Universitatea Mihail Kogalniceanu -Iasi

Metafizica lui Nae Ionescu

Student, Plesca Mihai Dragos An I, modul B

1

în schimb. metafizica nu a apelat niciodată în exclusivitate la raţiune. Metafizica are. Nae Ionescu a fost exponentul unei şcoli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuali care au filosofat româneşte. Încă de la cursul predat în anii 1928-1929. le spusese studenţilor săi că posibilităţile umane în ceea ce priveşte cunoaşterea 2 . Cursurile publicate după moartea lui Nae Ionescu nu ne dezvăluie foarte multe despre el. de altfel. Mircea Eliade scria despre Nae Ionescu că îşi învăţa studenţii să filosofeze plecând de la imediat. că reuşea să creeze sentimentul filosofării. ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să îl numească dezvăţător. când a încercat să contureze metafizica răsăriteană printr-o paralelă cu metafizica apuseană. pentru sistemul naeionescian de gândire. însă e greu de crezut că numai cu atât ar fi putut „suci minţile” unor tineri care mai târziu au ajuns gânditori de renume. fie descoperindu-le temeiurile – . constituind faptul fundamental. fie integrându-se în spaţiul lor atitudinal – este vorba despre religie – . despre amândoi spunându-se că nu au excelat în creaţia filosofică. oferind mereu nu răspunsuri. reprezentând amintiri plăcute din perioada pregătirii lor filosofice. a marcat puternic filosofia românească până în zilele noastre. A fost. se spune. al doilea mare creator de şcoală după Titu Maiorescu. cu instrumentele ortodoxiei. în afară de libertatea de a nu ţine seama de viaţă. însă cei ce le-au audiat mărturisesc că erau deosebite. ci alte şi alte întrebări. şi le amintea că un gânditor îşi poate îngădui orice libertate în speculaţiile lui. au excelat în crearea unor filosofi. al deschiderii spre problematic. De asemenea. Metafizica lui Nae Ionescu a fecundat spirite ilustre ale României interbelice. de la întâmplări personale. o justificare culturală şi o deschidere către celelalte fapte spirituale. în special prin gânditorii pe care i-a influenţat într-un fel sau altul. potrivit filosofului român. Filosoful fără operă avea într-adevăr o mare putere de seducţie. Metafizica este considerată şi astăzi drept nume pentru centrul determinant şi pentru nucleul întregii filosofii. este vorba despre ştiinţă. Potrivit lui Nae Ionescu.METAFIZICA LUI NAE IONESCU În ciuda tuturor afirmaţiilor ce îl ponegresc. Metafizica este cale către absolut. Nae Ionescu. însă.

