P. 1
a Lui Adam

a Lui Adam

|Views: 26|Likes:
Published by Urzica Gheorghe

More info:

Published by: Urzica Gheorghe on May 31, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/06/2013

pdf

text

original

GHEORGHE URZICĂ

ÎNTOARCEREA LUI ADAM

ROMAN

EDITURA SATYA SAI – BUCUREŞTI 1999

3

COLECŢIA ROMANUL DESTINULUI NR. 2 Editura Satya Sai - Bucureşti OP 10- CP 72 sector 2 Telefon/ Fax: 01-619.33.47 Redactor: ing. Mircea Firuţă Consilier editorial: ing. Doina Dragomir © Toate drepturile de reproducere, traducere şi difuzare aparţin Editurii Satya Sai-SRL-Bucureşti; orice reproducere, în orice formă, parţială sau totală a textului scris sau a graficii acestei cărţi, fără acordul scris al editurii, este interzisă. Coperta 1: George Lesion (după o idee propusă de autor) Coperta 4: Creaţia de Michelangelo Buonarotti (Frescă din Capela Sixtină) Machetare copertă: Măria Paşol ISBN 973-98713-8-0 Colecţia ROMANUL DESTINULUI Nr. 2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale URZICĂ, GHEORGHE întoarcerea lui Adam : roman în două părţi / Gheorghe Urzică Bucureşti; Satya Sai, 1999. p. ; cm. - (Romanul Destinului; 2) ISBN 973-98713-8-0 821.135.1-31

3

4

PREFAŢĂ Desigur că, nu voi purcede la o critică a romanului şi a elementelor care le degajă prin sensibilitatea lui, ci voi căuta să aprind în sufletul cititorilor şi a celor din preajma autorului, că el a înţeles să nareze, cu o mare sensibilitate, viaţa alegorică ce este trăită sub diferite ipostaze. A doua supoziţie este aceea care mă conduce la o analiză spirituală, care merită să fie exprimată în scris şi în fapte, ceea ce autorul a şi descris-o, doar ca o enunţare voalată şi nu să pătrundă în miezul ei, pentru a fi pe deplin desluşită de cei care ar lectura romanul. În prima parte a romanului facem cunoştinţă cu personajele din viaţa rurală, preurbană şi urbană, cu ţărani, meseriaşi, intelectuali, care se întregesc într-o viaţă simplă. Acţiunea naraţiunii se desfăşoară în mod armonios prin trăirea emoţională a personajelor, de la intrigă la iubire, până la lupta dintre viaţă şi moarte. Autorului îi este la îndemână să nareze în mod alegoric despre o serie de aspecte trăite de el însuşi, dar şi despre viaţa semenilor care-l înconjoară într-o conjunctură sau alta. Creionarea sa are menirea a fi un maestru al condeiului, deşi autorul debutează cu această scriere, înregimentând trăirea prin tratarea psihologică a temperamentelor protagoniştilor cărţii, creând prin firele ce vor fi cusute la ghergheful imaginativ, o muzicalitate ce poate fi fredonată de cei ce o lecturează. Mobilul epic al personajelor este elucidarea riguroasă, fără tăgadă, a împrejurărilor în care este descrisă iubirea, sub diferite forme, pe care o trăiesc. Deşi aş critica grămada de cuvinte care succed figurile de stil, de la redarea în mod alegoric ale celorlalte elemente de stil ca : metafora, comparaţia şi personificarea, chiar până la hiperbolizarea personajelor, mi-aş permite, a la Fănuş Neagu, scriitor şi editorialist român renumit. S-a făcut o risipă de figurile de stil, ele fiind create cu un colorit viu şi armonios şi fraza duce la ideea că, alegoria nu-i fragmentată, în totalitate ea este gustată de cei ce o cunosc şi o simt şi îi face pe cititori să descifreze sensibil concretul şi abstractul. Decorul acţiunii este cel caracteristic ţinutului moldav, care a dat importante personalităţi culturale şi spirituale. Personajele care sunt prezentate în acţiuni diferite, marchează o tipologie temperamentală 4

5 creionată de autor cu penelul din paleta cromatică a psihologiei. Pe parcursul naraţiunii îşi fac loc o serie de personaje care sunt evidenţiate prin personificarea lor, în mod pregnant, prin caracterul lor negativ, fiind prezentate aproape toate tipurile de temperamente. Stilul naraţiunii evidenţiază că eroii trăiesc cu intensitate fiecare moment, de a se apropia de adevăr şi a arăta tuturor adevărul. Privind aspectul spiritual al romanului, se observă tratarea literară a unei noi discipline numite paranormal, însă destul de firav, doar enunţat, lăsând pe cititori să tragă concluziile pe care le au la îndemână, fără o pregătire iniţială şi cunoaşterea ABC-ului acestei ştiinţe. Astfel, este narată, chiar de la începutul romanului, intrarea unui personaj în timp, de o pregătire în meditaţie, de viziuni care mai de care mai bizare, în luptă cu demonii, fiindu-i aliate spiritele benefice. Dacă se fac astfel de referiri, trebuie avut în vedere că nu toţi cei ce vor lectura cartea, ar putea să o înţeleagă, ci numai aceia care au mai studiat asemenea romane şi care pot să şi le explice. Desigur, că unele din idei, efecte sau acţiuni au fost lămurite, dar trebuie avut în vedere aspectul că numai o argumentare solidă nu este de ajuns să-i facă pe cititori să înţeleagă alegoria ideii abordate chiar din titlu. În concluzie, realizez faptul că romanul este redat excepţional, dând posibilitatea cititorilor să fie introduşi în scena vieţii, unde acţiunea şi personajele sunt create cu degajare spontană şi vervă ironică, folosind un stil viu colorat şi plin de dinamism; iar asociaţiile de idei întregesc textul, creând încărcătura emoţională şi senzorială a ţinutei literare a naraţiunii. La acest început de drum în ale literaturii, felicit cu această ocazie pe autor, sperând să nu treacă mult timp până vom afla despre alt roman care va vedea lumina tiparului. Consilier editorial, George Lesion

5

6 Confesiunea autorului

A fost o vreme când lumea exista în mine cu toate imaginilor păstrate peste timp. Apoi a urmat o perioadă de acalmie ce prevestea întinderea unui domeniu incert al părerilor, impresiilor şi amintirilor aproape uitate. Şi de aceea nu pot să ştiu dacă ”Întoarcerea lui Adam” a existat sau a fost o plăsmuire a visurilor mele din zilele în care timpul se descompunea în mine. Cert este că „Eşarfa albă” a fluturat peste anii în care parfumul şi culoarea ţesăturii erau descifrate în simboluri. Volumul de faţă a fost scris, în prima fază, prin anii 1978 – 1982, sub formă de proză scurtă, cu titlul „Lumina”şi depus la Editura Cartea Românească în anul 1985. În acei ani cenaclul unde am avut înţelegere şi ascultare a fost cel al revistei Convorbiri literare din Iaşi, coordonat de criticul literar Alexandru Dobrescu. În anul 1996 am revăzut manuscrisul şi, simbolic, dintr-o livadă cu pomi răzleţi, am făcut o livadă plină, împlinită. Cartea este în opinia mea un poem în proză, un panegiric adus prieteniei şi devotamentului cadrelor medicale din spitale şi aşezămintele de sănătate, dar şi puterii de transformare şi de elevare spirituală a unor oameni prinşi în capcanele vieţii. Naraţiunea s-a născut din imaginea unor nuci crescuţi într-o cazemată sfărâmată, văzută din tren, prin părţile Buzăului. Apoi am făcut legătura cu livada de nuci de pe Valea Secului–Neamţ. Mi-am creat un tărâm imaginar, unde am sădit nuci şi meri, un relief de verdeaţă pe care l-am populat cu păsări şi oameni. Am creat simboluri dintr-o pornire interioară, dar şi ca o provocare a cititorului spre a-l tenta să se întoarcă la sensurile iniţiale, primordiale. Dacă ceva din realitate se regăseşte undeva în naraţiune, posibil să fie o întâmplare. Dar corectez şi mă întreb, ce este oare întâmplător în viaţă ? Nimic nu este întâmplător.

6

7 PARTEA ÎNTÂIA

EŞARFA ALBĂ

7

8 DECLICUL

Îmi puneam cu grijă scrisoarea pentru soţie într-un buzunar de la pijama; îmi trecea prin minte o mulţime de gânduri. Exact în clipa aceea se ridica în faţa mea, la o întindere de braţ, un paravan de sticlă pe suprafaţa căruia privirile alunecau în jos într-o zbatere bolnăvicioasă. Se părea că, dincolo de zid nu era nici un punct de care să prindă rădăcini, viaţa părea bizară, imperceptibilă, aerul oprit în loc, generat de un halou rece, care provoca o senzaţie de imaterialitate. Trebuia doar să închid ochii şi să şterg cu mâna în previzibila cădere geamul din viitorul meu, să-mi arunc haina îmbâcsită şi cleioasă de sudoarea minerală şi organică, printr-o mişcare primejdioasă a articulaţiilor intrate în frica ploilor reci şi să despic aerul într-un văzduh străpuns de ciocârlii şi un liman al liniştii. Cuvintele scrisorii cădeau în mine şi eram incapabil să le mai prind, să le mai dibui freamătul venit din altă lume. Cert era doar morbul care creştea înăuntru-mi ca o ciupercă de gunoi, cu senzaţii acide, caustice .Încercam să-mi regăsesc liniştea relativă de dinainte, întinzându-mă într-un pat obişnuit de spital, să aştept şi să sper ca lumina ce venea pieziş dintr-o latură a ferestrei să alunece fierbinte în mine, pătrunzând în oase, să mă sedeze, să mă tulbure ca o licoare de esenţe tari. Mă gândeam la operaţia de mâine ca la surpriza şi primejdia unui prea mare risc .Oboseam încercând să cred că voi putea fi cândva sănătos. Sunt momente când îmi spun că nu mai pot accepta nici această alegere pe care încă o mai am şi că numai moartea mă poate elibera. Ar trebui să fiu indiferent cu moartea, dar ea mă speria prin puterea cu care mă domina în subconştient, până la obsesie. Mă frustra şi de libertatea de a alege. Făceam un gest de apărare cu mâna dreaptă. Dar şi de lehamete. Mă încerca frisonul unei noi crize febrile. Mă îndreptam spre celălalt capăt al salonului, cu doar două paturi ocupate de bolnavi ,învins de dorinţa de ami reveni cât mai repede din starea de mutilare a întregii mele fiinţe. Pe asistenta medicală o urmăream printre gene şi descopeream atâtea lucruri mărunte, aproape neînsemnate care mă legau cu devoţiune de ea. Părea o simbioză, o legătură perfectă, ca între un zmeu ce desena văzduhul şi aţa care îl menţinea în starea de imponderabilitate a visului. Mai târziu mi-am revenit şi eram în stare să pricep ceva. Asistenta se uita la mine şi părea surprinsă de faptul că rămăsese atât de 8

9 încurcată în faţa crizei mele. „Aveam putere de muncă … Vroiam să aflu despre relaţia de principiu dintre viaţă şi sensurile ei, realizasem doar numai oglinda unei realităţi. Începea să mă prindă rugina rutinei în munca mea, să înţepenesc pe o poziţie care să-mi dea iluzia că ajunsesem să cred că-mi cunosc îndeajuns viaţa interioară şi funcţiile potenţiale, dar boala asta stupidă, întotdeauna tot ceea ce nu ne convine sau nu se lipeşte de sufletul nostru numim stupiditate, şi mai ales contradicţia relaţiilor inversate m-au salvat de la o moarte iminentă, amânându-i cel puţin termenul.” Îmi mişcam braţele lateral, în vreme ce-mi aplecam alternativ capul în faţă, în spate. Mâine voi şti ce mai pot face. Râdeam de unul singur, ca apucat. Era mai mult un fel de beţie albă sau spaimă rece în faţa cuvântului „mâine”. Ochii asistentei străluceau cald şi păreau spune: – Cum se zbuciumă ca legatul ! Mă uitam la ea speriat de gândul ce-i fulgera prin minte Mai făcu un gest pentru a scăpa de privirile mele şi imediat începu să vorbească. – Mâine va opera doctorul Vasiliad. – Asta înseamnă că… – Şi dumneata…nu-ţi mai face gânduri…o să te vindeci curând… îşi gâtui ea vorbele. Nu ştiu de ce se bâlbâia, dar cuvintele ei păreau sincere. O clipă mai apoi febra mă făcea să spun cuvinte împroşcate cu sânge; şi proiectate în mintea mea păreau nişte frunze ruginite de tristeţe, iar intenţia gestului ultimei ofrande adusă de braţele goale ale copacilor către un cer în amurgul unui anotimp deposedat de roadele şi sevele organice, marca clipele unui timp devorator de spaţii. Mă învăţasem „acolo” cu oamenii. Nu–mi puneam problema dacă voi lipsi dintre EI vreodată. Aici ştiu doar că mă pricep să pierd timpul, timpul care ne măsoară cu noi înşine, apoi ne elimină unul câte unul. A făcut din mine o clepsidră în care curge sânge de sus în jos, de jos în sus. Îmi măsor eşecul ? Viaţa mea interioară nu a fost măsurată cu precizie pentru a reacţiona sau pentru a preveni ca la un declic rugina rutinei ce punea stăpânire pe mine. Ochii mi se înceţoşau, iar mintea începea să se vaiete şi să dea cu presupusurile. Asistenta medicală mă înveli cu cearceaful simplu, stinse lumina şi plecă. „Nu te-am văzut niciodată plângând Dioganu”, îmi aminteam vag de o remarcă a cuiva. Acela îmi întinse o mână moale şi mă privea cu ochi 9

10 umezi, bolnăvicioşi. Mă îndreptam spre celălalt capăt al parcului, să ajung la prietenul meu din adolescenţă Antonie, care printr-o stranie coincidenţă, era internat în spital pentru aceeaşi operaţie. Murise de mulţi ani de o tumoare, dar spiritul lui mă întâmpina uneori. Simţeam nevoia să mă reazem de ceva, de un zid sau să stau pe o bancă. Picioarele mele nu mai erau ale mele, erau nişte catalige scurte pline de mâzgă şi pământ cu furnici, îmi atârnau greoaie şi reci.. Simţeam că toate apele se adunau de pe cer şi cădeau în cascadă asupra mea, că braţe puternice de rădăcini mă trăgeau în afund, în şuvoi cu înverşunare, înecându-mă. – Mă duc sus, în salon, îi spuneam. Vroiam să mă vindec cu orice preţ şi să pot reîncepe munca precum face păianjenul cu pânza ruptă. Răsuflarea îmi era tremurată. Antonie era intrigat de ceea ce mi se întâmpla. Îmi spunea cicălitor că va aduce tablele. – Mă simt obosit. – Asta înseamnă că facem numai o partidă” râdea el fantomatic. Aşezam piesele, mâna îmi tremura ca o frunză în vânt. – Facem şi mâine. – „De ce şi mâine ?” Între noi se aşternu o tăcere aspră, stânjenitoare .Zarurile cădeau agasant pe podele. – „De ce plângi, Dioganu ? Nu te-am văzut niciodată plângând.” – De ce şi mâine, repetam. Mâine plec. Sedativele începeau să-şi facă efectul. Se părea că aveam un somn liniştit, dar în memoria mea apărea o femeie a cărei privire caustică şi neîndurătoare, pe care înspăimântat o recunoşteam, îmi perfora fruntea. – Grigoriţa ? – „Tu ai să mori mâine. Ai să mori neapărat.” O infirmieră trăgea cu insistenţă lenjeria de sub mine. Pijamaua era udă şi mă zvârcoleam ca fiert de durerea unei răni sufleteşti, departe de a fi degrabă consolată. – Nu-i adevărat. N-am să mor. Am suficient sânge pentru încă o operaţie. Infirmiera rămase surprinsă, uluită, dar reacţionă spontan şi direct. Eu continuam dialogul cu mintea mea. – Taci, nu auzi? Nu simţi cum rece noaptea îţi picură în sânge triluri de tăcere ancestrală ? Desagii cu pâinea cuvintelor dă-i deoparte şi modelează în spectre fertile pasărea cu cântec matern, începeam eu. 10

11 – „Ţi-e trupul o lumânare stinsă, duhul îţi miroase a mucegai şi pasărea ta pleacă în amurg cu timpul care vine. Simţi un ger, mai mult decât un foşnet de zăpezi în gesturi, o duhoare alcalină îţi degajă gura, păianjenii ţes pânze printre dinţii tăi şi-ţi umblă bezmetici prin sânge”, vorbea fantomatic Grigoriţa din mintea mea. – Nu sunt mort. Ascultă în tăcere cântecul păsării care lasă în urma ei o dâră de scame la zborul ei din cuib, până la prima creangă, unde se scutură făcându-şi curaj şi avânt să ţâşnească în lumina orbitoare din poiană, şopteam cu un ultim fâlfâit de buze. – „Practic, mult mai târziu vei muri.” – De ce ai scos-o din colivie şi i-ai dat drumul pe fereastră ? – „Nu ştiu”, răspundea în şoaptă. – Ascunde-o. E mai bine aşa. Prinde-o şi închide-o iar, coboram vocea dincolo de şoptire. – „De ce crezi ? De ce vrei ? I-ai ascultat vreodată cântecul ? – Nu e bine să o ţii liberă. – „Dacă aş închide-o, dacă aş omorî-o, tăcerea ei susurând de viaţă ţi-ar picura în inimă o nouă realitate, cu o altă istorie a cuvintelor din picătura de sânge”. – Şi aşa… – „Nu m-am obişnuit. Cu timpul…Iar până la han este un drum ocolit.” Mă trezeam. Încercam să stau de veghe la geam, dar oboseala şi toropeala mă doborau la pat. Ziua se infiltra în noapte ca o pastă lăptoasă. După respiraţia mea, noaptea părea că de abia acum va începe. După un somn liniştit, ochii se mişcau dezordonat, le simţeam contururile sub pleoapele moi şi obosite. Degetele de la mâna stângă se strângeau în formă de pumn, le deschideam, clipe în şir tendoanele rămâneau întinse, uşor dureros. La intervale mici indexul rămânea întins, arătând undeva, spre un al treilea ochi, mare şi ciclopic, dar cald aburind. „Mă operase EL. Cred că uitase bisturiul în intestine, căci nu mai suportam durerea. Interpretam aceasta drept o uitare de gesturi unghiulare pentru simţurile mele anesteziate sau poate un fel de repulsie faţă de sângele intrus. Gândeam că transfuzia era ca o punte între lumea celor vii şi lumea celor morţi şi că medicul îşi putea întâlni pe această cale bolnavul confuz şi obosit de la capătul punţii, iar bisturiul părea în mintea mea ca proiecţia unui ac indicator pentru balanţa sângelui străin ce-mi invada carnea flască sub presiunea aparatului de transfuzie. Spaima de moarte o 11

12 trăiam de când, treaz fiind, îmi fixaseră aparatul de anestezie. Simţeam apoi teama materializată într-un bisturiu, semnul legii chirurgiei, năclăit de cheaguri oxidate. Voiam să mă ridic şi prin intermediul lamei hidoase să vorbesc cu medicul aplecat asupra mea. Nu ştiam de ce doresc să încep pe întuneric interogatoriul acestui OM pe care l-am întâlnit la capătul lucidităţii mele. Voiam să cunosc cauzele care m-au adus în starea asta de imponderabilitate ? Sau poate să ştiu dacă se putea face altceva decât să-mi doneze sângele lui ? Voiam să cred că alunecam în halucinaţii şi angoase din propria mea vrere. ”Morţii umblă singuratici pe întuneric” răspunse o voce a sângelui meu. Continuă: ”Toate victoriile sunt triste”. Totul se transforma în gelatină, cheaguri, carne crudă. Îmi lingeam degetele, lichide sterile nu mai aveam. Gustul sângelui mă zăpăcea, deveneam călău. Asistenta medicală era în stare să instaleze aparatul de transfuzie. Mureai încetul cu încetul, te alungam din corpul tău, din artere, însă din creier îmi era mai greu, trăiai sentimentul proprietăţii. Sângele şi sufletul meu năvăleau în tine după principiul vaselor comunicante şi puneam stăpânire pe tot ce era cu câteva clipe înainte al tău. Din trupul tău şi sângele meu se năştea un nou organism cu o fizionomie şi istorie particulară. De aceea tu încurci datele, îţi asumi fragmente din faptele şi amintirile mele. Eu mă sacrificam. Dar din numele noastre, Dioganu şi Vasiliad se năştea altă identitate cu o personalitate înnobilată. Un triumf, vei zice, o sfidare a morţii. Oricum victoria poate să aparţină fiecăruia. Tăcerea asupra unor lucruri atât de mult numai ale tale mi-a dezvăluit intimităţi în culori de ivoriu. Să cred că această viaţă pe care începeam să o trăiesc sub o altă formă se concretiza în expansiune, în sacrificiu, în victorie a vieţii pentru viaţă ? Mă dureau abdomenul şi pieptul năclăite, îmi băusem sângele a doua, a treia oară de pe masa de operaţie; ştergeam cu dosul palmei păroase limba bisturiului şi de parcă mi-ar fi aparţinut cândva, îl băgam în intestine iar. Plecam pe drumul de întoarcere în mine. Ajungeam iar la noţiunea de timp, dar căpătam o libertate relativă faţă de el. Dinspre moarte, prin mine, mă eliberam de istoria lui Vasiliad, devenit fapt. Medicul acela plângând de bucuria victoriei, pe sub ochelarii fumurii. Ca un simbol, medicul Vasiliad dădea viaţă şi sens vieţii.” Se lumina de ziuă. Patul era răvăşit, iar mâinile mele se lăbărţau peste marginea lui, în jos, înţepenite. Faţa îmi era udă de transpiraţie, iar părul capului lipit de pielea fierbinte. Doctorul Vasiliad îmi făcea ultimul control de noapte. Mă şterse cu 12

13 un prosop umezit în apă rece, mă atinse uşor pe frunte, dar nu am reuşit să deschid ochii decât mult mai târziu, după ce compresa îmi stingea fierbinţeala din obraji. – Ce-i cu tine ? Ţi-e rău ? Ochii mă dureau, fruntea şi gâtul. De sub pătură ieşea spre nările mele miros iute de transpiraţie şi de dezinfectante. -- Nu m-aţi operat, nu? Am clămpănit foarte greu. – Ba da, zise asistenta medicală, făcând un gest cu ochiul, conspirativ, doctorului şi celorlalţi bolnavi. Acum eşti bine, dar palid şi ud leoarcă şi dacă nu te trezeam la timp… – … încă mai vorbeai prin somn, continuă un moşneag vecin cu patul meu.

13

14 LIVADA CU NUCI

Lângă patul meu era un bolnav în vârstă de vreo şaizeci de ani, deşi faţa lui stafidită cu riduri adânci îl arătau mai în vârstă. Era aşezat în permanenţă cu faţa la mine, mereu horcăind şi molfăind câte ceva. Îl priveam cu coada ochiului, pentru a nu-i răspunde la provocările privirilor. În afară de bătrân mai era un bolnav la capătul opus al salonului. Din cauza luminii care îmi cădea în ochi nu puteam să-i disting faţa. Dar după cum vorbea, după timbrul vocii, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani. M-am şters în continuare pe frunte, aşezându-mi apoi mâna pe lângă corp cu grijă. Privirea mea se lumina şi încercam să o ridic încet pe perete, apoi să o cobor spre celălalt capăt al salonului, în aşa fel încât să evit polarizarea privirile celorlalţi bolnavi. Bătrânul continua să hârâie, să molfăie fragmente de cuvinte şi râsete laolaltă cu o coajă de pâine. L-am întrebat pentru ce suferinţă a fost internat. Moşneagul nu auzi, dar continua frământarea cu aceeaşi strădanie chinuitoare de a spune ceva. Mă privea fix, mandibula rămânându-i suspendată în aer şi din gură îi prelingea saliva vâscoasă. Am înţeles gravitatea bolii lui şi nu i-am mai cerut explicaţii. – Te-a operat, nu ? l-am întrebat. – Doctorii spun că nu-i caz de operaţie, că este numai un spasm laringian şi se ameliorează la tratamentul medicamentos, se auzi din colţul celălalt al salonului. — Şi dumneata? — E, ce? – Operaţia… – Sunt în pregătire de câteva zile. – Acesta-i salonul de triaj, de pregătire, ori te taie, ori te întorci acasă ca moşul. – Vrei să spui că nu a fost operat ieri ? – Ai vorbit prin somn din cauza stării febrile. Te-au supravegheat toată noaptea. Sunt prea prudenţi să bage bisturiul în unul ca tine. Te-au amânat pentru operaţie. Azi va trebui să stai de veghe, să ne odihnim şi noi. Mi-am băgat mâinile sub pătură, pipăindu-mi abdomenul, zona inghinală, coapsele. Picioarele îmi erau amorţite. Am tăcut mult timp, 14

15 neînţelegând nimic. Îmi aminteam că-l rugasem la internare pe doctorul Vasiliad, orice ar fi, să nu-mi scoată splina, că nu am abces, ci o alterare a imunităţii din cauza unei boli hematogene. „Că de unde ştiu ?” „Că am visat.”, i-am răspuns, fără să mă intimidez. „Lasă-mă, domnule, aici facem chirurgie nu psihoterapie.” – De ce ai tăcut acum ? Ai fi vrut să te taie ? Poate ai noroc să scapi ca moşul. – Ei, moşul, ziceam, trezindu-mă din tăcere. Până seara salonul de opt paturi se ocupă cu bolnavi noi. Fiecare îşi aranja noptiera, lenjeria şi punga cu mâncare, preocupaţi, şi rar mai schimbau câte o vorbă, de când suferă, dacă au copii şi sunt sănătoşi, ce muncesc ,dacă au mai fost pe la doctori. Pe rândul meu, în patul de la geam se instală un moşneag cu pielea de culoarea lămâii. Avea icter. Spunea că nu suferise niciodată cu ficatul, deşi băuse zdravăn toată viaţa. Se scărpina mereu, râcâind cu unghiile lui negre şi groase. O lua de după gât, încetul, porţiune cu porţiune, pe tot corpul. Când termina, ofta de câteva ori, apoi o lua de la capăt cu scărpinatul. Se scuza că are totuşi o soluţie contra pruritului, luată de la farmacie, dar nu poate singur să o întindă pe tot corpul. Atunci m-am ridicat, picioarele îmi erau reci şi grele, am mers pe lângă tăbliile paturilor până la el. S-a uitat mirat la mine. – Mă ajuţi dumneata ? Alcoolul umezea în mică măsură pielea aspră, rugoasă. Mă întrebă de unde sunt. – Şi eu mi-s de prin părţile Buzăului. Tu din împrejurimi sau… – Da, din…răspundeam ambiguu. – Ehei, cunosc eu mulţi oameni de pe acolo. Am fost crâşmar toată viaţa, chiar şi acum… S-a îmbrăcat şi s-a băgat sub pătură. Eu am deschis geamurile. Vaporii iuţi de spirt persistau îndelung în cameră din pricina căldurii de afară. Către seară răcoarea toamnei pătrundea în salon cu miros de nuc şi castan. După ce bătrânul îşi reveni din stresul scărpinatului îşi dădu drumul la amintiri şi poveşti hazlii, scoţându-ne din amorţeala aşteptării. – Îl cunoşti pe cutare ? mă întreba, mai mult pentru a găsi un punct de sprijin ca să înceapă a povesti, nu neapărat despre dânsul, ci despre anumite evenimente petrecute cu mult timp în urmă. Îi plăcea să povestească şi o făcea frumos, cu umor şi morală, toată vorbăria salonului o 15

16 acaparase el. Ceilalţi stăteau cuminţi şi ascultau, mirându-se cum de ştie atât de multe lucruri şi atât de bine să le spună un crâşmar. – Cunoşti aceste locuri ? mă cerceta. – Îhî, îi răspundeam mohorât. Eram furat şi eu de amintiri. Dar ce amintiri puteam să am eu ? Acest om parcă mi-a paralizat întoarcerea în trecut. Gândeam numai: A fost o vreme când lumea exista în mine cu toate amintirile şi trăirile păstrate peste timp. Pe urmă a venit o perioadă de acalmie care prevestea întinderea unui domeniu incert a părerilor, impresiilor şi amintirilor aproape uitate. Şi de aceea nu pot să cred dacă eşarfa albă a existat vreodată sau nu, ori a fost o plăsmuire a visurilor mele urâte în zilele în care parfumul şi culoarea ţesăturii mi se arătau acolo unde speranţa nu era descifrată în simboluri. Vroiam să încep a le povesti câte ceva, mai mult ictericului cu care stabilisem o primă legătură afectivă, dar mintea nu mai era limpede şi somnul mă învăluia din nou. „Poteca mirosea a umezeală, a bureţi de cimitir, şi flori scuturate de salcâm. Zidul de piatră năpădit de buruieni şi urzici, muşchi şi licheni, de cealaltă parte arţarii şi măceşii convieţuiau încolăcit şi stufos, tufele de iasomie şi păducel camuflau intrarea pe firul potecii. Pe jos, în putrefacţie din alte anotimpuri, păstăi de sămânţă decolorate de lutul cărării, frunze şi crengi descompuse contrastând cu verdele viguros al coroanei. Prin buruieni te îneca mirosul stătut, de cavou, capul nu aveai cum îl scoate deasupra, căci nu mult mai încolo, târâş umblând, te vei poticni într-un altar de piatră cu ieşirile bine zidite. Miros de lumină nici de la lumânări nu mai străbătea până aici. Nişte trepte rotunde undeva în zidul din faţă se distingeau moale şi prăfos. Aerul era pietrificat, te îngheţa sau te frigea, dar până la urmă îţi intra în gâtlej cu gust de mortar şi de ghips. O dală de piatră se desprindea cu încetinitorul din peretele de deasupra treptelor ascunse sub colbul ruginit de frunzele uscate. Mirosul de nisip şi aluviune uscată de o arşiţă nevăzută pătrundea odată cu deschiderea uşii laterale. Începea un labirint ? Era un simplu pasaj ori o poartă de trecere? Stoluri de fluturi şi cohorte de gângănii cu picioarele lungi, de păianjen, năvăleau paralizate de timidul ochi de lumină. Este aici sfârşitul ? Aici începutul ? Locul şi timpul, unde şi cum s-a hotărât să fie creat şi numit Eliberatorul, ori Vorbitorul ? Şi cum s-a căutat ceea ce trebuia să intre în 16

17 dialectica discursului său ?... Cineva trebuia să fie treaz în gloata asta ajunsă până aici, de vreme ce se auzeau horcăiturile şi respiraţia slobodă în convulsie, dar calmă şi fără spaimă. Un soldat se descheia la tunică şi cămaşă şi lăsa descoperit pieptul păros, neplăcut atavic, emanând un miros acru de haine şi corp neprimenit. La un moment dat intui că este privit în tăcere de pe altă movilă de pământ. – Nu, Vartolomei, dar nu pot să dorm. Noaptea mai ales. Dar parcă mai ştiu de când sunt în război cu lumea ? Costache Vartolomei tăcea, întrebase ca să se convingă totuşi că cineva îi veghease în tihnă odihna ochilor. De îndată ce acceptase discuţia cu Alisandru Pantelică, fotografia din mâna lui nu mai exista. Gândea că ochii aceia albaştri se pierduseră în albul orbitor al soarelui dincolo de amintire şi vis. Le luau locul imaginea soldatului, a omului de lângă el, întins pe pământ, cu hainele smulse de pe trup, cu picioarele înţepenite între hotare şi trase pe roată de un călău. Şi călăul acesta era peste tot de ai de zile. Oriunde. Soldatul îşi chema privirea năucită de alb şi albastru. Dar nu-i aşa. Sufletul face ce vrea cu noi. Are cabinetele lui unde îşi prepară academic planurile şi discursurile pentru vreo ironie a sorţii, are laboratoarele lui de alchimie unde îşi pregăteşte soluţii pline de otravă pe care le picură în inimă după o ploaie ce a stat din ropot pe un ogor dat în pârg; creează monştri şi zei cu ochii adormiţi de lene şi întuneric. Un bec se aprinde într-o cămară cu rod împietrit, uitat peste anotimp, dar fluxul luminii declanşează alt declic şi din colţuri umede, cu painjeni, se trezeşte şi curge vântul îngreunat de praf şi te bagă în draci flenduroşi şi urduroşi; praful te îneacă precum spumele de săpun dintr-o baie imensă, miasmele se trezesc, dar rodul nu mai miroase a rod dat în pârg, pus în cămară, miroase a oase rupte şi carne tăvălită prin troaca stăpânirii, dai disperat din mâini să te prinzi de firele de păianjen pietrificate, aspre ca o sârmă ruginită, în speranţa că firele devin într-un gând odgoane pentru braţele tale de naufragiat, deodată întunericul bălos se prelinge pe mâini şi îţi bagă-n picioare semnul crucii din păianjen; din grija întunericului şi prostiei vin hoarde de lilieci să-ţi întărâte sângele prefăcut în colb şi tărâţe. Tot la un declic se stinge lumina becului trezită în memoria încărcată de trufandale, fluxul luminii se retrage într-un vârtej, smulgând cu sine şi semne de păianjen şi draci cu frica de om pravoslavnic, beteag de drumul în cămara cu rod împietrit, smulgând ca un taifun tot ce era pe masa nesătulului şi tot ce era de faţă cu spaima, târându-se repezit prin colbul satului, până intra în cămăşile orizontului la uscat, dincolo de zid, în semn reumatic de întrebare. 17

18 Subconştientul face ce vrea cu noi, ne lasă în pace o noapte sau zece ani la rând, să-ţi tremure în pleoape vântul de la răscruce, să te aştepte peste anotimp. – Dar în schimb face ce vrea din noi, spuse Costache Vartolomei, relaxându-şi picioarele încordate şi izbind cu bocancul în iarba uscată. Cu celălalt picior trase o piatră mai aproape şi o luă bâjbâind cu mâna, o potrivi mult timp în mână ca pe un boţ de lut înainte de a-l fixa pe roata de olărit. O strânse calm, urmărindu-i ascuţişurile, să şteargă transpiraţia minerală a palmei şi molfăi câteva cuvinte gâtuite cărora până la urmă le dădu drumul în aer odată cu aruncarea ei. – Vezi acolo ? făcu semn în direcţia pietrei aruncate. Auzi acolo ?... Cocoşatul şi surdul, mutul şi chiorul s-au căutat pe întuneric în toiul vârstei, s-au pipăit şi s-au tăvălit în colbul cărării de la gura peşterii. Erau nişte mase diforme de carne. Nici unul nu cunoştea alt mod de comunicare decât nişte pumni izbiţi în piept sau unde se nimerea, mai tare sau mai lânced, traşi în grumaz. Au coborât de multe vârste din maimuţe. Se pipăiau şi se clănţăneau. Aveau înfăţişare de oameni, dar nu erau oameni. Se îmbrăţişau cu dor de milenii, cu pumnii, primul lor semn de bărbăţie. Îşi lingeau sarea oboselii din naşterea întâiului simţământ şi se trânteau la pământ, horcăind. Al cincilea am apărut EU, ca personalitate, o roată de foc născută din aventura sau neglijenţa unui zeu care plecase într-o zi bezmetică în lume să caute leac pentru scânteile şi sfârâielile minţii sale. Dar nu a venit nici ieri, nici azi, când cenuşa-i deja lut din stârvul ars al gândului supus. Şi astfel am plecat în lume solitar, roată de foc făcându-mă, să mă încânt pe drumul unui idol fugar. Aveaţi ochii cât cioatele în vârful degetelor, dar băloşi şi urduroşi, miraţi de trecerea mea. Dar, iată, vă ard pleoapele negre şi părul puturos, vă rup oasele şi vă încălzesc la dogoarea şi lumina mea să vă dau un spaţiu spre a umbla şi a vă pierde ca licuricii în lumină. Voi plângeţi de bucurie şi dansaţi, pârlindu-vă părul la dogoarea mea. Fumul e înecăcios şi începeţi să tuşiţi, semn că aveţi să spuneţi ceva, la început cu amărăciune. Şi atunci aţi trecut prin cenuşă şi fum şi aţi smuls plante şi v-aţi făcut îmbrăcăminte. Vorbiţi scârbelor, altfel o ne cuprindă somnul letargic, târziu, un somn uleios, ca un drog de cânepă. Pândiţi şi pipăiţi numai cum zboară în cerc cuvintele cu ochii închişi printre noi. Plângeţi că nu aveţi ochii minţii deschişi şi eu râd de capetele voastre ca un zevzec, dar până la urmă dorul de naştere tot va rămâne în urmă, de unde şerpii vi-l scurmă. 18

19 Dar vorbiţi, nu conteniţi. Eu nu vă pot ajuta cu nimic, rostul meu e să vă pun pecetea pe carnea voastră aşa cum vă nimeresc prin vârstă. Veţi cunoaşte că unul dintre voi este cocoşat şi ceilalţi vor râde, că altul este surd sau celălalt mut sau chior şi vă veţi huli şi vă veţi batjocori până la urmă. Nimeni dintre voi nu va crede, dar descoperirea voastră nu este urâtă şi vă poate aduce oricând libertatea de a cunoaşte şi de a merge mai departe, oriunde. Trebuie să râdeţi, că aşa râdeau şi zeii, acolo sus, Vorbitorii. Veţi ieşi de la gura peşterii care dă înspre vale şi veţi învăţa consoanele trebuincioase pentru toate lucrurile şi fiinţele pământului, pe care voi singuri le veţi crea. Mă veţi blestema la început şi mă veţi pedepsi pătimaş fiindcă v-am împins să păşiţi în lumină, să vă cunoaşteţi pe voi şi lumea în care veţi hălădui în voie. Daţi frâu sentimentelor voastre şi poruncii de început, că altele singure se vor trezi în voi. După ce veţi făuri istoria şi modela relieful ţinutului, măcar o dată în an să vă încălziţi la focul dosit de ploaie şi de vânt. Să vă obişnuiţi să bătuciţi cu tălpile goale amintirea din bulgării ţărânii, să-l numiţi ritual sau adunare cu vorbitorii şi să staţi la sfat. Să sorbiţi din curcubeul istorici zile, căci veţi trece prin patimi şi iubire şi sufletul vostru mereu vă va încânta şi înălţa. Mă aplecam într-un altar, în rugă, cu gesturi uleioase, să dau de urma unui zeu pierit şi dispărut în vremea slavei sale. Afară în nări nu simţeam nici vânt, nici boare de pe rouă , în ochi nici păsări la gura fântânilor, doar nişte fluturi uscaţi şi gângănii fugite din insectare, prăfuite şi iritante cimitire din carton, care pluteau într-o rece imponderabilitate. Mă aplecam să văd de aproape o mânecă de haină îmbălsămată în mâlul calcinat. Zeul risipitor al marilor tăceri pierduse liniştea ştiutelor cărări. Speriat şi derutat de noua stare ivită vroia să cânte în frunză cu ochii închişi pe leagăn, în gest avea doar mâna întinsă cu nisipuri de pe ţărmuri, cu seminţe de pe câmpuri. Ochii îi închidea pe întuneric, în verbul mut elocinţa şi tăcerea mimau în nemişcare şi se contopeau în veşnicie. A închis linia porţii şi contururile ovale din umbra lui, glas de sânge peste vârstă din pereţi să nu se spargă în auz. A vrut să plângă, bătând la alte porţi descântând iubiri subpământene, să ajungă şi la hotare, chintesenţă de iubire şi tăcere să-i se arunce la picioare. Vorbea în somnul de veci cu trecătorii, le dădea bineţe, i se răspundea că măgarul a progresat cu o vocală şi cu un deal, dar că până la urmă nu se înţelegea cu ecoul venit de dincolo de iesle. Ne bucurăm cum câinii se tăvălesc în colbul târlei, le vorbea vocilor de dincolo de hotar, şi ne lasă din când în când să trecem în drumul 19

20 nostru drept şi alb ca laptele oilor adăpate în zarea colbuită. Ne bucurăm că nu ne plâng călcâiele însângerate în pietre, că nu ne rămân flenduri de haine în parii din cursa cu obstacole. Ne bucurăm că ajungem cu sufletul la gură, cald aburind, o amintire mai flutură într-un leaţ. Să-l terfelim şi să-l dăm la câini în loc de caş dulce ? Datoria noastră e să trecem. Chiar şi călugării vor susţine, cu capul în glugă aplecat asupra mătăniilor şi florilor călugărului Mendel, să trecem. Să trecem… – Vrei să zici… – Du-te mă, careva, la nevasta lui Andone din satul de peste vale, să vă dea vreo două buzunări de nuci, dar nuci mă, să fie, şi haideţi odată, că vin cei din urmă şi ne iau drept morţi… – Fiinţă sau umbră ce eşti, intră în labirint şi învaţă căile şi treptele necesare, se auzi eufonic. Deodată se făcea lumină, o lumină nouă, asemănătoare zorilor, ce îmi speriau şi alungau toate părerile despre trecere. De atâta lumină se deschidea spaţiu pentru mers înainte. Aveam în faţă o stradă de oraş în devenire. Gunoaiele puţine erau mânate uşor de un vânt veşted, dar mai conştiincios şi ponosit decât un lucrător de la salubritate în timpul amiezii. Aerul umed de pământ desţelenit, cald şi iute, mă aducea în fire. Eram pe drumul cel bun ? Dar trecerea mea nu poate să aleagă, pune pecetea şi calea valea. Pe străzi erau case cu ziduri groase şi ferestre largi. Am văzut o femeie, ia-acolo. Cu eşarfă albă. Unde am mai văzut eu o femeie ? Cu ochi albaştri ? Am ştiut întotdeauna de ea. Dar aici, în oraşul acesta, unde la fiecare sută de ani s-ar naşte un geniu şi obştea i-ar bate efigie, aş mai putea să-mi stăpânesc flacăra dogorâtoare ? Şi în cele din urmă să-mi opresc trecerea ? În piaţa cu străzi în patru puncte cardinale, dintr-un havuz curgea apă ce bolborosea. Nu era apă ca toate apele. Nu potolea setea, ci o întărâta şi mai mult. Mirosul ei era mai plăcut decât parfumul florilor de mălin, iar la gust întrecea cu mult orice băutură reconfortantă, care dădea puteri nebănuite după uzura unei zile. Izvorul se despărţea în patru braţe care se scurgeau pe străzile oraşului. Oamenii cunoşteau aratul şi semănatul şi meşteşugul cuvântului învăţat de la apă. Recolta nu pentru stăpâni o duceau în hambare şi nici în silnicie nu făceau toate acestea. Vorbeau despre recoltă, şi vocile lor nu amuţeau toată ziua şi toată noaptea, ca bolboroseala apei de izvor. Iar cine lua apa să o îngâne în cele patru vânturi, peste ogor, după o noapte se trezea că vorbeşte mai frumos decât ceilalţi şi era ridicat în slăvi. Până la urmă era 20

21 trimis în ţinuturile altora în schimb de experienţă pentru că stăpâneşte meşteşugurile toate, vraja rodului şi arta discursului. Oamenii aceştia când oboseau, vorbeau şi aduceau panegiric apei şi rodului şi întinereau. Dorind să aflu dacă nu a fost decât un zvon mincinos, am coborât treptele pieţii oraşului şi am luat de mână prima femeie întâlnită. Vroiam să le vorbesc de idolul meu, care mă învăţase să pun pecetea noului cuvânt. Dar ei ştiau că murise la prima poartă închisă şi râdeau de mine şi mă pedepseau cu o haină de fier, să o port de-acum încolo, pe drumurile toate, grea precum vorbele mele. – Stăpânul tău a murit în singurătate, mut. Nici a cânta nu ştia? Numai ploaia aceea vânătă m-ar fi putut spăla pe mâini de sânge. Numai soarele şi focul acela au infiltrat ceva nou în sângele meu. Cioturi de umbră în sunet de piatră se bat. Se prind în cercuri strâmte, apoi şoptesc o taină. Toate trec şi vin, o clipă stau şi trec apoi. Va fi vreun complot, ori se va deshuma un nou mormânt ? Pe urmă paşii au trecut din spaimă în lespedea tăcerii. În următoarea noapte a căzut roua, o rouă aspră şi rece, ce a umezit iarba şi anotimpul urzelii. Se auzea tropot de cizmă, trosnet şi vâlvătaie de foc mare cu uscături. Unii îşi dădeau frâu simţămintelor. Focul topea cu lumina lui fantomele şi visurile, ardea amintiri şi imagini brute, înfipte adânc în inimi şi pupile ca nişte schije de bombă, le ducea în noapte, transformându-le, fărâmiţându-le în scântei şi fum. Era un foc al purificării. Un ritual al sfârşitului şi al începutului. Forfota gloatei din jurul focului îl învăluia pe omul cu fotografia în mână într-o formă a vieţii sale. Simţea că-şi rezumă prea mult gândurile din nevoia de amintire. Toate se spulberau împăinjenindu-i ochii, precum cenuşa împrăştiată de vânt. Dar rămâneau ochii aceia albaştri, deschişi spre cer, care străbăteau şi străluceau prin ploaie până la el… Şi eşarfa albă ţinută între degete, fluturând în palele de vânt până la el…

21

22 DRUMURILE LUI VARTOLOMEI

După boală se simţi dezorientat câteva zile. În jur nu mai găsi pe nimeni din oamenii lui, nici plutonul sanitar cu sora medicală Nastasia şi medicul Bauciu. Văzu pe afară o bătrână cu un braţ de vreascuri gata să aprindă un foc în bordeiul de piatră. O studie mult timp prin deschizătura uşii. Ochii i-au rămas aţintiţi asupra mâinilor ei, care erau uscate şi aspre ca nişte găteje. Privirea lui scăpăra mai departe. Îşi duse degetele la frunte şi netezi cutele tâmplei în căutarea unui alint din vis, din timpul bolii. Unde-i Nastasia ? Copacii cu crengile şfichiuite şi rupte, aruncate palancă la pământ i-au abătut gândul de la inima caldă care fusese aplecată în timpul bolii asupra lui. – Maică, fii bună şi…de-abia îngăima Costache Vartolomei din aşternutul de fân cu iz de umezeală de la transpiraţie. Îşi trase o haină şi se ridică într-o rână. Bătrâna ajunse într-un târziu în fâşia de lumină din deschizătura uşii, se întoarse cu spatele şi se uită în urmă, apoi mai departe, peste copacii căzuţi la pământ. Miros de lut uscat şi răscolit intra în nări cu adierea de vânt. Peste frunzele căzute şi iarba pârjolită de seceta verii se depuse prima brumă ce anunţa venirea toamnei. Cât timp zăcuse aici ? se întreba el ? A fost rănit ? Se pipăia neîncrezător pe sub haine. – Ai un cal în ogradă care te aşteaptă de câteva zile, sănătos spuse absentă bătrâna. Vartolomei se simţi deodată stânjenit, de prisos şi se forţă să se ridice. Ajunse la uşă şi se sprijini. Lumina albă a soarelui căzută direct şi reflexele argintii a cristalelor de gheaţă din stratul de brumă în contrast cu culoarea ruginie a pădurii îi pârjoleau pupilele ochilor şi era nevoit să-i închidă şi deschidă de câteva ori pentru a se acomoda. Încet, realitatea cu stimulii ei cromatici intra în el ca o substanţă caustică, arzându-l pe dinăuntru. O particulă de lumină se fixă pe retină, creând impresia acţiunii unei pietre aruncate într-un luciu de apă; cercurile se năşteau unele din altele, ducându-se, depărtându-se discret într-un halou. Milioane de buline de pastă multicoloră izvorau din unda apei. Ochiul acela de apă se tulbură, se înroşea, devenind un uriaş ochi în agonie. Nechezul de chemare al calului îl smulse din febra unui joc solar, obositor acum. Vru să ceară lămuriri şi unele informaţii de la bătrână, dar se simţi încurcat. Păşi peste pragul de piatră al bordeiului de munte. Calul 22

23 fornăia cu botul într-un maldăr de fân. Peste crupe era legat cu cârpe, ce-i bandajau câteva răni. Când se arătă Vartolomei, calul fornăi scurt şi înălţă capul cu urechile ciulite. Se studiau unul pe altul cu atenţie. Erau doi bolnavi ieşiţi din febră, slăbiţi. Calul îl aştepta cu capul în vânt. Cu cai nu prea umblase. Îi folosise ocazional şi nu stârniseră pentru el un anume sentiment. Dar acest cal din faţa lui, alb cu stea neagră în frunte, rănit, dar mândru şi frumos, i-a pus jăratec în suflet. Stătea cuminte, arar se scutura, tremurând la spălatul rănilor. Deoparte, bătrâna se uita la amândoi, geloasă parcă de apropierea afectuoasă dintre ei. –Nataşa să-i zici. A lăsat-o un rus în ogradă, hăcuită de schije. Iată ce fudulă e de când te-a văzut. Vartolomei se gândea să o descoase în continuare despre ultimele evenimente. Dar se sperie, nu de muţenia bătrânei, ci de gândul ce-i trecu prin minte. Sunt încă bolnav, gândi, vrând să se scuze în faţa bătrânei. Şi calul acesta rănit, până unde pot ajunge cu el ? – Băieţii mei au rămas în războiul celălalt. Unul la trecerea Prutului, altul de tifos, în lagăr, prizonier fiind luat chiar de aici de sub nasul meu şi dus la Bălţi, în Basarabia. Acum nu mai am pe nimeni lângă mine. Într-o zi te-au lăsat în curte nişte sanitari, să te îngrijesc în continuare, că eşti bolnav. Dar tu nu ai fost rănit şi asta m-a cam încurcat. Plantele de leac şi descântecele mele cred că te-au scos din gheara morţii Vartolomei curăţă cu grijă, înduioşat, rănile calului. – Când am văzut că ţi s-au aprins ochii la vederea calului, am înţeles că te-am pierdut şi pe tine. Că până la urmă vei pleca şi tu undeva, ca şi ceilalţi. Am dorit să rămâi zălog copiilor mei, dar am gândit strâmb şi pentru asta Dumnezeu mă va pedepsi, vorbi bătrâna. Calul fornăi zgomotos. Ea se apropie de cei doi. – Măcar câteva zile să mai stai, să te refaci, să se vindece rana calului, să vorbim şi noi ca oamenii sănătoşi, continuă ea. De vorbit, am vorbit, dar tu în vis, în agonia febrei, eu singură prin bordei. Ai vorbit mereu cu Nastasia. O luai de mână şi te pierdeai dincolo de deal. – Vorbeam prin somn ? prinse curaj Vartolomei, să închege o discuţie. – Vorbeai clar. O dată m-ai speriat atât de tare încât mă băteam cu pumnii în cap. Ce leacuri să-ţi mai fac să te scot din gheara bolii ? Mi-ai spus pe nume, Smaranda, ai ştiut că eu te îngrijeam, nu Nastasia, sora medicală, care plecase cu frontul. Mi-ai povestit de locurile pe unde 23

24 umblai cu Nastasia, şi că ai ajuns la un hotar care te-a tulburat tare mult. Ea s-a smuls din mâinile tale şi a fugit speriată, căutând cărările de întoarcere. Ai spus că trebuie să ajungi la o poiană. O poiană despre care ştii ceva. Spuneai despre nişte distanţe şi culori ce te tulburau şi te făceau curios. Atunci te-ai prefăcut în pasăre şi ai zburat pe deasupra poienii apoi pe deasupra pădurii. Vorbeai cu mine de acolo de sus. Îmi spuneai ce vedeai şi mă rugai să nu te strig pe nume, acolo ai alt nume, să nu te chem, căci atunci nu te vei mai întoarce, fiindcă ţi se va rupe o aripă şi vei cădea, că vei rămâne acolo. Mi-am pus un ştergar în gură şi gemeam de spaimă şi de durere cum vedeam că treci dincolo şi nu-ţi pot veni cu nimic în ajutor. Mă vedeai plângând şi îmi spuneai să nu am grijă, că te întorci, numai să nu te strig pe nume. Am ieşit în ogradă fără să mai pot face ceva. Când m-am întors, spre ziuă, am crezut că ai murit, dar te-am găsit cu faţa la perete, cald aburind şi îţi curgea transpiraţia pe frunte, pe gât. Doamne, am zis, asta a fost cumpăna lui, e slăbit de tot, uite cum îi aburesc hainele. Slavă cerului că a trecut şi asta şi eşti printre cei vii, îmi ziceam, vorbi bătrâna. Vartolomei dorea să-i mulţumească prin câteva cuvinte, dar nu putea aşa, deodată, bătrâna ar fi fost sigură atunci că-i zice că pleacă imediat în drumurile lui. Dar nici de stat mut nu putea, trebuia să-i spună ceva despre recunoştinţă şi plecare. Pentru a găsi un refugiu în faţa primului gând, îşi puse altă întrebare. Unde să plece ? Să ajungă din nou frontul şi să lupte ? Nu ar mai scăpa cu viaţă. Gândi că i s-a acordat o dată şansa în faţa morţii şi că norocul i-a fost prea mare ca să-l poată trăi din nou. Zăcuse, nu din cauza unor răni, ci avusese o criză psihică în urma muşcăturii unui şarpe pe a cărui cuib se aruncase la pământ. Veninul inoculat prin muşcătură în carnea lui i-a dat şi un frison de febră şi angoasă, ce l-a ţinut în agonie mai bine de o lună de zile. Cine-i de vină că războiul a stârnit atâta ură între oameni ? gândea. Dacă rămân pe loc, în spatele frontului, la cine să mă duc, fiindcă i-am pierdut pe toţi ai mei. Mai bine mă duc printre cei vii, decât în pământ, continuă gândurile Vartolomei. Îi era milă de calul Nataşa. Numele i se potrivea. Caii mor mai lesne în război, nu ştiu să se adăpostească la timp, gândea. Oricum, mâine plec, îi spun bătrânei toată povestea. Mi-e frică, se frământa Vartolomei. A doua zi bătrâna aduse câteva lucruşoare şi i le întinse la lumină. O pătură cazonă, scurtă, probabil tăiată în două, o cârpă albă şi curată, un căpăstru de funie subţire şi la urmă îi dădu o haină mai groasă, un fel de surtuc muntenesc, din buzunarul căreia scoase şi îi arătă un pistol. – Mi-a lăsat vorbă unul, de-i zicea Pantelică, să ţi-l înmânez numai 24

25 dacă te faci sănătos, spuse bătrâna, accentuând ultimele cuvinte cu un anumit tâlc. El era tăcut şi zbuciumat de o frământare profundă, o gură uscată şi o minte tulbure care nu puteau să scoată câteva cuvinte de mulţumire. Bătrâna trăia intens, vorbea cu duh şi avea privirea ageră. Transmitea de la cei care l-au lăsat în grija ei vorbă pentru el. Se pare că Pantelică i-a spus tot ce ştia despre mine, gândea el. Să-i spună că frica este încă în el şi că nu-l lasă să-şi aleagă drumul ? La plecare, calul deveni nervos. Vartolomei îi lăsa frâul liber şi se întorcea către bătrână. Prinse curaj şi vroia să-i sărute măna. Ea se răsuci din drum la auzul paşilor lui şi îşi stăpâni mirarea şi încordarea. Gândea că trebuie să-i spună ceva, dar cuvintele se întorceau în sufletul ei. Îl privea în continuare mută, dar ochii ei vii păreau a-l îmbărbăta şi dojeni în acelaşi timp: Să te duci sănătos unde te trimite inima şi să te întorci sănătos, Vartolomei, omule. Să te întorci, orice ar fi. Să te călăuzească lumina şi norocul. Îi strânse mâna lui moale în palmele ei uscate ca nişte coji de mesteacăn. Apoi îi puse pistolul în mână. Din pragul bordeiului îl petrecea cu privirea şi striga după el, văzând că se îndreaptă pe altă cale, decât cea închipuită de ea: Valea-i dincolo de deal, nu în valea – vale. Trebuie să urci muntele întâi şi apoi … Dar el o luase deja pe drumul hărăzit de sorţi. Mai hălădui vreo săptămână pe dealurile din împrejurimi, fapt ce ajunse şi la urechile bătrânei. A mai umblat pe la câteva stâne, a mâncat şi dormit bine şi părea că are de gând să se apuce de fărădelegi. Calul se întremase şi el, fusese hrănit cu fân bun şi grăunţe de la ciobani. Într-o seară un bătrân cioban la o stână, îl stârni şi batjocori cu vorbă veche, ţărănească. Apoi ca să-l îmbuneze, îl întrebă de prin ce locuri vine şi cu ce gânduri, aşa bine hrănit, îmbrăcat şi înarmat? Legionar fugar? Soldat din armata română nu putea fi. Rănit, de asemenea nu. El îi povesti cum zăcuse o lună de zile la bătrâna Smaranda din cătunul Piciorurău. Îi explica cu amănuntul câteva date bătrânului cioban. Îi continuare îi povestea moşneagului despre dealurile din jur, pentru a face impresie, deşi nu avusese timp să le cutreiere şi să le cunoască îndeajuns. După terminarea războiului a continuat şi mai febril căutarea Nastasiei. În drumurile lui întâlnea lume pestriţă, săracă, mânată spre locuri mai darnice, în special spre comunităţi mai mari, capabile să se ajute pentru vindecarea de rănile războiului. Dar el se împietrise la suflet şi îi era lehamete. Dar mulţi din oamenii pe care îi întâlnise în drumurile lui nu-şi 25

26 mai doreau locurile dinainte, începeau migraţiile către oraşe sau alte regiuni mai darnice în ale hranei. Imaginea Nastasiei, discret îşi făcea adăpost de noapte în visurile lui, lua locul imaginilor concrete, zilnice, din faţa ochilor, din vârful degetelor, din talpa piciorului. Umbla şi el de ici-acolo, căutând un loc într-o lume pe care nu o simţea ca fiind a lui. Căuta ceva de care să se poată lega, să aibă o motivaţie pentru viitorul său. Îşi aminti de bătrâna care îl îngrijise de muşcătura şarpelui. În locul bordeiului nu mai găsi nimic, decât o mică ruină năpădită de zmeură. Hălădui multe zile şi săptămâni prin împrejurimi. Încotro să plece, încotro să se întoarcă ? La stână, acelaşi bătrân care altădată îl dojenise, îl întâmpină tăcut, supt la faţă şi parcă străin. – S-a săvârşit anul trecut. Te-a aşteptat. Auzeam că i-a murit copilul adoptiv Vartolomei. Altfel s-ar întoarce acasă, aici, zicea mereu bătrâna. – Dar în drumul lor spre casă, din camarazii mei, nu ai mai văzut pe cineva? De Nastasia, sora medicală? – Soldaţi? Ei s-au întors pe căi ocolite, pe căi numai de ei ştiute. Sau împrăştiat prin lume, căutându-şi fiecare un loc. El întrebase aşa într-o doară, pentru a mai prelungi discuţia cu bătrânul cioban. Acesta îl simţi că aşteaptă o îmblânzire a inimii sale, o consolare, chiar şi o dojană părintească a rătăcirilor lui, dar îl lăsă singur până la urmă şi se duse într-o şură improvizată. Vartolomei îşi slobozi calul, dând de înţeles că nu are de gând să plece degrabă, şi se duse după moşneag. Ciobanul înţelese atitudinea celuilalt şi îl luă tare: – Nu vinzi calul? Văd că umblă slobod, fără atelaj. – Nu, zise scurt, puţin speriat de muşcătura bătrânului cioban, faţă de hoinăreala şi drumurile lui fără de sfârşit. Bătrânul tăcu, dar frământarea îl rodea şi mai tare. Seara la mulsul oilor, el îi dădu un răspuns pe jumătate, zicând: – Şi apoi nu-mi vine să mă despart de oamenii şi de locurile care mi-au dat viaţă a doua oară, aşa cum crezi dumneata. Moşneagul îi promise un atelaj. Nu părea prea arătos, dar dacă îl va repara, va fi trainic, îi zise. El muncise un an de zile pentru hrană, adăpost şi haine. Începuse o relaţie familială subînţelesă de la început, el era mai mult adoptat de rudele moşneagului, care erau în vârstă şi ele. Într-o zi auzi două babe vorbind despre o femeie cu copil mic, care îl căutase pe Costache Vartolomei, prin cătunul Piciorurău, imediat după 26

27 terminarea războiului. Le întrebă de mai ştiu ceva de atunci, însă i s-a răspuns că femeia aceea plecase fără să mai lase vreun nume. Îi mai spuseră că se întristase mult când aflase că bătrâna care îl îngrijise pe omul căutat de ea se săvârşise din viaţă... – Vartolomei, omule, eşti de-al nostru, sătenii te îmbie cu una, cu alta, să-ţi intre în voie şi să-ţi plătească chiria căruţei. Nu-i refuza. Mai intră şi tu prin casele lor, mai dă drumul la suflet. Vei fi având oful tău, dar şi ei au trecut prin multe. Nu purta ciudă nimănui, că a nimănui e vina pe care o purtăm . O să vină vremea să ai nevoie de bani, să-ţi cumperi pământ, să-ţi faci şi tu o casă, îl dojeni bătrânul într-o zi cu năduf. – Da-i focului de bani. Ce-mi lipseşte? Răspunse scurt şi rece. Bătrânul nu-l scoase dintr-ale lui. Dar nici nu se lăsă înfrânt de lehamitea celuilalt. Îl împinse către drumeţii mai lungi, prin alte sate şi târguri. Fără prea multă osteneală, Vartolomei îşi făcu un câştig al său, cu care putea acţiona singur, independent. Ultima dată, bătrânul cioban îi dădu să ducă cinci sute de kilograme de grâu la un evreu din Târgu Ocna. Drumul era lung şi ocolit. Nu avea autorizaţie pentru cereale. I-au confiscat marfa la un control de noapte, la intrarea în oraş. El nu suportă pierderea şi ruşinea în faţa moşneagului şi nu se mai întoarse în cătunul Piciorurău. Munci prin alte părţi cu ziua pe la diferiţi oameni înstăriţi cu calul şi atelajul său, până se întoarse din nou prin părţile Buzăului. Peste tot se desluşea zvon de schimbări şi frământări în viaţa satului. Se simţea cu atât mai stingher, cu cât nu avea pământ şi casă. Bătrânul cioban avusese dreptate, gândi. În drumul său văzu doi nuci crescuţi într-o cazemată sfărâmată. Gândurile i se învălmăşiră. Îşi aminti de Valea lui Stamate, de nucile aduse de la nevasta lui Andone, de soldaţii căzuţi acolo … Trebuie să fi răsărit o livadă cu nuci, gândi el. Găsi câmpul. O fâşie nu prea lungă, mărginită de albia unui râu aproape secat şi liziera pădurii. Se lăsă în genunchi, îşi întinse palmele fierbinţi în faţă şi le înfipse împreună cu fruntea în valul gros de zăpadă. Mormăi îndurerat câteva momente, apoi se sculă uşurat. Zăpada era spulberată de vânt şi încurca ciulinii de pe vale printre tulpinile tinerilor nuci. Se întoarse pe înserat în satul Filipi şi bătu în poarta primei case ivite în cale.

27

28 LUPII

Paşii de la poartă până la tinda casei îi făcu cu grijă. Zăpada scârţâia sub picioare. Vântul şuiera prin gardul de sârmă ghimpată. Privirile lui obosite urmăreau umbra bizară a zăpezii spulberate Îi răspunse o voce abia perceptibilă, somnoroasă. Costache Vartolomei ceru să înnopteze. Bătrâna se întoarse în odaie şi reveni cu lampa în mână. Îl privi cercetător. Unde mergi, îl iscodi ea. Ce ai în căruţă? Ceilalţi unde-s? continua cu întrebările şi se uita mijit peste el, după uşă şi în curte, apoi dumirindu-se, îi spuse: Intră. El făcu un semn că trebuie să tragă căruţa în curte, să deshame calul şi să-l adăpostească în grajd. Aa, făcu bătrâna, ridicându-şi fruntea din lampă. După ce termină la căruţă, el intră în odaie învăluit de vălătuci de abur şi cu promoroacă în sprâncene şi mustăţi. În odaie era o sobă cu cuptor, la geam o masă joasă cu trei picioare, la perete un pat pe a cărui margine aştepta baba cu mâinile în poală. Vartolomei lăsă raniţa de pe umăr şi scoase conserve, peşte uscat pastramă de oaie. Zise apoi: Pentru dumneata. Bătrâna, uscată, dar dreaptă, se miră de mâncarea străinului pusă pe masă, în casa ei. – Ce-i fi vrând de la noi? Am vrut să te omenim cu adăpost … şi mâncare … se văieta baba. – Vezi, bunică, îmi cer iertare, eu vreau să te omenesc pentru găzduire. De fapt, cum să-ţi spun? Iapa pe care am adăpostit-o în grajdul dumitale trebuie să fete, în noaptea asta sau mâine. Bătrâna îl privi uimită de surpriza unei fătări şi zâmbi în sinea ei. Deci asta era, se dumiri ea cu glas tare. – Pentru animal am bătut la prima casă de cum s-a înnoptat, o asigură pe gazdă, apoi întrebă despre ceilalţi din casă. – La ora asta, fata mea, că numai pe dânsa o am, e la gară. Îşi aşteaptă bărbatul. Din septembrie ’44 nu a mai primit veste de la el. De trei ani, veştejită îl tot aşteaptă, abia mai are putere să se întoarcă acasă. El, când auzi de război, simţi un frison de gheaţă pornit de la palme şi trecut prin braţe şi umeri spre inimă. Bătrâna continua să vorbească, bănuind că omul o asculta atent. – Eşti prea obosit, îşi dădu ea seama mai apoi, iar eu îţi spun despre necazurile noastre. Du-te … 28

29 Ieşi din odaie stânjenit. Afară, în aerul îngheţat, îşi reveni. Se duse la grajd să-şi pregătească de culcare. Auzi mai târziu paşi prin curte apropiindu-se. O umbră se lipi de uşa grajdului şi rămase multă vreme nemişcată, cercetând. Apoi, după o respiraţie prelungă, profundă, o voce de femeie întrebă: – Vrei să te ajut? Să ştii că mă pricep la animale. Vartolomei veni spre ea şi deschise încet uşa. – Dacă zici că te pricepi … O privi în ochii calzi, aburind de dorinţă în noapte. Îi şopti tulburat: Vrei să aduci lampa? Femeia ezită şi se urni cu neîncredere de lângă perete. Se uită de câteva ori neîncrezătoare în urmă. La întoarcere îi puse lampa în mână şi făcu lumina mai mare. O ridică deasupra capului. Se priviră în tăcere. Sângele ei năvălea din toate vasele amorţite unindu-se în urma unui mare dezgheţ către inimă. Inima îi fusese până în această clipă o moară cu zbaturile prinse în sloiurile de gheaţă ale unui anotimp letargic, nici mort, dar nici dătător de speranţe. Ea îşi reglă respiraţia să poată ajuta inima să facă faţă torentului de sânge dezlănţuit. El puse lampa în cui şi o stinse. În întuneric se auzeau bătăile de copită şi fornăitul agitat al iepei. – De ce m-ai trimis după lampă? întrebă prefăcut mirată femeia. – Te-am trimis pe tine, să nu vină bătrâna să ne-o aducă. -- Aaaa, făcu ironic. El aprinse lanterna de buzunar şi controlă starea iepei. – Se pare că-i obosită. Poate către ziuă sau mâine voi şti de starea ei, vorbi singur. Se întoarse la aşternutul său şi-l lărgi cu un braţ de fân. – Să aşteptăm până apar durerile, zise absent şi se aşeză. Femeia veni lângă el şi se lungi lângă trupul lui. Îşi băgă încet mâna umedă şi caldă pe sub haina lui şi-i cuprinse pieptul fierbinte şi aspru. – Nu mă feresc de dorinţa ce s-a născut în mine acum. Până mai ieri l-am aşteptat pe omul meu, aproape trei ani, îl mai aştept şi acum, dar am uitat chipul lui de cum ai apărut. Am fost pentru dânsul frumoasa şi fidela nevastă care-l aştepta la capătul speranţelor. – Lasă, uită. Nu-i nevoie să-mi spui toate astea. Fiecare soldat îşi are mireasa lui care îl aşteaptă undeva … – Şi tu ai o mireasă? Te aşteaptă? – Toate drumurile se înnoadă aici, la Buzău. Mă învârt în cerc de câteva luni şi urma se pierde iar. Femeia rămase în aşteptarea unui răspuns sincer. El, după un timp, se ridică din aşternut. 29

30 – Mai eşti supărat? Iartă-mă. – Lasă, linişteşte-te. Luă o mână de fân şi frecă animalul pe spate. Îl linişti, vorbindu-i. Apoi stinse lanterna şi ieşi în uşa grajdului. Afară era un ger uscat, vântul încetase să mai mâne ciulinii prin zăpodie. Cerul senin cu luna plină împlinea o noapte de fantasme. Se auzeau undeva peste valea Buzăului urlete de lupi. Se apropiau, se depărtau. Peste sat câte un hâmâit înfundat de câine aproape îngheţat. – De obicei dau prin gospodăriile oamenilor? – Curţile şi grajdurile au rămas goale după război. Dar în vremurile bune lupul lua, când avea ce lua, animalul din ogradă în ziua mare. – În raniţă am o carabină desfăcută în bucăţi. Mi-o aduci? Nu am folosit-o de mult timp. Femeia se strecură pe lângă el, strângându-l conspirativ de braţ şi zâmbindu-i în lumina albastră a nopţii. În casă, bătrâna începu a turui cu întrebările şi dojană faţă de întârzierea ei în culcuşul unui bărbat străin. – Mamă, taci te rog, nu mă necăji. – Margareta, fata mea, asta înseamnă să mai faci un omor. Dar acum nu mai e război şi este lege la fărădelege. Bătrâna se ridică de la marginea patului, prinse cu amândouă mâinile părţile desfăcute ale carabinei şi nu le mai dădu drumul. Margareta se muie, aşezându-se pe un taburet lângă sobă. – Mamă, înţelege că acum este o altă poveste, se străduia să o convingă de intenţia ei paşnică. – De fiecare dată ai spus că este o poveste aparte. La unul i-ai tăiat beregata cu cuţitul de bucătărie, pe altul l-ai omorât chiar cu pistolul lui, iar pe altul … Linişteşte-te fata mea, până la ziuă îţi trece, mâine el o să plece în drumurile lui. – Dar, mamă, de data asta eu m-am băgat în aşternutul lui şi nici nu am de gând să fac vreun rău. Au venit pe vale lupii. Iapa ar putea să fete până la ziuă, iar sângele or atrage sălbătăciunile. Bătrâna lăsă pe podea bucăţile de armă învelite în cârpă. – Ţine, îi zise înfrântă, dar în gestul şi vorba ei o lumină se aprinse. Vezi cum te porţi cu el, atunci. Apoi îşi urmări gândurile: Te-ai îmbujorat. Eşti chiar frumoasă. Fata mea, să trăieşti şi să te călăuzească gândul curat. Se întoarse către icoane şi făcu la repezeală câteva cruci: Du-te, îi spuse. În grajd lampa era aprinsă. El, aplecat lângă iapă, în genunchi. 30

31 – Ai venit? Ajută-mă să scot resturile. A fătat uşor. – Nu le arunca afară, or stârni lupii. – Ai grijă, vorbeşte-i pe nume. Nataşa o cheamă. – Şi mânzul? Întrebă ea. Prin grad se întretăiau umbrele celor doi care se ajutau şi se încurcau deopotrivă din lipsă de îndemânare şi experienţă. Agitaţia şi afecţiunea din strădania lor de a face şi învăţa ceva din această fătare, îi făcea ingenui şi fericiţi. Iapa tremura şi dădea să se scoale. – Vorbeşte-i pe nume. Paiele miroseau iute, a sânge. Într-un colţ sub o ţoală, tremura mânzul. – E ca mortăciune, sigur nu scapă. Margareta aduse la repezeală cârpe uscate din casă şi începu să-l şteargă de lichidul placentei. Cu botul într-o flanelă de lână abia mai respira. Îl studia în lumina lanternei. – Tu nici n-ai văzut cât e de frumos. Dar ce plăpând şi neajutorat. Vartolomei continua să maseze burta iepei. Era îngrijorat de starea ei. Îi era ciudă pe Margareta, fiindcă se ocupa numai de mânz. Deschise nervos uşa grajdului şi o legă scurt cu un capăt de funie. Trase o privire afară. Se lumina de ziuă. Ceaţa peste zăpodie se îndesa. De după ostreţe se auzea mişcare şi urlet de lupi. Valul de abur purtând mirosul de sânge se strecura prin deschizătura uşii în vălătuci, dispărând în aerul îngheţat de afară. Boturile dihăniilor adulmecau şi urlau. Alergau în haită şi se întorceau după aerul cu miros de grajd dus şi adus de adierea de vânt de dimineaţă. Se aliniau în curte pe rând până la cinci, şase lupani şi hârâiau. Au ajuns aproape de uşa grajdului şi era suficient ca el să întindă mâna şi să bage degetele în ochii lor roşii. Deodată trase uşa şi o ţinu strâns legată. Începu să gâfâie de spaimă. Se uită la repezeală prin grajd şi dădu cu ochii de puşca desfăcută. – Poţi să o asamblezi tu? Te întreb şi eu ca să nu tac. Dar ce să fac, că de slobozit uşa nu mai am cum. Vezi şi tu că am mâinile ocupate. Or începe dihăniile să rupă cu dinţii de uşă. – Linişteşte-te şi ţine puşca, ori trag eu cu ea. Acum de ce taci şi te uiţi aşa la mine? Sau crezi că eu nu am făcut războiul şi nu ştiu a ţine o puşcă? Se oţărau unul la altul. Iapa simţi miros de sălbăticiune şi se ridică în picioare. Resturi de cheaguri de sânge şi lichid de placentă începură să curgă din ea. Margareta îi puse cu grijă o ţoală pe spate şi se întoarse la uşă. 31

32 El slobozi strânsoarea funiei, cât să poată băga în deschizătură ţeava puştii. Afară doi ochi roşii ardeau la un pas de ei. – Trage, apasă, zise, în timp ce se auzi trosnet înfundat. Faţa i se umplu de sânge şi păr de lup. În ogradă se stârni o horcăială ca în agonie. Margareta continua să tragă cu siguranţă. El deschise din nou, lărgind câmpul de bătaie al puştii. Iapa tremura în continuare şi se agita, încercând să se elibereze de căpăstru. Doi lupi au rămas la pământ, înroşind zăpada de sub ei, altul rănit îşi lăsă o labă retezată de un glonţ. Margareta mai trase câteva focuri, fără a mai ţinti ceva. Ceilalţi lupi s-au strecurat dincolo de gard, trecând peste zăporul Buzăului, urlând şi aşteptând să se întoarcă. El se uită cu atenţie prin ogradă, apoi trase şi fixă în clempuş uşa grajdului. Sprijini puşca de perete şi se îngriji de iapă şi de mânz.. – Să nu deschizi până nu s-o lumina bine de ziuă. Dihăniile or sta după ostreţe şi aşteaptă. Iapa nu s-a liniştit încă. Către amiază se auzi ciocănit în uşa de grajdului. Apoi vorbe nervoase, rotunde şi înceţoşate de dojană. Deschise ochii şi se trezi cu puşca între genunchi, ghemuit. Iapa fornăia cu botul în iesle, mâncând cu poftă obişnuită. Femeia, pe un maldăr de fân, lângă mânz, buimacă şi ea. Îl cuprinse o bucurie ascunsă când văzu că iapa mânca liniştit, că mânzul respira şi ridica din când în când capul din poala Margaretei. Dădu drumul la uşă. Bătrâna năvăli furioasă înăuntru. – Vă faceţi de cap, că nu mai daţi drumul să mai ştie lumea de voi. V-au mâncat lupii sau … Stinse lampa ce ardea scoţând fum înecăcios şi iute. – Mă mir că nu aţi ars cu toţii. Deschide larg uşa să iasă mirosul, se oţărî bucuroasă bătrâna că-i văzu întregi pe fiecare şi la locul lor. Mergeţi de vă spălaţi. Unde îţi este mânzul? Ia uită-te la el, ia de scoală, nu moţăi. Sprijini şi împinse mânzul la supt. Se chinui până obosi. El şi Margareta au ieşit în ogradă. Cu o funie trăgeau leşurile până dincolo de gard şi-i răsturnau în râpa Buzăului. În curte împrăştiau zăpada peste urmele de sânge S-au întors în grajd şi au făcut curăţenie, apoi el luă puşca şi-i spuse bătrânei că se duc la primărie sau la postul de jandarmi să dea o declaraţie. Pe la porţi se iveau capete de curioşi. Numai se auzea în urma lor: – O duce la postul de jandarmi. Aţi văzut că a încurcat-o până la urmă. Margareta mergea alături de Costache Vartolomei, îmbujorată şi 32

33 veselă şi cu capul în vânt. În sat, locul crâşmei se recunoştea după damful de tescovină şi izul de urină de pe gardurile din apropiere. În colţul uliţei, vizavi, se afla primăria cu anexele ei. Într-o aripă a clădirii era sediul postului de jandarmi. El rămase la poartă; înaintă mai departe Margareta, să-l caute pe unul din soldaţi. Era de serviciu un sergent tânăr, blond. – Vreau să-ţi vorbesc despre un om pe care l-am găzduit astă noapte. Voi depune mărturie pentru el. Dar mai bine să-l chem de afară. – Ce tot îndrugi femeie? Lasă că ştim noi cum sunteţi voi. Alea două din capătul satului. După ce-i ademeniţi în pat şi le tăiaţi beregata îi daţi la peşti în apa Buzăului. Vartolomei nu mai aşteptă în drum şi intră. – Sunt om paşnic. Am venit să predau puşca, nu-mi mai trebuie, zise blând, dar sigur pe sine. Sergentul sări ca ars, se agită pierzând şirul vorbelor. Trase de raniţa unde era arma şi-l îmbrânci pe celălalt prin toată încăperea. – Să stai colo că de nu … – Linişteşte-te. Am venit de bună voie să o predau Am autorizaţie de port-armă. Dacă vrei, plec. Repet: am autorizaţie legală, parafată şi semnată, spuse intrusul. – Ca să vezi. Autorizaţie pe o vreme ca asta, vociferă tânărul miliţian. Ia, scrie, şi trase din nou de raniţă şi vroia să o desfacă. – Nu aşa, eu îţi dau puşca în stare de funcţionare, cu seria şi numărul, autorizaţia cu numărul de la fisc, numele, data eliberării, de cine, pentru cine, valabilă până când, iar dumneata semnezi, uite aici. – Cine vei fost aşa năsădit? – Costache Vartolomei, fost căruţaş la cei mari şi la cei necăjiţi, răspunse afectat. Apoi îi întinse pentru citire şi semnare cele două hârtii. Una rămâne la mine ca dovadă de predare, ori îmi dai un alt fel de act. Sergentul studie arma şi autorizaţia şi semnă hârtiile. Cea de la fisc o împături şi i-o înmână, cealaltă o puse într-un dosar din sertarul mesei. – Cu hoiturile lupilor ce-ai făcut? – Deci, ai aflat. Păi, ce să fi făcut? Ce-ai fi făcut şi dumneata. – Încotro acum? – Nicăieri. Mă odihnesc deocamdată. Mi-a fătat iapa astă noapte şi stau pe loc să se întremeze. Poate voi cumpăra pământ în satul acesta. – Nimeni nu vinde unui străin pământ aici. Îi cunosc pe oamenii ăştia. 33

34 Ieşi oarecum descurajat de vorbele miliţianului. Femeia se luă băţoasă după el. Nu vorbiră până aproape de casă. Ea sparse tăcerea. – Vezi lărgimea aceea din spatele casei, între lozie şi pădure? Nu-i mult, vreo optsprezece pogoane. Un pământ cam slab. Toţi au fugit de el la împroprietărire. Eu l-am luat pentru fâneaţă. Dacă vrei, ţi-l vând. Adică ţi-l dau aşa … – El rămase cu privirile fixate în părul ei ieşit de sub broboadă. – Ai păr frumos, Margareta. Şi tu eşti frumoasă, dar gura vorbeşte fără tine. Cum să-mi vinzi mie, unui străin? – Nu te uita la mine aşa! Intră în casă şi vom discuta cu banii pe masă, zise ea ţâfnoasă şi intră în ogradă, aproape fericită.

