Cinchiz Aimatov Vaporul alb 1970 I NU AVEA DECÎT DOUĂ basme. Unul al său, neştiut de nimeni, şi altul...

povestit de bunicul. Apoi n-a mai rămas nici unul. Asta-i-povestea. Pe vremea aceea împlinise şapte ani, pornise pe opt. Întîi şi-ntîi a fost cumpărat ghiozdanul. Un ghiozdan negru, din pînză catifelată, cu încuietoare metalică strălucitoare şi cu buzunar pentru mărunţişuri. Într-un cuvînt, cel mai grozav ghiozdan dintre cele mai obişnuite ghiozdane de şcoală. Cu uceasta, dacă vreţi, a început totul. I l-a cumpărat bunicul de la vînzătorul cu autoduba, care, cutreierînd munţii cu mărfuri pentru crescătorii de vite, se abătea cîteodată şi pe la ei, pe la pichetul silvic din defileul San-Taş. De aici, din defileu, printre văgăuni şi povîrnişuri, se înălţa pînă spre piscurile muntelui o rezervaţie naturală nesfîrşită. La pichet trăiau doar trei familii. Totuşi, din cînd în cînd, autoduba poposea şi la pădurari. — Vine! striga el, alergînd pe la uşi şi pe la ferestre. Vine maşinamagazin! Drumul de maşini răzbea aici tocmai de pe malul lacului Issîk-Kul, mereu prin defileu, pe malul rîului, mereu printre bolovani şi prin hîrtoape. Nu era de loc uşor să mergi pe un asemenea drum. Ajungînd la Muntele Străjij, îl urca de pe fundul trecătorii în pantă şi apoi cobora o bucată bună pe povîrnişul stîncos spre casele pădurarilor. Muntele Străjii e la doi paşi. Vara, aproape zi de zi, băiatul dădea o fugă pînă acolo, să privească lacul, prin binoclu. Drumul se vedea ca-n palmă, cu tot ce era pe el — şi pedestru şi călăreţ — fără să mai vorbim de maşini. În acea zi călduroasă de vară, băiatul se scălda la zăgazul său. De aici a văzut maşina coborînd panta, stîrnind în urmă-i nori de praf. Zăgazul se afla lîngă mal, într-un intrînd pe care rîul îl forma în prundiş. Îl construise bunicul din bolovani. De n-ar fi avut zăgazul, cine ştie? poate de mult băiatul n-ar mai fi fost printre cei vii. Şi, cum spunea bunica, rîul i-ar fi spălat oasele şi le-ar fi dus taman în Issîk-Kul, să se minuneze de ele peştii şi alte jivine ale apei. Şi nimeni nu s-ar fi ostenit să-l caute ori să-l jelească, pentru că n-avea ce căuta în apă şi, de altfel, nici că-i pasă cuiva de el. Deocamdată aşa ceva nu s-a întîmplat. Dar dacă s-ar întîmpla, cine ştie? poate că bunica, într-adevăr, n-ar alerga să-l scape. Barem de-ar fi sînge din sîngele ei, dar ea zice că e străin. Iar străinul, oricît l-ai hrăni şi oricît ai umbla să-l îngrijeşti, tot străin rămîne. Străin... Iar dacă el nu vrea să fie străin? Şi de ce tocmai el trebuie să se socotească străin? Poate că nu eI, ci însăşi bunica e o străină? Dar să lăsăm asta, deocamdată. Şi despre zăgazul bunicului vom vorbi mai pe urmă... Aşadar, zărise atunci autoduba. Cobora din munte, iar în urma ei, pe drum, se învolburau nori de praf. S-a bucurat atît de mult, de parcă ar fi vrut că o să i se cumpere ghiozdanul. A ieşit degrabă din apă, trăgîndu-şi la iuţeală pantalonii pe coapsele subţiri, şi, încă ud şi învineţit — apa rîului cam rece — a luat-o pe potecă spre casă pentru a vesti primul sosirea autodubei. Băiatul fugea repede, sărind peste tufişuri şi ocolind bolovanii mai mari cînd nu putea sări peste ei, şi nicăieri nu s-a oprit nici o clipă — nici lîngă ierburile înalte, nici lîngă pietre, deşi ştia că ele nu sînt doar ierburi ori pietre simple. Ele ne puteau supăra, ba chiar puteau să-i pună şi piedică. „Vine maşina-magazin. Mă-ntorc pe urmă" — îi şopti din fugă „cămilei culcate": aşa-i spunea el stîncii roşcate de granit, îngropată pe jumătate în pămînt. De obicei, nu trecea pe lîngă „cămila" sa fără să nu-i mîngîie cocoaşa. O mîngîia lovind-o uşor, gospodăreşte, cum făcea şi bunicul cu căluţul său cu coada retezată, aşa, în treacăt, neglijent, spunîndu-i parcă: „Aşteaptă, am puţină Ireabă". Mai era şi un pietroi botezat „şaua", bălţat alb şi negru, în formă de şa, unde puteai sta călare ca pe cal. Era apoi piatra numită „lupul" ce semăna mult cu un lup sur-roşcat, cu grumaz vînjos şi creştet puternic. De „lup" se apropia tîrîş, luîndu-l la ochi ca un vînător. Dar piatra cea mai îndrăgită era „tancul", o stană neclintită, aflată chiar pe malul spălat de ape al rîului, totdeauna gata-gata să ţîşnească de pe mal şi s-o ia de-a dreptul prin rîu, făcînd apa să bolborosească şi să clocotească în vârtejuri înspumate. Doar şi la cinematograf tancurile merg la fel: de pe mal în apă şi apoi se tot duc. Băiatul vedea puţine filme şi de aceea le ţinea bine minte pe cele văzute. Bunicul îl ducea uneori la cinematograful de la ferma de prăsilă a sovhozului, aflată de partea cealaltă a muntelui. Astfel a apărut pe mal „tancul", gata să se năpustească peste rîu. Mai erau şi alte pietre — „rele" sau „bune", ba chiar „isteţe" sau „proaste". Printre plante erau, de asemenea, unele „îndrăgite", „curajoase", altele „fricoase", „nesuferite" şi de tot soiul. Scaietele ţepos, bunăoară, era vrăjmaşul lui principal. Băiatul se lupta cu el de zeci de ori pe zi. Nu se putea şti însă cînd va lua sfîrşit acest război: scaieţii creşteau şi se înmulţeau fără încetare. În schimb, rochiţa-rîndunicii, deşi tot buruiană, e cea mai înţeleaptă şi mai veselă. Dimineaţa, ea întâmpină soarele mai frumos ca toate. Alte plante nu pricep nimic: dimineaţă sau seară, pentru ele e totuna. Dar rochiţa-rîndunicii, de îndată ce apar primele raze, deschide ochii şi începe să rîdă. Mai întâi deschide un ochi, apoi al doilea şi una după alta se desfac toate cupele florilor. Albe, albăstrii, liliachii, fel de fel... Iar dacă stai lîngă ele liniştit, ţi se pare că, trezindu-se, încep să-şi şoptească ceva. Şi furnicile ştiu asta. Dis-de-dimineaţă, ele aleargă pe rochiţa-rîndunicii, se uită la soare mijindu-şi ochii şi ascultă ce vorbesc florile între ele. Poate îşi povestesc visele? Ziua, mai ales la amiază, băiatului îi plăcea să se furişeze în lăstărişul de şiralgine. Zveltele şiralgine nu au flori, dar sînt mirositoare şi cresc ca nişte insuliţe, neîngăduind în jurul lor alte ierburi. Şiralginele sînt prieteni credincioşi. Dacă ai vreo mîhnire şi vrei să plîngi fără te vadă cineva, între ele te poţi ascunde mai bine ca

oriunde. Şi parfumul lor aduce cu mireasma pudurilor de pin. E plăcut să stai între ele: linişte, calm. Şi, ce-i mai important, nu-ţi acoperă cerul. Stai pe spate şi priveşti la cer. La început, printre lacrimi, nu desluşeşti mai nimic. Dar apoi se ivesc norii, alcătuind acolo sus tot ce-ţi doreşte închipuirea. Norii ştiu că nu te simţi prea grozav, că ai dori să te duci oriunde sau să zbori să nu te mai găsească nimeni şi toţi să ofteze pe urmă şi să se vaite: „A dispărut băiatul, de unde să-l?"... Iar pentru ca aşa ceva să nu se întîmple şi tu să nu dispari nicăieri, ci să stai liniştit şi să admiri norii, ei se vor preface în tot ce vrei tu. Unul şi acelaşi nor se poate preface în fel de felul de lucruri. Trebuie numai să vezi ce anume înfăţişează norii. Da, e plăcut între şiralgine, mai ales că ele nu îţi acoperă cerul. Aşa-s ele, şiralginele, cu inimă de pin... Şi cîte şi mai cîte nu ştia el despre plante. Faţă de colilia ce creştea pe fîşia inundabilă de pe malul rîiului se purta cu îngăduinţă. Coliliile sînt ierburi ciudate. Capete vînturatice. Măturicile lor moi, mătăsoase nu pot trăi fără vînt. Încotro bate vîntul, într-acolo se pleacă şi ele. Şi se pleacă toate deodată, ca la comandă. Iar dacă plouă ori se stîrneşte furtună, coliliile nu ştiu ce să se mai facă, unde să se aciueze. Se zbuciumă, cad, se lipesc de pămînt. Dacă ar avea picioare, ar fugi pesemne unde ar vedea cu ochii... Dar se prefac numai. Cînd furtuna se potoleşte, uşuraticele colilii flutură iarăşi în vînt: încotro bate vîntul, într-acolo şi ele... Singur, fără prieteni, băiatul trăia în mijlocul acelor lucruri nevinovate ce-l înconjurau şi numai autoduba îl putea face să uite de toate şi să o rupă la fugă spre ea. Orice s-ar spune, dar autoduba n-o poţi asemui cu pietrele şi nici cu ierburile. Cîte nu se găsesc într-însa! Cînd băiatul ajunse la pichet, autoduba tocmai oprea în spatele caselor, în dreptul curţii. Casele stăteau cu faţa spre rîu. Curtea cobora în pantă spre mal, iar pe partea cealaltă a rîului, chiar de pe malul spălat de ape, începea pădurea ce urca spre vîrful muntelui, astfel încît nu exista decît o singură cale de acces spre pichet — prin spatele caselor. De n-ar fi ajuns băiatul la timp, nimeni n-ar fi ştiut că autoduba sosise. La acea oră, bărbaţii nu erau acasă, plecaseră cu toţii din zorii zilei. Femeile trebăluiau prin gospodărie şi băiatul strigă cît putu de tare spre uşile deschise: — A sosit! A sosit maşina-magazin! Femeile începură să se agite. Se apucară să caute banii puşi bine, apoi ieşiră una mai zorită ca alta. Bunica îi aruncă chiar o vorbă de laudă: — Ian te uită ce mai băieţel ager avem! Băiatulul se simţi măgulit, de parcă el ar fi adus autoduba. Era fericit că le dăduse de veste, că se putea năpusti, împreună cu ele, ca o vijelie, spre uşa din dos, că se putea înghesui alături de ele lîngă uşa deschisă a autofurgonului. Dar aici, femeile îl uitară numaidecît. Nu le ardea de el. Ochii lor alergau peste mulţimea de mărfuri. Erau trei cu toatele: bunica, mătuşa Bekei, sora mamei lui, nevasta celui mai important om de la pichet, pădurarul Oxozkul, şi nevasta lui Seidahmat — muncitor auxiliar — tînăra Gulgeamal, cu fetiţa în braţe. Doar trei femei. Dar se agitau atîta, tot pipăind şi răscolind mărfurile, încît vînzătorul se văzu nevoit să le ceară să respecte rîndul şi să nu mai trăncănească toate o dată. Însă vorbele lui nu prea avură efect asupra lor. Întîi şi-ntîi luară totul la rînd, apoi începură să aleagă, pe urmă să dea înapoi ce aleseseră. Puneau deoparte, măsurau, se ciorovăiau, stăteau la îndoială, de zeci de ori întrebau unul şi acelaşi lucru. Una nu le plăcea, alta era prea scumpă, cealaltă nu avea culoarea potrivită... Băiatul stătea deoparte. Se plictisea. Dispăruse farmecul acelei aşteptări a ceva neobişnuit, dispăruse emoţia încercată în momentul cînd zărise duba suind muntele. Acum, acesta se transformase într-o maşină obişnuită, plină cu tot felul de bunuri. Vînzătorul stătea încruntat: femeile astea nu dădeau semne că ar avea de gînd să cumpere De ce a mai făcut atîta cale prin munţi? Chiar aşa era. Femeile băteau în retragere, le pieri avîntul, parcă obosiseră. Începură să se dezvinovăţească, ba una către alta, ba către vînzător. Bunica se vaită cea dintîi că n-are bani. Iar dacă n-ai bani, poţi să cumperi ceva? Mătuşa Bekei nu se hotăra să cumpere prea multe în lipsa bărbatului. Era cea mai nenorocită femeie de pe lume pentru că nu avea copii. De aceea o bate Orozkul şi tot de aceea suferă şi bunicul: mătuşa Bekei e a bunicului, e fata lui. Cumpără cîteva fleacuri şi două sticle de vodcă. Degeaba, fără nici un folos, tot ea o să aibă de suferit! Bunica nu se putu abţine: — De ce-ţi chemi singură beleaua pe cap? şuieră bătrîna ca să n-o audă vînzătorul. — Mă priveşte! i-o reteză scurt mătuşa Bekei. — Eşti o proastă — şopti bunica şi mai încet, cu răutate. De n-ar fi fost de faţă vînzătorul, ce-ar mai fi ocărît-o pe mătuşa Bekei! Ehei, cînd se ceartă ele... Le potoli tînăra Gulgeamal. Ea se apucă să explice vînzătorului că Seidahmat al ei o să meargă curînd la oraş, iar la oraş o să aibă nevoie de bani, aşa că nu poate să desfacă băierile pungii. Uite aşa se îngrămădiră lîngă autodubă, cumpărară mărfuri „mai mult de o groază", cum zise vînzătorul, şi o porniră spre casă. Halal vînzare! Scuipînd în urma muierilor, omul se apucă să-şi strîngă mărfurile răscolite, ca apoi să treacă la volan şi să plece. Atunci îl zări pe băiat. — Tu ce vrei, urechiatule? întrebă el. Băiatul avea urechile clăpăuge, gîtul subţirel, iar capul mare şi rotund. Vrei să cumperi ceva? Atunci grăbeşte-te că închid. Bani ai? Vînzătorul întrebase doar aşa, ca să se afle în treabă, dar băiatul îi răspunse cuviincios: — Nu, nene, n-am bani — şi clătină din cap. — Ba eu zic că ai — spuse vînzătorul, prefăcîndu-se neîncrezător. Voi, ăştia de aici, sînteţi bogaţi, doar vă faceţi că sînteţi săraci... Da-n buzunar n-ai bani? — Nu, nene — răspunse băiatul ca şi mai înainte, sincer şi serios, întorcîndu-şi pe dos buzunarul rupt. (Celălalt era cusut pe de-a-ntregul.) — Înseamnă că i-ai pierdut pe undeva! Caută pe unde te-ai jucat, o să-i găseşti. Tăcură. — Al cui eşti? îl întrebă iarăşi vînzătorul. Nu cumva al bătrînului Momun?

Băiatul dădu din cap, încuviinţînd. — Îi eşti nepot? — Da — şi băiatul dădu iar din cap. — Dar maică-ta unde e? Băiatul nu răspunse. Nu-i venea să vorbească despre asta. — N-aveţi nici o ştire de la ea? Ori nici tu nu ştii? — Nu ştiu. — Dar taică-tău? Nici de el nu ştii? Băiatul tăcu şi de astă dată. — Păi cum vine asta, drăguţule, să nu ştii nimic?! îl mustră vînzătorul în glumă. Bine, nu-i nimic. Ţine! Şi-i întinse un pumn de bomboane. — Să fii sănătos! Băiatul se sfia. — Ia-le, ia-le! Nu mă ţine-n loc. Trebuie să plec. Băiatul băgă bomboanele în buzunar, pregătindu-se să o rupă la fugă pe lîngă autodubă, ca s-o însoţească pînă iese în drum. Îl chemă şi pe Baltek, un cîine nemaipomenit de leneş şi flocos. Orozkul ameninţa mereu că o să-l împuşte: „De ce să mai ţinem asemenea javră?" însă bunicul îl tot îndupleca să mai amîne: trebuie să facă rost de un cîine ciobănesc, iar pe Baltek să-l ducă undeva şi să-l lase acolo. Lui Baltek nu-i păsa de nimic: cînd era sătul, dormea, dacă era flămînd, se gudura, doar-doar i s-o arunca niscai resturi. Iată ce cîine era Baltek. Cîteodată, din plictiseală, alerga după maşini. E drept, nu prea departe. Abia pornea, că se şi întorcea spre casă cu coada între picioare. Un cîine pe care nu te poţi bizui. Totuşi e mai bine de o sută de ori să alergi cu un cîine decît fără. Oricum ar fi, tot cîine e... Pe furiş, să nu-l vadă vînzătorul, băiatul îi aruncă lui Baltek o bomboană. „Ia seama — îl preveni el — o să fugim mult." Baltek scheună, dînd din coadă: ar mai fi vrut una. Dar băiatul nu îndrăznea să-i mai arunce o bomboană: ar putea să-l jignească pe vînzător, că doar nu pentru cîine i-a dat un pumn întreg. Tocmai atunci apăru şi bunicul. Fusese la stupină. De la stupină nu se vede ce se petrece în curte. Dar se nimeri ca bunicul să ajungă la timp, înainte de plecarea maşinii. Din întîmplare. Altminteri, nepotul ar fi rămas fără ghiozdan. În ziua aceea i-a surîs norocul. Bătrînul Momun, pe care oameni preaînţelepţi îl porecliseră Momun-Descurcăreţul, era cunoscut de toţi locuitorii din district. Şi el îi cunoştea pe toţi. Porecla aceasta se datora statornicei sale bunătăţi faţă de toţi cei pe care îi cunoştea cît de cît şi firii sale de a fi gata totdeauna să facă ceva pentru cineva, să servească pe oricine. Dar osîrdia lui nu era preţuită de nimeni, aşa cum nu s-ar preţui aurul dacă s-ar da pe degeaba. Nimeni nu-i purta lui Momun respectul de care se bucură bătrînii de vîrsta lui. Cu el se purtau simplu, şi se întîmpla uneori ca la praznicul vreunui bătrîn din seminţia Bugu — Momun era bughin prin obîrşie şi, fiind foarte mîndru de originea lui, niciodată să-i scape praznicele celor de un neam cu el — să-l pună să taie vitele, să întîmpine oaspeţii de seamă şi să-i ajute să descalece, sa facă ceaiul, ba chiar să spargă lemne sau să aducă apă. Parcă-i puţină alergătură la un praznic, cu oaspeţi de pretutindeni? Şi la orice l-ai fi pus pe Momun, făcea iute, cu uşurinţă, nu se lăsa pe tînjeală ca alţii. Neamurile tinere, care trebuiau să primească şi să hrănească această liotă de musafiri, văzînd cum se descurcă Momun cu treburile, spuneau: Ce ne-am fi făcut fără Momun Descurcări? Şi astfel, bătrînul acesta, venit de departe pe cal, se pomenea în rolul unui ajutor de femei însărcinat cu pregătirea samovarului. Oricine în locul lui Momun s-ar fi simţit jignit de asta, dar lui nu-i păsa. Şi nimeni nu se mira că Momun Descurcăreţul servea musafirii, de aceea a şi rămas pentru toată viaţa Momun Descurcăreţul. El singur este vinovat că-i privit astfel. Iar dacă vreun străin îşi exprima mirarea — de ce adică pe el, om bătrîn, îl pun la corvoadă femeile? Oare au dispărut flăcăii din satul acesta? — Momun răspundea: — Răposatul a fost fratele meu. (Pe toţi bughinii îi socotea fraţii lui. Dar în aceeaşi măsură îi erau „fraţi" şi ceilalţi oaspeţi.) Cine, dacă nu eu, se cade să trebăluiască la praznicul lui? Asta, fiindcă noi, bughinii, ne tragem de la străbuna noastră Maica Cerboaica cea Cornută. Iar ea, Maica Cerboaica, ne-a lăsat poruncă să trăim în prietenie, şi în viaţă şi după moarte... Uite aşa era el, Momun Descurcăreţul! Toţi îl tutuiau, şi tineri, şi bătrîni; pe seama lui puteai să faci glume fiindcă era un bătrîn blajin ; puteai nici să nu-l iei în seamă, fiindcă era un bătrîn supus, smerit. Nu degeaba se spune că oamenii nu-l iartă pe cel ce nu ştie să se facă respectat. Iar el nu ştia. Momun se pricepea la multe lucruri. Era dulgher, curelar şi ştia mai bine ca oricine să grămădească fînul în claie. Pe vremuri, cînd era mai tînăr, ridica nişte clăi la colhoz, că iarna îţi părea rău să le desfaci. Ploaia aluneca de pe ele ca apa de pe gîscă, iar omătul se aşternea ca un acoperiş ţuguiat. În timpul războiului, fiind mobilizat la muncă, a lucrat la construcţia uzinelor de la Magnitogorsk, unde-i mersese vestea de stahanovist. Cînd s-a întors a clădit casele de la pichet, apoi a lucrat la pădure. Se îngrijea de pădure, deşi era angajat ca muncitor auxiliar, iar Orozkul, ginerele lui, îşi petrecea cea mai mare parte din vreme în ospeţe. Numai cînd aveau inspecţie de la centru, Orozkul le arăta pădurea, organiza vînătorile — ca un adevărat stăpîn ce era!... Momun îngrijea de vite, vedea de stupină. Toată viaţa, din zi pînă-n noapte, şi-o petrecuse muncind, dar învăţase să se facă respectat. Momun nu avea nici măcar înfăţişare de aksakil. Nu era nici grav, nici impunător, nici aspru. Era om bun şi dintr-o ochire ghiceai la el această infinită însuşire omenească. Totdeauna astfel de oameni sînt dăscăliţi: „Nu fi bun, fii rău! Aşa e bine. Fii rău!" Dar, spre nenorocirea lui, el a fost bun, cu neputinţă de îndreptat. Faţa îi era zîmbitoare şi zbîrcită-zbîrcită, iar în ochi veşnic stăruia întrebarea: „Doreşti ceva? Vrei să fac ceva pentru tine? Îndată! Spune-mi numai de ce ai nevoie..."

Nasul lui era ca un cioc de raţă, şi moale, de parcă nu avea zgîrci, iar statura mică: ia, acolo, un bătrînel sprinţar, cît un copilandru. Nici măcar o barbă ca lumea nu-i fusese dată. Două-trei fire roşcate pe bărbia spînă. Asta toată barba. Mai mare rîsul! Nu-i acelaşi lucru cînd vezi pe drum un bătrîn cu barba ca un snop, purtînd şubă largă, guler din blană de miel, şi căciulă scumpă. Ba călăreşte şi pe un cal falnic, cu şaua bătută în argint. Ai zice că-i un proroc sau un înţelept. Unuia ca el nu-i ruşine să i te închini. Unul ca acesta pretutindeni e respectat şi cinstit! Însă Momun s-a născut să fie doar Momun Descurcăreţul. Singurul lui noroc consta, poate, în faptul că nu se sinchisea de impresia pe care o lăsa şi nu se temea că-şi pierde prestigiul în ochii cuiva. (Nu m-am aşezat cum se cuvine, n-am răspuns cum se cuvine, n-am făcut, n-am dres, n-am...) În această privinţă, fără măcar să bănuiască, Momun era un om de-a dreptul fericit. Mulţi oameni mor nu atît din pricina bolilor cît mai ales din pricina veşnicei, nepotolitei, mistuitoarei patimi de a părea mai mult decît ceea ce sînt. (Cine nu doreşte să pară deştept, merituos, frumos, iar pe deasupra, de temut, drept şi hotărît?...) Dar Momun nu era astfel. Era un om ciudat şi, cu el, oamenii se purtau ca atare. Numai într-un singur fel puteai să-l jigneşti de moarte pe Momun: să nu-l fi chemat la sfat cînd se punea la cale praznicul cuiva. Atunci se supăra rău şi se simţea nespus de obidit, nu pentru că-l ocoliseră — la asemenea adunări, el tot nu spunea mare lucru — ci pentru că se încălca o datorie strămoşească. Momun avea necazurile şi durerile lui, din pricina cărora se frămînta şi plîngea nopţile. Străinii nu ştiau acest lucru. Dar ai lui ştiau. Cînd îl văzu pe nepot lîngă autofurgon, înţelese că băiatul e amărît şi-l frămînta ceva. Dar cum vînzătorul era un străin, bătrînul se îndreptă mai întîi spre el. Sări iute din şa, întinzîndu-i amîndouă mîinile: — Assalam aleikum, mărite negustor! rosti el jumătate în glumă, jumătate în serios. Ajuns-a bine caravana? Îţi merge bine negoţul? Momun strînse bucuros mîna vînzătorului. Cîtă apă a mai curs de cînd nu ne-am văzut! Bine-ai venit! Vînzătorul îi răspunse, rîzînd cu îngăduinţă de chipul lui şi de înfăţişarea-i nearătoasă: purta nişte cizme hărtănite din pînză cauciucată, aceiaşi pantaloni din pînză de casă cusuţi de babă, un surtuc jerpelit, aceeaşi pălărie de pîslă, bătută de ploaie şi de soare. — Caravana a sosit cu bine. Numai că nu ştiu cum se întîmplă că negustorul vine şi voi v-ascundeţi de el prin văi şi prin păduri. Iar nevestelor le este în grijă să ţină strîns banul, cum ţii sufletul de moarte. Aici, chiar de-ai aduce grămadă de mărfuri, nu cumpără nimeni. — Nu te supăra, drăguţule — se scuză Momun., Dacă ştiam că vii, nu plecam de acasă. Cît despre bani, dacă nu-s, nu-s. Cînd o să vindem cartofii, la toamnă... — Poveşti! îl întrerupse vînzătorul. Las' că vă ştiu pe voi, bai2 puturoşi! Staţi la munte, pămînt şi fîneţe cît vă pofteşte inima, iar pădurilor nici în trei zile nu le dai ocol. Vite şi stupină aveţi? Şi după bani vi se rupe inima. Hai, cumpără o plapumă de mătase ori o maşină de cusut, mai am una... — Doamne, da' n-am atîţia bani! se dezvinovăţi Momon. — Vezi să nu te cred! Eşti zgîrcit, moşule, strîngi banii la ciorap. La ce bun? — Nu, zău, mă jur pe Maica Cerboaica cea Cornută! — Ia atunci nişte velur să-ţi faci pantaloni. — Aş lua, mă jur pe Maica Cerboaica... — E-e, îmi pierd vremea de pomană cu dumneata. Am venit degeaba pînă aici. Da' Orozkul unde este? — E plecat de azi-dimineaţă. Mi se pare că s-a dus la Aksai. Are treburi pe la ciobani... — S-a dus în ospeţie, care va să zică — preciză vînzătorul cu tîlc. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. — Nu te supăra, drăguţule — vorbi iarăşi Momun. La toamnă, dacă dă Dumnezeu, vindem cartofii şi... — Pîn' la toamnă e mult. — Dacă-i aşa, nu te supăra. Hai, fii bun şi vino să bei un ceai. — Nu de-asta am venit — refuză vînzătorul. Era gata să închidă uşa autodubei cînd îl zări pe nepot lîngă bătrîn, ţinînd cîinele de ureche, gata s-o ia la goană după maşină. — Cumpără măcar un ghiozdan. Poate că e timpul ca băiatul să meargă la şcoală. Cîţi ani are? Momun se agăţă numaidecît de această idee: măcar ceva să cumpere de la acest vînzător arţăgos şi, într-adevăr, nepotul are nevoie de ghiozdan, la toamnă o să meargă la. şcoală. — Aşa e — se agită Momun — nici nu m-am gîndit. Păi cum? Are şapte ani, a pornit pe opt... Hai, vino încoace — îşi chemă el nepotul. Bunicul îşi scotoci buzunarele, de unde scoase o hîrtie de cinci ruble. O ţinea, desigur, ascunsă de multă vreme, căci era cam roasă. — Poftim, urechiatule! Vînzătorul îi făcu şiret cu ochiul şi-i înmînă ghiozdanul. Acum să te ţii de învăţătură! De n-o să te împaci cu şcoala, vei rămîne pentru totdeauna în munţi cu bunicul. — O să se împace! E isteţ — răspunse Momun, urmărind restul. Apoi îşi privi nepotul, care ţinea stîngaci ghiozdanul cel nou, şi-l trase spre dînsul. Las' că-i bine. La toamnă te duci la şcoală — spuse el încetişor. Palma grea, bătucită a bătrînului se lăsă blînd pe capul băiatului. Acesta simţi că i se ridică un nod în gît, simţi trupul slab al bunicului, lipit de el, şi mirosul obişnuit al hainelor lui. Mirosea a fîn uscat şi a sudoare de om care munceşte. Un om devotat, de nădejde şi drag ; era poate singurul pe lume care-l iubea ca ochii din cap. Un bătrînel blajin, simplu şi cam ciudat, pe care cei ce se cred deştepţi l-au numit Momun Descurcăreţul... Şi ce dacă? Oricum ar fi, e bine totuşi că are şi el un bunic.

Trecu din nou în fugă pe lîngă „cămila" cea roşcată — şi iar nu avu timp s-o mîngîie pe cocoaşă — pe lîngă „şa". pe lîngă „lup" şi pe lîngă „tanc". iar cînd se termină lecţiile. Mai întîi i-l arătă bunicii — uite. Deocamdată n-avea vreme să se joace cu ele. în satele de lîngă Issîk-Kul. răsucindu-şi de degetul la tîmplă. mi-a fost milă de vite. Ia stai! exclamă el. din munte. nu e şmecher şi din pricina asta toţi rîd de el. Seidahmat se întoarse. tot pe mal. lăudîndu-l pe băiat. alergă degrabă să se laude la toţi locatarii pichetului... Seidahmat a luat coasa la spinare şi s-a pus pe treabă. înapoi! Seidahmat începu să rîdă în hohote. nici nu-l băga în seamă pe nepotu-său. zice. Tu zici că nu ştii unde-i şcoala? Nu-i aşa departe. Bunicul îşi cosise de mult parcela sa. Trecu mai departe. unde cosea Seidahmat. îl întoarse pe toate părţile şi i-l înapoie băiatului. Auzind în spatele său paşi repezi. în aceeaşi bancă cu nepotul său. Nu-i ardea de el. — Bunicul a zis c-o să mă ducă pe cal. copacul nu se fereşte. Murea de rîs închipuindu-şi-l pe moş Momun la şcoală. Ne vom uita la ea cu . îşi trase capul într-o parte. „Iarna trecută. pe mine şi pe tine. Băiatului nu-i plăcu felul zeflemitor în care Seidahmat primi vestea. frterge-o! Mai am de cosit o grămadă. o „fostă" ak-kalpak — o tichie albă. sora cea mică — tot nu era bine . De cele mai multe ori. ar fi cu totul altă femeie. Scuipînd în palme. lasă totul în spinarea socrului. ar fi alt om. Dar nu înseamnă că trebuie s-o veghezi mai puţin. ştergîndu-şi sudoarea cu mîneca: — Ce-i cu tine? Te-au trimis să mă chemi? — Nu. Iar de aici porni spre fîneaţă. Orozkul nu coseşte niciodată. Pînă acum nici nu se gîndise la şcoală . Pînă şi bunicul l-a ocărît alaltăieri. Nu-i de loc şmecher. Să ai ghiozdan e o treabă serioasă! Lui îi plăcea să vorbească singur. bărbatul ei. Bucuros. Iar acum. vă dau afară din slujbă în doi timpi şi trei mişcări". „Dacă vreau. spune limpede. — În fiece zi dus şi-ntors? Ciudat bătrîn! Nu i-ar strica să meargă şi el la şcoală. Să stea cu tine în bancă. mai ales toamna. la şcoală. ca şi pe cea a lui Orozkul. Hai.. Momun îl făcea grămăjoare. mi l-a cumpărat bunicul! — apoi mătuşii Bekei. de-ai fi zis că-s pieptănate. fiindcă. cu copilul în braţe. pe aceeaşi potecă. el e şeful. Rar se întîmpla ca mătuşa Bekei să fie în toane bune. Seidahmat apucă iarăşi coasa. iar băiatul îl ducea la căruţă. Bunicul le-a clădit atît de bine. Orozkul nu-l alungă pentru că e paşnic şi supus. Azi. Se bucură şi ea de ghiozdan. Păi pînă acolo îs nu mai puţin de cinci kilometri peste munte. că n-o să le pătrundă ploile. Şi numai cînd e băut. nu se răzleţeşte. de se întîmplă vreun incendiu sau de sus. o să cosesc eu şi pentru line. zice. îi cam place să doarmă. Îşi ridică încruntat chipiul de pe frunte. pe lîngă aceleaşi pietre. vezi bine." Cuvintele bunicului l-au pătruns: azi-dimineaţă. Bunica şi mătuşa Bekei îl strîngeau cu grebla. unde se ducea cu bunicul la praznicele bătrînilor de vază din seminţia Bugu. dar şi mai rău cînd copiii n-au copii! Aşa zice bunica. O să ne ducă pe amîndoi. Băiatul o porni în fugă spre casă. descumpănit. nu se mişcă din loc. în picioare. există pădurarul: să nu piară copacul.. Uite. — Ei. Au ridicat două stoguri lîngă grajd. Moş Momun e cam. De la mătuşa Bekei. nu aşa cum este. Atunci şi bunicul ar fi altul. Nişte stoguri netede. De-aia ţi-am dat fîn. Ce să-i faci. La care şcoală o să te duci? Unde se află şcoala asta a ta? — Cum la care şcoală? La cea de la fermă. — Adică cea din Geleşai?! se minună Seidahmat. am zis şi eu aşa. — De-asta ai venit? Seidahmat izbucni în rîs. Cu toate că avea două fete — pe mătuşa Bekei şi pe mama băiatului. Momun nu purta chipiul de uniformă al administraţiei silvice. Şi Orozkul. tocmai dincolo de munţi. A trebuit ca Gulgeamal. Nu-l dă el afară pe bunicul! Cine va mai munci în locul lui? Cum s-ar descurca fără el? Să-ncerce numai! În pădure e mult de lucru. De aceea s-a şi angajat pădurar.. se porneşte vreo viitură. Dar acum se adresă ghiozdanului: „Să nu-l crezi. O să-ţi arăt. Şi-l bătu uşurel pe umăr. e tare leneş. Aşa le face an de an. ci piere acolo. Îi ajută bunicului. Îşi vede de treabă. Chipiul verde de la uniforma de pădurar îl purta nepotul. bunicul meu nu-i de loc aşa. pe poteca dintre tufişurile de cătină. Nu se amestecă în nimic şi nu cîrteşte. rău e cînd n-ai copii. eu mi-s şef? Nu schimb căciula mea de kirghiz cu nimic altceva!") Vara purta o pălărie de pîslă. dacă ar avea copii. am ghiozdan! Bunicul mi l-a cumpărat. clătinînd batjocoritor din cap. Cine s-o înţeleagă?. Seidahmat era singur la coasă. Din această clipă nu se mai despărţi de ghiozdan. s-o scoată singură la capăt cu grădina. („Ce.. nu te supăra.Băiatul nici nu bănuia că bucuria lui va fi atît de mare. Apoi. — făcu el. pe cînd Seidahmat şi-a lăsat cartofii din grădină să-i năpădească loboda. Pe Seidahmat. veche de cînd lumea. Seidahmat a lungit-o şi cu cositul. Dacă te gîndeşti iar la fînul cosit de braţele astea bătrîne. răstindu-se: — Lasă-mă-n pace! — Ia te uită ce furios e! zîmbi Seidahmat. îi era ruşine. Au cărat şi fînul. Avea necazurile ei. Pentru asta. Bunicul spune că flăcăii de-o seamă cu el conduc maşinile şi ară cu tractoarele la sovhoz . Bunica zicea că. Bunicul zice că pădurea nu-i ca turma de oi. de pe timpuri şi acesta. O să mă duc la şcoală. ajunse la Seidahmat.. Ai un ghiozdan cum nu se poate mai frumos. trăgîndu-i peste ochi chipiul bunicului. băiatul dădu fuga să arate ghiozdanul tinerei Gulgeamal şi fetiţei ei. Asta le-o spune bunicului şi lui Seidahmat. Şi tu la fel! Ia să vedem cum e ghiozdanul? Îi încercă încuietoarea. nu de tine. prin poloagele lungi de fîn cosit din luncă. văzuse doar copiii mergînd la şcoală. Băiatul tăcea. E om bun. Dar cu toate că e un flăcău paşnic şi zdravăn. iar cînd Seidahmat vru să-i mai dea un bobîrnac. ros — şi iarna un tetebei de oaie. posomorită şi ursuză. tivită pe mar gini cu şaten negru.. ca să mai rîdem — lămuri Seidahmat şi-i dădu un bobîrnac în nas.