de contopire. Această definiţie poate fi 3 . astfel rămânând nerezolvată problema adecvării dintre cunoaştere şi realitate. implicând un panteism ce se dispensează de orice transcendenţă. de caracter pur imanent. Primul postulat ar fi acela că prin cunoaşterea metafizică nu are loc un act de înregistrare. dintre subiectul participant şi obiectul cunoşterii metafizice la care el participă. ar fi acela că nu stiu ceea ce văd ci văd ceea ce stiu. Al doilea postulat fundamental este cel al participării. de unde şi concluzia că existenţa care ne depăşeste poate fi trăită. ci un act de identificare a subiectului metafizic cu obiectul cunoaşterii metafizice. într-o situare critică faţă de un oarecare sistem metafizic. trebuie făcut un examen critic al posibilitătilor de lucru. În prima variantă cunoaşterea ar tinde spre înglobarea realităţii cunoscute într-un anumit sistem de concepte. Astfel în faţa omului s-ar deschide două căi prin care poate lua contact cu realitatea: calea cunoaşterii şi calea trăirii. pe care Nae Ionescu l-a invocat în mai toate cursurile sale. cealaltă la nivel de lume a esenţelor eterne. Întrucât. După cum remarca Nae Ionescu în prelegerea din 13 ianuarie 1937. în sensul depăşirii noastre pe linia trăirii. Pentru a intra în domeniul metafizicii fără intenţii polemice. Acest postulat se constituie ca o veritabilă axă a întregii probleme de cunoaştere metafizică. dar şi a ierarhiei. metafizica se face uneori doar din necesităţi polemice. devine cumva de prisos. sistematizarea metafizicii în ştiinţă a actului şi în ştiinţă a obiectului experienţei metafizice. Participarea înlătură presupoziţia monopolarităţii. Un alt mod de exprimare a acestui adevăr fundamental. Al treilea postulat porneşte de la constatarea lipsei de sens a împărţirii metafizicii. ce trece dincolo de domeniul cunoscutului. Participarea presupune doi termeni: subiectul metafizic şi ceva de natură obiectivă. de îndată ce trăirea metafizică este tradusă în forme conceptuale ea devine cunoaştere. care transcede omul. Prin participare experienţa metafizică se dezvăluie a fi un act bipolar. care nu poate ocoli impasul nepotrivirii dintre cunoaşterea realităţii sensibile şi realitatea noumenală. Aceasta ar fi varianta occidentală a spiritului metafizic. Ea implică păstrarea distincţiei . Punctul de plecare în acest demers îl va constitui pentru Nae Ionescu acceptarea a trei postulate fundamentale. cu precizarea că la mijloc este un fel de fuziune. Nae Ionescu defineşte metafizica ca fiind în adevăr un cod de trăire şi de valorificare a realităţii în raport cu anumite necesităţi şi probleme proprii ale tale. pentru a da curs unei necesităţi lăuntrice de formulare conceptuală a unor experienţe metafizice. Nae Ionescu vorbise de transformarea noastră în însuşi obiectul de cunoscut. Cunoşterea metafizică fiind act de identificare a subiectului cu obiectul. absurditate care egalează pur şi simplu idealismul absolut în materie de cunoaştere.metafizică ar fi una la nivel de lume a conceptelor.

Nae Ionescu face metafizică. Realitatea sensibilă este dată printr-o evidenţă obiectivă. absolutul ne apare ca nimic. ceea ce se află în spaţiul realităţii virtuale nu se află printre lucruri. Pentru exerciţiul metafizic are semnificaţie nu doar spaţiul ca atare. ci se concretizează în necondiţionat. Plecând de la actul de trăire a realităţii. din elemente ale lumii sensibile întrucât toate sunt condiţionate. realitatea virtuală apare tot printr-o evidenţă. sufletesc. încearcă să obţină cunoştinţa absolutului. dar secundă. drept urmare. cel în care se poate produce trăirea. în timp ce pentru reconstrucţia propriu-zisă. în care Nae Ionescu ne propune o metafizică. spaţiul ce îi devine propriu este cel interior.considerată regula fundamentală a modului în care Nae Ionescu înţelege metafizica. Cursurile anterioare par a stabili doar proiectul unei metafizici. problema metafizică fundamentală este sensul vieţii noastre. deşi se poate constata uşor că vorbind despre metafizică. Această diferenţă este sesizabilă în Tratatul de metafizică. ca urmare a faptului că aceasta acoperă întregul spaţiu al înţelesurilor metafizicii în filosofia naeionesciană. dacă ne raportăm la lumea sensibilă. Ceea ce întâlnim în cursurile anterioare Trataului de metafizică capătă acum o altă dimensiune. Conceptele principale angajate de această definiţie sunt: trăirea. în absolut. necesitatea şi problemele proprii – ale metafizicianului. Acest spaţiu nu este doar presupus. el este nimic. întrucât ceea ce o îngăduie este trăirea însăşi. metafizica. întrebarea care structurează discursul naeionescian şi problema metafizică considerată fundamentală se reduce la Ce este omul? În cursurile anterioare Tratatului. este următoarea: de ce există ceva şi de ce nu s-a întâmplat ca să nu existe nimic?. Metafizica este un cod de trăire. Odată cu Tratatul de metafizică. Realitatea virtuală nu este alcătuită din lucruri. Absolutul. împăcarea omului cu existenţa şi cu sine. Se deschid astfel două căi interpretative. Nae Ionescu răspunde la întrebarea: Ce este metafizica şi care sunt rosturile sale pentru om? O problemă metafizică fundamentală. odată cu eul propriu. ci apare în toată lumina existenţei sale. ci un 4 . fiind o evidenţă. a absolutului. realitatea. Aceasta este legată de statutul ontologic al absolutului. în contextul proiectului metafizicii. Sesizăm în opera lui Nae Ionescu o anume diferenţă între proiectul metafizicii şi reconstrucţia metafizică propriu-zisă. ci prin nedeterminarea sa sensibilă. prin însuşirile pe care le are – faptul de a fi necondiţionat şi nemuritor – nu aparţine acestei lumi. continuând apoi cu cea a realităţii virtuale. Trăirea ce deschide metafizica este în relaţie cu nimicul. corespunzătoare următoarelor două întrebări: În ce constă proiectul metafizicii la Nae Ionescu? şi Care este temeiul reconstrucţiei metafizice naeionesciene? Faptul originar pentru orice metafizică începe în primul rând cu trăirea realităţii sensibile.

