur in apa producand o solutie de acid carbonic cu o valoare acida a pH-ului. Wilson et al. (op. cit.) arata in Tabelul 17 un registru de valori ale pH-ului care pot fi obtinute in acest fel. Cand solutia, initial acida, este lasata sa stea dupa preparare, dioxidul de carbon in exces se pierde incet, iar valoarea pH-ului creste. In cele din urma, desigur, aceasta pierdere usoara de dioxid de carbon va duce la desfacerea bicarbonatului de magneziu precipitand din nou hidroxidul (sau carbonatul) insolubil. Aceasta reactie va fi accelerata la o temperatura ridicata asa ca solutia trebuie tinuta la o temperatura cat mai rece posibil dupa preparare. 3.10. Prepararea solutiilor de hidroxid de calciu

Aceasta a fost propusa initial de catre Barrow, fiind urmata de tratarea cu solutie de bicarbonat de calciu. Aceasta este la fel de complicat de preparat ca si solutia de bicarbonat de magneziu (Vezi 3.9), iar cele doua stadii au facut procedura de deacidifiere complicata in unele aspecte. Bicarbonatul avea scopul de a transforma hidroxidul din hartie in carbonat, lucru pe care il va face. Nu este un stadiu necesar deoarece de indata ce hartia este ridicata din solutia de hidroxid de calciu, acesta va incepe imediat sa se schimbe in carbonat in reactie cu dioxidul de carbon din aer. Utilizarea unei solutii saturate de hidroxid de calciu, dupa cum recomanda Barrow, nu este fara probleme deoarece si solutia absoarbe rapid dioxidul de carbon din aer, formand carbonat de calciu insolubil care inchide la culoare solutia. Daca, insa, solutia saturata este diluata, o parte solutie cu o parte apa, atunci aceasta reactie are loc mult mai incet (din motive necunoscute) si aceste probleme de tratament nu mai sunt serioase. Prepararea solutiei, nu putea fi mai simpla. Un recipient mare, preferabil ajustat cu un robinet in lateral, este umplut cu apa. Se adauga suficient oxid de calciu (nu nestins ci oxidul sau hidroxidul asa cum este achizionat de la distribuitorul de solutii chimice), pentru ca atunci cand apa care contine materialul solid este amestecata sa se poata observa prezenta unui material solid in exces. Mixtiura este amestecata bine, apoi lasata pentru a se stabiliza. Daca, insa, restauratorul prefera sa elimine o cantitate de material solid atunci ar trebui folosite cate 2g pentru fiecare litru de apa. Cand este necesara pentru utilizare, solutia clara este scursa si este diluata o parte solutie cu o parte apa. Nu este necesara nici o tratare din moment ce punctul de saturatie a fost deja atins, dand mereu o concentratie constanta a solutiei. Este necesara diluarea, dar amestecul 1:1 este simplu. Un timp minim de preparare este necesar deoarece amestecarea solutiei ia doar cateva minute si poate fi lasata sa se limpezeasca. Daca exista fier in apa, acesta va fi precipitat de alcalinitatea solutiei astfel incat depozitul de la fundul vasului va avea o tenta galbuie. Recipientul

21

trebuie adesea curat bine, folosind acid diluat pentru a indeparta orice depozit (acidul acetic va fi de folos clatit foarte bine dupa aceea). Data fiind usurinta cu care se prepara si costul scazut, aceasta solutie poate fi folosita ca si cum ar fi apa, si inlocuita imediat ce se decoloreaza. In ciuda acestor avantaje practice, de cate ori este sugerata utilizarea sa apar semne de intrebare cu privire la concentratia scazuta a acesteia (0,018N) si la depunerea unei rezerve alcaline suficiente in hartie. Un raspuns bun poate fi dat prin considerarea felului in care solutia se comporta. Mai intai, aceasta este bazica asa ca exista o neutralizarea totala o oricarui acid prezent oricat de slab ar fi acesta. O luare in considerare a chimiei organice a celulozei (cand multi derivati acizi slabi ai celulozei pot fi produsi) si a chimiei anorganice a solutiilor de bicarbonat (care restrang tipul de aciditate, care poate fi neutralizata, la cele mai puternice in natura lor) va clarifica acest lucru. Apoi ionul de calciu este atras foarte puternic si este legat de celuloza mult mai mult decat magneziul. Este egalat in aceasta proprietate doar de ionul de bariu. Prin urmare, chiar daca este folosita doar o solutie slaba, cantitatea de carbonat de calciu ramasa este mai mult decat adecvata pentru majoritatea cazurilor. Acest lucru este cel mai bine ilustrat de rezultatele din Tabelul 3 in care sunt comparate solutiile de calciu si de magneziu la aceeasi concentratie. Pentru a obtine depozitele echivalente folosind o solutie de magneziu a fost necesara utilizarea unei solutii de aproximativ sase ori mare tare. Este pacat ca teste asemanatoare nu au fost facute in trecut, cand aceasta afinitate puternica a celulozei pentru calciu ar fi fost dezvaluita.