o va bate. că Dumnezeu nu i-a dăruit nici un fiu. Îi plăcea nespus de mult să vorbească cu ghiozdanul. deasupra lor şi chiar deasupra pământului întreg. cu sicari de aramă.. care nu făcea copii. trăgînd speriat de frîu. acoperindu-şi obrazul cu mîinile. mai sus de care nu se mai află decît cerul. Mai cu seamă pentru cei ce îşi făceau case. sînge din sîngele lui. mai ales? Dar de te ai bine cu Orozkul. ca nişte şoareci. — mormăi Orozkul şi. Ştia că. Aşa se întîmpla de fiecare dată cînd Orozkul se îmbăta. Era Orozkul... unde abia ajungeai cu privirea. Şi de unde să-ţi procuri material de construcţie." Astfel se întorcea băieţelul acasă. Se întorcea dintr-o vizită. fluturîndu-şi ghiozdanul. Undeva alături răsună un tropot de cal. Ce-i păsa lui de ghiozdanul ăsta idiot. În schimb. îmbrăcaţi la poale cu desişuri de foioase. Şi-a făcut obiceiul să sugă tot laptele.. Îl toropise căldura şi picotea în şa. Eu stau de vorbă şi cu binoclul! Acum o să fim trei: eu. Acesta coti spre rîu.. dezvelindu-i fruntea îngustă şi roşie. te biruieşte. strîngîndu-şi pumnii cărnoşi. Şi munţii Kughei. îndată ce va ajunge acasă.. eu am ghiozdan! O să merg la şcoală. iar mai sus. pe care nimeni în afară de Orozkul n-avea voie să încalece. Ar trebui să am grijă de viţel. de copilul ăsta părăsit de părinţi. Numai ea e de vină. II DE PE VÎRFUL MUNTELUI Străjii se deschidea în toate părţile o privelişte nesfîrşită. Odată veniţi în munţi la păşunatul de vară. aruncă frîul şi o luă de-a dreptul prin iarba înaltă. Uite ce ghiozdan am! — Ptiu. Se vedeau şi munţii aflaţi mai jos decît cei acoperiţi de zăpezi — munţi păduroşi. însă de fiecare dată mă duc să privesc vaporul cel alb. era gătit cu şaua de sărbătoare. De aici puteai să vezi totul de jur împrejur. tu şi binoclul. Lîngă mal. — Nene Orozkul. Aceste povîrnişuri se lăsau spre vale. umflaţi şi înroşiţi de somn: Ce-i cu tine? De unde vii? — Mă duc acasă. — Bine. Eu am ghiozdan şi am fost să i-l arăt lui Seidahmat — rosti băiatul. Asta era mai interesant ca orice. Era un binoclu mare de cîmip. şi în urma lor se învolburau cozi lungi de praf. de pe Muntele Străjii. se lăsă pe vine şi. fără număr. Era ghiftuit şi beat. nepotul îl îndrăgise tare mult.binoclul. croită cam stîngaci după modelul celor purtate de şefii de la raion. Plîngea pentru că nu fiul lui îi ieşise în întîmpinare. Avea printre ei prieteni vechi. Viţelul nostru e mare acum.. şi gemu înăbuşit ca să nu izbucnească în plîns.. Pe drumuri goneau maşini minuscule.. cu codri întunecoşi de pin. Mai că nu zbură de pe cal. Apoi îşi muta privirea spre un alt punct. Se vedeau şi munţi mai mici. El nu ştia că Orozkul plîngea şi nu-şi putea stăpîni hohotele. şi admira priveliştea de parcă el însuşi o zămislise. luînd apă în pumni. şi-o aruncă pe faţă. Acest om cît un taur îşi pierdea minţile de necaz şi de ură. Atunci începea să învîrtă ocularele. Culcat pe burtă. aţintiţi spre soare . de uimit ce fu cînd băiatul îi ieşi înainte. Altfel. pentru că nu găsise în el nimic care să-l îndemne să spună măcar cîteva vorbe ca lumea acestui copil cu ghiozdan. porni mai departe. Acolo am ascuns binoclul. nu-l mai poţi ţine. obiectele săreau şi se amestecau în vizorul rotund. pe coastele Kugheilor nu creştea altceva decît iarbă. şi în suflet i se aprindea ura împotriva nevesti-si. lua-te-ar să te ia! sudui Orozkul. Orozkul dispăru din faţa lui. blestemata. Orozkul călărea sprijinindu-şi nepăsător în scări vîrful cizmelor de box. Cămaşa albă îi ieşise de sub cingătoare. cu capul între umeri. Calul sur Alabaş. că are şi ea o fetiţă. nepotul nevestei. Avea de gînd să continue discuţia. În acea parte se întindeau cîmpii. poţi face rost de doi-trei buşteni din rezervaţie. Îi părea rău de el. şi din nou totul se năruia şi se amesteca. cu vocea stinsă. Dar fu întrerupt. Atunci o să ne urcăm pe Muntele Străjii. Îl primise bunicul cîndva. suspinînd. O să-ţi mai arăt şi vaporul meu cel alb. greoi şi trufaş. înţelegi? Mamelor niciodată nu le pare rău de nimic. clătinîndu-se. Tunica de velur. să vedem vaporul alb. iar casa n-o mai isprăveşti în vecii vecilor. Curînd or să mulgă vaca şi pe urmă noi o să mînăm viţelul la păscut. de partea cealaltă. Aşa zice Gulgeamal. Se întorcea şi el acasă. Lui Orozkul îi alunecase pălăria pe ceafă. ham de piele peste piept şi podoabe de argint. deodată. pe sprînceană. De astă dată venise pe munte cu binoclul şi cu ghiozdanul. văzîndu-l ce face. Dintre copaci apăru un călăreţ pe un cal sur. Orozkul era un om folositor. iar valea se unea cu lacul. lemnul. Orozkul se smiorcăi. băiatul potrivea binoclul. iar vaca e mama lui şi nu-i pare rău de lapte. Ele sălăşluiau dincolo de toţi munţii.. sări de pe cal. au trecut atîţia ani şi tot stearpă a rămas. Dar mai întîi trebuie să tragem o fugă pînă-n şopron. Verdeaţa semănăturilor era ici-colo smălţată cu ochiuri galbene. „Pesemne îl doare capul de căldură" — gîndi băiatul. Mergea aplecat. era descheiată la toţi nasturii.. joacă-te.. Băiatul îşi ţinea răsuflarea. să nu scape centrul focarului. unde băuse kumîs şi mâncase carne pînă nu mai putuse. cînd el a fost într-atîta năpăstuit de soartă. Bătrînului nu-i plăcea să umble cu binoclul: „Ochii mei sînt la fel de buni" — spunea el. ca răsplată pentru anii îndelungaţi de slujbă la pichet. dar stăteau mai mult la munte. grădini şi aşezări omeneşti. toată viaţa cutreieri cu turma prin munţi. ciobanii şi herghelegiii din împrejurimi îl pofteau deseori pe Orozkul în vizită. unde era lacul — nişte povîrnişuri stîncoase şi golaşe. Îl privi pe copil cu ochi de om beat. că viaţa trece fără urmă. Picotind în şa. Ura şi părerea de rău îl sufocau.. Iar la capătul cel mai îndepărtat al pămîntului. Băiatul mergea în urma lui pe cărare şi rămase uimit cînd. Nu poţi părăsi turma ca să-ţi vezi de treburi.. pe cîtă vreme altora le dă cu duiumul. dincolo de ţărmul . să-i povestească despre sine lucruri pe care ghiozdanul nu le ştia încă. Se apropia vremea secerişului. Cele mai semeţe piscuri înzăpezite. clătinîndu-se nesigur în şa. „Ţi-arăt eu ţie!" o ameninţă Orozkul în gînd. La început. apoi căpătau claritate şi stabilitate. Dar îl invitau şi din interes..

prin binoclu şcoala micuţă. schimbînd ocularele. bunica s-a dezlănţuit ca o furtună: — Ăl mic e prost fiindcă-i mic." De aici se vedea toată valea din spatele muntelui. Privind zăgazul prin binoclu.. încît putea destul de uşor să tîrască un băieţel ca el în mijlocul torentului. Era Issîk-Kul-ul. Prin binoclu se vedea totul ca-n palmă. Rîul curgea atît de aproape. „lupuli'. îl dor. băiatul îndreptă iarăşi binoclul spre lac. „Cămila". n-am nici o putere". De acolo începea rezervaţia din San-Taş. În binoclu. Dar ce scăldat mai era şi ăsta? Ca un cal priponit! Şi cîte neplăceri avea. Ochii îl ustură. asta n-o să ducă la nimic buin. Mergea cu bunicul. bolborosind printre praguri. Cîndva aici fusese pădure. se reîntorcea în viitoare. Atunci. „şaua". Mie mi-e de ajuns cîte griji am pe cap. Aici învăţau numai cei mici. Printre stînci şi zăpezi. de pe Muntele Străjii. zări pietrele sale dragi. de aici. licărea linia bombată a lacului. apoi pantalonii şi. acest loc de lîngă mal se vedea bine. celelalte fiind spălate de rîu. băiatul se agăţa de răchitele de pe mal. Îşi închipuia cum se va duce acolo cu ghiozdanul său şi cum va intra pe uşa de care acum atîrna un lacăt greu. Brusc. dar curentul era atît de repede. se azvîrle în şuvoi cu faţa în jos. apa şi cerul alcătuiau o singură linie. Cu binoclul puteai să desluşeşti chiar şi caierul din mîinile bătrînei aşezate lîngă o casă. de la ferma de lapte. ei se zburleau ca nişte perii negre pe crestele lanţurilor muntoase. Taman în capătul ei. treaba lui. Ulicioara cobora de pe un deluşor. Dar şi de flăcăiaş îi părea rău. Caraghios. Acum se aflau adăposturile vitelor. se ridică în picioare şi aruncă o piatră în direcţia pichetului. magaziile şi dependinţele din curtea pichetului.. să ştie că el n-o să se înece şi că nu se teme de nimic. uscăţiv. dar apoi te obişnuieşti. cu acoperişurile de ardezie. cu pantalonii uzi lipiţi de trup. doar lîngă mal. pe mal în jos. Astfel se cufunda în apă. apa ajungea numai pînă la genunchi. tuşea. Dar orice s-ar spune. Asta pentru bunica. unele ramuri aflîndu-se pe uscat. dar ghicea că tocmai acest cuvînt era scris acolo. ce o fi acolo. apa se abătea parcă în fugă din firul repede al rîului şi. Apoi dă drumul răchitei din mînă. Băiatul surîse zeflemitor privind casele. holbîndu-şi ochii. cobora de pe mal şi se arunca în apă. iar şalele îi înţepeniseră. chiar la margine. „Vaporul alb nu s-a ivit încă — spuse el către ghiozdan. Pentru a nu-l fura apa. se găsea o căsuţă ce nu părea locuită. se aruncă gol în apă. Nu-mi pasă! N-are decît să-şi facă de cap! Taică-său şi maică-sa l-au părăsit. Aşa. cu bărbuţa sa rară. ţinîndu-se de ramura de răchită. acoperită cu ţiglă roşie. Ţinîndu-se de o crenguţă. Zgomotele de afară amuţesc sub apă. Acum privea îndelung.nisipos. cu petele de licheni ruginii pe margini. Îşi închipuia cum. eu n-o să mişc un deget. Şi negreşit cu ochii deschişi pentru că şi peştii înoată în apă cu ochii deschişi. Depresiunea Gelesai era despădurită. drumul se pierdea la întorsura defileului. şipcile strîmbe şi zgrunţuroase ale verandei. el tot ar fi intrat în apă. Aici. ce „lup" grozav! Ehei. chiar pe sub poartă. Alături de rîu şerpuia pe mal drumul şi. Zîmbind. Şi aşa de nenumărate ori. Le căra ţinîndu-le lipite de burtă şi. tancul" erau foarte impunătoare cu ştirbiturile şi crăpăturile lor.» Dincolo de pietroaie. de prăsilă. iar apa îl tîrăşte şi-l rostogoleşte pînă cînd atinge cu picioarele pietrele zăgazului. unul lîngă altul. în intrîndul din prundiş. să aibă copilul unde să se scalde fără teamă. se afla zăgazul bunicului. ce mai vrei? Îi îngădui toate nebuniile! Oh. sub fereastră. Ce să-i răspunzi? N-ai ce să-i zici. Tufişurile creşteau chiar în margine. Mai departe nu mai era nimic. Atunci Momun s-a gîndit să construiască în prundiş un zăgaz din piatră. să nu le ia curentul apei.. Zîmbi ştrengăreşte. Lacul strălucea liniştit şi pustiu.. şi grămezi înalte de paie şi bălegar. cum apa se închide deasupra lui plescăind. În prundiş. Bolovanii se transformară în pietricele. pînă la piscurile înzăpezite. scînteia rîul vijelios. Pe toate — „cămilaii. dar „tancul" e şi mai grozav!. Copiii din clasele mai mari învăţau la şcoala-internat de la sovhoz. ba chiar scoate şi limba. zgribulindu-se. Dar acolo. cu inscripţia scrisă pe o bucată de placaj: „Mektep" (Mektep = Şcoală). iar în urechi îţi dăinuie doar un susur. Băiatul se ducea în sătuc la felcer cînd îl durea în gît. cum îl frige şiroindu-i pe sub burtă. le zărise prin binoclu şi tot atunci le şi botezase. îţi taie răsuflarea. dar el zîmbeşte cu ifos. o dată cu rîul. dar toate erau ca şi mai-nainte. ca apa să curgă în voie printre ele. „şaua" „tancul" — întîiaşi dată. geamurile lipite cu chit în rama ferestrei. „lupul". îndreptîndu-şi privirea către poalele muntelui. urcînd sus. Chiar de o sută de ori ar . Aici ţineau vitele tinere. jiincolo de uşa-aceea? Cînd nu mai rămase nimic de privit la şcoală. Băiatul privi multă vreme într-aoolo. intrînd în apă. făcîndu-se mici ca nişte jucării. Mai întîi privi prin lentilele cele mari — casele fugiră departe-departe. cu socoteală. iar zăgazul bunicului de pe prundiş părea şi mai caraghios: numai bun să sa scalde vrăbiile într-însul.. lăsă binoclul deoparte. cu greu puteai zări cum se zbătea spuma talazurilor. băiatul îşi închipuia cum îşi scoate cămaşa. cîte ocări! Bunica îl mustra întruna pe bunicul: „O să se înece. pe fundul văii alungite. că-i bătrînă şi are dreptate. Bătrînul a cărat multe pietre. Piatra căzu la cîţiva paşi de el. păreau că se sprijină cu fruntea de lentilele bmoclul'ui. Jos de tot. se caţără pe mal şi fuge din nou spre tufa de răchită. Malul opus era abrupt şi păduros. semănând într-adevăr cu imaginea pe care ele i-o sugeraseră băiatului. învolburîndu-se pe la numeroasele-i praguri. să bea. dar ce să mai zici de prostu' ăl bătrin? La ce dracu te zbaţi atîta? Îi dai să mănînce. Vaporul alb nu apăruse încă. a lucrat o zi întreagă la zăgaz. De atunci. Acolo. acum uriaşe. Pietrele sale dragi. priveşte nesăţios tot ce se poate vedea sub apă. cîte un pin singuratic. pe spinare şi de-a lungul coapselor. dar ici-colo mai rămăsese. Puţin mai încolo se afla o ulicioară scurtă — întreg sătucul crescătorilor de vite. Oricît l-ar fi ameninţat bătrîna. în munţi. pînă în cele mai mici amănunte: cuvinte zgîriate pe tencuiala zidului. cu hornul strîmb. Atunci i se termină şi respiraţia.. Avea o dorinţă ciudată: voia să se prefacă în peştişor şi să înoate pe rîu în jos. ţîşneşte din apă. Băiatul se întoarse cu spatele spre lac. alegîndu-le pe cele mai mari. zăgazul ieşise o minunăţie. îşi roti capul şi întoarse binoclul. Nu ştia să citească. după tăiere. Cel mai departe se căţărau pinii. «Uf. De sus păreau atît de mici şi de şubrede! Mai departe de pichet. Se aşeză iar jos şi se apucă să cerceteze pichetul prin binoclu. Şi el. Seara căzuse lat. Aceasta era şcoala de patru ani. Apa rîurilor de munte e totdeauna rece. băiatul se scălda fără teamă. Hai să ne mai uităm o dată la şcoală. le aşeza una peste alta.

pe Issîk-Kul se ivea vaporul alb." Samovarul clocotea în curte. ca pe strună. O îmbrăţişă pe bunica. Cam aceleaşi lucruri ea şi altă dată: „Linişteşte-te. Gulgeamal. îşi căina amar soarta. pierdut cu desăvîrşire. iar umbrele se vor tîrî spre poalele munţilor. orice s-ar întîmpla. După ce alungă viţelul. ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. „Şi-a găsit distracţie! Vaporul dracului! Înghiţi-l-ar apele! Arză-l-ar focu! Scufunda-s-ar!. mai mult în fugă. răpindu-mi pe cei cinci copii ai mei. Boinica mai că nu-i vîrî în ochi rochia roasă de viţel. moşneagul meu iubit. de parcă era alături de ea. eu simt ca tine stearpă? Aş mai fi trăit eu acum la bătrîneţe cu taică-tu'. Băiatul fusese dat uitării. Băiatul ghicea cele ce-i spunea. potrivind încă o dată ocularele. Mătuşa Bekei ieşi să-l ia şi să-l ducă în casă. n-ar fi îngheţat cu turma de oi în timpul viscolului. Plutea lin şi drept. Şi iar începu tărăboiul. să poată . fără istov în albia rîului. băiatul vedea prin binoclu cum obrajii scofîlciţi ai mătuşii Bekei se făcură pămîntii ca de moartă şi cum. priveşte nazbîtiile lui nepotu-tău!" Mătuşa Bekei încercă s-o împace. bunica se dezlănţui şi mai tare.. băiatul şterse în grabă lentilele. în sfîrşit. Cu poala cămăşii. n-ar fi căzut în război ucis de glonţ la optsprezece ani. se arată vaporul alb. aş mai sta eu aici ou voi." Băiatul îşi roti privirea: de jur împrejur se înălţau munţii — stînci. De nu m-ar fi bătut Dumnezeu. Şi dintr-a ta. uriaşi şi nesfîrşiţi. spre groaza lui. „Na. În acea clipă se simţi foarte mic şi tare singur. Iar bunica se lăsă obosită pe butucul de tăiat lemne. cîţi băieţi şi cîte fete ai crescut? Tu ce eşti?" Şi se porni un tărăboi nemaipomenit! De obidă. dacă Taigara. Liniile vaporului deveniră şi mai limpezi. Prin binoclu se vedea cum de sub capac se strecurau şuviţe subţiri de abur. băiatul se piti pentru a nu fi văzut. Iar munţii străjuiau. s-o potolească. îl duse în casă. De pe vîrfuri. Pumnul ei uscăţiv şi negru se mişca dintr-o parte în alta prin faţa ocularelor binoclului. înainte. l-ar fi rugat să se apropie şi mai mult. Tocmai atunci ieşi bunica din casă. Fără s-o piardă din obiectiv. Cum a putut să uite de viţel tocmai astăzi. sufocată de mînie şi de alergătură. Viţelul fugi. Soarele se va lăsa acum tot mai jos. Băiatul oftă din greu. Către lac. binoclule. Iar el dorea negreşit să devină peştişor. ca la cinematograf cînd îţi arată pe tot ecranul chipul unui om. Văitîndu-se.fi putut să se scalde în zăgazul bunicului. n-are şi el prieteni. Vedea cum i se înroşise toată faţa plină de zbîrcituri adînci. Pe povîrnişurile de la soare-răsare se aşterneau. primele umbre. bătrîna se întoarse spre casă ocărînd. Căldura se mai domolise.. cotoroanţă bătrînă. de parcă i le-ar fi rostit la ureche. ca să vuiască necontenit. Sta lungit la umbră. Îşi cerceta rochia roasă de viţel. din gheţari. Deodată. soarele scobora spre asfinţit. — Uf. în marginea albastră-albastră a Issîk-Kul-ului. cu coşurile înşiruite unul după altul. mare cît un elefant. pietre şi păduri. băiatul îndreptă binoclul spre casa lui. Şi numai aici. dacă fiul meu. în sfîrşit.. Plîngînd în hohote.. Viţelul îşi mijea ochii de plăcere şi îi curgeau balele. bunica după el. pretutindeni munţi înalţi. Asta numai din vina mea şi a prostului de viţel. O ţinea în prim plan. Şi tu eşti vinovat. atît de mult îi plăcea să mestece cu gura plină rochia bunicii. Cercetînd malul rîului. E mic. cîinele stătea. încît băiatul. Numai el şi munţii. Văzînd ce se petrece. zice. Ieşea încet din valuri. nepăsător. vărsînd apa fiartă. se apropie de ea. scurte. dar băiatul auzea cuvintele întocmai şi limpede. Uf! Cum îl mai ocăra! Ştia pe dinafară: „Ehei. Băiatul nu-şi mai lua ochii de la vaporul cel alb. De ce să strigi. O vedea aşa de bine. Pînă ce. cu nerodul de Momun? Pentru ce păcate m-ai oropsit. cu fetiţa în braţe. nu ştie.. înghiţi-l-ar apele de vapor! Lua-l-ar dracu! Arză-l-ar focu! Scufunda-s-ar!". Dumnezeu şi lumea mare îşi primeau acum partea de blesteme. că răspundea: „Să nu mă-nveţi tu pe mine! Încearcă şi tu să faci copii şi-o să vezi ce trebuie să le ceri.. apucă mătura şi se năpusti spre viţel. Dacă ar fi fost după el. zări prin binoclu viţelul roşcat. „Cum o să ne mai întoarcem acum acasă? rosti el către ghiozdan. vrînd s-o înduplece să intre în casă. se vînzolea încoace şi-ncolo prin curte ca o nebună. Ca la cinematograf cînd dispare brusc sunetul. buzele bunicii se mişcau în binoclu. Îi vedea ochii galbeni îngustaţi de furie.) Şo pe el. Găinile şi curcile cu puii lor. Dumnezeule blestemat?" Băiatul luă binoclul de la ochi şi lăsă trist capul în piept. se va preface în peştişor. Ce păzeşte acolo pe munte? N-are timp să priponească viţelul?! După ce se tot uită? După fluştutaticu' de tat-su şi de mă-sa. Dar bunica se aprindea din ce în ce mai tare. care l-au făcut şi-apoi s-au dus încotro au văzut cu ochii? Ţie ţi-e uşor să vorbeşti.. fără să vrea. Băiatul îndreptă binoclul spre cel mai depărtat punct ce se putea zări şi îşi ţinu răsuflarea. gîfîind toată — el ştia negreşit în ce fel o să-i plătească — ea dădu drumul la un potop de vorbe adresate mamei sale vitrege: „Dar tu. muşcă-l! porunci el cu disperare cîinelui. ba chiar mai bine decît dacă ar fi fost alături. apa căpăta parcă.. prqstule! Băiatul se ridică dînd din mînă: La o parte! Pleacă de-acolo! Baltek! Baltek! (În obiectiv. în pădure? Ce. jos. „Pe mine. Acum puteai să vezi cum plutea pe valuri şi cum în urma pupei se aşternea o dungă înspumată. Iată-l! Şi totul fu uitat într-o clipă: acolo. Gulgeamal încercă să le potolească. bunica scoase un ţipăt ascuţit. întins lîngă casă. toporul rezemat lîngă butuc. eneke (Măicuţă). ce poţi să-i ceri? E singur aici. întinse mîna spre ele. mute şi cu repeziciune. ameninţînd cu pumnii către munte. puternic şi frumos. Iată-l! Lung. Mătuşa Bekei apucă samovarul clocotind şi. dezgolindu-i dinţii rari şi stricaţi. glas. ocărind întruna. Bătrîna nu mai contenea. De departe nu putea desluşi ce strigă bătrîna. Se aflau atît de aproape.. bătrîna îşi plesni palmele de uimire. să bagi frica în copil?" La care bunica." Chiar de la o asemenea distanţă. singurul meu fiu.. Mereu mă chemi să mă uit la vaporul alb. cînd bunicul i-a cumpărat ghiozdanul? Cînd îşi închipuia cum se va duce la şcoală. mestecînd liniştit rufele agăţate pe sfoară. femeie stearpă ce eşti. aşteaptă! Vii tu acasă! Ţi-arăt eu ţie! Şi n-o să mă mai uit în gura lui bunică-tu! De cîte ori i-am spus să arunce ocheanu-acela păcătos! Iar s-a suit pe munte. nici vorbă. cădeau fără zgomot părîiaşe scînteietoare. hai? Pe mine mă întrebi ce sînt? strigă bătrîna în urma fiicei vitrege. Dar Baltek nu se sinchisea. samovarul fumegînd şi alte felurite lucruri din curte deveniră necrezut de mari. La acest ceas din zi.

Cît despre băiat. Asemenea bunic nu găseşti nicăieri. Alb şi lung. nici de mama sa. prin (trecătoarea zgomotoasă. Şi băiatul a crezut toate astea pentru că dorea nespus de mult să fie aşa. Rîul repede îl va purta de-a lungul marelui povîrniş de argilă roşie. Desigur. îl acoperă cu şuba să nu-i fie frig şi să nu-l doară capul. va trece pe sub cablurile podului suspendat. Bărbatul ei cică ar fi şofer. E cel mai bun bunic. Şi ochii tot aşa cum erau. A stat o săptămînă întreagă.. şi mătuşa Bekei.. Bunicul Momun i-a spus să nu fie mîhnită. peste lac şi peste alţi munţi. deodată. ar sări numaidecît în rîu. bunicul. după ce se despărţiseră. eu sînt fiul tău. dacă bătrînul fusese poreclit Momun Descurcăreţul. încît n-ai unde să te învîrţi. tăticule. mă duc spre Issîk-Kul. îl duce în casă. ce frumoasă ar fi cînd va creşte mare! Dar de ce să fie frumoasă? Ori frumos? Mare lucru! Personal. are şi el altă familie şi copii — vreo doi-trei. a povestit la ceai mătuşii Bekei şi bunicii că şi-a văzut fata. Tot timpul stau încuiaţi." Ascultîndu-l pe bătrîn.. îi va striga: „Nu. oamenii nu se cunosc între ei. omul îşi găseşte norocul. Dumnezeu îl va călăuzi. Muncă grea şi asta. rămîi cu bine „şa". Bunicul ar înlemni de uimire şi n-ar şti ce să facă. iar cînd s-a întors. Şi bunica. Tot atunci a venit vorba şi despre taică-său. despre zăgazul bunicului. a băiatului. el n-are nevoie de ochi frumoşi. Pleacă la patru dimineaţa şi vine tîrziu. Gulgeamal zice că. „Vasăzică ei întîmpină tocmai vaporul meu. Despre munţii în mijlocul cărora trăieşte. şi Gulgeamal cu fetiţa în braţe — toate ar rămîne cu gura căscată. Bunicul Momun s-a dus odată în acel oraş să vîndă cartofi. peste munţi. din val în val pînă ce. eu sînt! îi va spune el vaporului. şi-a lăsat copilul la bunicul şi a plecat la oraş. Bunicul auzise că fostul lui ginere. Nu-şi amintea nici de tatăl. Săltînd pe valuri. la vaporul alb! Acolo se află tatăl meu. în loc să se supere. drept în viitoarea învolburată. Iar dacă Baltek va avea de gînd să se arunce spre el în apă. apoi scoate şaua de pe cal. cînd unchiul Orozkul vine beat. vaporule alb. Şi toate astea numai pentru că mătuşa Bekei nu face copii. Băiatul îi va povesti tatălui său toate cîte le ştie. peste valuri înspumate. dacă o să-i îngăduie bărbatul. Şi l-a rugat pe bătrîn să mai aştepte. pesemne." „Foarte bine. ata (ata = Tată). şi s-ar duce pe firul apei în jos. încet şi maiestuos. mă voi întoarce curînd". rămîi cu bine „tancule"!» Iar cînd va trece pe lîngă pichet.. Cică s-ar fi lăsat de băutură. tatăl băiatului. De cum a plecat. Nu-i văzuse niciodată. astfel încît să aibă corp. nu chiar aşa. Atunci o să ia copilul la ei. cu fumul coşurilor lui. încuie uşa. dacă şi fetiţa ei ar avea la fel. la revedere „lupule". coadă. În curte. marinarul". toată viaţa lui. Să nu creadă cumva tatăl său. cică ar fi tot marinar pe un vapor. marinarul: „Bună ziua. Iar bunicul. Cine putea şti de unde vine şi încotro se îndreaptă? Multă vreme băiatul îl privi plutind şi se gîndi îndelung cum se va preface în peştişor şi va înota pe râu spre vaporul cel-alb. Locuiesc lîngă debarcader. aluneca lin pe oglinda albastră a lacului. Şi toţi. cum o duce el la bunicul Momiun. ca la piaţă." Tatăl va arunca năvodul. unde a învăţat să înoate ca peştii.. Cică sînt pe listă pentru locuinţă nouă. aflat departe. Baltek va porni. vaporul alb" — gîndea băiatul. cu ochii deschişi. pe deasupra. să alerge pe mal. Lucra într-o fabrică mare ca ţesătoare. să n-aibă nici o grijă: „Cît voi trăi eu. Important e să trăiască în bună înţelegere cu bărbatul.vedea oamenii care călătoreau cu el. despre pietrele lui. povestea el. din zăgaz. „Care fiu? Tu eşti jumătate peşte. Hai să încercăm. n-am să dau băiatul nimănui. Pentru că nu-i de loc şmecher. numai capul să-i rămînă la fel: mare şi rotund pe gîtul subţire. acesta se şi răsteşte la el. asta înseamnă că este om rău. Nici unul nu venise vreodată să-l vadă. Fata. Are altă familie — două fetiţe. El visa să se prefacă în peştişor. va ţîşni din apă şi va flutura din aripioară către bunicul: „Rămîi cu bine. Apoi el se va preface numaidecît în băiatul de mai înainte. Locuieşte într-o casă mare. ci să poată vedea cum văd peştii. restul se va aranja. iar mama. Baltek. despre rezervaţie. ." Oamenii de pe vapor se vor mira şi vor alerga să vadă minunăţia. şi nu ştia că spre el plutea un băiat care se prefăcuse într-un peştişor-băiat. pîtnă va ajunge drept în Issîk-Kul. plutind pe albastrul lacului. peste praguri. printre munţi şi păduri. Şi pe urmă. «De 'ce e aşa. Cît despre unchiul Orozkul. în întîmpinare îi va ieşi vaporul alb. jumătate om!" „Ia-mă la tine pe vapor şi voi deveni fiul tău. iată-mă. la bătrîn! Uneori chiar şi faţă de oameni strigă la bunicul. desigur. a plîns tot timpul şi îşi cerea iertare. cum intră în casă. îi iartă totul unchiului Orozkul. Vaporul plutea îndepărtîndu-se încet. Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Cap de om şi trup de peşte! Iar el le va face semn din aripioară: „La revedere. ba chiar au vărsat şi cîteva lacrimi. Dar nu se ştie cînd o vor primi. Dar el ştia că tatăl său era marinar pe Issîk-Kul. Ba. mătuşa Bekei şi bunica au oftat întruna. „cămilă culcată". ca la închisoare. însă are o cămăruţă atît de mică. mergea pe drumul său. Din cînd în cînd va ţîşni la suprafaţă şi va privi într-o parte şi în alta: e plicticos să înoţi numai sub apă. Îşi va lua rămas bun de la bolovanii lui dragi: «La revedere. îl aşază în pat. pe care le-a dat la grădiniţă şi le vede doar o dată pe săptămînă. de atâta încîntare inima începuse să-i bată cu putere şi se gîndise de îndată că tatăl său — marinar pe Issîk-Kul — se află tocmai pe acest vapor alb. Prefacerea trebuia să aibă loc în zăgazul bunicului. iar de-oi închide ochii. duce oamenii cu autobuzul pe străzi. Hop şi gata — e peştişor! Apoi. iar nevasta cea nouă vine de fiecare dată pe chei cu copiii să-l întîmpine. Pe urmă. Însă nu-i de loc şmecher şi de aceea toţi rîd de el. Am venit la tine". dă fuga şi-l coboară de pe cal. Va pluti pe apele lui din val în val. i s-a pierdut urma în acel oraş. nu se poate! O să te-neci!" Apoi va înota mai departe. îl ţesală şi-l hrăneşte. Îi va povesti. Şi nu numai atît: munceşte în locul lui la pădure şi acasă. Eu sînt băiatul care te privea mereu prin binoclu. Băiatul are gene lungi ca ale viţelului. „Bun găsit. lui îi trebuie unii ca să vadă sub apă. în jos. adică pe mama lui. cu urechile clăpăuge şi cu nasul zgîriat. în loc să-l scuipe între ochii-i neruşinaţi.. vaporul alb va pluti mai departe. În ziua cînd îl zărise pentru întîia oară de pe Muntele Străjii. Doar nici cîinele nu mai văzuse vreodată aşa ceva. aripioare şi solzi cum au peştii. Dar vaporul n-avea de unde să ştie aceasta. pe lîngă tufişurile de tugai. un fiu ca oricare altul. îl va scoate din apă şi-l va ridica pe punte. şi tot aşa. Issîk-Kul-ul este o adevărată mare. Atunci el se va adresa tatălui său. şi tot timpul se coboară şi se ridică de la sine. despre rîu.

„De ce?" „Înainte de moarte. Bunicul oftează.. voi da mîna cu un proroc adevărat. vei trăi la mine ca rob. Dar cînd mă duc cu bunicul în luncă. deşi mi-e cam ruşine. dar bunicul mă ia acasă. oricît i-ai da să mănînce şi să bea. Poate e un cioban tînăr ori unul bătrîn. Se simte foarte bine. de-a războiul. Dis-de-dimineaţă. în pădure.. Iarna. şi urci pe munte. uneori e rea. bunicul mai zice că din şapte oameni unul poate fi proroc. Cînd pe lac sînt valuri şi vaporul tău e aruncat dintr-o parte în alta. tăticule.. toţi te-ascultă. Ea e străină. nişte oşti vrăjmaşe au pornit să cotropească acest pămînt. Au descălecat. Atunci ei şi-au întors faţa din bătaia vîntului. Eu am locuit totdeauna cu bunicul. zice. e pustiu. mi-ajunge pîn' la gît. şi la fiece pas te închini şi te rogi lui Dumnezeu. nu mă ruşinez. Desigur. Cine nu întinde mîna acela n-are respect faţă de oameni. Oftează şi dă din cap spre locul de unde vine cîntecul. Poate vreodată. cine ar mai lua-o de nevastă pe fiică-ta?" Bunica despre care vorbesc nu e cea care a fost. în luncă. poate. şi parcă eşti la cinematograf. încît s-ar părea că munţii n-au ce căuta. Eu fac la fel. dimineaţa pleacă în munţi. Şi-mi zice mie străin! Iarna. Mătuşa Bekei ar dori tare . vreau să-l aud cîntînd. alteori nici aşa. la noi. nu faci. aşa că vezi-ţi de treabă. iar vîntul îi împingea din spate. cînd ploaie şi grindină. şi-l rogi din tot sufletul. El are felul lui de a vorbi: întîi îi descoase pe cei sosiţi. Dar e plăcut să asculţi." „Dar e fata mea!" Iar bunica: „Da' ce-ai fi făcut dacă nu locuiai aici. pădurea de peste rîu trosneşte. Dumnezeule. nici să se oprească şi i-a alungat din ţinutul Issîk-Kul-ului pe toţi pînă la unul. Eu şi bunicul tăcem. Ce fel de oameni or fi ăştia? Eh. trec mai departe. se află un munte sfînt — Muntele lui Suleiman. zice el. Îmi place nespus de mult vara.. se milostiveşte şi-ţi dăruieşte un copil. Ziua nu se opresc. acolo unde pe cîmpii creşte bumbacul. cînd înnorat. numai pe calul sur Alabaş poţi răzbate: el îşi croieşte drum printre nămeţi cu pieptul." Bunicul rîde: „Aici e aici. Eu le strîng numai mîna. la noi. unchiul Orozkul şi mătuşa Bekei se duc la oraş la doctor. Dar bunica spune că mai bine s-ar duce la locurile sfinte. răsare luna. Şi cine îi dă bineţe strîngîndu-i mîna va fi fericit toată viaţa. de după munţi. nu ca vara cînd sosesc taberele ciobanilor. dac-ar fi mereu vară. La lumina lunii e şi mai plăcut să te joci. Cînd se instalează cît de cît. Ce cîntece cîntau. nu sînt străin aici. Dacă eşti comandant. nu-i lăsa să privească îndărăt. atacăm. Tiii. Toată iarna. asemenea cîntece n-auzi oricînd"." Nu ştiu de ce. Bunicul povesteşte că în vremurile de demult un han luase în robie un alt han. de la el să n-aştepţi nici un bine. că-mi vine să plîng. Zice că mai bine l-ar bate pe el. Prizonierul se gândeşte şi răspunde: „Nu doresc să trăiesc ca rob. apoi le povesteşte cum o ducem noi. tăticule. se aprind focurile. Iarna. ci undeva departe? Ai fi venit de fiecare dată călare să-i desparţi? Şi după asta. Te-apucă şi frica! Iarna. Bunicul zice că cel mai tînăr trebuie totdeauna să întindă primul mîna celui mai vîrstnic. mă duc cu bunicul să le dăm bineţe. Numai tîlharul ştie despre el că-i tîlhar". Vîntul le biciuia obrazul pînă la sînge. Bunica cea bună a murit cînd eram mic. faci. dacă nu vrei. dar mai înainte adu-mi din ţara mea pe primul păstor întîlnit în cale". de pe muntele nostru San-Taş s-a stîrnit un vînt grozav. Eu îi zic: „Dacă-i aşa. nostru San-Taş clatină lacul. "La noi. Uneori e bună. Dar ce poate el să facă? Vrea să alerge în ajutorul fiicei. Asta e altă bunică. Se zice că doctorul poate să ajute femeile. Stăm şi ascultăm. E drept.. să se descurce singuri. Tu. pentru toată vara. dar bunica îl opreşte: „Nu te băga. Bunicul mă opreşte: „Ascultă. În camioane transportă iurtele şi tot felul de lucruri. în luncă nu mai e nimeni. te sfîşie. la noi. ea a venit pe urmă la noi. Pe bunicul îl cunosc toţi. Pe urmă a venit bunica aceasta. să ştii că vîntul. demult-demult. Prorocul e un om foarte bun şi înţelept. Eh. Şi vînturile sînt foarte puternice: te suflă din picioare. casă lîngă casă. Hanul îi zice hanului captiv: „Dacă vrei. Uite aşa a fost. nici aşa. şi atît de mult ne prinde jocul. Copiii şi femeile vin cu camioanele. Oile se odihnesc în tihnă. Pe urmă. Mergem. zice. of! şopteşte bunicul. că nici prorocul însuşi nu ştie că e proroc. Deodată se aude cineva cîntînd. dacă i-aş cunoaşte! Pesemne că trăiesc în marile oraşe. Iar eu şi bunicul mergem să le dăm bineţe. atît de neted. Şi el îi cunoaşte pe toţi. Caii pasc de jur împrejur. Aici. „Bine aţi venit la stînile de vară ale bunilor şi străbunilor! Sănătoşi. dar nici pe jos nu puteau merge. Tu crezi. dar totdeauna dau bineţe oamenilor. să te joci mereu cu copiii în luncă! În timp ce noi ne jucăm. Plecăm acasă străbătînd lunca. Dar eu. şi te rogi lui Dumnezeu. însă ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. îţi voi îndeplini cea mai scumpă dorinţă. Nu prea înţeleg eu cum vine treaba asta. iar de nu. vuieşte şi geme în bătaia vîntului. îşi are leagănul. Au mînat oile şi caii mai departe în munţi. Bunicul mi-a povestit că. aşa fel că duşmanii nu se mai puteau ţine în şa. că nu-ţi mai vine să pleci. vremea e de neînţeles — cînd e senin. totuşi e plăcut cu ei. Am învăţat şi eu de la el. La fel de neînţeles e şi bunica.. „Ce oameni erau. Îi place tare mult să dea bineţe oamenilor. cade zăpadă multă. să le dea nişte doctorii ca să poată rămîne însărcinate. Apoi. Noi ne jucăm de-a războiul. Bunicul zice că astea-s cîntece vechi. Şi dacă tai o oaie neagră la poalele muntelui. într-atît se chinuie cînd aude ţipetele ei. Atunci. voinici cu toţii? Sănătoase vitele? Sănătoşi copiii?" Asta spune bunicul. comandantului îi place să fie comandant. Acestea se află undeva peste munţi. Noi trăim cu acest vînt. Cînd se înfurie. Dar eu nu ştiu ce să vorbesc cu copiii. ne-ascundem în bezna asta. El e un om simplu.. şi eu îl iubesc atît de mult. după care te voi ucide". tăticule. tufişurile. Mi-e milă de bunicul cînd unchiul Orozkul o bate pe mătuşa Bekei. nu sînt prea multe de făcut. Le dăm bineţe strîngînd mîna fiecăruia. tare pustiu. Ce-ţi pasă ţie? Nu e nevasta ta. Ea zice că străinul. dincolo de foc e şi mai întuneric ca înainte. deseori. de ce prorocul ăsta nu spune că-i proroc? Atunci i-am da cu toţii bineţe şi i-am întinde mîna. Acolo. el. cînd în lunca largă se opresc la popas de noapte oamenii cu hergheliile ori cu turmele. şi se fac nişte troiene! De vrei să mergi în pădure. În urmă vin alţi păstori din alte colhozuri. dar mi se face milă de bunicul meu." Bunicul spune că pentru un cîntec drag unii oameni îşi dau şi viaţa. pesemne că n-o ştii..tăticule? Ar fi mai bine astfel: dacă vrei. Dar noaptea fac popas în luncă. că de la focuri se face lumină în luncă că nicidecum! Numai lîngă foc e lumină. alături. Mai bine ucide-mă. într-un loc neted.