34

35 SALONUL DE TRIAJ

Lumina lăptoasă a dimineţii se infiltra în noapte. În fascicolul din deschizătura uşii se ivi silueta asistentei medicale. O clipă rămase locului, fără gest, apoi îşi îndreptă privirea spre fiecare pat. Mirosul iute de castan şi smogul de la coloana de maşini a străzii pătrundeau în salon. Huruitul înfundat şi îndepărtat al tramvaielor era acoperit de croncănitul ciorilor care se adunau agitate în stoluri, să zboare spre câmpuri. Primenindu-se aerul, de-abia acum se putea şti de unde vine putoarea. Toate privirile se îndreptau ca la un semn şi acest semn era mirosul ieşit de sub pătura ce alunecase de pe moşneagul din patul de la uşă. – De ce nu te speli, moşule? Zise unul mai îndrăzneţ. – Dar m-am spălat într-un lighean cu ceai cald de romaniţă, ieri la internare. – Ca să vezi, îi miroase curul cu hemoroizi a romaniţă. Ei, vedeţi voi, de asta îi aşa fudul moşul, zise asistenta medicală cu voce obosită din serviciul de noapte. Bolnavii se urneau. Fiecare avea modul lui de a se scula şi îmbrăca. În salon mirosea a transpiraţie, laolaltă cu lavandă ieftină şi parfum fin, a prosoape curate ori înăcrite, a mâncare râncezită. La prima oră venea femeia de serviciu şi făcea ordine în noptiere. Nu întreba pe nimeni nimic; răscolea, scotea ce era perisabil sau deja stricat şi le aduna la marginea patului. Apoi venea cu găleata de gunoi şi lua totul. Pe urmă spăla. În urma ei mirosea proaspăt a dezinfectante. Unul se dezbrăca până la brâu, dar îşi stropea numai faţa cu palmele ude, apoi trecea degetul mic prin jetul de apă caldă al robinetului şi îşi umecta pavilionul urechii. La urmă făcea: bbrrîî. Lua un prosop mare, dublu şi se ştergea îndelung. – Nu te speli şi dumneata? Îl întrebau pe moşneag. Uite ce bine se spală domnul, de asta nu pute ca un răpănos. – Dar sunt curat. M-am spălat ieri, zise ferm moşul. Apoi se sculă din pat şi se duse la closet. La întoarcere nimeni nu-l mai băga în seamă. Altă asistentă medicală, cea din serviciul de zi, parcă mai vioaie şi mai proaspătă, intra în salon şi anunţa pe doi bolnavi să se pregătească de operaţie. Unul ştia de cu seară, dar celălalt sări ca fript: Vai de mine, dar aseară încă nu era scris pe tablă numele meu. 35

36 În sala de pansamente era o tablă şcolară pe care se scria numele bolnavului planificat pentru operaţia de a doua zi. Era specificat numărul de ordine şi ora probabilă. În general erau trecute câte patru, cinci nume de bolnavi în cazul operaţiilor obişnuite, dar când erau dificile şi cu risc crescut, se planificau doar doi bolnavi. Era întocmit acest program pentru ca sălile de operaţie să fie curăţate şi dezinfectate în timp optim. Pe tablă se mai făcea schema actului operator şi se discuta cazul cu toată echipa de lucru, chirurgi, anestezişti, asistente medicale şi studenţi. Bolnavul care vocifera era un tânăr blond, de vreo douăzeci şi cinci de ani de prin părţile Botoşanilor şi se lamenta ca o muiere isterică. Asistenta medicală îl dojeni, că operaţia sa mastită la un sân, se putea face şi în ambulatoriu, cel mult într-un spital de provincie, nicidecum într-o clinică universitară. Că ţine blocat un pat, care ar putea fi de folos, omeneşte, unui bolnav grav. Mai scoase câteva analize şi plecă. Bolnavul continua să vocifereze fără ruşine în urma asistentei. Îl chemă cineva pe hol. Lipsi vreo zece minute, când se întoarse, se văita din nou, că a fost operat. Câţiva au rămas surprinşi că a fost operat atât de rapid, ţinând cont că numai până la sala de operaţie se face două, trei minute. Bolnavii din salon i-au dat dreptate asistentei medicale. – Te-au mai aşezat pe masa de operaţie, măcar? Începu din nou să se vaiete. Cât de greu a fost, că a refuzat anestezia prin mască, preferând cea locală, pentru a rămâne conştient şi să poată privi. L-a operat profesor doctor cutare, că nu s-a încumetat nimeni să-i facă o astfel de operaţie grea. În scurt timp, nimeni nu îi mai dădea atenţie. Dar din când în când îl mai tachinau pe chestia de schimbare de sex, ca perspectivă. – Ai voce, nu glumă, ştii să te vaieţi, se auzi din colţul opus. Se observa că nu mai poate suporta văicărelile lui tâmpe. – Dacă era aşa grav după cum te vaieţi, te transferau la salonul de operaţi, cu îngrijire specială. Bolnavii din salonul de triaj stăteau două, trei zile, timp cât să le vină rezultatele la analizele medicale şi se mutau în partea cealaltă a pavilionului, după operaţie. Plecau şi nu se mai întorceau. Venea o infirmieră şi le lua bocceluţa cu lucruri, apoi schimba lenjeria, pregătind locul pentru alt bolnav. Rămâneam eu, moşneagul icteric şi operatul de mastită. Doctorii mă ironizau prieteneşte: E bine în staţiune? Eu ce să le zic? Le răspundeam jenat că aşteptam rezultatele la o biopsie medulară. Dar într-o zi veni şi 36

37 rândul nostru. Nu ne-o spuse nimeni. Numai că veni frizerul şi mă chemă în sala de pansamente. Credeam că aşa procedează când mai tunde câte un client. La deschiderea uşii, vedeam numele meu, Alexandru Dioganu, trecut pe tablă la poziţia a doua. Mă gândeam atunci pe a cărui mână voi fi, că dimineaţa erau două echipe de medici chirurgi. Mă cuprinse moleşeala şi mă aşezam pe canapeaua rece. Frizerul îmi spuse să mă întind pe spate, în pielea goală. Fiind ud şi înfierbântat din aşternut, muşamaua rece îmi paraliza coloana vertebrală. Un fior de gheaţă pătrundea în mine şi se instala vertiginos în sângele meu. Îmi rădea părul de pe abdomen; îmi ziceam dezamăgit că până la urmă tot or să-mi scoată splina. Ce voi face? Iar îmi venea în minte bolnavul de mastită. Cum de s-o fi rătăcit aici? De ce şeful secţiei îl cocoloşeşte? I s-a întocmit de câteva ori foaia de externare, dar de fiecare dată i se anula ieşirea. Ce urmărea istericul acesta? Un concediu prelungit de la medicul care l-a operat? El era al doilea bolnav cu stagiu mai vechi, dar singurul operat care revenise în patul lui, ceilalţi fiind transferaţi la saloanele de terapie intensivă. Zicea că-i profesor de muzică, fără a termina conservatorul, fiindcă în ultimul an de facultate, o dragoste fulgerătoare şi karmică i-a schimbat destinul, făcându-l să abandoneze studiile pentru a-şi urma iubirea. Că de asta e aşa prăpăstios şi fricos. Nevasta lui venea zilnic şi-i aducea mâncare, schimburi, chiar băutură şi ţigări. Bătrânul cu icter mă rugă, ca în caz că-l va opera înaintea mea, să lase actele, banii şi puţinele lucruşoare la mine, să am grijă de ele până vin ai lui de acasă. Am vrut să-l refuz, dar mi-a zis că-s singura persoană de prin părţile lui, că sunt tânăr şi rezist unei operaţii cât de grele o fi, şi mai ales că nevasta mea, Camelia, asistentă medicală, pe care a cunoscut-o în spitalul din Buzău, va veni la mine peste două zile. Dar a fost ieri la mine, îi zic. Tocmai a trecut o zi, ea îţi vine la trei zile, încerca bătrânul să mă convingă. Am vrut să mă culc, dar era prea devreme şi mă cuprinse un dor de casă. Era o toamnă târzie, curată, fără ploaie şi îmi închipuiam cum bruma a dat în livada cu nuci. Doi ani am muncit să o scot din sălbăticie şi lăstăriş. Nici nu am băgat de seamă că n-am avut răgazul să-mi târşâi paşii prin mormanele de frunze mirosind a iod. Toate casele acelea dărăpănate nu mai speram să le recuperez vreodată de la autorităţile locale. Locuiseră un timp ţiganii în ele, tăiaseră din livada cu nuci lemn pentru foc în iernile geroase. M-am dus la capătul coridorului să dau un telefon, dar acesta nu funcţiona. Am trecut pe la cabinetul medical în speranţa că-mi va da voie 37

38 asistenta să folosesc telefonul lor, însă privind prin deschizătura uşii o vedeam cum îşi făcea cafeaua de seară, vorbea în şoaptă cu cineva şi atunci m-am simţit de prisos. În salon lumina era deja stinsă. Bolnavii nu dormeau, dar nici nu se vorbea. Eram preocupat să ştiu ce a discutat doctorul Bauciu cu Camelia, când a fost ultima dată la mine. Însă căldura aşternutului şi liniştea din salon îmi uşura intrarea în lumea viselor.

38

39 UN BUZUNAR DE PIETRE

Respirase aerul stătut de mâl şi putregai fără încetare, ani de-a rândul. Gura lui avea miros de bahnă, nu pentru că ar fi consumat apă de baltă, că l-ar contrazice toţi pescarii şi băltăreţii, dar mirosul acela îi venea tocmai din maţele pe care zilnic le dezinfecta cu alcool. Confirmarea bolii lui nu era pentru el decât o idee trăsnită a unui coleg de la cabinetul de specialitate, de care nu avea să ţină seama. Nu i-a acordat mare importanţă nici mai târziu, când l-au internat de urgenţă la spitalul universitar. Când s-a trezit, a hohotit ca un om care se chinuieşte singur, dar care nu vrea să recunoască. Cineva dincolo de puterile lui, începuse să-i facă numărătoarea inversă. Prea devreme, prea pe lumină şi amiază, se zbuciuma el. Într-o vreme când gestul se vătuia într-o caldă uitare de sine, după programul de consultaţii medicale, simţea cum îi pătrunde deodată o durere în piept şi se trezea că fuge cu subsuorile ude şi ochii împleticiţi de lacrimi din dispensarul urban, spre loziile nefluierate de ciobani, pe marginea râului care făcea hotar cu liziera pădurii. Râul avea meandre şi bulboane nebănuite. Se oprea în cele din urmă unde mirosul îmbietor al loziei i se urca în nări cu fiecare mişcare; se oprea din spaimă şi oricât ar fi fost de uluit de descoperire, părea să cadă într-o ciudată uitare de sine. Nu departe de mahala contempla fiecare mişcare, fleşcăit şi buhăit, fiecare creangă îndoită în malul înspumat. Ajunse la podul de cale ferată, care era rupt şi suspendat până la jumătatea albiei. Torentul de apă îşi făcuse loc prin scheletul de metal şi beton, muşcase din pământul argilos, lărgind albia râului cu încă pe atâta. Se căţără scorburos şi dogit, dar mulţumit de evadarea sa, de descoperirea locului nebănuit de liniştitor şi fascinant. Dar de data aceasta el se simţea încurcat, i se părea că totul s-a schimbat de ieri şi până azi, că era străin, respins de toate cele din jur. Apa îi răspundea cu ostilitate, izbind cu putere în scheletul podului răsturnat pe o rână în vâna râului. Asculta vuietul uriaş fără încetare de când se urcase pe pod şi despre care nu-şi putea îngădui să afirme dacă vine din trecerea apei prin inima sa sau numai prin pupile. Închidea ochii şi arunca câte o piatră în valurile neobosite ce se înălţau şi coborau nesăţioase de aer. De câteva clipe stătea suspendat în gestul întinderii de mână, ca o statuie, mai lânced ca oricând, mai liniştitor şi prostesc totodată şi nu reieşea din mişcările sale şovăitoare că risipeşte în emanaţia minţii vreo scânteie de 39

40 înţeles. I se părea că fiinţa apei în goana-i nebunească nu se îndoaie după o stea căzută la izvoare, ca un curcubeu în amiaza adormită, că numai piatra aruncată, lipicioasă, îl cere şi vrea să îl tragă în afundul bulboanei. Dar el nu reuşise să strângă în trecerea lui prin luncă vreun buzunar de pietre, cu forme greu de definit sau rotunde şi galbene în fierbinţeala umedă a grabei. Luase una la întâmplare, una care-i stătea la îndemână, pusă de cineva deoparte, peste frunze verzi şi păianjeni tineri. În amiaza timpurie murmura dezamăgit, nehotărât să pună capăt urmăririi pietrei căzute în apă. Dar oamenii din Mlaştina ar susţine că viaţa lui a fost ca piatra aceea, pusă deoparte, măsurat şi socotit, în anume loc de cineva, nu lui, neşlefuită şi neimportantă ca un ciob de sticlă, dar tăioasă şi fără milă, blestemată ca un ghimpe în talpă pentru străinul care venea şi o lua de-a gata. Pentru a recunoaşte că nu avusese o piatră a lui sau chiar mai multe puse ici-acolo, ori la un loc cu bariera tăiată, o urmărea şi mai înnebunit pe acea aruncată până la mistuirea ei de valurile apei, orbit şi ameţit de ochiul de întuneric căscat înainte. Se căţăra mai sus pe scheletul podului să-şi odihnească privirea fără supunere în orizont şi să-şi scoată putoarea maţelor printre dinţi, fireşte înfricoşat de duhoarea lui bucală, tot mai otrăvitoare. O femeie cu eşarfă albă între degete alerga prin colbul drumului, aruncând vălătuci zdrenţăroşi în nările vântului. El îşi dorea să desluşească mai repede năluca sălbatică în sunetul de piatră îmblânzit sub călcâie. Părea că se înăbuşă încercând să scoată o vorbă, fireşte asta nu mai avea nici o noimă, căci se pregătea să fugă din calea ei. Dar voia mai bine să se lase în bătaia norocului, a valului, făcând măcar o dată pe-a înţeleptul. Acum când vroia să iubească adevărul şi partea aceea de fiinţă aruncată peste pod şi care îl urmărea obsesiv ca Fata Morgana, îşi dădea seama că nu s-a ales cu nimic până la urmă de el. Ce vrei să spui? Auzea mereu ecoul văii, în timp ce femeia dispărea desculţă şi curată ca eşarfa ei în ochiul cald, auriu al soarelui ridicat peste apă cu miasmele şi ceaţa. Ce vrei să spui? Auzea atât de departe şi atât de aproape. Ce vrei să spui? Auzea în inima lui; în inima lui de nisip şi apă, clepsidră şi timp, femeia aceea ieşea şi intra înveşmântată în alb şi cu scâncet de orfan.

40

41 FLOAREA DE MĂR

Femeia cu eşarfă albă se pierdu dincolo de aerul fierbinte de deasupra drumeagului ce despărţea fâneaţa de albia râului. Mâna doctorului reveni din gestul înţepenit peste orizont, o duse la frunte şi-şi şterse transpiraţia ruginie. Eşarfa rămase agăţată într-un par de răchită, lângă fântână. Femeia se apleca şi se ridica, mimând un ritual antic al fertilităţii, deasupra ghizdului. Ochii doctorului erau ca două găuri într-un metal ruginit prin care străbătea o rază şchioapă să ajungă dincolo flenduri, în mii de culori, vag conturând mişcările pierdute în reverberaţia amiezii. A alergat cu privirea peste lozia de răchită şi arin, lin prevestitor de rău ca o pasăre de pradă, plutind în cercuri concentrice, confuză şi singuratică precum o grădină sălbăticită, a dat apoi în livada cu nuci, întinsă pe câteva pogoane şi două ogoare despărţite de o casă construită din grinzi înnegrite de soare, cu ferestre mici în patru ochiuri şi un grajd mare din bârne de stejar. Transpiraţia îi curgea în lungi şiroaie pe frunte, pe obraz, după urechi, i se prelingea ca grăunţii, reci pe sub haine, dându-i fiori şi bănuieli de chip veştejit. Întinse braţul lung în aer pe dinaintea ochilor, simulând ştergerea unui geam aburit, dar aburul nu venea din exterior, ci din ochii lui, insista repezit de parcă ar goni un roi de muşte până ce sângele năvăli în obraji şi în ochi, amestecându-se cu transpiraţia supărătoare. Ştia de această casă izolată, departe de mahala, se sperie de îndrăzneala femeii de a se apropia şi chiar de a intra în ograda omului. Gestul ei părea lipsit de noimă şi înţelepciune, o ruga îmbiind-o cu întinderi de mână, dar doctorul Pamfil Bauciu trebuie să plătească până la urmă din propriile amintiri cu invidie şi amărăciune, blestemând nişte vrăbii zghimbave până se lepădă de cuvintele coclite ori prăfuite de muţenie. Femeia apăru din nou după gardul de bârne şi se uită, cu mâinile pe obrajii îmbujoraţi de nehotărâre, înapoi. – Ce vrei să spui? se auzea. – Ce vrei să spui? repeta valea. Bărbatul care ieşea din casă o întâlni prin ogradă. Nu-şi spuseră pe nume, pentru că nici unul din ei nu avea nume. Ea plecase în lume cu nu ştiu ce treburi, iar acum era primită de omul ei, blând şi omeneşte, căci gândurile şi aşteptarea lui nu au fost zadarnice. Dar nu-i aşa, ştia el, doctorul, ce ştia. Femeia acelui om murise, ori mai era încă în puşcărie şi 41

42 de când au ridicat-o nu se mai auzi de ea. Se mira în continuare cum durerea de a rămâne singur nu l-a dezrădăcinat şi răvăşit. Întotdeauna căpiţele erau proaspăt făcute, ogorul cultivat şi îngrijit, se mira şi de cumpăna fântânii, pe care o blestema, de parcă ar fi vorbit cu cineva mereu la răscruce, îl mira purtarea simplă şi firească a omului, desfăşurarea faptelor şi a clipelor. Ciudat, însă de abia acum uită de sine, strângând pleoapele, plin de furie, amintirile nu mai năvăleau odată cu vântul de prin crengile copacilor, îl învăluia aerul şi boarea de seară pe care în viaţa lui nu o simţise vreodată. Prinse şi savură un răspuns la o întrebare mai veche. Părerile lui de rău le arunca în spuma unui val ce încerca să ocolească ciotul bont, rupt al unei rădăcini ieşite din mal, continua să caute cu privirea femeia aceea căreia îi purta de grijă şi pe care o spiona. Gestul bărbatului din faţa femeii cu sânii la vedere, bronzaţi sub rochia de pânză fină de in, dar ţuguiaţi ca nişte căpiţe de otavă pe o pârloagă, arăta a spune: Iată, femeie cu eşarfa albă, eşti ca o vorbă bună şi o veselie nestăvilită în ograda unui om. Voi, culegătorii de plante de leac veniţi şi tulburaţi cu vorbele voastre de duh, întrebări şi cărări uitate, nu îngăduiţi omului să se întoarcă în trecut, la cămara cu rod împietrit. Omul tăcea şi gesticula fără pauze colbăite de tristeţi. Era în gestul şi vorba lui nerostită o aşezare înţeleaptă a visurilor şi a gândurilor, nu era nici trist, nici mulţumit de ceva anume, dar străbătea prin carnea lui o bucurie încăpăţânată, puţin înfrântă de moleşeala după amiezii. Mirosul de romaniţă persista în nări, însă îi răcorea lâncezeala trupului. Băgă de seamă că eşarfa albă flutura în vânt aproape deasupra capului său şi orice adiere era o derulare cu încetinitorul a ceva prea dulce feminin. Eşarfa era ca o coală de hârtie albă pe care s-ar putea scrie ceva gâlgâind de iubire peste florile fânaţului. Sau o sentinţă. Vocea femeii îl făcu pe ţăran să-şi coboare privirea zăpăcită de pe creanga mărului înveşmântat cu eşarfa albă. – De ce înfloreşte mărul în grădina asta de două ori pe an, primăvara şi toamna? Bărbatul luă eşarfa, ţinându-şi respiraţia, îşi destinse picioarele şi nu o dojeni cu privirea pe femeie, ci se uită dincolo de ea, furat de verdele reverberat al loziei de răchită şi arin unde se regăsi pe sine şi prinse puteri pentru a-şi încolăci pe mână eşarfa albă fără să-şi trădeze emoţia sângelui stârnit de o dorinţă de mult uitată. Se uită apoi în ochii ei ca într-o apă verde albastră în care dacă intra, risca să se înece, fiindcă uitase să mai 42

43 înoate, apoi i-a zâmbit, dar zâmbetul lui nu însemna nimic, doar un gest, un refugiu sau o minciună. Palmele lor se întâlneau pe la mijlocul pânzei, îşi atingeau şi frământau degetele laolaltă cu desenul şi tivul eşarfei. – Înfloreşte de două ori pe an, fiindcă nu rodeşte niciodată … Ea îl privea cum înnoda capetele eşarfei, iar el îi răspunse cu uitătura ochiului obosit şi înfrânt de povestea mărului înflorit nefiresc în colţul grădinii. – Ce vrei să spui? întrebă ea. – Ce vrei să spui? se auzi. Ţăranul îşi retrase privirea din coroana înflorită a mărului. Îşi încruntă sprâncenele, o cută se ridică până în părul capului albit deja. Dădu din cap semn că ştie ce gândeşte femeia. Apoi aduse o băncuţă de lemn şi o aşeză în iarba înaltă cu romaniţă şi o vreme nu a mai avut chef de vorbă. Doctorul înţepenise agăţat deasupra podului şi se holba în gospodăria omului. Femeia rămase singură în ogradă, iar omul nu o ai luă în seamă pe culegătoarea de plante şi flori de leac. Se lăsă înserarea, soarele încă mai avea călcâiul roşu după deal, vântul o zbughea preocupat într-un tufiş după un smoc de frunze uscate. Se gândi că plecase de dimineaţă să se destindă, dar foamea îi proiectă în minte imaginea unei cine copioase care-l aştepta, fapt care se întâmpla tot mai rar. Fluieră a târziu şi lehamite, uită de femeia aceea din curtea ţăranului şi spintecă văzduhul cu gesturi suplimentare. Ajunse în mahala în tihna serii îngemănate tainic cu ţârâitul întunericului. Mai apăreau proiectate în mintea lui eşarfa albă şi gesturile celor doi. Imaginea era arsă pentru o clipă, printre leaţurile gardurilor, de limbile focului din bucătăriile oamenilor. În loc de cârpă arsă, umplea nările cu miros de scrob şi lapte dat în foc. Un clănţănit de poartă şi un copil întârziat cu joaca pe uliţă. Gândul la femeia aceea îl străpunse iarăşi, dar îl trezeau nişte paşi târşâiţi şovăielnic pe pietrişul uliţei, apoi o voce blândă şi smerită. – Te chem, desigur, pentru ultima dată la moş Piţigoi. Doctorul strânse din buze, maţele începeau să-i cânte, saliva îi umfla limba, apoi tuşi, semn că vrea să spună ceva, că va veni cât de curând, ori mai bine să-şi aerisească gura veştedă. Nu-l despărţea de moş Piţigoi decât câteva case. Mai încolo era chiar dispensarul medical. Câteva case orânduite alandala în colţul de uliţă, laolaltă cu coteţele de pe marginea gârlei ce traversa mahalaua. Era mai mult un canal umplut cu gunoaie şi găteje, cu scursorile coteţelor şi turmelor de porci al căror număr nimeni nu-l mai ştia. Scroafele trăiau în 43

44 mocirla puturoasă, acolo fătau şi-şi târau după ele godacii. Doctorul nu observă la început nimic, de ani de zile ghiolurile mişunând de porci şi muşte îi intraseră în simţuri şi nu-l mai interesau. Se opri în pragul uşii, gândind la ceva anume, dar tânguiala bolnavului îi aducea aminte că a fost chemat cu vizita medicală la domiciliu şi începu să-şi facă drum după vocea din întuneric. Bătrâna avea hainele cernite, nu prin certitudinea morţii lui Piţigoi, ci aşa îşi avea ea portul. Făcu câteva cruci şi mătănii repezite, aprinse o lumânare groasă şi o puse în colţul unei mese de lemn îmbâcsit de grăsime şi ceru doctorului să se apropie. Moşneagul avea faţa mai galbenă decât lumina lumânării. Întins pe un pat de scânduri şi învelit cu ţoale, picioarele şi mâinile îi erau subţiri de parcă toată seva şi tot sângele s-ar fi scurs din el. Venea bătrâna la indicaţia medicului şi-i scotea apa din burtă la două, trei zile, cu o seringă. Seva era galbenă şi cu sânge rece. Bătrâna era prinsă de uscăciune, dar tare de fire. Ori de câte ori moşneagul respira cu fleşcăit de buze, flacăra lumânării se retrăgea speriată. Ca muşcătura unui rac ivit pe neaşteptate, plescăind printre degete în apa rece, durerea îi lua suflarea şi molfăitul mereu întrerupt cu horcăit, iar boarea de afară împingea flacăra lumânării la loc pe verticală cu pâlpâit timid şi tulburat, doar pentru câteva clipe, pentru ca răsuflarea grea şi uscată a moşneagului să o sperie friguros şi sinistru, împingând-o spre uşă. Piţigoi se hotărâse să-şi ia rămas bun de la toţi. Rânduise pentru fiecare câte o policioară cu mărunţişuri şi vorbe brăzdate de tăcere din pricina nenorocirii ce se va abate peste uliţa cu oameni speriaţi de porcii rămaşi în continuare fără stăpân. Sigur, momentul a sosit, briciul cu pămătuful şi săpunul să nu-l luaţi, se vorbi. Ţipătul şi geamătul de durere ieşeau gâlgâind din şandramaua moşneagului. Gura îi era într-o zbatere periculoasă şi epuizantă. – Stinge-i lumânarea. Obişnuieşte-l cu întunericul, spuse el. Desigur, dorea să plece, şi nu lăsă de înţeles prin alte gesturi că vrea să mai aibă de-a face cu moşneagul. Cu amărăciune îşi plecă fruntea către muribund, se gândi la popă şi căuta cărarea din scânduri prin curtea noroioasă. Ajuns în uliţă îl apucă un râs de sperie toţi porcii din gârlă şi coteţele mărginaşe. Îşi închipui că nu peste mult timp va boli cu adevărat şi el, dar imaginea îi era întreruptă de firicelul de lumină speriat mereu de agonia lui Piţigoi. 44

45 URMELE NU DUC NICĂIERI Dincolo de poarta muribundului nu-l mai aştepta nimeni. Casa îi era goală, nici o mână de femeie să-i mângâie faţa,ori să-i şteargă faţa de masă, nici un obraz femeiesc să-i încălzească aburind perna şi cearceaful mototolit leneş în ceasul de răgaz. Îşi aminti atunci din nou de femeia cu eşarfă albă, de prezenţa ei de neînţeles în ograda ţăranului şi de convorbirea lor enigmatică. Trecu rece o boare prin frunzele de arin, picături mari începeau să ropotească în colbul uliţei. O răcoare şi o singurătate deplină îl învăluia şi copleşea, dar spiritul lui era destul de confuz, alergând cu gândul între bucuria evadării din pupilele muribundului şi acceptarea sorţii, cu gustul ei amar şi coclit al incertitudinii. S-ar fi socotit bun de dispreţuit, dar nu era atât de sincer şi conştient în a recunoaşte că până la urmă este adevărat. Amintiri nu mai avea, nici măcar acele cioburi de vis de dimineaţă, rămase în urma impactului cu lumina concentrică şi incandescentă. Din razele flendurite ale proiecţiei mentale se forma un turbion, un tunel satanic prin care orbecăia să-şi recupereze cioburile pierdute ale oglinzilor, însă durerea şi neputinţa îi era goală şi surdă ca o anticameră. Păşea desculţ, orbecăind pe uliţa mahalalei spre casă, înnebunit de femeia cu eşarfă albă, încercând să delimiteze neîndatorat trecutul de prezent şi să-şi amintească ceva din viaţa sa rămasă iremediabil dincolo de această linie, nesperat şi neprevăzut jalonată de eşarfa albă. Ploaia muiase colbul uliţei, apa şiroia în şanţuri spre gârlă. Călcă pe o piatră rotundă şi lunecă în canalul săpat pentru nişte pentru nişte cabluri electrice. Căzu icnind, împodobit de gesturi, iar vorbele pe care le aruncă în aer erau albastre şi negre totodată şi se frânseră între gingii cu gust de salivă şi sânge. Câte mai ştiuse să mai îndruge şi să înghită gura asta veştedă … Descoperi o bucată de cablu metalic la capătul poticnelii sale. Îi scăpă o silabă cu băşici de sânge. Ridicându-se, izbi cu capul, scurt şi repezit în trunchiul unui copac de la marginea drumului O durere surdă şi fierbinte îl fulgeră prin cap, numai la gândul că femeia aceea îi tăiase fără îndurare văzduhul în două cu un paloş de lumină. Imaginea femeii cu eşarfă albă era fixată iremediabil pe retină şi era cu certitudine obsedant de albă pentru el, ca un fascicul de lumină într-un labirint sortit şi ferecat pe veci întunericului. 45

46 Fixă cu privirea trunchiul copacului bătrân şi scorburos şi începu să lovească în el ca într-o dihanie vânată, dar încă nerăpusă, în stare să-l sfâşie sau să-l omoare într-o clipă de neatenţie Vergeaua îndoită după trunchi îl plesni cu o putere înzecită şi-i crăpă obrajii moi. În ochi îi rămaseră doar urme de animale sălbatice, ici şi colo, rostogolindu-se ca într-o goană. Urmele îşi făceau drum în el cu miros de culcuş şi vizuină umedă. Dibui tăcerea misterioasă şi pătrunzătoare a poienilor roşii. Luă varga şi dădu din nou. Una pentru nevastă-sa, Nastasia, că a fost stană de piatră la sentimentele lui. Care sentimente? Se miră încurcat doctorul. Dar, oricum, următoarea lovitură pentru eşarfa albă o dădu. Sângele se oxida. Gelatinos şi unsuros se prelingea pe obrajii scofâlciţi şi pe gâtul încordat în nervuri. Exasperantă pentru el această postură de autoflagelat. Îmblânzise femeia cu eşarfă albă şi o gonea pe întinsele albe şi mătăsoasele zăpezi ale mâniei. Îl cuprinse deodată un tremur uşor din genunchi şi se aşeză lângă trunchiul copacului, în noroiul umflat şi nisipos de trecerea turmei de porci dintr-o parte în alta a drumului şi gârlei. Închise ochii şi urmărea fuga femeii cu fâlfâitul eşarfei în vânt. Urmele imprimate pe zăpada mâniei intrau în el prin ochi ca nişte scântei dintr-un buchet de artificii explodate simultan şi nu duceau nicăieri, doar se întorceau şi se adăposteau într-o văgăună tenebroasă din el, se refugiau de eşarfa albă, ca păsările peşterilor de flăcările incendiare ale exploratorilor.

46

47 OUĂLE DE RAŢĂ Tolăniţi în iarba zvântată, dar murdară de noroi, câţiva muncitori de la antrepriza de construcţii îşi luau prânzul în curtea dispensarului. Unul îşi descălţase bocancii grei de clisă şi pietriş, colţunii şi obielele le întinse la soare pe mânerele tărăboanţei, sub ochii şi nasul celorlalţi. Pe o coală de ziar mototolit şi pătat de grăsime erau desfăcute de-a valma brânză de oi, halva, slănină afumată şi alături o sticlă de vin de 9,50 lei, nedesfundată. Doctorul Bauciu trecu în fugă, dar tot îi văzu pe muncitori mâncând, iar molfăitul lor îi stârni un spasm năprasnic şi o secreţie iute şi crudă în stomac, ca o nestăvilită poftă de viaţă. Şi atunci îl chemă pe cel care îşi atârnase obielele sub nasul celorlalţi, la o cană de vin în cabinetul medical. Îi zise pe şleau, nu ai de crăpat cioate sau de făcut curat cum făcea celălalt, treburile acestea mărunte, de-acum înainte le-or face surorile medicale, tu să veghezi numai la buna desfăşurare a activităţii în dispensar, ce activitate, fuse întrebat, nu activitate medicală facem aici, de asta se vor ocupa surorile medicale. Eu mai am juma’ de normă la spital. Dar lasă, odată ce m-ai întrebat de activitate medicală, voi angaja o asistentă cu repartiţie, ehe, cadru calificat, pe care din auzite o ştiu dornică de muncă. Să muncească dracului, dar să ne lase în pace cei de la direcţie. Doctorul îi mai puse o cană cu vin, dacă rămâi, îi zise, cu clasele primare cu care le ai, te voi trimite la un curs de perfecţionare pentru bucătari, dar nu cunosc pe nimeni la raion, molfăi grasul cu gura plină. Lasă, nu-i nevoie nici să te duci, îţi dăm noi certificatul de absolvire, dar ce să-ţi mai descânt vinul. Aaa, dar ia ouă de raţă, face bine jos, pentru echilibrul hormonal, dar văd că te ţii, te ţii nu glumă. La această facere e bine, ca o promovare, te voi recomanda pentru bucătăria spitalului, bucătar, ei, sau bucătar şef, ce zici, dacă ziceţi, altă activitate decât, şi simula spartul cioatelor şi spălatul duşumelelor, rămân aici, orice s-ar întâmpla, lasă, zise celălalt rămâi cu mine, că vei avea de fiert ouă de raţă şi de pregătit multe feluri de mâncare. Lasă, o să fie bine şi la iarnă cald, se aplecă peste birou şi vărsă paharele peste reţetare şi creioane, să-l pupe apoi pe jugulara caldă şi groasă de bou, ce mai, nu ca celălalt. Acela era o gălbează, Ilarie Evghenie. După ce l-am crescut, dar e mai bătrân decât dumneata, ei şi ce, după ce l-am educat şi l-am învăţat de toate cele în viaţa asta parşivă şi i-am înlesnit să ia certificat de şapte clase, că făcuse şi două la seral, îl scutisem doi ani de tură în serviciul de noapte, m-a fluierat la toată valea şi la toţi adjutanţii. Şi ştii, ăştia aba aşteaptă să-ţi pună batista în dinţi. Şi cu zici că 47

48 te cheamă, Timofte Stan, zise, şi de unde eşti, din Filipi, dincolo de lozia mare. Aaa, zise doctorul, eşti cel venit din lagărul Siberiei. Unii zic că te-ai descurcat bine, că pe mulţi i-ai avut la mână acolo, lasă, nu te justifica, îmi dau seama cum e să te lupţi pentru supravieţuire în asemenea loc, nu mai zic, mă bat peste gură. Doctorul se aplecă, scoase din sertarul biroului un ibric şi-l umplu cu alte ouă de raţă. – Pune-le la fiert, probă de lucru. Când ieşi Timofte Stan, desculţ, din cabinetul medical, ceilalţi erau îmbrăcaţi, terminaseră de-acum şi lucrul de după amiază şi se pregăteau de drum spre casă. Printre scârţâiturile intermitente ale tărăboanţei îngânau: Stan cu ouăle de raţă s-a făcut băiat de casă.

48

49 ACTIVITATE INTELECTUALĂ Timofte Stan străbătea un coridor lung, slab luminat. Bătu la întâmplare la o uşă. – Inutil, se auzi o voce îngrămădită într-o bufnitură. Timofte ezita încurcat, apoi încercă la altă uşă. – … aceeaşi bufnitură se auzi din nou. – Nu sunt, dar s-ar putea … De ce ? răspunse Timofte Stan încurcat. Se acomodă cu semiobscuritatea coridorului şi se pregăti de aşteptare. – Păi nu vezi că e pe bancă afară să ia puţin aer ? De două săptămâni nu s-a arătat şi acum când arde puţin … Mai ai şi dumneata răbdare, că de nu, vine ea. – Cine să vină întâi, răbdarea ori secretara, se întrebă Timofte Stan, cu glas absent. – Bine faci că te calmezi, aici toţi suntem calmi. Ce ne-am face în faţa unei urgenţe? … Nu ne-am pierde cu firea? Continuă vocea paznicului din umbră. Vocile s-au apropiat şi s-au confruntat. Până la urmă Timofte Stan, nervos şi gâfâind de obezitate, intră în biroul directorului. Îşi făcu apariţia şi paznicul, scund la statură şi la fel de gras ca celălalt, cu capul, apoi cu pieptul, ondulându-se curtenitor ca o reptilă ghiftuită. Apoi spuse dintr-o răsuflare: – Să trăiţi tov director. A dat buzna. A spus că ceva nu suferă amânare. Vă rog să-l daţi dumneavoastră afară. – O, nu-i nimic, bine a făcut că a dat buzna, zise fără nerv directorul spitalului. Iar tu, serviciul să-l faci la poartă, nu la uşa biroului meu, că doar nu eşti câinele meu de pază. Vocea fără tonalitate şi nerv îl scoase pe paznic din ritm şi-l puse în încurcătură: – Că m-a lăsat să vorbesc singur la poartă, se justifică bâlbâindu-se. – Scârţâie poarta de o bună bucată de timp. Du-te şi o unge să nu o zdrăngănească vântul încoace şi încolo, îl fugări pe un ton absent în aparenţă, dar jovial. Câteva clipe de tăcere după plecarea paznicului în care privirile celor doi rămaşi faţă în faţă, unul în picioare, altul în fotoliu, se căutau pe la jumătatea drumului. Directorului îi pieri jovialitatea de pe faţă şi deveni 49

50 tăcut de-a binelea. Într-un târziu găsi o scuză pe care o aruncă în spinarea paznicului. – Aşa-i el prea zelos. Fără să ridice capul, continuă: Ei, zi ceva. De fapt am fost informat de doctorul Bauciu. Cu prudenţă întrebă, fără să ridice capul: Ai … vreau să spun, ai pe cineva la regiune? Tresări la un gând anume, apoi deveni şi mai tăcut. – O să fie bine. Rezolvă-ţi problema locuinţei. Când vrei să începi serviciul? Portar, deocamdată. Aşa e normal, reluă provocat şi scos din amorţeală de frământarea mâinilor lui Timofte Stan. – Se vorbea de un post de bucătar, zise nedumerit celălalt. – Ei, lasă … făcu plictisit directorul. Nu de bucătari ducem lipsă aici. Timofte Stan ieşi din birou şi se îndreptă spre poartă, dar pe alee se aşeză pe o bancă. Mai încolo, pe o bancă un bărbat într-un halat şi o femeie într-o rochie de birou. Ea cu o ceaşcă de cafea în mână, el cu un ziar. EA (uitându-se în ceaşcă): Ce de-a figuri! Uite şi un iepure cum fuge spre inima ceştii. EL (respirând adânc): Altădată să o faci cu esenţă de rom, iese mai bună. EA (neatentă): Carnea de iepure obişnuiesc să o fac numai cu vin. EL (urmărind aburul cafelei): Cafeaua, nu carnea. (tresare la ceva anume) Ce ţi-e şi cu animalele astea! (închide ochii savurând): Astă noapte am fost la vânătoare. Am împuşcat un urs, dar când să-l iau în spate, o umbră a ţâşnit din blană. Mă duc după dihanie, ea fuga şi eu fuga, ochesc şi trag. Îl omor. Mă apropii de mortăciune şi ce să vezi, stupoare, auzi tu, mă auzi? Fugarul era colegul meu. Îl împuşcasem. Am văzut apoi o vulpe de toată frumuseţea, am vrut să trag, dar mă fulgerase o spaimă rece că aş putea să împuşc pe cutare coleg sau cutare prieten, care … EA (fals entuziasmată, dar curioasă): Braconierule! Şi apoi, ia, zii EL (derutat): Cum apoi? Păi m-am trezit din somn, lac de sudoare. Ştiam eu cine se ascundea în blana acelor dihănii? EA (dezumflându-se): Eh, şi tu de acolo. EL (răsfoind ziarul, respira adânc): Nu mai fuma dragă pe vremea asta. Tutunul face rău la plămâni. Ea (absentă): Am aflat şi eu de la o prietenă, Vicuţa, aia cu ochelari. După ce-şi termină de băut cafeaua cu rom şi de fumat ţigara superlong cu stemă regală, o apucă o tuse … (râde afectat). EL (neglijent): Scrie aici în ziar. Tu-tu-nul … 50

51 EA (în continuare afectată): Când o apucă tusea face ca o pisicuţă (tuşeşte). EL (uşor iritat, dar binevoitor):Articolul din ziar: Tu-tu-nul … EA (tuşeşte în ritmul silabisirii). EL (citeşte, se concentrează asupra altui articol şi uşurat bate cu mâna în ziar): Victima de astă noapte! Colegul meu! EA (cu privirea în ceaşcă): A înviat? A scăpat, săracul? EL (uşor iritat): Ce să scape, dragă? Până la urmă tot l-au prins! EA (vag curioasă): Cine? Care vânător? EL (iritat): Cum cine? Cei de la oficiu, pe la unsprezece. A furat medicamente din contul gratuit. EA (stinge ţigara în fundul ceştii şi deodată interesată): Ce vorbeşti? Ce făceam noi alaltăieri pe la unsprezece? EL (perplex, fără replică). EA (semnificativ, urmărindu-şi gândurile): Ba nu. Eram în pauza de masă şi directorul m-a rugat să-i bat un raport la maşina de scris. EL (rezumativ, distrat): Deci, alaltăieri când tu în pauza de masă băteai un director la raport, colegul meu a fost furat de medicamente şi l-au descoperit cei de la oficiu … (bolboroseşte savant în continuare pentru sine, apoi reia cu glas tare): Câte lucruri se pot întâmpla în aceeaşi secundă … (se uită la ceas). Fantastic, ce mai trece timpul ăsta. Dintr-un pavilion al spitalului se auzi plânset de copil. O VOCE (ferm): Tovarăşe doctor, veniţi repede, avem o urgenţă medicală. EL (foarte iritat): Îngrozitori bolnavi! Nu poţi avea nici o activitate intelectuală în spitalul acesta. De ce plâng? De ce tocmai acum, fir-ar să fie, când discuţia noastră a devenit atât de interesantă …

51

52 RODUL La un ciocănit uşa se deschise şi intră Timofte Stan. Copilul, aplecat asupra jucăriilor de lemn, îşi ridică fruntea şi tresări. O clipă îl fixă cu ochii ageri de mică sălbăticiune şi o zbughi spre bucătărie. – Bădia … şopti el. Mama copilului îşi scoase pestelca, se şterse pe mâini cu ea, se uită în trecere în oglinda de la lampă şi-şi tapă cu degetele părul de sub broboadă. Vroise să-i iasă înainte, dar omul era deja lângă uşa bucătăriei. Ea se zăpăci şi se uită la repezeală prin casă ca nu cumva ceva să fie în dezordine, trase un scaun de sub masă şi-l împinse în faţa bărbatului. – Tu? Şezi, îi zise. Ai venit pe la noi? – O să fac eu de-acum câteva lucruri pe care nu o să ţi le explic decât la urmă, spuse omul în loc de bineţe Copilul se retrase în dosul uşii şi studia mişcările molatice, stângace şi periculoase ale omului. Nu-i plăcea de vocea lui, iar vorbele îi păreau că se rostogoleau când ieşeau din gură ca bolovanii sau cioatele în râpă. Mustăţile lui mari, răsucite, sprâncenele stufoase ce îi acopereau aproape în întregime faţa buboasă, rece şi bănuitoare îl speriau şi mai mult pe copil. Cravata bărbatului era prinsă cu o agrafă mare de alamă. Duhoarea gurii lui provoca copilului o stare de frison şi frică. Nu ştia de ce anume oamenilor urâţi şi răi le puţea gura, dar înţelese că e cel puţin o ameninţare la libertatea şi jucăriile lui. Privirile lor s-au întâlnit sfredelitoare, năucitoare, a copilului fierbinte, a celuilalt rece, de sloi de gheaţă, contopindu-se şi anulându-se reciproc. Copilul se sperie şi fugi ţipând. – Alexandru, nu o mai iubeşti pe mama? Îl strigă ea, apoi către Timofte Stan: Să te porţi frumos cu el, nu-i plac străinii. Femeia puse pe masă mâncare fierbinte, din care ieşeau aburi meniţi să stârnească şi mai mult apetitul. Începu să vorbească despre unele schimbări şi reparaţii în gospodărie. Îi spuse că dacă s-a întors la dânsa, este fiindcă ea l-a aşteptat mereu şi că nu l-a uitat. Dar Vartolomei? întrebă Timofte Stan. Fiind ocupată cu reparaţia casei şi construcţia unui nou grajd şi cu două odăi pe ogorul cumpărat de Costache Vartolomei, nu au mai avut timp să se căsătorească legal. Omul, ca un fel de încuviinţare la tot ce asculta, trase garafa cu vin lângă el, îşi turnă singur într-o cană şi o duse la gură. Privirea lăptoasă şi înceţoşată, ieşi lâncedă de sub sprâncenele lui mari, ca nişte brazde de fân 52

53 pe o pârloagă bogată în iarbă, se opri pe chipul agitat şi speriat al copilului, lăsă cana de vin să-i alunece pe masă şi-i spuse: – Timofte mă cheamă, Timofte Stan. Dar tu să-mi spui ta-ta. Copilul se eliberă de frison şi spaimă, stări necunoscute şi greu stăpânite din clipa când îl văzuse pe acest om din afara lumii şi percepţiei lui, îşi dădu drumul de pe scaunul înalt pentru el, răsturnând străchinile cu mâncarea de pe masă şi azvârli cu lingura de lemn în garafa cu vin din care ricoşă în obrazul lui Timofte. Mâncarea se prelingea uleios pe haine şi pe masă. Se dezechilibră şi căzu, dar se sculă repede şi o rupse la fugă. Omul îl prinse însă de hăinuţa strâmtă şi îl sperie şi mai mult. – Mamă, dânsul nu e tata. Prin geamul aburit al uşii de la bucătărie i se vedeau ochii copilului, clipind jucăuşi, ca doi clopoţei de argint. Copilul dispăru pentru o clipă, reveni să-şi turtească nasul de geam în aşteptarea unei vorbe de ostoire din partea mamei. Se retrase în odaia curată, şi se aşeză la capătul unei laviţe ocupate de cergi, ştergare şi haine de sărbătoare, respirând uşurat. Se descălţă de ghetuţele largi şi roase, aduse de la un evreu din târg, îşi trase pe picioare colţunii groşi de lână şi se încălţă din nou. Icnea ca un moşneag în miniatură. Nu reuşea cu degetele lui mici să prindă marginea ghetei să o tragă pe piciorul rotund. Îşi puse obosit mâinile pe genunchi şi oftă. Reveni şi întredeschise uşa de la bucătărie şi oftă din nou, întrebându-şi mama ocupată cu strânsul mesei. – Au înflorit merii la tata Costache. Mergem la tata? Ea era cu spatele. Când auzi, înţepeni, apoi se întoarse iute. Se uită la el cu ochi mari, speriată de vreun gând anume, buzele vroiau să spună ceva, un reproş sau o mângâiere de mamă, dar rămaseră ţuguiate într-un rictus neînţeles copilului. Aaa, merii aceia caraghioşi din curtea lui Costache ce înfloreau şi la sfârşitul verii, spre toamnă, îi trecu prin minte ca o boare, limpezindu-i gândurile … Când cloşca îşi chema puii, ghemotoace de lână prin ogradă, copilul Alexandru le ţinea calea, întinzându-le o nuia, obligându-i să o sară printr-un ţopăit, puii se rostogoleau prin iarbă şi romaniţă, stârnind copilului chicoteli nestăvilite de bucurie. Pândea hoţeşte când cloşca era ocupată cu ceilalţi pui adunaţi în jurul ei şi prindea unul răzleţ şi neatent, aşa zi de zi, până îi îmblânzi şi le dădea gâze şi firimituri din palmă. Unul era porumbac, mai răsărit decât ceilalţi, şi avea pene la picioare şi gâtul golaş. Pe acesta îl îndrăgi mai mult, îl crescu şi îl învăţă să meargă oriunde după el. La masă îi ciugulea din farfurie sau din palmă. Îi 53

54 stătea în braţe, la piept, pe genunchi sau pe umăr, la soare şi-l apăra de muşte. Mama îi zicea prin ogradă gât-golaş, dar copilul printr-o rostire greşită îi pronunţă numele de Grigoraş. Puiul crescuse mare între timp şi călca puicile şi găinile când le venea sorocul pe sub pene. Grigoraş era strigat şi cocoşul alerga după copil, la joacă prin ogradă. – Taie găina cea şleampătă, îi zise femeia într-o zi lui Stan. El se duse în grădină cu o mână de grăunţe şi chemă toate orătăniile. Cocoşul Grigoraş dădea târcoale, dar nu se apropia mai mult de punctul de pericol. Omul fugări găinile, care terminaseră între timp momeala şi alergă după cocoş. Copilul auzi şi simţi primejdia prietenului său pintenat şi îl chemă. Au zbughit-o amândoi în casă speriaţi de ameninţarea omului cu mustăţile stufoase. – Mamă, dânsul vrea să-l taie. – I-am spus de găina bolnavă, nu de pintenatul tău. Stan intră vârtej în casă cu un băţ în mână şi se repezi la copil, care se ascunse în fustele mamei împreună cu cocoşul. După multe împotriviri şi cuvinte ascuţite şi răsturnarea tuturor lucrurilor din casă, copilul a fost bătut, iar cocoşul prins şi tăiat. Alexandru dormi agitat în după amiaza acelei zile. Către seară se trezi şi se ascunse în odaia cea bună, în hainele tatălui său Costache Vartolomei de teamă să nu dea ochii cu „dânsul”. Cădea o ploaie măruntă şi geamurile se abureau de răcoare. Crengile copacilor băteau în sticla şi lemnul ferestrei. Cu nasul turtit de geam şi cu ochii rotunzi, copilul scormonea întunericul de afară. Începu să vorbească cu ploaia şi cu copacii despre tatăl său, despre care aflase nu de multă vreme de la vecini că nu se mai întoarce la ei. Auzi printre alte vorbe între femei afirmaţia categorică şi neînţeleasă de el: Taci, fă, dacă i-a venit bărbatul din lagăr, Costache Vartolomei nu mai are nici un drept asupra Margaretei şi a copilului. Trebuie să-şi ia tălpăşiţa. Copilul e a lui Stan Timofte de-acum. Plânse în scâncet şi aţipi rezemat de geam. Freamătul crengilor şi frunzele bătute de vânt îl trezi; un fior necunoscut îi trecu prin trupul cald şi moale. Tata Costache, şopti el. Îşi aminti cum până să vină Timofte Stan în casa lor, mergea cu el pe ogor la arat, la semănat. Îl urmărea cu pasul mic, dar apăsat şi sigur în brazdă, se erija în semănător sadea, aruncând boabele 54

55 de grâu în pământul reavăn. Atunci rămase câteva clipe în urmă pe brazdă să se gândească la viaţa plantei pe care o asemăna cu a unui om. În impresionase atât de mult comparaţia încât trezise în el o stare euforică. Vroia să se asemene cu acel miraculos bob de grâu, apoi se vedea în lan, legănat de adierile de vânt, de ploaia de lumină şi de polen a verii. Îşi aduse aminte că la amiază îl aştepta aţipit şi deodată simţit îi sărea de gât, că îl visa deseori şi că vorbea cu el prin somn; că numai atingerea aspră şi caldă a degetelor lui îl deştepta, sărindu-i în braţe. Se urni de la geam şi se duse la dulapul cu lucruri mici şi trase singurul sertar în care erau hârtii, acte şi fotografii, scotoci până găsi portretul tatălui său militar. Vru să ascundă fotografia sub haină, dar ezită. O strânse la piept, închise ochii şi legănă, ţuguiindu-şi buzele, şoptind ceva de neînţeles. Rămase mult timp în picioare lângă uşă. Se întoarse şi aşeză fotografia în buchetul de imortele din garafa de pe dulap, deschise uşa încet, se furişă în odaia de zi şi observă în lumina opaiţului că mama aţipise îmbrăcată, aşteptându-l, luă o felie groasă de pâine şi o băgă în sân. Se retrase în hol de unde îşi luă ghetele şi ieşi pe prispă şi se încalţe. Rupte de vânt, frunze verzi pluteau laolaltă cu merele stricare de viermi căzute în băltoace. Ograda era plină de apă. Nici cărarea din pietriş care ducea în uliţă nu se mai zărea sub apă. Se furişă pe lângă peretele casei, ajunse până la gard, mai făcu câţiva într-o parte şi dădu prin întuneric de poarta dinspre grădină. O deschise printr-un lung scârţâit de lemn umed, o lăsă în voie şi o apucă pe sub gard spre fundul grădinii, la bunica lui. Ograda ei nu era împrejmuită spre grădină şi făcea hotar numai cuşca unui câine, mai mult slobod. Copilul o ocoli, ştia că nu întotdeauna câinele era prietenos, chiar cu cei pe care îi cunoştea. Îşi agăţă pantalonii într-o sârmă ghimpată încolăcită de un stâlp singuratic şi-i rupse. Se împiedică şi căzu în clisă, rămase câteva clipe speriat, apoi se urni, încercând să se ridice. Trase cu ochiul la cuşcă şi observă cu bucurie că nu-l băgase câinele în seamă, de era cumva acolo, dar din spate, de prin grădini vecine se auzeau câini lătrând şi hălăduind în cercuri tot mai mici. Se apropiau şi pentru o clipă adulmecau la o răscruce de garduri, apoi o luau în goană, întrecându-se prin spărturile neîngrădite, spre copil, care speriat şi mai mult se împiedică şi alunecă în clisă, scâncind. Un câine mai mic, dar mai robust decât ceilalţi se desprinse din haită şi ajunse primul la locul victimei, adulmecă mogâldeaţa din noroi, făcu apoi câteva ocoluri repezi şi lătră la fiecare câine în parte, pe unii îi împinse înapoi cu labele şi pieptul. Lătră încontinuu, până nu se mai văzu şi 55

56 auzi nimic. Copilul recunoscu repede câinele bunicii şi-l strigă pe nume. Animalul se gudură de câteva ori în jurul lui, îl trase de haină uşor cu botul, copilul se sprijini cu mâna de spatele lui şi reuşi să se ridice din băltoacă. Îşi scutură palmele ude, le şterse de blana tovarăşului său, scoase bucata de pâine din sân şi o băgă mai mult cu de-a sila în gura câinelui, care începu să clefăiască, din gură scăpându-i îmbucături mici. Intrară în ogradă unul lângă altul. Lumina lămpii era mică şi ferestrele închise. Se auzea doar răpăitul ploii, câte un fulger sau trăsnet îndepărtat. Copilul rămase cu genunchii strânşi la gură, lângă uşă, zgribulit de frig şi umezeală. Câinele se încolăci în jurul lui, ocrotindu-l şi încălzindu-l. Copilul se încălzi şi adormi lipit de blana tovarăşului său. Dimineaţa, când bătrâna se trezi să dea drumul la orătănii, văzu în dosul uşii o mogâldeaţă, se aplecă uimită la ce descoperi, dar câinele mârâi de o sperie straşnic. Copilul se ridică în picioare buimac. – Marş javră, se răsti bătrâna şi aruncă cu o nuia în el. Câinele se feri, dar reveni lângă uşă şi mârâia şi mai tare. – Hai, cuţule, na Codrule, na cuţule îi vorbea blând bătrâna. Câinele se dădu înţelegător la o parte şi până la urmă li se alătură, gudurându-se la picioarele lor. Bătrâna luă copilul în braţe, îl şterse de noroiul de pe obraz, îl mai strânse de câteva ori la piept, mângâindu-l. – Măi băiete, măi Alexandru. Se lumină bine de ziuă. Pe cer nu mai era nici un nor, doar soarele se străduia să răsară dintr-o imensă mare de sânge. Îl dezbrăcă pe copil de hainele murdare şi-i dădu altele curate şi uscate, îi spălă obrajii de noroiul scorojit, o clipă degetele ei au oblojit echimozele de pe faţă lui. După ce bău o cană de lapte crud, băiatul o zbughi cu câinele la joacă prin ogradă, laolaltă cu orătăniile. – Bunico, s-o fi copt grâul în grădina tatei Costache? — E dat în pârg, băiete, doar să se mai zvânte pământul şi până la urmă ce-ţi veni? – Tata Costache, nu ştii, e pe acasă? întrebă copilul. Dar bătrâna nu prinse vorbele lui, la ea ajunse numai ecoul lor straniu. Clinchetul tainic şi chemarea sângelui, acum lesne de înţeles. Rămase un timp aplecată, cu mâna plină de grăunţe, se îndreptă din şale şi-l chemă din nou pe Alexandru lângă ea. Timofte Stan sări iute din pat ca nu cumva să i se uite în maţele lui goale, prin gura căscându-se, nasul lui coroiat scăpat înainte. Pe urmă îl cuprinse mirarea, o mirare cu gura strâmbă şi sprâncenele aruncate în vârful 56

57 capului, că infidela lui nevastă nu i-a pregătit geanta să plece la serviciu, la ceasul potrivit, nici devreme, nici prea târziu, cumpătat, cum zice el, să ridice condicile de prezenţă şi să ungă poarta, să alunece lin pe şină. Şi strigă la ea: – Ascultă aici femeie, a început el încet, lânced şi somnoros, după ce-i trecu spaima nasului şi a soarelui răsărit peste gard, ţi-am spus eu odată, pe scurt, poate crezi că nu sunt bărbat la casa asta … – Cum, vai de oasele mele, omule, spuse femeia încremenită şi se bătu cuminte peste gură. – Păi, d-aia, bufni bărbatul ghemuit la marginea patului. Părându-i-se că ascultase cam mult, femeia îi pregăti în grabă geanta cu demâncare şi-l îndemnă să plece odată. – Nu mai iau pălăria azi, dă-mi şapca şi bocancii cu ţinte în talpă. Deh, ca portarul, să am ţinută. Îşi trăgea colţunii lungi, ca nişte jambiere, ros de un gând cuibărit în minte de cu seară şi scos la lumină odată cu stingerea ultimului vis de dimineaţă. – Şi cine, mă rog, a fost astă noapte pe aici, că am auzit şuşotind pe la poartă. Numai auzeam: Gata, nu se mai poate aşa Margareto, copilul întro parte, Costache într-alta. N-ai minte femeie, te-ai luat după acesta, un târâie-brâu, un turnător din lagăr care şi-a belit confraţii să o ducă el mai bine, care nici acum nu-i bun de nimic şi încă te şi bate. Mai multă minte are fecioru-tu. Dacă îl iubeşti, ascultă-i inima, că are o inimă mare ca a lui tată său, Costache. Se ridică nervos în picioare şi se uită prin odaie. Hainele, bocancii, geanta, şapca, pălăria din diferite colţuri ale încăperii veneau de-a valma în capul lui. Când se aşeză praful stârnit, începu să se îmbrace icnind şi pufnind de răutate. – Ai draci, muiere. Îţi voi fi … – Taci, taci, răcni femeia la el. Că te omor. Avea ceva în mână colţuros şi se pregătea să arunce în el. Timofte Stan ieşi cuminte pe poartă, îşi întoarse capul să-şi limpezească mintea, se poticni cu piciorul într-un leaţ din gard şi căzu în noroiul aproape zvântat. Se sculă şi se scutură fără grabă, ca şi cum scena aceasta ar face parte din slujba la spital, îşi trase chipiul pe ochi să-l apere de soarele care ardea spre amiază de-acum. – Să nu te mai întorci. Nu te mai aştept, oricât de târziu vei veni. – Până acum tu singură spuneai … Şi deodată că nu mă mai aştepţi. 57

58 Vino-ţi în fire femeie, ironiză parşiv, Timofte Stan. Se îmbufnă şi porni pe şosea, săltându-şi picioarele şi bocănind cu blacheurile şi ţintele din tălpile încălţărilor zona şoselei. Trecu pe la bufetul din centrul mahalalei, îl învioră roşeaţa obrajii cârciumarului Pătrăcescu, îşi strânse geanta ciuciulete sub braţ, lângă piept şi începu să vorbească despre unii bolnavi şi despre serviciul lui obositor la poarta spitalului. Ciorovăi apoi mult pe seama doctorului Bauciu. Şi trecu de amiază. Mai ceru un rachiu cu sirop de trandafir şi nota de plată. Duse paharul la gură şi îl scurse transpirând. Câtă oboseală, zise pentru sine. – E vremea de seceră, Timofte. Închid şi eu mâine. Ba nu, azi o să închid. Tu ai fost şi cu sectoristul, adjutantul, singurii clienţi. E vreme de seceră Timofte. – A, adjutantul, păi am o treabă cu acesta. Vreau să depun o plângere … Dar fără să mai ţină cont de vorbele lui scăpate în vânt, păşi peste prag, se aplecă înainte şi prinse chipiul cu două degete, să nu lovească stinghia cu capul. Înainte ca soarele să-şi destrame în ceaţa matinală nimbul roşcat, bătrâna bătea în poarta lui Costache Vartolomei. – M-a trimis Alexandru. Zice că ai o vorbă cu el. Apoi, du-te, nu sta aşa şi te uita la mine. Costache dădu din cap a ceva nedesluşit, iar bătrâna o luă înapoi spre casă, semn că s-au înţeles. El rămase câteva clipe rezemat de stâlpul porţii cu furca uitată în mână încă de la grajd. Îi veni în minte o mulţime de gânduri care îi întunecau ochii. De undeva, din toată ceaţa, înainta zburdalnic şi îndărătnic copilul Alexandru. Îi urmărise cu teamă nedesluşită joaca şi somnul, scâncetul, râsul şi scânteia de lumină din inimă şi ochi. Ecoul vorbelor bătrânei îl lovi din nou în timpane, împingând cu o forţă străină sângele în arterele tâmplei, să-i crape capul şi ochii. Aruncă furca încolo şi nu se mai uită după ea. Se hotărî cu greu să mai facă ceva. Trebăluia când la grajd, când în grădină la lucernă. Le aranjă pe toate în ogradă şi în grajd la animale, trase o privire spre grădină şi spre livada cu nuci. Ogorul mirosea a rod dat în pârg. Privirea i se limpezi. Înţelese rostul celor făcute de la bob până la rodire. Luă secera şi coasa şi plecă la ogorul cu grâu. Apoi mai întoarse odată capul spre ogradă să zărească vreo umbră pe la poartă, dar văzu eşarfa albă din parul de răchită din gardul ce despărţea ograda de grădină şi 58

59 făcu cu ochiul, conspirativ, femeii aceleia enigmatice, culegătoare de plante de leac, care i-a traversat sufletul în vis sau în alt timp cu un strigăt de izbândă, mai aproape ca niciodată de adevăr ca acum.

59

60 POARTA SPITALULUI Sub coviltirul de ţoale, găurit de intemperii era întinsă o ţigancă tânără, ferită de rafalele ploii. O altă femeie, o baba cloanţa, făcu doi paşi înainte şi ieşi din grupul compact de ţigani. Avea legată pe cap o basma în culori pestriţe şi spălăcite, părul dat în faţă prin două cozi subţiri în care te miri cum se mai ţineau câteva monede vechi, feudale, de argint. Pe umeri avea o pestelcă aruncată pe care ploaia a lipit-o de spatele-i decrepit. Faţa îi era brăzdată de riduri uscate şi adânci, ochii aveau o culoare nedefinită. Între gingii se mai ţineau doi dinţi subţiri şi înnegriţi de tutun. –Trebuie să nască. Du-ne la un doftor mare. Aici la dispensar nu e nimeni. – Eu sunt „doftorul”. I-aţi dat cumva niscaiva ierburi pentru dureri? ieşi în faţa lor medicul Pamfil Bauciu. – Dumneata eşti bulibaşă, nu doftor. Eşti d’al nost’ de la oraşu’. Ţiganca născu greu. Ţipătul nou născutului îi stârni într-o vânzoleală instantanee pe fiecare din şleahta de ţigani, de parcă ar fi fost prinşi toţi deodată de flama unei electrocutări. Tatăl se duse şi-şi luă odorul într-un cearşaf curat şi ieşi cu el printre ţigani. Îl ţinea sus, deasupra capului. Era purtat apoi din braţe în braţe. Mulţimea părea dezordonată, dar evenimentul era trăit de fiecare în parte, bărbat şi femeie, bătrân şi copil. Mimau prin ploaia repezită un descântec sau un ritual. Ţigăncile şi-au despletit coadele de la spate şi cu basmaua fluturată tandru şi simplu între degete prin ploaie, dansau în jurul bărbatului cu puradelul. Bătrânii pocneau din degete şi băteau alternativ genunchii cu palmele ude. Cântau şi dansau tananaua. Medicul ieşi în uşa dispensarului, privi câteva clipe tulburat şi fascinat cum îşi exprimau ţiganii bucuria naşterii unui copil în şatra lor,dar aerul răcoros îl aduse în fire. – Aduceţi copilul înăuntru. De ce îl ţineţi în ploaie? – Să trăiască la noi copilul şi lăuza. Aşa-i legea noastră ţigănească. Ploua urâcios. Întunericul coborî devreme. Sub coviltir se aduse un acordeon şi un litru de rachiu şi se numărau parale. Maşina salvării veni şi plecă, împroşcând noroi şi apă pe şoseaua plină de băltoace. Ţiganii fugeau în urma maşinii, însoţindu-şi lehuza încă vreo câţiva zeci de metri. A doua zi la dispensar, medicul Bauciu găsi o basma cu parale lăsată de ţigani. „Să nu moară copilu’ sau lăuza, aşa e la noi” auzi glasul 60

61 ţiganului din memorie. Luă testeaua cu parale şi o duse la piept într-un gest timid de fereală. Gândea că numai fumul iute al vetrelor ar mai putea plăsmui şi povesti întâmplări ţigăneşti. Ochii le sunt uscaţi şi roşii de o febră necurmată şi tulburaţi tenebros de drumuri mereu începute la un cărbune aprins sau stins încet într-o vatră de bolovani şi neterminat şi nears niciodată. Ochii li-s roşii mereu pentru că arderea cărbunilor le continua credinţa, propria trecere în tăcere peste ţinut. Au obiceiuri ruginite şi pestriţe ca acareturile şi fierăriile purtate din loc în loc. Mai străbat prin fumul vetrei şi se întâlnesc în amintire. Fiinţa lor arde peste valea suburbiei, abur şi fum, grabă şi tăcere, bucurie şi viaţă pentru încă un suflet de ţigan. Doctorul Bauciu asculta indiferent răpăitul ploii şi scârţâitul porţii, iar inima golită într-o secundă de un frig neaşteptat şi întunericul ce îi frigea ochii cu imagini diabolice, îl ţineau la o poartă care pentru el nu însemna nici început şi nici speranţă sau viaţă. Cine e de vină că poarta care s-a deschis pentru atâţia rătăciţi cu frigul bolii în oase, pentru el a fost pusă să jaloneze trecutul, să-l strângă apoi într-un cleşte pus pe o vatră încinsă cu care să-i pârjolească necontenit inima de la punctul zero până la un timp hărăzit unei anume întâmplări. Urmărea răpăitul ploii. Rămase singur în faţa porţii, ceilalţi păşiră dincolo de gardul din fier forjat, înăuntru. Exista în tăcerea lui un gest de stinghereală rece ca o indiferenţă sau aroganţă care îl ajuta să spună ceea ce crede. Ce însemnătate mai aveau acum pentru el ceasurile numărate invers, drămuite de o viaţă în dangăte răguşite şi viclene. A continuat să pălăvrăgească cu pereţii în lipsă de alte sunete, în lipsă de alte orologii în tăcerea bântuită de fantoma unei mâini oprite oricum în gestul neted al căutării şi făgăduielii. Îşi număra degetele cu un gest molcom, resemnat ca după un gol ce-i lăsa în inimă o mare durere sufletească, dar al şaselea venea cu neaşteptată vină la căuş. Bolnavii au invadat spitalul cu bolile lor digestive. Cine ar mai sufla o vorbă acum? Să câştige timp şi justificări? Epidemia-i pântecoasă şi în oraş mai sunt oameni cu mâinile glumeţe. Părea sătul şi plictisit de această epidemie, tânguit de o teamă prelungită peste el, din somnul neocrotit şi bolborosit. Nu-şi scutură apa din cutele pelerinei şi intră în ghereta portarului. În urma lui poarta scârţâia şi aluneca pe şina metalică cu un zgomot de spaimă. Omul de pază adormise într-un fel ciudat, cu fruntea sprijinită de marginea mesei şi cu mâinile atârnate pe lângă trupul ghemuit. Avea fruntea încruntată şi buzele-i tremurau şi se lipeau umede şi vinete de sticla mesei. Strigase în somn după ajutor. Trezindu-se, simţi lumina becului ce îi 61

62 ardea fruntea şi ochii, nemiloasă şi încercă la repezeală dacă visează sau nu. Îşi îndreptă hainele de pe el, îşi şterse buzele băloase cu palmele lui unsuroase de transpiraţie, îl sperie apoi gândul că în neştiinţa somnului o fi vorbit despre peripeţii trăite, mai aproape sau mai îndepărtate, în curtea spitalului sau în altă parte, despre haine de lucru sau straie de duminică. – Stane, nu-i bine aşa, nu s-a sfârşit bine ziua şi tu vorbeşti cu bolnavii prin somn. Să fiu al dracului dacă e bine. Mişcă-te şi tu. Plouă, plouă, dar vezi, menţine-te în formă. Nevastă ai? Vii somnoros de acasă din pat şi te aşezi în scaunul din ghereta asta, te ridici din scaun şi te arunci din nou în pat. Eşti galben, eşti vânăt, a dat boala în tine, Stane. A dat dracul în toţi, ce mai, chiar acum când îmi încheiasem socotelile … Nu te-a băgat niciodată cineva în draci? Îşi aşeză pelerina împăturită pe spătarul singurului scaun din gheretă. Scoase o batistă din buzunarul de la haină; reluă gestul stând în picioare, lângă scaunul cu pelerina. Stan îi urmărea mişcările îngrijorat şi mirat, fiindcă niciodată nu s-au întâlnit la ora când era întuneric dimineaţa şi pe lângă asta era plin de ofuri şi mai tăcut ca oricând, iar el mai făcuse imprudenţa să pună capul pe masă şi în cele din urmă să adoarmă. Şi capac peste toate, să mai vorbească prin somn. Cine ştie ce întâmplări a scos la iveală din trecutul acela cenuşiu pentru mulţi. În timp ce se aplecă peste scaun să-i ridice pelerina, îşi întoarse pe neaşteptate privirea dezamăgită şi bănuitoare, se opri la jumătatea gestului plutit şi şovăit în aer şi întrebă cu obrăznicie pe doctorul Bauciu, la care biserică ascunsă ori nu de lume s-ar aprinde lumânările la icoane atât de dimineaţă. Reuşi printre sughiţuri să pună pelerina într-un cui. Doctorul nu şovăi, se opri din frecatul obrajilor cu batista, repetă cuvintele lui Stan în minte, câteva îi ajunseră în gât, cuibărite cu îngăduinţă într-o supărare neexprimată. Afară vântul mişca adormit şi greoi poarta pe şină. Doctorul Bauciu îşi sprijini întreaga greutate a corpului pe micul birou împestriţat cu multe amprente palmare şi cu cărţi poştale şi felicitări. Plecase întrutotul cu mintea pe căile de întoarcere al bolnavilor trecuţi prin mâinile sale. Ce se întâmpla acum în faţa ochilor săi pe jumătate închişi, îi amintea iar de suferinţă şi de agonie, de bucurii şi de minuni pe care le trăise aievea. Era cu neputinţă totuşi să găsească cu amintirea pe cineva anume, din ziua şi anul cutare, un suflet blajin care în cele mai dramatice clipe să păcălească moartea şi apoi să se întoarcă la cei de acasă, sănătos. Totul era alb şi uniform, lipsit de bănuieli când îşi ridică privirea neprefăcută, dar Stan nu se lăsă luat prin surprindere. 62

63 – Îţi aminteşti bine? Stan trase scaunul, îl şterse de apa scursă din pelerină, răstălmăci îngrijorarea plină de cute şi răspunse uitându-se în ochii celuilalt. – Cu totul altceva am visat. Scaunul scârţâia uscat sub greutatea doctorului. Paznicul clipi în aşteptare, căci nu vroia ca celălalt să accepte aşa uşor o discuţie care plutea în aer de minute în şir. Fusese deranjat un fluture de noapte, greoi şi unsuros şi acum orbecăia în jurul becului, iar atenţia celor doi era sustrasă şi încolăcită de zborul hipnotic, în cerc al acestuia. Paznicul începu să vorbească, prinse momentul prielnic când atenţia celuilalt îi era depănată în jurul becului şi sustrasă sieşi. Doctorul nu mai transpira, dar reîncepu să-şi frământe faţa cu batista udă şi mototolită. Albul coridoarelor, al halatelor îi intrase în sânge, în obişnuinţă. Zeci de calendare s-au rupt filă cu filă. Abia mai avea să pună la presat în vreo carte decolorată ori prăfuită vreo filă datată, nearsă de focul sobelor sau neluată de vreo mână rutinată în strângerea hârtiilor de prin coşurile de gunoi, de prin cabinete ori coridoare. Bătea vântul şi poarta era hărţuită, împinsă şi strunită. Sărmana poartă, gândi el. Câte mâini nu au tras de tine şi te-au dat la o parte. La câţi le-ai schimbat destinul. Fiecare mişcare a porţii ar putea fi socotită o fărâmă din viaţa doctorului Bauciu Pamfil, mai puţin a paznicului Stan Timofte, care era în serviciu doar de câteva luni. Rămase uimit uitându-se la Stan. Câte a mai putut să îndruge gura asta veştedă şi băloasă. Şi zice că nu asta a visat. – Să mă iertaţi că vă amintesc de EA. Am câteva nopţi la rând de când o visez într-un fel cu totul … doamne fereşte … În clipa următoare când pacea în cameră atârna de greutatea şi informaţia unui cuvânt nesocotit, doctorul îşi recăpătă deodată liniştea şi seninătatea unei dimineţi unice. Apoi celălalt începu încet şi vinovat de parcă s-ar afla în faţa judecătorului. Trăiam cu impresia că Margareta, soţia, e creaţia mea şi că ar trebui să fie numai a mea. Se ridicase şi se împlinise sub privirile solare ale ochilor mei, îi netezeam părul şi-i dădeam culoarea pe care o doream. Dar într-o zi se întâmplă ceva. Primise o scrisoare de la un prieten de demult. Am rugat-o să nu plece, dar ea îmi răspunse pe un ton maliţios de compătimire : Sunt femeie. După un timp mă convinse să o duc cu motocicleta până la podul din Valea lui Stamate. Cu gândul de a mă 63

64 descotorosi cât mai repede de EA, băgasem viteză şi pe pod m-am angajat într-o depăşire. O maşină în urmă care încerca să se ţină după mine, din sens opus venea un tractor molatic, îmbâcsit de colb şi motorină, inevitabil şi imposibil de ocolit, precum o pacoste ce se abate nu întotdeauna singură pe capul unui om. Maşina din spate intra în depăşire, eu căutam cu disperare o cale de salvare. Eram îngrămădit între două mormane de metal care se repezeau sălbatic, îndrăcit unul în altul. Doişpe’ metri … trei … doi … M-am trezit la capătul podului lângă corpul mutilat al Margaretei. Încercam să rezum secundele de mai înainte; îmi dădeam seama că exist şi plângeam. Simţeam cum fiecare om care trecea pe şosea ne lipea câte o frunză de plop şi de mesteacăn pe rănile umplute cu praf. Horcăiam. Cămaşa era pătată de sânge, iar umezeala ei mă ardea ca un acid. Trupul Margaretei se transformase într-o movilă de gelatină. Motocicleta era ruptă în bucăţi şi piesele împrăştiate pe câţiva metri de pod, amestecate cu praf, sânge şi benzină. Pe Margareta o luă maşina salvării şi o duse la spital. În dimineaţa următoare am văzut-o în sicriu inertă, pe răni avea frunze de plop şi mesteacăn cu însemnele făcute de oameni. S-a sculat din sicriu şi a dispărut fără să o fi văzut cineva. Venea dinspre soare spre mine, moale călcând colbul drumului. Mersul ei m-a speriat şi am încercat să fug, să alerg, dar până la un loc sigur mai aveam mult şi era drum ocolit … – Nu ştiu dacă visele sunt mai oribile decât realitatea ori invers. Dar ştiu că există întotdeauna un echilibru firesc în toate şi că numai un impuls bolnăvicios ne bagă-n sperieţi. Ei, omule, dar ştii ce mă uimeşte la visul acesta al tău, nu că e straniu de identic cu unul din visele mele, noapte de noapte, ci faptul comic că tu aveai motocicleta mea şi ştiai să o conduci. Tu, care nu ai fost în stare să duci de coarne o bicicletă. – Vise, doctore, vise de noapte. – Obsesii de lagăr, Timofte Stan, de om bolnav de libertate. Ştiindu-te închis îţi făceai diferite gânduri în legătură cu nevasta ta, Margareta. Întors de acolo, dacă erai sănătos la minte, puteai să o laşi în pace, că între timp şi-a găsit un om al ei, pe urmă mai avea şi un copil cu acesta, puteai să te duci în lumea largă, aşa au făcut mulţi. Dar tu te-ai bătut cu pumnul în piept că ai fost în lagăr şi ai suferit mult acolo. Sunt sigur că visul acesta te avertizează să o laşi în pace, vorba ei din vis, e femeie în definitiv. Doctorul vorbea amărât, dojenindu-l pe Stan, dar în sinea lui se dojenea pe el însuşi. – Fireşte, am scăpat şi eu nişte cuvinte otrăvite, doctore Bauciu, să64

65 mi aerisesc putoarea maţelor de dimineaţă, ironiză Stan şi făcu cu ochiul conspirativ unei a treia persoane, imaginare din gheretă. Se opri din râgâială stânjenit că ar fi bănuit de duplicitate şi observă că rămase singur, doctorul ieşise afară probabil de mult timp. Îşi plimbă privirea pe scaun şi cuier, apoi spre geamul uşii. Afară se auzea o melodie nepriceput fredonată, mai mult un mormăit de lehamite şi deznădejde. Fumul unei ţigări întări ideea lui Stan că doctorul era pe trepte în faţa uşii şi deodată pe buzele lui se lărgi un zâmbet parşiv, de un vicleşug neînţeles. După multe minute de reculegere pe trepte, între uşa gheretei şi poarta spitalului, doctorul Bauciu se întoarse înăuntru, nu ştia nici el precis ce-l îndemna să intre la Stan, dar îi trecu prin minte justificarea că pleacă spre casă şi doreşte să-şi ia rămas bun de la paznic. Stan era întins cu mâinile şi capul pe birou. Doctorul vru să-l trezească, şi blând îl luă de bărbie şi-l îndreptă. Capul greu alunecă pe lângă mâini. Bărbia îi era flască şi rece. Îl împinse uşor şi Stan căzu moale pe lângă scaun şi masă, fără nici o împotrivire. Îşi visase moartea, gândi doctorul Bauciu. – A dat boala şi moartea în voi, ce mai, chiar acum când îmi încheiasem socotelile şi eu, zise pentru sine, cătrănit.