apoi în cel al discursului metafizic. ci numai cel ce simte. Faţă de existenţa astfel înţeleasă. către realitatea virtuală. ci priveşte o unitate. chiar în cel al trăirii metafizice. Este vorba despre o zonă a existenţei ce cauzează realitatea sensibilă. Demnă de interes rămîne doar comportarea fiinţei ca subiect metafizic. fiinţa nu priveşte propriu-zis e existenţa unui ceva.conţinut de trăire ce se exprimă printr-o tentaţie către afara sa. este ceva care se comportă. în sufletul nostru. În sensul cel mai larg. ci către principiile acestuia. de la sine înţeleasă devine abandonarea oricăror interese cu privire la ceea ce este. în scrierile lor metafizice. neobişnuită. şi nu cu problema fiinţei cum greşit apare în traducerile lui Platon şi ale lui Aristotel în româneşte. Fără să îmbogăţească prin nimic conţinutul fiinţei. unde preciza că există o viaţă obişnuită şi o realitate obişnuită. şi o realitate mai adâncă. însă există şi o viaţă mai adâncă. Nae Ionescu deosebise lumea de dincolo şi lumea de dincoace. observă în cea de-a treia prelegere a sa. Din cadrul astfel conturat al metafizicii fiinţei. respectiv cercetarea felurilor de a fi ale fiinţei ca subiect metafizic în raport cu ceva căruia îi aparţine. fiinţa este subiect. tentaţia ieşirii din sine pentru a cuprinde realitatea şi a o valorifica: această preocupare metafizică porneşte dintr-un fel de necesitate lăuntrică. astfel. în opinia lui Nae Ionescu. În pătura obişnuitului sensibil 5 . Realitatea interioară – cea sufletească – şi. reconstruit ca Dumnezeu. existenţa este ceva care se adaugă fiinţei. el devine termenul prim în spaţiul metafizicii. realitatea exterioară – lumea sensibilă – . Eul valorifică realitatea în exerciţiul metafizic. Anticii. ne este dat prin trăirea însăşi. ca ieşire din sine ce deschide drumul către absolutul-divin. Pentru a ajunge la Dumnezeu pornim de la existenţa sensibilă transformată în domeniu de experienţă personală şi numai trecând prin nimic. în esenţa ei. Punînd problema limitelor. O cauzează potrivit unui raport de cauzalitate simbolică ce reprezintă adevăratul proces de creaţie. este tocmai absolutul-divin. este preocupare cu lumea de dincolo. fiinţa. Realitatea virtuală este absolutul însuşi. Diferenţa dintre cele două a fost trasată de Nae Ionescu în cursul de metafizică. în mod necesar. Nae Ionescu. că în antichitate. îndreptându-se nu către orizontul sensibil. într-un anumit fel în lumea din afară de mine. necunoscută în mod obişnuit. aceste două realităţi constituie termenii primi ai trăirii pe care se fundează o metafizică. Dacă acceptăm diferenţa dintre cele două realităţi – cea sensibilă şi cea virtuală – . considerau că existenţa este ceva care există în realitate. Absolutul. nu orice om este metafizician. Nae Ionescu defineşte astfel fiinţa prin funcţiunea pe care o capătă în perspectiva unei metafizici a fiinţei. care îşi capătă configuraţia împărtăşindu-se de la altceva care o depăşeşte. absolutul nu apare în el însuşi. unde este aşezată în ordine inteligibilă trăirea metafizică însăşi. Metafizica. metafizica se ocupa cu problema existenţei. sunt date prin evidenţa obiectivă. ci ca Dumnezeu.