Eu ştiu că afară e o noapte neagră-neagră şi geroasă. „Hei. Cipalak. Vaporul s-a dus. Poate că şi tu o ştii. E departe. „Ha-ha. Tata. l-a înghiţit. Bunicul spune că toţi cei ce trăiesc în ţinutul Issîk-Kul-ului trebuie să ştie povestea asta. Două femei. îi tăiem pentru foc. Iar pînă la avion cît trebuie să mai mergi. Spuneau că asemenea păduri cum sînt la noi în San-Taş au rămas foarte puţine pe pămînt. că-i o poveste hazlie? Bunicul ştie şi alte poveşti. Îngheaţă în ger şi n-au unde să se adăpostească. hap! o dată cu frunza. şi alţi bani. cum se întîlneşte cu tatăl său şi tot ce-i istoriseşte. Atît. să strige după ajutor. Cu cît se apropia de casă. Seara. Trebuie. Ştie şi poveşti hazlii. loviţi-mă. veniţi încoace. Marinarii se pregătesc să coboare pe ţărm. noi rămînem la pichet singuri-singurei.. El ştie multe. Soarele se scufunda în apă. Sînt singuri şi golaşi. trebuie să meargă acasă. Dacă n-ar fi poveştile bunicului. iar lupul scapă cu fuga. Cipalak începu să ţipe. Nu. fuge şi tot el strigă: „Prindeţi-mă. iar cămila. şi nimeni să nu se atingă nici măcar de o rămurică. nevasta o să-l întrebe: „Cine este? De unde este? De ce l-ai adus?" Nu. rîde lupul. mai departe. Dar mai departe povestea nu se înfiripa. tăticule. loviţi-mă. De îndată ce lupul se furişează la oi. aş păşi peste rîu drept în pădure. La noi au venit şi nişte oameni învăţaţi. lupul cel sur. Au adunat ierburi. Suflă un vînt năprasnic. transformîndu-se într-un punct care abia se mai zărea. alergînd în zigzag pe coastă.. Curînd va dispărea din vedere. Dar lupul stă şi scînceşte: „Nu mă duc nicăieri. lupule. doar pielea şi osul au mai rămas de el. Povestea cu vaporul alb s-a terminat. bani mulţi. ciobanilor. mai bine să nu se ducă. băiatul vorbi ghiozdanului: „Nu-ţi fie teamă! Or să ne certe. fraţilor.» III VAPORUL ALB SE îndepărtase.mult să meargă la Muntele lui Suleiman. E un păcat să n-o ştii.. n-aveţi milă!" Ciobanii se tăvălesc de rîs.. şi fetiţa lor. Şi lupul tot din prostia lui l-a înghiţit pe Cipalak. altele înfricoşătoare. De aceea stăm noi la pichet: ca nimeni să nu pună piciorul acolo.. Din această pricină mi-e şi frică. dar nu izbutea s-o scoată la capăt cu sfîrşitul. ci doar la pedeapsa care-l aştepta. iar dinţii îi clănţăne: „Ce pedeapsă o mai fi şi asta pe mine? De ce oare îmi chem singur nenorocirea? M-am prostit la bătrâneţe. În astfel de nopţi. Acolo e numai pădure şi tot ce se află în pădure. Coborî repede de pe munte. Lupul dă de Cipalak: „Oare ce gînganie mi se încurcă printre picioare? Am s-o înghit într-o clipă". Dar cu lupul a fost şi mai şi. Lupul s-a ţicnit. Cipalak începe să strige din burta lupului: „Hei. Ori încotro ar apuca-o. să zicem că se vede malul. Coşurile nu se mai desluşeau prin binoclu.. Cipalak adormise sub o frunză. Pur şi . Aş umbla prin pădure şi aş bate uşurel fiece copac pe tulpină. mai întîi l-a înghiţit cămila. Bătrînii au fost nevoiţi să taie cămila ca să-l scape pe Cipalak al lor. Pe chei îl aşteaptă nevasta şi cei doi copii. Şi iarna e lungă. frunze şi crenguţe. Cînd pleacă ei la oraş. de asemenea. tare m-aş mai plictisi în timpul iernii. Ce dacă-i vînt? Ce dacă-i beznă? Ce dacă-i viscol? Eu nu mă tem de nimic. nimeni nu le spune o vorbă. iată. Şi copacilor le e frică noaptea în pădure.. mi-am pierdut minţile". zice.. şi toţi ceilalţi." Nu-i aşa. Uite aşa trăim noi iama. unele triste.. Şi eu. pretutindeni îşi rîd de el. şi munţii cei înalţi se tem şi se strîng grămadă. amîndouă cu pantaloni. şi tu. am venit să vă şterpelesc oile!" Lupul nu ştie ce să se mai facă. Pentru a nu-şi pierde cu totul firea. lupul o ia la goană. cum înoată pe rîu spre lac. Primăvara la noi e frumos. mai bine merg să mă tocmesc cîine la careva. Nu vă temeţi nici voi! Staţi pe loc şi nu vă strîngeţi grămadă!" Apoi aş porni printre nămeţi. Se muşcă de coaste. Cînd se încălzeşte bine. pe nume. uscaţi. Trebuia să dea seama pentru rochia roasă de viţel. de tot felul. munţilor! Sînt aici. Acolo poţi ajunge doar cu avionul peste munţi. Că noi toţi sîntem copiii Maicii Cerboaica cea Cornută. după ce termină treburile. a dispărut. Au stat o lună întreagă. Lupul a slăbit de foame. Ce să facă? Oare îl va lua cu el? Dacă îl va lua. Iar Cipalak îi şopteşte la ureche: „Aleargă la Taşmat că are oi grase! Aleargă la Baimat că are cîini surzi! Aleargă la Ermat că ciobanii lui dorm". Dar n-am făcut-o înadins. Pe urmă. Eu credeam că bunicul nostru iubeşte fiece copac doar aşa. Dar Cipalak zice: „Nu m-atinge. Acum trebuie să meargă acasă. Pretutindeni e alungat. nu trăieşte nimeni. Lui nu-i place de loc cînd unchiul Orozkul dă pinii pentru a fi tăiaţi şi făcuţi buşteni. Dar Cipalak nu se lasă. cum îi iese în cale vaporul cel alb. ciobanii vin iar la munte. Dar mie îmi place cel mai mult povestea despre Maica Cerboaica cea Cornută. La toate astea mă gîndesc cînd bunicul îmi spune poveşti. nu vă fie milă!" Ciobanii se năpustesc cu bîzdoacele asupra lupului. Noi şi vecinii noştri — nenea Seidahmat. Dacă aş fi un uriaş. că altfel te voi preface în cîine". Dar din acea zi n-a mai avut viaţă de lup. de lumina ferestrelor. Vaporul alb se depărta tot mai mult. Se poate spune că aproape nu mai există. pe care l-a înghiţit lupul cel lacom. De aceea fiecare copac din pădure trebuie păzit. Că aşa a fost cîndva. un bătrînel şi încă un flăcău tînăr. Totul ieşise frumos. dar mă şi bucur. Ciobanii aleargă şi se crucesc. Iar pe urmă plîngea cu lacrimi amare. unde s-a mai văzut ca un lup să devină cîine? Pentru obrăznicia ta am să te mănînc!" L-a înghiţit şi a uitat de el. nu dormiţi! Sînt eu. Atunci nu mai sîntem singuri în munţi. De aceea se spune: cămila nu ştie ce mănîncă. apoi aş ieşi din casă şi le-aş spune tare: „Nu vă temeţi. ciomăgiţi-mă. că vrea el. Era timpul ca băiatul să născocească sfîrşitul călătoriei pe vaporul tatălui său. Vaporul se îndreaptă spre chei. mai ales cea cu băieţelul cît un degeţel. Băiatul ridică ghiozdanul de jos şi puse binoclul sub braţ. Pesemne acei copaci care nu mai înverzesc primăvara sînt cei ce au îngheţat de frică. Nu se mai gîndea la nimic altceva. Apoi se vor duce acasă. nevasta lui. aş îmbrăca o şubă de uriaş. pretutindeni Cipalak îi pune beţe-n roate. se tăvăleşte pe pămînt. cît mai aproape de casa noastră. tăticule? Bunicul zice că totul este adevărat. Pentru că. Acest flăcău învăţa de la ei. bunicul îmi spune poveşti. Putea uşor să-şi imagineze cum se preface în peştişor. trecînd pe-acolo. Se tînguie. spre nenorocirea lui. Dar unchiul Orozkul nu prea vrea. Prin binoclu se vedea cît de puternic strălucea suprafaţa purpuriu-viorie a lacului. Doar dincolo de rîu. sufletul îi era din ce în ce mai năpădit de teamă. Dar asta nu-l ajută la nimic. Gulgeamal. ciobanilor.. să nu-i fie frică.

doar e bătrîn! Ce-o să se facă atunci nefericita lui fiică? Băiatul sorbi la repezeală nişte lapte acru dintr-o cană." Cu ce este el. Orozkul. se duce să-i potolească. De ce. suspinînd.. iar ea. nu-i lipseşte nimic. cinci. stăpînul tuturor pădurilor din Sam-Taş. înnebunit de durere: „Sînt eu oare vinovată că m-a lipsit Dumnezeu de rod?! Cîte muieri pe lume nasc ca oile. Din nou bătrînul fusese nevoit să-l roage. fără urmaşi? Mătuşa Bekei plînge şi ea şi umblă încolo şi-ncoaice. Da' de ce să-l ierte? Asemenea oameni nu trebuie iertaţi. Pasămite. Cealaltă se chinuie aici cu Orozkul. Bunicul îi ia calul. tăcînd şi gîndindu-se la ale sale. pe nevastă-sa.. fiară! Hai. cu părul despletit. oftînd. de parcă oamenii plecaseră cu toţii. sprijinite pe genunchi. mîncă o bucată de lipie şi se aşeză tăcut lîngă fereastră. e brigadier-şef la rezervaţie! Ori poate o fi vreun vagabond oarecare? Pînă şi ţiganul are o droaie de ţigănuşi. mai rău ca alţii? Ce-i lipseşte? N-are un servici bun? Slavă Domnului. Orozkul îşi bea ceaiul. Orozkul vine acasă beat-turtă şi este întâmpinat ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. dar şi acela i-a murit în război. peste tot. că a avut un fiu. Ce va fi mai tîrziu? S-ar putea să vină ceasul ăl rău şi să moară. şi toţi îl întîmpină cu respect. Aşa e bunica: cînd Orozkul îşi bate nevasta.. să se agaţe de pumnii uriaşi ai lui Orozkul şi să privească toată această ocară . lîngă care trăise toată viaţa. pentru că el nu putea să se prefacă în peşte. Şi nimeni nu se gîndeşte că unul ca Orozkul de mult trebuia să fie aruncat în rîu. Băiatul nu ştia — va afla mai tîrziu — că asemenea ghiozdane vor avea aproape toţi copiii din clasă. Sînt mulţi ani de cînd trăieşte cu Orozkul. chiar şi cel mai prăpădit. nagoică). dă! Loveşte-mă!". În seara aceea ar fi dorit tare mult să mai asculte încă o dată povestea. numai cu ghiozdanul. Cîţi pofteşte! Sau pe el nu-l cunoaşte nimeni? Nu se bucură de respect? Ba nu. făcîndu-i vînt. Şi să asculte cum faţă de el. De fiecare dată. Pregătindu-se de culcare.. Şi pricina tuturor acestor lucruri va fi povestea lui preferată despre Maica Cerboaica cea Cornută. ea nu se amestecă şi nici pe bunicul nu-l lasă. cu glas sălbatic. Scoate o jumătate de vodcă pe oare o avea pitită undeva. mătuşă Bekei! De cîte ori n-a bătut-o bărbatul. El o loveşte cu pumnul. N-are ce căuta aici. Dar. dar ce poţi face?. Se dusese s-o împace pe mătuşa Bekei cu bărbatu-său. îl puse la căpătîi. fata lui. încalecă pe cal şi e iarăşi şef. primul lui ghiozdan de şcolar. Nimeni nu-l leagă pe Orozkul. moartă. Bunica nu era acasă.. respirînd parcă anevoie. Îi venea chiar să rîdă cînd. măgăriţă stearpă de trei ori blestemată. să pună rînduială în casă şi să strîngă vasele sparte. Doamne? De ce mi-ai dat o astfel de viaţă? Mai bine omoară-mă. închizînd obosit ochii. fata lui e împroşcată cu cele mai urîte cuvinte. Era foarte palid. Bătrînul Momun şedea abătut într-un colţ. Iar dacă pe tine o să te-azvîrle pe podea. Nu aprinse lampa pentru a nu-l tulbura pe bunicul — las' să şadă şi să cugete. Bunicul i-a dat calului ovăz şi l-a înşeuat. Ei făceau tocmai pe dos. lăsînd-o aproape moartă. Şi în aceste clipe Momun se gîndea că e bătrîn. el nu ştia că în mica lui viaţă îl aşteaptă evenimente noi. ţipînd ca din gură de şarpe. Orozkul e cuprins parcă de turbare şi îşi varsă furia tot pe ea. să-l înduplece. Ei. îi aduce încă o jumătate. Atunci de ce ăi de o vîrstă cu el îşi căpătuiesc copiii. O să-mi dea cîteva după ceafă. În sfîrşit. Şi cu toate că el. Se întunecase de-a binelea. era noapte.. mătăhălos şi murdar. Momun îşi privi nepotul fără să rostească un cuvînt şi închise iarăşi obosit ochii. Din rău în mai rău: brusc... Iar el începe s-o facă pe grozavul. Întîi s-ascundem binoclul în şopron. Băiatul se simţea mai bine. Are şi cal falnic. Din nou bunicul Momun fusese nevoit să-l potolească pe căpiatu' de giner-su. în asemenea zile. şi? O să rabd. că va veni o zi cînd va rămîne singur pe lume. ba chiar zece. Şi bătrînului Momun îi plăcea nespus şi o spunea în aşa fel. e lîngă ea şi îndură orice pentru ea. Nu pricepea cum de mătuşa Bekei îşi răsfăţa bărbatul cu vodcă.simplu n-am ştiut că viţelul a scăpat. Şedea copleşit într-un colţ fără a se arăta la vedere. Cînd se trezeşte dimineaţa.. tîrîndu-l spre rîu. Închipuirea înverşunată a copilului zugrăvea aievea imaginea osîndei celei drepte. îl aruncau drept în viltoare. Ne descurcăm şi fără el. Toţi oamenii. E sătulă de viaţa asta alături de el.. lui Orozkul cel uriaş. Şi bunicul Momun îl iartă totdeauna. Dacă i-ar fi trăit băiatul. bătrînul parcă stătea să moară.. cei mari nu se purtau aşa cum băiatul credea că e drept. au la copii cît le pofteşte inima. spre marea lui mîhnire.. de parcă vedea totul aievea. unchiul Orozkul iar îşi bătuse nevasta. fata lui nu se bucură de fericirea de a fi mamă. Dar după bătaie. Cea mică i-a lăsat nepotul şi a plecat la oraş. vedea cum Orozkul se zbate în rîu. Of. un ghiozdan cum altul nu-i. iar pe mine m-a blestemat cerul. Iar ea îi iartă totul. el se gîndea la un loc unde să pună ghiozdanul. Mîinile. Toţi parcă numai pe el îl aşteptaseră. poate că soarta lor ar fi fost alta. nimeni nu şi-l mai aminteşte. tatăl ei bun.. Băiatului îi părea tare rău de bătrîn. ghiozdanul lui va rămîne un ghiozdan neobişnuit. Însă în casă domnea o tăcere care nu prevestea nimic bun. N-o să te spargi că tu eşti ghiozdan. La început e trist şi plînge. căruia nici nu se cuvine să-i întinzi mîna. nevastă-sa — toată numai vînătăi — a şi pregătit samovarul. Bea şi ea să-şi înece amarul. . în visurile lui. E un netrebnic şi un ticălos. Nimeni nu mai ştie de el. Şi bunicul îl iartă. Astfel se sfîrşise ziua cînd băiatului i se cumpărase ghiozdanul. Îi era frică să treacă pragul. le fac nunţi? Pe cînd el? Cine este el fără copii. Nimănui. să nu te sperii. iar ea îi iartă totul. n-o să fie bine de el. Dar dacă binoclul o să-ncapă pe mîna bunicii." Băiatul făcu întocmai. Iar el cerea iertare mătuşii Bekei şi bunicului Momun. unde acum se chinuie cu o familie mare într-o singură cămăruţă. Şi-atît e bine.. Se aruncau cu toţii asupra. şi kamcea (Cravaşa. pe urmă mergem acasă.. vrînd să facă toate voile bărbatului. Dar cea mai mare durere era că fetele lui n-au avut noroc în viaţă. „Cum aşa? zice. I-a întrecut pe toţi. Apoi. îi tremurau. bătută. S-o audă pe fiică-sa cum îşi căinează soarta. Afară. să-i împace.. Cum i se zice căţea stearpă. linişte şi pustiu. iar alături pluteşte pălăria lui de velur. şi alte asemenea vorbe. Băiatul se gîndea şi el la ale sale. nici unei fiinţe nu spunea ceea ce gîndea. Momun tînjea şi după nevasta lui. De asemenea. Însă acest lucru nu-l va mîhni de loc. pe urmă. nevasta dă fuga să pună samovarul. bătrînul. mătuşă Bekei. Dar nu găsea. În curte.

Timp de două zile. Nu-i volnicie mai largă ca tine. cînd soarele pornise pe drumul său obişnuit. să încline spre pămînt steagul alb de doliu. Neamul kirghizilor era înconjurat de numeroşi duşmani. În zilele înmormîntării. noaptea pînă-n zori. scutul şi lancea batîrului. dar i-a bătut şi lui ceasul din urmă. A treia zi se pregăteau să încredinţeze pămîntului rămăşiţele batîrului. Aşa. Enesai. Acum o să-ţi spun eu povestea cu Maica Cerboaica cea Cornută. El curgea undeva departe de aici. ucideau... Nu-i durere mai adîncă decît tine. Mintea oamenilor se tulburase. erou legendar) în multe expediţii s-a războit. lîngă mormînitul deschis. Enesai. păsările să zboare în stoluri spre cer.. iar sai albie. Cu cît trecea timpul. zburînd din creangă-n creangă: „Nenorocire! Va fi mare nenorocire!" Tocmai aşa s-a şi întîmplat: năprasnica zi a venit. întocmai ca bunicul. Enesai. toboşarii — să lovească dubulbas-ele (tobele).. Calul său era acoperit cu cergă funerară. Uite aşa era rîul Enesai. Cînta şi plîngea. le răpeau vitele. jefuiau. Bocitoarele îşi despletiseră părul pentru a-l proslăvi în lacrimi pe batîrul . Tu fii atent şi ascultă! Mie îmi place să povestesc şi să văd totul ca la cinematograf. că nu mai avea cine să însămînţeze ogoarele. rîu. ca fiecare familie să-şi poată lua din prag rămas bun de la batîr cînd îi vor purta trupul spre groapă. să pună mîna pe turme şi bogăţii. Pe vremea aceea. la o răzbunare răspundeai cu o răzbunare şi mai cumplită. în Siberia. scoţînd răgete sălbatice. iurtele întregului neam fuseseră înşiruite de-a lungul malului. Enesai. şi spunea. rîul acela se cheamă Enisei. pînă la colina mortuară. Enesai? Volnicie mai largă ca tine. veniţi să te petrecem pe ultimul drum! Dormi în pace!" Pe mormîntul batîrului se aşeza o lespede de piatră. cu glas de om. alături de toţi ceilalţi. În ziua aceea. În dimineaţa acelei zile. armura. Aşa-i spunea şi-n cîntec: E vreun rîu mai mare ca tine. toate pregătirile erau terminate. „O să-l rugăm să ne-o spună altă dată — şopti băiatul ghiozdanului. să meargă la vînătoare. O să ţi-o spun aşa de încet. Enesai? E pămînt mai scump ca tine. dar pe-atunci se numea Enesai. sufletul răposatului să-şi ia rămas bun de la apa maternă a Enesaiului — căci ene înseamnă mamă. Enesai? Nu-i rîu mai mare ca tine. batîrul trebuia să fie ridicat deasupra capetelor. pe malul unui rîu mare şi rece trăia neamul kirghizilor. Din numeroase lupte a scăpat teafăr. vor plînge şi vor înclina steagul alb al durerii. În taiga apăruse o pasăre ciudată. Ştia că bunicului nu-i arde acum de poveşti. Era mai lesne să trăiască din jaf: veneau. Enesai. Enesai? Durere mai adîncă decît tine. Pentru ca sufletul lui să cînte pentru ultima oară cîntecul despre Enesai: E vreun rîu mai mare ca tine. Om pe om nu se cruţa. să măcelărească o altă seminţie pînă la ultimul om. Trîmbiţaşii erau gata să sune din kernee-le (trîmbiţele) de luptă. unde iarăşi vor jeli. pentru ca de sus. Astăzi. trupul căpeteniei trebuia să fie dus pe malul abrupt al Enesaiului.. Enesai.. cu atît curgea mai mult sînge. (Batîr = Viteaz. Om pe om se nimicea. Nu-i volnicie mai largă ca tine. Fuseseră scoase tuiurile făcute din coadă de cal. Nu-i durere mai adîncă decît tine. Nu mai avea cine să-i împace pe duşmani. Cînd unii. Enesai. că n-o să ne-audă nimeni. ori chiar kirghizii se năpusteau asupra altora. Enesai? Volnicie mai largă ca tine. Se ajunsese pînă acolo. cuvînt cu cuvînt. spre iurta următoare. Bunicul spune că e adevărat. fiarele să fugă prin desişuri.Însă băiatul nu îndrăznea să-l tulbure. Aşa a fost. cînd pe pămînt erau mai multe păduri decît iarbă şi prin ţinuturile noastre era mai multă apă decît uscat. După un obicei străvechi.. să bocească şi să plîngă. În vremurile străvechi. iarba să se aplece la pămînt. de la înălţime. jalnic. ecoul să vuiască prin munţi şi munţii să se cutremure. cînd alţii dădeau năvală. Pentru un omor trebuia să se verse şi mai mult sînge. Ani mulţi a comandat batîr Kulce. să rămînă strănepoţilor întru pomenire. Enesai? Nu-i rîu mai mare ca tine. în multe bătălii s-a luptat. pe Enesai trăiau felurite popoare. Nu-i pămînt mai scump ca tine. Enesai? E pămînt mai scump ca tine. Enesai? Durere mai adîncă decît tine. încît taigaua să se clatine. O duceau greu fiindcă trăiau într-o necontenită vrajbă. arătîndu-i-se cele patru zări ale lumii: „Iată rîul tău! Iată cerul tău! Iată pămîntul tău! Iată-ne pe noi. apoi să pornească mai departe. Nu-i pămînt mai scump ca tine. rotindu-se în ţipete jeluitoare. Pînă acolo e cale de trei ani şi trei luni de mers călare. Nimiceau tot ce le ieşea în cale — că aşa erau vremurile. să crească vitele. întreg norodul său a petrecut în mare jale.. cei născuţi din aceeaşi rădăcină cu tine. Rîul acela se numea Enesai." IV ASTA S-A ÎNTÎMPLAT demult. Pe colina mortuară. neamul kirghizilor de pe Enesai conducea pe ultimul său drum pe bătrîna lor căpetenie. om voinic. Înţelept şi bun era socotit cel care ştia să surprindă vrăjmaşul nepregătit. şi aşa pînă la sfîrşitul drumului. le incendiau sălaşurile şi ucideau oamenii. Enesai.

fără ştirea părinţilor. care în zori înconjurase pe furiş tabăra cuprinsă de jale a kirghizilor. în faţa lor pe întinsa luncă înverzită. Ghiciră după graiul lor cine sînt oaspeţii.. în zilele de înmormîntare a căpeteniilor nu se obişnuia să se meargă cu război asupra vecinilor. Pe drum au cules fructe de pădure şi rădăcini. Omul se naşte şi creşte greu. Mult s-au mai minunat stăpînii la vederea noilor veniţi. dar n-au mai găsit în viaţă nici pe taţii. Oricît s-ar fi vrăjmăşii între ele neamurile de pe Enesai. Bărbaţi voinici se roteau ca vulturii trîntindu-se apoi unul pe altul la pămînt spre desfătarea oamenilor. La marginea pădurii stăteau în pripon nouă iepe. a pâine şi a ceapă sălbatică. în jurul lor forfotea mulţime de norod. Erau vrăjmaşii. dis-de-dimineaţă. cale de mai multe verste. nici pe fraţii şi surorile lor. Au mers ei cît au mers şi a treia zi au ajuns pe culmea unui deal. plîngînd şi strigînd. lighioanele pădurii i-au ocolit. Copiii n-au mai putut rezista şi au coborît dealul. Babă Şchioapă. Numai nişte copii puteau fi în stare de aşa ceva. devastat şi pustiit. Hanul a fost cuprins de o furie cumplită aflînd pricina pentru care veniseră să i se înfăţişeze: „Cum aţi îndrăznit să mă tulburaţi? Oare n-am nimicit noi neamul kirghizilor pînă la unul? Nu v-am făcut stăpînii Enesaiului pentru totdeauna? De ce v-aţi adunat aici. că nimeni n-a apucat să încalece. unde sta o strajă cu topoare de argint. Djighiţii se lăsaseră într-un genunchi ca să ridice pe umerii lor puternici trupul sortit putrezirii. să nu aibă cine ţine minte această crimă nelegiuită. şi fă în aşa fel ca să se sfîrşească odată cu neamul kirghizilor. nu le-ar mai ajunge cerul. care îşi sărbătoreau izbînda. nimeni n-a izbutit să pună mîna pe armă. scăpînd de săbii şi lănci. nouă tauri şi de nouă ori nouă oi pentru a fi jertfiţi la praznicul de pomenire. S-au luat cu joaca şi n-au prins de veste cum au ajuns în desişul codrului. Ucideau fără alegere tot ce le cădea sub mînă. Neascultători şi ştrengari. nechezatul şi tropăitul stîrnit de iureşul nebun! Multă vreme. Au mers multă vreme prin pădure. Dar cine să audă glasul lor slab în vuietul. În loc să se ascundă de ucigaşi. A începuit un mălcel de neînchipuit. Numai să nu rămînă singuri. A fost şi nu mai e. înalt şi abrupt.. Mulţi s-au aruncat în fluviu. Şi tocmai atunci s-a întîmplat neprevăzutul. Aşa plănuiseră vrăjmaşii — dintr-o lovitură să sfîrşească cu neamul semeţ al kirghizilor. o femeie miloasă a izbutit să le strecoare cîte o bucată de carne de cal fiartă. se rugau să-i aştepte şi să-i ia cu ei." Baba Şchioapa s-a supus în tăcere. dar nicăieri n-au aflat vreun suflet. Acum însă o hoardă de duşmani. Fugeau după vrăjmaşii cei cruzi. să nu aibă cine să se răzbune şi timpul să acopere cu praf şi pulbere urmele trecutului. Oare trebuie să-ţi mai spun eu. ei fugiseră în pădurea din apropiere să jupoaie coajă de tei pentru. Îndată se porniră să strige şi să zbiere care mai de care. focuri fără număr fumegau. Enesai? Dacă stelele s-ar face oameni. Auzind larma şi ţipetele bătăliei. alergau după ei să-i ajungă. Nu degeaba se spune că orfanul are şapte vieţi! Noaptea a trecut cu bine. Copiii. Cînd s-au trezit era dimineaţă. mare fluviu Enesai! Dacă în valurile tale ar fi aruncat un munte. hanul şedea împreună cu războinicii săi de frunte pe o koşma (koşma = Pătură groasă de pîslă) albă ca zăpada. De-a lungul malului cu povîrnişuri înalte şi abrupte. În decurs de un ceas. a apărut priveliştea unui măreţ ospăţ. apoi au ieşit pe malul Enesaiului. i-a luat pe băiat şi pe fetiţă de mînă şi s-a îndepărtat cu ei. făpturi fricoase? Uitaţi-vă de cine v-aţi speriat! Să vină Baba Şchioapa cea ciupită de vărsat! Şi cînd aceasta ieşi din mulţime. Primeşte. Strălucea soarele şi cîntau păsărelele. şi numele lor să fie uitat pe vecie! Du-te. au ieşit din ascunzişuri toţi odată. Au rămas copiii fără seminţie. să fugă cît mai departe de locul blestemat. nu le-ar mai ajunge rîurile şi mările. au rămas orfani. a rostit: — O. se temeau să se mişte. Plîngînd. dar copiii nu se puteau dezlipi de mîncare. înaltă. şi fă cum îţi poruncesc. în dreptul unui povîrniş.Kulce. Apoi au căzut la pămînt. Dacă s-ar arunca un pin secular. văzînd praful stîrnit de copite. Mulţi zăceau căsăpiţi. cu sufletele . Să-i ucidă pe toţi pînă la unul. Singuri pe lume. I-au dus la o iurtă roşie. strîngîndu-se grămadă lîngă iurta hanului. fără neam. în apele tale două boabe de nisip. Baba Şchioapa s-a oprit şi i-a aşezat pe copilaşi unul lîngă celălalt pe marginea rîpei. Se temeau să privească în jur. Fetele se dădeau în leagăne şi cîntau cântece. Iurte fără număr fuseseră înălţate. Duşmanii triumfau: „De-acum înainte aceste pămînturi sînt ale noastre! Pădurile simt ale noastre! Turmele sînt ale noastre!" Vrăjmaşii au plecat cu pradă bogată şi n-au băgat de seamă cînd s-au întors din pădure doi copii — un băiat şi o fată. au alergat de la o jarişte la alta. doi pui de om. îi spuse: Ia-i şi du-i în taiga. Oare ce să însemne asta? Şi-au întrerupt jocurile şi ospăţul. de tineri. dar n-au izbutit să-i ajungă. au pornit-o înapoi. ardeau iurtele kirghize cuprinse de vîlvătăi. dar au pierit în valurile Enesaiului. S-au ghemuit unul într-altul şi pe nesimţite i-a cuprins somnul. muntele ar dispărea în adîncul tău ca o piatră. Copiii s-au sculat şi au pornit-o agale pe urmele furilor. scăldaţi în bălţi de sînge. nici urmă să nu mai rămînă. Dacă peştii s-ar face oameni. În toată tabăra se răspîndise vestea îngrijorătoare că nu se ştie de unde se iviseră doi copii din neamul kirghizilor. Bea kumîs îndulcit cu miere şi asculta cîntece de pramărire. băiatul şi fetiţa au alergat deznădăjduiţi. Fiarele nu s-au atins de ei. De-acolo s-au uitat în jos şi. s-au strîns grămadă în jurul lor: — Cine sînteţi voi? De unde veniţi? — Sîntem flămânzi — au răspuns băieţelul şi fetiţa. Ceilalţi îi trăgeau să-i ducă la han. însă doreau mult să se afle lîngă focuri unde mirosea atît de îmbietor a carne friptă. Enesai? Ia-i şi du-i! Să părăsească lumea asta păcătoasă. nimeni n-a scăpat cu viaţă. În ceasul acela. dar. Băiatul şi fetiţa stăteau pe deal şi nu cutezau să se apropie.. Luîndu-se de mină. Mai trebuie să-ţi spun eu. Nu ştiau ce să facă: să ucidă degrabă pe copii — sămînţa duşmanului scăpată de la pieire — sau să-i ducă la han? În timp ce ei chibzuiau. Pe pămînt nu mai e loc şi pentru ei. nici pe mamele. dar să-l ucizi este cel mai uşor lucru. Înainte de a-i îmbrânci în apă. Erau înspăimîntaţi. băiatul şi fetiţa fugeau în urma lotrilor. Daţi-ne să mîncăm. valurile tale l-ar duce ca pe o aşchie.. Nimeni n-a izbutit să fugă. Toţi erau pregătiţi şi aşteptau aducerea batîrului. au pornit-o într-acolo. Trupurile celor doborâţi au fost aruncate de sus în Enesai. Aici. Iar în depărtare se învolburau nori de praf: duşmanii mînau spre proprietăţile lor hergheliile şi turmele luate în sîngeroasa înfruntare. coşuleţe.

n-or să-mi ucidă puii — a răspuns mama cerbilor. căci de pe malul înalt ţi-era groază să priveşti în jos. trăgînd din mers cu săgeţi şi strigînd: „Cerboaica a furat copiii! Prindeţi-o. Maica Cerboaica i-a mulţumit Babei Şchioapa.. iar la celălalt e încă noapte. unde eşti? Auzi cum urlă Issîk-Kul-ul! Fiica ta e gata să nască! Vino. Nenumăraţi sînt munţii din jurul Issîk-Kul-ului. Ei simt. ultimii supravieţuitori din neamul kirghizilor. Crezi că-şi vor omorî fraţii şi surorile? — Vai.. Băiatul a crescut bărbat voinic. Bărbatul s-a speriat. — Şi care ţi-e voia. iar voi copiii mei.. — Îmbrăţişaţi-vă. se întindea o apă mare. Vor creşte mari şi-ţi vor ucide puii. dacă nu i-ar fi încălzit cu trupul ei în timpul nopţii. munţi înalţi şi rîuri năvalnice. în revărsatul zorilor. Issîk-Kul-ul s-a pornit deodată să se zbuciume şi să vuiască. după care şi-a suflecat mînecile pentru a-i fi mai uşor să-i îmbrîncească de pe mal. Ea fugea mai iute ca săgeata. Era albă cum e laptele de vită în primele zile după fătare. Aici veţi trăi. vezi bine. mie. Maica Cerboaica cea Cornută a ajuns cu copiii săi la Issîk-Kul. între munţi păduroşi şi înzăpeziţi. Deşi nu cu voia mea săvârşesc această faptă. apoi încă o vară şi o iarnă.. şi lîngă ea a răsunat un glas: — Aşteaptă o clipă. Băiatul şi fetiţa plîngeau în hohote. Cruţă-i pe aceşti copilaşi. încă o primăvară şi încă o vară şi o toamnă au mers ei străbătînd codri deşi. Vînturile le aduceau din depărtări şi le mînau mereu mai departe. băiatul şi fetiţa. Le şoptea numai: „Ţineţi-vă bine. dar pentru binele vostru. nu vorbi. Maica Cerboaica cea Cornută n-a părăsit Issîk-Kul-ul. Du-i în ţinutul tău îndepărtat. — Cine eşti tu? De ce vorbeşti cu glas de om? a întrebat-o Baba Şchioapa. clătinînd din cap. Avea ochii nemaipomenit de mari. era cale lungă. în vecii vecilor. ci trăia în pădurile dimprejur. Maică Cerboaică! Tu nu-i cunoşti pe oameni — a zis Baba Şchioapa. rogu-te. tu singură eşti vinovată. Am vorbit cu glas de om căci altfel nu m-ai fi înţeles şi nu m-ai fi ascultat. femeie mare şi înţeleaptă. pentru cea din urmă oară! Luaţi-vă rămas bun! le-a spus Baba Şchioapa. femeie mare şi înţeleaptă. stepe bătute de arşiţă. iar între munţii acoperiţi cu păduri verzi. Iar coarnele — o mîndreţe. Lor nu le ardea de cuvintele bătrînei. Stăteau sus pe munte şi se minunau.. sîntem hăituiţi!" În sfîrşit. copii de om. Să trăiţi ea oamenii! Eu voi fi alături de voi şi de copiii copiilor voştri. o primăvară şi o vară. Dă-mi-i. unde se rostogolesc valurile învolburate. — Cînd vor creşte mari.. să nu cunoască suferinţa omenească şi să nu pricinuiască rău altora. . Am să le fiu o mamă bună. De jur împrejur — piscurile înzăpezite ale munţilor. Odată. iar privirea lor era tristă şi mustrătoare. Vremea a trecut repede. Laptele meu plînge după copii. Unde începe şi unde se sfîrşeşte Issîk-Kul-ul. le-au scăzut puterile.. Drumul era lung — de la un capăt al lumii la celălalt. cu mare bucurie să vorbească şi să cînte în graiul lor. Primeşte-i. nisipuri mişcătoare. mare Enesai. — Dar te-ai gîndit bine.curate. şi cîţi alţi munţi acoperiţi de nea se înalţă dincolo de aceşti munţi nici cu gîndul nu poţi gîndi! — Iată noua voastră patrie! le-a spus Maica Cerboaica cea Cornută. Ţi i-aş da pe aceşti orfani ca să te încredinţezi că-ţi grăiesc adevărul. copiii mei. Puneţi mîna pe ea!" Maica Cerboaica cea Cornută i-a scăpat şi de aceşti salvatori nechemaţi. Numai cît a rostit aceste cuvinte. cît vedeai cu ochii. Veţi ara pămîntul. Maică Cenboaică? — Lasă copiii. dar Maica Cerboaica cea Cornută lua copiii în spinare şi-i scăpa de fiarele cele crude. ori copiii tăi de om îţi vor plăti cu neagră nerecunoştinţa. dar pînă la noua patrie. De ce să înduri atîta durere? — O să-i duc într-un ţinut îndepărtat unde n-o să-i găsească nimeni. Dar de vor pieri din pricina drumului prea lung ori ţi-i vor ucide tîlharii. Ei n-au milă unul de altul. I-au fugărit vînătorii călări. copii! Aşa v-a fost scris. Maică Cerboaica. Valuri albe alergau pe întinderea albastră. — Ce să faci tu cu ei? — Oamenii mi-au ucis pe cei doi gemeni ai mei. primeşte-i... lasă-i slobozi. şi-au aflat o nouă patrie lîngă binecuvântatul şi veşnicul Issîk-Kul. — Vrei tu să-i hrăneşti? — Precum zici. Apoi a glăsuit iarăşi: Iertaţi-mă. nu prăpădi aceşti copii nevinovaţi! Baba Şchioapa s-a întors să se uite şi mare i-a fost mirarea: în faţa ei stătea o cerboaică. Ia-i şi fugi cu ei cît mai repede. femeie mare şi înţeleaptă. Tare mult s-au mai bucurat băiatul şi fetiţa şi au pornit-o sprinteni după Maica Cerboaica cea Cornută. O mie de ani să trăiţi în pace şi neamul vostru să dureze şi să se înmulţească! Urmaşii voştri să nu dea uitării graiul ce l-aţi adus aici. darmite de fiarele pădurii. cumpănind cîteva clipe. Maică Cerboiacă? a spus rîzînd Baba Şchioapa. Au mers mult. şi numai pe burtă avea blana murgă. ca puiul de cămilă. O să vă duc într-un ţinut îndepărtat. Astfel. I-au fugărit haite de lupi. Ugerul mi-e prea plin. cu cuget de copil. nu ştie nimeni! La un capăt al lui răsare soarele. femeie mare şi înţeleaptă. Eu le voi fi mamă şi ei vor fi copiii mei. A alergat sus pe o stîncă şi a început să strige din răsputeri: — Maică Cerboaica. N-ar fi ajuns prea departe dacă Maica Cerboaica cea Cornută nu i-ar fi hrănit cu laptele ei. Acum îmi caut copii. Ugerul ei era curat şi neted ca sînii de femeie care alăptează. dar oamenii ţi-i vor ucide şi pe ei. unde. rămuroase cum sînt crengile copacilor toamna. nepătat de gînduri şi de fapte rele. — Sînt Maica Cerboaică — i-a răspuns aceasta. Cere copii laptele meu! — Fie dacă-i aşa — a rostit Baba Şchioapa. sălăşluieşte marea cea caldă Issîk-Kul. Vechea patrie a Enesaiului rămînea departe în urmă. eu sînt mama voastră. Atunci s-au luat şi au devenit soţ şi soţie.. O vară şi o iarnă. copii. Dar mai apoi au obosit. pînă la Issîk-Kul. Venise ceasul cînd pe femeie o apucaseră durerile facerii. iar fetiţa femeie în toată firea. vino repede şi ajută-ne. o toamnă. veţi pescui şi veţi creşte vitele. iar băieţelului şi fetiţei le-a spus: — De-acum.