Tabelul 3
Data/ locul publicarii 1877 Palermo Initial Imbatranit Luminozitate : pH-ul de extractie:

Alcalinitatea reziduala: (m. eq./kg)

3.11 pH-ul ridicat al solutiei de hidroxid de calciu

22

Aceasta valoare a pH-ului, in jur de 11, ii ingrijoreaza pe unii dar fara a fi necesar. Dupa cum este explicat in Apendice (4.2), hidroxidul de calciu, in comun cu hidroxidul de bariu, nu poseda proprietatile de umflare/dizolvare a alcalilor caustici, precum hidroxidul de sodiu, si nu deterioreaza celuloza in timpul scufundarii acesteia. In plus, ionii de calciu sunt absorbiti rapid din celuloza si o data ce hartia este inlaturata din solutie la sfarsitul deacidifierii, dioxidul de carbon este absorbit rapid din aer, si prin urmare pH-ul scade pe masura ce are loc conversia in carbonat. 3.11. Probleme de schimbare a culorii

In aceasta discutie nevoia de stabilitate a hartiei este principala noastra preocupare. Este desfasurata o investigare cu privire la vulnerabilitatea imaginii hartiei fata de schimbarile de pH asa ca o discutie a acelui punct va fi rezervata pentru o alta ocazie. Este necesar, insa, ca restauratorul sa tina minte ca asemenea schimbari ar putea fi o problema practica si ca trebuie sa faca testele necesare. Schimbarile in culoarea hartiei dupa deacidifiere sunt probabile in cazul hartiei colorate, care contine coloranti sensibili la pH, si in cazul hartiei veline. Cel din urma tip de hartie este mai instabil din cauza componenei sale si cu o stare acida ridicata. Continutul de metal este de asemenea ridicat, din procesul de fabricare. Lasata netratata, hartia se deterioreaza repede pana in punctul in care nu mai poate fi utilizata. Deacidifierea va incetini aceasta rata a deteriorarii dar este deseori desconsiderata deoarece tratarea produce o intunecare a hartiei. Este necesar, insa, ca aceasta intunecare sa fie pusa fata in fata cu ceea ce s-ar intampla daca hartia ar fi lasata netratata. Rezultatele imbatranirii accelerate in conditii de umiditate sunt aratate in Figura 1. Consecintele folosirii solutiilor borax sunt evidente din punct de vedere grafic, dar nu vor fi discutate aici. Desi tratarea cu hidroxid de calciu duce la o hartie care initial este mai intuncata, retentia culorii in cazul imbatranirii este mai buna decat cu solutia de bicarbonat de magneziu. Ambele sunt insa foarte eficiente, cand sunt comparate cu rezultatele netratarii hartiei. Inainte de a intreprinde o deacidifiere la scara larga a hartiei veline, data fiind cantitatea implicata si instabilitatea acesteia este necesar sa se considere daca astfel de hartie trebuie sa fie prezervata asa cum este, si daca transferul imaginii pe o baza mai stabila nu ar fi la fel de acceptabil Probleme similare se ridica si in cazul hartiei sensibile la coloranti. Doar restauratorul poate decide daca orice schimbare de culoare este acceptabila pentru un anumit element. Este de asemenea nevoie sa se aminteasca faptul ca daca o schimbare a pH-lui este esentiala pentru prezervarea hartiei atunci esecul efectuarii tratarii va duce in cele din urma atat la pierderea hartiei cat si a imaginii. Asadar, ca si in cazul hartiei veline, metode alternative de prezervare, de exemplu transferarea imaginii pe o baza