acesta trebuie să fie. În istoria metafizicii. Nae Ionescu pare a dovedi existenţa absolutului pornind de la faptul exerciţiului metafizic. definitivată în aspiraţia sa către absolut.se mişcă conştiinţa noastră zilnică. dar iarăşi îndeobşte neglijat. fapt ce devine condiţia de posibilitate a ştiinţei metafizicii: dacă nu ar exista absolutul. De vreme ce metafizica are o întreagă istorie şi are ca obiect absolutul. că. aşa cum argumentează existenţa lui Dumnezeu pe temeiul experienţei religioase. Acest lucru nu anulează faptul că trăirea ce deschide o metafizică. ca ultim resort al existenţei. cu ceea ce noi afirmăm că există dacă ne bazăm pe simţul comun. Absolutul provoacă o distribuire a lumii în două orizonturi. Deducem de aici că metafizica are drept obiect absolutul. logica noastră. gândit ca esenţă ultimă a realităţii sensibile. ideile noastre de toate zilele. 6 . marea deosebire existentă între realitatea istorică a teoriilor ştiinţifice şi realitatea istorică a soluţiilor metafizice. gândirea filosofică se refuză unei astfel de încadrări. atunci e bine să se amintească faptul îndeobşte incontestabil. Aşadar. trecută dincolo de începuturile ei. în adevăr.. ţinea să evidenţieze specificitatea metafizicii. ci în principiile ei generatoare şi (în) esenţa ei ultimă. Spre deosebire de gândirea ştiinţifică. conştiinţa metafizică nu ajunge la desfăşurarea completă a forţelor ei creatoare decât în cadrul preocupărilor religioase şi că.. Pătura neobişnuitului poate fi desemnată ca lume de dincolo întrucât ea este o realitate obiectivă aflată în afara noastră. drept urmare nu ar mai fi posibilă. Dacă filosofia nu este. Nae Ionescu. dar nu la un loc cu lucrurile. Acum este vorba despre metafizica devenită discurs. fiecare moment reprezintă un absolut. orice soluţiune anterioară acestor preocupări nu devine cu adevărat fecundă decât în funcţiune de ele. este trăire a realităţii sensibile. atâta vreme cât ea este ştiinţă. ceva mai mult. în sensul valorificării acesteia potrivit necesităţii şi problemelor metafizicianului. decât adaptarea existenţei în genere la necesităţile metafizice ale personalităţii umane. metafizica nu priveşte existenţa în înfăţişarea ei de realitate sensibilă. care poate fi încadrată într-o mişcare liniară de succesiune. anume. ştiinţa metafizicii trece dincolo de aparenţă şi se instalează în zona principiilor generatoare ale realităţii sensibile. Deşi este ştiinţă – ştiinţă a absolutului – metafizica nu trebuie gândită asemenea ştiinţei care are ca obiect lucrurile obişnuite. căci statutul fiinţei sale nu este compatibil cu cel al elementelor lumii sensibile. Prin comparaţia dintre ştiinţă şi metafizică . Metafizica însemnează ştiinţa absolutului. atunci metafizica nu ar avea obiect. metafizica nu are a face cu sensibilul.