(„Ehe. cu leagănul de mesteacăn în coarne. cît kumîs s-a băut. — Nicăieri părinţii nu sînt cinstiţi ca la noi! Nicăieri amintirea şi numele sfinte ale părinţilor nu sînt slăvite şi venerate ca la noi! cînta al treilea. Animalele s-au retras pe stîncile cele mai abrupte. Şapte. Mama îşi leagănă copilul. să-i întreacă pe toţi de pe pămînt şi faima lor să se ducă în lumea întreagă. iar de toarta lui atîrna un clopoţel de argint. Ba au început să facă şi negoţ cu coarne de maral şi chiar să adune rezerve. Cînd întîlnea un maral. Nimeni nu se atingea de ei. fiul meu. înseamnă că maralul număra optsprezece ani. Veţi avea parte de mulţi copii. („Ehei. cîntăreţilor buni de gură. Maralii erau ucişi rind pe rînd. El avea mii şi mii de oi. întocmai ca glasul clopoţelului ce se aude cînd trece o caravană. încă din vechime se spune că bogăţia naşte trufie.Atunci. Erau ucişi fără cruţare. mii şi mii de cai. Fiii lui i-au făcut un praznic de pomenire cum nu s-a mai văzut. frumuseţea n-are loc") Zile de restrişte se abătuseră asupra maralilor din pădurile Issîk-Kul-ului. fiul meu. aşa ceva nu s-a mai pomenit! îi ţinea isonul al doilea. Multe zile a ţinut praznicul acela vestit. Bătrînii se arătară nemulţumiţi: — Cu ce drept aţi ucis maralul? Cine a cutezat să ridice mîna asupra urmaşilor Maicii Cerboaica cea Cornută? Moştenitorii bogătaşului le-au răspuns: — Maralul a fost ucis pe pămîntul nostru. Bun! Apoi au poruncit meşterilor să înţepenească bine coarnele pe mormînt. — De cînd e lumea. Acesta a fost doar începutul... — Ăst beşik este pentru primul vostru născut — a cuvîntat ea. iar clopoţelul de argint picură sunete dulci. Fiii cei îngîmfaţi ai bogătaşului doreau tare mult să fie mai dihai ca alţii. unde intră banul. Asmuţeau asupră-le haite de cîini care-i fugăreau spre locul de pîndă al ţintaşilor.. şi tot ce umblă.. Maica Cerboaica cea Cornută era venerată ca o sfîntă. Aşa a fost pînă într-o zi cînd a murit unul din bughinii cei mai bogaţi şi cei mai de vază. să ştie toată lumea că acolo e locul de veci al slăvitului lor părinte din seminţia Maicii Cerboaica cea Cornută. fiul meu. în depărtare. turme întregi. Coarnele măsurau aproape un stînjen. acoperiţi de ruşine. — Hei. Maica Cerboaica cea Cornută venea grăbită. şi neamul Bugu — neamul Maicii Cerboaica cea Cornută — a început să se înmulţească. purtînd în coarne un leagăn de copil — un beşik. fălindu-se cu căciulile de samur şi cu halatele de mătase primite în dar. a căror fnuirrouseţe era pizmuită şi de stelele din cer. femeia a născut. era cusut un semn înfăţişînd o pereche de coarne de maral (Specie de cerb (Cervus elaphus) care trăieşte mai ales în Altai şi Caucaz) ca să se vadă de departe că iurta este a celor din neamul Bugu. al nostru este. Ştim şi singuri ce să facem ou avutul nostru. ci prin bogăţie!") Cîntăreţii. de parcă din depărtări Maica Cerboaica cea Cornută vine grăbită. Erau fiii Maicii Cerboaica cea Cornută.. Pe iurtele bughinilor. i-au aşezat pe cai de-a-ndăratelea şi i-au alungat. fiul meu. Şi astfel s-au gîndit să pună pe mormîntul tatălui lor o pereche de coarne de maral. Zis şi făcut! Au trimis vînătorii: vînătorii au ucis un maral şi i-au tăiat coarnele. Clinchetul se auzea tot mai aproape. a răsunat un clinchet zglobiu. („Ehei. bughinul descăleca şi-l lăsa să treacă.. coarnele maralului erau pe placul lor: fiecare avea optsprezece ramuri. ce tot pălăvrăgiţi acolo? Se află oare pe lume cuvinte vrednice de aste daruri generoase? Se află oare pe lume cuvinte vrednice de slava răposatului?! cînta al patrulea. Pe primul lor copil l-au botezat Bugubai în cinstea binefăcătoarei lor. se tîrăşte şi zboară pe moşiile noastre. Şi astăzi mai răsună acel clopoţel la beşik-urile copiilor din Issîk-Kul. Leagănul era din lemn de mesteacăn alb. Îndată ce Maica Cerboaica cea Cornută a sosit auzind chemarea. Acest lucru era privit acum ca o faptă bună. cum îl respectă şi cum îi cinstesc ei memoria. călărind pe argamacii dăruiţi de fiii răposatului. Căraţi-vă de aici! Slugile i-au lovit pe bătrîni cu bicele. cu coarne rămuroase. nechibzuinţă!") * Fiii bogătaşului au vrut să încununeze memoria tatălui lor cu atare cinste nemaiauzită şi nimic nu i-a putut împiedica. e rău cînd oamenii nu strălucesc prin minte. nu-i bine cînd cîntăreţii se întrec în osanale. Nimeni n-ar putea socoti cîte vite au fost tăiate. S-au întrecut aşa zi şi noapte. Cînd bughinii alungau vrăjmaşul sau cînd se întreceau la alergări de cai.. Fiecare socotea o datorie să pună pe mormîntul străbunilor coarne de maral. Maica Cerboaica cea Cornută. Au chemat pe oamenii cei mai de seamă din toate colţurile lumii. din cîntăreţi ei devin duşmani ai cîntecului!").. băieţi şi şapte fete! Mult s-au mai bucurat tinerii părinţi. Aproape toţi bughinii au început să vîneze în pădure marali albi. Bugubai a crescut mare. cîte feluri de bucate au fost aduse la masă. de la muscă la cămilă. Printre cei din neamul Maicii Cerboaica cea Cornută au apărut oameni care şi-au făcut o meserie din a procura coarne de maral şi a le vinde pe bani („Ehei. Mare şi puternic a devenit neamul bughinilor de la Issîk-Kul. proslăveau care mai de care pe răposat şi pe moştenitorii lui: — Unde s-a mai văzut sub soare atîta fericire. ca aripile vulturului în zbor. s-a însurat cu o fată frumoasă din seminţia kipceakilor. Vînătorîi făceau între ei rămăşaguri: cine se va întoarce cu coarne şi ale cui vor avea mai multe ramuri! . Frumuseţea fetei iubite era asemuită cu frumuseţea maralului alb. deasupra intrării. şi toţi oamenii din împrejurimi erau păstorii lui. ca semn de respect întru pomenirea celor morţi. iar trufia. Fiii bogătaşului se ţineau ţanţoşi: să vadă lumea ce moştenitori bogaţi şi darnici a lăsat răposatul. dar şi acolo li se dădea de urmă. O mie şi o sută de iurte au fost ridicate pe malul Issîk-Kul-ului pentru oaspeţi. răsuna strigătul „Bugu!" şi bughinii ieşeau totdeauna biruitori. vorba bună n-are loc. nimeni nu le făcea vreun rău. Mare nenorocire s-a abătut peste urmaşii Maicii Cerboaica cea Cornută. un praznic atît de îmbelşugat? cînta unul. Fiii răposatului s-au arătat mulţumiţi. Iar cel ce nu putea face rost de coarne era socotit om de nimic. Iar în pădurile Issîk-Kul-ului hălăduiau maralii albi. iar aceştia ocheau fără greş.

mă rog. Nu le place cînd sînt tulburate — adăugă el.. Porniră mai departe. Cele mai viu colorate. riscîndu-şi viaţa. spre marginea codrului negru. speriat. îţi merge leafa. Un cîrd numeros. Primprejur nu se afla nimeni ca să-l audă şi să-l mustre: unde s-a mai văzut să se poarte cineva astfel cu un bătrîn? Socrul îi spuse cu sfială că doar şi el poate nimeri sub buştean. Iată ce lucruri se petrec pe pămînt. După el. Trunchiul. îşi făceau cu repeziciune intrarea în toamnă. nici sărind peste prăpăstii ca pasărea în zbor. agăţîndu-şi mantaua de tufişuri. Spre dimineaţă. ţinînd animalul de căpăstru. şi acum. Se pregătesc de ducă. Atunci nenorocirea era gata — te izbea de moarte. Dar zilele erau încă însorite. Şi de unde. Stăncuţele nu se ogoiseră. aşteptînd ca Orozkul să se întoarcă la cal şi să-l ia de căpăstru. cînd mai rămăseseră doar atîţia cîţi să-i numeri pe degete. el mergea răsuflînd anevoie. erau crîngurile de mesteceni şi de plopi de munte — cele mai semeţe de pe coastă. numai cetină roşcată aşternută în tot locul la poalele pădurii! Numai vîntul strecurîndu-se neauzit printre vîrfurile bătrînilor pini! Dar astăzi. Dar ce s-a întîmplat cu Maica Cerboaica cea Cornută? S-a mîniat. Scăpînd de încă un povîrniş. Se spune că atunci cînd maralii nu mai aveau pace din pricina vînătorilor şi a cîinilor. legat cu lanţuri. şi de fiecare dată murise de ruşine. toată ziua. Auziseră despre ei doar poveşti şi văzuseră coarnele pe morminte. susţinea trunchiul în pantă. Stăncuţele s-au speriat la auzul loviturilor de topor.. Pretutindeni în jur s-a potolit volbura de praf de pe drumul cirezilor. alarmate. — Ia te uită la el! zise Orozkul cu năduf. Se strînseseră ciopor şi făceau atîta zarvă. Gîfîia din greu băitrînul. Focurile s-au stins.. Turmele au coborît la iernat. Dar asta îl întărită şi mai vîrtos pe Orozkul. Maica Cerboaica cea Cornută s-a urcat pe cel mai înalt vîrf de munte. în urma trunchiului. Cînd Maica Cerboaica cea Cornută a plecat. cine o mai ia pe fiică-ta? Cine are nevoie de ea. se ofilise de la rădăcină. în roşu-purpuriu. Ţinea în mâini o pîrghie de mesteacăn cu care sălta trunchiul din mers. De lîngă rîu. trebuie să faci pe altul de rîs. Noaptea. Nici lui nu-i era uşor la asemenea înălţime. era tîrît cu ajutorul calului: Orozkul mergea înainte. V TOAMNA A POPOSIT iarăşi în munţi. uscate. Încordat. să ţipe şi să tot ţipe. cum-necum. de parcă îşi puseseră în minte ca astăzi. Asta-i toată povestea. Am zis şi eu aşa — rosti Momun cu smerenie. pe vîrfurile cele mai înalte se aşternea zăpadă proaspătă. Vulturii zburau singuratici. Nu mai puteau fi zăriţi nici în pădure. Iarba încetase să mai crească. văzînd că bătrînul. bine. — Ciudat om mai eşti. se opriră în faţa unui pripor să-şi mai tragă răsuflarea. Ele se căţărau pînă pe culmile înzăpezite ale codrului nesfîrşit. dar mai ştii ce se poate întîmpla? În cîteva rînduri Orozkul sărise în lături. iar la scoborîşuri dădea să se întoarcă de-a curmezişul coastei şi să se rostogolească la vale.Astfel s-au prăpădit maralii. în partea opusă pichetului. Numai trunchiuri cafenii neclintite. Vîntul se răcise în trecători. dacă nu — nu. — Simt că iarna o să vină mai devreme — spuse Momun ca să schimbe vorba şi să potolească mînia lui Orozkul. de parcă fuseseră jefuite ziua în amiaza mare. îşi făcuse loc într-însa şi mai scăzuse. cerîndu-şi parcă iertare pentru nesocotitele păsări. mirat. în pădure totul era curat şi grav ca într-un templu. Pe cînd ţie. urmăreau doi oameni ce coborau din munte trunchiul unui pin tăiat.. rîul se obişnuise cu matca sa. Trunchiul se poticnea la tot pasul. ba de buturugi. După vara plină de forfotă şi de zgomot. Munţii au rămas pustii. nici alergînd cu coarnele pe spate. stăncuţele. de parcă ar face înadins. nici în revărsatul zorilor. — Hei! Vrei să mă trimiţi pe lumea cealaltă? urla Orozkul la socrul lui. pînă în împărăţia pinilor şi brazilor întunecaţi. Ca întotdeauna. Orozkul se opri. a zis că nu se va mai întoarce niciodată. nici în poiană păscînd. Apa rîului vuia mai surd: vara. şi-a luat rămas bun de la Issîk-Kul. înainta arzînd fără fum prin lăstărişul coastei povîrnite incendiul toamnei. aşa stearpă ca varga dracului. Munţii au rămas pustii. sufla mai tăios. Glasul lor nu se mai auzea nici la miezul nopţii. Şi ce dacă te loveşte. de ce să ţipe aşa la el. se rotea neîncetat deasupra pădurii de pini. deasupra munţilor se gîlceveau fără istov. culmile mohorîte ale munţilor încărunţeau întocmai ca blana vulpilor argintii. totul se cufundase acum în liniştea toamnei. şi leafa asta? Hai? Cu ajutorul meu! Atunci ce respect îţi mai trebuie? — Bine. se roteau într-una. în alt ţinut. apoi şi-a dus pe cei din urmă fii ai ei dincolo de marele defileu. numai mireasmă uscată de răşină. cîrîind cu furie. doar ţi-ai trăit traiul! Ce-ţi mai pasă? Dar dacă mă prăpădesc eu. Calul era ud de sudoare şi plin de spumă. Dacă vrei să crezi — bine. zorea bunicul Momun. măsurîndu-l pe bătrîn din priviri: — Bătrînii de seama ta stau de mult pe vatră şi-şi încălzesc dosul în cenuşă. ba de pietre. scăpînd doar cînd şi cînd cîte un croncănit. Pădurile de peste rîu. ţipînd care mai de care. Primejdia îl pîndea pe cel care sprijinea trunchiul cu pîrghia. argintie. ca un bou pe brazdă. pe alţi munţi. Frunzele obosiseră să mai atîrne pe crengi şi începură să cadă. rău s-a mai mîniat ea pe oameni. Dar nu degeaba se spune: ca să-ţi ascunzi ruşinea. dis-de-dimineaţă. în sus. fiule! N-ai pic de respect faţă de oameni — îi răspunse Momun. Oamenii au plecat şi ei. . Se născură oameni care în viaţa lor nu văzuseră cum arată un maral.

Cînd o întîlneşti. de parcă aşa ar sta în firea lucrurilor. asemenea oameni nu se isprăvesc niciodată... se spune că pentru ele important e să ai funcţie bună. Pe băiat l-ar da student la drept. Dar dacă s-ar afla într-o slujbă mai înaltă? Ferească Dumnezeu." — Ei.. vrei nu vrei.. să nu mai rupi o creangă! Vezi să nu fie aşa! Deocamdată sînt încă stăpîn aici!" Şi se uită cu ochi răi spre stolul gălăgios de păsări: Uf! De-aş avea o mitralieră! scrîşni el şi trase o înjurătură murdară. şi nicăieri nu va găsi o viaţă aşa cum şi-o doreşte. care-i dăruise un miel." Şi-a găsit de cine să-i fie ruşine! Neghiobul! Da' cine e. a primit plocoane. dai de el.— Da' cin' le tulbură? se răsti Orozkul. că-s deştepţi. Crede că totdeauna are dreptate. nu-şi împuie capul cu tot felul de cuvinte ţărăneşti. Cum bea. iar o dată cu vara se dusese şi vremea chefurilor la ciobani şi la herghelegii. Acasă nu vorbesc decît ruseşte. şi buştenii ăştia — blestemaţi să fie! — şi muierea stearpă. iar acum. Acum. Atîta doar că au avut mai mult noroc. iar pe fată să cînte la pian. La oraş ştiu să respecte omul după funcţie. Lui nu i-a mers. Acum venise toamna. iată.. numai pentru că ai fost la cineva la masă ori ai primit vreun dar. de ce se rotesc atîta? Uf. vii să-i ridici". acolo. toamna. moşule! mormăi el încet. şi nu prea are cui să poruncească. Singur n-o putea scoate la capăt." Venise toamna. Şi cîţi şefi întâlneşti pe străzi! Şi cîte maşini! Îţi vine să te opreşti încremenit şi să iei poziţia de drepţi pînă ce maşina neagră şi strălucitoare alunecă lin pe lîngă tine. întorcîndu-se. Momun se grăbise să-şi ducă nepotul la şcoală. Uşor de zis. Oameni de nimic! Aşa-i lumea de azi! Cu doi ani în urmă. Şi. Cu ce este el mai prost ca alţii? Ăi de s-au cocoţat sus parcă-s mai buni? Oameni ca şi el.. dar ameninţător. orăşenii.. Oriunde te-ai duce. Ce folos de pe urma ei? Adevăraţii învăţători sînt la oraş. Oare o învăţătoare cumsecade s-ar duce într-o asemenea şcoală? Şi ce nume i-au găsit: „şcoala piticilor"! Adevărat. Dar ei. vreau cutare. Încă de dimineaţă Orozkul nu era în apele lui. permiteţi să intru la dumneavoastră în cabinet?" Acolo ar putea să se însoare cu o orăşeancă. şi oricînd vrea. Iar dacă pinul are peste zece ani de viaţă. Oameni civilizaţi! Acolo nu-ţi cere nimeni să cari buşteni ori să faci niscai treburi cam tot aşa. Dar asta numai la oraş. ca un măgar. eşti obligat să-l respecţi! Cu cît funcţia e mai mare. Scoate şi sufletul din tine. vreau cutare. Încearcă numai să pleci de aici şi să nu-ţi respecţi făgăduielile! Chiar prietenii la toartă te vor da în gît. toată viaţa i-a ieşit pe dos. mai încape zăbavă? Aşa crede el? „Mă-ntorc. mămico. într-o clipită. Să mergem! porunci el şi porniră mai departe. învăţătoarea asta? De cinci ani poartă acelaşi palton. Iar dreptatea e de partea lui. Dar de vină-i numai el. ba cretă. blestemând totul pe lume. o mînă de oameni. S-a grăbit.. să-l tai. Momun tăcu mîlc. Eh! Asta da viaţă! Să tot trăieşti la oraş! Bine ar fi să te poţi rostui undeva pe-acolo. E bine totuşi că unul ca el e aici în munţi. Îl corcoleşte atîta pe neisprăvitul ăsta de pripas! Auzi! Cică nu poate să întîrzie la şcoală! Cînd ai de făcut o treabă care numai Dumnezeu ştie cum se va sfîrşi. şi pădurile. Umblă veşnic cu jalba-n proţap — mereu îşi face drum pe la raion. ba chiar la institut. Îi dai unuia lemne. n-a mai avut chef să urce sus după pin. chiar de-ar fi să primeşti toate comorile din lume. aleargă. l-a ocolit norocul. De unul ca ăsta n-ai cum să scapi. Petrecuse toată vara. Orozkul era îndreptăţit să fie în toane rele. Apoi dă fuga să-l ia. mereu se grăbesc undeva.. „Ia te uită — îşi zise în sinea lui — încotro bate! Auzi! Din pricina stăncuţelor lui să nu te mai atingi de un pin. Numai să-i fie lui bine. Vorba cîntecului: „S-a pălit codrul pe poale / Cobor turmele la vale. le-ar arăta el de ce e în stare. De altfel. Nu se putea obişnui cu bădărănia ginerelui său. de-ar avea o mitralieră. ba geamuri. a băut vodcă. el cu răul! N-are pic de ruşine şi nu ia seama la ce spune şi ce face. De ce or fi ţipînd. Orozkul trebuia să răspundă pentru cinstiri şi pentru ospeţe.. În zori. Ba îţi mai trînteşte şi vreo reclamaţie: Orozkul e şperţar. Soiul ăsta de oameni nu se isprăveşte niciodată. şi pe bătrînul ăsta nătîng cu mucosul lui. Cu chiu cu vai îi smulgi o sută. te sileşte. El ar purta cravată. te găseşte.. Dacă nu vrei. După cursurile de pădurari trebuia să meargă mai departe. Toţi cei din jur trebuie să-i facă pe plac. De ce nu? Să zicem cu vreo artistă frumoasă care dansează şi cîntă cu microfonul în mînă.. cum e ca o fiară. brusc. Oare cum ajung oamenii să fie astfel? se întrebă cu mîhnire Momun. Pe ai lui numai aşa i-ar educa: „Tăticule. A dat în mintea copiilor! În fiece dimineaţă pune şaua pe cal şi duce copilul la şcoală. După beţie aşijderea: să nu-l atingi cu nimic. Însă. apoi să-l târăşti. cară ăşti buşteni prin munţi. dar totuşi slujbă. e mereu încărcată de sacoşe şi de caiete. colinzi munţii şi cari buşteni. şi pe loc se făcu stacojiu de furie. atunci să te văd cum te descurci! Nu-ţi vine să te-apuci de o asemenea treabă. lac de sudoare.. cu atît e mai mare şi respectul. A trăncănit. Nimeni .. parcă nici nu văd maşinile astea. Nicăieri nu va avea nimeni nevoie de el. ba chiar şi cîrpe.. Poate ar avea şi copii. Mi-e ruşine de învăţătoare dacă băiatul întîrzie de la lecţii. prin minte îi fulgeră un gînd disperat: „Dacă aş da totul dracului şi aş pleca unde-oi vedea cu ochii?" Dar numaidecât îşi dădu seama că nu va pleca nicăieri. n-au cînd.. s-a lăsat ademenit de slujbă. Ar lua-o pe una ca aceasta de braţ. numai să trăiască el în huzur.. la şcoala tehnică. ar merge la cinema. Învăţătorii poartă cravată.. în pădure. I-au ieşit pe nas buştenii. Dar şi pentru lăudăroşenie: . ea ar ţăcăni cu tocurile pe asfalt şi ar mirosi a parfum. în pădure. de-ar putea trimite la toţi dracii şi munţii. iar el scoate cincizeci de ruble. Iar pe deasupra mai sînt şi stăncuţele astea.. aşa şi pe dincolo. adulmecînd cu nasul în vînt. zice. ajunge! curmă Orozkul gîndurile bătrînului. cînd trebuiau să treacă pe malul celălalt cu sculele." Ce nu faci pentru odorul tău! Eh! Multora le-ar da peste nas. Ah... Aşa-i statornicit. căruia îi dă ocol de parcă ar fi cine ştie ce comoară! S-ar bucura ca un cal bine hrănit cu ovăz! Ar şti el să se facă respectat! „Orozkul Balajarovici. gâfâind. Trecătorii ar întoarce capul.Tu de ce ai nevoie? Doi buşteni pentru grinzi? Numai atît? S-a făcut! Cînd doreşti. Tocmai în acele zile bătrânul Momun se îmbolnăvise şi zăcea la pat. da' ia încearcă s-ajungi acolo. „Iarăşi i-a căşunat — se întristă bătrînul. la oraş. bine i-au zis.. Oameni înapoiaţi! Da-a.. făgăduise un trunchi de pin unei rubedenii din seminţia bughinilor. Totdeauna dobîndesc ceea ce vor. Nu era cine ştie ce. Vorbeşti în dodii. mereu îi lipseşte ceva: ba cărbuni pentru şcoală. Pe copiii de la oraş îi recunoşti pe loc. pentru datorii şi făgăduieli. ia. Da. Acolo sînt şcoli din beton şi sticlă. Tu cu binele. mă rog.

de-a dreptul spre o pantă abruptă. Se va întoarce numai după ce-şi va isprăvi treburile în piaţă. Orozkul i-ar fi poruncit să tîrască buştenii împreună cu bătrânul. Numai să vină toamna. În pădure se făcu linişte. înfuriindu-se şi mai vîrtos din pricina sufocării la înălţime. se ridică singur în picioare. pe iarbă verde lîngă iurtă. Orozkul s-a jurat să-nu mai dea nimănui un vreasc. berbecuţii de alta. Momun alergă în ajutorul ginerelui: — O. ori. În cădere îl trînti şi pe Orozkul. Buşteanul era ud şi greu. dar să te ţii de cuvînt nu ştii?" Orozkul s-a înfuriat şi l-a dat afară din curte: „Dacă nu vrei să-l iei. oameni luminaţi. Însă. Înainte de plecare. desfătîndu-te cu carne de miel şi kumîs. înnebunit de spaimă şi de bucurie în acelaşi timp. Altă dată n-ar fi cutezat pentru nimic în lume să se vîre cu trunchiul pe un asemenea povîrniş primejdios. Orozkul a fost tîrît pe la fel de fel de comisii de verificare de la raion şi de la Ministerul silviculturii. şi să simţi că eşti în stare să smulgi copacul cu rădăcini cu tot ori să răstorni. din lanurile secerate. înjurînd la fiece pas. Ce bine e să stai la aer curat. se rostogoli la vale. se tîra într-o rînă.. plimbîndu-se de colo-colo. În salturi mari şi repezi. Ăştia sînt copiii Maicii Cerboaica cea Cornută. să verse tot ce mîncase şi băuse pentru aste trunchiuri.. pe Orozkul îl trecură fiorii şi ura faţă de toţi şi faţă de toate îi răscoli sufletul: faţă de stăncuţele gălăgioase de deasupra capului. A mîzgălit acolo vrute şi nevrute. Să crape şi calul. nici de bătrînul care venea în urma lui. Momun Descurcăreţul n-are decît să ţopăie în jurul buşteanului! Să-ncerce numai să nu-l sprijine! „O să-l omor în bătaie pe prostul ăsta bătrîn" — hotărî Orozkul. ar fi făcut-o numaidecât. Buşteanul se opri în pantă. Rămînea bătrînul Momun. Momun încercă să-l proptească cu pîrghia pentru a nu-l lăsa să se rostogolească. cu alte cuvinte. fără să-i fie milă nici de cal. Fructele pădurii se copseseră. fiind tîrît pe-o coastă în jos. cu hainele sfîşiate. Dacă Orozkul ar putea da înapoi. De doborît îl dobori. fusese trecut peste rîu şi dus la locul unde avea să se afle maşina. şi nu cum i s-ar cădea lui Orozkul după meritele lui. Pe la sovhoz se întîmplă să mai treacă din cînd în cînd miliţia ori cineva de la inspecţia de stat. alături de prieteni şi cunoscuţi. frunzele în pădure rugineau. Iată că şi diseară va veni un camion cu remorcă să încarce doi buşteni de pin. chiar pe lîngă birouri. Calul. a răsunat larma turmelor. Strălucea soarele şi mirosea a flori şi a kumîs îmbătător. cei ce făcuseră înţelegere cu Orozkul din vară îl preveneau că în ziua de cutare. ca la noapte să plece cu buştenii. pe malul rîurilor şi pîraielor se înălţau fuioare de fum. Multă vreme apoi. încep cu întrebările: „De unde le-aţi luat. încît pîrghia zbură din mîinile bătrînului. Toţi pentru unul. Stăncuţele îşi luaseră zborul dintr-o dată. s-ar fi dus să taie pinul împreună cu Seidahmat. faţă de nenorocitul de Momun. Orozkul mergea de-a dreptul peste tufişuri." unul pentru toţi!" Prostii! Pe dracu! Care cerboaică? Cînd pentru o copeică sînt gata să se ia unul pe altul de gît ori să se bage la închisoare! Oamenii credeau în cerboaica în vremurile de demult. Unul şi era jos.. Dar Seidahmat era departe. nici o surcică: nici cunoscuţilor. ele dispărură în mestecăniş.. Orozkul mînă calul prin tufăriş. Şi n-ar fi nimic dacă totul s-ar isprăvi cu bine. Dac-ar fi ştiut ce se va întîmpla. numai să se izbăvească de truda şi de chinurile pe care acum era nevoit să le îndure. Orozkul uita de jurământul său. Apoi să dai pe gît un pahar de vodcă să ţi se tulbure scăfîrlia. să crape chiar el de bătaie de inimă! Să se prăbuşească şi lumea asta. necrezîndu-şi parcă ochilor. dar izbitura fu atât de puternică. după funcţia lui. cară-te!" Dar flăcăul nu era prost. unde totul este orînduit aşa cum nu trebuie. izbuti doar să strige: „Încotro? Încotro? Opreşte-te!" cînd trunchiul se răsuci din lanţ şi. Calul căzu. În clipa aceea.. În acele zile. Îi plăcea să audă cum i se spune marele stăpîn al marelui codru. dar de cărat jos nici vorbă. Bărbaţii se strîngeau să se sfătuiască şi să hotărască cine va porni primul pe drumul de întoarcere în vale. Şi pe unde trecea. iarba se gălbenea.. Cu greu a ieşit din încurcătură. S-a întors maica noastră! Ai văzut? . Nemaifiind stăpîn pe el. Pe plaiurile verzi ale muntelui s-au ivit iarăşi iurtele albe. uite. Cine are nevoie de basmele astea bune de adormit copiii? După întîmplarea aceea. Iaca ce mai rubedenie! Şi se mai spune: „Toţi sîntem copiii Maicii Cerboaica cea Cornută. căutînd disperat să se agaţe de tufişuri. culcînd tufişurile. faţă de Seidahmat. Altfel. Orozkul a pregetat să urce sus la munte şi a hotărît să se descotorosească de rubedenie. nu s-ar mai fi chinuit el. preasfîntă Maică Cerboaica cea Cornută! Ea ne-a salvat! Ai văzut şi tu. piscul celui munte.n-ar putea vreodată s-o scoată singur la capăt cu un buştean în munţi. iacătă-l. din lene. încurcîndu-se în hamuri. Dacă dau cu ochii de încărcătura de lemne. Din nou a primit daruri şi a făcut făgăduieli. Acum erau separaţi în turme — mioarele de o parte. nu se afla nici o cale prin care să-şi schimbe soarta asta blestemată: camionul cu remorcă va veni diseară. fie ele şi de trei ori copiii Maicii Cerboaica cea Cornută. Ce proşti şi inculţi erau oamenii în vremurile acelea! Te-apucă şi rîsul! Astăzi toţi sînt ştiutori de carte.. alt drum nu este. unde le duceţi?.. strivind sub el mesteceni tineri şi puternici. Dar acum îi luase dracul minţile. şi bătrînul. nici rubedeniilor. îl coboară în vale.. Ştia doar că trebuie să coboare trunchiurile din munte! A şters-o care va să zică. nişte animale cu coarne mari tresăriră speriate în frunzişul des. fiindcă drumul trece prin sovhoz. Dar n-a putut scăpa de el în nici un chip: acela voia un trunchi de pin ca lumea şi nimic altceva. Orozkul. Şi din nou unul din pinii sacri nici măcar nu bănuia că zilele îi sînt numărate. Şi amuţi.. — Moralii! Maralii! strigă Momun. Acesta porni de-a rostogolul. încît se cădea ca Orozkul să fie împuşcat ca „duşman al pădurii socialiste". iar la stăncuţe n-avea cum ajunge. Însă. dar mai era mult pînă să ajungă acasă. la ceasul cutare vor veni la pichet cu maşini după lemnul făgăduit. Totul se petrecu într-o clipă. A ticluit o jalbă împotriva pădurarului Orozkul Balajanov din rezervaţia San-Taş. Dar a venit iarăşi vara. Gîfîind. Femeile puneau brînza uscată în burdufuri de iarnă. Iar toamna s-a furişat în munţi pe nesimţite. cine ştie.. Momun nu mai putu să-l oprească. În cel mai rău caz ar putea să-i tragă o mamă de bătaie nevestei. Mieii crescuseră. oferindu-i primul buştean întîlnit. poate chiar cineva de la raion. din păcate." La gîndul acesta. Al doilea.. puturosul căruia cu trei zile în urmă i s-a năzărit să plece la oraş să vîndă cartofii. „Mielul ai ştiut să-l iei.

nici în faţa ei nu cîrteşte. Munţii nu simt nimic. altfel te-aş fi învăţat eu să nu-i socoti pe alţii mai proşti ca tine.. acum avea motiv să-l înveţe minte pe bătrîn. în păduri. După fum puteai să ghiceşti că e samovarul. Nătîng om! Proştii sînt totdeauna mulţumiţi de viaţă. Poate că ăştia sînt din rezervaţie. Ce propui? — Nu te supăra. De uimire. De ce. de parcă îşi întîlnise fraţii pe care de un veac îi căuta prin lume! Eh. i se făcuse cît un purice. Da' parcă tu nu i-ai văzut. de ce ei să-i fie bine?" Gîndurile îi fură întrerupte de Momun.. A pus şi samovarul.. ce să mai vorbim.. — Ei. vor fi nevoiţi să-l tîrască pînă pe deluşorul unde vor încărca maşina. merg cu taxiurile. N-ai de ce să te bucuri. blestemele ei aruncate soartei nenorocite. Lui ce-i trebuie. du-te lîngă buştean! Pînă nu-l . Pînă şi neisprăvitul de socru-său e mai fericit. S-au întors maralii în pădurile noastre! Nu ne-a uitat Maica cea Cornută. ca să-ţi treacă prin cap una ca aste? spuse Orozkul. Se opriră să mai răsufle. oamenii calcă netulburaţi pe străzi asfaltate. nu-i ajungea aerul. cînd inima. crezînd în basme. fumega ceva. iar bătăile inimii îi răsunau în cap ca un ecou. Trebuie să mă duc la şcoală să iau copilul. N-are decît! Dacă eu sufăr. Bine. sau ce? — Nu face asta.. Uf! Cîtă trudă! Orozkul se simţea cu desăvîrşire nefericit. trecem buşteanul peste rîu. Acasă îl aştepta nevasta stearpă. Totul în jur i se părea strîmb orînduit. Şi toată viaţa lui n-a avut pe nimeni în subordine. au venit de dincolo de defileu şi vor hoinări prin pădure după pofta inimii. dar ura dinainte îi rodea iarăşi sufletul. — Ei. Pe un nenorocit ca ăsta şi un basm îl face fericit. nefericitul. Au venit şi gata. La oraş. din colo de munţi. Răsufla adînc pe gură. Dacă au fost marali. scuturîndu-şi hainele.. fiul meu? Şi tu i-ai văzut. În fiece clipă putea fi strivit de buşteanul scăpat pe coastă la vale. Sudoarea de pe frunte îi ustura ochii. Uitase de mult de marali. moşule. de spaimă. Păcat că n-ai barbă. în Kasahstan... se spune că mai trăiesc încă marali. s-o bată pînă o va podidi sîngele. — Ajunge! i-o reteză Orozkul.Nevenindu-i încă să creadă că totul se sfîrşise cu bine. Înseamnă că nevasta îl aştepta să sosească. care parcă se iviseră cîteva clipe în vreme ce el se rostogolea prin tufişurile mărăcinoase. băiatul o să plîngă. vrea să-i fie pe plac. şi? rosti Orozkul. În sfîrşit. străduindu-se să rămînă calm. sufocat de furie. — Adevărat. iar eu.. — Mult ţi-a trebuit. — rosti Momun. dacă ăştia au fost marali cu adevărat.. Acolo. Parcă erau vreo trei bucăţi. — Tot mai bălmăjeşti? mîrîi Orozkul. Peste rîu. fiule.. să zboare la toţi dracii. o urăşte. noi să lăsăm treaba baltă?! Azi-dimineaţă m-ai bătut la cap să-l duci la şcoală. — Drept cine mă iei? zise el încet. dar băiatul m-aşteaptă şi o să plîngă. Tu mănînci de prînz. iar lucrul ăsta nu li se pare de loc anevoios. Orozkul se ridică posomorît şi ruşinat. stau în restaurante şi se distrează. — Uitasem. Ne-a iertat păcatul. Iar în faţă avea povîrnişul lung şi abrupt. bătrîne! Ajunge! Scoate calul din şleauri. preaminunată Maică Cerboaica! murmura el într-una. Momun alergă supus să descurce calul. — Lasă trăncăneala. să-l iei de la şcoală! Ce-mi pasă mie? Noi ne jucăm aici. Să mergem! Mai aveau mult pînă să coboare buşteanul. Nu-i ardea lui de marali şi nici de aiurelile bătrînului. pe urmă intră în iarnă. Tot aşa mi s-a părut şi mie. Orozkul nu e mulţumit de viaţa lui. nu se plîng de nimic. Îl durea în piept. fiul meu — îşi aduse aminte bătrînul şi se apropie zorit de Orozkul. Apoi să se năpustească asupra femeii şi s-o bată... Asta-i viaţă pentru cei ca Momun Descurcăreţul. Maralii. — Şi ce-i cu asta? Marali ca toţi maralii! Era cît pe-aci să-mi frîng gîtul.. E şi-acolo o rezervaţie. cu răutate. lui Momun? Toată viaţa s-a spetit muncind zi şi noapte. A văzut maralii în pădure şi l-au podidit lacrimile. înseamnă c-au venit din partea cealaltă a trecătoarei. Nu e pentru el. în curtea pichetului. Fiindcă el o să plîngă. între timp. Cu vîrf şi îndesat! Toată ziua căutase o pricină de care să se lege şi acum Momun i-o dăduse singur plocon pe tavă. Tocmai azi! — Cum tocmai azi? Ce zi deosebită e azi? — S-au întors maralii.. Chiar şi stăncuţele zboară în voie şi cîrîie cît le place. fiule — îl rugă Momun. — Da' vezi. „Şi ce dacă! se gîndi el. Dac-ar rămîne. Îţi povesteşti basmele? Dacă te-ai ţicnit. ieşiră pe ultima creastă. Îi trecuse spaima. crezi că şi alţii or să creadă în scornelile tale nătîngi?! — Am văzut cu ochii mei! Erau marali! nu se lăsă Momun. Cînd mă-ntorc. dau o fugă călare pînă la şcoală să iau băieţelul. Se bucura în gînd ascultînd vaietele nevestii. şi? şuieră Orozkul. tocmai azi. — I-am văzut. S-au sfîrşit lecţiile. Crezi că mă doare pe mine de maralii tăi? N-am altceva mai bun de făcut decît să mă gîndesc la ei? Nu mă duci tu pe mine! Hai. lîngă casa lui Orozkul. trei.. Ce ne pasă nouă? Ce ne doare pe noi de Kasahstan? — Poate or să rămînă la noi. fără odihnă. Apoi. suflîndu-i puternic în faţă. l-ai dus! Acum. numai el s-a supus tuturor. Dar lucrul acesta nu-l făcu pe Orozkul să se simtă mai bine. Îl năpădi deodată dorinţa aprigă să-şi dea drumul pînă jos şi să izbească din goană cu piciorul în samovarul pîntecos. de unde începea scoborîşul lung şi abrupt spre rîu. clocotind de furie. chiar şi babei lui. bucuros. Să lăsăm buşteanul aici şi să coborîm. Tocmai azi! Ai dreptate. Pe cînd el? Pe el soarta l-a părăsit aici în munţi. Şi nu era de loc uşor. tîrîndu-l într-una cu calul. Orozkail rămase cu gura căscată. pădurile intră în toamnă. visător. Pe urmă trebuia să-l treacă peste rîu. — O.. În sfîrşit. pînă o cădea. fără să mai scoată o vorbă. dacă vor trece cu bine trunchiul peste rîu. stau şi de nimic nu le pasă .