65

66 POARTA CIMITIRULUI Copilul Alexandru văzu poarta cimitirului şi fugi înăuntru spre crucile de piatră şi lemn. Alergă prin iarba înaltă, se strecură printre morminte şi descoperi o cărare cu iarba călcată în picioare ce ducea la o cruce nouă înfiptă într-o movilă de pământ. Se trânti cu obrajii năduşiţi în ţărâna uscată, bolovănoasă a mormântului. Mama păşea iute în urma lui, să-l prindă şi să-l protejeze, dar se lovi ea însăşi de un suport de lumânări. Copilul o auzi icnind, întoarse capul şi o surprinse cum îşi ştergea sângele de la picior. După câteva ture în jurul movilei de pământ, se aşeză pitit lângă cruce, încercând să înţeleagă această întâmplare cu moartea şi îngroparea lui Timofte Stan. Îşi lipi urechea de bulgării de pământ să asculte respiraţia şi bătăile inimii celui dus în pământ. Ar fi vrut să-i spună că mama s-a lovit şi-i sângerează piciorul, că s-a fript la un deget la bucătărie, că a adus apă şi seminţe pentru păsările care poposesc pe crucea lui, că i-a adus flori în loc de tămâie. Mama îi prinse în palmă mânuţele calde şi moi. – Dacă l-ai iubit şi l-ai aşteptat atât de mult pe tata Stan, de ce l-ai omorât atunci? Zise turuind copilul. Mama se aplecă în faţa micului, dar a neîndurătorului judecător. Copilul continuă: – Dacă nu l-ai fi omorât, ai fi rămas cu el în continuare. Eu am avut o vorbă cu tata Costache. Mă lua pe ogor la arat, la semănat. La cules încă nu m-a luat. Eu m-aş fi dus la tata … – Ai crescut mare băiete. La patru ani … Şi minciunile lumii ţi-au intrat în cap. – La toamnă o să fiu mare-mare, arătă el o lungime cu mâinile. Voi alerga cu tata Costache pe câmp să caut flori rare, să culeg rodul de aur, vorbi el mândru, puţin pe nas, de parcă ar fi deţinut un mare secret sau o înţelegere numai de ei doi. Dar pe faţă i se aşeză o umbră de tristeţe nostalgică. – N-o să mai fiu îngerul vostru, dacă o să cresc mare. Întoarse capul şi îl zări pe Costache Vartolomei, undeva mai încolo, printre cruci, privindu-i în tăcere. O zbughi spre el şi când ajunse la el se repezi şi îl prinse cu braţele lui mici de după genunchi. – Tatăl meu, tatăl meu, se tânguia copilul. La întoarcere adormi în braţele lui. Îi şterse din când în când transpiraţia caldă cu degetele, îi îndreptă părul lipit de frunte şi îl sărută pe 66

67 obrajii moi şi umezi, care miroseau încă a lapte. La poarta cimitirului copilul se trezi şi o luă pe maică-sa de mână, de o parte şi pe Costache Vartolomei de cealaltă parte, ţinându-i strâns cu mâinile lui calde şi transpirate, dezgheţându-i şi smulgându-i din uitare, încălzindu-le şi unindu-le fiinţa. Asistenta de salon anunţă planificarea bolnavilor pentru analize şi operaţie pentru ziua următoare. – Bolnavul Vintilă Pătrăcescu. A, moşul. În două zile intri la operaţie. Bătrânul Pătrăcescu rămase toată ziua tăcut. Nu era nici trist, nici preocupat de ceva anume. Părea absent. Culoarea ochilor lui deveni tulbure, lăptoasă şi gesturile îi erau îmbătrânite cu adevărat. Bolnavii din salon se întrebau şoptit unde mai este vitalitatea şi detaşarea moşneagului; unde mai este ardoarea cu care îşi trăia clipa? Chiar el spusese într-o zi că dacă vrei să ajungi teafăr în viitor, trebuie să trăieşti momentul, să te ocupe numai prezentul. Astfel, cum îţi vei putea orândui şi construi viitorul, dacă nu faci nimic în prezent? Bătrânul nu evadase în viitor, ci se refugiase în trecut. O făcuse cu oarecare precauţie şi teamă. Povestise până acum vrute şi nevrute, îşi făcuse din întoarcerea în trecut un fel de acţiune de renovare a unui chip, ori monument arhitectonic din patrimoniul său. Ştia că va rezista încă un timp şi era mulţumit de asta, dar a mai făcut un ocol şi a mai tras o privire peste acesta ca să fie sigur că a făcut o treabă bună pentru fiinţa şi sufletul său. Ferestrele salonului erau deschise. Din pat se vedea oraşul. Pe turla unei mari biserici, se aşeză un vultur venind în zbor dinspre apus, şi-a întins aripile largi de culoarea aurie, cu nuanţe de portocaliu şi alb. S-a aşezat cu capul spre el. O clipă şi-a echilibrat aşezarea, de parcă ar fi fost obosit sau rănit şi-şi concentră privirea către bătrân. Se întrebă, ce caută un vultur maiestuos într-un oraş de câmpie; era preocupat de mişcarea acului din ceasul tensiometrului de pe braţul său. Vulturul îi atrase din nou atenţia; avea capul ca o rozetă de floarea soarelui, cu aceleaşi nuanţe şi culori ale penajului; ochii pătrunzători ce iradiau un flux puternic de lumină. I se păru că vulturul îl studiază şi îl judecă în acelaşi timp. Doamne, iartă-mă, zise fără să se teamă de acest mesager misterios. Ştia că e o solie sfântă pentru el; un fluid fierbinte îi străbătu trupul ca un flux energetic din privirea năprasnică şi neîndurătoare, dar binefăcătoare a vulturului. Asistenta medicală dădu drumul aerului din perna aparatului de tensiune şi sângele slobozit năvăli în tot trupul. Tăcerea a fost înţepată de 67

68 exclamaţia moşneagului, la prea plinul sângelui revărsat în braţ. După ce plecă asistenta, se lăsă din nou tăcerea în salon. Bolnavii îl îndrăgiseră pe moşneag şi erau acum preocupaţi de apatia acestuia. Moşul spuse mai mult pentru sine, absent: – Mi s-a arătat un semn. De ce m-aş teme? De ce să fiu trist? Apoi a continuat să vorbească despre fatalitate şi destin, cum şi le face omul singur. Spunea că în formarea şi împlinirea unui destin stă la temelie educaţia în spiritul armoniei creştine, respectarea valorilor umane şi a legilor naturii, păstrarea echilibrului dintre suflet şi chemarea pământului. A te uita cu privirea în jos, ruşinat, înseamnă a te cufunda în pământ,a accepta şi trăi umilinţa şi patima lui, şi până la urmă intrarea într-un cerc vicios care te soarbe alunecos, fără putinţă de scăpare. – A greşi e omeneşte, dar a intra în panică şi a nu-ţi recunoaşte păcatul cu demnitate este un şi mai mare păcat. Atunci păcătosul declanşează un lanţ de împrejurări potrivnice chiar lui însuşi. Ca să nu zic de mine nimic, continuă moş Pătrăcescu, îmi amintesc de Margareta, nevasta lui Timofte Stan, dar şi a lui Costache Vartolomei. După o săptămână de la înmormântarea lui Timofte Stan, a fost văzută ultima dată printre oamenii mahalalei, luându-şi rămas bun de la ei, şi de la cel mort, dar şi de la Vartolomei totodată. În aceste clipe ale ei, nelămurite şi prevestitoare de rău, îşi purta paşii prin cimitir. La întoarcere încetini din mers şi se opri la poartă fără a trece dincoace, în şosea unde o aştepta miliţia. Atunci îl privi pe Vartolomei semeaţă, fără vreun semn de frică. În colţul gurii schiţă doar un rictus amar de neputinţă şi de resemnare. – Omule, am greşit şi acum a venit sorocul să plătesc. Doar o singură dată am ezitat în faţa destinului meu şi atunci a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Cu o seară înainte să fi apărut Timofte Stan în faţa casei noastre, am avut un vis care mi-a dat semne că nu mai există scăpare în faţa acestui om. Urcasem un munte în vis şi ajunsesem în vârf. Acolo era un sat de ciobani. Platoul era verde, ici-acolo câte un colţ de piatră străpungând iarba grasă şi cerată. În colibele lor, pe rafturi, erau depozitate în borcane de sticlă seminţe de plante rare. Erau rotunde şi de mărimea bobului de mazăre. La marginea platoului se căsca un hău, o prăpastie. În văzduh se deschise cerul şi apăru o lumină orbitoare, alb albăstruie, ca o auroră boreală. Frumuseţea ei mă fascină, lumina ei mă orbi şi am închis ochii. Când i-am deschis, lumina se retrăgea, iar vântul adună ca într-un vârtej nori neguroşi prevestitori de furtună. Mă concentram pe mine însămi şi lumina apărea iar, îndepărtând norii. Când credeam că sunt aproape să 68

69 desluşesc ceva din confruntarea dintre lumină şi întuneric, un demon mă prinse de picioare, trăgându-mă în jos, gata să mă trântească. Smuncindumă din strânsoarea lui, apărându-mă cu mâinile, l-am aruncat în hăul din faţa mea. Scăpasem nevătămată şi după primii paşi mi-am revenit uşor din spaimă. Mă îndepărtam de prăpastie şi încercam să percep din nou aurora. Neputinţa de a chema lumina în întâmpinarea mea m-a făcut furioasă. Au venit câţiva oameni şi m-au sfătuit să plec de aici un timp. Erau prietenoşi, dar fermi. Retrăgându-mă de pe munte, m-am oprit la o casă să mă primenesc de hainele murdare şi rupte din lupta cu demonul. Oamenii s-au oferit să mă împrumute cu haine de-ale lor, dar am preferat să le îmbrac pe cele din bocceaua mea. Hainele albe avute înainte, dar întinate şi rupte au fost schimbate cu altele negre, dar curate. La plecare am observat din nou rafturile magaziilor din casele oamenilor munteni, recipiente cu seminţe de plante rare. Când m-am trezit din vis, l-am văzut pe Timofte Stan la poartă, venit din lagăr. Mi-am zis: acesta-i demonul care sigur mă va duce la pierzanie. Din cauza asta, Costache omule, l-am primit pe bărbatul meu, fiindcă mi-a fost frică de el. Dar el a murit, căzând în prăpastie, eu rămânând să cobor de pe muntele meu drag în haine de doliu. Dincoace de gardul cimitirului aştepta GAZ-ul miliţiei regionale, cu motorul pornit şi o lume pestriţă de oameni cu mâna la gură, tăcuţi şi speriaţi. – Nu te pot învăţa să te fereşti de frică, tocmai eu care am greşit din cauza ei, dar ai grijă de copilul Alexandru. Ieşiră tustrei în drum. Uşa maşinii se deschise şi un bărbat tânăr coborî. Costumul şi pălăria cu boruri largi de culoarea unui gri-albastru se asortau cu gesturile lui reci şi seci. Schiţă un semn şi cei doi soldaţi au ieşit în întâmpinarea Margaretei Stan care se oprise din înaintare la vederea miliţiei. – Te luăm numai pentru a lămuri o reclamaţie, spuse civilul. Margareta nu zise nimic şi începu să păşească spre uşa maşinii. — Reclamaţie de la Timofte Stan, datată cu o zi înainte de a fi omorât, că l-ai ameninţat cu moartea, spuse civilul, nu femeii care era dusă cu gândul aiurea, ci mulţimii care începuse a se foi şi vocifera. – Din prag, înainte de a trage portiera după ea, îi spuse lui Vartolomei: – Acesta e un motiv pentru a mă ridica să dau socoteală pentru moartea rusului care s-a năpustit într-o noapte peste mine în casă. Costache, nu-ţi mai pierde vremea cu mine şi nici cu EI. Ai grijă de Alexandru să 69

70 crească mare aşa cum mi-aş fi dorit, dacă aş fi fost lângă el. Nu te răfui cu nimeni. Costache Vartolomei tăcea, nu ştiu nici acum de ce tăcea. Era împietrit, atât de neajutorat şi neînsemnat în mulţimea aceea, la fel de tăcută şi speriată. Avea copilul în braţe, îi adormise cu capul pe umăr. Căldura micului trup îi transmitea o oarecare stăpânire de sine. Margareta urcată între cei doi soldaţi mai trase o privire scurtă peste mulţimea de curioşi, apoi îl întâlni pe Costache cu copilul în braţe şi ochii îi rămaseră ficşi pe această imagine, până ce norul de praf şi fum de eşapament întunecară urma. Costache, cu copilul adormit în braţe, încă mai erau la poarta cimitirului, seara în asfinţit. Când copilul se trezi, tatăl îi spuse sugrumat: — Să ne grăbim, băiete, grâul e copt de mult. — Unde-i mama? — Fii liniştit, mama s-a dus înainte şi ne aşteaptă în zare.

70

71 FLOAREA DE TOAMNĂ ŞI MERELE DE AUR Soarele în drumul lui pieziş trezea din amorţeală de adieri de vânt tomnatic, dar avea încă tărie să mai ardă prin porumbişti şi bălţi. Copilul Alexandru înainta încet prin buruieni, ferindu-şi obrazul de tulpinile lor lemnoase şi uscate. Se opri la marginea ogorului şi strigă după tatăl său, se trânti necăjit într-o glugă de coceni; ieşi mult praf şi din buruieni se scuturau seminţe ce îi intrau în ochi. Se frecă îndelung pe faţă cu mâneca hainei. Costache Vartolomei îl luă de mână şi-l duse la mărul din ogradă. Vino să-ţi arăt o minune, îi zise. Mărul era bătrân şi pe jumătate scuturat de frunzele ruginii. Crengile erau încâlcite, noduroase de prea multe altoiri. Vlăstare tinere crescuseră pe verticală, semn că nimeni nu-l mai îngriji de ceva vreme. Copilul descoperi un ram înflorit, iar în vârful coroanei două mere mici, pădureţe, tremurând speriate de prima brumă. Pe Costache îl prinse mirarea şi schiţă un zâmbet de îngăduinţă. – De ce înfloreşte mărul şi toamna târziu? – Pentru că un ochi de acolo de sus ne priveşte şi ne iubeşte. – Ba nu, tată, primăvara florile-s pentru voi, oamenii mari, să facă mere, iar toamna-s pentru mine … Tatăl luă un par de răchită şi lovi creanga cu cele două mere, unul căzu în iarbă, iar celălalt continua să se bâţâie speriat pe ramul dezbrăcat. Îl luă pe cel căzut şi-l şterse de haină şi îl dădu copilului să muşte din el. E adevărat, gândi Vartolomei, nu e destul de ispititor, dar plăcerea de a muşca dintr-un fruct după care tânjise ani de zile era imensă şi neliniştitoare ca în faţa unui măr de aur. Alexandru strânse din ochi la prima muşcătură şi gura i se făcu pungă la gustul uşor acrişor al fructului. Momi raţele cu cotorul, pe care îl aruncă de-a lungul ogrăzii. Oftă adânc. A fost prea mult pentru el. Ceva i se aşeză pe suflet, nelămurit, ca bucuria câştigată a unui nou joc învăţat. Agitaţie, insomnie, vărsături, temperatură, avea să spună pe drum, celor care îl întrebau ce se întâmplă cu copilul în graba lui spre spital. Ce era de făcut? Din fericire la poarta spitalului s-a întâlnit cu medicul Pamfil Bauciu, care nu intrase încă în serviciul de gardă. Copilul a fost dezbrăcat în cabinet şi consultat pe îndelete, fără panică. Medicul începu cu întrebările: De când are temperatură şi vărsături. Deschide-i puţin gura. Ce a mâncat ieri? Cu cine s-a jucat în ultima vreme? 71

72 Limba îi era încărcată cu un depozit albicios, şi pe margini părea o inflamaţie de culoare zmeurie. Pomeţii obrajilor erau congestionaţi şi contrastau cu pielea palidă din jurul nasului şi gurii. Privirea medicului îi alunecă odată cu degetele pe obraji şi gât care descopereau o spuzeală.. – Îmbracă-l, du-l la baie şi te întorci să-i fac internarea. Nu-ţi face griji omule, este una din bolile copiilor, nu mai … că doar nu eşti copil … Costache Vartolomei îşi duse copilul pe coridorul îngust şi se pierdu după un glasvand, dădu cu ochii de sora medicală care apăruse la chemarea medicului. – ’Mneaţa, spuse Vartolomei, doctorul este în cabinet. Medicul Pamfil Bauciu îşi aduse aminte de ceva, de nişte gânduri încurcate, lăsă prosopul pe pat, îl luă iar, apoi îl aruncă pe birou. Se întoarse agitat şi se uită în ochii surorii medicale care tocmai intră. – Ai un salon liber? Dacă nu, du-te fuguţa şi eliberează-l pe acela din capătul coridorului, pe stânga. Avem un caz de scarlatină, după multe luni de linişte. Copilul e la baie, îl iei în primire de acolo. După câteva zile de febră, copilul deschise ochii, ceva mai puţin tulburi şi-şi lumină chipul cu prezenţa tatălui său. Şopti cleios: – M-am gândit la un loc unde mi-aş putea ascunde păsările speriate de uliu şi pe unde aş călători în stol cu ele. Costache îngenunche la marginea pătucului şi-şi lipi fruntea de obrajii lui fierbinţi, îl podidi plânsul, un plâns înecat şi gâtuit, stăpânit. Se uită la faţa copilului, îi apăsă nasul cu degetul său aspru, îi trase apoi pătura în sus până ce-i acoperi ochii. – Dar mă ai pe mine şi te iubesc ca pe o floare de toamnă, spuse şoptind de sub pătură, Alexandru şi-l încurajă să se stăpânească din plâns. Tatăl scoase din buzunar un măr sănătos şi copt de-i luă privirile copilului. – Ţi-am adus mărul de aur. Ştii, pe acela rămas în vârful crengii. Sa copt pentru tine, să te faci sănătos şi voinic. – Dar mă ai pe mine, ce-ţi mai trebuie aurul mărului? Îi şopti uscat la ureche, copilul. Ochii tatălui său continuau să-l apere de închipuirile bolii. – Nu sunt o floare, nu? continuă micuţul. Cu mâna descuamată îi netezea părul şi fruntea tatălui său. – Atunci dacă plângi aşa mult, o să fiu o floare de primăvară care va rodi în ciuda păsărilor care se duc în sus, întunecă cerul câteodată şi vor să mă ia în cârdurile lor. Zi ceva, nu te smiorcăi atâta. O să-mi facă injecţie 72

73 mama sora şi nenea doctor că te-am făcut să plângi. Uite că vin. O să le spun şi lor că mi-ai adus mărul de aur, şopti uscat la urechea tatălui său. În altă dimineaţă rece de octombrie, Costache Vartolomei, venind să-şi ia copilul acasă, vindecat, întâlni în poarta spitalului o veche cunoştinţă. Avu o mare surpriză. Celălalt părea că nici nu-l bagă în seamă. Trecu jenat pe lângă el şi-l întrebă pe portar, nu-i cumva Ilarie Evghenie, cel care a fost omul de serviciu al doctorului Pamfil Bauciu? Dacă-i el? fusese răspunsul. Nu-i el, că dacă ar fi el, nu s-ar ţine aşa fudul. Dar ce fudul, maică! Ce fudul! Şi ce dacă e şofer pe GAZ-ul miliţiei regionale? Se lăuda în mahala că vrea să ajungă ofiţer cu ordin la mână. Costache Vartolomei când auzi de GAZ-ul miliţiei se îngălbeni şi se precipită spre cabinetul medicului Bauciu. Îi spuse că vrea să-şi ia copilul. Celălalt, bănuind ceva, îl cercetă? – Ce-ai păţit, Costache? L-ai văzut pe dracu? Costache nu spuse nimic câteva clipe. Se duse la chiuvetă şi bău în fugă o cană cu apă, de parcă ar vrea cu grabă să stingă un foc interior. Sora intră în cabinet şi anunţă externarea copilului. Medicul îi făcu semn discret să nu mai insiste şi să-i lase singur. Spuse: – Au început prin sate să rechiziţioneze caii. Pe motiv că-s o reminiscenţă a moşierimii. Pentru asta or fi venit în calea ta. Şi ce mândreţe de cal ai. Încolo nu ai a te teme, omule. Vor trece toate cum au venit. Costache nu mai zicea nimic. Se ghemuise în sine. Doctorul Bauciu continuă: – Dacă ţi-e frică, fugi un timp cu calul, aşa cum au mai făcut şi alţii şi dacă nu s-au dat la rele, după un timp au scăpat. Fugi, omule, dacă îţi este frică, dar vei fugi toată viaţa, de răutatea oamenilor vei scăpa, dar de frica din tine nu vei avea odihnă până la moarte, spuse doctorul amărât. De copil vom avea noi grijă un timp, pe urmă vom mai vedea … Costache Vartolomei întredeschise uşa şi trase o privire afară şi îi spuse doctorului să-l ţină până mâine pe copil, să se mai gândească. Dincolo de poarta spitalului îl opri Ilarie Evghenie şi-l întrebă dacă a scos calul pe izlaz. Mai încolo îl aştepta GAZ-ul miliţiei. Un civil coborî din maşină, îi spuse să-i arate islazul unde îşi are calul şi-l invită să urce în maşină. Nu, nu poate să fie aşa, gândi Costache Vartolomei. Îl împuşcau pe izlaz, cum au făcut şi cu alţi cai pe care nu i-au împins în râpă. Vorba Margaretei, ăştia bat în altă parte, cu ranchiună veche. Păşi spre maşină şi o clipă ezită şi se uită în urmă. Avea aceeaşi privire rece, îngheţată ca a femeii lui, Margareta, când în vară au luat-o de 73

74 la poarta cimitirului, de lângă el şi copil. Ca să vezi, gândi el, ăştia preferă strâmtoarea, poarta, pe victimă să o împingă şi să o prindă ca pe oaie la strungă. Nu le prieşte lărgimea. Braţele dezgolite ale salcâmilor se întindeau către cer, iar frunzele lui smulse de vânt, colorau treptele oraşului cu sânge.

74

75 EGRETA ALBASTRĂ Toată noaptea i-au lucit ochii în fâşia de lumină formată de deschizătura uşii. Când femeia de serviciu intră să facă aerisirea şi curăţenia salonului, Vintilă Pătrăcescu o luă înaintea acesteia cu deschisul ferestrelor. Vruse mai devreme să scoată duhoarea încăperii, dar se gândi că mai erau care moţăiau în pasta lăptoasă şi cleioasă a visurilor încă neterminate din noapte. Infirmiera zăngăni clempuşul geamului cu zgomot; primul bolnav începu a se foi şi se dădu drumul la un tranzistor. În primele nopţi de spitalizare se doarme profund, pe urmă nopţile lor devin fără somn. Excepţie fac cei cu urgenţă chirurgicală, care tranzitează salonul de triaj în cel mult câteva ore. Foarte rar se dau somnifere, nici chiar durerile avute înainte sau după intervenţia chirurgicală nu erau calmate cu analgezice. Asistentele medicale luau cunoştinţă de starea bolnavului şi se consemna în raportul de serviciu. Astfel medicii apreciau gradul de malignitate al bolii şi luau decizii adecvate. Bolnavii internaţi de o zi stăteau cuminţi, aproape resemnaţi şi amărâţi, evitând a face zgomot şi respectau la rândul lor somnul celor veniţi de cu seară. Mintea şi privirile lor erau confuze şi aburite. La un stimul sonor pleoapele ochilor trăgeau perdeaua peste lume, jalonând un hotar neînchipuit de nesigur şi lăptos. Când vibraţia se stingea de pereţi, privirile lor se mascau cu şofran şi luau chip de flacără roşie într-un labirint străbătut de la capăt. Mă gândeam şi eu la un drum al meu, străbătut invers, dar mă opream la ziua de ieri. Camelia trebuia să vină pentru a vorbi cu doctorul, promisese că va fi lângă mine cu o zi înainte de operaţie. Am străbătut culoarul spre secţia operaţi. Nu aveam voie să merg până acolo, dar am profitat de faptul că asistentele erau preocupate de un bolnav reanimat şi am băgat capul după perdelele care compartimentau un salon mare de operaţi. Nu mi-am închipuit că voi fi atât de brutal şocat. Paturile erau joase, exista aparatură modernă de reanimare şi întreţinere a funcţiilor vitale; fire electrice, sonde, soluţii perfuzabile, flacoane golite puse în coşuri sau găleţi de plastic, pe măsuţe chirurgicale pansamente sterile, alte flacoane pline etichetate, sigilate. În cursul zilei am încercat de câteva ori să dau un telefon acasă, dar toate nu aveau apel. Aşa s-a întâmplat şi a doua zi, duminică. Pe la amiază, când mi-am îngăduit o mică pauză în strădania mea de a prinde o legătură telefonică cu lumea din afară, m-am întins în pat să mă gândesc pentru o 75

76 altă manevră. Printre vizitatori am văzut şi doi copii, de vreo doisprezece, treisprezece ani. Se îndreptau spre patul ictericului. I-am recunoscut. Îi aveam elevi în clasa a şasea, elevi care m-au rugat să-i învăţ mecanică fină. Îmi reproşau obraznic, făcând aluzie la meseria mea anterioară de ceasornicar. Ştiau de la părinţii lor că am fost şi electromecanic într-o centrală telefonică şi impiegat de mişcare într-o autogară. Le spuneam că nu voi pleca de aici cum am făcut-o altădată de aiurea, că ani de zile am învăţat carte şi la fel de mult am bătut uşile celor mai mari, să pot veni la catedră, să predau matematica şi fizica. Nu-i puteam convinge să înveţe. Erau siguri că-i voi lăsa de izbelişte, cineva le-a băgat în cap un sâmbure amar de adevăr. Tot ei mi-au propus, ca un fel de târguială sau de şantaj, ca în timpul cât voi preda în şcoală, în ore suplimentare, să-i învăţ în paralel şi ceasornicăria. Câţiva dintre ei aveau chiar aptitudini, ochi fin şi mâini pătrate. Le spuneam să aducă de acasă ceasuri mici, stricate, pentru a le cerceta şi repara. Într-o zi, profesorul de muzică Theodor Burduhosu, mă opri pe coridor, între două uşi, să-mi reproşeze că m-am abătut de la programa şcolară şi nu în ultimul rând de la linia ideologică a partidului. Linia care … Da, ştiu, îl întrerupeam. El îmi zicea că de nu, altfel … Pianissimo, profesore, pianissimo. Astfel am scos din studiu, deşi erau în afara orelor de program, ceasurile de mână şi de masă, unele din ele greoaie şi zgomotoase. Am făcut fotografii mărite pe ceasuri de mână, demontate poziţie cu poziţie. Planşele erau lesne de urmărit. Copiii mă îndrăgeau şi chiar se străduiau să înveţe mai bine la matematică. Mi-a făcut inspecţie la ore directorul, care era un bun profesor de limba română şi un administrator priceput, nu le avea el cu politica, dar întotdeauna linia partidului era o tangentă discretă faţă de conştiinţa lui. Dar au urmat inspecţiile secretarului de partid al şcolii, care era profesorul de muzică. Nu m-am simţit ofensat că un profesor de muzică mă asistă la ora de matematică, dar îi şopteam când mă duceam printre bănci, că şi eu am cântat într-un cor cu alţii mai mari, deşi nu aveam voce, eu dădeam tonul şi armonia cântecului. Îmi aminteam atunci cu o senzaţie de frison, de profesorul meu de muzică, un fost călugăr răspopit. Cu câtă jovialitate şi răsfăţ mă bătea peste genunchi cu bocancii ţintuiţi cu blacheuri groase, pentru că râdeam când se 76

77 cânta imnul ţării, la strofa cu fraţii noştri eliberatori! Mă scotea în faţa clasei, cu faţa la perete şi apoi începea să facă băşcălie pe seama mea, de copil abandonat, cu mamă curvă şi tată legionar. Colegii mei râdeau, se râdea mult pe expresia de mamă curvă şi se sădea în sufletul copiilor ura faţă de mine, că aş fi avut un tată legionar. Aşa era atunci, de frică râdeau de glumele lui sadice şi parşive, că de nu, fiecare se trezea cu câte o notă proastă la muzică. Eu, dacă râdeam când mă bătea blând, metodic şi bucuros, că este unsul lui Dumnezeu să mă poată sfinţi cu bocancii lui, mă puteam lăuda că am ştiut la perfecţie solfegiile. Dar atunci mă gândeam la mama pe care am pierdut-o într-o zi tulbure în zare, şi la tata, care m-a iubit şi el cât a putut şi că legionar nu a fost, poate unul din partizanii de prin părţile Buzăului şi eram trist şi absent la râsul clasei şi atunci „popa” mă pocnea iar la picioare cu bocancii lui metalici şi unsuroşi să mă scoată din amintire, dar diapazonul inimii nu reacţiona şi nu ţipam şi atunci mă lovea din nou la spate şi peste urechi. Învăţasem fără să vreau muzică şi deşi nu mai eram în corul şcolii, colegii mei puteau fi siguri că după terminarea celor şapte clase, voi da la liceul de muzică. Îmi formasem vocea, teorie ştiam, dar până la urmă profesorul răspopit mă lăsase corigent pe toamnă. Observasem la fotografiile făcute pe ceasurile mici o mişcare. Fotografiile puse una lângă alta forma o discretă animaţie. Atunci am făcut fotografii cu diferite obiecte din casă, din oră în oră şi am observat că lucrurile chiar veneau în întâmpinarea luminii, ca floarea soarelui, cu o surprinzătoare adiere de viaţă. Într-o zi m-am trezit într-un magazin mic, un fel de dugheană a unui bătrân evreu, Iancu Herşcovici, plin de lucruşoare trebuincioase unui pictor. Pe o masă, care ţinea loc de tejghea, am găsit un teanc de cataloage şi albume de pictură. În raftul de cărţi, alte reviste şi lucruri mărunte. La tejghea stătea bătrânelul care mă studia de ceva timp cu o curiozitate caldă. Prima dată am intrat cu sfială, apoi paşii mereu m-au adus acolo din ce în ce mai des până m-am împrietenit cu dânsul. Acum mă ducea în altă cameră şi mă iniţia în arta picturală. Într-o zi bezmetică, după o absenţă de câteva luni, eu fiind luat de împrejurări potrivnice, când am revenit la magazin, firma era luată, pe uşă se afla un lacăt ruginit, de parcă era de când lumea în belciuge acolo. Am întrebat la magazinele din jur, dar nimeni nu m-a putut lămuri cu vreun răspuns concret despre bătrânul meu drag. A rămas pentru mine o enigmă, că a apărut în viaţa mea când 77

78 tocmai aveam nevoie de el, de dragostea şi înţelepciunea lui, dar a dispărut neprevăzut, nelăsându-mi vreo urmă spre a-l căuta. Dar zic în mintea mea că am avut şi eu un bunic, acel bătrânel mi-a umplut, pe drum invers, copilăria şi adolescenţa, rămânând pentru mine bunicul meu drag. Îmi era prieten, chiar dacă vorbeam foarte puţin. Dar din cauza micilor mele minciuni am fost pus la colţ, pentru ascultare şi luare aminte, în genunchi, pe câteva grăunţe de adevăr. Orice ar fi, îmi ziceam, nu puteam să vorbesc despre mine la modul cel mai direct şi pace. Să-i spun ce boală fiziologică mă supără, cu febra, agonia, tăcerea, apoi ridicarea pe verticală, căderea din nou, speranţa sau dezamăgirea ce îmbrăcau în schimburi obrazul meu? Mai bine mă amăgesc, creând o lume în care adevărul despre mine să-l spun ocolit, prin simboluri şi alte elemente stilistice picturale. Îmi dădeam seama că înţelege şi e răbdător să meargă cu mine la pas prin ploaie şi vânt până la hanul de odihnă şi visare de dincolo de hotar. Uneori mă gândeam: voi mai avea oare timp să termin o parte din ceea ce îmi doream să spun? Problemele de serviciu şi cele cotidiene îmi răpeau cel mai mult timp. Nu calculat efectiv în ore, era vorba de ruperea echilibrului atât de greu edificat în momentele de meditaţie şi conversaţie cu evreul. Până într-o zi, când mă trezeam holbându-mă încurcat la uşa dughenei sale ferecate şi aproape dărăpănate. A fost întrerupt un monolog cu mine însumi în faţa bătrânului, ca în faţa unei oglinzi. Dar pe bătrân nu-l puteam strâmba, el mă asculta blajin şi cuminte cu palmele pe genunchi şi când respiram mai adânc, spre a sorbi odată cu aerul şi cuvintele sale, el lua pensula uscată de pe tăblia cutiei cu vopsele şi gesticula pe rama trepiedului, desluşindu-mi căutările în arta picturală. Îmi spunea: vezi pasărea asta cenuşie pe un fond lăptos de ceaţă câmpenească, trecând din lumea reală, ca printr-un gât de clepsidră, în lumea picturală, din nuanţa ceea aproape mată, ştearsă, în alta expresivă şi vezi zborul ei din culoare în culoare, din umbră în lumină, jocul de nuanţe în linia aripilor, parcă efectiv ar pluti pe o boare de vânt … Ei, Alexandru, dacă ai descoperi acea ferestruică prin care să te poţi strecura cu lumina şi umbra deopotrivă, să te scalzi într-un curcubeu de pastă multicoloră. Tăblia era goală, era doar o ramă fără pânză, dar mişcarea mâinii şi cuvintele bătrânului închipuiau în inima şi sufletul meu un tablou aievea. Acasă am lăsat fotografiile deoparte, acele fotografii în care percepeam drumul luminii de la o margine sau faţă a lucrurilor la alta. De pictat nu m-am hotărât să încep decât mult mai târziu, când am crezut şi am 78

79 fost sigur că-mi pot duce singur samarele în spinare. Continuam să-i învăţ ceasornicărie şi pe nepoţii lui moş Pătrăcescu, despre a căror rudenie nu am ştiut până acum. Uneori încercam să vorbesc cu Grigoriţa de problemele mele, de anumite dorinţe şi visuri, dar această pastă cenuşie rămânea definitiv înăbuşită de convenţii morale sau de comunicare, reprimată de o cronică înverşunare neîndurătoare, dar şi de partea cea mai tainică a sufletului meu pe care nici eu nu o puteam scoate de sub vălul şi simbolurile care marcau hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre clipă şi eternitate. Iată că, de-abia ajuns aici, simţeam o agitaţie nebună, o viaţă interioară mai viguroasă în trăire decât viaţa însăşi. Totul e verde, un verde de prisos vor spune unii; iar păsările au culoarea cerului, a soarelui sau a lanului de grâu. Apa coboară tumultuoasă şi dă afară din albii nezăgăzuite, gunoaiele sunt duse peste maluri şi ogoare, punţile se rup şi se împrăştie pe vale. Cineva cade de pe punte, dar căderea în sine se prelungeşte în timp şi spaţiu, apa nu mai e apă, e o pastă fierbinte, o nebuloasă, un halou care îl trage şi îl suge gravitaţional; căderea nu mai este o cădere, e o purificare, o intrare în lumea aceea misterioasă, tainică şi care se numeşte şi viaţă şi moarte totodată, se numeşte deşert pârjolit de febră, şi lan de grâu dat în pârg. Camelia continua să vorbească în mintea mea, Grigoriţa rămânea în urmă, învelită în pături de ceaţă, neiertată de uitare şi timp. Vorbea dincolo de uşă, când infirmierele mă îmbrăcau cu haine de stradă, să mă transfere de urgenţă la un spital universitar; vorbea cu cineva, dar mai degrabă singură, să confirme pentru sine părerea ei despre mine şi despre probabilul meu ultim drum. Nu avea vorba tăioasă, muşcată de presentimente, cuvântul se năştea în ea când ridica ochii, căci privirea ei era umilă şi înţelegătoare şi receptivă spre chipul celuilalt. Vorbele ei, cu cât îmi erau mai dragi, cu atât mai mult le sfidam autenticitatea. De câteva ori am scos caietul cu scrisoarea începută pentru Camelia. Dar în loc să scriu, mă reculegeam în faţa hârtiei, îmi făceam ordine şi curăţenie în gânduri şi vise. Aşa credeam, fiindcă este o iluzie să poţi lupta cu propriul ego, să iei mătura din mâna lui şi după ce ai făcut curat în casă, să-l dai afară ca pe o persoană puţind a bârlog. Până în septembrie şi de la ultima internare în spital mă urmărea simţământul resemnării în faţa unui destin implacabil. Dibuiam capătul? O ieşire din criză, o rezolvare? Prea multe evenimente s-au legat unele de altele în ultimele luni. O imagine mă urmărea: a unui înotător naufragiat, care se lupta cu valurile, înaintând spre un liman al salvării, dozându-şi 79

80 efortul. Dar el nu ştie, nici nu intuieşte un liman, măcar în imaginaţia sau spaima sa, se zbate numai să plutească, să mai tragă o gură de aer. Este imaginea disperatului care se agaţă de orice, numai să plutească cu capul deasupra apei, să aspire o gură de aer, nu să înghită lichidul morţii. Dezordonat şi cuprins de panică. Rândurile despre a doua imagine aş vrea să le pot şterge, dar cuvântul scris pune pecetea, care este unică şi singura monedă cu care se poate mitui grănicerii timpului, al neuitării. Dar refuz să spun ceea ce cred că am devenit. Pare absurd să alătur a treia variantă logică la imaginea înotătorului. Ca o confirmare a ceea ce nu vroiam să spun, mă îmbrăcam şi ieşeam din salon. Culoarul mi se părea o pârtie pe care alunecam pe o cărare făcută de alţii înaintea mea. Există un sens al înaintării? Adică un rost? După câteva săptămâni de relativă şi aparentă sănătate, o să fiu iar cuprins de febră? Un om bolnav mai poate gândi normal sau măcar poate el trăi nostalgia clipelor de sănătate, când aproape tot timpul este măcinat şi disipat de angoasa şi de agonia bolii pe care le-a dus pe picioare din prea multă mândrie şi discreţie? Gândurile dau năvală, ieşind din mintea mea, ca apa sub presiune dintr-un sifon, se pulverizează şi le pierd şirul, însă eu trebuie să mă spăl pe obraz cu ele, să-mi lumineze chipul şi să stau drepţi în faţa mea şi a lumii întregi. Când îmi era mai bine făceam câţiva paşi înainte, dar după ce mă stabilizam, începeam să şchiopătez şi în cele din urmă să mă aşez la marginea drumului. Toate atunci treceau prin faţa mea, împăinjenindu-mi ochii îngroziţi de unghiul de studiu. Exista un sens al înaintării? La marginea drumului mi-aduceam aminte, după o clipă de odihnă, unde am rămas şi o luam din loc. Nu întotdeauna o luam înainte, fiindcă între timp pierdeam direcţia, o luam pe căi ocolite, dar de cele mai multe ori pornind, mergând în drum spre ceea ce căutam, mă redresam iar şi ieşeam la limanul meu fertil şi salvator. Mă învârteam în cerc, cu o vagă impulsie de înaintare. Nu avea importanţă mărimea spaţiului de drum parcurs spre un ţel anume, ci reluarea necontenită a înaintării. Înţelegeam că există un sens al înaintării, dar nu oricum şi în măsura în care poţi munci fără să fii bolnav. O căutare interioară după o dâră băloasă de melc, aceasta este cărarea spre rai şi sentimentul unei salvări anunţate? Să-mi făuresc alt drum? Am de ales? Şi de fapt, chiar dacă eram bolnav, nu mă obseda o imagine anume la care poate am visat cândva, undeva, dar pe care am reprimat-o din prea multă mândrie şi 80

81 nesăbuinţă. Nu refac calculele înaintării şi de fapt alte calcule intrau la rând, alte variante. În virtutea înaintării uitam că sunt bolnav. E rău? Nu. Chiar acesta poate fi sensul înaintării, să uit că fiziologic sunt bolnav, pentru a nu-mi perverti sufletul prin contaminare psihică. Ca o parabolă la ce am spus mai înainte, scriu Cameliei în caiet o amintire din alte vremuri: Îmi aruncam penelul şi vopselele din cutia de carton în apa fluviului, a cărei scurgere şi trecere nu am reuşit niciodată să le prind într-o viziune împlinită. Tuburile şi căpăcelele umplute cu vopsea se scufundau şi se dizolvau uleios. Valurile ridicau bule de aer şi pastă multicoloră, desenând şi colorând pe luciul apei o pasăre plutind în racursi. Suprafaţa colorată în albastru, cenuşiu şi verde oliv, în profunzime lumina care străbătea în tonuri de portocaliu şi galben şi o neverosimilă iluminaţie formau a treia dimensiune a tabloului, estompând unghiul întoarcerii în sine a păsării, reciproc deplasat de valurile căzute ritmic în alt val. Dacă spiritul meu ar fi conceput şi modelat pe pânză acest tablou de primă impresie, aş fi crezut că e o împlinire a viziunilor mele estetice. Valurile estompau tăcuta zbatere a păsării din pupilele mele dilatate; o nouă balanţă de sânge împinsă în arterele mele de imaginarele bătăi de aripă catapultă pasărea din visul meu de o clipă. Înţepenisem cu mâna întinsă deasupra Dunării care intra liniştită şi obosită în veşnicie, să reţin încă o fracţiune infinitezimală de timp simbolul unui vis. Îmi rămâneau sentimentele viziunii, ca nişte vase ce vor să iasă în larg. Seara veneam şi contemplam unirea caldă şi ceţoasă a fluviului cu marea, ascultam tumultul apei răscolite de vânturile albastre. Uneori eram lucid să mai înţeleg unele lucruri, dar mai întotdeauna amintirea unui sentiment trăit în urma unei viziuni artistice neîmplinite, mă arunca în marea dezlănţuită, ca mintea mea, mă contopeam cu ea şi pluteam visând în zbatere şi agonizam de oboseala ruperii echilibrului. Câteodată venea din deltă la gura fluviului o pasăre să-mi tulbure şi mai mult prezenţa. Mă studia cu o curiozitate rece, de sticlă, iar când se apropia mai mult, mă feream speriat să nu mă şfichiuie cu aripa. Şi într-o clipă de neatenţie chiar m-a lovit peste obrazul bătucit de soare şi vânt. Sângele sărat şi cu gust de metal îmi zvâcnea în buze şi pleoape ca în ziua când mă internaseră în ospiciu la reclamaţia Grigoriţei. Privirea mea nu mai era călăuzită spre a pătrunde prin spaţiul din pupilele dilatate de prea mult sânge într-o lume imaginară, ci era lăsată să colinde pe suprafaţa apei cu imaginea păsării mele cu zborul întors în sine, şi amintirea loviturilor e vergea peste ochi şi peste degete luate cu dărnicie 81

82 în ospiciu. Voiam să pictez scenele de primă impresie fixate obsedant în amintire, dar mă simţeam dezorientat de neputinţă, mulţumindu-mă cu contemplarea. Nu fiindcă nu am ajuns la înţelegerea subiectului, ci fiindcă degetele mele nu mai erau degete. Mi le zdrobiseră. Era un plan ticluit de Grigoriţa cu oamenii din cercul ei de politruci, să nu mai am degete pentru reparat ceasuri, că-s profesor de matematică de acum, a fost o ambiţie a ei să nu mai am căldură şi nerv în vârful degetelor pentru a nu mai picta. Se prea poate că procedeul să-i fi reuşit, dar mintea nu mi-au mutilat-o, mi-au rămas visul şi imaginaţia curată, trecute prin purgatoriul căutării şi regăsirii mele. În schimb despre aceasta nu mai pot vorbi nimănui, s-ar trezi suspiciuni care pot confirma mai târziu gestul ei firesc. Următoarea externare din spital venea cu un amurg cald de început de septembrie, cu o lumină nebănuit de ştearsă care mă leşia. Ajuns la malul apei aveam sentimentul ascensiunii spre porţile timpului, acolo unde valul se înălţa spre dramatica limită a clipei. În zadar ar fi scurgerea sau trecerea apei fluviului, dacă nu ar fi pulsaţia albastrului ei spre alt albastru, al cerului. Dar clipa ? Se naşte în mine obsesia rememorării ei? Încercarea de surprindere a timpului sugrumat în mine? Atunci am înţeles că există şi un sens al înaintării, al ridicării, care stăruia în comportamentul meu, dar şi dorinţa de a trece neobservat. Spiritul meu era confuz şi ivoriu ca un tablou străin de lume, interiorizat şi deposedat de calităţi.

82

83 UMBRA Hotărârea am luat-o când trenul s-a oprit în gară. În minutul de zăpăceală acordat de impiegatul de mişcare, sângele meu nu mai asculta semnalul transmis prin megafon, nu se mai oprea la nici un macaz, ci o lua înainte, ca o inerţie a entuziasmului şi chiotelor foştilor mei colegi de şcoală şi de internat, acum tovarăşi de muncă într-o fabrică undeva. Bătăile mele de aripă au avut un vag gest de ocol la ideea de a trece sau rămâne la părinţi. Dar viaţa mea era înainte, cu stolul de lăstuni care învăţau să zboare pe distanţe tot mai mari. Pasagerii se îngrămădeau unii în alţii în căutarea locurilor. Încetul cu încetul, până la următoarea staţie, culoarele rămâneau goale, doar pe ici, pe acolo câte un întârziat se străduia să extragă toată nicotina dintr-un chiştoc înfierbântat între degete. Întotdeauna se găsea ceva deosebit să mă sustragă din apatie. Trenul era al tinereţii. Era săptămâna de început de an şcolar, iar absolvenţii şcolilor profesionale, aşa numitele şcoli de meserii, îşi primeau repartiţiile locurilor de muncă. Coborau şi urcau copii şi militari. Fiecare entuziasmat de propriul său drum. Ca o sfidare a afirmaţiei mele, într-un colţ al compartimentului un bătrân moţăia. Zdrăngănitul unui geam de pe culoar şi fâlfâitul aspru al perdelei, păreau neimportante, ba chiar fireşti pentru călătorii acestui vagon. Însă bătrânul tresărea la fiecare izbitură a roţilor şi a geamului, în timp ce tinerii tăceau din vorbărie şi chicote, uşor îngrijoraţi. – Doar geamul să-l închideţi. Nu sunt obişnuit cu zgomotul. În rest, puteţi cânta, ciorovăi, nu mă băgaţi în seamă, fonfăi moşneagul. Credeam că ne ironizează, dar continuam în şoaptă. – Nu pot dormi când cineva vorbeşte în şoaptă, molfăi din nou moşneagul. Lăsaţi cuvintele să zboare, nu le închideţi în voi, nu le gâtuiţi. Ne uitam unul la altul. O hurducătură a vagonului intrat în curbă îl făcu pe bătrân să-şi dezlipească pleoapele puţin. Ca nişte vrăbii, cărora le trecuse spaima uliului, aşa a început, încetul şi cu sfială, ciripitul nostru. M-am ridicat să ies pe culoar, să fac ceva ca să opresc zdrăngănitul geamului. Singura fată din compartiment trase uşa şi se ţinu de mine. – E înţepenit, vorbeam de lângă geam, şi apoi vreau să-mi aerisesc sufletul, mă justificam eu stânjenit de prezenţa ei insistentă lângă mine. Se oferi să-mi ajute să-l închid. – Eu ţin rama geamului, tu perdeaua, zise plină de importanţă. 83

84 După câteva priviri semnificative, mă luă tare: Mergi departe? Îşi rezemă coatele de canatul geamului şi mă privea dintr-o parte. – Oriunde m-aş duce, sunt acasă. – Sau nicăieri, râse ea. Am auzit eu parola asta, nu mă duci tu. Îţi miroase a fum de tren şi nu cunoşti gara în care să te opreşti la dorul tău. Ţine geamul deschis să-ţi aeriseşti sufletul, că dorul de casă a rămas în urmă. Râdea de mine de parcă ar fi fost sora mea mai mare care îmi ştia viaţa ca în palmă. Ne cunoşteam din vedere de la casa de copii, iar în şcoală eram în clase paralele. Mă întrebă unde merg, de unde vin, ce ocupaţie am, ca într-un joc de copii care învaţă lecţia conversaţiei. Apoi începu să vorbească despre dânsa, că în urmă cu doi ani a fost adusă la casa de copii din Giuleşti de la o şcoală de reeducare, că şi-a renegat părinţii din motive religioase. Apoi cu o discretă şi tainică rezonanţă în glas vorbi despre meseria ei de ţesătoare, despre oraşul cu oamenii lui necunoscuţi, unde va merge să lucreze. Se lipi de mine de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Mă luă de umăr şi chiar mă sărută. – Din vara trecută, când te-a adus miliţia înapoi, te cunosc. M-am fofilat pe lângă tine, te-am urmărit şi te-am îndrăgit. Am aflat de la colegii tăi de clasă că aveai părinţi, un tată adevărat şi o mamă vitregă şi că te-au adus cu forţa aici, că te urau şi probabil se împiedicau de tine acasă. – Te rog să taci. Tâmplele începeau să se umple cu sânge, împăinjenindu-mi vederea. – Vrei să ştergi cu buretele aceşti ani petrecuţi într-o imensă tristeţe. Nu încerca băiete, îţi spun. Aşa multe doruri şi păsări şi-au frânt gâtul în fântâna sufletului meu. Nu sunt un gunoi sau o cârpă, cum îmi ziceau instructorii şi supraveghetorii din şcoală, dar am destulă experienţă să o pornesc la drum de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic grav. De ce să dramatizăm, dacă aripile ni-s întregi şi nu ne-am rătăcit de stolul nostru? Ei, vei zice, fiecare cu drumul său. Cred că ai înţeles în ultima clipă că drumul tău nu trece pe la casa părintească. Lasă-i să-şi ducă viaţa lor, în definitiv sunt şi ei oameni. Alt fel de oameni. Mă uitam în ochii ei mari şi curaţi şi mă oglindeam. Păream un homunculus în delir. Vroiam să vorbesc, dar eram paralizat de exactitatea cu care îmi analiza viaţa. – Nu încerca, Alexandru. Ai alt drum, iar pe acela putem merge amândoi. Trenul alerga paralel cu gândurile noastre. Prin geam se perindau 84

85 imagini de case şi ziduri, de copaci şi fântâni. Tăceam. Privea şi ea contururile fugare, în aparenţă poate, ale gărilor şi satelor. Poate că într-un punct îndepărtat privirile noastre se întâlneau şi se înţelegeau. – Am stat mult timp în cameră. Mă usturau ochii. Privirile mele nu mă mai chemau nicăieri, nu aveau nici o ţintă, mă uitam în gol, în golul dintre mine şi EI, dintre mine şi oameni. – Din acest spaţiu, numit gol, ciocârlia oricând ar ţâşni în albastru. Şi o face zilnic, chiar de mii de ori, orbită de lumină, până se eliberează de umbra ei mică, jucăuşă, imperceptibilă ochiului nostru. Vrea să dilate distanţa şi mai mult dintre cer şi pământ, până ce devine independentă, plutind într-o stare de imponderabilitate a visului. Viaţa de zi cu zi trăită prin internate şi dorul de tata se îngrămădeau tainic şi-mi deşteptau un sentiment despre care nu am ştiut niciodată nimic şi care îmi lipsise întotdeauna. – Nu eşti tutorele meu. Singur o iau de la capăt, i-am zis. La următoarea staţie am coborât într-o gară de târg câmpenesc, cu case pitite, zidite din cărămidă nearsă. Era o linişte matinală, cu ţârâit de greieri în temelii. Mai încolo se înălţa o pădure de macarale cu vârfurile aplecate spre blocurile în construcţie. Am luat-o pe străduţe lăturalnice şi terenuri virane şi am ajuns cu puţină osteneală la şoseaua naţională. După vreo două ore de aşteptare, am luat o ocazie spre casă. Dorul de tata, căci numai tata ţinea locul de părinţi, sau sentimentul acela straniu şi necunoscut care îmi dădea târcoale, mă lega ca un cordon ombilical de locul natal. Erau părinţii mei şi vroiam să le aduc la cunoştinţă hotărârea mea: că plec într-un oraş mare, să muncesc cu băieţii de seama mea, să mă împrietenesc cu ei. Ajuns acasă m-am furişat înăuntru. Am dat ochii cu mama vitregă. Am rămas amândoi pironiţi locului, de mirare, studiindu-ne. Ne cunoşteam puţin. De fapt, ea nu dorea să mă cunoască şi să mă accepte ca feciorul ei. – Am terminat şcoala. Nu stau mult pe acasă, murmuram speriat mai mult de inutilitatea vorbelor mele, de parcă aş fi vorbit unei statui din vreo piaţă publică. – De ce ai plecat de acolo? Ce cauţi aici? Auzeam vorbele ei. – Să-i spun o vorbă Lui. Pe urmă plec, îmi redresam glasul. Tata mă prinse cu o mână de încheietura cotului şi-mi trase cu cealaltă câteva palme reci de-mi îngheţară obrajii. – Ce ai cu maică-ta mereu? Hai cu mine la miliţie. De ce ai fugit de acolo? Răcnea cât îl ţinea gura, de parcă ar fi cerut ajutor de la vecini. 85

86 Când am auzit de miliţie, de spaima întâmplării de anul trecut când m-a adus din nou la cămin, m-am smucit şi l-am muşcat crunt de mână. S-a încovoiat de durere. Dar vroiam să-i strig Lui că-s major, că am terminat o şcoală de meserii şi am de gând să muncesc acolo unde mă vor trimite. Vroiam să strig, dar fugeam de El, fugeam de imaginea formată despre Ei şi despre mine însumi. Copilul din mine a zburat ca o pasăre scăpată din colivie, dând târcoale speriat, până se pierdu ca un abur. Bătăile aripilor mele se auzeau tot mai clar, loveau ritmic aerul, nu mai aveam nici o clipă de ezitare. E adevărat, drumul meu nu mai trecea prin casa părintească. Fără să vreau m-am trezit că o iau de la capăt. În inima mea cineva plângea de tristeţe şi de durere. După un fluierat nervos, trenul porni. M-am desprins din noapte ca o vagă umbră şi m-am agăţat de scara unui vagon. Culoarul era aglomerat. Am făcut cu dexteritate un gest rapid şi am avut timpul necesar să nu dau imediat ochii cu Ea. Dar acest joc nu dură decât câteva clipe. – Te-am aşteptat. Am văzut cum dai ocol gării, prudent de parcă ai fi urmărit de miliţie. Erai preocupat să vezi pe cineva acolo pe peron, căruia să-i faci din mână de rămas bun. Dar mâna care voise să schiţeze acest gest, se agăţă bărbăteşte de bara uşii vagonului. – Zii, că aşa şi pe dincolo, că aşa te vreau, ţâşnind în albastru precum ciocârlia, dilatând spaţiul dintre două puncte în mişcarea lor rectilinie, o îngânam eu. Peisajul care se derula prin geamul vagonului era însuşi trecutul, sentimentele refuzate şi uitate în dorinţă, amânate în împlinire an de an. Ochii mă usturau. Mi-am adus aminte de căminul de copii, de fata asta, căreia băieţii îi ziceau Grigoriţa Gorumbek. Am fost cu şcoala într-o excursie în Iaşi să vizităm oraşul. Ajunşi la grădina botanică se erijă în ghid, să mă conducă pe toate aleile cu plante exotice, să mă învăluie în înaltele ierburi cu parfumul florilor şi efuziunile ei sentimentale. Era o toamnă frumoasă, iar culoarea galben arămie a frunzelor, mănunchiul de raze răsfirate prin teii şi castanii parcului mă predispuneau la jocuri solare şi reverii. Pe atunci iarba era uscată şi soarele călduros ca în zilele de vară. Excursia cu toate noutăţile aduse ochiului şi sufletului meu, dar şi uscăciunea pământului, absorbeau amintirile care m-au ţinut legat de trecut şi mă eliberau, oferindu-i acea libertate uitată în dorinţă. Apoi au început ploile lungi şi sentimentele inerente lor. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, ea îmi zâmbea. 86

87 Legănatul vagonului mă adormea. Mă trezeam câteodată să-mi controlez poziţia genunchilor care se bălăbăneau. Priveam la buzele ei cum se exprimau interiorizat, la pleoapele ce acopereau frământarea ochilor întorşi în sine, mă tulbura tainica şi discreta zbatere a întregului ei trup. Începea să aibă în ea ceva feminin, înmugurit, gata să-şi desfacă bobocii la primul sărut. Îi îndreptam cârlionţii de pe fruntea uşor transpirată. Am vrut să o sărut, dar mi-am muşcat buza, sângele avea gust de dulce şi sărat, de nou şi patimă, care mă anunţa că nu mai sunt copil şi mă avertiza că sunt adolescent de-acum. M-am speriat de confirmarea noii stări a firii mele şi m-am furişat subtil în alt compartiment, nu înainte de a o mai privi o dată. Când m-am trezit din somn, eram transpirat şi cu ochii tulburi. Am ajuns. Mă gândisem la oraşul acesta luni de zile, insulă de soare, apă şi verdeaţă purtată în vis mediteranean. Parcă mă trezisem din halucinaţie şi încercam să-mi tălmăcesc visul. Imaginaţia mea făcuse din acest oraş, Tulcea, un nume familiar. Mai fusesem cândva în acest loc şi îmi aminteam aievea oamenii, obiceiurile, arhitectura oraşului? Mă vedeam mergând dezorientat pe o căldură de amiază de vară uscată, printre oameni, case şi ziduri. Aveam impresia că nu mai exist, deşi m-am asociat celor care treceau pe lângă mine într-un du-te vino delirant. În mişcarea asta de substanţă mi-am pierdut umbra, apoi imediat a fost înlocuită de alta. Trecu mult timp până am regăsit-o, chiar şi pentru câteva fracţiuni de secundă, ca apoi să o pierd definitiv după un colţ de stradă. Cred că îşi găsise un tovarăş serios şi stenic. Pe mine mă părăsi iremediabil în golul dintre oameni. M-am trezit leoarcă de transpiraţie. Mă îmbrăcam repede să ies din cameră. – Afară plouă, bătrâne, nu vezi? Toată lumea stă în casă ca noi, vorbi tovarăşul meu de cameră. Scoase dintr-un sertar o cutie cu table, iar din dulap o sticlă cu vin. După doi ani, aceeaşi scenă trasă la indigo. Mă întorceam din armată la vechiul loc de muncă şi locuit. – Ştii, azi e sărbătoare. – Dacă zici tu, am răspuns morocănos. – Azi a fost prima zi de lucru, după un accident care m-a ţinut mult timp la pat. După o mică ezitare, timp cât să capete mai mult curaj şi entuziasm, spuse: – Tot David Cârligeanu mă numesc. Se pare că m-ai uitat sau ai 87

88 vrut să nu mai ştii de mine, de nu mi-ai trimis nici o scrisoare din cătănie. – Tot Alexandru Dioganu … mă bucur … aş dori să mă ierţi, nu te-am uitat, dar am vrut ca alţii să uite de mine, mă bâlbâiam. – Lasă, Alexandru, dacă ai gânduri bune, acelea le-oi fi având şi eu, încerca să mă scoată din confuzia în care eram. Hai să facem o partidă de table. Sticla se desfundase, dar băusem numai câteva guri de vin. Nici de jucat table nu prea aveam chef. Zarurile au fost aruncate. David începu să vorbească, dar l-am oprit şi l-am întrebat. – Tu o iei de la capăt? – Ce tot spui? Ce capăt? Viaţa nu are capăt. Viaţa este, pur şi simplu. Bea din pahar, fiindcă nu o să mai bem până la următorul nostru salariu. Până la amiază pământul se zbicise. Soarele deveni fierbinte. Pe chei admiram locurile regăsite în imaginaţie. În ochii mei începeau să ardă flăcări. Cheiul vizitat săptămânal cu Grigoriţa, culoarea roşie aprinsă şi discret catifelată a trandafirilor şi iarba aproape pârjolită a parcurilor de un soare ridicat în slava sa, se întipăriseră în bucuria mea. Aveam în colţul gurii o grimasă uitată în gestul sărutului prelung din serile de mai, mâna întinsă peste ape, un efort de a reţine clipocitul valurilor care se duceau la vale, şoaptele şi razele din crepusculul zilelor de primăvară. Seara am primit un plic de la Grigoriţa. Îl desfăceam tremurând. Mă chinuie sentimentul neputinţei, scria ea, de a împlini ceea ce îmi este drag. Tocmai de aceea îţi spun : alege-ţi un tovarăş, un petic de cer pentru visurile voastre şi mai ia-ţi un buchet de flori pentru marile împliniri şi mergeţi până la capăt împreună. Gândurile mi s-au încâlcit, nu ştiam precis ce urmărea femeiuşca aceea pistruiată şi curajoasă. Inima îmi ajunse în gât, mă sufocam, străduindu-mă să dau gândurilor o ordine. Trădam în acelaşi timp şi o nervozitate în gesturi, asemeni pescarilor amatori care se precipită la descurcatul firelor de undiţă din stufărişul bălţii. Mă fulgeră ideea de a fugi de aici, fără întoarcere, dar vocea ei fermă îmi răsuna în timpane : M-am legat de tine acolo şi am vrut să merg cu tine până la capătul drumului. Vorbele ei fantomă mă zăpăceau. Ieşit în stradă, câteva clipe am rămas încurcat. Încotro s-o iau ? – Pleci înapoi ? mă întrebă mofluz David. – De ce aş pleca ? mă învioram şi mă eschivam eu. Dar, vezi omule, problema e că vreau să o aduc pe Grigoriţa, tovarăşa mea de drum. 88

89 Aici voi face o partidă bună. – Zarurile au fost aruncate, spuse solemn prietenul meu şi-mi strânse bărbăteşte mâna. Grupurile de oameni de pe chei mă prindeau şi mă luau. De câteva clipe îi studiam pe aceşti oameni cu care mă voi ciocni zilnic, ca într-o mişcare brauniană, pe străzi, în magazine, oriunde. Observam cu uimire şi satisfacţie că fiecare om avea o umbră a lui, bine conturată şi fidelă mişcărilor. Mă opream pentru o clipă, gândindu-mă la ceva. Torentul de oameni mă prinse iar. Mă trezeam mergând printre ei, ca şi ei, preocupat de ceva anume.

89

90 GUTUIA DIN FEREASTRĂ Mă gândeam la ce o să-i scriu Cameliei. Să continui o scrisoare pe care am început-o într-un moment de criză şi însingurare? Trebuie să-mi cenzurez efuziunile, sunt conştient că pot să fac o gafă prin a-i spune chiar tot ce gândesc în clipele astea de aşteptare. Etic este să-mi opresc pentru mine, ascunsă în inima mea, o mică boccea cu amintiri, trăiri şi păreri. Să o păstrez ca pe o ultimă confesiune sau testament, ca o surpriză a ultimei mele respiraţii. Uneori când e întuneric în mintea mea, mai încurc bagajele adunate şi ascunse peste timp acolo. Atunci intru în panică şi nu mai pot fi sigur pe mine. Devin reticent şi foarte zgârcit în imagini proiectate pe retina interlocutorului meu, pentru autoconservare. Cu Camelia nu prea am stat de vorbă. La început, în scurtă vreme am hotărât ce este de făcut şi care-s hotarele şi locul comun de întâlnire. Fiecare avea o lume a sa din care ieşea nesigur pentru a comunica în spaţiul comun. Deşi am fost dornic de schimbare şi deschidere pentru reaşezarea în noua relaţie după eşecul primei mele căsnicii, cu Grigoriţa, aveam impresia că suferă tocmai din cauza durităţii materialului din care sunt făcut. După ce venea de la serviciu, era asistentă medicală la secţia chirurgie a spitalului municipal, se băga în bucătărie, spăla vasele adunate peste zi, făcea mâncare pentru ziua următoare. Când venea în cameră, mirosea a prăjeli şi aburi iuţi de mâncare. Îi reproşam mereu că nu lucrează cu geamul deschis la bucătărie, că nu-şi pune măcar un batic pe cap. Mă lăsa să vorbesc singur. Îmi răspundea cu o întrebare: – La şcoală nu se întâmplă nimic, să-mi povesteşti tu? La mine, la şcoală, se întâmplau multe. Dar cel mai des se vorbea despre mâncare, cum se prepara, din ce şi câte porţii au ieşit, câţi invitaţi au fost la masă. Se vorbea concomitent, mai multe persoane spuneau acelaşi text zilnic, ca la repetiţia unei piese de teatru. Ce mâncăruri să facă amărâtele de profesoare, nu se uita niciuna în jur să observe calicia? De unde carne şi unt, măsline şi icre în vremurile astea? Profesorul de limba română îmi spuse odată hâtru, să nu mă agit când ascult conversaţia şi schimbul de reţete culinare din timpul pauzei, că visează şi ele săracele, ca vrăbiile, mălai pe vreme de secetă. Dar acasă nu puteam să povestesc Cameliei despre mâncare, uitam până a doua zi ciorovăiala colegelor. Ea îmi vorbea rareori despre serviciu, dar când se destăinuia, se descărca cu amărăciune. Îmi vorbea de stresul din secţia aglomerată şi de măsura în care medicii se dezumanizau în faţa 90

91 banului. În următoarea zi când venea de la serviciu se băga în baie şi spăla rufe. Îi reproşam că le spală prea des, cămăşile le luam o singură dată, nu eram muncitor sau navetist să le transpir sau înnegresc la gât, îmi răspundea sec, ce ştiu eu despre o cămaşă albă. Apoi îmi spunea uşor zâmbind, a dispreţ atotştiutor, că bărbaţii sunt caracterizaţi după lustrul pantofilor şi gulerul cămăşii, că nevasta îşi are rostul ei aici. Spăla cămăşile cu migală, la mână. Dar se văieta uneori că face atâta mâncare şi că spală aproape zilnic şi că eu nu-i sunt recunoscător. Îndeletnicirea asta era o boală pentru ea, dar şi pentru mine. Când era de mâncare şi rufele erau spălate, uscate, călcate şi puse în dulap, atunci lua croşetul şi aţa de macrameu şi lucra dusă pe gânduri. Mă apropiam de ea într-un gest de tandreţe, se retrăgea o palmă mai încolo pe pat, îşi ţuguia buzele şi mă ignora. După câteva clipe îmi spunea sec: să termin pe deget întâi. Nu plecam de lângă ea şi o mângâiam speriat de tonul ei absent. Termina de pe deget, însă îl acoperea din nou cu aţă, continuând croşetatul. Mai insistam, făcându-mă că nu observ gestul ei de fereală. Graba ei de a termina un milieu, apoi un set mă îngrijora, fiindcă nu lucra pentru nimeni, era doar o ocupaţie. Cu milieurile şi aţa ei îmi invadase sertarele mele cu hârtii şi mărunţişuri trebuincioase pentru pictat. Le scoteam în mijlocul casei pentru a găsi ce-mi trebuia. Le muta în alt sertar sau altă noptieră. Lupta aceasta se dădea pe tăcute şi încetul cu încetul încerca să mă scoată din casa mea. Asta era impresia mea: dorinţa ei de a fi peste tot în lucrurile mele. Când venise, îmi spusese că va rămâne la mine atâta timp cât eu voi dori să fie soţia mea. Aici nu ne-am putut înţelege. De Grigoriţa nu m-am putut despărţi legal, am plecat de la vechea locuinţă pur şi simplu şi aşa mă consideram divorţat. Am rugat-o să mă înţeleagă că Grigoriţa a fost o femeie de treabă, chiar destoinică, cu care oricine s-ar fi încumetat să pornească la drum, dar după o vreme, nu ştiu din ce motiv s-a schimbat în aşa fel încât să-mi conducă viaţa după voinţa ei. La început nu am reacţionat, fiindcă iniţial părea un ideal frumos să înveţi carte şi să urci pe scara socială prin muncă. Eu am mers mai departe la institutul pedagogic de matematică şi fizică, curs fără frecvenţă, ea la liceul seral, unde s-a împotmolit în clasa a noua. A repetat-o, dar mai departe nu a putut merge. A căutat proptele. A început să urască oamenii care se descurcau prin propriile lor capacităţi. Apoi s-a înscris în partid. A renunţat la învăţătură ca mod de a urca pe scara socială. În schimb, cei de la comitetul de partid al fabricii confecţii şi tricotaje au trimis-o la un curs de activişti de partid. Aşa procedau ei, recrutau persoane cărora nu le prea mergea computerul, dar care erau bune cu tranzistorul. Îmi amintesc de 91

92 perioada de alfabetizare, când mergeam din casă în casă să lămurim părinţii să-şi dea copiii la şcoală. Eram o echipă formată din trei persoane, dintr-un activist de partid, cam tinerel şi încurcat, miliţianul mahalalei şi eu, profesorul de matematică. Am intrat într-o curte şi am bătut în tinda casei. Din dosul unei magazii ieşi un băieţandru. L-am chemat să-l întrebăm de ce nu vine la şcoală. Îi ştiam situaţia, avea paisprezece ani şi nu terminase decât patru clase primare. Ne răspunse senin, stând cu mâinile cruciş pe băţul de păzit oile, că are patru clase primare, dar aşteaptă să împlinească optsprezece şi să se înscrie la şcoala de miliţieni. Nu ştiu dacă miliţianul nostru avea mai mult de patru clase primare, dar părea tare fudul. Grigoriţa s-a ridicat repede pe scara socială ajutată de carnetul de partid. Nu mai era muncitoare la fabrica de confecţii şi tricotaje, se transferase la autobaza oraşului, ca impiegată de mişcare coloana marfă, apoi ca şefă de cadre. Apoi … O măcina sufleteşte şi-mi purta de grijă cu o ranchiună roşie, că m-am ridicat singur şi că am refuzat mereu să o însoţesc şi să mă înscriu în partid. Atunci a pus pe câţiva şoferi de la autobază să mă bată. Ani la rând, cât am urmat institutul pedagogic, curs fără frecvenţă, îmi căutam un loc la catedră. După ce inspectoratul şcolar îmi anunţa postul, urma anularea fixării, deşi aveau nevoie de cadre didactice. Am făcut jumătate de pas în întâmpinarea ei pentru a avea linişte în casă şi am început să lucrez ca impiegat de mişcare, sub directa îndrumare a soţiei mele şi a activistei de partid Grigoriţa. Ultima zi de lucru acolo a fost când ea a pus şoferul de pe „Warşawa” directorului să mă calce prin incinta garajului. A vrut numai să mă sperie, dar şoferul şi-a depăşit atribuţiile sau nu l-au ţinut frâiele conştiinţei, eu fiind oaia neagră a construirii socialismului. Dacă nu mă călca, îţi spun, nu te-aş fi cunoscut. Mi-am zis atunci: tot răul spre bine. Dar câtă vreme a trecut până să mă internez în spital, refuzându-mi-se spitalizarea, după ce la cercetarea accidentului de muncă, am declarat la miliţie că m-au călcat anume. M-au internat în schimb în altă parte, la recomandarea ei, că avea putere, că pe lângă declaraţia, de om bolnav psihic, pe care am dat-o la miliţie, mai am şi alte păsărele în colivie, că mă ocup în timpul meu liber cu reparat ceasuri şi că am obiceiul burghez să fac colecţie cu astfel de vechituri şi că vreau să mă apuc de pictură. M-au bătut acolo, ştiau că nu sunt bolnav la colivie, dar dacă astea sunt indicaţiile, daţi-i bătaie, că avem destui nebuni pe aici. M-au bătut patriotic. Numai peste mâini şi la cap. Aveau desigur ceva cu aceste „scule” cu care mi-am dus traiul şi mi-am făurit visuri despre viaţă într-o existenţă 92

93 roşie. Nu eram prea bisericos, adică să am un ritual zilnic de rugăciune la Dumnezeu, dar când am simţit că am ajuns la limită, mi-am adus aminte că trebuie să mă întorc cu faţa la EL. Dumnezeul meu cel bun a fost pus la colţ să aştepte la rând. Ne familiarizase cu noţiuni de religie şi morala creştină, femeia de serviciu din casa de copii. Se ferea de cadrele didactice. În seara aceea frigul începu să mă cuprindă. Făceam cunoştinţă cu primii fiori de panică. Picioarele erau reci şi amorţite până la şold, mă furnicau mâinile şi se umflau de la o clipă la alta. Mintea mi se înceţoşa. Am vrut să spun asta în ultimul moment cuiva, dar nu mai puteam deschide gura. Îmi trecea prin minte că voi muri, că nu mai am scăpare. Măcar să mor liniştit, nu în agonie. Am început să-mi educ respiraţia, practică învăţată de la alţii, bătuţi ca şi mine şi să intru în somn liniştit, să nu cunosc moartea treaz. M-am rugat simplu, Maicii Domnului, să se facă voia lui Dumnezeu, iar dacă îmi lasă viaţa, să nu-mi ia zălog ceea ce-mi este mai drag. Aveam puţini prieteni şi-i iubeam şi pe tata de asemeni. O clipă mă fulgeră spaima despre pierderea tatălui meu. Am adormit. Apoi mi-a apărut chipul Maicii Domnului privindu-mă îngrijorată, dar protectoare, de dincolo de fereastră. Mi-a spus că dacă voi crede, voi trăi şi viaţa mea se va schimba din acest moment. Dimineaţa m-am trezit uimit că eram odihnit şi cald, reconfortat, cu hainele şi încălţămintea uscate. Mi-am amintit de visul de peste noapte şi am mulţumit Maicii Domnului, dar eram îngrijorat şi prudent. Pe urmă am venit pentru o scurtă internare în secţia chirurgie, unde am cunoscut-o pe Camelia. Dintr-o fire veselă şi deschisă, ea a devenit un suflet închis, rece şi bănuitor. Ani de-a rândul ne-am studiat reciproc, fiecare crezând în morala sa, fără ca vreunul să facă vreo concesie. Uneori devenea tandră şi veselă ca înainte şi atunci credeam că viaţa a luat-o iar din loc. Dar după un timp se închidea în tăcerile ei. Mi-am găsit un post de suplinitor la o şcoală de mahala. Ea şi tatăl său, medicul Pamfil Bauciu, căruia nu-i zicea niciodată „tata” ci „doctore”, era şi acesta un cuvânt cald după cum îl pronunţa, m-au ajutat să recapăt legal casa părintească şi toată livada cu nuci şi ce a mai rămas din ea după tăierile făcute de ţiganii adăpostiţi în cealaltă casă, a mamei, în serile geroase. Doctorul mi-a adus din alte sate specialişti în cultura nucului şi mărului, căci am mai plantat o livadă cu meri, ajutat de elevii mei în timpul liber pe locul unde încă mai erau merii cei bătrâni, altoiţi de tatăl meu, Costache Vartolomei. Cum nu dădusem divorţ de Grigoriţa, ameninţarea ei 93

94 îşi făcea din nou pârtie. Au trecut ani de când m-a lăsat în pace şi cred în sufletul ei a uitat de mine. Câteva cunoştinţe mi-au întins o mână, să mă compătimească sau să laude pe sine prin exemplul lor, dar puţini mi-au întins o mână caldă, prietenească şi m-au tras la lumină. Îmi amintesc cum am cunoscut-o pe Camelia şi mă văd ca pe un pacient care îşi strângea lucrurile preocupat în aşteptarea unei persoane importante la externarea din spital. Era palid, iar muşchii feţei agitaţi de mici mişcări convulsive. Înfăţişarea îi era una dintre acelea care produc impresie neplăcută la prima vedere, dar care place mai târziu, după ce ochii au distins în ridurile neregulate, pecetea unui om încercat. Pe buzele lui flutura un zâmbet timid, interiorizat, dar asistenta medicală cu ochii ei ageri îl surprinse şi descoperi, iar odată ce privirile lor s-au întâlnit, bolnavul păru şi mai încurcat. – O să vă simţiţi bine un timp, vru să despice tăcerea asistenta, iar până la urmă … – Se vorbeşte că ai vrut să te sinucizi …, continuă ea. – O nouă stratagemă de-a Grigoriţei. Pune şoferul să mă calce prin autobază şi tot ea spune la doctori, după glasvand, că m-am aruncat în faţa maşinii. Sinuciderea atât de trâmbiţată de soţia mea nu-i un mod de a scăpa de stresul şi ranchiuna abătută asupra mea. Trăind, aş avea cel puţin o alegere, să alerg după imaginea pe care mi-am format-o despre mine însumi, să visez, să cred şi să lupt pentru vremuri mai bune. – Vrei să spui că visezi la o imagine anume despre viitor? tresări neatentă asistenta. – La un alt mod de trai, pentru o viaţă nouă. Am constatat că există o legătură stranie între mediu înconjurător şi sufletul bolnavului, greu de înţeles celorlalţi. Mulţi bolnavi îşi modelează drumul cu noua structură a organismului uneori mai bine şi mai clar ca înainte de îmbolnăvire. Ei au o speranţă concretă, luminată acut de dragostea de viaţă cu care sigur vor ajunge până la capăt. Asistenta medicală îşi strânse trusa cu seringi şi vru să iese din salon, însă gestul pacientului o opri. – În lunile petrecute prin spital mi-am format un concept de viaţă particular şi sentimentul carităţii. Nimic nu mi-ar aduce fericire, dacă nu aş face un sacrificiu celui suferind, dacă nu l-aş trata ca pe propria rană. Mi-aş îngădui … – Nu facem niciodată ce am vrea cu adevărat în medicină şi viaţă, spuse asistenta din pragul uşii. 94

95 – Dar ele, medicina şi viaţa, fac ceva din noi, accentuă el. – Esenţialul e să cunoşti viaţa cu toate ale ei şi mai ales să ştii ce să ceri de la ea. – Nu întotdeauna, zise el, nu putem trăi decât bizuindu-ne pe ceva care începe să aparţină vieţii noastre particulare. Dar nu să cerem, ci să aducem lumină şi sănătate celor din jur şi în noi înşine, asta este speranţa noastră pentru viaţă. Asistenta îşi scutură capul pentru a se slobozi de o discuţie prea lungă cu un pacient şi-şi aduse aminte că venise cu biletul lui de externare. Îi dădu biletul şi vru din nou să se retragă, dar îi ghici gândurile bolnavului şi îi spuse scurt: Camelia ştie de externarea ta. El rămase singur în salonul pustiu. Ceilalţi bolnavi au plecat încă de dimineaţă, el mai întârzia, aşteptând pe cineva drag să-i vină în întâmpinare. Se uita la fiecare obiect în parte şi constata că nu e în stare să stabilească imediat vreun dialog cu ele. De fiecare dată sentimentele lui erau contradictorii când îi rostea numele. I se păru că în Camelia se află toată speranţa, dar şi deznădejdea sa. În acelaşi timp intra în sufletul lui ceva greu de definit. La această oră când totul se cufunda în amorţeala amiezii, iubirea îi părea ca un obiect pus la tombolă, câştigat sau pierdut încă o dată. Era conştient de condiţia sa, dar renunţa cu greu la prejudecata că bolnavii nu au dreptul la iubire adevărată şi că numai dezmierdările din compasiune şi milă li se cuvin. Se urmărea de-a lungul unor evenimente care veneau de altundeva cu un anume gust al speranţei. În faţa iubirii pretinde o anume prezenţă a vieţii şi o sănătate a sufletului. Apăsă imprudent, neatent pe închizătoarea micului geamandan şi-şi înţepă degetul. Îşi supse degetul la repezeală, din reflex. Sprâncenele se ridicau şi realizau un gest de uimire. I se păru că sângele are alt gust, că niciodată nu simţise această senzaţie de plăcere a ceva necunoscut, de dulce şi sărat totodată. – Ei, Dumnezeule, chiar pleci! exclamă Camelia, intrând. – Da, că am să plec ţi-a spus colega ta, răspunse pacientul luat prin surprindere. – Recunoaşte şi tu Alexandru, că dacă nu ar fi plecările şi despărţirile, viaţa ar fi destul de plicticoasă. Plecarea ta este o ecuaţie cu mai multe necunoscute, dar ştiu eu cheia care ar deschide calea spre celelalte rezultate fericite. – Avem o singură ieşire, să repetăm detaliile drumului meu. – Al nostru, vrei să spui. O să-ţi şoptesc ceva, reluă ea. 95

96 – Că mă iubeşti, tresări el. – Ştii bine că te iubesc şi încă mult, dar nu despre asta vroiam să-ţi vorbesc acum. – Anume? Ecoul întrebării în sine, cam repezit, îl năuci. Simţea pentru ea ceva tainic şi esenţial, ca o teamă sau ca o bucurie mare, nebănuită. Se emoţionă şi reluă şi mai încurcată: – Ştii … eu … aş vrea să plec şi eu. Nu te uita aşa la mine, nu plec acum. M-am gândit că ar fi bine să vin acolo la tine, ce zici? – Mi-ai luat vorbele din gând – Da, da, râse ea exuberantă. Te-am buimăcit. Se înălţă pe vârfuri şi-l sărută tandru, cu delicateţe, apoi făcu o piruetă copilărească. – Când? rosti imperceptibil Alexandru. Îi luase mâna în palmele lui. Era umedă şi caldă. Ultimele lui gânduri despre drumul său, despre alegerea sa în faţa iubirii se înălţau spre soare, tot mai sus, ca aburii transformaţi în curcubeu de o ploaie scurtă pe o căldură de amiază. – Când ai să vii acolo, Camelia? întrebă el, cu faţa întoarsă spre stradă, ca şi cum ar examina locul de unde pleacă autobuzul. – Te duci chiar acum? Erau cuvintele ei de rămas bun. Câteva clipe fiecare căuta un reper mai lesne de privit în bătaia razelor solare. Autobuzul devenise focarul privirilor, era punctul unde se întâlneau şi se oglindeau în geamurile spălate de un ropot de ploaie. Era o tăcere nefirească, interioară şi mătăsoasă ce comunica intim cu lumina şi căldura amiezii. El îşi ridică ochii către ea. I se păru mai înaltă, mai zvealtă, iar profilul ei reflecta o frumuseţe nouă pentru dânsul. Ochii ei senini şi albaştri îl priveau până în adâncul sufletului, aşa cum te-ar privi un pui de sălbăticiune. Halatul alb cădea în falduri rigide până deasupra genunchilor. Pasul îi era uşor şi distins în acelaşi timp, dar perceptibil ochiului. Se uita drept înainte, nu numai în staţia autobuzului, ci undeva mai departe. – Vino la iarnă pe la mine. Am gutuie, mere şi nuci în fereastră, zise el plecând.