23

mai stabila, ar trebui luate in considerare. In lipsa acesteia hartia trebuie depozitata la temperaturi joase (cea mai joasa care poate fi aranjata) si departe in totalitate de lumina deoarece hartia acida este extrem de susceptibila la degradarea indusa de lumina. Apendice 5.1. Compusi in prezent folositi sau propusi pentru deacidifiere cu solutie apoasa Solutiile pentru deacidifiere au ca scop neutralizarea compusilor acizi din hartie. In general orice produsi secundari ai reactiei sunt indepartati in timpul tratamentului de imersie. Nu este, insa, posibila doar neutralizarea hartiei. Inevitabil, in timp ce foaia este scoasa din solutia de deacidifiere o parte din lichid va ramana pe aceasta. La uscare, acest lichid va lasa un depozit solid sau rezerva alacalina. Aici ne vom preocupa doar cu inevitabila depunere de material solid pe foaie (din cauza felului in care sunt facute tratarile pentru conservarea hartiei) si cu caracteristicile acestor materiale solide si nu cu nivelul recomandat de rezerva alcalina ramasa. Este luat de bun faptul ca o rezerva alcalina este esentiala pentru a contracara activitatea aerului sau dezvoltarea aciditatii in structura hartiei. Literatura de specialitate ofera informatii privitoare la interactiunea celulozei cu alti compusi in prezenta apei in forma lichida. Exceptand situatia in care este scufundata in apa, hartia este uscata. Chiar si la umiditate foarte scazuta, insa, aceasta contine umezeala esentiala pentru legarea fibrelor si flexibilitate. Conform conditiilor standard recomandate pentru testarea fizica a hartiei (23C si 50% umiditate relativa) celuloza din pasta fibroasa din bumbac contine aproximativ 6% apa si celuloza din lemn putin mai mult decat aceasta. In alte conditii de depozitare care pot varia de la aproape 100% RH in timpul conditiilor musonice la sub 10% RH in interioarele de iarna incalzite centralizat din America de Nord. Aceste cifre vor varia. Asadar, cand sunt luate in considerare consecintele pe termen lung ale tolerarii substantelor chimice in hartie dupa tratare, este esential sa fie avuta in vedere solubilitatea acestora in apa si de asemenea orice factor extern care ar putea afecta aceasta solubilitate. Apoi, trebuie evaluata orice interactiune posibila intre solutia care ar putea fi astfel formata si substratul de celuloza. Este greseala de a aprecia ca acesta este factorul crucial care a dus la continua sugerare de solutii noi pentru deacidifierea hartiei. Doar capacitatea de a neutraliza aciditatea a fost luata in considerare impreuna cu usurinta prepararii solutiei. Hidroxidul de calciu, bicarbonatul de magneziu, bicarbonatul de calciu, toate isi vor depozita in structura hartiei carbonatii lor respectivi, in timpul uscarii deoarece compusii actualmente folositi sunt instabili in aer, trecand rapid in carbonati.

24

Compusii de sodiu formeaza cel mai mare grup de alte sugestii. Acestia (carboxi-metilceluloza, bicarbonat, silicat si borat) vor depozita aceiasi compusi in hartie ca si in solutiile folosite dupa cum o va face si acetatul de magneziu. Carbonatii de calciu si magneziu sunt extrem de insolubili. Solubilitatile lor respective in 100g de apa, la temperatura apei sunt: Carbonat de calciu 0,0015g Carbonat de magneziu 0,4g ca 3MgCO3.Mg(OH)2 3H20 0,0106g ca MgCO3