iar subiectul metafizicii. Avem astfel de a face. respectiv trăit. şi regăsit. absolutul poate fi obiect al metafizicii. Menţinută în cadrul preocupărilor religioase. dar nu depăşeşte limitele pe care mântuirea însăşi. Cunoaşterea absolutului ca iubire a absolutului înseamnă. pe de altă parte. ambele posibilităţi. ţinând seama şi de experienţa medievală în cunoaşterea universalului. el este trăit şi retrăit. ca obiect al ştiinţei metafizicii aflată în orizontul religiei. l-a determinat ca fiind religios. dar numai întrucât. ce a descoperit absolutul l-a încercuit pe acesta. Nae Ionescu gândeşte cunoaşterea ca iubire. ca o conaturalitate. dizolvarea acestuia în subiect. are o calitate. o contopire a obiectului şi subiectului. aceea că este absolutul religios. Actul contemplaţiei este o consecinţă firească a dezvăluirii absolutului şi a încercării de a îl încadra conceptual în ceea ce putem numi. Conştiinţa metafizică. Contemplaţia este echivalentul metafizic al trăirii şi retrăirii revelaţiei absolutului. respectiv retrăit. după dezvăluirea lui. 7 . în fapt. Metafizica intervine atunci când am ratat mântuirea. are calitatea de personalitate umană ce încearcă adaptarea existenţei în genere la propriile-i necesităţi. atunci aceasta înfăptuieşte cunoaşterea. ci prin omeneasca nevoie de echilibru spiritual şi de acord cu realitatea. ar aneantiza experienţa metafizică însăşi. anume dobândirea cunoştinţei absolutului şi nu trăirea şi retrăirea revelaţiei acestuia. se înţelege. Deşi se află în orizontul religiei. metafizica are propriul ei. fie. logica realismului ontologic. întrucât aceasta nu ar mai avea drept de existenţă fără subiectul propriu sau fără obiectul ei. abia prin contemplaţie eşti ca şi cum ai sta în Dumnezeu. absolutul. Însă. pe de o parte. Aşadar. Metafizica îşi justifică rostul nu prin necesitatea cunoştinţei metafizice. Aparent. avem de-a face cu o lărgire de planuri. le trasează. adică a omului şi a absolutului. Tocmai prin această nouă aşezare a lui. ori cu pierderea de sine a absolutului – ceea ce formează obiectul metafizicii. fie pierderea subiectului în absolut. Cunoştinţa absolutului devine posibilă prin conaturalitatea. este vorba despre delimitarea unui topos în care absolutul poate fi găsit. prin iubirea subiectului şi obiectului. Cunoştinţa absolutului presupune strângerea noastră şi a tuturor puterilor noastre în domeniul acesta al contemplaţiei pure. în mod desăvârşit. Conştiinţa metafizică îşi desfăşoară forţele creatoare.Dacă metafizica este ştiinţă. în orizontul preocupărilor religioase. înainte de creaţie. înainte de facerea lumii: ai în faţa ta toate posibilităţile şi totul este etern. absolutul poate fi prins de subiectul uman prin contemplaţie. în obiectul iubirii sale. deşi ratată. Drept urmare. ori cu rătăcirea de sine a omului – ceea ce constituie subiectul metafizicii – . în acelaşi spaţiu larg al religiei. însă. metafizica ţine în fiinţă şi subiectul şi obiectul ei.

atunci am avea de o parte fiinţa. nu este decât simbolul trăirii şi retrăirii revelaţiei absolutului. ca obiect. iar de alta am avea fiinţa existentă. Subiectul şi obiectul sunt funcţiuni. Această afirmaţie face deschiderea către reconstrucţia metafizică propriu-zisă. pierderea de sine a acestei experienţe. Fiinţa ca atare şi-ar pierde orice înţeles. ceea ce nu poate fi admis. dar nu poate fi admis că fiinţa este şi nu este. prin trăire. subiectul este negat prin obiect. adică ea poate fi ceva la care altceva se raportează – subiect. Dacă ceva există oarecum în sine. şi au o poziţie fixă. subiectul nu este. iar fiinţa existentă ar fi dublată fie de ea însăşi. atunci el este subiect. prin urmare. anume tot de trăire. anume Ce este omul? Acum nu mai poate fi vorba despre un proiect al metafizicii. se reduce – în chip arbitrar. ceva la care altceva se raportează. Nimic. despre fiinţă putem predica toate atributele subiectului. sau pentru ca altceva să se raporteze la el.Gândit în plan metafizic. Fiinţa este subiect. substituirea atitudinii metafizice cu cea religioasă. funcţional. Tocmai ca simbol. este o poziţie logică faţă de un ceva de natură nelogică: nimic este altceva faţă de un ceva la care. dar şi altceva-ul fiinţei. ci despre înfăptuire metafizică. dar poate fi şi acel ceva care se raportează la un subiect – obiect. fie de ne-fiinţă. obligând la o anumită atitudine faţă de o problemă devenită esenţială. dar ceea ce stă pentru fiinţă – subiectul sau obiectul – poate fi definit. dacă ceva se raportează la altceva – devine ceva pentru altceva decât el însuşi – atunci el este obiect. precum este şi nu este orice subiect. contemplaţia sugerează şi un refuz: acela de a recunoaşte calitatea de nimic a absolutului. Fiinţa este o unitate. Nae Ionescu rezolvă această problemă prin introducerea termenului de obiect. refuzul reconstrucţiei nimicului-absolut. Nihilfobia are semnificaţie numai în spaţiul experienţei metafizice şi semnalează. ceva care stă sub altceva. fiind astfel ceva existent în afară de un individual sau de o categorie. Spaţiul sensurilor generale ale discursului este stabilit de Nae Ionescu de la început: nu există metafizică în afară de antropologie. dar efectiv – întreaga existenţă. iar existenţa o determinaţie a lucrului. s-ar produce şi o incoerenţă: fiinţa ar fi şi nu ar fi. Căci trăirea dezvăluie şi fiinţa – ceea-ce-este – . dacă fiinţa însăşi ar căpăta determinaţia existenţei. nu numai subiect. raportări. adică nimicul. Nu avem la îndemână categorii pentru a defini fiinţa. astfel încât. în afară de faptul că nu ar fi nevoie de două expresii pentru acelaşi lucru. 8 . Dacă fiinţa s-ar identifica subiectului. Nae Ionescu formulează reflecţii asupra nimicului în contextul discuţiei despre relaţia dintre fiinţă şi trăire: trebuie să existe ceva ca să existe nimic. într-un fel. unitatea unui lucru. Fiinţa poate fi şi obiect. Nimicul este conceptibil numai dacă ţinem seama de modalitatea în care apare fiinţa. fără îndoială.