96

97 UN SENTIMENT NUMIT DORINŢĂ Ziceam că până la urmă o să vină femeia sufletului meu dintr-o ţară exotică, cu multe păsări şi seminţe, să păşească în visele mele cu lacrimi de lumină. Rădăcinile tuturor copacilor şi plantelor din ţinutul meu se uscau, nu mai duceau nicăieri, nici în jos, nici în sus, seva se prelingea ca picăturile de rouă pe jăratecul răsăritului tău. Oamenilor pe care îi cunoşteai cu gândul sau cu fapta şi celor necunoscuţi le scoteai câte un ochi sau vreun dinte, le tăiai o ureche sau vârful nasului întors în jos, să se uite în gura căscată de mirare, îi adunai apoi într-o ceată să-i prigoneşti până să le desfigurezi şi mai mult feţele, până ce oasele lor se topeau şi se îndoiau sub dogoarea fiinţei tale pârjolitoare. Îi sileai să dispară din ţinutul meu, unii rămâneau pe căi ascunse, dar îţi continuai prigonirea. A doua oară când ai pătruns în ţinutul meu, ai intrat cu nori de ploaie, cu tunete şi fulgere; diluviul acoperea cele mai mari înălţimi, retrăgându-se, estompa contururile ovale din umbra ta, născându-se alt ţinut care nu mai era al meu, dar în care puteam hălădui în voie. Ai adunat în tine lumini de ape, seve în râuri, să ai în nopţile de trecere prin alte porţi de lut şi început, un sânge exotic, pur, şi un pumn de seminţe pentru relieful care s-a născut odată cu tine, odată cu mine. Creştea o nouă vegetaţie, luxuriantă, animale robuste şi sănătoase, păsări cât să-mi umbrească cerul. Totul era nou şi confuz de abundent. După ce ziceai: minunea să fie extaz şi împlinire, deschideai ochii în jocul crud al apelor de cer şi începeai să te joci cu inele de laur verde prin vârstele reîncarnate în mine. Spuneai despre tine că eşti o femeie cu fructe pârguite în dorul de izvor şi profeţie către prunci, că destine urcă în tine ca un matinal fâlfâit de aripi la gura fântânilor. O pasăre se înălţa din palmele tale calde şi umede şi luneca în zbor peste ţinutul renăscând de viaţă, cu graţie în gest şoptită în deplina linişte de împlinire şi azur. În a şaptea zi, o dorinţă se zămislea în inima mea şi o lăsam să ţâşnească în albastru, când încă nu era pasăre, când încă nu era ou.

97

98 EUFORIA JOCULUI Întors cu faţa spre râu, îmi aşezam coatele pe balustrada podului. Rămasă în nemişcare, privirea mea dezlânată, haotică în noapte, emana neputinţa de a traversa dincolo de jocul luminilor din valuri. Nu doream decât soare. Să-mi ardă ochii în mişcări halucinante. Tu, crispată în gesturi, păşeai cu gândurile înstrăinată de mine. Faţa ta ovală şi bronzată părea chinuită de un somn neîmplinit, iar gura îţi sugruma cuvântul cu un spasm mincinos. Mâinile îmi atârnau peste balustradă, uitate în aşteptarea unei strângeri calde. Deodată noaptea era despărţită în bucăţi de un vag ecou de piatră. – Îţi mai aminteşti de zilele de vară când … – Cred că a fost frumos, dar nu-mi mai amintesc. Aşa de bine uit lucrurile importante. Apoi anii aceia de vid … de sufocare … Ecoul continua să spargă pietre pe prund. Urmă apoi o tăcere umedă, nocturnă, iar clipocitul râului părea să continue cu fidelitate drumul puţinelor cuvinte. Mi-am amintit dintr-o dată de anii lungi de boală şi rătăcire şi din pricină că eram prost îmbrăcat şi bâlbâit pe deasupra din cauza frustrării, a stresului şi izolării datorate atitudinii aspre şi dominatoare a Grigoriţei, nu mă puteam întâlni, ori plimba cu o femeie pe stradă. Aş fi vrut să am o prietenă, cât de urâtă, dar să mă asculte şi să mă înţeleagă, însă nu mă pricepeam să le vorbesc şi rămâneam mereu singur, de-mi venea să urlu în pustietatea mea. În mine se iscase o agitaţie nebună de gânduri şi planuri de evadare. Creştea dorinţa frenetică de a fugi de mine însumi. În mintea şi imaginaţia mea dorinţa aceasta căpătase o formă straniu de materială: redeveneam un tânăr, puţin visător, trădat de o seriozitate adolescentină, cu mişcări ale braţelor însoţite de surâs de adult, procurasem cele mai bune haine şi învăţasem cum să mă îmbrac. Dezbrăcându-mă, îmi admiram trupul puţin dezarticulat, oarecum obosit de efortul maturităţii. Şi iată-mă băgat în seamă de o fată frumoasă care se purta minunat cu mine. Mă trezeam din reverie. Soarele îmi decolorase pupilele şi vedeam numai alb abstract. Nu mă gândeam că ai putea fi atât de reală, în carne şi oase, lângă mine. Era fascinant. Mă temeam că lumina soarelui mă va transporta din nou în vis. Dar tu te amuzai copilăreşte de jocul meu solar. Reveneam pe pământ şi te luam de mână. Mă uitam în ochii tăi, tulburător de albaştri şi am vorbit ceva. Peste o lungă perioadă de secetă, când 98

99 vorbeam cu cineva fără să mă bâlbâi. Dar te amuzai în continuare că vorbesc atât de repede şi mult şi mi-ai umplut gura cu apă râu. Am fugit pe prundişul fierbinte şi uscat. M-ai prins repede şi cu buzele tale mi-ai pârjolit faţa, gura. – Camelia, eu am fost ieri pe prund. A fost o zi grozavă. Am aruncat cu pietre în apă şi m-am scăldat. M-am întâlnit acolo, în curcubeul ivoriu, cu tinereţea noastră. Eram două umbre zglobii. Desculţ alergam pe prundişul încins, picioarele noastre ude lăsau urme efemere. O cărare imaginară pe unde cred că am mers amândoi, o cărare ca un curcubeu. Mă gândeam să vin iar pe prund a doua sau a treia zi pentru a mă amăgi să visez în câteva clipe de lumină un anume viitor care refuză să se împlinească aşa cum am vrut noi la început sau să refac în chinuri ruptura şi să alung tăcerea dintre noi. – Am fost pentru tine o posibilitate a visurilor tale. – Mă speriasem de zidul dragostei tale cu care mă înconjurai, eram fascinat şi-mi recunoşteam dragostea în lumina ochilor tăi. Dar fugisem de tine, fugisem de mine să împiedic să văd dincolo de dragostea ta. Apoi mi-a venit în ajutor imaginaţia mea minerală, care necontenit te-a urmărit ca o şuviţă de apă subterană de-a lungul râului, fidelă, să te iubească la fel de pătrunzător. – Rămăsesem singură. Mă cuprindea uneori un fel de panică în faţa ideii de a mă întoarce la tine şi să te trag de guler în jos pe pământ. Alteori mă oprea în mijlocul gestului imaginea unei femei obsedant de speriată de propria-i dorinţă. Şi te lăsam în tăcerile şi contemplaţia ta, cu pictura ta. Se părea că nimic nu va mai urma gesturilor noastre şi la vară, implacabil, alţi tineri se vor zăpăci pe prund, în jocul luminilor abstracte, că paşii lor umezi de lacrimile fericirii vor cere alţii în tăcere. Ai renunţat deliberat la cuvânt, acel mod de comunicare ce ar fi putut să păstreze puritatea sentimentelor şi deplina lor sinceritate. Dar şi eu am început să visez. Deci, cuvintele nu mai foloseau la nimic. Susţineau doar anotimpul şi vidul dintre noi. – Camelia, întoarce-te spre mine, priveşte te rog jocul luminilor de la parapeţii podului … da, aşa. Gândeşte-te la idealul nostru … Priveşte jocul din apă şi nu te mai uita aşa la mine … Farmecul luminilor se furişa în mintea ta ca un flux lent. Dar din ce mai insistent euforia jocului în formă şi sunet, combinaţia de lumini şi curcubeie, tendinţa de comunicare şi apropierea de mine s-au concentrat într-un aspect important în mintea mea. – Simţi ceva, te întrebam. 99

100 – Trebuie să-ţi spun? – Închide ochii şi să nu-i deschizi în noapte dacă în strălucirea lor nu e strigăt de bucurie. Nu, Camelia, nu spune acum. Ţi-ai ridicat privirea, unghiul buzelor s-a pietrificat din nou într-un sentiment straniu. – Dar ar trebui totuşi … începeai tu. Ai murmurat ceva pentru tine şi gândurile iar te furau. Tăcerea care urmă, părea făcută din încuviinţare. M-am desprins de balustradă şi am mers câţiva paşi mai în faţă. – Aş fi vrut ca în seara asta să-ţi spun. Îmi era dor de un sentiment pe care nu-l trăisem de mult timp. Tăcusem, dar am reluat şi din acel moment inima îmi bătea mai tare. – Ştii, Camelia, nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, dar tot timpul te-am iubit. Te admiram, te urmăream cu imaginaţia mea şi-mi făceam visuri în legătură cu tine. Nu înţeleg de ce în viaţa de toate zilele am fost străini unul de celălalt, mulţumindu-mă cu prezenţa ta doar în vis, în tăcerile şi pictura mea. Devenise o obişnuinţă şi nu mă mai gândeam dacă voi avea vreodată curajul să-i spun. Dacă nu aş fi abătut, aş descoperi fel de fel de amănunte care mă leagă. Îmi amintesc de o mulţime de detalii care acum refuză să pară comice. Această efuziune sentimentală a mea o calificam drept absurdă, dar mai coerentă ca atunci când vorbeam pentru prima dată fără să mă bâlbâi. Erai atât de departe de acea ipostază a legăturii noastre, încât putea privi în trecut, ca şi în jocul de lumini din întunericul de peste râu, cu detaşarea cu care un artist şi-ar admira opera desăvârşită şi care îl fascinează. – Ar trebui să regret că nu m-am apropiat mai mult de tine … spun prostii desigur … şi totuşi nu regret … Ne priveam grav, timizi şi tulburaţi. Eu traversam şanţul şi mă împiedicam de câteva pietre. Ne-am întins mâinile şi mergeam într-o tăcere înjunghiată. Undeva se auzea un cântec din ce în ce mai aproape. Era clipocitul apei. – Aş fi vrut să … , rupeam eu tăcerea. – Dacă ai putea să înţelegi, Alexandru, că ştiu ce vrei să spui. Dacă ai dori să nu-ţi pese de nimic şi să mă iubeşti de acum înainte. Să mă iubeşti mai mult în viaţa de toate zilele, decât în picturile şi visurile tale.

100

101 ÎN URMA MEA MIROS DE CÂRPĂ ARSĂ Am fost chemat la telefon. Nu am recunoscut vocea până când persoana s-a recomandat. Era doctorul Bauciu. Îmi îndrugă pe scurt câteva vorbe pe care nu le-am priceput. Mai târziu am înţeles că-mi vor face biopsie medulo-osoasă, nici vorbă de operaţie, iar Camelia va veni pe la amiază, a pierdut trenul de noapte şi mă roagă să nu o ţin la mine pentru a doua zi, fiindcă are unele probleme acasă. Care şi ce probleme? M-a luat pe ocolite, că după ce voi reveni din spital, să înaintez divorţul cu femeia aceea, că iar a călcat pe hotar. Aşa-i plăcea doctorului Bauciu să vorbească, în parabole. Să am grijă de mine şi de Camelia. Ce a vrut să spună? Până la amiază am aşteptat-o la poarta spitalului. Paznicul mă îndepărta cu vorbe grosolane, să merg în salon, că azi e zi de votare, nu de vizită. Cum să nu fie zi de vizită, dacă salonul meu este plin de vizitatori? Numai la moş Pătrăcescu au venit vreo cinci de acasă. L-am lăsat să boncăluiască, m-am retras mai încolo şi m-am aşezat pe bordura zidăriei reci a clădirii. Trecuse mai bine de jumătate de ceas de când Camelia ar fi putut să vină. M-am ridicat şi m-am îndreptat către scările secţiei de chirurgie. Nimic să văd în faţă, nimic după ce am mai tras o privire înapoi. Treceau oameni în sus şi în jos pe trotuarul din faţa porţii spitalului. Îmi concentram privirea către cadrul porţii. M-am întors în salon până la urmă, îngrijorat şi înfrigurat. M-am încălzit în pat după ce am tras pătura pe cap. Deodată inima a luat-o din loc, ca la un impuls emotiv. M-am sculat şi am pornit-o la fugă pe scări, spre ieşire. Îmi ziceam gâfâind: vine, trebuie să vină, o simt pe aproape. Ajuns la poartă, portarul se uita iar frumos la mine, netezindu-şi mustaţa, că l-am surprins luând bani de la vizitatori. Am privit în jos pe stradă. O văd. Mergea repede, sincopat şi parcă preocupată, cu capul uşor aplecat. Deşi era aproape, nu mă recunoştea. Slăbise şi se ofilise în câteva zile. Ce-o fi păţit? Prin ce a trecut, ce evenimente şi-or fi pus amprenta pe faţa ei? Inima îmi bătea năvalnic, ochii mi se împăinjeneau deodată. Nu plângeam, dar o arsură în pupile îmi pârjolea privirile. Trecu pe lângă mine. Am prins-o stângaci de mână. A făcut un gest de fereală, vroia să treacă mai departe. Am vorbit, dar vocea gâtuită de emoţie parcă nu mai era a mea şi probabil asta a derutat-o. Şi-a revenit, dar privirea ei era detaşată de mine. Părea uimită că o aşteptam în poartă la ora asta. I-am spus că o visasem astă noapte şi că a păţit ceva, dar îmi aduc aminte vag ce anume şi 101

102 că sunt îngrijorat de starea ei. Nu credea nimic din ce-i spuneam şi îmi impută faptul că l-am căutat pe doctorul Bauciu şi am vorbit la telefon. Că de la el am aflat. Ce să aflu? – Haide în salon, hotărî ea. – E aglomerat, acolo nu putem vorbi, îi zic. – Mi-e frig, zise, şi de fapt ce să vorbim, spuse implorându-mă. În salon, moş Pătrăcescu o recunoscu şi nu o slăbi cu întrebările despre ce se mai întâmplă pe acasă. Dar doctorul Pamfil Bauciu ce mai face, se ţine, se ţine, nu glumă, a tras el o spaimă de moarte cu mulţi ani în urmă şi acum stă liniştit. Dar o duce. Da, o duce destul de bine, conchise Camelia. Dar rodul din livada cu nuci şi meri, cum e? Ea însă nu i-a mai răspuns, s-a întors absentă cu faţa spre mine şi tăcu mult timp. – Ce mă frământă de sunt atât de abătută? Începu să vorbească după ce salonul se goli de vizitatori. Coboram în gară şi mă cuprinse uluiala. S-au derulat unele evenimente care acum se leagă între ele, au un fir, de aceea sunt aşa de răvăşită. Până acum dădeam vina pe situaţii izolate, când pe unul, când pe altul. Dar acum ştiu că vina o poartă numai o persoană şi încep să-ţi dau dreptate. Înainte încercam să te consolez în părerile şi viziunile tale, credeam că eşti subiectiv în tot ceea ce spui, dar acum văd răul şi vina cu ochii mei. Dar vina în egală măsură, până la urmă, este şi a mea, fiindcă nu am cerut de la mine şi de la tine, de la viaţă ceva care să fie categoric numai al meu sau numai al nostru. Bănuiam încotro bate, dar nu puteam pune degetul pe hartă să-i arăt, cum s-ar spune, obiectivul, punctul vulnerabil. – În gară, îţi zic, continuă ea, vedeam şatra de ţigani care îmi devastase livada cu nuci şi meri. Nu au furat, ci au devastat. Au venit de la poliţie câteva maşini pline cu jandarmi şi câini şi i-au arestat. Se făceau că-i lovesc, acum îmi dau seama cum ţipau ţiganii înainte să pună cineva mâna pe ei şi să-i împingă în maşină. I-au arestat pentru devastarea proprietăţii particulare. Şi acum îi văd rânjind, călcând pe peronul gării. I-am întrebat cum de-s liberi, o şleahtă de hoţi şi vandali. I-au debarcat în curtea poliţiei şi un adjutant le-a ordonat să se împrăştie, cât timp poarta este deschisă, că altfel îi bagă la răcoare. Mi-au spus că doamna ziaristă, de unde ştiţi voi că e ziaristă, păi am auzit vorbindu-se, le-a plătit bine să facă treaba bună în livadă, adică să fure şi să distrugă pomii pe rod. I-am întrebat cum îi cheamă şi de unde sunt, dar nu am primit nici un răspuns, ci doar scuze: Ne iertaţi domniţă, că nu am vrut de la noi să facem rău, am fost bătuţi, ameninţaţi întâi, că ne-au prins în altă livadă la furat, dar nu am rupt crengi 102

103 ca aici, ne-a ameninţat, domniţă, că altfel … – Deci nu numai şatra, îi zic, înţelegând ce s-a întâmplat. – După ce i-au ridicat pe ţigani, a oprit în curtea noastră altă maşină de la poliţie. Din ea coborî un ofiţer şi o femeie cu o valiză. Ofiţerul m-a invitat să părăsesc locuinţa, că proprietatea , livada cu casa sunt de fapt a doamnei Grigoriţa Dioganu. M-am uitat lung la amândoi şi nu înţelegeam gluma asta. Eu locuiesc legal în casa asta de câţiva ani, eu am reparat-o, eu am întreţinut-o. În casa de drept a soţului meu, a bărbatului meu, vine o persoană din lume şi … şi mă uitam la femeia aceea trufaşă. Târziu, da, târziu mi-am dat seama că e fosta ta soţie şi de ce nu, singura ta soţie legală. Mă gândeam amar. A trecut peste prag fără se uite la mine, absentă şi acră, şi-a pus valiza pe masă, parcă acolo s-ar pune o valiză când intri într-o casă, oricine o fi sau de unde o fi venit. A început să strângă de prin casă unele lucruri, la întâmplare şi să le arunce în curte. Maşina poliţiei cu ofiţerul a plecat. Am rămas singură să mă lupt cu o persoană căreia nu-i puteam bănui puterea şi răutatea. Mi-a scos lucrurile importante în curte şi mi-a spus să-mi iau boarfele şi să plec de unde am venit, că de nu, le dă foc. Şi chiar le-a dat foc. A aprins o brichetă, s-a aplecat peste lucruri şi le-a dat flacără. Nu mai înţelegeam nimic. M-a consolat tata, doctorul Bauciu, care trecuse întâmplător pe la noi. De abia atunci am înţeles că nu poate să fie o glumă de prost gust, ci o ironie a sorţii. Tata s-a dus la poliţie pentru clarificări. A venit tăcut şi răvăşit, dacă nu chiar buimăcit. De când nu l-am mai văzut cu chipul acesta. M-a rugat să fiu calmă, că o să ieşim cumva din încurcătura asta. Mi-a zis să nu vin la tine, să-l las pe dânsul să vorbească cu tine, să vadă ce gânduri ai şi atunci să ştie sigur pe ce pământ păşeşte. Nu am venit să te implor să o scoţi din casă, de fapt e soţia ta legală, a forţat de fiecare dată nota şi a intrat în drepturile ei. Ce mai contează munca mea de ani la livada şi casa aceea! Până la urmă contează să te însănătoşeşti cât de curând şi să te hotărăşti cu cine vei trăi. Am venit să văd ce-i cu tine. Mă usturau şi mi se împăinjeneau ochii de o arsură interioară. Imaginea Cameliei din faţa mea, cu marginea patului şi noptiera se voalau, dizolvându-se într-o unică formă şi culoare. Se instala un domeniu incert al iluziilor şi ceţii, al vocilor auzite pe frânturi de dincolo de gard. Am limpezit undele vibraţiilor din picătura lacrimii acide şi mi-am focalizat privirea să străbată dincolo de acest tărâm al fizicului. M-am revăzut cu mulţi ani în urmă, pe când îmi apăreau primele crize de febră. Eram eu, dar mai bine era El, altfel nu-l puteam vedea dacă 103

104 nu mă detaşam de trecut, El era un chip al meu pus pe un raft în labirintul de cochilie al timpului. Alexandru Dioganu era în cancelarie, avea o fereastră între ore. Faţa îi era galbenă şi transpirată de om suferind, ori extenuat de un anume efort. În colţul gurii o grimasă de acceptare a condiţiei sale, în ochi o lumină caldă şi umedă ca a curcubeului, pâclos pe vale şi strălucitor pe cer, înfloreau discret pe chipul său. Luă un prosop şi îşi şterse transpiraţia abundentă de pe frunte. Se îndreptă spre chiuvetă şi făcu un gest evaziv cu mâna. Deschise robinetul de la apă rece. Cu multă convingere continuă deschiderea robinetului de la apă caldă. Pesemne uitase, în setea lui, că apa curentă este doar timp de patru ore pe zi. Prin ţeava robinetului trecu un sunet de aspiraţie. De sete. E bine, gândi Alexandru Dioganu. Apa cere apă. Trase sertarele de la birou, unul câte unul. Pe ultimul îl trase încet, să amâne deziluzia. Un măr mi-ar tăia setea. Deschise uşa şi scoase capul afară. Tanti Aglaie, strigă. Tanti Aglaie, repetă. Apoi labirintul coridoarelor şcolii preluă chemarea şi o plimbă uşor, reverberând în ecou pe la toate uşile: „antiaglai”. Femeia veni într-un târziu, fără să mai fie chemată. Se şterse în grabă cu o cârpă în debaraua ei cu dezinfectante şi scule pentru făcut curăţenie. Până la uşa cancelariei se linişti şi deschise firesc. Ei, ce se mai aude tanti Aglaie? Întrebă el, gândind la ceva anume, numai de el ştiut sau la un rest de discuţie neterminată din alte dăţi. Păi, tovarăşe profesor, să am parte de sănătate, eu … , aşa începea şi termina vorba femeia de serviciu. Zii, că aşa şi pe dincolo, o tachină el. Dar femeia nu mai zise nimic, se duse la robinet şi-l desfăcu. Se auzi un fâşâit cu regurgitaţie prin ţeavă. Să vă aduc de la cofetărie, de peste drum, o sticlă de apă minerală, zise femeia. Un măr, tanti Aglaie, un măr, o rugă Dioganu. Gata, de azi nu mai beau apă, orice ar fi. Mi se umflă picioarele şi obosesc repede. Un măr dacă ai găsi pe undeva, o rugă el. Femeia se strecură pe uşă şi dispăru pe culoar. El se relaxă în scaun. Constată că nu mai transpira atât de abundent. Inima îşi mai liniştise ritmul. Lumina ochilor nu mai era ivoriu ca de curcubeu lăptos, dar părea încă aburită de ceaţa unei crize febrile. Formă un număr de telefon şi vorbi cu Camelia. Pe tine te căutam, spuse el. Am o fereastră şi ies la o plimbare de câteva minute. Mi-e sete şi nu aş mai vrea să … bine, lasă, nu-ţi face probleme. Tocmai, să ştii unde sunt, de asta te-am sunat. Bucuros, trase o privire prin încăpere. O privire parcă de rămas bun se plimbă pe toate lucrurile. Câteva clipe ochii lui au rămas lipiţi de 104

105 fereastră, nostalgici, oglindindu-se lăcrimoşi în luciul geamului. Las cheia în uşă, întârzii puţin, gândi el. Coborî treptele scării, care erau umede şi miroseau a cloramină. Ajunse în stradă. Se întâlni cu Aglaia. Du-o sus, tanti Aglaie, am lăsat deschis. Mă întorc repede, sigur, spuse el femeii. Era sfârşit de septembrie. Frunzele copacilor erau verzi şi viguroase încă, fusese o lună de zile cu vreme umedă şi caldă care priise naturii să-şi prelungească anotimpul de vegetaţie. O luă pe străduţe înguste, liniştite. Case cu un etaj erau construite şi aliniate după o arhitectură nouă. Văzu pe stâlpul unei porţi tăblia indicatoare a străzii. Auzise de această stradă, renumită prin linişte şi curăţenie, cu oameni gospodari, dar nu păşise niciodată pe aici. Se îndepărtase de tumultul oraşului, departe de praful şi fumul maşinilor şi al fabricilor, adus de vântul de nord. Lăsă ultima casă şi cişmeaua în urmă. Respiraţia i se uşurase, aerul de câmp verde îl învioră. Rupse o frunză de brusture de la marginea cărării şi o ţinu câteva clipe suspendată. O picătură de sevă se adună în lujerul rupt şi se scurse în iarbă. Ceva tulbure îi trecu prin minte. Se descălţă şi-şi răcori tălpile în iarba mătăsoasă. Impulsuri şi senzaţii confuze îi sporeau bucuria evadării din oraş. Străduţe înguste, întretăiate de altele, în spatele lor ce-o fi oare? Lumină, verdeaţă, apoi altă clădire cu umbra în piaţa de la capătul mai multor străzi, un spaţiu de o libertate relativă. Poarta şcolii sau a casei, grilajul de metal, de lemn, de gard verde, opac, curtea, iar un spaţiu oarecum mai mic, dar bine delimitat, trepte, uşi, lifturi, camere, debarale, birouri, sertare, cuburi, tuburi, piese suprapuse, înlănţuite într-o formulă chimică în care catena părea infinită. A coborât în stradă, pe furiş, s-a strecurat fără să-şi dea seama la gura labirintului de melc. Ochii i s-au luminat în interior. Pentru ce orbecăise toată viaţa, care atât de puţină cât a fost până aici, de-abia a cuprins în ea chinurile facerii şi formării personalităţii sale? Spre cine a alergat prin acest tunel? A zis ceva? Nu! A strâns batista în dinţi şi a mers mai departe. Uitarea devenise un reflex de autoconservare. În faţa sa apărea o lumină la anumite date şi repere care flamba umbra şi strigoiul din labirintul său sufletesc. Pe câmp erau înşirate căpiţe de fân. Pierdute în zare, formau culoare largi. Un gust amar îi veni în gură, o respiraţie greoaie şi un acces de tuse. Repulsia nu-i venea din stomac sau din plămâni, ci din suflet. Avusese iluzia unei evadări, dar se văzu din nou prizonier în labirintul relevat. Constatarea aceasta îl indispuse. Voise să se ridice, dar picioarele descălţate i se umflară şi nu-i mai intrau în pantofi. 105

106 Se lăsă pe spate, în iarbă, relaxându-se. Într-o clipă uită de iluzia prizonieratului şi adormi. Ţârâitul ce-l înconjura de pretutindeni îi spărgea timpanul urechii culcate în iarbă. Sau poate un ceas interior suna exasperant. Suna. Era un reper pentru alt timp. Parcă soneria asta o mai auzise cândva. Soneria şcolii? De unde? De când? Până când? Erau întrebări la care nu putea răspunde, fiindcă mărşăluia mai departe galopant. Înainte, înapoi? Auzi voce de bărbat, rugătoare, singuratică în livada cu nuci. Întredeschise ochii şi se uită în jur, dar nu văzu decât un verde albastru abstract, rece, care îl sorbea spre profunzimea culorii. Pleoapele i s-au lipit din nou, obosite. Glasuri venind dintr-un spaţiu şi timp tot mai aproape şi mai departe acopereau ţârâitul exasperant al greierilor. O mulţime de oameni se apropiau subteran să-l cuprindă şi să-l sugrume. Dar mulţimea nu-l călcă în picioare, ci numai îl asurzi cu tropăitul şi vocile ei, îl prinse cu palmele şi-l ridică în braţe. Îl plimbă prin nişte canale sub formă de tranşee întortocheate, umede şi dărâmate. Se lovi cu picioarele de o grindă. Îl trezi o durere puternică în piciorul drept şi sări în sus. Se încălţă cu dificultate şi se urni din loc. Încotro să apuce? Mulţimea îl ovaţiona şi-l ducea pe braţe ca pe un prunc sau ca pe un general rănit, spre oraşul din care evadase. Mahalaua rămase în urmă, foarte departe, vocile şoptite din şanţurile năpădite de buruieni estompau vibraţia sângelui şi acutiza percepţia, dar a fost suficient un ţârâit uitat sau întârziat, răzleţ de greier să rupă echilibrul. Oraşul se retrăgea într-un vârtej ceţos din lumina ochilor lui. De ce plângi, Dioganu? se auzi o voce distinctă. Ţie frică ? N-ai teamă. Eşti cu foştii camarazi ai lui Costache Vartolomei şi Alisandru Pantelică, cu foştii bolnavi şi muribunzi ai surorii medicale Nastasia. Spune-ne Dioganu, de ce ai ieşit din cetate tocmai la vremea asta? Te-a chemat cineva? … Se împlinesc nişte ani … Ne adunăm la această dată de prin gropi şi şanţuri şi ieşim în calea noilor veniţi. Ce mai face Nastasia? Mi-e sete, un măr, nu aveţi un măr cumva? se ruga Dioganu. La un pas de livada cu nuci este o casă în a cărei ogradă e un măr de-al lui Costache Vartolomei. Din livada lui Costache Vartolomei, confirmau vocile. Din livada tatei … El care şi-a făcut casa dincolo de podul rupt şi a plantat puieţi de măr. Ani la rândul i-a îngrijit, altoit cum a crezut el mai bine, doar vor intra vreodată pe rod. Dar nu îi reuşea niciodată. Ce înflorea primăvara, se scutura vara fructe neîmplinite, se auzi eufonic. Pământ sărat de sânge, zise Alexandru Dioganu. A continuat să-i îngrijească. Înfloreau toamna apoi, al doilea rând de flori, ca să-i pună şi mai mult jăratec în suflet. Fructele de toamnă, 106

107 necrescute, erau prinse de îngheţurile şi vânturile năprasnice de câmpie. Dar odată i se întâmplă minunea. Toamna frumoasă se prelungi aproape până în noiembrie. Mărul din ogradă avea două fructe. Unul ţi-l dădu ţie, Alexandru, fiul Margaretei şi a lui Costache. Mai târziu, când se împlini şi al doilea, ţi l-a adus la spital. Vocile continuau. Prin livada cu nuci numai paşi şi voci de copii auzim. Acum sunt două livezi, care se întrec în frumuseţe şi rod. Sunt în grija elevilor din şcoala unde predau eu, spuse Dioganu. Costache a fost cuprins de frică. Văzând rodul pe creanga pomului a înţeles că speranţa pentru împlinirea acestui fruct a sfârşit şi că alte griji îl vor învălui. Mi-a spus într-o zi înainte de plecare, că orice rod împlinit îşi cere partea de sacrificiu, de jertfă, că fericirea este împlinirea acestei speranţe de care te temi îngrozit că nu va dăinui. S-a temut pentru mine, copilul lui, s-a temut pentru Margareta, mama mea. La dânsul nu se mai gândea. El a rămas în seva livezii cu nuci şi pădureţul cu cele două mere coapte. Prin livada cu nuci s-a îngrijit de sufletele noastre peste timp, iar în cele două mere se întrevedea rotunjimea şi armonia aspiraţiilor sale sufleteşti. Mărul din care va muşca noul Adam, când se va întoarce în pământurile şi locurile lui. Dar de ce i-a fost frică nu a scăpat. Să plătească jertfa. Moartea a venit în casa lui prin poarta de la cimitir, cu prima boare de rod dat în pârg, luând-o pe Margareta de acolo cu maşina miliţiei, apoi toamna mai târziu cu miros de iarbă şi sămânţă uscată, a frunză ruginie şi măr copt, când l-au ridicat şi pe el. Nastasia, se auzi eufonic. Nastasia nu mi-a vorbit despre război şi răniţi, iar despre Costache, foarte puţin. Credea că nu trebuie să-i mai acorde atenţie, după speranţele ei neîmplinite,spuse Dioganu. Nu-i purta pică, ci vorbea despre altceva. Alexandru Dioganu se trezi vorbind pe cărările câmpiei, spre livezile cu nuci şi meri. Picioarele nu-l mai dureau, îi erau uşoare. Sângele pus în mişcare îi îmbujoră faţa. Ajuns la podul de cale ferată, vedea dincolo casa lui Costache Vartolomei, în care ceapeul instalase cazanul de ţuică. Lăsă pantofii în iarbă şi se apucă să scoată apă din fântână. Cumpăna scotea un sunet sălbăticit. Se răcori cu apa tulbure, cleioasă din găleata de tablă boţită. Unde o mai fi găleata masivă din stejar? Se întinse pe burtă şi îşi lăsă privirea să se mişte galeşă de-a lungul albiei Buzăului. Mai încolo, livada cu nuci. Gândi că, după se stabili aici, Costache Vartolomei o scoase la lumină din ciulini, o îngrădise cu pari şi nuiele de răchită şi arin. Îşi aşeză fruntea în iarbă şi închise ochii în palmele ude şi-şi continuă gândurile. A îngrijit-o încă vreo câţiva ani după ieşirea din 107

108 puşcărie, ca un călugăr, fără sa mai ştie de altceva. Apoi a lăsat totul vraişte şi a plecat, stabilindu-se într-un mic oraş de câmpie. O durere provocată de un cârcel îl muşcă în spate şi-i tăie respiraţia. Urmă accesul de tuse, de spaimă şi respiraţie şuierată. Încercă să-şi educe respiraţia. Întinse mâna prin iarbă după şosete şi pantofi. Parcă avea o şomoiog uscat de paie în gât. Nu se ducea nici în sus cu tusea, nici în jos. Se aplecă şi scuipă. Privirea îi rămase răstignită la soare de-a lungul albiei, spre cele două livezi. Se linişti după câteva minute şi o luă la pas spre livadă. Îşi continuă speriat gândurile. După ridicarea Margaretei de către miliţie, pentru oamenii din mahala, Costache Vartolomei deveni un strigoi. Deşi ara, semăna pământul şi culegea recolta să o ducă în cămară, deşi era îmbrăcat şi arăta bine şi sănătos pe deasupra, nu era în rând cu oamenii locului. Numai auzeam în urma noastră, când treceam cu tata prin cătun: păi, e dincolo de pod. Dar oamenii mai tac atunci când ai vrea să auzi şi altceva. Dar ce-mi trebuie părerile lor? De felul cum a fost ridicat de miliţie din poarta spitalului orăşenesc, cum s-a întors după anii de puşcărie, când lumea se uita la noi ca la nişte străini, lăsându-ne nimănui dincolo de podul de cale ferată rupt, cum m-au dus la orfelinat, au uitat. Păi da, suntem dincolo de pod. Ajunse la livada cu nuci şi inima începu să-i hurducăie ca o roată scăpată din osia carului la vale. Pieptul i se ridica obosit intrat în tangaj. Se căută din nou prin buzunare în speranţa că va găsi o tabletă rătăcită. Îşi imagina cum merge agale la plimbare, redresându-şi pasul după o lungă alergare. Procedeul dădu rezultate şi se linişti. Înconjură gardul cu ostreţe şi intră în livada cu meri, găsi o mică stivă de lăzi pentru culesul fructelor, trase una goală, o întoarse cu gura în jos şi se aşeză pe ea. Vreo şapte ani în care a crezut, îşi continuă Alexandru gândurile. Văzu mere pe jos, prin iarbă, întinse mâna după ele şi alunecă pe spate. Nu se lovi, dar poziţia incomodă, cu mâna răsucită sub el şi cu picioarele agăţate în ladă, îl ţinea ca legat la pământ. Trebuia să facă un efort prea mare ca să poată ieşi din încurcătură. O grimasă de efort, o tuse în ropot şi părea că râde în hohot. Ce situaţie stupidă, îşi zise. Îl apucă râsul chiar de spaima ce o trase. Prinse până la urmă mărul în palma transpirată şi se strădui să-l ducă la gură, la nas, la buze. Să guste din semnul şi rodul lui Costache Vartolomei. Părea că nu mai doreşte să se ridice. Un efort cât de mic l-ar rostogoli în cealaltă lume. Privi peste umăr, dar linia orizontului ajunse la degetele sale, nu vedea mai departe. Începu să respire rar şi profund pentru a prinde puteri să se smulgă din poziţia incomodă, dar până la urmă intră în somn. Cât de aproape este lumea cealaltă. Uite, la o palmă, 108

109 ici în iarbă. Nu trebuie să mai alergi, mai avu timp să gândească el la graniţa somnului. Dar prin acest gând se agăţă de realitatea fizică, reuşind să rămână conştient de percepţia simţurilor fiziologice. Auzi voci în livadă, chicote şi hârjoană de copii. Vru să strige după ajutor, dar gura îi era veştedă şi boţită în iarbă, incapabilă a mima vreun sunet şi se resemnă. Costache Vartolomei a avut ochi să vadă şi nas să miroasă hotarul lumii de dincolo, care începe aici. Dar el avu şi picioare să fugă, pe când eu sunt legat fedeleş şi trântit la pământ între hotare. Cum să fug? Erau reacţiile minţii aproape adormite. Dacă mă zbat, mă arunc singur peste palma asta de iarbă care desparte cele două lumi. Ca în viaţă, prins de evenimente neprevăzute, dramatice, ce duc inevitabil din unul în altul, tot mai adânc, într-un vârtej satanic ce te soarbe fără putinţă de scăpare. Cu cât te zbaţi mai mult şi mai tare să scapi din cercul acesta concentraţionar, cu atât eşti legat şi dependent, eşti aruncat peste roata centrifugă, după ce te-au boţit ca o cârpă. Singura cale de supravieţuire este acutizarea instinctului de conservare şi ca un paradox, aşteptarea în meditaţie şi relaxare pentru a trece tăvălugul paşilor agresivi. Mai stau aşa câteva clipe să prind putere şi pe urmă voi vedea cum e şi cu hotarul acesta, îşi acceptă gândurile venite din mintea neadormită. Reuşi să-şi controleze respiraţia şi deveni mai sigur pe sine. A fost o vreme când lumea exista în mine cu toate imaginile şi trăirile păstrate peste timp. Pe urmă a urmat o perioadă de acalmie care prevestea întinderea unui domeniu incert al părerilor, impresiilor şi amintirilor aproape uitate. Poate că vă veţi mira, gândi Alexandru, şi vă veţi întreba cum de au avut trăirile interioare forţa constructivă şi modelatoare asupra personalităţii mele, o forţă care m-a menţinut într-o ipostază diferită şi detaşată de a celor din jur. Dar mai bine să nu vă spun despre asta. Acel coşmar prelungit, cu atât de mult venin descărcat în mine, mă face astăzi să înţeleg chiar mai mult. În viaţa de toate zilele cred că eram un bicisnic şi absurd, dar acum după atâţia ani mă văd ca unul care se rătăcise din prea mare încredere în sine, în faţa dispreţului tot mai mare al soţiei mele, Grigoriţa şi a anturajului ei de semidocţi, nişte parveniţi politic. Nu pot să îi iert faptul că m-a împins spre renunţare, spunând mereu că eu sunt cel absurd şi victimă totodată tocmai propriei mele profesii, care devenise o pasiune bolnăvicioasă. Uitându-mă în ochii Grigoriţei am înţeles că trăiam printre oameni, dar care generau în jurul meu pustiu. Ceva în mine a ţipat, a plesnit ca o coardă prea întinsă. Mi-au plesnit ochii cumva, de cădeam orbit? Deşi îmi dădeam 109

110 seama de inutilitatea gestului, continuam să-i întind mâna ca să mă înţeleagă şi să fiu călăuzit, dar ea, Grigoriţa, nici nu mă lua în seamă. Plafonat şi ratat iremediabil, am renunţat deliberat la catedră. M-am apucat de fumat şi băut, să intru în rând cu lumea ca toţi rataţii şi marginalizaţii. Veţi zice, păi toată lumea face asta. Mă temeam să trag cu pensula culoarea esenţială la tabloul destinului meu. Eram pregătit să mă aşez la marginea drumului, epuizat. Şi iată, culoarea cu parfumul ei, mai bine zis cu miracolul ei pătrundea în mine ca o pată de ulei într-o haină imaculată, pe toropeala unei amiezi de vară. Nu eram în stare să determin timpul şi materia, când şi din ce s-a împlinit ecloziunea dorinţei de a reda pictural tocmai trăirile ieşite la lumină dintr-un ţinut lăuntric, unde afectele noastre îşi îndeplinesc o condamnare Începând de atunci viaţa mea a fost o continuă provocare. Şi iatămă descumpănit, obsedat în dorinţa de a îmbrăca în altă haină sufletul meu. Dar nu eram omul să mă strecor, să fug ca Vartolomei, după mulţi ani de la ridicarea Margaretei de către miliţie şi într-o bună zi i-am spus nevestei mele, Grigoriţa, dorinţa sau nebunia ce aveam să o fac şi mi-am luat bocceluţa, cutia cu pânze imaculate şi vopselele, am ieşit pe uşa din faţă, tăcut, gol, speriat de curajul de a-mi lua destinul în propriile mâini. În urma mea am simţit miros de cârpă arsă, chiar şi cuvintele stridente rămase în prag miroseau a ars. Cuvintele au ceva care le aseamănă cu păsările: zborul. Când zboară în voie, au libertatea de a-şi croi singure spirala spre cer. Dar acum cuvintele cădeau între noi, ca nişte păsări flambate, ori jumulite, jalonând definitiv un timp şi spaţiu care şi-a pierdut implacabil dreptul la revendicare. Pornit la drum, niciodată nu am ajuns când şi unde trebuia la timpul potrivit. M-a urmărit imaginea Ei, dar şi a părinţilor mei pe care am început să-i neglijez, să-i uit, fiindcă îmi stăteau în cale. M-au reclamat din nou la miliţie, împinşi de Grigoriţa, că mi-am abandonat catedra de matematică şi fizică, era vacanţa mare, şi m-au internat iar într-un ospiciu. Grigoriţa avea cheile la toate provocările, căpăstrul şi hăţurile calului scăpat din frâu. Cu ce argumente puteam veni în faţa lumii să arăt că nu sunt nebun, că-s mai conştient decât ceilalţi? Pentru a-mi continua drumul era nevoie să mă întorc la ceea ce am fost silit să pierd: la demnitatea mea, la pasiunea pentru matematică, la pictură. O întoarcere subterană printr-o lume făurită de mine însumi, medită Alexandru. Elevii din livadă se apropiau cu culesul merelor până la locul unde zăcea Alexandu Dioganu. L-au văzut mai devreme stând în iarbă ghemuit 110

111 ca un om îmbătat la cazanul de tescovină. Un copil se duse să ia lada goală şi exclamă: Tovarăşul profesor. E tovarăşul profesor. S-au adunat atunci în grabă, l-au trezi şi l-au ridicat. Alexandru îşi reveni din criză. Se justifică elevilor care l-au recunoscut, că făcuse pur şi simplu o plimbare până la livada cu meri, obosise între timp şi aşezase pe o ladă şubredă să se odihnească puţin. Asta e tot, băieţi. Put a rachiu? Nu! Păi vedeţi? Hai la treabă. Porni să se plimbe. Merse până la cazanul de ţuică amenajat în grajdul lui Costache Vartolomei, rechiziţionat împreună cu casa de consiliul popular după ridicarea de către miliţie a tatălui său. Se gândea: într-o zi vor toate ale mele, nu mă voi da la fund ca tatăl meu. Şi am să o aduc pe Camelia aici. – Tovarăşe profesor! îl chemau voioşi copiii. – Domn’ profesor, domn’ profesor! Aliniaţi lângă patul meu, nepoţii lui moş Pătrăcescu îmi uram însănătoşire grabnică. Mă trezeam din reverie. Cât timp trecuse? Zece minute, un ceas? Sau poate o clipă? Mă simţeam stânjenit faţă de Camelia, dar şi faţă de copii. S-a întâmplat ceva? O întreb pentru a mă apăra. – Mă uit la tine de câteva minute bune şi nu înţeleg cum privirile tale calde şi protectoare au căpătat sclipiri de gheaţă în doar câteva clipe. Te-ai refugiat undeva într-un loc unde eu am din ce în ce mai rar acces. – Mă gândeam cu groază la visul de astă noapte, încercam să ocolesc cumva discuţia. Imediat am început să vorbesc, să nu las timp pentru alte întrebări. – Urcasem pe munte, locul era un mic sat de munte. Platoul era verde, ici-acolo câte un colţ de piatră ieşit din iarba grasă, cerată … Povesteam şi în mintea mea apărea imaginea mamei din faţa porţii cimitirului. Realizam că visul meu se asemăna cu al ei până la identificare. Dar demonul nu mai era Timofte Stan, ci Grigoriţa. I-am spus Cameliei că visul meu poate însemna îngrijorarea sau obsesia pe care o trăiesc faţă de agresivitatea Grigoriţei. Din colţul opus al salonului, moş Pătrăcescu mă privea cu ochi fierbinţi şi parcă vroia să-mi spună ceva. – Îţi povestesc despre visul avut în preziua întâmplării de acasă, mă întrerupse ea. Eram în cătunul Mlaştina. Aveam vreo paisprezece ani, iar locul este acela, unde ulterior s-au construit dispensarul şi casa doctorului 111

112 Bauciu. În grădina de atunci a Mariei Orădeanca sau Felixoaia, cum i se mai spunea, fiindcă în fiecare vară mergea la Băile Felix, era amenajat un bazin, cu malurile de pământ cu iarbă. Apa fiind curată şi de culoare albastră, făceam baie cu o fată de seama mea. Deşi nu o deranjam, îmi reproşa ceva mereu cu obrăznicie. Ba că o stropesc, ba că fac valuri. Am ieşit din bazin şi am trecut dincolo de gard în şosea. În locul meu a intrat un bătrân de vreo şaptezeci de ani, şi parcă semăna cu tata. Avea un trup drept, sănătos şi a început să se hârjonească cu fata din apă. Simţeam, aşa în inima mea, o indignare, cum o mucoasă de puştoaică se dă în hârjoană cu un moşneag? De fapt şi pe bătrânul acela impudic eram nervoasă, dar mai mult îl compătimeam. Lângă bazin, în grădină, era un copac, un păr cu fructe coapte. La poalele lui o bătrână şezând ţigăneşte, mă strigă pe nume: Ei, Floare Albă. Avea lângă dânsa un paner cu pere coapte, frumoase, iar mai deoparte altul cu pere pădureţe. M-a îndemnat să iau din cele bune şi am luat două din palma ei. Apoi mi-a zis să mă uit încă o dată peste gard şi să judec. Când m-am uitat, apa se prefăcuse într-o pastă de culoarea pământului, dacă nu ar fi fost valurile provocate de hârjoana celor doi, aş fi zis că e pământ cu iarbă de livadă. După câteva clipe iazul se transformă în pământ. Joaca celor doi nu mai era joacă, era un efort disperat de a ieşi din ghiolul care îi sugea şi îi transforma şi pe ei în pământ. Apoi totul deveni pământ, pământ cu iarbă şi pomi în livadă, dar numai părul din care îmi dăduse bătrâna pere, făcea rod. Pe urmă am plecat spre casa lui Costache Vartolomei. În intersecţia de la crâşma lui Pătrăcescu, trecând prin valea lui Stamate, am dat de un prund uscat, plin de aluviuni pietrificate. Acasă porţile erau masive, făcute din stejar. Cineva era în curte şi nu-mi dădea drumul înăuntru. Ţin minte că am încercat un subterfugiu, dar ce anume nu ştiu, dar am intrat în curte. De aici nu mai reţin nimic, deşi mi se pare că visul a mai continuat.

112

113 SIMBOLURI O pace bolnavă se instală în salon după plecarea vizitatorilor. Moş Pătrăcescu mă rugă să-i mai fac o frecţie, dar terminase spirtul mentolat. – Cu atât mai bine, nu mai scoatem abur de spirt în salon. Numai cu palmele, uşor pe spate, pe umeri … – De parcă aş fi femeie, aşa îţi place de mâinile mele. Am încercat să-l masez uşor, fără presiune, netezindu-i pielea uscată şi galbenă de icter şi decrepitudine. Am insistat în zona umerilor şi spatelui unde nu putea singur să ajungă cu mâna lui. Mă rugă să-i ţin palmele pe frunte. Pielea frunţii avea culoarea şofranului. În timp ce se îmbrăca mă luă tare în furci, fără milă. – Ai grijă de Grigoriţa, să nu păţească ceva. Rămân uimit. Nu ştiu ce să spun. – Am prins cu urechea ce i-ai povestit Cameliei. Viaţa de crâşmar m-a învăţat să ascult multe fără să vreau, cu cea mai mare fineţe. – Ce i-am povestit? Încercam să-mi amintesc. Vorbise mai mult Camelia. — Visul în care te luptai cu un demon pe munte. Luptă care ţi-a întrerupt revelaţia aurorei boreale. Acest vis l-a avut şi Margareta în noaptea când i s-a întors bărbatul, Timofte Stan, din lagărul sovietic. Moartea lui, după câteva luni, a fost cauza arestării Margaretei. Zic, să ai grijă cum te porţi cu Grigoriţa, să nu moară cumva, din alte motive ce nu mai ţin de tine, nu ştiu din ce motive, iar tu s-o păţeşti. Dar de ce atâta grijă pentru această persoană care s-a descurcat întotdeauna singură? M-am retras în pat, aşezându-mă cu faţa la perete. Bolnavii au continuat să vorbească, dar nu le mai auzeam cuvintele distincte, ci doar un murmur eufonic. Îmi apărea în minte imaginea Cameliei când a venit la mine cu starea ei neconsolată, tulburată şi derutată totodată. Când a plecat, se depărta cu un mers nesigur şi sincopat. Întotdeauna vorbele mele o încurajau, îi dădeau tărie, dar acum mă simţeam neputincios în a o ajuta sau consola cu ceva. Mă gândeam la doctorul Bauciu, poate îi va fi pe aproape. A doua zi moş Pătrăcescu intră în operaţie. În urma lui, femeia de serviciu făcea deja curat prin noptieră, îi puse lucrurile într-o boccea şi o duse la alt salon. Se schimba lenjeria şi patul devenea liber pentru alt bolnav. Moşul parcă nici nu fusese internat aici. 113

114 Trecuse de amiază şi îmi pierdusem răbdarea. Când mă hotăram să mă duc la masă, m-au luat de la uşă. Aşa târziu? Mă miram. Ajuns la sala de operaţii uşile batante tocmai se deschideau şi targa cu rotile era scoasă afară cu un bolnav. Înăuntru vedeam flacoane folosite, tampoane de tifon îmbibate cu sânge, truse cu instrumentar chirurgical desfăcute. Două asistente ieşeau cu operatul, alta strângea instrumentarul folosit, iar infirmierele spălau totul în urmă cu dezinfectante. O asistentă pregătea patul operator pentru următoarea operaţie. Am luat loc în holul sălii, pesemne venisem prea devreme. Dar am avut şansa să văd timpul terminal al unei operaţii, pauza în care fiecare îşi făcea cu precizie munca pentru a pregăti în condiţii aseptice următoarea operaţie. Doctorul îmi făcu rahianestezie. Am simţit o durere sfâşietoare în picioare, ca un fulger. – Simţi ceva acum? – Da, îi zic speriat că nu a prins locul. A încercat a doua oară, însă durerea a revenit în picioare şi în zona pelviană. Tremuram. L-am rugat să renunţe la rahianestezie, să-mi facă numai local. M-am întins pe masa de operaţie, mi-au legat mâinile şi picioarele cu curele groase din piele. Anestezia locală a fost bine făcută, simţeam doar cum umbla cu bisturiul, ca un fâşâit de brici pe pielea groasă şi tare. Când au ajuns la os, au început să bată cu dalta şi ciocanul. Prima dată am scos un urlet scurt. La a doua lovitură m-am controlat. Transpiraţia îmi inunda faţa, înecându-mi ochii. Legănam capul şi stropeam într-o parte şi într-alta. Când lovea din nou, piciorul se arunca în sus, într-un reflex. I-am rugat pe cei doi medici care mă operau să-mi apese picioarele cu trupul unuia din ei şi să mă dezlege la mâini. Doctorul stagiar se aşeză cu pieptul pe genunchii mei. Spre surprinderea mea doctorul Vasiliad lucra precipitat. Mă ardea o durere pe care nu am avut-o niciodată, dar treptat am început să mă stăpânesc şi să mă obişnuiesc cu ea. Mi-au recoltat măduvă din osul iliac. După ce m-au cusut şi m-au bandajat, m-au invitat să merg pe jos la salon. – Dar nu pot, le răspund. – Cum să nu poţi? Doar te-ai descurcat bine cu operaţia! Până la urmă m-au dus cu targa cu rotile. În salonul de triaj am rămas singur. În şold simţeam fierbinţeala. Într-un târziu am adormit. Visam: Eram într-o comunitate de oameni obişnuiţi, iar printre noi mici grupuri de şătrari nomazi. Aveau un comportament antisocial faţă de 114

115 băştinaşi: omoruri, furturi, găinării, tâlhării. Sfatul comunităţii a hotărât eradicarea nelegiuirilor ţigăneşti prin metode concrete: să-i integreze în comunitatea noastră. Cum? Câte un ţigan să fie luat în familii de oameni cumsecade şi gospodari pentru supraveghere şi educare prin exemplu personal. Să-şi păstreze portul şi obiceiurile lor tradiţionale, dar hainele lor să fie curate, scurte în poale. Mergeam pe drumul spre casă, puţin umblat, că dădea în unele locuri colţul ierbii din pietriş. În depărtare drumeagul meu se pierdea într-o autostradă. Înainte de a ajunge la intersecţie, apăru o frumoasă şi tânără ţigancă, pe nume Bria Rucovina, cu care se mândreau ţiganii din ţinut. Am cunoscut-o prin fraţii ei. Începuse să-mi placă însă refuzam în mintea mea să accept că eram îndrăgostit de ea. O vizitam acasă, în familie, mă întâlneam prin oraş şi mă plimbam cu ea de multe ori, chiar dacă lumea se uita după noi. Dar a venit o vreme, când familia ei îmi impuse o hotărâre: să mă însor cu ea, ori să o las în pace. M-am ferit o vreme din calea ei, ţiganii au trecut la ameninţări categorice pentru a o lăsa în pace. Vroiam să înfrunt familia ei, să o înfrunt şi pe soţia mea, Grigoriţa, dar eram fără curaj şi fără resurse materiale să o pot lua de mână şi să plec cu ea în lume. De convenţiile sociale nu mi-a păsat niciodată. Motivul pentru care în mod categoric nu am mai căutat-o, a fost lipsa unui serviciu stabil pentru mine. Trecuse mai bine de un de când nu am zărit-o, iar acum îmi stătea în cale. Mă hotărăsc să o înfrunt. Mă aştepta, zicea ea, să discutăm despre repartiţia ei la mine, că nu-i prieşte aşa ceva, dar nu are încotro, că până la urmă trebuie să mă conformez şi eu şi să o iau acasă pentru a-i face educaţie cetăţenească. Era subţirică, uşor brunetă, îmbrăcată într-o bluză albă de bumbac, cu mâneci scurte, fustă neagră şi scurtă în poale. Eram stânjenit şi încurcat. Ca burlac am gândit că va face multe prostii să mă provoace pentru a-i intra în voie şi am hotărât să mă port cu ea mai restrictiv. Într-o zi am ieşit la plimbare singur. Trei coline încadrau în mod egal parcul. Pe o colină era livada cu nuci, pe alta era livada cu meri, iar pe colina din nord, o pădure de stejar. Pe fiecare coamă de colină era câte o colibă sau casă. Am intrat în livada cu nuci. În coama dealului era un nuc falnic, pe rod. Pe jos o puzderie de nuci care se descojeau uşor. Am văzut oameni îmbrăcaţi în haine militare albastre, nu le-am dat atenţie şi am continuat să culeg nuci cu coajă pe care aveam de gând să le curăţ mai târziu. Întors acasă, nu am mai găsit ţiganca. Am dat fuga în căutarea ei, 115

116 dar m-am abătut din drum, urcând spre casa bătrânului de pe colina de stejari. De sus vedeam parcul într-o depresiune cu verdeaţă luxuriantă. Fiecare latură a triunghiului ce forma parcul se mărginea cu câte un drum şi o apă curgătoare. Locuinţa bătrânului era împrejmuită cu gard metalic. Am împins poarta şi am intrat în curte. Deja mă ştiam stând de vorbă cu dânsul, la o terasă din piatră cu mese şi scaune din răchită împletită. Discutam politică. După o vreme, pe la amiază, am plecat. Coboram pe alee pe lângă zid, în calea mea stătea un câine mare, de rasă, cu blană albă. S-a urnit din loc, lăsându-mi un spaţiu de trecere şi mă studia cu afecţiune. Păşeam prudent pe lângă el. La geam apăru bătrânul şi-l rugam din priviri să aibă grijă de câine, să nu mă atace într-un impuls de furie neprevăzută. Mă asigură că e un prieten bun. După ce am trecut în drum, răsuflam uşurat că am scăpat neagresat. Pe drum, câinele mă ajunse mă prinse de mână cu gura umedă. M-am aplecat, răspunzându-i cu dragoste la compania lui. Mă însoţea spre casa mea. Ţiganca mă aştepta cu bocceluţa pregătită de plecare. Îmi zise că în lipsa mea a hoinărit în parcul în formă de triunghi, că şi-a descoperit, fascinată de frumuseţea acestuia, drumul vieţii ei. Care drum ? întrebam. Îmi spunea că din parc iese un drum ce duce dincolo de deal, într-o autostradă. Că lărgimea acelui drum este importantă pentru împlinirea destinului ei. O conduceam spre intersecţie. Înainte de a intra pe autostradă am avut o fugară viziune în care Grigoriţa semăna perfect cu ţiganca. Cu fiecare pas făcut, imaginea ei se voala în reverberaţia orizontului. Mă întorceam spre casă. Câinele meu alb mergea alături de mine, blând şi prietenos, de parcă ne ştiam de la începutul lumii.

116

117 PÂINE CU TOANE Mă trezeam. În patul moşului îşi aduse bocceluţa şi se băgă un tânăr bolnav. Vroiam să-mi imaginez obrazul de şofran al crâşmarului meu simpatic, dar nu-mi veneau în memorie decât îndemnurile de a avea grijă de Grigoriţa. Sigur, că în visul de mai înainte, ţiganca ar fi fost simbolul Ei. Dar visul îmi spunea că plecase din casa mea, ducându-se în drumurile ei. Eu însă străbăteam un drum invers, analizând persoanele cu care am trăit şi lucrat, dar mai ales amintirile legate de ea … Se aşeză lângă mine pe un taburet mic. Îmi luam cafeaua şi tremurând de ciudă, încercam să fumez. După incidentul avut cu ea în biroul autogării, nu mă aşteptam să mă urmeze. Am tresărit. Se uita în ochii mei, dar şi la ţigara care îmi frigea degetele. – Oricum, trebuie să rămâi în schimb prelungit. Herişan e bolnav, iar Simici s-a îmbătat. Noi, femeile, mergem să instalăm tăbliţe orare pe traseele IRTA. Te gândeşti în două minute. Te vor sancţiona … sau poate desfacerea contractului de muncă. Gândeşte-te ce ar însemna o autogară fără impiegat de mişcare. Îmi era ciudă pe Simici că absentează prea des, îmi era ciudă pe mine însumi că nu mai puteam rezista programului prelungit. Eram revoltat că eu voi sancţionat şi eliminat din cursă, tocmai eu, care făceam serviciu non stop, înlocuindu-i pe fiecare. Era o absurditate a diviziunii muncii şi eticii profesionale pe care nu o înţelegeam pentru a o accepta, măcar împăcat cu gândul că asta e politica serviciului de cadre. – Vorbeşte … continuă ea. – ??? … Precis că vreau să spun ceva, zic încurcat de fermitatea glasului ei. Astăzi fac schimb prelungit, dar mâine şi poimâine şi … nu mai pot, vezi în ce stare am ajuns! Nervi, ceartă. – De ce, Alexandru, mi le spui acum toate? – Crede-mă,Grigoriţa, nu mai sunt în stare să mai ţin locul cuiva. Trăiesc o stare ciudată. Bănuiesc că sunt bolnav sau prea obosit. Replicile veneau repede, fără a da posibilitatea ecoului de a se întoarce în noi. – Din cauza ţigăncii cu care te plimbi în văzul lumii, reluă maliţios. – Ai văzut vreo femeie atât de frumoasă? E o regină a ţiganilor. Ma introdus în viaţa şatrei, în istoria şi obiceiurile ei. E un privilegiu de care nu se bucură oricine. Cunosc viaţa ţiganilor şi de aceea îi înţeleg. Vei 117

118 rămâne o … Mă oprii înainte de a spune o prostie. Ea în schimb îşi înghiţea aerul din gâtlej. Cuvintele îi erau sugrumate. – Tu ai să fii cineva? Ai umblat ani în şir după aiureli. Ai greşit în primul rând faţă de tine însuţi. Apoi … ţi-ai luat rucsacul cu fleacurile tale, să o cauţi pe maică-ta prin închisorile ţării, m-ai lăsat singură să lupt cu viscolul stârnit în durerile şi agonia mea. Acum umbli cu ţiganii. Faci cură de vulgaritate. Te bârfeşte oraşul că eşti amantul Briei Rucovina, ţiganca, mai încolo … cred că ai să greşeşti mereu, mereu. Prin nesăbuinţă, prin dezechilibru, prin lipsă de … – Programul de aici e pentru mine o reprimare a realităţii mele sufleteşti. Cred că săptămâna asta îmi voi da demisia. Printre altele, am promisiuni ferme de a intra din nou la catedră. Vreau să schimb izul de benzină şi fum de eşapament cu mirosul de cretă şi cerneală, vreau … Am vrut să mai spun ceva, dar un gest de lehamite mă opri. – Întotdeauna ai găsit alibi pentru a fugi de răspundere şi muncă. Ai ridicat glasul mai totdeauna, că tu eşti făcut pentru funcţii mai înalte şi că ghinionul şi colegii care te-au săpat te-au adus la condiţia prezentă. Şi ce dacă ai institutul de matematică, aici ai putea să-ţi faci serviciul impecabil sub îndrumarea mea. Să mă bată Dumnezeu, dacă ştiu ce mai vrei de la viaţă. – Ştii foarte bine să fii şi sarcastică. Partea de adevăr e că statornicia, mai bine zis vegetarea, în cazul de faţă, provoacă în mine o stare psihică stranie, nu seamănă cu nici un sentiment trăit anterior şi de aceea simt că trebuie să o iau din loc, să o iau de la capăt. Mereu, mereu, înţelegi? Până îmi găsesc drumul meu, drumul luminos, cum zici tu. – Pe mine ai putea să nu mă minţi, dar în ultima vreme tu o faci sistematic. Mă minţi matematic. A plecat neajutorată şi furioasă că a pierdut autoritatea asupra mea. După câteva minute o urmez la biroul de mişcare. Îmi luase locul la pupitru. Deasupra registrelor orare erau câteva coli de hârtie albă. – Vreau să stăm de vorbă, despre noi anume. Vezi, în ultima vreme. – Aş prefera numai despre serviciul nostru sau să-mi pui întrebări despre vechile mele vocaţii şi meserii: muncitor în uzină, ceasornicar, electromecanic telefoane, acum impiegat de mişcare, aici, şi tu să te amuzi de fiecare dată glacială şi străină. Altceva nu mai ştiu de când sunt aici. Ies pe peron şi cu paleta deschid cale, urându-i drum bun şoferului cu autobuzul plin de călători, iar eu să rămân în continuare în autogara asta 118

119 circumscrisă de alte autobuze şi călători, neputând privi dincolo de obsesia forfotei şi orei plecărilor şi sosirilor, neputând gândi nici la timpul meu liber, care a devenit o noţiune obsedantă şi abstractă în amintirile mele amânate mereu. Încetul cu încetul m-ai făcut să privesc înapoi nostalgic şi inconştient, iar prezentul şi viitorul mi-l drămuieşti cu o luciditate rece. De la ora cutare faci schimbul lui Herişan, că e bolnav sau iei locul lui Simici, că s-a îmbătat ca un porc, că în ziua cutare ai liber de la mine şi te poţi plimba cu mine, nu cu Bria Rucovina, ţiganca. Şi dacă nu accepţi în două minute îţi voi da cu şutul. Chiar şi relaţiile noastre de „tovărăşie” le-ai evaluat şi programat între două plecări şi sosiri, între două tic-tac-uri de pendulă. Când mi-au făcut externarea din spitalul de psihiatrie şi chirurgie, doctorii de acolo au avut curajul, cum spui tu, civic, să te cheme la ascultare. Vreau să-ţi amintesc ce-au spus atunci: că răfuielile de familie se rezolvă în familie, eventual la miliţie, nu la spitalul de psihiatrie. Atunci am încheiat, parcă, un pact de înţelegere, să mă lăsaţi în pace şi să nu mă mai urmăriţi. Eu mi-am făcut serviciul fără greşeli, ireproşabil, indiferent dacă era tura mea sau a altcuiva. În afară de serviciu, relaţii conjugale de multă vreme nu mai avem, şi odată cu plecarea mea de la IRTA, voi părăsi şi casa noastră pentru a nu mai avea motive să te legi de mine. În după amiaza acelei zile, Grigoriţa nu plecase cu echipa să instaleze plăcuţe orare pe traseu. Mă căuta prin oraş. Mă găsi la terasa unei cofetării. Tăceam. Aveam un ziar şi-l răsfoiam, căutam cu înfrigurare un subiect de discuţie, evitând continuarea incidentului de dimineaţă. – Lasă ziarul ... poftim plicul ăsta. Cred că o să înţelegi. Voiam să întreb, dar vocea mea presimţea ceva, şi pentru a mă apăra, se eschivă într-un şir de gesturi şi rictusuri absurde. „Dacă aş fi fost mulţumită de mine, de viaţa pe care am dus-o, de situaţia mea de când ai hotărât să mă părăseşti, cred că nu ţi-aş fi scris această scrisoare. Nu ţi-aş fi scris mai ales că-mi este urât să vorbesc despre mine însămi. Nu ţi-aş fi scris dacă îmi învingeam suferinţa de a rămâne singură. Ţi-am întinsă o mână de tovarăşă, dacă nu de fostă soţie, cum ţi-ar fi întins-o oricare femeie din generaţia ta. Te-am dezamăgit. E cel mai mare eşec pe care l-am suferit eu vreodată în privinţa căsniciei, prieteniei şi speranţei. Trebuie să fie excepţional când cineva poate păstra neclintite relaţiile de prietenie, idealurile socialiste, speranţele individuale şi comune. Tu oboseşti uşor sau te plictiseşti în faţa unor probleme dificile numai prin faptul că nu ai educaţia muncii sociale şi nu trăieşti sentimentul statorniciei. Încerci o depăşire a condiţiei tale, dar vei juca acelaşi rol de calic cu aere de 119

120 intelectual, indiferent în ce haină de lucru vei fi îmbrăcat şi nu vei fi niciodată la timpul prezent. Nu o să ne mai certăm niciodată, sunt sigură, dar nici prieteni sau tovarăşi cred că nu mai putem fi. În ceea ce priveşte situaţia creată de absenţele de la serviciu a lui Herişan şi Simici s-a rezolvat. Situaţia lor s-a discutat în biroul COM. Ai fi putut avea răbdare câteva săptămâni. Unul să se pensioneze, celălalt să-şi caute alt loc de muncă. Cu sincere regrete, Grigoriţa”. Am citit scrisoarea. Parcă ar fi pus o coroană de flori artificiale, cu o panglică: Cu sincere regrete, Grigoriţa, pe mormânt. Nu căutam cuvinte, eu aveam o mulţime, mai ales de imputare. Dar cui? Le simţeam cum colcăie în mine şi vaporos se refugiau din gâtlejul sugrumat, în amintiri. Mi se derulau anii bucolici petrecuţi împreună, acei ani când exigenţele noastre nu erau atât de mari ca mai târziu. Pe noi înşine refuzam a ne cunoaşte din teama de a ne descoperi defectele, lanţul de slăbiciuni ticluit cu dezinvoltură. Când ne-am cunoscut mai bine, fiecare din noi a încercat ceva salvator, dar timid. Apoi teama de a nu ne dispreţui şi jigni, de a nu strica ceea ce se clădise cu greu până la un anume timp. Dar lipsa tăriei de caracter născuse laşitatea, care la rândul ei îşi făcuse loc între noi şi se întinse moale ca o umbră peste inimile noastre. Acum refuzam să-mi primesc cuvintele refugiate din mintea mea. Refuzam să mă întorc în corpul meu, îmi era silă de mine. Era pentru prima dată când mă temeam de mine însumi, în relaţie cu sentimentul de dispreţ a tot ce eram eu sau al meu. Ochii, mâinile ei aşteptau să vorbesc, să spun ceva, orice, ori o prostie. Dar nu puteam vorbi. Vroiam să-mi prelungesc amăgirea, uneori trezită de spaimele unei dorinţe de a corecta ceva în lanţul minciunilor şi defectelor noastre. În prietenie sau dragoste vrem să nu fim minţiţi, vrem să nu pierdem, nu vrem să credem că, la urma urmei, noi suntem cei eliminaţi, cei de prisos. Am plecat amândoi tăcuţi. Era o primăvară târzie, vântul era cald şi cu miros de abur de pământ reavăn. Revăd ani de-a rândul terasa unde am stat de vorbă ultima dată, scaunele, femeia aceea tăcută, înfrângerile primei mele căsnicii, ca o obsesie. Aş reciti scrisoarea pentru a răspunde acum, după câţiva ani, dar nu pot. Comparaţia dintre trecut şi prezent, analiza unor situaţii rezolvate greşit din prea multă voinţă şi pripeală, reluarea lor în memorie aşa cum ar trebui să fie, îmi reveneau în orice faptă ca un element al comportamentului meu. Teama de a nu greşi din nou mă urmărea la tot pasul. Trecutul îşi pusese amprenta şi în relaţiile mele prezente cu oamenii din jur, cu cei care 120

121 munceau alături de mine. Astăzi când trăiesc din nou această obsesie, am rămas singur acasă. Iar singurătatea s-a dovedit în ultima vreme devastatoare şi pustiitoare, ca o secetă uitată de timp. Seara am fost la cinema. Am luat bilet pentru filmul Osânda. La ieşire, pe aleea ce duce în stradă, o zăresc pe Grigoriţa. O salut. Îmi răspunde vag. O ajung şi o salut iar. – N-am avut noroc în seara asta. Am luat bilet pentru „Osânda” şi am vizionat „Întâlnire pe aeroport”. – Orice e posibil în oraşul acesta, zise ea absentă. – Singură? O întreb uşor degajat, cu un început de entuziasm. – Tu eşti iar singur? Mă întrebă ironică, uşor mirată şi interesată. Soţia ta lucrează? Unde? Sau concubina … completă sarcastic. – La spital. În schimb prelungit. Acolo nu poţi lăsa bolnavul deschis pe masa de operaţie şi pleci acasă când s-a terminat programul. – ??? Tăcerea ei nu-mi înfrânse definitiv dorinţa de a-i vorbi. – Nu ştiu ce e cu mine. Am încercat să fac ceva în seara asta. Nu am reuşit. Îmi arde capul iar, îmi vine să fug, să fug de oraşul acesta câmpenesc. Aici mă întâlnesc prea des cu mine însumi, o provocam eu. – Din ce cauză? mă întrebă absentă. – ??? … Viaţa e prea scurtă pentru unele visuri, iar dacă eşuăm, timpul e şi mai grăbit faţă de dorinţa noastră de a repara, de a ne redresa. Mergeam tăcuţi şi fără grabă. Din când în când îşi sălta geanta pe umărul stâng şi ofta. – Stelele umblă perechi, nu-i aşa? Formează constelaţii, galaxii … Se uita pe cerul aproape acoperit. Departe, spre cealaltă margine a nopţii, acolo unde încă asfinţitul mai ardea prin păduri, zări câteva stele licărind într-o constelaţie. Îi urmării căutarea şi dădeam necăjit din cap. – Nu trebuia să-mi dau scrisoarea aceea, Grigoriţa. – Dar ce-ai fi vrut? Cartea de muncă şi cheia fericirii în noul tău drum? Colectivul nostru se învăţase cu tine, nu ai fost rău şi de aceea te-am mai aşteptat încă. Te-am mai aşteptat. Unii din colegii tăi de acum spun că nu te-ai acomodat şi că ai probleme de etică profesională. – Care colegi? Întreb înviorându-mă amuzat. – Profesorul acela de muzică, Theodor Burduhosu, om integru şi bun profesionist, zice că … – Voi oamenii ăştia, animaţi de gânduri nobile, vă cunoaşteţi bine. Nu-ţi face, dragă, gânduri negre, noi am cântat mereu pe partituri diferite. 121

122 – Unii au zis că e păcat să-ţi pierzi timpul cu alt drum, mereu alt capăt, când îţi vin toanele. Şi dacă nu-ţi dădeam scrisoarea, nu era totuna? Tot am fi ajuns aici, visând la o constelaţie anume sau la un alt, mereu alt capăt de drum … – Să nu fii atât de sigură de asta. Îmi pierise veselia ipocrită, entuziasmul spoit de amurgul timid şi parcă mă duceam în faţa judecătorului. – Mă întorc la serviciul de la autogară, încercam să o şochez, dar ea rămase lividă. – E prea târziu să revii la noi, lumea s-a mai schimbat şi oricum tu aparţii altui drum. Îţi miroase a fum de eşapament? Toane … Păcat, spuse schiţând un rictus străin mie şi înduioşător de trist. – Mă duc să-mi iau pâine, vorbi pierdută şi încurcată. Ajunsă în pragul magazinului, ezită o clipă, apoi îşi întoarse capul în unghi şi întrebă în aer. – Te-ai lăsat de pictură? Ori ai expus deja? Întrebase cu sarcasmul ei obişnuit. Gândea biata, că arta este o toană, ca boala sau viciul care se duce ca un vânt dacă vrei. A mai ezitat, în prag, să mă simtă cumva în urma ei. Întotdeauna vroia să fiu în spatele ei, să o urmez fără cârtire. A intrat în magazin singură. Eu am mers mai departe. Nu m-am uitat în urmă. Am ajuns iar la terasa unde îmi dăduse cu ani în urmă scrisoare, unde cu alt prilej îmi citise “Hora”, o tulburătoare poezie. Am trecut mai departe de terasa obsesiilor şi am lăsat în urma mea o umbră vagă. Cu o uşurinţă ciudată mă eliberam de trecut, de imputările eşecurilor şi obsesia comparaţiei. Parcă în urma unor forţe ale naturii mă năşteam pentru drumul început demult, din intuiţie, şi continuat prin instinctul de conservare, ignorând viaţa şi adeziunea falsă de la autobază. Acum, după atâţia ani, din vechiul colectiv nu a mai rămas nimeni. Se zvonise, că Grigoriţa, după ce îşi luase bacalaureatul prin câteva examene la un liceu industrial, avea de gând să se transfere la ziarul judeţean. În ziua împuşcării preşedintelui, Grigoriţa îşi luase un dosar de hârtii la nimereală de pe birou şi se postase în faţa microfonului din piaţa oraşului. În mâna stângă, strâns la piept, avea dosarul, mâna dreaptă o flutura în aer cu câteva hârtii, vânturându-le revoluţionar, avea un pas făcut înainte, capul dat pe spate, privirile în zările luminoase. Declara că e o poetă autentică, şi din cauza, ştiţi voi a cui, nu s-a putut manifesta artistic, 122

123 că vine din pătura cea mai de jos, proletară, că mai miroase şi acum a … şi că este îndreptăţită să … Şi s-a refugiat, ca şi alţii, la redacţia ziarului judeţean, ca ziaristă. Cei care au făcut “canalul” ca şoferi sau mecanici s-au pensionat în sfârşit, pe caz de boală. Ce a mai rămas? Numai drumurile colbuite ale ţării or mai şti de ei. Vântul bătea rece, tomnatic, în rafale grele. Ochii nu mă mai usturau. Mi se limpezeau de ceaţă şi ieşeam din bezna în care am orbecăit. Şi deodată mi-am dat seama că sângele ce năvălea în arterele mele îmi deştepta un sentiment uitat; mi-am dat seama, uşor zâmbind a izbândă, că iubeam oraşul acesta provincial mai mult ca orice loc, unde am trăit un timp, că m-am stabilit aici cu gând de statornicie pentru amintirea şi viaţa ce o voi trăi de acum înainte; iubeam mai mult ca oricând profesia mea, oamenii acestui oraş, care m-au format ca om pentru un oraş cu oameni. Priveam înainte, tot mai departe, acolo unde cerul cu pământul se uneau într-o ceremonie tainică. Mergeam pe drumul meu, alb şi drept, paşii ducându-mă spre femeia cu eşarfă albă, din vis, cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi prietenie a strângerii de mână, ca la începutul începutului. Mă duc să-mi iau pâine întâi.