eşti nevoit să mergi de-a curmezişul coastei. prin nămeţii de zăpadă. nu lăsa calul să cadă!" Desculţ. îl chema. nepotul lui Momun avea totdeauna mîinile murdare de cerneală. Nepotul îl aştepta pe partea cealaltă. Pe bunica o supăra că băiatul îşi lua seara ghiozdanul lîngă el în pat. ori calul să se împiedice şi să cadă. Iarna. „Na. se uită în lungul drumului. Acum. o mamă are oricînd puterea să dăruiască copilului ei un zîmbet. Se gîndise să facă un drum după fîn. săltîndu-l şi împingîndu-l cu pîrghia pentru a nu se propti nicăieri şi a aluneca mai repede la vale. Au ajuns la şcoală. aşteptîndu-şi bunicul. cînd în alta. Şi totuşi. luaţi-vă buşteanul şi lăsaţi-mă în pace!" Apoi Momun ar porni înaintea nepotului. Pe cît era de curată şi de străvezie apa rîului. Fiecare are un zîmbet care te umple de fericire. Nu s-a uitat la bunic. bunicul abia apucase să descalece şi-l aştepta ceva mai încolo. Tot drumul nu s-a oprit din plîns şi bătrînul n-a putut cu nici un chip să-l potolească. şi acum priveşte şi ascultă neliniştit dacă nu cumva. Băiatul striga într-una şi bătrînul ştia că nepotul a început să plîngă. sărind cînd într-o parte. A trebuit să-l lege din nou şi să-l încarce pe samarul calului. flutura ghiozdanul şi striga ceva. El ducea calul de căpăstru. mergînd pe lîngă buştean. cu ghiozdanul său drag pe oare i-l cumpătrase în vară. Fie că e veselă ori supărată. bunicul Momun se rugă: „Ajută-ne. important era să nu întîrzie la şcoală. Momun se gîndea ce i-o fi făcînd nepotul. trăgînd în piept mirosul cunoscut de haine vechi şi de fîn de vară uscat. Alerga repede în curte să-l grăbească pe bunicul. Momun pornise călare pe malul celălalt. dar nici nu prea pricepea el despre ce e vorba. a încălecat pe cal şi a pornit-o în grabă prin vad spre băiat. Cînd. apoi îşi rînduia cărţile şi caietele în ghiozdan. ar fi săltat trunchiul pe umăr. iar nepotul lui alerga spre el. s-a scurs iarăşi destul timp. Pesemne că a obosit de atîta aşteptare. Singur el. Toamna încă nu-i aşa de greu. pe colină. Maică Cerboaică. murmurînd printre suspine: „Am întîrziat. Stătea pe o piatră colţuroasă. Momun i-a cerut iertare învăţătoarei şi a făgăduit că altă dată nu se va mai întîmpla. Patima neostoită a băiatului pentru şcoală o înciuda pe bunica. ba coborând. Mamele îi aşteaptă. deşi tot sufletul îi eră numai strigăt.trecem peste rîu. şi porneau în trap uşor ori la pas. în spatele său. s-ar fi ghemuit la pieptul lui. Momun mirosea a polen amărui de fîn. Legat în grabă. Bunicului îi plăcea acest lucru. „Uite-l pe bunicul. împotriva curentului. acesta plîngea în hohote. Momun se supuse ca întotdeauna. Ajungînd. Cînd intrară în apă. Dar el venea întotdeauna la timp. dar la întoarcere legătura se desfăcuse şi fînul se risipise. (kalîm = Preţul plătit pentru mireasă la musulmani) Băiatul se făcea că n-aude vorbele bunicii. dar vara.. Dar nu putea oare să-i asculte rugămintea — să lase deocamdată buşteanul şi să se întoarcă pe urmă să-l ia? Eh. cu mîinile pătate de cerneală. prin vad. Nu se liniştea decît la vederea şcolii. Lecţiile începuseră. Momun a trecut rîul şi s-a apropiat de nepot. Cînd băiatul ieşea din şcoală.. O luaseră pieziş. în faptul zorilor. a ridicat băiatul în şa şi au pornit în galop. Măcar de s-ar sfîrşi totul cu bine. fînul se desfăcuse din nou lîngă mal. În asemenea . Mult timp după aceea. Orozkul nu se grăbea. bunicul cărase cu calul fînul de pe malul celălalt. N-ar fi fost nimic. Mergînd pe şaua muntelui.. Chiar dacă mama strigă severă: „Şi mîinile? Mîinile cine le spală?". L-a dus pînă în clasă. Bucuroşi şi înfierbîntaţi. printre pietre şi peste prundiş.. el s-ar fi aruncat în braţele bunicului. doboară calul din picioare şi atunci eşti pierdut. nerăbdător. nu lăsa buşteanul să se împotmolească. şi fînul şi frînghiile. Bătrînul s-a aplecat de pe cal. Zilele acestea. dacă ar fi avut putere. iar el tot mai plîngea. ar zice. Momun se ţinea după buşteanul care plutea pe apă. Totuşi de ce plînsese atîta băieţaşul? Înseamnă că în sufletul său poartă o obidă. Dimineaţa. obida lui nemărturisită. ştrengarii simt mirosul bucatelor pregătite pentru ei. felul cum suferea el pentru că întîrziase.. nepotul lui orfan. Toţi ceilalţi copii se îndreptau spre casă. parcă înadins. cu cizmele aruncate pe umăr. pe atît era de rece. el se îmbrăca repede. — La ce te-i fi lipit de ghiozdanul ăsta afurisit? Dacă măcar ţi-ar deveni soaţă. să fugim!" îi spunea băiatul ghiozdanului. cu pantalonii suflecaţi deasupra genunchilor şi cu pîrghia în mînă. Le era foame. Îşi dădea seama că nu va scăpa din mîinile lui Orozkul atîta vreme cît buşteanul nu va fi tîrît acolo unde trebuie. Pînă a trecut. Calul era istovit de atîta mers ba urcînd. în sfîrşit.. nepotul lui stă în drum. ar fi trecut cu el prin rîu şi l-ar fi aruncat în locul unde avea să fie încărcat în maşină. toţi copiii s-au împrăştiat pe la casele lor. mai bine să-l aduci de cu toamnă. „Deie Domnul ca totdeauna şcoala să te îmbie aşa!" gîndea bătrînul. Însă aici nici nu prea poţi să te grăbeşti: scoborîşul e lung şi povîrnit. De cînd începuse să meargă la şcoală. şi pe nesimţite ajungeau acasă. Nu mai scoase nici o vorbă. Dar ceea ce l-a zguduit mai mult pe bătrîn a fost plînsul nepotului. Bunicul aşeza băiatul pe crupa calului. de cum se trezea. Mie nu-mi pasă cine merge la şcoală şi cine plînge! Gata. Cu o săptămînă în urmă. Iar acum. Încă din uliţă. am întîrziat de la şcoală". ne-ar scăpa de plata kalîmului pentru mireasă. Dacă şcoala ar fi fost mai aproape băiatul s-ar fi dus şi singur. iar de acolo. fiindcă s-ar putea ca trunchiul să se proptească de niscai pietre în mijlocul râului. căci prin vad nu poţi goni în galop. e greu să răzbeşti pînă acolo. Dacă n-ar fi fost nimeni în jur. Înseamnă că flăcăul munceşte cu sîrg. Bătrînul îşi închipuia cum toţi copiii — toată clasa — au ţîşnit tropăind din şcoală şi cum alergau spre casă. apa e mare şi repede. deznădăjduit. trec în goană pe sub ferestrele caselor lor.. coborau la ei în defileul San-Taş. nu vreau să mai aud nimic. buşteanul se înţepeni între nişte pietre într-un loc cu multe praguri. Apă de toamnă! Bătrânul îndura totul: ei. în ochii ei se ascunde acelaşi zîmbet. se oprea emoţionat. Atunci a lăsat totul baltă. Lucra în tăcere. Nepotul îl aşteaptă lîngă şcoală. Pentru el. Bătrînul se grăbea: frînghiile se încurcaseră tare rău. ci plîngea într-una. şi? n-o să-i cadă picioarele! Numai de-ar izbuti să treacă mai degrabă buşteanul. să plecăm!. Odată au întîrziat totuşi.. se înnodaseră. Dar ţi-ai găsit! Trebuia să ajungă la mal. să tragă trunchiul cu calul în partea cealaltă. tăcînd ori vorbind despre lucruri fără importanţă. se iveşte bunicul călare.

Iar cînd trecu în galop pe lîngă ferestre. Malul râpos. apropiindu-se hotărât de Orozkul şi trăgîndu-l din şa. se împiedica. dar buşteanul nu se clintea din loc. Era din nou el însuşi. de-abia se mai ţinea în apă. Nevasta lui. Orozkul nu îndrăznea să lase pinul să se usuce: dacă. împiedicîndu-se şi alunecând. în cap şi peste obraz. la bătrîneţe. se pierduse cu firea. Calul se opintea proptindu-se pe picioarele dinapoi. cu turetcile legate. Din acea clipă parcă se prostise. înjura. Scoate-i şleaurile! Şi Orozkul se supuse din nou fără să crâcnească. te-ntreb?! — Unde! Unde! La şcoală. — Deshamă-l! — De ce? — Deshamă-l. şi-şi aruncă din nou cizmele pe umăr. ameninţîndu-l cu pumnul. mânios: — Dă-te jos de pe cal! rosti el. eliberîndu-l din strînsoarea pietrelor. Bătrânului îi înţepeniseră picioarele. pe care nimeni nu cuteza să încalece şi care nu era niciodată înhămat pentru a nu-şi pierde obişnuinţa şi ţinuta de călărie. n-auzi?! Bătrînul nu-l ascultă. îl lovea cu biciul în cap. Diseară vin oamenii după el. femeile. Calul trebuie să se odihnească. pică vreo inspecţie şi-i face proces pentru tăierea arborilor din rezervaţie? De aceea. de-abia îl tăiaseră şi gata cu el târâş prin rîu! Cine mai face aşa? Iată ce se întâmplă! O treabă necurată sfârşeşte totdeauna rău. călare. şfichiuia fără milă cu kamceaua animalul sleit de puteri. Ele încă nu ştiau că aceasta era revolta lui Momun Descurcăreţul. moşule? Unde. neatins de nimeni. Pentru prima oară in viaţa lui ridică glasul. îl întrebă îngrijorată: . apăsară amîndoi pe pârghie. Ne-ntoarcem pe urmă. Parcă se trezise. îţi spun! O să-l înhămăm din nou. fiică-sa Bekei şi tînăra Gulgeamal — îşi dădură seama îndată că se întâmplase ceva cu bătrînul. se îndepărtă tăcut. calul de plimbare al lui Orozkul.. Fără a se opri nicăieri. Lui Momun i se făcu rău. de parcă el. era altceva: lemnul uscat pluteşte singur pe apă. Orozkul smulse de pe umărul lui Momun cizmele-i vechi din pânză. — Întoarce-te! Întoarce-te. — Hei. alunecă şi se înţepeni din nou. surzise. cu cizmele-i vechi aruncate pe umăr. Orozkul se supuse fără să crîcnească. Bătrînul se apropie de cizme şi le ridică de pe nisipul ud. porni prin vad spre mal. dar trunchiul abia se mişcă din loc. trebuie doar să ţii de el. zbătîndu-se. Scoase de acolo calul sur Alabaş. se încurcă în hamuri. Animalul tremura de frig. şi-l lovi din răsputeri. pădurea de deasupra lui. cu buzele însângerate. Bekei. pe neaşteptate. ce nenorocire. scuipînd sângele. care ieşiseră afară — bătrîna lui Momun. Curelele se întinseră ca o strună. cum îi taie. Nu ghiceau încă ce se petrecea în sufletul lui Orozkul. lîngă „cămila culcată". — Hai! Opinteşte-te! Amândoi odată. Înhamă calul fără vorbă multă. Momun. Ce animal inteligent e calul! Se smuci tocmai în acel moment. Dar Momun se smulse cu îndîrjire şi. — Acum să mergem — zise el. în prundiş. I se învârtea capul. Bătrînul nu se uită îndărăt. îl apucă de umăr şi-l întoarse cu faţa spre el. cădeau in apă şi alunecau pe cursul repede al râului. Cînd calul fu deshămat. Orozkul lăsă calul în rîu şi se luă după el. acum să te ţii! N-am să ţi-o uit! strigă Orozkul în urma lui. Pe cine prosteşti? N-ai să pleci nicăieri! O să scoatem acum buşteanul. care niciodată nu cîrtise în faţa nimănui! O spusese un biet bătrân învineţit de frig. Şi încă nu ştiau cît o să-l coste această revoltă acum. Sări din şa în apă.. începuse să vadă negru ânaintea ochilor. Calul se mai smuci o dată. Pe cînd cel de acuma. aluneca. apoi să-l îndemni cu nădejde — dintr-o smucitura puternică el poate smulge buşteanul dintre bolovani. fără şa şi fără scări. Momun îl apucă de căpăstru. omul le privi încruntat. îi şi face să dispară. cauciucată. Calul şchiopăta de piciorul din faţă. Se pomeniră faţă-n faţă. încălţat. — Calul! Ajută calul să se ridice! îl înghionti Momun pe Orozkul. auzi? Momun se întoarse tăcut şi. La comanda lui Momun. aruncînd cizmele la o parte. — Să mergem! Hai! grohăi Orozkul. dar buşteanul se încăpăţâna şi se afunda tot mai vârtos între pietre. săltînd buşteanul din loc. Orozkul izbea calul cu tocul cizmelor. de pe buze i se prelingea o şuviţă de sînge. Cu cizmele ude. de două ori. Momun se năpusti cu el în curte. Niciodată nu mai încălecase pe Alabaş şi niciodată nu galopase aşa ca un nebun. Nu vezi că bietul dobitoc nu mai poate trage? Coboară numaidecât! Uluit. cu pantalonii uzi. Ieşind pe potecă. Ca o furtună. norii de pe cer se aplecau. căzu în apă şi. Cu o mişcare scurtă a mîinii. — Unde pleci. se aşeză jos. Blestemat buştean! Dacă ar fi fost lăsat să zacă un timp. în care plescăia apa. dar îşi pierdu echilibrul. îl ajunse pe Momun. Răbdarea bătrânului ajunsese la capăt. ce le aducea el în ziua aceea. Dinspre rîu se întorcea Orozkul. — Haide! Orozkul îl trase după el. Amîndoi izbutiră cu greu să ajute calul să se ridice în picioare. ce spaime. — Hei. ducînd de căpăstru calul deshămat. Cînd se îndreptă din şale. se încălţă şi porni repede spre casă. apoi se întorceau din nou la locul lor. fără să se uite înapoi. se îndreptă glonţ spre grajd. Abia aproape de mal. urla la bătrân. Nepotul m-aşteaptă de la prînz. era vinovat de toate.. dobitoc bătrîn. Femeile îl priveau tăcute.împrejurare trebuie să laşi calul să se odihnească un pic. pe lîngă samovarul fumegînd încă.. Asta o spusese Momun Descurcăreţul. apropiindu-se de femei cu paşi greoi. Dar Orozkul. clătinîndu-se pe picioarele înţepenite. — Ticălosuje! rosti Momun. ia stai! Orozkul smulse căpăstrul din mîna bătrînului. în timp ce el se apropia.

Băiatul îşi întoarse cu însufleţire capul peste umăr: — Adevărat? — Adevărat. ca întotdeauna. ceaşcă fără toartă) — Nu vreau! şi el o plezni scurt. Îşi întîlni nepotul pe drum. îl strunea din frîu. pe care-l purta de cinci ani. apoi i-l puse la loc.. mi-ajung cei patru ai mei. cu ochii umflaţi — contenise de mult cu plînsul — mergea alături de ea. năvalnice şi-i smulseseră din piept strigătul de uimire şi bucurie. Merseră aşa amîndoi. Aceeaşi învăţătoare cu mîini aspre. I-am văzut cu ochii mei. Acesta descălecase şi stătea în faţa ei. dintr-o bucată. Nefiind înşeuat. Bătrânul nu ştia ce să-i spună. Momun zîmbi vinovat: — Ce supărăcios mai eşti! Bătrînul îi luă chipiul băiatului de pe cap. Hrană e din belşug. Fornăia. Furat de poveste. Iar de nu se va atinge nimeni de ei. Omului îi place să ofteze după vremurile cînd a pierdut ceva pentru totdeauna.. abătuţi şi tăcuţi. Momun gonea pe Alabaş să ajungă la băieţel. pe vremea Maicii Cerboaica cea Cornută. nenorocit şi umilit. Tăcea. Au venit la noi în vizită. Pot să trăiască aici o mie de marali. Cei de teapa lui Orozkul îl vor urî şi-l vor hăitui cum hăituie lupii un cerb.. din toate înfăptuirile şi trudele lui. — Şi-or să rămînă la noi? — Dacă o să le placă. — Să nu mai aduceţi copilul la şcoală dacă nu veniţi la timp să-l luaţi — spuse ea. — De ce taci? Băiatul nu răspunse. iar bunicul şi nepotul porniră spre casă. Bekei oftă. Du-te şi să nu mai pui piciorul în casa asta! Pleacă pînă nu e prea tîrziu. Însă din cînd în cînd îi place să se gîndească la lucrul ăsta. Du calul în grajd! Apoi se îndreptă spre uşă: Hai în casă! îi spuse nevestii. Totuşi Momon întîrziase vreo două ceasuri. calul putea să-l zdruncine prea tare pe băiat. mai blînd. despre ce a fost odată în tinereţe.. se aşeză pe pat şi. Învăţătoarea îl mustră cu asprime pe bătrînul Momun. îmbrăcată în acelaşi palton . frîngîndu-şi mîinile. această făptură neajutorată. Ce-nseamnă asta? Dar cu bătrînul nostru ce e? Ce s-a întîmplat? — Întreabă-l pe el! răspunse Orozkul. Şi acum nu mai avea nici de ce să se grăbească.. da' eşti ud tot! V-a scăpat buşteanul pe rîu? — Nu — ocoli Orozkul răspunsul.. Calul pricepu de îndată ce i se cere şi porni încet în buiestru. cînd era vremea de iubit. Îl aducea acasă învăţătoarea. E numai cît un ştiulete de porumb. se gîndea că din toată viaţa lui fără noroc. numai cu el însuşi? Despre visurile neîmplinite. Călare pe un asemenea cal e bine să mergi singur şi să cînţi încetişor pentru tine. Cîte nu poate omul să cînte cînd e singur. îl sărută pe creştet. Ieşi afară! Bekei fugi din casă şi. — Nu. înghiţîndu-şi lacrimile ca de obicei. începu să bocească în gura mare: — Ah. Orozkul? Ce s-a întîmplat? O. Învăţătoarea mi-a dat pîine — îngăimă nepotul. Dar ce anume. gîtul lui subţirel şi urechile clăpăuge. eu nu-ţi mai sînt bărbat. Momun îşi ceru din nou iertare şi din nou făgădui că nu se va mai întîmpla a doua oară. Aici îşi aminti de maralii pe care-i zărise adineauri ţîşnind ca nişte umbre repezi.. e un nepreţuit tovarăş de drum.. un cal cu mers straşnic. din toate grijile şi amărăciunile nu i-a rămas decît acest copilaş. Odinioară. nenorocita de mine! De ce m-am mai născut pe lumea asta. Pe mine să nu vă bizuiţi. Dă-mi să beau. (Pială = Cană. Momun nu-l lăsa pe Alabaş în voie. Băiatul nu se întoarse. Toamna e frumoasă şi trecătoarea e deschisă.. în . — Ţi-e foame tare? întrebă el. aşezîndu-se pe koşma. ca acum. Băiatul. Erau trei. — Umple-l! porunci Orozkul. rosti încet: — Iar? — Ce iar? zbieră Orozkul.. În ăst timp. doreşte să se simtă el însuşi. — Tu ştii. Ar trebui să fie mai simplu. cu capul plecat. rosti către Bekei: Tu nu-mi mai eşti soţie. despre anii care au trecut. despre Maica Cerboaica cea Cornută. Nevasta aduse o sticlă de o jumătate încîncepută şi turnă în pahar. Greu o să-i mai fie nepoţelului de va rămîne singur. Bekei ajută soţului să-şi scoată hainele ude. dar Orozkul o alungă din prag: Pleacă. se gîndea cît de uşor poţi să fii fericit şi să aduci şi altuia fericirea! Aşa să tot trăieşti mereu! Uite aşa. Dădu pe gît dintr-o înghiţitură paharul cu vodcă. bătrânul începu să-i povestească iarăşi despre vremurile de demult. Sînt şi-acolo rezervaţii naturale. Simţind că băiatul se înviorează la auzul acestei veşti şi că încet-încet uită de supărare.. Calul bun. Du-te la tine acasă şi vezi-ţi de treabă! — Da' ce-ţi veni? se supără bătrina. — Da' de unde au venit? — Cred că de dincolo de defileu.. Na! zise întinzîndu-i lui Gulgeamal căpăstrul. or să rămînă de tot aici. cu ghiozdanul în mînă. Din pricina oboselii femeia arăta posomorîtă. Şi bătrînul Momun.— Ce-i cu tine. Învăţătoarea se întoarse la Geleşai. Alabaş era un cal iute.. dar e dîrz. copile? S-au întors maralii la noi — rosti bunicul Momun. În casă. prin locurile noastre hălăduiau cîtă frunză şi iarbă. or să rămînă. Băiatul sta pe cal în faţa bunicului. iar tropotul copitelor răsuna pe cărare. apoi se înfăşură în cojoc şi. omul nu-şi poate da seama. Bine ar fi dacă bunicul ar izbuti să-l pună pe picioare. îi dădu cojocul. apoi aduse samovarul şi începu să toarne ceai într-o pială.. babo! N-ai ce căuta aici. Bunica vru să intre împreună cu ei. privind ceafa tunsă a nepotului.

Mai bine să faci ce vrea şi să te laşi păgubaş. — Dă-te jos. să ştii cu cin' te pui. N-o las să pună piciorul în prag. o să-l faci măcar pe nepotu-tău mare şef. că glasul bunicii se şi auzi din casă: — Unde te duci? — Mă duc să scot buşteanul.. vasăzică! Da' tu cine eşti? Crezi că dacă fetele ţi-s nişte muieri fără căpătîi. sălăşluia neliniştea: ce-o fi făcând Orozkul? Ce răfuială pregăteşte? Ce pedeapsă o fi născocit pentru el. s-au ântors într-adevăr maralii? Înseamnă că aşa e! Bunicul zice că Maica cea Cornută a iertat fărădelegile săvârşite de oameni împotriva ei şi a îngăduit copiilor săi să se întoarcă în munţii Issîk-Kul-ului. dând din umeri. necontenit. şi cînd îi zărim. Nici nu bănuia ce-l aşteaptă acasă. de parcă ân felul acesta putea ânlătura năpasta. mustrătoare şi. ata. se vîră în suflet. Pentru a nu se mai gândi la nenorocirea care o aştepta pe fiica lui şi pe el. frumuseţea şi iuţeala acestor animale. bunica îi aruncă lui Momun o privire lungă. în sufletul bătrânului.. şi tăcu. toţi maralii se vor întoarce în patria lor.. — Ata — îl întrerupse băiatul pe bunic — poate a venit chiar Maica Cerboaica cea Cornută? Poate vrea să vadă cum e aici. Ian te uită la el! Mai bine ţi-ai vedea lungul nasului. ţi-ai adus aminte! izbucni bunica. se poate să fi venit chiar Maica Cerboaica cea Cornută. O să m-ajuţi. se caţără pe pervaz cît mai aproape de ghiozdan şi începu să-i şoptească: „Tu nu ştii nimic? De ce e bunicul atît de abătut? Cu ce e vinovat? De ce a întîrziat şi a venit călare pe Alabaş şi fără să-i pună şaua? Aşa ceva nu s-a mai întîmplat vreodată. Chiar şi în astă clipă. — Ia seama — zise bunicul către nepot — dacă o să fiu ocărit. De altfel. Acum cine mai are nevoie de nătînga ta stearpă? Du-te să-ţi spună cine este ea acum! Ca pe un cîine rîios a alungat-o bărbatul ei din casă. bătrânul.. În curte. Vreau să-i văd şi eu. Pe tine nu te priveşte. porni spre casă. Om vedea când om ajunge acasă.. trebuie să scot din rîu blestematul acela de buştean — se gîndi Momun. O casă privită din spate e ca şi un om când âl priveşti din spate.. ca şi cînd ar fi venit de la drum lung. Băiatul ieşi ascultător. despre nobleţea. Băiatul era fericit. şi pe urmă să-şi cheme copiii. Adineauri s-a înţepenit în rîu — răspunse Momun. nu-i aşa? Aşteaptă mult şi bine! Uite pentru cine ai intrat în gura lupului! Ba încă ai mai încălecat şi pe Alabaş şi te-ai dus să-l iei. Numai ce închise uşa după el. două linguri şi pîine şi se aşeză cu nepotul în faţa prînzului întîrziat. de ce nu-i nimeni prin curte la ceasul acela? „Dacă teate-s la rostul lor. Inima copilului se rostogoli pe duşumea. Era numai ochi şi urechi. la rîndul lui. ne întoarcem. Dar cînd băiatul cu ghiozdanul său vru să alerge spre casă. de asemenea. Momun povestea nepotului despre marali. De cînd ai început s-o faci pe grozavul? De cînd ai devenit firoscos? Nici să nu te gîndesti s-o aduci pe fiică-ta la noi. care dintotdeauna te urmăreşte necruţător. de ce a mai povestit? Căci Maica Cerboaica cea Cornută o să se supere tare rău dacă ne-a minţit. Duse calul în grajd şi. nesigur. Dar nu se întîmplă nimic din toate acestea.. Inima lui Momun se strânse de o presimţire rea. avem puţină treabă. Bunicul mai spune că acum au venit doar trei marali să cerceteze cum e pe aici. Băiatul fu cuprins de teamă şi de nelinişte. Mîncau în tăcere. Poate că a întîrziat fiindcă a văzut maralii în pădure?. — Ce copil eşti! zâmbi bunicul. măcar cu coada ochiului. Uite c-am ajuns — îi spuse el nepotului. Treaba ta e să mergi la şcoală. strîngînd din buze. Dă-l încolo pe Orozkul. Pe faţa-i cafenie şi zbîrcită se întipărise mînia. pîndeşte neîncetat. luîndu-şi nepotul de mînă. Cum..aceste clipe. — Să ne luăm după urme. bunicul Moimun îl opri: Stai să mergem împreună. Cine ştie?. Dar viaţa nu e rînduită astfel — alături de fericire. Cine ştie. cu atâta ânflăcărare. — Aşa. bunicul Momun îi spuse încet băiatului: — Du-te afară. Cele trei case nu lăsau să se ghicească nimic din ce s-ar fi petrecut înlăuntruî lor. Ce s-o fi întîmplat? O fi bătut-o Orozkul pe nenorocita de Bekei? S-o fi îmbătat iar criţă? Ce-ar fi putut să se întâmple? De ce e atîta linişte. — Aha. Vin şi eu îndată. Căci măgarului n-o să-i dovedeşti că e măgar!" Momun se apropie de grajd. plin de bănuială. era pustiu şi linişte. care cutezase să nu-i dea ascultare? Căci Orozkul nu va lăsa lucrurile aşa.. Posomorît şi scrutător. . Ghiozdanul sta pe pervazul ferestrei.. căutînd să nu-şi trădeze tulburarea. cînd el şi nepotul erau fericiţi.. — Păi ei nu stau locului. „Poate că noi sîntem de vină" — se adresă el în gînd ghiozdanului.. Atunci ei or să fie încredinţaţi că oamenii n-au să se-atingă de ei. Să mergem mult-mult după urmele lor. ce zici? — Se poate — rosti Momun. să mergem în locul acela unde ai văzut maralii — spuse băiatul. Bătrînul se simţea încurcat: oare nu se lăsase prea mult furat de avântul său şi-l făcuse pe băiat să creadă cu adevărat în vorbele lui? Dar bunicul Momun nu vru să schimbe credinţa nepotului. Cînd ajunseră în casă.. în viaţă nenorocirea. iar dacă le-o place. Se poate. Bunica nici măcar nu se uita la ei. ar fi fost şi prea târziu. — Dar noi' o să aflăm! Hai. Se apropiară de pichet pe poteca din spatele caselor. zise el. apoi luă de pe plită un castron mare cu tăiţei. îşi văzu mai departe de cusut. mai bine să nu te pui cu el. Bunicul. Şi dacă n-a fost nici un maral? Dacă nu-i adevărat? Atunci. O să-ţi frîngă gîtul ca la un pui de găină." Sfîrşindu-şi prânzul. nu zise nimic.. încit îi pieri foamea. Băiatul înţelese că se întîmplase ceva foarte rău. Ţi-ai dat seama! Du-te s-o vezi pe fiică-ta. — A alungat-o şi gata! rosti Momun cu amărăciune. gînd negru. tu să nu te temi şi să n-asculţi ce-o să se spună. Nimic nu-i mai rău ca atunci cînd oamenii stau la masă şi nu scot o vorbă. Altfel nu s-ar chema Orozkul. rămase o vreme în picioare în mijlocul odăii. la noi. Bătrînii continuau să tacă. munciţi de un gînd tainic ştiut numai de ei. A dus-o Gulgeamal la ea. alături de bucurie.

fugi pe malul rîului. de parcă încerca să-şi aducă aminte unde-l mai văzuse pe acest băieţaş cu capul mare şi cu urechile clăpăuge.. ţopăind mereu în jur. Încetînd deodată să mai roadă crenguţe. Ea privi înapoi. strigă din prag printre gîfîituri: . Înainte mergea maralul cel mare. Maralul cel mare întinse gîtul şi. Îl priveau netulburaţi de pe malul celălalt. Între ei curgea rîul repede. Era chipeşă ca o iapă tînără care fată în fiecare an cîte un mînz. pînă deasupra povîrnişului. El se opri buimăcit. o împinse pe cerboaică cu grabănul şi. puternic şi şăgalnic. Unul dintre ei — cel care avea coarnele cele mai mari şi mai grele — îşi aplecă iară capul spre apă. Barem de-ar veni Seidahmat mai repede." Băiatul se ascunse după claia de fîn şi privi în jur cu binoclul. Şi tu. Băiatul se îndepărtă. De n-ar fi fost acest rîu care-i despărţea. Maralii nu se speriară de fei. Avea ochi mari. dacă ar fi undeva o altă şcoală! M-aş fi dus cu ghiozdanul să învăţăm acolo. mlădioase. acolo unde se sfîrşea fîşia prundişului. cu şuba pe umeri. Aici se opriră. Eh.. Era roşcat la culoare. Abia în clipa asta băiatul se dezmetici. Căzu pe gînduri şi. — Parcă e vorba de buştean? zise Momun. Astăzi trebuia să se întoarcă. cînd i se aşternea din nou la picioare. — Hei. el ne-ar căuta. Îl şterse de praf. la mijloc puiul ciut. coborî pe mal pînă lîngă apă. Nu mai ai ce căuta aici. pînă ce încetul cu încetul se potoli. u-u!".. băiatul ieşi de după bolovan şi. se aflau aceiaşi marali legendari. izbucni în hohote de plîns amarnic. deschizînd uşa cu zgomot. cu coapse zvelte şi cu o coroană de coarne subţiri şi ramuroase pe cap. Zice că de acum n-o să mai stea împreună. Fugea cît îl ţineau picioarele. În faţa lui se desfăşura aceeaşi privelişte. Momun tăcea. şi în urma lor Maica Cerboaică cea Cornută. Să nu îndrăzneşti să te-atingi de el. frecîndu-se cu capul lui ciut de coastele Maicii Cerboaică cea Cornută. E ca o fiară — îi povestea Gulgeamal în şoaptă. Mişcînd din urechi. îşi înălţă capul. tu! strigă el ameninţător către Momun. Trecu ca o vijelie prin curte şi. Din nou băiatului i se păru că maralii se uită la el. tot n-ar pricepe: stau acolo nepăsători. Maica Cerboaică cea Cornută se uita ţintă la el. Era trist şi nu se uită prea mult. Dinaintea lui. Tăcură amîndoi. Mai sus se întindea povîrnişul argilos. Băiatul puse binoclul la loc şi. rostogolindu-se într-un ecou prelung: „U-u. Coarnele ei erau ceva mai mici. întinzîndu-l de parcă ar fi vrut să-şi privească podoaba coarnelor în micul golf al rîului ca într-o oglindă. în oare se strecurase toamna. Ce să mai zică? Acum nici fata lui nu voia să-l mai vadă! — Orozkul bea într-una. întors cu spatele. „cămila culcată". neogoit. Se ducea spre rîu. Chiar în faţa lui. îi spuse: Du-te şi te joacă. Te dau afară de la pichet. Ţinîndu-şi răsuflarea. de bună seamă că ar fi putut să se apropie de marali şi să-i atingă cu mîna. Ochii ei umezi străluceau licărind în depărtare. Îmbrăţişă numai cocoaşa „cămilei culcate" şi. Plînge. În carne şi oase. Cară-te unde vrei! Bunicul zîmbi amar şi duse calul înapoi în grajd. deasupra povîrnişului — plopii de munte şi mestecenii scăldaţi în aur şi purpură. Băiatul închise ochii. În sfîrşit. Se făcuse dintr-o dată mai mic şi mai bătrîn. privind înainte. cerbul se uită cu luare-aminte la băiat. Scoteaţi amîndoi buşteanul şi măcar scăpaţi de asta. de pe buza lui acoperită cu păr de culoare deschisă se prelinseră cîteva picături de apă. rodea ramuri de răchită roşie. frunzele de aramă cădeau pe spinările lor netede. lîngă apă.. O luă la goană spre casă pe cărarea cunoscută. iar în apropierea crîngului roşu de tugai. pentru ca nimeni să nu vadă că plînge. se întindeau ca o vîlvătaie roşie tufişurile tomnatice ale pădurii de tugai. cu mîinile întinse înainte. Plînse mult. rămase încremenit. bubui ca o trîmbiţă: „Bu-u. clătinînd din cap. Numai de bunicu mi-e milă. Beau apă şi se părea că se saturaseră. Cînd îşi săltă capul. Bătrînul se îndreptă spre casa lui Seidahmat. „şaua". Mergea tîrîndu-şi picioarele şi privind drept înainte. pe malul celălalt. Iar pe dumneata te blesteamă. verzui-transparent. — Mai bine nu acum. Nu le spuse nimic. îşi şterse ochii şi. apoi îi deschise iar. Crengile roşcate se legănau deasupra lor. a bătut-o — şopti Gulgeamal. pe prundişul spălat de ape. ca în vis. gînditori. Se duse în şopron şi luă binoclul ascuns acolo. ieşind din şopron. Se pare că eu şi ghiozdanul sîntem de vină. „Prost ne mai merg treburile! rosti el trist către binoclu. peste rîu. cu cine ai mai privi la vaporul alb? Crezi că n-o să mă fac peşte? O să vezi! Am să mă duc înot spre1 vaporul alb. binoclule. zburdă vioi. cărarea cînd se întuneca şi dispărea. băiatul păşea agale prin curte. Orozkul ieşise în grabă din casă. strecurîndu-se printre tufişuri. Apoi o luară pe cărare în sus. luminoşi. Dar cu şi mai multă luare-aminte se uita la băiat o cerboaică albă. dar în prag îl întîmpină Gulgeamal. Era bine hrănit. Gulgeamal oftă compătimitor. Maralii stăteau pe grohotişul curat şi neted. începu să se alinte pe lîngă ea. cu coarnele date pe spate. Apoi se auzi uşa trîntindu-se şi Momun ieşi grăbit din casă. cu pieptul lat şi puternic. dar fu oprit de strigătul lui Orozkul. Dincolo de ei. Din nări se ridica un abur uşor. Semăna aidoma cu Maica Cerboaică cea Cornută. mai pe urmă. Băiatul vru să alerge după el. numai în flanelă de corp. acoperiţi de pădurile atinse şi ele de toamnă pe culmi — aşternuţi cu omăt alb. Dar iată că se întoarseră şi porniră unul după altul spre pădure. Alături. Să nu ştie nimeni. Iată bolovanii lui dragi de lîngă mal: „tancul". Unde duci calul? Du-l înapoi la locul lui. „lupul". Maralii intrară în tugai. Faţa îi era roşie ca un uger de vacă umflat. clocotind şi revărsîndu-se peste mormanele de pietre de sub apă. Băiatul se simţi năpădit de durere. puiul ei fără coarne. prăbuşindu-se pe granitul roşcat. dar negrăit de frumoase. Fugea şi lacrimile îi curgeau şiroaie. — îi zise ea lui Momun. îl văzu pe bunic trecînd prin curte cu calul înhămat. stăteau trei marali. Lui nu-i păsa de nimic. zărindu-l pe nepot lîngă el. De mila bunicului i se umplu sufletul de obidă sufocîndu-l şi. Zice că de toate numai tata e vinovat.Mîhnit. uitîndu-se încă o dată la băiat. O să scoatem buşteanul şi fără tine. În casă mai răsunau strigătele bunicii. Altă dată nu s-ar mai fi săturat privind munţii. Iar Maica Cerboaică se uita şi se tot uita la băiat. bu-u!" Glasul lui răsună peste povîrniş. la poale — arzînd roşii ca focul. iar mai sus — codrii cei mari şi zăpezile albe pe piscurile stîncoase.