Aceste solubilitati nu sunt ridicate de o crestere a temperaturii. In practica, aceasta inseamna ca pentru o hartie depozitata in conditii standard ar putea fi, in solutia din apa retinuta de fiecare 100g de hartie, un maximum de 0,00008g carbonat de calciu sau 0,020,0006 carbonat de magneziu, indiferent de cantitatea acelui material solid existent in hartie. Adica, chiar daca hartia ar contine o rezerva alcalina de 5% (5g in 100 g de hartie) cantitatea in solutie tot ar fi la aceste nivele foarte scazute. Din moment ce ambii carbonati sunt saruri ale unor baze tari si a unui acid slab, hidroliza lor in apa produce solutii alcaline. Sarurile de sodiu enumerate mai sus reprezinta o cu totul alta problema. Acestea sunt ipso facto compusi foarte solubili avand urmatoarele solubilitati la temperaturi diferite, in 100g de apa: Bicarbonat de sodiu 6,9g la 0C si 16,4 la 60C Tetraborat de sodiu 2g la 0C, 3,1g la 25C, 3,9g la 30C si 170g la 100C Silicat de sodiu(apa de sticla/sticla lichida) solubil (nu sunt disponibile cifre precise, dar este in general solubil in hidroxidul de sodiu). Este necesar sa fie luata in considerare compozitia solutiilor rezultate. Aceste saruri sunt compusi intre un alcal foarte tare (hidroxid de sodiu) si diversi acizi slabi. Inca o data, solutiile lor in apa sunt alcaline de la hidroliza. Cand oricare dintre acesti compusi de sodiu este dizolvat in apa, fie chiar in solutie fie in umezeala hartiei, hidroxidul de sodiu este produs prin reactii de hidroliza similare cu urmatoarea: (aici este o formula chimica, p.77) Cantitatea efectiva de hidroxid de sodiu produsa initial in hartie va depinde de: 1. umezeala existenta in hartie (dependenta de umiditatea ambientala relativa)

25

2.

temperatura dominanta din moment ce cu cat este mai ridicata temperatura cu atat este mai mare cantitatea de material solid care se va dizolva in available moisture.

3.

solubilitatea compusului de sodiu folosit.

Timpul necesar ca hidroxidul de sodiu sa fie produs in hartie va depinde de cantitatea de clorura (sare) de sodiu descoperita initial adica, rezerva alcalina. 5.2. Reactii intre celuloza si compusi alcalini Investigatiile asupra posibilelor reactii intre carbonatii de calciu, magneziu, bariu si celuloza sunt inexistente. Solubilitatile lor foarte scazute fac orice reactie care implica carbonati, ca atare foarte putin probabile. Tot ceea ce este disponibil sunt rezultatele testelor de imbatranire artificiala in contextul restaurarii hartiei si imbatranirea naturala de peste 400 de ani in librarii si arhive de hartii, continand carbonati de calciu si de magneziu. Nu exista nici un studiu cu privire la posibile reactii intre compusii de sodiu enumerati anterior si celuloza, in conditii uscate. Acestea toate ar putea fi considerate in primul rand probleme de stare solida daca nu ar fi prezenta inevitabila umezeala in hartie. Acest lucru face necesara luarea in considerare a reactiilor ce ar putea avea loc intre celuloza si hidroxizii pe care toti compusii ii produc in apa. In domeniul chimiei pure a celulozei, reactiile dintre celuloza (si compusii model de celuloza) si hidroxizii de sodiu, potasiu si litiu (toate metale monovalente) si calciu, strontiu si bariu (toate metale bivalente) au fost studiate in adancime. Hidroxidul de magneziu, singurul solid, nu a fost inca investigat in acelasi fel, data fiind solubilitatea sa foarte scazuta (0,0009g in 100g de apa la 18C). Neexistand nici o dovada contrara, se presupune ca daca ar fi posibil, acesta s-ar comporta ca ceilalti compusi bivalenti. Tot acest studiu a demonstrat foarte clar diferentele de comportament dintre hidroxizii monovalenti pe de o parte si cei bivalenti pe de alta parte. Gruparea terminala a lantului de celuloza este instabil in prezenta ionilor hidroxil, astfel incat se rearanjeaza (Vezi Diagrama1). Hidroxidul de sodiu (potasiu, litiu) cauzeaza rearanjarea ulterioara in asa fel incat o parte din lantul de celuloza este impartit (asemeni unui acid cu lantul scurt) lasand lantul de celuloza mai scurt dar cu grupare terminala ca la inceput. Secventa de reactii este asadar repetata continuu, iar lantul de celuloza devine treptat din ce in ce mai mic de aici numle de reactie de exfoliere (peeling). Hidroxizii bivalenti (calciu, bariu, strontiu) cauzeaza de asemenea aceeasi rearanjare initiala, dar in cazul lor urmatorul pas este o alta rearanjare fara scurtarea lantului de celuloza, si cu o grupare

26

terminala diferita (vezi Diagrama1). Aceasta grupare terminala a lantului de celuloza este stabila la ionii de hidroxil produsi de hidroxizi astfel incat orice reactie ulterioara se opreste de aici numele de reactie de stopare (stopping reaction). Desi, acest studiu pune in legatura celuloza pura, studiul nepublicat al autorului S. Fowler cu privire la adaugarea compusilor de sodiu la hartie a aratat ca au loc reactii similare si cu formarea atat a unei aciditati solubile cat si a unor grupari acide pe lantul de celuloza. (formula chimica pag. 77) Este esential ca restauratorul sa aprecieze ca atunci cand termenii imbatranirea alcalina a celulozei, degradarea alcalina a celulozei, comportamentul celulozei in conditii alcaline sunt folositi, acestia se refera doar la comportamentul celulozei in prezenta hidroxidului de sodiu. Aceasta este singura reactie cu importanta idustriala si cea mai investigata. Aceasta reprezinta baza industriei matasei de vascoza. Reactia este de asemenea folosita in metoda TAPPI pentru stabilirea masurii in care celuloza a fost oxidata in timpul inalbirii. Multe referinte la mecanismul si consecintele degradarii celulozei de hidroxidul de sodiu pot fi gasite in literatura de specialitate. Cu toate ca este suficient de daunatoar, aceasta reactie este catalizata si facuta mai serioasa de prezenta simultana a metalelor grele, in special fierul si cupru. Aceasta reactie a fost de asemenea foarte bine investigata datorita implicatiilor sale comerciale. Depolimerizarea excesiva (scurtarea lantului) a celulozei o face nepotrivita pentru uz industrial. Toate tipurile de hartie contin fier si cupru, precum si alte urme de metal, in grade diferite, in functie de locatia si de perioada lor de fabricare. Celuloza are o mare afinitate pentru ionii de metal si ii va absorbi fara greutate din apa si din substantele chimice folosite in timpul pregatirii hartiei precum si din echipamentul folosit. Astfel prezenta impuritatilor in hartie trebuie de asemenea luata in considerare in evaluarea oricarui compus folosit in conservarea hartiei.

5.3. Problema contaminarii cu metale grele Presupusa sa eficienta crescuta in suprimarea efectelor vatamatoare ale contaminantilor cu metale grele (in mod special fier si cupru) in hartie a fost revendicata pentru a conferi avantaje insurmontabile pentru folosirea solutiilor de bicarbonat de magneziu, in ciuda celorlalte dezavantaje practice (vezi 3.8 si 3.9). Este necesar sa privim fara pasiune atat la chimia implicata cat si la acele putine rezultate publicate pana acum.

27

In inalbirea cu oxigen a hartiei, de la care tehnologie deriva intreaga teza, pulpa de lemn suspendata in solutie fierbinte de hidroxid de sodiu, este tratata cu oxigen in forma gazoasa, sub presiune. Initial continutul inevitabil de metal al pulpei, in combinatie cu hidroxidul de sodiu (vezi 4.2) a dus la degradarea severa a celulozei. S-a descoperit atunci ca adaugarea sulfatului de magneziu la acest amestec reduce considerabil aceasta degradare, deoarece prin reactia sulfatului cu hidroxidul de sodiu rezulta hidroxid de magneziu insolubil gelatinos. Acesta are o afinitate pronuntata pentru ionii de metale grele si asa probabil, prin formare complexa, ii opreste de la catalizarea degradarii celulozei. Compusii de calciu nu sunt eficienti in aceleasi circumstante si acest lucru nu este surprinzator. Hidroxidul de calciu nu este un solid gelatinos si nu ar putea asadar sa reactioneze in acelasi fel. Aceste descoperiri au fost aplicate situatiei predominante din librarii si arhive printr-o argumentare oarecum neclara. Mai intai, dupa utilizarea solutiilor de magneziu pentru deacidifiere, carbonatul bazic de magneziu ramane cel mai probabil in hartie. Nu este prezent nici un alcal caustic (de exemplu, hidroxid de sodiu) pentru a precipita hidroxidul protector astfel incat aceeasi situatie de baza nu exista ca in timpul inalbirii cu oxigen a pulpei. Inalbirea oxidativa este facuta pe un material solid suspendat in lichid. Nu numai ca aceste conditii permit precipitarea unui solid gelatinos, dar exista un sistem uniform limitat doar de accesibilitatea la regenti a celulozei. Cand se trateaza un material solid uniform precum hartia si mai apoi se ia in considerare comportamnetul ulterior al acesteia (hartie uscata) nu exista uniformitate. Comportamentul ulterior va fi controlat in totalitate de gradul de reusita cu care depunerea uniforma a oricarui agent protector este realizata in timpul tratarii si mentinuta in timpul uscarii (vezi 2.1 si 3.8). Dintre metalele care sunt gasite cel mai probail in pulpa, fierul si cuprul sunt cele mai comune. Acestea doua nu se comporta la fel si acest lucru trebuie inteles. In plus, au fost gasite deja diferente importante intre comportamentul fierului in timpul albirii cu oxigen si in testarile privind restaurarea hartiei. In timpul albirii cu oxigen reactiile care au loc intre fier si hidroxidul de magneziu nu sunt inca intelese pe deplin in mare parte deoarece sunt obtinute rezultate contradictorii. O proportie de protectie de fier:magneziu a fost revendicata dar grupe diferite de lucratori gasesc protectie la proportii diferite. Acest lucru sugereaza ca nu este implicata o singura reactie simpla. Exista, insa, un consens asupra faptului ca in afara proportiei de protectie, oricare ar fi aceasta, va avea loc degradarea. Daca aceasta ar fi aplicabila in restaurare, atunci ar aparea complicatii mari in practica, incercand sa se determine concentratiile de fier si de magneziu necesare pentru protectie. Din fericire, se pare ca imaginea este mult mai simpla din moment ce cercetarile privind contracararea deteriorarii produse de fier in hartie, legate

28

mai precis problemele ridicate de cerneala pe baza de fier (irongall), nu arata o proportie variabila de protectie. In schimb, o relatie directa pare sa predomine, adica cu cat este mai mare cantitatea de carbonat de calciu sau de magneziu, cu atat este mai mare protectia. Din cauza problemelor implicate in lucrul cu fierul din pulpa de lemn in timpul inalbirii cu oxigen, au fost facute incercari de a-l indeparta, dupa cum s-a reusit cu succes in cazul cuprului (vezi mai jos). Acestea au fost abandonate. Peste anumite limite de concentratie fierul se va precipita singura afara din pulpa precum hidroxizii sau oxizii. Fiind insolubile, acestea nu au nici un rol in degradarea celulozei. Incercari de a elimina fierul prin folosirea sechestrantilor au adus fier insolubil in solutie si au crescut astfel sansele aparitiei degradarii. Acest lucru nu inseamna ca incercarile de a indeparta fierul din hartie in acelasi fel in timpul restaurarii ar trebui complet abandonate inca. Inseamna ca metodele si, mai presus de toate, procedurile de lucru care urmeaza sa fie adoptate ar trebui considerate mai intai cu foarte mare atentie. Cuprul se comporta intr-un mod complet diferit spre deosebire de fier, iar in industria pulpei de lemn degradarea a fost gasita ca fiind direct legata de : Concentratia de cupru Concentratia compusului alacalin adaugat, oricare ar fi acesta, compusi de calciu sau de magneziu. Nu exista nici o problema reala din punct de vedere industrial din moment ce ionii de cupru pot fi indepartati eficient si cu usurinta din pulpa folosind sechestranti. In contextul conservarii hartiei ,din pacate, singurele rezultate publicate pana acum sunt intr-un fel derutante. Se obisnuieste ca atunci cand se compara avantajele diferitelor tratamente pentru aceeasi boala, acestea sa fie comparate direct in acelasi timp si la aceesi concentratie. Acest lucru nu a fost facut (compara perioadele diferite de imbatranire pentru monstrele de calciu si de magneziu, Tabelul VI, op.cit.). Mai important, carbonatul de magneziu a fost aplicat la o concentratie medie scazuta de 111pm, aproximativ 5% rezerva alcalina, in timp ce carbonatul de calciu a fost aplicat la o concentratie medie ridicata de 355pm, 11,5% rezerva alcalina. Asadar, nu este surprinzator faptul ca protectia mai mare a fost aparent conferita prin tratarea cu magneziu. De fapt, studii nepublicate din acelasi departament au aratat clar ca cresterea concentratiei de magneziu a marit intr-adevar aparitia degradarii celulozei. Daca este suspectata de degradare indusa de cupru, atunci depozitarea in conditii uscate este cel mai bun tratament de pastrare care poate fi sugerat momentan. Problema este complicata de faptul ca frecventa degradare catalizata de cupru este legata de cele mai multe ori de culori precum verdigris. Conditiile uscate locale pot fi obtinute prin depozitarea in cutii, cu saci din gel de siliciu inauntru pentru a reduce umiditatea relativa.

29

30