123

124 OCHIUL Oricât de obosită eşti, mai ai puterea să gândeşti că dacă nu te va prinde somnul în câteva minute, vei măsura iar noaptea camera toată cu picioarele goale, lipa-lip, lipa-lip, până când, spre dimineaţă, o torpoare şi o imensă tristeţe să te cuprindă. Totul era nou. Chiar şi tu erai nouă aici, nouă mai ales prin tine însăţi, ceilalţi locatari nu ţi-au descoperit prezenţa. Asta era şi dorinţa ta, să găseşti o locuinţă într-un bloc nou, cu locatari aproape necunoscuţi, apoi să o iei de la capăt; dar aici ai vrea să uiţi ceea ce mereu îţi vine în memorie: înfrângerea. Se sparse în geam crudul ochi de lumină, iar tu, zăludă, îţi puneai jăratec în suflet; te uitai prin vizorul înceţoşat de prea multe amprente; dincolo pe coridor, aceeaşi pată vesperală pătrundea în tine cu repeziciunea unei suliţe aruncate între ochi. Iar ochii tăi ţi-s umezi şi buza rănită o ai de când te uiţi la oamenii care vin acasă, în seara sângerie, de la treburile lor. Tăcerile şi vorbele lor sunt calde, dar tomnatice şi sângele lor se insinuează în sus. Să iei un barbituric sau o cafea? Ori una, ori alta, au în esenţă acelaşi efect: să te drogheze, să-ţi fărâme clipa trează şi veşnicia somnului în mii şi mii de respiraţii bolnave. Nu, mai bine te chinui aşa, lipăind paşii pentru a obosi euforic de atâta mişcare. Până la urmă vei adormi cuprinsă de mirare. Câtă energie cheltuieşti pentru a părea victima unei singurătăţi ivite neprevăzut. Sună cineva? O fi televizorul care bruiază uneori pe noul canal. Ia stai, dar nici nu l-ai instalat. Sigur, sună cineva. O fi poştaşul? Dar de-abia te-ai mutat aici şi nimeni nu-ţi cunoaşte adresa. O fi pentru abonamente presă sau radio-tv? Cine să fie? Câteodată se aude în tine o voce care nu-i a ta. O să vină cineva după tine, dacă dorul sau dragostea par mereu prelungirea unei singurătăţi deşteptate în sângele tău? Sună. Nu deschizi. Nu cunoşti pe nimeni aici. Sună. Laşi să-ţi spargă în mii de bucăţi, torsul tăcerii din pereţi. Cine eşti străine şi de ce nu vorbeşti, dacă tot suni? Dar să nu te încerce prea mult cu tăcerile tale, pentru că ai putea să strigi până la exasperare, de ce te chinuieşte şi cine este şi ai mai putea 124

125 repeta până mâine dimineaţă, că nu eşti aici, să te lase în pace, că nu eşti acolo, în visurile lui! Nu mai sună! E târziu şi atât de linişte în jur, încât vecinii mai ştiu de cuvinte rotunde-n colţuri, în zborul răsucit din sufletele lor. Cauţi prin vizor chipul lui, dar auzi acea voce a tăcerii în tine pe care nu ai ştiut să o aperi. Sigur, s-a dat în dosul uşii şi sună exasperant. E un ochi uriaş în agonie, ochi mohorât, fără sânge, strivit peste tine. Aici necunoscutul te sperie şi te constrânge să-ţi pipăi tăcerea cărnii în lumina vesperală, dar nu-i poţi făgădui polenuri din lanuri neumblate, ci doar ascunsul tâlc al apei ce-ţi curge prin ţesuturi. Să plece! Ochii tăi nu ar mai cere alintare din vis, nu ar mai fi nevoie să strigi şi să-ţi descoşi cămăşile inimii. Măcar de-ar vorbi, măcar de-ar suna iar! Vocea lui ar fi o sămânţă din care va creşte o plantă, iar cuvintele – florile ei. Gata, e linişte în sfârşit! Dacă ar vorbi despre dânsul, i te-ai alătura, ca o femeie rătăcită ce eşti, prin dune de nisipuri fierbinţi. El e bărbatul, necunoscutul alături de care te-ai încălzit în astă seară? Dar e dincolo, în chemarea ta, cu un talger de visuri, în balans trecând desculţ pe o punte spre dimineţi fertile cu boabe de rouă – lacrimile tale nesărate. Plecă de lângă tine, despărţirea asta îţi seacă fântânile bogate, născând fiori ca umbra unei fiare ce-ţi lunecă prin sânge. Poate să nu fi plecat şi aşteaptă tăcut ca şi tine lângă uşă să-i deschizi. Yala pocni, deschizându-se. O femeie ridică un ghiveci cu un arbust exotic, abia îl putea cuprinde cu braţele ei butucănoase. Se cumpănea anevoios pe picioare, ca un vâslaş începător în barca pe valuri. Se întoarse scârţâind din articulaţii, se uită mirată la tine şi blajină ca o vacă scoasă primăvara la soare. Era înţepenită. Bănuiesc că ţi-o fi pus jăratec în suflet, blestemata asta de sonerie. S-or fi jucat copiii. Îşi ridică din nou pe burtă ghiveciul cu arbustul exotic şi păşea pe scări în sus, atât de anevoios şi ridicol pentru o fiinţă umană, de parcă o broască ghiftuită cu alge s-ar lăbărţa pe o piatră. Îşi întoarse capul pe gâtul gros, scârţâind şi întrebă: – Şi cum zici că te cheamă? Că eşti nouă pe aici. – Camelia … Bauciu. Cuvintele îi gâlgâiau în gât, năvăleau înăuntru, înecându-te. 125

126 DRUMURI Nervii mei arşi de oboseală pe cărările de traversare a câmpiei se confundau cu tolba cu săgeţi încinse ale soarelui. Zile întregi tăiam câmpia întreruptă de bălţi şi lungi şiruri de copaci. Eu târându-mă spre un răspuns? Spre o imagine anume? Tânjeam la locul, ori movila de unde să pot privi şi gândi la unirea şi echilibrul elementelor naturii? Ciocârlia învăţa, repeta înălţarea spre sine, până la limita de plutire a visului. Adierea de vânt stârnea miasme de rod dat în pârg. În paiul copt seva îşi întrerupea trecerea tainică spre bob. Eu singuratic trecând. Mă odihneam uneori şi meditam la elementele principale ale zilei cu care îmi răsfăţam toate simţurile. Dar de fiecare dată când începeam lucrul, era deja pe înserate şi-mi cădea capul în piept, greu de încărcătura de forme şi culori. Noaptea aveam vise din propriile mele amintiri. Viziunea anterioară părea ca un metal ruginit. Ar fi fost nevoie de mâna şi măiestria unui meşter, care şlefuindu-l, să-i redea strălucirea de început. Peste trecerea încurcată, durută a subţierii metalului ruginit, ciocârlia şi adierea de vânt se înălţau cu miasmele şi ceaţa într-o ceremonie tainică spre cer. Dacă visurile mele apar din necesitatea prezentului de a comunica cu viitorul, fără îndoială că amintirile poartă amprenta fiecărei clipe trăite. Amintirile năvălesc afară din mine, ca nişte izbucuri, rupând echilibrul. Ce-ar însemna oare, un lan de grâu fără ciocârlii şi adieri de vânt, iar seva trecută şi adunată mirific în bob, înainte de împlinire să aibă agonia scurgerii iminente şi implacabile prin firul de pai, înapoi în tină? Seara, o bătrână în faţa unei fântâni îşi dădu drumul la gură, dar până la urmă nici nu am băgat de seamă ce fapte a vrut să acopere cu vorbele ei întâmplătoare şi ascuţite. – Chiar nu auzi? M-am aplecat, am luat băncuţa, aproape putredă, de la poartă şi cu găleata plină cu apă, am intrat în curtea bătrânei. Ograda nu era împrejmuită, hotar făceau doar câteva coteţe pentru orătănii, un bordei şi o vatră veche pentru uscat fructe. Înainte de a lăsa găleata din mână, am vrut să-mi dau drumul pe spate în iarba cu romaniţă şi să-mi răcoresc şalele transpirate şi îndoite de căratul rucsacului burduşit cu toate cele de-ale drumului şi cu toate ustensilele pentru visat armonii în amiaza ireală. Bătrâna mă prinse de încheietura mâinii şi mă chemă în casă. – Vii de departe? – Nu există hotar de unde vin eu. Din zările de unde soarele se 126

127 naşte din mare. Adică din veşnicie, vroiam să glumesc. – Eşti poate prea obosit? Bătu-le-ar de drumuri …Dar ce, nu aveai tren cu care să traversezi ţara în lung cu treburi urgente sau pe bicicletă s-o străbaţi cu gând de hoinăreală şi popas? – Străbat treizeci, patruzeci de kilometri la zi, alteori … – Şi nu-ţi pare rău de timpul pierdut, mergând pe jos? — De vara asta în care am fost în drumeţii, condus de o dorinţă de a înţelege de ce am pierdut eu un anume timp şi de ce mă urmăreşte umbra lui pe toate cărările, nu-mi pare rău. După câteva oftaturi, mă lăsă singur în ogradă, se pierdu prin magazii şi se puse pe treabă. Scoase la iveală un hârleţ. — Uite, îl arunci primăvara, când ai terminat săpatul, într-un ungher cu păianjeni, şi când ai nevoie de el, caută-l, l-a luat naiba. Unde-i fă, Mărie? Nu-i la Saveta de peste drum, că a terminat de săpat după ce au trecut toate sărbătorile Paştelui şi au venit apoi ploile acelea lungi de mai? Cine mai ştie? Mă pot înşela aşteptările. Dispăru iar şi scoase un coş de nuiele. Aproape aceleaşi vociferări, dar mai puţin suspinate. – Că am rămas singură şi … S-a uitat lung la mine, nu cu ciudă, nici mirare, ci mai degrabă să caute o asemănare între mine şi feciorul ei, între ea şi mama mea. Se uita în continuare în ochii mei şi nu mă compătimea pe mine, ci dincolo de mine, pe mama mea. I-am povestit pe scurt că am fost crescut la leagănul de copii din Giuleşti, că după ce am făcut armata, am început lungul drum al căutării rudelor mamei mele dispărute după arestare, prin anii cinzeci. Pe tata l-am găsit, dar se descotorosea de mine, dându-mă pe mâna miliţiei, nu ştiu ce tot invoca de fiecare dată. Unele hârtii îmi atestă baştina prin părţile Buzăului, la Jirlău sau Filipi. Investigaţia mea nu ducea nicăieri, iar foştii puşcăriaşi din vremea aceea îmi spuneau că mama ar fi prin puşcăriile Aradului sau Timişoarei, alţii, că nu au mai auzit de ea. După ce m-am însurat, am mai lăsat-o cu căutările, că prea eram luat de treburi. Bătrâna mormăi ceva despre bunăvoinţă şi răbdare. Suspina, lăsându-şi pleoapele în jos. – Eu maică, drept să-ţi spun, am umblat destul, că Jirlăul sau Filipi sunt ici, la o aruncătură de privire, nu am auzit de numele Stan sau Dioganu. S-o fi oploşit aici cu împroprietărirea din ’46? Parcă mai ştii? Apoi nu a mai fost nevoie să mai pună nici o întrebare, a oftat tot ce merita ştiut, ofta necăjită, cu suspine cum nici nu-mi închipuiam mai 127

128 prelungi. – O pornisem la drum la o vreme când pare-se am devenit eu însămi, dar bătrână şi singură, străină de propria-mi viaţă. De obicei bătrânii îşi dezmorţesc oasele la soare pe bancă, eu, singură am luat-o la drum. Ochii bătrânilor sunt lăcrimoşi, cu privirea îndepărtată şi detaşată de lucrurile şi oamenii din jur; ochii mei străluceau curat ca stelele noaptea, după ploaie; desluşeam drumul fiului meu, înstrăinat şi independent şi făceam punte peste şanţul ivit între noi şi peste tăcerea lui de o viaţă. Din drum mă oprisem la parapetul unui pod. Rămâneam acolo rezemată aproape o zi întreagă. Închideam ochii minute în şir. Oamenii care treceau pe lângă mine credeau că am aţipit şi că din clipă în clipă aş putea cădea în apă. Tumultul apei mă fura în vâltoare şi cu greu mă agăţam cu privirea de maluri. La plecare mai priveam o dată apa care venea din necunoscut, apa care trecea pe sub arcada podului şi prin arterele mele, ca un fior tumultuos şi straniu spre alt necunoscut. Mă cuprinse o oboseală blândă, dar neliniştitoare. Cât de chinuitor e să te gândeşti la timpul care se scurge invers. Scoteam fotografia lui din boarfele mele din traistă; cartonul galben al fotografiei începea să reflecte un buchet de raze în ochii mei decrepiţi, până când imaginea acestei pete albe intra în mine, să ajungă în trecut, pe drumul sângelui. Îmi calculam popasurile până la el din nevoia de amintire. Voiam să ajung seara la el, dar nu obosită, nici el nu trebuia să afle de oboseala mea, de frământările mele. Toate aceste stări îl nemulţumeau profund, de când era mic. Îi plăcea să mă vadă dreaptă, cu faţa plină de sănătate, să nu fiu suferindă sau apăsată sufleteşte. Îmi lipeam nasul şi fruntea de geam, se vedea destul de bine în cameră. Era cu femeia lui. Vederea lui trezea ceva tainic şi miraculos în mine. De când nu-l mai văzusem? – Stinge lumina şi bagă-te în pat, e târziu, zise femeia. – O sting, da’ mai lasă-mă. Nu mi-e somn, spuse el. – Cum vrei. Dar de câteva zile îi dai înainte cu teoriile tale, cu jocul cuvintelor tale. El se îndreptă spre uşă să o deschidă. Mă cuprinse atunci o amorţeală şi am lovit geamul cu capul. Scurt. Nu m-a auzit, nu m-a văzut. Respiram adânc, lângă zid. Nu doream să fiu prinsă în curte, pândind pe la ferestre. De obicei astfel de oameni sunt introduşi în casă de stăpân pe uşa de la bucătărie să li se dea un blid de mâncare şi un pat într-o cămăruţă, dar eu nu vroiam nici de mâncare, nici odihnă pentru că nu mergeam mai departe. Eu 128

129 vroiam să intru prin uşa din faţă, să fiu primită ca un oaspe de seamă, la vreme de seară. Să fiu primită de fiul meu. Stinse lumina, dar eu îl mai simţeam plimbându-se prin cameră. E bine că-l frământă ceva, îmi ziceam. Peste noapte va avea un somn liniştit. – Aşa eşti tu, şi alţii şi-au bătut capul cu probleme din astea şi tot degeaba. Au îmbătrânit şi au avut şi ei un rost până la urmă. Viaţa trebuie trăită fără prea multe întoarceri. N-ai făcut tu lumea, n-ai s-o îndrepţi tu. Hai odată în pat, că mâine dimineaţă plec, vorbi iritată femeia. Câteva momente nu am mai auzit nimic. Aveam certitudinea că au hotărât să se culce. Trăiam sentimentul de laşitate şi neputinţă de a-i bate la uşă; la uşa fiului meu, pe care nu-l văzusem de o viaţă. Student la medicină în ultimul an, plecase în războiul din apus. După demobilizare l-am găsit într-un spital din Târgovişte, maturizat peste vreme. Privindu-l, îmi zic că pecetea maturităţii lui a persistat peste timp, rămânând acelaşi om, fără vreo vârstă anume. Mă înduioşa sentimentul că pândesc pe la ferestre şi nu am curajul să pun piciorul în pragul casei lui. Dezlipindu-mi fruntea de fereastră, geamul a pocnit. Făcusem un mic zgomot ce mă dăduse de gol. Eram hotărâtă să plec aiurea şi să revin a doua zi pe lumină. Dar nu mai aveam putere, înlemnisem de spaimă. A ieşit în prag şi se uita în jur; murmură: Cine-i? Mă luă de mână şi mă duse în casă. Mă ajută să mă dezbrac de hainele groase şi prăfuite şi mi le aşeză pe scaun, lângă perete. Mă pierdusem cu firea. El continua să mă privească; în aceeaşi secundă începu să vorbească, dar îi tremurau fălcile de emoţie şi frică. Cuvintele îi erau fără noimă şi în rostire se încurcau în gesturi. – Mama Maria, a exclamat el liniştit şi uşurat de vreun gând anume. Atunci mi-am dat seama că eram contrariată: m-a uitat sau nu m-a uitat? – Mama Maria! Stai pe scaun, uite ici, lângă mine, vorbea afectat. – Tu? Cum o duci? Văd că stai bine, îl întrebam. – Am greşit că nu ţi-am trimis vorbă niciodată, că nu m-am întors să te mai văd. – Nu, Pamfil, nu ai greşit – Oare putea fi altfel, mă întrebă. – Dacă te-ai fi întors după un an sau doi, după cinci sau zece ani. – Sau … Începui să plâng uşor. Mi-am scos o batistă din sân şi-mi ştergeam ochii aproape uscaţi. Bătrâneţea şi grijile m-au făcut înţelegătoare. Mă 129

130 gândeam uneori că, dacă i-aş fi spus să plece în lume, să-şi caute steaua drumului său, nu ar fi ascultat. Dacă i-aş fi spus atunci, uite, suntem la o răscruce de drumuri, unul la dreapta, altul la stânga, el mi-ar fi răspuns: dacă tu mergi la stânga, eu o iau la dreapta. – Nu, nu putea fi altfel. Fiecare cu drumul lui, vorbeam liniştită, dar nu dezamăgită, nu cu regret. Faţa lui se tulbura şi mai mult. Parcă era în faţa judecătorului. Apoi a tăcut, iar femeia aceea avea să-l mâne de ici-acolo, să se culce sau să se hotărască să facă ceva, dar în linişte, pentru că ea trebuie să se odihnească. M-am întins într-un pat proaspăt aşternut. Ajunsesem oare la capătul drumului? Aşa o fi oare? Câtă oboseală! Să nu le murdăresc cumva cearşaful, mă gândeam. Ce albe! – Mai vorbim mâine, i-am spus femeii, care nici nu s-a deranjat să se scoale de sub plapumă. Gândurile se împrăştiau ca un stol de lăstuni speriaţi. Simţeam cum se întunecau zările, ochii deveneau reci şi sticloşi; picioarele erau năpădite de gângănii ce se urcau odată cu sângele la piept. Alunecam spre dincolo. Spaima mi-a fost rece şi nu mai aveam putere să le spun. Perna era moale. Vroiam să mă ridic, să nu dorm. Capul se cufunda într-un strat de flori îmbătător mirositoare. Toată viaţa mea visasem să am flori la orice ocazii; flori albe, roşii, albastre, flori pentru toate drumurile lumii străbătute de fiii noştri înstrăinaţi. Vroiam să mă ridic … Simţeam cum se întunecau zările, ochii deveneau reci şi sticloşi; picioarele erau năpădite de gângănii ce se urcau odată cu sângele la piept. Alunecam spre dincolo. Spaima mi-a fost rece şi nu mai aveam putere să le spun. Perna era moale. Vroiam să mă ridic, să nu dorm. Capul se cufunda într-un strat de flori îmbătător mirositoare. Toată viaţa mea visasem să am flori la orice ocazii; flori albe, roşii, albastre, flori pentru toate drumurile lumii străbătute de fiii noştri înstrăinaţi. Vroiam să mă ridic … Am zăcut apo bolnavă la pat nu ştiu cât, că eram în alt anotimp când am deschis ochii. Casa era goală. Nici o voce de bărbat, nici o mână şi paşi de femeie şi cel mai rău ca toate păcatele, nici joacă şi râs de copil. Cât am bolit, am fost dusă în altă casă, la oameni necunoscuţi? Într-o zi am bănuit o vagă mişcare. Mă prefăceam că dorm şi stăteam la pândă, cu ochii abia mijiţi. O bătrână, cam de seama mea, îşi târşâia papucii prin curte. Avea în mâna uscată şi înnegrită un blid de mâncare. Când se apropie de patul meu, deschideam ochii şi-i şopteam că mă pot scula de acum înainte. Nu puteam şti dacă este mirată de ridicarea de pe patul de boală, în schimb 130

131 îmi zise că ştia cu o zi înainte. Şi cel mai tare mă durea cu arsuri la inimă, că mă lăsa singură, fără să mai pot scoate vreo vorbă de la ea. M-am ridicat şi dus la fereastră şi-i urmăream drumul prin curte, târşâit, apoi în uliţă. Case noi construite, luau locul celor vechi, din chirpici. Se pierdu după o cotitură, unde casele păstrau arhitectura mahalalei. Privirea mea rămânea agăţată de poarta pe unde plecase bătrâna infirmieră. Mi-am strâns lucrurile, le-am îngrămădit în traistă şi eram gata de drum. Bucuroasă că m-am însănătoşit şi recunoscătoare bătrânei că m-a îngrijit, aveam nevoie de câteva lămuriri pentru a-mi recăpăta puterea să fac primii paşi spre casa mea. Era o toamnă bogată ca asta şi vremea culesului. Nimeni nu trecuse în ziua aceea prin faţa ferestrei mele, să pot la nevoie să pun întrebări. Seara auzeam clopote bătând pentru mort. A venit apoi bătrâna cu blidul de mâncare la mine, sus în odaie. – Piţigoi s-a dus. Dumnezeu să-l ierte. – Dumnezeu să-l ierte, am făcut câteva cruci pentru mort şi pentru iertarea păcatelor lui. Am împins mâncarea mai încolo. – Mi-i de-ajuns cea de dimineaţă. Mă uitam în ochii ei şi nu reuşeam să-i prind privirea întristată, să le pot da o culoare, vreo trăire interioară. Durerea mea era lipsită de cusur şi izbucnire, însă deodată lacrimile, din nişte sipete ferecate de mulţi ani,năvăliră dezordonate, inundând o disperată clipă a distrugerii, a zădărniciei umane. Am bănuit la început că-i omul ei şi i-am spus că merg şi eu să-i ajut. Începea să-mi sărute mâinile, fără să o pot opri. Ţi-aş povesti despre Piţigoi, de singurătatea de dinainte şi de după moartea lui, pe care am studiat-o cu o curiozitate rece, ca pe un lucru ce îl ţii în palmă şi-l învârţi pe toate feţele; despre trupul lui aşezat într-o groapă, nu prea adâncă, ce mustea a apă. Ţi-aş povesti, dar singurătatea dusă dincolo de moarte nu o mai poate ostoi nimeni. Îmi ziceam atunci, că voi închide ochii şi eu fără să spun nimănui nimic. Dar asta înseamnă să lupt mereu cu singurătatea mea, să o înfrunt cu conştiinţa mea, fără să mai caut consolare. Între timp aflasem că femeia care mă îngrijise, îl oblojise şi pe Piţigoi, fără să i-o ceară nimeni, şi că o cheamă Filofteia maica şi că se trage de prin părţile … Dar ce să-ţi mai spun, că mi-am dat curând seama că inima mea nu mai era în coşul de nuiele din pieptul meu. Inima părea un şobolan căzut într-un hârdău, care se arunca în sus, disperat să iasă afară. Apoi o tăcere nemărginită în faţa unei asemenea întâmplări. Peste capetele noastre se stârni o boare de vânt. Pe cine putea să mai trezească din dureri 131

132 şi ofuri? Eu că am aflat până la urmă ce om e fiul meu, ea că … of, of … fireşte, nimic, nu-i după ea, nimic. Sau poate că are şi nu-şi aminteşte, a fi vreun motiv venit dincolo de ea, de voinţa ei. Îi vin în amintire doar imagini dintr-o puşcărie. Doamne, ce păcat o fi având nefericita? Îmi zise într-un târziu că, în definitiv, e fiul meu şi totul se poate ierta, pe când … Nu am mai dat ochii cu feciorul meu, cu doctorul Pamfil Bauciu. Maica spuse că-mi veghease disperat agonia şi bolirea, respiraţia şi bătaia inimii neconsolate. Până la urmă, mi-a zis printre sughiţuri bătrâna, doctorul Bauciu fusese o dată însurat şi de tânăr îşi neglijase nevasta şi copilul, la început din cauza serviciului, apoi începuse să bea, dându-se drept ratat, ca să nu fie înscris în partid şi să i se dea funcţii politice. Pe urmă, cu strămutarea în colonia asta, Mlaştina, şi-a compus singur poveşti despre el şi plecarea nevestei lui, despre moartea copilului, că ar fi avut un accident la capătul podului din Valea lui Stamate. Dar timpul acesta cine l-ar mai putea cumpăra cinstit? În favoarea noastră. Toată bunăvoinţa, toate părerile lui de rău, erau acum prea târzii. Apoi boala aceea urâtă, căreia i se mai spune ciroză, ca o plantă otrăvitoare. Aflase de venirea mea, că-i calc urmele, îmi spunea maica Filofteia. Oricâtă intuiţie şi bunăvoinţă a avut, nu a scăpat de agerimea minţii mele încă neadormite. A doua zi i-a făcut papucii femeii închiriate ca un obiect cu ora, bine plătibil. A recunoscut, cred, în mintea lui că nu mai are nevoie de aceste ultime înscenări. La ce-ar fi folosit osteneala? L-am învăţat să iubească adevărul cât de păros şi de urât ar fi, viaţa cu frumuseţile şi dihoniile ei, înainte de a iubi sensul ei. L-am avertizat că, dacă dragostea de adevăr şi de viaţă piere, nici el, ca om şi ca medic, nu va avea nici un sens. Dar a presimţit că-i voi cere socoteală şi-i voi aplica sentinţa. Şi a plecat, lăsându-mă singură din nou. Bătrâneţea, drumul meu până la el şi timpul cât am zăcut sub îngrijirea lui, chiar dacă nu am ştiut, mi-a dat dramul de lumină şi înţelepciune pentru a înţelege firea şi menirea unui medic, să se îngrijească mai mult de bolnavi, decât de familia lui. Dar acest medic este şi fiul meu şi lacrimile mele de dor şi aşteptare, de singurătate şi îndoială le pot numi şi lacrimi de mulţumire pentru că şi-a urmat destinul. Maica Filofteia sughiţă, mai spuse ceva gângăvit, neînţeles, şi mă lăsă singură până la urmă. Bătrâna Maria îmi vorbi până aproape de ziuă. Se scula la marginea patului, se închina şi mulţumea lui Dumnezeu că a lăsat oamenilor speranţă 132

133 şi cale de întoarcere. Se băga în pat şi ofta că uitarea nu ar trebui binecuvântată de Dumnezeu. Am lăsat uşa deschisă şi am ieşit în ogradă; mi-am desfăcut rucsacul şi mi-am aşternut în pâlcul de romaniţă, pentru somn. – Vei fi având şi tu multe păcate. Şi cred că nu dorinţa găsirii mamei te mână la drum, ci zadarnica zbatere de a regăsi prima formă a prieteniei şi dragostei pe care tu, ca orfan, nu-mi închipui să le fi realizat vreodată,să le fi avut. Sau poate personalitatea ta rănită undeva, accidental, din vina cuiva sau a ta … Dacă mâine, mă gândeam, în loc să o iau pe cărările câmpiilor, maş opri din drumul meu, n-aş muri din asta, ba dimpotrivă, aş simţi nevoia să împlinesc unele tablouri, să clarific unghiul şi jocul de linii din alte câteva crochiuri. În pictură timpul de creaţie se împarte în două: unul de contemplare, altul de execuţie. Dar orice meditaţie trebuie să producă un rod material, altfel pictura ar rămâne un vis, o iluzie şi nu o împlinire. Nu pot hoinări la infinit, astfel aş trăi într-o infantilism estetic, iar maturizarea înseamnă să ajung la o înţelegere a subiectului înainte de a începe un tablou. Şi observ că tocmai maturizarea estetică este treapta care îl înalţă pe pictor şi-l deosebeşte de un turist îmbătat de frumuseţile naturii.

133

134 PUNTEA ŞI CELĂLALT DE DINCOLO Apa Dunării clipocea molatic, undele îşi frângeau unghiul de cheiul înalt. Aburul matinal şi fumul străzii pătrundeau în încăperile neaerisite. Sala de aşteptare mirosea a transpiraţie, a ţigară ieftină şi DDT, iar fotoliile erau îmbătrânite şi scârţâiau. Casa de bilete se deschise la ora cinci; coada era deja formată. Nimeni nu mai ieşea din rând, niciunul nu se mai alătura. Din vociferările câtorva călători înţelegeam că la cursa de şase treizeci era un anume număr de bilete, niciodată unul mai mult sau mai puţin şi de aceea întârziaţii nu-şi mai făceau iluzii. Geamul ghişeului se lumină, un mic zgomot de clempuş stârni o foială în sală, vociferări şi căscături. Se auzi vocea guturală a funcţionarei, care anunţa numărul de locuri rezervate la cursa de dimineaţă şi invită călătorii să păstreze linişte şi să pregătească bani potriviţi. În acel moment de foială, apa fluviului ajunse să-mi ude tălpile fierbinţi, transpirate şi umflate de neprimeneală şi oboseală. Molateca alunecare a mâinilor pe lângă trup a fost întreruptă de bâjbâitul unor degete străine şi moi. Mă avertizau, mă căutau, mi le prindea pe ale mele, moment de respiraţie întreruptă, moment confuz şi hazliu, sfârşit în consoane dezbrăcate de nerăbdarea vocalelor ţâţâite. Văd ceasul de perete, sus, mototol, ţăcănind agale, gâfâit, rămas în urmă cu câteva ture pe cerc. Avea un aer de fiinţă neajutorată şi nefolositoare nimănui, iar strădania de a termina maratonul de noapte şi de a ajunge pe lumină la locul şi timpul potrivit meridianului îţi stârnea un sentiment de respect faţă de măruntaiele şi acele lui ruginite şi îmbâcsite de praf şi de pânze mici de painjen. O strângere tăioasă de mână, pe sub bara de metal, mă aduse în fire. Atunci a apărut el. Şi o voce blândă, ca o rugăminte. – Îmi iei şi mie un bilet? – Îţi iau, dar dă-mi banii, îi zic. Oamenii l-au smuls de lângă mine şi l-au aruncat în stradă. Vociferau despre etică şi făceau mult tărăboi pe muţenia mea. – Laşule,om de nimic, omidă care sfidează opinia publică. În cele din urmă, respiraţia mea reveni la normal. Dar mă usturau nările de aerul închis din sală, de praf şi de sudoare. Cu dosul palmei mă ştergeam la nas, la ochi. În mână aveam două bilete plătite. Gestul părea a spune: Hei, cetăţeni, vedeţi cumva ce am la ochi de nu văd drumul să ies 134

135 din rând? Am mers printre călători, târşâind după mine rucsacul burduşit cu lucruri trebuincioase ori aiurite, bune la ceva odată, anume. – Am luat două bilete, unul pentru acesta micu’, rucsacul, altul pentru ciolanele mele încă nefrânte de oboseală sau de parii unor nătărăi. Lumea se uita la mine, ţâţâind. – În rucsac mi-am burduşit sufletul şi vreau să-l duc la pierzanie, cu toate amintirile troienite de umbre, continuam eu. Gest nervos, involuntar, ca o descărcare, ca o revendicare a dreptului meu la replică. – Pare nebun şi viscolit de aiureli şi totodată destul de sigur pe el şi conştient şi continuă să se amuze pe seama noastră, se auzea în urma mea. Lângă uşă, omul care mă acostase în faţa ghişeului, mă prinse de mână, să-i dau biletul. – Poftim, ia-l, dar dă-mi banii. Ţi l-am luat până la capăt, nu ştiam până unde mergi. Gestul lui timid se frânse în refuzul meu. – Nu, nu omule, banii întâi şi pe urmă biletul, da ce-i la mine, casă de binefacere? Mă strângea de cot şi-mi urmărea reacţiile. Stătea lângă mine de câteva minute, dar nu-l luam în seamă; nu-l întrebam unde merge, cu ce scopuri, de ce nu avea bagaje, de ce era îmbrăcat atât de sumar. Ooo, dar aici ar putea avea dreptate, era vară, şi o bluză, un pantalon acolo şi nişte sandale scofâlcite şi prăfuite ar fi fost de-ajuns. Dar să fi avut, ca tot omul, o sacoşă în care să pună o bucată de pâine, o sticlă cu apă de băut şi de stropit un obraz în mijlocul arşiţei. Dar el nimic. Ce-mi veni mie aşa deodată să-l iau împrejur? Stătea lângă mine şi cursa NAVROM îl ducea până la capăt. În satisfacţia lui de a merge până la capăt, disimulată într-o furie inofensivă, bine ascunsă, se lupta cu nepăsarea mea. Ca şi cum un pact între mine şi el se stabilise acolo la ghişeu, pe tăcute, el mergea alături de mine, inundându-mi ochii cu întreaga lui înfăţişare, dar şi sufletul cu cauza lui câştigată. Încetul cu încetul rebela mea nepăsare se sparse şi arse într-o strângere de mână. – Hai omule bun, dă-mi biletul, ţi-l plătesc la capătul drumului. – Ce-ţi pasă, cu sau fără bilet, văd că mergi într-acolo, răspundeam zâmbind uşor. Trăsăturile feţei lui mi se păreau cunoscute. Să fie şoferul de pe GAZ-ul miliţiei care l-a luat pe tata din poarta spitalului? Cu o mie de ani în urmă? În ceea ce priveşte, l-aş fi acceptat sporovăind despre vreme, 135

136 despre caniculă şi aglomeraţie, să filozofeze despre fluviul ce intra liniştit în veşnicie, despre orice, dar el tăcea. Într-un târziu i-am dat biletul, poftim omule, ia-l, e al dumitale, mototoleşte-l, pune-l la pălărie, dar văd că pălărie nu ai. Pe canicula asta să nu ai pălărie, păi, se poate? Nu ştiu din ce cauză nu l-am putut privi în ochi; lumina lor era umilă şi ştearsă şi din pricina asta vocea mea devenea arţăgoasă şi nervoasă, tăbăcită de nerăbdare şi prejudecată. Ia mai lasă-mă în pace, omule, dă-mi biletul, na biletul, de parcă acesta ar fi un buletin de identitate. Strădania mea de a-mi ascunde ieşirea nervoasă a fost inutilă. Spuneam totul despre mine, fără să povestesc nimic. De unde să încep cu întrebările? Măcar un reper. Mut nu era, călător da, cu acceptul meu tacit, puşcăriaş ieşit din detenţie, om bătut de destin, împins de împrejurări misterioase la drum? Tot gândindu-mă, am adormit, dar din fiinţa mea acrită începea să picure şi să se adune în inimă, sevă amară de invidie, ură ascunsă şi dorinţa urgentă de a ne despărţi drumul la prima intersecţie. Când m-am trezit din somnul scurt şi profund, îmi dădeam seama că genunchii îmi erau mai uşori şi picioarele se bălăbăneau în voie. Am tresărit, rucsacul lipsea. Omul îl aşezase în plasa cu bagaje şi-mi zise că oricum acolo-i locul lui şi că, dacă l-ar fi lăsat la picioarele mele, m-ar fi incomodat vizibil. Pe tot traseul nu l-am văzut picotind, citind sau sporovăind cu cineva. La un moment dat l-am invitat la o felie de slănină şi caş cu roşii. – Mulţumesc, nu mi-e foame, noroc că am mâncat aseară mai devreme, îmi răspunse uşor stânjenit, dar ironic şi până la urmă acceptă invitaţia mea, fără să-l înghiontesc a doua oară. Am mâncat în linişte, bărbăteşte, aşezat. Gesturile îi erau largi, întreaga lui ţinută avea aplombul şi dezinvoltura unui om trecut prin viaţă şi cu ceva experienţă. Şi deodată, o inspiraţie amplă, ca înaintea unui start sau uşurarea de un gând ascuns. Începu blând, fără să-şi dea importanţă, să vorbească. Era vocea lui şi parcă nu era a lui. Ce viaţă o fi avut? El care?... Întâi îmi spuse că venise să-şi dea băiatul cel mare la liceul de marină şi că, după ce-l văzuse reuşit, se întorcea cu grabă, acasă, după acte şi adeverinţe. – Dar vezi, omule bun. Biletul acesta pe care e scris NAVROM şi ruta, distanţa şi costul, este actul meu de identitate, acum şi aici. Buletinul de identitate, banii, ceasul şi o geantă de voiaj i le-au 136

137 furat seara, câţiva inşi, fără să fie bumbăcit prea mult. Mă întrebă dacă plec sau vin din concediu, şi ceru permisiunea să-l las să ghicească meseria sau profesia mea. Că-s pictor? Oho, dar îs mare barosan, păi, d-aia omule, cunoscuse el la o mânăstire din Moldova, doi pictori care, lucrând la interiorul unei biserici, un anotimp cât ţinuse frunza verde, ridicaseră bani frumoşi de la preasfinţitul. Sigur, rucsacul meu era plin cu lucruri de vacanţă, nu pentru serviciu. Dar el o luase înainte şi vorbea despre pictură, ca o femeie despre lucrul ei de artizanat, bine ştiut şi făcut. – Eu nu pictez biserici. Eu caut un om, un om anume, despre care am auzit sau am visat. Îmi caut o identitate estetică. Deşi îmi povestea destule, nu se lăsa descoperit. Ori nu eram eu suficient purtat prin lume, de nu ştiam cum să-l prind? Aş fi vrut să-i văd privirea ridicându-se în mine. A întors capul spre mine şi a zâmbit maliţios. Faţa măslinie, suptă, cu riduri proeminente şi uscate în jurul gurii şi ochilor, deşi tristă, radia izbândă, împlinire mai aproape ca niciodată. Insistam să-mi vorbească despre el, dar până la urmă, tot eu eram acela care mă destăinuiam: uite, acesta sunt, spune şi tu cine eşti, nu mă mai ţine încordat. Pendulam în dorinţa de a mai aţipi câteva minute şi posibilitatea de a afla câte ceva despre acest om reapărut în viaţa mea. Era Ilarie Evghenie, securistul … Iată-mă ajuns cu foşnet şi tăcere la porţile cătunului natal, înjunghiat de insomnii şi întâlniri cu fantome din copilăria mea. E vorba de Ilarie miliţianul, dar şi de drumul în căutarea mamei, dispărută de mulţi ani, în urma unei arestări; dar în paralel, subteran, de căutările mele artistice, în lumea picturii. Drumul meu e un drum invers, e o întoarcere la mine însumi, o continuă căutare a ceea ce bănuiam că există aiurea, în viaţa unor oameni simpli, dar datornici timpului tocmai prin trecerea lor tăcută. Mirosul de pai copt şi de bob de grâu dat în pârg îmi spunea că am ajuns într-o arie de la marginea unui sat. În prima noapte am dormit aici. Peste praful îmbâcsit în haine se aşternea acum pleava paielor. Viermuiala din arie îmi lumina faţa, iar eu le mulţumeam oamenilor că nu mă băgau în seamă, în graba lor, dar care fraternizau cu mine, cu straiele mele colbuite, cu bătăturile picioarelor mele. Lângă hârdaiele cu apă mi-am instalat trepiedul şi am început să-mi prepar vopselele. Până seara am realizat doar câteva crochiuri în cărbune. Vopselele rămăseseră neatinse, uscate. Reacţia afectivă la senzaţiile vizuale, sensibilitatea ochiului la 137

138 culori şi forme, precum şi memoria imediată îmi erau confuze şi atenuate de osteneală sau de lipsa de pricepere. În schimb, mă înviora gândul că aveam o oarecare îndemânare a desenului. Nu aveam educaţia ochiului de a percepe culoarea, forma sau elementul dominant al obiectului privit. Eram derutat şi speriat, de aici neputinţa sau sărăcia în a organiza, analiza şi concepe un tablou în mişcare. În lanuri de verdeaţă mi-am făurit visuri despre viaţă, iar în lanuri date în pârg, visurile se întorceau sub formă de amintiri. Le-am descoperit dincolo de conştiinţa mea mult mai târziu, când mirosul prafului şi mirajul paşilor intrau în mine cu toropeală şi gust de sare. Se topeau în mine şi mă târau spre fântâna unui deşert imaginar, cu încăpăţânarea unui om care refuză să gândească din teama că va fi contrazis. Golul se instala în mine autoritar. Colbul se scurgea printre degete, măsurându-mi eşuarea în deşertul fierbinte, unde amintirile se decolorau, spre a le pierde apoi iremediabil dincolo de azimut. Într-o noapte, o reverie răvăşită a trecut prin mine ca o pasăre de pradă. Râul copilăriei şi al adolescenţei mele cobora ca un torent impetuos, primăvara, ca după un mare dezgheţ. Voiam să trec pe malul celălalt al apei, dar puntea care fusese bine fixată în stâlpi, pe albia aproape uscată, devenea acum fragilă şi din clipă în clipă putea fi luată pe sus de valurile tumultuoase. Cineva mă aştepta de partea cealaltă, cineva totuşi cunoscut, dar greu de desluşit prin ceaţa vâltorii. Eram eu acela – jumătatea mea? Sau mama mea? Mama mea. Am făcut primii paşi pe lemnul punţii. Sloiurile de gheaţă şi cioatele izbeau cu putere puntea şi-mi îngreunau trecerea spre malul opus. S-a auzit o bufnitură, apoi o pârâitură puternică. S-a rupt oare puntea? Am alunecat oare în vâltoare şi m-am înecat? Simţeam doar că mă clatin spre un hău umed şi fără lumină. Celălalt individ de la capătul punţii mi-a văzut şi mi-a urmărit oare căderea, care mă sărăcea de tot ce mai aveam: visuri, amintiri, credinţă şi speranţă? Dar mai aveam puterea să gândesc la hotarul prăbuşirii totale, dacă puntea mai exista acolo sus, deasupra mea şi a tuturor lucrurilor. Mai aveam timp să bănuiesc: mai rămâne oare şansa de trecere? Cu un vis rătăcit a năvălit în mine apa cu toate gunoaiele şi îngrăşămintele şi forţa ei expresivă şi amintirea şi dorinţa, ca şi speranţa de întoarcere. Am ajuns să mă întorc la ceea ce am fost şi la ceea ce am visat în lanul de verdeaţă şi să înţeleg cauza a tot ce m-a împins până aici, în lanul dat în pârg, gata de secerat. 138

139

PARTEA A DOUA

ÎNTOARCEREA LUI ADAM

139

140 STROPI DE LUMINĂ Lui Alexandru Dioganu i s-a întocmit foaia medicală de transfer într-un spital de profil hematologic. I-au dat două zile de învoire pentru a-şi pune la punct unele treburi acasă. Medicii spuneau că această mică fereastră de libertate îi va face bine, după vestea proastă a rezultatului anatomopatologic. Maşina lui Pamfil Bauciu care îl ducea casă, mergea în linie dreaptă, rar pendula la stânga sau la dreapta, depăşind sau ocolind câte ceva pe drumul singuratic şi mohorât de toamnă. Motorul era bine reglat, mormăia rotund, doctorul nu mai avea altceva de făcut, decât să-şi întreţină maşina, cumpărată cu câţiva ani înainte de pensionare. În dreapta lui stătea Camelia. Amândoi crispaţi şi marcaţi de prognosticul bolii lui Alexandru. – Luăm vreun pasager pe drum? Poate mai discutăm despre vreme. Dar el nu răspunse nici cu vreun gest. Stătea într-o rână, în colţul canapelei, puţin aplecat, lângă geam. Privirea i se agăţa de orice lucru sau reper ivit în cale. Dar toate treceau. Se refugiau în trecut. Cu cât privea mai mult în zare, în depărtare, dealuri, case, ape şi poduri, reperele se mişcau relativ încet şi se întipăreau în memorie. Poate că ar trebui să se gândească la viitor, să-şi facă planuri de durată. Dar ce planuri să-şi mai împlinească, gândi el, dacă toată viaţa lui a fost supusă unui program de reprimare, de umilire şi de stârpire a realităţii lui sufleteşti? Să fi avut acum, prin absurd, forţa fizică, ce planuri ar mai putea să-şi întocmească, dacă voinţa lui este concentrată pe identificarea cauzei bolii şi vindecarea ei? Viaţa lui a fost o pendulare dintre trecut şi prezent. A înaintat pe un drum cu paşi mărunţi, vrând să-şi făurească o existenţă sigură. Când credea că ajuns în locul îndreptăţit să privească la creanga cu rod, s-au amestecat toate. După obţinerea proprietăţii mamei sale, Margareta Stan, boala a avut o evoluţie neaşteptată, apoi a dat buzna Grigoriţa din nou în viaţa lui, acutizând situaţia lui. Traversau un pod peste Siret. Camelia întoarse capul şi privi pieziş, discret, peste umăr, apa murdară şi molatecă a râului. Pe cafeniul apei o întâlni pe a lui Alexandru, rece, tulbure şi mâloasă. Ajunşi în Buzău, doctorul Bauciu vru să tragă la el acasă. Aşa se înţelese cu Camelia, să-l poată avea sub observaţie medicală. – Mă duceţi la mine acasă, zise Alexandru. Ceilalţi nu s-au împotrivit, au schimbat câteva priviri semnificative. – Treceţi mâine să mă luaţi? Camelia deschise portiera, iar când ridică privirea o văzu pe 140

141 Grigoriţa, ivită în pragul casei. Se opri intimidată. Doctorul Bauciu îl însoţi până în casă, mai zăbovi un timp acolo. Grigoriţa rămase ţeapănă în uşă, fără să-i bage în seamă, dar neslăbind-o din ochi pe cealaltă. Camelia se refugie în maşină şi-şi băgă degetele în ochi, să-şi înfunde izvorul lacrimilor, izbucnit din sentimentul de deznădejde, neajutorare şi ciudă. Îşi zicea că nu e posibil să fie adevărat. Nu o ironie a sorţii, ci o bătaie de joc. Cum e posibil ca un om care s-a luptat atâţia ani să iasă din cerc şi după ce a scăpat la libertate, se strâng alte cercuri, ba chiar renasc şi cele vechi, izolându-l, mutilându-l ca o lepră, se văieta în mintea ei. Despre ea nu putea plânge, deşi trăise şi ea într-un univers relativ limitat, rareori se simţise supravegheată şi dirijată. Momentele de singurătate au fost estompate de afecţiunea mamei sale, Nastasia, dar şi de căldura sufletească, deşi episodică, a doctorului Bauciu. Se gândea la Alexandru, o încerca acelaşi sentiment de deznădejde şi de ciudă, că s-a asociat cu cine nu trebuia la un asemenea drum. Doctorul Bauciu se întoarse. Urcă în maşină, rămase câteva clipe cu cheia în contact. Se uită în urmă şi o văzu pe Grigoriţa nemişcată şi sfidătoare încă în prag. Învârti o dată cheia, dar o aduse la poziţia de oprire, simulând o defecţiune. Mai trase o privire în urmă şi porni motorul. Când maşina se urni, apăru la câţiva paşi, neauzit, Alexandru. – Nu-ţi face probleme, doctore, o să supravieţuiesc, îi zise şi îl bătu cu palma pe umăr. – Am uitat scrisoarea asta pentru Camelia. Nu-i un sfârşit, nu-i un adio. Sper că va înţelege, pentru că într-o zi voi sta de vorbă cu ea pe îndelete, îi zise din nou doctorului, ignorând-o pe Camelia. Ea stătea cu fruntea rezemată de bordul maşinii şi cu degetele băgate în ochi. Lacrimile-i curgeau prin palmă spre cot, în jos. – Ai grijă de Camelia, are nevoie de mai multă îngrijire decât mine. După ce maşina ieşi din curte, Alexandru se întoarse în casă. O rugă pe Grigoriţa să-i facă un anume bagaj de întoarcere la spital. – Ce ţi-au găsit? Care e stadiul bolii? – Nu-i nimic grav. Doar o … nu-i decât un reumatism acutizat. Nuţi face gânduri. – Mielom de măduvă e reumatism? Zise sarcastic Grigoriţa. – Se putea să nu umbli şi acolo după mine? Se pare că a ta a fost ideea învoirii mele pentru două zile, acasă. Acum înţeleg de ce doctorii spuneau că soţia mea este distrusă psihic şi că venirea mea acasă ar fi mai mult decât necesară, pentru a pune nişte lucruri la punct. De ce nu stai 141

142 cuminte? Ştii că eşti ridicolă? O lăsă singură şi se duse în magazia cu lucrurile sale. Răscoli tablourile, cutiile cu ustensile şi vopsele. Lângă un perete erau mai multe rame decât în mod obişnuit. În uşă se ivi Grigoriţa, avea mâinile puse în şold şi părea pornită pe scandal. – Vreau să te asigur că poţi conta pe ajutorul meu. – Sunt convins, spuse el absent. – În legătură cu tablourile, vreau să-ţi organizez o expoziţie, ca o încununare a talentului tău şi de ce nu, ca o consolare pentru timpul cât ţi-a mai rămas de trăit, spuse rar şi convingător femeia din prag. – Eşti sigură şi de una şi de cealaltă? – Cum adică? Se încurcă ea. Dar, hai să fim măcar o dată realişti, încerca ea să-şi recapete siguranţa de sine. – Totuşi îţi mulţumesc, dar ai răbdare până mă întorc din spital. – Dacă te mai întorci, zise sec Grigoriţa. Acolo, omule, se stă mult, dacă mai sunt şanse de liman, dacă nu, vii acasă şi-ţi pregăteşti pentru marea trecere … – Nu m-ai dezamăgit niciodată, de ce ai face-o acum? A doua zi doctorul Bauciu şi Camelia au venit să-l ia la spital. Alexandru se aşeză în acelaşi loc, pe canapeaua din spate a maşinii. – Pe Camelia o laşi acasă, doctore. Ar fi un supliciu nemeritat pentru ea, să mă însoţească. Camelia se întoarse şi-l privi nedumerită, încurcată. – Aş vrea să te însoţesc. Să te ajut cumva. Poate nu-ţi dai seama. Observând răceala celuilalt, zise: – Bine, cum spun cei mai mari. – Aş fi bucuros să-mi faci o vizită la spital după zece, douăsprezece zile, dar până atunci avem nevoie de timp pentru a ne vindeca rănile în tăcere, singuri. O privi în ochi, fără nici un gest de emoţie trădat şi continuă. – Odihneşte-te, pentru că avem un drum cum nu-ţi închipui de lung la întoarcere, pentru reîntâlnire. Camelia coborî din maşină. Seara, la vizită, medicul de salon îl consultă cu multă atenţie. Doctorul Bauciu aştepta în picioare, lângă uşă. Medicul îi spuse să nu plece, să discute despre bolnavul adus. Studiase cu o zi înainte foaia medicală de observaţie, transferată de la chirurgie. După ce consultă toţi bolnavii, medicul îl invită pe doctorul Bauciu 142

143 în cabinet, pentru a discuta nestingheriţi. – Vă rog, domnule doctor, permiteţi-i bolnavului să ne însoţească. Medicul de salon schiţă un gest de refuz, dar acceptă până la urmă. Îl întrebă dacă primele simptome au apărut după explozia nucleară din ’86. – Dinainte de ’86? Se miră medicul. Răsfoi din nou foaia de observaţie a bolnavului Alexandru Dioganu, apoi pe îndelete, îl consultă încă o dată. Se aşeză iar la birou şi, după ce reciti analizele medicale, îi spuse doctorului Bauciu, ignorând prezenţa bolnavului, scurt, cu un rictus de siguranţă, dar şi de satisfacţie profesională: – Diagnosticul, fiţi sigur de asta, nu se contestă. Dar boala lui iese din tipare şi poate fi o reacţie de automutilare, din lipsa voinţei de a trăi. Organismul lui nu mai reacţionează la stimuli şi trebuie să facem ceva să se trezească. Altfel, strădania noastră va fi inutilă. – Asta-i părerea dumneavoastră, nu un diagnostic categoric, spuse supărat doctorul Bauciu. Medicul de salon se încruntă arogant, se scuză că mai are şi alţi pacienţi şi îi lăsă singuri în cabinet. În primele trei zile i-au adus mâncarea la pat, deşi a protestat la decizia medicului, se simţea umilit în faţa celorlalţi bolnavi care se puteau deplasa. A patra zi nu a mai suportat izolarea în salon, a luat pe un halat şi un fes de lână şi s-a strecurat pe furiş în curte. Afară, deşi nu ninsese, era un frig umed, pătrunzător. Băncile erau pustii şi pline de promoroacă. Coborî treptele clădirii, privi în toate părţile, încotro să-şi îndrepte paşii, de la picioarele lui plecau trei, chiar patru alei spre alte secţii ale spitalului. Urmări cu atenţie traseul şi linia aleilor, încrengătura lor, observă că este un circuit închis, ca într-o sinapsă neurală. Nu se putea astfel. Coborî şi se îndreptă spre locul unde se înnodau toate aleile. Se trezi în pragul bisericii Sf. Spiridon. În mijlocul sinapsei era simbolul ocrotitor creştin al bolnavilor. Intră în biserică. Era pustie la acea oră matinală, candelele şi lumânările nu erau aprinse. O femeie făcea curat. El puse o monedă într-o cutie de lemn, luă două lumânări şi înaintă spre icoane. Se uita stânjenit în jur, să nu deranjeze. Făcu câteva cruci în faţa altarului. Nu-i venea în minte nici o rugăciune, dar nici în sufletul lui nu-şi punea vreo dorinţă. Privea în ochii din icoana Maicii Domnului şi deodată privirea lui se întoarse în el fierbinte. Lacrimile îl podidiră, dar nu avea senzaţia plângerii de durere. Era o senzaţie de descărcare a unui izvor zăgăzuit de o 143

144 viaţă, neprimenit şi nepurificat. Maica Domnului i-a dat un semn de speranţă şi de sprijin şi i-a mai dat lacrimile pentru a spăla ceaţa ce-i despărţea. Acum putea privi în sufletul său prin ochii icoanei, putea să vadă în jur o realitate imperceptibilă ochiului neinstruit. Făpturi de lumină albastră şi albă îl înconjurau şi-l protejau. Rămase în faţa icoanei până ce izvorul lacrimilor se uscă. Atunci a mai privit o dată icoana în ochi, lucid, şi a murmurat: Călăuzeşte-mă Doamne, după voia ta. Se întoarse, ceru de la femeia din biserică o cutie cu chibrituri şi se duse în locul unde se aprind lumânări pentru vii şi morţi. Aprinse una pentru cinstirea Maicii Domnului, cealaltă pentru însănătoşirea tuturor bolnavilor. Când se întoarse afară pe alee, avu o părere de rău că nu pusese lumină şi la candele. La poarta laterală a spitalului, era o cişmea cu apă rece, care curgea permanent. Îşi târşâi paşii până acolo. Întârzie până la amiază pe lespedea ei. Întindea mâna veştedă în şuvoiul apei, care se împrăştia în rozetă, deasupra gurii de canal. În stropi se răsfrângeau difuz razele de soare. Urmări drumul apei, dar şi cel al stropilor de lumină până în marea cea mare. Ajunse la un promontoriu şi se revăzu într-o statuie cu mâna întinsă, din palmă ciugulindu-i păsări albe, grăunţe de lumină. În spate avea ţărmul, ca zid şi condamnare; la un ţipăt de pasăre imaginea se voala şi în valul de aer reverberând de arşiţa orizontului, apărea silueta lui Dreyfus. Apa cişmelei îi şipotea în stropi printre degete. Asistentul medical îl privi intrigat pe bolnav. Îi spuse că îl caută medicul de salon. – N-ai îngheţat, omule? Dă-mi mâinile, să ţi le încălzesc. Palmele bolnavului erau fierbinţi, deşi le ţinuse în apa rece ca gheaţa. Îşi târşâi paşii prin iarbă. Treptele le urcă anevoios, nesigur din genunchi. La spate avea braţul protector al asistentului medical. – Nu trebuia să ieşi, ce-i spun doctorului? – Dar ce-ai vrea să-i spun? Oricum, e mai bine, m-am liniştit.

144

145 PECINGENE PE SUFLET Seara medicul a rămas mult timp în salon şi a făcut foile de observaţie la trei internaţi după amiază. Alexandru Dioganu dormea profund, deşi era oarecare mişcare în salon. Mâna dreaptă o avea pe frunte, acoperindu-i ochii, iar cea stângă pusă pe sub flanela de corp, pe piept. Respira liniştit. Medicul ajunse la el cu vizita medicală, dar nu l-a mai trezit, zicându-şi că va reveni mai târziu. Dar ajuns la uşă îşi aduse aminte că nu mai poate reveni şi se hotărî să vorbească cu bolnavul. Se duse din nou lângă Alexandru, se aşeză pe marginea patului, îi trase uşor mâna de sub pătură, i-o aşeză pe lângă corp, îi luă mâna dreaptă pentru puls. Se uită la faţa bolnavului, urmărind micile tresăriri al muşchilor feţei. – Vroiam să vorbesc cu tine. – S-a întâmplat ceva? – Nu, totul e aşa cum ştii, dar vezi, nu ştiu ce voiam să-ţi spun. De fapt poţi merge la sala de mese, să mănânci. Dar mare atenţie, fiindcă oasele tale au tendinţă de topire. A tras pătura de pe el şi l-a ajutat să se dezbrace. I-a controlat inima cu tensiometrul, şi ficatul cu spina prin palpare. Pielea bolnavului era înroşită, puţin denivelată şi catifelată. Bolnavul avea o senzaţie de ceva uscat şi aspru la pipăit. – Nu vă îngrijoraţi domnule doctor. M-am fript cu palma. Vedeţi că roşeaţa are forma palmei. Mi se întâmpla uneori şi înainte de internare, arsura persistând câteva zile. O fi din cauza toxinelor din transpiraţia palmelor. Medicul îi luă palmele şi le studie. – Nu-s transpirate, zise, sunt doar fierbinţi. Se uită la faţa lui. Aici forma palmei, cu degetele răsfirate, se observa mai puţin. – Mâine vom discuta despre asta. Nu mi-ai spus nimic despre arsura provocată de palmele tale. Plecă îngândurat şi preocupat, dar în următoarele zile nu a mai reluat subiectul discuţiei. A continuat să-l consulte cu atenţie şi să-l ţină în observaţie. Rămânea tăcut şi îngândurat în prezenţa lui. După o săptămână îi spuse asistentului, să-l sune pe doctorul Bauciu de externarea lui Alexandru Dioganu. Dar bolnavul aflase prin alte 145

146 canale de informaţie şi a dat cu o zi înainte buzna în cabinetul medicului de salon. – Nici vorbă, nu-ţi pot face externarea până nu vine însoţitorul tău. – Atunci … se zăpăci bolnavul. – Nu mai insişti, nu? Bolnavul se descurajă, îşi pierdu euforia plecării şi deveni apatic dintr-o dată. – Ei, ce-ai tăcut acum? Îl încurajă medicul – Nu o să vă întreb cât mai am de trăit, pentru că nu îmi veţi spune. Deşi unele calcule şi statistici medicale dau un pronostic de două, trei luni de zile, fiinţa mea nu percepe încă sfârşitul drumului. – Să vii la control după trei luni. Atunci vom putea discuta despre ce este vorba cu adevărat. Deci, trei luni … – Trei luni, e mult, dar alteori mi se pare puţin. Uneori cred că viaţa a stat în loc şi aştept să vină judecătorul meu, alteori simt că o ia năvalnic din nu ştiu ce cotloane ascunse, năpădindu-mă cu clorofilă şi jerbe de lumină. Atunci ştiu că trebuie să merg înainte, mai departe. Dar balustrada de care mă ţin pare mereu ruginită şi fragilă şi se rupe, căzând odată cu mine în hău. Refac mental imaginea, dar bara aceea rămâne nesigură, dacă nu chiar gata de prăbuşire. După intuiţia şi ştiinţa mea, medicamentele, îmi vor fi inutile, dacă nu chiar dăunătoare. – Dacă ai voinţă să treci pragul celor trei luni, vei trăi încă trei luni, însă mai bine, dacă vei trece hotarul altor trei, şase sau nouă luni, îţi va fi mai bine şi te vei elibera de psihoza unei boli, despre care nu pot să-ţi spun nimic cu certitudine acum. – Deci, voi trăi obsesia multiplului celor trei luni. – Poate reuşeşti să te detaşezi de importanţa acestui număr şi să ieşi din criză. Eu aşa cred. După amiază, medicul de salon nu veni la spital, avea un seminar cu studenţi. Bolnavul Alexandru Dioganu profită şi de lipsa asistentului medical care răspundea de el şi solicită externarea de la asistenta de serviciu. Biletul de ieşire din spital era întocmit şi semnat, aşa încât, cum le luă, îşi făcu bagajul, dornic să se întoarcă acasă cât mai repede. Până la gară obosise. Multe trenuri erau suspendate. Era grevă. Un gust amar de lehamite îi invadă sufletul. Peronul şi sălile de aşteptare erau arhipline. Lume obosită şi ponosită de drumuri. Copii mucoşi şi flămânzi, bătrâni moţăind pe bagaje, o şleahtă de ţigani traversând grupuri compacte de oameni, făcând pârtie printre ei şi chinuindu-i. Prin difuzoarele gării o 146

147 voce plictisită şi guturală îşi cerea scuze în numele greviştilor pentru suspendarea plecării trenurilor. Se gândea, neajutorat, încotro să se ducă, unde să se întoarcă. Pe înserate, unii pasageri s-au dus să înnopteze, alţii care erau în tranzit, şi-au pregătit cu resemnare locul într-un colţ de peron sau în sala de aşteptare. La intervale de timp, treceau printre ei taximetrişti sau şoferi de ocazie pentru căutare de clienţi. Se ghemui şi el lângă un grup de moroşeni. Îi plăcea vorba şi compania lor. Se simţea în siguranţă. Un timp a moţăit. Către ziuă urmărea linia ferată până se pierdea în ceaţa şi smogul oraşului. Lumina galbenă a becurilor se reflecta palid în luciul şinei. Soarele se ivea printre blocuri învelit în valuri de ceaţă şi fum. Vroia să vină în întâmpinarea soarelui, dar dădu la celălalt capăt de linie de o haltă singuratică. Aici spiritul lui coborî din tren şi-şi urmă amintirile. Terminase armata şi mai trecuse o dată pe la tatăl său, Costache Vartolomei, şi pe la mama sa vitregă. Trecuse doar să-i vadă, aşa fac militarii după ce-şi termină stagiul, îşi vizitează rudele, iar dacă nu au, pe vecini sau prieteni. Alexandru Dioganu se desprindea din întuneric cu pas alungit, înainta spre poarta dinspre drum, dar mirosul din curtea murdară, căldura, gunoiul carbonizat îi întoarse capul şi privirea. Deşi paşii îl duceau mai departe, privirea rămase pierdută în beznă, chinuitoare în ropotul bătăilor inimii şi dureroasă, pe moarte, ca un nod în gât ce stătea ţeapăn şi uscat. Gâtlejul acesta era mai sensibil la o bătaie a inimii, decât la toate preumblările paşilor şi vălurile colbuite ale vântului. Cu un deget îşi mişcă pălăria pe fruntea rece şi udă. Şerpuind se strecura mirosul acru de pământ, după el. “Fireşte, cred că nu mai poate fi vorba de o întoarcere; aş putea să rămân veşnic cu nişte detalii despre încăpăţânarea mea de a mă căţăra pe mormanul de gunoaie şi deşeuri de tablă şi cauciuc, să privesc peste gard la iarba pârjolită, la ramurile pomilor înnegrite de funingine. Să privesc spre grădina de zarzavat invadată de deşeuri, să visez la grădinile suspendate ale Semiramidei şi la primul om care a lăsat jos armele rudimentare de vânătoare, spre a face unelte pentru truda pământului. Pământ virgin. O clipă am avut impresia că acel om, devenit zeu al agriculturii, a rămas unde fusese întotdeauna. Dar vocea din mine spunea că mă voi întoarce mereu după el. Părinţii mei, aproape vitregi şi străini mie, râd de mine. Au găsit un moment decisiv să ridiculizeze slăbiciunea mea de a avea pământ şi de a-l 147

148 cultiva, de a-l îngriji şi a-i recolta rodul. Să mai persifleze acum pentru indiferenţa mea, stârnită până la urmă, pe care ei mizaseră atât de mult.” Perdeaua tremura la geam. Ochii mici întredeschişi, gura strânsă de dispreţ şi ură se bănuiau după acel văl de întuneric. Poarta clănţăni rece şi indiferentă. “Ea mă va ajuta să pun stavilă şerpuirii mirosului ce se ia după mine. Universul unde mi-aş fi schimbat poveştile şi jocurile copilăriei cu visurile mototolite de febră ale adolescenţei. Mai am o idee vagă despre acel război neînţeles. Întotdeauna întâmplările neplăcute au fost destrămate înainte de a se lipi de epidermă şi suflet”. Gândea că, până la urmă, trebuie să plece din casa asta. Întâi pe la colegul şi prietenul său David Cârligeanu, unde ar sta un timp. Nu-şi făcea nici un plan precis. În plecarea asta îşi căuta puterea de a fi curajos? I se părea că a denaturat ceva din ceea ce trăieşte acum? Se întoarse cu întrebarea şi cu gândul la prima lui ceartă cu tatăl său şi la zilele cumplite pe care le-a trăit de atunci încoace. Simţi mirosul palmelor ce le luase de la Costache Vartolomei în minutul de răfuială şi de confruntare. “Îmi doream să uit totul despre mine, despre alţii, eram hărţuit de un adevărat coşmar. Să uit. Şi apoi, mai aveam ceva cu viaţa. Ratasem ceva. M-am izolat. Au venit rupturile şi durerile cele adevărate. Vânzoleala a fost într-adevăr uitată. Am început să mă caut. De undeva se ivi cineva şimi întinse o mână. A urmat lupta, competiţia, munca, reintegrarea. Oameni, lucruri, evenimente au intrat şi au trecut prin mine, în viaţa mea, toate la timpul şi netimpul lor, ca într-o baracă de şantier. Multe au venit cu mine, multe a rămas dincolo de baracă, că nu-mi găsesc eu însumi locul. Dar tot multe au plecat sau au rămas alături de mine, nemulţumindu-mă, hărţuindumă. Am fost eu acela? Aşa trebuia să fiu? Sau am fost împins de frică să urmez drumul unui destin? Şi într-adevăr am uitat. Dar cât de absurd şi de ridicol par acum şi mă cuprinde o stare de moleşeală înduioşătoare”. În inundaţia de tristeţe se strecură o barcă pe furiş, plină cu bucurii adevărate sau inventate de el însuşi. Împinse cu vârful piciorului piatra care l-a lovit, de dincolo de gard. Iarba de sub ea se ridica tremurat la loc. Încotro s-o iau ? Unde să mă întorc ? Un cer de omidă în care mă spurci şi ai suflet de lut. Om de ... om-idă. Vorbele lui Alexandru străbăteau aerul din faţa porţii şi apoi trecură peste gard în ogradă, căci numai acolo erau urechi să le asculte. Şoseaua era melancolică şi pustie, prăfuită şi neîngrijită. Venea de dincolo de gard, o voce ca o reverberaţie prin aerul timid şi puţin nuntit de zarzării îmbrăcaţi în haină albe. Păşi pe podeţul din faţa 148

149 porţii. Un pas pentru repaos şi destindere. Nu era în acest gest nici înfrângere, nici pornire şovăielnică. Voise să înceapă desigur ceva, un lucru sau o vorbă, dar văzu scrise pe poartă, cu cretă albă, verde şi galbenă, cuvinte porno. Se înciudă. Cută între sprâncene, degete strânse în pumn. “Eh, nişte puştani de-a şaptea, au auzit şi ei nişte vorbe de adulţi şi ca să le poată rosti, le-au scris întâi pe gard de scândură nouă”. “Că mă, bine zici, omida-i făcută să spurce gardurile, după ce s-a hrănit cu verdele plantelor”. Din fundul ogrăzii se auzi zgomot de poloboace, care erau scoase goale la lumină. “Păi, ce fel de domn mai eşti şi tu, de laşi ţiganii lui Haralambie săţi lungească bărbăţia pe garduri cu cretă albă şi dâre greţoase de melc ?” Aerul amiezii era călduţ. Pe lângă ostreţe se înălţa miros de iarbă şi urzici. Dincolo, peste poartă, năvălea în rotocoale, înecăcios ca un fum, aer de beci insalubru,de varză dubite şi murături stricate de căldură. “Un aer în care poţi să arunci cu pietre”. Continua gândurile. „Dar eu ştiam dintr-a întâia. Aveam o învăţătoare tare urâtă şi slabă, puţea a alcool rafinat şi a ţigări Mărăşeşti. Ne bătea cu o nuia, scurt şi iute, repetat peste degete şi ne suduia că nu ştim să ţinem creionul. Linie, punct, linie, punct. Un rând. Trei rânduri oblice. Punct. Ne pocnea peste degete, tovarăşa intelectual. Ni se umflau mâinile. De frig, spuneam. Fugeam afară şi le frecam cu zăpadă. Dacă era … Că aşa merge briciul liniştit pe obraz, fâş, fâş. Intram pe la jumătatea propoziţiei. Creionul pe hârtie trebuie ţinut oblic cu degetele, ca briciul pe obraz. Că, bărbatu-meu, Mirică, frizerul, cum neted şi moale, ca un Dumnezeu … Şi învăţam frumos a scrie, neted şi moale, drept, oval şi cu punct ca frizerul Mirică. Era dulce şi bucuroasă ca un zvon de vrăbii dimineaţa, când ne vorbea despre briciul lui bărbatu-său şi mai ales că vedea paginile caietelor noastre scrise frumos, caligrafic, fără ştersături ori pagini îndoite. Ne apuca aşa, câteodată frica de ea când îşi scotea lucrul şi andrelele lungi. Tusea ei cu băşici de sânge şi duhoare de ficat ne băga sub bănci. În pauză, prin nămeţi de zăpadă, mâncam nuci cu pâine. Unul aducea de acasă pâine, altul, miez de nucă. În grădina vecinului se construia şcoala nouă, dar pe mine mă duceau la orfelinat. Spovedanie în faţa porţii? Un grai nou mă învaţă floarea zarzărului. De un damf din stupii desfundaţi înaintea ploilor chemate cu descântec, îmi amintesc, şi de zmee ridicate în copilărie şi de trofeul de mai târziu al examenului de absolvire împodobit cu vedenii şi icoane. Toată această ispravă se lăsa cu povară pe ochi şi fumul de bălegar uscat ce se ridica în mine, alunga ţânţarii 149

150 memoriei, dătători de febră şi teamă. E o minune această învăluire de abur şi fum. Această uitare”. Alexandru se întoarse în ogradă. Îşi făcuse loc printre poloboacele şi ciuberele scoase la soarele primăvăratic. „Ştii, tată, o pornisem de nebun, să te denunţ. De două zile mă chinui în faţa porţii. Încotro să o iau? Spre miliţie sau spre gară, să-mi caut cu prima înfiorare aburului şi zvonului de dimineaţă, drumul meu”. Costache Vartolomei termină de spălat butoaiele şi le rezemă de gard la un ochi de soare şi o pală de vânt. Scoase cepurile şi canelele şi le înşiră pe o scândură lângă treptele beciului. Cercurile ruginite şi pocnite le împinse lângă perete, făcând loc trecerii. „Pentru voi o fac”, zise. „Muncesc şi acasă şi la gostat. Nu mai am oră de odihnă. Nu ajung banii. Maică-ta vitregă, îi bolnavă. Ca mâine se duce sigur. Tu eşti ca prima sau ultima zăpadă, ori prinzi gheaţă la tălpi, ori te topeşti ca o răcoare în zare, dincolo soare. Mai ştii?” Tatăl se spăla într-un lighean de aluminiu. Mâinile până la cot îi erau roşii de moarea sărată şi dubită. Se frecă îndelung cu o cârpă uscată. „Alţii fură mai mult”, zise şi aruncă apa peste gard. Frunzele sunt mâncate de omizi, nervurile roase până la unghii, ce îs aceste vorbe? Şi ai atât de puţin timp să spui. Viermele e pe gura ta, sprijinit, atârnat de o aţă. Pas cu pas la fiecare pală de vânt, spre nimfă. E viermele celor mai multe chipuri de o clipă. „Alţii fură mai mult, repeta Costache, după ce îşi freca din nou palmele cu cârpa. Toţi fură. Dar eu mai puţin decât alţii. Asta e şansa mea”. „Cine îţi dă dreptul să fii văzut alături de tine însuţi în lanul de grâu, ori în cămara cu rod strâns cu trudă şi sudoare? Şi slavă Domnului, ce-ţi scapă printre degete, aduci şi acasă. Asta, zici tu, că nu pentru tine furi, ci pentru şefii tăi. Aici crezi că e scăparea ta”. „Dacă ei îmi spun să iau sacii din magazie şi să-i duc la şeful de fermă, la contabilă, ce pot face? Îngerul păzitor îmi dă târcoale”, continuă Costache. „Miza se dublează. Obligaţie, slăbiciune, obişnuinţă, cărăuşie. Alibi sau căpătuială?” îngâna Alexandru, găsind partea frumoasă a cărăuşiei. „În blândeţea albastrului, veveriţa căra nucile de pe o creangă pe alta. Eşti printre ei ca o coajă de nucă, un ciob, o aşchie. O suliţă a îngerului tău păzitor, împotriva norocului tău”. Îl uimise şovăiala ironică a tatălui său. Aaa, îşi dădu Alexandru cu ideea. Subiectul discuţiei lor era furtul. Dar mai furase furaje şi de la crescătoria de porci, şi alimente de la magazia gostatului şi nu fusese jovial 150

151 în nici unul din cazuri, ba din contra, era morocănos, suspicios şi foarte speriat. Spaima s-a consumat ca atare. Obişnuinţa pusese stăpânire pe sufletul său. Încrederea lui că nu ar putea fi prins de miliţie pe drum şi de aici înainte. Sus la câţiva metri deasupra lucrurilor, vântul bătea cu pumnul în tăblia târgului de vite; scurma nişte vorbe răzleţe, încă neadunate ori strânse într-o idee, şi le aţâţa, ca pe spuza unui foc, până ce suveicile flăcărilor intrau în forma şi semnul pleoapelor încrâncenate. Încheieturile animalelor mari, în cireadă spre staule, pocneau a lemn uscat şi gros. Era un du-te-vino lent. Costache Vartolomei mai lua câte un gât din sticla de rachiu. Strânse din ochi şi făcu gură pungă a dezgust. Tuşi. Împroşcă lichidul, având grijă să hârâie din gâtlej şi să scuipe apoi. Să scuipe uscat la început, apoi cu sânge şi pleavă. „Fir-aţi voi pleava … deşertăciunii … de paie. De pa-i-e”. Ridica sticla şi-şi uda din nou gâtlejul, cu ciudă şi invidie pe alţi băutori, care beau din poziţia culcat, fără să se înece în tuse. O bătu cu gest tandru pe etichetă, după ce-i trecu agitaţia tusei spurcate şi-i mai dădu câteva bobârnace prin aer, plin de satisfacţie. „Ptiu, ce mă înec în tuse şi bale la prima sticlă de rachiu luată pe un sac de tain”. Mai gâtui de câteva ori sticla în sus. „Dumnezeule, că multă plăcere scuipată şi durere ai rostogolit de-a valma în otrava ta” Căruţa era trasă între ţarcul cu porci şi staulul cu tauri de prăsilă. Calul era deshămat şi legat lateral, cu traista de ovăz în cap. Costache se ridică în coate, pe o rână, sprijinit de un maldăr de fân. Tuşi, alungând cu ciudă o mahmureală aşternută pe ochi. Făcu o mişcare cu mâna către capul calului, îi alungă muştele grase, de culoarea asfaltului. Calul, cu un fâşâit de coadă prin aer şi cu o bătaie de copită punctă semnificaţia gestului. Avea desigur multe de trecut sub tăcere şi calul, cu prevăzătoare grijă de alergător peste popasuri, în tovărăşia lui Costache Vartolomei. Amintirile lui Alexandru au voce de oameni, care se dezvinovăţesc în faţa tatălui şi a porţii, în faţa iubitei şi izvoarelor, şi fură o pânză de speranţă şi de credinţă pentru un catarg cu un steag de pace. Veni vremea lor. Şi trecu. Şi vocile se stinseră încet, dispărând nevăzut, ca o ceată de oameni plecaţi de la o adunare religioasă. Luau detaliile mărunte, concrete, din vârful bocancului, din vârful degetelor. Banale, necesare, hrănitoare. Aceste fâşii de irealitate grăbesc pasul, dând viaţă altei mulţimi de fiinţe cu umbre. Lumina cu umbra, pereche ce s-a născut neîmpăcată încă în el. Unele umbre se întorc din trecut de-a lungul liniei ferate. Amintirea izvorăşte, năvăleşte peste tot, inundând un peron ceţos. Mai rămâne pasul 151

152 să schimbe drumul luminat palid şi timid de un răsărit învăluit în ceaţă. Gara din alt oraş unde ajunsese cu o ocazie era luminată, dar pustie. Navetiştii umpleau peronul doar cu câteva minute înainte de sosirea trenului. Cu mâinile la spate, încleştate degete în degete, sub haină, Alexandru Dioganu îşi căuta pe câţiva zeci de metri de peron, tempoul de strunire a amintirilor. Dădu cu piciorul într-un mănunchi de frunze şi fire uscate de iarbă, până ce le aruncă pe şinele lucitoare. „Pecingine pe suflet, gunoi pe cărare”.

152

153 FUGA Grigoriţa nu-i mai spuse profesorului de muzică pentru ce motiv anume dorea să-i vorbească, fiindcă bănuia că vor fi inutile justificările şi motivaţiile ei în faţa intuiţiei foarte abile şi parşive, de copoi, ale acestuia. Păşea pe culoarul şcolii unde preda profesorul de muzică Theodor Burduhosu şi îşi pierdea siguranţa de altădată. De câtva timp traversa o stare de nervozitate şi de nesiguranţă, dar nu se gândea de unde, de când şi din ce cauză se manifesta. Acesta îi ieşi în întâmpinare. Găsi un colţ de hol unde să vorbească. În fundătura holului, gesturile ei deveneau stângace. Profesorul o încuraja să-şi dea drumul la suflet, să vorbească fără teamă. Femeia era preocupată să-şi stăpânească nesiguranţa şi să caute cuvintele potrivite rugăminţii ei, dar bărbatul îşi pierdu răbdarea şi luă poziţia lui obişnuită, de balansare în faţă şi în spate, cu piciorul drept de jumătate de pas în faţă, mâna stângă dată în spate, cea dreaptă ridicată din cot în sus. Se balansa ca un metronom, cu rupere de ritm, agresiv şi dezordonat, bărbia o dădea înainte şi înapoi, după mişcarea braţelor. Grigoriţa Dioganu îi ştia ticurile de la şedinţele de partid; gesturile acestuia nederanjând pe nimeni acolo, era un personaj straniu, care făcea parte din cadru. Acum ea era bănuitoare şi nesigură în faţa acestui păianjen de om care se hâţâia în faţa ei. Îi spuse până la urmă, printre sughiţuri, că vrea să scrie o recenzie, un articol la pagina de artă a ziarului, despre o expoziţie de pictură. – O expoziţie de pictură? Dar colegii tăi de la ziar te-au trimis la moarte. Ce ştii tu despre pictură? – De ce nu recunoşti că mi-am găsit până la urmă colţul meu în redacţie, îmi fac singură pagina socială şi din când în când mai am timp să scriu poezie. – Sau invers, ironiză celălalt, cunoscându-i resursele. Dar e bine că mai ai ceva de spus. De fapt, nici eu nu am dispărut când s-a dat cu praf în ochi. Fac educaţie estetică tinerilor muzicieni, invitaţi să orchestreze în localul meu, special amenajat. Şi, de ce nu-mi dai mie să fac recenzia? Cine e pictorul? Tu organizezi? Ai mână liberă la selecţia tablourilor? – Mi le-au luat deja, le-au selectat. Profesorul se opri o clipă din balansare şi o privi în ochi. – Trebuie să ţinem legătura, să nu ne împrăştiem la primul strănut, ca vrăbiile de pe gard. – Şi aşa … , vru să spună ceva ziarista, apoi după câteva încercări, 153

154 renunţă şi se întoarse spre ieşire. Rămase clipe în şir privind în urmă, pe coridor, dar nu vedea nimic din ce-i trecu prin minte. Se gândea la Alexandru. Dar nu acesta o urmărea. În schimb, la capătul celălalt, clipeau ochii mari şi urduroşi, şireţi şi parşivi ai profesorului de muzică. Prin lumina tăiată în fâşii de cercevelele uneia din ferestre, gesticula mâna lui. Grigoriţa se hotărî să aştepte. Încă o dată ar fi vrut să vadă în celălalt capăt de coridor pe bărbatul ei hulit şi împins, adus şi strâns în braţe şi iar umilit şi nebăgat în seamă. Dar îşi dădea seama că privirea ei se întoarse către el cu mult prea târziu, că Alexandru nici nu mai era aici, în această şcoală. Profesorul de muzică înainta anevoios, dar sigur şi răbdător. Fâşiile de lumină îi torsionau şi mai mult chipul turtit, păros şi bălos. „Ce pocitanie, ce homunculus”, îi trecu prin minte Grigoriţei. Strânse pleoapele, doar cu un fascicul de lumină să cerceteze coridorul din faţa ei. Îşi dorea să nu mai aibă în faţa ochilor imaginea acestui ins care o înfrigura. Reuşi să închidă de tot raza de lumină ce proiecta pe retina ochiului ei chipul omului ce înainta spre ea şi-l înveli în întuneric. Dar dincolo de ecranul interior apărea Alexandru în trăsături luminate într-o siluetă înaltă, dreaptă, cu capul uşor aplecat înainte, ca o discretă întoarcere în sine. Erau amândoi pe retina ei, dar despărţiţi de un hotar anume, amândoi predestinaţi să petreacă timpul printre elevi, Alexandru să-i înveţe, să-i ajute să se cunoască şi să se înţeleagă pe ei înşişi şi mediul în care trăiesc, celălalt, Theodor Burduhosu, să-i domine prin temperamentul lui belicos, trezindu-le în suflet tot ce este mai parşiv şi josnic, trăgându-i în mocirlă şi în întuneric după el. Profesorul se hotărî să o invite în biroul directorului, care nu era în şcoală în acel moment. Ajunşi înăuntru, Grigoriţa trase roată, uimită cu privirea, toată încăperea. – Ei, ce părere ai? O iscodi bărbatul. Devenise o modă ca în fiecare sală de clasă, birou sau cabinet să fie pusă o icoană creştină pe peretele de la răsărit. Aici, acest perete era acoperit de afişe şi postere cu formaţii de muzică rock, formaţii ce se lansau în localul de muzică şi dans al profesorului Theodor Burduhosu. – Ce părere să am? Ştii că omul nu se schimbă aşa uşor. În privinţa icoanei, măcar directorul şcolii e sincer. Văd că te agreează, de ai intrare aici. De mine, ce să-ţi spun? Sunt într-adevăr derutată. De la icoane şi măsura credinţei părinţilor mei mi se trage. O, nu te uita aşa frumos la mine, am avut părinţi, dar i-am renegat pentru credinţa lor, am fugit de acasă, crezând că voi ajunge cam în vârf, dacă mă las luată de şuvoiul de 154

155 apă. Dar am văzut că această apă era murdară, plină de gunoaiele lumii. Cum era jos în noroi, era şi sus în spuma valului umplut de gunoaie. Atunci m-am speriat. Să mă întorc nu mai puteam, deşi uneori ideea asta mă făcea să înnebunesc. Rău, cred că nu am făcut nimănui, decât lui Alexandru, pe el îmi era ciudă, pentru că-mi doream să fiu ca el. Era natural, aşa era matricea sufletului său, pe când în mine era sădit şi prinsese să încolţească sâmburele înstrăinării şi al nimicului. – Ce vorbeşti, fato, o ironiză Burduhosu. Lasă-mă să-mi imaginez dacă te pot descoperi. Ia loc, nu sta în mijlocul camerei. El se aşeză în scaunul directorului, luă un creion şi-l învârti între degete. O privi direct în ochi. – Te-ai agăţat în ultima clipă de mânerul vagonului. Respirai agitat, cu sughiţuri, ca după o spaimă sau o fugă, să prinzi trenul, probabil primul pentru tine, şi să scapi de ceva anume, imediat. „Nu mergi? Ţi-ai tăiat creanga de sub picioare! Nu mai eşti fiica mea! Te reneg, anticristo!” Vorbele, nu vocea celui care le rostea, îţi reveneau dureros în timpane. Ai refuzat. Prima dată în glumă. Ai uitat că tatăl tău nu glumise şi nu zâmbise niciodată cuiva din casă. Iar tu ai avut nechibzuinţa să-i spui că nu mergi la slujbele lor religioase. A doua oară nu ai mai glumit, dar tot nu te-au crezut. Îţi trecea prin minte gândul că te va bate zdravăn, cum o făcea el, dumnezeieşte. Îţi aminteai cum îl bătuse cu câteva zile în urmă pe fratele tău mai mare. Îi pusese găleata de tablă în cap. Din mai multe motive, dar probabil dibuiai numai unul: plânsul celui bătut să pară un boncăluit de vită însemnată cu fierul încins. Tatăl tău dădea cu parul într-o nebunească satisfacţie şi se ruga, aducând smerite şi miloase rugăciuni şi mulţumea în acelaşi timp: „Doamne, iartă-mă pentru vita asta rătăcită, dar am prins-o şi am să o dumnezeiesc până la urmă şi va intra în cârdurile tale, Doamne. Amin”. Şi lovea din nou, mândru de reuşita misiunii lui. Te pătrundea un fior de spaimă, ca la vestea că un şarpe veninos ar fi în sânul tău şi că nu te poţi descotorosi de el imediat. Dar ceva îţi dădea curaj. Poate că veninul imaginar descărcat în tine, sărat şi fierbinte. Aruncai hainele cât colo şi rămâneai în pielea goală. Suportai cu stoicism furia tatălui tău; între timp el obosise şi respira greu, astmatic. Cădeai aproape inconştientă, uneori te cuprindea spaima că nu vei rezista şi că până la urmă vei spune „Da” şi că pentru asta te va bate mai mult. Te va bate să nu greşeşti, să nu mai spui niciodată „Nu”, nici măcar în glumă. Dar, alunecând în ceţuri, mai încercai să te prinzi de braţul lui satanic, şi-l ironizai copilăreşte: „Şi bătaia e ruptă din rai”. Numai auzeai: „Las-o 155

156 bărbate, a înnebunit, a luat-o duhul”. Când te lăsau să te scoli de la pământ, îţi dădeai seama că poţi fi în viaţă, chiar şi după ce un mal de moloz să te fi prins sub el. Dar erai tristă ca după marile victorii. Şi cel care te bătuse şi mama care te lăsase fără ajutor şi apărare şi fratele care te invidia şi te admira în acelaşi timp, toţi ştiau că ai învins, că tu erai prima care pleca din clanul lor religios, prima, inevitabil, deschizând drum celorlalţi care nu au avut curajul să sfideze condiţia lor. Te temeai de fanatismul lor? Dar vroiai să ajungi printre oameni, să trăieşti cu ei şi să-ţi dai seama pe urmă de ce fugeai. Ţăcănitul roţilor de tren părea a-ţi face deosebită plăcere şi bucuria trăită te zăpăcea şi mai mult. Înjosirea şi umilirea, ca şi momentele de izolare nu erau decât un vis confuz de care vroiai să nu ţii seama în noul tău drum. Profesorul termină, observând că în acest timp ochii ei s-au înceţoşat şi pleoapele îi tremurau să ascundă izvorul lacrimilor. – Ei, ce părere ai? Încercă el să o aducă la realitate. – Ce să-ţi spun? Ştii că ai imaginaţie? Una morbidă, bineînţeles. Nu mi-am închipuit că poţi atât de tare să deformezi realitatea. Parcă ai avea în mână o bucată de lut şi cu uşurinţă ai modela din ea o mulţime de pigmei hidoşi. Cu mine a fost altceva, cu totul altceva, însă recunosc, simbolic sau în principiu, ai dreptate. Mi-a trecut prin minte să-ţi povestesc ceva din copilărie, din momentul plecării de acasă, dar am renunţat, nemaigăsind motivaţia developării filmului din trecut. Mi-am amintit însă de un vis memorabil, pe care nu-l pot uita şi gata. Profesorul întinse mâinile şi încercă să o aducă pe Grigoriţa, ocolind biroul, pe genunchii lui. Ea începu repede să vorbească, pentru a întârzia gestul bărbatului din faţa ei. – În noaptea de 16 spre 17 noiembrie, am avut un vis. Mă aflam într-un oraş de munte, pare-se Braşov, dar în vis se numea Oraşul Stalin. Era iarnă, cum sunt iernile ruseşti. Într-o intersecţie, spre gara Bartolomeu, pe un gorgan de zăpadă, un grup de oameni politici, format din două persoane mai înalte decât o statură normală, un copil de zece ani şi eu, adult. Fiecare avea în mână câte o carte de Kant, Nietzche, Hartman. Copilul a fost întrebat dacă a învăţat despre ideile filozofice ale celor trei autori. A răspuns cu neîndemânare. A ieşit nemulţumit din grupul nostru şi a alunecat de pe mormanul de zăpadă, în jos, de-a lungul străzii. Zăpada în acel loc era depusă în strat gros, de vreo patruzeci de centimetri şi copilul a făcut pârtie. După câteva clipe mi-am dat şi eu drumul la vale, pe burtă, iar cărţile de sub haină mă protejau de bulgării de gheaţă. În vale, în centrul 156

157 oraşului, l-am ajuns pe copil şi l-am luat de mână. Îi ziceam Vanea pe nume. Apoi m-am întâlnit cu profesorul de limba rusă, din şcoala generală, Goian Lascov, mort de vreo doi ani, care m-a întrebat unde mă duc cu Vanea Lenin de mână. I-am răspuns că îl ajut să ajungă acasă. Am vrut să-i văd faţa copilului, dar nu o puteam, avea căciula trasă pe ochi şi mergea numai cu privirea în jos. Profesorul Goian Lascov mi-a arătat pe unde să merg, ca să pot ajunge în cartierul lui Vanea Lenin, cartierul muncitoresc, cu numele de Steagu Roşu. Am străbătut bulevarde largi, luminate de becuri cu neon, stâlpi, apoi din fiecare intersecţie, o luam pe câte o străduţă din ce în ce mai îngustă. Dacă în centrul oraşului braşovenii erau îmbrăcaţi în haine de calitate, cu blănuri, căciuli şi gulere scumpe, aici în cartierul muncitoresc am început să mă alătur mulţimii de oameni sărmani, care ieşeau din fabrici şi se grupau în coloană. Urcam nişte trepte de piatră scobite de paşii miilor de oameni. Am intrat într-un bloc de locuit. Şi aici erau trepte roase, dar din lemn, aproape şubrede, cu balustrade soioase. Grupul de oameni deveni şi mai compact. Din urma mea veneau oameni şi mai sărmani ca ceilalţi, flenduroşi, ponosiţi, veşteji şi nespălaţi. Ferindu-mă de ei, l-am scăpat pe Vanea Lenin din mână, am stat locului o clipă şi am mai privit o dată în jur, dar oamenii care veneau necontenit din urmă îl prinse pe copil în mulţime. Unde intra această lume? mă întrebam. Am văzut un lift mare care îi lua şi-i ducea în subteran. Toată această mulţime nesfârşită de oameni, mi se părea străină de lumea mea şi am ieşit speriată în străduţă, apoi în strada mare şi la urmă în bulevard. Cât am stat cu Vanea Lenin în acel bloc cu mulţimea de oameni, înainte de a ne despărţi, mi se păruse că se schimbaseră polii pământului, că lumina soarelui nu-mi mai bătea în faţă, de la răsărit, de la est adică, ci mă ardea în ceafă de la apus. Mă întorceam cu faţa la apus şi vedeam noul soare. Oamenii care ieşeau în stradă, din case, din blocuri sau de la locul de muncă, îşi întorceau faţa spre apus, să primească lumina nouă în faţă. Unii se uitau miraţi, fără a înţelege un fapt împlinit, că polii pământului s-au schimbat, s-au inversat. Acei care nu acceptau schimbarea, mergeau pieziş şi se uitau la soare chiorâş. Îmi amintesc că, mergând cu Vanea Lenin pe străzi, mai citeam denumirile lor pentru a ne orienta. Îmi spunea: Curios că, după o iarnă cu ger de minus cincizeci de grade, se mai găsesc nume româneşti. Continua supărat: Să mergem pe staraia garada. Îi răspundeam că eu nu ştiu ruseşte, am învăţat ceva-ceva în aceşti ani de frăţie, dar ar fi corect s-o mai dea şi pe româneşte. A doua zi, după ce am avut visul, am căutat hârtie de scris prin 157

158 nişte sertare. Am dat de un pachet de cărţi legate cu aţă, erau cărţile pe care le-am avut sub haină în timpul visului. În realitate erau cărţi procurate pe sub mână, dar pe care nu le-am răsfoit niciodată. – A fost un vis de excepţie., zise profesorul. Dacă l-aş fi avut eu la vremea respectivă, ehei, dar măcar să ne fi spus şi nouă, acolo la câteva persoane, să o fi făcut pe dizidentul, să ne fi aranjat acum, ehei … – Au urmat evenimentele din Braşov, în noiembrie ’87, îşi aduse aminte Grigoriţa. Bărbatul se roti în jurul ei, admirând-o. Apoi îi luă din nou mâinile şi i le ridică în sus, ca într-un dans, privind-o cu jind. – Grigoriţa, tu ştii că eşti o femeie încă frumoasă? – A zis cineva că nu sunt? îl provocă ea. Ca şi cum dansul imaginar s-ar fi terminat, bărbatul o aduse încet spre el, strângând-o la piept. Femeia se lăsa în voia braţelor lui, dar era rece şi indiferentă. – Politica, doamnă, te-a făcut să nu mai fii femeie. Ce-ai făcut cu viaţa ta? Se descărcă acru profesorul. O împinse încet, pas cu pas, până o sprijini cu şoldurile de marginea biroului. Femeia îl privi rece, mai mult curioasă şi răbdătoare, să vadă până unde poate merge vrerea bărbatului, căruia altădată îi curgeau balele uitându-se la o femeie frumoasă şi sănătoasă. L-a ştiut întotdeauna un bălos şi introvertit, clocind în inima lui gânduri parşive, aşteptând să treacă la atac atunci când victima este fără apărare, sau în haită, cum fac laşii, ori maimuţele îmbătate de drogul fructelor exotice. Chiar îl provoca şi încuraja. Îi descheia şi ea nasturii de la cămaşă. Bărbatul avea la gât un medalion din aur, cu efigia întoarsă. Îl luă în palmă şi-i privi reversul. Simţi un şoc în inimă, mortal, de la o suliţă înfiptă adânc. Încadrate într-un cerc, secera şi ciocanul, cu un desen în formă de zvastică. Îi dădu drumul să alunece pe pieptul gol, păros şi neplăcut atavic. Încerca să-şi reprime spaima şi durerea, să scape din braţele lui, în care se lăsase prinsă cu bună ştiinţă. Îşi aminti că, trecând prin faţa unei biserici de cartier, văzuse un preot bătrân cum râcâia şi ştergea cu lama unui cuţit însemnele zvasticii, aceleaşi semne ca în medalionul de la gâtul profesorului. Îl întrebase blând pe preotul paroh ce a păţit, de fapt îşi dăduse seama, voise mai mult să intre în vorbă, să-l consoleze, şi-l încurajă şi îndemnă să facă un denunţ la poliţie. Nu, doamnă dragă, mai rău îmi vor face. Parcă mai poţi să ştii de unde vine răul? Mai poţi avea încredere în cineva? Te rog, doamnă, să nu 158

159 scrii la ziar. S-o da de ştire şi or veni şi alţii, să se întreacă, să-mi spurce porţile bisericii. Voi şterge singur însemnele şi s-or linişti cei răi. Bărbatul simţi şi mai încrâncenată indiferenţa femeii, răceala trupului ei şi renunţă până la urmă, obosit şi înăcrit. Îşi aminti de localul său de muzică şi dans, unde tinerele fete erau clocotitoare şi dezinvolte. Se gândi să o invite acolo, poate acolo ...

159

160 AL TREILEA OCHI Prea multe gări, parcuri şi birturi traversate de umbra unui fugar. Acea umbră reverberează pe hotarul celuilalt, prizonieră sigură în ochii urmăritorului. O, cerşetor ponosit al drumurilor, te cunosc, te vei lepăda de dezertorii de pe linia ferată şi-ţi vei arde rebel povestea şi aşteptarea la porţile oraşului, se gândea doctorul Bauciu. Se vor lumina în tine semnele rutiere şi bunul simţ al oamenilor va trage pe dreapta. Mulţimea se zbătea vlăguită în stradă, în staţia autostopiştilor. El nu luă nici un călător. Trenul canceroşilor nu a mai şuierat de azi-dimineaţă prin gările magistralei nordsud. Vocea crainicei, purtătoarea unui timbru de timiditate şi sfială, care se scuza că nu poate ajuta călătorii părăsiţi în gări, pârjoliţi de albeaţa şi frigul iernii, ajungea până la el. Crainica se străduia cu blânda ei putere să spele scuipatul ceferiştilor de pe şinele lucitoare şi reci. Dar cine o lua în seamă? E tot de-a lor, se auzea. Zice şi ea, să ostoiască frigul din oasele rătăciţilor. Încerca să prindă ultimul vagon al bunului simţ pe care ceferiştii cu noi şi democratice deprinderi l-au abandonat pe o linie moartă. Dar era un vagon al unui tren fantomă, un spirit rătăcitor, un Don Quijote al gărilor de vânt. Pe şosea, un furnicar de maşini. Trailere, autobuze, autoturisme se înşirau pe două coloane, condamnate să meargă la bară, ca într-un refugiu sinistru şi precipitat în faţa unei invazii inamice. Toate problemele lumii se mutaseră autoritar în şosea. Doctorul Bauciu se strecura printre autostopiştii înfriguraţi. În câteva zeci de metri se încadră în coloana de maşini. Luminile maşinii, faza de întâlnire scădeau în intensitate. Apăsa încet şi continuu pedala de acceleraţie, dar motorul nu reacţiona, ci pierdea putere, turaţia motorului murea fără rateuri. Prin dreptul parcului oraşului Roman, unde se străduia să menţină ritmul coloanei de maşini, simţi ceva, ca un flux abia perceptibil, ce îl lasă fără vlagă. Nu putea să mişte piciorul de pe o pedală pe alta, nici mâna pe volan nu o putea articula. Parcă toată căldura sângelui se pierduse, în locul ei instalându-se frigul, angoasa şi amorţeala. Îi trecu prin minte ca un fulger că ar putea avea o criză diabetică şi încercă să tragă maşina pe dreapta. Nu putea să se scoale de pe scaun. Respiraţia îi era rece şi şuierată. Îşi lăsă palmele pe genunchi, îşi îndreptă şalele şi se relaxă. Tot aşa făcuse şi în alte crize, de fapt foarte rare, de un început de diabet, şi ieşise cu bine. Adoptă o procedură orientală de relaxare, reţinută din lectura unor cărţi de yoga, fără a fi un practicant sau adept a unei astfel de învăţături. Respira natural, îşi 160

161 urmărea şi controla prin voinţă fiecare mişcare. Aerul era condus mental în toate bronhiile, se identifica cu oxigenul ce îi pătrundea în sânge, desfunda blocaje, dădea drumul robinetelor de energie subtilă şi revigora ţesutul pe unde naviga. Se întoarse la gura fluviului de sânge, în delta plămânilor şi o lua de la capăt cu mai multă speranţă şi putere. Ajuns în zona abdomenului, nu mai auzi nimic, doar o linişte mormântală. Aici ţâşnea o durere surdă şi rece. Ajutor, doctore Bauciu, ajutor, ajutor! Valul de sânge îl smulse iar, dar când se întoarse, se concentră şi auzi vocea frântă, fără cuvinte a Grigoriţei, cerând ajutor. Vizualiză un cartier de mahala, trupul îi era aruncat într-un tomberon de gunoi. Locul era întunecat, un fel de fundătură de stradă, cu câteva blocuri şi case răzleţe. Nimeni nu trecea pe acolo. Cuvintele ei de ajutor erau transmise mental, fără voce. Gura îi era înţepenită, iar ochii începeau să-şi piardă din strălucire. Doctorul Bauciu îşi reveni din criză după un mare efort. Îşi lăsă capul pe volan. O patrulă a poliţiei îi ceru actele şi îi atrase atenţia că nu are voie să staţioneze în faţa unităţii militare. Le-a spus că are o defecţiune la sistemul de lumini şi că se va întoarce la autogară să găsească un mecanic sau şofer pentru remedierea defecţiunii. Unde merge pe aglomeraţia asta? a fost întrebat. Strigătul de ajutor al Grigoriţei îl aduse la disperare şi deznădejde. Se întoarse din drum, dar ajuns în zona parcului, luminile farurilor şi cele de la bord şi-au revenit de la sine. La autogară un şofer i-a verificat sistemul de lumini şi nu a descoperit nici o avarie. Era în continuare mirat de scăderea puterii luminii, fără nici o explicaţie, dar şi de revenirea la normal, chiar în acelaşi loc, la dus şi la întoarcere. Se duse în gară şi dădu telefon Cameliei, la Buzău. Îi spuse că nu-l găsise pe Alexandru în nici o gară, dar să nu-şi facă probleme, acesta se va descurca şi va ajunge cu bine acasă. O rugă să o caute pe Grigoriţa de urgenţă, este accidentată sau bătută şi abandonată într-un tomberon de gunoi, la marginea unui cartier. — Nici un dar. Spui o minciună, că ţi-a telefonat cineva din zonă. Nu e numai o rugăminte din partea tatălui tău, e şi un ordin profesional, de a ajuta pe cineva aflat la un pas de moarte. De Alexandru să nu ai grijă, se descurcă el. Cred că o fi avut o premoniţie, de a fugit din spital, să ajungă de urgenţă acasă. Porni maşina şi se încadră din nou în coloană. La ieşirea din Bacău prinse o groapă, volanul se smunci, dar el nu-l scăpă din mâini. După câţiva kilometri, maşina începu să tragă într-o parte. Opri pe acostament, aproape 161

162 să intre în şanţ. Făcu ocol maşinii şi o cercetă. Roata din dreapta faţă sărise din pivot. Se tăiaseră şuruburile. Nu putea să o remedieze singur. Renunţă. Îşi luă haina şi micul bagaj din maşină. Stinse luminile, încuie uşile şi făcu un pas în şosea pentru vreo ocazie. Era o noapte întunecată de sfârşit de octombrie. Încotro să o ia? Cale de întoarcere nu mai era, deci bătrâne, capul întins spre răsărit, privirea spre casă, se încuraja singur doctorul Bauciu. O maşină opri scurt, scârţâind, în dreptul lui. Geamurile au fost coborâte. Fum de ţigară şi o muzică zgomotoasă năvăleau în vălătuci afară. Motorul maşinii părea că merge în ritmul bătăilor de tobă. – Unde mergi, tataie? – Măcar până în primul oraş, dacă nu puteţi mai departe, spuse doctorul timorat de tinerii zgomotoşi din maşină. – Îl luăm? – Îl luăm în primire? S-au ridicat să schimbe locurile, dar tinerii când au văzut maşina trasă pe dreapta, au întrebat despre defecţiune produsă. Au început să-şi dea cu părerea. Erau repeziţi şi înfocaţi. Răscoliră prin portbagaj, până găsi trusa de scule şi se apucară de lucru. Zgomotul muzicii fărâmiţa şi spulbera totul în jur. Era întuneric şi ceaţă joasă. Măcar de-ar împrăştia ceaţa, gândi doctorul Bauciu. Şase tineri, patru băieţi şi două fete, cântau şi păreau fericiţi. – În câteva minute ţi-o aranjăm, îl asigurau, repezit, tinerii. Doctorul Bauciu îi admonestă părinteşte, că umblă beţi pe o şosea atât de aglomerată. – Suntem beţi de fericire, nu de alcool. – Ce vă face aşa fericiţi, atunci? – Ursul Vanea va primi lovitura de graţie, spuseră tinerii, numai pe înţelesul lor. – Vorbiţi-mi mai clar, să pricep şi eu. – Clarvăzătorul nostru ne-a asigurat că pe şaptesprezece noiembrie marele urs cu stea roşie în frunte va fi înjunghiat de moarte. Fetele îl ghionteau pe unul din ei să vorbească. După câteva ezitări, tânărul clarvăzător, cum îi ziceau ei, începu să vorbească. – Visam că eram la părinţi, la ţară, pe o noapte senină; priveam spre sud. În ceardac, tatăl meu. În curte, pe creanga unui pom, în stânga mea, o pasăre neagră, la gât şi la cap penele îi erau porumbace, cu moţ sub bărbie; părea o găină, dar putea fi şi un corb de la distanţa la care îl priveam în 162

163 noapte. Tata îmi spuse să dau găina jos de pe creangă, vociferând iritat, cine a mai văzut o găină pe creangă, sus. Ajuns sub copac, am prins-o şi am luat-o. Avea corpul şi gâtul scheletic şi m-a cuprins furia, să o gâtui, să o omor. De fapt îi sucisem capul de câteva ori, dar oasele gâtului erau elastice şi nu pocneau. Am aruncat-o în ogradă printre orătănii. Cocoşul semeţ o luă în primire, cu aripile desfăcute, să o forţeze a se zburătăci iar pe creangă. Uitându-mă la găina singuratică, văd în zare, pe cer, două luni gemene, una lângă alta. Fiecare avea câte un halău în care gravitau mici corpuri cereşti. Mai apărea din neant câte un meteorit pentru o clipă să licărească pe cer. Lunile erau aproape pe mijlocul cerului şi alunecau pe un brâu de pulbere stelară spre altă margine a nopţii. Din capul acestei căi lactee, din sud, răsăreau numerele 1990, apoi 1991, 1992, 1993, 1994, 1995 şi 1996, ce apuneau în nord, în braţul opus al brâului celest. Când am văzut că numărul 1996 apunea sub privirile mele, mi-am mărit atenţia. În acest timp se stârnise un flux magnetic, puii de găină şi de gâscă, bobocii de raţă, îi vedeam cum sunt ridicaţi de la pământ şi luaţi de vântul lunar, spre sud. Primii pui s-au zdrobit de grilajele gardurilor. Am strigat atunci la tata să se ţină de ceva, că îl smulge fluxul magnetic lunar. Eu eram sigur pe mine, dar îngrijorat că nu înţelegeam ce se întâmplă. În ogradă, cocoşul îşi ocrotea orătăniile cât putea. Priveam cerul şi cifrele anilor ce alunecau pe brâul celest, de la stânga la dreapta. Lunile aveau un zâmbet larg, până la urechi, pe frunte o meşă ca într-un portret arhicunoscut şi ponosit de pe gardurile şi panourile electorale. M-am trezit zâmbind. Tânărul tăcu, aşteptând părerea bătrânului. – O idee am, băiete, dar aş dori să vii cu detalii. – Lunile de pe cer, gemene, semnifică cele două guvernări ale Actualului preşedinte. Pe brâul celest, care se ridica din sud şi se boltea pe cer până la nord, erau scrise cifrele anilor guvernaţi de Actualul preşedinte. Numărul 1996 apunea în nord, deci se deduce că guvernarea acestuia va apune până la sfârşitul anului. Fluxul magnetic lunar ce aspira orătăniile, ar însemna carisma preşedintelui, cu care a păcălit şi a atras tineretul de partea lui, la începutul anilor nouăzeci. Sensul înaintării lunilor pe brâul celest, un timp a fost de la stânga spre dreapta, nord. Orientarea lui politică a fost la început comunistă, de stânga, şi a alunecat spre ideologia de dreapta. – Pasărea de pe creangă? – Este Viitorul preşedinte al ţării, înalt, slab şi scheletic, cu barba sură. Ştiţi cine poate fi. Cocoşul este prim ministru. De ce? E printre orătănii, în curte, într-un spaţiu circumscris. Iar pasărea era pe creangă, 163

164 deasupra tuturor. – De ce găină uneori şi alteori corb? Pentru că încearcă să descopere adevărul din gunoaie, iar câteodată e semeţ ca un corb, scrutând peste tot ţinutul. – Mda, aprobă doctorul Bauciu, rămânând pe gânduri. Aşa-i băieţi, dar vedeţi voi, unde-i semnificaţia ursului răpus dintr-o lovitură? – Se subînţelege. Spiritul lui este în noi, în fiecare hibernează un mic urs. Către ziuă doctorul ajunse la Buzău. Trase maşina în faţa spitalului de chirurgie unde lucra Camelia. În holul spitalului aşteptau câţiva ziarişti, colegi de-ai Grigoriţei, dar şi de la alte ziare locale. Îi întrebă direct, fără bineţe. – Au adus-o? Cum se simte? Dar nu mai aşteptă răspunsul. La secţia de reanimare, pe hol, în faţa uşii, aştepta cu bagajul lângă el, Alexandru. Îl îmbrăţişă părinteşte. – Tu? Dar ea? Mai trăieşte? Eu am venit cât am putut de repede. – Nu reacţionează la stimuli, dar cred că trăieşte. În salon, lângă patul Grigoriţei, un medic şi două asistente medicale. Camelia intră după el. Doctorul Bauciu se apropie de patul Grigoriţei, îi luă mâna stângă în palmele lui. Era moale şi rece. Abia îi percepea pulsul. Faţa îi era plină de echimoze, sângerânde. Contuziile de pe abdomen şi piept începeau să se învineţească. Chemă mental spiritul Ei. Îi spuse că El s-a întors şi o roagă să dea un semn prin strângerea unui deget. După un timp simţi degetul mare strâns cu delicateţe feminină. Nu-i mai dădu drumul. Pamfil Bauciu se aplecă, îşi lipi fruntea de fruntea ei şi-i spuse mental: Ţi-am adus Lumina, Călăuza şi Viaţa. Ia-le şi fă lumină mai mare în tine. Rămase câteva minute aşa, lipit frunte de frunte, până ce din ochii ei bolnavi izvorâră lacrimi. Trupul i se încălzea şi relaxa. Auzi parcă un vag geamăt. Apoi el îşi puse palma stângă pe bărbie şi pe gât şi cea dreaptă pe frunte, rămânând în meditaţie. Medicul de salon a fost surprins de iritat de vorbele bătrânului doctor, dar acesta îl linişti profesional. – Bolnava e în afară de pericol. Dar are nevoie de multă dragoste şi îngrijire. – Credeţi că va trăi? – Organismul ei a reacţionat şi e dispus să colaboreze cu voi în lupta de întoarcere la viaţă. Ce vreţi mai mult? Luptaţi alături de ea. Se întoarse către Camelia, o luă de mână şi ieşiră împreună pe hol. 164

165 – Îţi mulţumesc, Camelia, fata mea, pentru tot ce ai făcut pentru salvarea ei. – Lasă, nu-i nimic, dar dacă nu ai fi fost tu, cu telefonul acela straniu din miez de noapte, tocmai din … , de unde ai ştiut ce a păţit? – Ce importanţă mai are? Să-ţi spună Alexandru, dacă mai este ceva de spus? El de unde a ştiut? Dar tu, Alexandru, ce spui despre tine? Alexandru îi dădu biletul de externare din spital. Doctorul Bauciu îl citi dintr-o privire şi îl întinse apoi Cameliei. Se uitau unul la altul cu teamă şi subînţeles.

165

166 TIMPUL SCOICII Doctorul Bauciu se aşeză lângă Grigoriţa, într-o poziţie de meditaţie şi rugăciune. După ce se relaxă, îi urmărea pulsaţia corpului. Simţea cum trupul bolnavei era luat în stăpânire de o respiraţie mai perceptibilă, faţa căpăta o discretă lumină interioară, globii oculari nu se mai agitau, în colţul gurii înflorea un semn de acceptare şi mulţumire. Alexandru şi Camelia au rămas în continuare să vegheze lângă patul Grigoriţei. Doctorul Bauciu se întoarse acasă, să prindă vreo două ore de somn, pentru a se întoarce spre seară din nou la spital. În cutia poştală găsi o citaţie de la poliţie, pe numele lui Alexandru, intră în casă şi o puse pe masă, fără să o citească în întregime. Aerul camerei era umed şi neprimenit. Lăsă uşa deschisă şi ieşi afară. Se plimbă prin livadă, târşâind paşii prin frunzele amestecate cu moina zăpezii. Se întoarse şi trecu prin magazia cu fructe şi aromă de toamnă, pusă sub lacăt. Dădu şi aici drumul la uşă şi aerisi. Gândurile îi erau împrăştiate. Aerul rece şi umed de afară se amesteca în rotocoale cu aromele fructelor. Savoare şi parfum de femeie intra în el prin damful fructului proaspăt. De unde acest parfum? Îi trecu prin minte chipul Grigoriţei. O clipă rămase locului şi se gândi la ea. Până la urmă închise uşa la magazie şi se refugie în casă. Era frig. Dar un frig de solitudine. Se întinse în pat şi se înveli cu o pătură. Adormi. Începu să viseze. … „Procurasem cu dificultate Apa de piramidă din grota Sfintei Teodora din munţii Stânişoarei. Nu aveam vase pentru a transporta Apa şi am improvizat pungi de plastic, din cele aruncate de turişti prin iarbă. Fiind absorbit de importanţa ajungerii la capătul drumului, unde eram aşteptat de bolnavi, nici nu am observat cum am trecut prin obstacole grele, imposibil de ocolit şi de traversat în stare conştientă. Am văzut casa îmbătrânită de timp şi intemperii, din livada cu nuci, fosta casă a lui Costache Vartolomei, bârnele arse de soare şi înnegrite de mucegai, pragul casei încă solid, din scândură groasă de stejar, uşa întredeschisă, uşor bălăbănindu-se, prin care se strecura afară abur şi miros de rufe muiate pentru spălat. Păşind pragul, vedeam pe toţi ai casei preocupaţi, care spălau, făceau mâncare, împleteau lână într-o cameră prea puţin luminată. La perete, într-un pat, era Grigoriţa, învăluită într-o lumină difuză, emanată din interior, o lumină caldă ce se năştea din sine. Nimeni nu mă observa, nu mă băga în seamă. La strigătele mele, de a mi se da un vas pentru apa adusă, nimeni nu ridica privirea. Toate oalele erau ocupate cu apă de consum, cu mâncare sau zoi de la 166

167 spălat. Grigoriţa mă simţise şi-mi trimitea semnalul luminii ei. Ochii îi erau uscaţi, stafidiţi şi fără vedere. Punga de plastic a plesnit şi Apa de Piramidă curgea pe podele, pe masă, pe lucruri şi haine, fără ca cineva să-mi dea vreun ajutor. Mă gândeam disperat la Grigoriţa, comparam scurgerea ireversibilă şi implacabilă a lichidului cu Timpul Ei. Timpul care s-a dus şi timpul care a mai rămas. Aveam conştiinţa bitemporală şi spaţială a fiinţei mele. M-am apropiat de patul ei şi am scuturat din folia de plastic ultimele picături de Apă pe ochii Ei uscaţi. Pentru ochiul stâng, nu am mai avut nici o picătură, dar Timpul prezent s-a sublimat pur şi simplu. Viitor nu mai exista pentru ochiul mort. În ochiul drept începea să pulseze viaţă şi culoare aduse de lumina din străfunduri, cu o floare albă în vârf în înaintarea ei spre suprafaţă. Ochiul vedea, ochiul trăia, Timpul născut dintr-o picătură de Apă şi dintr-o lacrimă înainta o dată cu Ea. Atunci m-am uitat din nou, dezamăgit la cei din cameră, care erau absenţi sau în afara timpului şi spaţiului nostru, al Apei şi Luminii de lacrimă, erau zidiţi parcă într-o altă dimensiune, într-un timp paralel şi le strigam: indolenţilor, cum se poate să nu vă pese de lumina ochilor, cum vă resemnaţi şi vă daţi la fund? Cum se poate? Plângeam şi lacrimile mele veneau cu mine din acel timp de speranţă adusă la lumină. Plângeam şi lacrimile îmi udau sufletul încălzit de acea lumină neînfrântă, nepieritoare a Grigoriţei. Ea nu a încetat să vadă. Lumina exista în ea, iar eu încercam să o aduc la suprafaţă”. Doctorul Bauciu se trezi plângând. Rămase câteva clipe cu faţa în pernă, încercând să memoreze visul. Se simţi tulburat şi fascinat în acelaşi timp. Îşi reveni din starea de agitaţie şi se lumină la faţă. Se decise să meargă din nou la Grigoriţa, la spital. În salon, a luat un scaun şi s-a aşezat la căpătâiul bolnavei. Respiraţia îi era lină, abia perceptibilă, dar normală. Câte un rictus al feţei pline de echimoze era anunţat de un suspin aproape imperceptibil. Ridică puţin pătura şi observă în mâna dreaptă, ţinându-l strâns, un crucifix de lemn. Numai degetul arătător era, parcă, înţepenit şi drept, arătând undeva înainte. Îi trase pătura în sus, până sub bărbie. Cât timp lipsise doctorul, Bauciu, bolnava a vorbit. Era speriată, dar vorbise coerent, arătând mereu undeva. Pomenea despre un demon care îi stătea în cale şi le ruga pe salvatoarele ei, asistentele medicale, să-i aducă o cruciuliţă din lemn, un crucifix sfinţit de preot, să-l ţină în mână şi astfel să se apere şi să-şi facă drum spre lumină, din tenebra în care a fost aruncată. Au chemat un medic internist şi oculist pentru controlul vederii. Ea 167

168 şi-a deschis cu greutate ochii, muşchii palpebrali erau tumefiaţi şi nu mai aveau putere să mişte pleoapele şi globii oculari. Medicii au constatat că vederea la ochiul stâng este afectată în totalitate, că numai ochiul drept răspunde la stimulii vizuali. Au dus-o şi i-au făcut radiografii craniene. Bolnava a fost tot timpul liniştită şi îi ruga să nu-i facă sedative sau analgezice, pentru că vrea să fie trează, că va suporta durerea, ca dar al întoarcerii sale la viaţă. Dormea câte o jumătate de oră, iar când se trezea, spunea că demonul care o terorizează vrea să intre în sufletul ei prin poarta pe unde vin visele, însă reuşeşte să-l izgonească şi că până la urmă, acolo în vis, şi rămâne numai cu protectorii ei astrali, care o trag pas cu pas tot mai sus spre lumină. Când se întoarce la viaţă, ştie că e mai curată, mai bună şi înţelegătoare, că acolo sus, de fiecare dată ia lecţii de purificare şi de înălţare spirituală. Doctorul Bauciu scoase mintal, din buzunarul mic de la piept, flaconul cu Apa miraculoasă. Încerca să-i dea acea picătură de lumină pe care i-a dăruit-o altădată, în alt timp. Picură în ochii ei, apoi cu ce a mai rămas în flacon, stropi crucifixul din mâna ei. Se gândea, ce e până la urmă crucea, nu altceva decât trăirea, suferinţa şi ridicarea omului către cer, către Dumnezeu. Verticala crucii, din pământ până la linia orizontală, înseamnă conştiinţa omului legat de materialitate, ca spaţiu şi timp deopotrivă, efemere. De la orizontală, în sus, e sufletul liber ridicat spre cer, trecut de vama suferinţelor carnale, sufletul înălţat spre purificare continuă. Latura orizontală a crucii poate fi bariera ce o trece sufletul celui mort, hotarul dintre pământesc şi spiritual. Între timp, medicul secţiei reanimare veni cu radiografiile craniene ale bolnavei. Bătrânul Bauciu ieşi din visare şi se alătură chirurgului care examina filmele. Grigoriţa se trezi şi asculta fără să dea de înţeles că e conştientă şi spionează, dar medicul o simţi şi spuse asistentei să-i administreze un barbituric. După o zi şi o noapte de somn, când se trezi, îl găsi pe Alexandru la căpătâiul ei, ştergându-i faţa cu un tampon de tifon. Era confuză, dar se străduia să-şi revină. Ceru o gură de apă; buzele îi erau uscate şi crăpate. Se trezi de-a binelea şi păru vioaie, însă închise în cele din urmă ochii şi rămase mult timp tăcută, nemişcată. Respiraţia îi era lină, ca de copil. Îl rugă să treacă de partea cealaltă a patului, să-l poată privi în faţă. – Aşează-te, Alexandru, vreau să vorbim. Dacă vrei tu, despre noi, despre tine sau orice. Dar aş prefera să vorbim despre mine. Nu vreau să 168

169 crezi că vorbesc pe patul de moarte, până la urmă poate să fie şi aşa, dar vezi, am hotărât să nu plec dincolo până nu-mi dau examenele în faţa mea şi a lui Dumnezeu. Şi să le iau. Primul pas e să-mi recunosc greşeala, dar eu nu ştiu unde am greşit. M-am ridicat pe scara socială aşa cum aproape toţi oamenii au făcut-o în acele vremuri. Am fost corectă, nu cred că am fost nedreaptă, tot ce am realizat împreună cu alţii a fost numai în beneficiul omului. – Ai ignorat sufletul omului. L-ai făcut rob al bunurilor materiale. L-ai împins să muncească mai mult, tot mai mult, într-o permanentă întrecere socialistă. Ai ignorat cu bună ştiinţă tocmai individualitatea şi personalitatea omului. – Cum poţi afirma aşa ceva, când sistemul socialist avea în program tocmai îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale individului. Ne-a preocupat şi timpul liber şi relaţiile lui de familie, în colectivitate, ori în societate. Le-am dat serbări, aniversări şi întâlniri cu fruntaşii în producţie. – Aţi inventat întreceri sportive de masă, serbări câmpeneşti. Pentru fiecare aţi făcut câte o serbare: ziua minerului, a petrolistului, ziua recoltei; la ziua învăţătorului v-aţi gândit mult mai târziu. Programaţi până la cele mai mici detalii întâlnirile, care cu cine, într-un spaţiu bine delimitat. Nu te învinovăţesc, vreau să te aduc pas cu pas în faţa ta. Ai fost o rotiţă într-un angrenaj colosal, un nimic într-un infinit de nimicuri, un nimic clădit pe un sistem de valori iluzorii. Omul a inventat roata şi a făcut căruţa să-şi ducă hrana acasă, apoi şi-a umplut peste măsură cămara. În goana după bunăstare, omul l-a fugărit pe omul mitic, pe Adam cel pur şi inocent, la marginea pământului. Omul nou nu a fost mulţumit, ceva îl deranja la hotar sau în soare, a făurit apoi aparate de zbor să-l izgonească pe Adam şi din cer. – Te-am rugat să mă ajuţi să mă regăsesc, nu să mă încurci şi mai mult, îi reproşă Grigoriţa. – Dacă ai greşit drumul şi misiunea ta a fost deturnată, singura salvare e să mori cu adevărat întru nimic, în nimicul vieţii şi trăirii tale şi să te naşti întru Hristos, dincolo de moarte, curată. Dacă ştii că ai greşit drumul şi ai conştiinţa îndreptării pe calea marelui adevăr … Asistenta intră în salon şi verifică aparatul de perfuzie. Spuse că în ziua următoare o vor transfera la un salon comun, pentru tratament şi supraveghere, fiindcă a depăşit starea critică. Alexandru şi Grigoriţa au tăcut cât timp asistenta era acolo, iar după plecarea ei le-a fost greu să reia discuţia. 169

170 Târziu, aproape de amiază, Grigoriţa începu din nou să vorbească. – Cât timp am fost îndopată cu barbiturice şi chiar înainte, când somnul era relativ liber şi scurt, aveam nişte visuri sau viziuni, căci nu pot să afirm cu certitudine că dormeam sau eram trează cu adevărat, înotam chinuit într-o plasmă fierbinte, de materie topită, de o provenienţă greu de definit. Mereu am încurcat ceva. Am greşit într-adevăr de mai multe ori. Dar o singură dată a fost de-ajuns să mă descarce de toată energia acumulată cu teamă şi speranţă, timp de generaţii. Să mă secătuiască. Toate au avut un timp al lor, nu-mi rămâne decât să redau lumina sau strălucirea unui fapt ars într-o trăire intensă, să adun apoi cenuşa într-un făraş pe care cu un gest absent să o arunc peste un hotar sau într-un pământ fertil într-un viitor prea îndepărtat. E un dialog cu mine însămi, la care tu poţi să-mi fii martor pentru a-mi păstra sinceritatea deplină. Visam, deci, că plecasem la Iaşi cu maşina, singură. De ce nu în alt oraş, nu ştiu. Poate, pentru că am trăit o vreme acolo, cu ani în urmă. Am lăsat maşina la autogară. Vroiam să merg mai departe cu autobuzul, dar până la plecarea acestuia mai erau câteva ore. M-am hotărât să hoinăresc prin locurile de odinioară. Am urcat treptele de la Râpa Galbenă, un simbol în conştiinţa mea. Copoul l-am vizitat pe înserate, şi alte câteva locuri din amintire, străzi, cantine studenţeşti şi muncitoreşti, standuri de carte şi biblioteci, chioşcuri şi staţii de tramvai, locul de întâlnire a microbiştilor de la Doi Copaci sau Doi Tei cum îi mai spuneau alţii, le-am trecut repede în revistă. M-am întâlnit, surprinzător, cu nişte activişti de partid, oameni de altfel vulgari, semidocţi. Nevasta unuia din ei era casieră la ghişeul Tranzit al autogării. Mi-a cerut buletinul şi carnetul de membru de partid, pentru că numai aşa mi se putea elibera biletul solicitat. Buletinul meu de identitate era un album de familie, în miniatură. Casiera, împreună cu ceilalţi, de după glasvand se uitau şi se minunau răsfoindu-l, dar mi se părea umilitor pentru mine că intraseră ca nişte haiduci în viaţa mea şi am rugat-o să mi-l înapoieze odată cu biletul. În urma disputei tot mai aprige, buletinul mi-a fost reţinut în mod categoric. Îmi pierdusem identitatea, devenisem un nimic. La ghişeu apăru şeful ei şi îmi dădu în locul buletinului o hârtie bătută la maşina de scris. Am încercat fugitiv să citesc conţinutul paginii, dar mi-a fost smulsă din mână de unul din activişti şi mi-a rupt-o în bucăţele şi a băgat-o în buzunarul de la piept. Şeful casierei apăru din nou la ghişeu, acum l-am văzut mai bine, era profesorul Burduhosu şi mi-a pus în faţă, pe pervaz, jumătate de scoică ciopârţită. Cochilia avea smalţul şters din cauza eroziunii. Stupefiată, am refuzat-o. Apoi mintea mea a început să lucreze. Eram conştientă şi îmi 170

171 analizam poziţia în timp şi spaţiu. Îmi trecu prin minte că semnificaţia scoicii este umilinţă, întoarcere în sine, aici, ţinând loc şi de bilet de drum, ar fi însemnat deschiderea pentru calea pe care trebuia să o urmez pentru obţinerea perfecţiunii spirituale. E biletul de drum pentru cei ce-şi doresc numai comori spirituale. Mi-au luat scoica şi după mult timp mi-au pus alta în faţă, mai mare, lucioasă în cavitatea ei şi curată pe faţa exterioară. Am luat-o şi am plecat. Buletinul rămăsese la ei şi ştiam că nu mai reprezintă pe nimeni, odată ce am ales altă formă de identificare, o bucată de scoică în palmă, ca simbol al trecerii mele mai departe. Dar între timp autobuzul meu plecase. Mă gândeam să reiau drumul când voi fi pregătită de-ajuns; să mă întorc acasă, traversând nopţile pline de febră şi solitudine. Am luat-o pe scurtătură, să ajung la locul unde aveam parcată maşina. Evitam drumul ştiut şi mai lung, în care se includea şi coborârea treptelor de la Râpa Galbenă. Am dat de un tobogan metalic. Avea câte o bară de o parte şi alta a ulucului. M-am prins de o bară şi mi-am dat drumul în gol. După câteva cotituri vertiginoase, am ajuns pe un maidan înconjurat de case. Mai degrabă părea a fi curtea unui gospodar sau a unei instituţii mai mici. Semnificaţia maidanului din vis o asociam cu cea a societăţii în care am fost aruncată. Dar părea şi un punct vamal. Undeva am zărit nişte căţelandri, păreau a fi corcituri. Deşi am mers prudentă, m-au mirosit. Animale au un simţ extraordinar în a surprinde omul fricos şi atunci devin agresive. Căţelandrii mi-au simţit într-adevăr frica şi au rămas pe loc, să le captez încrederea. Când mi-am revenit din emoţie, m-au ajuns din urmă şi m-au atins prieteneşte. M-au întrebat mental: Unde te duci cu pâinea aceea, singură? Aveam într-o pungă de plastic două pâini proaspete, din făină intermediară. Am rupt o bucată şi le-am aruncat-o. Unul din ei a luat-o şi a fugit. Căţelul care îmi vorbise mental mă urmărea insistent, ca un copil curios. În faţa mea apăru un câine mare, de rasă. Părea liniştit în aşteptare, dar căsca de căldură şi îi vedeam colţii mari, dar nefioroşi. Mă pregăteam să-i arunc o bucată de pâine, întâmpinându-l, dar eram atentă şi la cel din urmă, să nu facă larmă prea mare. Căţelul înainta cuminte, cerşind mai mult tovărăşia, decât hrana mea. În faţa mea câinele cel mare mă aştepta pur şi simplu în drum, ca pe un prieten, să mă călăuzească, dar de care îmi era puţin frică. Îmi trecu atunci prin cap că am greşit, dar nu ştiu unde, de m-am trezit izolată şi aruncată pe maidan. Acum, când realizez acele imagini şi simboluri îmi dau seama că nu am fost chiar singură, căţelul şi câinele însemnând prietenie, afecţiune, protecţie. Cine or fi aceştia în viaţa reală? 171

172 Grigoriţa, în tot timpul cât vorbise, se uitase în ochii lui Alexandru, cu o privire ce îl învăluia. Dar nu îl privea pe el, ci se căuta pe ea însăşi în oglinda virtuală din faţa sa. – Dacă nu ai fi fost tu, eu nu mi-aş fi putut exprima trăirile din aceste nopţi. M-am regăsit. Sigur, că acest moment de autoanaliză îmi face bine. Mai vii pe la mine? Când se vor mai aşeza lucrurile, îţi voi spune cum m-au bătut pe maidan. Mintea s-a grăbit să creeze un vis despre păţania mea, însă cred că inima trebuie să aştepte să se stingă patima pentru a vorbi cu dreptate … Acum însă, pot să-ţi povestesc de o altă plecare de-a mea, ratată şi asta … – Plecasem de acasă din nou. De la poartă m-am întors să o strig pe o colegă de redacţie să-mi aducă actul de identitate, în copie, pe care îl uitasem pe pat, în casă. Am ajuns în Iaşi şi am tras la un cămin studenţesc. În cameră m-am întâlnit cu o parte din colegii tăi de liceu, dar şi cu colegi de redacţie. Camera avea patru paturi. Fereastra acoperea tot peretele. Aveam un sentiment de încorsetare, de frustrare, fiindcă nimeni nu dorea deschiderea ferestrei. Am lăsat pe marginea patului o sacoşă în care aveam o damigeană mică, ceruită, plină cu Apă de Piramidă. Colegele de cameră au cerut câte un păhărel de băutură alcoolică, dar eu le-am spus că am altceva, un elixir reconfortant şi ar fi bine să ia câte o gură înainte de examen, pentru limpezirea mintii. Toate colegele de cameră aveau actele întocmite, adeverinţă, buletin, fotografii, hârtie de scris pentru examen. Eu însă nu le aveam pe toate, pierdusem adeverinţa. M-am dus la secretariat. Biroul era supraaglomerat de stive de dosare, hârtii, cărţi şi scaune. Mi-au dat o hârtie, am îndoit-o şi am rupt-o în jumătate. Am început să scriu datele mele personale, pentru a mi se elibera o nouă adeverinţă de examen. Îmi lipseau nişte coduri şi secretara m-a îndrumat la un teanc de registre. După ce mi-am notat pe colţul de sus al hârtiei codul şi numărul găsit, am închis registrul la loc. Din neatenţie, printr-un gest scurt, am murdărit hârtia cu cerneală. Am luat cealaltă jumătate de foaie rămasă şi am copiat datele de pe prima, când peste foaia mea s-a răsturnat un teanc de dosare, din care au ieşit de-a valma mii şi mii de hârtii. După multe căutări am găsit hârtia mea, însă când să o trag de sub cartonul unui dosar, colţul cu numerele notate se rupse şi pierdu prin vraful de dosare. Am căutat iar registrul unde aveam datele personale, însă nu reţinusem ce culoare, mărime şi grosime, ce număr de fişier avea. În febra căutării, eram deranjată de alte persoane, care căutau şi ele într-un fel sau altul ceea ce căutam şi eu. Am rugat-o pe secretară să mă ajute din nou, dar mi-a răspuns că ea doar pune ştampila şi 172

173 semnătura pe adeverinţa întocmită de noi. Mi-a dat totuşi o nouă hârtie. Un bărbat de la acelaşi birou, mi-a semnat-o în alb, atenţionându-mă că mai e puţin până la începerea examenului şi trebuie să mă străduiesc să-mi găsesc codul numeric personal. Căutam, răsfoiam dosare, registre şi cât timp a trecut nu ştiu. Deja ieşeau primii candidaţi de la examen. Se adunau într-o sală unde consumau băutură răcoritoare. Eu căutam, în disperare. Puneam mâna pe dosare, le răsfoiam, mutam de ici-acolo cărţi, scaune, lucruri, le pipăiam, mă uitam la toate acestea cu neputinţă. Cred că uitasem ce căutam. Pierdusem ideea. Am avut un moment de luciditate şi mi-am zis; uite, aşa e şi în viaţă. În viaţa pe Pământ. Te întrupezi pentru evoluţia spirituală, dar în angrenajul social, fiind prea legat de lucruri, pierzi ideea şi drumul început dincolo. Mergeam de-a buşilea printre dosare, căutând registrul cu datele mele personale. Am văzut în mijlocul camerei, printre picioarele celorlalţi un pumn de lănţişoare şi brăţări din aur. Le pierduse sau renunţase cineva conştient la ele, aruncându-le pe jos? Era o capcană? Deşi secretara le văzuse, erau în faţa biroului ei, nu le lua în seamă. M-am aplecat să le culeg, după ce renunţasem să mai caut prin hârţoage, pentru a le pune în sertarul biroului; o parte din aur l-am pus deja în sertar, erau bijuterii intacte. Doar o brăţară era ruptă, zalele şi cristalele ei străluceau în pluşul covorului. Pentru cele puse în sertar aveam sentimentul datoriei împlinite. Dar pentru pulberea de aur şi cristale rămasă pe covor îmi beleam ochii, mi se strângea inima de frică să nu fiu surprinsă de cineva asupra faptului, îmi tremura mâna care strecura nepreţuita comoară în buzunar. Aşa mi-am întipărit imaginea despre mine însămi, cu mâna plină de scamele covorului şi puţinele grăunţe de cristale şi aur adunate cu umilinţă. Nu aveam un sentiment de satisfacţie că m-am căpătat cu ceva de valoare, ci cu o senzaţie de dezgust, de lehamite. Pentru ce venisem eu în Iaşi şi ce am obţinut? Persoanele din jur, chiar şi secretara şi bărbatul de lângă ea, deşi mă observaseră, nu mă luau în seamă. Mă uitam la mine însămi şi eram jenată, stânjenită. Da, sigur că am greşit undeva, dar nu ştiu unde. Rămâne să refac drumul încă o dată şi să ajung până aici. Salvarea este în mine, deşi uneori cred că nu mai pot nădăjdui în iertarea mea. Grigoriţa tăcu. Luă cruciuliţa de lemn de la piept şi o şterse de transpiraţia trupului ei. O privea ca pe un lucru nepreţuit şi de mare trebuinţă. Alexandru o privi surprins. – Tu, nu ai visat, viziunile astea sunt obsesii ale vieţii tale. Cred că ai un complex de frustrare. Nu ar fi mai bine să vorbeşti cu un psiholog sau un preot, care cu înţelepciune şi har, să te călăuzească? 173

174 – Un psiholog? Da, poate. Cel mai bine mă poţi călăuzi chiar tu. – Să te ascult, am tot timpul, şi cum s-ar spune, toată viaţa înainte. Dar uneori pot fi aspru şi crud, că şi eu am durerile şi înfrângerile mele. De ce nu? Să încercăm. În Camelia ai încredere acum? Va reuşi să te ajute în măsura în care îi vei întinde şi ei o mână. Altfel nu văd cum, pentru că trăim într-o dependenţă, aparent invizibilă, dar demenţial de strânsă.

174

175 ZONA CREPUSCULARĂ Ieşiră la o plimbare cu maşina, prin vremea mohorâtă. Era o burniţă fină, pâcloasă şi caldă, nefirească pentru începutul lui noiembrie. Doctorul Bauciu îi dădu invitaţia primită de la poliţie. Ajunseră la periferia oraşului. – Opreşte puţin, am văzut un mic local cu terasă, îl rugă Alexandru. Unde am mai văzut eu localul acesta? Localul părea că desparte oraşul de câmpie. Dincolo era doar staţia de benzină şi după aceasta, câmpia. Au tras la marginea şoselei. Câteva lampioane galbene încadrau o terasă curată şi pustie. Mesele şi scaunele erau strânse într-o stivă, lângă perete. Doctorul intră în bufet şi aduse două cafele mari, aburite. Alexandru scoase o masă şi două scaune din stivă şi le aşeză sub acoperişul de glasvand. Spuse ceva, dar doctorul nu reţinu nimic, era dus pe gânduri şi răspunse cu totul altceva. – Trebuie să accepţi până la urmă invitaţia poliţiei şi să răspunzi pentru nelegalizarea relaţiei cu Camelia. Grigoriţa ar putea avea dreptate. Tu ai părăsit domiciliul familial. Concubinajul care duce la infracţiune este sancţionat prin lege. Acum vei vedea tu, spuse doctorul. – Aş fuma o ţigară. Mă duc înăuntru să-mi iau, zise Alexandru absent. Doctorul se ridică de la masă şi îl urmă. Înăuntru era lume veselă, tineret şi se dansa. O petrecere colegială, intimă, ce emana un aer de bun simţ. Alexandru a fost luat pe sus, cu aplauze şi îmbrăţişări şi dus la bar. Se uita în urmă şi îl vedea pe doctorul Bauciu în uşă cum se amuza de tinerii care îl luaseră în primire. – Un pahar de vin, în sănătatea domnului profesor. Tinerii îi fuseseră elevi, cu mulţi ani în urmă, iar acum serbau ziua unui coleg de-al lor. Se îmbrăţişă cu fiecare, le ură petrecere plăcută şi se strecură, îmbujorat şi stânjenit, spre toaletă. Traversă micul local, ieşi în curtea interioară, apoi în grădină şi de acolo în câmp. Doctorul îşi dădu seama că Alexandru greşise drumul spre toaletă şi îl urmă până în grădină. Celălalt, când îşi întoarse capul, observă un bărbat, dar nu-i desluşea chipul, deşi îl urmase până la câţiva paşi. Grădina era despărţită în două de un hotar de glugi de porumb, lungimea lui se pierdea în ceaţa câmpiei. O lumină difuză, lăptoasă venea din spatele lor, la câţiva zeci de metri, apoi nimic, doar întuneric. Alexandru nu mai recunoştea poteca de întoarcere şi bâjbâia încurcat. Bărbatul din umbră se orienta pe întuneric cu calm şi siguranţă. Îi întinse mâinile celuilalt. Bâjbâiau printre glugile de porumb. 175

176 Doctorul mergea înaintea lui Alexandru şi-l trăgea de mână. Au regăsit poteca mâzgoasă şi cleioasă, în lumina lămpaşului galben din streaşina casei. –Eşti dumneata, doctore Bauciu? întrebă panicat Alexandru, nu-ţi disting faţa. – Ţi-a fost frică acolo, în întuneric? Linişteşte-te. – Pe lumină altfel mă descurc. – Învaţă-te şi pe întuneric. Au traversat din nou localul şi au ieşit pe terasă. În ceşti, lichidul cafelei se răcise. – Mai stăm? Întrebă doctorul. – O clipă, aşteaptă. Ştii ce m-a intrigat acolo la marginea câmpiei şi întunericului, în spaţiul acela crepuscular? Deşi erai aproape de mine, la câţiva paşi, mi se părea şi chiar eram convins că nu erai dumneata. Aşa e? – Da. Plecasem cu mintea înainte, să văd ce-ţi vor face cei de la poliţie. – Oricum, trebuie să mă însoţeşti. M-or bate la anchetă şi mă tem că voi spune ce vor ei. – Să ne întoarcem în oraş. Lucrurile s-au mai schimbat de când le ştii tu. Maşina luă viteză. Bătrânul era atent la mâzga şoselei. Mişcările îi erau domoale. Dar în prima curbă maşina a intră în derapaj, dansa în dreapta, în stânga. Doctorul vru să zică o vorbă, dar nesiguranţa şi jocul de pe şosea îl întrerupse. Când maşina reveni la mersul rectiliniu, spuse cu un rest din emoţia iminentei derapări. – Te voi însoţi la poliţie, dar înăuntru vei intra singur. Să-ţi iei premiul pe care îl meriţi. Alexandru îl privea încurcat. – Ştiu, ştiu, zise doctorul, surprinzându-i emoţia pe chip. Îţi spun, să ai răbdare numai să scap de poleiul acesta. Aşa. Când eram în zona crepusculară, cum ai numit-o tu, şi bizară, din grădină să ne facem ca golanii nevoile în glugi, am zărit un tânăr de vreo treizeci de ani, scund, robust şi brunet, cu mustaţă, aştepta pe cineva pe treptele unei case. Imaginea a ţinut cât o respiraţie sau două, apoi s-a voalat. Mi-am concentrat privirea între sprâncene. O pată albastră a trecut prin mai multe transformări de culoare şi mărime. Apoi deodată o explozie de lumină mi-a invadat capul. Imaginea izvora dintr-o floare cu zeci de petale galben-aurii. Mici unde, de-a lungul şi de-a latul, în raze ondulate, formau petalele acelei 176

177 fantastice flori. Revelaţia a ţinut încă vreo câteva secunde. Apoi s-a retras absorbită, lăsând în loc un spaţiu imens şi o culoare greu de definit, de un roşu purpuriu. Apoi mi-au apărut nişte imagini ca în revelarea fotografică, treptat luând formă şi culoare din ce în ce mai concretă. La început păreau statice, dar în momentul desluşirii perfecte, imaginile începeau să se mişte, ca pe o peliculă cinematografică. Vreau să te întreb dacă ai avut vreun prieten brunet, scund şi robust şi cu mustaţă neagră? Întreb pentru că imaginea lui apare din nou şi are legătură cu tine. – Ce-i cu el? – Acest om îţi va ieşi înainte, te va aştepta, îţi va strânge mâna şi te va felicita pentru ceva, nu ştiu pentru ce. Posibil pentru unele servicii aduse lui. Imaginea a fost scurtă: era iarnă ca pe vremuri, cu zăpadă în troiene. Tu erai în pragul casei părinteşti şi aşteptai urători de Anul Nou. Treceau prin faţa porţii tale grupuri de mascaţi şi arnăuţi şi făceau urările tradiţionale. Printre aceştia l-am văzut pe bărbatul brunet şi scund îmbrăcat în arnăut. Îţi făcea urările în stradă, cu banda lui de arnăuţi colindători, dar el insista să intre în casă să te colinde şi să-ţi ureze sărbători fericite în familie. Ultima imagine avută, este cum aţi intrat amândoi în casă, la braţ. Nu pentru ancheta cazului Grigoriţei eşti invitat la poliţie. Poate pentru o strângere de mână, deşi pare absurd. Eu merg cu tine, dar te aştept afară. A doua zi au mers împreună la poliţie. Doctorul rămase afară pe trotuar. Îi zise: sunt la grilajul de fier. Îi arătă unde. Alexandru păşea timorat în holul mic de la intrare. Avea invitaţia în mână, întinsă înainte, de parcă ar fi ţinut un obiect de porţelan şi avea grijă să nu-l atingă de ceva şi să-l spargă. – O clipă, vă rog, se auzi. Ofiţerul de serviciu, un tânăr scund, robust, brunet şi cu mustaţă îl invită sus, în biroul unui locotenent. Alexandru îl rugă să-i arate drumul, el nu mai fusese de mult pe aici. S-au făcut modificări şi renovări repetate. Până la urmă au intrat amândoi pe uşa batantă ce dădea în sala de aşteptare, invitându-se reciproc. Se cunoşteau de când lumea, după cum mergeau. – L-am adus pe domnul Alexandru Dioganu, numai dânsul putea să fie. O aură de mister în vorbele lor, gândi Alexandru. Locotenentul, un tânăr jovial, îi întinse mâna, bucuros de o nouă cunoştinţă şi-l invită să ia loc. Subofiţerul se uita prin deschizătura uşii, zâmbind misterios. – V-am căutat la şcoală şi ne-au spus că sunteţi în concediu medical. V-am invitat la noi, ca să-l cunoaştem pe noul colaborator al 177

178 ziarului poliţiei judeţene. Aveţi plicul acesta cu nişte bani, nu-s mulţi, dar mai valoroase sunt felicitările pentru rebusurile publicate în ziarul nostru. Alexandru se lumină la faţă, dar mai păstra un gest de stinghereală. Locotenentul îşi dădu seama că invitatul tremura încă de frică. Îl felicită în continuare şi-l asigură că din rebusurile primite mai sunt două prinse în planul ziarului. –Domnule Dioganu, dacă totuşi ne-am întâlnit, pot să vă întreb ce părere aveţi de cazul Grigoriţei, de fapt al soţiei dumneavoastră? E o rugăminte, nu o întrebare de anchetă. Sper că ne vom înţelege şi nu o să … – Ce părere să am? Ştiţi sigur că eu am fost în spital când a dat buzna peste Camelia, iar în noaptea bătăii ei, eram în drum spre casă. Ce pot să spun? Grigoriţa are darul de a încurca lucrurile clare. – Vă pot vizita acasă într-o zi? – Oricând. Sunteţi binevenit. Alexandru se întoarse mai sigur pe sine. În dreptul geamlâcului biroului ofiţerului de serviciu salută degajat şi se uită cu atenţie la subofiţerul scund, brunet şi cu mustaţă neagră. Afară, doctorul îl aştepta, plimbându-se pe trotuar. – Ai dreptate de omul brunet, care era la intrare şi m-a invitat sus, la etaj, în biroul locotenentului. De urări, cum zici, am avut parte, m-au felicitat şi recompensat pentru nişte rebusuri publicate în ziarul poliţiei judeţene. Au fost publicate mai demult, dar acum şi-au adus aminte de mine. Dar mă gândesc, doctore, să nu înceapă ancheta, cum fac ei, cu tact, pe ocolite, să mă prindă în laţ. – Îşi vor pierde vremea cu tine. Tu nu ştii nimic. Cheia misterului e în mintea Grigoriţei. Acolo, dacă putem intra, cu acceptul ei, dăm de un fir. Şi cred că nu ţi-o fi uşor când vei afla adevărul. Se plimbau în tăcere prin burniţă. – Nu oboseşti să mai facem câţiva paşi? – Mă simt mai bine în ultimele zile, deşi câteodată cam confuz, dar nu slăbit fizic. – Dacă ai avea răbdare să iau legătura cu câţiva fitoterapeuţi care au laboratoare proprii de preparare a remediilor din plante medicinale. Zilele astea o aducem pe Grigoriţa acasă. Am un plan cu ea. – Un timp o să stea la tine, aşa-i normal, dar o voi lua apoi la mine, în staţionar, să o am zilnic în supraveghere şi tratament. O să trag o fugă prin ţară înainte de a o aduce la mine. 178

179 ŢIGANCA Grigoriţa îşi pregătise baia pentru a doua oară în acea zi. Era preocupată şi tăcută. Chipul ei emana o detaşare şi o voioşie perceptibilă ochiul deschis spre ea. Umpluse cada cu apă caldă, o încerca cu cotul, o răcea, o încălzea din nou cu apă fierbinte de la robinet. Pasta de argilă o preparase în acelaşi vas de ceramică, deşi nu avea nevoie decât de câteva linguri, să-şi ungă numai umerii şi obrajii. Îşi pregăti lenjeria de schimb, o cămaşă şi un capot mai gros, de molton, împrumutat de la Camelia, din spital. Alexandru era acasă, nu plecase nicăieri. Făcuse şi el o baie de dimineaţă, cu apă de argilă, transpirase mult, moţăise chiar câteva minute destins în fotoliu, cu o carte în mână. Primele rânduri le citise de mai multe ori. Adormea de fiecare dată la aceleaşi cuvinte. De obicei, până la amiază îşi făcea plimbarea, o oră, două, la pas, cu respiraţia controlată. Când se întorcea, îşi prepara ceaiurile şi se încuia într-o cameră, acolo nu avea acces nimeni, unde îşi făcea relaxarea şi meditaţia. După-amiaza ieşea din cotlonul său şi se răsturna în fotoliul din faţa televizorului. Acum părea derutat şi oarecum încurcat de prezenţa Grigoriţei, care i-a schimbat programul şi nu-şi făcuse plimbarea obişnuită. Ea îl strigă din baie. Vocea ei se auzea înfundat, cu zgomot de apă şi clăbuci. Se sculă din fotoliu, oarecum îmbufnat că îl deranja din peregrinările sale onirice. Se urmărea de-a lungul unor ani, şi-şi spuse lui însuşi, rămâi omule, puţin locului, acolo, suspendat în a patra dimensiune, aşteaptă să mă întorc, numai să văd ce vrea femeia aceea nesăbuită care mă scoate din timp. Erau detalii ce se voalau, odată ce se ridica din fotoliu. Închise televizorul, se uita la el când era deschis, dar mintea şi privirea îi treceau fugar dincolo de ecran. Uneori se întreba cum pot fi concepute, create, cum există astfel de culori şi imagini ireale, nepământene, greu de redat prin limbaj poetic sau pictural. Credea că se refugia într-o realitate paralelă, ori într-o lume a ideilor, a gândirii abstracte. Vocea înfundată îl chema iar, acum cu dojană. Când trecu spre baie văzu cămaşa, sutienul şi chiloţii, prosopul şi halatul de molton. Le adusese pe toate, îmbufnat. La uşa băii respiră adânc de câteva ori să-şi reprime supărarea că a fost deranjat. – Că, măi băiete, de când te chem, începu supărată Grigoriţa. Vezi că m-am uns pe cap cu pasta de argilă, mi-a curs în ochi şi nu mai văd. Ajută-mă, dă-mi vasul cu pastă. El lăsă lenjeria şi prosopul pe calorifer şi ieşi din baie. Trase de pe el flanela, rămas în cămaşă şi-o suflecă dincolo de coate. Se întoarse în 179

180 baie. Luă bolul cu pastă de argilă şi i-l întinse. Grigoriţa nu dibuia vasul. Avea ochii mânjiţi cu argilă. El îi prinse atunci mâna şi i-o lipi de vas; îl puse apoi în palma ei. Dar ea se făcu că-l scapă în apă, chiar îi dădu drumul în cadă, printre picioare. El se aplecă să-l recupereze înainte de a se dizolva argila de tot, în apa caldă. Îl dibuia printre picioarele ei, dar nu-l putea apuca cu mâna. Începuse chiar să râdă, să chicotească, ia te uită, domnule, nu pot să-l prind. Ea îşi puse palmele pe sâni, tremurând uşor; lăsă o mână în jos, să-i alunece pe trup, pe coapse, printre picioare şi o întâlni pe a lui Alexandru. Respiraţia şi bătăile inimii se sincronizau, trăiau aceeaşi regăsire a cărnii şi a iubirii uitate. Îi luă mâna în mâna ei şi o aplecă încet, netezind apa pe trupul catifelat şi revigorat al femeii. El îşi aplecă fruntea şi o lipi de a ei. Pasta de argilă de pe obrazul femeii îi lipi şi uni cleios şi moale într-o ceremonie tainică de reîntoarcere, de regăsire. Mâna lui întârzia mult pe sânul ei. Era rotund şi opunea o anumită rezistenţă a cărnii la strângerea în căuşul palmei. Luă forma unui fruct, a unei pere sau a unui măr împlinit, dar rămas mult timp necules, până toamna târziu pe creangă, aşteptând pe cineva anume să-l culeagă; culoarea şi parfumul pielii ei, tomnatic, intra în el prin aburii năucitori ai băii. Rămaseră multe clipe aşa. Fiecare vroia să facă primul pas, prima mişcare, dar se gândeau să nu greşească, paravanul acela de timp aşezat între ei nu se dizolva în apa caldă, mâloasă de acum. Păreau dispuşi să stea aşa, uniţi într-o neverosimilă aşteptare, până la infinit, numai să nu greşească. Freamătul şi arderea erau mai intense în carnea femeii. Feminitatea ei fusese multă vreme frustrată, umilită şi ascunsă. Era o femeie frumoasă şi nu ştiuse să-şi folosească frumuseţea, să fi fost şi ea femeie la casa ei, împlinită, lângă un bărbat şi cu un copil, acolo, chiar mai mulţi, gândea ea. În schimb a făcut politică. Politica cui? A socialismului? A nimicului? Se frământa ea. Îşi întoarse puţin faţa şi-i căuta cu buzele gura celuilalt. Îl sărută cu stângăcie, ca o adolescentă. Pe obrajii ei curgeau lacrimi ce lăsau dâre în masca de argilă. Alexandru se retrase încet. Se desprindea cu dificultate din mâinile ei. Nu-l trăgea în apă, dar nici nu-i dădea drumul să se ridice. Ochii ei erau acoperiţi cu pasta de argilă. El luă apă în căuşul palmei şi o spălă pe faţă, încet, cu delicateţe, ca pe un copil. În inima lui cineva plângea de tristeţe. Ochii îi erau aburiţi, dar lacrimile îi curgeau în sufletul său neconsolat. – Eşti ca un copil, Grigoriţa, atât de neajutorată, atât de încercată. 180

181 Ai răbdare, o să treacă focul acesta, pe urmă mai vorbim noi. Continuă după o respiraţie profundă: Te-am iubit întotdeauna, dar mi-a fost frică de tine, că mă lăsai cu mâna întinsă în zadar, să aştept. Dar tu nu ai avut timp pentru mine şi nici pentru tine. Acum mi-e frică din nou de tine. Acum eşti din nou femeie, într-adevăr femeie. – Ai avut răbdare cu mine, mai ales în ultima vreme şi cred că ai înţeles situaţia mea şi m-ai ajutat să devin ceea ce sunt acum şi să redevin ceea ce am fost la început. Lângă tine încep iar să înfloresc. Dar e de neconceput acum să iau înapoi ceea ce am mutilat şi îndepărtat de la mine cu mult timp în urmă. Timpul deja şi-a pus ştampila pe biletul meu de drum. El nu iartă ca noi. – Să renaşti pentru tine însăţi, ceilalţi vor găsi şi ei drumul către sufletul tău. Nu eşti singură şi nu vei fi abandonată. – Aş vrea să mă ierţi, poate … – Între noi e un cordon, cum s-ar zice, ombilical, care ne-a unit pentru totdeauna. Aceste câteva luni au fost minunate, ne-am cunoscut şi ne-am ars reciproc greşelile şi frustrările, umilinţele şi înfrângerile, ne-am iertat unul pe altul. Ce-i mai important şi fascinant decât asta? Suntem suflete gemene, fiecare şi-a avut Golgota lui, ne-am regăsit şi acum, sigur, împreună păşim spre lumină. – Nu înţeleg uneori ce spui, dar simt că ai dreptate mereu. Dragostea a rămas undeva uitată, în urmă, s-a deşteptat acum năucă, prea târziu. Eu de abia acum realizez că, din dorinţa de a trăi chemarea dragostei, s-a deşteptat din nu ştiu ce izvoare, o iubire atotcuprinzătoare. Alexandru îndreptă rozeta de apă spre obrajii ei. Palma lui aluneca pe corpul ei catifelat. Trupul îi tresărea la atingerea mâinii lui. O spăla, apa îi curgea lin pe tot trupul. El îşi înfrângea dorinţa, laolaltă cu durerea oprită în gât, în maxilare şi ochi. Dar deodată lacrimile lui au dat năvală şi curgeau pe umerii femeii, capul îl avea întors, să nu fie observat. O, de-aş putea rezista patimii, îşi zicea el, să putem păstra această puritate. – Vezi că mă frigi, mă arde ceva pe umeri, zise ea. – O, nu-i nimic, lasă că dau drumul şi la apă rece, se trezi buimac Alexandru. Se clăti şi el cu apă rece. Se răcori. Ea se ridică în picioare în cadă. Îi apărea întreagă în faţa lui. Nu se mai jena de goliciunea sa. Se simţea feminină şi-şi arăta fără pudoare toate rotunjimile. În aburii băii, el continua să o mângâie pe spate, pe sâni şi pe mâini, pe pântece şi coapse. Grigoriţa se şterse încet, cu calm, fără emoţie. Chipul ei se lumina 181

182 nefiresc, emanând un magnetism diafan. Mişcările trupului degajau o discretă feminitate, prin emoţia sufletului ei. Păşea pe uşă, afară, plutind, nu mai atingea pământul, era ireală, dezbrăcată şi spălată de toate păcatele. Alexandru rămase în baie, să-şi bocească victoria asupra patimii. O victorie tristă, cutremurătoare, cum de fapt erau toate victoriile lui. Scoase dopul căzii şi apa cu murdăria păcatului iminent se scurgea la canal. Clăti îndelung cada. Dădu drumul la geamlâc, să se aerisească. Se uită în oglindă, avea părul răvăşit şi ochii prinşi de flama unei mari explozii sufleteşti. Intră în casă, ud până la brâu, chiar şi pantalonii îi erau uzi şi lipiţi de genunchi. Era derutat. Grigoriţa îl măsură cu o privire caldă şi îl rugă să se îmbrace cu alte haine, uscate. La întoarcere ea îi zise: – Şezi, ţi-oi spune ceva. Alexandru se aşeză în fotoliul lui preferat. Încordarea de pe chipul lui dispăru, dar mai persista o urmă de stânjeneală şi de vină asumată. – Ai învins, Alexandru, ai avut puterea să învingi şi de data asta. Eu am câştigat însă prin tine şi mă alătur la această victorie. Am fost ca Adam şi Eva în grădina lui Dumnezeu, tu Alexandru, eu Grigoriţa, în livada cu nuci şi meri. Am fi putut cădea în patimă, cât de uşor, dar am învins tentaţia, ispita trupului. – Încerci să idealizezi, mergi prea departe, încerca să o contrazică. – Nu, lasă-mă să-ţi spun, atunci în momentul acela de zăpăceală mi-am regăsit întâi feminitatea, de care la început m-am speriat, apoi prin ea mi-am cunoscut puterea de a mă stăpâni. A fost de-ajuns să mă pârjolesc şi să mă înalţ flacără deasupra jăratecului inimii mele, să mă înalţ deasupra mea. Am câştigat bătălia vieţii mele, nu am ştiut de asta până acum şi deşi ţi-o spun cu lacrimi în ochi, tu m-ai învăţat ce este iubirea adevărată, iubirea care le cuprinde pe toate iubirile, de soţ, de mamă, de frate şi de copil, iubirea a tot ce mă înconjoară. Nu ştiu cum se cheamă aşa ceva, dar simt o sublimare a sufletului meu, cred că aşa se cheamă, transformare, iar o cale de întoarcere nu există. Să vreau să fiu rea cu cineva, nu mai pot, sâmburele acela de ură din inimă a fost ars şi cenuşa lui împrăştiată. Îi voi spune doctorului Bauciu să vină mâine să mă ia la el, pentru continuarea tratamentului. – Te-am lăsat pe tine să hotărăşti ziua. – Plănuisem să stau mai mult, în speranţa că mă vei reprimi în viaţa ta, spuse zâmbind. Dar am primit mai mult decât sperasem. Chintesenţa iubirii. Ştii, am observat că scumpa ta Camelia se rotunjeşte. Să-ţi fie cu 182

183 noroc. Deşi voi desface legătura noastră civilă, voi ţine legătura cu tine. Eşti bărbatul şi fratele meu iubit. Eşti de-acord? – Cum doreşti, îi răspunse el jenat de efuziunea dramatică, dar sinceră a Grigoriţei. El se retrase în camera lui. Se întinse în pat, cu faţa în pernă. Ochii îi erau uscaţi, dar inima continua să plângă neconsolată. A cui eşti, a cui ai fost inimă năroadă, se văieta el. Se întoarse cu faţa în sus şi rămase o vreme cu ochii aţintiţi în tavan. Îşi puse palma pe amândoi ochii şi-şi mişcă pupilele într-o parte şi într-alta, să stoarcă şi ultima picătură de sărătură şi cocleală. Îşi concentră privirea înainte, pe un punct imaginar, încercând să îmblânzească mişcarea haotică a pupilelor şi să le stabilizeze pe un reper fix. Îi apăru un punct roşu, ca un cărbune de jăratec, trecând dintr-o parte într-alta a frunţii şi care îi ardea privirea întoarsă în sine. La următoarea concentrare a atenţiei, punctul roşu reveni în privire şi fila ca un far pe o mare de întuneric. Clipea, fila, semnaliza, o secundă aprins, o secundă stins. Şi deodată o irupere florală de pastă albastră şi indigo, apoi rozie şi la urmă galbenă ca aurul pur. Apoi iar nimic. Pe urmă începu să se stabilizeze o anume ordine în dezordinea aceea interioară. Se vedeau spaţii vag luminate şi ondulate, ca nişte circumvoluţiuni. Se concentră mai mult. Stupefiat îşi dădu seama că intrase cu privirea în propriul său craniu şi-şi studia acum creierul. Se plimba cu privirea dintr-o parte în alta a calotei craniene, înainte, înapoi, în sus, în jos. Era fascinant. Are dreptate Grigoriţa că am învins; mă voi studia de-acum în întregime, porţiune cu porţiune, celulă cu celulă, pot să călătoresc prin arterele mele, ca pe un fluviu, gândea el. Uşa camerei se deschise şi Grigoriţa îi spuse rugătoare: – Nu mai plânge, te simt de la o poştă, Alexandru. – Nu plâng. Dar şi la marile victorii se plânge, nu-i aşa? Se sărbătoreşte cu lacrimi. La micile victorii, cum s-ar zice, la mica ciupeală, se jubilează şi se face tam-tam, în mari orgii cu şampanie. – Cum spui tu, zise Grigoriţa. Fă o plimbare, azi nu te-ai mişcat din casă, mâine te vei trezi leneş. Împinse uşa încet şi dispăru. El se sculă din pat şi se îmbrăcă. O căută prin toate camerele, să vorbească din nou cu ea, dar nu o găsi. – Să nu pleci devreme dimineaţă, vorbi el în întuneric. După o clipă de tăcere îi auzi vocea venită parcă din altă lume. – Mâine plec la doctorul Bauciu. Poţi să o aduci pe Camelia. – Îi plecată la maică-sa, la Târgovişte, să mai stea de vorbă, dar după intuiţia mea ceva îmi spune că nu acolo s-a dus. 183

184 Alexandru închise uşa după el. Liniştea picura şi ţârâia ca un greier în talpa de stejar a casei. Ieşi în drum. Îşi întoarse privirea către grădină, spre grădina patimilor tatălui său, Costache Vartolomei, dar şi a sa. Un spaţiu unde şi-a trăit frica, febra sa, dar şi a tatălui său. A fost tatăl lui un laş? Nu poate să susţină cu certitudine asta, pentru că el, tatăl, făurise acest loc în care apoi a hălăduit o vreme în voie, în livada cu nuci, primii puieţi crescuţi în cazematele sfărâmate şi gropile acoperite de ciulini, apoi livada cu meri. Aici a atras lumina pe clorofilă, dând culoare sevei vegetale, un stol de păsări şi glasuri de copii şi de oameni, a populat un spaţiu aflat în stăpânirea lupilor şi ciulinilor, iar rodul era să fie rostul vindecării fricii lui. A fost un laş? se întreba el. Nu a fost un laş, cum poate să fie un laş un creator, un zămislitor de viaţă? A lăsat-o, a abandonat-o pentru a o lua în stăpânire alţii mai puternici ca el, cu altă menire. Îi apăru în minte Camelia gravidă, apoi ţâncul de mână, învăţându-l primii paşi prin livadă, în livada lui Vartolomei, în edenul lui şi al Grigoriţei. Adamul care fusese izgonit, se întorcea în pământurile lui. A doua zi, când ea pleca, îi veni în minte chipul ţigăncii Briei Rucovina, acea femeiuşcă trimisă în casa lui, pentru a fi educată după morala colectivităţii, acea ţigăncuşă plecată pe drumul vieţii ei până la urmă. Livezile din vis, comparate cu livezile lui. Chipul ţigăncii ce se pierdea în zarea din vis, era asemenea chipului Grigoriţei, care păşea acum pe aleea ce duce în şosea. Maşina doctorului se urni şi rămase singur. Urma să vină alt locatar, probabil pentru altă lecţie de viaţă. Drumul e deschis, gândea el. Poate să vină vechiul Adam, să se întoarcă în lumea lui. Se gândi la tatăl său, Costache Vartolomei. Dar era prea târziu, ca iniţiativă, gândi, pentru că i-o luase înainte Camelia. Va putea ea să-l învăluie, să-l amăgească şi să-l aducă din nou acasă, la casa din livezile lui?