de pe buza umedă a cerbului cel mare se prelinseră aceleaşi picături în apa micului golf al rîului. Şi nimeni nu ştia că el se îmbolnăvise. Apoi maralii se mistuiră în pădure. Maica Cerboaica cea Cornută. nărod bătrîn. bunica ţrînti uşa şi ieşi afară grăbită. Dar băiatul nu voia să se despartă de ei şi încercă să readucă în închipuire tot ce dorea el să vadă. El înotă pe sub apă cu ochii deschişi. în casă pe bunicul Momun. de parcă nu pricepea despre ce este vorba. bubui ca o trîmbiţă: „Bu-u. ci caldă. reînvie în închipuire cele întîmplate astăzi. dar în curte răsunară iarăşi glasuri ascuţite: cineva striga la altcineva.— Ata! Au venit maralii! Maralii! Sînt aici! Bunicul Momun privi la el din colţ. ca şi mai înainte. — Sttt! Sfîrşeşte cu gălăgia! îl ţistui bunica. şezi. la vaporul cel alb? zise el deodată. Apoi zarvă şi tropăit de picioare. În curte răsunau neclar nişte voci sacadate. Dac-au venit. se uita ţintă la băiat. şi să mă duc pe rîu în jos pînă în Issîk-Kul. unde stătea amărît şi tăcut. încît era cu neputinţă s-o priveşti prea multă vreme: te apuca ameţeala. Maica Cerboaica cea Cornută alerga în urma lui pe mal. Te-aşteptam de multă vreme — rosti el. să fie sănătoşi. pe povîrniş. Văpaia lui ardea rece deasupra pustiului îngheţat al munţilor. se auzeau paşi grăbiţi. Însă apa nu era rece ca gheaţa. pur şi simplu. Afară se lăsase noaptea. gemînd şi gîfîind. . ba se ridica şi pleca iarăşi afară. Băiatul tremura. ieşea în curte. negri şi umezi. Era lac de sudoare. Cei trei marali pe care-i văzuse pe-nserat erau acum din nou acolo. Atunci. alinîndu-şi singurătatea. Niciodată băiatul nu-l văzuse pe bunicul său atît de speriat. îl îmbrînci. cineva plîngea şi altcineva încerca să-l potolească. Pe urmă plecară. Maică Cerboaica! strigă el tare. frunzele de aramă cădeau pe spinările lor netede. Îl luase cu frig. Bunica bodogănea mînioasă. Asta putea să facă. În curte era pustiu. E un om bun — spuse Maica Cerboaica cea Comută. gemu adresîndu-se nu se ştie cui: . Crengile roşcate se legănau deasupra lor. ca şi mai înainte. Unde să ne ducem acum. Băiatul aruncă pătura de pe el şi se simţi mai uşurat. pe prundiş. bu-u!" Băiatul zîmbi în sinea lui. că şi eu sînt copilul tău. Vîntul începu să sufle dinspre zăpezi. revărsîndu-se de jur împrejur în reflexe alunecoase peste piscuri. Dar cum s-ar fi putut să nu-l uite! Bunicul se zăpăcise de-a binelea. stai acolo şi nu-ţi băga nasul. chiar pe sub fereastră. Deodată. Fugea repede şi vîntul şuiera printre coarnele ei. Coborî lin în apropierea maralilor. tot ceea ce el dorea să vadă. Nu-şi mai găsea locul. amintindu-şi cum glasul maralului cel mare răsunase peste rîu. acum nu ne arde de ei. Maică Cerboaica. care stăteau. Băiatul stătea liniştit în pat şi tot mai mult îl oboseau acele glasuri. — Şi eu te cunosc. În casă se făcu iarăşi linişte. apoi venea îndărăt. Şedea pe prichiciul sobei. Pe urmă. rostogolindu-se într-un ecou prelung. Şi din nou prin faţa lui prinse să curgă năvalnic rîul cel mare şi repede. Închise ochii şi. îi era ruşine să spună al cui e. băiatul începu să se dezbrace şi. ba intra şi se aşeza abătut. înjurături — se pare că Orozkul suduia din nou — cineva plîngea cu sughiţuri. strîngîndu-şi capul în mîinile-i tremurînde. dar nu ştiu cum să-i mulţumească. Apa curgea atît de repede. Băiatul vru să se scoale ca să bea apă. şi nu te vîrî unde nu-ţi fierbe oala! E prima oară cînd li se întîmplă una ca asta? Dacă vrei ca totul să sfîrşească cu bine. Maica Cerboaica cea Cornută îl chemă spre ea: — Al cui eşti? Băiatul nu răspunse. Băiatul se bucură nespus. Multă vreme nu putu să adoarmă. furioasă din cale afară.. — Vrei să mă prefac în peşte. În păduri se aşternu zăbranicul înserării. Fitilul arsese tot şi lampa abia mai lumina. Soarele de toamnă scăpăta peste Muntele Străjii. învîrtindu-se de colo pînă colo. zgribulin-du-se.. pricepi? Ne izgoneşte de pe faţa pămîntului. De pe malul celălalt. Firicelele de nisip auriu şi pietricelele de sub apă prinseră să i se învîrtească în julr. Părea că nu-şi dă seama de nimic. Îl uitaseră. Îl apucă ameţeala din pricina iuţelii torentului. Ba ieşea. intră în apă. la bătrîneţe? Unde? Cu aceste cuvinte. Se auzea numai respiraţia hîrîită şi sacadată a bunicului. cu ochi blînzi şi înţelegători. Maică Cerboaica. Dar Maica Cerboaica cea Comută nu-i răspunse. puzderie. maralii se uitau la el. Băiatul ieşi tăcut. Dar amintindu-şi că în asemenea împrejurare bunicul îl învelea şi mai bine. Fă ce-ţi spun! Auzi? Altfel ne izgoneşte. Stătea pe malul rîului. oftînd din greu. Dar băiatul nu zise nimic. Îl durea capul. Trist şi amarnic ca bunicul lui. ca un roi zumzăitor. ridicînd braţele. Băiatul se miră că Maica Cerboaica cea Cornută poate să ofteze ca o fiinţă omenească. În casă nu se afla nimeni. se acoperi din nou. Maralul cel mare îşi întinse gîtul şi. Uşa se deschise cu zgomot şi bunica. Ajunseră sus. învăluiţi în amurg. iar torentul firbenilte îl trăgea şi-l ducea cu el. luînd-o prin tufişurile de tugai. Totul se repetă aidoma. acel du-te-vino şi tot ce se petrecea în casă şi afară. ţinîndu-se de o crenguţă de răchită ce creştea pe mal. răsuflînd greu. Nu spuse nimic. Acolo se opriră. bătrînul căzu în genunchi şi. VI TREMURA ŞI CÎND SE culcă în pat. Şi pe bunicul tău îl cunosc. — Ajutor! Ajută-mă. la fel ca în timpul verii. dîndu-şi coarnele pe spate. mlădioase. Ochii ei erau mari. Se înăbuşea. Ochii bătrânului rătăceau buimăciţi. fierbinte şi sufocantă. — Eu şi cu bunicul te iubim tare mult. Sări şi străbătu rîul în zbor. silindu-l să se aşeze: — Şezi. peste lanţul vecin al munţilor golaşi. Bunica îl înghionti în piept. Cînd îşi săltă capul. se buluciră doi şi parcă unul trăgea de celălalt.

pe prundiş. Cîtă vreme militarul cu epoleţi aurii a umblat cu Orozkul prin pădure. apoi se stinse. al cui eşti? — Al tatii şi al mamei.. Şi pe unchiul Orozkul am să-l iubesc. — Da' matale cine eşti? — Sînt din Karaganda. Apa nu se făcea mai adîncă. noii veniţi — judecînd după voci. Ajunsesem la sovhoz şi aşteptam o maşină de ocazie. de parcă bătea pasul pe loc. se făcea tot mai desluşit. se dezlănţuise din nou. Drumul ştii cum este. băiatul a stat de vorbă cu şoferul. Ieşi trăgînd uşa după el. nedumerit. Îi era cînd cald. Fă să aibă şi ei un copil! Eu am să-i iubesc pe toţi. dar nici el nu se apropia de malul celălalt. Ce grozav! Un militar cu epoleţi aurii s-a dus în pădure cu Orozkul. şi-acolo." Băiatului i se păru că în depărtare răsună un clopoţel. Clinchetul zglobiu al clopoţelului se auzea din ce în ce mai aproape. se ruga fierbinte de Maica Cerboaică cea Cornută: „Adu-le un leagăn în coarne! Fă să nu mai plîngă bunicul nostru. Te rog tare mult. baibice! (termen de respect pentru femei) Noii veniţi se salutară cu bunicul Momun şi cu bunica. Băiatul auzi cum o maşină grea se apropia zăngănind de curte. — Căutaţi un spion? îl întrebase băiatul pe soldat. numai dăruieşte-i şi lui un copil! Adu-le un leagăn în coarnele tale. aşa cum se cade să-i întâmpini pe străini. — Ce mai e pe aici? întrebă Seidahmat. Băiatul se simţea rău. în fereastră săgetă lumina farurilor. agăţat de toartă. Parcă se simţea mai bine. — A venit Seidahmat! răsună deodată vocea bucuroasă a lui Gulgeamal. Soldatul a izbucnit în rîs. iar pe celălalt mal. Dar oare ce-o fi asta? O dată cu clinchetul clopoţelului se auzea acum un duduit înfundat de motor. Din nou se afla pe malul rîului repede. adu-le un leagăn! Să aibă şi ei un copil!" Apoi alergă prin apă spre Maica Cerboaică cea Cornută. care alerga prin munţi. Acesta i-a răspuns zîmbind: — Da. — Cum aşa? s-a interesat soldatul. să mai creşti. . Capul îi plesnea de durere. De undeva venea un camion. Nu mai am putere s-o privesc! Dăruieşte-i măcar unul singur. — Ia te uită ce mai viteaz! Eşti încă mic. Capul nu-l mai durea atît de tare. Tot timpul se ruga. Vorbind între ei. În defileu e întuneric. Băiatul se refugie în lumea lui închipuită. Maica Cerboaică venea zorită. Se gîndi chiar să se scoale şi să se ducă să vadă cum e maşina: pe patru roţi ori pe şase? Nouă sau veche? Ce remorcă o fi avînd? Astă-primăvară. puternice şi iuţi... dar picioarele şi mîinile nu-l ascultau. Uşile cabinei se trîntiră.. În curte. Pesemne că se ruşinaseră de călători şi le ieşiseră înainte. De cînd te aşteptăm! — Bună seara! îi răspunseră necunoscuţii. stăteau aceiaşi marali. trist. pe el şi pe alţii! Băiatul se mai linişti puţin. iar clopoţelul se auzea din ce în ce mai sfios. fie-ţi milă de noi. — Mie îmi sînt dragi toate maşinile şi toţi şoferii — a spus el. Băiatul începu să se roage: „Maică Cerboaică. sînt kazah. Îl lua iar cu frig. beat. clinchetul răsuna tot mai arar şi curînd se pierdu în zgomotul motorului. Parcă era Maica Cerboaică cea Cornută. aksakal! Seara bună. altfel cine ştie cît mai întîrziam. — E acasă — răspunse nesigură Gulgeamal. un tînăr soldat. Avem loc. Oare se va ruşina şi Orozkul? De nu s-ar face de rîs.. cu fălcile încleştate. Să mergem! Porniră. Răsuna din ce în ce mai tare. Iar şoferii sînt tineri şi toţi sînt copiii Maicii Cerboaica cea Cornută. la ei la pichet poposise un camion militar. dibui clanţa. — Da' Orozkul unde-i? E acasă? întrebă unul din noii sosiţi. — Nu. bătrînul se ridică.— Ia-mă şi fă ce vrei cu nenorocitul de mine! Numai dăruieşte-i un copil. un leagăn de copil — un beşik de mesteacăn cu clopoţel. într-o zi. erau trei — trecură pe lîngă fereastra dincolo de care zăcea băiatul. De ce aşa tîrziu? — Mai întrebi? Am avut noroc. Şoferul. — Ce să fie? Bine. Dar n-aveţi grijă. care alergă grăbită în întâmpinarea soţului. Care maică cornută? — Da' ce. de parcă cineva îi tăiase nasul. Huruitul maşinii creştea tot mai mult. Am învăţat la şcoala de mineri. — La noi n-a venit încă nici un spion — a rostit băiatul. Bătrînul plîngea afară. căutăm un spion. Plîngînd. E cam bolnav. continuă să plîngă înfundat. — Maşinile sînt frumoase. N-am auzit niciodată de aşa ceva. adu în coarnele tale un leagăn pentru mătuşa Bekei. Şi miros plăcut a benzină. De ce? Aşa ceva nu se mai întîmplase vreodată. Vru să se scoale şi să se ducă la bunicul. matale nu ştii? — Nu. i-a îngăduit băiatului să urce în cabină. Mătuşa Bekei ţipa deznădăjduită şi pe amîndoi îi implorau să se potolească glasul bunicii şi al lui Gulgeamal. Orozkul. veţi înnopta la noi. însă după cîţiva paşi se opriră: — Seara bună. Avea roţi înalte şi era cîrn. Motorul amuţi. Clătinîndu-se şi sprijinindu-se de perete.. O clipă. Dumnealor tocmai veneau la noi după buşteni — povestea Seidahmat. Cîinele se repezi spre ea lătrînd. — Ce să faci cu el? — L-aş fugări şi l-aş prinde. Fă ca unchiul Orozkul să n-o mai bată pe mătuşa Bekei. purtînd în coarnele ei. afară. cînd rece. Clopoţelul leagănului răsuna necontenit. — Ce? Cum? a întrebat soldatul.

— Şi ei ai cui sînt? — Păi la fel: ai tatii şi ai mamei. de acolo de unde masivul se sprijinea cu fruntea de bolta cerului. fiul fiilor Maicii Cerboaica cea Cornută. Se vede că la sovhoz întîrziaseră cu felurite treburi. Dar n-a fost să fie aşa. zăpăcit de o bucurie fără margini! Cum să nu rîzi şi să nu-i faci cu mina şi să-l ameninţi în glumă. cu manta marinărească fără epoleţi şi fără bonetă soldăţească. Spune-i că m-am întors din armată şi acum sînt şofer la sovhoz. Băieţii se arătau bine dispuşi. tău. Frunzele se ridicau în vîrtejuri deasupra pădurii şi. N-au trecut pe lîngă pichet: puţin mai departe au cotit-o pe drumul spre valea Arcea şi au urcat sus. s-au răspîndit în toate cele patru zări. . Iar tu ai ditamai căpăţîna. Trăiesc ca tot omul. — De ce? — Bunicul zice că atunci oamenii n-au să se mai ruşineze de faptele rele. Maşinile flăcăilor erau în stare bună. În ziua aceea. Se strică drumul şi nu mai treci. — Şi ei? — Ascultă. în cer. se socoteau fiii Maicii Cerboaica cea Cornută. Înaintau cu viteză pe drumul tare. cu manta marinărească. înălţîndu-se tot mai sus. Cînd o să creşti şi-o să înveţi carte. — De. — Nu m-au învăţat.. pietruit. — Nu. — Halal bunic! s-a minunat sincer soldatul. noi-nouţe. şi-au pornit zborul foşnitor peste piscurile munţilor. De la o zi la alta putea începe să ningă şi atunci „adio fîn pînă la anul viitor". După cum i se părea băiatului. — Cine se strică? Oamenii? — Da. Ne ducem la fîn. Îţi împuiază capul cu tot felul de aiureli.. Bughinii din ziua de azi nu mai ştiu unul de altul.. deoarece copiii şi copiii copiilor lor nu-şi vor mai aminti de ei. cei cunoscuţi de el. atunci se strică. să pleci de la bunicul. Soldatul ştia numai pe tatăl. s-au gîndit să care tot fînul deodată. după ce lăsaseră în urmă panta Muntelui Străjii. viteji şi veseli. Semăna cu o decoraţie. în munţi au venit după fîn maşinile sovhozului. Maşina a mîrîit ca un leopard şi a pornit să le ajungă pe celelalte. Şi nimeni n-o să mai facă fapte bune pentru că urmaşii tot nu vor şti de ele. a început să sufle deodată cu putere vîntul dinspre San-Taş.. în orice caz. băiatul îşi aminti de maşina militară. apoi o întâmpina pe următoarea. — Tu eşti nepotul bunicului Momuin? — Da. ci cu şapcă. dar de fapt ce-i păsa lui? Zăpăcit de bucurie.. Vremea căta să se schimbe. Mai tîrziu o să înţelegi. Soldatul era însă oarecum încurcat cînd ieşi la iveală că n-are habar de unde se trage neamul său şi nici măcar cele şapte spiţe obligatorii ale familiei sale nu le cunoaşte. făcîndu-i ştrengăreşte cu ochiul. aşa o fi. băiatul nu se înşelase. — Cine ţi-a spus asta? — Bunicul. eu de la bunicul n-o să plec niciodată — i-a răspuns băiatul. cînd vremea era frumoasă. cu toate maşinile. În cuvintele lui nu era nimic scornit... fără mustăţi. Atîtea maşini deodată! Una după alta! O coloană întreagă. să fie şi mai zburdalnic?. Spune-i că l-ai văzut pe Kulubek. băiatul alergase la răspîntie. Acum. Interesant bunic. De fapt. zburăm în cosmos. Ultimul camion chiar s-a oprit. tot aşa la vreme de toamnă. Cum să nu fie. — Nu m-am înşelat. — Eu sînt fiul fiilor Maicii Cerboaica cea Cornută. Camioanele se perindau unul după altul.. apoi să-ţi iei gîndul de la el. poate ceva mai tîrziu. În locurile acestea. S-a dezlănţuit o vijelie nemaipomenită.. fiul lui Ciotbai. iar aici — de unde o fi răsărit? — un ştrengar urecheat şi cu capul mare aleargă înaintea fiecărei maşini. ţi l-am instrui cît ai zice peşte. — Nimic — răspunse băiatul cu sfială.. Transmite-i salutări bunicului. Kulubek i-a dăruit băiatului o insignă militară foarte interesantă. Însă drumul rămăsese pustiu şi el a trebuit să se întoarcă acasă. În cabine stăteau tineri djighiţi. E om bun. Da' de ce? Uite că nu ştiu şi nu se întîmplă nimic. Insigna şi-a agăţat-o în piept. — Ei. şi el ce te-nvaţă? Ar trebui să vină cu noi la lecţiile de pregătire politică. Mai departe însă. iar cînd vremea i-a strîns cu uşa. asta spui acum. cu acest frate bughin. ou cabine frumoase. luîndu-se la întrecere. Rămîi cu bine! La plecare. toţi unul şi unul. — Bunicul zice că dacă oamenii nu-şi vor mai aduce aminte de părinţi. Era şoferul. precum şi că atunci n-a izbutit să-i lămurească pe deplin soldatului de ce şoferii de pe aici. cu parbrizuri mari. E un incult. acolo unde de cu vară fusese cosit fînul ce urma să fie cărat în toamnă la sovhoz. Auzind huruitul neobişnuit al motoarelor pe Muntele Străjii. îndoindu-se de cele auzite. Era tare mîndru cînd a povestit bunicului despre întîlnirea sa. — Hai noroc! Ce faci aici? se adresă el băiatului. Aşa era. toţi erau frumoşi. Anul trecut. A numărat cincisprezece bucăţi. aşa poţi să întrebi la nesfîrşit. spre seară. Din cabină s-a aplecat un tînăr flăcău în haine militare . Băieţii care au trecut pe aici tot bughini îs. Îi plăcea băiatul acesta cu capul mare şi cu urechile clăpăuge. Şi eu sînt bughin. el alerga pur şi simplu înaintea fiecărei maşini.. Şi urechile ţi-s ca locatoarele de la poligonul nostru. În unele cabine erau cîte doi. — Pe tine nu te-au învăţat să ţii minte numele celor şapte strămoşi? l-a întrebat băiatul.. pe bunicul şi pe străbunicul său. Nu asculta ce spune! Noi mergem spre comunism. Băiatul îi spusese adevărul. Băiatul însă habar n-avea de toate acestea. — şi soldatul a clătinat din cap. Însoţitorii veneau să încarce şi să lege fînul. om fără carte. ca el să rîdă şi mai vîrtos. dacă nu izbuteşti să transporţi fînul la timp. ascultând glasurile de afară. Băiatul a simţit deodată că tare ar vrea să plece cu acest flăcău prietenos şi îndrăzneţ.

Inima îi era plină de bărbăţie şi hotărîre. La început. o fi prăpădul de pe lume" — se gîndea băiatul. Avionul său de vînătoare zbura ca glonţul pe urma monstrului. dar curînd focul se înteţise. — O să vă povestim mai tîrziu! În urmă au rămas încă şapte băieţi de-ai noştri. îngrijorat: Cine să fie la ceasul ăsta? după care a început să se îmbrace în grabă.. A trebuit să-l trezească. încît ţi se tăia răsuflarea. Plec îndată să-i aduc. Cînd băiatul ajunse aproape de uşa casei lui Seidahmat. salva pe cei ce ardeau în foc şi pe cei ce se înecau în fluviu. În casă s-a stîrnit dintr-o dată învălmăşeală. de ce?" îl îngîna ea. urmărea cu un avion de vînătoare. Căci se putea întâmpla şi altfel. a izbutit să săvîrşească asemenea fapte de vitejie. Dar băiatul nu s-a supărat nicidecum pentru asta. — Repede. Li se desluşeau glasurile şi zgomotul paşilor. acoperiţi de nea. viscolind zăpada. Îngheţase ajutîndu-l pe bunicul pe afară. Ce. băiatul a crezut că i se păruse. care fugea din calea lui peste munţi şi peste văi. Pe unul dintre ei îl duceau ţinîndu-l de subsuori. Maica Cerboaica cea Cornută i-a zis: „Iar acum salvează-mi copiii. Doamne!) Ce-i cu voi? se văitară într-un glas bunicul Momun şi bunica. Băiatul i-a recunoscut numaidecît. ce-i dăruise insigna. Haide.. Seidahmat i-a luat acasă. şezi colea! Şi-a scrîntit piciorul — spuse Kulubek. Toată viaţa va ţine minte clipa aceea îngrozitoare. încît Seidahmat şi Gulgeamal săriră în sus. Şi numaidecît s-a pus să ningă. îl înhăţase de gît şi începuse să-l zgîlţîie. deasupra căruia flutura un drapel roşu. ca un batîr în ajutorul războinicilor săi. tinerii şoferi care trecuseră în ziua aceea spre valea Arcea ca să transporte fînul. Apoi a zis. — Da' mai stai locului! bodogănea bunica. S-a smuls din ghearele ascuţite şi. — Oameni! a spus bunica. trăgînd cu urechea la zgomotele de afară. Numai de n-ar rătăci drumul. În casă începuse să miroasă a răşină arsă. S-a sculat şi a aprins lampa. înviforîndu-se. e prima oară cînd vezi aşa ceva? „De ce oare. nesigur. — Unde au rămas ceilalţi? întrebă bunicul Momun. grăbit. se făcuse cald. îţi jur!" a rostit băiatul cu glas tare şi a bătut la uşă. de ce? se întreba neliniştit bunicul Momun. dar lui i se părea că aleargă departe prin viforniţă. Cine putea să sosească la pichet pe o astfel de vreme? Dar bunicul Momun şi bunica ciuliseră şi ei urechea. Se simţea puternic şi neînfricat. aksakal! Îngheţăm! — Cine sînteţi? — Oameni buni. Afară ningea fără istov. pregătindu-se de plecare. tăia cu spada hoardele vrăjmaşilor. Afară. desigur. La început. a alergat spre casa lui Seidahmat. dar se opri brusc. Ciulea mereu urechea la şuieratul vîntului şi mereu se apropia de fereastră. şi băiatul. încît vai de călătorul aflat la drum. în casă s-au bulucit. a fum de lemn de pin. Printre ei era şi Kulubek. Zăpada cădea cu nemiluita. ferindu-şi capul cu mîinile. s-a liniştit. — Da — a răspuns bunicul. Omul gemea şi îşi tîra un picior.. De unde să ştie Seidahmat ce fapte de vitejie săvârşise el ca să ajungă pînă la ei? Ce jurămînt rostise el! Băiatul nu şi-a prea pierdut cumpătul nici cînd a aflat că bunicul Momun şi Seidahmat îi întîlniseră pe cei şapte şoferi în apropierea pichetului şi-i conduseseră acasă. — Pe cine să salvăm? Ce s-a întîmplat? — Bunicul a zis să vii iute cu lanterna electrică. cel cu mantaua marinărească. să strîngă cîte ceva de prin curte şi să care în casa cît mai multe lemne. Dă fuga — îi mai spuse el băiatului — şi zi-i lui Seidahmat să vină iute cu lanterna electrică. O beznă albă se abătuse asupra pămîntului. Dar el n-a dat îndărăt. necunoscuţii urcară bocănind pe verandă şi bătură la uşă: — Deschide. Ba era mîndră de el. Maică Cerboaică. precipitat.Loveşte-l pe fascist!" Şi pretutindeni îl însoţea Maica Cerboaica cea Cornută. şi în vreme ce fugea spre casa lui Seidahmat. Momun a deschis uşa. băiatul era puţin înfricoşat. — Neghiobule! De ce nu spui aşa? a ocărit Seidahmat. cineva răspundea. o să te-ntrebe pe tine? A vrut iarna să vină şi uite c-a venit! În hornul casei şuiera vîntul. oricum. „În pădure. Ceilalţi s-au înghesuit în casa bunicului Momun. Pentru că a venit iarna! — Aşa deodată? In mai puţin de o zi?. . Vîntul vuia ameninţător. nene Seidahmat! Vino să-i salvăm pe-ai noştri! Rosti aceste cuvinte dintr-o suflare. Cu chiu cu vai au izbutit să adăpostească vitele. Între timp oamenii se apropiaseră de casă. Băiatul. Pe urmă au cinat şi s-au culcat. rîul se învolburase. strigăte nelămurite. urgia ninsorii se înteţea cu repeziciune. o dată cu vîntul şi omătul. monstrul flocos şi negru. Apoi nici nasul nu se mai încumetau să-l scoată afară din casă. S-au rătăcit şoferii din sovhoz. Şi deodată îl năpădi teama cînd pe undeva se auziră nişte glasuri. Pădurile se clătinau. aprinzînd focul în sobă. temîndu-se parcă de ceva. pe tinerii şoferi!" „Îi voi salva.. Băiatul trăgea în el cu mitraliera şi striga: . pierzîradu-şi respiraţia. O lighioană flocoasă.. Sărea peste prăpăstii de pe un munte pe altul. aşezîndu-l pe flăcăul care gemea pe prichiciul sobei. bine că i-au găsit. Dar. Primejdia pare uşoară numai după ce a trecut. O dată cu rotocoalele de aer rece. încălzindu-se. şi-a tras la repezeală hainele pe el.Deodată a început să viscolească. Avea de făcut doar vreo douăzeci-treizeci de paşi. — Astapralla (Fereşte-ne. Cum naiba să se mai încumete pe o viforniţă atît de cumplită şi neaşteptată?! — De ce oare. cu răsuflarea de gheaţă. Chiar şi Orozkul a primit cinci oameni să doarmă la el. Cineva striga pe cineva. Băiatul ţîşni pe uşă afară. — Şi de ce nu la o adică? Ce. Bunica se foia şi ea de colo-colo. Călcînd pe zăpada viscolită ce scîrţîia sub tălpi. speriaţi.

Au coborît de pe platoul Arcea. Cabinele nu se mai vedeau. — Uite — îi zise bunicul nepotului său. îi cunoştea pe toţi. strigîndu-se unul pe altul. Iar zăpada cădea cu nemiluita. vreţi să faceţi pe orăşenii. Priveşte-i! Tare mai sînt voinici djighiţii de azi! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Mi-aduc aminte. Şi tot ce înduraseră ei retrăia acum băieţaşul cu capul mare. Mulţi dintre şoferi şi încărcători adormiseră pe podea claie peste grămadă. Dacă tot au venit. care şi aşa de-abia dacă le mai putea ajunge pînă la sovhoz.. că munţii. Mergeau şi nici nu bănuiau ce-i aşteaptă. Ştiau că. au intrat în defileu. De ce să ne îmbrăcăm călduros? Cînd se strică vremea. Nimeni nu ghicea că el.. — De voinici sîntem voinici — spuse unul dintre ei — numai că. într-un fel. uite. însemna să consume şi restul de benzină. Să rămînă în cabine. Cînd isprăveau de încărcat o maşină. Dacă rătăceaţi drumul. Flăcăii zâmbeau ânţelegător: bătrînului îi place să glumească. însă fără folos. iau seama că oamenii sînt mai frumoşi. după care au pornit-o la drum. iar bătrânul şi bunica oftau. mîine o s-o scoatem cu bine la capăt. Se strînsese lîngă Kulubek şi asculta cu multă luare-aminte discuţia celor mari. în patruzeci şi doi. — Şi s-a pornit o urgie. Kirghizii. atunci să încarce totul ca să nu mai bată drumul încă o dată.. râzînd mulţumit. Acolo se aflau trei clăi mari de fîn de munte. era bucuros că se stîrnise viscolul năprasnic. nedezlipindu-şi privirea de pe chipul lui Kulubek. Cum vii în munţi cu asemenea veşminte?! Sînteţi nişte copii. — îi dojenea bunica. S-a întunecat deodată.. vînjos şi cu capul roşcat. care zboară la asemenea înălţime. ca să nu se abată din drum. dar nici nu-i uşor de transportat. Roţile au început să patineze. mai voinici. unde e sus şi unde-i jos. Noaptea viforoasă se învălătucea cu furie. dar nici aşa nu era cu mult mai bine. cu gîtul subţire şi urechile clăpăuge. aduşi din toate colţurile ţării. S-a strigat apelul. Aşa au încărcat maşină după maşină. Şi bunicul se apucă să istorisească povestea binecunoscută băiatului. Munceau cu spor. cînd ne-au dus la Maigniftogorsk. atît de interesant. de bună seamă. ţinîndu-şi răsuflarea. şoferul o trăgea la o parte şi ajuta la încărcatul alteia. Cînd mă duc la oraş şi mă uit pe stradă. nu-l mai pot lua pînă la anul viitor. Coloana s-a oprit înainte de un urcuş abrupt. ce să mai vorbim: şi ziua e primejdios. să-i iscodească ce s-a întîmplat cu ei.. n-am fost în stare s-o punem din nou pe patru roţi. Băiatul a ieşit o clipă pe verandă şi n-a putut să-şi dea seama care-i dreapta. Băieţii povesteau. Şezi ca în casă şi învârteşti de volan. întrebîndu-i cu glas bubuitor: — Voi de unde aţi mai apăruit? Sînteţi manciurieni? Între ei se afla un bătrân învăţător care a răspuns: — Sîntem kirghizi. ca orbii după călăuză. şi claxonau într-una. Te-apuca frica la gîndul că dintr-o clipă în alta o să-ţi răstoarne maşina. cînd afară e ger de patruzeci de grade. .. care îi silise pe flăcăi să caute adăpost la ei la pichet. mai ales în locurile înguste şi la cotiturile în ac de păr. acoperind farurile. — A avut dreptate învăţătorul. Au fumat o ţigară. — Vai. Deşi sîntem atâţia. nici pomeneală nu era de Magnitogorsk. Băiatul se culcase între şoferi pe cojocul de oaie. De drum. mai rămăsese doar pentru vreo două camioane.. Fînul nu este o încărcătură grea. strîngîndu-şi mîinile la piept. Se-ntîmplă. ferească Dumnezeu! pînă în zori vă prefăceaţi în sloiuri de gheaţă. turnîndu-le ceaiul fierbinte. În adîncul inimii. sărind de la o maşină la alta. — Ce tot vorbeşti? Pe un viscol ca ăsta şi încărcată cu fîn?! le luă apărarea bunicul Momun. cît casele. nişte copii! Vă fuduliţi. Cînd om sfîrşi cu războiul. Şi eram înalţi ca tine. după care li s-a dat repaus. Flăcăii îi povestiră bunicului cum veniseră să încarce fînul cosit de pe plaiul Arcea. atunci pe taţii şi pe mamele lor. capotele şi roţile. ci doar parbrizele. nu ca pe vremuri. însemna să îngheţe pur şi simplu.. Ce să facă? Să aprindă focul era cu neputinţă. apoi zăpada care cădea cu nemiluita. De ei s-a apropiat o namilă de om. — Of. par nişte moviliţe. cînd se încălziseră şi scăpaseră de frică şi de ger. îmbrăcaţi şi încălţaţi.. au fost aliniaţi în front după înălţime. au coborît muntele mai mult pe dibuite.. Neaua se aşternuse pînă la genunchi. dimpotrivă e chiar periculos. mici de statură. Au fost nevoiţi să conducă scoţînd mereu capul din cabină. cu o undă de mîndrie în glas — i-ai cunoscut pe fraţii tăi din neamul Bugu. prevăzător. deşi era clar că-i prinsese vremea rea pe drum. Cînd noi ne luptam cu manciurienii. Ştergătoarele nu mai pridideau să cureţe fulgii aşternuţi pe parbriz. iarna. Maşinile nu mai puteau să urce. păi v-aţi îmbrăcat şi voi atît de uşor. nu mai mult. Au pus aproape tot fînul. mai să-ţi smulgă volanul din mînă. Dacă dă Dumnezeu. el dorea ca viscolul să nu contenească măcar vreo trei zile şi flăcăii să locuiască la ei. am reuşit să răsturnăm o maşină la marginea coastei. În avion. — Dar cine s-a gîndit c-o să se întîmple aşa ceva? i-a răspuns Kulubek. S-au apucat să încarce din toate trei clăile o dată. pe şantier. Acelaşi vînt. Bunicul. Acum o să ştii ce fel de oameni sânt. Vîntul sufla cu atîta înverşunare.. maşinile noastre se încălzesc de la motor. Motoarele mugeau cu furie. asta e. Băiatul asculta nemişcat.. În cîteva clipe drumul nu se mai cunoştea.. dacă mai rămâne fîn. s-au adunat în capul coloanei. Amintindu-şi această intîmplare de demult. erau aproape toţi în coada şirului. Dacă nu încălzeau cabinele. au hotărît cum să se încoloneze. nu prea departe de aici. darmite noaptea. Dacă nu pe ei personal. vai! se minunau ei de cele iîntîmplate şi mulţumeau lui Dumnezeu. priviţi de sus. Mergînd cu grijă. dar la ieşire — începuse să se însereze — i-a întîmpinat viforniţa. încât erau nevoiţi să coboare din ele cu ajutorul arcanelor. Zăpada cădea potop. Şoferii au ieşit din cabine şi. o să mai creştem puţin. Numai după ce toţi şoferii din sovhoz fuseseră găsiţi. În tovărăşia lor era atît de bine. Au umplut maşinile cu vîrf. cînd toţi cei mobilizaţi pentru muncă... bunicul îşi privi încă o dată oaspeţii. Numai de s-ar potoli viratul.. măi flăcăilor. de te treceau fiorii — povestea Kulubek. aceeaşi ninsoare despre oare se vorbea în casă se zbuciumau cu furie afară. Maşinile se ţineau una de alta. înăuntru oamenii umblă în cămaşă. vai. care-i stânga. bunicul Momun a început.În munţi viscolul nu se ostoise.

Maica Cerboaica cea Cornută dădea fuga şi le ajuta cu coarnele să împingă maşina în sus. tare încet. Camionul nu mai mergea şi. „Haideţi. Înaintau încet. De fiecare dată îi ajuta Maica Cerboaica cea Cornută. Împingeau în sus un camion uriaş cît casa. cercetîndu-i cu privirea. toţi mai dormeau încă.. Maşina urla şi se văita de parcă era vie. Uite cu cîtă luare-aminte ascultă! — Nici eu nu ştiu cum de mi-am amintit de el în acele clipe — a continuat Kulubek. dă comanda. auzind din cînd în cînd frînturi din convorbirea lui Kulubek ou bătrânul.Băieţii s-au pierdut cu firea. maşina s-a înclinat căzînd pe o parte. Trebuie să m-ajuţi. Din cînd în cînd mai adia uşor. „Hai! Hai! Hai!" îndemna el o dată cu ceilalţi. Tehnica cea atotputernică devenise neputincioasă. temîndu-se că maşina va scăpa înapoi şi-i va strivi. În casă. să împingem maşinile pe culme. pipăind. Bunicul mirosea a fîn proaspăt. aksakal — îi povestea Kulubek bunicului Momun — că pe drum. Zăpada viscolită se strînsese în troiene uriaşe. — Trezeşte-te! i-a spus bătrînul încet. — Şi-atunci mi-am adus aminte. zic ei. dar pleoapele i se lipeau mereu. Vedea cum. l-a tras mai aproape şi s-a acoperit cu poala mantalei. pe frăţiorul nostru bughin — a spus el. zic. să se desfacă în bucăţi. Dar vîntul se potolise. Nimeni nu ştia că era alături de ei. Era fericit că totul n-a fost decît un vis. zîmbind. Viscolul îi ardea obrajii.. uşor." „Dar cum? strigau băieţii. cedînd.. — Ţine." Băieţii s-au dumerit. crăpate de vînt. Hai scoală-te! Afară mijeau zorile neguroase. V-a scos din necaz. Băiatului i se lipeau ochii de somn. spulberând omătul. din fîn n-ar mai fi rămas nici un pai: vîntul l-ar fi risipit cît ai clipi. hai? l-a trezit Kulubek. Dis-de-dimineaţă. că sînteţi copiii ei. Dar. îi biciuia ochii. Băiatul îşi vârî picioarele în pîslari şi ieşi împreună cu bunicul afară. — E frig! se zgribuli băiatul. şi încă multe din ele. Aşa e? Da' de ce nu dormi? Băiatul dădu din cap. Dar şi-au dat seama că. pe care i-a prins viforul în munţi. Se zbuciumă într-una. vai! se tînguia bunicul Momun. Hai să te culc. În faţa lui se aşternea un drum povîrnit ce urca în vîrful unui munte alb-alb. Parcă se mai înseninează — a mormăit bunicul. trebuie s-avem carnea pregătită. Aşa au împins şi a doua maşină. Maica Cerboaica cea Cornută v-a păzit. Au intrat în staul. Pe urmă Kulubek i-a spus: „Treci la volan!" Băiatul a urcat în cabină. Altfel. Ce să facă? Cineva a propus să se descarce fînul dintr-o maşină şi să se vîre în el. Îmbracă-te cît mai gros. De spaimă. Îi place să asculte ce se vorbeşte. Dar nici să dăm înapoi.. Maşina tremura şi duduia. A pornit! La început se părea că treaba merge. Le-am spus băieţilor. Capul ţi se învîrtea de ameţeală. Îi era tare ruşine. Apoi s-a culcat şi el alături. unde se aflau cele cinci oi ale lui Momun. Am treabă cu tine. să răzbim pînă la pichet. „Hai. el învălmăşea realitatea cu imagini închipuite." Ei. tu. biciuiţi de viscol. Am început cu maşina din frunte: „Osmonalî. Cum să răzbim? Pe jos n-o să putem ajunge. Ba ne-am dat şi bineţe. Ar fi şi timpul! S-a năpustit aşa deodată. Aste însemna că şi dăduse nutreţ la cai. Ce v-a fost dat să păţiţi! Nici vorbă. de îndată ce l-ar fi dezlegat. — Ai visat? Te-ai speriat? Eh. aşa cum îi prinsese somnul. să-mi luminezi — i-a spus băiatului bunicul. pe neaşteptate. Pînă se scoală. pe băiat l-a trezit bunicul. bunicul îl lăudă la rîndu-i: — Aşa e el. Şi-a proptit coarnele în maşină. Băieţii nu mai ştiau ce să facă. Au ajuns pe culme.. O să tăiem noatina cea neagră. Nimeni nu o vedea. — Ce-i cu tine? Ce-i cu tine. urcă în cabină!" Cu toţii am pus umărul să împingem maşina. Oile s-au mişcat în colţ. . Ni se părea că nu împingem o maşină. Mai mult am strigat fiindcă vîntul înăbuşea cuvintele. l-am întîlnit pe el. nu e departe. Cu o ultimă sforţare a zvâcnit în sus şi noi o dată cu ea. atunci cînd îi părăseau puterile. Şi încărcătura era mare — o claie pe roţi! Ştiu numai că strigam cît mă ţineau băierile inimii: „Hai! Hai! Hai!". cine ştie. întinzîndu-i felinarul. Să răzbim pînă în defileul San Taş. trebuie să dormi. Tot timpul se afla lîngă Kulubek. lîngă şoferii adormiţi. le zic. printre aceşti flăcăi tineri. — Nu-i nimic. M-am oprit. Îi era ruşine să privească în ochii lui Kulubek. băiatul s-a chircit... Fugea pe marginea drumului. Băiatul a deschis ochii. Pe jumătate adormit. Se ruşina că volanul este întocmai ca o jucărie. Vînt şi zăpadă de nu vedeai la doi paşi. Băiatul a început să plîngă în hohote. cine ştie de unde. eroule! şi l-a sărutat cu buzele lui aspre. dar nici eu nu mă auzeam. a scăpat înapoi. a apărut Maica Cerboaica cea Cornută. Zăpada acoperea tot mai mult maşinile. Bătrînul. ajutîndu-le s-o împingă pe coastă în sus. Auzi? Viscolul nu se potoleşte de loc. Altfel o să pierim aici. de-acolo drumul coboară. nu se mai putea. şi maşina s-a urnit din loc fără să se mai împotmolească. — Na.. iar camionul a pornit singur în jos. „Hai! Hai! Hai!" striga băiatul. arătînd spre băiat. Iar volanul i se rotea singur în mâini. Am stat de vorbă. a găsit felinarul atîrnat de stîlp şi l-a aprins. Casa e plină de oaspeţi. Dacă ar fi ştiut cineva ce năvalnic i-a bătut inima de fericire şi mîndrie! Chiar Kulubek a vorbit despre el! Cel mai puternic. L-a culcat pe duşumea. Se silea să nu adoarmă. de-acolo ajungem la pădurari pe jos. Numai de n-ar lua o întorsătură proastă. Şi nu putem părăsi maşinile. dacă-i aşa.. cel mai curajos şi cel mai frumos dintre aceşti flăcăi! De-ar putea fi şi el la fel! Punînd lemne pe foc. şi a treia. aproape că amorţiseră de frig. Deodată. încalţă-te cu pîslarii! i-a spus bunicul Momun. I se părea că şi el este acolo.. sub roţi se formaseră adevărate troiene. dar mai pe urmă puterile ne-au părăsit. cînd mergeam spre Arcea. — Vai. Kulubek l-a ridicat în braţe şi l-a strîns la piept. pe aşternutul de pîslă. Îngrozitor! Ce beznă! Vintul şfichiuia nemilos." Eu le răspund: „Haideţi. ca cercul de butoi cu care se juca de-a automobilul cînd era mic. ci cogeamite muntele. S-a prăbuşit cu zgomot şi s-a sfărâmat. încărcat cu fîn. de-a valma. şi l-a mîngîiat duios pe cap. Inima sta parcă să-ţi plesnească. Dar băiatul o vedea şi ştia.