libertatea nu înseamnă autonomie. a relaţiilor într-un colectiv. există în această lucrare o zonă mijlocie. pentru a înţelege libertatea omenească. şi la ordinea fenomenelor statistice. în această lume supusă stricăciunii şi morţii. ce cumpăneşte. el este cel care stabileşte norma. problema reconstrucţiei metafizice naeionesciene – împăcarea – nu ar avea sens. însă acest spaţiu este legiferat prin însăşi crearea lumii şi omului de către Dumnezeu. 9 . nu-şi dă sieşi legea.Ceea ce stă pentru fiinţă determină mai multe feluri de a fi: eul. chiar dacă raţională. Fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment. totodată. regulile jocului în spaţiul existenţei umane fiind de sorginte divină. aici omul poate să îndeplinească o funcţie. nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţii pe acest pământ. Omul însă poate fi liber în mod absolut. fiind astfel neîmplinită. Pentru Nae Ionescu. care are ca problemă fundamentală împăcarea omului cu existenţa şi cu sine. omul primeşte darul liberului arbitru de la Dumnezeu. aici filosoful tematizează libertatea. decide mântuirea sau împăcarea. ratând mântuirea. Acesta se referă doar la putinţa omului de a alege între bine şi rău. partea ocupată de teoria fiinţei cu cea în care se desfăşoară reconstrucţia ca atare. nu este. trebuie să ne raportăm la două ordini: la cea a naturii umane. precondiţia acţiunii omului care. Aşadar. lumea care există independent de mine. ca posibilitate de alegere. ea însăşi aflată sub ordinea divină a Creaţiei. de fapt. când este introdus conceptul liberului arbitru. În afara libertăţii. cum sunt fenomenele colective. totodată. libertatea este condiţia mântuirii sau împăcării omului cu sine şi cu existenţa. ca fiinţă căzută. încearcă să se echilibreze în existenţă şi să se împace cu sine. unde libertatea. adică la o ordine strict omenească. Dincolo de teoria fiinţei. în sensul durării spirituale. Înţeleasă în felul acesta. spaţiul libertăţii este. lumea care nu există decât prin mine. Aşadar. acela în care omul. ci este un dat metafizic permanent. Nae Ionescu pare a înnoda o experienţă metafizică uitată de filosofia occidentală: cea a primelor secole creştine. sau poate să n-o îndeplinească. dar. adică poate fi şi autonom. autonomie. dar el nu este autonom. ca o continuare firească a drumului către reconstrucţia metafizică propriu-zisă. fără semnificaţie deosebită pentru condiţia de om. conceptul care leagă fiinţa de condiţia căzută a omului. Fiinţa umană are valoare numai în raportul ei cu Dumnezeu. dar numai în cadrul fenomenelor statistice. este libertatea. ci înseamnă doar putinţa de a alege din mai multe posibilităţi. unde libertatea constă în alegerea absolută a unei poziţii fiind astfel ea însăşi absolută. de fapt. întrucât dacă ar fi autonomie ar însemna că noi ne facem legile noastre.