184

185 AI ÎNVINS ACUM, DAR LUPTA CONTINUĂ Drumul l-au străbătut în linişte. Motorul maşinii se auzea bătând lin. Iarna se instalase târziu, zăpada se muia la pulberea de sare şi nisip. Roţile maşinii făceau pârtie prin pasta noroioasă, plescăind prin gropile asfaltului. Ajunşi acasă, în faţa porţii, Grigoriţa zise: – Aş vrea să-ţi vorbesc despre Alexandru. Doctorul nu coborî imediat din maşină să deschidă poarta, aştepta continuarea mărturisirii femeii de lângă el. – Palmele lui mă frigeau. Am observat în spital când mi le punea pe frunte sau când mă ţinea de mână. Apoi, acasă, când mă ungea zilnic cu pasta de argilă. – Medicul din spital l-a avertizat că întoarcerea la viaţă depinde numai de el. Este înzestrat cu o putere de a se renaşte, cum puţini o au. Şi eu am observat şi l-am supravegheat în ultimele luni. Dar nu pot să intervin. Sigur îşi va reveni. Să intrăm, vom discuta în casă. Deschise poarta şi împinse cu ea stratul gros de zăpadă. – Camerele astea nu au mai cunoscut prezenţa şi căldura unei respiraţii de femeie. Fii binecuvântată. Grigoriţa se uită roată împrejur prin hol. Apoi trecu prin celelalte camere, urmată de privirea doctorului. Deşi erau mobilate şi curate, persista un aer închis, imaterial şi fără viaţă. Îl întrebă dacă are pacienţi la cabinet în restul zilei. – Eşti singura pacientă. Vom vorbi după amiază. Doctorul ieşi şi începu să facă pârtie în curte, pentru maşină. Zăpada era umedă şi grea. Lopata din lemn scârţâia în mâinile lui. Tăia felii de zăpadă, lua bucăţi cubice şi le arunca la câţiva paşi, lateral. Ea rămase în casă şi dădu drumul la uşi şi ferestre, dar mirosul de aer stătut din camerele nelocuite persista. În vedea cum mânuia sigur, fără icneală, lopata încărcată cu zăpadă. Îi trecu ceva prin minte, imaginea i se voală, în faţa ei apărea alt bărbat, mai tânăr acum, ce râcâia zăpada de pe alee, cu icnituri şi aburi de transpiraţie. Îl vedea chiar cum întorcea capul spre ea; era Alexandru. Privirile lor se căutau şi se întrebau. Se întoarse de la fereastră cu imaginea lui în minte şi străbătu camerele de-a lungul şi de-a latul, căutându-l din nou, tulburată. După amiază doctorul o aştepta în cabinet. Era o cameră amenajată pentru consultaţii medicale şi tratament. Grigoriţa îi întinse biletul de externare şi se aşeză în faţa lui, pe scaun. 185

186 – E ceva în plus ce nu ştiu? Întrebă nedumerit doctorul. – Îţi arătam data de pe bilet. Data internării. Sunt aproape şase săptămâni, mai exact treizeci şi şapte de zile de când mă lupt cu un demon înainte de a adormi. – Se părea că nu mai ai coşmaruri … – Nu e un coşmar, lupta nu se dă în mintea mea, ci în afara trupului meu. Numai când închid ochii să mă culc, îmi apare în faţă, în calea mea, un demon. Îl fugăresc cu ajutorul rugăciunii. Când mă adun şi mă concentrez pe divin, prin rugăciune, devin eu însămi, puternică şi unitară. Însă dacă mă iau în stăpânire alte gânduri, amăgitoare şi învăluitoare, mă simt descoperită şi fără ajutor şi demonul dă năvală peste mine. Apoi mă întăresc cu rugăciune şi demonul dispare iar. Aşa ne hărţuim, până intru în somn, protejată. Dar a doua zi o iau de la capăt. Nu e o obsesie, ci o agitaţie şi un stres permanent provocat de această agresiune asupra minţii mele. Îţi spun şi te întreb ce pot să fac să scap definitiv de acest demon? – Ce vrea de la tine? – Nu l-am acceptat niciodată la dialog. Dar parcă cerşeşte ceva. Milă, îndurare? Nu ştiu! – Poate iertare. – A ce? A cui? – Tu ştii mai bine. – În ultimele nopţi am avut două călătorii ciudate. Se pare că ai dreptate. E vorba despre iertare. Prima călătorie am făcut-o în Rai, aşa a numit-o protectorul meu din vis. Am ajuns într-un ţinut cu o vegetaţie luxuriantă, pe un fond de lumină albastră. Ne-am oprit pe un promontoriu. În faţa mea aveam marea, cu freamătul ei de valuri şi de vietăţi marine. Era un ţinut virgin, nu se simţea trecerea sau prezenţa omului pe acolo. Era inaccesibil muritorului de pe Pământ. Deşi simţeam prezenţa protectorului meu, nu-i puteam vedea chipul. Îmi stătea întotdeauna lateral dreapta, în spate. Admiram relieful învăluit într-o aură de pace şi sfinţenie. Era Edenul. Am spus că este momentul să mă întorc pe Pământ. Persoana care mă însoţea, ghidul astral poate, m-a îndemnat să mai rămân; i-am răspuns că mai am de trăit, de tras unele păcate, să mă mântuiesc şi după aceea, când mi-o veni ceasul, sorocul, voi veni din nou aici. Dar l-am întrebat, care sunt condiţiile ca să pot reveni. Mi-a răspuns să respect cele zece porunci divine şi voi putea reveni. În momentul când îmi spuse de cele zece porunci divine, am rememorat greşelile şi am descoperit păcatul meu: nu pot ierta duşmanul meu. Când mi-am dat seama când şi unde am greşit, într-o clipă 186

187 am fost aspirată, tot relieful dinaintea mea se estompa şi se pierdea în ceaţă, voalându-se. M-am trezit derutată. Mă întrebam, cum e posibil să-mi iert duşmanul? Ai mai auzit aşa ceva? Spune, doctore! – Vei învăţa singură lecţia iertării. – Plângeam că nu pot ierta, după răul ce-mi făcuse. E vorba de Theodor Burduhosu. Cu mintea îl judecam şi-l iertam, dar inima zăluda, nu-i chip să o îndupleci! Astă noapte, mi-a apărut în cale. Am ţinut-o strâns cu rugăciunea. Dar în somn am început din nou să călătoresc. M-am apropiat de o poartă zidită şi ferecată, cu un hotar aproape imaginar, trasat doar de o linie electrică. Eram însoţită de cineva, poate chiar de acelaşi ghid astral. La poartă ni s-a făcut control riguros, asemenea unui punct vamal şi nu ni s-a permis să intrăm. La insistenţele însoţitorului meu, ne-au lăsat să păşim în acel spaţiu ce nu se vedea de afară. Era ciudat totul. În primul rând, simţeam că timpul a stat în loc. Eu nu mai percepeam noţiunea de timp. De la poartă se desfăşura înainte un drum larg, pietruit, tasat ca înaintea turnării asfaltului pe o şosea în construcţie. Mai era o cărare, un drumeag paralel cu şoseaua. Din loc în loc nişte stâlpi înalţi, în care erau atârnate megafoane. În şosea şi pe marginea ei aştepta lume pestriţă şi ponosită, oameni obosiţi de o implacabilă resemnare şi deznădejde. La un semnal transmis prin megafoane, aducând a muzică de marş, dar nu era muzică, era rum-rum-ul miilor de paşi târşâiţi pe cărare, se sculau de pe marginea drumului sau ieşeau de prin taverne puzderie de condamnaţi la osândă veşnică şi se aliniau şirului deja format, să pornească şi să meargă spre nevăzut. Am recunoscut pe câţiva care erau morţi de când eram copilă, pe alţii care trăiesc încă, dar care în viaţa de zi cu zi nu sunt exemple tocmai bune de urmat. Intrasem cu protectorul meu prin crâşme şi lupanare, unde-i vedeam pe aceşti oameni pe la mese, captivi jocurilor de noroc şi băuturii leşioase, captivi propriei lor voinţe de degradare sau neputinţă morală. Am ieşit în şoseaua colbuită şi am stat de vorbă şi cu alte grupuri de oameni, dar nu am reuşit să aflu nimic despre starea lor ciudată, de care probabil nu-şi dădeau nici ei seama. Din loc în loc circulau un fel de gărzi, însoţite de câte un câine de pază. Eram conştientă că am fost adusă aici să văd şi să trag învăţăminte. Vroiam să aflu ce simţeau oamenii aceia când se dădea semnalul prin megafoane, rum-rum, un fel de tropăit, un zgomot de paşi în cadenţă, un murmur greu de definit. Oamenii erau îmbrăcaţi în haine ponosite, rupte şi colbuite, eu aveam haine curate, un costum din stofă fină, de o culoare gri spre alb, cizme din piele subţire, până deasupra genunchilor. Într-un grup am stat de vorbă cu profesorul de muzică, 187

188 Theodor Burduhosu, care, cum ştii, trăieşte. Încercam împreună să găsim misterul acelui semnal din megafoane. Ne uitam la oamenii care se ridicau de pe marginea drumului sau ieşeau din case şi se aliniau în coloana de proscrişi. În grupul nostru intră o femeie tânără, am recunoscut-o, era moartă de peste douăzeci ş cinci de ani, m-a descoperit şi ea pe mine. M-a întrebat ce caut eu acolo, ieşită din timpul meu, îmbrăcată aşa curat şi elegant. După gestul de mirare, ce a atras atenţia gărzilor, m-a rugat să duc un mesaj în lumea celor vii, la rudele ei, să se mai facă ceva pentru salvarea, pentru iertarea ei, că nu i-a venit încă rândul să fie chemată în coloana celor condamnaţi pe vecie. Să-i facă acatiste pentru iertare, să o ierte lumea care a cunoscut-o, şi rudele ei. Se agăţa de mine, îngenunchind la picioarele mele, implorându-mă să-i caut rudele, că ea nu e pierdută definitiv. La gălăgia provocată a venit una din gărzi să ne ridice, dar eu cu însoţitorul meu am fugit spre altă margine a ţinutului, să încercăm să trecem. Am fost blocaţi, deşi se vedea dincolo, nu aveam cum trece, era un fel de barieră, un brâu electromagnetic. Am luat un vehicul, ca un jeep, să trecem pustiul, căci era pustiu unde ne-am refugiat noi, dar ne-au blocat maşina. Gardienii erau îmbrăcaţi în costume mulate pe corp, confecţionate din piele neagră de vită şi erau însoţiţi de câini mari, fioroşi. Cu greu am ajuns la poartă, dar nu ni se permitea să ieşim. Gărzile ne-au ajuns şi încercau să ne ridice. Ne-am rugat, ne-am tânguit la ei să ne lase în pace. Nu găseam înţelegere sau îndurare. Atunci am strigat-o pe Maica Domnului în ajutor. Numai o dată am apucat să strig, că a apărut o femeie distinsă, înveşmântată în albastru şi lumină şi a vorbit cu noi. A fost severă, neîndurătoare cu însoţitorul meu, dar simţeam în mustrarea ei că ne mângâie şi ne dă siguranţă şi protecţie. Îi luă la rost pe cei de la poartă, din cauză că ne-au permis să intrăm acolo. Am ieşit pe poartă, cam stânjenită de imprudenţa şi de nesăbuinţa noastră de a intra în iad. Ghidul se justifica în faţa Maicii Domnului că mă dusese în acolo să văd cu ochii mei suferinţa sufletelor celor păcătoşi, să-mi dea o lecţie, să învăţ a ierta orice, până şi duşmanul de moarte. Apoi am văzut poarta cum se pierde în zare, voalându-se, noi revenind în lumea noastră, a celor vii. Trezindu-mă astă dimineaţă, vroiam să-i povestesc lui Alexandru cum am fost bătută şi abandonată de profesorul de muzică, Theodor Burduhosu, dar mi s-a părut fără importanţă, uitasem într-o clipă detaliile, durerea şi umilinţa acelei seri. Acum înţeleg că există un echilibru bine stabilit între a uita şi a ierta şi invers. Dar mă gândesc că acel demon care-mi cerşea îndurare, iertare, să nu fi fost tocmai arătarea născută din greşelile mele, iar Burduhosu să fie 188

189 doar un purtător de păcat. – Povesteşte-mi de seara aceea. Te vei elibera de amintirile urâte, spaţiul acela îl vei putea umple cu altceva. – Cu iertare, cu iubire, spuse Grigoriţa pentru sine, apoi tăcu. Luă biletul de externare de pe biroul doctorului şi-l mototoli în palme, îl împături şi desfăcu iar. Doctorul ieşise între timp, iar acum se întorcea cu două cafele fierbinţi. – Gustă. E un motiv de a sta de vorbă, spuse el, surprinzând un gest de refuz pe chipul ei. – Ce să-ţi spun? Ce să-mi amintesc? Ştiu că am întârziat nepermis de mult în biroul unui bărbat, despre care ştiam foarte puţine lucruri, deşi lucrasem în aceeaşi organizaţie de partid. Apoi acel bărbat a dat un telefon. Au venit nişte tipi libidinoşi cu o maşină şi ne-au dus la discoteca lui Burduhosu, ei îi ziceau „Restaurantul Bardu Hossu”. Acolo, dusă cu forţa, am fost bătută pe rând de mai multe persoane, între care şi o femeie. M-a lovit întâi Evghenie, apoi Burduhosu, care mi-a arătat medalionul de la gâtul lui, un cerc în care avea înscrise secera şi ciocanul, dispuse în formă de zvastică şi m-a întrebat de ce am trădat însemnele comunismului. I-am spus încurcată, că nu am fost în serviciul vreunei organizaţii cu astfel de însemne. M-au luat la rând cu pumnii şi picioarele. Aveau bocanci cu ţinte şi capse metalice. Strigau: de ce? De ce ai trădat? Până unde ai ajuns cu ancheta? Ei strigau la mine, eu urlam la pereţi. Profesorul Burduhosu îmi zicea, printre lovituri, că încă din biroul directorului şcolii plănuise cum să mă bată, să mă aducă în cârdurile sale, îmblânzită, ca pe o oaie rătăcită, cum pregătise toate detaliile. Mă ţineau lipită de perete şi mă loveau. M-au lăsat să alunec la podea. Pesemne le era mai lesne să mă bată cu picioarele, decât cu pumnii. Dar nu am mai simţit nimic, doar că mă atingeau şi mă dădeau când pe o parte, când pe alta. Îmi dăduse unul o lovitură de a trecut o fierbinţeală prin mine, ca un anestezic făcut în şira spinării, care m-a amorţit până la urmă. Atât de puternică a fost lovitura aceea, că-mi scosese sufletul din mine. Pluteam deasupra lor, neînţelegând ce se petrece. Apoi mi-am luat zborul spre nord, în întâmpinarea lui Alexandru, să-l îmbrăţişez şi să-i spun că am plecat din lumea asta, nu am dat de el la spital şi m-am întors. Atunci te-am văzut şi te-am oprit în traficul aglomerat. Ţi-am spus unde sunt şi ce s-a întâmplat cu mine, apoi m-am trezit în spital. Doctorul Bauciu nu zicea nimic. Nu se putea uita nici în ochii ei. Grigoriţa sorbea zgomotos din cafeaua neîncepută şi se aşeză dreaptă iar în scaun. Începu să vorbească din nou. 189

190 – Trebuie să-l cunoşti. A fost profesor de muzică la o şcoală generală de mahala, acum predă la liceu, chiar e în graţiile directorului. – Dacă e proprietarul localului „Restaurantul Bardu Hossu”, îmi pare cunoscut. Din auzite. Circula pe seama lui o anecdotă din decembrie ’89. Tu poate ştii mai bine cum stau lucrurile, de la Alexandru, că au fost colegi de catedră. – Când s-a declanşat deja revolta în ţară, profesorii, mai cu sfială şi fereală, după ce erau convinşi că aceasta nu mai are cale de întoarcere, dar luaţi înainte de purtarea năvalnică a elevilor, au trecut la distrugerea însemnelor comuniste, a portretelor Preşedintelui. Profesorul Burduhosu, care era secretar de partid în şcoală, alerga prin sălile de clasă şi aduna însemnele comuniste şi portretele dictatorului şi le ascundea într-un dulap, ferindu-le de distrugere. Îi mai rămăsese un portret, însă un grup de elevi şi profesori l-au surprins, l-au fugărit pe toate coridoarele şcolii, prin sălile de clasă. Se urca pe bănci, pe mese şi ridica portretul sus, cerând îndurare: portretul Preşedintelui îl are pe inventar! Sărea de pe o bancă pe alta şi o lua iar la fugă pe coridoare, apoi prin curte. Urmăritorii, împreună cu câţiva trecători curioşi l-au prins, l-au ciupit, l-au tras de mâini şi de urechi, elevii chiar l-au descălţat de pantofi, dar profesorul a scăpat desculţ şi alerga spre poartă, să iasă în stradă. Atunci se auzi o voce autoritară şi puternică: nu-l lăsaţi să iasă în stradă. Ne-or scoate vorbe oamenii, ne-o face de bâlci măscăriciul acesta. Puneţi mâna pe el! Un elev cu alură de atlet, făcu un salt prelung şi îl placă şi trânti ca la rugbi la pământ şi-l întoarse cu faţa în jos. Victima ţinea ridicat, cu amândouă mâinile, dramatic şi caraghios totodată, portretul lui Preşedintelui, cerşind clemenţă: „Îl am pe inventar, oameni buni, m-or pedepsi. Îl am pe inventar”. Grigoriţa tăcu. Pe chipul lor se înfiripă un zâmbet comic. – Îl avea pe inventar. Auzi, îl avea pe inventar. Ea se retrase în cameră. Se hotărî să se culce mai devreme, înainte de a simţi efectul cafelei. Închise ochii şi se gândea la demonul ce o vizita seară de seară. Gândurile îi zburau aiurea, la Alexandru, apoi la Camelia, reveneau la ea dezordonate, ca nişte eflorescenţe de păpădie care pluteau în reverberaţia amiezii. Nu era nefericită, dar nici bucuroasă, nu era apatică, dar nici vioaie. Îi lipsea un ghiont dat în coaste, să se gândească la ceva anume. În hoinăreala asta, obosi şi adormi. După miezul nopţii se foi şi se înveli mai bine. O traversă un gând blând şi somnoros şi se bucură în sinea ei că adormise devreme. Dar auzi o voce, peste gândurile sale, o voce cunoscută: „De data asta ai învins, dar 190

191 lupta continuă”. Se străduia să se trezească de-a binelea, să cerceteze prin jur, de unde vine acea voce, dar somnul o prinse în plasa lui cleioasă. Mai dormi un timp. Vocea aceea îi străbătu iar urechea interioară. Un bec se aprinse în mintea ei, bezmetic, să încurce şi mai mult lucrurile. Afară cântau cocoşii de miezul nopţii, dar în ea cânta un cocoş învins, ciufulit şi bătut. Cine eşti tu, arătare, de mă deranjezi la ora asta? îi trecu prin mintea tulbure. „Ai învins, dar lupta continuă”. Aha, o fi măscăriciul acela de demon ce mă stresa seară de seară. Ai obosit, cumva? Dormi din nou, o oră, două. Apoi sări din aşternut, la un cântat ţipător de cocoş. În cameră era cald. Aprinse lumina. Se uită la ceas. Părea ora două. Stătuse? Îl scutură şi-l duse la ureche. Ticăia în felul lui, discret, femeiesc. Luă ceva pe dânsa şi se duse să-l trezească pe doctorul Bauciu. Numai că acesta nu dormea, şi-i spuse Grigoriţei: – Ai răbdare, că până la ultimul cântat de cocoş, îţi vine somnul.— Cunoşti undeva pe aproape, un pod lung peste un râu mare? Am avut o viziune fugară, cât ai clipi, cât un cântat de cocoş, că atunci chiar mi s-a întâmplat, când cânta un cocoş bezmetic. Am vizualizat un eveniment rutier pe o şosea cu un pod peste o apă. Aproape de capătul podului era amplasat un indicator de localitate, dar nu i-am desluşit numele din cauza unor tufe de mărăcini. – Ai reţinut chipuri? – Te rog, du-mă repede la redacţie, vom încerca să facem ceva. Am reţinut chipurile victimelor, toţi sunt accidentaţi mortal, numai unul strigă după ajutor. E gaşca lui Burduhosu. Ajunşi la redacţie, echipa de noapte rămase surprinsă când îi văzu. Le povesti pe scurt despre viziunea unui accident. Toţi o priveau pe Grigoriţa cu îngăduinţă, dar îşi ziceau să o protejeze în continuare şi să-i facă jocul. – Indicatorul localităţii era pe dreapta? – În dreapta, dar era întors spre mărăcini. – Mărăcini ai spus? Poate fi Mărăcineni, podul de la … Au dat repede câte un telefon la salvare şi la poliţie. Doctorul, Grigoriţa şi un redactor se îndreptau spre ieşirea din oraş. Zăpada se întărise pe şosea, traficul era ca şi absent. Au luat-o pe magistrala sud-nord. Ajunşi la podul peste Buzău, se uitau pe o parte şi alta a şoselei. Nu se observa nici o urmă de maşină prin zăpadă. Au întors spre Mărăcineni. Mergeau încet. Ceaţa se lăsase dintr-o dată pe vale. Nu se vedea în jur nici la douăzeci de paşi, dar sus, luna strălucea şi lumina clar. Au zărit o urmă de maşină ce o 191

192 luase lateral pe câmp şi muşcase din brazda de zăpadă făcută de autogreder. Au oprit. Din urmă se auzeau sirenele maşinilor poliţiei şi salvării. Au urmărit urmele maşinii, dar după câţiva metri dincolo de şosea, zăpada era spulberată de vânt, urmele se pierdeau în iarba îmbrăcată de chiciură şi promoroacă. Doi poliţişti au mers pe şosea câţiva zeci de metri, până la capătul podului, unde plimbau luminile lanternelor peste râpa râului. Nu se vedea nimic. Se auzi un geamăt surd şi un zgomot înfundat. Atunci au coborât toţi de-a rostogolul în râpă. Se urni şi reporterul din maşină, care prinse curaj. În râpă, cu botul înfipt în apă şi nisip, o maşină lată, neagră şi grea. Spatele îi era lipit de malul albiei, deasupra apei. – Dacă nu-s loviţi, or trăi, că apa nu a cuprins tot interiorul maşinii. Portierele erau îndoite şi ieşite din închizători. La prima smucitură a şoferului de pe Salvare, au cedat cu pârâit şi scrâşnet înfundat. I-au scos pe cei de pe bancheta din spate, câte unul şi i-au ridicat pe mal. Erau morţi, reci şi grei. Patru bărbaţi. Doar unul era cald şi moale. L-au dus sus, la Salvare. Ceilalţi aveau feţele zdrobite. Sângele se sleise pe chipurile lor. Şoferul Salvării căuta prin apă, cu mâna printre scaune. Dădu de ceva moale şi neted. Întinse braţul adânc, dar nu ajungea până la capăt. – Mai este cineva în scaunul din faţă, sub volan. Imediat au sărit alţi bărbaţi să-l ajute. – E şoferul maşinii, cred că e singurul care a murit înecat, spuse gâlgâind, cu gura deasupra apei murdare şi reci, şoferul de pe Salvare. După aproape o oră au venit pompierii şi au scos maşina cu un troliu afară, pe mal. De sub scaune au scos un cadavru. Gura îi era căscată, înţepenită, cu limba ghemotoc în fundul gâtului. Murise înecat. Îl aşeză lângă celelalte cadavre. Se făceau fotografii. În lumina bliţurilor, în fracţiunea aceea ireală de flash, cineva recunoscu figura profesorului Burduhosu. Din maşină, Grigoriţa auzi ca prin vis, numele lui Burduhosu. Luă o lanternă din mâna cuiva şi coborî lângă trupurile înţepenite, fără viaţă. Le studia chipurile desfigurate. Stingea lanterna, o aprindea, o stingea, ca un reflex nervos. – I-ai recunoscut, nu? o întrebă tânărul locotenent care se ocupa de anchetarea cazului ei. – I-am recunoscut, dar nu mai are nici o importanţă. Nu mai are nici o legătură cu mine sau cu ceea ce vroiam eu să fac, zise absent Grigoriţa. 192

193 – Încă mai are. Aceste nume pot fi un subiect de discuţie … – Nu mai are importanţă. De-acum … Dacă ziceţi, continuă ea absentă, mă găsiţi la casa doctorului Bauciu. Urcă dâmbul şi intră în maşină. Porni motorul şi dădu drumul la aerotermă. Aerul venea aspru şi rece, apoi în valuri calde şi moi. Aprinse luminile de drum şi lansă două claxoane scurte. Doctorul se întoarse şi întrebă: „Mergem?” trecu la volan, coti şi o luă spre casă.

193

194 ÎNTÂLNIRE ÎN TREN Îşi aşeza geamantanul lângă perete. Respira greu. Trăgea cu patimă din ţigară. Fumul se topea în aer, învăluindu-i privirile şi gândurile. Trenul se legăna uşor. În fierbinţeala umedă a grabei şi a drumului parcurs prin noapte, măsurat de ţăcănitul roţilor, mai avea puterea să-şi adune gândurile de pe câmpurile şi dealurile îngheţate. Se gândea că staţiunea unde îşi va trata reumatismele şi astmul e înconjurată de munţi în haine verzi de cetină şi căciuli albe de nea. Simţea că ochii i se umezesc şi-l ustură. Închise geamul şi începu să se plimbe pe culoar. Nu era aglomerat. Îşi căuta un loc într-un compartiment şi era să dea ochii cu El. Se retrase rapid, într-un unghi din care să poată privi fără a fi observat, ori bănuit prin umbra de pe coridor. Aprinse din nou o ţigară. Încet, îi trecu emoţia. Legănatul vagonului, ţăcănitul roţilor îi impuse o respiraţie salvatoare. Inima nu mai galopa, dar încă îi mai simţea tremurul efortului. În compartimentul aproape gol, lângă geam un copil se juca în braţele mamei; în faţa lor, tot la geam, o tânără sorbea din priviri şi auz, matern şi duios, clinchetul de joacă al copilului. El, lângă uşă, ghemuit în fotoliul de muşama. O mână îi sprijinea bărbia mustind de grăsime. Avea ochii întredeschişi. „Cineva trebuie să fie treaz în toată gloata asta ajunsă până aici, sus, de vreme ce se mai aud horcăiturile şi respiraţia slobodă a celor care dormeau. Costache Vartolomei se descheiase la tunică şi cămaşă, îşi descoperi pieptul păros, emanând un miros de haine şi corp neprimenit. La un moment dat intui că este privit de cineva de pe altă movilă de pământ răscolit. – Te-ai înrolat de mult timp? îl întrebă. – Nu, Costache, dar nu pot să dorm. Noaptea mai ales. Dar parcă mai ştiu de când sunt în război cu lumea? Costache întrebase doar aşa, ca să se convingă că cineva îi veghea odihna ochilor. De îndată ce acceptase discuţia cu el, fotografia din mâna lui nu mai exista. Ochii lui albaştri, ca şi ai Nastasiei din fotografie, se pierdeau în albul orbitor al soarelui ivit după negură, de dincolo de amintire şi vis. Se suprapunea imaginea soldatului, a omului de lângă el, cu hainele smulse de pe trup, cu picioarele înţepenite între hotare şi întinse pe roată de un călău. Şi călăul acesta hoinărea peste tot, oriunde făcând victime, de ani de zile. Îi urmărea privirea năucită de alb şi albastru. Pata galbenă de carton era mai mult decât o oglindă a sufletului său, era un ochi din lumea lui 194

195 interioară şi tenebroasă. Căuta prin aceasta să pătrundă într-o lume utopică, războiul şi ura, boala şi lipsurile rămâneau în urmă. Căuta să-şi dea curaj şi să distingă o expresie în ochii aceia spălăciţi, dar care mai străluceau în pâcla vremuirii. Întindea o mână spre soare, pentru a cerşi culorile unui steag de pace. Închidea ochii, lăsând să pătrundă printre pleoape câteva raze, le micşora şi mai mult fascicolul până când lumina se desfăcea în milioane de atomi de pastă multicoloră. Îl tulbura acest joc solar. Uneori alerga orbit de lumină în trecut, alteori îşi imagina ziua de mâine până în cele mai mici detalii. Izul de medicamente uzuale şi transpiraţia acră şi iute, mirosul răscolitor de sânge, unsoare şi funingine intraseră în el până ce deveneau o obişnuinţă. – Important e să supravieţuim în această lume. – Care lume? – Vezi acolo? Semn a ce? Al zădărniciei? Al nădejdii? Şi crucile acelea or putrezi într-o zi. Ceaţa persista până târziu deasupra văilor şi loziilor. Spre seară o ploaie repezită, neaşteptată, dar plăcută ca o bucurie, risipi fumul şi pâcla. În asfinţit soarele strălucea în adevărata sa slavă. În următoarea noapte căzu roua, cristalină şi rece, umezind iarba îngălbenită de anotimpul urzelii. Nu dormea nimeni. Din când în când se auzea tropot de cizme, forfotă. Apăru fum de ţigară într-o şură. Nu se vedea mucul de jăratec al ţigării, dar se auzeau glasuri ferme, ordine scurte. – Unde mergem noi acum? – Taci, mă, şi tu, ce-ţi veni? Îţi umplu eu fleanca cu noroi. Acum e timp de flecărit? Cioturi de umbră se prindeau în cercuri strânse, se desprindeau, apoi şopteau o taină. Treceau şi se întorceau, o clipă şi iar treceau. O fi vreun complot pentru deschiderea proaspătului mormânt? Pe urmă, paşii tresăreau pe lespedea spaimei trecute în tăcere. S-ar fi zis că în spaima gâtuită se eliberează cuvintele altor paşi lăsaţi acolo de un erou necunoscut. Dimineaţa soarele se chinuia să răsară dintr-o imensă mare de sânge. Sângele omenirii supt de călăul apocalipsului. Cealaltă noapte veni cu un amurg rece şi cu ploaie tomnatică. Costache Vartolomei nu-şi mai scotea fotografia să o privească. Dar îşi imagina chipul femeii ai cărei ochi albaştri licăreau ici-acolo, mai aproape sau mai departe în noapte, şoaptele, foşnetul fustei şi târşâitul paşilor ei abia perceptibili, le desluşea tainic, în tăcere. Se plimba prin livada cu nuci, care crescuse mare între timp. 195

196 A doua zi dimineaţa, Costache o lua de la capăt. Nu mai era soare din cauza pârjolului, dar strălucea în inima lui şi continua să-i decoloreze cartonul fotografiei din buzunarul de la piept; strălucea în ochii din fotografie. Blânda imagine devenea reală, se mişca într-un relief natural, se plimba şi gândea în linişte, nu mai era un simplu joc solar, se contura şi devenea o făptură pământeană, sălăşluind printre visurile lui de viitor şi ale celorlalţi. Soldaţii veneau la Costache Varolomei şi-i povesteau cum visau o ţărancă sănătoasă, culegând mere şi nuci dintr-o livadă din apropiere; alţii jurau că au văzut dincolo de deal un bărbat cu femeia lui arând şi semănând pământul” îşi amintea Alisandru Pantelică. „Cum îmi dă în gând să-i vorbesc acestui om păşind pe culoarul luminat. Vine spre mine cântând, gâfâind de prea multe concesii făcute sieşi. Freamătul de înserare din taragotul lui mă înfioră cu o forţă de altă natură. Mai cântă o dată Pantelică, mai spune o dată. Aşa a fost?” gândea Costache Vartolomei, şi îşi frământa fruntea sprijinită în palma scorţoasă şi transpirată. „Femeia cu copilul s-a strecurat în noapte. Locul a rămas cald, fecioara de vizavi, cu instinctul matern deşteptat în sânge, abia înmugurit, căuta febril aburul şederii şi trecerii copilului prin faţa ei. Are deja o privire virtuoasă, plină de griji şi de afecţiune, are deja privirea ocrotitoare a mamei care a fost în faţa ei. Şi genele ochilor au alt contur. Pe buze s-a schiţat un cântec de leagăn, o vorbă dulce şi caldă de alint. Închideam ochii printre degete, lumina lor bătrână să nu o surprindă, să nu o stânjenească. Dar ochii aceia ai Nastasiei, prin ceaţă şi fum, prin goana altor anotimpuri tot mă urmăresc. Ochii acestei fecioare tremurau şi lăcrimau discret de trăirea sentimentului matern. De fiecare dată ochii Nastasiei, cum îmi revin în memorie, au altă rotunjime şi strălucire, au adunat în ei iubire şi ură, mângâiere şi mânie, alinare şi durere. Şi chemare mai ales. Am crezut ani de-a rândul că războiul a îngropat-o pe undeva. Aceeaşi chemare în faţa tăcerii mele, cu buzele uşor ţuguiate, atingând o picătură de rouă de pe petalele unei flori îmbujorate. Nu, Nastasia nu a murit, a fost vie mereu pe unde m-am preumblat, s-a rotunjit chiar, i-au apărut riduri pe frunte şi la colţul gurii. A îmbătrânit odată cu mine, dar de ce atât de crâncenă privirea ei, plină de patimă şi arşiţă de mânie şi alinare? Spune Costache mai departe, dacă eu voi muri. Nu pot, Nastasia, durerile celor rupţi în două, dar neînvinşi, durerea cărnii care nu şi-a închis izvorul sângelui. Nu pot, Nastasia, să dezgrop prietenii şi fraţii, o, chiar dacă mă vei blestema să am 196

197 în nări carnea lor arsă până la moarte. Cântă Vartolomei, atunci. Să opreşti, să îmblânzeşti o nouă invazie de fiare. Nu pot, Nastasia. Învaţă, Vartolomei. Am să cânt eu, atunci, dar nu sunt sigură că voi trăi. Femeile ca mine se prăpădesc repede pe o vremuire ca asta. Nastasia, taci. L-am auzit pe Alisandru cântând. Cântând? Da, fredonează ceva, încearcă să cânte. Ajută-l să-şi dea drumul la voce. Viaţa ia până la urmă drumul sângelui. Eu o să trăiesc şi o să mor împăcată cu ce-mi este hărăzit, dacă Alisandru Pantelică învaţă să cânte. Eu trebuie să fiu ceea ce am fost la început, Vartolomei. O ploaie pe cerul glăsuit de păsări, un răsărit de soare tandru şi timid ca un copil ivit pe lume, o sămânţă aruncată la timp în pământ. Să nu plângi, Vartolomei, dar nici să nu mă uiţi. Pantelică o să-mi cânte fiinţa. Dar nu ai murit, Nastasia”, gândea Costache Vartolomei. Trenul se smuci de câteva ori. Vagoanele se izbeau în tampoane. O staţie mare, luminată şi cu lume multă. În compartiment mai erau două bătrâne ce moţăiseră până aici. Acum îşi trăgeau paporniţele din plasa de bagaje. Tânăra le ajută pe amândouă. Unei bătrâne îi legă baticul gros de lână după ceafă. Le ură drum bun şi sănătate, apoi îşi îndreptă cutele fustei şi se aşeză. Vru să deschidă geamul şi îi ceru voie cu o privire, bătrânului din colţ. El schiţă un vag gest din cap. După ce fereastra a fost deschisă, el trase de câteva ori aer proaspăt în piept, îşi destinse picioarele şi-şi rezemă din nou fruntea în palmă. „Pantelică e pe culoar, mai încolo. Stă la geam şi fumează. Şi tuşeşte! Şi tremură tot şi se sufocă rău, astmatic. O să-l chem şi o să-i spun că Nastasia mi-a scris şi mi-a trimis altă fotografie. Nouă, nedecolorată de timp. Să văd ce mutră o să facă. Pantelică, mă băiete, mă strălucitule şi gâscanule, ia vino blând la mine şi nu te mai speria, că nu-s stafie. Eu sunt Costache Vartolomei, prietenul şi fratele tău iubit. Ţi-am spus eu că nu team iubit? Nu? Uite, acum am timp să stăm de vorbă şi să-ţi spun cât de mult mă bucur că te văd întreg”, gândea Vartolomei. „Călător pe multe drumuri. Am văzut privirea ta pitită în scoica palmei. Drumurile tale nu sunt în orizontul pogorât peste văile munţilor. Erai ca lemnul preţios, de cireş. Pribeag, ţi-ai ascuns chipul de cântăreţul călător, care ţi-ar fi arătat calea. În crăpăturile palmei aspre ţi-ai înspumat calul alb”, îşi zicea Pantelică. O hurducătură a vagonului îl împinse pe Alisandru Pantelică la un pas de uşa compartimentului supravegheat de privirea celuilalt. „E vremea să aprindem candela amintirilor noastre. Trufia, faima şi hainele tale noi te încorsetează. Văd că respiri greu. Până şi trenul acesta, 197

198 obosit parcă te aruncă spre mine şi tu dai înapoi. Vino, mă Pantelică, Nastasia nu e moartă, uite că mi-a scris.” Pantelică îşi aşeză geamantanul în portbagaj. Se întoarse cu faţa spre celălalt, luă o poziţie aproape solemnă şi-i puse mâna pe umăr. „Unde-i puntea dintre un suflet şi altul?” gândeau amândoi deodată. „Iată fereastra din dreptul inimii mele, un copil arătându-şi chipul după jaluzelele ridicate” îşi ziceau iarăşi amândoi. Peste mâna lui Pantelică îşi puse celălalt palma fierbinte, câteva clipe privirile lor scânteiară. Apoi pleoapele se strângeau dureros, până ce câteva picături s-au scurs pe obrajii uscaţi şi scofâlciţi. În lumina becului mic, de compartiment, au lucit surprinzător şi straniu de viu. „Ţi-o fi dor de Nastasia, ia zii. Cât timp ai fost la închisoare, s-au dus femeile noastre şi au îngrijit livada cu nuci, apoi copiii noştri au sădit puieţi de măr, umplând golurile din livada ta de meri. Am devenit gospodari recunoscuţi în cultura nucilor şi merilor”, gândea Pantelică. Celălalt continua să-l privească printre gene, într-o joacă de bătrân. Dar în mâna strânsă, ce-i sprijinea bărbia, se prelingeau subteran lacrimile prin nas, dar şi mucii săraţi. Scoase batista din buzunar, tuşi şi se răcori. Dar ochii nu-i deschise. Pleoapele erau lipite, închise parcă de un fermoar. Umbra unei păsări uriaşe trecuse peste ele. „Cum stă gâfâind în faţa mea, de parcă l-ar îngrămădi cineva. Ochii îi sunt limpezi, fapt curios la un bătrân astmatic. De unde atâta lumină în ei? Atâta deschidere spre viaţă?” gândea Vartolomei. „Ţine ochii închişi, cuprins de teamă. Nu-ţi mai da osteneala, Vartolomei, să nu aluneci spre vremurile trecute. Mult mai repede va începe goana sângelui tău răscolit şi tulburat de prezenţa mea” gândea Pantelică. „Am febră. Mă dor tâmplele. Cred că mi se trage de la plâns. Când am mai plâns eu? Nu un plâns să mă elibereze de umbra lucrurilor, ci un plâns tulburător, dătător de febră şi teamă. Când mi-am muşcat buza, sarea lacrimilor a trecut direct în sânge? … O, Doamne! Şerpii!” Se gândea speriat Vartolomei. „Eram sigur că vântul îţi va ieşi în cale, vociferând pe seama păsării care în zbor mărea distanţa dintre doi copaci, mereu. În zori când am ajuns, după regruparea trupelor noastre spre Târgu-Ocna, ai vânat pasărea, întâi cu privirile tale, apoi cu puşca. A căzut răpusă. Te-ai întrebat speriat, strigând cu buzele înăbuşite în iarba răscolită. Libertatea nu o poţi hărţui, nu o poţi vâna ca pe o pasăre, căreia să-i bei la urmă picătura de sânge sau 198

199 să-i smulgi penele colorate. Ai febră, Vartolomei, o să înnebuneşti ca atunci” gândea Pantelică Alisandru. Continuă: „Câteodată mai cântă în tine pasărea pe care ai omorât-o. Ţi-e dor de aripile-i albe, în timp ce te apleci tăcut să-i pipăi cuibul. O mai aduce vântul la tine, în jocul crud al apelor din cer?” „Cu palmele împreunate, ferind lumina dimineţii, mă întreb dacă sunt deja o umbră umblătoare a vremii mele?” gândea Vartolomei. Pantelică întinse mâna către celălalt, gest frânt, reţinut în aer. Îi atinse uşor fruntea fierbinte. – Vartolomei frate, deschide ochii. Eu mai am două staţii şi cobor. Poate nu ne-om mai vedea. Eşti prea obosit poate, şopti uscat Alisandru Pantelică. „Nu vreau să deschid ochii, să dau drumul luminii să pătrundă în mine. În fiecare zi, aproape în orice clipă îmi amintesc de acel război ce a trecut peste noi toţi ca un tăvălug, nimicindu-ne, schilodindu-ne. Vreau să uit. Dar cum să uit, când şi mai mult îmi amintesc? Găseam corespondenţe în viaţa de zi cu zi de mai târziu. Cum? Nu ai să înţelegi nici tu, care le ştii pe toate. Şi de fapt ce rost mai are să-ţi povestesc? Drumurile, deplasările mele încep să mă îngreuneze” gândea Vartolomei. – De ce drumuri? şopti celălalt. Nu-ţi ajunge două livezi? –Recunosc, mă simt încurcat. Poate întâlnirea asta neprevăzută, gângăvi Vartolomei cu palma la gură. – Am ştiut că o să ne întâlnim odată şi odată, replică dojenitor. Şi spre dealurile Ocnei ai mai fost, spre Slănic? – Unde-am fost? … Aaa … păru surprins Vartolomei. Apoi continuă ca la spovedanie. Poate nu ai să mă crezi … Îşi lăsă mâna de la gură pe genunchi. Buzele uscate mimară câteva cuvinte, aerul din plămâni nu mai avea puterea să vibreze coardele vocale. – Nu o să mă crezi, reluă cuprins de o frică prin care se pare că mai trecuse. Dar şerpii aceia au pătruns în mine. În clipa aceea de spaimă am avut iluzia … şi vreau, te rog să mă asculţi … pasărea pe care am omorât-o eu, zbura în spaţiul beligerant, tot aşa, ca şi mine, ar fi putut-o împuşca şi ceilalţi, care erau în hăţiş. Trenul trecea peste un pod lung, metalic. Pantelică dădea uşor din cap, în cadenţa zgomotului produs. Ochii lui Vartolomei luceau istoviţi, plini de sudoare. „Ieşise păcătosul din dispozitiv, nu era momentul. L-am văzut o clipă cum alerga descoperit. Deodată s-au ivit lateral, în faţă, două ţevi de 199

200 armă. Capul unui soldat german se ridica încet deasupra valului de pământ. Se ridică în genunchi, ducând spre obraji şi frunte, tandru, o pasăre rănită, căzută din zbor. Ce a urmat a fost atât de confuz şi dramatic. În clipa când strângea în palme pasărea, ceva a început să mişune pe el. Cineva dintre noi, pare-mi-se Zoiţeanu, care avea ochi de şoim, strigă: şerpii” gândea el. – Un soldat de la punctul fortificat, despre care nu ştiam înainte, îşi îndreptă ţeava armei spre mine. În câteva secunde, zbătându-mă, smulgându-mi şerpii de pe mine, am avut revelaţia tuturor poziţiilor inamice. Vă zăream şi pe voi, ireal, ca într-o oglindă, paralizaţi, cu armele în mână. Câte secunde, câte minute au trecut? Clipele din confruntarea aceea nimeni nu le-au putut măsura. Unul câte unul se ridicau ca popândăii râzând la ritualul meu de trecere în nefiinţă. Cât de caraghioşi erau! Am strigat atunci: omorâţi-mă, nu mă chinuiţi cu batjocura lor. Împuşcaţi-i atunci pe ei. Şi v-am arătat amplasamentul fiecărui punct fortificat, continuă Vartolomei, cu o voce sugrumată. – I-am împuşcat pe toţi, în vreme ce tu cădeai în agonie după muşcătura şerpilor, îl întrerupse scurt Pantelică, iritat de trăncăneala celuilalt. – Dar şerpii aceia au pătruns în mine de atunci, se justifica el, cerând înţelegere. Le-am simţit zi de zi veninul lor sărat şi leşios, descărcat în mine, insista supărat. „În noaptea asta lupii iar au ieşit pe linia ferată, în calea trenului, după mirosul de om. Au rămas pe terasamente, cuminţi ca nişte câini ciobăneşti, care lasă să treacă prin noaptea îngheţată un cârd de oi înşirate una câte una. Câinii urlau la tren, tiu-iau, tea-duc. Câinele de lup, ori vântul stârnit de prin zăpor îşi aprindea lămpaşele de-a lungul vagoanelor. Câte poduri, clănţănind de frig, a trecut trenul în noaptea asta?” se întreba Vartolomei. Continua să moţăie cu capul în palmă. O linişte aşternută instantaneu îl trezi ca o lovitură neaşteptată. Gâtul îi era umflat de atâta pendulare, jos, sus, jos. Ochii nu-i putea deschide de amorţeală, de parcă îi erau injectaţi şi umflaţi de febră. Lumina unui bec de compartiment sporea şi mai mult confuzia. Tânăra de la geam îşi trase micul geamantan din plasa de bagaje. În picioare, cu faţa spre bătrân, îşi încheia nasturii la palton, în oglindă îşi îndrepta căciula împletită din lână de oaie. Se perindau delirant luminile gării. Ochii tinerei femei au prins o rază, din goana trenului şi au închis-o tandru între pleoape. După un minut, preţ de o veşnicie, geamul se aburi de respiraţia ei caldă. 200

201 – Am ajuns, zise. Mai stătu la geam, cât timp Costache Vartolomei se dezmetici. – Unde? – Unde, răspundea tânăra, ca un ecou.

201

202 CAMELIA Bătrânul se ridică din locul lui retras, respiră aerul umed şi încălzit al compartimentului, repetă gestul tinerei din faţa lui şi închise iară ochii, să se mai refugieze o clipă în trecut. “Ochi albaştri. Unde am mai văzut aşa ochi albaştri?” se frământa el. La scara vagonului îşi fixă între bocanci rucsacul şi întinse amândouă mâinile, cu una prinse braţul tinerei femei, cu cealaltă, mijlocul ei strâns cu cordonul paltonului. Ea se lăsă luată în braţe lui îmbătrânite, dar puternice. Dorinţa lui de a o apropia şi de a-i privi ochii de aproape îi întrecu aşteptările. O prinse în braţe chiar. Mireasma de haină curată, de parfum fin, dar şi de un anume iz de medicamente îi pătrunse în nări şi-l zăpăci. Ajunsă în zăpadă, lângă bătrân, femeia îl îndemna să se grăbească spre autobuz. Prin difuzoare se anunţa închiderea circulaţiei rutiere din cauza căderilor masive de zăpadă şi înteţirii viscolului. În faţa autogării câteva autoturisme cu şoferi temerari, de ocazie, erau asaltate de călători. Gara rămase în câteva minute goală, pustie; viscolul şi gerul nopţii urmăreau sălbatic, hămesit puţinii oameni întârziaţi pe străzile oraşului. Zăpada viscolită pătrundea prin uşa deschisă a sălii de aşteptare. Cineva îşi aprinse ţigara şi aruncă afară chibritul. Pulberea de zăpadă se aşeza încet, dar sigur. Lupii de pe linia ferată dădeau târcoale gării, după mirosul de vietate scos de viscol din încăperi şi fugărit fantomatic pe câmpii. Bătrânul îngenunche şi-şi lărgi legătura şireturilor de la bocanci. „Dumnezeu mai ştie cum va trece şi noaptea asta” gândi el. O negură i se aşeză pe ochi, puncte albe şi negre îi fugeau din lumina lor ca nişte artificii. Privirea i se închise sub povara unei imagini ivite instantaneu, în ropote, în frânturi, de dincolo de vârsta uitată. Un sughiţ podidit îi tăia respiraţia. Tânăra femeie care călătorise cu el îl trase încet pe banchetă şi încerca să-l liniştească. – Plângi cumva? Cum se poate, Vartolomei? Bătrânul ridică fruntea, făcând semn discret spre uşa bătută de vânt. – Ţi-e frig? – ??? – Lupii? se mira tânăra femeie. Dar sunt hăt departe. Bătrânul căzu într-o muţenie şi apatie ciudată. Timp de două zile, cât au locuit la hotelul gării, nu a scos nici un cuvânt. Deschidea radioul la ora buletinului de ştiri. Înrăutăţirea vremii îi închidea şi mai mult gesturile 202

203 într-o mimică de resemnat. Ea venea de câteva ori pe zi şi îi ţinea de urât. A treia seară la radio se anunţă închiderea tuturor traseelor rutiere în Moldova de mijloc. După ce ascultă un timp şi alte informaţii despre vreme, luă un scaun şi se aşeză la fereastră. Privirile lui se luminau deodată de lumina zilei şi albul zăpezii. Când îşi întoarse faţa către tânăra femeie, ochii îi străluceau şi parcă se străduiau să spună ceva cu multă bucurie. – Am de gând să-mi cumpăr câte ceva. Te rog, dacă ai vrea, să mă însoţeşti prin magazine. Compania şi părerea unei tinere şi frumoase femei contează foarte mult. – În sfârşit, te-ai convins că nu are rost să te mai frămânţi din cauza zăpezii. Bucură-te acum, pe o iarnă ca asta, cu multă zăpadă şi ger că nu te supără reumatismele, fiindcă zloata şi ploaia de toamnă îţi amintesc de uzura oaselor. Oricum pentru multă lume, toamna e un anotimp miracol.Se entuziasmă de buna dispoziţie a bătrânului, trecu de la o idee la alta, slobodă la vorbă, când îşi dădu seama că îl ciupise cu cuvinte necenzurate, ezită, apoi renunţă să mai continue. – Pentru mine a venit vremea să-mi încălzesc ciolanele la gura sobei, se simţi stânjenit de exuberanţa ei. – Ai schiat în tinereţe, Vartolomei? se învioră de-odată femeia. – Dacă am schiat? Da, aşa pentru mine, mă descurc. Am învăţat în război. Mâinile au început să-i tremure, le strânse una în alta. Nu reuşea să le stăpânească. Femeia deveni gravă. – De fapt, bătrâne Vartolomei, unde ai făcut războiul? Până unde ai ajuns cu frontul? Te-am auzit şi te-am văzut în ultimele zile agonizând şi intrând în panică: război, şerpi, lupi. De ce nu ai mers până la capăt cu ceilalţi, dacă ai rămas în viaţă, după ce ai învins şerpii şi moartea? Mama mi-a povestit despre mulţi răniţi şi bolnavi îngrijiţi de ea. I-am vizitat cu ea pe aproape toţi cei care au rămas în viaţă. Pe Alisandru Pantelică, eu cu mama l-am trimis în calea ta, în trenul acesta de noapte. Mâinile lui Vartolomei nu mai tremurau; era uluit şi şocat de muşcătura femeii. – De câteva zile te învârţi în jurul meu. Nu ştiu cine eşti, de unde vii, unde te duci şi dacă … – Şi dacă …, îndulci maliţios iritarea bătrânului. Ştii, eu lucrez întrun spital de chirurgie unde boala, răul se scoate printr-o operaţie chirurgicală, făcută în mod raţional şi fără menajamente, pentru a salva în schimb omul. În afara serviciului de la spital sunt la fel: necruţătoare pentru 203

204 a ajuta sincer un om la strâmtoare. Ştii, zic, nu era musai să mergi până la capăt. Ai făcut lucruri demne pentru a sta cu fruntea sus. Alţii nu au făcut nimic, au fost chiar nişte laşi, şi imediat după aceea şi-au pus medalii în piept. Frica ta are o justificare, e normal, e firesc să lase urme în suflet şi numai unul care nu a făcut nimic în viaţa lui râde de tine ca o lichea. – De unde cunosc ochii aceştia albaştri? se întrebă Vartolomei. – De la Nastasia. Te-ai mai uitat la fotografia ei şi în soare? – În soare? îngăimă el. – În albul orbitor al soarelui, dacă vrei, în oglinda cerului senin. Vartolomei îşi apăsă cu degetele pleoapele închise, încercând să-şi pregătească ochii, să-şi adapteze deschizătura genelor la impactul cu lumina reflectată de zăpada imaculată. După un timp, în faţa lui se ridicau curcubeie, picături fine de lumină ori pastă multicoloră. Tânăra femeie îi prinse frământarea şi-l lăsa să se prindă singur de vreun liman. – Nastasia e … Ea încuviinţa şi se înviora, dar şi se înduioşa de zăpăceala lui. Se apropie de el, îi luă mâinile aspre în palmele ei moi şi le încălzi. – Ai zis că vrei să mergi prin magazine. Să ne mişcăm atunci. Pe stradă, Vartolomei o întrebă ce ar dori să-şi cumpere. – O pereche de schiuri? Am zis bine? şi se uită zâmbind în ochii lui. Ştii, eu în copilărie nu am avut ocazia să pun schiurile sau patinele în picioare. Nici nu am avut cum să visez la aşa ceva. Doar săniuţa, care mi-a adus-o doctorul Bauciu într-o iarnă bogată în troiene. Venea pe la noi doar în zilele de sărbătoare. Se întristă deodată, îi păru rău că spusese aşa ceva. Bătrânul se tulbură la destăinuirile ei. În loc să găsească răspuns la întrebări, el mai mult se încurca în presupusuri şi păreri. Hotărî să nu se mai lase nici el descoperit şi începu să vorbească normal, ca şi cum sufletul său nu ar fi fost traversat de nici o aşchie din cuvintele ei înveninate fără voie. – În amintirea Nastasiei o să-ţi dau un nume de floare albă, pentru că aşa eşti. O să-ţi spun Camelia. Vrei să te învăţ să schiezi? – Chiar aşa mă cheamă. Au colindat magazinele într-o tăcere intimă, familială. În următoarea dimineaţă s-au întâlnit în holul hotelului. Erau echipaţi pentru schi; ea într-un trening şi bocanci de schi, hanorac de fâş, iar pe cap purta căciula de lână împletită. Faţa îi era gravă, serioasă, preocupată de ceva anume, foarte important pentru ea. Bătrânul părea mai vioi ca înainte şi plin de speranţă pentru o plimbare reuşită, era îmbrăcat cu hainele lui obişnuite, 204

205 dar ceva mai sumar, numai schiurile şi bocancii erau lucruri noi care îl scoteau în evidenţă. În momentul de răgaz s-au privit lung, studiindu-se reciproc; două perechi de ochi albaştri, la unul şi la celălalt, ca nişte ferestre deschise larg spre cer într-o amiază cu soare. Amândoi alergau în trecut, căutându-se unul pe celălalt. Prin holul hotelului trecea un bărbat în vârstă şi când ajunse la uşa bufetului, trase o privire spre masa celor doi. Privirea acestuia o surprinse pe Camelia vorbind în şoaptă cu bătrânul Vartolomei. Ea îl observă şi-i făcu semn să se apropie. – Sunt atât de fericită! Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi avea ocazia să schiez. Bătrânul din hol prinse momentul potrivit şi intră în discuţie. – Am aflat de la recepţie că vă duceţi la schi. Făcu o pauză, aşteptând un răspuns. – Dacă faci rost de schiuri, te aşteptăm într-o oră. Cum ieşi din gară, pe o străduţă laterală, dai de un magazin care închiriază astfel de lucruri, zise Camelia, făcându-i conspirativ cu ochiul, doctorului Bauciu, de parcă nu l-ar cunoaşte. Ia loc, te rog, nu mai sta aşa. Vartolomei nu se uita la intrusul prea îndrăzneţ. Când acesta îi întinse mâinile, de-abia atunci avu o reacţie interioară. Bătrânul nou venit se aşeză lângă el, îi luă mâna în palmele lui subţiri şi îl privi în ochii albaştri, care pentru o clipă se tulburară. – Vartolomei, omule, sunt doctorul Bauciu … Se vede că nu mai uitat şi acesta e un semn bun. Doctorul Bauciu se uita la amândoi cu satisfacţie şi bucurie. – Se vede treaba că v-aţi cunoscut. Eu sunt tatăl ei. – Nastasia … e mama ei … adică, se încurca Vartolomei. – A fost nevasta mea pentru puţin timp, cât să am un copil, pe Camelia. Ne unea doar prietenia şi profesia. Pentru noi vremurile acelea, a fost puţin. S-a întâmplat ceea ce prevăzusem amândoi: despărţirea. Doctorul Bauciu se ridică de la masă şi plecă repede după schiuri. În urma lui se aşternu o linişte aspră, apăsătoare. Camelia îi făcu semn să se calmeze. – Ce-ţi veni? Sări iritat Costache Vartolomei. – Dar ce-ţi închipui, Vartolomei? Doctorul Bauciu e tatăl meu cu adevărat. Aceeaşi dragoste de părinte o simt şi pentru dumneata, în egală măsură. Am venit să-ţi vorbesc despre Alexandru: trăim de câţiva ani 205

206 împreună. Vartolomei, când auzi de Alexandru, tăcu. Doctorul Bauciu nu întârzie prea mult. S-au ridicat de la masă şi au ieşit. Întrebau pe localnici, de o pârtie mai potrivită şi domoală, ca pentru începători.

206

207 PASAJ DE TRECERE Soarele bătea direct, fără umbre prelungi, zăpada se topise puţin cu o zi înainte şi prinsese o pojghiţă de gheaţă, care dădea stabilitate schiurilor pe pârtie. Bătrânul Costache Vartolomei se mişca cu stângăcie. – Am impresia că toată viaţa ai fost cuminte şi acum, la bătrâneţe, ţi-ai zis că ai dreptul la puţină aventură pe zăpadă, într-un dans cu schiurile. Doctorul Bauciu glumea. Îl studia în continuare şi-i plăcea de el şi se bucura, văzându-l că-şi intră în formă. Camelia se uita uimită la ei. Pe ea nu o ajuta nimeni. Învăţa repede de la ceilalţi mişcările din mers. Au ieşit pe vale. Au mers câţiva kilometri în tăcere. Se auzea doar fâşâitul schiurilor pe zăpadă. Vartolomei, după ce mai vorbi un timp cu doctorul, rămase în urmă. Camelia ajunse în faţă. – Pe mine mă dor ochii de albul zăpezii, se lamentă ea. Continuă în gând: Ca să înfrunţi lumina, trebuie să începi un joc solar, ca un fel de ritual de îmblânzire, arhaic, al focului. Cum făcea Vartolomei adeseori. Să aluneci pe raza care te orbeşte, să mergi până la capătul conştiinţei tale. Se uită în jur. Alb ireal. În faţă un punct mişcător; când trecu doctorul înainte, se gândi în urma lui, că se aseamănă cu un mic păianjen care încearcă să împletească o pânză din două fire mereu paralele. – Nu ne întoarcem? strigă ea. Doctorul era preocupat de menţinerea ritmului de mers. Ea închise ochii şi deodată îi apăru în minte o situaţie asemănătoare, pe care o mai trăise cândva, din amintirea cuiva. Îşi aminti de relaţia lui Alexandru cu David Cârligeanu. Unul se chinuia să înnoade două fire care veneau din trecut, cu apartenenţa la familie şi prieteni, a treia coordonată îi lipsea, era conştient de asta, era ros sufleteşte şi intra în panică deseori. Multe din şansele lui în faţa celorlalţi au fost diminuate din cauza frământărilor sale interioare. În schimb, David se străduia să menţină pasul cu ceilalţi, de vreme ce i-a ajuns din urmă. Nu are complexe, este jovial şi detaşat tocmai din acest motiv. După un mare efort fizic şi psihic, se menţine în masa compactă a celor care merg înainte şi gândesc sănătos şi se completează unul pe celălalt. E un tot unitar, cum ar fi un ou cu albuş şi gălbenuş, face unitate prin diversitate. Se uita în urmă. Acelaşi păianjen îndepărtat ce se agăţa de două fire paralele în iluzia că-şi va face pânza lui proprie. În faţă un punct negru, balansându-se. Câmpul deveni pestriţ de puncte negre. Întunericul se aşternu pe ochii ei şi ea cădea în zăpadă, obosită de efortul fizic şi de jocul luminii. Era aspirată de un turbion de lumină. Nu-i putea 207

208 opune rezistenţă. O răpi şi o ducea în alt timp şi spaţiu. „Am fost introdus într-o cameră luminată artificial, fără ferestre. Omul din spatele meu, care mă împinse înăuntru, puse maldărul de dosare şi fişe pe masă. Trase scaunul, îl potrivi, mânuindu-l cu o singură mână de spătarul metalic, îl trânti de două ori, deschise un dosar gros la prima pagină, bătu cu palma pe filele care se ridicau şi, fără să se uite la mine, cu faţa puţin întoarsă spre ieşire, spuse că am două zile la dispoziţie pentru însuşirea normelor de lucru şi protecţie. Pereţii ermetic închişi ai camerei, plecarea maistrului, destul de precipitată şi fără alte lămuriri îmi îngheţară entuziasmul şi curajul cu care am venit să lucrez la telecomunicaţii. Sunt totuşi bucuros că, după două luni de spitalizare, sunt destul de întremat şi am reuşit să înşel vigilenţa medicilor la întocmirea fişei medicale de angajare. Nu sunt nici arătos, nu par nici pârlit de febră. Dar siguranţa în mişcările pe care ar trebui să le fac, stângăcia în a aborda o discuţie cu cineva, indiferent de temă, mă descurajau odată cu trecerea timpului în această încăpere. În două zile am răsfoit dosarele şi fişele din faţa mea, dar cu fiecare filă mă întorceam în trecutul meu, mai apropiat sau mai îndepărtat, mă uitam în fişe derutat şi neatent, contemplativ şi obosit de parcă m-aş fi privit într-o oglindă ce s-ar afla aici, la două palme de masă. Două zile ca două luni, ca doi ani, două zile ca două vieţi, identice, paralele, umbrite şi iluminate de un entuziasm palid şi o bucurie ieftină. Am fost introdus a treia zi în dala centralei telefonice, cu admonestarea că alt tânăr, în locul meu, şi-ar fi însuşit toate normele de lucru şi celelalte instrucţiuni de ordine interioară în cel mult două ore, că mie mi-a trebuit două zile mari şi late şi cine ştie dacă mi-am însuşit temeinic datele tehnice, că … M-au mustrat cu vorbe grele şi se adunau câte doi, trei şi se uitau pe furiş la mine, izolându-mă. Când mă apropiam să-i întreb câte ceva, se împrăştiau din calea mea. Strădania mea de a comunica cu colectivul, de a învăţa cum să lucrez în acest domeniu care mă fascina şi îmi plăcea era în zadar. După trei luni, inginerul Stavarache şi electromecanicul Toma mă întrebă, în vestiar, ce gânduri am după neadaptarea mea la telecomunicaţii şi ce aptitudini reale am, dacă le am, pentru vreo meserie sau profesie. Leam spus că după amiaza o am liberă oricum şi aş putea să mă plimb liniştit pe chei, să privesc oraşul de pe pasarela de la gară, nu e o înălţime prea mare, dar eu mă mulţumesc şi cu atâta, să intru în vreun restaurant. O aniversare? Un examen luat? Da, un examen luat. Şi vreau să … După ieşirea din schimb, am luat-o tustrei spre chei. Ce forţă mă ardea sub tălpi, descântecul ploii pe altarul pietrei, să-l calc în picioare? 208

209 Stavarache şi Toma discutau pe teme străine mie. Deşi erau cu mine, le ignoram prezenţa, eu fiind la rându-mi refuzat. Cerul era dezbrăcat de nori, sus, dintr-o parte, soarele binecuvânta splendoarea unei toamne încă bogată în seve; prin nervurile trandafirilor galbeni şi roşii, sângele vegetal, de fecioară şi flăcău, se transfigura în patimă şi gelozie. O clipă privirile lui Stavarache se încreţiră rebele în inima bobocilor cu petale înrourate. Examen spuneai? Da. Un război al umbrelor câştigat. Boală şi febră, curaj şi iluzii îmbolditoare, pigmei de noapte, nimicitori de linişte şi echilibru. Am depăşit o treaptă. Veţi spune că nu sunt capabil pentru meseria de electromecanic, vă aprob, nu sunt, poate nici nu m-am străduit să fiu, atât timp cât am fost ignorat şi nu mi s-a întins o mână prietenească, măcar simbolic, dar în mine, în tăcere, a fost câştigată o bătălie dintr-un lung şir de încleştări neverosimile. Vorbele mele zburau în ţiuit ca lăstunii spre liniştea din orizont. Marea mea rană se închidea, purtam sub mască o cicatrice ca o păstaie cu sămânţa viguroasă. Ecoul spart al paşilor noştri ne însoţeau până la marginea oraşului şi înapoi. Forfota străzii ne smulgea din tăcere. Am intrat într-un restaurant şi ne-am întins picioarele umflate pe sub masă. Pocneau articulaţiile în destindere. O votcă de import, o ţuică de prune şi un coniac de rang. Al doilea rând, povara setei, apoi mâncare şi vin dătător de blândeţe deschis iubirii. Apoi nu am mai vorbit nimic. Am făcut cheta şi ne-am cumpărat un dram de tăcere de la o orchestră primejdioasă. Toma spunea că în oraşele americane, liniştea nu se mai poate cumpăra, nu o mai găsesc nicăieri. Oamenii se duc în cosmos, la ei dusul în cosmos e ceva banal, cum ne-am duce noi în capitală de judeţ sau la muncă patriotică, sâmbăta şi duminica, şi o înregistrează pe benzi magnetice şi apoi o ascultă acasă, între două spoturi publicitare. Toma a luat fanionul în mână. Încotro bate vântul? Zise. Tu cum stai cu banii, mă întrebă. E ultimul salariu, nu? Ţi-ai cumpărat măcar o cămaşă şi o pereche de pantofi? Măcar atât din salariul acesta, dacă vrei să bei pentru o bătălie câştigată. Mă ironiza ca un frate mai mare. Ieşeam la aer, puţin încălziţi, dar mai apropiaţi ca înainte, cu gânduri şi priviri nostalgice spre pârtii albe. Fără prea multe ocolişuri i-am introdus în atelierul meu de pictură. Intrând cu ei, revedeam mica încăpere cu alţi ochi. Câtă dezordine! Suluri de hârtie rezemate de perete, tuburi goale de pastă, bucăţi de creioane, talaş, rame încheiate, rame desfăcute pe o masă, pe un perete în umbră era improvizat un suport în formă de trepied cu planşă mare. Glasvandul spre miazăzi, prăfuit şi pistruiat de muşte şi păianjeni. Un raft cu cărţi, câteva albume de pictură; apoi pensule, un briceag, caiete în care făceam însemnări sporadice, viziuni 209

210 fugare, păreri şi mici crochiuri. Albul murdar şi dezordinea sugerau o stare de imaterialitate. Tablourile propriu-zise erau pitite pe sub masă, pe lângă pereţi, acoperite cu ziare sau bucăţi de pânză pregătită pentru rame. I-am lăsat să scormonească cu privirile şi să pipăie cu degetele suprafeţele. Începeau să răsfoiască albumele, apoi caietele cu însemnările mele, frânturi de viziuni şi idei, versuri albe şi chiar poeme întregi. Muncitor, pictor sau poet? Toate sau nici una, mă întrebau. Profesor de matematică, le zic. Te iubeşte cineva acolo sus? Am abandonat catedra de dorul lelei … S-a lăsat tăcerea şi se uitau confuz la mine. Eu continuam: închizându-mă aici câteva ore pe zi sau pe săptămână, încerc să-mi educ spiritul, condiţia mea de om. Tot ceea ce se vede aici, munca, studiul, m-au învăţat să fiu perseverent în ce poate fi bun şi de folos mie şi semenului meu, să preţuiesc lucrul şi timpul celui de lângă mine, să fiu drept şi înţelegător în aceeaşi măsură. Dar dacă nu am reuşit, rămâne doar să mai sper, prin muncă şi agonie, ştergând şi cârpind încă un an sau doi, ori cinci sau zece ani la rând. Ce-i arta, dacă nu o pârtie albă pe care să orbeşti de lumină şi albastru, să cazi şi să te ridici prin ea mai bun, visând extaziat de înălţare până la capăt. ” Pentru vorbele astea îţi dau un autograf, spuse Toma şi-şi scoase din buzunarul de la piept un notes, îl răsfoi, rupse o pagină şi mi-o întinse. Uite: un semn pentru mai târziu. Aici şi de-abia acum, când trebuie să pleci de la noi … Apropo, unde ai învăţat să pictezi? Ai ceva înnăscut, ce a fost educat. Înainte de a băga hârtia în buzunar, am citit-o. Toma, în spatele meu, dezveli câteva tablouri şi le expunea în penumbră. Eu citeam poemul: De ce tu nu ca florile te scuturi de bucurie şi frumos primăvara? De ce tu dacă tulpina mi-e acoperită de zăpezile timpului nu m-ai primit? De ce tu când aveam nevoie de soare m-ai lăsat cu povara timpului alb primăvara? De ce tu când mi-a fost dat să trăiesc bucuria zborului înalt m-ai trimis sol în nopţile târzii primăvara? Semnat Toma, octombrie ’71. Scoteam la lumină mai multe crochiuri, peisaje despre viaţa 210

211 mirifică a deltei, de la trezirea culorii până la pălirea ei, nuanţe şi tonuri, apoi zborul uşor sau anevoios al păsărilor, ecloziunea, clocitul, gingăşia şi naivitatea puilor, ocrotirea şi creşterea lor până la maturitate, primele zboruri, pânda animalelor sau a altor păsări de pradă. Pânda vânătorului. O aripă frântă. Un zbor neverosimil, întrerupt definitiv. Parcă urcă un zvon de seve din rădăcinile întoarse în noi sau fâlfâit de aripi la gura fântânilor, gândea Toma cu voce şoptită. Continua apoi, fără să-mi ştie prezenţa: Peisajele lui derutante fac legătura cu bălţile din copilăria şi adolescenţa mea. Trece prin mine un lichid fierbinte. Moment duios. Dar într-o zi, acolo la marginea apei mi-am numărat sălciile şi seminţele de pe mal, lanul de grâu mai încolo, a fost ceea ce era să devină pentru totdeauna corolarul unui amurg sau dimineţi cu prea mult sau prea puţin soare, îi şoptea lui Stavarache. Nu mi-am regăsit echilibrul nici mai târziu, când luciul oglinzii aruncate în soare şi a pietrei în apă, trebuia să refacă în cădere, la amândouă capete, brâul unui curcubeu aproape uitat. O copilărie uitată în dorinţe, dincolo de perdelele de ploi, vorbea singur Toma. Cine o să vină cu mine pe câmpuri după seminţe şi păsări, dacă mai sunt zidit în balanţa şi semnele fântânilor? O revenire la un zbor despre care am uitat cu timpul aproape totul. Stavarache l-a făcut atent şi l-a trimis să răscolească într-un colţ, dincolo de masă, câteva suluri de pânză. Toma se întorcea cu ele şi le fixa pe rând pe un perete. Scene din viaţa cotidiană. La piaţă, bogăţia de prospeţime şi culoare; lume pestriţă, pietoni. Pânza „Pasaj de trecere” era din nou întinsă pe un plan din penumbră. Pietonii traversau numai într-un sens pe marcajul de trecere, frământaţi de gânduri şi treburi, voioşi şi trişti, încărcaţi cu paporniţe, cu mâinile în buzunare sau la spate. De dincolo, din partea opusă, un singur om se zbătea să-şi facă loc, să treacă de partea asta. Era un om cu o fizionomie fermă, cu un rictus în colţul gurii şi cu ochii nostalgic privind spre apusul soarelui. O mână în buzunar, alta în vânt cu un semn de lehamite către miliţianul care dirija circulaţia, numai într-un sens, vrând să spună sau să întrebe: unde vă grăbiţi aşa, oameni buni, numai într-un sens, spre răsărit? Înainte de despărţirea definitivă am mers din nou la o cafea. Am regăsit în ochii lui Toma o prospeţime pârguită. Recita din memorie cu glas actoricesc: părea un joc incert să schimb adolescenţa cu nimic, cuvântul meu nu cunoştea răscoliri după ferestre întunecate. Nimic nu ştiam de mine, când paşii închideau lumina prin spaţii de vagă plictiseală oricărui gest de întindere de mână peste vânt şi ploi de toamnă. Eu şi Stavarache îl aplaudam cu candoare. Şi de mâine, gata. Oricum, aici ai rămas repetent, cu 211

212 toată bătălia ta câştigată, spuse Toma. Nu e cinstit să alegi obstacolele în calea destinului, continua el, dar nu-i înţelegeam cuvintele. I-am replicat că fiecare îşi are locul lui în lume. Vorbind despre mine, el părea a-şi destăinui greşelile şi micile lui adevăruri. Am început să mă dezvinovăţesc, dar nu a fost chip să-l înduplec. Dar de fapt, la ce fel de trecut mă puteam raporta? Te cred, Alexandru, dar nu te pot înţelege, îmi reproşa prieteneşte Toma. Căscam ochii mari de surpriză. Îmi spusese pe nume! În trei luni, nimeni nu-mi spunea pe nume. Din „mă pifane” şi „mă găoază” nu mă scoteau. Dar victoria pentru care băusem un pahar de vin nu era trecerea mea spre maturitatea adevărată, în care credeam, ci câştigarea prieteniei unui om. Acum, la despărţire, la plecarea mea, conta câştigarea unei prietenii şi conservarea ei peste timp. Sâmburele acesta de afecţiune pe care l-am simţit implantat şi în sufletul meu, mi-au germinat curaj şi forţă să înfrunt de-acum toate obstacolele ivite în calea mea.” Lumina soarelui de iarnă ce încălzea în amiază firava şi molateca făptură umană, trezea spre seară un fior fără seamăn de străin în imensitatea văii albe. O vagă undă de slăbiciune tulbure. Mişcările şi paşii ei aveau ceva din răceala albului de zăpadă. Doctorul Bauciu se întoarse la timp, iar Vartolomei încerca să o ridice din zăpadă. – A obosit, are febră musculară, îşi ziceau cei doi în timp ce o ridicau. Au pornit încet spre oraş. Bătrânii şi-au scos schiurile, le-au pus pe umeri şi pe Camelia o trăgeau de beţe. La început i-a fost greu, ea nu-şi putea menţine echilibrul, dar după câţiva zeci de metri se stătea dreaptă, cu pieptul uşor aplecat înainte. „Vorbele lui Toma şi strângerea lui de mână i-au dat lui Alexandru forţa cu care s-a aruncat cu adevărat în torentul vieţii ce trecea pe alături” gândea ea.

212

213 UN LIMAN AL LINIŞTII Grigoriţa îl invită pe locotenentul de poliţie în cabinetul doctorului Bauciu, şi se scuză că întârzie câteva clipe, cât să facă două cafele. –Sunt doar în trecere. Nu stau mult, zise el uşor stânjenit. – Ca un motiv de dialog. Altfel îmi strunesc gândurile dacă am în faţă o cafea. Îl lăsă singur. El trase o privire prin încăperea cabinetului medical şi rămase surprins că îl găsi atât de simplu dotat cu mobilier, aparatură şi instrumentar medical. Făcea inventarul camerei: un birou cu câteva reţetare şi creioane, canapea de spital, acoperită cu o pătură de lână şi un cearşaf peste ea, într-un colţ chiuveta şi coşul de gunoi, un mic dulap cu medicamente de urgenţă şi două truse de instrumentar de mică chirurgie. Îşi puse mapa pe birou şi o desfăcu. Mai trase o privire peste hârtiile aduse de ofiţerul de serviciu la prima oră. Îşi aminti că îşi propusese să treacă pe la biblioteca municipală spre a împrumuta două plachete de versuri ale poetei Grigoriţa Dioganu, pentru a încerca să o cunoască mai bine. Dar în drum se abătu şi se duse din nou la locul evenimentului rutier de la intrarea în Mărăcineni. Vroia să verifice o bănuială a sa: dacă valurile de asfalt de la capătul podului mai sunt acolo; valurile amenajate de drumari pentru a avertiza rutieriştii să încetinească viteza şi să protejeze reparaţia podului. Când trecuse a doua zi după eveniment, la capătul podului, să verifica dacă maşina şi-a schimbat direcţia în urma impactului neprevăzut cu valul de asfalt, observă un brâu de gheaţă exact ca un val de asfalt, de-a latul şoselei. Se întreba, cine l-o fi pus? În nici un caz drumarii, fiindcă un autovehicul trecând peste el, până la pod putea recupera viteza încetinită. Îl cercetă cu atenţie. După câteva zile după accident, nu mai putea afirma cu certitudine dacă a fost sfărâmat de roţile autovehiculelor sau chiar de cel care l-a făcut. Se uită spre uşă. Grigoriţa întârzia. El îşi continua gândurile. Dacă papucii conductorilor electrici de la bornele acumulatorului maşinii nu erau fixaţi bine, atunci la şocul izbiturii roţilor în valul de gheaţă au sărit din locaşul lor, întrerupând funcţionarea motorului. Dar dacă fişele de la bornele bateriei au fost slăbite anume? gândea locotenentul de poliţie. Şoferul a fost nevoit să repornească motorul prin cheia de contact, continua el. Volanul a fost găsit blocat şi cu cheia în poziţia oprire. În şocul izbiturii de valul de gheaţă, direcţia îi pendulase în stânga şi în dreapta, iar cheia fiindu-i la zero, a fost posibil ca într-o fracţiune de secundă să se blocheze 213

214 volanul. Maşina a ieşit de pe şosea, a luat-o pe câmp, pe întuneric şi s-a prăvălit în râpa Buzăului, după un mers de vreo cincisprezece metri pe câmpul îngheţat. Un eveniment premeditat? Se întreba el. Se gândi apoi la Grigoriţa. De unde a ştiut ea de accidentul lui Burduhosu? Era şi doctorul Bauciu şi reporterul acela, despre care ştie ceva, dar nu-şi aminteşte de unde. Ea intră în cabinet cu o tavă cu cafele şi sucuri de fructe. Se scuză din nou, că într-o casă atât de mare nu a făcut şi o cameră de oaspeţi. – De fapt aici îşi primeşte prietenii şi bolnavii, zise ea, apoi continuă după câteva clipe cât aranjă cafelele pe masă. Deşi doctorul mi-a spus să nu mai beau cafea, că sunt semne să-mi revin cu vederea la ochiul stâng, eu nu mă pot abţine. Doar ţi-am spus, sunt momente când simt nevoia să-mi adun gândurile şi să mi le limpezesc în faţa unei cafele. Tăcu apoi. Îl studia pe ofiţer. Se uita când la el, când la mapa de pe birou. Au început voalat despre Burduhosu, apoi au alunecat cu discuţia despre orchestra de muzică rock a acestuia. – Mă străduiesc să nu-i pedepsesc încă o dată în mintea mea. Mă chinui să-i uit şi să le ignor tragedia. – Dar ai alergat să-i vezi cum se afundă în baltă cu gâturile rupte. – Nu fi cinic. Am fost egoistă, într-adevăr. Am alergat într-acolo din intuiţie, am simţit în fiinţa mea o chemare de ajutor, dar ca să mă conving că demonul care mă chinuise aproape patruzeci de nopţi la rând, a fost din afara sufletului sau a minţii mele, ori a fost chiar demonul păcatelor mele. Nu sunt bucuroasă că a murit, sunt mai degrabă speriată că m-a ameninţat de acolo de pe buza prăbuşirii lui. Tu eşti în schimb bucuros că moartea lui Burduhosu şi a orchestranţilor lui, ţi-a simplificat mult ancheta. – Nu sunt tocmai măgulit că-mi spui asta, zise uşor iritat locotenentul. – Dar eu zic să nu te bucuri, ci să fii socotit la faptă şi prudent cu omul tău. – E un amărât de sergent major, zise sigur pe sine. Mai face mici gafe de serviciu, se străduieşte în schimb, dar încolo îl poţi aduce în două mişcări pe drumul cel bun. – E mai şiret decât voi toţi. E băiatul „căpitanului de beci” Evghenie. E mai lunecos decât tat-su. A fost marinar pe Dunăre un timp. Deşi a plecat din Brăila, conduce şi acum lumea interlopă din cartierul bărcilor. Se dă drept şef spiritual printre tinerii rătăciţi ai sorţii. S-a folosit un timp de directorul unui liceu, apoi de profesorul Burduhosu. – Atunci, te-a bătut cumva Evghenie? 214

215 – Era îmbrăcat în civil. La început nu mi-am dat seama că este reperul meu de vreo două luni de zile. Dacă a dat în mine? A dat primul, pe urmă s-a retras deoparte, privindu-mă nepăsător, de parcă nu m-ar fi băgat în seamă. Atunci am înţeles că este şeful sataniştilor din oraş. – Cel din spital, care a scăpat viu din grupul lor, are fractură lombară şi de gambe la amândouă picioarele. — Vezi că mă bucur şi eu de unul din ei. Mă bucur că trăieşte, să-şi vadă rotunde picioarele acelea cu bocanci nituiţi, cu care mă lovise. Fusese serviabil omul. I se spunea: loveşte! Şi el lovea cu devoţiune, nu din convingere. Cred că ştie puţine lucruri despre organizaţie şi Evghenie îl va lăsa în pace să-şi plângă soarta într-un scaun cu rotile. Dar eu de sergentul Evghenie trebuie să mă tem. Şi cred că nu va întârzia să mai încerce o dată cetatea mea. De asta mă grăbesc să fug. – Dar vroiai să finalizezi ancheta, spuse surprins locotenentul de decizia ei. – Am făcut ancheta unei stări de spirit dintr-un segment social, la un moment dat. Evenimentele sunt în desfăşurare, pot să se îndrepte în raport cu educaţia sau conştiinţa pe care le-a moştenit această comunitate, ori să ia tot atât de firesc o altă turnură, dar dezastruoasă. Vouă, poliţiei vă revine sarcina de a culege fructele viermănoase şi răpănoase căzute din pomul roditor, şi de a le pune în vane la fermentat, în speranţa că din ele tot va ieşi ceva. Aceste căzături ale naturii sunt reciclate şi cosmetizate, apoi folosite de … – ??? se miră locotenentul. – Da, să culegi delicvenţii, găinarii de la poale, că sus, spre vârful copacului nu aveţi voie să întindeţi mâna, că vi se taie din umăr, şi-i băgaţi la păstrare pentru mai târziu. Le faceţi educaţie, curs de zi. Când vor ieşi de acolo, să aibă patalama la mână: uite, am făcut atâtea violuri şi atentate, sunt cineva, cine mă bagă în seamă acolo sus, se laudă îndungaţii şi râd de un ziarist care a avut tupeul să scrie despre ei la gazetă, căci curajul de a fi demn, ei îl numesc tupeu de om amărât. Nu, locotenente, lumea s-a întors cu fundul în sus. Crima e la mare cinste, iar bunul simţ şi iubirea de frate, de neam e luată drept trădare de ţară. Îs supărată, dar nu pesimistă. Oamenii spun lucruri prea adevărate în unele momente ale vieţii lor, lucruri care până se adeveresc, până se confirmă, le numim ciudate. Eu sunt acum într-o astfel de stare psihică. Sigur, vor veni alţii mai puternici ca noi, să restabilească echilibrul dintre bine şi rău, care aduce pacea şi înţelegerea între oameni. 215

216 – Intuiţia te avertizează să fugi din calea lui Evghenie? – N-aş spune chiar intuiţie. Mai degrabă o călătorie onirică. Sper, dacă voi acţiona repede, să schimb derularea evenimentelor din viitorul meu apropiat. Să-ţi spun povestea visului. Mă visam că mergeam cu trenul. Eram cu doctorul Bauciu. Conductorul de tren ne-a spus că în calea noastră se întinde un pustiu mare şi fiecare se descurcă cum şi cu ce poate, dacă se încumetă cineva să-l traverseze. Ne-a avertizat că în calea noastră vom întâlni adevărate cimitire cu victime ale cutezării. Ne-am pregătit maşina, căci în acel moment aveam maşină. Pe drum, căldură, secetă şi nisip în dune mişcătoare. Am dat de primele morminte dintr-un cimitir. La fiecare cruce de mormânt ardea câte o lumânare. În noapte lumina lor forma un halou de sfinţenie şi de pace. Am făcut popas. Treceam printre morminte şi mă îndreptam spre o cruce care ne captă privirea. Acolo am văzut o fantomă albă. Era a unei tinere femei frumoase. Mă uitam uimită cum dispare în pământ. M-am aplecat şi citeam pe cruce numele meu, data răsăritului şi apusului meu. Asta nu m-a mirat, ci m-a făcut să mă întorc la maşină şi să plec mai departe cu doctorul Bauciu. Am traversat pustiul şi am dat de o întindere vastă de apă. Aşa mi se părea la început, dar am dat de un luciu de apă limpede, fără valuri. Am traversat-o la pas cu doctorul şi ştiam că nu de mult a fost o câmpie întinsă. Apa ne ajungea până la subţiori şi de aceea când păşeam pe fundul ei simţeam vegetaţia câmpului, nici urmă de pietriş sau nămol. Aveam mâinile ridicate şi înaintam cuprinşi de o intimă şi bună dispoziţie. Am ajuns la un mal de pământ de vreo câţiva metri de înalt şi lat, ce despărţea două suprafeţe, una de apă, cealaltă, o câmpie de verdeaţă pârjolită de un soare de vară. M-am urcat pe mal şi mă uitam în zare, câmpul nu mai era neted, avea unele denivelări, ori mă înşela reverberaţia aerului uscat şi cald. Am dat de o aşezare. La intrarea în localitate am văzut câteva socluri de monumente, erau postamente cu busturi sau doar nişte stele funerare? mă întrebam. Se observa că erau erodate de timp şi intemperii, înnegrite, iar scrisul aproape şters. Am descoperit lângă o stea funerară bustul doctorului Bauciu, cu un nume ilizibil, cu data naşterii şi morţii din alte timpuri de mult uitate. Am intrat pe uliţa satului şi am dat de un alai de oameni care se îndreptau spre o casă anume, în straie de sărbătoare. M-am integrat în mulţime. Oamenii mă lămureau bucuroşi că-şi pot împărtăşi cu altcineva fericirea, că într-o casă de bătrâni s-a născut un înger. Cel mai mare dintre îngeri. Mergeam împreună cu mulţimea la îngerul din casa babei şi a moşneagului. M-am trezit. 216

217 – Eu sunt un cerebral, chiar profesia îmi impune o atitudine pragmatică. – Am vorbit mult datorită stresului, nu profesiei mele de ziarist. Voi pleca şi mă tem că îţi vei aminti cuvintele mele, cât de curând. El se sculă până la urmă şi plecă fără să-i spună nimic. Păşind spre poartă, îşi zicea că ar putea să-i şoptească lui Evghenie, aşa în trecere, că Alexandru este bănuit şi răspunzător de evenimentul rutier din Mărăcineni. Şi să semneze un mandat de aducere a acestuia la anchetă.

217

218 O PÂINE ŞI O STICLĂ CU APĂ După plecarea Grigoriţei din casa din livadă, Alexandru a fost cuprins de o stare de agitaţie. Renunţase la plimbarea zilnică de trei, patru kilometri şi nu mai respecta programul de tratament. Îi intrase în cap că poate să călătorească mental pentru a înlătura blocajele energetice. Încerca diferite proceduri de concentrare şi vizualizare care îl oboseau şi agitau şi mai mult. Reuşise o singură dată să perceapă culoarea corpului bioenergetic. Dar după aceea rămase derutat şi neajutorat, confuz şi nesigur. Renunţă până la urmă şi se hotărî să facă o plimbare. La poartă, în cutia poştală, găsi înştiinţarea de la Casa de Cultură în legătură cu stabilirea datei expoziţiei personale de pictură. Ajuns în stradă, până se hotărî încotro s-o ia, se pierdu în mulţimea de oameni. Din cauza lenevirii, îl dureau articulaţiile bazinului şi era nevoit să se oprească din mers, pentru a-şi reveni, aşteptând absent la marginea trotuarului, să nu încurce pietonii. Intră într-un bar şi se aşeză la o masă. Când chelneriţa îi ceru comanda, el se sculă de pe scaun, scuzându-se, că s-a răzgândit şi nu mai consumă nimic. Ieşi în stradă râzând. Mergea anevoios prin zăpada groasă. Traversă strada şi intră într-o agenţie Loto-Prono, găsi un loc liber şi se aşeză. Luă un bilet. Căuta ceva de scris prin buzunare, nu găsi şi renunţă să mai scotocească. Vroia să-şi facă nişte socoteli în legătură cu expoziţia sa. Pe masă avea colecţia ziarului Loto-Prono. O răsfoi, citind titlurile mari. Gândea: Uite, dom’le, ce câştiguri frumoase! Trecu mai bine de o oră, timp în care se odihni, citind. Se hotărî să plece. În drum spre casă se gândea numai la bani. Bani, cum să-i facă şi să-i întindă pe o durată de câteva luni. Cheltuise o groază de bani cu spitalizarea şi cu doctorii: din trei în trei zile trebuia să le pună bani în buzunar, ca nu cumva să se trezească a doua zi cu foaia medicală de externare pusă în mână. Apoi expoziţia personală planificată într-o săptămână îl derută. Seara ajunse obosit acasă şi, deprimat, se culcă devreme. Începu să viseze: Mă duceam la bancă să-mi scot ultimele economii. De fapt aveam o depunere pe termen, a cărei dată trecuse. Puteam să scot banii sau să reînnoiesc depozitul. Am dat hârtiile unei funcţionare amabile şi frumoase. Mă întrebă de opţiunea mea. I-am spus că vreau banii. Ea a fost de-acord. Atunci ea deveni grasă şi agresivă. Calcula pe o hârtie, apoi o boţea şi o arunca la coşul de gunoi. Calculatoarele nu funcţionau, mereu se întrerupea curentul electric. Până la urmă hotărî să-mi dea banii şi-mi întinse o chitanţă cu care să merg la casierie, pentru a-mi ridica banii. Nu sunt 218

219 mulţumit de cât mi se restituie, o rog, aplecându-mă peste biroul ei, să-mi arate cum calculează dobânda, însă funcţionara refuză, ferindu-se să văd şi aruncă documentele mele la coş. Îmi spuse că dobânda devine din ce în ce mai mică, dacă nu stau cuminte şi o necăjesc cu întrebările; apoi îmi zise deodată că timpul meu a expirat şi depunerea de asemenea şi că din acel moment este nulă, că în bancă nu mai sunt bani, a dat faliment chiar în momentul acesta. Directorul băncii îşi chema funcţionarele, care între timp îşi strângeau în fugă lucrurile şi ieşeau în stradă. Rafturile cu hârţoage, sertarele, cuierele, scaunele şi mesele rămâneau pustii. Am rămas singur în încăpere. Deznădăjduit, m-am dus la director şi chiar dacă nu a vrut să mă primească, am dat buzna peste el. I-am cerut explicaţii şi s-a răstit la mine, că banca a dat faliment şi nu are cu ce plăti depozitul şi că ar fi nimerit să iau şi eu câte ceva de prin încăpere, un scaun, un cuier sau o masă, ce a mai rămas, pentru a nu fi păgubit chiar de tot. Ieşeam deznădăjduit, plângeam fără lacrimi, ars de o mare durere şi am luat un scaun. Era scaunul paznicului, mai sărăcuţ. Ajuns în stradă l-am vândut pe o pâine şi o sticlă cu apă, amândouă le aveam într-o pungă de plastic. Când am ieşit din bancă, hainele îmi deveniseră zdrenţuroase şi ponosite. În stradă o maşină a pompieriei staţiona în faţa băncii. Carosabilul era împărţit în două de linia albă de marcaj rutier. Pe o parte era polei, iar cealaltă bandă era uscată, nealunecoasă. Se lăsase noaptea şi strada era slab luminată. Încercam asfaltul cu mâna, să mă lămuresc pe unde merg la întoarcerea acasă. Şi mai ales îmi protejam sticla cu apă, să nu se spargă. Nişte inşi, ce păreau mumii umblătoare, văzându-mă bezmetic în durerea şi prăbuşirea mea, au tăbărât pe mine, mă târau şi mă mânjeau cu spurcăciunea cotloanelor lor, mă zgâriau şi scuipau ca nişte mâţe turbate. Nu mă loveau, căci nu aveau vlagă să strângă pumnul şi să dea în mine. Strigam după ajutor. A venit un poliţist şi i-a fugărit mai încolo; derbedeii s-au rostogolit până la câţiva paşi, belind ochii la noi prin întuneric, nici nu mai aveau putere să păşească mai departe din cauza trupurilor sleite de ger. Poliţaiul deveni el însuşi agresor, încercând să-mi ia sacoşa cu pâinea şi sticla cu apă. Îmi strângeam cu disperare şi deznădejde sacoşa şi plângeam cu lacrimi adevărate, cerând îndurare. M-am refugiat într-o tarabă de ziare. În jurul meu, pe stradă se auzeau tropăiturile poliţaiului. Când nu se mai auzi nimic, am ieşit din ascunzătoare să mă întorc acasă. Mă priveam în vitrinele luminate, eram îmbrăcat sărăcăcios şi slab la trup, aveam strâns la piept sacoşa cu pâine şi sticla cu apă. Acasă la poartă, mă aştepta maşina 219

220 cu gratii a poliţiei. Un sergent mă prinse şi-mi puse cătuşele. Mă îmbrâncea spre maşină, dar nu reuşea să mă vâre înăuntru. Mă arestau că am devalizat banca. Cineva înainta spre mine pe alee, luminând în noapte, pârjolind cu dogoarea fiinţei sale pe agresorii mei, salvându-mă.” Se trezi zbuciumat. Aerisi camera îndelung. Făcu câteva mişcări de dezmorţire. Respiră adânc şi continuă să facă genuflexiuni până obosi. Se spălă cu apă rece şi îşi trase pijamaua pe el. Se băgă din nou în pat. Se gândea că după acest efort fizic va adormi liniştit. Îi trecu prin minte o idee ciudată: să intre în rezonanţă cu Conştiinţa Universului. Îşi controla şi modela respiraţia, pentru introducerea unei stări de plutire, de transă ori visare. Se văzu deodată în stradă, apoi intrând într-un magazin. Adormise şi visa? Era conştient, se mişca în pat, se pipăia, dar se vedea în magazin, studiindu-se în faţa unei vitrine. Se întreba de ce nu poate să intre în rezonanţă cu Supraconştiinţa, să poată avea un dialog despre Sine. Dar deodată vânzătorul îi spuse că dacă doreşte să asculte vocea universului, trebuie să-şi cumpere un aparat de radio, de cameră. Alexandru se lăsă convins. A făcut probele aparatului de radio pentru toate benzile de frecvenţă, apoi a spus vânzătorului să extragă o anumită piesă. El a plătit-o şi a plecat cu piesa în buzunar. Acasă o aşeză pe masă şi aşteptă recepţia radio. Nu auzea nici o voce, nu se concretiza nici un dialog cu Universul. Apoi se trezi. Se trase la marginea patului şi îşi aduna gândurile neîmplinite în dorul şi tentaţia dialogului cu lumea abstractă. Încet, se adună în nebuloasa minţii lui. Se ului de semnificaţia visului. Primise concret şi imediat răspuns la apelul lui de dialog cu Vocea Universului. Cât de simplu şi tranşant! Se gândea el. Dar se bucură că avusese totuşi un dialog, simbolic, nu numai o întrebare şi un răspuns. Aparatul de radio în unitatea sa, ar simboliza Universul cu legile care îl guvernează şi-l fac funcţional, iar piesa luată izolat, scoasă din aparat, ar reprezenta numai o lege, numai un individ; nefuncţională în afara legii unitare. Deci, comunicarea cu Universul s-ar realiza numai prin armonizarea cu vibraţiile subtile ale legilor care-l guvernează şi integrarea în unitate. Îşi controlă din nou respiraţia. Îşi dori să adoarmă. Dar cum să adoarmă cu acest răspuns care îi lumină toată mintea, mai limpede ca ziua în amiaza mare. Aprinse becul. Deşi ţinea ochii închişi, becul îi picura stropi de lumină acidă, arzându-l pe retină. Îl stinse. Lumina îi persista încă 220

221 pe retină, caustică şi aspră ca firele de nisip intrate în ochi. Continua să respire normal, controlat. La expir îi apărea în frunte, pe interior, între sprâncene, o pată de culoare albastră, care făcea o rotaţie în jurul unui fus. Era o eflorescenţă albastră învârtită între degete, delicat şi încet. La inspir, floarea albastră se voala şi apărea un vag punct din care ieşea un fascicul fin de lumină, ce mătura tot ecranul minţii. Uneori fascicolul de lumină făcea un spot ce se deplasa rectiliniu dintr-o margine la alta, alteori circular, în spirală pe toată suprafaţa calotei craniene. Din punctul de lumină se năştea eflorescenţa albastră. De minute în şir se juca astfel, învârtind un prâsnel de lumină albă şi albastră. Încerca să desluşească ceva în universul acela subtil, dar îşi dădea seama că e neputincios. Se mulţumi cu atât pentru seara aceasta. Se sculă şi se duse la masă. Îi trecu prin minte să joace a doua zi un bilet loto. Avea nevoie de bani. Nu la disperare. Vroia un ajutor de pe undeva, dar să nu fie legat prin obligaţii împovărătoare pentru asta. Şi aşa ceva nu se întâmplă prea des în viaţa omului. Dacă e noroc, să încerc la loto, se gândea Alexandru. Calculă câteva combinaţii de numere, să le joace. Pentru a se apropia de certitudinea unei şanse de câştig, trebuia să joace mai multe numere combinate. Socotit în bani, se înspăimântă cât costa. Se lăsă păgubaş. Să joace o variantă simplă, numai norocul dacă-i va surâde, dar cum el nu se lasă niciodată la mâna hazardului, renunţă şi de această dată. Jucătorii de variante simple sunt cei mai mulţi, dar şi cei mai neştiutori, dau banii aiurea, doar le va zâmbi lor, numai lor, norocul. Taxă pe prostie. E adevărat că pe unde am fost prost şi eu am plătit peşin în viaţa asta, gândea el. Apăsă clapeta radioului. Se cânta imnul de stat, Deşteaptă-te române. O nouă zi se năştea oficial. Făcu patul. Se întinse îmbrăcat. Apoi îi trecu prin minte dacă ar obţine prin concentrare numerele la extragerea loto ce urma să aibă loc peste câteva zile. Se gândi să facă o vizită, mental, la Administraţia Loto, în timp, peste două zile, după extragerea numerelor, să arunce o privire peste procesul-verbal. E o nebunie, îşi zise, dar ar dori să încerce. Adormi iară. „Mă aflam, noaptea, într-un birou la Administraţia Loto şi vroiam să sustrag nişte acte. Am tras un sertar să scot procesul verbal încheiat de comisie după extragerea loto. Am dat de hârtiile căutate, dar nu am avut timp să-mi arunc o privire pe ele, fiindcă cineva mă întrerupse cu un claxon şi-mi strigă să scot maşina din parcarea Administraţiei, să o duc în altă parte, fiindcă acolo nu am voie să staţionez. Am pus hârtiile cu procesul verbal la loc în sertar şi am ieşit din încăpere. Am ajuns repede în parcare, 221

222 dar nu am văzut pe nimeni. De teamă să nu fiu prins, am scos maşina, am înconjurat clădirea, dar nu am mai găsit loc de parcare prin preajmă. Ieşeam din oraş să revin, să mă întorc pe altă stradă de la periferie spre centru, dar am ajuns pe valea Dâmboviţei. Întrebam muncitorii care construiau un drum, pe unde aş putea să intru în oraş; ei îmi răspundeau că până nu termină acel drum, nu am cum. Să am răbdare, mă sfătuiau ei. Îmi arătau un vad pe unde pot trece. M-am oprit la marginea apei, fascinat de frumuseţea şi susurul ei. Am intrat desculţ în apă; se vedea pietrişul, apa ajungea până la brâu. Într-un cot al râului s-a încurcat un peşte mare, de vreo şaptezeci de centimetri, părea să fie o lostriţă, curios, îmi ziceam, un peşte de munte într-o apă de câmpie; avea pete în curcubeu pe el. Fugeam prin apă, bălăcărind, să-l prind, dar când eram sigur de izbândă, a făcut un mic ocol pe lângă mine şi a reintrat în fluxul apei. În faţa mea, la vreo cincisprezece metri, un pescar l-a prins în vâna apei, acolo unde exista cele mai mici şanse să se întâmple asta. Îmi ziceam dezamăgit: am pierdut lozul cel mare. Între timp muncitorii drumari terminaseră de construit şoseaua ce intra în inima oraşului. Mă întorceam la Administraţie. În clădire era lume multă, dar selectă. Persoanele care mă aşteptau mă îndrumau către camera unde să mă schimb repede de hainele civile, îmi arătau calendarul, era 2 martie 1996, ora zece treizeci: mă aştepta Patriarhul Teoctist. Într-o cameră alăturată, pe un fotoliu era o uniformă militară, de culoare kaki. O îmbrăcam în fugă. Ieşeam în întâmpinarea Patriarhului, care venea din camera de oaspeţi. Odăjdiile albe se mulau maiestuos pe statura lui înaltă şi semeaţă. Mă apropiam să pup crucifixul şi sărut mâna; şi mâna i-am luat-o în palmele mele, era moale şi caldă. Eram copleşit de personalitatea şi de sfinţenia lui. Mă prindea în braţe, mai bine zis, mă învăluia în odăjdiile lui strălucitoare, îmi punea mâna pe creştetul capului şi mă binecuvânta. Visam şi mă gândeam în acelaşi timp cum aveam onoarea de a fi binecuvântat chiar de Patriarh. Eu eram îmbrăcat militar.” Se trezi. Îşi puse palmele la ochi să ocrotească ultimele imagini din vis de lumină. Memoră fiecare detaliu. După mult timp se sculă din pat. Se uită pe geam afară; era întuneric încă. Constată că dormise doar câteva minute. Analiză visul; i se păru mai complex şi cu o mare încurcătură simbolică. Îşi punea întrebarea de ce a fost scos de la administraţia loto, tocmai în momentul citirii hârtiilor căutate, motivându-se parcarea maşinii lui într-un loc interzis? Pentru a i se atrage atenţia că e căutat de personalul de pază şi spre binele lui trebuie să iasă imediat din acea clădire? se gândea el. Că nu i s-a îngăduit o astfel de fraudă? continua el frământarea. Şi de ce 222

223 drumarii i-au spus că nu poate să intre în oraş până nu termină un drum anume? Aici pare a fi cheia, gândea Alexandru. Frumuseţea apei, apoi binecuvântarea Patriarhului! Să fie drumul construit de muncitori tocmai calea spre marele Adevăr? Spre credinţă şi armonie? Confirmată şi consfinţită această credinţă în divin, tocmai de binecuvântarea Patriarhului? gândea el. Duminică deschise radioul să asculte slujba religioasă. Patriarhul tocmai hirotonisea primul preot militar de după război. Afară se auzea motorul unei maşini trase în faţa porţii. Alexandru se apropie de fereastră şi văzu că e maşina cu gratii a poliţiei. Se întoarse să asculte slujba religioasă. Dignus est, auzea. Era tulburat şi îngrijorat. În uşă se bătea ferm şi agresiv cu un obiect metalic.

223

224 FERESTRE DESCHISE Camelia se întinse în pat, respira cuprinsă de emoţie. O mai consultară şi alţi medici, dar niciodată doctorul Bauciu, tatăl său. El o rugă să se relaxeze printr-o respiraţie normală. Îi luă tensiunea arterială, pulsul, ralurile plămânului, examină prin palpare ficatul, splina şi rinichii. Palpă şi abdomenul inferior, zona pelviană. Bucuros şi luminat la faţă, îi întâlni privirea întrebătoare, dar uşor retrasă în sine că secretul ei a fost descoperit. – Ştii că eşti gravidă, în patru luni? Alexandru ştie? Din cauza asta ai plecat după Vartolomei? – Nu i-am spus. Doar dacă ochiul Grigoriţei să nu fi văzut ceva. – Ai fi putut avea răbdare, fără să-l pui pe Vartolomei pe zbucium. Cum te ajuta el să-ţi intri în drepturi, de soţie a lui Alexandru? – Nu eram chiar disperată, dar simţeam că relaţia lor se reface. Am fost întâi pe la mama, la Târgovişte. Ea mi-a spus să-l aduc pe Vartolomei acasă, la Buzău. – În seara asta plecăm spre casă. Mâine nu vor mai circula nici trenurile. Du-te şi vorbeşte cu Vartolomei. Ştiu că poţi să-l învălui cu vorba. Într-o oră au fost în gară. Vartolomei primi cu înţelegere rugămintea celor doi. Se anunţă prin difuzor formarea unui tren cu destinaţia Bucureşti Nord. Peronul se aglomera. O şleahtă de ţigani, printre pasageri, traversa gălăgios. Un om sudui cu năduf, că de unde au apărut atâţia ţigani? La sosirea trenului în staţie, ţiganii au năvălit la uşile vagoanelor. Doctorul, Camelia şi Vartolomei nu au urcat printre primii, dar nici printre ultimii călători, pentru că s-au ajutat unul pe altul repede, în minutul acela de zăpăceală generală. Au găsit compartimentul, dar locurile erau ocupate şi era întuneric. S-a încercat aprinderea becului, dar instalaţia de iluminat nu funcţiona. Doctorul le ceru ţiganilor de pe locurile lor să se ridice şi să plece din compartiment. Fiecare pe vocea şi puterea lui, ţiganii au sărit cu scandal, că au luat bilete încă de dimineaţă, când încă nu era anunţată întreruperea circulaţiei feroviare. Unul clămpănea că e însoţitor de handicapat, cu drept la un loc, căci ei au suferit mult pe vremea dictaturii. Erau doi bărbaţi, unul de vârstă mijlocie, care nu zicea nimic, numai belea ochii când la unul, când la altul, celălalt, care-i dădea cu fleanca, era mai tânăr, zicea că-i însoţitor şi purta un dialog pe mai multe voci cu ţigăncile de pe bancheta din faţă, un schimb batjocoritor de cuvinte la adresa 224

225 intruşilor. Costache Vartolomei ajunse la geam, Camelia în mijloc, iar doctorul la uşă. Bagajele puţine le-au pus fără dificultate deasupra. Culoarul se aglomerase şi nu se mai putea trece nici înainte, nici înapoi. S-au prins cu mâinile de tăblia portbagajului, stăteau atârnaţi, pe o rână. Doar Camelia, fiind mai scundă, se sprijinea când de Vartolomei, când de tatăl ei, doctorul Bauciu. Trenul se zgâlţâia, smucea când înainte, când frâna. Am ieşit în câmp, se răspunse. Când prinse puţină viteză, se auzi semnalul de alarmă tras şi trenul se opri brusc. Camelia căzu în braţele tânărului ţigan. Până se agăţă de ceva ca să se ridice, acesta o pipăi fără jenă pe toate rotunjimile şi formele mai moi, la îndemână. Ea gemu de greaţă şi umilinţă şi îl strânse pe doctorul Bauciu în braţe. Costache Vartolomei se răsti la cei doi ţigani, să elibereze locurile, că el este bătrân şi veteran de război. Ţiganii au înteţit din nou gălăgia. Femeile lor de vizavi le răspundeau ardeiat pe mai multe voci. Cel tânăr scoase cuţitul şi se dădu la Vartolomei, apoi la doctorul Bauciu, că el a început toată tărăşenia cu locurile. – Că îţi tai gâtul, măi boşorogule, cum de nu stai pe vremea asta acasă? Ai dus-o bine până acum, văd că te ţii, nu glumă, ia stai ţeapăn acolo, să ne lăfăim şi noi, c-a venit şi timpul nostru. Ia zi ceva, că … Vartolomei privea încremenit lama cuţitului pusă la gâtul lui, stupefiat de tupeul ţiganului. Era scund, de înălţimea Cameliei, dacă s-ar ridica în picioare, ochii lui aveau o culoare greu de definit, un cafeniu spălăcit, murdar sau cărămiziu, cu o privire roşie, de animal turbat. Speriat îşi roti privirea în altă parte. – Taie, mă căpăţână, beregata. Dar cum îţi închipui că vei scăpa de aici? Se uită în jur şi pe culoar. De geamul uşii erau lipite o mulţime de chipuri jimbate, ce aşteptau înfierbântate un deznodământ scontat de ei. El se văzu singur, deşi mai era doctorul, Camelia şi doi bărbaţi din colţ, care nu mai ziceau nimic, de frică. Îşi făcu singur curaj şi-l privi adânc în ochi pe ţigan. – Mă băiete, stai locului acolo. Pe parcurs vom schimba locurile. Până unde mergi? Ţiganul se aşeză şi-şi ascunse cuţitul sub haină. – Din Dolhasca venim, de la rude şi mergem la Bucureşti. – Nu bă, din Bucureşti veneam şi ne duceam la rude, la Dolhasca, dar s-a blocat trenul şi ne întoarcem acum. Vezi bă, răspunde corect şi civilizat la oameni, că te-a stresat boşorogul. Mânca-i-aş pensia şi să-i pun 225

226 crucea de veteran la cap, pe o movilă de pământ. Aşa bă, ca un domn ce este, meliţau din gură strident şi colorat ţigăncile. Doctorul Bauciu îi făcu semn lui Vartolomei să se aşeze pe stinghia de la geam. Pe Camelia o strânse la piept, iar cu cealaltă mână scoase sticla de pepsi şi o pungă de alune americane. Îi şopti să mănânce alune şi să bea din sticlă cu convingere, că are el un plan. Folia de plastic foşnăia enervant. Lichidul pleoscăia, gâlgâia, stârnind setea. Îi întinse sticla şi lui Vartolomei, apoi doctorului. – Deşi am băut înainte de urcare aproape o sticlă, mi-e sete, dar mă abţin, că ştii tu, am probleme cu prostata, făcu cu ochiul conspirativ Cameliei. Ţiganii înghiţeau în sec, se foiau şi se uitau la sticlă. Le lăcrimau ochii urduroşi, uitându-se în sus. Camelia îl îndemnă întâi pe cel mai în vârstă, despre care se zicea că-i handicapat. – Ia şi alune, că ţin de foame la drum. Ţiganii au rânduit când sticla, când punga de alune. Să aşteptăm străluciţilor, gândea ea. De pe hol venea fum iute de ţigară şi miros de rachiu contrafăcut. Şătrarii aveau un casetofon mare, aproape cât o valiză, cu două difuzoare şi puneau aceeaşi casetă, de zeci de ori, cu muzică lăutărească; urlau, ţipau, chiuiau isterici. Aceeaşi muzică stridentă, traumatizantă, acompaniată cu gălăgie, miros de haină înăcrită şi soioasă, de râgâieli şi duhoare de bere cu rom, îi torturau neîncetat. Se trăgea semnalul de alarmă şi trenul oprea în câmp, în afara staţiilor, de coborau navetiştii sau câte o şleahtă de ţigani. – Ceferiştii s-au obişnuit. Halta sau gara e mai încolo cu câteva sute de metri, zise cineva. – E democraţie, nu tataie? sări ţiganul cel tânăr. Trenul se punea în mişcare. Când prindea viteză, încetinea la macazul îngheţat. Când nu era macazul, era semnalul de alarmă. Costache Vartolomei, la un zgâlţâit mai puternic, alunecă de pe pervazul ferestrei, pe genunchii ţiganului handicapat. Vroia să se scoale, dar nu putea. Picioarele îi amorţiseră. Rămase trântit pe ţigan, într-o rână, uşor speriat de neprevăzutul situaţiei şi de iminenţa unei agresiuni din partea celuilalt. Dar ţiganul nici că-şi mişca picioarele în vreo parte, ba chiar îi făcu loc să se aşeze de-a binelea. Apoi el o trase pe Camelia şi-i făcu semn să se aşeze pe genunchii lui. Picioarele pasagerilor erau încâlcite, ca iţele unui război de ţesut. Handicapatul se ridică şi încercă să treacă spre coridor. Avea un băţ 226

227 în mână. Nu părea folosit. Se vedea că era făcut în pripă. Ieşi până la urmă pe hol, îl sprijini de geam şi-şi scoase ţigările din buzunar. Fumul îl sufla prin deschizătura uşii, în compartiment. – Şi ce handicap are tat-tu? îl întrebă doctorul Bauciu pe tânărul ţigan. – La cap, săracul. E surdo-mut şi şchiop. Nu vezi că are baston? Ţiganul de pe hol începu să vorbească cu ceilalţi de-ai lui, iar în răstimpuri sufla fumul de ţigară în compartiment prin deschizătura uşii blocate de piciorul lui. Se auzi pârâind şi fâşâind, la fel de jenant, râgâind. Miros înăbuşitor de urină şi vânturi. Urină de bere cu rom, de rachiu şi pepsi şi vânturi de ţigan cu alune americane. Se răcorea calul sau boul de om. Doctorul, când îl văzu vorbind, făcu ochii mari, dar se linişti singur. În lumea asta de nespălaţi, trăieşti o nouă viaţă, în mod democratic, se consolă el. O dictatură a democraţiei debordante şi originale. Se uita la Camelia, cum stătea rezemată de Vartolomei şi-i urmărea respiraţia sincopată de mirosul de spurcăciune. Geamul nu se putea deschide, era îngheţat. O călătorie în infern, gândea el. Ţiganul cel tânăr ieşi pe coridor. Se auzea cum se pişa pe podeaua culoarului, apoi cum dădu drumul unui vânt înflorat şi paralizant. Nici cu masca de gaze nu poţi suporta, se frământa indignat Vartolomei. – Că am plătit bilet … Ia mai dă-l încolo, se auzi pe coridor. – Ce bilet, bă, ce bilet? – Că tot am dreptul, că-s însoţitor de handicapat. Muzica lăutărească a casetofonului spărgea timpanele. Către ziuă, se auzi că au intrat în Focşani. Coridorul se străbătea anevoios, iar ţiganii se destrăbălau fără ostenire. Bărbatul din colţ se ridică, îşi trase geamandanul din portbagaj şi îl împinse pe culoar. Îşi mişca picioarele amorţite. – Am pantofii uzi leoarcă. Sigur, afară îngheaţă în câteva clipe, spuse el, scuzându-se într-un fel de putoarea ce o emanau. – Ai vărsat vreo sticlă de băutură pe picioare? întrebă unul. Nu? Atunci spurcăciunile astea s-au pişat prin deschizătura uşii. În gară trenul stătu mult. În locul celui plecat, veni o tânără ce urcase din Focşani. Era îmbrăcată în haine lungi, negre. Doctorul Bauciu ocupă şi el un loc după ieşirea tânărului ţigan pe culoar. Le dăduse pepsi, să le producă diureză, să-i poată scula de pe locuri, dar până la urmă ieşi mai prost, ei îşi făcuseră nevoile sub nasul lui, pe hol. Trenul se smuci din loc. Costache Vartolomei se trezi din amorţeală. Gheaţa de pe geam se topise şi se vedeau luminile oraşului care 227

228 rămânea în urmă. Forţă clempuşul şi deschise fereastra. Aburi în vălătuci reci şi aspri năvăleau înăuntru. O lăsă mult timp deschisă. Aerul din compartiment se primenea anevoie. Era comprimat şi umed şi încărcat cu miasme de hazna. Când simţi parfumul discret al domnişoarei în negru, închise geamul. După câteva minute îi mai dădu drumul o dată, de se primeni de-a binelea. – Acum putem respira şi noi ca oamenii, zise Vartolomei şi se învioră. Tânăra în negru scoase dintr-o geantă mică de voiaj trei biblii, le împărţi celor din compartiment,una lui Vartolomei, una ţigăncilor, a treia Cameliei. Ţigăncile au refuzat, motivând că nu iau cărţi de la sectanţi. Bătrânul Vartolomei o ascunse sub haină. Viscolul răscolea zăpada şi o împingea în rafale în geam. Controlorul de bilete se auzea apropiindu-se pe coridor. Luă la întrebări grupul de ţigani, aşa mai domol, că era singur printre ei. Întinse mâna, dar nici unul nu se arătă binevoitor, în schimb răspundeau agresiv, că ei au scos bilete la celălalt tren, dar cum se anunţase că pleca unul mai devreme, s-au urcat în vagoane. Dar unde-s biletele acelea, insista controlorul. La pirande, înăuntru, răspundeau ţiganii de pe coridor. Ceferistul trase uşa compartimentului. Mirosul de hazna năvălea înăuntru o dată cu el. Întinse mâna spre ţigănci, acestea au început să facă gălăgie, că biletele-s la ţigani, pe hol, ori vai, doamne fereşte, la ţiganul care a rămas de tren, neputându-se urca. Începură să bocească, să se vaite, să blesteme, că le-a rămas ţiganul cu biletele în frig. Controlorul se lăsa păgubaş, ştia el placa de patefon a ţiganilor şi le dădea celorlalţi pasageri un sfat: — Să aveţi grijă de voi, oameni buni, că pe o vreme ca asta … Păşi apoi, ferindu-se de ceva moale de pe coridor şi dispăru. Bătrânul Vartolomei deschise din nou fereastra şi zăpada viscolită năvălea înăuntru, formând şi scoţând afară vălătuci de abur umed. După ce închise geamul, se ghemui în colţ şi în câteva minute adormi. Trenul prinse viteză, în sfârşit. Câteva zeci de minute se lăsă liniştea. Fiecare moţăia în felul lui, ghemuit, pe o coastă, într-o rână sau cu gura căscată, sforăind. Îşi relaxau picioarele umflate, ori îngheţate de drum. Bătrânul Costache Vartolomei gemu şi într-un spasm, o strânse la piept pe Camelia. Dădea din picioare, necontrolat, apărându-se de ceva. Camelia se trezi. – Ce-i, Vartolomei? întrebă ea îngrijorată. 228

229 – Ai păţit ceva? Poţi să te mişti? îl întrebă doctorul, care se gândi la un accident vascular. – Pot să deschid ochii, nu s-a întâmplat nimic? Întrebă Vartolomei. El deschise ochii încet, cu neîncredere şi teamă. Se uita în jur mirat. – A fost cutremur? întrebă el. – Pesemne aţi visat, îi zise tânăra în negru. Aţi păţit ceva? – Nu, zise Vartolomei. O aveam pe Camelia mică şi am luat-o în braţe, să o protejez în timpul unui cutremur de pământ. Se făcuse întuneric şi linişte de mormânt. Am întrebat-o, respiri, auzi, vezi, fata mea? Şi auzeam: trăiesc. Şi s-a făcut lumină, de am ieşit afară, în curte. M-am uitat roată în jur, să văd ce stricăciuni a făcut cutremurul, dar am observat câteva stricăciuni neînsemnate. Trăieşte, trăim, strigam. Şi am văzut-o şi pe Margareta mea, aşteptând la poartă să o chem în ogradă. Asta a fost. Vă cer iertare dacă prin somn am vorbit. – Dacă va fi cutremur, nu veţi păţi nimic. Asta înseamnă, zise enigmatic tânăra în negru. Nimeni nu o băga în seamă. Se vorbea mult pe seama cutremurului, că va avea loc în curând; nici specialiştii nu-şi puteau permite să spună cu precizie, uite în ziua şi ora cutare va fi un cutremur de atâtea grade; escroci, clarvăzători, misionari apocaliptici şi sectanţi, au năvălit şi ieşit pe toate drumurile, stresându-te, gândea doctorul Bauciu şi se uita cu atenţie la tânăra din faţa lui, studiind-o. Nu părea sectantă. Dacă ar fi fost, până acum ar fi reuşit să ne îndoctrineze, dar ea e de bun simţ, îşi continua ideea doctorul. După o jumătate de oră au coborau în gara Buzău. Vântul nu mai bătea, în schimb era o ceaţă groasă şi geroasă de dimineaţă. Stratul de zăpadă se întărise la crivăţul de peste noapte. Au luat un taxi şi au traversat oraşul. Apoi au mers pe jos, pe străzile de la periferie, nedesfundate de zăpadă. Au intrat în uliţa ce duce la casa din livadă. S-au înşirat câte unul, pe urma unui autoturism de teren, care se încumetase să pătrundă până acolo. Ajunşi în faţa porţii, au văzut maşina poliţiei. Doctorul Bauciu grăbi pasul şi trecu înainte. Camelia rămase iar între ei, ca la schi. Un tânăr sergent era la volanul maşinii, în aşteptare. Îl întrebă cu ce treburi pe aici. – Alexandru Dioganu este chemat de urgenţă la anchetă. – Şi nu eşti singur, nu? Mai ai ajutoare? Au şi intrat în casă? Cine e? întreba rar doctorul. – Sergentul major Evghenie. 229

230 Costache Vartolomei când auzi de Evghenie, i se întunecă privirea. Acelaşi scenariu, cu mulţi ani în urmă, în faţa porţilor, gândea el. Îl dădu încet la o parte pe doctorul Bauciu şi, tăcut, deznădăjduit, păşi dincolo de poartă, în curte şi înainta pe aleea curăţată de zăpadă, spre casă. Ajuns la jumătatea drumului, văzu cum iese din casă, cu cătuşe la mâini, Alexandru, însoţit de un poliţist. Rămase pe loc, în aşteptare. Îşi încordă atenţia, să desluşească mai bine chipurile celor doi, dar o pojghiţă de gheaţă i se aşeză pe ochi. Îşi întoarse capul spre poartă, dar aici vedea clar, o vedea pe Camelia cum se desprindea de lângă maşină şi înainta pe alee; îl vedea pe doctorul Bauciu lângă şoferul maşinii. Îşi retrase privirea şi se uita înainte, spre cei doi care înaintau. – Cine vei fi, dă-te la o parte. Pentru ăsta am mandat de arestare. Doctorul observă încordarea lui Vartolomei, dar şi nesăbuinţa poliţistului, care îl smucea şi împingea pe Alexandru. Se apropie de maşină şi-l întrebă pe sergentul de la volan, de cât timp este în poliţie, dacă a mai avut cazuri ca acesta şi dacă îi place să fie poliţist. Nu aşteptă, ci îi atrase privirea asupra sa, distrăgându-l. Îl privi în ochi adânc şi cu blândeţe. – Fii cuminte, băiete. Fii cuminte, îi zise. Îl lăsă şi se duse după Vartolomei. Camelia nu ajunse încă la mijlocul aleii. Poliţistul băgă mâna sub haină, vrând să-şi scoată pistolul. Alexandru se smuci şi îl dezechilibră. Vartolomei se repezi şi-i trase haina în jos, blocându-i mâinile la spate. Pistolul căzu în zăpadă. – De când sămânţa neamului tău a prins rădăcină la toate porţile mele? Îl buzunări şi scoase cheia cătuşelor; le desfăcu de la mâinile lui Alexandru şi i le puse sergentului. Camelia vru să se apropie să ridice din zăpadă pistolul, dar Vartolomei o opri categoric. – Nu te băga, fato. E problema mea. Glasul îi tremura. Îl împingea pe sergent spre poartă. Deschise portiera maşinii şi îl băgă înăuntru. Îi spuse celuilalt de la volan: – Vezi că pistolul lui e în zăpadă, pe alee. Ia-l şi du-l la secţie. – Şi eu sunt înarmat. Nu te temi? –De ce m-aş teme de-acum? Aproape am făcut pe mine toată viaţa de frică, în faţa voastră. Ultima dată am fost un laş, în tren, în faţa unui mucos de ţigan. Dacă faci un gest greşit, te calc ca pe un vierme. Îl vezi pe acesta, şi-l arătă pe celălalt din maşină, să-i spui şefului tău, că dacă îl mai prind pe hotarul meu, îl luaţi de aici numai în patru scânduri. Vorbea fără emoţie şi patimă şi fără năduf, doar cu o detaşare 230

231 provenită dintr-o eliberare interioară de proporţii atomice, care îi dădea acea siguranţă şi fermitate de la începutul drumurilor lui. Alexandru şi Camelia erau pe alee, uitându-se îngrijoraţi în urmă. Vartolomei se întoarse şi, cu fiecare pas şi mişcare de înaintare, sufletul lui se încălzea, fierbea să dea în clocot, în momentul când ajunse la doi paşi de ei. Îi îmbrăţişă pe amândoi deodată, păşea cu ei la braţ spre casă. Nu se mai uita în urmă. Maşina poliţiei întoarse şi se depărta încet. Doctorul Bauciu porni şi el pe alee, la pas, gândindu-se la ceva anume.

231

232 OSTROVUL ŞI PIATRA ARUNCATĂ În sala mică a Casei de Cultură a oraşului avea loc vernisajul expoziţiei de pictură a lui Alexandru Dioganu. Câţiva cronicari de artă şi reporteri de la ziarele locale, cadre didactice şi curioşi sau amatori de artă, făceau ca sala mică să nu fie chiar goală. Autorul, pierdut şi aproape neînsemnat printre vizitatori, discuta cu un coleg de redacţie de-al Grigoriţei. Ea se ducea preocupată şi îngrijorată de la unul la altul, le arăta unele tablouri, comenta sau cerea ea însăşi părerea altora. În orice colţ de sală mergea, îşi întorcea privirile atente spre Alexandru. Faptul că pe afiş scria că autorul este la prima expoziţie şi că tablourile nu sunt de vânzare, nu a încurajat iubitorii de artă să vină la deschidere. Grigoriţa îl privea şi imaginaţia ei bezmetică şi revendicativă o lua înaintea gândurilor. „Corăbiile tale se înşirau pe o salbă lungă şi albastră, pe o vână de apă privită din al şaptelea cer. Era un lung şi veşnic convoi de vase care se înlănţuiau şi aşteptau înspumate să iasă în larg, odată cu deschiderea ecluzei, la ora istorică, în răsăritul roşu şi sărat. Spiritul apei a făcut din tine o verigă pentru toate odgoanele, o verigă mare, pe întinderea liniştită a apei; dar într-o zi a început să se joace de-a corăbiile înecate de furtună. Ceaţa, malurile şi valurile provocaseră destulă derută. Şi valurile mici se bat de ţărm, îţi ţipau în sânge albatroşii. Privirea ta modela în spectre o pasăre cu cântec matern. Şi atunci ai aruncat o piatră pe ostrov, să-i aperi ouăle din cuib de ceaţa şi durerea ecloziunii. Dar piatra a căzut până la urmă sub mal. Un mic cerc de lumină unduia. Puterea unei formule îţi juca în orbite febril. Cercul cel mic îl simţeai mai aproape prin sânge. Pata roşie răsfrântă în apă se înfiora diafan la această undă, abia perceptibilă, ca trilul unei paseri, dincolo de cuib, ca o chemare adormită. Umblai cu frunze de sălcii în gură prin lunci, despuiat de cuvinte, desenai pe undele aluviunii păsări cu pliscul deschis, poteci ascunse se luminau de prânz, dar tu alergai cu gândul prea departe sau prea aproape de albatrosul acela alb, rătăcitor printre maluri. Holbai ochii mari, înfipţi înainte. Îţi pregăteai călcâiul pentru alergare. Pasărea înţepenise de prea multă aşteptare şi de frică în umbra ta, flutura aripa imaculată ca un steag de pace şi nelinişte pe câmpul de bătaie. Îi pipăiau pieptul şi pliscul înălţat, îl strângeai călduros şi-l dojeneai: ai şerpi în ochi şi duhneşti a pământ răscolit. Viitura e în ceaţa iute. Vântul îţi îngrămădea pe fluier frunze de mesteacăn. Ascultai 232

233 vuietul uriaş, fără încetare, despre care nu puteai spune nicicând dacă vine din răsăritul roşu şi sărat sau din pata aceea la fel de roşie, răsfrântă în apă şi înghiţită până la urmă de unde hiperbolizate în valuri, de ceaţă şi viitură. Priveai pe apă, ocolit, gândul îţi zbura acolo unde apa şi pământul se uneau şi se îmblânzeau unul pe altul, sălbatic şi bălos. Durerea ta se dizolva mâlos şi tulbure, ca un mal de moloz căzut în apă; apoi se ridica în tine vocea păsării pe care ai vrut să o aperi mereu. Erau toate în tine, oricând şi oriunde, dar nu le dibuiai, atât de mare ţinut sufletesc aveai. Îţi fojgăiau prin sânge de ici-acolo. Plângeai ca un copil, chemându-ţi albatrosul, patern, şi modelai tăcerea peste pământul unui răsărit, peste pământul unui ostrov, doar-doar se va ridica ţipătul acela din apa răscolită. Vroiai să treci prin ceaţă din nou la ostrov. Luntraşii veniţi din ceaţă duhneau a pământ răscolit, îţi întindeau mâna puternică şi aspră şi îţi reînnoiau ştirile de dincolo, despre corăbierii mincinoşi în ziua ploilor lungi. Pofteai ostrovul pentru a vedea lămurit apele mari, limpezi ori tulburi, pentru a privi fără de vină în faţa convoiului de vase ce aştepta să iasă în larg. Atunci ai putea vorbi despre maluri rupte, despre sălcii îndoite până la sevă în apa murdară şi pretutindeni să strigi prin iarba cu vârfurile întoarse în plaurii mişcători că ţi-au crescut în fluier frunze de plop şi că în loc de foşnet şi adiere de vânt, ai stârnit ţipăt din luna de lapte. Chemai albatrosul cu vorbe de izvor, să-ţi măsori lumina mâinilor întinse către el prin ierburi. Dar piatra a căzut până la urmă sub mal, în apă, lângă ostrov, fără a atinge ţinta. O pasăre de baltă spunea că se face piatră în locul celei căzute în apă. Brotacii orăcăiau delirant. Lasă-l, te ocărau. Albatrosul acela niciodată nu va zbura în palate, să bea din havuzuri. Ţipătul şi zborul lui nu vrea aplauze sau hârdaie de lacrimi. Lasă-l fugărit, lasă-l chemat. Fugărit de albastrele vânturi schelete, chemat în vocalele lui: o aripă îi va arăta calea spre strigăte neumblate până la orizont. Acolo, bolnav şi cuminte de văzduhul şi munţii din cuvinte, de corăbierii mici pe apă, presăraţi ca roua cerească pe iarbă, va vorbi despre ochii înlăcrimaţi în călcâie ca despre o nelinişte sărată în adevărul şi minciuna Fetei Morgana, va vorbi despre fântânile mirositoare secate de triste victorii. O, dar lasă-l fugar dincolo de unghiul catargului, să-şi spele sângele într-un gest de aripă înfiptă în coapsele vântului. Brotacii orăcăiau delirant, cu ocară de piatră şi apă.” 233

234 VALEA LUI STAMATE Doctorul Bauciu scoase afară pe trepte bagajul Grigoriţei. Ea se hotărî să plece definitiv spre locurile natale. Trecuse cu o zi înainte pe la Camelia, apoi pe la Alexandru, unde l-a cunoscut pe Costache Vartolomei. Spuse că-i pare rău că trebuie să plece, dar se consolă optimistă, afirmând că dacă nu ar fi despărţirile de cei dragi, cum s-ar mai numi atunci aducerile aminte? Era senină, de pe faţa ei dispăruse crisparea şi încordarea din timpul vizitei locotenentului Leontin Soare. Îşi scoase ochelarii fumurii de pe ochi. Nu o mai jena lumina directă a soarelui şi cea reflectată de albul rece al zăpezii. Străbătea şi se instala pe chipul ei o bucurie şi o împlinire a voinţei de a merge mai sus, de a înfrunta orice obstacol pentru recuperarea esenţei fiinţei sale. Doctorul Bauciu se ferea să o privească în ochi; era obosit, uşor moleşit de nesomn şi de o frământare sufletească. Ani de-a rândul nu mai revenise visul accidentului de motocicletă de la podul din Valea lui Stamate, visul pe care îl avusese, destul de ciudat, şi Timofte Stan înainte de a muri. Dacă nu ar fi fost planificată plecarea Grigoriţei, el ar fi stat acasă între patru pereţi şi pentru prima dată, după mulţi ani de boală, ar fi analizat evenimentele derulate de-a valma şi care se pare l-au luat pe nepregătite. Ar fi încercat să descopere cauza a tot ce l-a împins până aici. Se întreba dacă mai poate face ceva. Îşi propuse să fie prudent. Păşi prin zăpadă spre maşină, să deschidă portbagajul, dar observă sub ninsoarea fină, urme proaspete de paşi, la roţile din spate. Se aplecă, se uită la conductele de frână şi i se păru că umblase cineva acolo, deşi noroiul de pe ele nu era şters. Se întoarse şi păşind pe trepte, dădu ochi în ochi cu Grigoriţa, care îl privea detaşată, ruptă de realitate. Se fâstâci. – A, uitasem să-ţi spun că am avut o defecţiune la sistemul de frânare, şi, cu plecarea mea după Camelia, nu am avut timp să o remediez. – Mă gândesc câte şmecherii îţi mai trec prin cap ca să mă poţi opri să nu plec de la tine? – Să intrăm în casă. Voi chema un taxi. El îmbătrânise într-o noapte cât în douăzeci de ani. Mergea gârbovit, ca un semn de întrebare; reumatic şi subţirel, se învârtea în jurul ei, preocupat să nu-i dea de gândit starea lui. Ea nu intră în casă, motivând că, dacă se întoarce, va avea ghinion. – Fii liniştită, îi zise el, răul e departe de tine. 234

235 Intră singur în casă şi trase un scaun lângă telefon. După un sfert de oră, repetă comanda la staţia de taxi. Îşi şterse transpiraţia, apoi îşi trecu degetele răsfirate prin părul capului. În palma cleioasă de sudoare se prinseră multe fire de păr. Le privi uluit. Când îi mai căzuse lui părul? se întreba. Hotărî imediat să nu se lase bătut într-o clipă, chiar sub ochii unei femei, care ea însăşi e un simbol al izbânzii: demnă şi semeaţă. Să nu se facă de ruşine, gândea. Adoptă o poziţie de relaxare şi în câteva minute îi dispăru starea de sfârşeală şi decrepitudine. Se învioră, dar îşi dădu seama că primul pas pe treapta de jos fusese făcut. Se ridică şi luă Biblia pe care o primise Camelia în tren de la o tânără femeie în negru. Se gândi să citească nişte psalmi, până vine taxiul, pentru purificare şi fortificare; psalmii pentru creştinii ortodocşi sunt ca yoga sutra pentru hinduşi, gândea el. Deschise cartea la psalmii 22, 23. Acolo găsi o fişă, ca un fel de carte de vizită. O întoarse pe o parte şi pe alta şi citi: nu te agita, doctore de suflete. Pregăteşte-te pentru marea trecere. Du-o pe femeia salvată până la capătul drumului. EL te paşte în păşuni verzi şi te duce la ape de odihnă. În loc de semnătură, o cruce. Citi psalmul 22 în întregime şi parcă ar fi recitat Somnoroase păsărele de poetul Mihai Eminescu. Întoarse capul spre uşă. Grigoriţa înfrunta gerul şi lumina rece de afară. Deodată se auzi claxonul taxiului. Se repezi la uşă speriat şi tulburat. Din acel moment metronomul fusese pus în funcţiune, să măsoare ireversibil timpul ultimilor paşi. – O clipă, întârzii puţin, zise el. Se întoarse în cameră, deschise dulapul cu haine şi se schimbă. Luă un costum alb, pe care nu-l mai purtase de vreo treizeci de ani, când era cu Nastasia. Hainele erau demodate, dar curate. Se privi în oglindă şi îl pufni râsul, un râs jovial, camaraderesc. Uite, dom’le, parcă aş fi un fante de obor, gândea el. Îşi acordă încă două minute pentru o relaxare, cu respiraţie controlată. Simţi că deveni acelaşi om care era cu o zi înainte. Ieşi în prag. Grigoriţa se urcă în dreapta spate. El, după o ezitare, se hotărî să se aşeze lângă ea. – Poate nu ar trebui să mai mergi cu mine până la gară, zise ea. – Acum chiar că vreau să merg, să te conduc până la capăt, zâmbi el straniu. Şoferul întoarse maşina şi se îndrepta spre centrul oraşului. Doctorul Bauciu privea înainte şi mişcările capului său se identificau cu ale şoferului. Se străduia să se ferească de gândurile ce-i năvăleau fierbinţi, tulburându-i vederea. Un timp opuse rezistenţă în faţa lor, dar până la urmă 235

236 se lăsă în voie. Nastasia din vis şi amintire dispăru. Îi lua locul, dreaptă şi semeaţă, biruitoarea Grigoriţa. Gândea: trăiam cu impresia că Ea este o creaţie a mea şi că ar trebui să fie numai a mea. Se ridicase din boală şi se împlinise sub privirile solare ale ochilor mei, îi netezeam părul şi-i dădeam culoarea pe care o doream. Dar într-o zi se întâmpla ceva. O rugam să nu plece, însă ea îmi răspundea pe un ton maliţios de compătimire şi superioritate feminină: sunt liberă. După un timp mă convingea să o duc cu maşina până la gara din Valea lui Stamate. Cu gândul de a mă descotorosi cât mai repede de Ea, băgam viteză şi pe pod mă angajam într-o depăşire. Aveam o maşină în urmă, care încerca să se ţină de mine, din sens opus venea un trailer molatic, îmbâcsit de colb şi motorină, inevitabil şi imposibil de ocolit, precum o pacoste ce se abate, nu întotdeauna singură, pe capul unui om. Maşina din spate intra în depăşire, eu căutam disperat o soluţie de salvare. Eram prins între două fiare de metal care se repezeau sălbatic, îndrăcit, unul în altul. Încercam să rezum secundele, îmi dădeam seama că exist; dar în alt spaţiu şi timp. O ţineam de mână pe Grigoriţa şi alergam pe întinderi de pustiu şi luciuri de apă. Mă integram în alte comunităţi. Deodată văzu cum cade un bulgăre mare de gheaţă de sub şasiul camionului din faţă. Şoferul taxiului reacţionă iute, dar roţile primiră lovitura, maşina derapă spre stânga şi un trailer care venea din sens opus în viteză o lua în plin. Doctorul avu timp să pună o mână pe umărul şoferului şi să-i spună aproape gâtuit şi uscat: – Fii calm şi lasă volanul în voia lui şi nu vei păţi nimic. Apoi îi luă mâinile Grigoriţei în palmele sale, i le strânse puţin, de parcă ar spune, uite, aici sunt, o strânse la piept şi nu-i mai dădu drumul. Maşina fu izbită în aripa din faţă, dreapta, pe diagonală, răsturnată şi împinsă până la capătul podului. Aici trailerul se opri. Zgomotul de metal sfâşiat, zăpadă şi fum peste grămezile de metal. Apoi o linişte nefirească, de pustiu şi de sfârşit. Se auzi, după câteva clipe, portiera deschizându-se. Oamenii veneau în fugă, dar se opreau la câţiva metri speriaţi. În liniştea aceea căzu capacul de la o roată a taxiului şi se rostogolea cu zgomot ascuţit pe asfalt. Acest semnal deşteptă curajul pietonilor şi fiecare se mobiliză pentru ajutorul victimelor. Trăgeau de uşi şi strigau la cei din maşina boţită: – Mai trăiţi, oameni buni? – Trăiesc, nu se vede nici o pată de sânge. Mai întâi l-au scos pe şofer şi l-au întins pe zăpadă, la marginea 236

237 şoselei, apoi au tras afară şi trupurile celor doi, de pe bancheta din spate şi i-au întins lângă şofer, care între timp încerca să se mişte, să se ridice. Chiar se scula liniştit, spre uluiala mulţimii, se scutura cu grijă pe haine, dând câte un bobârnac cu degetele, să îndepărteze smocurile de zăpadă şi noroi îngheţat. Se uită la maşină şi ridică din umeri. – Nu-i vina nimănui, nici a mea, nici a şoferului de pe trailer. A căzut de sub şasiul camionului din faţă un bolovan de pământ îngheţat şi maşina mea a fost lovită în roţi, de mi-a schimbat direcţia. M-a catapultat în botul vehiculului care venea din sens opus. Chemaţi poliţia. Pasagerii mei sunt morţi. Mi-au şoptit ceva, nu ştiu ce, că acum nu-mi mai amintesc. Echipajul poliţiei veni în câteva minute, apoi după mult timp, salvarea. Dar şi aşa nu mai aveau ce face, decât să transporte trupurile neînsufleţite la morgă. Şoferul era neatins, dar uşor confuz de repeziciunea cu care s-a petrecut totul. Locotenentul Leontin Soare şi sergentul Evghenie, măsurau, puneau jaloane şi fotografiau. Se dădea drumul la circulaţie. El plecă spre oraş, dar se abătu din drum şi se duse la casa doctorului Bauciu. Se apropie de maşina acestuia şi o inspectă cu atenţie, la roţi, fără să se atingă de ea. Văzu urme diferite de paşi, proaspete, altele sub stratul fin de zăpadă. Băgă capul sub şasiu şi se uită cu atenţie. Piuliţa de la conducta de frână era slăbită, dar cine lucrase, o făcuse fără să şteargă noroiul depus pe ea. În ascuţişurile caroseriei găsi un nasture cu o bucată de stofă şi aţă. Îl luă şi înveli într-o folie de plastic şi-l băgă în buzunar. Trecu pe la Alexandru Dioganu şi-l rugă să vină a doua zi pe la secţie pentru a-i lua o declaraţie. Nu i-a spus pentru ce. Ajuns la secţie, locotenentul îl dojeni amical pe Evghenie că vine într-o ţinută neglijentă la serviciu. – Ia-ţi nevastă, măi băiete, că te-or însura babele de-acum. Văd că nu te bărbiereşti, nu-ţi coşi nasturii căzuţi de la haină. Îl bătu camaradereşte pe umăr şi continuă: – Fii pregătit pentru mâine. Îl luăm tare pe Alexandru Dioganu. Grigoriţa zicea că i-a lăsat o scrisoare înainte de plecare. O fi ştiind ceva, omul acesta, ce zici? Ofiţerul consemnă în raportul de zi proba găsită sub maşina doctorului Bauciu, la dosarul „Burduhosu”. Se gândea că s-ar potrivi mai bine „cazul Evghenie”. Prevăzător, a pus un poliţist să supravegheze casa şi maşina doctorului Bauciu şi a trimis încă unul pentru protecţia lui Alexandru, la 237

238 casa din livadă. Pe înserate, Evghenie încercă să recupereze nasturele căzut, probabil sub caroseria maşinii, dar s-a simţit filat şi a abandonat fără ezitare. S-a dus la casa din livadă şi a dat ocol pe lângă ferestre, să simtă pulsul dinăuntru, dar a recunoscut vocea unui poliţist. Se retrase, lăsând pentru a doua zi, să mai facă ceva în ultimul moment pentru a se salva. Îşi dăduse seama că locotenentul acţionase bine şi-l împinse cu voia sa spre o singură portiţă. Să fie pus cu spatele la zid şi în disperare să acţioneze imprevizibil; credea că locotenentul nu ştia mai nimic şi din cauza asta îi lăsa libertatea de a acţiona. Se retrase şi se hotărî să-şi păstreze calmul pentru mâine dimineaţă, când Alexandru va veni să dea o declaraţie. Văzu şi auzi paşii unei femei la poartă. Trecu peste troiene, evitând întâlnirea cu ea, dar cineva aprinse lumina afară şi veni să-i deschidă femeii. Bătrânul Costache Vartolomei întrebă: ce s-a întâmplat? – A murit, ce mă fac fără tata? Îşi afundă mâinile cu pumnii ei mici în pieptul lui, îşi strânse trupul şi capul ei plăpând în braţele lui, căutând consolare. El o strânse cu delicateţe, ca pe ceva firav şi scump, părinteşte la pieptul său. Merseră aşa pe alee, apoi o desprinse uşor şi o luă de după umeri, lipită de trupul său. În casă nici că-l luă în seamă pe Alexandru şi zise tânguindu-se: – Am ştiut din toamna trecută, dar nu am putut prevedea o dată, un termen pentru a-l preveni. A doua zi, trecuse de amiază şi Alexandru nu mai venea de la poliţie. Ea era îngrijorată şi se agita, lipăind de ici-acolo prin casă. Hotărî să se ocupe de pregătirea înmormântării celor doi, după întoarcerea lui de la poliţie. Costache Vartolomei era în magazie, făcea sicriele. Ea deschise uşa şi lumina soarelui se aşternu ca o pânză albă pe podeaua încăperii. Bătrânul lucra cu spatele la uşă. Mai trase de două ori cu ferăstrăul şi se întoarse cu chipul în lumină. Era alb şi spălăcit, stafidit şi marcat de eveniment. Moartea celor doi îl făcuse să se gândească la ale lui. Ani de zile s-a gândit la soţia lui Margareta şi cu toată strădania şi bunăvoinţa lui de a o păstra neschimbată în amintire, i-a uitat chipul. Se întreba unde o fi murit, unde io fi mormântul, o fi având o cruce la căpătâi? Se uita la Camelia şi dincolo de ea o vedea pe Margareta. Se priveau unul pe altul, căutând pe altcineva în spatele şi umbra celuilalt. – Să facem ceva. Alexandru nu a venit, şopti ea. El se urni spre uşă, o luă de mână, apoi de după umeri şi se îndreptau pe poteca de zăpadă, spre casă. Gândea el: să ne aşezăm puţin, fata mea, şi să judecăm. Dar se luă la rost pe sine: dar ce, mai e timp, ca să 238

239 vedem, cum s-o dregem? De la o vreme, timpul a luat-o înaintea noastră, evenimentele ne ajung din urmă şi ne lovesc apoi pe la spate, neprevăzut, continua el gândurile. Vru să dea un telefon, dar auzi motorul unei maşini la poartă. Se răzgândi. Alergă la uşă şi deschise. Era locotenentul Leontin Soare şi încă un bărbat, îmbrăcat civil, impecabil, cu chipul uscat şi măsliniu, un om matur şi încercat. Se prezentară. Celălalt spuse că-i comandantul poliţiei. Camelia lăsă uşa deschisă şi se retrase neputincioasă, înfrântă şi descumpănită. Costache Vartolomei, după ce dădu mâna, se aşeză pe scaun şi-i invita şi pe ei sa ia loc. Începu să vorbească locotenentul Soare. Le spuse că se întâmplase un fapt regretabil, dar până la urmă nu-i chiar un dezastru. – Sergentul Evghenie a intrat în biroul unde Alexandru scria o declaraţie, l-a bătut cu bastonul de cauciuc peste degete, peste mâini. O fi având o răfuială cu el. – Da’ spune omule, odată, ce s-a întâmplat cu Alexandru, de ce nu l-aţi adus cu voi, se răsti bătrânul Vartolomei. – I-a făcut un traumatism multiplu la degete. L-am trimis deja la secţia de chirurgie plastică şi reparatorie din Iaşi, nu am mai întârziat, spuse afectat locotenentul. O furie sălbatică se ridica în sufletul bătrânului şi ieşea la suprafaţă ca un vârtej; se repezi către locotenent, să-l ia de gât, dar se opri cu mâinile în aer, strunit de o voce interioară, venind din afund, autoritară: judecata este numai a mea, vouă oamenilor v-am lăsat iubire şi iertare. Valul de ură din el se stingea şi mâinile îi coborau îmblânzite şi controlate, pe lângă corp. – Dacă e în viaţă, e bine. Vă mulţumesc că l-aţi dus direct la spital. Şi cu Evghenie cum rămâne? Îl lăsaţi liber, să-mi calce hotarul ca un lup hămesit? Camelia rămase tot timpul în picioare, rezemată de perete, cu mâna la gură. Bătrânul Vartolomei îi făcu semn să aducă un rachiu pentru oaspeţi. Când se întoarse, el le turnă în pahare şi-i îndemnă să ia câte o gură din rachiul de mere, tras de două ori. E o băutură potrivită pentru iernile geroase, le spunea el, face vasodilataţie la mâini şi picioare. – Grigoriţa şi doctorul Bauciu au murit într-un accident straniu. Deşi renunţaseră la maşina lor, defectată intenţionat de Evghenie, ei şi-au găsit sfârşitul în Valea lui Stamate. Acolo urma să-i lase frâna. E o minune cum de a scăpat nevătămat şoferul taxiului. 239

240 Camelia se duse la telefon şi încerca să ia legătura cu spitalul de chirurgie din Iaşi, o dată, de două ori. Trecu aproape un sfert de oră şi nu reuşi. Renunţă şi se gândea la altceva. – Tată Vartolomei, eu mă duc la spital la mine, poate de acolo prind legătura mai uşor. Ofiţerii se ridicau să plece şi le mulţumeau pentru înţelepciune şi înţelegere. Bătrânul îi zicea Cameliei că merge şi el, că nu mai are răbdare până s-o întoarce de la spital. Şi apoi vrea să angajeze pe cineva care să se ocupe de înmormântare, continua el. Ajunşi la spital, nu obţinu legătura imediat, vorbi întâi medicul chirurg, şeful secţiei de reanimare, unde lucra Camelia. După ce discută în termeni specifici cu omologul său din Iaşi, îi spuse Cameliei că o primă operaţie se făcuse şi că sunt şanse de recuperare totală. Îl rugă să cheme bolnavul la telefon, apoi lăsă receptorul pe birou şi ieşi din cabinet. Camelia se ghemui lângă telefon, aşteptându-l pe Alexandru. În receptor se auzeau voci de dincolo, vagi, de uşi deschizându-se, laolaltă cu paşi târşâiţi. Câteva minute lungi, sacadate în bătăile inimii, ca un tren de marfă greoi şi molatic, interminabil la o trecere de barieră. Ea tresări, auzi paşii lui, apoi o voce răguşită, de dincolo, întrebând pe cineva înainte de a ajunge la telefon. – Alo, Alexandru, vorbeşte, sunt Camelia, se agita ea. Alexandru vorbea încet şi domol. Ea îi făcu semn lui Vartolomei să se apropie, să audă şi el. Puse receptorul între urechile lor şi ascultau cuminţi. – M-a luat prin surprindere Evghenie, năprasnic, cu lovituri de baston. Când m-am dezmeticit, ceilalţi au şi pus mâna pe el, de parcă l-ar fi aşteptat să greşească. M-au dus cu o maşină de-a lor şi cu un asistent de la cabinetul medical al poliţiei. Vreme de jumătate de oră, pe drum m-au durut mâinile până la umăr. Apoi nu am mai simţit decât o fierbinţeală care izvora mereu, din cauza hemoragiei. Mi-a pus xilină pe pansament. Dacă nu îmi dă drumul în două, trei zile, sigur voi evada, am făcut treaba asta când am fost mai bolnav ca acum. Întreba ce mai e pe acasă, cum s-au hotărât cu înmormântarea. Apoi o voce gâtuită, îndurerată. – Alo, alo, Alexandru, alo, vom veni la tine peste două, trei zile, ai răbdare se frământa Camelia. Dar în telefon nu se mai auzea nimic, decât nişte paşi târşâiţi de 240

241 papuci, îndepărtându-se. Ea striga, chema, dar telefonul nu mai avea voce, nici ton. Un clinchet şi cineva de dincolo închidea. Simţi răceala întunericului în sufletul său şi rămase dezorientată, confuză şi ciufulită. Bătrânul Vartolomei o trezea la realitate şi o îndemna să meargă cu el acasă, că sunt multe treburi care nu mai au putinţă de amânare. În stradă el o luă şi mai tare. – Alexandru trăieşte, ce mai suferi? Dar e speriat şi singur acum, ştie că nu are cine să-l consoleze vreo două zile. Lasă-l să-şi lingă rănile. Aşa i-o trece mai uşor. Îi spuse să se mute definitiv în casa din livadă, ca noră a lui, cu drepturi depline. În inima Cameliei se năştea o nouă lumină şi înflorea din explozia simultană a unei salbe de artificii. Ca la un declic, o umbră rămânea în urmă, arsă de această lumină născută din ea însăşi, dar şi de o puternică dorinţă de a păşi mai departe.

241

242 LUMINA Îţi răsfirai printre degete firava şuviţă de apă a cişmelei. Îţi spăla rana albă; sângele ivit pentru o clipă din rana crudă curgea în jos, tot mai în jos, în neagra gură de canal, care ţi-l sugea alunecos. Constatai cu stupoare că îi urmăreai drumul mineral până la alt cerc de lumină, undeva în Marea cea mare … Aveai impresia că în viaţa ta nu se întâmplase nimic şi că singurul lucru ce merita să fie făcut era prezenţa ta la porţile luminii şi albastrului, o prezenţă tulburată şi tăcută ca a lui Dreyfus. Când ai mers pe ţărm, să cunoşti hotarele posibile şi potecile spre locurile de meditaţie, valurile îţi spălau urmele paşilor pe nisip. Speriat şi atent, te opreai cu mâna întinsă exact la marginea orizontului, nici privirea nu se înălţa mult peste marea care respira ca un plămân odihnit; ea se arcuia ca un curcubeu, se întorcea la tine obosită şi fascinată, se prelingea din nou pe pleoape, pe braţe, pe corp, până în vârful picioarelor, intrând în tine cu pământ cu tot, ca un ulei mineral încins. Ciudata călătorie se termina aici? În faţă aveai marea care fremăta de peşti şi alge şi scâşnet de roci, iar tu să aştepţi un răsărit sau un asfinţit pe unde să ţâşneşti, ca printr-o ferestruică, odată cu soarele? Erai singur cu reveria care îşi căuta lumina zămislită din mai multe izvoare şi cotloane ale minţii tale, gata să-şi ia zborul tot mai sus, până ce va ameţi de propria-i îndrăzneală. Lângă tine, în săratele valuri, lumina abstractă se desfăcea în culori concrete. Miracolul verde şi alb al mării te obosea, vântul şi valurile, soarele şi chemarea stranie a păsărilor te tulburau şi te înviorau ca o gândire profundă. Poate că lumina era în tine, întreagă şi atunci când valurile spărgeau de ţărm bucăţi de cer şi inele de alge calcinate; ascultai, cu vârful bastonului în nisip, foşnetele răsăritului de soare, împins şi adunat de apă dinspre orizont, la picioarele tale. Marea rămânea dincolo de sine, zbătându-se, furişându-se subteran să te ajungă, să te spele de prea mult uscat şi cocleală. Strigătele oamenilor ajungeau până la tine şi te spărgeau în bucăţi; lumina din ochi, din palme, lumina din cercurile undelor din bazinul cişmelei se împrăştia cu sunet de sticlă prin nisip şi cochilii, se împrăştia în luciul calcarului şi spuma sidefie a valurilor tumultuoase. Sângele tău îşi recăpăta deodată culoarea şi vigoarea frunzelor sănătoase. Ti-tac-ul sevelor organice se oprea, sonorizând aşteptarea 242

243 pietrificată lângă cercul de lumină fărâmiţat. Era o aşteptare, o întoarcere la tine însuţi şi asta însemna începutul; speriat de prea mult curaj, dar săvârşit în prezenţa luminii. Poate că lumina e în tine întreagă şi acum.

243

244 CUPRINS Prefaţă la prima ediţie ………………………………………pag4 Confesiunea autorului la prima ediţie …………………...……pag.5 PARTEA ÎNTÂIA EŞARFA ALBĂ

Declicul ………………………………………………………pag.7 Livada cu nuci ………………………………………………pag.13 Drumurile lui Vartolomei ………………………………….pag.20 Lupii …………………………………….…………………pag.27 Salonul de triaj ……………………..………………………pag.34 Un buzunar de pietre ……...…………………………………pag.38 Floarea de măr ……………………………………………….pag.40 Urmele nu duc nicăieri ………………………………………pag.44 Ouăle de raţă ………………………………………..……pag.46 Activitate intelectuală ……………………………………..pag.48 Rodul ……………………………………………………….pag.51 Poarta spitalului ……………………………………………pag.59 Poarta cimitirului …………………………………………..pag.65 Floarea de toamnă şi merele de aur ………………………….pag.70 Egreta albastră ……………………………………………….pag.74 Umbra ……………………………………………………..pag.82 Gutuia din fereastră ………………………………………….pag.89 Un sentiment numit dorinţă ……………………………….pag.96 Euforia jocului ………………………………………………pag.97 În urma mea miros de cârpă arsă ………………………….pag.100 Simboluri ………………………………………………….pag.112 Pâine cu toane …………………………………………….pag.116 Ochiul ………………………………………………………pag.123 Drumuri …………………………………………………….pag.125 Puntea şi celălalt de dincolo ……………………………….pag.133

244

245 PARTEA A DOUA ÎNTOARCEREA LUI ADAM ……pag.138 Stropi de lumină ………………………………………….pag.139 Pecingine pe suflet …………………………………………pag.144 Fuga ……………………………………………………….pag.152 Al treilea ochi …………………………………………….pag.159 Timpul scoicii …………………………………………….pag.165 Zona crepusculară …………………………………………pag.174 Ţiganca …………………………………………………….pag.178 Ai învins acum, dar lupta continuă …………………..……pag.184 Întâlnire în tren ……………………………………………pag.193 Camelia ……………………………………………………pag.201 Pasaj de trecere ……………………………………………pag.206 Un liman al liniştii ………………………………………..pag.212 O pâine şi o sticlă cu apă …………………………………pag.217 Ferestre deschise ………………………………………….pag.223 Ostrovul şi piatra aruncată …………………………………pag.231 Valea lui Stamate …………………………………………pag.233 Lumina ……………………………………………………pag.241 Cuprins …………………………………………………..…pag.243

245

246

COLECŢIA ROMANUL DESTINULUI
Nr. 2

||

În anul 1996 am revăzut manuscrisul şi, simbolic, dintr-o livadă cu pomi răzleţi, am făcut o livadă plină, împlinită. Cartea este, în opinia mea, un poem în proză, un panegiric adus prieteniei şi devotamentului cadrelor medicale din spitale şi din aşezămintele de sănătate, dar şi puterii de transformare şi de elevare spirituală a unor oameni prinşi în capcanele vieţii. Naraţiunea s-a născut din imaginea unor nuci sălbăticiţi într-o cazemată sfărâmată, văzută din tren, prin părţile Buzăului. Apoi am făcut legătura cu o livadă de nuci de pe Valea Secului - Neamţ. Mi-am creat un tărâm imaginar, unde am sădit nuci şi meri, un relief cu verdeaţă, pe care l-am populat cu păsări şi cu oameni. Am creat simboluri dintr-o pornire a mea, interioară dar şi ca o provocare a cititorului spre a-l tenta să se întoarcă la sensurile iniţiale, primordiale. Dacă, ceva din realitate se regăseşte, undeva, în naraţiune posibil să fie o întâmplare. Dar mă corectez şi mă întreb, ce este, oare, întâmplător în viaţă? Nimic nu este întâmplător. Autorul

246

247
ISBN 973-98713-8-0

247

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->