apoi tot mai repede. Încet-încet. aici. Şi cum nu eram însurat. Şoferii şi-au luat încă o dată rămas bun. Pe celelalte le-au pornit remorcîndu-le. E drept. Bunicul Momun şi Seidahmat îi însoţeau călări. Kulubek — spuse şoferul care mergea alături. Maică Cerboaica cea Cornută! Îţi aduc jertfă o oaie neagră. o trăgea pe cea din spatele ei. avalanşe de zăpadă. pădurea era tăcută. vorbind ba de una. Băiatul se simţea bine pe umerii puternici ai lui Kulubek. a ajutat şi el. Vîntul mai sufla încă prin crăpături. îmbufnat. După ce toate camioanele au fost puse în mişcare. că s-ar potoli pe dată cînd Kulubek s-ar uita mai urît la el. băiatul începu să dea semne de nelinişte în clipa cînd şoferii şi încărcătorii se pregătiră de plecare. de la frunte în jos. a căzut pe gînduri. S-au înşiruit pe drum ca o caravană printre munţii înzăpeziţi. acolo unde cobora drumul dinspre plaiul Arcea. merg şi eu. Îngenunchează şi tu — i-a spus el băiatului. prinzîndu-l de mînă. că noi sîntem copiii tăi! Amin! Şi-a trecut mîinile peste faţă a închinăciune. Zăpada venită pe neaşteptate începuse să scadă. Soarele era încă nehotărît — ba ieşea. Băiatul s-a sprijinit şi el de o margine. străbuna noastră cea mare! O. Apoi a început să şoptească. pentru inima ta bună. Nu era prea uşor să ţii pasul alături de aceşti flăcăi voinici. Părea că nimeni şi nimic nu le va urni din loc. ba de alta. copaci tineri încovoiaţi ca un arc sub povara omătului. Mama muncea la cîmp. se aflau. Apoi bunicul doborî oaia şi-i legă picioarele. ba se ascundea. nu. — Pune felinarul jos. Iar el. Vremea s-a liniştit în sfîrşit. Băiatul se supără. „Ah. Seidahmat duce bidonul. îşi luară bun rămas de la stăpînii pichetului. şi pentru că mîncau cu poftă carnea de oaie fiartă pentru ei. Ea îi păzea de necazuri şi de nenorociri pe drumul greu: răsturnări. Între timp soarele ieşise de-a binelea. tata aşijderea. — Ata. cînd ne aflăm prin văi prăpăstioase. cînd trecem prin rîuri învolburate. ele semănau cu nişte stoguri lăsate iarna pe cîmp. apoi s-a lăsat în genunchi. lucru. datorită închipuirii copilului. ceaţă şi de alte năpaste care. după cum s-a văzut. apoi îl săltă cu dibăcie pe umeri. Ia-mă şi pe mine — spuse băiatul. Bunicul ducea o legătură de lemne. pe cărări alunecoase. Spaimele nopţii trecute... de-a lungul multor veacuri de viaţă nomadă. Şi-atunci Kulubek l-a luat cu el. Oare nu asta o rugase bunicul Momun pe Maica Cerboaica cea Cornută. Ce să cauţi tu acolo? O să oboseşti mergînd prin zăpadă. Băiatul îi lumina cu felinarul. Aşa era mai interesant. — Hai cu noi — îi zise.. Afară era ger şi întuneric. cu motorul încălzit. înainte de a o doborî şi de a-i lega picioarele. Bătrînul a aruncat mai întîi un braţ de fîn lîngă uşă. zic eu. noaptea din ajun. Pentru laptele tău alb cu care i-ai hrănit pe strămoşii noştri. Rîul părea că se mai afundase în matcă. Toţi cîţi erau acolo au pus umărul ca s-o scoată la drum. Lăsă capul în pămînt. soarele îşi arătase. Eu mi-s cel mai mare din cei şase fraţi. soră-mea. Băiatul începu să dea semne de oboseală. speriat. de-acum încolo o să-i dădăcesc pe-ai mei". Strălucea cu mai multă putere. noaptea de viforniţă. De vreo cîteva ori. Au aprins focul şi au încălzit apa. Îl prinse de braţ. Ieşiră cu toţii în curte. Poate pentru că îi dăduse voie Kulubek. — Tu nu vezi că n-are cin' să te ia? Eu duc lemnele. Alerga de colo pînă colo şi zăpada îi zbura de sub picioare. viforniţă. Porniră cu toţii. râdeau. Pentru salvarea copiilor noştri la ceas de primejdie. De jur împrejur. penitru că flăcăii dormiseră bine. Maşinile au pornit. pentru grija de mamă ce ne-o porţi! Să nu ne părăseşti la ceas de grea cumpănă. Apa curgea mai puţin zgomotos. Însă nimic nu întuneca şi nu neliniştea sufletul băiatului. Nu mi-ar fi frică de nimeni. Scoase din teacă vechiul său cuţit asiatic. Ei nu ştiu că. — Hai să te iau în cîrcă — îi propuse Kulubek. jertfindu-i în revărsat de zori oaia cea neagră? .Băiatul îi făcea lumină bunicului cu felinarul. O să vii înapoi cu bunicul. Zăpada era destul de mare. — Păi toată viaţa i-am purtat aşa pe fraţii şi pe surorile mele — se lăudă Kulubek. apropiindu-se de Momun. Motorul s-a înviorat. — Grozav de bine te mai pricepi. fugea nevăzută Maica Cerboaioa cea Cornută. la vreo doi kilometri mai în sus de răspîntie. mulţumindu-le pentru găzduire şi pentru bucate. Tot timpul se temea să nu-i spună careva: „Tu ce te tot învîrţi printre picioarele noastre? Ia şterge-o de aici!" Dar nimeni n-a rostit aceste cuvinte. de parcă îl purtase pe umeri în fiecare zi. Ajunge. e cel mai puternic şi toţi îl respectă. iar Seidahmat un bidon mare de zinc. Numai să-ncerce Orozkul să mai strige la bunicul sau să se atingă de cineva. Îl ducea cu atîta uşurinţă. Fiecare maşină pornită. au ridicat şi maşina ce căzuse noaptea în şanţ. împreunîndu-şi palmele a rugă: O. Porniră către răspîntie. nimeni nu l-a alungat. faţa printre norii ce se mişcau cu iuţeală. În salturi mari. îşi lăsase urmele: troiene lungi de-a lungul şi de-a latul. Acoperite de zăpadă. Să nu ne părăseşti de-a pururi pe acest pămînt. ea alerga în fruntea coloanei de maşini." Maşinile cu fîn. Pe urmă treaba a mers mult mai repede. malurile acoperite de zăpadă se făcuseră mai povîrnite. Au plecat fiii fiilor Maicii Cerboaica cea Cornută. S-au apucat să pornească primul motor cu manivela. părăsite în noaptea din ajun. norii se împrăştiaseră. surorile mele au şi ele copii. Se făcuse ceva mai cald. copaci bătrîni doborîţi. aduseseră kirghizilor nenumărate suferinţe. viforniţa fuseseră date uitării. dacă aş avea şi eu un frate ca el! visa băiatul. spre bărbie. mai cu seamă pe drum şi pe poteci. Mergeau aşa. tufişuri răvăşite. Cînd m-am întors din armată. nu m-am dus numiaidecît la. Acum. tu te pricepi de minune să dădăceşti copiii!" „Ei. înaintea lor. a dus noatina cea neagră în locul acela şi. avântate. Băiatul făcu la fel. Dincolo de rîu. iar neaua nu-l stînjenea. a prins să tuşească şi a pornit. vorbeau tare. ca să încălzească apă pentru motoarele îngheţate. Era fericit pentru că în casă se aflau atîţia oameni. La început încet. liniştită şi abătută parcă. pe drum. cea mai mare dintre fete zice: „Vino să stai la noi.

mîna lui rece de afară. I se părea că trece în caiet cuvintele scrise de învăţătoare pe tablă: „at-ata-taka". mă scol îndată — zise băiatul. mijindur-şi ochii. Băiatul îi ajuta. străduindu-se din răsputeri. Maica Cerboaica cea Cornută împingea la deal o maşină încărcată cu fîn. măcar taci din gură." Obosise. Îi era cald. Oare ce s-ar putea face ca şi bunicului să i se dea o leafă mai mare? Poate că atunci Orozkul l-ar respecta pe bunicul. pagină cu pagină.. — Îndată.. Îi pipăi fruntea. Bătrînul nu răspunse. Căci te afli în mîinile lui. el nu mai e om. se gîndea neliniştit: „Oare cum o să mă duc mîine la şcoală? Căci m-am îmbolnăvit. — Nici să nu te gîndeşti să te scoli! şi bunicul îl culcă pe pernă. dincolo de rîu. că e vremea să mergi la şcoală. Ardeau. maşinile încărcate cu fîn patinau pe drumul povîrnit. dar înaintea lui. Până acum nu lipsise niciodată şi nu-şi putea închipui ce o să fie dacă mîine n-o să poată merge la şcoala lui în Gelesai. Apoi îi puse mîna pe piept şi pe pîntece. dar se răzgîndi: bunica era supărată pe bunicul. Se pare că te-ai îmbolnăvit — spuse bunicul. De afară nu se mai auzeau nici ţipete. Sudoarea curgea pe faţa lui şiroaie. Băiatul alerga călăuzindu-se după clinchetul lui. codrii negri şi neclintiţi. iar jos de tot. ridicînd capul. O luară la fugă. într-o tăcere desăvîrşită. Pe cuvînt de onoare! Priveşte!" — Ei. Pe la miezul nopţii.. Acum. Deodată. Maica Cerboaica cea Cornută îi spuse: „Hai. Parcă erau mai liniştiţi. Încătuşat de gheţurile veşnice. — Dormi. Foarte cald. Urcă. străjuiau munţii mai mici. Vru s-o roage pe bunica să tragă perdeaua. Îşi aduse din nou aminte de maralii pe care-i văzuse seara lîngă vad. Ce se vor face atunci? Oare de ce trăiesc oamenii astfel? De ce unii sînt răi. Era mîna bunicului. E un nimic! Nici de data asta bunicul nu răspunse. Să aibă şi ei copii!" o ruga el fierbinte pe Maica Cerboaica cea Cornută şi clopoţelului atîrnat de leagăn. Pesemne că sosirea străinilor la pichet îi silise pe Orozkul şi pe mătuşa Bekei să se potolească. cine crezi că eşti? Eşti bătrîn şi tot n-ai minte. Bunicul suflă în mîini să şi le încălzească. „Să aibă şi ei copii. dar nu izbutea să ajungă la el. îl lua cu frig şi din nou îl năpădeau fel de fel de năluciri. dacă Orozkul o să-l alunge pe bunicul din slujbă. Chit că e o nimica toată. maşina cu fîn se prefăcu într-un leagăn de copil. iar alţii nefericiţi? De ce sînt unii de care se tem toţi şi alţii de care nu se teme nimeni? De ce unii au copii. în mijlocul pădurii întunecoase. în închipuire. de nepătruns. Bunicul Momun şi bunica se întorseseră. noaptea? Căci sînt singuri. Ai fierbinţeală. învelindu-l mai bine cu poalele cojocului. Proptindu-se cu coarnele în caroserie. Ce-or fi făcând ei acum. Cînd se dezvelea. aşezîndu-se să se culce. Îl durea capul şi gîndurile i se învălmăşeau. Apoi spuse pe neaşteptate: Dacă omului i se ia leafa. muntele se desena în întuneric scăpărînd scînteieri diafane. necăjit. învăluiţi de frigul munţilor de piatră. iar alţii buni? De ce unii sînt fericiţi. trezindu-se în răstimpuri din coşmar. adormind. iar urechile începură să-i ţiuie. Iar băiatul a plecat împreună cu ei. Fără leafă. Băiatul se zgribuli fără să vrea. VII DIS-DE-DIMINEAŢĂ băiatul se trezi simţind atingerea unei mîini. Stătea în cabină alături de Kulubek. dormi. Maica Cerboaica cea Cornută venea grăbită. De jur împrejur. luna răsări deasupra munţilor. e timpul să mergem acasă — adăugă el şi se aplecă săltîndu-l pe băiat în şa. alunecînd într-o fîşie piezişă. Roţile se învîrteau turbate. nici înjurături. Dacă nu ştii cum să trăieşti cu oamenii. El se perpelea. Lumina îl supăra pe băiat. Din pricina acestor gînduri pe băiat îl durea şi mai tare capul. Şi se mai gîndea că.. în întuneric. Şi eu mă întrebam de ce nu te-ai sculat." Apoi cădea iarăşi în neştire. Ori poate că Orozkul obosise de atîta băut şi. devenind roşii ca focul. Ele se văitau aşa cum se vaită oamenii şi patinau toate odată. mi-e tare rău. Bunica tăcu. Mai bine ai asculta de alţii." „Ce vorbeşti?" „Zău că da. „Nene Kulubek — îi spunea el pe drum — înaintea noastră aleargă Maica Cerboaica cea Cornută. Iar băiatul nu putea să doarmă. Bunicul însă primeşte puţin şi toţi îl obijduiesc. ba se trezea în viforniţa de zăpadă. dar o primeşti în fiece lună. Se gîndea la şcoală şi-l cuprindea neliniştea.. şi totul i se întunecă înaintea ochilor. De sub ele ieşeau flăcări. să ducem acest beşik mătuşii Bekei şi unchiului Orozkul". în sfîrşit. ce-ai căzut pe gînduri? De ce te-ai oprit? l-a trezit bunicul Momun din visare.Au plecat. adormise.. Băiatul se dezvelea. o rugă fierbinte pe Maica Cerboaica cea Comută să aducă un beşik de mesteacăn pentru mătuşa Bekei şi Orozbul. Atîrna ca un disc tulbure peste piscul cel mai semeţ. El îţi dă leafă. repede. — Neghiobule! şopti ea. Ţi-e frig? îl întrebă apoi bătrînul. purtînd în coarne leagănul fermecat. E înfricoşător! Dacă dau lupii peste ei? Ce se va întîmpla? Cine-i va mai aduce mătuşii Bekei leagănul fermecat în coarne? Se cufundă într-un somn agitat şi. stîncile. iar alţii nu au? De ce unii oameni pot să nu dea simbrie altora? Pesemne că cei mai buni oameni sînt aceia care primesc simbria cea mai mare. Cu aceste buchii de şcolar în clasa întîi umpluse tot caietul. Cine o să te ducă la şcoală bolnav? Ia scoate limba! . „At-ata-taka. Literele îi jucau înaintea ochilor. Atunci băiatul încă nu mergea la şcoală. În fereastră licări lumina tremurîndă a lunii. rîul se zbătea zgomotos printre praguri. bătrînul nu va mai avea trai cu bunica. răsuna necontenit clopoţelul leagănului. At-ata-taka... Se trezi din nou auzind paşi pe verandă şi uşa scîrţîind. În vîrtejul neguros şi rece. Ba se prefăcea în peştişor şi înota prin apa rece ca gheaţa spre vaporul cel alb. Băiatul rămase în urmă.

zăngănindu-le. jos. cu capul plecat. cu năduf. Bunicul cercetă cu atenţie gîtul şi limba băiatului. că el e puternic şi o apără de lupi pe Maica Cerboaica şi pe puiul ei. ochii. că ea are un pui mare şi voinic. Bunica stăruia şi-l tot îndemna: — Bea. ce-ai rămas aşa? rosti ea. Seidahmat şi cei doi oameni veniţi după buşteni se îndreptau tot într-acolo. maralii mergeau agale. presărată cu smocuri de iarbă smulsă. Vor să tragă buşteanul din rîu cu maşina — spunea bunica.. Se ridică simţind în tot trupul o slăbiciune ciudată. îmbunată pe neaşteptate: Suflă în el. unde fusese lăsat buşteanul înţepenit între pragurile rîului. puiul la mijloc.Băiatul încercă să stăruie: — Învăţătoarea o să mă certe. iar înainte de culoare o să-ţi frec tălpile şi pieptul cu seu cald de berbec. Îndată. nu te teme.. cu ajutorul lui Dumnezeu.. Îi căută îndelung pulsul: degetele bătucite de muncă. Se gîndi că trebuie să se înzdrăvenească pînă mîine dimineaţă şi să meargă la şcoală negreşit. Băiatul voia de mult să urineze. bunicul se posomori. O să vorbesc eu cu ea. Astăzi o să stai în pat. Poate chiar ea o fi. vai de capul nostru! Cine eşti tu să te pui împotriva lui? Ai văzut ce oameni au venit la Orozkul? Ai văzut ce maşină au? Poate să care zece buşteni deodată. bătrîne.. rosti el cu glas stins — preabuna Maica Cerboaica cea Cornută. apoi să orînduiască vasele.. Orozkul. Ai răcit oleacă. Doamne. După amorţeala nopţii. gemînd. Bunica îi spuse. era chiar Maica Cerboaica cea Cornută.. Bătrînul răspunse. Acuma stearpa ta stă la Seidahmat.. dar băiatul îl opri: — Ata. suflă puţin. Du-te şi tu şi fă tot ce ţi-or porunci. Hai. I s-au umflat ochii de plîns. recunoscător bunicii pentru serviciul făcut. Dă-i să bea lapte fierbinte. Amintindu-şi de cele întîmplate ieri şi gîndindu-se ce-l mai aşteaptă.. Dormi. Cînd am văzut maralii dincolo de rîu. Strecurîndu-se printre copaci. bea-l fierbinte. pesemne că aflase ceva. Auzind acestea. Orozkul şi bunicul Momun coborîseră spre rîu buşteanul cu ghinion. Aseară? — Da. cu coarne uriaşe. Maralii se îndreptau spre acel loc. Maica Cerboaica cea Cornută va aduce curînd unchiului Orozkul şi mătuşii Bekei leagănul fermecat. iacătă! Aşa. Orozkul nici nu vrea să mai audă de noi. nu? Avea blana albă ca laptele. Urma lăsată de buştean în pamîntul negru al muntelui era ca o brazdă proaspătă. Asta ne mai lipsea. zâmbind prudent. să vadă cum e mai bine să tragă maşina pentru a scoate buşteanul după ce-l vor fixa de un cablu. Maica Cerboaica cea Cornută. dar bunica nu-i dădu răgaz să deschidă gura. Bătrânul se încruntă. — Ajunge! spuse bunicul.. uite atît de mari şi se uita la mine ca un om. Întorcîndu-se ruşinat băiatul îi dădu drumul în lighean. aseară... iar în urmă femela cu coapse vînjoase. Da' cînd te-ai îmbolnăvit? De ce n-ai spus nimic? se adresă el băiatului. nemaiputind să rabde. Bunicul Momun păşea şovăitor. Eu mă duc. În uşă se ivise bunica. şi acum. Plînge şi-l blesteamă pe taică-său cel fără minte... Dar bunica i-o luă înainte: — Vrei să faci pipi? — Da — mărturisi băiatul. Mergeau în aceeaşi ordine: cerbul mascul înainte. numai aşa scapi de răceală. Îndreptîndu-se spre uşă. Au ieşit din pădurea de pini cînd soarele slab de toamnă se ridicase pe jumătate deasupra lanţului de munţi. Bătrânul nu-şi termină vorba. între munţi.. păscînd de pe ramuri frunzele înrourate. oarecum vinovat: — Bine. — N-o să te certe. îşi aduse ea aminte şi se apucă să aţîţe focul.. şi n-am fiert încă laptele Tată. oftă şi căzu pe gânduri: Domnul să-l aibă-n pază! şopti el. plăcută. Îi aduse ligheanul. A intrat frigul în tine. du-te acolo — vorbi ea din prag. Grăsimea se strânsese deasupra într-o pojghiţă gălbuie. pădurea se înviora. Momun se posomorî.. — Prosituţule! zise bătrînul Momun. Bunica îi aduse băiatului lapte fierbinte. După tărăboiul . Maralii au coborît de dimineaţă spre rîu. — Aşteaptă. Încredinţat de ceva. din senin! Ba a mai încălecat şi pe calul lui Orozkul! Şi toate astea numai din pricina ta... umplîndu-se de mişcarea luminii şi a culorilor. Eu cred. Şi cît am încercat să-l înduplec.. — fulgeră cu privirea spre băiat. — Ei. ieri. — Îi dau. Am alergat spre tine şi după aia m-a luat cu frig. Vai. Laptele îi frigea buzele. vru să se împotrivească.. încălzindu-se prin poieniţele însorite. Capul îl durea mai puţin. A fost blînd ca un mieluşel. O să năduşeşti şi. — Du-te. Venea grăbită de afară.. Mergeau pe aceeaşi cărare pe care. degetele aspre ale bunicului prindeau ca prin minune bătăile inimii la încheietura mîinii fierbinţi şi asudate a băiatului. Şi se mai gîndi că le va mai spune ceva: dacă maralii vor râmîne la ei şi nu vor pleca în altă parte.. Stînd pe marginea patului lîngă băiat. să spună ceva. cine ştie. Cu cît soarele se înălţa mai sus. du-te. devenind dintr-o dată jalnic şi abătut. dimineaţă o să te scoli zdravăn ca un kulan sălbatic. ea tot mai bodogănea: Ce i-o fi căşunat? Niciodată n-a crâcnit în faţa cuiva. îi dau lapte fierbinte. adăugă: Băieţaşul s-a îmbolnăvit. scoate limba. pentru Dumnezeu! Şi după ce-l văzu ieşit pe uşă afară. bine. Se gîndi cum va povesti la şcoală despre cei trei marali care au apărut la ei în pădure şi că cerboaica cea albă e chiar Maica Cerboaica cea Cornută. Băiatul se arse cu laptele şi îl podidiră lacrimile. cît m-am înjosit! Pe fie-tia n-a lăsat-o să-i mai calce pragul. că mai e cu ei un maral roşcat grozav de mare. Acum se simţea mult mai bine. Nu-i place cînd cineva lipseşte. Se ridică să plece.. Se culcă în pat liniştit... Cărarea ducea spre vad. să te îmbolnăveşti tocmai acum! oftă ea. Uite pentru cine s-a băgat în gura lupului!. Fie cum spui tu. mirîndu-se că udul său e atît de galben şi fierbinte. bunicul rosti liniştit: Dumnezeu e milostiv. se făcea tot mai cald şi se lumina mai tare. în urma tuturor. locul fiind potrivit pentru adăpat. De ce te încăpăţânezi? Noi nu ne putem încăpăţâna. Du-te..

. — Asta aşa e — rosti Kokeitai. Dar oamenii nici nu vedeau maralii.. da' nici nu te pofteşti singur dacă nu eşti chemat. să nu se mai supună ordinelor. I-am văzut şi ieri — rosti Orozkul cu dispreţ. A trebuit să facă o casă şi tinerilor căsătoriţi. oamenii vorbeau prea tare şi se mişcau prea grăbiţi. Potolindu-şi setea. nevastă-sa. fără grabă. — Mulţumesc. e cît o iapă de doi ani! N-am văzut niciodată. „Nu-i nimic. cum să se poarte. cu întreruperi. o să petrecem pe cinste! îi spunea Koketai lui Orozkul. Viaţa e foarte grea! Isprăveşti cu una şi crezi că vei trăi liniştit. ea o să-i scoată ochii lui taică-său. Dacă mă pofteşti. aminitindu-şi cu cîtă disperare ţipa la picioarele lui. care cum se nimeri. Trebuie să treceţi neobservaţi prin sovhoz. „Ei. contabil într-un colhoz de lîngă lac. — Tocmai! mormăi Orozkul. O să fim cu băgare de seamă. Căci nu prima oară am să-ţi fiu oaspete. Maralii stăteau în tufişurile roşcate de tugai. Pe nisipul liliachiu. adus aici de revărsarea rîului. Numai cînd maralii străbătură luminişul presărat cu nisip uscat. Ciudate fiinţe sînt oamenii — totdeauna grăbiţi şi gălăgioşi. Oare îi va îngădui Orozkul să mai muncească? Oare nu-l va alunga ca ieri cînd a vrut să se ducă cu calul să scoată buşteanul? Dacă-i va spune: „Ce mai cauţi aici? Nu ţi s-a spus că eşti dat afară din slujbă?" Dacă-l va ocărî faţă de oameni şi-l va trimite acasă? Bătrînul era bîntuit de îndoieli. tuciuriu la faţă. Nu le e frică fiindcă-s obişnuiţi cu oamenii.. Unul din ei se întoarse spre maşină. şi fără oameni ca Orozkul. Orozkul păşea plin de importanţă. iar o dată la o sută de ani cari niscai lemne şi dai de bucluc. Spinările şi coarnele lor se zăreau ici şi colo printre tufişuri. Doar nu-i nici un post pe drum să ne controleze. lasă! O să vezi tu! N-o să scapi cu una cu două". că-i pun să se răfuiască între ei! Acum. De sus. Ce ziceţi? .. îşi descheie gulerul cămăşii care-l sufoca. plin de el. Zău. — Ah. Venea de parcă nimic nu se întâmplase. Ciulindu-şi urechile simţitoare. Maralii beau apă cînd oamenii se apropiară de rîu. — Priviţi! Priviţi! Ce-o fi asta! strigă cel dintîi Seidahmat. totuşi îşi continuară drumul cu băgare de seamă: pe malul opus.. din partea cealaltă.. — Tiii!. O să-mi cazi singur la picioare! se bucura Orozkul cu răutate. păşea ca un stăpîn. i-ar fi încărcat noaptea. pufnind şi uitîndu-se crunt într-o parte şi-n alta. Acesta pufăi din ţigară. mă gîndesc dacă n-ar fi mai bine să aşteptaţi pînă diseară. să scape de ea. S-au îngrăşat. ceilalţi rămaseră pe mal. De unde or fi venit. Las' că te joc eu! Nici măcar n-am să mă uit la tine. Acum. Altfel. astăzi n-o poţi scoate la capăt. Maralii porniră încetişor pe cărare prin tugaiul mărunt. Pe spinările lor aburinde se usca rouă scuturată de pe crengi. Vino. pe malul dimpotrivă.. Apoi omul şi-a însurat feciorul cel mare. Orozkul l-a ajutat ou cheresteaua. Au venit de dincolo de defileu. de tulburare. I-a vîndut pe nimica toată buşteni pentru scânduri. Uf! A avut nenorocul ca tocmai ieri să i se întîmple una oa asta! Nătîngului de Momun i-a căşunat să se răzvrătească. — Da' cerbul! Uitaţi-vă ce mai coarne! Şi ce mîndru le poartă! Nu le e frică de loc. să plecaţi pe întuneric. Şi tot Orozkul i-a furnizat lemnul. şi oaspetele.. Îl mîna pe Momun Descurcăreţul să se împace cu Orozkul. şi totuşi mergea. Tăcură.. maralii desluşeau glasurile ce ajungeau din cînd în cînd pînă la ei şi încremeniră tresărind cîod pe malul celălalt se ivi maşina cu remorcă. Apa era rece ca gheaţa. dînd semne de şovăială. Koketai îşi căpătuia fiul cel mic şi iarăşi avea nevoie de cherestea pentru construcţie. buştenii ar fi fost gata. am să vin. Era o dimineaţă frumoasă şi calmă. pe care mai stăruiau semnele dimineţii. Animalele încetiniră pasul. Totdeauna se întâmplă aşa. — Dacă dă Dumnezeu. Lui Orozkul îi era necaz că ieri trebuise să lase buşteanul în rîu. Dar e mult pînă diseară. dacă vă descoperă careva. gîndindu-se fiecare la ale sale. iar ochii lui mici ca de porc străluceau de poftă nemăsurată. Privi înapoi şi-l văzu pe bunicul Momun venind în urmă cu paşi mărunţi. Maşina duduia şi zdrăngănea. încetînd să mai zdrăngăne şi să mai vuiască. Dar maşina se opri brusc. Sub picioarele lor se vedea grohotişul curat al micului golf de lîngă mal. Pentru mine nu mai exişti. curînd o să te chemăm ca să sărbătorim mutarea în casă nouă. Ce dolofani sînt! se minuna el... plin de importanţă.. când o bătea şi cînd a alungat-o în pumni din prag. peste rîu.. nici nu zăriră animalele aflate de partea cealaltă. Dar viaţa ţi-a şi pregătit altceva. În urma lui venea bunica.. Beau cu înghiţituri mici. ci doar aşa. iar în zori maşina putea să pornească. noaptea trecută. Era vechi prieten cu Orozkul. ca un cîine credincios bătut de stăpîn. Cînd eşti poftit. maralii se bucurau de soare. Cu vreo doisprezece ani în urmă. Orozkul? întrebă Koketai. Şi înmărmuriră cu gurile căscate.. Numai întîmplător poţi da nas în nas ou miliţia ori cu altcineva. — Din rezervaţie. strîmbîndu-se din pricina arsurii la stomac şi a durerii de cap. Mergea suflînd din greu. Maralii se pregătiră de fugă. de-aş avea o puşcă! trînti deodată Seidahmat. Koketai îşi făcuse casă. simţea o mulţumire răzbunătoare. Uite. luminat puternic de soare. O sută de ani umbli cu treburi şi nici un cîine nu-ţi iese în cale. fiindcă. nu ştia ce să facă. pesemne — răspunse Orozkul. — Da' cerboaica! Ce mîndreţe! Uitaţi-vă cum calcă! îi ţinu isonul şoferul. soarele încălzea din ce în ce mai puternic şi mai plăcut. exclamă încîntat mătăhălosul Koketai şi. Acest om se numea Koketai. Dar de fapt ea îl supraveghea pe bătrîn. oamenii îi zăriră ca-n palmă. S-a înrăit ca o fiară" — se gîndea Orozkul în răstimpul cînd tăcea şi el.. Ocupaţi cu treburile şi cu discuţiile lor. Era un zdrahon de bărbat. Şi cu toate că-l durea capul după beţie. Iar oamenii nici nu-i vedeau.de ieri. Ar fi vreo două chintale numai carne. Cerbi! De unde or fi venit ? — Ce strigi aşa? Ce faci atîta tărăboi? Care cerbi? Sînt marali. nu refuzi. De unde au venit? Or fi venit ei de undeva. Aşa! Stai să plece ăştia ou buştenii. îl mîna să dobîndească iertarea lui. holbînd ochii. Mergea ca şi cînd se ducea la spînzurâtoare. Intraseră pînă la glezne în apă. din simplă curiozitate. cu sentimentul demnităţii de stăpân. Şi din nou vechiul prieten Orozkul i-a veniit în ajutor.

Toţi. Maralii urcau povîrnişul în trap uşor. — Tiii! Ce frumuseţe! nu se putu stăpîni să nu exclame entuziasmat şoferul. — Ce te zgîieşiti? Pune mîna şi-l ajută — îl înghionti bunica pe bătrîn.. fără să privească la Momun. Nu de-ăştia aş pune să se tîrască în ţărînă! Măcar de mi-ar da pe mînă un colhoz ori un sovhoz. În faţă mergea cerbul cel roşcat. „Aşa! rîdea în sinea lui cu răutate. Apoi se uitară iarăşi în urma animalelor care înaintau pe cărarea abruptă. de parcă-i scăpase prada printre degete. nemulţumit. Vînătoarea lor e interzisă acolo unde cresc şi trăiesc.. săltînd graţios.. pînă în marginea apei! Iar tu. Şi tot ei se plîng. uitîndu-se temător la apă. Cablul de oţel era lung şi greu. Orozkul ştia să fie şi vesel. locul era prea adânc. Acum urma să întindă cablul pînă la buştean. Oamenii urmăreau fiece mişcare a lor. care se fîstîcise. Neghiobi care nu merită puterea! Păi aşa trebuie să te porţi cu ei? Că au fost vremuri cînd zburau capetele şi nimeni nu sufla o vorbă. — Ei. Însuşi Domnul porunceşte! O să te ospătez pe cinste! spuse el. bătrîn nenorocit şi fără minte. bucurîndu-se de autoritatea sa. — Încă puţin. — Lasă-te de poveţe! rosti el. Vru să-l batjocorească. care pînă atunci stătuse sfios deoparte. aksakal. Şi Orozkul nu zise nimic. Păcat că nu mi-am luat aparatul de fotografiat. Bunicul Momun alergă să-i tragă cizmele lui Seidahmat. cu roţile din spate pe jumătate în apă. Erau şi străini de faţă. — Bine. Tu eşti stăpîn. Mi-ai căzut la picioare. La noi nu există. Dacă va fi îndeajuns de lung. un flăcău cu ochi bulbucaţi şi cu înfăţişare blajină. mulţumit că-i ghicise gîndurile. încurajîndu-l: — Îndură. înainte. şi-şi bătu prietenul pe umăr. Privind cu nelinişte înapoi. apoi se descălţă şi el cu repeziciune. E clar? adăugă el. În acest timp. îţi vine aproape pînă la şold. fiule — îi spuse. care încheia acest cortegiu. fîstîcindu-se. — Tu eşti oaspete. parcă nici nu-l mai socotea om. cum ţi-e porunca. Încă nu se hotărâse cum e mai bine: să intre în apă cu cizmele sau desculţ? „Mai bine desculţ — cugeta el. Dar în sufletul lui triumfa că izbutise să-l îngenuncheze pe bătrînul răzvrătit. Tu du-te la volan — căută să-l înduplece bunicul Momun. nu apă! Orozkul şi Koketai rîdeau îngăduitor. te-ai tîrît! Uf. aşa. îşi plecară ochii în pămînt. Auzind zgomotul necunoscut al maşinii.. înciudat. maralii se vedeau perfect.. Orozkul şi Koketai pilotau maşina: — Dă-i înainte.. exclamă Koketai cu părere de rău.. că e adîncă. şi ăluia i s-a năzărit să cîrtească. supus.. încruntată. Seidahmat ţipă ca din gură de şarpe: — Au! E gheaţă. Şoferul nu îndrăznise s-o apropie mai mult. călca desculţ pe pietrele alunecoase ale rîului. purtîndu-şi semeţ coarnele sale puternice. Aşa mai zic şi eu! Pe cînd acum? Cel mai prăpădit dintre prăpădiţi... se trase la o parte. şi." Dar el îşi mai închipuia şi cît de rece trebuie să fie apa rîului. i-au dat prea multă libertate. — Las' că n-au unde să se ducă! se lăudă Orozkul.. dojenitoare. lăsînd capul în piept. Pe urmă să umbli toată ziua ud la picioare. Orozkul aruncă bătrînului o privire piezişă. Şoferul se descălţă fără tragere de inimă..Momun. Oricare cioban vorbeşte cu şefii de la egal la egal. Ba dimpotrivă. După ce trecură un ţăruş prin colacul de sîrmă şi porniră să-l tîrască prin apă. descalţă-te! porunci el. să nu-l alunge.. nu-l respectă pe director. Parcă nici nu băga de seamă osîrdia lui Momun. „Ia te uită. să nu-l batjocorească faţă de oameni şi să-l ierte pe el. Pe fondul argilos al povîrnişului unde se produsese o dislocare. — Mai la stînga puţin.. nu va fi mare greutate să scoată trunchiul din încleştarea pietrelor de sub apă.. tîrăşte-te!" se bucura Orozkul. rugîndu-se lui Dumnezeu ca Orozkul să nu-l întoarcă din drum. Hai. dar se abţinu. N-o să dăm socoteală pentru ei. Apa tot va trece peste carîmbi. ai prins grai!" se gîndi el cu duşmănie... — se împotrivi şoferul. iar eu sînt oaspete — încuviinţă mătăhălosul Koketai. Mă duc eu şi cu Seidahmat. Mai repede. Trebuia tîrît prin apă pînă la buştean.. Aşa-aşa! Tîrăşte-te. îi erau cam strîmte. cică nu-l respectă pe preşedinte.. Maşina se afla pe mal. El nici nu simţea frigul săgetător. Seidahmat. uitîndu-se din când în cînd înspre bătrînul Momun.. — Ce tot vorbeşti.. ce mai poze... Aş face eu ordine! Au scăpat norodul din frîu. rîzînd.. — E clar — răspunse Momun. o să fii oaspetele meu. ruşinaţi parcă. venind în grabă lîngă el. te iubeau şi te proslăveau mai abitir. în aşa fel ca să-l dea gata.. . nu se mai stăpîni. De acest lucru se folosi bunicul Momun. Bunica îl scutură pe furiş de mînecă: — Mai bine ai tăcea! şuieră ea. maralii îşi înteţiră paşii pe cărare. — Nu te descălţa. Mai avem şi alte treburi! Seicjahmat se apucă să-şi tragă cizmele din picioare. — O. mai la stînga.. Destul! Frumuseţea nu ţine de foame. privind ameninţător la bătrîn. Descalţă-te şi tu şi intră în apă — îi şopti ea cu furie. îndură! Om găsi noi cu ce să te încălzim. după el venea puiul ciut şi Maica Cerboaica cea Cornută. bine! îl întrerupse Orozkul. Pînă diseară tot n-o să pleci. dezvelindu-şi cu un zîmbet dinţii puternici şi galbeni. au dispărut!. de ce n-am eu putere mai mare! Nu de-ăştia ca tine aş pune cu botul pe labe. trage maşina cu spatele la mal. Seidahmat! Vînatul lor e interzis — spuse el încet. dacă-i aşa. Pe urmă prindeţi cablul de buştean. Vîrîndu-şi capul între umeri ca să se facă mai mic şi să nu mai poată fi observat. — Lasă. Şi tu la fel — îi zise şi şoferului. Bunicul Momun nu scoase nici un sunet. pe cînd noi sîntem de-aici. ajunseră dinitr-un salt pe malul rîpei şi dispărură printre mesteceni. fiece pas.