anume către comunitate: Opusul îndumnezeirii este actul acesta al dăruirii tale prin dragoste. înlăuntrul căruia ne putem găsi echilibrul existenţial. Prin urmare. iubirea se îndreaptă către ceea ce este în stare să îl înfiinţeze cumva pe Dumnezeu. este. Prin acceptarea suferinţei se reduce însingurarea omului. nu se face însă prin suspendarea timpului. fiind. rupt de Dumnezeu. Îndreptată către Dumnezeu. pentru a ajunge la următoarea definiţie a transcendentei: tot ceea ce este dincolo de această realitate a experienţei mele se numeşte transcendenţă. Trecerea în alt tărâm. în mod direct. ci pierde contactul cu timpul de aici. Numai că transcendenţa nu este doar atât. Iubirea faţă de comunitate reprezintă calea echilibrării noastre în existenţă şi întru Dumnezeu. înlăuntrul căreia ne este deschis orizontul dumnezeirii. nu dincolo. implicit. Subiectul metafizic. în Dumnezeu însuşi. Cea mai simplă şi cea mai largă definiţie a metafizicii este transcendenţa. iubiera faţă de transcendenţa imediată. a cărei cauza este condiţia noastră căzută. şi mijloc metafizic de valorificare a transcendenţei şi se petrece aici. Nae Ionescu spusese într-una din prelegerile sale că metafizica se ocupă cu duşii de pe lume. în ea însăşi. fiinţa de care se ocupă metafizica fiinţei va trebui să fie şi suport al unor întâmplări prin care fiinţa nu este. ci prin depăşirea lui. calea către mântuire sau către împăcarea omului cu sine. Omul se simte. datorită cunoaşterii. iar calea către această realitate este tocmai iubirea faţă de comunitate. A trăi în comunitate însemnează a trăi în Dumnezeu. iubirea reprezintă mistica. Dumnezeu este într-adevăr o realitate pe care noi nu o realizăm decât în comunitate. Iubirea este însă. dintre soluţiile metafizice. va fi abordată de către Nae Ionescu şi în ea însăşi. Problema experienţei dovedită a fi transcendentă faţă de subiect. cu existenţa şi cu Dumnezeu. înainte de toate. care întradevăr ne depăşeşte. Deoarece condiţia dumnezeirii nu poate fi atinsă direct de cel ce a ratat mântuirea. Transcendenţa se defineşte ca o condiţie a existenţei. de unde şi nevoia lui de a îşi căuta echilibrul existenţial în ceva ce îl transcende. Dumnezeu este realitatea în care ne regăsim cu toţii. Ca transcendenţa în care ne regăsim echilibrul. a trăi în Dumnezeu însemnează a trăi în comunitate. de asemenea.Problema esenţială pentru reconstrucţia metafizică este sensul vieţii – necesitatea aceasta de a ne găsi noi un loc în existenţă. este o existenţă permanentă. Se pune însă întrebarea: cum putem iubi când suntem plini de suferinţă şi înconjuraţi de suferinţă? Răspunsul potrivit la ultima problemă a venit în lume odată cu creştinismul: suferinţa este o necesitate. a experienţei. Într-o înspirată formulare. cea mai la îndemână este iubirea. 10 . şi. suferinţa devenind instrument al mântuirii. De ce? Pentru că această comunitate. trece întrun alt tărâm. de fapt. mai întâi. Dintre mijloacele către acel ceva transcendent. Dar acest act care se realizează prin dragostea între două fiinţe omeneşti se poate realiza complet în dragostea faţă de comunitatea care te depăşeşte.

Ea există. când eu mi-am sfârşit fiinţa. iar altceva-ul fiinţei este nimicul. Este momentul în care omul poate să încerce o înţelegere totală şi armonică a existenţei. iar religia a devenit metafizică nu atât prin forma ei de expresie. Într-o primă instanţă. Fraza prin care Nae Ionescu a exprimat. cădere într-o condiţie umană înţeleasă din perspectivă creştină. nevoia general umană de metafizică. concentrare care în-fiinţează şi nimicul ca altceva al său. chiar dacă sunt şi epoci în care necesitatea metafizică este foarte scoborâtă. întrucât răspunde unei necesităţi a spiritului omenesc pe care timpul nu o poate lichida. Rostul ultim al metafizicii. Cazan. întrucât dincolo de trăirea existenţei noastre nu este nimic omenesc şi nici dincoace de această trăire. ceva care constituie tocmai distanţa de la soluţiile lor până la soluţia definitivă pe care pretind ei că o aduc. rezultă şi îndreptăţirea existenţei transcendenţei. Pentru cel care a ajuns la trăirea unui prea-plin al fiinţei sale.Între altele. Prin această constantă a spiritului uman. Revenim astfel la termenii primari ai Creaţiei: Dumnezeu şi nimic. Ceea ce nu înseamnă că va izbuti să descopere o soluţie definitivă. dar nu a izbutit să se mântuiască prin sfinţenie. aşa cum o înţelegea. cât prin modul în care Nae Ionescu gândea metafizica în ipostaza de bază teoretică a religiei. pe cont propriu. Nae Ionescu a fost mai degrabă un metafizician religios sau a dus metafizica într-atât în casa religiei încât metafizica s-a pierdut pe sine în favoarea religiei. care se poate termina chiar atunci când individualitatea este re-adusă în Dumnezeu. Metafizica însă nu există în ea însăşi. deoarece este o constantă a spiritului omenesc. ajuns fiind la o suficientă maturitate pentru a aborda. ca o nelinişte a conştiinţei umane în încercarea de a depăşi timpul şi spatiul este aceea că fiecare poartă un călugăr mort în suflet. Al. Astfel de pretenţii nu ridică decât filosofii ştiinţifici care îşi închipuie că posedă soluţii definitive. Ea nu poate în nici un caz dispărea. pentru simplul motiv că transcendenţa şi metafizica sunt unul şi acelaşi lucru. Ontologia nimicului se luminează într-o teologie ce urmează unei ontologii veritabile pentru care fiinţa este şi nu poate să nu fie. Metafizica nu are altă cale de acces către ceea ce râvneşte decât prin această concentrare a existenţei în Dumnezeu. potrivit lui Nae Ionescu. Aşa cum observa Gh. Pentru că filosofilor ştiinţifici le rămâne mereu ceva pe care nu îl pot explica în mod satisfăcător. în modul cel mai sugestiv. 11 . neputând fi însă suficient de convingători. este dezvăluirea căii către echilibrarea omului întru Dumnezeu. existenţa va urma să îi fie mai apoi cădere în istorie. Nae Ionescu va defini metafizica drept viziune totală şi de maturitate asupra existenţei. adică o concentrare a existenţei în Dumnezeu. constată Nae Ionescu. ca obiect al necesităţii noastre metafizice. problema metafizicii.

12 .

Septembrie 2003 2. Editura Eminescu 1998 5. De la Nae Ionescu la „Criterion". GHEORGHE. ADRIAN. ISABELA. Mircea Florian şi Nae Ionescu într-o nouă lectură filosofică. Editura Humanitas. VIOREL. CERNICĂ. Gânduri asupra filosofiei româneşti. NAE. VULCĂNESCU.BIBLIOGRAFIE 1. Metafizica lui Nae Ionescu şi ontologia nimicului 3. Editura Ars Docendi. Eseu publicat în volumul Însemnări Filosofice. Bucureşti. în Revista de Politică şi Cultură Creştină ROST. Curs de metafizică. Metafizica lui Nae Ionescu. 2000 9. 2006 4. Slobozia. în Revista Argeş. Editura Humanitas. 1999 7. ianuarie 2007 8. VASILIU-SCRABA. Bucureşti 2003 13 . NAE. Ortodoxia lui Nae Ionescu. NAE. IONESCU. Editura Roza Vânturilor. Bucureşti 1991 6. în unica şi în dubla ei înfăţişare. Curs de Filosofie a Religiei 1924 – 1925. IONESCU. Numărul 7. MIRCEA. CALCIU. MARIUS. DOBRE. Tratat de metafizicã 1936-1937. Editura Star-Tipp. IONESCU. MICHIDUŢĂ.