— Mu-u-u! mugea şi rîdea Seidahmat în urma lui. Mătuşa Bekei rîdea. eu singur.. Uită şi iartă. la armată. al fetei mele. şi eu sînt bucuroasă! Ieri am vrut să mor. dar zăngăniră cu vasele şi băiatul se deşteptă.. aş fi fost cel puţin tractorist dacă nu şi mai şi! — Aksakal. Seidahmat îi plăcea băiatului mai mult decît treaz.Acesta. Băiatul aştepta să vină bunicul. Între el şi bunicul Momun. şalele mele! Sînt frîntă de osteneală. avea loc următoarea discuţie: — Ce rîzi ca prostul. Sosi însă Seidahmat. semăna cu un prostănac blajin.. eneke. dar acesta nu se arăta. Din curte se auzeau glasuri şi paşi. bunica. comandantul mi-a spus că eu nu sînt bun pentru sectorul ăsta. liniştit. prin gesturi şi prin întreaga-i înfăţişare. — Vai. Trebuie să le lase cît mai mult fîn în pădure. ce-i aducea aminte de tirania lui Orozkul. Oare ce le-o fi plăcînd mai mult? Pe puiul de maral o să-l înveţe să se ţină mereu după el. De aceea. Seidahmat? Şi tu ai tras la măsea. cherchelit. Ia şi castronul — şoptea cu însufleţire bunica în odaia de la intrare. astăzi dormea un somn adînc.. fără a mai simţi nici friguri. tîrgoveţ roşcat. În somn el simţea ce plăcut e să dormi în pat. stînd mai la o parte. Crezi că eu nu vreau să fiţi fericiţi. Băiatului nu-i plăcea de fel acest miros urît şi înţepător.. bătrînul. îl izbi pe băiat în nas un damf de alcool. te iubesc tare mult. pe care cine ştie de unde îl auzise: Am venit din munţii roşcaţi Pe un armăsar roşcat. iar bunica şi Gulgeamal îi răspundeau şi ele rîzînd. Mai răsunau şi alte glasuri necunoscute.. Singură Gulgeamal face cît o sută ca tine.. deşi nici treaz nu prea strălucea de deşteptăciune.. ci să vină. slavă Domnului." De pe mal.." Doar bunicul Momun nu se auzea şi nu se vedea nicăieri. în general. O să bem vin negru. pe şoarece. nici călduri. „Iartă-mă pe mine. mătuşa Bekei o întrebă pe bunica despre băiat: — Tot mai doarme? — Lasă-l să doarmă — răspunse bunica.. în curte. — Îmi răcesc gura de pomană cu tine. pe orice se putea mişca. Iar aici să le dea ceva ce le place lor mai mult. Ieri nu m-am mai putut stăpîni. Să am eu anii tăi. din prag.. să mă ia Dumnezeu. Vasăzică n-au plecat. îmi puneam capăt zilelor. bătrîne! Vezi? Te-a iertat! Fă cum îţi spun eu şi totul va fi bine". Cîte treburi am avut de făcut! Dar. peste rîu. Dar n-o mai batjocori pe fata mea. Părea foarte mulţumit şi era vesel. în asemenea împrejurare.. nu infanterie. cît o să mă mai ţin pe picioare. alţii conduc maşinile. Apoi. chircindu-se. te iubesc ca pe tatăl meu! — Eh. Dumnezeu v-a trimis darul său spre împăcarea voastră. S-a trezit o singură dată cînd undeva a bubuit o împuşcătură. înaintând cu greu prin apa ca gheaţa.. Istovit de visul de ieri şi de boală. să nu mă mişc de aici. iar tu nici limba nu ţi-o mai poţi mişca. M-am dus la şcoală după nepot. era blînd şi vesel şi. cînd se îmbăta. mă jur c-aş plânge de fericire. Ar fi grozav! Poate s-or duce şi la şcoală cu el?.. fiindcă el venea călare pe cămilă. Şi era în stare s-o ţină tot aşa. hai? — Aksakal. Cînd veni mai aproape. îi spunea bătrănului: „Străduieşte-te. Numai să porunceşti. începea să cînte cîntecul său ciudat. Of. — şi bunicul Momun dădea din mînă a pagubă.. ea singură. — Păi de-aia sîntem amîndoi aici.. În schimb. n-are pe nimeni. de suferinţele bunicului şi ale mătuşii Bekei. dar minte. Căci nici tu nu mi-eşti străin. — Infanterie! Eşti un trîntor. Eu o să duc sita şi căldarea. tîrgoveţ negru... E oarbă dreptatea lui Dumnezeu. la nesfîrşit. Ieşind afară. ţine cama asta mare. Hei.. Oare unde-o fi? Ce-o face? Cu urechea ciulită la glasurile de afară. Hei. Şi ai o nevastă. . băiatul îi zîmbi bucuros. Băiatul nu mai putu să adoarmă.. Apoi a adormit lin nou.. E şi el singur. Dacă nu era Gulgeamal. — Uite. Ardea de nerăbdare să vorbească cu el despre maralii pe care-i văzuse ieri. „Aceştia sînt probabil oamenii care au venit azi-noapte — cugetă băiatul. deschide porţile. îşi făcu apariţia. Seidahmat. Să mănânce. la anii tăi.. Am venit din munţii negri Pe un buhai negru. pe cocoş. că s-a întâmplat aşa — se adresa el în gînd către Orozkul. aksakal. Pe cuvînt de onoare. Haide! Să mergem. O să fac orice. Ele încercau să vorbească în şoaptă. sînt bun la infanterie. oprindu-se în mijlocul curţii.. sînt bucuroasă. iar fără infanterie. Eşti cît un taur. nu se poate. O să-i aducem supa fierbinte cînd o fi gata. Beat. Seidahmat se clătina pe picioare şi zîmbea. — Ce să mai vorbim! rosti bunica cu dojană. spre deosebire de Orozkul. cînd Seidahmat.. băiatul îl aştepta pe bunicul. Băiatul dormea. deschide porţile. tu şi fata mea? Dac-ar da Dumnezeu să pot auzi strigătul pruncului nevestei tale. iartă-mă! De muncit am să muncesc mereu. să nu se mai teamă de oameni. şi te doare sufletul.. Curînd o să vină iarna. să te întinzi slobod. aksakal. Dar.. E cam bolnav. trăgea cablul alături de Seidahmat şi era mulţumit că Orozkul se părea că-l iertase. aksakal. Ar mai fi dormit desigur multă vreme dacă nu l-ar fi trezit bunica cu mătuşa Bekei. drept aici. ori ce-ai face. Trebuie îmblînziţi. pe broască ţestoasă. Azi nici nu s-a mai dus la şcoală. O să bem vin roşu. Ai luat piperul? Să mergem. nu spune.

Şi mie mi-au spus că eşti bolnav. Cazanul clocotea. tocmai astăzi. băgă de seamă o grămadă mare de carne roşie. El şi Orozkul. cîinele. cum să zic. Aşa ceva nu vezi în fiecare zi. nene Seidahmat! Ajunge! îl rugă băiatul. Noi toţi acolo şi tu aici singur? — Bunicul nu mi-a dat voie să mă scol — zise băiatul. — Ata! rosti el. cît ai bate din palme! îl linişti Seidahmat.. Dar să se îmbete aşa din senin. Eu.. El socotea că face bine. Bătrînul nu văzu cum nepotul. strîngîndu-l pe băiat la piept. Agăţate pe frînghie — albe. roşii — ele împodobesc curtea. asta. îşi făcea de lucru cu măruntaiele. — Unde umbli? îl întrebă răstit Orozkul pe Seidahmat. apoi se îndreptă spre Seidahmat.. — Ata! repetă băiatul. şi atunci poţi să te zbengui pe lîngă foc mai dihai decît în casă.. Ce-i cu tine.. simţind cum îl ia din nou ameţeala. — Ei. Începu să-l gîdile şi să-l sărute. ziua se mohorî din cale afară. de obicei.. unde se împarte tuturor vodcă. Băiatului îi plăcea să se furişeze printre ele şi să atingă cu obrazul pînza jilavă.. stranie şi îndobitocită. eşti bolnav? întrebă el. Se apropie de el pe la spate. Lîngă grămada de carne stătea pe vine. Toate înoată în grăsime: şi lingura. stînd lîngă ea în genunchi. Împleticindu-se. cu soare şi cu nori. Băiatul se apropie de bunicul Momun. lasă-mă pe mine. împărţeau carnea. lua spuma cu strecurătoarea. Bunicul se ridică degrabă în picioare. am scos buşteanul din rîu. fierbe carnea. Stătea ghemuit pe vine şi nu lua seama la nimic.. Deasupra lui se ridicau vălătuci de aburi groşi. Nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată măcar cît de cît cherchelit. Bătrînul aruncă spre băiat o privire îndepărtată. — Lasă. ardea un foc puternic. Cum aşa? Nu-i drept. aici. Bătrînul se întoarse. el. Dar Seidahmat. Mătuşa Bekei. cu cuţitele în mînă. beat. în diferite locuri pe pielea aşternută jos. care va să zică. „Pesemne că azi se spală rufele" — îşi zise în sinea lui. Iar acum. cu capul său ras descoperit. Băiatul simţi că din această pricină îl apucă durerea de cap. ca o namilă. De ce nu te duci afară? Aşa nu merge! Seidahmat se prăvăli lîngă el pe pat. plin ochi cu bucăţi mari de carne. oacheş la faţă. în curte nu erau nici un fel de rufe. îmbracă-te şi să mergem. acolo unde aruncau gunoiul.— Ha! exclamă Seidahmat. fiindcă. şi ceaşca. Băiatul nu-l recunoscu: bunicul era şi el beat. oare despica buturugile — iar ţie îţi arde de cîntat! — Stai că le tai îndată.. iar mîinile şi hainele lui răspîndeau miros de carne crudă. Carnea era fiartă. apoi se îngălbeni brusc. Bunicul Momun. — Mă-mbrac singur — încercă să se împotrivească băiatul. punîndu-i mîna pe umăr. . iar cînd îşi recunoscu nepotul. uite-aşa. aruncau ciolanele cu carne desprinse. Mătuşa Bekei şi Gulgeamal abia îl ridicau împreună. Pe marginile pielii. preocupat doar de el şi de foc. cînd toate înoată în grăsime: şi lingura. Băiatul nu înţelegea ce se întîmplase cu bunicul şi ce se petrecea în curte. Du-te şi te plimbă puţin. care tăia lemne. neliniştit. şi gura. cînd din şopron îşi făcu apariţia Orozkul. Unde e bunicul? Nu l-ai văzut? — Bunicul tău e acolo. Oaspetele nostru taie lemne — spuse el. Întîi şi-ntîi pentru că se făcea focul afară. se întoarse iarăşi spre foc. Scoală-te! Hai. şi numai cînd se duse mai aproape de şopron. Şi în timp ce băiatul străbătu veranda. n-am nimic — mormăi bunicul Momun. într-o rochie roşie nouă. proaspătă. chiar şi femeilor. nu-l asculta. în vatră deschisă. Ceva mai departe. răscolea lemnele aprinse din vatră. un necunoscut mătăhălos. proaspătă. hai? spuse el cu glas surd. sîngele se mai scurgea în şuviţe gălbui. Calm. cu toporul în mînă şi cu mînecile cămăşii suflecate. În faţă îl izbi o pală de fum adusă dinspre foc de o rafală de vînt.. de parcă-şi pierduse darul vorbirii. Însă de astă dată. cum să zic. hai? Ce-i cu tine? Nu era în stare să rostească altceva. Tulburarea lui îl molipsi şi pe băiat.. se făcea focul în curte numai în ziua cînd se spălau rufele. — Ata. Aproape împingîndu-şi nepotul de lîngă.. — Nu-nu... fîrtate. aplecată deasupra căldării. Duhnea a băutură. Seidahmat îşi roti nesigur mîinile prin aer: Noi. arătîndu-l cu capul pe şofer. Obrajii lui acoperiţi de o barbă aspră înţepau faţa băiatului. şi am băut să ne încălzim. Faţa îi ardea. cu lemnele. Azi e ospăţ mare. asta numai cînd mergea la praznicele bătrînilor issîk-kuleni. se înroşi şi mai vîrtos: se făcu stacojiu. cu cizme noi de box. mirat. îndreptîndu-se spre şofer. fără grabă. — Iată-l pe bunicul tău — zise Seidahmat. Băiatul era nespus de bucuros cînd se spălau rufele. Ei. Îi lăcrimară ochii de usturime. el şi parcă lepădîndu-se de lume. ce dacă nu ţi-a dat? Haide să ne uităm.. se învîrti pe lîngă el. Să mergem! Şi abia apucase să îngîne: Am venit din munţii roşcaţi Pe un armăsar roşcat. întrucît băiatul fusese lăsat singur în casă. Bunicul nu-l auzi. cu o basma înflorată căzută pe umeri. gata.. Eu. Era Koketai. trântită în mormane pe o piele aşternută pe pămînt cu părul în jos. băiatul ieşi din casă în urma lui Seidahmat. buimăcit. vremea se schimbă brusc de două ori: după un scare dureros de strălucitor. — Ce-i cu tine. Da' tu nu eşti de loc bolnav. iar dacă se întîmpla uneori. care stătea ghemuit lîngă vatră. În munţi era o zi schimbătoare: cu vînt. Norii alergau cu repeziciune pe cer. şi gura! Scoală-te! Cu stîngăcia omului beat. mîrîind. e foarte plăcut să atîrni la uscat rufele spălate. Hai. Aroma cărnii şi mirosul focului îi gîdilară nările făcînd să-i lase gura apă. Atunci încălzeau apă într-un cazan mare şi negru pentru lustrele gospodăriile.. Apoi. De unul singur nu poţi ridica acel cazan. Sub căldarea de bucătărie. începu să-l îmbrace pe băiat. nu i se întîmplase niciodată.. şi ceaşca. albastre.

— Ah. Capul se rostogoli de pe butuc. trebăluind pentru „ospăţul cărnii". luă toporul şi se apucă să desprindă coarnele de pe ţeastă. Împopoţonată prosteşte. ia. turbînd de furie şi. băiatul stătea şi se mira că ochiul sticlos şi nemişcat al Maicii Cerboaica cea Cornută nu se fereşte de topon Nu clipeşte şi nici nu se mijeşte de groază. le rupi! îl îngînă Orozkul. Din orbita zdrobită ţîşni un lichid negru şi gros. stăruitoare.. lucea sătulă şi mulţumită de sine. ce grea e! exclamă el. scăpă jos rărunchiul şi se îndepărtă împleticindu-se. hîrîind. într-o piele jupuită. Aruncă în grămada ta — îl îndemnă Orozkul. Dar coarnele tot nu cedau. Orozkul se apucă să taie coarnele pe pămînt. tăiate de la încheietura genunchiului. oprindu-l. dar stătea înţepenit locului. Nu era chiar aşa de uşor să le desprinzi. ca şi mai înainte. darnic. Băiatul încremeni. Între timp.. -— şi Seidahmat scuipă şi se îndreptă spre casa lui. Să nu-mi zici mie pe nume dacă nu ţi-oi veni de hac! Na. întorcînd spatele tuturor. să se culce şi să-şi tragă pătura peste cap. Ca într-un vis urît. lovea la nimereală. Îi era teamă că se va prăbuşi ori va vomita acolo în văzul oamenilor. simţind că-l ia cu frig. Lasă-mă pe mine — zise Seidahmat. Auzi vorbă! Pentru asemenea coarne n-ar fi păcat să mori chiar azi! rînji el. apăsînd capul cu piciorul de pămînt. — Aşa o să rupi coarnele. deasupra căruia. Băiatul întinse mîna ca în vis şi iată-l strîngînd în pumnul rece rărunchiul gingaş. — Ce-i cu tine? îl întrebă ea. o să-i punem coarnele pe mormînt. Orozkul. Să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic. o răzbunare de mult aşteptată. O să fie bun — zise el. beat cum era. cum era beat. izbind cu toporul. Atunci aruncă toporul. ce mai coarne! se minună el. neînţelegînd cum şi de ce se întîmplase una ca asta. Orozkul continua să ciopârţească în spatele şopronului capul Maicii Cerboaica cea Cornută. După el o porni bărbatul cel mătăhălos şi oacheş. Orozkul gîfîia . trecu pe lîngă vatra unde focul ardea nebuneşte. alergase toată ziua. În sfîrşit. Nu-şi putea crede ochilor. şi cu tăişul securii. Băiatul nu se clinti. cu o privire blîndă. mîngîindu-şi burta ghiftuită. izbuti să spargă ţeasta şi în creştet. Culcă apoi capul pe butuc. dar nu se putea hotărî să plece. slabă băţ şi fără noimă de veselă. cînd zări lîngă peretele şopronului capul de maral cu coarnele rămuroase. cu fruntea acoperită de broboane reci de sudoare lipicioasă.. care ieri se mai uita la el. şi în frunte. de pe celălalt mal. Stătea şi privea capul mort. Să mai zică cineva că nu-l respectăm. şi asta îl înfuria la culme. Erau acele coarne în care. Tiii. Toate acestea se prefăcuseră într-un morman scălîmb de carne. Căpăţîna sărea dintr-o parte în alta. — Cum doreşti. Băiatului i se făcu rău. — Ia-l! îi porunci Orozkul. în nişte picioare retezate şi într-o ţeastă aruncată într-un ungher. la rugămintea băiatului. făcînd cu ochiul. una-două se ridica de la locul lui. scoase din grămadă cu vîrful cuţitului un rărunchi şi i-l întinse băiatului. ţintuit locului de o forţă înfricoşătoare neştiută. dar picioarele nu-l ascultau. al aceleia cu care el vorbise în gînd şi pe care o rugase fierbinte să aducă în coarnele ei leagănul fermecat. semănînd cu o buturugă aruncată la o parte din drum. — Na. Orozkul îşi ieşea tot mai mult din fire. cu vînătăile lăsate de loviturile lui Orozkul pe obraz... fără să mai ţină seama. Aşa ceva nu se întâmplă în fiece zi. Ar fi vrut să plece. Atunci. Se întoarse. Zăcea în praful îmbibat cu pete negre de sînge. Se vedea cît de colo că băuse zdravăn. Căpăţîna era de mult tăvălită prin praf şi prin noroi. Le smulse şi ele trosniră ca nişte rădăcini rupte. le suci cu o putere sălbatică. îşi dădea capul pe spate să-şi mai tragă răsuflarea. Palid. măcelărind întruna cu securea. Se sufoca şi. — Pot să zdrobesc şi alte capete! Pot să frîng coarne şi mai şi! mugea Orozkul într-o pornire de ură şi de furie animalică împotriva acestui cap nevinovat. Faţa lui cărnoasă. stătea cu faţa spre foc nefericitul Momun. Puteai crede că se răfuieşte. se trăgea înapoi. cîntărind-o în mîini. Ne-a dăruit Dumnezeu din turma lui de ziua vizitei tale. de parcă mîncase pînă nu mai putuse. Dorea să ajungă cît mai repede în pat. — Ia. apucă de coarne cu amândouă mâinile şi. Sînt pentru bunicul tău — spuse. Cînd o să moară. Într-un sac ducea partea lui de carne. ţintind cu toporul. cald încă. — Uf. — Dă-te la o parte! Pot şi singur! Pe dracu. apropiindu-se. se goli dispăru. încremenită în care-l găsise moartea. cu clopoţel.. ia-l şi frige-l pe cărbuni. Băiatul se temea că Orozkul. Bărbatul mătăhălos şi oacheş. al Maicii Cerboaioa cea Cornută. — Mă doare capul — răspunse el... acela care împărţea carnea.— Ce minunăţie! Şi ce aromă! rosti bărbatul mătăhălos şi oacheş cu voce de bas. mirosind carnea. Maica Cerboaica cea Cornută trebuia să aducă lui Orozkul şi mătuşii Bekei leagănul fermecat. ca un uger de vacă. dar ochiul rămăsese curat şi părea că tot mai priveşte lumea cu uimirea mută. Lîngă căpăţînă se aflau cele patru picioare cu copite. Cu încăpăţînarea beţivului. În faţa lui zăcea capul Maicii Cerboaica cea Cornută. Ar fi vrut să fugă. Coarnele nu cedau. izbea în căpăţîna la nimereală: şi cu muchia. izbind capul cu piciorul. Băiatul nu-l tulbură. Ochiul muri. desfigurat al cerboaicei albe. izbind puternic cu tăişul securii la rădăcina coarnelor. băiete.. din căldare. va nimeri ochiul cu toporul. Să uite. năpustindu-se iarăşi şi iarăşi cu toporul. Al aceleia care ieri mai era încă Maica Cerboaica cea Cornută. de parcă acesta putea să-l mai audă. Băiatul scoase un ţipăt scurt cînd toporul nimeri din întîmplare de-a curmezişul ochiului. Ba nu! striga. la fiece lovitură.. Numai coarnele cît atîrnă. dihanie afurisită! Fire-ai să fii! ocăra el. Băiatul privea cu groază această privelişte înspăimînitătoare. se înălţau rotocoale de aburi fierbinţi şi lîngă care. Orozkul ridicase de coarne căpăţîna cenboaicei albe. ţine! Na! rostea el. . Căpăţîna trosnea şi aşchii de os săreau în toate părţile. În cale se întîlni cu mătuşa Bekei. iar el alerga după ea cu toporul. Băiatul tresărea şi.

îndreptîndu-şi automatul spre ei. bolnăviorul meu! rosti ea deodată într-o pornire de dragoste. Îi dăduseră şi băiatului pe farfurie carne şi alte mîncăruri. Văzîndu-l bolnav. Kulubek alergă cu camionul. Dar cum o să stai singur-singurel? Căci toţi or să vină la noi. aşezîndu-l între el şi Seidahmat. el se ivi în uşă cu un morman de carne aburindă într-un uriaş castron emailat. La chemarea băiatului. dar de băut nu bei — îl mustră Koketai pe bunicul Momun.. pentru izbînda dumitale de astăzi! Ai cel dintîi cuvântul. — se grăbi să zică bunicul şi. să-i facă să-şi dea seama ce fărădelege cumplită săvîrşiseră.. copleşidu-l cu sărutări. Între timp. Victorios. cum ciocneau paharele mînjite de grăsime şi cum aruncau în castron oasele de pe care roseseră carnea. aksakal. — Eu o să fiu paharnicul! hohoti el ascuţit. fiule. spre uimirea tuturor. — Mă duc acasă — spuse băiatul. dar dumneata? Nu. azvîrli lîngă bunicul Momun coarnele de maral. Îl scuturau iar frigurile. — Ei. auzind cum oamenii beţi clefăiau. noi sîntem proşti? Să trăim în munţi şi să nu mîncăm asemenea carne? zicea Orozkul. e şi fericire. Şi bunica. „Nici o mişcare! Mîinile sus!" porunci Kulubek din prag. — Aşa mai zic şi eu! — Bătrînul nostru nu-i un oareşicine! — E grozav bătrînul vostru! Toţi rîdeau. înfulecînd carnea Maicii Cerboaica cea Cornută . înduioşată. Toţi lăudau carnea Maicii Cerboaica cea Cornută. În aşteptarea „marelui ospăţ al cărnii". Să bem. aşa nu merge! Urezi fericire ginerelui şi fetei dumitale. — Da' ce. şi din curte în casă. ronţăiau şi fornăiau. — Totuşi dumneata eşti cel mai în vîrstă — nu se lăsă Koketai. afară. Se temea să facă vreo mişcare de prisos. Bunicul Momun tuşi nesigur. Băiatul auzi răspunsul bîiguit al bunicului: — Mulţumesc.. şi ai noştri. femeile îl chemară pe Seidahmat în curte. Dar mai mult decît toate îl chinuia conştiinţa propriei neputinţe. săltînd-o deasupra capului. aici. pregătindu-şi cuţitele şi farfuriile. trăgîndu-l după ea. Vreau să mă culc. încercînd cu disperare să-şi înghită nodul care i se pusese în gît. Băiatul stătea liniştit în colţul patului. şi mătuşa Bekei. toţi îl lăudau pe bunicul. atunci eu. aşezaţi pe pături colorate. Cu greu duse povara şi o puse dinaintea lui Orozkul şi Koketai.— Drăguţul meu. Băiatul zăcea cu dinţii încleştaţi. clătină din capul său cărunt. Se aşezară cu toţii. Şi oaspeţii. — Mulţumesc. . — Ce să faci tu acolo singur? zise şi-l trase aproape cu de-a sila în casă la ea. să-l cheme într-ajutor pe Kulubek. Totul fusese fiert. Orozkud luă doniţa cu apă şi. Ultimul sosi bunicul Momun. fript. de după şopron ieşea Orozkul. Chiar şi bunicul Momun. răsuflînd.. Hai să mergem. Băiatul zăcea în chinuri istovitoare: tot timpul îi venea să verse. Şi în înverşunarea lui dreaptă de copil deznădăjduit. ţinînd automatul în cumpănire: „Unde sînt?" „Acolo!" Alergară împreună spre casa lui Orozkul. oamenii beţi îl lăsaseră în pace. chiar pe acel flăcău cu manta marinărească. încordat. — Pentru pace în casa aceasta! rosti el anevoie. Însă el refuzase. Carnea e gata — zise Bekei. dînd paharele peste cap. arătînd spre sticlele din colţ. unde-l culcă într-un colţ al patului. Da. dar Koketai cel mătăhălos şi oacheş îl pofti mărinimos să şadă alături de el. Toţi rămaseră buimaci. El era singurul dintre toţi oamenii cunoscuţi care ar putea să-l biruie pe Orozkul şi să-i spună tot adevărul în faţă. născocea tot felul de răzbunări — cum ar putea el să-i pedepsească. în curte. ce venise împreună cu tinerii şoferi după fîn în noaptea aceea viforoasă. Curînd. şi duse din nou doniţa la gură. Mătuşa Bekei alerga de colo-colo. Seidahmat turna vodcă în pahare. — Dacă-i pentru fericire. mulţumesc! Acum nu mă mai tem de moarte. În casa lui Orozkul totul era pregătit de masă. dar se temea că. Puţin mai tîrziu. — Bine. I se părea că astfel îi va fi mai uşor să-şi învingă greaţa. Dar nu putu să născocească nimic mai bun decît. Se stăpînea.. Încremeniseră de frică. — Asta carne! Zici că-i mînz tînăr! o lăuda Koketai. Bătrînul avea astăzi o înfăţişare ciudată şi mult mai jalnică decît de obicei. stropindu-se. În casă se făcuse cald şi zăpuşeală. ameninţător. Vru să se pripăşească undeva mai la o parte. Împinseră uşa. din casă la vatră. sînt respectat şi cinstit care va să zică. Ce să zic. în gînd. Şi ea era cherchelită şi duhnea a vodcă.. De toate pregătirile se îngrijeau cu rîvnă bunica şi Gulgeamal. Scumpul meu! Ţi-o fi foame? — Nu. Orozkul şi Koketai cel mătăhălos şi oacheş se desfătau bînd ceai. Sări din cabină. nu mi-e. femeile aduseră şi alte feluri de mîncare. dădu pe gît dintr-o înghiţitură paharul aproape plin ochi cu vodcă. aksakal. — Aşa-i! Pentru ce trăim aici? îi ţinea isonul Seidahmat. Îl doare capul! mormăi. În urma lui. gătit. Fără să-l privească. Seidahmat le turna ceai pe fundul pialelor. cu perne sub coate. Bătrînul se ridică puţin de jos. Ar fi vrut să se scoale şi să plece. încremenit. care se fîstîcise. plescăind din buze. Noi. cum se îmbiau unii pe alţii cu bucăţile cele mai gustoase.. copiii mei. începu să bea. — Acum poţi să mori liniştit — trînti el. Cînd trecură iarăşi pe lîngă foc. toţi erau mulţumiţi. Zăcea cu ochii închişi. Mătuşa Bekei nu-i dădu ascultare. de se va ridica din pat. Năucit. năduşit şi roşu ca un uger aprins. — Adevărat! Aşa este! îl sprijiniră toţi. Dintr-o dată deveniseră parcă mai importanţi şi se simţeau ca nişte cneji. te duc eu în pat. simţind cum îl apucă slăbiciunea. — Aşază-te aici. şi Gulgeamal. Căci acolo unde-i pace. îndată o să vomite. sîntem de-ai noştri — încercă să refuze bunicul Momun. că nu era în stare să facă nimic acestor oameni care o omorîseră pe Maica Cerboaica cea Cornută.

O durere din ce în ce mai stăruitoare. Aşa că m-am prefăcut. „Ei. Unde dispăruse oare firea lui trufaşă şi sfidătoare?! Pe unul ca el ţi-e şi lehamite să-l omori! „Fie. tremurînd tot şi bîlbîindu-se. cu obrajii şi cu gurile mînjite de grăsime.. Începu să se tîrască.. Pentru Maica Cerboaica cea Cornută ucisă. Dar acest om să plece de aici şi să nu se mai întoarcă niciodată. „Ei. zic. „Schnell! Schnell!" hohoti în urma lui Kulubek şi. Seidahmat povestea ceva cu glas tare. şi mai departe? — Povesteşte!. Se săvîrşise o judecată dreaptă." Eu o ţineam una şi bună: „Ia seama. Dacă nu nimeresc. El — nici să n-audă. la vremea lui dobora ursul. că uitase unde se află şi pentru ce se chefuia în casa lui Orozkul. „Hai... zic. Nici pădurea. „Păi eu sînt beat. bătrînul în urmă. Şi nici arma n-o lua. Cei de la masă rîdeau de vorbele lui. Mă ruga din ochi. maralii se cam depărtaseră. Mai bine să nu te-ntorci".. de parcă nici nu se temeau de noi.. zice.. tu vrei s-ajungi la închisoare?" „Nu". Maică Cerboaică. Şi Seidahmat se apucă să povestească din nou: Îndată ce ne-am apropiat de marali — ei stăteau tustrei la marginea pădurii — şi numai ce legaserăm caii de copaci. O durere ascuţită îi sfredelea creierul. nu puteau face nici o mişcare. ameţit de băutură. zic. „Cu atît mai bine". altfel nu mă uit că eşti bătrîn şi o să te reclam unde trebuie. I se părea că cineva îl loveşte cu . nici mai mult nici mai puţin.. „Trage singur". Deschise ochii şi ascultă. „Da' tu ştii că asemenea poveşti au fost scornite de voi în vremurile de demult ca să sperie pe cei săraci şi neştiutori?" Atunci el a rămas cu gura căscată: „Ce spui?" zice. „Mie. zic. aşa deodată. Acesta. Iar pe mine. Alte animale de mult ar fi zbughit-o. Nu ne putem întoarce cu mîinile goale. zic.. moşule. zice. Cu ciolanele în mîinile unsuroase. În viaţa mea n-am împuşcat nici măcar o vrabie. lăudîndu-se. Eu mergeam în faţă cu arma.." Bătrînul a luat arma şi am început să ne apropiem pe furiş. Îmbucăturile li se opriră în gît. M-am întors şi eu. ci. bătrînul meu mă apucă deodată de mînă: „Nu putem. — Ha-ha-ha!. Şi mă clatin că abia mă mai ţinţpe picioare. îmi zic — povestea Seidahmat. să împuşcăm maralii. Pentru că eşti un ticălos. îşi trase pantalonii căzuţi şi o luă la fugă. dimpotrivă. N-am nici fiu." Am aruncat arma şi m-am făcut că plec. Rîdea cu o poftă nebună. pentru coarnele ei retezate. El — după mine. să te duci cu marali cu tot unde oi vedea cu ochii. — „Eu n-o să nimeresc." — Ha-ha-ha! rîseră ceilalţi într-un glas. nici măcar un fir de iarbă nu te iubeşte. i-am spus foarte serios: „Ascultă. Îţi dai seama! Aşa că vezi! De ce crezi că ne-au trimis încoace?" Nu zicea nimic. fiii Maicii Cerboaica cea Cornută!" Şi se uita la mine ca un copil. n-nu m-mă om-m-orî!" Dar Kulubek era neînduplecat: „Ieşi. povesteşte tu. deschide porţile. pentru a-l speria. iartă-mă. să nu-l ucidem — spuse băiatul către Kulubek. Acest vîrtej ameţitor de vorbe şi hohote de rîs îl sufocau pe copil. — Ei. să isprăveşti cu asemenea bazaconii. Şi-atunci m-a cuprins îndoiala. Orozkul. Să plece!" Orozkul se ridică. — Vasăzică aşa!. gras.. încît simţea că-i plesneşte capul. Pleacă şi să nu mai auzim de numele tău! Hai. încep să cînt încetişor: Am venit din munţii roşcaţi.. scoală. Vai! Nu mai pot. zice el.. care au purtat leagănul fermecat. Tu n-o să ai niciodată copii. mai repede!" Orozkul o rupse la fugă. Bunicul Momun nu mai era în cameră. eu nici măcar copii nu am. vei plăti cu viaţa!" Orozkul căzu în ţărînă. era halucinant. mai zi încă o dată ce i-ai spus atunci. — Ei. maralii or să fugă şi a doua oară nu mai vin înapoi. — Ha-ha-ha!. „La perete! îl soma Kulubek pe Orozkul. de haz.fiecare unde se afla. Băiatul nu mai putea de bucurie. cum doreşti. amuţiţi de spaimă. tîrgoveţule roşcat.. Cum l-ai speriat — îl rugă Orozkul. mă pufnea rîsul. mi-e totuna dacă Orozkul o să mă dea afară. căzu la picioarele lui Kulubek: „Ia-artă-mă. Pe tine aici nu te iubeşte nimeni. Crezuse atît de mult în visul său. Jubila. Dar Kulubek îl opri: „Stai! Mai avem să-ţi spunem cîteva vorbe. Sînt singur pe lume. Şi toţi cei de faţă îi urmară. zic. prăpădindu-se de rîs. — Ha-ha-ha!. „Uite asta spun. Ieşise pesemne afară. — A crezut într-adevăr că-s beat şi s-a dus după armă. Pentru că eşti un fascist. Iar acum. Pe un armăsar roşcat. Îi zic: „Uite puşca. Căci noi sîntem bughini. care stăteau vinovaţi lîngă uşă: „Cum aţi trăit ou un asemenea om? Şi nu vă e ruşine?!" Băiatul simţi o uşurare. puhav. să se roage: „Nu mă omorîţi. să geamă. canalie! Ţî-a sosit sfîrşitul!" Şi repezind cu putere un picior în şezutul gras al lui Orozkul. au s-o rupă la fugă şi pe urmă ia-i de unde nu-s. Cît timp am schimbat aceste cuvinte între noi. asemenea treabă. Femeile strîngeau vasele şi se pregăteau să aducă ceaiul. ia seama. Şi mai tare ca toţi. Şi şoptea întruna ca un zănatic: „Iartă-mă. Şi cine ar vrea să scape din mîini asemenea vînat? Dar bătrînul nostru e vînător. Hei. — Ba nu. temîndu-se să-şi mai arunce privirea înapoi.. O explozie de rîsete îl smulse din această stare de fericire... or să fugă şi nu-i mai ajungi. dar aceşti smintiţi de marali au stat locului. dacă dai greş. Mă duc să muncesc la sovhoz. şi pe urmă am început să ne furişăm. n-am nici fiică. N-are ce căuta aici. trage". zic. să se vaite. ghiftuiţi şi beţi.. Trage pînă nu s-au speriat. Încearcă să-i mai prinzi: or să treacă dincolo de defileu. de li s-ar fi şters urma. slobozi cîteva focuri în aer. Kulubek le spuse tuturor celorlalţi." Şi Uite aşa." Arăta jalnic — întruparea laşităţii şi nemerniciei. nici copacul. canalie!" Kulubek duse ţeava automatului la tîmpla lui Orozkul.. îl sili să se scoale şi să iasă din casă." El ştia că băusem cu voi o sticlă întreagă după ce am scos buşteanul din rîu. dar n-am rîs.. Iar cînd Orozkul dispăru din vedere.

în povestea ta. pe deasupra. Istovit de febră. înăbuşindu-se de plîns.. Lîngă vatra stinsă. băiatul meu. Un singur lucru îţi mai pot spune acum: tu ai respins acele lucruri cu care sufletul tău de copil nu se putea împăca... alunecînd apoi peste praguri. el fu luat şi dus de torentul năvalnic. Coada. numai capul rămăsese al său şi. Coborî spre rîu. dacă ai fi ştiut că niciodată n-o să te poţi preface în peşte. vaporule alb.. că n-o să vezi vaporul alb şi n-o să-i poţi spune: „Bun găsit... îl mai şi durea. se trezi dintr-o dată în rîul rece ca gheaţa. că-i zdrobeşte ţeasta cu toporul. zgribulindu-se la atingerea stropilor reci ca gheaţa. aripioarele înotătoare — totul era ca la peşte. Hei. Se prefăcuse în peştişor. Pe o cămilă cocoşată. Să bem vin pelin. După ce îşi mai veni în fire. „Nu mă mai întorc — îşi spunea el. el gemea şi plîngea. tîrgoveţule cocoşat. iată-mă. Precum şi gîndul că sufletul de copil sălăşluieşte în om ca sămînţa într-un grăunte. mai bine să fiu peşte. Nimeni altcineva nu se mai afla în curte. iar fără sămînţă. şi printre lacrimi. am să repet şi eu cuvintele tale. cînd cu faţa în jos. Curtea era pustie. Abia izbuti să ajungă la colţul casei şi numaidecât începu să vomite. Luîndu-mi rămas bun. I se părea că cineva îl izbeşte cu toporul peste ochi. că nu vei ajunge la Issîk-Kul. Aceasta e mîngîierea mea. grăuntele nu încolţeşte niciodată. Am să plec de aici. oprindu-se lîngă mormanele de pietre. corpul. eu sînt". Cînd ajunse în mijlocul rîului." Nimeni nu băgă de seamă cînd băiatul se dădu jos din pat şi ieşi din casă. Şi cerul este fără de moarte. băiatul dădu peste bunicul Momun beat mort. Te-ai cufundat. O. Ai trăit ca un fulger care a strălucit o dată şi s-a stins. Şi aceasta este mîngîierea mea. Căpăţîna ei ciopîrţită o rodea cîinele. alunecă şi se poticni în apa mică de la mal.. iată-mă.picioarele în creştet. Credea că toate chinurile astea groaznice se datoresc hohotelor monstruoase. fu doborît de curent. îngăimă: — Nu. Bătrînul zăcea în ţărînă alături de coarnele retezate ale Maicii Cerboaică cea Cornută.. înota în răcoarea apăsătoare şi întunecoasă de pe fundul apei şi se gîndea că acum va rămîne pentru totdeauna peşte şi niciodată nu se va mai întoarce în munţi. mai bine mă fac peşte. Plutea pe firul apei cînd cu faţa în sus. cît timp se vor naşte şi vor muri oamenii. Băiatul trecu mai departe. Mai bine mă fac peşte! Prin ferestrele casei lui Orozkul răzbăteau hohote de rîs şi chiote de oameni beţi. îi pricinuiau dureri năprasnice. Alergă grăbit.. Mai bine să fiu peşte... Te-ai dus. Acele hohote sălbatice îl năuceau. Intră drept în apă. iar el dădea din cap. deschide porţile. Ţinîndu-se de perete. În curte răsuna un cîntec de om beat: Am venit din munţii cocoşaţi. încercînd să se ferească. Orice ni s-ar întimpla în viaţă. Dar fulgerele scapără în ceruri. Zvîrcolindu-se şi înecîndu-se cu apa rece ca gheaţa care-i năvălea în gură. Nimeni nu ştia că băiatul plutea pe rîu în jos ca un peştişor. băiete: „Bun găsit. porni agale prin curte. eu sînt." --------------------------------- . adevărul dăinuie veşnic. vaporule alb. Tu n-ai mai auzit acest cîntec.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful