NICOLAE LASCU

CUM TRĂIAU ROMANII

NICOLAE

LASCU

M TRĂIAU OSMANII

1

GRUP U i.

A'J FORESTIER A V A B / is L I 0 TA\CA Ar. LXV.
: 1 r ;

/MOZ<

1 9 6 5.

EDITURA

ŞTIINŢIFICĂ

PREFAŢĂ

Lucrarea de faţă prezintă o panoramă a vieţii romanilor de la Roma şi din Italia antică în dezvoltarea ei istorică. Diferitele aspecte ale vieţii lor de toate zilele nu sînt tratate în mod static, ca o imagine unică, neschimbată, ci ţinînd seamă de schimbările produse în cursul celor aproape 12 veacuri ce s-au scurs de la mijlocul secolului al VIH-lea î.e.n., cînd tradiţia istorică fixează data întemeierii Romei, pînă la sfîrşitul secolului al V-lea e.n., cînd s-a prăbuşit definitiv Imperiul roman de apus. In acest răstimp îndelungat, se pot stabili totuşi anumite momente cînd, sub influenţa unor factori, au avut loc schimbări decisive pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii romane. Un asemenea moment a fost, de pildă, influenţa greacă, mai ales după transformarea polisurilor greceşti în provincie romană, la mijlocul secolului al Il-lea î.e.n., cînd şi dezvoltarea societăţii romane crease posibilitatea preluării şi dezvoltării a tot ce a dat pozitiv Grecia antică; modificările profunde pe care le-a produs această influenţă atît în domeniul vieţii materiale, cît şi al celei spirituale sînt ilustrate în diferitele capitole ale lucrării. Pe Ungă prezentarea vieţii romanilor în dezvoltarea ei istorică, am ţinut evident seamă de structura de clasă şi de caracterul sclavagist al societăţii romane. In măsura în care diferitele izvoare au îngăduit-o, a fost înfăţişată viaţa producătorilor de bunuri materiale, alături de aceea a păturilor suprapuse ale societăţii romane. Este adevărat că din ştirile literare rezultă, comparativ, mai puţin interes faţă de viaţa micilor meşteşugari şi aproape de loc faţă de aceea a ţăranilor săraci. A fost necesară, pentru completarea tabloului, folosirea ştirilor date de izvoarele documentare şi de urmele culturii materiale. Căci a face abstracţie de diferenţierile ce existau în sînul societăţii romane înseamnă a prezenta o imagine incompletă a vieţii ei de toate zilele. Pe de altă parte, prezentarea exclusivă a felului de trai al claselor do-

minante şi, în general, al celor bogaţi, deci al unei minorităţi — cum se face de obicei în cele mai multe lucrări de această natură — sub motiv că pentru acestea există mai numeroase si mai ample izvoare de informaţie, constituie o imagine unilaterală şi de cele mai multe ori denaturată a realităţii. O asemenea prezentare a putut crea impresia falsă că într-o anumită epocă din istoria Romei, care cuprinde ultimul secol al republicii şi primul secol al imperiului, viaţa romanilor ar fi constat numai în dezmăţ, ospeţe, cruzimi şi trîndăvie. Pentru elaborarea lucrării pe baza criteriilor enunţate mai sus, am folosit un vast şi variat material informativ, atît izvoare antice cît şi numeroase studii moderne asupra acestui domeniu; printre acestea figurează unele cu rezultatele ultimelor cercetări. Am acordat însă prioritate ştirilor date de autorii antici, la a căror mărturie am recurs aproape la fiecare pas; am stabilit de multe ori chiar legătura lor directă cu cititorii, lăsîndu-i să vorbească prin intermediul pasajelor celor mai ilustrative. Dar, cu toate că m-am folosit de o bogată documentare ştiinţifică, nu am urmărit elaborarea unui manual de antichităţi private romane. Scopul meu a fost să cuprind într-un volum de proporţii mijlocii aspectele esenţiale şi cele mai caracteristice din viaţa de toate zilele a romanilor şi să le prezint într-o formă accesibilă atît specialiştilor sau celor cu preocupări înrudite, cît mai ales cercurilor celor mai largi ale cititorilor, care manifestă un interes tot mai viu pentru antichitatea romană. Ţinînd seamă de aceste cerinţe ale majorităţii publicului cititor, am considerat necesare, în cursul expunerii, unele date istorice pentru o mai uşoară înţelegere a unor aspecte ale vieţii romanilor. Deoarece însă aceste date apar sporadic în diferitele capitole ale lucrării, pentru ca şi cititorii mai puţin familiarizaţi cu astfel de probleme să-şi poată forma o imagine de ansamblu asupra istoriei Romei antice, consider utilă o succintă prezentare a fazelor celor mai pregnante din dezvoltarea societăţii romane.

în periodizarea istoriei Romei antice se cunosc trei epoci mari: 1. Epoca regalităţii, potrivit periodizării tradiţionale, este cuprinsă între anul 753 î.e.n., data întemeierii Romei,

şi anul 509 î.e.n., cînd a fost instaurată republica. Este o epocă de trecere de la comuna primitivă la societatea împărţită în clase antagoniste, societatea sclavagistă. Populaţia se împarte în trei triburi distincte, unul de origine latină, al doilea de origine sabină, iar al treilea de origine etruscă. Din contopirea acestor elemente etnice diferite s-a format poporul roman (populus Romanus), condus de un rege (rex), de un senat (senatus), format din căpeteniile ginţilor şi ale familiilor mari, şi de adunarea poporului (comitia), din care făceau parte numai membrii cu drepturi depline ai triburilor. Pe plan economic, ocupaţiile principale ale locuitorilor erau păstoritul şi agricultura ; cea mai mare parte a terenurilor cultivate era proprietate obştească (ager publicus), în folosinţa întregii comunităţi, iar suprafeţe mai mici se aflau în proprietate privată. Societatea era împărţită în două mari clase: patricienii, membrii triburilor şi ginţilor aristocratice, şi plebeii, din care făceau parte cei veniţi la Roma din alte părţi ale Italiei, precum şi populaţiile din imediata apropiere a Romei, înrudite cu romanii, dar cucerite. Pe lingă acestea s-a format o pătură socială de oameni liberi aservită patricienilor, clienţii, precum şi clasa sclavilor, al căror număr era încă redus. 2. Epoca republicană (509 î.e.n. — 27 î.e.n.) se împarte în trei perioade mari, şi anume: a) Perioada republicii aristocratice (509—300 î.e.n.), caracterizată printr-o luptă îndelungată între patricieni şi plebei, în urma căreia plebeii obţin drepturi egale cu patricienii, în această perioadă s-a format şi consolidat statul roman cu magistraturile lui ordinare (consulat, praetură, cvestură, censură, edilitate) şi extraordinare (dictatura), precum şi cele ale plebeilor (tribunii plebei şi edilii plebei) şi cu adunările sale (senatul şi adunarea poporului). Această organizare asigura un caracter democratic statului roman, rezultat din îmbinarea elementelor democratice cu cele aristocratice. Din contopirea patricienilor şi a plebeilor bogaţi se formează o nouă clasă conducătoare, nobilimea sau tagma senatorială. în economie, dezvoltarea agriculturii duce la dezvoltarea proprietăţii funciare în dauna domeniului public. Dezvoltarea meşteşugurilor, intensificarea schimburilor comerciale şi apariţia monedei duc la apariţia producţiei de mărfuri şi la accentuarea diferenţierilor sociale. Pe plan politic extern, Roma duce o politică de expansiune teritorială în dauna populaţiilor vecine.

b) Perioada marilor cuceriri sau a republicii democratice (300—133 î.e.n.) se caracterizează prin cucerirea Italiei întregi fi prin războaie duse în afară împotriva Cartaginei, a statelor elenistice, Macedonia si Siria, în Orient, iar în nord şi apus împotriva triburilor din nordul Italiei, de pe insule si din Hispania. Roma devine cea mai mare putere în bazinul Mării Mediterane, un vast imperiu de tip sclavagist. Războaiele au furnizat statului roman prăzi bogate şi un mare număr de prizonieri de război, care au fost transformaţi în sclavi. Producţia bazată pe munca sclavilor devine preponderentă ; folosirea muncii sclavilor pe scară mare a avut urmări importante în viaţa economică şi socială. în agricultură apar latifundiile (latifundia) cultivate aproape exclusiv cu sclavi, iar meşteşugurile, comerţul şi cămătăria capătă un deosebit avînt. De pe urma ruinării ţăranilor şi a lucrătorilor liberi se formează o nouă pătură socială : plebea orăşenească sau lumpenproletariatul, care duce o viaţă parazitară. Pe lîngă tagma senatorială, se ridică aceea a cavalerilor, care, deşi la început era lipsită de privilegii politice, cu timpul a devenit o aristocraţie financiară. Profitînd de condiţiile create de războaiele îndelungate, tagma senatorială îşi revendică dreptul de a conduce singură, ceea ce afectează într-o mare măsură instituţiile democratice ale statului, micşorîndu-le rolul politic. c) Perioada războaielor civile sau sfîrşitul republicii (133—27 î.e.n.) scoate la iveală contradicţiile pînă acum latente ale societăţii romane, care existau încă în perioada precedentă : contradicţiile dintre sclavi şi oamenii liberi, dintre plebea romana şi clasele dominante, dintre tagma senatorială şi cea a cavalerilor, dintre cetăţenii romani şi „aliaţii'1 italici. Aceste contradicţii izbucnesc sub forma răscoalelor sclavilor (cele două răscoale din Sicilia şi răscoala condusă de Spartacus), în mişcarea progresistă a fraţilor Graccbi, în cristalizarea a două mari curente politice, optimaţii şi popularii, în războaiele civile, ca răscoala „aliaţilor" italici, războiul dintre partizanii lui Marius şi ai lui Sulla, conjuraţia lui Catilina etc. Din mişcarea populară se desprinde primul triumvirat din anul 60 î.e.n., format de Cezar, Pompei şi Crassus, care duce, prin luptele dintre membrii săi, la dictatura lui Cezar, iar după asasinarea acestuia la formarea celui de-al doilea triumvirat şi în cele din urmă la instaurarea de către Octavianus Augustus a unui nou regim politic, principatul. Concomitent cu războaiele civile, statul roman îşi întinde stăpînirea asupra unor vaste teritorii din Asia Mică, Siria, Egipt şi Galia.

3. Epoca imperială (27 î.e.n. — 476 e.n.) se împarte în două perioade : a) Perioada principatului sau a imperiului timpuriu (27— 284 e.n.); b) Perioada imperiului tîrziu sau a dominatului (284—476). Principatul instaurat de Octavianus Augustus a asigurat statului o largă baza sociala, dar în acelaşi timp a întărit puterea centrală exercitată de către împărat (princeps) ; sprijinindu-se în primul rind pe armată, principatul era o dictatură militară îmbrăcată în haine civile, dat fiind că împăratul era în acelaşi timp şi comandant suprem al armatei. Organizarea statului a suferit modificări importante, în sensul că vechile instituţii republicane fie că au fost desfiinţate, cum s-a întîmplat, de pildă, cu adunarea poporului, fie că au căpătat un nou conţinut. Senatul, lipsit de multe din vechile atribuţii, a devenit mai mult un „decor" al statului. Tot aşa, magistraturile republicane şi-au schimbat conţinutul, iar alături de ele a luat fiinţă un complicat aparat birocratic imperial. Pe plan economic, forţele de producţie cunosc la început un mare avînt, ceea ce se oglindeşte în apariţia unui mare număr de oraşe noi în toate provinciile imperiului, în urbanizarea vieţii în general, ca urmare a dezvoltării meşteşugurilor şi a comerţului, ceea ce a produs o relativă nivelare a deosebirilor economice şi culturale dintre diferitele provincii. Această înflorire are însă un caracter efemer, deoarece, începînd din a doua jumătate a secolului al 11-lea, Imperiul roman intră într-o lungă criză economică, socială şi politică: consecinţă logică a faptului că „sclavajul şi-a trăit traiul". Un fenomen economico-social al epocii este apariţia colonatului, prin care ţăranii sînt aserviţi de marii proprietari funciari. In cele mai multe provincii apar latifundii ale împăraţilor sau ale membrilor clasei senatoriale. Proprietarii acestora au o influenţă politică şi social-economică din ce în ce mai mare; importanţa lor creşte pe măsura diminuării rolului politic şi economic al oraşelor. Perioada imperiului tîrziu sau a dominatului se caracterizează prin transformarea dictaturii militare într-o dictatură făţişă, într-o putere centrală absolută exercitată de către împărat, care devine stăpîn (dominus) asupra supuşilor săi, indiferent de situaţia lor socială şi economică. Dar statul transformat astfel într-o vastă maşină de represiune nu este în stare să înfrunte greutăţile interne, izvorîte din mişcările sociale ale maselor asuprite şi exploatate şi din cele externe, pricinuite de intensificarea atacu-

rilor populaţiilor migratoare sau „barbare". Sub presiunea uriaşă a acestor forţe, statul 7 oman se împarte în anul 395 în doua, imperiul de răsărit şi imperiul de apus, iar în anul 476 are loc prăbuşirea definitivă a imperiului de apus.

*

*

*

'Am evitat încărcarea textului cu trimiteri şi referinţe, mulţumindu-mă să indic în subsolul paginilor numai izvoarele antice, iar la sfîrşit lista bibliografică a lucrărilor principale consultate pentru elaborarea diferitelor capitole. De asemenea, pentru a satisface eventuala curiozitate a cititorilor de a cunoaşte numirile latineşti ale unor noţiuni folosite sau expresii caracteristice, am reprodus între paranteze termenii şi expresiile originale. în sfîrşit, pentru a uşura şi mai mult înţelegerea unor aspecte care necesitau descrieri mai ample, s-a concretizat expunerea cu un bogat material ilustrativ. Consider, în schimb, necesar să înşir aici cîteva date cronologice asupra scriitorilor citaţi mai des în cursul lucrării; ele vor ajuta pe cititori să situeze în timp informaţiile. Aceste date cronologice se reduc de altfel la indicarea secolelor ; le enumerăm în ordinea acestora : Secolul al 11-lea î.e.n.: Naevius, Plaut, Cato cel Bătrîn, Terenţiu, Polibiu, Luciliu. Secolul I î.e.n. : Varro, Cicero, Catul, Cornelius Nepos, Lucreţiu, Vergiliu, Horaţiu, Properţiu, Ovidiu, Titus Livius. Secolul I e.n. : Strabo, Vitruviu, Velleius Paterculus, Valerius Maximus, Fedru, Calpurnius Siculus, Quintilian, Petroniu, Pliniu cel Bătrîn, Seneca, Tacit, Pliniu cel Tînăr, Iuvenal, Marţial. Secolul al II-lea e.n.: Suetoniu, Plutarh, Apian. Secolul al 111-lea e.n.: Ulpian, Scriptores Historiae Augustae. Secolul al IV-lea e.n.: Eutropiu, Prudenţiu, Amoniu, Nonius Marcellus, Ammianus Marcellinus. In elaborarea lucrării i-am avut mereu înaintea ochilor pe cititorii cărora mă adresez înainte de toate, străduindu-mă să-i fac să aibă o înţelegere deplină a celor expuse şi fiind preocupat mai mult de utilitatea ei decît de greutăţile întîmpinate. Dacă voi fi izbutit în strădaniile mele, lucrarea va fi destinată să umple un gol de mult simţit în cultura noastră. N. L.
10

&

PARTEA

ÎNTÎI

CONDIŢIILE VIEŢII MATERIALE ŞI OCUPAŢIILE

în schimb. dar şi în viaţa social-politică a Romei. 14 . O dată cu apariţia proprietăţii private. Suprafaţa de două iugera amintită de tradiţia istorică reprezenta suprafaţa de pămînt pe care o pereche de vite înjugate puteau s-o are pînă la primul popas.terenuri fuseseră mai înainte în stăpînirea comunităţilor gentilice aflate în pragul destrămării. Dar. de o repartiţie egală a pămîntului. în timp ce acestea din urmă erau folosite în comun de către toţi cetăţenii cu turmele lor. dezvokmdu=se de acum înainte sub forma proprietăţii de stat (ager publicus)? O dată cu epoca în care Roma a început să subjuge populaţiile vecine. în orice caz. a apărut şi inegalitatea de avere. în schimbul unei arenzi plătite statului. un stadiu din dezvoltarea agriculturii romane cînd predominantă era mica proprietate. Pe de altă parte. Inegalitatea. s-a adîncit apoi tot mai mult. începînd cu primele veacuri ale republicii. putem deduce ca suprafeţele de pămînt produceau relativ suficiente cantităţi de cereale şi alte produse agricole pentru întreţinerea unei familii. de aici mai rezultă că populaţia din Laţiu era foane numeroasă şi ca existenţa celor 50 de sate de care vorbeşte tradiţia istorică poate fi acceptată ca verosimilă. O trăsătură caracteristică a agriculturii romane o constituie lupta permanentă dintre mica şi marea proprietate agrară. dar în general erau date în arendă. care a luat naştere o data cu destrămarea proprietăţii comunităţilor primitive. proprietatea de stat s-a extins prin înglobarea unor suprafeţe din teritoriile cucerite. chiar dacă această unitate de măsură nu corespunde întnJ totul realităţii. La rîndul său. conducătorii comunităţilor gentilice în destrămare acaparînd terenuri mai întinse şi mai fertile. De obicei romanii acaparau în acest scop una sau două treimi din cele mai fertile terenuri arabile şi din păşunile inamicului învins. iar în al doilea rînd de o serie de factori de natură externă. terenurile arabile uneori erau distribuite celor săraci. Alături de proprietatea particulară continua să mai existe vechea proprietate obştească. şi a durat pînă la căderea imperiului. Ea reflectă. Acest proces a fost determinat în primul rînd de însăşi dezvoltarea internă a societăţii romane. nu poate fi vorba. el a determinat anumite schimbări nu numai în viaţa economică. aşa cum pretinde această tradiţie.

împotriva diferitelor populaţii italice şi ru dus mai tîrziu la cucerirea Italiei au favorizat procesul de concentrare a pămînturilor cultivabile. marii proprietari au făcut să dispară treptat semnele de hotar care despărţeau propriile lor terenuri de acelea pe care le luaseră în arendă în cursul timpului din proprietatea de stat. reuşiseră să obţină şi un rol politic hotărî tor în stat. Concentrarea pămîntukii se făcea şi pe ruinele micii proprietăţi. care acaparaseră cele mai bune terenuri din proprietatea obştească în descompunere. care lupta din răsputeri. sporindu-şi astfel averile în dauna micilor producători şi mai ales a plebeilor. Acaparînd tot mai multe terenuri confiscate de la cei învinşi şi profitînd de războaiele aproape neîntrerupte. după aproape două secole de dezvoltare. să-şi vîndă pe preţuri de nimic loturile încă înainte de a pleca la război. Patricienii. care devine apoi dominantă.JLfi. micii proprietari înglodaţi în datorii cedau creditorului propriul lor pămînt. Nu erau . în felul acesta. neavînd siguranţa întoarcerii la coarnele plugului. Aceştia erau puşi adeseori. Procesul concentrării proprietăţii agricole se desfăşura nu numai de pe urma acaparării de loturi tot mai numeroase şi mai întinse din ager publicpis şi a contopirii lor cu terenurile proprii. căci datornicii insolvabili erau de obicei vînduţi ca sclavi dincolo de Tibru. Ca să scape de datorii. care erau cu totul lipsiţi de posibilitatea de a lua vreun petec de pămînt în arendă. mai ales cînd recoltele erau distruse de calamităţi naturale sap de către duşmani. în secolul al IV-lea se poate vorbi — aşa cum arată Marx — de o concentrare a proprietăţii agricole private. care-i ameninţau cu pierderea libertăţii. Ei aveau. şi privilegiul de a lua în arendă terenuri din proprietatea de stat. urmaşii £ap_j]or comunităţilor gentilice. contribuind prin aceasta la sporirea fondului agrar al celor bogaţi.Urmarea a fost o mai mare diferenţiere de avere în societatea romană. Se mai întîmpla ca unii dintre ei. Numeroasele războaie puneau în imposibilitate pe micii proprietari să-şi mai cultive ogoarele.Y sLLY. dar fără sorţi de izbînda. printre altele. să se menţină împotriva unor condiţii vitrege. în Etruria.n. în situaţia de a nu-şi putea asigura traiul pentru ei şi pentru familiile lor. lăsîndu-le de multe ori în paragină. încît în scurtă vreme acestea ajungeau şi chiar întreceau împrumutul iniţial. Atunci ei se vedeau constrînşi să se împrumute de la cei bogaţi cu dobînzi atît de mari. Războaiele pe care romanii le-au purtat în cursul secolelor .

. mai ales foştilor soldaţi. bărbaţi.rare nici cazurile în care. Aceştia reprezentau în teritoriul cucerit şi în mijlocul populaţiilor învinse adevărate garnizoane.. Coloniile erau înfiinţate printr-o hotărire a senatului roman. Originea ţărănească a plebei urbane este confirmată de faptul că prima ei organizaţie politica a luat fiinţă în jurul templului zeiţei Ceres. cerînd să i se dea pămînt sau susţinînd revendicările celor care cereau pămînt şi prezentau în adunări proiecte de legi agrare. ei devin astfel un bogat izvor pentru sporirea rîndtrrilor plebei. femei şi copii. în secolele următoare plebea îşi va aminti de originea ei ţărănească. pentru repararea casei dărăpănate sau pentru" '"cumpărarea*vitelor de jug. întinderea teritoriilor ce urmau a fi împărţite. Cifra medie a membrilor unei colonii varia de obicei între 180^. numărul coloniştilor. fiind gata în orice moment să pună mîna pe arme pentru a înăbuşi o eventuală încercare de redobîndire a libertăţii şi a pămînturilor pierdute. şi 2JgC)g. contopindu-se în masa plebei urbane . precum şi suprafaţa fiecărui lot în parte.de persoane. căci între timp ele fuseseră înglobate în jnosja vecinului pentru neplata la timp a datoriilor contractate anterior. precum şi loturile de pămînt acordate de către stat. în afară de obiectivul militar. cînd era vorba de a întemeia colonii într-o regiune în care mai persistau focare de răscoală. la întoarcerea lor. Celor deposedaţi într-un fel sau altul de pămînturile lor nu le mai rămîneau decît două posibilităţi pentru a-şi asigura existenţa : fie să lucreze mai departe ca arendaşi. nu-şi mai găseau loturile de pămînt. Este adevărat că scăderea numărului micilor proprietăţi ţărăneşti era compensată în parte prin înfiinţarea în teritoriile cucerite a acelor aşezări militaro-ţărăneşti cunoscute sub numele de colonii (coloniae). dar în primul rînd aveau tot interesul să-şi apere propria lor existenţă şi a membrilor familiilor lor. divinitate protectoare a agriculturii. aceste colonii mai urmăreau şi unul social-politic : ele dădeau patricienilor posibili16 . fie sa se îndeletnicească cu vreo ocupaţie oarecare în oraş. sau suprafaţa cultivabilă confiscată de ia băştinaşi era mai întinsă. Dar în anumite condiţii speciale. se trimiteau colonişti cu mult mai numeroşi.. în care se stabileau locurile ce urmau a fi ocupate. Terenurile cele mai' bune erau confiscate de către romani şi atribuite cetăţenilor care şi-au pierdut pămîntul. aşa încît un număr restrîns de colonişti putea fi cu uşurinţă nimicit.

n. Procesul decăderii micii proprietăţi agricole continuă în secolul al III-lea. în ultimă analiză. Dar ei nu-şi puteau asigura un cîşrVţ permanent. senatori şi înalţi magistraţi. în felul acesta. dar şi de primejdia pe care aceştia o reprezentau pentru instituţiile statului şi. iar marii proprietari le-au cumpărat pe preţuri de nimic sau le-au înglobat cu forţa în moşiile lor. Căci adeseori aceştia făceau front comun cu datornicii care cereau ştergerea datoriilor. contribuind în oarecare măsură la refacerea unei pături sociale de proprietari de pămînt mici şi mijlocii. Cei deposedaţi. în prima jumătate a secolului al III-lea. Grefîndu-se pe aşezări existente de mai înainte. oînd s-a încheiat procesul cuceririi Italiei de către romani.e. ca rezultat al acaparării de loturi ţărăneşti şi mai ales al arendării terenurilor din ager publicus. fiind sub arme. au pricinuit distrugerea a jumătate din micile gospodării ţărăneşti din Italia . ele au dispărut atît de pe urma devastărilor armatelor lui Hanibal. care continuau să considere pămîntul ca principal izvor de venituri.n. pentru puterea lor politică. Războaiele care au avut loc. deoarece nu erau angajaţi decît 2 17 din ager publicus. în felul acesta. marile proprietăţi. care înglobează şi loturi tot mai numeroase acaparate în chip samavolnic de către puternicii zilei O parte din ţăranii ruinaţi au ajuns în situaţia de a munci cu ziua la marii proprietari. iar pe_de alta suprafeţe de pămînt tot mai întinse" in miinîTe" unui mic număr de proprietari. sporind astfel primejdia orînduirii politice existente. mai precis în jurul anului 270 î. Rolul cel mai mare îl vor juca aceste colonii în viaţa economică a statului roman şi a Italiei în general. şi-au lăsat pămînturile nelucrate. în locul micii proprietăţi agrare. pentru asigurarea traiului. să lucreze terenuri necultivate pînă atunci . de pămînt erau nevoiţi.. numite şi latifundii (latifundia). agricultura se prezenta sub două aspecte : pe de o parte proprietatea mică şijnijjocie. ele au contribuit la valorificarea unor noi terenuri pentru agricultură . . se formează în secolul al II-lea î.e. ţărănimea formată din micii proprietari localnici reuşea să se menţină alături de colonişti. dar mai ales cel de-al doilea război punic.tatea să se pună la adăpost nu numai de revendicările micilor agricultori deposedaţi de pămînt. precum şi de defrişare a pădurilor. Aceşti mari proprietari de pămînt erau puternicii zilei. în jurul lor se întreprind lucrări de asanare şi de îndiguire. cît şi din cauză că ţăranii.

e. munca sclavilor fiind mai ieftină. au reuşit să devină meşteşugari sau muncitori la lucrările de construcţii. ea era frecventă în regiunile cele mai fertile ale peninsulei. lăsînd micilor proprietari terenurile accidentate de pe pantele Apeninilor. care formează lumpenproletariatul. erau folosite pentru cumpărarea de pămînturi. Procesul de concentrare a pămîntului în dauna micii proprietăţi particulare şi a proprietăţii de stat continuă în secolul I î. făceau depoziţii false la instanţele de judecată. unde trăiau din cîştiguri întîmplătoare . ca lucrători sezonieri . Războaiele civile. Aşa s-a format la Roma o pătură tot mai numeroasă de oameni declasaţi. care se aflau într-un stadiu de dezvoltare mai avansat. care aveau aptitudini şi deprinderi speciale. 18 . ba s-a extins şi în provinciile din bazinul Mării Mediterane. ei îşi vindeau voturile. care au adus atîtea pagube şi stricăciuni pe teritoriul Italiei. Potrivit unei legi de la sfîrşitul secolului al III-lea. Marea masă a ţăranilor ruinaţi erau siliţi să se îndrepte spre Roma. Numai un mic număr de ţărani deposedaţi. Ca urmare. Marea proprietate se bucura de prestigiul pe care odinioară îl dăduse vechilor familii patriciene şi pe care noua clasă senatorială. Toţi aceşti factori au asigurat triumful definitiv al marii proprietăţi în Italia . se străduia să-1 menţină. aceştia îndeplineau muncile permanente de pe marile gospodării. ca una care se pretindea descendenta lor directă. La aceasta se mai adaugă un motiv care-i determina pe senatori să-şi investească banii în pămînturi. ei nu aveau dreptul să se ocupe cu comerţul pe mare . toate bogăţiile rezultate din jefuirea populaţiilor supuse.pentru anumite perioade ale anului. Un proces asemănător a avut loc şi în alte oraşe din Italia. de pe malurile Mării Adriatice sau din Campania. Evenimente de natură politico-socială internă au contribuit la grăbirea acestui proces. se dedau la furturi sau cerşeau mila puternicilor zilei şi adeseori trăiau din distribuţiile "gratuite de cereale făcute pe cheltuiala statului. în condiţii istorice puţin deosebite. în calitatea lor de guvernatori de provincii sau comandanţi militari.n. au accentuat fenomenul abandonării micilor proprietăţi. în timp ce cămătăria ruina treptat pe acelea care luptau din răsputeri să se menţină. în acest scop legea limita tonajul corăbiilor pe care-1 puteau avea la strictul necesar pentru transportul produselor de pe propriile lor moşii.

astfel. deoarece mare parte din sărăcimea oraşelor. mulţumindu-se cu situaţia pe care şi-o crease şi cu avantajele obţinute. marii proprietari au deschis o cale intermediară de apropiere între ei şi mica proprietate agricolă. pe măsură ce se dezvolta colonatul. deci într-o puzderie de mici proprietăţi. nu mai revendica legi agrare şi pămînt din ager ţublicus. Este tipic în această privinţă cazul lui Crassus. August şi urmaşii lui au luat măsuri pentru menţinerea micii proprietăţi prin înfiinţarea de noi colonii şi pe solul italic. în acelaşi timp.Tot aşa procedau şi oamenii de afaceri de tot felul. plătind însă arendă noului stăpîn. unor oameni liberi numiţi coloni (coloni). care se puneau sub ocrotirea marilor proprietari învestiţi cu anumite privilegii faţă de puterea fiscului şi a altor organe de stat. căci în realitate ea era fărîmiţată în numeroase loturi date în folosinţă micilor cultivatori. îndeosebi în regiunile pe care coloniştii aduşi anterior le părăsiseră. Acţiunea de refacere a micii proprietăţi prin înfiinţarea de colonii nu şi-a atins însă în întregime scopul. în timpul crizei din ultimele secole ale imperiului latifundiile cresc şi de pe urma cedărilor făcute de numeroşi mici proprietari copleşiţi de povara dărilor şi prestaţiilor da tot felul. Dar. ei continuau să lucreze pămîntul pe care-1 posedaseră. care avea în proprietate aproximativ 100 000 de iugera. Rîndurile agricultorilor liberi au sporit treptat. dînd în arendă loturi de pămînt. exponent politic al acestor oameni de afaceri. în felul acesta credeau că. avînd proprietate funciară. Dar mica proprietate a supravieţuit pînă la sfîrşitul imperiului alături de latifundii. în schimbul unei rente. Punîndu-se. Am considerat necesară această scurtă trecere în revistă a evoluţiei proprietăţii agrare pentru a înţelege mai bine deosebirile ce au existat în cursul timpului între culturile 2* 19 . pe care apoi aveau ei grijă să şi-o rotunjească şi sa şi-o dezvolte. în epoca imperială a continuat procesul de concentrare a pământului nu numai în Italia. complet urbanizată acum. Marea proprietate continuă să existe mai mult teoretic. Aspiraţia acestora era de a-şi cumpăra o suprafaţă cît de mică de pămînt în Italia. într-adevăr. se vor bucura şi ei de prestigiul şi de influenţa clasei senatoriale. care realizau profituri fabuloase din luarea în arendă a perceperii tributului datorat de pro-~ vincii statului roman şi din cămătărie. iricepînd cu acei publicării. la adăpost de abuzuri şi jafuri. ci şi în provincii.

poate fi cunoscut din scrierea despre agricultură (Res rusticae) a lui M. în general. în schimb.).n.de pe micile proprietăţi şi acelea de pe latifundii. adică să producă tot ceea ce n era necesar. De agricultura prezintă o deosebită valoare documentară.. pe de o parte. Stadiul de dezvoltare la care s-a ridicat agricultura romană în secolul I ue. în al doilea rînd. agri cultura) reprezintă propria experienţa a unui mare proprietar de pămînt. menţine principiul că o eospocTărie trebuie să fie autarhică. noua orientare reiese din necesitatea ca suprafeţe cît mai mari din moşie sa fie rezervate culturilor cu rentabilitate mai mare pe piaţă. precum şi metodele diferite de cultura şi agrotehnica în general. Lucrarea sa despre agricultură (De. deoarece reflectă atît concepţiile tradiţionale cu privire la viaţa de la ţară. Terentius Varro (116— 20 . viaţa de la ţară ca un izvor de energie şi virtuţi. cît şi din cea imperială. cît şi noua orientare ce prindea tot mai mult teren.e. cunoscut îndeobşte sub numele de Caţo cel.n. în practică însă acest principiu se reducea la tendinţa de a vinde cît mai mult şi de a cumpăra cît mai puţin . De altfel şi informaţiile pe care le avem asupra acestora sînt diferite .Bătrîn (234—-1_49 î. pentru cultura latifundiilor avem. iar pe de alta preconizează şi cele mai adecvate metode pentru ca această îndeletnicire să fie cît mai rentabilă. după el. Cato consideră. un bun gospodar trebuie „să vîndă totdeauna şi să nu cumpere niciodată". lucrarea pămîntului şi. aşadar. pentru a fi rentabilă. pe cînd despre mica proprietate nu întîlnim decît ştiri sporadice în operele diferiţilor scriitori. Pe lîngă dezbaterea diferitelor aspecte ale economiei agricole din acel timp. să fie situată în apropierea unei importante artere de comunicaţii terestre sau lîngă o apă navigabilă. şi date preţioase asupra stadiului de dezvoltare a agriculturii din epoca respectivă. era vorba deci de posibilităţi de transport şi de desfacere a produselor. în acelaşi timp. într-adevăr. de o autarhie deplină nu mai putea fi vorba în acel timp. transformările survenite în economia romană ca urmare a formării latifundiilor. tratate agricole care ne dau. Noua orientare reiese din ceea ce spune Cato despre necesitatea ca o moşie. zugrăvind. Cel dintîi dintre aceştia este Marcus Porcius Cato. atît din epoca republicii. Din concepţia tradiţionala Cato. precum şi în apropierea unei aşezări urbane mai mari.

unele din ele ajungeau pînă la mai multe zeci de mii de iugera. la o viaţă mai grea dar mai sănătoasă. avem tratatul de agricultură (De re rustica) al lui Columella. trăită în linişte şi în pace. în care cîştiga tot mai mare pondere agricultura. Datorită tuturor acestor izvoare. ştirile pe care le avem nu sînt tocmai concludente. Varro scria pentru marii proprietari din Italia întreagă. consacrat şi el marii proprietăţi agrare. Din secolul I eji. după stabilirea noilor veniţi şi după cristalizarea diferitelor grupări etnice (latini. Din aceeaşi perioadă cu lucrarea lui Varro sînt Georgicele (Georgica) lui Vergiliu. Ceva mai tîrziu. Aceste moşii depăşeau acum cu mult suprafaţa celor de pe timpul lui Cato .e. alături de creşterea vitelor. agricultura romană este binecunosîută de noi. cu mult dinainte de venirea triburilor indo-europene. Despre cultura griului avem dovezi printre urmele culturii materiale a epocii neolitice . De altfel.27 î. sabini. Acest poem despre agricultură nu este un tratat propriu-zis. Cele mai vechi soiuri de cereale cultivate de romani par a fi fost alacul (o specie de grîu rezistentă ce se cultivă în regiunile muntoase). el este mai degrabă un manifest pus în slujba politicii împăratului August de refacere a agriculturii din Italia. Sînt caracteristice unele ştiri pe care le dă el asupra dezvoltării colonatului. scrise în versuri. Cultura cerealelor Agricultura era. de asemenea. în aşezările numite terpamare. căci poetul zugrăveşte numai cîteva aspecte mai importante . trecutul îndepărtat al 21 . a continuat să se dezvolte această economie de tip păstoresc-agricol. de a întoarce mulţimea de plebei de la Roma la coarnele plugului. umbri etc). care se ocupa numai cu agricultura din Laţiu şi Campania. cărora le dă sfaturi cum să-şi cultive moşiile pentru a fi cît mai productive pe baza unei exploatări intensive. orzul şi meiul . datînd din epoca următoare. o îndeletnicire a locuitorilor Italiei din timpuri străvechi. în sfîrşit.).n. au fost descoperite boabe de grîu reprezentînd cîteva varietăţi. din acelaşi secol avem multe indicaţii privitoare la agricultură în opera enciclopedică Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrîn. Spre deosebire de Cato.

10. Dar din informaţia dată de el reiese că în acea epocă făina de grîu măcinată la rîşniţă era aproape singura din care se făcea pîine. Mai multă precizie în terminologie întîlnim la Columella. Amores. ele nu poartă acelaşi nume 3 . Nu avem ştiri despre felul cum se făcea această selecţionare în cele mai vechi timpuri. 81.. susţine că griul a fo$S introdus mâT~tîrziu în Italia. După selecţionare. în urma unei experienţe îndelungate. în schimb. cit. II. 3 P l i n i u . care avea o putere germinativă mai redusă decît boabele noi. 22 . pe la mijlocul secolului al V-lga î. 9. seminţele erau tratate cu anumite 6 substanţe. dar Columeilla recomanda folosirea unui ciur 5 (capisterium) .cunoaşterii şi cultivării griului este atestat şi de legenda că el ar fi fost dăruit vechilor locuitori ai Italiei de către zeiţa J3eres 2 . Termenii cei mai frecvent folosiţi pentru a designa griul sînt far şi frumentum. v. romanii s-au convins de necesitatea selecţionării seminţelor. I. v. op. seminţele erau prăjite uşor la foc.în sens circular. boabele mai uşoare şi impurităţile se ridicau la suprafaţă. numărul acestora a sporit pe măsură ce s-a dezvoltat agricultura. III. Ei ştiau. 11—12. De rerum natura. Cato cunoştea două varietăţi de grîu : odoreum semen şi triticum. Este sigur că romanii au cunoscut griul din cele mai vechi timpuri. v. Naturalis Historia. ' L u c r e ţ i u . De asemenea. mai grele. să nu întrebuinţeze pentru însămînţări grîul vechi. dintre care două sînt de toamnă şi una de primăvară 4. care sub numele de triticum cuprinde trei varietăţi de grîu. pentru a le apăra de dăunători. Este adevărat că primul este folosit şi pentru alac şi pîine în general. în această privinţă este elocventă mărturia lui Pliniu cel Bătrîn. de asercienea. care a văzut cum seminţele erau tratate cu soluţie de salitră şi cu drojdie neagră de untdelemn. Prin mişcarea ciurului . 4 C o 1 u m e 11 a. care spune că varietăţile de grîu nu sînt aceleaşi pretutindeni şi că chiar acolo unde sînt aceleaşi. în această privinţă avem mărturia lui Vergiliu . Varro. • V e r g i l i u . de care se foloseau într-un trecut mai îndepărtat şi ţăranii noştri. V. De re rustica.e. pentru a se înmuia coaja şi a grăbi astfel ineolţirea. 14. II.n. 9. O v i d i u . 5 Ibidem. probabil chiar mai multe varietăţi . iar ultimul pentru cereale. un fel de trior primitiv. rămîtnînd la fund cele sănătoase. XVIII. 193—195. 6 .

Columella spune că „trebuie să se secere atunci cînd grînele s-au îngălbenit uniform şi mai înainte ca boabele să se fi întărit de tot. acestea erau strînse în coşuri şi aşezate grămezi în apropierea ariei sau erau puse în hambare. dar mai curîsnd şi de anumite deprinderi locale. C o 1 u m e 11 a. Cînd era secerat de la pămînt. Dacă Varro este mai puţin precis atunci cînd spune că „secerişul se face de îndată ce grîul este copt" 7.Printre primele lucrări ce se făceau. 50. I. Res rusticae. pentru ca ele să se mai poată mări la arie şi în claie. probabil un baţ de lemn prevăzut la un capăt cu o lamă de metal. după mărturia autorilor amintiţi. în Picenum se culegeau numai spicele. la fel se proceda şi atunci cînd paiele se recoltau cu rădăcini cu tot. Dar. căci e lucru dovedit că ele îşi mai sporesc volumul atunci cînd sînt secerate la vreme" 8 . de posibilităţile de procurare a mîinii de lucru. II. Acelaşi criteriu al recoltării înainte de întărirea boabelor este recomandat şi de către Pliniu cel Bătrîn. la adăpost de intemperii. De asemenea. grîul era legat în snopi (manipuli). fie direct cu mîna. cit. după efectuarea însămmţării terenurilor şi după ce grîul începea să crească. Columella şi Pliniu cel Bătrîn amintesc aceasta lucrare. pînă cînd le venea rîndul la treierat. iar în Laţiu acestea se tăiau cu secerea pe la mijloc . op. variaţiile erau determinate de poziţia geografică sau de'expunerea terenului. adică atunci cînd încep să bată în roşu.. iar aceştia se clădeau în clăi . lăsîndu-se paiele şi pe mai departe în picioare. 3. Vergiliu. acestea erau retezate cu secera sau erau lăsate să le pască oile. dar avînd aer suficient pentru maturizare. cînd grînele creşteau prea înalte în terenurile mai umede şi mai grase. Cînd se culegeau numai spicele. Astfel. în Italia secerişul avea loc în cucsul lunilor iunie şi iulie . 23 . care se efectua fie cu un plivitor (sarculum). mai multe metode după care se făcea secerişul . transmise apoi din tată în fiu. Autori ca Varro. în alte părţi paiele se smulgeau cu rădăcini cu tot. importanţă hotărîtoare avea stadiul de maturitate a grăunţelor. era plivitul. după opinia aceloraşi autori. adică acţiunea de stîrpire a buruienilor de tot soiul ce creşteau în lanuri. După ştirile date de autorii de tratate agricole. în Umbria grîul se tăia de la pămînt. ele depindeau de întinderea lanurilor de grîu. 20. iar nu pe pai . 7 8 V a r r o . Existau.

amestecate cu pleavă. Printre cele mai vechi procedee se consideră a fi şi călcarea griului din arie de către unele animale domestice mari. cu lopeţi de lemn (palae ligneae sau ventilabra). după cum era suprafaţa ariei. pînă ce toate spicele erau zdrobite. Pentru aceasta se amenajau de obicei arii speciale. duşumele de scânduri sub un acoperiş. Uneori aria era pardosită cu lespezi netede de piatră. care consta în extragerea boabelor din spice. mai puţin accesibile pentru mijloace mecanizate. se amenaja o arie. legat cu curele de piele de o prăjină lungă. Suprafaţa ariei era apoi bătută cu un cilindru de piatră sau cu un mai de lemn. îrnblăciul este un băţ gros din esenţă tare. Pentru eliminarea acestor impurităţi se proceda la curăţirea sau vînturarea griului. este necesară o succintă descriere a ariei la romani. pe timp de vînt. Locul pentru arie era ales de obicei sub cerul liber. aceasta se făcea sau cu lopata. cînd nu se putea ieşi la cîmp. în cel de-al doilea caz curăţirea se făcea. griul se arunca în aer. apoi căptuşit cu argilă amestecată cu drojdie de untdelemn. sau cu vînturătoarea. praf şi cu seminţele unor buruieni din lan. Ei erau legaţi împreună cîte doi sau trei. Acest procedeu era foarte răspîndit la noi înainte de introducerea batozelor şi mai persistă şi azi în regiunile de munte. Existau mai multe procedee pentru scoaterea boabelor din spice pe arie. tot pe timp de vînt. aşa încît toate ingredientele mai uşoare erau duse la oarecare depărtare. Terenul ales pentru arie era netezit cu un tăvălug. iar and se făcea sub acoperiş era asigurată o cît mai bună aerisire.în vederea efectuării treieratului. în primul caz. rămînînd griul curat. Cel mai vechi şi apoi rămas în continuare la micii proprietari era folosirea îmblăciilor. care împiedica creşterea ierbii şi îndepărta şoarecii şi alţi dăunători. care erau duse de vînt. cu ajutorai unui coş de nuiele de răchită {vannus). iar lucrarea se executa de obicei pe timp de ploaie. Dat fiind că astăzi acest termen are alt conţinut. pentru a permite scurgerea apei de ploaie. de data aceasta însă. în primul caz terenul era astfel amenajat. iar boabele de grîu rămîneau curate. boabele scoase din spice ajungeau sub paie. După ce această operaţie de zdrobire se efectua printr-unul din procedeele enumerate mai sus. încîc la mijloc era puţin mai ridicat. pe suprafaţa ariei. mai ales cai şi catîri. apoi plimbaţi într-o direcţie sau alta. din coşul ridicat în aer se vărsau încet grăunţele cu impurităţi. 24 .

După curăţirea lui de impurităţi. (mola asinaria). aşa că aerisirea se putea face şi de jos. Mai existau pe marile proprietăţi pe care cerealele se cultivau pe suprafeţe întinse nişte silozuri subterane (granaria sub tenis. pilum) prevăzut la capăt cu o stea de fier dinţată în formă de ferăstrău. avînd la mijloc o I J . cea de jos (meta) era de formă cilindrică şi fixă . sau în coşuri de nuiele de răchită. La începutul epocii imperiale existau mori puse în mişcare cu ajutorul unei roţi hidraulice. uneori în locul lor era pus cîte un sclav. Piatra de sus sau exterioară (catillus) era mobilă şi în formă de nisiparniţă. care aveau o singură deschidere în partea superioară.. aşezate în pămînt pînă aproape de gît. grîul era aşezat în hambare (horrea). era exclusă orice posibilitate de existenţă pentru gărgăriţe sau alţi dăunători. el se păstra în chiupuri de ceramică (dolia). ele erau de obicei ridicate pe stîlpi de o oarecare înălţime. boabele erau puse într-o piuliţă (mortar'wm). în gospodăriile celor săraci nu exista un hambar separat. aşa îneît o jumătate din ea se potrivea. pentru a căror punere în mişcare se folosea un coj sau un. Moara (mola) era adaptată ca mărime la nevoile gospodariei . Pentru a fi desfăcute de învelişul în care erau îmbrăcate. Alacul era prăjit uşor înainte de a fi măcinat. Gospodăriile mai mari aveau mori grele. era aşezat în podul casei. măgar. morile erau construite în fond după aceleaşi principii. Cînd grîul era în cantităţi mai mari. Ia mijloc avea o proeminenţă de formă conică. Grîul era aşezat perfect uscat. pe suprafaţa conică a pietrei inferioare. ca şi alte rezerve de provizii. Dar. Micile gospodării ţărăneşti îşi măcinau în casă grînele . cele mai mici erau puse în mişcare cu mîna (mola manuaria). scobite în stîncă. Din cauza acidului carbonic degajat din boabele de grîu germinate. apoi silozul era închis ermetic. Ele constau din două pietre suprapuse . ele constau din nişte spaţii imense. ca o pălărie. sau susţinute de ziduri groase. morăritul era un meşteşug separat doar la oraşe. în gospodăriile producătoare de mari cantităţi de cereale se ridicau construcţii speciale (granaria). indiferent de mărimea lor şi de mijloacele cu care erau puse în mişcare. De obicei se folosea un pisălog de lemn noduros la capăt. unde erau decorticate cu ajutorul unui bătător-pisălog (pistillum. adeseori cu două-trei etaje suprapuse. grîul. speluncae). ca pedeapsă. Bineînţeles. acolo unde solul se preta la aceasta.

în partea laterală avea o bară de fier. iar dreapta cu aceeaşi mişcare întoarce neîncetat roata pornită. Mînuirea unei rîşniţe simple de mînă este plastic descrisă în poemul Moretum : „Simulus curăţă cu o perie de păr scobiturile noduroase ale celor două pietre. care cădea în jurul pietrei fixe. ci. Este plastică descrierea din Georgice a unui ţăran care. zdrobite sub loviturile repezi ale pietrei. V e r g i 1 i u. Apoi cele două mîini ale lui îşi împart în chip egal munca : stînga nu face altceva decît să presare grîne. 23—29. printre care treceau grăunţele. cit.gaură. Grăunţele. fiind zdrobite şi transformate în făină. Pentru săparea pămîntului se folosea la început un fel de sapăliga (raster. fiind folosită probabil la lucrarea terenurilor în pantă. v. La fel de primitive erau şi uneltele agricole. unde şi-a dus măgăruşul încărcat cu un burduf de untdelemn şi ceva fructe. care treceau treptat prin gaură şi ajungeau la proeminenţa conică a pietrei inferioare. cu ajutorul căreia era pusa în mişcare circulară. fie mai degrabă de una veche. Ea s-a menţinut pînă tîrziu. scapă în valuri de pulbere. fie că e vorba de una nouă. cu doi. 26 . în epoca începuturilor. Din cînd în cînd mîna stîngă îşi ajută sora obosită şi îi ia locul" 9. de aceea era necesar să se înlocuiască din cînd în cînd una din pietre sau cel puţin să se refacă dungile. metodele de cultură erau cu totul primitive. aici se puneau grăunţele. nu se cunoşteau asolamentele. 273—275. trei şi chiar patru colţi arcuiţi şi îndepărtaţi unul de altul. de vreme ce este amintită 9 10 Moretum. la întoarcerea din oraş. op. Feţele interioare ale celor două pietre. ba chiar trebuiau să fie scobite cu dungi regulate. Partea superioară era scobita la mijloc în formă de covată . I. Cu timpul acestea se toceau. aduce înapoi o piatră de rîşniţă cu dungi noi. Uneltele agricole Metodele de cultură şi uneltele agricole au cunoscut schimbări considerabile în veacurile ce s-au scurs de la primele ştiri şi pînă la căderea Imperiului roman. de unde lunecau apoi întră cele doua pietre. dimpotrivă. nu trebuiau să fie netede. îngrăşamintele se foloseau pe scară redusă etc. pe care 10 un pietrar a „ferecat-o" cu ciocanul . rastrus sau rastrum) de lemn sau de fier. v.. aveau asperităţi specifice pietrei.

Din timpuri străvechi se cunoştea un plug primitiv (aratrum). Noile metode de cultură agricolă transformă radical în secolul III—II î. cu forţele de muncă limitate la numărul membrilor familiei şi cu obiectivul limitat al satisfacerii nevoilor de trai imediate. care locuia la Roma şi se îndeletnicea cu activitatea politică. iar producţia agricolă cu greu satisfăcea necesităţile unui trai cît de simplu. în condiţiile existenţei marii proprietăţi nu mai putea fi vorba de munca prestată de membrii familiei stăpînului. care au devenit apoi adevărate grînare ale Romei şi chiar ale Italiei. întreaga economie romană. La sfîrşitul secolului al IV-lea cînd. din "ţările elenistice.e. numai cei săraci. precum şi de la cartaginezi. cu metodele tradiţionale de cultură. pe măsură ce s-a ajuns la forme mai perfecţionate. metodele moştenite din moşi-strămoşi nu mai erau corespunzătoare. a început să se dezvolte treptat marea proprietate funciară. de pe urma cuceririlor.n. ci ea se folosea şi la desţelenirea terenurilor lăsate în paragină şi la fărîmiţarea gliilor. teritorii agricole bogate au fost transformate în provincii. pe marile proprietăţi se accentuează tot mai mult tendinţa de a înlocui cultura cerealelor cu plantaţii de viţă-de-vie şi de măslin şi în general cu acele culturi care erau mai rentabile. Cu astfel de metode şi unelte agricole nu se putea asigura o valorificare reală a resurselor pămîntului. apoi. alături de proprietatea mică şi mijlocie. Aceste noi metode marii proprietari le-au împrumutat.de toţi autorii de tratate agricole. prin contactul cu Orientul. Dat fiind că. Cea mai primitivă formă de plug consta dintr-un trunchi de arbore îndoit la un capăt în jos. care aveau o agricultură de mare productivitate. ivindu-se necesitatea adoptării altora noi. aşa încît se forma un colţ sau dinte ce servea la scurmarea pămîntului. conduse şi supra27 . Cu ajutorul acestei săpăligi se săpau nu numai terenurile cultivabile. redus şi el — aşa cum am văzut — la suprafeţe minime în proprietatea unei familii. deasupra părţii curbate era fixată cîrma cu unul sau două minere. care n-aveau posibilitatea să-şi procure piesele de fier. mulţumindu-se cu acela pe care şi-1 puteau confecţiona ei înşişi. Pentru recoltat se foloseau coase şi seceri. pe care legenda îl consideră a fi dar al unei divinităţi protectoare a agriculturii. De acest plug primitiv se foloseau toţi ţăranii. în lipsa stăpînului lucrările erau îndrumate.

cuptoare etc). sape. Brăzdarul putea fi de lemn ferecat cu cercuri sau cu o placă de fier.n. Cornparîndu-le cu plugul de azi. care spinteca pămîntul. balanţe) şi unelte de fier (brăzdare de plug. sfredele. brăzdarul se ascuţea prin baterea marginii tăişului cu un ciocan. zavoare. cuţite etc). juguri. se mai pot aminti cîteva unelte mai complexe. în sfîrşit. lese şi coşuri împletite cu cele mai variate destinaţii). După brăzdar se deschideau două urechi de lemn (aures) de o parte şi de alta a tălpii plugului. unelte de bronz şi de plumb (oale. lopeţi. descrise de Varro posedă un inventar agricol mai numeros şi mai perfecţionat decît în perioada precedentă . dar de data aceasta el forma numai grindeiul (buris).vegheate de un administrator . ca : rîşniţa de mînă.XviĂQt?) priceput şi cu ştiinţă de carte. fie în întregime de fier. ca şi la plugul primitiv. Dar în domeniul tehnicii agricole nu s-au adus perfecţionări demne de semnalat. De grindei era fixată o cîrmă (temo) lungă de aproximativ doi metri şi jumătate. care. Marile proprietăţi din secolul I î. care-1 făceau mai rezistent şi fereau să se tocească prea repede. chei. producţia ramînea şi pe mai departe bazată tot pe efortul producătorilor direcţi. seceri. Talpa 28 . coase. probabil. amfore. ferăstraie. Uneltele agricole sînt mai numeroase şi mai variate decît în epoca precedentă. Printre uneltele agricole figurează şi un plug perfecţionat. care era curbată. supuşi însă unei discipline de muncă mai severe. cele două urechi reprezintă partea încovoiată a fierului care aruncă pămîntul în lături. rîşniţa întoarsă de asini. rostul lor era de a arunca în lături pămîntul spintecat de brăzdar. la aceasta a contribuit. furci.e. După materialul din care erau confecţionate uneltele agricole pot fi grupate în unelte de lemn (pluguri prevăzute cu brăzdar de fier. era fixată de talpa plugului (aentale) pe care se aflau şi celelalte piese. înglobate rînd pe rînd în hotarele Imperiului roman. care consta din mai multe piese. unelte de lut (vase de toate mărimile. lungime necesară pentru ca vitele înjugate să nu se lovească la picioare de vîrful ascuţit al brăzdarului. în tratatul său de agricultură Cato aminteşte un bogat inventar agricol. La capătul anterior al tălpii era brăzdarul (vomer). în caz de tocire. căldări. Cealaltă extremitate a grindeiului. polonice. ciubere de tot felul. şi tehnica agricolă mai dezvoltată din ţările bazinului oriental al Mării Mediterane. Mai întîi era lemnul curbat. lopeţi.

locul întîi îl ocupă printre acestea grapa (crates). ceea ce înseamnă că ea a fost adăugată de-abia în secolul I e. se foloseau de un fel de tîrnăcop greu (bidens sau Hgo) şi de un fel de ciocan cu două capete (malleus). o piesă importantă a plugului antic. Din perioada agriculturii dezvoltate datează şi alte unelte care desăvîrşeau lucrările efectuate cu plugul . Ea consta dintr-o ramă masivă de lemn dreptunghiulară. îngrăsămintele Ţăranii romani cunoşteau din cele mai vechi timpuri practica fertilizării terenurilor cultivabile cu ajutorul îngrăşămintelor. care era partea cea mai slabă şi care de obicei se rupea în timpul aratului unui pămînt mai uscat sau cînd brăzdarul dădea peste vreo rădăcină de arbore sau peste vreo piatră mai mare. Aceleaşi munci erau efectuate de către ţăranii săraci fie cu ajutorul săpăligii. trasă peste arătură de un om sau de un animal de tracţiune.n. el corespunde cu coarnele plugului de azi. pentru a despica pămîntul şi a uşura formarea brazdelor. Probabil aceasta era folosită la începuturile agriculturii.plugului mai era legată de grindei printr-o proptea aflată în urma celor două itrechi . fie cu ajutorul unei greble de dimensiuni mai mari (hirpex).. adică fărîmiţarea bulgărilor ce au mai rămas după grapă şi îndesarea părnîntului. este cuţitul (culter). şi unul şi celălalt puse în mişcare de mîna omului. a nivela solul şi pentru a scoate la suprafaţă buruienile tăiate sau smulse cu plugul. fixat de grindei şi atîrnînd înaintea celor două urechi. La plugurile moderne el are acelaşi nume şi aceeaşi destinaţie. ea sprijinea grindeiul în regiunea curburii. prevăzută pe partea inferioară cu colţi — asemănătoare cu unealta respectivă din zilele noastre —. pe care vitele o trăgeau peste arătură pentru a fărîmiţa gliile. Un mîner (stiva) la extremitatea tălpii opusă brăzdarului servea pentru ţinerea plugului în pămînt şi pentru întoarcerea lui la capătul brazdei . Romanii nu par sa fi cunoscut tăvălugul propriu-zis. Ei clasificau diferitele îngrăşăminte după puterea lor fertilizatoare : primul loc îl ocupa gunoiul de păsări. iar 29 . dar care nu apare în nici un desen vechi. ci este amintită numai de Pliniu cel Bătrîn. O grapă primitivă consta dintr-o simplă împletitură de nuiele (viminea crates sau arbutea crates). în sfîrşit. dar pentru lucrarea respectivă.

. Oiştea era ferecată cu cercuri şi garnituri de bronz sau de fier. în care să nu fie cultivat cu nimic. Gunoiul era aşezat pe platformă direct sau într-un coş mare (stirpea). întrebuinţarea ei era destul de redusă. o dată cu arderea paielor erau distruse şi insectele dăunătoare. 206. precum şi seminţele buruienilor de tot felul. după un. cit. 30 .. în unele regiuni ale Italiei. pe scară largă. montată pe două roţi pline. Mai tîrziu s-a adoptat sistemul cultivării pe aceste terenuri a unor plante a căror vegetaţie era de scurtă durată. în schimb. în plus. cenuşa rezultată din arderea paielor de grîu după recoltarea spicelor sau seceratul pe la mijloc. Se folosea. experienţa i-a învăţat din cele mai vechi timpuri pe agricultorii romani că un teren pe care se cultivă mereu aceleaşi cereale se secătuieşte. cu ajutorul unei tărgi (crates ster cor aria). folosindu-se ca fertilizant cenuşa rezultată. un strat subţire de cenuşă contribuia la fertilizarea solului şi. dar. sau cu un car (plaustmm). dacă terenul era în apropierea gospodăriei. Pîrloaga dura de obicei un an. Acest procedeu se aplica mai ales acolo unde pe de o parte lipseau îngrăşămintele. în acest el. Pe lîngă îngrăşăminte. iar la celălalt de jugul tras de vite. cum am văzut mai sus.an precedent de cultură . ci împreună cu ea. v. care consta dintr-o platformă lată de bîrne. Din experienţă au ajuns să aprecieze calităţile unui gunoi după un an de zile (vetus timus). perioadă în care pămîntul rămînea în repaus absolut. 536 51 II. iar pe de alta era teren suficient pentru a lăsa loturi complet necultivate.f ultimul cel de vite. Ei au ajuns la concluzia că. purtată de doi oameni. v. care o legau la un capăt de coşul carului. Acestea nu se învîrteau pe osie. producînd un scîrţîit strident. pentru a-şi menţine calităţile productive. din cauza cantităţilor mici ce se puteau obţine într-o gospodărie. fie de o alternanţă a culturilor : este vorba de pîrloagă şi de asolament. op. terenul are nevoie fie de un repaus pe o anumită perioadă de timp. în acest an îl păstrau în gropi speciale de gunoi (sterquilinwm). De acestea vorbeşte Vergiliu în Georgice n. aşa încît ele nu erau cu totul nepro11 V e r g i i iu. Romanii cunoşteau şi calităţile fertilizante pe care le avea cenuşa. Mai era şi obiceiul de a arde gunoiul. în această perioadă el se numeî novale] sau ager novalis. irecum şi a buruienilor din lanuri rămase pe cîmp. îngrăşămintele erau transportate de obicei pe cîmp în timpul iernii. III.

datează asolamentul trienal. reducîndu-se în schimb la jumătate perioada de repaus. Mai mult încă. Creşterea vitelor Creşterea vitelor a ocupat un loc de seamă în îndeletnicirile agricole ale romanilor. unde nu se puteau lăsa terenurile în pîrloagă. De la început economia romană a avut — aşa cum am amintit mai sus — un pronunţat caracter păstoresc-agricol. în ordine cronologică şi ierarhică. încă de pe timpul lui Cato . Lucrarea pămîntului şi creşterea vitelor stau la temelia vieţii economice a romanilor din primele secole. sau mePaTâ£rbqb sau mei-napigrîu. apariţia latifundiului a determinat o sporire a acestei ramuri economice în detrimentul altora. fiecare gospodărie ţărănească. Mari suprafeţe de pămînt cultivate odinioară rămîneau acum terenuri de păşune. în regiunile de munte. Creşterea marilor proprietăţi şi criza mîinii de lucru au contribuit la înflorirea _ creşterii vitelor. îndeosebi în detrimentul culturii cerealelor. care constă în alternarea diferitelor culturi. avea cîteva capete de vite mari şi mici. s-a recurs la asolarnejaţ. o dată cu apariţia proprietăţii private şi a agriculturii. apoi. din cauza necesităţii unei culturi intensive. Acestor două îndeletniciri le era rezervat efortul permanent şi perseverent al unor oameni ce se mulţumeau cu o viaţă aspră şi plină de privaţiuni. după Columella. fără a înceta insă a fi o ramură importantă a economiei şi un izvor de bogăţie. Romanii aplicau un asolament bienal. cu mai puţin pămînt cultivabil sau cu populaţie mai numeroasă. Turmele de vite constituiau o bogăţie a comunităţilor gentilice în curs de destrămare . Terenul pe care se cultivau plante diferite într-o anumită succesiune este cunoscut sut> rrtHnele de a^pr rrstibilis. în următorul ^alta. alternanţa era de obicei legumisoase^— grîu. 31 . pe măsură ce se dezvolta agricultura. după Pliniu cel Bătrîn. creşterea vitelor a trecut pe planul al doilea. locul întîi îl ocupa boul {pos). Din secolul I e. adică într-un an ^o cultură. dat fiind rolul pe care-1 juca în cultura cerealelor. cu alternanţa napijjrîyjşob. oricît de mică ar fi fost ea. dat fiind că pentru paza turmelor era nevoie de mai puţine braţe de muncă. în secolele următoare.ductive.n.

oi. iar caii. precum şi la învîrtitul morilor. atît pentru că cereau mai puţine braţe de muncă decît alte culturi. în Campania. aceste două rase au supravieţuit de-a lungul mileniilor atît separat. apoi pe cele lăsate intenţionat in paragină. în secolul I î. Vitele mici. Pe toate aceste păşuni. petrecînd iarna în sudul Italiei iar vara îndreptîndu-se spre nord. care însă nu erau frumoase la înfăţişare12. cit. care se deosebeau între ele prin statură. erau mai numeroase. în Etruria şi în Laţiu erau vite de statură mică.după el urmau calul. Astfel. l-au luat turmele mari. iar cele mari erau folosite pentru tracţiune : boii la arat şi la transporturile grele. carne. care au dispărut o dată cu mica proprietate. Varro vorbeşte şi despre mari crescătorii de porci pentru nevoile pieţei.e. Aceste turme practicau transhumanta. foarte căutate pentru lîna lor. de asemenea. Daca în primele secole ale republicii acestea rareori ajungeau în mare număr în stăpînirea aceluiaşi proprietar. dar îndesate. Columella spune că în secolul I e. vitele furnizau în general mari cantităţi de îngrăşăminte. mai tîrziu. formînd turme. mai ales oi.n. capre. cele din Umbria erau mari şi albe. mai existau păşuni abundente în munţii din ApuliaJ_din Samm'um şi din Umbr-ia. cît şi prin intermediul speciilor ce au rezultat din încrucişarea lor şi care s-au dezvoltat apoi în diferitele regiuni ale Italiei cu particularităţi specifice. dar bune pentru munca pe care o cerea acea regiune . Mai creşteau acolo şi vite cu părul roşu. lînă şi piei. care nu erau niai prejos decît cele dintîi. 12 Columella. în munţii sabini şi în Umbria. porci. cît şi pentru nevoile de consum de tot felul ale marii gospodării: lapte. turmele de vite au ajuns să constituie un scop principal al activităţii agricole.. op. Se pare că pe pămîntul Italiei existaseră bivolul şi boul domestic încă din epoca neolitică . IocuTuirmelorTnîci. în Munţii Apenini creşteau vite foarte robuste. bune pentru munci oricît de grele. trăsături şi prin culoarea părului. foarte rezistente la muncă. şi în regiunile care se pretau la aceasta. creşterea vitelor s-a extins pe terenurile de pe latifundii care nu erau rentabile pentru alte produse agricole.n. catîrii şi măgarii la cele mai uşoare. măgarul şi catîrul. jvitele erau albe şi de statură mica. cu multe sute şi chiar mii de capete de vite. în afară de terenurile lăsate să înţelenească. existau în Italia mai multe rase de vite cornute. 32 . VI. Nu avem ştiri precise asupra raselor bovinelor în cele mai vechi epoci ale istoriei romane. 1.

mai muşchiuloşi. în schimb. Frîul era cunoscut din cele mai vechi timpuri. Carele de curse erau cu roţi. ele constituiau unul din spectacolele de predilecţie a celor mai largi pături ale populaţiei. îşi măcinau grăunţele. în speţă boul. se poate vorbi fără nici o rezervă de o rasă autohtonă.e. măgarul forma întreg inventarul viu al oricărei gospodării modeste. Despre el nu avem însă decît ştiri sporadice . cel puţin aşa reiese din descrierile făcute de autorii antici. Dată fiind epoca străveche de cînd existenţa calului este atestată în Italia. cînd Vergiliu îL-CÎntă în cartea a IlI-a a Georgkelor.. din încrucişarea acestora cu caii autohtoni a rezultat o rasă de cai mai masivi. fie cu ocazia războaielor. şi îşi desfăceau pe piaţa tîrgului celui mai apropiat modestele surplusuri de produse agricole. fie în urma schimburilor comerciale . 3 — Cum trăiau romanii JJ . iar vizitiul (auriga) stătea în picioare. în timp de pace se bucurau de mare trecere la Roma alergările de cai înhămaţi la care. calul apare pe primul plan prin activităţile alese pentru care poetul îl desemnează : războiul şi alergările. în locul ei se folosea de pe la sfîrşitul republicii un fel de învelitoare mai mult sau mai puţin căptuşită şi fixată cu chingi. din cauza lipsei căilor de comunicaţii terestre.n. calul (equus caballus) a fost din cele mai vechi timpuri un credincios tovarăş de muncă al agricultorilor. în general^ al oamenilor săraci. mai urnîIeŢ'cTintr-o gospodărie.Alături de vitele cornute mari. dar numărul lor se ridica uneori pînă la douăzeci într-o singură linie. într-o epocă tîrzie a fost folosit calul la război. împreună cu două-trei oi sau capre. şaua n-a fost nicicînd cunoscută de romani. probabil şi din acest motiv el apare în locul al doilea în agricultură. Bineînţeles. dar niciodată cavaleria n-a fost în armata romană un factor determinant. La care erau înhămaţi de obicei doi sau patru cai. Călăria figurează printre cele mai vechi întrebuinţări ale calului. punîndu-1 să învîrtească roata rîşniţei. din răsărit mai ales. existau anumite deosebiri şi trăsături specifice diferitelor regiuni. trecînd cu vederea pe cele de toate zilele. mai aproape de măgar decît de bou. el constituind un factor decisiv pentru stăpînirea şi conducerea calului. J/lăgaruJ (asinus) a fost tovarăşul de totdeauna al micilor proprietarT~de pămîntji. în cursul timpului însă au pătruns şi alte rase. Cu âjutoruriui ei îşi arau "peticul de pămînt. Dar din secolul I î.

părul lor. mai puţin fin şi bogat decît lîna oilor. alta în părţile sudice ale Italiei . de aceea. sporea şi cantitatea de lapte. în special din provincia Baetica. căci. unul din alimentele de bază ale populaţiei de la ţară. Aşa se explică de ce în toate tratatele de agronomie amintite se dau numeroase ştiri despre ele. Oile şi caprele erau adăpostite în staule speciale (ovilia) pe timp de iarnă. In sfîrşit. printre mijloacele întrebuinţate era şi acela al amestecului furajelor cu sare. celebre în toată lumea antică pentru lîna lor bogată şi fină. Laptele era consumat fie în stare naturală. era vorba de turmele mari din proprietatea unor crescători de mai tîrziu . dînd chiar lapte mai mult decît oile şi fiind mai prolifice decît ele. după vitele mari şi cai. Evident. alături de cel de capră. fie sub formă de preparate de brînză proaspătă sau conservată. (oves). După informaţiile cuprinse în acestea. servea totuşi la confecţionarea unor ţesături mai grosolane pentru populaţia săracă. un loc de seamă în economia agricolă a romanilor. cu frunzişul unor arbori de spinet. cînd nu puteau fi scoase la păşune . împreună cu oile trăiau de obicei caprele (caprae). Transhumanta marilor turme se practica pe scară largă. Pentru carnea lor erau valorificaţi mai ales mieii. se pare că existau două rase autohtone. în sud sau în nord. făcîndu-le să bea cît mai multă apă. caprele se mulţumeau cu iarba mai rară din ţinuturile stîncoase. faţă de avantajele pe care le aduc stăpînului. caprele se mulţumesc cu puţin. ocupau. pentru laptele şi pentru carnea lor. în ceea ce priveşte păşunea.Vitele mici. fie din Grecia. De aici tendinţa de a asigura oilor o hrană cît mai adecvată în acest scop . Laptele de oaie constituia. existau drumuri recunoscute (calles publicae) pe unde treceau turmele la iernat spre sud sau se retrăgeau de arşiţa soarelui pe plaiurile mai răcoroase ale Apeninului central sau nordic. la munte sau cîmpie. De asemenea. Ele erau indispensabile oricărei gospodării pentru lîna. după distrugerea Cartaginei. după împrejurări specifice locale. după ocuparea Corintului. Ele erau crescute în vederea aceloraşi foloase. una în Etruria. îndeosebi oile. o a treia rasă a fost adusă fie din Africa. dar cea mai mare parte a anului ele erau pe drum. oi de rasă merinos au fost aduse din Hispania. micii proprietari se restrîngeau la terenurile din imediata lor apropiere. 34 . care nu sînt căutate de alte vieţuitoare .

vinum) este o dovadă că el a fost împrumutat şi de unii şi de alţii dintr-o limbă mediteraneeană . Importul HP cprpalp rtin Campania. aceasta înseamnă că viţa-devie este autohtonă în toate ţările din bazinul Mării Mediterane. Dacă ţinem însă seamă de natura terenurilor pe care le stăpînea Roma în epoca regalităţii şi la începutul republicii. cu totul improprii pentru cultura viţei-de-vie.^jiinQjj. în ceea ce priveşte producţia vinicolă. de vreme ce Pliniu cel Bătrîn spune că nici un alt animal nu furniza mai multe alimente pentru cei lacomi şi rafinaţi. Se pare însă că porcul era căutat şi la mesele celor bogaţi.Porcul (sus) procura de timpuriu cea mai mare parte din carnea consumată de către ţăranii romani . în aşezările palafite din valea Fadului au fost scoase la lumină numeroase dovezi materiale ale culturii vitej-de-vie din cele mai vechi timpuri. Etruria şi mai ales din Sicifia a dus nu numai la ruinarea producătorilor_miilocii. viţa-de-vie a făcut ca Italia săocupe primul loc în lumea antică. de vreme ce o tulpină de viţă-de-vie era insigna centurionilor în armată. în schimb. în felul acesta 3* 3! . Dovadă a acestui consum extins la toate păturile populaţiei este faptul că. ale căror cereale erau mai scumpe decît cele dîn import. lat. Termenul folosit de greci şi de romani pentru denumirea vinului (gr. precum şi instrument pentru pedepsirea soldaţilor romani. carnea de porc a rămas pînă în epoca imperială alimentaţia lor de bază. Pe de altă parte. Cultura viţei-de-vie Nu avem ştiri precise cu privire la cultura viţei-de-vie. după cereale.jji_epoca imperială se importau mari cantităţi de carne de porc sărată din Galia. In ceea ce priveşte Italia. mai tîrziu ea s-a dezvoltat aşa de mult. Mai mult încă : viţa-de-vie a devenit planta înconjurată de o aureolă de nobleţe şi simbol al autorităţii şi al puterii. Extinderea culturii viţei-de-vie a început în epoca în care dezvoltarea producţiei agricole nu mai mergea în direcţia culturii cerealelor. cTeţi porcii erau"cre~scuţi în numeroase turme pe părmntul îtalieî. ci şi la înlocuirea treptată pe marile proprietăţi a lanurilor de grîu cu plantaţii de viţă-de-vie. Este sigur însă că ea era cunoscută în Italia încă înainte de venirea italicilor indo-europeni. putem deduce că această ramură a economiei agricole nu putea fi prea dezvoltată. în viaţa economică. îneît a ocupat locul al doilea.

. pînă pe valea rîului Arnus .. Adîncimea acestora era în funcţie de climat şi de natura solului. op. unde umiditatea nu stagnează. 4. VI. tratate în detaliu de către specialişti. cultura viţei-de-vie să figureze pe locul întîi. cit.e. Dovadă a importanţei şi a amploarei pe care a avut-o cultura viţei-de-vie în cursul timpului este locul acordat ei în tratatele de agronomie apărute şi după Cato. Falernum..iar încercări reuşite 3e aclimatizare s-au făcut şi la nord de Apenini. Căci. cum sînt cele de Caecubum. O lucrare preliminară oricărei culturi era desfundarea terenului. rădăcinile arborilor sau ale plantelor mai vechi . Ea ocupa progresiv terenurile rămase necultivate de pe urma restrîngerii culturii cerealelor. şanţuri (sulei) sau întreg terenul pe care urma să se planteze (pastinatio sau pastinatum). de pe pantele Vezuviului şi din peninsula Sorrentum. de asemenea.dux—Htrurîa.n. Cultura viţei-de-vie se extindea acum din regiunea Tarentulttv-din coltul sud^estic al Italiei. pentru fiecare din aceste procedee existau diferite variante. fie în toamna precedentă. pe lista culturilor întocmită de Cato cel Bătrîn în ordinea descrescîndă a rentabilităţii lor. în afară de plantarea propriu-zisă. această operaţie se făcea fie primăvara. romanii cunoşteau. 13 Cato. cînd se săpau gropi izolate (scrobes). cu scopul de a stîrpi orice vegetaţie spontană. romanii foloseau pe scară largă pepinierele. Cato spune că terenul cel mai propice este cel în pantă. a căror rentabilitate era redusă. Vinurile din anumite regiuni au devenit celebre. cu toţii sînt de acord asupra importanţei pe care o are soarele ca factor determinant. în acestea se vorbeşte în primul rînd despre natura solului mai propice pentru cultura viţei-de-vie.s-a ajuns ca în secolul al II-lea î. 36 . faţă de care viticultura modernă n-a realizat progrese prea mari. de aici viţele tinere obţinute prin -unul din procedeele întrebuinţate erau apoi replantate în terenurile pregătite în prealabil aşa cum s-a arătat mai sus. întocmai ca în zilele noastre. în bătaia permanentă a razelor soarelui1:i. înmulţirea viţei-de-vie prin butăşire sau prin altoire . inclusiv Georgicele lui Vergiliu. dar mai numeroase sînt indicaţiile privitoare la expoziţia terenurilor respective. Chiar dacă există între diferiţii autori divergenţe de păreri în ceea ce priveşte amănuntele. indicaţii specifice pentru fiecare se găsesc în autorii citaţi.

mai mult de şapte varietăţi. de numirile pe care le aveau. Nu mai puţin instructive sînt ştirile date de autorii de tratate agronomice despre varietăţile de viţă. cît şi asupra viţelor. O altă unealtă asemănătoare ca formă şi adeseori confundată cu cea dintîi se numea ligo sau pala. Pămîntul era săpat cu ajutorul unei cazmale de fier mai mici cu doi colţi (bidens sau sarculus biconis) sau mai mulţi. Rostul acestora era şi de a crea spaţii libere cît mai multe.n. asigurîndu-se şi o recoltă mai abundentă. în acelaşi timp. după ştirile date de diferiţii agronomi romani. dar se pare că această lucrare avea loc de obicei la trei etape decisive. hortuli) în care era divizată de căile principale de acces pentru vehicule. precum şi de numeroasele poteci (semitae) care o străbăteau. el susţinea însă că numărul acestor varietăţi trecea de 400. Este adevărat că toţi autorii citaţi recunosc că aceste varietăţi erau'supuse unor fluctuaţii determinate de factorii climatici şi de teren sau de tendinţa unor proprietari de a obţine cantităţi mai mari în dauna calităţii. într-o serie aproape neîntreruptă de la începutul primăverii şi pînă în pragul iernii. Columella aminteşte 58. distanţa dintre ele în funcţie de natura terenului şi expunerea lui. Lucrările agricole legate de cultura viţei-de-vie se eşalonau. căci ele ne arată progresele realizate în cursul timpului.n. spre a nu se produce vreo stricăciune " C o l u m e l l a . în secolul I e. indiferent. Cu alte cuvinte.Din relatările autorilor amintiţi cunoaştem şi felul cum erau plantate viţele într-o podgorie. iar Pliniu cel Bătrîn 91 . a doua făcea să înflorească viţa. Pentru arat se întrebuinţa un plug de dimensiuni mai mici decît cel obişnuit la cultura cerealelor. Dar. Astfel. Acestea se aplicau atît asupra solului însuşi. 37 . Columella spune că prima lucrare făcea să crească mugurii. cît şi la mărunţirea bulgărilor. deoarece se credea că de ele depindeau diferitele faze de dezvoltare a vegetaţiei însăşi.. loturile (tabulae. iar a treia grăbea coacerea strugurilor. ca şi astăzi de altfel. de a face astfel mai mult loc pentru aer şi soare şi. lucrările de afînare a pămîntului prin săpat sau arat aveau loc la începutul primăverii. avînd forma puţin încovoiată şi o coadă lungă. 28. IV. op. pe cînd Cato nu cunoştea în secolul al II-lea î.e. cit. de a da solului mai multe posibilităţi de alimentare a viţelor. Pămîntul era săpat sau arat de mai multe ori. 14 apoi în aprilie şi în iulie . aceste unelte serveau atît la săparea propriu-zisă a pămîntului.

care avea tăişul neted şi servea în acelaşi timp la mărunţirea bulgărilor. a uni (copulare. se mai curăţau apoi lăstarii. Tot atunci din butucul viţei se lăsa o singură viţă sau mai multe şi se aranjau după procedeele cunoscute şi obişnuite pe atunci. Crengile erau aranjate. carpenul. pe măsura creşterii lor. iar cel pe care s-a uscat viţa era considerat văduv (vi dna). După mărturia autorilor.butucilor de viţă. Fiecare arbore avea mai mulţi butuci de viţă . După această operaţie preliminară se trecea la tăierea sau tunderea propriu-zisă. într-un fel de etaje. era lungă sau scurtă. care. la o anumită distanţă de sol . şi consta în primul rînd din curăţirea butucului viţei de firele de rădăcini crescute în timpul verii. Existau cu totul şase procedee : a) viţele erau lăsate să se întindă pe sol (vites stratae. Unirea dintre crengile axboxilor-şi—viţ£le^de-vie_era comparată în graiul figurat al ţăranilor cu o căsătorie . resectio). în intervalele dintre şiruri se cultivau de obicei cereale. adiungere). aşa încît se susţineau fără să mai fie nevoie de araci (vites quae se ipsae sustinent) . de obicei erau trei astfel de etaje pe un şir de arbori. teiul. muşchiul etc. Aceştia erau consideraţi soţi în jurul cărora viţele îşi înlănţuiau braţele încărcate cu struguri. frasinul. platanul. după lungimea viţelor. arborii cei mai frecvent folosiţi în acest scop erau : ulmul. Această lucrare se făcea toamna. după cules. un arbore încă prea tînăr pentru a avea viţă pe el se numea celibatar (caehbs). uscăturile. numărul lor oscila între trei şi zece. b) viţele erau tăiate scurt. procedeul cel mai răspîndit era acesta din urmă . pe care le foloseau pentru extinderea viţelor pe arbori. vitcs cubantes). d) viţele sprijinite pe araci formau o boltă simplă (vites pcdatae simplici iugo) . fără să formeze boltă (vites cum adminiculo sine iugo) . c) viţele erau sprijinite pe araci. măslinul. e) viţele erau aranjate într-o boltă sprijinită pe patru prăjini (vites quadripartitae) şi f) viţele erau atârnate pe arbori (vites in arbusto). nubere). de aici şi expresiile „a căsători" (maritare. 38 . aşa că înălţimea la care se ridicau viţele nu era prea mare. arţarul. chiparosul. Printre lucrările privind viţa-de-vie însăşi este tăierea sau tunderea (putatio. plopul. scoarţa. salcia şi stejarul. Pămîntul rămas intact din apropierea acestora era apoi săpat cu ajutorul unei sape mici (sarculum). Arborii erau plantaţi în şiruri drepte şi Ia oarecare distanţă .

A doua lucrare consta în ciuntitul vîrfurilor viţelor pentru a împiedica creşterea lor exagerată în dauna dezvoltării strugurilor. cu vîrful încovoiat (sinus) . consta în alegerea mlădiţelor. în acest timp erau ajutate să se ridice spre crengi de nişte araci sau alte diferite proptele.Dar viţele nu ajungeau să se caţăre din primii ani pe crengile arborilor . care lua proporţii atît de mari. după căderea frunzelor. se mai întrebuinţau pentru 39 . de pe marile proprietăţi. două sau trei. Evident. pe cînd în cazul nostru ei nu comportau prea mari cheltuieli. la care se mai adăugau numeroşi zileri angajaţi din localitate sau din localităţile vecine . adică atunci cînd aceştia erau aproape stafidiţi. pentru ca strugurii să aibă soare suficient. Alte lucrări de tăiere a viţei-de-vie erau plivitul (pampinatio) de lăstarii nefolositori şi ciuntitul vîrfurilor. indiferent de rostul lor. aceştia tăiau cozile strugurilor cu ajutorul unui cuţitaş încovoiat (falcula vineatica). Cînd via era susţinută exclusiv de araci. El consta dintr-un mîner şi o lamă dreaptă de cuţit (culter). Recoltatul strugurilor se făcea. ele izbuteau să facă acest lucru numai încetul cu încetul. potrivit unei vechi tradiţii transmisă şi de Legea celor XII table. Prima lucrare. şi mai puţin în locurile expuse arşiţei solare. quali vindemiatorii). care purtau numele general de zestre (dos) a viei. Lucrările de tăiere erau efectuate cu ajutorul unor unelte numite cosor de vie (falx vineatica). mai sănătoase şi înlăturarea celorlalte care ar fi împiedicat dezvoltarea acestora. sclavi şi oameni liberi. iar extremitatea lamei se termină printr-un vîrf în formă de cui (macro). o parte deasupra încovoieturii în formă de semilună (securis). aceştia constituiau o parte importantă a inventarului. strugurii erau puşi în coşuri împletite din nuiele de răchită (corbulae. Ca o lucrare înrudită poate fi amintit răritul frunzelor. ea avea loc de obicei în locurile mai umede şi umbroase. toate aceste lucrări se efectuau asupra viţelor crescute din tulpina principală. în timpul iernii aceşti araci erau puşi la adăpost de intemperii. care se făcea primăvara. încît autorii antici — Pliniu cel Bătrîn bunăoară — considerau viţa-de-vie în rîndul plantelor arborescente. o parte în jos (scalprum) se termină în formă de cioc (rostrum). Dar. Culegătorii erau de obicei membrii familiei micului cultivator sau făceau parte din personalul. Butucii şi viţele erau legate de araci sau de arbori cu ajutorul unor fire de papură şi mai ales cu nuiele de răchită.

în cea dintîi se păstra vinul vechi. cît mai ales a căldurii. sau chiar în coşuri mari de răchită aşezate în care. Crama (cella vinaria) era uneori subterană. situată în podul casei. aveau o porozitate accentuată . erau puse în teasc pentru a fi stoarse. Cînd vinul avea vechime de mai mulţi ani era dus. Călcătorii (calcatores). unde continua să se învechească la căldură . Uneori în locul acestor jgheaburi erau recipiente de lut (labra). cea dintîi operaţie la care erau supuşi era călcatul lor.strîngerea strugurilor şi albii de lemn (alvei. sub influenţa nu atît a fumului. în care se mai găsea o cantitate apreciabilă de must. erau în general rău arse şi. lintres). acolo continua procesul de învechire. în consecinţă. într-o cadenţă vie. Jgheaburi de lemn sau olane de pămînt ars duceau din aceste rezervoare mustul în chiupuri proptite de ele. unele ajungînd pînă la 8—10 hectolitri (dolia). reziduurile de struguri. Cînd existau şi de un fel şi de altul — lucru curent pe marile proprietăţi —. în cramă erau chiupuri de lut ars de mărimi diferite. După terminarea călcatului. se goleau în coşuri mari cu capacitatea pînă la un hectolitru (decemmodiae fiscellae). Cînd aceste vase erau pline. iar în cea de-a doua vinul nou. indiferent de forma şi capacitatea lor. pe care o întreţineau melodii cîmpeneşti cîntate din fluierul dublu sau din syrinx de vreun cîntăreţ din sat. Mustul rezultat de pe urma tescuirii se scurgea în nişte chiupuri. îndeplineau lucrul cu picioarele goale. calcatorium) şi flancat din două părţi de rezervoare pentru must. dar de obicei la nivelul casei. aceasta 40 . sub acoperiş. După ce strugurii erau duşi de la vie acasă. Călcătoarea consta dintr-un bazin dreptunghiular de piatră. apotbeca). Adeseori acest ritm era înlocuit printr-un dans mimat şi însoţit de un cîntec numit celeuma. pe care ţăranii le scobeau în trunchiuri de arbori pe timp de ploaie. iar altele erau urcioare mici de tot (seriae). în magazia de vin (cella superior. dar înainte de a fi turnat în butoi mustul era strecurat printr-un coşuleţ (saccus vinarius). al căror număr varia între doi şi şapte şi chiar mai mulţi în acelaşi bazin. purtate de măgari. apoi era aşezat într-un loc mai înalt din pod (fumanum). Vasele de pămînt care serveau pentru păstrarea vinului. Teascul cel mai răspîndit în Italia era teascul cu pîrghie şi scripete. după ce era pus în amfore mici. în care rămîneau impurităţile. de unde era apoi scos şi dus în cramă cu ajutorul unor urcioare mari (urcei mustării) . cu margini joase (lacus vinarius. unde se strîngea fumul din întreaga casă.

ne putem explica mai uşor obiceiul romanilor de a-1 amesteca cu apă atunci caid îl beau. După ce am trecut sumar în revistă procedeele de preparare şi conservare a vinului. în timpul verii. acestea erau unse cu smoală lichidă pe dinăuntru. sulful. pentru dregerea vinurilor prea acide se utiliza mierea. Cultura măslinului Alături de cereale şi de viţa-de-vie. 41 . vin aliment de bază în antichitatea romană . după alegerea celor ce-1 beau. de aceea el şi este amintit în vechile legende privitoare la începuturile Romei. mai bine zis pentru falsificarea vinului . în schimb. el devine în vremea poetului Vergiliu simbol al prosperităţii şi fericirii. Acest amestec era impus nu atît de aplecările lor spre sobrietate şi temperanţă. Era necesar ca. teritoriul italic era aproape în întregime. la rîndul lui. caldă sau rece. în ceea ce priveşte natura solului măslinul creşte destul de bine şi în terenurile aride din interior. sau într-un săculeţ (saccus nivarius) care se afunda apoi în vasul cu vin. varul. propice pentru cultura măslinului. Deşi preferă climatul temperat cu influenţe marine al ţărmului mediteranean. măslinul producea. dar pe romani nu-i supăra cîtuşi de puţin. Acest procedeu nu se mai întîlneşte azi în Italia . pentru răcirea băuturilor se întrebuinţa zăpada conservată în acest scop în beciuri speciale . sarea. De asemenea. diferite aromate. în felul acesta. creta. care contribuia la o mai bună conservare a vinului. prin aceasta însă vinul primea un gust pe care noi l-am suporta azi destul de greu. în terenurile cultivabile. este şi azi întrebuinţat în Grecia. La ospeţele date de cei bogaţi amestecul se făcea fie individual. iar peste ea se turna vinul. cît mai ales din cauză că el conţinea o mare cantitate de alcool. oţetul. după gustul fiecăruia. pentru a le face potabile.cu atît mai mult cu cît nu erau nici vopsite în afară sau îri interior. Uneori se mai adăuga şi o anumită cantitate de răşină. precum şi din cauză că după mai mulţi ani avea o consistenţă de sirop. se mai întrebuinţau şi alte substanţe pentru conservarea. fie pentru toţi într-un vas special. vinurile de tot felul să fie amestecate cu apă. numit crater. printre acestea figurau ipsosul. în afară de smoală şi răşină. unde vinul numit retsina este conservat după obiceiul pămîntului. se punea într-o strecurătoare. Pentru a le face impermeabile. avînd o mare putere de adaptare. drojdia.

n. Aceiaşi autori ne dau preţioase informaţii privitoare la sădirea.în vechile tratate despre agricultură sînt cunoscute mai multe varietăţi de măslin. Dar şi înainte de el. altoirea şi aranjarea plantaţiilor. în gospodăriile mici această muncă era îndeplinită de membrii familiei. alături de viţade-vie. Astfel. După această primă fază. măslinul avea nevoie de mai puţină îngrijire şi de mai puţine lucrări. Măslinele se culegeau de obicei cu mîna . angajată exclusiv pentru perioada culesului. măslinul era una din plantele care dădeau mai puţina bătaie de cap agricultorului. Timpul de recoltare a măslinelor varia după obiectivul urmărit de către proprietari. cînd se făcea recoltarea lor în vederea obţinerii unui untdelemn abundent şi de calitate superioară.puse imediat în lucru pentru obţinerea untdelemnului. pe cînd erau încă verzi. pe marile plantaţii culesul era efectuat de sclavii moşiei. în sfîrşit. măslinul ocupa locul întîi. la care se mai adăuga şi altă mînă de lucru. Măslinele culese erau lăsate uneori în grămezi să se macereze o bucată de timp. iar Pliniu ceî Batrîn — 15. liberă sau sclavagistă. le recoltau la sfîrşitul lunii septembrie şi începutul lui octombrie. Din măslinele recoltate se putea extrage şi untdelemn de bună calitate. Varro aminteşte 9 varietăţi. care distrugea crengile mai şubrede. cei ce voiau să le culeagă înainte de a ajunge la maturitate deplină. Doar în primii ani erau necesare lucrări de arat al terenului înconjurător. cu scopul de a le conserva mai mult pentru consum. aşa se explică de ce. Astfel. Cato cel Bătrîn aminteşte nouă varietăţi . 42 . dar în cantităţi mai mici. în secolul I î. Columella — 10. Măslinele ajungeau la maturizare deplină la începutul lui decembrie. acţiunea de rărire a crengilor. micii producători vor fi deosebit cu siguranţă varietăţile de măsline pentru consum şi cele pentru untdelemn. mai bine zis înainte de formarea latifundiului exploatat raţional. executată la intervale de cîţiva ani. în ierarhia dată de el. reducînd astfel recolta anului următor. după rentabilitate. în secolul I e.n. în comparaţie cu viţa-de-vie. nu avea alte urmări decît o sporire a rodniciei pomilor. o a treia perioadă de recoltare avea loc în martie-aprilie. lăsîndu-se să se dezvolte cele mai robuste. se practica însă şi procedeul dăunător pomilor înşişi de scuturare cu ajutorul unei prăjini.e. dar untdelemnul obţinut era în cantităţi mici şi de calitate inferioară. iar alteori erau . de plivit şi mai ales de curăţire a crengilor.

pe care agricultorii o foloseau fie împotriva insectelor. se practica pe scară largă altoirea pentru obţinerea de varietăţi superioare. în grădina din jurul casei oricărui ţăran se găseau cîţiva pomi fructiferi. ce! scurs sub presiune mare era de calitate inferioară. ceea ce nu înseamnă însă cîtuşi de puţin că se poate vorbi de livezi de pomi plantaţi şi întreţinuţi pentru vînzare. în anii cu recolte excepţionale. De calitate mai bună era untdelemnul care se scurgea la început. Micii producători aveau pentru măcinarea şi stoarcerea măslinelor unelte şi procedee cu mult mai simple . în cel mai bun caz. pe fundul vaselor în care era turnat untdelemnul se depunea o drojdie. pulpa măslinelor era transformată într-o pasta uniformă cu ajutorul unui aparat numit trapetum. reprezentînd varietăţi puţine şi puţin evoluate pe calea domesticirii lor. Despre livezi plantate cu specii rare de pomi care produceau fructe savuroase avem ştiri de-abia din secolul I î. După stoarcere. în primul rînd. ale căror roade nu erau nici prea arătoase nici prea plăcute la gust.n. aşa că în realitate se pierdeau mari cantităţi de untdelemn. Varro ne informează că livezile de pomi se bucurau ca nicicînd înainte de o îngrijire deosebită . le depăşeau cu cîteva burdufuri transportate în zilele de tîrg pe piaţa orăşelului din apropiere. Livezi întinse încingeau cu un cordon de verdeaţă oraşele 43 . Dar era vorba de cantităţi mici. cu ajutorul căreia operaţia se desfăşura în condiţii satisfăcătoare şi fără pierderi prea mari. cînd presiunea era mai mică . Cultura pomilor fructiferi Cultura pomilor fructiferi s-a dezvoltat la romani relativ tîrziu. Astfel.Untdelemnul se obţinea prin două operaţii principale. care adeseori de-abia satisfăceau necesităţile de consum ale gospodăriei sau.e. în cel mai bun caz. ungînd cu ea pomii fructiferi. în înţelesul mai cuprinzător pe care-1 dăm noi astăzi acestor termeni. Bineînţeles. printre acestea Columella aminteşte un fel de rîşniţă portativă (mola olearia). fie ca medicament pentru unele boli ale animalelor. Turtele de pastă presate rămase nu mai erau stoarse după aceea prin alte procedee mai perfecţionate. dar care răspundeau totuşi nevoilor de consum modeste ale mesei lui frugale. Printr-o a doua operaţie această pastă era pusă în săculeţe dintr-o ţesătură grosolană şi apoi într-un teasc întrebuinţat şi la storsul strugurilor. surplusul de fructe era desfăcut pe piaţa din apropiere .

rodia 9. piersicul 4. au fost aduse numeroase soiuri de pomi fructiferi din Orient. Evident. pe care le ţinea pe cîte un soclu sub pomii din livadă sau într-un mic ocol despărţit printr-un zid sau altă apărătoare. scoruşul 4. Alţi pomi fructiferi. dar desele menţiuni pe care le întîlnim în opera lui despre miere şi despre ceară duc la concluzia că acestea nu se cumpărau de pe piaţă. ci erau 44 . au fost aduşi din Africa. nucul 11.n. De aceea. în secolul I e.e.mari. pomicultura a atins un grad şi mai înalt de înflorire . nu vorbeşte despre albinărit ca despre o îndeletnicire care sa fi ocupat un loc de seamă în cadrul marii gospodării . printre care de bună reputaţie se bucurau merele şi perele de Verona. ca de altfel şi piersicul. lămîiul şi migdalul. mierea în alimentaţie şi în prepararea unor leacuri. adus de Lucullus din regatul Pontului. nu atît pentru frumuseţea peisajului cît mai ales pentru rentabilitatea pe care o prezentau. ca urmare a campaniilor militare din Asia Mica . după cum o arată însuşi numele lui. caracterul exotic al fructelor amintite le ridica preţul. Iată. gutuiul 4. ca rodia. după campania împotriva lui Mitridate. pe de o parte. parul 41. Pe lîngă fructele indigene. cireşul 9. pe care nu le întrec cu mult cele din zilele noastre. caisul. Nucul este originar din Persia. iar din Hispania gutuiul.n. care constituia materia primă pentru cea mai mare parte a sistemului de iluminat. care erau aceşti pomi şi cîte varietăţi avea fiecare : mărul 30. prunul 12. după Pliniu cel Bătrîn. Nici Cato în secolul al II-îea î. făcîndu-le accesibile n-'inai celor bogaţi. dar putem admite fa'ră riscul de a greşi că fiecare gospodărie ţărănească avea cîţiva stupi făcuţi din scoarţă de plută sau din împletituri de nuiele de răchită căptuşite cu lut. livezile cuprindeau un mare număr de pomi fructiferi. castanul 18. este mai mult decît probabil că ei s-au ocupat cu albinăritul încă din cele mai vechi timpuri. 'Alhinaritul Din multiplele întrebuinţări pe care le avea. iar fiecare din ei avea mai multe varietăţi. smochinul 29. reiese în chip clar locul important jucat de albine şi de albinărit în viaţa de toate zilele a romanilor. iar pe de alta ceara. printre aceştia amintim cireşul. Nu avem ştiri literare privitoare la albinărit în primele veacuri de la întemeierea Romei.

mai rar. ca un fel de rouă. la început vîscoasă apoi dură. mai ales. situată în partea inferioară. împiedicînd astfel pătrunderea duşmanilor albinelor în stupi şi reducînd la minimum variaţiile de temperatură. Varro. Stupii aveau de obicei o singură intrare. pentru înlăturarea asperităţilor pereţilor. ulmi şi sălcii. trei sau chiar mai multe intrări. în ceea ce priveşte originea mierei. iar o a treia categorie. pe frunzele plantelor şi arborilor. dar se confecţionau şi stupi cu două. Cu acelaşi amestesc se lipea şi interiorul stupului. uşor înclinat spre a evita umiditatea. op..obţinute din producţia proprie a latifundiului. în ceea ce priveşte aranjamentul interior. printre poeţi. încît spaţiul interior putea fi sporit sau redus. oricîte ar fi fost ele. 45 . Din informaţiile lor reiese că stupii erau confecţionaţi din nuiele. iar albinele nu făceau altceva decît să zboare şi s-o adune. alţii din două încăperi suprapuse. unii constau dintr-un singur compartiment. Această legendă era acreditată nu numai printre oamenii de rînd. cit. era aşa fel construită. în antichitatea romană se dădea crezare legendei transmise probabil din Grecia asupra caracterului ei misterios. care 15 vorbeşte despre „mierea căzută din cer" şi Pliniu cel Bătnn. Dintre autorii de tratate de agricultură sînt de această părere Columella. dar şi printre naturalişti şi. îndeosebi plopi. în schimb. ceea ce înseamnă că marii proprietari s-au convins în cursul timpului de rentabilitatea creşterii albinelor. exemplul lui l-au urmat şi ceilalţi autori care au scris despre agricultură. ca transpiraţie a 15 C o l u m e l l a . 4. pe care o culegeau de pe mugurii anumitor arbori. Important era însă că acestea. în funcţie de numărul albinelor şi de abundenţa mierei. micşorîndu-le cu ajutorul unei substanţe răşinoase de culoare brună. Fiecare stup era aşezat pe un soclu de lemn. X. anume. mai perfecţionată. cea de sus fiind rezervată exclusiv pentru miere. albinele înseşi înlăturau inconvenientul. din lut şi. din trunchiuri de arbori scobite. chiar din bronz. ne dă informaţii preţioase cu privire la diferite aspecte ale acestei îndeletniciri . Soclul era lipit de pereţii exteriori ai stupului cu lut frămîntat cu baligă de vacă. erau mici. Se credea. care spune că „mierea din văzduh. Atunci cînd intrările nu erau corespunzătoare din acest punct de vedere. îndeosebi ale stejarului. că mierea cădea de-a gata din văzduh.

Cînd înceta de a se mai scurge. existau crescătorii de păsări. în funcţie de posibilităţile de întreţinere. Mierea care se scurgea de la sine era de cea mai bună calitate. Unele păsări au avut încă în epoca semilegendară din istoria Romei un caracter ritual sacru . care aveau doar o casă înconjurată de o gradină de un ingerum plină cu tot felul de arbori şi flori cu o stupină mare.n. Alţii însă. Ele constituiau o rezervă de hrană. După ce fagurii erau scoşi din stupi. în secolul al II-lea î. op. totul era însă în funcţie de împrejurări specifice locale. atunci fagurii erau storşi cu ajutorul acelei bucăţi de pînză rară prin care nu puteau străbate însă şi impurităţile. dar mai ales în Sicilia şi Corsica. care le aducea venituri însemnate din producţia de miere. în lipsa acestora. Varro menţionează şi existenţa unor stupari de meserie. se practica şi sistemul arendării stupilor unor oameni liberi din afara gospodăriei. Albinele erau făcute inofensive cu ajutorul unui afumător confecţionat special în acest scop. creşterea păsărilor a devenit o ramură nelipsită a gospodăriei sclavagiste de tipul celei descrise de Cato cel Bătrîn. erau puşi pe o bucata de pînză mai rară aşezată pe un strecurător de nuiele de răchită. au combătut părerea că mierea ar fi un produs spontan al naturii. şi XVI. cf. Creşterea păsărilor Păsările domestice făceau parte din inventarul viu al fiecărei gospodării ţărăneşti. cit. Recoltarea mierei se făcea de obicei de două ori pe an. este suficient să ne gîndim în această ordine de idei la gîştele sacre de pe Capitoliu din epoca invaziei galilor. la sfîrşitul primăverii şi toamna . mai ales 16 P I i n iu. albinăritul era dezvoltat în anumite regiuni ale Italiei. într-un fel sau altul.cerului. era un fel de salivă a astrelor sau excreţii ale aerului care se purifică" 1 6 . X I . proprietarul luînd renta stabilită prin contract. oricît de mică ar fi fost ea. 46 . pe care apoi o prelucrau în interiorul stupilor.e. atît pentru carnea cît şi pentru ouăle lor. chiar dacă numărul lor era redus. O dată cu apariţia şi dezvoltarea marii proprietăţi şi cu crearea sectoarelor de producţie în vederea vînzării pe piaţa. 2 5 . printre care este şi Varro. susţinînd ca albinele culegeau din afară materia primă a mierei. Pe marile proprietăţi stupii erau daţi în grija unor sclavi cu experienţă .. 31. Astfel.

de asemenea.e. un altul cîştiga anual 60 000 de sesterţi din vînzarea păunilor.ide găini. Astfel. de obicei în perioadele importante. foarte căutate . pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire a unei plantaţii de 100 de iugera erau necesari 16 sclavi permanenţi . pentru ca rentabilitatea lor să fie şi mai mare. după mărturia lui Cato cel Bătrîn. Astfel. Lucrările agricole de pe terenurile cultivate cu cereale necesitau un număr m»i 47 1 . iar un proprietar din Ostia vindea păsări în valoare de 50 000 de sesterţi. proprietarii le vindeau de preferinţă după ce fuseseră în prealabil îngrăşate. turturelele. mierlele. pentru o plantaţie de măslini de 240 de iugera era nevoie de numai 13 sclavi permanenţi. ceea ce făcea ca un proprietar să aibă după o sută de păuni un venit anual între 40 000 şi 60 000 de sesterţi.n. ci organizau şi crescătorii de păsări căutate pentru desfătarea ochilor prin frumuseţea sau raritatea lor. care apoi se vindeau în mare număr pe pieţele localităţilor urbane din apropiere . forţa de muncă a proprietarului şi a membrilor familiei lui. aşa cum se făcea pe mica proprietate. Lucrările permanente de pe o moşie cădeau. marii proprietari nu se limitau numai la creşterea şi îngrăşarea păsărilor căutate pentru grăsimea. preţul lor se ridica la 20 de sesterţi. presurile. în schimb. El mergea la moşie cu totul sporadic. păunii şi papagalii. Este cunoscut un proprietar a cărui crescătorie putea furniza pînă la 50 000 de sturzi într-o singură zi. Varro însuşi realiza un venit anual de 60 000 de sesterţi din vînzarea^ sturzilor dintr-o crescătorie. creşterea păsărilor a luat o dezvoltare şi mai mare. Ca să sporească rentabilitatea acestui sector. gîşte şi porumbei. prepeliţele. găinile. dar el mergea la ţară mai ales atunci cînd simţea nevoia unor clipe de răgaz. unde se îndeletnicea cu activitatea politică. pentru îndrumarea muncilor agricole dintr-o etapă următoare. Ouăle de păun erau. sturzii. gîştele. Varro aminteşte printre păsările din crescătorii : raţele. Locul pe care-l deţineau sclavii în agricultură O dată cu apariţia şi dezvoltarea marii proprietăţi era nevoie de noi braţe de muncă . porumbeii. gustul plăcut al cărnii şi pentru ouăle lor. In secolul I î. care se vindeau cu preţuri ridicate bogătaşilor de la Roma. în primul rînd în sarcina sclavilor. nu mai era suficientă şi aceasta cu atît mai mult cu cît el locuia în oraş.

Cato cel Bătrîn mai vorbeşte şi de existenţa unui sistem de muncă „în parte" . întreţinerea şi plata temporară a lucrătorilor liberi erau mai puţin costisitoare decît întreţinerea permanentă a sclavilor. era necesară o şi mai sporită forţă de muncă sclavagistă. repararea drumurilor ete. Astfel. cărora le mai rămînea forţă de muncă disponibilă. săpatul grădinii. Aceşti muncitori angajaţi temporar erau de obicei mici proprietari de prin împrejurimi. stoarcerea strugurilor etc. mai ales la lucrările sezoniere urgente. pe seama sclavului erau lăsate unele lucrări care se efectuau în zilele de sărbătoare. unde sclavii erau în număr precum48 . împărţind apoi produsele cu proprietarul pămîntului. cum erau curăţenia în gospodărie. curăţirea şanţurilor. între a cincea şi a opta parte. în afară de muncile agricole de tot felul şi în afară de paza turmelor. în cazul acesta. împletitul coşurilor. potrivit acestui sistem.. acum se vorbeşte de existenţa unor adevărate „turme" de sclavi. la anumite lucrări care nu îngăduiau nici o . sclavii munceau toată ziua. ca strîngerea recoltei. Dar. nu este exclusă posibilitatea ca uneori diferiţii proprietari să fi recurs chiar la acţiuni de întrajutorare reciprocă. cu toată grija pe care o aveau marii proprietari de a limita numărul acestora la nevoile reale ale gospodăriei şi de a face ca munca lor să aibă un cît mai mare randament.n. în timp ce în secolul precedent numărul sclavilor dintr-o unitate economică se ridica pînă Ja cîteva zeci. marii proprietari foloseau şi lucrători liberi. indiferent de locul unde erau utilizaţi. Alte angajamente contractuale se reduceau numai la strîngerea recoltei . Pe proprietăţile mult mai întinse din secolul I î. alături de forţa de muncă a acestora.mare de sclavi decît cele din plantaţii. sau chiar sclavi închiriaţi de la un alt mare proprietar . iar uneori. întîrziere. Este adevărat că nu toate muncile erau îndeplinite exclusiv de către sclavi . Mîna de lucru liberă mai era procurată şi prin adoptarea unor variate forme contractuale. după natura terenului şi după felul produselor recoltate. măcinatul grăunţelor. ca să nu mai vorbim de preţul lor de cumpărare.e. proprietarul care nu-şi putea asigura efectuarea tuturor muncilor agricole cu ajutorul forţei de muncă a sclavilor dădea în arendă o parte din pămînt. De asemenea. partea cuvenită celui ce efectua muncile de recoltare varia. cel care se angaja să lucreze presta toată munca. de tipul celei descrise de Varro. lucrau -şi noaptea la lumina unui opaiţ.

se practica pe scară tot mai lar>~ă sistemul arendării unor lucrări agricole sezoniere. recoltatul măslinelor etc. fie ca arendaşi. şi mîna de lucru liberă . care. din raidurile lor erau recrutaţi cei mai iscusiţi şi pentru exercitarea unor meşteşuguri necesare în interiorul gospodăriei : lemnari. ţesători. neputîndu-şi asigura traiul lor şi al familiei din avutul propriu. ca seceratul. cositul.pănitor. ca şi în secolul precedent. De asemenea. Pentru cultura cerealelor se folosea. . culesul viilor. Sistemul arendării s-a dezvoltat tot mai mult în veacurile următoare şi este cunoscut sub numele de colonat. oamenii liberi erau fie angajaţi cu ziua. luau în arendă o parcelă de la marii proprietari. pe lîngă munca sclavilor. olari sau cioplitori în piatră. Aceştia din urmă erau mici proprietari de prin împrejurimile latifundiilor.

cel puţin în epoca în care stăpînirea romană se limita la teritoriul Lanului. au început să se specializeze.MEŞTEŞUGURILE Caracterul păstoresc-agricol pe care — aşa cum am arătat în capitolul precedent — 1-a avut economia romană în epoca începuturilor a fost determinat de apariţia relativ tîrzie a celei de-a doua mari diviziuni sociale a muncii. meşteşugurile înseşi. adică desprinderea meşteşugarilor de agricultori. desprinzîndu-se de celelalte activităţi din gospodărie. Toate acestea erau efectuate de către ţărani atunci cînd lucrările cîmpului şi îngrijirea vitelor le dădea un scurt răgaz. să-şi perfecţioneze uneltele de producţie şi să dea produse de calitate mai bună. în gospodăriile lor se producea aproape tot ceea ce era necesar pentru consum sau pentru alte munci. romanii n-au devenit renumiţi în nici o ramură meşteşugărească. Pe măsură ce diferitele meşteşuguri se desprindeau de economia casnică. în sfîrşit. Dar nici în secolele imediat următoare. cînd au fost cucerite teritorii vecine bogate în metale şi cînd dezvoltarea forţelor de producţie a determinat separarea definitivă a meşteşugarilor de agricultori. pe de altă parte. gospodăria a început să-şi piardă independenţa economică . care mergea de la confecţionarea unor unelte agricole de lemn şi a veşmintelor din lîna toarsă de femei în casă pînă la pregătirea materialelor pentru construirea casei şi confecţionarea vaselor necesare gospodăriei. la apariţia tîrzie a unei pături independente a meşteşugarilor a contribuit în mare măsură lipsa materiilor prime. Meşteşugurile au fost lăsate pentru un timp destul de îndelungat pe seama celorlalte populaţii din Italia . printre acestea primul loc în ordinea SO . Aceste îndeletniciri cuprindeau o gamă variată. îndeosebi a celor minerale. în această economie au supravieţuit multa vreme anumite îndeletniciri ale agricultorilor care cuprindeau în germene meşteşuguri ce urmau să se dezvolte mai tîrziu.

După ce Roma şi-a întins stăpînirea pe malul drept al Tibrului şi mai ales după ce a ocupat întreagă Etruria. din campaniile împotriva samniţilor au fost aduse la Roma cantităţi mari de bronz. la care se adăugau şi necesităţile agriculturii în dezvoltare : pluguri. Cantităţile mari de minereu de cupru. după ei urmează grecii din colonii şi numai în al treilea rînd unele populaţii italice din sud. ceea ce a permis confecţionarea unui mare număr de obiecte şi unelte din acest metal. Astfel. cînd era nevoie de mari cantităţi de armament.e. De la etrusci au învăţat romanii şi prelucrarea metalelor preţioase. precum şi obiecte de podoabă din aur şi din argint de o înaltă valoare artistica.n. meşteşugurile au luat un mare avînt. Deşi etruscii prelucrau mai de mult minereul de fier extras din insula Ilva în cuptoarele de la Populonia. după cucerirea bazinului oriental ai Mării Mediterane.cronologică îi ocupă etruscii. De asemenea. obiecte de argintărie. o dată cu începuturile expansiunii. Aceştia aveau încă în jurul anului 700 î. precum şi multe obiecte de podoabă.n. Se confecţionau Inele cu care se făleau oamenii bogaţi. Meşteşugurile de prelucrare a metalelor Romanii au fost ucenicii etruscilor în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor. probabil. la Roma întrebuinţarea lui s-a generalizat. De la aceştia romanii au împrumutat în cursul timpului diferitele procedee în anumite ramuri. precum şi tehnica înaintată a preparării bronzului au făcut ca acest aliaj să fie întrebuinţat pe scară largă în metalurgie. lămpi confecţionate la cald prin turnare sau încă bătute cu ciocanul. fără a atinge însă gradul lor de perfecţiune. se numără Lupoaica de pe Capitoliu. care şi alte unelte agricole. Mai tîrziu. de la sfîrşituî secolului al IV-lea datează o cutie de argint lucrată 4* fi . Din aceeaşi epocă ne-au rămas de la etrusci numeroase unelte de bronz.e. Printre produsele de bronz de la sfîrşitul secolului al lV-lea şi începutul secolului al IJI-lea î. cuptoare mari de prelucrare a fierului la Populonia. unde confecţionau unelte sau îl vindeau în lingouri populaţiilor italice. meşteşugurile din ţările elenistice au constituit un model de neîntrecut pentru romani. cununi şi alte bijuterii pentru satisfacerea pretenţiilor de lux ale celor bogaţi. în apropierea zăcămintelor din insula Ilva (azi Elba).

folosindu-se ca combustibil gazele naturale ce emanau în regiunea vulcanică din apropiere (Campi Phlegraei). în perioada cuprinsa între secolele III şi I î. Diviziunea muncii se accentuează treptat. după tradiţie. meşteşugurile de prelucrare a metalelor au luat un mare avînt . ducînd la o specializare a unor oraşe în anumite ramuri meşteşugăreşti . prin care se interzicea oricui să aibă mai mult de 10 livre (aproximativ 3. Despre specializarea producţiei meşteşugăreşti avem mărturii la Cato cel Bătrîn. regiunea agricolă cea mai roditoare a Italiei. cunoscută sub numele de „Cista Ficoroni". numai aşa se explică apariţia legilor privitoare la îngrădirea luxului şi a cheltuielilor la începutul secolului al III-lea. producînd mari cantităţi de arme şi unelte. se aflau la Roma meşteşugari care produceau articole de calitate superioară.n. în veacul următor locul lor 1-a luat oraşul Puteoli (azi Pozzuoli) din Campania . în acest scop apar numeroase ateliere atît la Roma. Evident. ci probabil italici din sud.. care ne dă indicaţii preţioase asupra centrelor în care se produceau uneltele şi obiectele de metal. a cărei inscripţie dovedeşte originea din Roma („Novius Plautius m-a făcut la Roma"). mai ales campani. dar aceştia nu erau în această perioadă romani. dezvoltarea agriculturii a făcut necesară sporirea producţiei meşteşugăreşti de unelte agricole. mărturiile scrise atestă încă din această epocă o mare afluenţă de obiecte din metal preţios la Roma. îndeosebi aceasta specializare are loc în producţia uneltelor şi mai ales a diferitelor obiecte meşteşugăreşti necesare agriculturii. în secolul al III-lea oraşele din Etruria mai deţineau încă primatul în ceea ce priveşte atelierele pentru prelucrarea minereului de fier. cît şi în alte oraşe ale Italiei. aici erau condiţii mai prielnice atît pentru prelucrarea minereului. care produceau pe seama agricultorilor. şi pentru distribuirea armelor pentru armatele de uscat şi pentru n . Prin cucerirea unor ţări din Orientul elenistic. romanii au ajuns să cunoască şi procedee tehnice mai avansate de prelucrare a metalelor. în orice caz. De altfel.270 kg) de metal preţios prelucrat în obiecte de tot felul. obiecte de uz casnic din fier şi din bronz. Pentru a ilustra nivelul de dezvoltare a prelucrării metalelor preţioase la Roma este suficient să amintim că. în această perioadă s-ar fi constituit un colegiu al bijutierilor (aurifices).e. în atelierele meşteşugăreşti din Etruria şi din Campania se confecţionau cele mai multe unelte de muncă.cu multă fineţe. în general vorbind. cît şi pentru desfacerea uneltelor agricole în Campania.

incrusîatori în relief (crustarii). prin intermediul portului său devenit în scurtă vreme celebru. sobe de gătit. de asemenea. Toate aceste metale serveau ca materie primă pentru confecţionarea unei mai mari varietăţi de articole: unelte de tot felul. strungari şlefuitori (tritores). căni. paturi. Centrele în care existau asemenea ateliere erau la Mantua. aşa încît meşteşugarii romani nu cunoşteau fierul topit. trepiede. Tarent şi Capua. uixioare. poleitori (dauratores) etc. precum şi orice alte obiecte de bronz. de obicei aceiaşi muncitori prelucrau concomitent şi aurul şi argintul. Mai erau. aşa. chei. lămpi de aramă.flotă. igliţe. pense. această ramură meşteşugărească a devenit tradiţională şi în continuă dezvoltare. turnători (ţusores). Pe lîngă aramă. Dar. scaune. deoarece nu se cunoştea încă foalele de suflat. cratiţe. plumbul a început a fi folosit pe scară tot mai largă. care. obiecte de toaletă. sape. O specializare exista şi printre meşterii bronzări (fabri aerarii) . alţii cu a felinarelor (lanternarii). meşteşugurile de prelucrare a metalelor au cunoscut o epocă de înflorire. ace. în ceea ce priveşte metalele preţioase. Se pare că în această din urmă localitate meşteşugurile de prelucrare a bronzului fuseseră aduse de etrusci .aceasta au contribuit în mare măsură progresele realizate în domeniul tehnicii . Brundisium. alţii numai de aur (aurifices). scaune. în care meşterii fierari (fabri ferrarii) confecţionau pluguri cu brăzdar de fier. La . untdelemn şi apă. forma cea mai 53 . topoare etc. mobile. de sudură a fierului. paturi etc. unii confecţionau numai bijuterii de argint (argentarii). dar. în atelierele de prelucrare a metalelor sînt amintiţi modelatori (figuratores). La sfîrşitul republicii şi începutul imperiului. Roma şi Minturnae erau vestite pentru atelierele lor de fier. Din fier şi oţel se confecţionau arme şi unelte agricole . Cato cel Bătrîn sfătuia pe marii proprietari să-şi procure de aici recipiente şi tot felul de vase pentru vin. specializarea aceasta adeseori mergea şi mai departe. lopeţi. nu se putea realiza o topire completă a minereului de fier. s-au perfecţionat procedeele de aliaj al aramei cu cositorul pentru obţinerea bronzului. dar existau şi specialişti în tehnica unuia sau a celuilalt metal . meşteri care confecţionau farfurii împodobite în relief. balanţe de bronz etc. dar mai ales de obţinere a oţelului. cositor şi fier. unii se îndeletniceau cu confecţionarea candelabrelor (candelabrarii). Astfel. Ticinum (azi Pavia). vase de bucătărie.

nu exista o diviziune a muncii. oraşul campan Capua a devenit un centru care a lăsat urme asupra întregii producţii meşteşugăreşti din această ramură. mai persistau. întreaga producţie meşteşugărească se întemeia pe munca unor producători individuali. fără ateliere . dar. stînd de vorbă cu un cumpărător. nu se poate vorbi nici de unelte din metal topit. unde era ars pînă ce devenea poros ca buretele cu ajutorul căldurii pe care o puteau produce cuptoarele. în ceea ce priveşte confecţionarea obiectelor de aramă şi prelucrarea bronzului. care mergeau de la o gospodărie la alta. marile gospodării aveau de obicei în acest scop cîţiya sclavi-fierari. produsele de vînzare erau aduse cu toată siguranţa din atelierele de la Puteoli. Elocventă în această privinţă este scena de pe o piatră funerară : într-o parte este reprezentat meşterul fierar lucrînd la o lamă de cuţit. la Capua se produceau cele mai bune obiecte de bronz din epoca sa. altăuri de un mic stativ plin de cuţite şi de coase gata. deci. joase. care cu ajutorul unui sclav sau doi confecţionau uneltele pe care apoi le vindeau pe loc. datorită unor S4 . în locul topirii complete. oameni liberi sau sclavi. care să fi fost produse pe scară largă. erau şi obiecte de artă . unde existau numai prăvălii. a căror provenienţă s-a putut stabili. ei trebuiau să se mulţumească cu produsul costisitor pe care şiJl procurau cu baterea lui îndelungată şi repetată pe nicovală. în secolul I î. alături de alte vase şi căldări pentru bucătărie. se pare. iar în cealaltă. Excepţie de la această regulă făcea. prin formele elegante şi prin decoraţia lor. oraşul Pompei. După mărturia lui Pliniu cel Bătrîn. minereul de fier extras din zăcămintele din insula Ilva era transportat pe mare la Puteoli. printre acestea figurau recipiente pentru vin. în acelaşi timp. linguri şi tăvi.practică a metalului şi cea mai ieftină. reparînd uneltele şi alte obiecte de uz curent . Cantităţile mari de unelte şi obiecte râspîndite în întreg imperiul. Se produceau în mari cantităţi ustensile necesare gospodăriei. Aici existau numeroase ateliere cu meşteri. dat fiind că nu se putea obţine din cuptoare un metal complet topit în mari cantităţi. proprietari de mici ateliere. meşteri fierari ambulanţi. Căci orice unealtă de fier sau de oţel era pusă în foc şi lucrată pe o singură nicovală . nici maşini-unelte care să se substituie efortului fizic al meşterilor.n. specializaţi . ca o rămăşiţă din epoca anterioară.e. care.

pretutindeni acestea erau confecţionate şi vîndute de către producătorii lor în mici ateliere şi numai la comandă. cupe cu incrustaţii. nu numai la Roma. fie din materia primă proprie. mese. mai ales greci. ca bijuterii. apoi o încredinţau femeilor pentru celelalte lucrări. minereul de cupru era topit. Torsul lînii se făcea cu ajutorul furcii de tors şi a fusului. dar nici în alte centre meşteşugăreşti producţia obiectelor de acest fel nu s-a dezvoltat pe scară largă . existau. trepiede şi vase cu jeratic pentru încălzit. candelabre. prelucrarea lînii a rămas aproape totdeauna în cadrul economiei casnice. Roma deţinea locul de frunte în această perioadă. De~altfel. El a rămas în cursul întregii antichităţi romane o ocupaţie de cinste pentru stăpîna casei . Astfel. îndreptăţeşte presupunerea că aici au existat ateliere numeroase cu un mare număr de lucrători. încă în cele mai vechi timpuri. Este adevărat însă că meşteşugarii care le produceau erau de obicei străini. poetul Vergiliu evocă într-un pasaj plin de poezie figura unei femei sărace care se scoală pe la cîntatul de ziuă al cocoşilor şi . apoi turnat în anumite tipare create de adevăraţi artişti. Mare parte din obiectele de bronz care împodobeau casele din oraşul Pompei. specializaţi însă în diferitele faze de producţie. în marile ateliere de la Capua o accentuată diviziune a muncii şi o producţie de înalt nivel artistic. aşadar. se datorau înaltei dezvoltări pe care a luat-o prelucrarea bronzului la Capua. fie adusă de către clienţi. amestecat cu cantităţi corespunzătoare de cositor sau de zinc. Tot aşa. în producţia obiectelor de lux. a fi la Capua. avînd în proprietate ateliere mici.trăsături caracteristice de prelucrare. Caracterul casnic al meşteşugurilor de prelucrare a Unii şi inului Spre deosebire de metale. îndeosebi din metale preţioase. veşmintele se confecţionau exclusiv din ţesături de lînă. pe care le cizelau şi curăţau meşteri cu deosebită dexteritate şi îndelungată experienţă. cînd economia avea un caracter precumpănitor păstoresc. cel mai frumos elogiu ce se putea aduce unei femei pe piatra funerară era următoarea inscripţie adeseori întîlnită: „Ea a tors lînă şi şi-a îngrijit căminul". Capii de familii din Laţiu îşi tundeau oile de lîna lor mai puţin fină decît a celor din sudul Italiei.

mai tîrziu. Inul era cultivat în Italia din cele mai vechi timpuri . în ultimele doua secole ale republicii se produce şi o oarecare diviziune a muncii.toarce la lumina palidă a unui opaiţ. ţesăturile erau preluate de către piuari (fullpnes). printre acestea amintim Parma. torsul şi ţesutul. îndeosebi ale femeilor. în acest scop s-a recurs la munca sclavelor. inul era smuls din pămînt şi pus la uscat. Pentru obţinerea firului de in se aplicau mai multe operaţii. Firele obţinute din tulpinele de in erau toarse şi ţesute în casă pentru nevoile de îmbrăcăminte ale membrilor familiei. dar de calitate inferioară. fiind folosite mai ales pentru confecţionarea îmbrăcămintei destinate sclavilor. cînd turmele de oi din Samnium. După cucerirea Italiei şi a altor teritorii din bazinul Mării Mediterane. VIII. cunoscute pentru producţia de covoare. 407—413. apoi se meliţa. a rămas totuşi frumoasa tradiţie ca mama familiei să ţeasă toga pentru soţul ei şi veşmintele pentru copii. Cînd tulpina se îngălbenea. în faza aceasta a economiei casnice. în epoca imperială lîna continuă sa fie prelucrată în Italia pentru satisfacerea nevoilor locale de consum. cînd în familiile bogate ţesutul era lăsat pe seama sclavelor. şi Tarentul. îndeosebi era dezvoltată cultura inului în Galia Cisalpină. 56 . pînă ce cădeau grăunţele. Eneida. care a apărut cu mult înaintea celui orizontal. Pentru ţesut se întrebuinţa din cele mai vechi timpuri războiul vertical. constituind un subsidiar al lînii. v. avînd nevoie de mari cantităţi de apă. Ţesăturile de lînă au ocupat pîna spre sfîrşitul republicii locul de frunte în producţia textila. rămase tot la procedeele primitive. pentru a procura îmbrăcămintea necesară copiilor *. se scotea din apă şi se punea din nou la soare. apoi era pus la topit în apă încălzită de razele soarelui. care producea mari cantităţi de ţesături de lînă. Această lucrare o făceau la început soţiile ţăranilor . care îşi desfăşurau activitatea în apropierea apeductelor. ocupau un mare număr de braţe de muncă . Italia centrală şi Campania. de la ţesători. care producea ţesături fine pentru confecţionarea togelor. pînza de in era destul de grosolană şi numai cu timpul. Modena şi Verona. Cînd fibrele deveneau moi. Etruria. Apulia şi din provinciile asiatice furnizau mari cantităţi de lînă. Existau însă şi unele centre în care se produceau ţesături şi pentru export . perfecţionîn1 V e r g i i Iu. Astfel.

un veşmînt de femeie nu trebuie să fie vopsit cu purpura scumpă din Fenicia. de şofran. se face menţiune despre vopsitori speciali pentru culorile de violet. care spune că. ea poate fi de culoare verde-deschis. în ceea ce priveşte nuanţele de culori.în sfîrşit. culorile în care era vopsită reproduceau de obicei culorile din natură. i7 . roşu şi purpuriu. Culoarea galbenă se obţinea 2 O v i d i u . Lîna era mai înainte toarsă şi ţesută după culorile şi nuanţele ei naturale . cele minerale nu erau cunoscute încă. o nuanţă mai tare de roşu. ale trandafirului-alb. ca valurile mării. precum şi combinaţii ale acestora. III. care exista încă de mai înainte . ca mirtul . pentru a fi frumos. în afară de îmbrăcăminte. căci lîna poate primi culoarea albastră a cerului senin. deosebită de aceea a purpurii.n. acestea reprezentau o gamă destul de variată : cenuşie. lîna poate fi vopsită — încheie poetul — în tot atîtea culori cîte flori produce pămîntul la începutul primăverii 2 . s-a ajuns la obţinerea unei calităţi mai bune. chiar în comedia latină din secolul al II-lea î. fie înainte de a fi toarsă. căci. ale ghindei. brună sau roşcată. ale migdalei sau ale cerii . (libri lintei). culoarea roşie se mai extrăgea şi din roibă şi din flori de miniu. se obţinea din cîrmîz. culoarea aurie a lînii naturale. printre acestea amintim doar că pînza de in a fost folosită şi ca material de scris încă din secolul al IV-lea î. din licheni se extrăgea cea mai frumoasă nuanţă de roşu . Mai tîrziu s-a ajuns la vopsirea lînii. este elocventă mărturia poetului Ovidiu. Ceea ce spune poetul reflectă în realitate o pronunţată specializare a meşterilor vopsitori. de asemenea. neagră.e. Astfel. Vopselele erau toate de natură vegetală sau animală . Ars amatoria.. Ţesăturile fine de in erau importate din provinciile orientale ale imperiului. inul a avut succesiv numeroase alte întrebuinţări .n. verde-închis. în afară de culoarea albă. fie ţesută gata . brun.e. lîna mai poate avea nuanţele delicate ale ametistului. fie înainte de a fi ţesută. Vopsitoria Meşteşugul vopsitoriei s-a dezvoltat mult la romani în perioada cuceririi bazinului Mării Mediterane. de ceară.du-se procedeele de prelucrare. galbenă ca şofranul. v. 169—187.

care avea o strălucită tradiţie în Fenicia. care purtau pe haina lor o panglică lată de purpură. doar rareori se aducea şi din Grecia. ceea ce-1 face pe epigramistul Marţial să considere purpura printre lucrurile cele mai rău mirositoare. care cuprindea vechile teritorii feniciene. Purpura se extrăgea din mai multe varietăţi de moluşte marine prin procedee complicate. Dar. Purpura era de diferite culori. şi întrebuinţarea ei era mai răspîndită. şi un semn distinctiv al înalţilor demnitari.din şofran şi din rădăcini de lotus. Nuanţe mai deschise se obţineau prin diluarea vopselei cu apă şi urină . devenită sinonimă cu purpura însăşi. cele mai obişnuite erau : brună. începînd cu anul 64 î. se importa purpură din oraşul Tir .n. indiferent cînd a fost introdus la Roma acest meşteşug. Pînă spre sfîrşitul republicii se întrebuinţa numai purpura preparată în Italia . iar aceştia. Tarent. din cuuza preţului ei ridicat. Cele mai renumite ateliere de vopsitorie cu purpură erau la Siracuza. purpura a fost considerată printre articolele de lux. purpura a fost întotdeauna un simbol al bogăţiei. din această pricină toate ţesăturile vopsite cu purpură aveau un miros rău. ci şi în toate oraşele din Italia. în acelaşi timp. Baiae. a devenit provincie romană. în aceste ateliere exista nu numai o diviziune a muncii. îndeosebi al membrilor senatului. dar şi o specializare în producţie. Aquinum şi Ancona.. ea a ajuns să se răspîndească nu numai la Roma.e. iar cea neagră din gogoşi de ristic. Vopsitoriile din Italia produceau o purpură ce nu era de cea mai bună calitate . după speciile de moluşte din care se extrăgea . care cereau o îndelungată experienţă. pe lîngă sectoarele în care }8 . Cu toate măsurile restrictive iniţiate de către Cezar şi continuate de împăraţii din dinastia IuliaClaudia cu privire la întrebuinţarea purpurii de import. Puteoli. unde era celebră culoarea roşie. în scurt timp. Ea era. De la fenicieni ar fi împrumutat etruscii procedeele de preparare a purpurii. căci numai cei bogaţi îşi puteau permite luxul de a avea veşminte astfel colorate. culoarea albastră din drobuşor. drept urmare. cînd regatul elenistic al Siriei. vineţie. ar fi transmis-o romanilor. Astfel. Din vremuri destul de vechi se pare că era cunoscută şi întrebuinţarea purpurii. violet-deschis şi roşu-deschis. mai ales din Tir. la rîndul lor.

de rodie şi frunze ale altor plante sau cu alaun şi sare marină. Procedeele de vopsire cu purpură s-au perfecţionat mereu. Cu timpul s-au înmulţit şi perfecţionat şi procedeele de tăbăcire a pieilor . de pildă. ci se purtau crude pe corp. realizînd mari beneficii. pînă în ultimele secole ale imperiului .se vopseau ţesăturile noi. ca scoarţa de pin. cînd creşterea vitelor era principala ramură a economiei. ci şi pentru sclavi. Prelucrarea pieilor Meşteşugurile de prelucrare a pieilor îşi au originea îndepărtată în epoca legendară. care le vindea apoi prelucrate. Pieile de oaie şi de capră au servit din cele mai vechi timpuri ca îmbrăcăminte nu numai pentru păstorii de turme. Ruinele unui atelier de tăbăcărie descoperit la Pompei arată că acesta avea instalaţii pentru prelucrarea unor cantităţi însemnate de piei . după nevoile ei. se tăbăcea cu ajutorul unor produse vegetale. oraşele Milet. Mai tîrziu fiecare gospodărie ţărănească. mai erau altele unde se refăceau veşmintele şi ţesăturile mai vechi. îşi prelucra pieile cu ajutorul unor procedee primitive. tăbăcăria a luat o mare dezvoltare. pentru ca apoi acest lucru să treacă în sarcina cizmarilor. de anin. ele erau achiziţionate crude de către proprietarul ei. Tarentul şi Siracuza îşi menţineau renumele în ceea ce priveşte prepararea culorilor. alături de centrele celebre din bazinul oriental al Mediteranei. s-a constituit şi un meşteşug separat al tăbăcarilor. cu partea păroasă în afară. în legătură cu prelucrarea pieilor s-a constituit din cele mai vechi timpuri meşteşugul confecţionării încălţămintelor. La sfîrşitul republicii şi începutul imperiului. 59 . Niceea şi Sardes. Se presupune că această tăbăcărie producea toată cantitatea de piele necesară pentru atelierele de încălţăminte din oraş. noi şi noi nuanţe de culori au fost create în urma extinderii pescuitului de moluşte şi în bazinul occidental al Mării Mediterane şi în urma cererilor sporite ale bogătaşilor vremii de a avea veşminte vopsite cu culorile cele mai rare. cheltuind pentru ele sume fabuloase. La început tăbăcarii se îndeletniceau şi cu vopsitul pieilor. Pe măsură ce s-a extins întrebuinţarea pieilor pentru satisfacerea altor nevoi. La început acestea nu erau tăbăcite de loc. insula Cos.

hamuri şi alt echipament militar. spre a le pune la adăpost de intemperii. după felurile de încălţăminte impuse de moda. la care lucrau. de la cele mărunte pentru bucătărie pînă la cele 60 . care făceau reparaţii încălţămintelor vechi. acestea erau aduse mai ales dinafară. centrul cel mai important era vechea colonie grecească Tatiais de la gurile Donului. pentru păstrarea măslinelor. în epoca imperială ele erau importate îndeosebi de pe ţărmul de nord al Marii Negre . Ceramica Din cele mai vechi timpuri. în sfîrşit. existau ateliere speciale pentru confecţionarea tuturor articolelor de piele necesare cavaleriei : şei. în care lucrau singuri sau cu unul sau doi membri ai familiei ca ajutoare. despre existenţa unor meşteşugari care să se ocupe in special cu prelucrarea pieilor spre a servi ca îmbrăcăminte de blană şi confecţionarea lor.e. de aceea mulţi se deprinseseră să le confecţioneze în propria lor gospodărie. sau după cum confecţionau încălţăminte pentru bărbaţi sau pentru femei . alţii erau simpli cîrpaci. pentru diferitele întrebuinţări dintr-o gospodărie. Dar. Aceştia aveau nevoie de numeroase vase de lut pentru viaţa de toate zilele. vasele reprezentau o necesitate de prim ordin pentru proprietarii de pămînt. dar. . tot aşa de timpuriu s-a desprins şi olăritul ca un meşteşug aparte. frîie. şi acoperitoarele diferitelor maşini de război folosite la asediul sau apărarea fortăreţelor. în cartierul Subura din Roma exista o stradă întreagă unde au fost identificate micile ateliere ale cizmarilor. Cizmarii erau proprietarii unor prăvălioare. La început olarii confecţionau vase de lut comune. pe măsură ce se dezvolta organizarea armatei romane şi se extindeau cuceririle. în locul prelatelor din zilele noastre. avem ştiri de-abia din secolul al II-lea î. pieile se mai prelucrau şi pentru nevoile militare.adică cizmăritul. Astfel. Dacă — aşa cum am amintit mai sus — pieile au fost folosite întotdeauna ca îmbrăcăminte pentru ciobani şi pentru sclavi. a vinului şi a diferitelor fructe . fiind vorba de piei cu blană fină.n. date fiind nevoile mereu crescînde ale oamenilor. adică a cojocarilor sau blănarilor. Printre cizmari s-a produs în cursul timpului o specializare. Mai mult încă : din piei erau confecţionate.

Din aceeaşi epocă străveche datează şi opaiţele de lut. portabile. se mai confecţionau şi altele de capacitate mai mică — amfore de pildă —. ceea ce înseamnă că meşterii romani şi-au însuşit tehnica străină. cenuşie. derivate iniţial dintr-o farfurie obişnuită. Pentru satisfacerea nevoilor gospodăriilor agricole în dezvoltare. olarii romani produc. destinate a fi mai curînd obiecte de podoabă decît de uz curent. atîrnate sau ţinute în mînă pentru a ilumina în timpul mersului. Aceeaşi nuanţă de roşu se mai putea obţine şi printr-o colorare cu miniu a argilei obişnuite sau printr-un amestec de argilă roşie cu oxid de fier. Importante centre de produse ceramice în această epocă erau oraşele Cales. meşterii romani şi-au perfecţionat procedeele tehnice. Pe lîngă acestea. provenienţa romană a acestor vase este atestată şi de inscripţiile în limba latină de pe ele. care erau fixate în pivniţe. în afară de cea etruscă. căreia i s-au adăugat orificiile pentru fitil. cu sau fără toarte. care prezintă trăsături specifice ceramicii romane.destinate depozitării rezervelor de alimente. într-adevăr. neagră şi mai adeseori roşie. după cum ele urmau a fi aşezate pe o mobilă. de asemenea. Capua şi Surrentum din Campania. sub influenţa ceramicii mai fine şi a vaselor venite din Etruria. începînd cu secolul al III-lea. în cursul timpului olăria romană grosolană a fost depăşită. Datorită acestor influenţe. dar mai ales din viaţa de toate zilele. brună-deschisă. care a pătruns de timpuriu la Roma din coloniile din sudul Italiei. romanii s-au resimţit şi de influenţa ceramicii greceşti. opaiţele erau ornamentate cu figuri şi scene împrumutate nu numai din mitologie şi istorie. fără însă a se pierde prin aceasta caracterul originar al ceramicii. aşa cum se găsea ea în stare naturală. Dar. opaiţele au primit forme variate. De alfel. Opaiţele se confecţionau de obicei din argilă de diferite culori : albă. sub influenţa celei etrusce. Casinum şi în alte localităţi din regiunile plantate cu viţă-de-vie. în gropi săpate în pămînt. în ultimele două secole ale republicii şi la începutul imperiului. ceramică pictată. Pe lîngă aceasta. la Tibur. Roma devenise un important centru de produse ceramice din această categorie . Cumae. vasele cu această din urmă destinaţie aveau capacitatea de mai multe sute de litri — adevărate butoaie ale acelei epoci —. pe măsură ce s-a răspîndit gustul pentru interioare cu mobilier mai elegant. Arretium (azi Arczzo) din Etruria devine un 61 . se mai produceau.

producţia de cărămizi a cunoscut o perioadă de mare înflorire . Din nord sau din sud. La extremitatea nordvestică a Italiei. ceramica de la Mutina. urmarea a fost că în jurul Romei a crescut numărul cărămidăriilor. în aceste cărămidarii. La început cărămida se folosea nearsă (latcr) .e. ci de numeroşi sclavi întreţinuţi de stăpînii lor pentru a produce un mare volum de 62 . prin fineţea şi arta cu care erau lucrate. materia primă se găsea pe domeniul însuşi. vasele produse de atelierele din Italia puteau fi puse alături de cele mai vestite de acest fel de provenienţă din Grecia sau din celelalte provincii răsăritene ale Imperiului roman. în acest scop s-au folosit pentru cărămizi şi terenurile aluvionale dintre Tibru şi afluentul său Anio. aşa încît s-a simţit nevoia sporirii producţiei de cărămizi .n. Este adevărat că în perioada republicii cărămizile au avut o întrebuinţare limitată la aceste domenii. erau necesare mari cantităţi de cărămizi pentru reconstruirea clădirilor distruse de incendiu şi pentru construirea altora noi. Pe timpul împăratului Claudiu acest procedeu s-a generalizat. Pe timpul lui Nero. dat fiind că. după incendiul care a pustiit mare parte din capitală. în Liguria. la Asta. care producea cele mai bune cărămizi roşii. Un alt meşteşug care s-a dezvoltat din prelucrarea argilei este cărămidăria. Ea s-a dezvoltat mai întîi ca o anexă a latifundiilor.centru renumit pentru producţia vaselor de masă smălţuite. renumită prin soliditatea ei. cînd zidurile de piatra se îmbrăcau într-o bordură de cărămizi. a cărei argilă avea deosebite calităţi în acest scop. asemănătoare la formă şi culoare cu cea din Arretium. mai ales în părţile colinei Vaticanului. care se caracterizează prin culoarea lor roşie-coral şi prin ornamentaţia în relief. La nord de Apenini era vestită încă din secolul al II-lea î. apoi cea de la Hadria. pe de o parte. o combinaţie a mîlului calcaros al Apeninului cu resturile de roci vulcanice ale Laţiului. Pollentia şi Velleia. se producea de asemenea o ceramică de calitate. ale căror cuptoare produceau cantităţi enorme. dar întrebuinţarea ei pe scara largă a avut loc de-abia în epoca imperială. în ultima perioadă a republicii s-a folosit cărămida arsă (later coctus sau testa). nu mai putea fi vorba de un mic număr de lucrători alături de proprietar. cu ajutorul ei se procura materialul de construcţie pentru diferitele dependinţe ale marii gospodării. iar pe de alta. clădirile publice erau făcute în cea mai mare parte din blocuri de piatră de tuf.

63 • I . iar cele de provenienţă de pe valea Tibrului. în schimb. fie că era vorba de fronton. Aceste cărămizi aveau forme mai variate decît cele destinate construcţiei zidurilor. alături de mozaicul de piatră sau sticlă. nobilimea romană nu considera degradante veniturile realizate dintr-o cărămidărie ! Cărămizile se întrebuinţau şi la pavarea edificiilor. încît să se îmbuce cu cele aşezate mai jos . în funcţie de natura clădirii la care erau întrebuinţate. mai sus de Roma. Ele au fost înlocuite spre sfîrşitul republicii cu conductele de plumb. Forme deosebite aveau ţiglele care acopereau creştetul casei şi colţurile (tegulae deliciarutn) unui acoperiş cu patru feţe. Proprietari . purta de obicei şi diferite ornamentaţii. mai ales la băi . iar producţia lor a ajuns în scurtă vreme să depăşească nevoile consumului local. cererile mari de cărămizi au făcut ca o singura întreprindere să nu poată asigura cantităţi suficiente . cu mijloacele de atunci. Acestea erau de obicei late (tegulae). întrebuinţare permanentă au avut. care în felul acesta valorificau toate resursele terenurilor lor. Unele aveau o formă cubică (tesserae).produse.ai acestor mari cărămidarii erau şi posesorii pămîntului respectiv. olanele care serveau la încălzit. O dată cu dezvoltarea producţiei de cărămizi arse au apărut şi ţiglele pentru acoperirea caselor. acestea aveau formă paralelipipedică. faţadă sau antefix. transportate la mari depărtări. cu această justificare. Pe de altă parte. care serveau la construirea conductelor de apă (tubuli). Bucata de la margine. pentru scurgerea apei de ploaie. folosite pentru mozaic (opus vermiculatum). precum şi acelea care acopereau colţurile acoperişurilor cu patru feţe înclinate spre interior (tegulae colliciares). In afară de olanele scobite amintite mai sus. urmarea a fost că s-a înmulţit numărul cărămidăriilor din jurul Romei. se confecţionau olane cilindrice. intervalul dintre rînduri se acoperea cu olane scobite (imbrices). căci altfel întreprinderea nu era rentabilă. avînd pe cele două margini lungi cîte o îndoitură făcută aşa fel. Dar. aprovizionau localităţile din apropierea rîului. altele erau colorate felurit. altele erau lunguieţe şi erau aşezate în formă de spice (spicae). surplusurile nu se răspîndeau pe o rază prea mare . ele erau transportate cu luntrele cel mult pînă la Ostia. mozaicul de lut juca un rol de seamă la pavarea clădirilor. deoarece cărămizile erau prea grele pentru a putea fi.

Sticla a rămas şi în deceniile următoare un produs deosebit de preţios . amulete. pahare.e. Mai înainte ferestrele erau astupate cu plăci semitransparente de mică (lapis specularis) . Egiptul. vase şi alte obiecte de sticlă nu par să fi fost cunoscute înainte de prima jumătate a secolului I î. paharele şi cupele de sticlă au început să le înlocuiască treptat pe cele de aur şi de argint. încît portul de coliere de mărgele de sticlă s-a generalizat. \n secolul al II-lea produsele de sticlă deveniseră atît de ieftine. piese pentru diferite jocuri (calculi).n. O dată cu extinderea producţiei de sticlă în Italia. care deţinea de multe secole primatul în acest domeniu. oameni şi animale. Sticla era fixată fie direct 64 . întrebuinţarea obiectelor de sticlă a ajuns de uz curent. Producţia aceasta nu se limita numai la obiectele de uz curent. iar într-o a doua etapă sticlarii romani au căutat chiar să-i depăşească. după ce a fost transformat în provincie.. căni. fiole pentru parfumuri. poeţii vremii o folosesc adeseori ca termen de comparaţie cînd vorbesc despre limpezimea izvoarelor. mai ales perle de sticlă. în general. i-a învăţat pe romani să prelucreze sticla . cu scînteierea stropilor de rouă sau transparenţa apelor mării. se producea în atelierele romane o sticlă transparentă obţinută după toate probabilităţile prin suflare. acestea erau însă foarte costisitoare. cînd erau importate. urne pentru păstrarea cenuşei morţilor. unde au fost puse în aplicare procedeele tehnice împrumutate de la meşteşugarii din Alexandria. farfurii. ibrice. într-adevăr. mici amfore. în secolul I e. Produsele de uz curent cuprindeau butelii. felurite bijuterii. ele se dezvoltă de-abia la începutul imperiului. cutii transparente pentru medicamente. Primele ateliere de sticlărie de pe teritoriul Italiei s-au construit în Campania. unde exista chiar o stradă a sticlarilor (vicus vitrarius) . figurine de zei. ci s-a ridicat şi la producţia de veritabile obiecte de artă. în felul acesta. ea s-a folosit în mari cantităţi şi ca geam la ferestre.n. apoi chiar la Roma. Datorită acestui procedeu sticla a ajuns să se producă pe scară largă la Roma.Prelucrarea sticlei Meşteşugurile de prelucrare a sticlei sînt de dată relativ recentă la Roma . Geamurile de sticlă au ajuns să aibă o grosime de-abia o jumătate de centimetru — dovadă că progresele realizate în prelucrarea ei nu erau prea mari.

Vite înjugate la plug .

Păstor cu vite la păşune Transportul vinului .

.

Transhumantă Atelierul-prăvălie al unui cuţitar .

Atelier de cizmărie .

Măcelar «Han %? Efe .

porţi. Alte meşteşuguri în afară de meşteşugurile expuse sumar în paginile precedente. ca grinzi. învîrtindu-se pe două balamale. toate aceste produse erau importate. după trecerea din acest stadiu la acela al caselor de cărămidă nearsă. pe măsură ce au sporit exigenţele şi gustul pentru o viaţă mai confortabilă şi mai luxoasă. tăierea în trunchiuri şi despicarea lor 5 — Cum trăiau romanii fâ Ustensilele unei brutarii . dacă prin acea sticlă pătrundea lumina zilei. variate meşteşuguri sînt legate de prelucrarea lemnului. cerdacuri. de aceea locatarii erau obligaţi să stea pe întuneric sau să aprindă un opaiţ. scări etc. constituindu-se în meşteşuguri de sine stătătoare. ca îndeletniciri ocazionale ale ţăranilor . la închiderea arcadelor pensulelor şi a lecticelor. Astfel. Se pare că producţia de sticlă de la Roma n-a ajuns să depăşească stadiul satisfacerii nevoilor de consum curente . Pe de altă parte. Pe de altă parte.Rfşniţă puşi In mişcare de un animal în perete. altele s-au desprins mai curînd. cu alte cuvinte. păstrînd tot vechile obloane sau jaluzele de lemn. apoi. La început tot în sarcina lor cădeau şi lucrările preliminare : doborîrea arborilor. lucrările în lemn necesare unei construcţii. ea nu s-a ridicat la un nivel artistic. care se deschidea vertical. cea care imita pietrele preţioase pentru a fi folosită în inele şi bijuterii de tot felul. acoperişuri. dar şi în sălile de baie. greceşti sau orientale. Dovadă despre provenienţa acestora dinafară o constituie ştampilele care poartă nume străine. văzînd că Roma devenise cea mai bună piaţă de desfacere pentru produsele lor. mai existau şi altele care nu pot fi trecute cu vederea dintr-o prezentare generală cum este cea de faţă. să se fi stabilit ei înşişi în capitala imperiului. sticla colorată. care apărau doar de frig. care executau în cele mai vechi timpuri colibele primitive de pe colinele din regiunea cursului inferior al Tibrului. fie într-un cadru de lemn sau de bronz. Folosirea sticlei s-a extins în casele celor bogaţi nu numai la ferestre. Unele din acestea au rămas multă vreme în cadrul economiei casnice. nu era posibilă priveliştea lumii dinafară. gravată. Din prima categorie pot fi amintiţi meşterii dulgheri (fabri tignarii). nu este exclus ca proprietarii unor astfel de ateliere. fără a permite să pătrundă lumina zilei . cei săraci nu-şi puteau permite nici atunci acest lux. Este adevărat că. într-adevăr.

formînd desene geometrice care acopereau întreg spaţiul . Cei care erau specializaţi în cioplirea şi fasonarea marmurei pentru diferite întrebuinţări se numeau marmorarii sau marmorarii subaedani. pentru fasonarea ei în vederea folosirii ca material de construcţie exista o categorie de meşteri pietrari (lapidarii). Din Laţiu este cunoscută cea mai simpla şi cea mai veche formă de mozaic. a penelor şi a ferastrăului.în bîrne sau scînduri . toate aceste operaţii se făceau cu ajutorul securii. altare şi alte obiecte de piatră cu inscripţii . această variantă de mozaic 66 \ i I I i . Dintre meşteşugurile din categoria a doua amintim înainte de toate. Deşi mozaicul (opus musivum) consta adeseori şi din alte piese decît piatra. Pentru aceasta se foloseau nu numai diferitele esenţe de lemn din Italia. după localitatea Signia de unde îşi trăgea originea. încît formau un desen oarecare. este aşa-numitul pavimentum Signinum. care o ciopleau şi-i dădeau o formă corespunzătoare (lapis quadratus) . dar — mai ales în epoca imperială — se aduceau şi numeroase esenţe de lemn preţios din provincii . în afara porţii Trigemina. urmînd ca forma definitivă să se dea obiectelor necesare cu cuţitul sau cu dalta. aceştia sînt cunoscuţi sub numele de lapicidae. Mai răspîndită era la Roma varianta de mozaic numită pavimenta tessellata. care consta din mici cuburi egale de piatră de diferite culori. care se reducea la un pavaj format din bucăţele de piatră tăiate într-o formă regulată şi prinse între ele cu mortar şi aşa''fel aranjate. pe meşterii tîmplari (fabri subaedani sau intestinarii) . fără să acopere întregul spaţiu . tavanele şi panourile ce se aplicau pe pereţi. printr-o ulterioară şi mai adîncită specializare. O dovada materială a dezvoltării pe care au luat-o diferitele ramuri de tîmplărie în această epocă este existenţa la Roma a unei străzi numite după ei (inter lignarios). apoi. Printre meşterii pietrari un loc aparte îl ocupau mozaicarii. de aceea ei se mai numeau şi quadratarii. astfel. De prelucrarea pietrei erau legate mai multe îndeletniciri. aceştia confecţionau ferestrele. aceasta ocupa totuşi un loc preponderent. cele mai felurite mobile. Alţii aveau ateliere în care ciopleau monumente funerare. cel mai scump era lemnul de tuia (citrum) adus din Mauretania. fiind strîns înrudiţi cu cei de mai sus. pentru anumite mobile. dacă lucrau pentru decoraţia interioară a locuinţelor. Dacă pentru scoaterea ei din cariere se foloseau de obicei cei condamnaţi la munci grele şi prizonierii de război.

încărcătorii de balast (saburrarii) etc. unde se face menţiune despre cumpă5* 67 . Mozaicul se folosea şi la împodobirea pereţilor . înt-un cuvînt ale bogătaşilor vremii. era destul de primitivă. Legate de transportul materialelor de construcţii s-au constituit numeroase îndeletniciri. cea mai veche ştire o avem într-o comedie a lui Plaut. sapa. dintre acestea ne oprim asupra celor de brutar şi de măcelar. meşterii zidari cunoşteau şi foloseau rigla. Meşteşugul de brutar (pistor) s-a constituit la Roma într-o epocă relativ tîrzie . Pronunţata diviziune a muncii în acest domeniu nu poate fi egalată de nici o altă ramură meşteşugărească . firul cu plumb. sfoara zidarilor. adeseori însă toţi aceştia sînt numiţi cu termenul general de fabri. boltitorii (arcuarii). ei erau fie oameni liberi. aşa că necesitau mari eforturi fizice din partea oamenilor. plutaşii (caudicarii). conducătorii de animale de povară (iumentarii). pentru transportul pe uscat erau conducătorii de catîri (muliones). echerul. O serie de meşteşuguri erau legate de construcţiile de la Roma şi din alte oraşe în ultima perioadă a republicii şi de la începutul imperiului. aceasta constituie o dovada elocventă a marii dezvoltări pe care au luat-o construcţiile de locuinţe somptuoase ale familiilor senatoriale şi ecvestre. Astfel. în aceste cazuri predomina însă sticla şi alte materiale mai uşoare. tencuitorii (tectores). barcagiii (scapharii). La dezvoltarea meşteşugurilor de construcţii au contribuit şi o serie de perfecţionări tehnice. cărăuşii (catabolenses. Pe de altă parte. cioplitorii de marmură (marmorarii) . lucrătorii în stuc (albarii). Astfel. lopata. fie sclavi.împodobea nu numai interiorul clădirilor. Pentru transportul pe apă erau luntraşii (lintrarii). Printre meşterii constructori sînt amintiţi : vărarii (calcis coctores). în cazul construcţiilor de piatră. ci se afla şi în locuri neacoperite. indiferent de numele sub care apăreau. vizitiii (cisiarii). lucrătorii care pregăteau mortarul (cementarii). De alimentaţie erau legate unele meşteşuguri care s-au constituit pe măsură ce au sporit necesităţile de preparare a unor produse sau de procurare a lor . Dar. vecturarii). aparatura necesară transportării şi ridicării blocurilor. constructorii pereţilor interiori (parietarii). Ea s-a răspîndit şi în provinciile romane . asemenea mozaicuri au fost descoperite şi pe teritoriul patriei noastre. zidarii propriu-zişi (structores).

200. într-adevăr. 68 . Aceasta este o dovadă elocventă 8 P 1 a u t. după dospire. cu care ne vom ocupa într-un capitol următor . de sclavi sau chiar de un animal . Tot aşa. Exista. * P l i n i u . brutarii ar fi apărut la Roma numai după cel de-al treilea război macedonean.rărea pîinii de la brutar ca despre un lucru obişnuit3. pentru a obţine cantităţile de faină necesare. aceste sorturi depindeau atît de calitatea făinii care era întrebuinţată. Important este de subliniat însă faptul că diferitele sorturi de pîine erau făcute de brutari diferiţi . brutarii. care-i dădeau forma de pîine şi-1 puneau în cuptoare. Brutarii trebuiau să se îngrijească şi de prepararea făinii . acţionate cu animale sau chiar cu apă. aluatul era scos din coveţi sau maşini de mai mulţi lucrători. Urmînd a ne ocupa mai pe larg cu prepararea făinii în capitolul privitor la hrană. de asemenea. v. de aceea. de formă circulară. După mărturia lui Pliniu cel Batrîn. în ceea ce priveşte prepararea pîinii. Naturalis Historia. care preparau cantităţi mai mari de pîine decît pentru trebuinţele unei singure familii. XVIII. aici vom stărui îndeosebi asupra dezvoltării meşteşugului ca atare. s-au descoperit mai multe exemplare în ruinele brutăriilor de la Pompei. ei dispuneau de coveţi imense în care se frămînta aluatul de mai multe persoane în acelaşi timp. Aceasta înseamnă că existau brutari pe la sfîrşitul secolului al III-lea sau începutul celui de-al II-lea. 107. cît şi de destinaţia pe care pîinea urma s-o aibă. o brutărie (pistrinum) era prevăzută nu numai cu un cuptor şi cu toate dependinţele lui. Astfel. 4 . Este necesar totuşi să revenim asupra celor spuse la început cu privire la măcinat şi să anticipăm asupra celor ce se vor spune cu privire la prepararea pîinii în măsura în care e vorba de anumite aspecte ale activităţii desfăşurate de brutari. şi ele de dimensiuni cu mult mai mari în comparaţie cu cele făcute pentru nevoile unei singure gospodării. avînd în mijloc o grindă de lemn pusă în mişcare. aveau ca anexe mori de dimensiuni mai mari. Sorturile de pîine din brutării erau mult mai numeroase decît cele din gospodăriile particulare.n. Asinana. o maşină de frămîntat. brutari care preparau pîine de calitatea a doua (pistores similiginarii) sau de calitate inferioară (pistores clibanarii) etc. adică după anul 168 î. în inscripţii sînt amintiţi brutari specializaţi în pîine albă (pistores candidarii). ci avea şi o moară pentru măcinarea grăunţelor. cu ajutorul unei grinzi transversale.e. care consta dintr-un vas mare şi adînc de piatră.

iar preţurile să nu fie prea mari . Brutarii mai preparau pîinea ce se distribuia gratuit sărăcimii de la Roma în epoca imperială-(panis plebeius). dar şi în alte oraşe mai mari din imperiu. Importanţa meşteşugarilor brutari în viaţa economică a Romei este atestată de existenţa colegiilor (collegia pistorum) încă din ultimul secol al republicii.. ci şi cu distribuirea pîinii pe baza tichetelor pe care le aveau cetăţenii îndreptăţiţi la pîine gratuită sau cu preţ redus. de aceea durata coacerii ei era mai lungă. ei făceau comenzile pentru cantităţile de pîine necesare statului. erau la Roma vreo 258 de asemenea brutării. Pentru efectuarea lucrărilor ci aveau numeroşi muncitori. de obicei sclavi . Proprietarii brutăriilor conduceau şi supravegheau toate fazele de preparare a pîinii.despre existenţa unei pronunţate diviziuni a muncii printre brutari . cea preparată pentru militari şi marinari trebuia să se păstreze cît mai mult timp. este important şi prin basoreliefurile reprezentînd diferite momente din munca brutarilor 5 . VI. colegiile brutarilor au devenit nişte simple servicii de aprovizionare ale statului. De asemenea. iar prăvăliile lor apar sub numele de brutării publice (pistrina publica) . Vergilius Eurysaces de la Roma care. Legăturile strînse cu statul mai erau determinate şi de faptul că acesta le procura cantităţile de grîu de care aveau nevoie. Dar din secolul al III-lea e. unii produceau pîine de lux pentru vîrfurile claselor dominante.n. precum şi cea destinată soldaţilor (panis militaris. 69 . din brutari independenţi. castrensis) sau marinarilor (panis nauticus) . Corpus Inscriptionum Lalinarum. Aceste organizaţii aveau strînse legături cu statul care supraveghea şi controla activitatea lor . pe lîngă inscripţie. nu numai la Roma. care prin munca lor se ridicau la o situaţie mai bună şi făceau averi. Este cunoscut monumentul funerar ridicat la sfîrşitul epocii republicane în amintirea brutarului M. alţii pentru oamenii de rînd. care se ocupau nu numai cu prepararea. ci devin brutari însărcinaţi cu aprovizionarea publică (pistores pviblicae annonae). de altfel. înşişi brutariiproprictari erau în majoritatea cazurilor liberţi sau oameni de rînd. în secolul al IV-lea e.n. edilii aveau şi sarcina să vegheze ca pîinea pusă în vînzare să fie de bună calitate. deci era mai curînd o pîine-pesmet. de asemenea. pe care o vindeau ei înşişi în prăvăliile proprii. în picturile murale de la Pompei sînt reprezentaţi brutari vînzînd pîine în prăvăliile lor. cînd împăraţii au înlocuit distribuţiile de grîu lunare cu cantităţi corespunzătoare de pîine distribuită zilnic. 1958.

vin etc.Brutarn preparau la început nu numai pîine. că avea origine nu numai de jos. „Laboratoarele" în care se preparau prăjiturile nu se deosebeau prea mult în ceea ce priveşte inventarul de brutăriile obişnuite. ca mac. decît doar că atît moara cît şi cuptorul erau mai mici. Cu timpul însă dintre brutari s-au desprins unii care preparau prăjituri propriu-zise. Făcînd însă o analogie cu meşteşugul de brutar. precum şi distribuirea prin vînzare. unul din cei doi generali învinşi în lupta de la Cannae din anul 216. III. Măcelarii au apărut atunci cînd nevoile de consum ale populaţiei mai numeroase de la Roma au depăşit posibilităţile fiecărei gospodării de a-şi asigura rezervele de carne şi s-a impus necesitatea aducerii ei dinafară.e. în care se coceau prăjiturile. e. ca lapte. cînd se pare că existau în Forul roman măcelării speciale pentru carnea de oaie şi de capră. 48. cu toate că tradiţia istorică face menţiune de existenţa lui încă pe la mijlocul secolului al V-lea î. căci era vorba. se pare că meseria de măcelar exista în a doua jumătate a secolului al III-lea î. ca o categorie specială de produse alimentare. aceştia sînt cofetarii (pistores dulciarii). piper. dar şi de dispreţuit. cu nume deosebite .n.n. şi că era destul de rentabilă . cu deosebirea că se mai foloseau pentru prepararea prăjiturilor şi anumite ingrediente. susan. ci şi diferite specialităţi de plăcinte sau prăjituri (placentae). în epoca imperială s-a produs o diferenţiere şi în rîndul acestora. josnică. adică forme. se pare că erau destinate mai curînd pentru furnizarea animalelor de muncă sau de prăsilă decît ca rezervă de carne. untdelemn şi grăsime. cuptor. putem deduce că. tot aşa se consuma şi carnea animalelor domestice crescute şi tăiate în cadrul gospodăriei casnice. brînză. de aceeaşi materie primă. făina. deoarece tatăl său fusese. cofetarii deosebindu-se după felul prăjiturilor pe care le preparau. sau aromate. măcelar şi că în exercitarea acestei 6 T i t u s L i v i u s .e. 5. în definitiv. despre care se vorbeşte ca existînd din cele mai vechi timpuri. De dată tîrzie este apariţia şi dezvoltarea meşteşugului independent de măcelar. după cum la început fiecare gospodărie îşi prepara pîinea în casă. După o ştire transmisă de Titus Livius. de aceleaşi instalaţii. moară. singura noutate consta în folosirea unor tipare. Ab Urbe condita. 70 . el vorbeşte despre Caius Terentius Varro. deoarece gusturile tot mai rafinate şi luxul meselor au determinat o specializare. iar aluatul întrebuinţat era de obicei nedospit. Pieţele speciale pentru vite mari (Forum boarium) sau pentru porci (Forum suarium). după cît se spune.

n. de asemenea. în mijlocul sălii era un scaun fix •de zidărie. cel puţin după cum rezultă din ruinele unei tonstrina de la Pompei. II. de altfel acest lucru este confirmat şi de Cicero. 8 C i c e r o. fiind transformat într-o anexă a serviciului de aprovizionare organizat de stat. Din cauza instrumentelor de bărbierit rudimentare. ca foarfece. De officiis. 42. datorită avuţiei agonisite de către tatăl său. După mărturia lui Varro. op. pensete etc. încît ei au constituit un important colegiu meşteşugăresc. din această ştire reiese că. probabil. 11. pe care le vom trece în revistă în subcapitolul privitor la colegii. piepteni. Se pare că la început bărbierii îşi exercitau meseria în aer liber şi numai într-o a doua etapă şi-au organizat activitatea într-o prăvălie cu intrarea din stradă (tonstrina). 10. care vorbea încă de mai înainte în acelaşi fel 8. 71 . Res rusticae. pe care stăteau clienţii în timpul cînd erau serviţi de către patronul însuşi sau de către unul din ajutoarele lui (circitor). care numai mai tîrziu. fiare pentru frizat. brice. I. 9 V a r r o . excepţie ' T i t u s L i v i u s . se mai aflau diferite alifii. brutarii de pildă. sau mobil de lemn. precum şi cu cele generale şi comune oricărui colegiu meşteşugăresc. cit. e vorba de meşteşugul de bărbier sau frizer (tonsor). numai în această perioadă vor fi fost deschise primele ateliere de bărbieri. cît mai ales pentru ilustrarea rolului pe care 1-a avut moda în viaţa zilnică a romanilor. nu atît prin necesitatea lui..meserii fusese ajutat şi de fiul său. 9 . esenţe parfumate. iar numărul măcelarilor a crescut atît de mult.e. în ultimele două secole ale republicii aprovizionarea Romei cu carne a luat o amploare aşa de mare. a putut primi o educaţie aleasă 7. încheiem această succintă trecere în revistă a meşteşugurilor cu prezentarea unuia care şi-a cîştigat o oarecare reputaţie. XXII. cei mai mulţi romani apelau la serviciile unui tonsor . cuţite pentru tăiat unghiile. 25—26. Pereţii ei erau acoperiţi cu oglinzi de mari dimensiuni. . iar pe poliţe săpate în zid sau de lemn erau expuse tot felul de instrumente. cu toate privilegiile dar mai ales cu toate obligaţiile şi riscurile specifice pe care le-am enumerat în parte mai sus. în epoca imperială acest colegiu a avut soarta celorlalte din sectorul aprovizionării. pomezi. cei dintîi bărbieri ar fi venit la Roma din Sicilia pe la sfîrşitul secolului al IV-lea î. Ştirea aceasta mai arată că meseria de măcelar era dispreţuită în epoca în care scria Titus Livius .

bărbierul era un personaj important. deoarece era unul din mijloacele cele mai eficiente pentru a-i atrage dar mai ales pentru a-i reţine pe clienţi să-şi aştepte rîndul. unii bărbieri au ajuns să ocupe mari demnităţi în stat. ci şi pentru că atelierele în care îşi exercitau meseria erau în acelaşi timp locuri de întîlnire şi de conversaţie a clienţilor şi a altor colportori de ştiri de tot felul. Această reputaţie o aveau frizeriile încă de pe timpul lui Plaut. meseria de tonsor era rentabilă . H o r a ţ i u . de exemplu. Epidicus. clevetiri şi cancanuri se discutau şi răspîndeau de către clienţii frizeriilor . care încredinţa dansatorilor şi bărbierilor cele mai înalte posturi. Licinus.făceau marii bogătaşi care aveau în casă cîte un sclav special instruit pentru aceasta. 10 1! 12 I u v e n a 1. 3. printre locurile frecventate unde este căutat un personaj figurează şi toate frizeriile u. Dar poeţi ca Iuvenal şi Marţial vorbesc adeseori de proprietari de tonstrinae care s-au îmbogăţit de pe urma meseriei lor sau şi-au cîştigat un mare renume l 0 . unele. iar cîştigul revenea stăpînilor. VII. Cele mai multe zvonuri. la curtea împăratului Constanţiu. în general. patronul însuşi al localului avea tot interesul să admită. cel puţin aşa rezultă dintr-o inscripţie în care se vorbeşte de ad tonsores în jurul templului Florei. v. Exemple numeroase se cunosc din timpul domniei lui Heliogabal. Se pare că exista şi o stradă a bărbierilor. ba chiar să încurajeze discuţiile de acest fel. Satire. aşa a făcut. 64. astfel. Tot aşa. mai luxoase. I. M a r ţ i a l . De altfel. Horaţiu aminteşte de un bărbier la modă. 198. De aici numărul mare de tonstrinae care se găseau pe toate străzile Romei . Fapt este ca bărbierii se bucurau de mare popularitate nu numai pentru serviciile pe care le aduceau ca profesionişti. Horaţiu vorbeşte despre ceva ce se ştia de la bărbieri ca despre un 12 lucru de notorietate publică . puneau la dispoziţia publicului bărbieri pentru bărbaţi şi coafori pentru femei . Agripa pe timpul lui August. despre care scoliaştii spun că a fost libert al lui Cezar şi mai tîrziu procurator al Galiei. Epigrame. Satire. 7. în Arta Poetică. P l a u t . Pe lingă avere şi reputaţie. v. se aflau chiar în apropierea Forului roman. Unii magistraţi edili. pentru a-şi cîştiga popularitate. X. v. 72 . 225 . Frecventate erau îndeosebi localurile din cartierul popular Subura. acest lucru se vede şi din faptul că mulţi bogătaşi aveau ateliere în care lucrau sclavi instruiţi special.

Proprietarul atelierului-prăvălie confecţiona el însuşi — ajutat fiind de obicei de doi-trei sclavi sau muncitori liberi. descoperite şi ele pretutindeni. care ne pot oferi o privire de ansamblu asupra lor. care nu erau altceva decît tocmai acele ateliereprăvălii în care produsele treceau direct de la producător la consumator. Trăsăturile caracteristice ale meşteşugurilor romane După ce am trecut în revistă principalele meşteşuguri şi am urmărit evoluţia lor de-a lungul veacurilor. în meşteşug de sine stătător s-a constituit. dar şi în centrele urbane. Acest lucru este atestat de nenumăratele pietre de rîşniţă ce se găsesc pretutindeni unde există urme de viaţă romană.Importanţa şi mai ales numărul mare al meşteşugarilor din această ramură sînt atestate de existenţa colegiului bărbierilor. cu încăperile lor strimte de ambele părţi ale porţii. vopsitul ţesăturilor. cît şi greutăţile ce ţineau ţesătura întinsă pe războiul vertical. Ilustrative sînt în această privinţă casele descoperite la Pompei şi la Ostia. Dacă trecem la meşteşugurile propriu-zise de la oraşe. de exemplu. O primă trăsătură caracteristică constă în faptul că. iar grînele erau măcinate cu ajutorul rîşniţelor de piatră. în schimb. Mai elocvent este un afiş electoral de la Pompei. care erau în acelaşi timp şi prăvălii pentru desfacerea produselor. Aşa. fără să mai fie nevoie de intermediul negustorului. atît la Roma cît şi în alte oraşe ale Italiei. consider util să ne oprim asupra unor trăsături caracteristice. nu numai în teritoriile rurale izolate. oricît de dezvoltate au fost anumite ramuri în cursul timpului. Acelaşi lucru se poate spune despre torsul şi ţesutul lînii şi inului . La cel de la Roma face cu siguranţă aluzie inscripţia amintită mai sus în legătură cu existenţa unei străzi întregi ad tonsores. chiar şi atunci cînd prepararea făinii şi a pîinii devenise un meşteşug de sine stătător şi cu caracter obştesc. mărturie stau atît prîsnelele de fus. 73 . meşteşugurile care au apărut în cadrul gospodăriilor domestice nu s-au desprins cu totul de ele. din care reiese că bărbierii constituiţi în colegiu susţineau pe un candidat al lor la magistratura de edil municipal. uneori chiar de membri ai familiei proprii — produsele pe care le vindea apoi tot el. pîinea mai continua să se facă în casă. ele se caracterizează prin ateliere mici.

aşa cum am arătat mai sus cînd ne-am ocupat cu fiecare din principalele meşteşuguri în parte. Aceste colegii erau o formă de organizare a micilor meşteşugari liberi. adevărate manufacturi care. de aceea. Acelaşi lucru se poate spune de un mare atelier de căldări din Campania. produceau mari cantităţi de produse. alături de ele s-au dezvoltat şi mari ateliere. In afară de acestea. de opaiţe etc. municipale sau de stat. aşa cum s-a arătat mai sus. după ramura pe care o profesau .Dar producţia acestor ateliere mici sau mijlocii. cum s-a arătat mai sus. mai existau mari ateliere independente. Colegiile meşteşugăreşti Rolul preponderent al micilor ateliere în viaţa meşteşugărească romană ni-1 arată şi existenţa colegiilor meşteşugăreşti (collegia opificum). mai ales în unele ramuri. Dar aceste ateliere mari. toate nevoile de consum. trăsătura caracteristică a meşteşugurilor o constituie. se dezvoltau ateliere de ţesături. de ceramică. produceau. oricît de mare ar fi fost ea. municipale sau de stat. particulare. ţesăturile. în epoca imperială. proprietate a oraşelor sau a statului. de bronz. puţin dezvol74 t . cele din urmă produceau îndeosebi pentru nevoile armatei. de topitorie de fier. ale cărui produse au ajuns dincolo de hotarele imperiului. se pare că în primele secole ale republicii. După condiţii locale specifice. pînă pe ţărmul Mării Baltice. cînd meşteşugurile erau. printre acestea pot fi amintite marile ateliere de ceramică de la Arretium. atît prin marele lor număr cît şi prin varietatea lor. numai în anumite ramuri . micile ateliere meşteşugăreşti. ca să nu mai vorbim de export. nu putea satisface. stofele şi covoarele care se răspîndeau pînă la graniţele imperiului nu puteau fi produse în mari cantităţi decît în aceste aşa-zise manufacturi. particulare. De asemenea. ale căror produse deţineau un fel de monopol asupra produselor de acest fel şi cunosc o răspîndire în toate provinciile imperiului. Unele din aceste mari ateliere erau organizate ca anexe ale marilor gospodării agricole. O dată cu secolul al IlI-lea şi mai ales începînd cu secolul al IV-lea şi-au făcut apariţia marile ateliere. ele urmăreau anumite obiective determinate de gradul lor de dezvoltare şi de anumite condiţii istorice concrete. Astfel.

Apariţia colegiilor meşteşugăreşti este legată de dezvoltarea meşteşugurilor în cursul timpului şi de specializarea lor. dar şi aici este evidentă acea tendinţă manifestată în multe domenii la Roma de a acorda prestigiu unor instituţii sau aşezăminte prin vechimea lor. al vopsitorilor în purpură (purpurarii). în ultimele două secole ale republicii. dintre ceramişti s-au separat în colegii proprii modelatorii de statuete (sigillarii). în meşteşugurile de prelucrare a textilelor au apărut colegiile lucrătorilor în lînă (lanarii). numărul colegiilor a crescut simţitor. ţiglarii (tegularii) . Existenţa acestora este atestată de numeroase inscripţii. al căruţaşilor. argintari. crepidae şi soleae. ceea ce este o dovadă a dezvoltării meşteşugurilor. pe lîngă colegiul general al cizmarilor (sutores). Mai mult încă : în cadrul unora dintre colegiile mai vechi se produce o specializare mai adîncă. Din această epocă datează colegiile constructorilor de tot felul. De aceea. colegiile căutau în primul rînd să asigure membrilor lor îndeplinirea ceremoniilor legate de cultul divinităţii protectoare şi un teren comun pentru înmormîntarea membrilor. adică producătorii specializaţi ai celor trei feluri de încălţăminte : caligae. crepidarii şi solearii. protectoarea meşteşugarilor. se pare că primele colegii meşteşugăreşti au fost înfiinţate de către meşterii lucrători în diferite metale. al dulgherilor. Tradiţia istorică din secolul I e. Astfel. de ţesători. al ţesătorilor de pînza de in (linarii). olari. la cele cunoscute pînă acum. al florarilor. al împletitorilor de frînghii. De asemenea. atribuia înfiinţarea primelor colegii meşteşugăreşti lui Numa Pompiliu. al lucrătorilor care confecţionau mantale (sagarii). apariţia lor este legată de apariţia şi constituirea unor ramuri meşteşugăreşti ce se desprindeau treptat din economia casnică. al cioplitorilor de piatră etc. îndeosebi în ultimul secol al republicii. Aşa se explică existenţa unui templu al zeiţei Minerva. al împletitorilor de cununi. în cadrul meşteşugurilor de prelucrare a metalelor se constată aceeaşi diviziune : alături de colegiul mai vechi al . cînd s-au desprins noi ramuri meşteşugăreşti. al lucrătorilor care confecţionau îmbrăcăminte (vestiarii). în orice caz. figurau caligarii. al doilea rege al Romei . al împletitorilor de coşuri. pe colina Aventinului.tate.n. s-a înmulţit şi numărul colegiilor. al bucătarilor. apariţia lor a mai fost determinată de dezvoltarea meşteşugurilor de pe urma creşterii pujerii romane. Astfel. Tot aşa. se mai adaugă colegiile măcelarilor. al zarafilor.

astfel. 76 . în această epocă se schimbă şi compoziţia lor socială . clasele exploatatoare aveau o atitudine de dispreţ faţă de meşteşuguri şi faţă de cei ce le profesau . ca şi oamenii născuţi liberi.meşterilor aurari (aurifices). Această compoziţie mixtă a apropiat mai mult pe unii de alţii. al lucrătorilor în plumb (plumburii) etc. era şi aceasta o formă de manifestare a rupturii dintre munca fizică şi munca intelectuală. paralel cu sporirea numărului colegiilor.e. iar cei din urmă lucrînd ca angajaţi. denumiţi do obicei plebei. colegiile au devenit apărătoare ale intereselor profesionale comune. Căci. au o îndeletnicire de rang inferior. în general. au apărut acela al lucrătorilor în bronz (aerarii). ateliere proprii. despre meşteşugari spunea că toţi. al lucrătorilor fierari (ferrarii). Dar. oameni liberi. cei dintîi avînd. această atitudine faţă de ei a contribuit într-o şi mai mare măsură la apropierea dintre meşteşugarii dintr-o anumită ramură. au mai fost admişi în colegii liberţi şi sclavi. lucru şi mai important. liberţi şi sclavi. Pe de altă parte. fără deosebire. Pe lîngă obiectivul iniţial al cultului divinităţii protectoare şi al asigurării unui mormînt pentru membri.n există date interesante privitoare ia atitudinea de dispreţ faţă de meşteşuguri şi faţă de cei ce se îndeletniceau cu ele. potrivit căreia meşteşugurile ar fi 13 Cf. mai pronunţat al colegiilor şi poziţia lor faţă de clasa senatorială. nota 8. ca urmare a faptului că în rîndurile lor pătrunseseră numeroşi oameni fără drepturi depline — liberţii — şi chiar unii lipsiţi cu totul de orice drept — sclavii. el combate cu înverşunare teoria lui Posidoniu. oratorul Cicero considera numai agricultura îndeletnicire demnă de un om liber . filozoful Seneca este şi mai categoric . demn. Încă din secolul I î. determinîfld oarecare modificări şi în obiectivele urmărite de către colegii. Astfel. deoarece el nu vedea nimic onorabil. La începutul epocii imperiale. pe lîngă oamenii liberi de condiţie modestă. De aici caracterul de clasă tot. trăsătură caracteristică a oricărei societăţi bazate pe exploatare. ridicînd prin aceasta prestigiul şi stima la care aveau dreptul din partea societăţii pentru serviciile ce i le aduceau ca asociaţii de producători. în această epocă atitudinea de dispreţ faţă de meşteşugari era şi mai accentuată. contemporanul mai în vîrstă şi maestru al lui Cicero. 13 într-un atelier meşteşugăresc .

cap. iar liberţii şi sclavii erau înglobaţi în masa acestora şi se identificau cu interesele lor. 90. evident. tribunul plebeu Clodius.. pe sclavi împotriva stăpînilor" ir>. îndeosebi au făcut acest lucru. August a 14 15 I I S e n e c a. Cezar a adus oarecare îngrădiri existenţei şi funcţionăm colegiilor.n. C i c e r o . în această atinosferă de dispreţ. căci în anul 58 î. Pro Planco. Colegiile reprezentau în secolul I î. printr-un vot al adunării poporului. La începutul epocii imperiale.e. şi o forţă politică pe care au încercat să şi-o atragă de partea lor unii fruntaşi politici pentru satisfacerea ambiţiilor lor cic a pune mîna pe conducerea statului. Catilina şi Clodius .e. în timpul dictaturii sale. a dat din nou vechilor colegii dreptul de funcţionare. 77 . profitînd de conjuraţia lui Catilina. senatul le-a desfiinţat pe cele mai multe.fost inventate de către înţelepţii care i-au condus pe oameni în veacul de aur. Urmarea a fost sprijinul necondiţionat pe care colegiile l-au dat lui Clodius în acţiunile lui de democratizare a vieţii publice de la Roma. de pe urma acestei apropieri.n. în care au fost amestecate şi cîteva colegii meşteşugăreşti. care sînt îndeletniciri de sclavi14. precum şi libertatea de a se înfiinţa altele noi. Această măsură n-a durat multă vreme. XXXV. La acest sprijin se referă Cicero atunci cînd îl acuză pe Clodius că „i-a înarmat pe cei săraci împotriva celor bogaţi. ci pentru a unelti împotriva republicii. Teama pe care această forţă politică a colegiilor o inspira clasei senatoriale a determinat organele de guvernămînt de la Roma să interzică funcţionarea lor. Era firesc aşadar ca. Epistulae ad Lucilium. Este adevărat că. oamenii liberi dispreţuiţi pentru ca se ocupau cu meşteşugurile să se apropie de liberţi şi de sclavi . susţinînd că toate invenţiile din toate timpurile ar fi fost făcute numai de sclavi şi că nu este posibil ca înţelepţii să se fi ocupat cu meşteşugurile. rol preponderent jucau plebeii. în proprietatea lor mijloacele de producţie şi se bucurau din plin de prerogativele libertăţii. sub cuvînt că membrii acestora se întruneau nu pentru interese profesionale. ca unii care aveau. menţinînd numai pe acelea care nu erau socotite primejdioase pentru siguranţa statului. în majoritatea cazurilor. ceea ce-1 face pe Cicero să vorbească despre colegii ca despre nişte organizaţii de răzvrătiţi în favoarea celor ce voiau să zguduie statul roman din temelii. dar fără succes deplin.

de care în această epocă erau legate şi mai multe riscuri. mai ales cele ce se ocupau cu aprovizionarea populaţiei. în aparenţă. printre acestea figurează scutirea de anumite impozite directe. ei răspund cu averea lor de producerea cantităţilor de mărfuri ce le-au fost impuse. funcţionarea şi sarcinile colegiilor avem ştiri relativ precise. colegiile meşteşugăreşti au suferit transformări radicale. deoarece acesta era în primul rînd un interes al statului de a-şi avea asigurată producţia. precum şi unele privilegii. în aparenţă numai. care erau mai grele pentru cei din categoria întîi. de caracterul acestor îndeletniciri depindeau în bună parte şi sarcinile. iar cu persoana în sensul că trebuie să lucreze zi şi noapte pentru asigurarea producerii acelor cantităţi. nu cunoaştem ce salarii 78 . cu un mai pronunţat caracter obştesc (brutarii. de exemplu. pînă la Marcu Aureliu. în schimbul acestor obligaţii. deoarece statul intervine în viaţa şi activitatea lor. Aceste dispoziţii au fost. printre ele erau totuşi unele. membrii colegiului brutarilor primeau cereale cu preţ redus etc. dar pe baza unor autorizaţii speciale. căci toate îndeletnicirile economice sînt ridicate la rangul de funcţii publice. aplicate şi de împăraţii următori. care le-a dat mai mare libertate de funcţionare. ci şi propria lor persoană . De acum ele nu se mai bucură de relativa libertate de mai înainte. Mai mult încă : apartenenţa la un colegiu se transmite din tată în fiu. în general. Pe lîngă aceste privilegii cu caracter mai general. pentru fiecare ramură meşteşugărească. în epoca imperială.permis funcţionarea unora dintre colegiile mai vechi şi care erau socotite de utilitate pentru economia romană. olarii etc. Membrii colegiilor sînt supuşi unor obligaţii care privesc nu numai bunurile. Deşi toate colegiile îndeplineau funcţii oficiale. rezervîndu-şi dreptul de control asupra întregii lor activităţi. Colegiul devine. scutirea de anumite magistraturi municipale. scutirea de obligaţiile militare .) . membrii colegiilor se bucurau şi de anumite privilegii . iar altele cu pronunţat caracter particular (zarafii. Este adevărat că. dar cel mai mare privilegiu era. obligatoriu. Dacă despre organizarea. existau anumite privilegii specifice unor anumite colegii . lemnarii. precum şi privilegiile. ceea ce înseamnă că meşteşugurile devin ereditare. stabilindu-le obligaţii precise şi dîndu-le o organizare oficială. măcelarii etc). mai ales o dată cu apariţia primelor simptome de criză în economie.

preţurile stabilite de el nu reprezintă cursul normal. pe măsură ce acestea s-au desprins de gospodăria casnică. Chiar şi în ceea ce priveşte îndeletnicirile meşteşugăreşti din cadrul gospodăriei casnice. Ştirile pe care le dă edictul de preţuri al împăratului Diocleţian la începutul secolului al IV-lea are inconvenientul că datează dintr-o epocă de criză gravă economică. pe timpul împăratului Aurelian.primeau meşteşugarii în diferitele ramuri . S-a mai arătat de asemenea care a fost nivelul pînă la care a ajuns dezvoltarea meşteşugurilor. S-a arătat că în micile ateliere mîna de lucru era aproape exclusiv liberă. precum şi de urmărire a fugarilor şi a celor ce le dădeau găzduire. mai tîrziu cu meşteşugurile. care vorbesc de mişcări ale membrilor unor colegii care nu se împăcau cu situaţia creată . Rolul sclavilor în producţia meşteşugărească După cum s-a amintit pe scurt la începutul acestui capitol. o dată cu cucerirea bazinului Mării Mediterane. din cauzele arătate. deci e vorba de măsuri excepţionale. mult mai redus. Nemulţumirile lor se oglindesc în unele izvoare literare.e. care nu pot fi extinse în timp . căci în aceasta epocă nu mai putea fi vorba de cîştiguri realizate de pe urma muncii prestate. deci nu oglindesc situaţia reală. mai cunoscută este aceea a colegiului de la monetăria statului. De asemenea. Toate aceste reveniri sînt necesare pentru a înţelege de ce. spre deosebire de agricultură. încît nu-şi puteau asigura traiul lor şi al familiilor lor. cea sclavagistă reducîndu-se doar la unul sau doi sclavi.n. romanii s-au îndeletnicit. Se pare însă că meşteşugarii erau aşa de prost plătiţi. comparativ. se poate vorbi de meşteşuguri mai dezvoltate şi caracterizate printr-o adîncă şi pronunţată diviziune a muncii şi printr-o specializare a producţiei. în afară de aceasta. locul oamenilor 79 | . aceştia au început a fi folosiţi în număr mai mare în atelierele meşteşugăreşti. ci cifra maximă. ci de o sumă fixată de autoritatea de stat. De-abia în secolul al II-lea î. cînd s-au scurs spre Roma şi Italia mari mase de sclavi. dintr-un edict de la sfîrşitul secolului al IV-lea reiese că s-au luat măsuri aspre împotriva minerilor rău plătiţi pentru munca lor grea. rolul sclavilor în producţia meşteşugărească a fost. Orice încetare sau încetinire a lucrului era considerată crimă şi se pedepsea cu cea mai mare asprime. Dar.

au existat în această perioada numeroase cazuri cînd unii proprietari au deschis ateliere în care lucrau numai sclavi. precumpănitoare era aceea a micilor ateliere conduse de oameni liberi. Nici chiar aşa-zisele manufacturi de la începutul epocii imperiale nu au adumbrit acest caracter al producţiei meşteşugăreşti. ca răsplata pentru meritele cîştigate faţă de stăpîn şi puşi. acestea au fost în general desconsiderate. Aceasta era o formă superioară de exploatare a muncii sclavilor. datorita participării sclavilor la îndeletnicirile meşteşugăreşti. au fost pecetluite cu acelaşi dispreţ cu care erau toate îndeletnicirile accesibile şi sclavilor. . Cu timpul. căci era vorba de sclavi specializaţi în anumite ramuri meşteşugăreşti. cumpăraţi ca atare cu mult mai scump.liberi l-au luat sclavii. care spune ca matroanele romane din timpul sau şi-au pierdut bunul obicei de a mai toarce lîna. care aducea stapînilor venituri mai mari. ci şi pentru desfacere. unii din sclavi erau eliberaţi. sclavii în producţia meşteşugărească din cadrul gospodăriei casnice sau a micilor ateliere. în calitate de libera. producţia lor nu era precumpănitoare în cadrul general al economiei meşteşugăreşti . producînd nu numai pentru nevoile proprii. Cu tot numărul marc al sclavilor în aceste ateliere. în felul acesta. ceea ce presupune că acest lucru îl făceau acum sclavele. ca ocupaţii manuale. Este semnificativă în această privinţă o reflecţie plină de amărăciune a lui Cato cel Bătrîn. Totuşi. sau chiar instruiţi în propriile ateliere. în afară de partea pe care o luau. ca unele care dădeau acces şi muncii sclavilor. meşteşugurile. în fruntea atelierului în care lucraseră mai înainte ca sclavi. sub o forma sau alta.

Perioada îndelungată a economiei pastoral-agricole a ţinut pe romani în stadiul gospodăriei casnice. La aceşti factori de natură internă se mai adaugă şi unii externi. Roma stăpînea malul stîng al rîului Tibru. Acest factor îl constituie existenţa în vecinătatea statului roman a unui comerţ înfloritor exercitat de alte populaţii. Acest drum se întretăia tocmai în dreptul Romei cu drumul de uscat care ducea din Etruria spre partea de sud a Laţiului şi spre Campania.NEGOŢUL ŞI CĂMĂTĂRIA Condiţiile specifice de dezvoltare a comerţului roman Prin poziţia ei geografică. Aceste condiţii geografice prielnice au fost îngrădite de anumiţi factori cu mai mare pondere în dezvoltarea comerţului. în primul rînd este dezvoltarea lentă a economiei agricole şi meşteşugăreşti romane. Roma era destinată să devină piaţa principală a Italiei centrale. aproape toate cele necesare fiind produse în cadrul ei. care a imprimat apoi acelaşi ritm de dezvoltare şi vieţii comerciale. care constituia un drum comercial frecventat pînă departe spre interiorul Peninsulei Italice. La nordul Romei erau etruscii 6 81 . ea nu putea rămîne în afara traficului intens din bazinul occidental al Mării Mediterane. dar care au grăbit sau încetinit procesul acesta social-economic atît de complex. Situată la o distanţă nu prea mare — aproximativ 20 km — de ţărmul mării. Separarea relativ tîrzie a meşteşugarilor de agricultori a determinat şi apariţia tîrzie a celei de-a treia mari diviziuni sociale a muncii. precum şi de pe mările înconjurătoare. adică apariţia unei clase distincte de negustori. care au acaparat pentru multă vreme monopolul schimburilor de pe teritoriul Italiei întregi. a căror acţiune n-a fost determinantă. Pe de altă parte.

De altminteri. din regiunea cuprinsă între Tibru !a sud şi Arnus la nord. cît şi spre Laţiu şi Campania. pusă într-atît de mare inferioritate. avînd în mîna lor toate căile comerciale de uscat şi din Marea Tireniană şi Marea Adriatică. prin contactul cu aceste mari puteri comerciale. Concurenţii acestora. ale căror flote comerciale brăzdau mările din apropiere. stagnare determinată de forţa copleşitoare a vecinilor. şi anume atunci cînd. cei care se ocupau cu astfel de activităţi nu erau romani. în Grecia şi chiar în Orientul elenistic. mai ales în bazinul occidental al Mediteranei. în golful napolitan. în felul acesta. precum şi negustori din Campania. treptat. s-ar putea vorbi de o stagnare temporară a comerţului roman. el a cuprins întreaga peninsulă. într-adevăr.care. activităţile comerciale ale acestora se desfăşurau strîns legate de economia statului roman. Evident. întinzîndu-şi ei preponderenţa pentru vreme îndelungată. erau cartaginezii. apoi s-a extins în Mediterana occidentală. încît nu putea face altceva decît să menţină bune raporturi cu acele popoare. în urma expansiunii. 82 . în sudul Italiei erau numeroasele colonii greceşti — de aici numele de Grecia Mare dat acestei regiuni —. pentru o lungă perioadă de timp. dar mai ales după ce Roma şi-a întins stăpînirea asupra Italiei întregi. şi pînă la sfîrşitul republicii. pe de o parte. Aceste avantaje urmau să fie şi mai mult valorificate treptat. care începe cu epoca în care comerţul roman a depăşit raza oraşului Roma şi regională a Italiei. romanii au ştiut să tragă toate avantajele pentru dezvoltarea propriului lor comerţ. s-au revărsat atît spre Galia Cîsalpină. recunoscîndu-ie supremaţia comercială. în primul rînd. Puteoli.e. care după lupte înverşunate au reuşit să le limiteze sfera de activitate. ci greci din coloniile din Italia de sud. Poziţia preponderentă pe care o deţinuseră multă vreme aceste populaţii în activitatea comerciala a Italiei s-a resimţit şi asupra dezvoltării ulterioare a comerţului roman. pîna în secolul al III-lea î. în raport cu stadiul ei de dezvoltare. Roma era. Faţă de aceste forţe economice externe. Pe de alta parte. cuprinzînd bazinul mediteranean. şi în ordine cronologică cu etruscii. Pe de altă parte. în sudul Italiei era în acest timp şi cel mai important port comercial al Romei.n.

s-a construit o piaţă specială pentru vînzarea legumelor (Forum olitorium). care la începuturile epocii republicane nu era destinat numai pentru activităţile politice oficiale. ci servea şi ca piaţă pentru schimburi. tîrgul comercial a fost mutat într-o piaţă mai mare. adică în fiecare a noua zi. ei primeau bucăţi de metal brut sau prelucrat în unelte şi vase necesare gospodăriei. ele erau proprietatea statului. Nici piaţa de legume. Mai jos de această piaţă se întindea. Roma făcea în această epocă schimburi şi cu populaţiile din imediata vecinătate . Apoi. în schimbul acestor produse. pe marginea rîului. Schimburile se făceau la început la tîrgurile sau oboarele ce aveau loc de obicei o dată la opt zile. Tîrgurile se ţineau în Forul roman. în acest scop existau la extremităţile lui de sud şi de nord cîte un rînd de prăvălii (tabernae). unde producătorii îşi aşezau legumele pe pămînt. Este adevărat însă că aceste schimburi se reduceau la puţine produse şi în cantităţi mici. erau terenuri libere. mai tîrziu. Tot în aceste prăvălii. care le închiria vînzătorilor. unele din ele legate de cultul vreunei divinităţi sau numai de locuri unde se puteau aduna locuitorii de prin împrejurimi. situată pe terenul dintre porta Carmentalis şi pantele Capitoliului dinspre rîul Tibru. pe măsură ce se dezvoltau schimburile. de aici numele de nundinae (novem dies) ce se dădea zilei în care se ţinea tîrgul. care multă vreme au fost singurele lor produse pentru export. Aceste prăvălii erau la început probabil nişte barăci de lemn .Cele mai vechi locuri de schimb din Roma Roma însăşi era din cele mai vechi timpuri un centru pentru schimburi comerciale. Astfel de bîlciuri se ţineau în diferite localităţi la templul divinităţii sabine Feronia sau la poalele Muntelui Soracte. făceau zarafii schimburile dintre diferitele monede italice. după cucerirea întregii Italii. în acest scop aveau loc mari bîlciuri la anumite intervale de timp. 6* 83 . Romanii duceau spre vînzare la aceste bîlciuri lemn. terenul rezervat pentru tîrgul de vite (Forum boarium). nici tîrgul de vite nu aveau nici un fel de instalaţii speciale . iar proprietarii sau negustorii de vite stăteau alături de vitele lor în aşteptarea cumpărătorilor. printre care figurau şi măcelarii. După ce Forul roman a devenit un loc rezervat exclusiv pentru activităţile politice de tot felul. numită macellum. sare şi vite.

Mai tîrziu. de exemplu lemn pentru metal.c. nu este însă exclus ca în acel loc să fi existat o aşezare omenească mai veche. considerat mai puţin greoi şi mai puţin defectuos . cînd. probabil pe la mijlocul secolului al IV-lea . în urma sporirii populaţiei statului roman. Concomitent cu produsele agricole au mai fost aduse din sud şi vase greceşti artistic colorate. în acest punct malul stîng oferea condiţii prielnice pentru toate activităţile unui port.Evoluţia formelor de schimb Cea mai veche formă de schimb întrebuinţată de romani era trocul. se simţea nevoia de a se importa cereale. din toate produsele destinate vînzării în afara Romei. prin secolul al Vll-lea î. Aceasta. schimburile au luat o mai mare amploare. De altfel. Tradiţia istorică datează aceste schimburi încă de la începutul secolului al V-lea î. pentru a obţine cantităţile de cereale de care aveau nevoie 84 . iar de aici pe rîu în sus pînă la poalele Aventinului .c.n. se înţelege. într-o vreme cînd creşterea vitelor avea rol preponderent în îndeletnicirile romanilor şi. ele au început a fi întrebuinţate ca valoare intermediară de schimb. Producţia locală nemaiputînd satisface necesităţile de hrană. Cantităţile mari de cereale erau transportate din sudul Italiei pe mare pînă la gura Tibrului. anume. Tradiţia istorică atribuia întemeierea portului Ostia la vărsarea Tibrului unuia din cei şapte regi. le procura şi cele mai multe produse pentru schimb. dat fiind că. sare pentru ceramică etc. ceea ce presupune că la gura Tibrului exista un trafic maritim intens. Totuşi. însuşi termenul folosit mai tîrziu de către romani pentru bani (pecunia) nu este altceva decît o derivaţie a cuvîntului care designa vitele (pecus). se pare că ele se reduceau la unele produse destul de rudimentare de ceramică şi de obiecte de metal cu incrustaţii. adică schimbul de produse pentru alte produse. In realitate Ostia e o colonie întemeiată de romani mult mai tîrziu. prin urmare. romanii au intrat în relaţii de schimb cu regiunile din sudul Italiei. într-a doua etapă s-a recurs la un ait mijloc. vitele erau cele care reprezentau o mai mare valoare.n. precum şi unele ţesături de purpură feniciană pentru a satisface exigenţele de lux ale patricienilor. Roma şi Laţiu — înglobat în această epocă în statul roman — aveau puţine mărfuri de dat . de unde importau mari cantităţi de cereale. în schimbul cerealelor aduse din sudul Italiei. Campania şi Sicilia.

Unitatea de măsură a greutăţii era livra de 327 g. în momentul încheierii tranzacţiei de vînzare-cumpărare. pentru a-şi bate moneda de argint. sistemul de schimb cu ajutorul ei nu a mai corespuns atunci cînd s-au intensificat relaţiile de schimb cu coloniile greceşti din sudul Italiei . cîntărirea lingourilor şi tăierea lor erau operaţii care cereau timp. Sistemul s-a mai perfecţionat prin faptul că de la un timp lingourile de bronz erau garantate de către stat în ceea ce priveşte puritatea metalului. în prima jumătate a secolului al III-lea. dar lingourile puteau avea greutăţi cu mult mai mari. se impunea necesitatea baterii unei monede de metal preţios. iar mai tîrziu. lînă şi piei brute de la păstorii din Munţii Apenini. Denarul avea ca subdiviziune ses^ terţul. să fie mai uşor de mînuit şi de transportat. în anul 272. a 8J . dar fără efigie şi fără nici o altă marcă . ele erau cîntărite.în condiţiile de schimb ale trocului. al căror etalon era denarul (denarius) .e. Aceasta a impus pe la mijlocul secolului al IV-lea î. în faţa acestei situaţii. monede de argint. romanii s-au văzut nevoiţi să achiziţioneze metalul preţios de la alte populaţii. Romanii au bătut la început monede de bronz cu etalonul de o livră (as). iar valoarea lui să fie mai mare. cucerirea Tarentului. ceea ce făcea ca schimburile să se dezvolte într-un ritm încetinit faţă de sporirea nevoilor . din Hispania sau din Macedonia.. care echivala cu un sfert din moneda etalon. o constituie aceea a unor lingouri de arama brută cîntărite (acs rude). Cu toate avantajele pe care le prezenta moneda de aramă faţă de lingourile de aramă. De asemenea. apoi aveau reprezentate pe ele animale în relief sau numai capete de bou sau de oaie.n. apariţia unei monede oficiale. romanii se vedeau puşi în situaţia de a cumpăra aramă brută din Etruria. vite şi numeroase unelte şi produse meşteşugăreşti. după aceea a trocului.multipli. rămăşiţă a timpului cînd vita era etalon de schimb. cu ajutorul unei balanţe. avînd însă mai multe subdiviziuni şi . în ceea ce priveşte raportul dintre aceste două monede. el era de 10 aşi de aramă petitru un denar de argint. O altă etapă în dezvoltarea mijloacelor de schimb. care să poată servi volumul sporit al schimburilor de cereale. Este adevărat că şi tranzacţiile cu aceste valori erau destul de greoaie. de aceea vînzarea se şi numea „prin aramă şi balanţă" (per aes et libram). pe care le transportau apoi în Grecia Mare.

cît şi în afara ei a luat proporţii nemaiîntîlnite. vînzările şi alte operaţii comerciale mai complexe. aşa încît aceste relaţii echivalau cu o altă formă de exploatare a populaţiilor italice. Apariţia acestui important instrument de schimb concomitent sau imediat după ce Roma şi-a asigurat supremaţia asupra Italiei întregi. pentru pătrunderea comerţului. care a fost pus apoi la dispoziţia monetăriei statului In Italia propriu-zisă. pe lîngă centru politic. Roma ar fi devenit şi un centru comercial tot aşa de important . Este semnificativ în această privinţă faptul că. în general vorbind. în acelaşi timp. nu înseamnă că. unde se aflau cele mai active pieţe comerciale. bineînţeles. în felul acesta. Centrele comerciale mai importante ale oraşului Roma După ce Roma a pus stăpînire pe întreg bazinul Mării Mediterane şi pînă la sfîrşitul republicii. ci s-au extins şi la populaţiile care trăiau în afara frontierelor vastului imperiu. în această activitate comercială intensă. romanii şi-au extins relaţiile de schimb pe măsură ce diferitele regiuni cădeau sub stăpînirea Romei . acestea au primit un mare avînt prin apariţia unei monede de metal preţios. îndeosebi asupra părţii ei de sud. Ne vom opri aici doar asupra cîtorva aspecte care sînt mai strîns legate de ocupaţiile negustoreşti ale romanilor. în ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale • externe.făcut să ajungă în mîinile romanilor mari rezerve de metal preţios. baterea unei monede de metal preţios a creat condiţii deosebit de prielnice pentru dezvoltarea comerţului. dar ea avea nevoie de produsele de tot felul venite de pretutindeni pentru a face faţă nevoilor şi. Circulaţia mărfurilor prelucrate şi a materiilor prime atît în Italia. obiectivul spre care convergeau resursele unei lumi întregi era oraşul Roma. căile au fost aceleaşi care serviseră înainte pentru cucerirea militară. ele cuprindeau nu numai teritoriile cucerite. ei ştiau să tragă toate foloasele de pe poziţia lor de hegemoni.. au luat un mare avînt cumpărările. evident. Ceea ce. exigenţelor impuse de poziţia pe care o ocupa într-un vast 86 . schimburile comerciale au cunoscut o dezvoltare incomparabil mai amplă decît înainte . a avut consecinţe incalculabile pentru dezvoltarea interioară a comerţului roman. care putea fi uşor negociabilă cu alte monede similare de pe piaţa schimburilor.

ea avea alte mijloace pentru a echilibra balanţa comercială. după ce fuseseră pustiite de vîlvătaia războaielor şi jefuite de către generalii învingători. Este vorba deci de o circulaţie de mărfuri în sens unic. Mărturie despre comerţul activ ce exista la Roma după al doilea război punic este amploarea pe care au luaţ-o instalaţiile portului fluvial de pe malul stîng al Tibrului. 87 . ca şi în epoca precedentă. Mărfurile . Siria şi chiar Alexandria Egiptului.imperiu. Roma continua să importe. docuri. fie pe cheltuiala statului. s-au ridicat portice. pentru satisfacerea exigenţelor crescînde de îmbrăcăminte şi case somptuoase. Cu populaţia ei numeroasa în continuă creştere. Pe de altă parte. acestea mai aveau o singură cale de scăpare : să vîndă la preţuri stabilite arbitrar de către Roma produsele muncii locuitorilor lor . afluxul produselor creştea mereu. ba uneori reuşeau chiar să profite de pe urma gustului pentru fast şi lux al păturilor conducătoare din capitala imperiului. la acestea se adăugau apoi vinuri din diferite regiuni ale bazinului mediteranean. Depozite similare au fost construite şi în alte cartiere ale Romei. Evident. fructe şi animale pentru carne. au fost construite noi cheiuri. Portul a fost lărgit. la poalele Aventinului. din Galia. antrepozite. sporind şi numărul şi cîştigul acelora care jucau rolul de intermediari între producători şi consumatori. chiar dacă nu putea să ofere în aceeaşi măsură mărfuri pentru export. care a devenit o adevărată piaţă comercială (emporium) a capitalei. prin Africa şi Egipt. după ce le satisfăceau necesităţile imediate de hrană. precum şi cu pretenţiile tot mai numeroase ale unei vieţi de lux. pînă în cîmpiile roditoare ale Asiei Mici . cereale din ţările mediteraneene. covoare şi diferite obiecte de sticlă din marile centre meşteşugăreşti din Asia Mică. se importau stofe fine. magazii. extinzînd acum zonele de aprovizionare din Sicilia. Roma avea nevoie de contribuţia tuturor ţinuturilor supuse.i volumul schimburilor înainte de toate. în felul acesta. Hispania şi ţările Pontului veneau brînzeturi şi peşte sărat. fie prin grija unor speculanţi care le dădeau apoi în chirie. dinafară spre Roma. toate acestea urmăreau unicul scop de a putea cuprinde şi adăposti mărfurile ce se scurgeau din toate părţile lumii.

Din Grecia se aduceau chiar opere de artă . cumpărătorii erau adeseori constrînşi să renunţe la pretenţiile lor. pe de o parte datorită nivelului scăzut al forţelor de producţie. produceau mai mult pentru consumul propriu decît pentru vînzare. Nu mai vorbim de marea masă a sclavilor care. 8—9 88 . pentru a ne feri de această greşeală. iar masa mare a populaţiei era nevoită să se mulţumească cu strictul necesar . Dar. dar amploarea pe care a luat-o circu1 Cicero. De altfel. iar pe de alta din cauză că în multe gospodării se mai produceau încă uneltele necesare. cînd negustorii îşi întrerupeau activitatea pe anumite perioade. I. este necesar să stabilim anumite limite. deoarece ţăranii din regiunile amintite. într-o scrisoare îl ruga pe prietenul său Atticus. Porturile şi căile comerciale terestre Toate produsele care veneau la Roma pe drumul fluvial al Tibrului erau descărcate în portul de la poalele Aventinului. în ceea ce-i priveşte pe consumatori. chiar şi aşa puţin numeroşi cum erau. de exemplu. Cicero. Tot aşa. volumul produselor meşteşugăreşti ce se vindeau pe piaţă era limitat. vorbind despre volumul schimburilor comerciale din acea perioadă. In primul rînd. se mai găseau şi simpli particulari bogaţi care-şi împodobeau casele. ar fi greşit să le comparăm cu cele din zilele noastre . nu trebuie să pierdem din vedere că cei bogaţi de la Roma care-şi puteau permite satisfacerea tuturor gusturilor şi capriciilor formau o pătură foarte redusă. cu mici excepţii. în raport cu numărul lor. care se stabilise la Atena. nu sporeau cu mult contingentul consumatorilor. destul de restrîns. după ce multe oraşe fuseseră jefuite de către generali şi magistraţi de numeroase sculpturi şi picturi pentru împodobirea templelor şi a localurilor publice de la Roma. numărul cumpărătorilor era. fie din cauză că traficul maritim era stînjenit de către piraţi sau drumurile de uscat erau tăiate de războaiele civile. Epistulae ad Atticum. amintit mai sus . din cauza unei inegale şi nejuste distribuţii a bogăţiei. deci. volumul produselor agricole nu putea fi prea mare. să-i cumpere şi să-i trimită statui şi alte opere de artă pentru a-şi împodobi vilele de la Tusculum şi Forniiae 1.

ca asigurări de navigaţie nu numai pentru întreprinderile de navigaţie locale. aşa cum s-a arătat la capitolul despre meşteşuguri. vecinătatea lui cu portul unei vechi colonii greceşti. şi o piaţă de desfacere. Mai mult încă : după întinderea stăpînirii romane în orientul elenistic. Puteoli însuşi era solicitat din mailte părţi pentru nisipul său vulcanic cunoscut aci sub numele de pozzolana. De asemenea. portul era adînc şi bine adăpostit. îndeosebi greci. La această dezvoltare au contribuit mai mulţi factori. ba chiar şi marinari pricepuţi. care continua să fie şi în această epocă principalul port maritim şi centru comercial al Italiei. cu ajutorul căruia se producea cimentul hidraulic. cu toate că era cu aproape 300 km mai departe de Roma. într-adevăr. produsele de fier de la Cales şi Minturnae erau de asemenea căutate. constructori de corăbii pentru şantierele proprii. în numeroase localităţi vecine din Campania existau meşteşuguri înfloritoare. am spune. stabiliţi la Neapolis pentru afaceri cămătăreşti. aici se făceau aproape cu exclusivitate vînzările pentru nevoile locale ale populaţiei. care devine. veneau la Puteoli orientali. care ştiau greceşte. mărfurile erau descărcate de pe vasele mari de transport la Puteoli. Dar ceea ce a jucat un rol hotărîtor în această dezvoltare a portului campan în dauna Ostiei a fost faptul că la Puteoli se găseau mărfuri ce puteau fi încărcate pe corăbii la întoarcerea lor în porturile de unde veniseră. deşi prezenta primejdia unei concurenţe împotriva căreia nu putea face nimic. In primul rînd a contribuit însăşi poziţia locului . dat fiind că de aici le luau micii negustori pentru a le vinde apoi cu amănuntul în micile lor prăvălii-dughene din pieţele amintite mai înainte — Forum boarium şi Forum olitorium . deoarece de acolo puteau fi procurate corăbii pentru nevoile traficului. El s-a dezvoltat în dauna portului Ostia de la vărsarea Tibrului în mare. de la Neapolis erau recrutaţi şî mulţi angajaţi ai întreprinderilor comerciale publice. înainte de a ajunge însă în portul de la poalele Aventinului. precum şi ai oamenilor de afaceri care lucrau pe cont propriu în acele părţi. cum era cel de la Neapolis. astfel. dar şi pentru negustorii străini care îşi încărcau mărfurile în port. La Capua se produceau pentru export obiecte de bronz .laţia mărfurilor a făcut ca instalaţiile respective să se extindă aproape asupra întregii coline. Pe de altă parte. 89 . era avantajoasă. ba de către unii era considerat chiar portul Romei însăşi. cu ridicata.

XVII. a servit ca model şi pentru alte reţele de comunicaţii construite în ultimele trei secole ale republicii. tot mai mare importanţă comercială pentru Italia întreagă .necesar la construirea instalaţiilor portuare. La aceasta se mai adăugau şi dificultăţile mereu crescînde pricinuite navigaţiei de aluviunile aduse de Tibru. şi îndeosebi din interiorul Italiei. poetul Luciliu numeşte Puteoli „micul Del os" 2. Puteoli a avut. datorită factorilor amintiţi. 793. Am amintit în treacăt rolul pe care l-au avut în epoca precedentă unele artere de comunicaţii construite atunci în primul rînd cu obiective strategice. 123. « S t r a b o . care. după cum am văzut mai înainte. Cu toate că volumul cel mai mare de mărfuri era transportat pe corăbii. prin3 cipalul port al Italiei . lega spre sud Roma cu Capua încă de la sfîrşitul secolului al IV-lea î. în perioada cu care ne ocupăm. pe măsură ce sporeau importurile romane. Dezvoltarea lui a cunoscut un ritm ascendent şi în cursul secolului I. în felul acesta.e. Italia întreagă era străbătută de o întinsa reţea de drumuri. în comparaţie cu aceste posibilităţi de export pe care le avea Puteoli.. la începutul domniei lui August. recunoscînd prin aceasta că rolul lui comercial era identic cu acela al portului Delos în bazinul oriental al Mării Mediterane. de aceea nu era rentabil pentru armatorii de corăbii să meargă pînă la Ostia cu riscul de a se întoarce fără încărcătură. care făceau să fie periculoasă apropierea de port . Ostia putea oferi foarte puţin . Via Appia. care legau Roma 2 L u c i l i u .n. căile terestre nu aveau prin aceasta o mai mică importanţă. Geographia.e. pe care circulau vehicule încărcate cu produse de tot felul pentru schimbul dintre regiuni şi localităţi. ceea ce îl face pe geograful Strabo să-1 numească. care le transportau apoi pe rîu pînă la Roma. din această cauză vasele mari de transport erau adeseori nevoite să arunce ancorele în larg şi să-şi descarce mărfurile pe mici ambarcaţii. mai ales cînd era vorba de schimburile locale. Dar să începem cu cele mai vechi.n. v. este adevărat însă că ritmul acestei dezvoltări a fost încetinit din cauza concurenţei pe care i-o făcea portul vecin din colonia greacă Neapolis. Fapt este că încă pe la sfîrşitul secolului al II-lea î. erau căutate şi vasele ceramice ce se produceau la Puteoli cu argilă adusă din insula Ischia. Satire. III. 90 .

precis 1 481. pe timpul imperiului s-au generalizat atît pavarea tuturor drumurilor. ca şi Via Appia.de localităţile mai importante din diferitele părţi ale Italiei. Spre nord-est a fost construită Via Flaminia. ele erau construite de obicei de către soldaţi. de unde plecau corăbiile spre Epir şi Grecia. mai bine zis al lumii romane (umbilicus).e. tot spre sud. numită astfel după numele censorului Aurelius Cotta . după cum erau resursele teritoriului străbătut .n. Ea a fost construită pe urmele unui vechi drum de munte pe care păstorii sabini din Munţii Apenini îşi transportau sarea de la vărsarea Tibrului . printre acestea se pot aminti Via Latina. erau străbătute de nenumăraţi negustori. Toate aceste drumuri. ulterior ea a ajuns pînă în sudul Galiei. de aici s-a format apoi opinia. după ce străbătea lanţul Apeninului printr-un tunel. Via Valeria ducea spre est pînă la Marea Adriatică . August a ridicat în Forul roman un stîlp aurit (miliarium aureum). ajungea la Ariminum (Rimini de azi). în afară de aceste artere principale. Pe drumurile principale erau marcate şi distanţele. de exemplu. care. foarte căutată în secolul I î. cu ajutorul aşa-ziselor pietre miliare (miliaria). cît şi marcarea distanţelor cu ajutorul pietrelor miliare. Cele mai importante dintre ele erau pavate cu lespezi mari de piatră sau cu alte materiale rezistente. de unde se calculau distanţele pe toate drumurile . pe malul Mării Adriatice . prin Beneventum. dar la lucrări erau constrînse să participe şi populaţiile din teritoriile pe care acestea le străbăteau. mîjIŞ*ffţto««t<s<ioameni de . de aici a fost prelungită ulterior pînă la Aquileia. de-a lungul ţărmului Mării Tireniene. Via Appia era acoperită în apropiere de Capua cu lespezi de marmură. de aici şi numele Via Salaria (Drumul sării). o localitate de vilegiatură nu departe de Roma. care indicau distanţa în mile — o milă avea aproximativ un kilometru şi jumătate. Dat fiind scopul iniţial strategic al celor mai multe din aceste drumuri. dar prin regiunea locuită de samniţi. pînă la Brundisium. la extremitatea nord-estica a Italiei propriu-zise. care ducea. a fost construită încă înainte de sfîrşitul primului război punic (241) Via Aurelia.50 m — de la Roma . că ar marca centrul pămîntului. Spre nord. iar în apropiere de Capua se unea cu aceasta . Via Salaria lega Roma cu teritoriile sabine din partea de nord-est a Laţiului. fie ele maritime sau terestre. etc. Via Gabinia lega Roma de Tibur (Tivoli de azi). întrucît de la el plecau toate drumurile. De la Capua ea a fost ulterior prelungită. mai existau alte drumuri cu caracter mai mult local .

afaceri (negotiatores) . între sistemele de măsuri şi greutăţi. Prin această activitate a lor. în faţa cărora o pătură de bogătaşi şi potentaţi politici nu-şi precupeţeau comorile strînse din exploatarea celor mulţi. Este adevărat că asemenea acţiuni erau adeseori legate de mari primejdii pentru ei. de vreme ce curînd după aceea apăreau alţi reprezentanţi ai lor. şi prin ea Italia. ei puneau bazele unor schimburi cu aceştia. avînd în felul acesta rol de adevăraţi pionieri ai comerţului roman în teritoriile străine. dat fiind că erau mereu suspectaţi. schimburi ce aveau să rămînă uneori trainice. aceşti oameni de afaceri . Roma nu numai că-şi menţine. Roma. făcînd astfel comerţ şi cu bani. dar se pare că ei. dar îşi amplifică şi mai mult caracterul ei de metropolă economică. mai ales m regatul Pontului. fie pentru a monopoliza resursele materiale în profitul lor . devine un centru spre care se scurgeau cele mai variate produse. Este adevărat că şi acum. aceştia se îndeletniceau paralei şi cu cămătăria. stabileau echivalenţe între moneda romană şi instrumentele locale de schimb. numeroase au fost şi atacurile cărora le-au căzut victimă. Cu toată ura pe care o provocau în inimile băştinaşilor. ei apăreau fie pentru a pune nuna pe arendarea încasării tributului. pregătind oarecum operaţiile militare prin informaţiile pe care le dădeau conducătorilor politici şi militari asupra beneficiilor ce putea să le aibă Roma din cucerirea acestuia. circulaţia mărfurilor se face în sens aproape exclusiv unic . în insula Delos şi chiar în Galia. geme şi 92 . fiindcă agricultura luneca grăbit pe panta decăderii iar meşteşugurile se dezvoltaseră numai în anumite sectoare. aveau în vedere mai curînd profiturile decît riscurile. ameninţaţi de către locuitorii ţărilor unde pătrundeau . De pe drumurile Orientului îndepărtat soseau în porturile Mediteranei de răsărit caravane de la mii de kilometri încărcate cu ţesături fine. organizaţi cum erau. nu numai cu mărfuri sau materii prime. care coincid cu primele două secole ale erei noastre. negustorii romani contribuiau însă la destrămarea relaţiilor gentilice din teritoriile respective . Dar mai ales erau îndreptate spre Roma convoaie costisitoare cu articole de lux. Pe măsură ce legiunile romane cotropeau un teritoriu străin. ba uneori o luau chiar înaintea armatelor pentru a vedea la faţa locului bogăţiile ţării. pătrunderea monedei şi a unor sisteme de schimb superioare celor existente a grăbit procesul dezvoltării istorice. în primele două secole ale epocii imperiale. ba poate mai mult ca înainte. atît agricole cît şi meşteşugăreşti.

Din toate părţile imperiului se aduceau la Roma şi în Italia produse meşteşugăreşti : stofe fine. lemn din Africa şi Siria. dincolo de Egipt şi provinciile din partea de nord-vest. Dalmaţia. nu circulau numai produse provenite de pe solul sau din munca locuitorilor din provincii. de pe ţărmurile Mării Baltice şi din teritoriile locuite de germanii liberi se aduceau mari cantităţi de chihlimbar. ceramică şi figurine de lut ars din Galia şi Asia Mică. Hispania. Cipru. Galia şi Britania. la procurarea ior contribuiau deopotrivă provinciile din vest şi cele din est. Africa şi Egipt. numai bogătaşilor din clasa conducătoare şi la care cei de jos nu puteau nici măcar să viseze. în ce priveşte mărfurile importate pentru satisfacerea nevoilor de toate zilele ale populaţiei tot mai numeroase din capitală şi din alte mari centre ale peninsulei italice. metale brute din Hispania. iar din China se aducea mătase. lînă din Asia Mică şi Africa. din cauza preţurilor lor ridicate. peste Deşertul Saharei — pulbere de aur. Britania. care toate duceau spre Roma. din Pont. Siria şi Egipt. Britania. din Galia. din Arabia — mirodenii de tot felul. luxul devenise o necesitate. piei şi animale sălbatice pentru spectacolele din circuri $i amfiteatre. care serveau nu atît cerinţele vieţii de toate zilele cît mai ales cele de lux. Dacia. piei brute din Iliria. accesibile. Variate produse erau aduse dinafară graniţelor vastului imperiu. de pe meleagurile locuite de sciţi — blănuri şi pietre preţioase. fildeş. De la mai mari depărtări din Orient. fildeş. untdelemn din Africa şi Hispania.pietre preţioase pentru cei ce trăiau în lux şi plăceri. Ca materii prime soseau : in din Egipt şi din Africa. naturale sau prelucrate. abanos. brută sau prelucrată. Galia. în sfîrşit. carne şi peşte sărat din Hispania. Astfel. din continentul african. Pentru procurarea acestor mărfuri de lux. India trimitea mirodenii. parfumuri. iar gustul pentru produse exotice întrecuse orice măsură. Iliria. Ca produse alimentare se aduceau : grîu din Sicilia. pietre preţioase. Asia Mică şi Siria. brodate sau vopsite cu purpură sau ţesute cu fire de aur din Asia Mică. din Bosforul Cimerian şi din Egipt. precum şi pentru liberţii îmbogăţiţi de pe urma comerţului sau camătăriei. Căci pentru membrii clasei senatoriale şi a cavalerilor. vase şi tot felul de obiecte de sticlă din Siria şi Egipt etc. perle. iar din regiunea ecuatorială. Dar pe drumurile imperiului. populaţiilor dinafară frontierelor imperiului li se plă93 i I i • i t . din teritoriile Etiopiei de azi se aduceau fildeş şi baga. . vinuri.

unele produse din imperiu. în scurtă vreme. terestre. fluviale şi mai ales maritime . Astfel. care în epoca republicană a fost — după cum s-a arătat mai sus — principalul port al Italiei şi al Romei. mărfurile erau apoi transportate cu vase de tonaj mai mare decît în epoca precedentă — unele ajungeau pînă la 1 500 de tone — în principalele porturi ale Italiei. Pliniu cel Bătrîn le evalua la o sută de milioane de sesterţi. pe aici a ajuns în a doua jumătate a secolului al II-lea o solie trimisă de împăratul Marcu Aureliu pînă la curtea monarhului chinez. împăratul Traian a 94 . amintim că negustorii ajungeau în China îndeosebi pe uscat cu ajutorul caravanelor care străbăteau depărtările imense pe aşa-zisul „drum al mătăsii". pînă la vărsarea Rîului Galben . Dar în curînd acest bazin a început a fi împotmolit de nisipul mării. de-a lungul ţărmurilor. ca să dăm exemplul regiunilor celor mai îndepărtate. unde negustorii romani desfăceau. pe lîngă instalaţiile mai vaste. La Puteoli. Ceea ce a favorizat circulaţia mărfurilor. despre care s-a spus mai sus că servea mai mult ca loc de depozitare a mărfurilor de pe vasele mari. cele mai multe se plăteau cu numerar. cum era de exemplu Germania. unelte de metal.teau sume fabuloase în fiecare an . fie ea şi numai în sens unic. care intenţiona să-1 lege direct de Roma printr-un canal lung de 220 km. continuă să se desfăşoare şi în primele secole ale imperiului o deosebită activitate comercială . prezenta şi avantajul de a se afla în apropierea Romei. La Ostia. el a rămas în urma portului Ostia. dar lucrările au rămas numai la început. a fost reţeaua căilor de comunicaţii. Traficul intens a impus chiar unele lucrări de extindere a portului pe timpul împăratului Nero. Din porturile mediteraneene. numit astfel pentru că pe aici se făceau cele mai numeroase transporturi ale acestui produs. devenind puţin practicabil. ca vinuri. după ce ajungeau mai întîi pe alte căi pînă la unele din marile porturi de pe coasta Mediteranei. Comunicaţii fuseseră stabilite şi pe mare. obiecte de artă sau alte produse de calitate inferioară. în schimbul mărfurilor cumpărate. care erau acum Puteoli şi Ostia. un concurent periculos care. Cu excepţia unor regiuni mai apropiate. corăbii din toate părţile descărcau aici mărfurile cele mai felurite. împăratul Claudiu a construit un bazin de formă circulară pe o suprafaţă de 70 ha. pentru a fi încărcate apoi pe mici ambarcaţii şi transportate pe Tibru pînă la portul de la poalele Aventinului. căci cele mai multe din aceste mărfuri erau transportate în Italia pe mare.

pe Aventin. erau depozitate în numeroase antrepozite (borrea). ghimber şi alte aromate (Horrea Piperataria) sau în materiale de scris. Desfacerea mărfurilor la Roma Mărfurile care soseau la Roma în mari cantităţi. fără nici o distincţie. a ridicat o construcţie în formă de semicerc. cheiurile ambelor bazine totalizau 6 000 m.e în torţe. Aceste antrepozite purtau diferite numiri. în partea de nord-est a Forului care-i poartă numele. cît şi în împrejurimi. dar au fost mult amplificate în epoca imperială. la marginea de nord a Forului roman Horrea Agrippiniana. care datau din secolul al II-lea î. Altele erau specializate în anumite produse : une|. cele mai vaste dintre toate erau Horrea Galbae. pe Via Latina Horrea Nervae . De pe timpul domniei împăratului Traian datează cea mai monumentală construcţie destinată schimburilor şi. situate atît în raza oraşului. în apropierea portului. Aici soseau îndeosebi corăbiile încărcate cu cereale din Alexandria Egiptului. ci şi de altă natură. erau Horrea Ummidiana. Acest bazin era înconjurat de cheiuri late de 12 m. celebrul arhitect Apolodor din Damasc. în general. tranzacţiilor comerciale. Acoperită multe secole de clădirile ce se ridicau încă din epoca medievală peste ea din n . pe care se ridicau magazii pentru cereale şi depozite de vinuri şi untdelemn . după cum soseau cu vreun transport sau după cum negustorul îşi găsea loc pentru ele.construit un nou bazin portuar pe o suprafaţă de 40 ha. altele în piper. 1-a legat de Tibru printr-un canal. fie articole meşteşugăreşti sau de lux. unde prelungirea pantei Quirinalului spre Capitoliu fusese tăiată şi nivelată. fie că era vorba de produse alimentare.n. constructorul podului roman de la Turnu Severin. luminări şi seu (Horrea Candelaria). îndeobşte cunoscută sub numele de „Halele lui Traian". Magaziile erau grupate în jurul a trei curţi interioare şi cuprindeau nu numai produse alimentare. care serveau pentru a se putea face distincţie între unele şi altele. în cele mai multe din acestea erau depozitate mărfuri de-a valma.e. precum şi altele. avînd o suprafaţă de peste trei hectare. Astfel. pentru susţinerea părţii mai ridicate a colinei.. rulouri de papirus şi foi de pergament (Horrea Chartaria) etc. îaf pentru a evita primejdia împotmolirii.

spre For. în dreptul fiecărei arcade se deschidea cîte o încăpere-prăvălie puţin adîncă în interior. probabil. de aici şi numele ce-1 purta strada de acces „Strada Piperului" (Via Piperatica). la etajul întîi. în acelaşi timp. De aici s-a ajuns la concluzia că halele acestea nu erau numai depozite de mărfuri ce urmau să fie vîndute populaţiei. dinspre Quirinal şi cartierul Subura. probabil. greutatea celor cinci etaje. p'rintr-o deformare a termenului originar latin. încăperile acestora nu se aflau pe aceeaşi perpendiculară cu cele ce aparţineau terasei inferioare. încheiau tranzacţiile pe care le făcea statul cu importatorii de mărfuri. această construcţie a fost scoasă la lumină în urma unor lucrări de demolare a acestora şi de degajare a elementelor arhitectonice vechi. Via Biberatica. distribuţiile gratuite de alimente . care percepeau taxele asupra tuturor operaţiilor comerciale şi. de asemenea. ci şi de produse ce erau distribuite gratuit. adică intrarea şi ieşirea lor din hale. aceste încăperi erau destinate. se mai aflau şi alte încăperi destinate serviciilor care se ocupau cu aprovizionarea şi mai ales cu asistenţa imperială . situat la nivelul Forului. Existau anumiţi funcţionari fiscali imperiali (arcarii Caesariani). Toate 96 . era o galerie cu arcade largi prin care pătrundea lumina în nişte încăperi de mai mari dimensiuni decît cele de la parter . ci erau mai retrase. în acelaşi timp. La parter. ele serveau. vînzării florilor şi fructelor. Ele aveau accesul printr-o stradă din dosul întregii construcţii. cuprinzînd aproximativ 150 de încăperi (tabernae) destinate vînzărilor şi altor activităţi comerciale. după cum se presupune. ca depozite pentru vinuri şi untdelemn . Deasupra acestor prăvălii. căci ele formau un complex unitar. care s-au încheiat în anul 1932. la care se ajungea pe o stradă întortocheată. Celelalte etaje formau o a doua terasă . construcţia avea o serie de arcade semicirculare care formau faţada. o terasa deosebită. La etajul al patrulea se afla o sală mare.partea mai ridicată a Quirinalului. unde se făceau. Se deduce acest lucru şi din faptul că din evul mediu şi pînă la demolarea caselor moderne strada în pantă şi întortocheată se numea. Halele erau construite din cărămidă şi aveau cinci etaje. susţinînd. aceste servicii supravegheau totodată circulaţia mărfurilor. ca piperul şi alte mirodenii . comunicaţiile dintre parter şi etajul întîi erau asigurate de nişte scări ce duceau din For. încăperile de la etajul al doilea şi al treilea serveau ca depozite pentru unele produse „coloniale".

Brutărie .

.

Vinzător de legume .

Prăvălie .

Prăvălie de desfacere a cărnii VTnzare de ţesături .

I I »J Tejgheaua unui zaraf .Vînzător de untdelemn §••••••••1 .

Qntărîrea cerealelor .

.

în afară de prăvăliile din cuprinsul Halelor lui Traian. care vindeau legumele cultivate de ei. în general. cofetarii (pastillarii) etc. Unii vînzători desfăceau produse pe care. în Roma epocii imperiale mai existau numeroase pieţe comerciale. pescarii (piscatores). la rîndul lor. care purta numele împărătesei (Macellum Liviae). Alţii erau ei înşişi producătorii produselor pe care le desfăceau pe piaţă . după unele ştiri mai tîrzii. le-au cumpărat în prealabil de la alţii. de vreme ce împăraţii Valens şi Graţian i-au adăugat noi spaţii înconjurate de portice. care purtau numele general de macellum. statul începea de pe atunci să se amestece tot mai mult în afacerile comerciale şi îşi făcea tot mai simţit controlul pe care-1 exercita asupra circulaţiei mărfurilor. Nero a construit pe colina Coelius un Macellum Magnum. iar altele erau pline cu apă de mare adusă de la Ostia. se pare că în epoca de maximă dezvoltare a Romei. Aceeaşi legătură strînsă între producător şi vînzător se poate constata şi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea . vînzătorii de fructe (fructuarii) etc. în aceeaşi categorie pot fi socotiţi plăcintării (siliginarii). printre aceştia figurează grădinarii (olitores).acestea constituie un indiciu că. unele din aceste bazine erau legate cu conductele de apă dulce de pe colina Quirinal. acesta a funcţionat pînă în perioada imperiului tîrziu. în aceste pieţe se vindeau cu amănuntul tot felul de articole alimentare. aşa erau 7 — Cum trăiau romanii 97 . ca şi cea din epoca republicană. aşa erau negustorii de păstăi de niprală (lupinarii). după cum nu ne putem închipui ca vînzătorii de piper şi alte mirodenii să fie reprezentanţii unui comerţ oficial de stat. fiecare cartier avea cîte vin macellum. dar acesta nu a putut fi încă identificat. al cincilea etaj era prevăzut cu bazinele necesare prăvăliilor de peşte . în sfîrşit. care vindeau plăcintele şi prăjiturile de tot felul preparate de ei. prin concentrarea serviciilor aprovizionării într-o singură clădire. care — cum se va vedea mai jos — în acele condiţii a avut urmări funeste asupra economiei romane. în locul acestuia a fost ridicat pe Esquilin un alt macellum. Negustorii de peşte la dispoziţia cărora erau puse aceste bazine se pare că lucrau pe cont propriu. Acesta este un aspect al procesului de etatizare a economiei în general. demolată de împăratul August pentru a construi Forul ce-i poartă numele. care-şi valorificau peştele prins de ei etc.

oricît ar apărea de cuprinzătoare această activitate comercială. Am arătat mai sus. cei ce confecţionau îmbrăcăminte de tot felul din lînă ţesută de ei (vestiarii. fie că era vorba de încălţăminte pentru bărbaţi (caligarii). fie pentru femei (fabri solarii. a făurarilor de coase (inter ţalcarios). 98 . se cunoaşte o stradă a cizmarilor de sandale (vicus sandaliarius). cei ce vindeau încălţăminte confecţionată de ei (sutores). ca bijutierii de inele (anularii) sau de perle (margaritarii). printre factorii care au contribuit la dezvoltarea portului Puteoli în dauna Ostiei. în sensul că importul depăşea cu mult ca volum şi ca valoare exportul. care erau adeseori grupate pe anumite străzi. Comerţul roman era deficitar. cantităţile de răşină de lemn şi de lînă din valea Padului. Dar aceste mărfuri reprezentau puţin lucru faţă de importurile în mari cantităţi şi de tot felul ce se făceau de către Roma. balanţa comercială era totuşi. în sfîrşit. printre aceştia sînt de amintit vînzătorii de vin (vinarii).cei ce vindeau veşminte confecţionate din pînza de in ţesută de ei înşişi (lintearii). cel puţin după ştirile ce ne-au fost transmise din antichitate şi după urmele culturii materiale scoase la iveală. Balanţa pasiva a comerţului roman Considerată în limitele schiţate mai sus. după profesiuni . care-şi încărcau căruţa cu un butoi sau cu mai multe amfore şi străbăteau străzile cartierelor. că un rol decisiv 1-a jucat tocmai existenţa unor produse de export în oraşele învecinate din Campania. pasivă. astfel. Chiar dacă adăugăm la cele de mai sus mărfurile produse de alte regiuni ale Italiei. sugarii) . mai existau şi vînzători ambulanţi . Acelaşi era regimul de desfacere şi al unor articole de lux. în ultimă analiză. Toţi aceştia îşi mai desfăceau mărfurile chiar în micile lor ateliere-prăvălii. de exemplu. Deficitul rezultat din faptul că Roma cumpăra mai mult decît vindea era acoperit din prăzile de război. oricîtă amploare a avut ea în epocile de înflorire. care-şi desfăceau în propriul lor atelier obiectele confecţionate. anunţîndu-şi în gura mare marfa etc. ele nu erau în stare să echilibreze balanţa comercială. din sumele •. cum sînt. Pe lîngă negustorii cu prăvălii stabile. a sticlarilor (vicus vitrearius) etc. baxiarii).

erau aşazisele taxe de trecere în anumite puncte ale unui teritoriu. erau taxele ce se plăteau la intrarea sau la ieşirea de pe teritoriul unui oraş. In acelaşi sens pledează şi dispoziţia data cîţiva ani mai tîrziu de către consulul Cicero funcţionarilor vamali de la Puteoli de a sechestra toate valorile de aur şi de argint ce erau destinate a fi exportate din Italia. Astfel. în aparenţă lucrul era cît se poate de simplu. Tradiţia istorică datează înfiinţarea acestui portorium încă din epoca regalităţii. acestea erau în folosul oraşelor respective. de untdelemn şi de vinuri într-o vreme cînd aceste produse nu erau în aşa mari cantităţi încît să formeze surplusuri. în al doilea rînd. ea izvora — este adevărat — din preocuparea necontenită de a asigura cele necesare pentru traiul populaţiei. Ceea ce se poate însă spune cu si7* 99 . în realitate însă aceasta producea complicaţii în domeniul finanţelor publice. De asemenea.n.stoarse în timpul cuceririlor. îndeosebi la poduri. Este probabil că această îngrijorare se reflectă în prevederile unei legi din anul 67 î. Este vorba de interzicerea exportului de cereale. pe cînd cele dintîi se percepeau în profitul statului. oricît ar fi fost ele de necesare sau de căutate. au existat perioade cînd au fost aduse restricţii asupra exportului de fier şi de arme. care oprea pe provinciali să scoată din Roma cantităţi mai mari de monede de metal preţios. pe care romanii le cuprindeau sub termenul general de portorium. în sfîrşit. Căci banii de metal preţios cheltuiţi pentru cumpărarea mărfurilor de import se ridicau la sume atît de mari.e. cu timpul aceste taxe se plăteau şi la intrarea pe teritoriul unei provincii. nu se bucurau de o circulaţie cu totul liberă . (lex Gabinia). Pe lîngă restricţiile privitoare la exportul de metale preţioase. precum şi din tributul impus noilor teritorii cucerite şi organizate în provincii romane. aceeaşi măsură mai greva şi asupra altor produse . în primul rînd erau taxele vamale ce se plăteau la frontiera statului roman pentru orice mărfuri venite dinafară . încît de la un timp au dat de gîndit organelor de guvernămînt de la Roma. ele erau supuse la tot felul de taxe. Vămile Dar nici mărfurile de import. în al treilea rînd.

mărfurile aduse din India se vindeau la Roma cu preţuri de o sută de ori mai mari decît fusese valoarea lor iniţială. negustorii de conserve de legume (salsarii leguminarii). negustorii lemnari (lignarii). nivelul lor depindea de o serie întreagă de factori. în afară de negustorii care-şi desfăceau propriile lor produse. atît după specialităţi. a căror enumerare nu îşi are locul aici. negustorii de vinuri (vinarii). iar celălalt port principal al Romei. Astfel. dar aceasta n-a durat multă vreme.e. negustorii de parfumuri (unguentarii) etc. indiferent din ce categorie făceau parte. Aceste taxe vamale nu erau uniforme pe toată întinderea Imperiului roman . Astfel erau grupaţi în colegii vînzătorii de păsări (gallinarii).guranţă este că Roma a realizat mari profituri de pe urma poziţiei sa|e la încrucişarea • unei importante reţele de comunicaţii. ci şi vîslaşii care 100 . de la începutul secolului al II-lea î. şi care. în anul 60 au fast desfiinţate orice fel de taxe vamale pentru mărfurile ce intrau în Italia. deoarece Cezar le-a introdus din nou. negustorii de fructe (pomarii). Astfel. negustorii erau organizaţi în colegii. alţii făceau parte numai din categoria celor din urmă. datează taxele de vamă impuse mărfurilor ce intrau şi ieşeau din oraşele campane Capua şi Puteoli.de obicei făceau parte atît din colegii meşteşugăreşti cît şi negustoreşti. negustorii de legume (olitores).n. Dar date concrete despre aceste taxe avem de-abia după ce Roma a început cucerirea unor teritorii străine şi mai ales după ce au apărut pe teritoriul Italiei unele centre economice importante. cu atît mai mult sporeau aceste taxe cînd mărfurile erau aduse dinafară frontierelor imperiului. Colegiile negustoreşti La fel cu meşteşugarii. după mărturia unui autor antic. cît şi după caracterul traficului şi amploarea activităţilor comerciale la care erau angajaţi. unul important centru meşteşugăresc. aşa cum am văzut mai sus. Dar faptul că pentru mărfurile provenite dintr-o regiune îndepărtată de Italia trebuia sa se plătească taxe la frontierele mai multor provincii producea mari dificultăţi comerţului şi ridica enorm de mult preţul lor de vînzare . în colegii erau grupaţi nu numai negustorii propriu-zişi.

pentru a se asigura produsele necesare.. Lipsa de materii prime şi nesiguranţa căilor de comunicaţii din interiorul imperiului au cauzat o scădere simţitoare a schimburilor . Extremul Orient şi pînă în inima continentului african. Armatorii dădeau în chirie corăbiile lor pentru transportul mărfurilor pe mare (navicularii.n. transformînd colegiile lor în instituţii oficiale care lucrau exclusiv pentru nevoile statului. Din izvoarele scrise care atestă existenţa acestor colegii reiese că membrii lor erau în cea mai mare parte provinciali. Caracteristică este în această privinţă. Factori interni şi externi. hispani. dar din secolul al III-lea ea s-a desfăşurat într-un ritm care a dus în curînd la catastrofă.n.transportau mărfurile pe apă. în faţa acestei situaţii. organele de guvernămînt au luat măsuri similare atît faţă de negustori cît şi faţă de meşteşugari. Este adevărat că simptomele crizei apăruseră încă în epoca Antoninilor. toi . După ce schimburile comerciale. africani. dar şi celelalte colegii se aflau într-o situaţie identică. mai tîrziu însă ele au devenit instituţii de stat. au ajuns la cel mai înalt grad de înflorire în secolul al II-lea e. să se reducă treptat pentru ca în scurtă vreme să înceteze cu totul. cum s-a arătat mai sus. precum şi numeroşi orientali. dar şi. pentru a se prăbuşi apoi împreună cu întreaga societate sclavagistă. au făcut ca relaţiile intense de schimb ce se statorniciseră nu numai în interiorul frontierelor imperiului. asupra cărora nu este locul să ne oprim aici. iar membrii lor au fost transformaţi în simpli angajaţi ai statului. De unde mai înainte aceştia transportau mărfuri de tot felul atît pentru negustorii particulari. Asia Centrală. gali. precum şi armatorii de corăbii. navicularii marini). pe de altă parte. Pînă în secolul al II-lea e. începînd cu veacul următor ele au lunecat tot mai mult pe panta decăderii. fiindcă aceasta este mai bine cunoscută din izvoare. cît şi pentru stat. acum ei nu mai au voie să transporte decît pentru nevoile acestuia din urmă. situaţia colegiului armatorilor de corăbii. printre aceştia figurau şi vîslaşii micilor ambarcaţii de pe lacuri sau de pe rîuri (nautes sau navicularii amnici sau lintrarii). aceste colegii erau libere şi aveau un caracter privat. ca de altfel întreaga economie romană. rărirea produselor de pe piaţă a dus la urcarea vertiginoasă a preţurilor. în vaste teritorii din nordul Europei. fiind controlaţi în această activitate a lor de un magistrat special .

nici asprimea sancţiunilor prevăzute nu a dus la nici un rezultat. acolo unde acestea impuneau preţuri peste tariful stabilit ei nu mai scoteau mărfuri pe piaţă. Pe de altă parte. Măsuri similare fuseseră luate de mai înainte pentru exportul armelor şi al aurului. untdelemnul şi alte produse alimentare lichide. Dat fiind că preţurile „îngheţate" erau uniforme pe întreaga întindere a imperiului. pe lîngă cele amintite mai sus. deci o agravare a crizei. negustorii. care se generalizase la sfîrşitul secolului al III-lea. acest fapt. şi devalorizarea monedei. stabilind limitele maxime pînă la care puteau fi vîndute diferite categorii de produse alimentare. mai ales. la rîndul lui. Pentru a face faţă nevoilor de consum. cît şi chiar pentru consumul lor propriu. edictul n-a făcut decît să reducă şi mai mult cantităţile de produse de pe piaţă . taxele vamale. în sfîrşit. importul mătăsii în imperiu era rezervat exclusiv organelor comerciale ale statului. adică pedeapsa cu moartea. pe cînd condiţiile fiecărei regiuni erau diferite. dosindu-le. le-a înmulţit. un instrument de schimb a cărui valoare am văzut-o în perioada de început. printre acestea figurau stofele colorate cu purpură roşie sau violetă-albăstruie. vom aminti pe cele mai importante. produse meşteşugăreşti etc. De asemenea. De asemenea. aşa încît în scurtă vreme s-a renunţat la aplicarea prevederilor decretului. împăratul Diocleţian a publicat în anul 301 un edict de „îngheţare" a preţurilor. au luat măsuri menite a face inaplicabile prevederile edictului împărătesc. în sensul că au fost considerabil sporite punctele vamale. atît pentru vînzare. Ceea ce a agravat criza schimburilor comerciale a fost. pe care statul le-a urcat şi. care formau acum o pătură importantă în imperiu. totodată erau prevăzute pedepse draconice împotriva acelora care nu respectau tarifele stabilite. Astfel. materii prime. pentru a pune frîu urcării preţurilor. La toate acestea se mai adăugau. atrăgea o şi mai mare urcare a preţurilor. au instituit un monopol de vînzare a unor produse pe piaţa internă . Monedele de aur şi de argint îşi pierd tot mai mult valoarea atît prin reducerea greutăţii. împăraţii Valens şi Graţian au interzis negustorilor să exporte în afara frontierelor vinul. cît şi prin re102 . în felul acesta. din considerente fiscale. Urmarea acestor prevederi a fost însă tocmai contrară .Criza schimburilor comerciale Intervenţia statului roman s-a manifestat şi în alte direcţii . .

apoi 103 . De altfel.. dar mai ales după apariţia bogăţiei mobiliare la Roma . Cămătăria Vorbind în paginile precedente despre diferitele perioade din dezvoltarea schimburilor. de aceea ele erau de fiecare dată cîntărite. Acestea au făcut să se scurgă spre Roma imense prăzi de război luate de generalii victorioşi în teritoriile cucerite. în aceste condiţii schimburile nu mai aveau nici o stabilitate. romanii preferau să se îndeletnicească cu cămătăria şi. este desfiinţată robia de datorii şi se interzice ca datornicul să mai garanteze împrumutul cu propria sa persoană. cu comerţul cu bani. după cum printr-o lege din anul 326 î. care duc pînă la înrobirea lui.e. am amintit. Evident. cu precădere de către greci din coloniile din sudul Italiei sau italici din Campania. nu trebuie să se uite însă că într-o epocă în care nu se cunoştea încă moneda aceste operaţii cămătăreşti constau din împrumuturi de cereale şi vite.n. apoi şi de către orientali. care s-a încheiat în scurtă vreme cu o catastrofă. că el era exercitat. bogăţia mobiliară a fost. iar în lipsa acesteia cu propria persoană. în locul acestuia. ca o trăsătură caracteristică a comerţului roman. existenţa împrumuturilor pe dobîndă în primele două secole ale republicii nu se poate pune la îndoială . pentru care datornicul răspundea cu averea în primul rînd. la rîndul ei. este vorba de împrumuturile luate de la patricieni. lex Poetelia-Papiria. a căror urmare au fost frămîntările pricinuite de robia de datorii şi luptele duse de plebei pentru înlăturarea acesteia. în general. se poate vorbi de cămătărie propriu-zisă numai o dată cu apariţia monedei ca instrument de schimb. o urmare a cuceririlor. la început. ducînd la agravarea iremediabilă a crizei. iar preţurile creşteau vertiginos. ca pe vremea cînd instrumentul de schimb îl constituiau lingourile de metal brut. şi în Legea celor XII table sînt stabilite cît se poate de explicit drepturile creditorului asupra datornicului insolvabil.ducerea cantităţii de metal preţios care intra în compoziţia lor. De aceea. Monedele în circulaţie la începutul secolului al III-lea nu mai prezentau nici o garanţie a valorii marcate pe ele . Tradiţia istorică aminteşte primele îndeletniciri cămătăreşti ale romanilor încă la începutul republicii.

aşadar. întorşi la Roma. Publicanii erau. acordîndu-le celor care ofereau mai mult. Ei vărsau anticipat statului. dar prin intermediul unor particulari care. cum erau încasarea tributului. integral sau în parte. Cu activităţi de această natură se ocupau anumiţi oameni de afaceri cunoscuţi sub numele de publicam . pentru aceasta el ar fi avut nevoie de o armată întreagă de funcţionari. unde reuşeau să se îmbogăţească de pe urma jefuirii sistematice a populaţiilor băştinaşe. cu sprijinul magistraţilor. care erau simple persoane particulare. ofertele concurenţilor aveau loc după ce aceştia studiau sursele de venituri ale provinciilor. urmînd ca apoi. precum şi' beneficiile pe care le puteau obţine. veniturile realizate din exploatarea minelor. statul roman a adoptat sistemul arendării prin licitaţieunor intermediari. fără să îndeplinească vreo magistratură propriu-zisă. în felul acesta statul roman avea numai beneficii. la rîndul lor.au dus la dezvoltarea unui sistem de exploatare a provinciilor romane: iată tot atîtea izvoare ale bogăţiei mobiliare. Bineînţeles. care ar fi îngreuiat peste măsură întreaga organizare fiscală din provincii. storceau mari beneficii de pe urma preluării asupra lor a punerii în valoare a tuturor resurselor din provincii. statul. prin magistratul însărcinat cu întocmirea bugetului — censorul —. aceştia căutau să-şi inves104 . După ce stabilea un plafon pentru fiecare din veniturile amintite mai sus. a zăcămintelor de sare etc. din exploatarea provinciilor beneficia înainte de toate statul. oameni de afaceri care posedau averi mobiliare cîştigate în timpul exercitării unor campanii militare sau magistraturi în provincii. sumele oferite prin licitaţie. Căci în epoca republicană statul roman a evitat pe cît a putut să încaseze aceste venituri în regie proprie . taxele vamale atît pentru mărfurile de import cît şi pentru cele de export. ei se numeau astfel pentru că luau asupra lor unele din serviciile privind finanţele publice. care-şi făceau din ele averi considerabile. fără nici un fel de cheltuieli sau riscuri. dar mai ales de pe urma luării în arendă a încasării tributului şi a taxelor de tot felul. a carierelor. sumele rezultate din darea în arendă a terenurilor confiscate de la provinciali şi înglobate în domeniile statului. să le încaseze de la provinciali grevate de mari dobînzi. Dacă cele dintîi ajungeau direct în mîinile unor persoane particulare. Pentru toate activităţile legate de exploatarea provinciik>r. le publica la licitaţie.

servicii speciale de curieri. în schimb. printre care cea mai rentabilă era tocmai luarea în arendă a sarcinilor fiscale impuse provinciilor. Sub scutul unei astfel de organizaţii.tească banii în afaceri de tot felul. Pe măsură ce creşteau numărul şi întinderea teritoriilor cucerite atît în apus cît şi în răsărit. pentru aceasta adeseori nu erau suficiente resursele unui singur om de afaceri. societăţile de publicani se amestecau adeseori şi în politica externă a Romei. fără să-i poată opri în acţiunea lor de jaf nici chiar guvernatorul. pricinuind prin toate mijloacele conflicte şi războaie cu unele ţări bogate numai pentru a-şi extinde domeniul jafurilor lor. care răspundeau în faţa legii de contractele de arendare încheiate cu statul. într-un cuvînt o organizaţie parastatală. deoarece o lege specială le-o interzicea . deoarece participarea lor nu era oficială. care în realitate le reveneau lor. lucrînd mînă în mînă cu ei. acordînd participarea la beneficii oamenilor politici pentru sprijinul acordat la obţinerea arendărilor. publicanii storceau prin toate mijloacele populaţiile supuse din provincii. ei se îndeletniceau şi cu operaţii cămătăreşti. Datorită averilor lor imense. ci căutau să încnseze cît mai mult. stabilită în toate provinciile cu administraţie proprie. care de cele mai multe ori era părtaş la beneficii. această posibilitate. publicanii au început în scurtă vreme să aibă o mare influenţă şi asupra vieţii politice de la Roma. cu cît membrii clasei senatoriale nu aveau posibilitatea de a participa la licitaţii. Urmarea a fost asocierea mai multora în organizaţii speciale de oameni de afaceri (societates publicanorum). Adeseori ei recurgeau la mijloace de corupţie. pubhcaiiii mai recurgeau şi la alte mijloace de jefuire a provinciilor . Sub influenţa acestor membri camuflaţi ai clasei senatoriale cu tendinţe agresive şi expansioniste. Pe lîngă abuzurile cu stoarcerea taxelor de tot felul. sporind din proprie iniţiativă sumele datorate statului. birouri regionale. Aceste asociaţii aveau o organizaţie complexă şi o întreagă reţea de reprezentanţi. conducerea fiind încredinţată unor oameni de afaceri recunoscuţi ca atare. sumele necesare pentru luarea în arendă a acestora deveneau tot mai mari . îrnprumutînd bani provincialilor care nu puteau plăti la 105 i . Ei nu se mulţumeau numai cu dobînzile legale. societăţile de publicani le dădeau. Acest lucru se făcea cu arît mai uşor. care adeseori copleşea pe cea oficială a statului.

Existenţa unor mici producători independenţi — meseriaşi şi ţărani liberi — a contribuit în mare măsură la dezvoltarea cămătăriei. stabilind un plafon maxim de 12% .termenele scadente taxele impuse lor. în schimb. Această decădere a micilor gospodării. nobilii şi cavalerii. Dobînzile stoarse de cămătari erau uriaşe. că „acolo unde apar publicanii. ca şi publicanii de altfel. Războaiele care au avut un caracter aproape permanent în cursul secolelor III şi II î. luînd şi pe această cale dobînzi mari. iar pe de altă parte a jucat un rol important în procesul de ruinare a micilor producători. dobînzile se urcau pînă la 24% şi adeseori chiar pînă la 48%. au existat legi care căutau să îngră* dească abuzurile. era accelerată şi de obligaţia de a plăti impozite mari. este semnificativ în această privinţă ceea ce spune chiar un istoric roman. aduceau cîştiguri imense claselor conducătoare. dar. în ceea ce-i priveşte. mari proprietari de capital comercial şi cămătăresc. în acelaşi timp. Este adevărat că. micii producători erau adeseori constrînşi să împrumute bani de la cămătari. gospodăriile lor decădeau de pe urma războaielor. Amploarea pe care o iau operaţiile efectuate cu ajutorul banilor. pe micii producători.n. pentru a-şi reface gospodăriile distruse de război sau lăsate în paragină. urmare a participării proprietarilor lor la războaie sau a pustiirilor aduse de acestea. cea mai grea formă de exploatare a populaţiei libere de la Roma. pentru a face faţă sarcinilor fiscale şi. dreptul public devine o vorbă goală" (Titus Livius). care. oamenii de afaceri de la Roma se mai îndeletniceau şi cu vînzarea. ci şi la Roma . cămătăria aducea cîştiguri fabuloase proprietarilor de capital cămătăresc pe de o parte. cum106 . ceea ce a dus la ruinarea micilor producători. totodată. Pe lîngă operaţiile cămătăreşti propriu-zise. în felul acesta. ea a fost cauza şi. cu care statul îşi acoperea cheltuielile pricinuite de război. încă de la apariţia cămătăriei. făceau parte din clasa cavalerilor. In felul acesta. aici se desfăşurau activităţile principale ale oamenilor de afaceri romani. a contribuit la dezvoltarea cămătăriei.e. cu toate aceste oprelişti. Publicanii se îndeletniceau cu operaţii cămătăreşti nu numai în provincii. Toate acestea au făcut ca ei să devină odioşi în faţa populaţiilor supuse. ca de altfel şi acumulările de bani legate de dezvoltarea capitalului comercial.

Activitatea „bancherilor" depăşea uneori chiar hotarele imperiului . atunci recurgeau la sumele încredinţate spre păstrare de simpli particulari .pararea şi schimbul de monede. de „cecuri" . Aceste schimburi de bani erau efectuate de o categorie de oameni de afaceri sau zarafi (nummularii sau mensarii). deschideau conturi curente şi negociau valori fiduciare. ei acordau credite unor capete încoronate sau unor oraşe din Asia Mică şi din 'Egipt. Şi mai mari profituri trăgeau aceşti „bancheri" ai antichităţii din împrumuturile cu dobînzi pe care le acordau unor nobili cu veleităţi de a ocupa înalte magistraturi. ceea ce înseamnă că se foloseau de scrisori de schimb. ci se extindea şi la alte operaţii mai complicate. atît prin distribuţiile de numerar. Această îndeletnicire a devenit frecventă mai ales după ce. care fusese alungat de pe tron. ei aduceau din ţările lor de baştină felurite monede de aur sau de argint. ei aveau nevoie de mari sume de bani pentru a-şi cîştiga popularitatea printre masele de plebei săraci de la Roma. Pentru a-şi redobîndi tronul. stabilind dobînzi care se ridicau uneori pînă la 48%. Ptolemaios 1-a însărcinat pe Rabirius cu conducerea finanţelor Egiptului . foarte apropiate de acelea ale băncilor din ziieîe noastre. Astfel. cît mai ales prin organizarea unor spectacole gratuite. aceşti oameni de afaceri primeau sume în depozit. Rabirius Postumus . acestuia îi promisese 10 000 de talanţi dacă îl va ajuta să-şi redobîndească tronul. De obicei însă activitatea acestora nu se limita la atît. Adeseori ei nu dispuneau de sumele necesare pentru împrumuturi. Aceşti proprietari ai unor adevărate întreprinderi bancare se numeau argentarii. ei încasau şi plăteau pentru alţii. Se înţelege. în urma cuceririlor. Mai cunoscut în acest domeniu de afaceri este bancherul C. care-şi extindea mereu puterea de circulaţie. printre ei mai cunoscuţi sînt Pompeius şi Brutus. Ajungînd din nou rege. în felul acesta 107 . acesta avea nevoie de bani. el a împrumutat mari sume de bani regelui Ptolemaios Auletes. nu atît în vederea strîngerii unei armate. de asemenea. spre Roma se îndreptau tot mai muiţi străini proveniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii romane . pe care le schimbau pe moneda oficială romană. cît mai ales în vederea obţinerii sprijinului militar al guvernatorului roman din provincia Siria . cămătarii ştiau să tragă din aceste situaţii mari foloase.

în acţiunea lui de jaf. creşteri vertiginoase au avut loc mai ales în perioadele de criză acută ce s-au abătut asupra imperiului. în epoca imperială cămătăria şi comerţul cu bani au continuat să aibă importanţa lor. activitatea cămătarilor a fost întrucîtva mai redusă. Este adevărat că. ci şi răspîndite în alte cartiere ale capitalei . acesta a depăşit toate limitele posibile. dată fiind tocmai amploarea pe care a luaseră tranzacţiile comerciale. se pare că ei se răspîndiseră chiar şi în centrele comerciale cele mai importante din diferitele regiuni ale imperiului. Tranzacţiile comerciale se extindeau în această epocă pe o suprafaţă cu mult mai vastă decît sfîrşitul republicii. dar mai ales s-a înmulţit numărul celor ce contractau împrumuturi pentru satisfacerea gustului lor pentru lux. aşa încît pe timpul domniei lui Nero cămătarii realizau mari be108 . Se pare însă că. numeroase oraşe. Scăderea numărului micilor proprietari de pămînt. începînd cu dinastia Severilor şi care au devenit apoi o povară tot mai insuportabilă pentru economia romană. Procentul la care se ridicau dobînzile a crescut şi el de-a lungul epocii imperiale . precum şi transformările petrecute în rîndurile micilor meşteşugari au produs o restrîngere a activităţilor camătăreşti în rîndurile acestor categorii de producători. de unde cu mare greutate a reuşit să scape şi să se întoarcă în Italia. Mai existau însă numeroşi oameni săraci nevoiţi să facă datorii pentru a-şi asigura viaţa de toate zilele . de mare importanţă a fost şi activitatea zarafilor pentru schimbarea monedelor care ajungeau la Roma din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. aşa cum s-a arătat mai sus. De asemenea. în acest domeniu. căutau credite pentru care plăteau mari dobînzi. ceea ce 1-a determinat pe rege la un moment dat să-1 arunce în închisoare. pînă la criza generală a economiei romane.î-a dat posibilitatea să-şi recupereze sumele împrumutate cu cele mai ridicate dobînzi. pentru a acoperi deficitele bugetelor lor prea împovărate cu tot felul de prestaţii. el a început în curînd să se ridice. Dacă pe timpul lui August procentul dobînzilor era destul de scăzut — de la 12% a coborît la 4°/o — datorită unor împrejurări trecătoare. Ele erau efectuate în cea mai mare parte de către argentarii de la Roma. din motive politice şi economice asupra cărora nu este locul să ne oprim aici. care îşi aveau „băncile" lor nu numai în împrejurimile Forului roman.

fără a se fi revenit totuşi la îngrădirile din epoca republicană. amintim cazul filozofului Seneca. umilitoare. s-a arătat. la fel cu celelalte ocupaţii fizice. care prin stoarcerile de bani de pe urma sumelor împrumutate a provocat o răscoală în Britania. dar. cifra procentului a crescut mereu. secolelor de criză. de a le stăvili prin măsuri legislative . iar încetarea aproape totală a tranzacţiilor a paralizat-o cu totul. în cursul. cu sărăcirea generală. atît la Roma cît şi în provincii. 109 . că îndeletnicirea preferată de către oamenii de afaceri romani o constituiau cămătăria şi comerţul cu bani. de aici şi pînă la a considera comerţul ca o ocupaţie josnică. fixînd procentul de 12%. ca Alexandru Sever de pildă. într-un cuvînt. Pentru a da un exemplu. de altfel. împăratul Constantin a încercat să stabilească o limită dobînzilor. unde îndeplineau anumite magistraturi. paralel cu acela al urcării preţurilor şi. cămătarii nu mai puteau fi îngrădiţi de nici o lege. cu o limită maximă pentru cazuri excepţionale de 33% .neficii de pe urma sumelor împrumutate. Fenomenul mergea. cu toate eforturile depuse de unii împăraţi. cămătarii profitau de mizeria generală pentru a ridica dobînzile după bunul lor plac. Faptul că la început străinii erau aceia care se ocupau cu comerţul a dat naştere prejudecăţii că această îndeletnicire nu ar fi compatibilă cu calitatea de membru al clasei conducătoare romane . cu toate aceste oprelişti. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în activitatea „bancară" : devalorizarea progresiva a monedei a făcut aceste operaţii tot mai dificile. Intervenţia statului şi în acest domeniu s-a dovedit tot atît de iluzorie ca şi în celelalte şi n-a făcut decît să întîrzie cu puţin prăbuşirea finală. ci pe cont propriu. Este interesant de observat că în această perioadă senatorii înşişi erau mari cămătari. cu titlu personal. Folosirea sclavilor în comerţ în cele expuse mai înainte s-a arătat cum în diferitele perioade din dezvoltarea schimburilor comerciale cei care se ocupau cu comerţul erau de obicei neromani . Ei făceau aceste operaţii nu în cadru organizat. profesorul şi apoi sfetnicul lui Nero. de asemenea. nu mai era decît un pas. aşa încît cei ce împrumutau nu mai aveau nici o apărare în faţa lăcomiei cămătarilor.

pentru a beneficia de pe urma afacerilor comerciale. valorificîndu-i aptitudinile. Dar. iar pe de alta priceperea şi experienţa celor care îi reprezentau constituiau o garanţie a profiturilor. oameni liberi sau liberţi. au recurs la toate mijloacele pentru a eluda prevederile legii şi. Evident. deci pentru stăpînii lor ei dădeau în această ramură de activitate randament mai mare şi profituri însemnate. urmînd ca ei să tragă doar foloasele. acordîndu-i 110 . fără însă a fi stigmatizaţi că se ocupau cu afaceri nedemne de rangul lor. ceea ce înseamnă că ei nu se puteau ocupa cu schimburile pe scară largă. iar urmarea a fost — aşa • cum am văzut — formarea unei puternice pături de oameni de afaceri neromani. încredinţîndu-i sclavului atribuţii de a lucra în comerţ. pe de altă parte. cînd se aflau la Roma în mare număr prizonieri de origine cartagineză. pe de o parte stăpînii nu apăreau în public cu astfel de îndeletniciri. cu aptitudini speciale pentru comerţ . ci de întreprinderi comerciale mari. stăpînii le acordau şi sclavilor-oameni de afaceri o parte din beneficii. Căci. Un alt mijloc la care au recurs pentru a eluda prejudecăţile înrădăcinate în sînul societăţii romane. greacă şi siriană. posesori de imense bogăţii mobiliare. Unul dintre aceste mijloace l-am amintit cînd a fost vorba de societăţile de publicani.în legătură cu această prejudecată trebuie pusă legea din 219 (lex Claudia). Evident. Unii membri avuţi ai clasei conducătoare romane. precum şi alţi membri ai clasei senatoriale. pentru a-i stimula în aceste activităţi. Această lege n-a făcut decît să perpetueze o stare de fapt existentă la apariţia ei. care le asigura totuşi mari beneficii. precum şi unele prevederi legale era de a încredinţa sclavilor activităţile comerciale. Membrii clasei conducătoare au recurs la înlocuirea lor prin împuterniciţi sclavi mai ales după războaiele punice. după propria lui mărturisire. stăpînul avea în vedere exclusiv propriile sale interese • căci el obţinea de pe urma sclavului cele mai mari beneficii. în care proprietarul lucra împreună cu doi-trei sclavi şi îşi desfăcea tot el produsele muncii. aici nu e vorba de micile ateliere-prăvălii. aşa a procedat Cato cel Bătrîn. Este adevărat că. în general. adică o participare camuflată. potrivit căreia membrilor clasei senatoriale şi fiilor lor le era interzis să aibă în proprietate corăbii cu un tonaj mai mare de 300 de amfore — aproximativ 80 hi — pentru transportul cerealelor sau al produselor lichide .

căci primeau de la foştii stăpîni împrumuturi cu dobîradă.atribuţii de a lucra în numele lui. ei continuau însă şi după aceea să se ocupe cu afacerile. în orice caz. sclavii aceştia erau eliberaţi . recunoscîndu-i capacităţile unui om liber de a face comerţ. sclavul-negustor înceta de a mai fi un simplu obiect de tranzacţie (res). de a contracta datorii pentru stăpîn. dar aceasta numai pentru că stăpmul considera că acest lucru era în propriul său interes. situaţia sclavului suferea modificări din punct de vedere juridic . Aşa s-a ajuns la situaţia ca în mîinile liberţilor să încapă o bună parte din comerţul roman. Ca răsplată pentru serviciile şi pentru beneficiile ce le aduceau stăpînilor. .

6. 44. 27S E. de asemenea.e. Ab urbe condita. despre această etapă se va stărui mai pe larg în capitolul consacrat familiei romane. învăţămîntul la Roma avea un pronunţat caracter de clasă. Rom. în acest caz. se aflau şi unele şcoli'. 112 . vechimea şcolii romane. Quaest. indiferent cînd am situa cronologic primele şcoli. de vreme ce aminteşte că în a doua jumătate a secolului al IlI-lea exista o şcoală publică la Roma în fruntea căreia se afla un anume Spurius Carvilius2. o dată cu primatul în timp. cea mai veche instituţie de învăţămînt la romani ar data de pe la mijlocul secolului al V-lea î. deci a unei instituţii colective de învăţămînt elementar (luduş litterarius). printre prăvăliile vînzătorilor de tot felul. El spune că în Forul roman. transmisă de Titus Livius. chiar dacă facem abstracţie de educaţia-ce se dădea în familie.n.clusiv de copiii oame1 2 T i t u L i v i u. P l u t a r h . Dar. III.n. După tradiţia istorică. Ea era frecventată aproape e:. această informaţie poate avea o oarecare valoare numai dacă apariţia şcolii o punem în legătură cu apariţia şi folosirea pe scară mai largă a scrisului . Plutarh confirmă. ele reprezentau şi cea mai elementară formă de învăţămînt.OCUPAŢII INTELECTUALE învăţămîntul Atît prin forma Iui de organizare. cît şi prin conţinuta! lui. Cunoştinţele erau predate de un litterator.. mai tîrziu a apărut numirea de primus magister sau ludi magister. cel mai vechi monument scris în limba latină — fibula de aur de la Praeneste din secolul al Vl-lea î. apoi sub supravegherea tatălui . Acest din urmă termen dovedeşte existenţa unei şcoli. adică „cel care învaţă pe alţii literele" . —. sub conducerea directă a mamei pînă la vîrsta de şapte ani. presupune şi existenţa unei instituţii şcolare unde se învăţa scrisul. Funcţia de educator era o ocupaţie intelectuală cu trecut îndelungat.e. Bineînţeles.

care nu erau simple cifre. 325—330. prin introducerea treptată a operaţiilor care stau şi azi la baza aritmeticii . care constituiau bazele sistemului metric roman. La şcoala se învăţa înainte de toate cititul şi scrisul. Scrisul se învăţa de-abia după ce şcolarii se aflau în această fază a cititului . şcolarii erau iniţiaţi în primele elemente de calcul . adaugi o uncie. pe care stătea învăţătorul . în jurul lui şedeau şcolarii pe nişte scăunele simple . aşa cum se va arăta mai jos. la început litere izolate în ordine alfabetică. cu toate ca. fetele primeau de obicei primele cunoştinţe în familie. pună se ajungea la cuvinte întregi şi la lectura unui text continuu. apoi grupate în silabe. Cititul începea cu alfabetul. Este elocventă în 3 Horaţiu. Aceste şcoli de grad elementar erau frecventate deopotrivă de băieţi şi de fete. în epoca imperială. ei ţineau pe genunchi tăbliţele cerate şi celelalte ustensile de scris cu ajutorul cărora îşi însemnau cele învăţate. taberna) din Forul roman. ce mai aştepţi. fiul lui Albinus. ei învăţau mai întîi terminologia sistemului de numărare. Textele citite şi scrise erau apoi învăţate pe dinafară. răspunde ! — O treime de as. ei scriau pe tăbliţe cuvintele sau textele pe care urmau să le citească. ale cărui litere erau învăţate pe dinafară mai înainte de a fi cunoscute după forma lor. dacă din cinci uncii scazi una. După ce îşi însuşeau cititul şi scrisul.nilor săraci. ce-ţi mai rămîne ? Haide. mai tîrziu el avea loc într-o încăpere modestă (pergula. micuţii romani învaţă să împartă asul în o sută de părţi : — Spune tu. Iată cum evocă poetul Horaţiu aceste calcule cu fracţii ce se făceau în şcoală. Ca mobilier şcoala n-avea decît un scaun înalt cu spetează (catbedra). După aceea treceau la învăţarea terminologiei mult mai complicate a fracţiilor duodecimale. ajutîndu-se uneori în acest scop de pietricele (calculi). cît face ? — O 3 jumătate de as" . spre care era deschisă. dimpotrivă. căci cei bogaţi preferau să dea acasă fiilor lor instrucţia elementară. 113 8 . dînd spre portice. Arta Poetică. v. ci realităţi concrete : „Prin calcule îndelungate. aceste elemente erau învăţate în colectiv şi erau însoţite de anumite intonaţii melodice. La început învăţămîntul se făcea sub cerul liber . deci erau mixte. vei şti să-ţi chiverniseşti banii. se pare că s-au realizat unele progrese în ceea ce priveşte predarea acestor elemente. şi numai rareori despărţită printr-o simplă perdea (velum). Mai tîrziu. ridicat pe o estradă. — Bine. — Dacă.

ceea ce reprezenta un salariu de mizerie.. în general vorbind. o astfel de ocupaţie nu puteau avea decît oameni liberi de rînd sau chiar liberţi. contemporanul mai tînăr al lui Plutarh. r a u. Acest amănunt este ilustrativ şi pentru epoca în care trăieşte autorul însuşi al Vieţilor Paralele . A u g u s t i n u s . care nu se bucura de nici o trecere în faţa oamenilor de pe urma unei ocupaţii atît de desconsiderate -res indignissima. 6. I. dar nici în faţa elevilor înşişi. Dar nici din punct de vedere moral situaţia lor nu era mai bună. X. în pasajul citat mai sus. 13. Cine îndeplinea ocupaţia de învăţător în aceste şcoli de grad elementar ? Plutarh. aşa modulam şi noi cei care în timpul primului război mondial ne iniţiam în tainele numerelor în şcoala dintr-un sat de la poalele Munţilor Apuseni.această privinţă mărturia scriitorului latin tîrziu Aureiius Augustinus care. doi cu doi fac patru" 4. vorbind despre cariera strălucită pe care a făcut-o un parvenit. I. 22. Acest 4 5 3 6 6 A u r . m I u Satire. Sistemul acesta al intonaţiilor melodice s-a perpetuat de-a lungul veacurilor şi s-a extins în toate şcolile din Europa . evocînd anii copilăriei sale. îşi aminteşte de „refrenul nesuferit" (odiosa cantatîo) cu care intonau toţi şcolarii : „unu cu unu fac doi. După informaţiile pe carp le avem cu privire la ultimul secol al republicii dintr-o satiră a lui Horaţiu. că era libert al consulului din anul 234 î. spune despre Spurius Carvilius. spune că la început acesta avusese o ocupaţie umila (obscura iniţia). aproximativ aceeaşi cifră este indicată şi de poetul satiric Iuvenal la începutul 6 secolului al II-lea e. Satire. cum o numeşte un autor antic. Confessiones. adică aceea de învăţător. adică patru cincimi dintr-un denar 5 . 1. Puţina consideraţie de care se bucura această ocupaţie reiese şi din retribuţia mică pe care învăţătorii o primeau de la părinţii şcolarilor. de vreme ce orice muncă pentru care se primea salariu sub o formă sau alta era considerată înjositoare pentru mentalitatea membrilor nobilimii romane . într-adevăr.. 116. X. H o r a ţţiiu . v. învăţătorul primea de fiecare elev cîte opt aşi pe lună. 114 . căci şi istoricul Tacit. batire.. 75.n. 7: Tu vveen a il . v. . în ochii lor învăţătorul era un biet muritor.n. Satire. cel dintîi învăţător roman al cărui nume se cunoaşte. provenienţa învăţătorilor din păturile de jos ale populaţiei libere era o cauză pentru care aceştia nu se bucurau de prestigiu şi autoritate nu numai în faţa oamenilor în general.e.

Epist.. Este interesant de observat că amintirea anilor de şcoală la mulţi poeţi latini. în general. 70. Un exemplu elocvent în această privinţă îl avem într-o comedie a lui Plaut. Astfel de scene apaf in nurrie-* roase picturi pompeiene.. 7 8 P l a u t . 15. II.te aşezai pe un scăunel în faţa învăţătorului . dacă el este bătut cel dintîi" ?7 Nici faţă de elevii proveniţi din păturile de jos învăţătorul nu-şi putea menţine autoritatea şi prestigiul decît cu ajutorul biciului şi al nuielii pe care le aplica pentru cea mai mică greşeală. apare asociată cu aceea a loviturilor primite. astăzi în Muzeul din Napoli. 1. v. unde un învăţător se plînge de situaţia de inferioritate pe care o are faţă de şcolarii săi din păturile sus-puse : „Dacă învăţătorul atinge cu vîrful degetului pe unul care n-a împlinit încă şapte ani. v. Ibidem. cit. 432—434.. pielea ta devenea vărgată ca haina unei doice" 8. Uneori nuiaua. v.. ca un opaiţ. Tot Plaut descrie o scenă de la o lecţie : „. acest suport indispensabil al autorităţii. Tot aşa. dacă greşeai o singură silabă. Horaţiu nu pare prea reverenţios faţă de fostul său dascăl Orbilius atunci cînd îl stigmatizează pentru posteritate cu epitetul de „cel căruia îi plăcea să bată" (plagosus) 9. acesta de îndată îi sparge capul cu tăbliţa.. apoi biciuit pe spate de către învăţător.lucru era frecvent îndeosebi în raporturile dintre ei şi fiii celor bogaţi. vinovatul era înălţat pe umerii unui alt şcolar. acesta îi spune copilului: «Eşti vrednic de mine atîta timp cît te aperi împotriva unei vătămări ce ţi se aduce». 115 . era înlocuită cu alte mijloace şi mai drastice. se pare că singurul mijloc de a asigura disciplina erau constrîngerea şi pedepsele corporale. 440—448. Dacă merge la tatăl lui să se plîngă. cînd erau puşi într-o situaţie de inferioritate. I. v. Bacchides. Iar învăţătorul astfel ocărît pleacă acasă cu capul înfăşurat într-o pînză îmbibată de untdelemn. 9 H o r a ţ i u . iar cînd citeai din carte. Apoi îl mustră pe învăţător : «Om de nimic ce eşti. 10 ' " I u v e n a l .. ceea ce influenţa negativ asupra prestigiului profesiunii lor. pentru Iuvenal a învăţa la şcoală însemna unul şi acelaşi lucru cu a întinde palma şi a primi lovitura de la rmiaua 10 învăţătorului . să nu mai cutezi a te atinge de acest copil pentru că s-a arătat curajos». departe de a se exprima prin nostalgie şi regrete. Astfel. op. Cum poate să mai aibă un învăţător vreo autoritate.

în sensul că a tradus Odiseea lui Homer în limba latină.. Inst. adică profesor de limbă şi literatură. apare un învăţămînt de grad mediu. aşa se şi explică apariţia relativ tîrzie a şcolii de acest grad la Roma în comparaţie. Eu nu îndrăznesc să spun pe nume nici infamiilor pînă la care se coboară nişte oameni ticăloşi în virtutea dreptului lor de a aplira o pedeapsă corporală.n. în şcoala de grad mediu învăţămmtul era mai complex . Şcoala de primul grad a fost multă vreme singura instituţie de învăţămînt la Roma . la început el se făcea în cadrul familiei. geografie.vTextele erau dictate elevilor care făceau apoi exerciţii de lectură şi pronunţare corectă. 3. 11 Q u i n t i l i a n . pentru cele în versuri. De aici s-a stabilit apoi o tradiţie care s-a perpetuat aproape două secole în şcoala de grad mediu. sub conducerea unui grammaticus .Brutalitatea cu care era asigurată disciplina. ca grammaticus să citească şi să interpreteze cu elevii mai ales din operele acestor doi poeţi. fizică.n.e. Cel dintîi grammaticus. Annales. iar mai tîrziu s-au deschis şi şcoli publice. anumite pasaje erau învăţate pe dinafară. Acelaşi lucru 1-a făcut ceva mai tîrziu im alt profesor. iar studiul lor se făcea mai ales pe textele operelor poetice . ci îndeosebi pentru ca elevii să poată înţelege mai bine textele literare. De aceste urmări se plînge în secolul I e. a fost la Roma poetul Livius Andronicus. dar nu ca scop în sine. şi de expunere liberă a conţinutului . folosind pentru versurile sale vechiul metru autohton. textul acestei traduceri i-a servit lui Andronicus ca manual pentru elevii săi. de metrică. De altfel. disciplinele de bază erau limba şi literatura. de-abia pe la mijlocul secolului al III-lea î. familiarizîndu-i cu ipocrizia şi laşitatea. nici atentatele de teama cărora nefericiţii copii sînt împinşi să săvîrşească altele" ". saturninul . care a servit de la început ca obiect de studiu. care este în acelaşi timp primul poet latin.cu luduş litterarius . 1. astronomie. poetul Ennius. precum şi variatele ei forme de manifestare aveau de obicei urmări negative şi dăunătoare asupra formaţiei elevilor.. de-abia începînd cu aceşti poeţi romanii au avut o literatură propriuzis cultă. autorul celui dintîi poem epic. Quintilian : „Durerea şi teama pricinuiesc copiilor lucruri care nu se pot spune şi care în scurtă vreme îi acopăr de ruşine. orat. 116 .. se mai predau şi noţiuni de istorie.

în timpul lui August. atît din cauza sumei ce trebuiau s-o plătească profesorului. mai ales în primul secol al epocii imperiale . dintre prozatori cei mai studiaţi erau istoricul Salustiu şi oratorul Cicero. VI. s-a produs o nouă reacţie arhaizantă. în urma unei reacţiuni împotriva autorilor arhaici. op. prin care s-a ajuns la o stabilizare a programelor asupra celor mai mari poeţi şi prozatori.e. în timp ce Horaţiu juca un rol secundar . monumentele literare din epoca arhaică au fost înlocuite în şcoală cu acelea ale poeţilor mai noi. Programele astfel stabilizate au dăinuit în şcoala romană pînă la căderea imperiului. Dintre comici Terenţiu a ajuns să fie cel mai mult studiat. îndeosebi la Ennius .n. ba chiar contemporani. s-a simţit nevoia îmbogăţirii programelor cu operele unor autori de seamă ai vremii.Pe cînd la început se studiau în şcoală operele autorilor latini amintiţi alături de cele greceşti. îndeosebi cu acelea ale poeţilor comici. Copiii acestora. această şcoală era mult superioară celei dintîi. îndeosebi de Iuvenal . Caecilius Epirota iniţiativa de a fi introdus în şcoală pe Vergiliu şi pe alţi poeţi mai noi. urmau lecţiile unui grammaticus împreună. v. Dar spre sfîrşitul secolului I e. Devenind autonom. în şcoala condusă de un grammaticus nu aveau acces decît copiii celor bogaţi . Dacă. localul în care 12 Iu v e n a ] . deci. băieţi şi fete. în ceea ce priveşte conţinutul învăţămîntului. în care un rol important 1-a jucat însuşi poetul Horaţiu.. cei săraci nu-şi puteau permite un astfel de lux. 434—456. în felul acesta numeroşi poeţi de seamă erau studiaţi în şcoli încă din timpul vieţii. Urmarea a fost că din şcoala'de acest grad au ieşit unele femei cu o cultură literară mai vastă. ca şi în luduş litterarius.n. cit. iar dintre poeţii din epoca lui August locul prim îl deţine Vergiliu. cît şi din nevoia de braţele de muncă ale copiilor pentru asigurarea existenţei familiei. au apărut profesori care predau numai literatura latină . Se atribuie lui Q. mai puternică a fost însă reacţiunea clasicizantă reprezentată de Quintilian. de prin a doua jumătate a secolului al II-lea î. unele dintre ele. revenindu-se la unii dintre poeţii vechi. devenind „preţioase" din cauza veleităţilor lor de femei savante. învăţămîntul acestora se desfăşura paralel cu cel în limba greacă. ciclul acesta al • şcolii romane era frecventat îndeosebi de fiii claselor privilegiate. au ajuns să fie ridiculizate de poeţii satirici ai 12 vremii. 117 .

care. La începutul secolului I î. de exemplu. sau care şi-au compromis cariera politică. întreaga tagmă nu se bucura de nici un prestigiu şi de nici o consideraţie din partea părinţilor elevilor . în faţa 13 I u v e n a l .e. Aceste discursuri erau învăţate apoi pe dinafară şi expuse. dezvoltînd o temă stabilită de către profesor. este cunoscut cazul gramaticului Q. 113 . cit. era şi ea o ocupaţie umilă şi dispreţuită. despărţită de trecători numai printr-o draperie. Cea dintîi şcoală romană de retorică a fost deschisă în anul 93 î. fără a primi de la nişte părinţi pretenţioşi regulat salariul de mizerie — rara merces — stabilit de comun acord 1 3 . oameni liberi şi liberţi . 215—242. condus de un rhetor sau orator. Din această cauză. de aici şi numele de şcoală de retorică sau elocvenţă ce i s-a dat. v. VII. care şi-au irosit averile.. de L. La rhetor elevii se iniţiau şi se deprindeau în arta oratorică . ca exerciţii practice de elocvenţă. salariul acestuia este superior . uneori mai aveau această ocupaţie şi unii reprezentanţi scăpătaţi ai claselor suprapuse. Aici învăţau tinerii de vîrsta de 16-17 ani. ei parcurgeau mai întîi o perioadă de timp cu exerciţii pregătitoare.se ţineau lecţiile nu era cu mult deosebit: o mică încăpere sub un portic din For. destul de răspîndită pe atunci la Roma.e. De asemenea. Este adevărat că. Plotius Gallus. adică 200 de denari pentru fiecare elev pe lună. şi pînă la 20 de ani. ruinîndu-se. sumă cu care se putea cumpăra în epoca imperială rangul de cavaler. Iuvenal zugrăveşte situaţia mizeră a unui grammaticus care îi învaţă pe elevi pe un text din Horaţiu decolorat şi pe unul din Vergiliu înnegrit de funingine. în raport cu cel al unui litterator. de regulă generală după ce îmbrăcau toga virilis. Puţine sînt excepţiile .n. cu alte cuvinte. a luat fiinţă la Roma şi un învăţămînt de grad superior. La fel cu litterator. devenind nişte declasaţi. scrise şi orale. Remmius Palaemon. Această formă de învăţămînt s-a dezvoltat tot după modelul celei greceşti.n. de pe urma învăţămîntului avea un venit anual de 400 000 de sesterţi. uneori se depăşea şi această vîrstă. în Edictul lui Diocleţian se prevede pentru un grammaticus o retribuţie de patru ori mai mare. grammaticus provenea din păturile de jos ale societăţii romane. într-o a doua etapă li se dădea să scrie discursuri fictive. remuneraţia unui grammaticus nu se deosebea prea mult de aceea a unui litterator sau ludi magister. op.

deci de patru ori mai mult decît un grammaticus. se îndreptau uneori spre această ocupaţie şi unii membri ai clasei senatoriale căzuţi în disgraţie. fiecare cu particularităţile proprii. fie din dezbateri ale unor teze opuse luate din domeniul judiciar. profesorul de retorică avea o situaţie materială cu mult mai bună. în comparaţie cu litterator şi grammaticus.n. dar o dată cu epoca imperială învăţămîntul acesta se făcea în săli speciale. ceea ce a făcut ca oratoria să se transforme în retorică. contribuind la artificializarea ei. la sfîrşitul secolului I şi la începutul secolului al II-lea e. la pervertirea bunului gust şi la falsificarea realităţii. Din rîndurile celor dintîi au fost însă mulţi care au ajuns să facă avere sau să obţină ranguri înalte în viaţa politică. Este adevărat că ştirile pe care le avem din antichitate se referă mai mult la şcoala de primul grad. dar din acestea se pot face unele presupuneri şi cu privire la celelalte. punînd în cumpănă argumentele în favoarea sau împotriva acţiunii ce aveau să întreprindă. salarizarea este însă aproape identică. Exerciţiile de acest fel erau cuprinse sub denumirea generală de declamaţii (declamationes). în acelaşi timp însă ele erau artificiale. După ce am trecut în revistă cele trei grade de învăţămînt. uneori erau invitaţi şi părinţii. ele se numeau controversiae. mai ales în epoca imperială tîrzie. Dar această situaţie materială relativ mai bună n-a influenţat prea mult provenienţa profesorilor de retorică. numite suasoriae. Retorismul acesta învăţat în şcoli a pătruns apoi în literatură. La început şi şcoala condusă de rhetor îşi desfăşura activitatea tot la umbra porticelor din Forul roman .unui auditoriu format de obicei din rhetor şi ceilalţi elevi . în Edictul de preţuri raportul este de 250 la 200 pe lună pentru fiecare elev. amenajate ca un mic teatru. Pe timpul lui Diocleţian. Ele constau fie din lungi monologuri în care personaje mitologice sau istorce erau prezentate în preajma unor hotărîri importante. Prin ambele forme. în funcţie de un text de lege . 119 . un rhetor primea 2 000 de sesterţi pe an pentru fiecare elev. să vedem care era programul de lucru şi durata unui an şcolar. elevii aveau posibilitatea de a căuta argumentele cele mai de efect în sprijinul cauzei pe care o susţineau . rudele şi chiar prietenii celui ce le pregătea. pe lîngă oameni liberi de rînd sau liberţi.

o întreprindere personală a unui litterator sau ludi magister. Acest program şcolar îndelungat era destul de monoton . S e n e c a . spectacole teatrale sau jocuri organizate în circuri sau amfiteatre. indiferent de gradul pe care-1 avea. era o instituţie cu caracter particular. apoi se întorceau la şcoală pentru programul postmeridian. aşadar. este mai important pentru şcolari să fie sănătoşi decît să înveţe. în timpul iernii lecţiile începeau chiar înainte de a se fi luminat de ziuă. şcoala romană. ele par să formuleze mai degrabă un deziderat decît să reflecte o realitate.. X. aşa încît în a doua jumătate a secolului al II-lea împăratul Marcu Aureliu s-a văzut nevoit sa fixeze numărul lor la maximum 135 de zile pe an. Astfel. precum şi în altele extraordinare prilejuite de triumfuri. 120 Epist. dar şi cu toate riscurile pe care ea putea să le aducă. v. cu toate beneficiile. . 13. 6. Astfel. Este adevărat că această instituţie prezenta anumite avantaje. Epigrame. Numărul lor a crescut mereu începînd cu epoca imperială. dacă cei bogaţi îşi dădeau copiii arareori la aceste şcoli. M a r ţ i a l . în schimb. Şcoala era. cum erau îndeosebi temele scrise. iar Seneca cerea să nu fie siliţi să stea mereu aplecaţi asupra cărţilor sau tăbliţelor cerate. singura varietate o constituia alternarea lecţiei dascălului cu anumite lucrări individuale ale elevilor. şi continuau fără întrerupere pînă la amiazi .Lecţiile începeau dis-de-dimineaţă . pentru a nu vorbi decît despre acestea . în sensul că autoritatea de stat nu contribuia cu nimic la întreţinerea localurilor sau la plata celor ce profesau. 17. atunci elevii mergeau acasă pentru a lua masa. preferind 14 15 O v i d i u . Amcres. I. 15 în epoca republicană. într-una din epigramele sale. Marţial spune că. din ştirile literare care au ajuns pînă la noi reiese că activitatea şcolară înceta în anumite sărbători ordinare din cursul anului. 62 . cînd cei ce munceau cu braţele se mai odihneau încă. II. în lunile călduroase de vară. grammaticus sau rhetor. nu avem informaţii concludente privitoare la existenţa unei perioade mai îndelungate de vacanţă în timpul verii . Este adevărat însă că programul aparent încărcat din cursul tinei zile era alternat şi el cu numeroase alte zile în care nu se desfăşura nici un fel de activitate. ceea ce îl face pe poetul Ovidiu să se adreseze Aurorei cu dojeni pentru că smulgea pe copii din braţele somnului ca să-i dea pe mina unor dascăli nemiloşi u .

frecventată în cea mai mare parte de copiii celor săraci. a cărui situaţie materială am văzut-o mai sus. la începutul secolului al II-lea. despre Tiberiu. subvenţiile şi alte favoruri pe care le acorda conducătorilor de şcoli . Tot aşa. de către împăratul Vespasian. începînd cu epoca imperială. care devin factorii de promovare a politicii lor. îndeosebi cele de grad superior. cărora le-a fost afectat un salariu anual de o sută de mii 17 de sesterţi. în schimb. Vespasianus. Un nou pas spre învăţămîntul oficial de stat 1-a făcut. din această epocă se cunoaşte un singur profesor de retorică latină. a ridicat pe un litterator la rang senatorial1B. care a instalat o astfel de şcoală în propria sa reşedinţă de pe Palatin . care se caracterizează printr-o politică de ocrotire şi de ajutorare din partea statului. Aceasta este prima etapă. Pe de altă parte. iar în al doilea rînd.n. 121 . plătit de către fiscul imperial" . 66. S u e t o n i u . Vespasian a fost „cel dinţii care a stabilit catedre oficiale de retorică greacă şi latină. aşa cum spune biograful său Suetoniu. care din veniturile lor reduse reuşeau totuşi să facă faţă pretenţiilor modeste ale unui litterator. Dar măsura lui Vespasian avea anumite limite . ceea ce înseamnă că era vorba numai de învăţămîntul de grad superior. dar mai importante sînt sprijinul material. se ştie bunăoară că. în primul rînd. în orice caz. împăraţii dădeau salarii şi alte avantaje profesorilor. Quintilian. ceea ce era cu mult mai costisitor.să ţină un pedagog în familie. XVIII. măsura se referea numai la oraşul Roma. III. această politică a fost inaugurată în a doua jumătate a secolului I e. cap. Traducînd 16 17 T a c i t . cuprinzînd eventual o singură catedră de retorică greacă şi alta de retorică latină . şcolile de orice grad. au fost transformate treptat în şcoli de stat cu misiunea de a pregăti funcţionari devotaţi puterii imperiale . şcoala era. O a doua etapă o constituie acordarea unei subvenţii regulate din partea statului sub formă de salariu anual . probabil că şi în Capitală numărul posturilor era redus. împăratul Traian. este adevărat însă că de ea beneficiau în primul rînd membrii minori ai familiei imperiale şi numai în al doilea rînd şi alţii. biograful Suetoniu spune. în acest sens începutul 1-a făcut însuşi August. Anale. asistînd chiar la anumite lecţii . că se interesa de şcoala. pentru meritele lui excepţionale.

de un învăţămînt oficial de stat nu se poate vorbi decît în prima jumătate a secolului al III-lea. Aceasta e o dovadă că învăţămîntul de stat depăşise limitele capitalei imperiului şi se răspîndise şi în provincii. la Roma existau în a doua jumătate a secolului al IV-lea numeroase şcoli de grad superior. deci pentru şcolile de grad mediu şi superior . el lua asupra statului sarcina de a-i instrui. cu săli de cursuri construite în formă de amfiteatru. delega pe membrii sfaturilor municipale cu această sarcină. Astfel. De pe timpul urmaşilor lui datează edicte privind reglementarea salariilor profesorilor şi. cînd împăratul Alexandru Sever a construit localuri speciale pentru învăţămîntul gramaticii şi al retoricii. Nu cunoaştem dezvoltarea acestui învăţămînt oficial de stat în epoca crizei din secolul al III-lea. ci şi profesorilor de grad mediu. Dar nici în cazul acesta nu se poate vorbi de o etatizare. limitînd-o însă la un anumit număr pentru fiecare oraş în parte. unde existau acum numeroase centre înfloritoare de învăţămînt. cum el nu se putea deplasa pretutindeni pentru a verifica pregătirea candidaţilor. el a înfiinţat astfel de catedre şi la Atena. încît împăratul 122 . a învăţămîntului. mai mult încă.în viaţă proiectul predecesorului său Nerva. legat de acestea. ci mai curînd de o acţiune personală a împăratului. numărul cadrelor plătite de stat. ai căror părinţi nu puteau suporta cheltuielile necesare pentru învăţămînt. pentru învăţămîntul retorilor. el a acordat posibilitatea tinerilor săraci. să poată urma în aceste şcoli timp de un an pe socoteala statului. plătind pe educatori. privitor la crearea instituţiilor alimentare. luată în sensul pe care-1 dăm noi astăzi acestui termen. potrivit căruia din dobînzile strînse după sumele împrumutate micilor agricultori urmau să fie educaţi aproximativ 5 000 de copii săraci din Roma şi Italia. numit Atbenaeum. în comparaţie cu cele de mai sus. în acelaşi sens trebuie luate şi acţiunile continuate apoi de către Hadrian . dar. dar există indicii că el s-a menţinut. Antoninus Pius. şi a pus bazele celui dintîi aşezămînt de învăţămînt public. Ca urmare a dezvoltării învăţămîntului oficial de stat. a dat un edict prin care se acorda scutire de anumite impozite sau sarcini nu numai retorilor. care erau plătiţi de stat. iar numărul studenţilor veniţi din alte regiuni era atît de mare. Urmaşul său. împăratul Iulian stabileşte că numirea profesorilor în şcolile din această categorie erau de competenţa sa.

peste criza din secolul al III-lea. pentru toţi cei ce veneau pentru studii dreptul de a locui la Roma era limitat pînă la vîrsta de 20 de ani . iar prin comportarea lui pricinuia nemulţumiri. Toate acestea. în veacul următor de către Constantin. după această vîrstă „studenţii" trebuiau să părăsească Roma. şi numărul exemplelor s-ar putea înmulţi.Valentinian I a publicat un edict privitor la supravegherea şi controlul acestora. pentru ca aceştia să fie repartizaţi. care a conferit înalte onoruri unor profesori de retorică. mai ales cei din epoca tîrzie. sînt o dovadă a sprijinului nemijlocit pe care împăraţii. cu care era obligat să se prezinte în faţa unui magistrat special însărcinat cu controlul populaţiei (magister census). iar cei care n-o făceau de bunăvoie erau constrînşi de praefectus Vrbi. Graţian a acordat profesorului de retorică Ausonius rangul de consul şi acela de prefect al praetoriului în Galia. profesorii din institutele de învăţămînt oficial de stat mai primeau din partea împăraţilor şi unele ranguri şi titluri onorifice : cel dintîi a fost Quintilian. Acelaşi rang l-au primit în secolul al II-lea M. sub orice formă se manifesta el. Pe lîngă salarii. Cornelius Fronto şi Herodes Atticus. Tradiţia a fost continuată. acordîndu-1. Este adevărat însă că sprijinul. împăraţii urmăreau anumite obiective pentru ei şi. îl dădeau învăţământului şi celor care-1 profesau. puterea de stat se întemeia pe armată şi pe un imens şi complicat aparat birocratic. Ei bine. Am amintit mai sus controlul instituit de împăratul Valentinian asupra comportării studenţilor care urmau şcolile de retorică de la Roma. adică începînd cu domnia lui Diocleţian. la terminarea perioadei de 123 . Astfel. în epoca tîrzie a imperiului. i se retrăgea dreptul de a mai locui la Roma şi era trimis în localitatea de origine. în general. Dar măsurile luate de el nu se limitau numai la atîta : el cerea în fiecare an şi o listă a studenţilor care obţineau rezultate bune la învăţătură. fiecare „student" trebuia sa aibă o legitimaţie din localitatea de origine. De altfel. Tot aşa. în caz că el nu urma cursurile regulat. care a primit de la Domiţian titlul şi insignele de consul. pentru stat. nu era cu totul dezinteresat. căruia îi declara la ce instituţie de învăţămînt urmează şi unde locuieşte. împăraţii au pus pe seama şcolii de grad superior sarcina de a pregăti pe viitorii funcţionari superiori din aparatul administrativ.

op. XV. cit. Alături de învăţămîntul oficial de stat cu toate formele lui schiţate mai sus. Existenţa şcolilor municipale este o dovadă elocventă a răspîndirii pe care învăţămîntul a avut-o nu numai la Roma. Acest amestec al împăraţilor a atins punctul culminant pe timpul lui Iulian . diferitelor oraşe. probabil. Se ştie că primii împăraţi ai dinastiei Antoninilor au îndemnat municipalităţile din Italia să creeze. din care să reiasă talentul şi pregătirea lor. astfel. de pe timpul domniei lui Antoninus Pius.. I u v e n a 1. în ceea ce priveşte numirea profesorilor. 9. existau şi alte şcoli publice întreţinute de către administraţia. oricît de modeste ar fi fost ele. în aceste şcoli profesorii erau aleşi şi numiţi de către consiliul municipal. A u 1 u s G e 11 i u s. ci şi în oraşele din provincii . după exemplul curţii imperiale. Lat. 2892. Noctes Atticae. Acest lucru este confirmat de altfel şi de faptul că în secolul al IV-lea şcoli municipale au apărut şi în numeroase oraşe din provinciile imperiului . Ştiri epigrafice 18 şi literare 19 atestă existenţa acestor şcoli de grad secundar şi superior ai căror conducători erau plătiţi de către diferite oraşe din Italia. II.. ei nu mai lăsau municipalităţilor deplina libertate de alegere. ele arată că se simţea nevoia unei contribuţii colective. Printre probele la care candidaţii erau supuşi figura şi o expunere în faţa juriului numit de către consiliul municipal. activitatea şcolilor municipale era urmărită şi controlată îndeaproape de către împăraţi . ci adeseori propuneau pe candidaţii lor. 19 18 124 . Corpus Inscript. instituţii alimentare pentru copiii celor săraci . v. în epoca imperiului tîrziu. — erau ocupate de absolvenţii şcolilor de retorică. acum fiecărui oraş i se impunea ca o datorie să asigure funcţionarea unei şcoli pe cheltuiala lui. 112. deoarece cetăţenii nu mai puteau plăti sumele. Căci posturile cele mai înalte din ierarhia administraţiei imperiale — tribunale. de aceea nu este exclus ca de aici să fi luat naştere mai tîrziu şi aceste şcoli întreţinute de municipalităţi. în posturile de care administraţia avea nevoie. servicii financiare. organe de guvernămînt provinciale etc. XIX. începutul lor datează. pe de altă parte.studii. prin instituirea unui fel de concurs. dar dintre mai mulţi candidaţi. pentru frecventarea şcolilor particulare de către copiii lor. 2.

tot mai puţini părinţi îşi trimiteau copiii la şcoala unui grammaticus sau rhetor particular atunci cînd aveau posibilitatea să-i dea la o şcoală întreţinută de stat sau de municipalitate. din cauza acestei concurenţe. designa la început orice persoană care în ziua procesului lua parte la dezbateri şi acorda sub orice formă un ajutor celui implicat într-un proces. fiecare dintre ele avînd atribuţii diferite : jurisconsultul (iuris consultus) şi oratorul (orator). a lăsat oraşelor libertate deplină să-şi aleagă profesorii pentru şcolile municipale. Apariţia şcolilor oficiale de stat şi a celor municipale n-a atras după sine desfiinţarea legală sau interzicerea şcolilor particulare . dintre care unii celebri. mulţi profesori particulari. fără să ia însă.el a emis un decret potrivit căruia nici un profesor ales de consiliul municipal nu-şi putea începe activitatea înainte ca alegerea lui să fi fost ratificată de către împărat. Graţian. sumele urmau să fie alocate din bugetul municipalităţii. unde şi taxele erau mai mici. parte la pro125 . fie că era vorba de un grammaticus. de asemenea. faţă de condiţiile materiale incomparabil mai prielnice ale celor dintîi. fie chiar şi prin simpla prezenţă fizică. Cuvîntul advocatus. Cel dintîi se ocupa cu aspectele juridice ale cauzei ce urma să fie dezbătută şi arăta căile cele mai adecvate pentru intentarea acţiunii. dar ceea ce le impunea era să-i aleagă pe cei mai buni. el şi-a rezervat dreptul de a stabili salariile . dar. Avocatura Avocatura era considerată printre principalele ocupaţii intelectuale lucrative. acestea au continuat să funcţioneze. pentru instruirea tineretului lor . Funcţia propriu-zisă de avocat o îndeplineau în lumea romană două persoane. din care toate dezavantajele apăsau în balanţa celei particulare . fie că era vorba de simple sugestii. erau nevoiţi să se mulţumească cu cîştiguri ce nu le puteau asigura o situaţie materială corespunzătoare. Un urmaş al lui. situaţia lor a devenit tot mai precară. în felul acesta s-a creat între cele două forme de învăţămînt o concurenţă înverşunată." la momentul oportun. în înţelesul lui originar. fie de un rhetor. Situaţia generală creată de criza economică din ultimele secole ale imperiului a sporit greutăţile materiale ale conducătorilor de şcoli particulare .

126 . care. aducătoare de numeroase şi variate profituri.. îl asista şi „pleda". avocatul obţinea în mod indirect avantaje de altă natură. pe baza unui tarif legal. adică dezbătea cauza.ces. această activitate contribuia la sporirea prestigiului şi a autorităţii lui în viaţa publică . Potrivit prevederilor acestei legi. îi însoţeau pretutindeni şi făceau propagandă în favoarea lor. cu alte cuvinte. dacă se prezentau candidaţi la alegeri. Clienţii aceştia reprezentau anumite raporturi de dependenţă dintre cei bogaţi şi puternici şi oameni din straturile de jos ale populaţiei.e. pentru ajutoarele de tot felul primite de la patronii lor. în schimb. în primul rînd. în lumea romană avocatura era o ocupaţie neremunerată. Dar. care considera dezonorantă orice înţelegere prealabilă asupra onorariului dintre avocat şi client. cînd avocatul este un profesionist care îşi cîştigă existenţa de pe urma muncii sale. Este adevărat însă că. Spre deosebire de timpurile moderne. oricine în epoca republicană avea veleităţi şi aspiraţii spre o carieră politică îşi deschidea sau netezea drumul spre realizarea lor prin asistenţa judiciară pe care o acorda fără nici o remuneraţie unor cetăţeni. le făceau vizite. ei îi cereau sfaturi în legătură cu anumite chestiuni judiciare sau îl rugau să-i asiste la dezbaterea unor cauze ale căror termene erau deja stabilite. pentru a-şi cîştiga pe această cale popularitatea. după cum nici clientul n-avea nici o obligaţie să i-1 dea. veneau să-şi salute patronul. Dis-de-dimineaţă el trebuia să primească în atriul casei sale numeroşi clienţi care. încă de la sfîrşitul secolului al III-lea î. iar mai tîrziu aceştia îşi arătau recunoştinţa dîndu-i votul. potrivit obiceiului. Cu prilejul acestui salut de dimineaţă. în primul rînd. intervenea alături de împricinat la dezbateri. în pofida îngrădirilor legale şi a sancţiunilor morale. mai exista şi o sancţiune morală. adică cereau asistenţa judiciară a patronului. clienţii deveneau şi „clienţi" în sensul curent al termenului. asistenţa judiciară a avocatului era cu totul gratuită. Cel din urmă. chiar dacă nu-şi îndeplinea atribuţiile pentru onorariu şi bani. pe lîngă aceste prevederi legale. Astfel. avocatul n-avea dreptul să ceară onorariu sau să urmărească ulterior obţinerea lui pe vreo cale legală.n. printr-o lege specială. un avocat avea multă bătaie de cap cu viitorii săi alegători. în practică însă avocatura era. s-a interzis avocaţilor să primească pentru activitatea lor onorarii sau vreun dar oarecare .

Pliniu cel Bătrîn spune că. Dar de eficienţa sfaturilor lui şi mai ales de succesele obţinute la instanţele judecătoreşti depindea prestigiul unui avocat. o platformă politică de prim rang. depiînge pe jurisconsultul nevoit să stea la dispoziţia clienţilor o dată cu cîntatul de ziuă al cocoşilor. Episl. l. rămas celebru pentru talentul lui oratoric şi pentru verva cu care susţinea acuzaţiile şi mai ales cu care se apăra. în acelaşi timp. deschizîndu-şi prin aceasta accesul la onorurile publice. mai ales după răsunătorul proces al lui Verres. 31. în realitate avea în mod indirect cele mai înalte răsplăţi. 5. prezentîndu-1 ca lăudător al vieţii de la ţară. Ne vom opri asupra cîtorva exemple mai semnificative. într-una din satirele sale 20 . I d e m . Satire. cîştigîndu-şi apoi în scurtă vreme. în aparenţă lipsită de orice fel de remuneraţie. 127 . Cato a scăpat teafăr din 44 de procese. Cunoscutul tribun plebeu şi reformator Caius Gracchus a atras mai întîi atenţia cercurilor politice asupra lui prin apărarea în procesul intentat unui prieten. care deveneau apoi în epocile de alegeri tot atîţia susţinători şi votanţi. care 1-a ridicat pînă la magistratura supremă de consul. i-a asigurat şi o strălucită carieră politică. I. pentru a scăpa de ei. In felul acesta. Dar cel mai strălucit exemplu este al marelui orator Cicero. v. fie orator. care. fie că era iuris consul tus. v. 9—10. Talentul lui oratoric a reuşit să sfarme şi barierele de clasă care-1 despărţeau de tagma senatorială. în faţa clienţilor săi. iar într-o epistolă21 îl sfătuieşte pe un altul ca. Pe această cale s-au ridicat numeroşi „avocaţi" la cele mai înalte magistraturi în stat _ sau au jucat un rol de seamă în viaţa politica a republicii. datorită acestui talent. Un exemplu clasic este acela al lui Cato cel Bătrîn. Cicero s-a afirmat mai întîi ca apărător într-un proces de omor cu substrat politic. 1. Iată cum o activitate.Insuportabilă i se părea această obligaţie de patron poetului Horaţiu. să iasă neobservat pe intrarea de serviciu.. Descendent dintr-o familie obscură de cavaleri dintr-o mică localitate de la extremitatea sudică a Laţiului. pentru care accesul la magistraturi era mult mai uşor. avocatura constituia în mod indirect o bază pentru cariera politică a unor importante personaje din istoria republicii romane. Nobilimea senatorială n-a putut să nu ţină seamă 81 *' H o r a ţ i u . dar. luată în accepţia modernă a cuvîntului.

înainte de deschiderea şcolilor de retori la Roma. ca Sextus Aelius. dar numeroase au fost cazurile şi după aceea. să înveţe să cu23 consulare scitis. după ce îrnbrăcau toga virilă. următoarele cuvinte de reproş adresate celor ce-i solicitaseră diferite consultaţii judiciare'. cum fusese la începutul activităţii sale. reputat jurisconsult care n-a ajuns decît praetor. Fada et dicta memorabilia. în V a l e r i u s M a x i m u s . care au jucat un rol de seamă în viaţa politică a republicii. Mucius Scaevola sau Publius Sulpicius Rufus. 2. iar să mă faceţi consul nu ştiţi ?" (An vos ultimă analiză. Un astfel de caz ni-1 dă Valerius Maximus 22 . să asiste la dezbaterile de la tribunale. ajungînd pînă la consulat. 3. căutînd cu tot dinadinsul ca. sînt cunoscute exemplele unor mari jurişti. el atribuie lui Quintus Marcius Figulus. De această activitate se legau mari speranţe şi prin ea se întrevedea realizarea unor promiţătoare perspective în viaţa politică. să şi-1 facă aliat şi sprijin de nădejde. Din avantajele arătate mai sus reiese limpede caracterul eminamente politic al avocaturii . Cu totul excepţionale sînt cazurile în care vreunul din oamenii din această categorie n-au atins cea mai înaltă treaptă a ierarhiei politice. De obicei tatăl îşi însoţea propriii săi fii. 128 . pentru care nici un efort nu era prea mare şi nici o luptă nu era prea grea .de talentul oratoric al acestui intrus (homo novus). din adversar temut. Astfel. Cariera politică era deschisă cu aceiaşi sorţi de izbîndă şi jurisconsulţilor care — aşa cum am amintit mai sus — nu luau parte activă la dezbaterea proceselor. IX. nu putea fi separată de ansamblul vieţii politice în general şi de activitatea publică a cetăţeanului roman în particular. activitatea avocatului. în acelaşi timp. pentru ca acolo să-şi formeze elocvenţa şi. consulem facere nescitis f) Este vorba. de un joc de cuvinte între consulere şi consulem. tinerii din familiile înstărite făceau timp de aproximativ un an ucenicia vieţii publice (tirocinium ţori). Caracterul eminamente politic al avocaturii din epoca republicană reiese limpede şi din pregătirea pe care tinerii o primeau în acest scop. căci atingerea obiectivelor fixate constituia o binemeritată răsplată pentru toate privaţiunile şi pentru toată truda de mai înainte. dar pînă la urmă nu -i-au dat votul în alegerile de consul : „Cum se face că voi ştiţi să-mi cereţi sfaturi. din orice categorie ar fi făcut el parte.

Din această cauză legea a căzut în scurtă vreme în desuetudine . cît şi în ceea ce priveşte caracterul ei eminamente politic. Mucius Scaevola. Schimbări esenţiale s-au produs în timpul imperiului atît în ceea ce priveşte structura de ocupaţie gratuită. care juca un important rol politic sau se bucura de mare autoritate în domeniul dreptului. Fiindcă la mijloc erau interesele avocaţilor înşişi. Este adevărat că nici chiar în timpul republicii. s-a transformat treptat într-o profesiune lucrativă. luînd în jurul său numeroşi tineri. avocatura. nici nu prevedea sancţiuni împotriva celor ce o călcau. Acelaşi lucru 1-a făcut apoi. avocatul n-avea dreptul să ceară un onorariu. principiul n-a fost întotdeauna aplicat în practică. s-a susţinut că legea ar face parte din categoria acelora cuprinse sub numele de leges imperfectae. şi este neîndoios că avocaţii au fost aceia care au născocit Hmitele acţiunii ei. Dispărînd vechile libertăţi republicane. după cum nici clientul n-avea obligaţia de a-1 da . Erau însă numeroase şi cazurile în care acest lucru îl făcea vreun prieten al familiei. o dată cu instaurarea formei de guvernămînt a principatului. în epoca lui de strălucire. cunoscut jurisconsult. ca funcţie civilă care nu aducea nici un beneficiu material imediat. chiar dacă legea ar fi avut deplină valabilitate.. sub supravegherea acestuia el s-a iniţiat. nu le-a fost greu acestora sa afle cele mai variate soluţii. ci se întemeia pe eventualul sprijin în activitatea politică a celui ce o profesa. încît par de-a dreptul moderne. deoarece nu declara nule acţiunile contrare prevederilor ei (contra legem). asistînd Ja consultaţiile pe care le dădea în ştiinţa dreptului. Cicero.noască viaţa publică. în definitiv. iar August însuşi s-a văzut silit să facă acest lucru pentru ultima dată. Dar. mai existau şi alte căi de a o eluda. în ceea ce priveşte caracterul neremuneratoriu al avocaturii. S-au găsit adeseori posibilităţi de a se recurge la subterfugii de tot felul pentru a-1 eluda. dintre care unele dovedesc atîta spirit de inventivitate. Se ştie. Anume. însă 9 — Cum trăiau romanii J29 . înainte de toate. Tradiţia marilor avocaţi care pledau în procese fără vreo răsplată tarifară s-a stins şi ea. aducătoare de onorariu. a fost pus în cumpănă însuşi caracterul legii de la sfîrşitul secolului al III-lea. potrivit prevederilor ei.. despre Cicero că a fost încredinţat de către tatăl său augurului Q. amintită mai sus . în cursul vremii ea a fost de mai multe ori repusă în vigoare. de pildă. Să trecem în revistă unele din aceste soluţii.

şi avocaţi care se ocupau cu cauzele mărunte ale celor săraci. iar în schimb luau onorarii menite să le asigure existenţa de pe o zi pe alta . ci la nişte simple relaţii dintre doi indivizi oarecare. le face unui 23 24 T a c i t . la sfîrşitul unui proces încheiat în favoarea lui. o profesiune aşa-zisa „liberală". se mai găseau şi în epoca imperială — cel puţin la început — avocaţi. op. de altfel. cit. în întreaga epocă imperială. pe care acesta nu se simţea cîtuşi de puţin obligat să-1 refuze.. O dată cu transformarea avocaturii într-o profesiune remuneratorie. op. mai ales printre cei bogaţi şi cu veleităţi de a-şi cîştiga popularitate ca pe timpul republicii. care continuau să dea asistenţă judiciară fără nici o remuneraţie . După August şi. XII. căruia i se furaseră trei capre. a recunoscut dreptul legal al avocaţilor de a încasa un onorariu a fost. 130 . Cel dintîi împărat care. ea a ajuns să aibă trăsături tot mai pronunţate de profesiune . Q u i n t i 1 i a n. ca exemplu este citat numele lui Pliniu cel Tînăr. Dar. 8. 1. la o chestiune ce nu avea nimic de-a face cu legea. pe care Quintilian îi defineşte „oameni cărora Forul le dă de lucru. cit. Acelaşi Quintilian reproduce reproşurile pe care un biet proprietar. 25. într-adevăr. Totul se reducea. alături de marii avocaţi. ca toate profesiunile. aceştia sînt aşanumiţii causidici. care sînt plătiţi pentru glasul lor şi despre care cu o oarecare bunăvoinţă putem spune 24 că nu sînt nefolositori în pricinile private" . dar. după mărturia lui Tacit. XI. la începutul epocii imperiale. remuneratorie. s-ar putea trage concluzia că acest împărat a fost mai degrabă primul care a încercat să limiteze sumele pînă la care se putea ridica setea de cîştig a avocaţilor .. Se pare că sub primii împăraţi toate tranzacţiile privitoare la onorariile avocaţilor se făceau cu eludarea prevederilor legii repuse în vigoare de către August. au apărut. Caracterul acesta limitativ al măsurii lui Claudiu se mai poate deduce şi din faptul că onorariul nu era obligatoriu . din informaţia pe care ne-o dă istoricul. el fixează plafonul maxim al unui onorariu la 10 000 de sesterţi.nimeni nu-1 putea împiedica pe client ca. împăratul Claudiu S3 . aşadar. să-i facă un cadou avocatului. o dată cu reducerea. plecînd desigur de la situaţia reală a generalizării acestor tranzacţii. 7. a caracterului politic al avocaturii. din cauzele arătate mai sus.

28 I u v e n a l . Acelaşi lucru îl face Iuvenal. şi-a ridicat în vestibulul casei o statuie ecvestră 2 0 . poetul încheie : „. despre războiul cumplit împotriva cartaginezilor perfizi. Eu susţin că mi Ie-a furat vecinul. pe Marius. un vas cu lacherdă sau nişte cepe bătrîne. cit. dar nu de metal preţios.nu este vorba nici de omucidere nici de otrăvire . cîrnaţi de Lucania făcuţi cu intestine din ţara faliscilor.. îneît de-abia putea conţine cîteva măsline. 27 Ibidem. Postumus.. hrană pentru nişte sclavi mauri. într-una din satirele sale. îl pui în cauză pe Sulla.. dar cu mari pretenţii n-au fost cruţaţi nici de săgeţile poeţilor satirici de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea e. trei jumătăţi de livră de tămîie şi piper. 19. Ibid. nişte cupe sculptate. Marţial ridiculizează pe unul care. 9* 131 .. la fel cu alţi profesionişti. v.sînt zece ani de cînd n-a mai avut saturnaîe atît de copioase" '-*'. precum şi un şervet împodobit pe margini cu o banda de purpură . De la un alt client a primit un coş atît de mic. cu ironiile cuvenite. I X . 6. v. Dar. despre războiul cu Mitridate. cit. melci şi brînzeturi. îmbrăcînd astfel un sens ce s-a menţinut pînă în zilele noastre.. Tu vorbeşti despre Cannae. însoţindu-i de gesturi largi. VI. obiectul plîngerii mele sînt doar trei căpriţe. Avocaţii erau organizaţi.causidicus pentru cuvîntarea lui umflată şi sforăitoare. după enumerarea acestora. în cole25 i " M a r ţ i a l . 46. Tot el arată că aceştia. iar judecătorul îmi cere să i-o dovedesc. Aceiaşi avocaţi mărunţi. în ultimele secole ale imperiului avocatura a devenit o simplă profesiune. cînd arată că salariul unui avocat din categoria acestora consta dintr-o şuncă uscată la fum.n. avînd clienţi la procese oameni săraci care nu puteau plăti sume mari de bani. op. un vas cu peltea de smochine de Libia. VI. op. sau nişte vin 28 adus pe rîul Tibru . 119—121. în această epocă termenii de iuris consultus şi orator sînt înlocuiţi cu acela de advocatus. Astfel. primeau cadouri cu ocazia serbărilor saturnaîe.. vorbeşte o dată şi despre cele trei căpriţe ale mele" 2 5 . VII. ci de lut.. pe Mucius şi ridici glasul. el înşiră în ce constau acestea : o jumătate de baniţă de grîu şi de bob pisat. care nu avea nici în clin nici în mînecă cu pricina : „. precum şi ceapă. un vas negru cu vin fiert de Siria. cu care se lăudau apoi . 68. pentru a produce impresie asupra clienţilor săi.

148. 132 . astfel. fiecare dintre ei susţinîndu-şi punctul de vedere şi dreptatea. H o r a ţ i u . împricinaţii îi expuneau cauza. înainte de a apărea în faţa praetorului. dar nici măcar nu recunoştea acest lucru. în această fază a acţiunii. v. în caz că acesta încerca să se eschiveze sau să fugă. pentru a decide care dintre ei avea mai multă dreptate. 9. IV. I. dat fiind că de felul cum era fundamentată juridic depindea soluţionarea ei. de aceea. cu tot cortegiul de strigate şi scandal cu care so întreaga acţiune este însoţită . Dar. pînă la urmă. creditorul punea mîna pe el şl—1 ducea cu forţa în faţa judecătorului. 77—78. de obicei. de exemplu. 29 30 C i c e r o . un datornic nu numai că refuza să plătească la termenul stabilit datoria contractată. O dată ajunşi în faţa praetorului. într-una din Verrine20. erau admise şi unele mijloace de constrîngere din partea cetăţeanului ce se considera nedreptăţit. Dacă. Verrine. Rolul avocatului în desfăşurarea unui proces Potrivit unor dispoziţii ale vechiului drept roman. Mărturie despre rolul pe care-1 jucau avocaţii în această epocă este constituţia imperială din a doua jumătate a secolului al V-lea. ci îi examina numai temeiurile juridice . El dădea sfaturi acelora care aveau vreo îndoială asupra felului cum trebuia internat procesul. Satire. supunîndu-se deopotrivă unor dispoziţii colective şi apărîndu-şi interesele lor comune. Ecouri ale unor asemenea procedee violente întîlnim şi în literatura propriu-zisă . în care ei sînt asemuiţi cu soldaţii care luptă pentru apărarea patriei. 66. creditorul îl chema mai întîi pe datornic înaintea magistratului cu atribuţii judiciare. Cicero descrie un conflict de asemenea natură pe care-1 are el însuşi cu un individ care îi punea piedici pentru a intra în posesia unui document . într-o satiră a lui Horaţiu este descrisă o scenă în care unul încearcă să-1 tîrască pe împricinat la judecată. împricinaţii cereau sfatul unui iuris consultus. această fază se numea in iure. tocmai pentru a fi mai bine edificaţi asupra şanselor pe care urma să le aibă cauza lor. se tîrăsc unul pe altul în faţa judecătorului. praetorul nu judeca pricina în sine.gii (collegia advocatorum).

La toate acestea se adăuga însă un element mai puţin obişnuit în practica avocăţească modernă. cînd avocatul îl reprezintă pe client fără ca prezenţa acestuia să fie obligatorie din punctul de vedere legal. această asistenţă nu se reducea numai la ajutorul dat cu sugestiile sale. înainte de a se prezenta la dezbatere. fie fraze sau chiar pasaje întregi. căci în dezbaterea procesului i se ofereau atîtea ocazii de a-şi arăta nu numai întreg talentul lui oratoric. cu consimţămîntul acestora . De aceea. Evident. faza aceasta se numea apud iudicem. Pentru a înţelege mai bine rolul acesta de asistent al avocatului. pricina era soluţionată într-o a doua fază de către un judecător. bizuindu-se numai pe eventualele depoziţii ale martorilor. Acum rolul principal îl avea oratorul. în antichitatea romană împricinatul însuşi era personajul principal din proces. cărora le dicta fie unele idei fundamentale. cauzele de susţinut sau de apărat. Avocatul roman îşi elabora nu numai textul pledoariei . iar avocatul numai îl asista. După stabilirea temeiurilor juridice.formula o părere asupra temeiurilor pe care le avea împricinatul. asupra procedurii de urmat în apărarea drepturilor sale în faţa judecăţii. pe care le completa apoi cu noi date sau le modifica. nu trebuie pierdut din vedere faptul că. după cum era cazul celui pe care-1 asista în proces. considerăm oportun să ne oprim puţin mai de aproape asupra activităţii lui în cursul celei de-a doua faze a unui proces. în această activitate el era ajutat de sclavi-scribi. precum şi pe probele pe care le-ar aduce adversarul. După ce revedea aceste însemnări. ci ea consista adeseori şi în intervenţia lui directă. nu era de conceput ca un avocat să se prezinte la dezbatere nepregătit. această fază din pregăti133 . care putea fi ales de părţile împricinate sau numit de către praetor. ci şi prezenţa de spirit pentru a încurca pe adversar sau promptitudinea de a face faţă unor situaţii dificile de apărător. el îşi pregătea şi acţiunea exterioară a expunerii sale. alegîndu-şi gesturile şi chiar intonaţia vocii . spre deosebire de timpurile moderne. atunci cînd se ivea necesitatea. precum şi asupra formei juridice ce trebuie dată în cazul intentării unui proces. în această ordine de idei. O condiţie esenţiala pentru succesul avocatului într-un proces era cunoaşterea temeinică a întregii cauze. ceea ce caracteriza pe avocaţii de renume era grija cu care ei studiau.

aşa încît la dezbatere dădea auditorului impresia că improvizează . i-ar fi scris lui Cicero că dacă ar fi rostit discursul în forma lui ultimă. adică formei exterioare a expunerii. cap. Alţii dădeau mai mare atenţie acelei meditatio. se datoreşte faptului că. în legătură cu acesta se spune că Milo însuşi. ci dintr-o serie de intervenţii făcute în diferite faze ale procesului : exordiul. In cursul unei dezbateri activitatea avocatului era cu mult mai variată şi mai fracţionată decît pare a reieşi din discursurile care au ajuns pînă la noi. Brntus. ulterior li se făceau de către autor numeroase modificări şi adăugiri. Cu acest prilej. fiind destinate publicării. cei care erau înzestraţi cu o memorie mai bună învăţau pe dinafară întreaga pledoarie. Forma unitară. hărţuirea martorilor părţii adverse. înainte de a se prezenta la dezbaterea unui proces deosebit de greu. Tot Cicero este acela care povesteşte despre Servim Sulpicius Galba că o dată. ca exemplu de hărţuire a unui martor poate fi dat discursul lui Cicero împotriva lui Vatinius. în realitate el îşi încheiase numai repetiţia generala 3-. pe care o întîlnim astăzi în discursurile rămase. iar exemplu de felurite intervenţii alternînd cu prezentarea probelor — partea întîi (actio prior) a Verrinelor. încît dădea impresia că se afla la încheierea dezbaterii . Astfel. înainte de începerea dezbaterii. care după pronunţare a fost complet refăcut de Cicero şi publicat în forma ultimă.rea unei pledoarii se numea meditaţia sau medilari causam. Un exemplu ilustrativ în această privinţă îl constituie discursul Pro Milone. XXXVII. Cicero îl dă ca exemplu în această privinţă pe celebrul Marcus Antonius 31 . • lbidem. în31 C i c e r o . în promptitudinea cu care răspundea obiecţiilor aduse de acesta. Ea nu consta dintr-o singură pledoarie neîntreruptă. 87—88. Dacă ştiinţa şi acribia avocatului se manifestau în fărîmiţarea şi spulberarea argumentelor adversarului. n-ar fi fost condamnat. XXII. 139. 134 . expunerea probelor. care se afla exilat în sudul Galiei. peroraţia — iată tot atîtea ocazii pentru avocat de a ţine discursuri întregi. închegată. el n-ar mînca peşte sărat. cap. îndeosebi în acelea ale lui Cicero. cu alte cuvinte. acesta a ieşit din cabinetul lui de lucru atît de aprins la faţă şi cu privirile atît de strălucitoare. în această fază avocatul efectua un fel de repetiţie generală acasă.

ca de altfel şi. astfel. Epitome. LXX. în felul acesta. Medicina Luată în accepţia cea mai cuprinzătoare a termenului. Nat. . în peroraţie (peroratio). care constituiau un adevărat joc de scenă în faţa asistenţei întregi . unii luau şi anumite atitudini teatrale. uneori se adresau direct unuia sau mai multora din membrii completului de judecată. medicina era o ocupaţie străveche la Roma . Servius Sulpicius Galba. Tot aşa. în felul acesta el a reuşit să-şi salveze clientul. Aici era obiceiul ca avocaţii să recurgă şi la alte mijloace pentru a impresiona pe judecători şi a-i cîştiga pentru cauza pe care o susţineau.. ea a existat înainte de apariţia medicilor de profesiune. De aici numele de 33 34 33 T i t u s L i v i u s. Hist. Medicina s-a născut la romani. i-a smuls toga de pe spate pentru ca judecătorii să vadă cicatricile rănilor primite de acesta în timpul luptelor duse pentru înăbuşirea celei de-a doua răscoale a sclavilor din Sicilia34 . la alte popoare.treaga lui artă şi-o desfăşura. a scăpat de la o condamnare sigură aducîndu-şi în faţa judecăţii pe propriii săi copii minori şi un nepoţel căruia îi era tutore. romanii puteau fi socotiţi printre nenumăratele populaţii despre care Pliniu cel Bătrîn scria că trăiau fără medici. Se cunosc şi alte gesturi ale unor avocaţi iluştri . XLIX. Marcus Antonius. 135 11. iar această experienţă se transmitea clin generaţie în generaţie. în acest scop se folosea experienţa îndelungată dobîndită de om în lupta lui pentru cunoaşterea naturii înconjurătoare şi pentru descoperirea calităţilor tămăduitoare ale unor plante. X X I X . dar nu 35 şi fără medicină . Ibidem. acuzat el însuşi şi copleşit de povara probelor. pe care-i îmbrăţişa în văzul tuturor în timpul pronunţării peroraţiei 33 . în schimb. P l i n i u c e l B ă t r î n . elogiindu-i pentru anumite fapte strălucite săvîrşite în trecut de ei înşişi sau de înaintaşii lor. In afară de alternarea tonului vocii după cum o cereau împrejurările. din necesitatea de a vindeca o rană sau de a tămădui o boală. în partea finală a discursului. văzînd pierdută cauza unui client al său din punct de vedere juridic. îmbogăţindu-se mereu în decursul timpului cu noi cunoştinţe.

Ne vom limita în cele ce urmează la cîteva plante mai des întrebuinţate în diferitele tratamente empirice. în scurtă vreme după aceea s-a ajuns să se întrebuinţeze ca remediu şi grăsimea de animale. Capul familiei (pater familias) era acela care. se folosea cu bune rezultate la durerile de gît. 1938. XXIX. după părerea unanimă. în tratamentul 30 37 88 P l i n i u c e l B ă t r î n . Se ştie. cit. untdelemnul şi oţetul. mierea. era în măsură să aplice unele sau altele dintre substanţele cărora li se atribuiau puteri vindecătoare tuturor membrilor familiei sale : soţie. Aceste practici au persistat şi după ce la Roma au apărut medici de profesiune şi chiar oameni care. 14. X X I I . despre ea Pliniu cel Bătrîn spune că este unul din cele mai preţioase daruri y8 făcute omului din partea naturii . pentru multiplele ei întrebuinţări. Din rădăcina acestei plante se extrăgea un fel de răşină (laser). 101. printre acestea figura în primul rînd pîinea. se ocupau cu prepararea celor mai variate medicamente. urmau apoi. despre Cato cel Bătrîn că se lăuda cu vîrsta înaintată şi cu sănătatea robustă a sa şi a tuturor membrilor familiei sale. Ibidem. Această substanţă se punea pe răni de tot felul. care avea în realitate puteri curative excepţionale. sub formă de lichide. căci. în ordinea importanţei.„ştiinţa a ierburilor de leac" (scientia herbarum) ce s-a dat pe bună dreptate acestui complex de cunoştinţe care constituiau medicina primitivă la romani. Ce să mai vorbim atunci despre ţăranii şi oamenii nevoiaşi în general ? Şi pe unii şi pe ceilalţi experienţa şi tradiţia i-a învăţat să recurgă la toate mijloacele care le erau puse la dispoziţie de regnul vegetal şi. tot el prepara un amestec din mai multe substanţe. de către cel animal. folosită în foarte multe cazuri. Cînd se ivea necesitatea. X X I I . era o plantă aromată numită laserpicium . anihila efectul nociv al muşcăturilor de şarpe şi de scorpion. op. la rigoare. susţinînd că se datorau ex37 clusiv remediilor preparate de el personal . conţinea nenumărate calităţi vindecătoare 3G . fără să poată fi numiţi farmacişti. 136 . Cea mai cunoscută. copii şi chiar sclavi.. prafuri sau unguente de tot felul. preluînd de la înaintaşi experienţa în acest domeniu. Ibidem. bunăoară. Mai tîrziu s-au căutat leacuri şi în alte substanţe care mai înainte erau cunoscute cel puţin că nu puteau pricinui nici un fel de vătămare . vindeca furunculele.

Din îmbinarea cunoştinţelor izvorîte dintr-o experienţă îndelungată cu unele practici magice au apărut într-o anumită epocă la Roma un mare număr de şarlatani. rămase departe de progresele medicinei propriu-zise. I. Se pare că mai puţin efect avea în calmarea durerilor de dinţi. aruncîndu-se cu capul în jos de la mare înălţime 3 9 . ca să scape de ele.n. adică se supuneau orbeşte prescripţiilor lui medicale *°. Este adevărat. de vreme ce Pliniu cel Bătrîn aminteşte întîmplarea unuia căruia tratamentul cu răşina de laserpicium i-a pricinuit dureri atît de mari.. al epilepsiei. pe de altă parte. cit. se pretindeau pricepuţi în vindecarea tuturor bolilor.. multe din acestea au fost împrumutate din cele mai vechi timpuri de la etrusci şi au persistat în rîndurile mulţimilor. vrăjiţi de vorbăria lui. a durerilor de gît. v. Muştarul anihila efectele veninoase ale ciupercilor . nimeni nu îndrăznea să-i încredinţeze picioarele pentru încălţăminte. 14. X X I I . fabulistul Fedru prezintă în această postură pe un cizmar căruia. Numeroase erau şi întrebuinţările urzicii. muştarul amestecat cu suc de curcubătă contribuia la vindecarea epilepsiei . Cei dintîi medici cu pregătire de specialitate au venit la Roma din Grecia .astmei. încît. că această „ştiinţă a ierburilor de leac" era strîns legată de unele practici magice. al icterului. a migrenelor. se vindecau plăgile cu puroi şi bolile de ochi. îi încredinţau pielea. oamenii cu cele mai felurite îndeletniciri să se improvizeze cu de la sine putere medici . op. 137 . din pricina nepriceperii lui în meserie. şi-a pus capăt zilelor. a catarului. al hidropiziei. F e d r u . în anul 219 î. Tot aşa din anumite plante se preparau remedii pentru combaterea tusei. cel puţin după ştirile pe care le avem. 106. un specialist 39 40 P l i n i u c e l B ă t r î n. descîntece şi vrăji . Aşa s-a ajuns ca. care. seria lor a deschis-o. în schimb toţi. cu rădăcini de crin se tratau arsurile. falşi medici. al pleureziei şi în general era un calmant pentru durerile de tot felul. de asemenea. atraşi de o ocupaţie căutată şi bănoasă. ba unele din ele au fost transmise şi veacurilor următoare. profitînd de lipsa unor norme de reglementare a condiţiilor în care cineva putea să exercite această profesiune sau să stabilească pregătirea de specialitate necesară. Fabule. a congestiei pulmonare etc.e.

în nişte localuri sărăcăcioase. în afară de medicii care-şi exercitau profesiunea pe cont propriu. dreptul de a consulta bolnavii pe cont propriu. Archagathus din Peloponez. Se pare că la sfîrşitul secolului al III-lea şi la începutul celui următor. Cel care a ridicat prestigiul acestei profesiuni a fost Cezar. Medicii veniţi din Grecia îşi exercitau profesiunea.. bineînţeles. după ce-şi cîştigau oarecare pricepere şi dexteritate. mai existau şi numeroşi medici ţinuţi pentru nevoile domestice ale unei familii . aceştia erau îndeosebi sclavi şi uneori.e. Se înţelege. care-i însoţeau apoi şi cînd erau chemaţi să-i consulte acasă pe bolnavii care nu puteau fi transportaţi la „cabinetul" medical. pentru cei care veneau să-i consulte. I. medicii erau consideraţi folositori societăţii. ca urmare a eliberării. obiceiul s-a menţinut şi după acordarea de către Cezar a dreptului de cetăţenie medicilor străini care lucrau pe cont " P l i n i u c e l B ă t r î n . fără să fi primit nici ulterior vreo altă pregătire de specialitate.n. Pînă în prima jumătate a secolului I î. alături de greci şi de alţi străini. of. 14.în chirurgie (volntranus). Cicero îi pune pe medici pe acelaşi plan cu arhitecţii şi învăţătorii. profesiunea de medic a fost îmbrăţişată de un număr crescînd de liberţi. 4.. X X I X . Aceştia obţineau. Reprezentantul acestui curent era. încît a luat naştere un curent de opinie împotriva lor şi a practicii lor medicale. în felul acesta. a căror condiţie umilă am analizat-o mai sus . spre sfîrşitul aceluiaşi secol. dar ocupaţia lor mai mult de natură tehnică şi mult mai prejos de altele. Varro îi situează alături de vopsitori şi alţi meşteşugari42. 42 V a r r o . cit. Urmarea a fost că nici profesiunea de medic nu s-a bucurat de nici un prestigiu. 16. prin acordarea dreptului de cetăţenie medicilor străini. liberţi. 138 . alături de frizeri şi alţi profesionişti . cu timpul au început a fi ajutaţi de unii liberţi. acest lucru şi—1 puteau permite numai familiile celor bogaţi. îi acuza pe medici că ar fi venit la Roma pentru a-i ucide pe toţi romanii şi ca aceştia şi-ar camufla planurile criminale sub onorariul pe care-1 încasau de la pacienţi 41 . numărul medicilor greci care se îndreptau spre Roma era atît de mare. Res rust. mai ales după amestecul roman în afacerile interne ale Greciei. Cato cel Bătrîn care. în ura lui împotriva a tot ceea ce era grecesc.

Pliniu cel Bătrîn. cel mai cunoscut printre ei este A. Mai aveau medici proprii colectivele teatrale şi chiar colegiile meşteşugăreşti. X X I X . Şcolile de gladiatori aveau medici care îngrijeau nu numai rănile şi bolile. că August îşi avea medicul său personal . pe timpul împăratului Tiberiu. considerat pînă azi o capodoperă a ştiinţei medicale romane. Astfel. Ceea ce a contribuit însă în mai mare măsură la ridicarea prestigiului medicilor a fost cifra tot mai ridicată a onorariilor pe care le încasau . Se ştie. Exemplele pe care le dă acelaşi autor sînt edificatoare . şi romanii au început să îmbrăţişeze această ocupaţie . prin actul politic al lui Cezar. nici la medicii bărbaţi din familie. plecînd de la situaţia existentă pe timpul său. filozoful sau medicul. la fe! au procedat şi ceilalţi împăraţi. care îi plăteau din fondul comun al asociaţiei. în marile familii era chiar o diviziune a muncii. Astfel au apărut tot mai mulţi medici romani. dar indicau şi regimul alimentar şi supravegheau chiar antrenamentul gladiatorilor. de pildă. în a doua jumătate a secolului I e. ba s-a perpetuat şi în familia imperiala. fără a recurge la cei ce-şi exercitau profesiunea pe cont propriu. în sensul că erau medici sclavi şi medici sclave . unii dintre ei celebri . Quintilian să pună în discuţia elevilor săi din şcoala de retorică cine aduce mai mult folos statului. nu mult după aceea s-a întemeiat la Roma o şcoală pentru pregătirea viitorilor medici. astfel medicul Quintus Stertinius avea de pe urma consultaţiilor din capitală un venit anual de 600 000 de sesterţi . să fie exercitată de cetăţeni. afirma că nu era nici o altă profesiune mai rentabilă decît cea de medic 4 3 . cit. de ase43 Pliniu c e ! B ă t r î n . Cornelius Celsus. în afară de familiile celor bogaţi şi de curtea imperială. oratorul. op. încă din ultimul secol al republicii s-a instituit serviciul medical în armată .propriu.. mai aies în chirurgie. Compoziţia etnică a medicilor a contribuit şi la ridicarea prestigiului lor. 2 . aşa s-a ajuns ca. unităţile militare aveau un anumit număr de medici specializaţi în diferite ramuri..n. autorul unui manual de medicină. 139 . mai existau şi alte colectivităţi care-şi aveau medicii lor. După ce medicina a ajuns. căci era răspîndit obiceiul ca pentru îngrijirea femeilor bolnave să nu se recurgă nici la medici dinafară.

spre deosebire de cei specializaţi. Medicii care practicau medicina pe cont propriu s-au înmulţit considerabil la Roma. o sută de 44 mîini reci ca gheaţa. De asemenea. a făcut în scurtă vreme o avere de peste zece milioane de sesterţi. în tuberculoză. un exemplu este al celebrului chirurg Alcon. începînd cu epoca imperială. erau specialişti în boli de ochi. precum şi importanţa pe care şi-o dădeau medicii. Astfel. de asemenea. însoţit fiind de o sută de discipoli . 44 Marţial. Nu aveam febră. de gît. Chiar daca socotim aceste cîştiguri ca fiind cu totul excepţionale. dar şi insuportabil. tratau tot felul de boli. op. un specialist în chirurgie. Ei mergeau de obicei acasă la bolnavi însoţiţi de numeroşi tineri asistenţi care-1 ascultau pe bolnav. aceste aşa-zise specialităţi erau însă atît de fărîmiţate. sus-amintit. alţii în vindecarea rănilor. cu o rază de acţiune cu mult mai restrînsă decît cei dinţii. nu mai vorbim de cei de la curtea imperială. specialist în operaţii de hernie şi în chirurgie osoasă. în general veniturile medicilor erau cu mult mai mari decît acelea ale învăţătorilor sau chiar ale profesorilor . de femei — pentru acestea din urmă existau. Acest alai de însoţitori. erau bine retribuiţi . amintite mai sus. cum am observat şi mai sus. ale căror venituri anuale se ridicau pînă la aproape o jumătate de milion de sesterţi. dar iată că imediat Symmachus vine să mă viziteze. 140 . medicii oficiali ai unor colectivităţi. îneît s-ar putea vorbi mai curînd de o limitare a unui domeniu decît de o specializare propriu-zisă. dar acum am" . într-una din epigramele sale. am fost palpat de o sută de mîini. dar şi cu spirit. Alcon. 9. în domeniul chirurgiei. cit. V. de urechi. Marţial zugrăveşte cu lux de amănunte. alături de aceştia.. medici femei (medkae) —. Categoria cea mai numeroasă o formau medicii specializaţi în diferite boli . îl palpau şi îl ţineau sub observaţie după indicaţiile primite de la magistrii lor. dar mai ales pe cele interne. dar.menea. Ei se împărţeau în două mari categorii : medicii „universali" şi medicii specialişti în diferite boli. Medicii „universali". alţii în fracturi sau în masaje . unii erau specializaţi în amputaţii. o astfel de scenă : „Nu mă simţeam bine . mai erau unii „specializaţi" şi cu privire la febră. era nu numai obositor pentru bolnavi. de dinţi.

păstrînd secretul compoziţiei lor. îndeosebi din Orient. lăudînd calităţile curative ale celor mai scumpe. De la negustorii care le importau în mari cantităţi le cumpărau apoi vînzătorii cu amănuntul. au făcut să se dezvolte un întreg comerţ în cadrul produselor importate şi pentru alte destinaţii. ceea ce înseamnă că prepararea medicamentelor cădea tot în sarcina medicilor. numele medicului care 1-a preparat sau inventat. „divin" etc). proprietăţile şi compoziţia medicamentului. ceea ce arată scopul comercial urmărit de către medici. Evident. cînd există o dezvoltată ştiinţă şi industrie farmaceutică. s-au păstrat însă numeroase peceţi de piatră ale medicilor oculişti. toate fiind cuprinse sub numele general de materia medica. ar mai fi fost nevoie de variate şi bogate cunoştinţe din domeniul ştiinţelor naturii. medicii făceau chiar reclamă cu ele. precum şi procedeul de întrebuinţat pentru înmuierea sau lichefierea lui. pe lîngă cele pentru consultaţii. în apă. Astfel de etichete nu au ajuns pînă la noi . prin care medicamentul era recomandat cumpărătorilor („neîntrecut".Medici şi farmacişti Spre deosebire de timpurile moderne. procurarea tuturor ingredientelor necesare pentru prepararea diferitelor medicamente era un lucru foarte complicat. cu ajutorul cărora se imprima pe un unguent solidificat (colyrium) numele oculistului. în funcţie de cazul prezentat medicului. ba uneori chiar şi diferite amestecuri. pe lîngă aceasta. lista bolilor ce se puteau vindeca prin administrarea lui. ci bolnavii le găseau preparate gata . Toate aceste materii prime. în afară de aceste indicaţii strict medicale. pe peceţi mai apar şi unele epitete de reclamă. care le vindeau pacienţilor. în vin etc. Preţurile ridicate cu care se vindeau aceste substanţe aduse de la mari depărtări. De obicei medicamentele nu se preparau imediat. la romani medicii erau în acelaşi timp şi farmacişti . erau procurate de la negustorii de substanţe vegetale aromate . cu care nu putea să se ocupe fiecare medic în parte . „regesc". precum şi modul de administrare. Ambalajul medicamentului purta o etichetă pe care esa indicat numele lui. substanţele necesare pentru prepararea medicamentelor ocupau în magazinele şi depozitele negustorilor un sector aparte. încasînd sume mari. 141 .

de chiparos etc. droguri. dar el n-a ajuns decît tîrziu să dea cuiva o ocupaţie propriu-zisă. Printre acestea un loc important îl ocupau diferitele uleiuri şi alifii parfumate . Alte ocupaţii intelectuale Scrisul era cunoscut. Numeroase erau fardurile de tot felul întrebuinţate de femei. scriitorii şi poeţii îşi scriau personal operele . iar în capitală erau desfăcute vînzătorilor cu amănuntul din magaziile imperiale. de crocus.La Roma existau încă din epoca republicană numeroşi vînzători de substanţe aromate şi medicinale. ar ornat arii. plasturi. Ei vindeau diferite unguente şi alifii medicinale. seplasarii. pigmentării etc. după produsele pe care le vindeau în mai mari cantităţi : unguentarii. praf de dinţi etc. acestea au sporit mai ales la sfîrşitul epocii republicane. . Multe dintre substanţele din care se preparau medicamente serveau şi pentru prepararea unor produse cosmetice . avocaţii sau oamenii politici îşi scriau discursurile pe care urmau să le ţină în faţa instanţelor sau în şedinţele senatului . pudră de diferite nuanţe pentru faţă. 142 . ierburi. de exemplu. dezvoltîndu-se apoi vertiginos în epoca imperială. în epoca imperială statul însuşi se ocupa cu importul şi desfacerea produselor de acest fel. substanţe aromate. funcţionari imperiali speciali erau însărcinaţi cu colectarea şi expedierea la Roma a drogurilor medicinale ce se produceau aici. tiirarii. pentru menţinerea frăgezimii manilor. altele se preparau în sudul Italiei sau se importau din Orient preparate gata. fie preparate în parte sau în întregime după prescripţia medicilor. împotriva ridurilor feţei. aşa cum am avut prilejul să amintim mai înainte. Aceşti vînzători figurează sub diferite numiri. din timpuri străvechi . pentru colorarea părului în blond sau roşcat. pentru înnegrirea părului. droguri pentru înnegrirea genelor şi a sprîncenelor. droguri pentru faţă. printre care se aflau de obicei şi medicii. tuturor celor ce le cereau. la Roma se preparau uleiuri de trandafiri. de mirt. rădăcini. dar nu arareori şi de către bărbaţi . în insula Creta. fie sub forma lor brută. Existau legături prin corespondenţă între bărbaţii de seamă ai vieţii publice . printre acestea figurau uleiuri şi pomezi împotriva căderii părului.

Pe marile proprietăţi. în general. scriniarius. pe care-i asistau în administrarea tezaurului şi a arhivelor statului. dar. economice. numiţi 143 scril'ae.. La început ei se recrutau din rîndurile oamenilor liberi. aleşi pe o scurtă perioada de timp şi necunoscători ai treburilor administrative . în serviciile contabilităţii publice . chartularius. aceştia mai conduceau şi arhivele statului. ca secretari . pentru toţi aceştia se întrebuinţa termenul de urma îndeletnicirilor lor cu scrisul erau numeroşi. bunăoară. care îndeplineau. precum şi în activitatea lor jurisdicţională. şi căutau actele de pe care se cereau copii. numeroşi erau secretarii unor magistraţi. în afară de aceştia. existau şi numeroşi liberţi. Funcţii de scribi mai puţin importante existau pe lîngă alte magistraturi din epoca imperială. Apariţia în afară de cei aflaţi în slujba particularilor. dar permanenţi. ca tribunatul. stăpînul avea un întreg aparat de secretari şi contabili.exemplele din diferitele domenii de activitate s-ar putea înmulţi. de pe urma căreia exercitau şi o anumită influenţă asupra cvestorilor şi edililor. numeroşi scribae existau în serviciul edililor curuli. astfel. censură etc. erau adevăraţii administratori ai tezaurului şi ai arhivelor statuiui. în realitate. care erau utilizaţi îndeosebi în administraţia tezaurului şi. care ţineau evidenţa investiţiilor şi mai ales a veniturilor realizate. praetură. Dar şi pentru alte activităţi exista în familiile bogătaşilor un personal numeros care îşi petrecea tot timpul cu scrisul. funcţii publice subalterne. politice şi culturale. excerptor. transcriau hotăririle senatului. aceştia. Scribii care făceau parte din aceste două categorii aveau o temeinică pregătire juridică. De asemenea. ca funcţionari subalterni. notarius. aceia care trăiau de pe acestora a fost determinată de activitatea mai complexă ce se desfăşura în toate domeniile vieţii publice. mai frecvent întrebuinţaţi erau aceia de librarius. edilitatea plebei. concomitent cu aceasta varietate a ocupaţiilor. începînd cu primul secol al imperiului. tabularius. împăraţii aveau scribi ca secretari oficiali. Un rol important îl aveau secretarii cvestorilor (scribae quaestorii). în ultimul secol al republicii. Dar. care se păstrau în tezaur. cuvîntul scriba a fost treptat înlocuit cu alţi termeni noi . : s-ar putea spune că nu exista vreo ramură a administraţiei care să nu fi avut scribii săi. .

după care şi semnele stenografice s-au numit notae tironianae. şi este interesant de reţinut faptul că nu numai bărbaţii aveau această îndeletnicire. cum erau frunzele şi scoarţa copacilor. Ca şi cei dintîi. foloseau semne prescurtate. a municipalităţilor sau a colegiilor. precum şi cei care. nu ne vom opri decît cu o simplă menţiune asupra celor primitive. în sfîrşit. aceştia erau de condiţie liberă sau liberţi. avînd de obicei marginile mai groase. Materialul pe care se scria în mod curent erau tăbliţele cerate (cerae sau tabulae). ca o ramă . pînza. Dar. Printre aceştia figurau şi cei care copiau lucrări mai vaste în vederea vînzării.ab epistulis. pieile de animale sau metalul. înseşi colegiile meşteşugăreşti sau de altă natură îşi aveau scribii lor. ei apar de obicei împărţiţi în două categorii : scribae cerarii şi scribae librarii. atunci cînd luau însemnări. aşadar. ci şi femeile. O tăbliţă cerată consta dintr-o placă de lemn de formă dreptunghiulară. care întocmeau dările de seamă ale şedinţelor. numiţi librarii. ca testamente pentru alţii. pentru a ajunge la cele întrebuinţate în mod curent în epoca apariţiei oamenilor care şi-au făcut din scris o ocupaţie permanentă. se îngrijeau de executarea inscripţiilor şi păstrau arhivele. tot în această epocă . era acoperită cu un strat subţire de ceară de 144 . plătiţi de către acestea . Stenografia a luat naştere. Materialele de scris Materialele de scris folosite de romani au un trecut îndelungat . după natura serviciului pe care-1 prestau şi după magistraţii municipali de care depindeau. care se numeau simplu a mânu sau amanuemes. mai bine zis realizînd venituri din întocmirea unor texte. existau şi în oraşe (scriba coloniae sau municipii). puţin mai adîncită. alţii ţineau un fel de birouri în care lucrau pe cont propriu. Alături de funcţionarii subalterni în slujba statului (scriba publicus sau rei publicae). Celebritate şi-a cîştigat stenograful lui Cicero. partea din mijloc. mai ales după pledoariile rostite la judecată. sau din copierea unor acte şi a altor lucrări de acest fel. şi secretari particulari. stenografice (notarii). Tiro. pe cînd scribii din categoriile enumerate mai sus primeau pentru munca prestată un salariu mai mult sau mai puţin fix din partea statului.

I a 3 .

im Halele din Forul lui Traian (reconstrucţie) .

Interiorul unei farmacii Tăbliţe cerate şi stiluri .

Consultaţie la un internist Profesor şi şcolar .

Interiorul unei şcoli Consultaţie la un oculist .

Casă romană (machetă) Casa cu balcon .

«Cîine rău!» (mozaic în vestibulul unei case) Cameră de baie într-o casă particulară .

Bucătărie romană Peristilul unei case .

Stratul de ceară fiind „brăzdat" cu stilul. Pentru texte şi însemnări mai lungi. adică tăbliţe de mînă. cum erau de exemplu exerciţiile elevilor din şcolile retorilor. mai mult încă. adică „a trage o brazdă" cu stilul. acesta avea numai feţele interioare acoperite cu ceară. numit stilus sau graphium. documentele juridice. servea şcolarilor pentru scris. oamenilor de litere pentru scurte însemnări. sau Vitelliani. Pentru ca acela care ducea o tăbliţă scrisă de la trimiţător la destinatar. prevăzută cu un inel de care se atîrna. aşa încît ele se puteau deschide şi închide întocmai ca o carte. probabil amestecată cu smoală. frînturi de versuri dintr-o operă poetică în pregătire. literele şi cuvintele apăreau albe pe partea de lemn a tăbliţei. Mai multe tăbliţe legate împreună formau un codice (codex). ciornele unor poezii mai lungi. şi servea la netezirea suprafeţei scrise de pe tăbliţă . Celălalt capăt al stilului avea forma de lopăţică. Pe această suprafaţă acoperită cu ceară se scria cu ajutorul unui beţigaş de metal. tripticul. faţa exterioară a primei tăbliţe şi cea exterioară a ultimei îndeplinind rolul de copertă. contractele. în felul acesta. suprafaţa de ceară putea fi folosită de nenumărate ori. ascuţit la un capăt. convenţiile matrimoniale. acestea se păstrau pe lemn şi după distrugerea stratului de ceară. întrebuinţate pentru operaţia scrisului. sau o altă persoană indiscretă. iar cele exterioare ţineau loc de copertă. Uneori ea servea şi pentru scurte comunicări epistolare sau chiar cu conţinut sentimental. testamentele etc. de aici cuvintele arare şi exarare. literele se tăiau în stratul de ceară întocmai ca brazdele cu plugul . Cu ajutorul acestuia. cauţiunile. rotundă sau lată.culoare închisă. avea numai patru pagini. aceasta era de obicei învelită într-o bucată de pînză de in (liman) şi sigilată. Tăbliţa simpla. formulări. Tăbliţele destinate unei corespondenţe din această din urmă categorie aveau un format mai mic şi mai elegant . Două tăbliţe legate astfel formau un diptic . format din trei tăbliţe. să nu poată citi conţinutul ei. oamenilor de afaceri pentru notarea sumară a veniturilor şi cheltuielilor ce urmau a fi trecute apoi în registrul general sau ca chitanţe. os sau fildeş. Tot aşa. se legau laolaltă mai multe tăbliţe cu ajutorul unui fir de metal sau cu un şnur de piele ce trecea prin nişte găuri făcute anume pentru aceasta pe margine. ele se numeau pugillares. schemele discursurilor oratorilor. acest termen avea la început 10 143 . expresii.

uscate la soare. ale cărei dimensiuni erau în funcţie de lungimea fîşiilor lipite. după destinaţia întregului material de scris. 921—960. 146 . în general se scria numai pe o singură faţă. Prin procedeele arătate mai sus se obţinea o foaie de papirus (pagina. Ţesutul membranos era tăiat în fîşii cît mai subţiri cu putinţă. între anii 1786 şi 1855 s-au descoperit în total 25 de tăbliţe cerate. se aşeza de-a latul un altul. 15 Corpus Inscr. aşa încît fîşiile celor două straturi se încrucişau în unghi drept. pentru a se înlătura asperităţile. voi. Cele două straturi astfel prinse între ele erau presate. în minele de aur de la Roşia Montană. care erau apoi aşezate una lîngă alta în sensul lungimii lor . cît şi pentru opere literare sau de altă natură. dar numărul lor putea fi. de obicei se lipeau pînă la 20 pagini. deci era adecvat pentru obiecta ca tăbliţele cerate. după ce se îmbiba cu scrobeală de amidon. Primele tăbliţe cerate rămase de la romani au rost descoperite pe teritoriul ţarii noastre.. In afară de tăbliţe cerate. care necesitau însă material de scris mai vast. printre care şi cîteva triptice 45 . în anul 1873 s-au descoperit în oraşul Pompei alte 127 tăbliţe cerate. atît pentru corespondenţă şi documente. întocmai ca urzeala şi băteala unei ţesături. romanii mai foloseau pe scară largă papirusul. Aceste foi lipite erau înfăşurate în formă de sul (vohtmen). partea a Ii-a. apoi netezite cu ajutorul unei lame de fildeş sau cu o scoică. Papirusul se prepara din ţesutul membranos al unei plante acvatice cu acelaşi nume de pe malurile Nilului. III. Lat. peste acest strat. pp. fără nici o legătură cu textul din faţă. bătute cu ciocanul.sensul de „trunchi de copac". charta). care se ridica pe locul importantului centru minier roman Alburnus Maior. [ Din mai multe foi de papirus de aceeaşi lăţime se forma o bandă cu o serie de pagini prin lipirea lor una de alta . în care elementul predominant era lemnul . iar cealaltă (aversa charta) sau răinînea cu totul liberă. Foile de papirus se puteau întrebuinţa izolate. şi mai mare. el s-a păstrat şi mai tîrziu. după ce materialul de scris format din tăbliţe cerate a fost înlocuit cu pergamentul. S-au păstrat însă şi foi de papirus I scrise pe ambele feţe (opisthograpbum). dar de obicei lăţimea ei varia între 25 şi 30 cm. sau servea pentru schiţe şi notiţe de tot felul.

pe care era scris titlul operei cuprinse în întregul volumen. de unul din capete se fixa o etichetă de pergament. cînd îl înfăşură din nou în jurul baghetei. Dar. cele mai rudimentare erau apoi netezite şi rafinate în atelierele romane. de care se lipea extremitatea ultimei foi de papirus .de obicei în jurul unei baghete subţiri de lemn (umbilicut). atît de la început. înălţimea fiecărei coloane era identică cu înălţimea paginii. dar exista primejdia ca paginile să se şifoneze şi să se strice. Pe paginile unui volumen de papirus se scria de obicei pe două coloane paralele . acesta era cu ceva mai lung decît lăţimea bandei de papirus. El era importat de către romani în mari cantităţi. pe timpul lui August. Pentru evitarea tuturor acestor greutăţi. dat fiind că materialul adus din import era Kneori destul de rudimentar preparat. în acest scop au apărut la Roma numeroase „laboratoare" (officinae) care preparau un material de scris mult mai bun. De altfel. în timpul lecturii papirusul era ţinut cu ambele mîini . aşa că rămîneau vizibile cele două capete (cornua). pe măsură ce cititorul parcurgea textul. care făcuseră un adevărat monopol. cea mai fină se numea. de unde îl cumpărau apoi negustorii cu amănuntul (chartopolae sau cbartarii). chiar în Egipt existau mai multe calităţi de papirus . De aici au apărut şi la Roma mai multe calităţi . căci trebuia să se facă sul şi partea scrisă. cît şi de la sfîrşit. era trecut printr-o baie de ulei de cedru şi apoi alezat într-un toc de pergament vopsit cu roşu. pînă ce ajungea la sfîrşit. romanii au iniţiat anumite procedee pentru perfecţionarea suprafeţei pe care urma să se scrie . îl desfăşura cu mîna dreaptă şi îl făcea sul cu stingă. se scriau mai întîi paginile separate şi numai după aceea se lipeau într-un volumen . Scrierea pe un astfel de sul era destul de dificilă. existau lucrători specializaţi (glutinatores). căci era pericolul de a distruge partea scrisă. Materialul de scris preparat din papirus era importat de către romani din Egipt. Cele două capete erau netezite cu piatră ponce sau pumice şi vopsite cu felurite culori. Pentru a-î feri de stricăciunile pricinuite de anumiţi dăunători. pe măsură ce scrisul progresa . să atîrne jos de pe masa unde se scria. pentru această operaţie delicată. cbarta Augusta. lăsîndu-se doar cîte o margine în partea de sus şi de jos. după cum era dezvoltat şi comerţul cu el. iar cea mai rudimen10* 147 . depozitat în magazii speciale (horrea cbartaria) ale statului. de obicei erau lăsate ambele părţi. unde era dezvoltat meşteşugul preparării lui. aducînd mari beneficii îndeosebi regilor Ptolemei.

tară. produse de import . comparativ. potrivit pentru scris pe ambele feţe. sub această formă. ca el să fie folosit mai ales pentru opere mai vaste. La aceasta a contribuit. pergamentul a înlocuit aproape peste tot tăbliţele cerate. Numele lui curent este pus în legătură cu oraşul Pergam din Asia Mică. care făcea concurenţă chiar papirusului. — charta emporetica . pe pergament se scriau. Revenim acum asupra acestui material. poetul Marţial vorbeşte de operele lui Cicero. în ceea ce priveşte folosirea filelor izolate. File de pergament separate se foloseau în loc de tăbliţe cerate nu numai pentru ciornele discursurilor şi ale poeziilor. Folosirea lui pe scară mai largă a început atunci cînd se prepara şi la Roma. 190. Atît pentru papirus. începînd cu epoca imperială. ea se obţinea dintr-un amestec de funin** M a r ţ i a l . se pare. Spre deosebire de pieile din epoca începuturilor. 192. în realitate era un fel de hîrtie de împachetat. Dacă. op. formînd un codex . şi preţul mai ridicat al pergamentului în raport cu papirusul. care puteau fi scrise numai pe faţa interioară. de altfel. adică pe partea jupuită de pe carpul animalului. Am amintit în treacăt la începutul acestui subcapitol că pieile de animale au servit din vechime ca material de scris. în urma procedeelor de prelucrare. eh. Pe aceste materiale se scria de obicei cu cerneală neagră (atramentum sau atramentum scriptorium) . Astfel. cît şi pentru pergament se foloseau în general aceleaşi rechizite de scris. papirusul a rămas. dar şi pentru chitanţe şi testamente. deoarece din ultimul secol al republicii întrebuinţarea lui s-a răspîndit sub numele de pergament (membrana). întocmai ca tăbliţele cerate sau cărţile din zilele noastre. . Mai multe file de pergament erau cusute împreună şi paginate. cu toate că ambele erau. XIV. care nici nu se folosea decît rareori pentru scris. unde s-a obţinut mai întîi din piei de oi prelucrate după metode noi un material de scris mai fin. şi opere literare mai întinse. în ultimă analiză. de-abia în ultimele secole ale imperiului. pergamentul era. ceea ce a făcut. codicele au ajuns să ocupe un loc preponderent. unde sînt amintite numeroase ateliere-prăvălii ale meşteşugarilor şi negustorilor de pergament (membranarii). 188. mai departe principalul material de scris pentru operele literare şi ştiinţifice de mare amploare . Titus Livius şi Ovidiu scrise pe pergament (in membranis) 4 6 .. dar în măsură foarte restrînsă.

la care se mai adăugau şi anumite substanţe gelatinoase diluate în apă. Datorită procedeelor întrebuinţate de antici pentru ştergerea materialului de scris. pentru citirea căreia se aplicau procedee speciale48 . v. 62.. ar fi răspuns : „S-a străpuns cu buretele (in spongeam incubuitŢ 49 . dat fiind că papirusul şi pergamentul erau costisitoare. M a r ţ i a 1. V. P l i n i u c e l B ă t r î n .. în orice caz. După mărturia poetului Ovidiu. eroul homeric care s-a sinucis aruncîndu-se în propria spadă. satiricul Marţial sfătuia pe un poet lipsit de talent să scrie despre potop. se întrebuinţa şi laptele. cit. rolul cernelei „simpatice" din timpurile moderne. Suetoniu. cap. III. ci pur şi simplu un burete umezit în apă (spongea). Caligula. La acest procedeu fac aluzie numeroşi scriitori . aceasta juca. nu vreo gumă specială. De asemenea. 627—628. Pliniu cel Bătrîn vorbeşte despre existenţa unei scrieri invizibile cu anumite lichide. adică va şterge imediat versurileao. aşa cum facem noi astăzi cu hîrtia. tot Suetoniu vorbeşte despre procedeul pe care împăratul Caligula îl folosea împotriva poeţilor lipsiţi de talent: îi punea să şteargă versurile cu limba 5 1 . ea este verificată de manuscrisele care au ajuns pînă la noi şi se pot citi cu uşurinţă. Tot aşa. Augustus. cap. destinatarul presăra pe text praf de cărbune. drojdie de vin şi negru de sepie. vorbind despre preocupările de autor tragic ale lui August. Mai rar se întrebuinţa cerneala roşie. spune că acesta. ea era cu totul inferioară . 47 48 49 50 61 O v i d i u . pentru ca scrisul să fie invizibil pentru cititorii curioşi. fiind ştearsă cu buretele. 149 . LXXXV. îndeosebi pentru titlurile operelor şi pentru literele iniţiale ale capitolelor.gine. pentru că apa era cea mai potrivita materie pentru un astfel de poem. cit. XX. op. fiind întrebat în ce stadiu se afla tragedia sa despre Aiax. X X V I . August voia să spună prin aceasta că piesa lui s-a prăpădit. deoarece. op. astfel. pentru ştergerea unor cuvinte greşite sau a unor pagini întregi de papirus sau pergament. S u e t o n i u . nimeni nu-şi putea permite luxul să distrugă pur şi simplu prin rupere materialul de scris. aşadar. în sfîrşit. S u e t o n i u . 53. dovadă este însuşi faptul că. răşină sau smoală. care făcea ca literele să devină negre 47 . în comparaţie cu aceea pe care o avem noi astăzi. Procedeul ştergerii cu buretele se folosea şi atunci cînd era vorba de texte mai lungi. Ars amatoria. se folosea. Calitatea cernelii era în funcţie de calitatea ingredientelor .

cit. romanii se foloseau de obicei de un fir subţire de trestie (calamus) sau de o pană de pasăre (peana). dar şi în alte oraşe mai mari ale Italiei şi chiar din provincii. au apărut oameni de afaceri care se ocupau cu multiplicarea unor opere literare şi cu difuzarea lor prin vînzare (bibliopolae). despre care vorbeşte poetul Marţial 5 2 . ci şi pentru reproducerea în mai multe exemplare a operelor literare. ascuţite la vîrf ca şi cele de trestie sau pasăre . Din asemenea îndeletniciri a luat naştere comerţul cu cărţi sau comerţul de librărie .. cel dintîi care s-a ocupat mai intens cu comerţul de librărie a fost Titus Pomponius Atticus.. în scurtă vreme. Romanii cunoşteau şi „condeie" de metal. îndeosebi de bronz. prietenul lui Cicero.n. dar.e. După ştirile pe care le avem. pe la mijlocul secolului I î. op. Cînd vîrful se tocea. Acesta avea angajaţi numeroşi scribi de profesiune care copiau opere literare. Pentru transpunerea cernelei pe papirus sau pergament. în primul rînd discursurile marelui orator. textele acestea sînt cunoscute sub numele de palimpseste. care s-a putut apoi descifra şi reconstitui . la fel cu peniţele din zilele noastre. care se păstrau într-un toc theca calamaria sau graphiarum). 19 ţi 21. Multiplicarea şi difuzarea operelor literare Materialele de scris cu care ne-am ocupat pînă acum nu serveau exclusiv pentru nevoile curente ale oamenilor de diferite categorii. din numărul redus al exemplarelor rezultate din descoperirile arheologice se deduce că acestea erau mai puţin corespunzătoare decît cele dintîi. Munca o îndeplineau scribi anume angajaţi pentru aceasta. fie de cineva care dorea să aibă în proprietatea sa lucrările altora. 150 .a pergamentului îndeosebi. el era ascuţit din nou cu ajutorul unui cuţitaş (scalprum) sau înlocuit cu o altă pană . şi folosirea lui la alte lucrări. necesitatea aceasta a înlocuirii lor din cauza tocirii rapide făcea ca toţi cei ce se ocupau cu scrisul să aibă la îndemînă un număr mai mare de pene de scris (fasces calamorum). XIV. fie de un autor al unei opere. s-a păstrat uneori şi scrierea iniţială. în epoca imperială categoria aceasta a editorilor53 Marţial. şi una şi alta ascuţite şi despicate la vîrf. pe care le vindea apoi nu numai la Roma.

20. Triste. Sclavi în familie sau liberţi. 10.librari (căci nu se poate trasa o linie distinctivă precisă între aceste două îndeletniciri) a devenit tot mai numeroasă . v. editorul şi librarul lui Quintilian şi al lui Marţial 5 4 . P l i n i u c e l T î n ă r . iar după Vespasian şi în Templul păcii. cu siguranţă că a fost şi mai mare numărul acelora care au rămas în situaţia de sclavi pînă la sfîrşitul vieţii. 2 . 7 . 9.. 1. ale lui Ovidiu că este citit în lumea întreagă 37 . v. v. 345. ei şi-au desfăşurat activitatea în şcoli de diferite grade. op. cit. ridicat de el în Forul care-i poartă numele. Epist. op. Datorită activităţii acestor librari-editori. 5. X. cînd cererea era mare. 72. op. V. Arta Poetica. în fiecare din ele existau numeroşi scribi. 13—20. v. 3 . poetul Horaţiu aminteşte pe fraţii Sosius 5 3 . despre existenţa acestora. 3. operele celor mai mari scriitori şi poeţi se bucurau de o largă răspîndire .. Q u i n t i l i a n . IV. au temei de adevăr cuvintele lui Horaţiu că faima lui a străbătut nu numai Italia.. de altfel. III. alături de oamenii liberi din naştere . ss M a r ţ i a l . Dacă din ceea ce cunoaştem noi cei mai mulţi sînt liberţi. Ode. 30. ei au ocupat diferite funcţii de scribi în instituţiile particulare sau de stat. 2 . Rolul sclavilor în producţia bunurilor culturale Din diferitele aspecte ale ocupaţiilor intelectuale pe care le-am trecut în revistă în paginile precedente reiese cu deplină evidenţă rolul jucat de sclavi în producţia bunurilor culturale. aceştia scriau după dictat. sau ale lui Marţial că este cunoscut pretutindeni 5S . I V .. v. v. şi mulţi alţii mai mărunţi. M a r ţ i a l . 2. 128. de aceea. I. în timpul dinastiei Flaviilor este cunoscut Tryphon. dar mai ales în munca de multiplicare şi de difuzare a operelor literare meritul lor este mai presus de orice. Aceştia îşi aveau atelierele-prăvălie (tabernae librariae) în Argiletum şi în stradelele din jur. 2. Sînt elocH o r a ţ i u . pe timpul lui August . cit. I. v.. IV. cit. Numai printr-o astfel de metodă se poate explica existenţa unor ediţii într-o mie de exemplare. 54 55 58 Iii . II. Epist. 13. VIII. 4 .. 56 H o r a ţ i u . ci a ajuns pînă la marginile universului5G. de care vorbeşte Pliniu cel Tînăr 5 3 . III. Mărturii avem. 20. pmef. v. 57 O v i d i u . 7 . care copiau operele cele mai solicitate . v.

se poate spune fără teama de a greşi că aceştia nu se deosebeau prea mult de cei cu ocupaţii identice proveniţi din păturile mijlocii sau sărace ale oamenilor liberi. în epoca imperială au început să se deschidă şi biblioteci publice. aveau strînse relaţii de prietenie cu reprezentanţii păturilor sus-puse. mai bine zis desconsiderate. de a căror protecţie şi favoare se bucurau. în casele bogătaşilor. care a fost lăsată apoi prin testament fostului său profesor L. aceştia lucrau sub directa îndrumare şi supraveghere a stăpînilor sau patronilor lor . 3. de exemplu. Multe din aceste biblioteci erau împodobite cu busturile sau chiar statuile celor mai mari scriitori şi poeţi. menţiunile lui Cornelius Nepos despre sclavii erudiţi ai lui Pomponius Atticus s9 . deci sclavi eliberaţi. atît la Roma cît şi în reşedinţele lor de la ţară. De aceea.vente. deci ei nu făceau altceva decît să difuzeze ideologia acestora şi nicidecum să creeze una a lor proprie. Atticus. XIII. Exemplul lui a fost urmat de August în5 9 C o r n e î i u s N e p o s . şi nedemne pentru a fi exercitate de oameni născuţi liberi. Mai mult încă : însuşi faptul că erau exercitate de sclavi sau liberţi le cobora şi mai mult. Cea dintîi a fost înfiinţată de către Asinius Pollio în Atriul libertăţii . corespondenţa lui Cicero abundă în menţiuni despre sclavii din această categorie.n. Numeroşi liberţi. 152 . Annaeus Cornutus. Să nu uităm că profesiunile pe care le exercitau ei erau considerate umile.e. pe care marele orator îi aprecia şi—i considera intimi ai stăpînilor lor. în al doilea rînd. Unele din acestea posedau un mare număr de cărţi . Biblioteci particulare şi biblioteci publice O consecinţă a difuzării operelor literare de tot felul prin intermediul scribilor a fost apariţia bibliotecilor . este cunoscută bunăoară biblioteca poetului Persius Flaccus. care se bucurau şi ei de protecţia şi favoarea celor bogaţi şi puternici. cap. cele particulare au apărut mai întîi în secolul I î. ea era împodobită cu statuile scriitorilor şi oratorilor celebri. Dar de aici nu putem merge pînă acolo încît să ne închipuim că aceşti profesionişti cu ocupaţii intelectuale de provenienţă dintre sclavi ar fi ajuns să creeze şi să difuzeze o ideologie proprie clasei din care făceau parte.

pe lîngă operele poetice mai de seamă. greceşti sau latine. iar Traian a deschis Bibliotheca Ulpia în Forul care-i poartă numele. Tot August a deschis o bibliotecă de proporţii mai mici în Porticul Octaviei. a lui Vespasian din apropierea templului Păcii. care a construit o clădire anexă a templului lui t de pe Palatin . în secolul al JV-lea e. existau la Roma 28 de biblioteci publice. amintim printre acestea pe cea a lui Tiberiu din Domus Tiberiana de pe Palatin. ea mai cuprindea un mare număr de scrieri juridice.n. 'Numărul lor a crescut mereu . împăraţii următori au înfiinţat şi ei biblioteci . .suşi.

iar poetul Ovidiu spune că în vechime pereţii lui erau 1 făcuţi din crengi împletite şi acoperişul din paie . v. cu acoperişul ţuguiat şi acoperit cu paie sau stuf. ca şi în alte domenii ale vieţii materiale şi spirituale. de la forme primitive la altele mai evoluate . dintre care unele au fost amintite în capitolele precedente. şi influenţa greacă. blocurilor din zilele noastre. bineînţeles. tipul de casă urbană mai simplă sau pompeiană. numeroase transformări dc-a lungul veacurilor. pe măsura dezvoltării condiţiilor lor de trai. Faste. printre acestea putem deosebi : tipul de casă ţărănească. Pentru înţelegerea acestor transformări. O imagine convingătoare a celei mai vechi locuinţe romane ne-o dau şi urnele funerare descoperite pe teritoriul La1 2 O v i d i u . tipul de casă urbană mai amplă sau greco-romană şi casa de raport. III. 183.CASA ROMANĂ Casa de locuit a romanilor a cunoscut. sub anumite aspecte. Casa de tip ţărănesc Cel mai primitiv tip de locuinţă romană îl constituie coliba ţărănească . la aceasta a contribuit. astfel. este necesar să urmărim fazele prin care a trecut pînă a ajuns în forma cea mai dezvoltată. determinate. 261. corespunzătoare. în această evoluţie s-au cristalizat mai multe tipuri de case. şi de diferenţierile sociale . lbidem. forma ei iniţială era rotundă. tot el spune că aveau formă identică colibele de pe Palatin în care 2 locuiau Romulus şi păstorul Faustulus . v. Pereţii erau făcuţi din crengi de arbori căptuşite cu lut. 154 . VI. templul zeiţei Vesta a avut întotdeauna o formă circulară. Elementele esenţiale ale acestui tip de construcţii primitive s-au menţinut pînă tîrziu Ia Roma la anumite sanctuare legate de culte străvechi .

Din Etruria a pătruns apoi în Laţiu o formă de acoperiş prevăzut în vîrf cu o deschizătură dreptunghiulara. unde îşi aveau sediul censorii. deoarece fumul de la focul de pe vatră ieşea liber tot pe acolo. liS . pereţii înnegriţi de fum. cînd adică ea consta dintr-o singură încăpere. acoperişul de paie sau trestie. care a fost cu siguranţă construit după modelul locuinţelor particulare . Aceste forme de acoperiş s-au păstrat şi mai tîrziu. reşedinţa vestalelor. care reproduceau fidel locuinţele celor vii i ele au forma rotundă sau ovală alungită. Amintirea acestei faze din evoluţia casei de locuit. O dată cu modificările aduse acoperişului s-a transformat şi întreaga locuinţă . O formă mai evoluata a locuinţei romane ne-o arată urnele cu patru laturi şi ca acoperişul cu doua versante (tectum ţectenatum) sau cu patru (tectum testudinatum). tot urnele funerare dovedesc existenţa acestui tip de case. cea dintîi la temple. cea de-a doua la casele de locuit. mai existau şi alte edificii cu caracter religios care purtau acest nume : atrium Minervae etc. de la vechea colibă s-a ajuns la o încăpere mai spaţioasă. cu destinaţie diferită era atriul Libertăţii. şi să iasă fumul din interior. Uşa sau o ferăstruie deasupra ei lăsa să intre lumina. casele puteau fi construite una lîngă alta. ba puteau avea chiar pereţi comuni (parietes communes). în urma acestei modificări a acoperişului. întunecos. aşa cum am făcut menţiune în capitolul precedent. un alt locaş cu acelaşi nume a fost restaurat de Asinius Poilio şi transformat în bibliotecă publică. pe unde ieşea fumul şi în acelaşi timp intra lumina şi apa de ploaie . iar apa colectată în bazinul din mijlocul casei (impluviiim) era întrebuinţată de locatari pentru nevoile lor. susţinut de un schelet de bîme de lemn.ţiului. Se pare că trecerea de ia acoperişul care vărsa apa de ploaie în afară la cei prevăzut cu o deschizătură la mijloc şi astfel orientat încît să verse apa prin ea a fost determinata de necesitatea de a reduce spaţiile libere dintre diferitele case pentru scurgerea apei de ploaie şi pentru evitarea stricăciunilor pricinuite de ea caselor vecine. Numele este pus în legătură cu adjectivul ater. cunoscută sub numele de atrium. printre cele mai vechi este atrium Vestae. pe unde pătrundea şi apa de ploaie (compluvium) . astfel. împreună cu arhivele lor şi cu tablele de legi . potrivit pentru o încăpere cu puţină lumină. în plus. care venea prin deschizătura din tavan. o păstrează numeroase edificii care purtau numele de atrium .

63 . în atrium se concentra întreaga viaţă familială. care serveau ca depozite de alimente (cella penaria). în.în atrium. ca încăpere unică a locuinţei. Epode. adică în jurul atriului. 156 . apare un nou tip de casă de locuit mult mai amplu. care servea şi pentru gătit. Casa de tip pompeian în noile condiţii create. pe ea se gătea mîncarea şi se aduceau jertfe acestora de către capul familiei. în urma acestui fapt. astfel. Acolo se afla întreaga familie în jurul vetrei. La peretele opus intrării se afla patul conjugal (lectus genialis sau adversus). v. ea este amintită ca existînd încă la ţară de poetul Horaţiu :i. un fel de 3 H o r a ţ i u . Această casă de locuit cu încăpere unică s-a menţinut. înainte de toate. el a fost înlocuit cu un alt tip de-abia cînd acumularea bogăţiilor. dar chiar şi la Roma acest tip de locuinţe a dăinuit multă vreme . patul conjugal de pe peretele din fund al atriului a fost înlăturat şi printr-o uşă care s-a deschis se făcea legătura cu o încăpere. II. şi mai ales influenţa greacă au sporit cerinţele pentru confort şi au dezvoltat gustul pentru lux. II. în orice caz. nu este lipsită de temei presupunerea că ţăranii romani mai puţin înstăriţi din împrejurimile Romei sau din Laţiu locuiau în case de acest tip chiar şi într-o epocă în care pe marile proprietăţi se ridicau villae cu tot felul de dependinţe. Satire. torcînd sau ţesînd dimpreună cu fiicele şi nurorile ei. v. atriul însuşi suferă unele transformări . De aceea. Dar. Prin pereţii laterali ai atriului au fost deschise uşi care duceau de fiecare parte în cîte o încăpere mică şi întunecoasă. care era în acelaşi timp şi altar al zeilor protectori ai casei (lares) . pînă tîrziu în epoca imperială . 65. Nu numai la ţară. îşi petreceau ţăranii timpul cînd nu erau ocupaţi cu munca cîmpului sau cu alte activităţi gospodăreşti în afara casei. 6. într-un cuvînt. care se dezvoltă însă în jurul casei ţărăneşti primitive.jurul vetrei mama familiei îşi petrecea bună parte a timpului. sală de mîncare (cenaculum) sau cameră de dormit {cubiculum). dat fiind că într-un colţ al atriului s-a separat o încăpere scundă închinată zeilor protectori ai proviziilor (penates). ca urmare a cuceririlor. vatra a rămas numai cu destinaţia sacrificiilor. adică a devenit bucătărie (culina). după cît ne atestă unele mărturii.

influenţa arhitecturii greceşti elenistice se resimte în mod decisiv asupra întregii construcţii a casei romane . trofeele şi prăzile luate de la duşmani de către membrii familiei. mai interveneau şi diferenţe impuse de spaţiul însuşi pe care se ridica.magazie de scînduri. dar suficient de confortabilă faţă de exigenţele de atunci ale populaţiei urbane mai înstărite şi faţă de condiţiile de climă. în general vorbind. Atriul era la început lipit pe jos cu lut amestecat cu bucăţi de cărămizi şi netezit cu ciocanul (pavimentum testaceum) . însoţite de inscripţii explicative şî aşezate astfel. iar mai tîrziu cu ţigle. Pereţii spoiţi cu var nu aveau nici un fel de ornamente . tablinum. din aceasta s-a dezvoltat apoi o nouă încăpere. nu se poate vorbi de un plan arhitectonic fix şi obligatoriu pentru toţi . apoi cu scînduri sau şindrile. apoi de diferite oulori şi cu desene geometrice (pavimentum sectile). Se înţelege. de asemenea. de-abia sub influenţa greacă au început să fie acoperiţi cu stuc. tablinum ocupă locul cel mai important. deci nu poate fi vorba nici de simetrie nici de regularitate de plan. în dezvoltarea ulterioară a casei romane. cu deschidere spre exterior. apoi ca sală unde capul familiei îşi primea oaspeţii şi păstra documentele familiale .n. Casele erau construite din lemn şi erau acoperite cu trestie sau cu paie. cînd era cazul. care poartă şi numele greceşti respective. s-au deschis alte două încăperi simetrice (alae). adică începînd cu prima jumătate a secolului al II-lea î. încît constituiau un fel de arbore genealogic . mai tîrziu s-a pavimentat cu bucăţi de marmură de aceeaşi culoare. de unde venea şi lumina . în care se ţineau de obicei măştile de ceară sau portretele strămoşilor. iar la urmă cu mozaic de marmură în formă de tablă de şah (pavimentum tcssellatum). Casa de tip greco-roman O dată cu pătrunderea Romei în Orientul elenistic. 07 . precum şi de anumite preferinţe ale constructorului sau ale proprietarului . prin pereţii laterali.. care servea la început ca sală de mese. această locuinţă a romanilor dinaintea influenţei greceşti era destul de simplă şi puţin luxoasă. Acestea erau părţile constitutive principale ale vechii locuinţe romane pînă la influenţa arhitecturii greceşti.e. Din tablinum. se mai ţineau în aceste încăperi. la vechile părţi se adaugă pur şi simplu alte elemente din arhitectura caselor elenistice.

casa greco-romană. . statui şi alte obiecte de podoabă. cu mult mai complexă şi mai luxoasă. Ea se deschidea într-unui din pereţii laterali. numită în general şi casa pompeiană. închisă cu un zăvor (pessuhis) sau cu un drug de fier (sera). praef. De-a lungul pereţilor erau aşezate arme. Ea este dată de obicei ca model clasic al casei romane. ostium). se adaugă altele noi din casa elenistică. casele mari mai aveau o intrare secundară sau de serviciu (posticum). pînă la ea ducea un coridor destul de larg (vesdbulum). Prin ea circulau oamenii din serviciul casei. această intrare dădea într-o ulicioară cu care se învecina casa. el era anunţat de1 cel ce voia sa intre prin lovirea porţii cu un ciocănel anume destinat acestui scop. De obicei casa era situată la oarecare distanţă de la stradă . în continuarea coridorului. căruia i-ar corespunde în zilele noastre „Cîine rău !". într-un cuvînt. în afară de intrarea aceasta din faţa. numit în această parte şi fauces. într-adevăr.Această modă nouă este ironizată în secolul următor de către Varro : „Acum nimeni nu mai crede că are o adevărată casă dacă nu dă tuturor părţilor componente nume greceşti" 4. care nu erau însă esenţiale. Cu această influenţă se cristalizează noul tip de casă. dat fiind că la Pompei au fost descoperite numeroase exemplare. ba se mai întîmpla uneori ca însuşi stăpînul casei. II. Res rusticae. furnizorii de alimente şi alte produse necesare gospodăriei. cu toate că numele ar indica partea dinapoi. dar cele de la Roma trebuie să fi fost şi mai spaţioase şi mai luxoase. care era intrarea principală. oamenii de rînd . care-şi avea locuinţa într-o încăpere laterală (cella ostiarii) . pentru a scăpa de nepoftiţii sau de clienţii 4 V a r r o . sclavii. Ne vom opri asupra părţilor ei componente. o locuinţă tipică pentru bogătaşii romani. se afla pe mozaicul pavimentului o formulă de bun venit (Salve) adresată vizitatorului sau un avertisment : „Cave canem". ostiarius). care purtau nume romane. la părţile iniţiale ale casei. Ea era păzită şi de un portar (ianitor. Aici aşteptau clienţii care veneau dis-de-dimineaţă să-şi salute patronul. care era despărţit la mijloc de poarta de intrare (ianua. Adeseori acest avertisment era concretizat prin reprezentarea cîinelui însuşi. specificînd totodată că existau anumite deosebiri între ele. adică la extremitatea opusă intrării principale .

La mijlocul peristilului era vin bazin cu apă împrejmuit cu straturi de flori. pereţii atriului nu mai erau înnegriţi. iar în partea posterioară cele doua alae. numită peristil (peristylium) . să iasă pe aici neobservat5. In loc de punct central al familiei. Din tablinum capul familiei avea o privire directă atît spre intrare. prevăzută cu compluvium şi impluvium. vatra familială a dispărut şi în locul ei a rămas doar o măsuţă de marmură cu.care-i aţineau calea la intrarea principală. din atriu dădeau în partea anterioară numeroase încăperi pentru dormit. Galeriile din jurul peristilului. de care era despărţită doar printr-o perdea. trandafiri şi crini. Din tablinum se ajungea. îndeosebi viole. 5. cînd existau. I. după cum au dispărut şi celelalte mobile din faza precedentă. era propriu-zis o grădină înconjurată din toate părţile de un portic cu etaj susţinut de coloane . arbuşti şi alte plante verzi (viridarium) . 5 H o r a ţ i u. aşa încît peristilul avea aspectul unei simple grădini. Epistulae. Din simplă magazie deschisă. între atriu şi părţile noi care se anexează la casa romană sub influenţă grecească . 159 . de care era despărţită de o uşă cu două canaturi. lipsind vatra şi focul. Se înţelege că. cît şi spre grădină şi celelalte anexe din partea opusă. spre partea cea mai lăuntrică a casei romane. desminţind astfel numele întregii încăperi. cum era înainte. erau expuse tablele de bronz cu convenţiile de ospitalitate şi alte documente preţioase. un singur picior (cartihulum). acum juca mai mult rolul unei anticamere spaţioase. dar deschisă în timpul lunilor călduroase. există indicii că peristilul a luat locul vechii grădini de zarzavaturi a casei romane primitive. uneori porticul lipsea cu totul. prin uşa deschisă spre atriu. printr-un coridor din partea dreaptă. Ca loc central al familiei. De altfel. erau adăpostite de arşiţa soarelui cu jaluzele. v. cum fusese mai înainte. aici se păstrau arhivele familiale. devenind acum o grădină exclusiv pentru desfătarea ochilor. Atriul nu mai avea destinaţia din tipul de casă descris mai înainte . erau şi diferite opere de artă. tablinum devine o cameră spaţioasă centrală. din care apele se scurgeau prin conducte într-un rezervor subteran . 31. care rămîneau deschise spre atriu. aici se deplasează centrul vieţii familiale.

Interiorul se reducea la o cămăruţă în care. despărţite fiind prin uşi sau numai prin perdele.încăperile care încadrau din toate părţile peristilul aveau destinaţiile cele mai variate. Alte încăperi. Epistulae. în cele mai multe cazuri ea era aşezată în apropiere de tablinum. dădeau direct spre portice. mese şi celelalte anexe. sub conducerea unui bucătar şef (arebimagirus). destinate pentru dormit. poetul Horaţiu descrie o casă care a luat foc de pe vatra bucătăriei6. îneît abia era loc suficient pentru cele trei paturi din jurul mesei şi pentru circulaţia celor care serveau pe oaspeţi. nu pare să fi a\rut în casa de tip pompeian un loc bine precizat şi fix . aşa îneît pereţii erau plini de funingine. fumul ieşea printr-o ferăstruică sau printr-o spărtură făcută în tavan. I. Satire. 26. fără să aibă însă în continuare un coş. 160 . prevăzute cu paturi speciale pentru stat la masă. v. în afară de vatra de zid pe care se gătea. la extremitatea lui. 73—74. Se pare însă că în casele bogătaşilor de la Roma din epoca imperială bucătăria era de mari dimensiuni. cu greu mai rămînea loc pentru o persoană sau două . Astfel. 114. 5. Acest lucru rezultă din ceea ce spune Seneca într-una din scrisorile sale : „Priveşte bucătăriile noastre şi numeroşii 7 bucătari care aleargă încoace şi încolo printre atîtea focuri" . era exedra (exhedra). precum şi o încăpere care juca rolul unui salon (oecus). unde se ţineau de obicei discuţiile cu mai mulţi invitaţi. 7 S e n e c a . focul se făcea atît pe vetre zidite fixe. în partea opusă faţă de tablinum. erau săli de masă pentru diferite anotimpuri (triclinia). De asemenea. Banchetul descris de Petroniu în Satyricon ne dă. dar uneori se afla într-unui din colţurile extreme. iar în jurul acestora mişunau numeroşi bucătari cu toate ajutoarele lor. Dar cele păstrate la Pompei nu ne dau decît o palidă imagine despre proporţiile şi luxul celor din casele bogătaşilor de la Roma. alături de latrine. cît şi pe anumite maşini de gătit ce puteau fi transportate dintr-un loc într-altul. Dependinţele Bucătăria. de ase« H o r a ţ i u . Dar lipsa unui coş mai atrăgea după sine şi primejdia de incendiu. deoarece spaţiile pe care le ocupă sînt atît de reduse. ca încăpere de sine stătătoare. care se adeverea adeseori .

fie într-o groapă construită anume pe seama casei. împrumutat de la greci. Epbippium. pe măsură ce s-a dezvoltat baia şi a împrumutat numirea grecească. o idee despre proporţiile pe care trebuie să le fi avut o bucătărie. adică spălătorie. de asemenea.Cum trăiau romanii ffil . Cato cel Bătrîn spune că pe cînd era el copil era obiceiul de a se spăla zilnic pe mîini şi pe picioare. situate în ungherele cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale casei încăperile destinate sclavilor (cellae servorum) fără să aibă însă nici ele un loc fix. La început această încăpere se numea lavatrina. op. oricare ar fi fost locul ei. 86. latrina a rămas numai pentru locul destinat anumitor necesităţi naturale ale omului . .menea. întrucît avea aceeaşi scurgere spre groapa de colec8 N o n i u s M a r c e l l u s . precum şi despre bogăţia inventarului ei de tot felul. cum am arătat mai sus. dat fiind că pe acolo se scurgea toată apa murdară care rezulta din menaj. De compendiosa doctrina. unde descrie sala de baie din casa lui Scipio Africanul. 11. Acest lucru s-a produs atunci cînd s-au construit băi publice mai confortabile. Ştirea este confirmată de filozoful Seneca într-o epistolă 9. în Campania. numărul încăperilor afectate băii s-a ridicat la două. Erau. învingătorul lui Hanibal. aşa încît din casele mai modeste au dispărut băile. apoi chiar şi la mai multe. cit. Ca o anexă a bucătăriei. după etimologia cuvîntului (lavare = a spăla).v. iar cel latin. numai aceea a sclavului care păzea intrarea principală. |1 —' . fie în canalul de scurgere public. în schimb bogătaşii şi-au construit în propriile lor case băi luxoase. Cu timpul. Cu timpul. ' S e n e c a . De spălătoria de la început (lavatrina) era legată şi existenţa latrinei propriu-zise. ea a rămas însă localizată tot în apropierea bucătăriei şi a băii. Astfel de încăpere separată a fost mai întîi destinată pentru baie pe la sfîrşitul secolului al III-lea şi începutul secolului următor î.e. mai tîrziu termenul a fost înlocuit cu balneum. Aşezarea băii în apropierea bucătăriei se explică prin necesitatea de a avea la îndemînă apă caldă şi vasele potrivite pentru a o transporta şi folosi. care ocupa o încăpere deosebită în casele marilor bogătaşi. devenit latrina. a căpătat altă semnificaţie.. pe care a vizitat-o personal la Liternum. s. excepţie făcea.n. iar pe restul corpului numai o dată la opt zile 8 . era sala de baie.

spre canalul de scurgere public. în care se măcinau grînele şi se cocea pîinea. De asemenea existau uneori încăperi lipite de zidul exterior al casei. amintim în treacăt. deoarece în ele se păstrau proviziile pentru satisfacerea nevoilor curente. în sfîrşit. acestea se construiau fie sub atriu. La unele case existau încăperi şi în subsol (cellae sau cryptde) . aceste încăperi erau folosite fie de proprietarul însuşi a! casei pentru desfacerea unor produse recoltate de pe moşia sa de la ţară. era închiriată ca locuinţă pentru oamenii nevoiaşi. Aşa se explică de ce în ruinele de la Pompei multe din acestea au ta intrare un fel de masă zidită pentru expunerea mărfurilor de vînzare. care primeau lu162 . La aceste încăperi ducea de obicei o scară interioară dintr-un colţ al atriului sau dintr-o anexă laterală a acestuia. ci şi de combustibil şi altele depozitate pentru o perioadă mai lungă sau pentru tot anul. proprietarul închiria unele din aceste încăperi . fie că erau închiriate unor meşteşugari sau negustori. Se pare că prima destinaţie dată încăperilor de la etaj. Astfel. uneori partea de sus. iar altele numai pe cele interioare. nu numai alimentare. încăperile de la etaj aveau ferestre care dădeau spre stradă. Spaţiul din fund al încăperii era despărţit de obicei în două printr-un zid . fie chiar sub peristil şi erau destinate păstrării unor provizii. în partea anterioară. urmînd să insistăm mai mult în paginile următoare. de o parte şi de alta a acriului. despărţită pnntr-un mezanin (pergida). la care se ajungea pe o scară internă sau externă. şi aveau aceeaşi destinaţie. ca încheiere a celor spuse despre casele de tip pompeian şi greco-roman. era de a servi ca săli de mese . Acestea se deosebeau de încăperile de la parter. de aici necesitatea de a construi şi pentru chiriaşi o scară exterioară. mai înainte de a apărea partea greacă a casei romane.tare a murdăriilor sau. într-o epocă mai tîrzie. spre deosebire de cele de la parter. Zidurile exterioare a!e unei case urbane de tipurile descrise mai sus serveau adeseori pentru amenajarea unor încăperi mai mult sau mai puţin dependente de ele. care se numeau tot cellae. mai rar. aşa îneît unele case au ambele feluri de scări. că unele din aceste case — şi ruinele de la Pompei ne oferă exemple grăitoare — aveau anumite dependinţe sau chiar încăperi obişnuite la etaj. exista cîte o încăpere (tabernd) cu intrarea din stradă . de aici numele generic de cenacula ce li se dădea tuturor.

Cînd dimensiunile ei se reduceau la 11* 163 . de aceea şi formele pe care le lua erau de o mare varietate. el mergea de la lemnul cel mai ieftin pînă la cele mai costisitoare esenţe sau alte materiale. subsellia) erau formate din simple seînduri montate pe patru picioare. Aceasta înseamnă că mobilierul roman era cu mult mai redus şi mai puţin complicat decît acela din zilele noastre . precum şi cu ajutorul descrierilor sau al reprezentărilor plastice se poate reconstitui cu uşurinţă. sfincşi etc. Piciorul de susţinere sau suportul era de marmură. lucrat cu multă artă şi avînd cele mai variate forme : de oameni. cele mai frecvent întrebuinţate pot fi repartizate în trei tipuri : banca propriu-zisă. mai ales sclavii le foloseau în timpul meselor. şi un balcon. O masă din material preţios avea de obicei două părţi : piciorul de susţinere (trapezophoms) şi tabla care se sprijinea pe el. cele de lemn fiind distruse. care creştea prin ţinuturile Muntelui Atlas din nordul Africii. Băncile (scamna. ca dependinţă a casei. sileni. aşa cum se vede la numeroase case de la Pompei. Mobilierul fi decoraţia interioară Din descrierea pe care am făcut-o diferitelor încăperi ale unei case romane de tip pompeian sau greco-roman a reieşit destul de limpede că ele erau. Masa propriu-zisă era confecţionată din lemn preţios . de asemenea. adică masa propriu-zisă (orbis). cu excepţia atriului. iar în ceea ce priveşte materialul din care erau confecţionate. Masa avea o multiplă şi frecventă întrebuinţare . Tot la etaj era amenajat. dar cu ajutorul celor dintîi. ci şi în valoarea artistică a ornamentaţiei. Adeseori valoarea lor consta nu numai în calitatea esenţei sau a metalului. scaunul cu braţe dar fără spetează şi scaunul cu spetează dar fără braţe. am arătat că unele din aceste încăperi erau destinate îndeosebi pentru depozitarea lucrurilor necesare familiei. animale. cînd acestea nu aveau Ioc afară din casă. prin compluvium sau prin uşile deschise spre peristil. de metal. din el ni s-au păstrat numai piesele de metal. sau de fildeş. grifoni. dar care nu puteau fi ţinute în camerele de locuit obişnuite. Scaunele (sedilia) aveau mai multe variante. bronz sau argint. Ele se găseau în toate casele . în general.mina din interior. a tricliniului sau a exedrei . cea mai preţioasă esenţă era considerat lemnul de tuia (citrus). de mici dimensiuni.

pătrată sau semicirculară . bronz sau argint. materialul din care erau confecţionate varia de la lemn şi răchită împletită. iar uneori pe şase . Patul ocupa foarte mult spaţiu în casa romană de tip pompeian şi greco-roman . de asemenea. partea pe care se şedea era adeseori curbată sau concavă. 164 . iar picioarele erau adeseori de fildeş. iar spre perete o spetează de lemn (pluteus). Scaunele. scaunul cu spetează dar fără braţe (cathedra) se apropie cel mai mult de scaunele obişnuite din zilele noastre. la bronz şi chiar fildeş. în casele celor bogaţi scheletul de lemn era îmbrăcat uneori pe partea exterioară cu fildeş. dar şi de către copii şi bolnavi . căci. De precizat. aveau picioarele drepte sau curbate sau încrucişate. forme mai complicate şi mai pompoase aveau cele folosite de către magistraţii superiori (sella curulis). apoi un fel de canapea pe care bogătaşii şi oaspeţii lor stăteau întinşi cînd se aflau la masă (lectus triclmiaris). toate constau dintr-un schelet de scînduri de lemn în formă dreptunghiulară şi sprijinit pe patru picioare. că nici unul din scaunele categorisite mai sus nu era tapiţat sau umplut cu lînă sau alte materiale moi. în afară de patul obişnuit pentru dormit (cubile sau lectus cubicularis). devenind mobilier obişnuit aproape în fiecare casă. se puneau pe scaune o perniţă şi o cuvertură pe spetează. Construcţia acestor paturi era în esenţă de acelaşi tip .o formă patrulateră. aşa încît pentru a se putea urca în ele era nevoie de o treaptă sau de un scăunel. cu timpul a ajuns să fie oferit şi oaspeţilor. indiferent de categoria din care făceau parte. mai exista un fel de pat care era folosit pentru citit sau chiar scris. iar mai tîrziu chiar de către împăraţi (sella imperatoria). pentru ca şederea pe ele să fie mai comoda. Paturile din această din urmă categorie erau mai înalte decât celelalte şi chiar decît cele din zilele noastre. de militari în tabără (sella castrensis) şi de şcolari în timpul lecţiilor . adică pentru munca intelectuală (lectus lucubratorius). banca avea destinaţia unui taburet obişnuit din zilele noastre. în sfîrşit. cele mai simple forme erau folosite de către meşteşugari în ateliere sau de frizeri (sella tonsoris). în sfîrşit. El era folosit mai ales de către femei. Scaunul cu braţe dar fără spetează (sella) cunoştea mai multe variante. Partea dinspre perete a paturilor destinate pentru dormit aveau căpătîiul (fulcrum) mai ridicat. de la cele mai simple pînă la cele mai pompoase .

pe măsură ce s-au adăugat diferitele părţi accesorii ale casei. ţinute în mînă sau atîrnate. iar la căpătîi se punea o pernă (culcita sau cervical). recipientul putea fi rotund. Luminările de seu sau de ceară. pe unde acesta era ridicat cu ajutorul unui ac. în care ţineau de obicei banii . amfiteatre şi pieţe. pentru cele ce se aşezau pe masa sau pe un alt obiect. la unele se ridicau chiar pînă la douăzeci.Scheletul de lemn din partea superioară era prevăzut cu rişte chingi pe care se întindea salteaua (torus). adică dacă trebuiau să fie aşezate pe ceva. Cele destinate pentru a fi atîrnate mai erau prevăzute cu nişte deschizături de care se legau cu lănţişoare şi erau atîrnate apoi de plafon. Forma acestora depindea de destinaţia lor. acestea erau împodobite cu reliefuri de bronz şi erau grele. ba chiar şi pentru cărţi existau în casa romană anumite dulapuri (armaria). Cele mai simple constau dintr-un recipient pentru untdelemn şi un cioc îndreptat în sus în care se-punea fitilul . cu fîn sau cu iarbă de mare. recipientul mai avea în partea de sus un orificiu prin care se turna untdelemnul şi un altul în apropierea fitilului. pentru conservarea imaginilor strămoşilor în tablinum sau în încăperile anexe erau unele dulapuri mai mici care se atîrnau pe perete. atît pentru iluminatul locuinţelor cît şi al unor localuri publice. „ în afară de deosebirile ce existau între ele de pe urma destinaţiei lor. a obiectelor necesare pentru menaj. opaiţele aveau forme foarte variate . de aici şi numele ţluma folosit ca termen general pentru pernă. prevăzute cu un fitil de plante acvatice (papyrus) erau fixate într-un candelabru de metal care se atîrna de perete sau de tavan. Peste saltea se aşezau două învelitoare. De asemenea. apoi plasate în alte încăperi. iar cealaltă pentru acoperit (opertorium). sau prevăzută cu o cavitate pentru cele ce se fixau pe un candelabru. Mai frecvent întrebuinţate. bumbac sau fulgi . de care erau prinse cu nişte cîrlige. cele mai obişnuite erau luminările de seu sau de ceară şi opaiţele cu untdelemn. erau opaiţele cu untdelemn. de asemenea. iar mai tîrziu cu lînă. una pe care se culcau (stragulum). cele destinate pentru iluminatul unor încăperi mai mari aveau mai multe fitiluri. Pentru păstrarea veşmintelor. umplută la început cu paie. Baza era netedă. ca băi. Ele 165 . teatre. la început în atriu. aşa încît nu puteau fi cu uşurinţă transportate sau furate. Pentru iluminarea caselor de locuit se foloseau diferite mijloace . iar bogătaşii aveau şi lăzi (arca sau capsae). oval sau în unghiuri.

aşa cum am văzut mai sus. Foarte răspîndită era şi întrebuinţarea felinarului (lanterna). Numeroase din aceste fresce reproduc monumente celebre ale picturii clasice greceşti . peisaje maritime sau perspective arhitectonice. ea varia după mijloacele materiale ale proprietarului şi destinaţia încăperilor. aşa că. Picturi de acest gen s-au descoperit şi la Roma. Tavanul era acoperit cu un strat de stuc în care erau făcute casete cu decoraţii în relief sau era împodobit cu incrustaţii în lemn . Decoraţia se referă la tavan. borduri ornamentale. redus la strictul necesar din cauza încăperilor puţin spaţioase. celelalte se lucrau cu dalta. precum şi nenumărate motive florale. Se reprezentau în felul acesta scene din viaţa de la ţară. subiecte mitologice. care stîrnesc şi azi admiraţia vizitatorilor atît în ruinele de la Pompei. grifoni etc. în ruinele caselor de pe Palatin şi Esquilin. victorii înaripate. argint sau din aur. de ce încăperile pentru dormit. La varietatea formelor se mai adăuga şi varietatea materialului din care erau confecţionate . natură moartă. scene cîmpeneşti. cît mai ales cele care au fost transportate în Muzeul din Napoli. iar mai tîrziu chiar de sticlă. în timp ce încăperile comune pentru toţi membrii familiei. a unui om sau a unui animal sau orice altă figuraţie. acestea aveau.erau uneori împodobite cu diferite figuri în relief sau scene mitologice. Cînd acestea erau oferite cadou cuiva. în casele bogătaşilor opaiţele erau adesea făcute din bronz. aşadar. precum şi cele care serveau ca depozite erau foarte sărăcăcios decorate. ca rozete. cele rezervate sclavilor. astfel. o decoraţie interioară bogată şi variată . oricît 166 . care apăra de suflarea vîntului fitilul aşezat în interior cu ajutorul per or transparenţi de corn (lanterna cornea) sau de băşică de animal. Ele reprezintă scene de vînătoare. la pereţi şi la duşumea. erau anume comandate şi reprezentau împrejurările care le-au prilejuit. Dacă decoraţiile pe stuc se executau cu ajutorul unor tipare. tablouri mitologice sau eroice. Uneori chiar forma opaiţelor lua înfăţişarea unei divinităţi. tricliniul etc. precum şi diferite motive ornamentale. tablinum. în casele marilor bogătaşi existau şi incrustaţii în fildeş şi aur. subiecte luate din trecutul istoric şi mai adeseori din viaţa de toate zilele. Dacă mobilierul era. erau de-a dreptul luxoase sub acest aspect. din sticlă. atriul. uneori chiar din alabastru. Cele comune erau din argilă mai fină şi colorată de obicei în roşu. în schimb. Este explicabil. Pereţii erau împodobiţi cu fresce executate cu multă măiestrie şi cu un colorit viu şi variat.

cu alte cuvinte o casă familială la 26 case de raport. Astfel. Bogătaşii şi oamenii de afaceri îşi investeau banii în astfel de construcţii care adăposteau un număr mai mare de locatari pe un spaţiu mai restrîns pentru a obţine beneficii din închirierea lor. numite de către romani insulae . Dar aceste case familiale de diferite tipuri ale bogătaşilor de toate categoriile. cristal şi chiar de aur. Casele de raport sau „blocurile" de locuinţe Casele cu mai multe încăperi. chiar dacă aveau etaj. încăperile serveau pentru satisfacerea nevoilor familiei proprietarului. asemănătoare. adică la începutul secolului al III-lea e. erau locuite de o singură familie . pe cînd unele sînt lucrări ale unor meşteşugari de rînd. prin dimensiunile lor. reprezentau la Roma un procent foarte mic faţă de un alt tip de case construite anume pentru a fi închiriate. cînd acesta era închiriat. Acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte execuţia . după datele furnizate de fragmentele cadastrului oraşului Roma întocmit pe timpul domniei împăratului Septimiu Sever. faţă de 46 602 insulae . bucăţi de marmură rară. azi pierdute. amintit mai înainte. numite de obicei domus. sporirii populaţiei nevoiaşe. dar. pe care le-am descris pînă acum. deci. indiferent de tipul lor. Să ne ocupăm. predominant nu numai la Roma. nu mai este nevoie să adăugăm că ele erau locuite exclusiv de către bogătaşi. dacă pentru unele încăperi se folosea material obişnuit. rezultă că în capitala imperiului existau în acea epocă numai 1 790 de domus. cît şi materialul din care erau făcute. cu blocurile de locuinţe din zilele noastre. mai de aproape de acest tip de case. altele sînt adevărate opere de artă.de schematice ar fi. Dat fiind însă că aceste locuinţe destinate unui număr mai 167 . adică în general în centrele urbane populate. ele reprezintă casele de raport. şi afişat în Forul Păcii. care n-avea posibilitatea să-şi construiască o casă proprie. cu mici excepţii.n. după cum arată ultimele descoperiri arheologice. decoraţiile variau după destinaţia acestora atît în ceea ce priveşte subiectele reprezentate. Insula a luat naştere ca urmare ?. ci se extindea şi la alte încăperi . şi la Ostia. pentru cele mai somptuoase mozaicurile erau din pietre preţioase. Mozaicul împodobea nu numai duşumeaua vestibulului. Astfel. ele constituie mărturii indirecte ale unor creaţii artistice.

el avea pînă la trei etaje . 11. împăraţii au început a fi îngrijoraţi de înălţimea acestor edificii de care erau legate multe primejdii pentru locatari. aşa încît la sfîrşituî republicii Cicero afirmă că. Se-neea R h e t o r . care a impus o sporire extraordinară a locuinţelor. 63—65. Procesul acesta a continuat şi în epoca imperială.n. Se pare că încă din secolul al III-lea î. în operele poeţilor din secolul I e. 62. dar setea de cîştig a proprietarilor acestor imobile n-a ţinut seamă de ordonanţa imperială. Astfel.n. scăpînd din Forum boarium. a intrat într-o casă din apropiere şi s-a urcat pe scări pînă la etajul al III-lea. care. 9. De aceea. de vreme ce Vitruviu. 3. După incendiul care a distrus Roma aproape în întregime. căci în caz de incendiu 1S sau de prăbuşire a construcţiei nimeni nu mai scăpa teafăr . cel puţin aceasta reiese dintr-o informaţie dată de Titus Livius. Marţial se plînge că locuieşte la 10 11 iî 13 T i t u s L i v i u s . care a trebuit să fie reînnoită pe timpul lui Traian. Nero a interzis să se construiască insulae mai înalte de aproximativ 18 m . în tratatul său despre arhitectură. V i t r u v i u . „Blocul" de locuinţe forma un complex independent. prăbuşindu-se la pămînt 1 0 . din cauza etajării apartamentelor. s-a impus necesitatea construirii lor în înălţime. . C i c e r o . Ab Urbe condita. din cauza spaţiului tot mai redus dinăuntrul perimetrului cuprins între aşa-zisele ziduri ale lui Servius Tullius care împrejmuiau oraşul Roma. despărţit din toate părţile de străzi. se pare însă ca această reglementare a căzut în desuetudine. îl explică prin „creşterea considerabilă a populaţiei. Controversiae. de unde a sărit. 96. de vreme ce retorul Scneca insistă asupra primejdiei pe care o reprezenta înălţimea caselor. şi faptele înseşi au constrîns la căutarea unui ajutor în înălţimea edificiilor" 12 . De lege agraiia. ca acelea familiale. X X I .e. ameninţaţi de prăbuşirea acestora sau de incendiile care izbucneau cu mare uşurinţă şi erau foarte greu de stins. August a stabilit ca limită maximă pentru insulae aproximativ 20 m . adică cu mai multe etaje. există numeroase referiri la aceste case cu mai multe etaje şi la inconvenientele pe care le prezentau. spune că un bou. De architectura. II. Roma apărea oarecum suspendată în aer u.-mare de familii nu se puteau construi în extensiune. Numărul etajelor a crescut după aceea. II. II. vorbind despre întîmplările cu caracter miraculos din preajma expediţiei lui Hanibal în Italia.

. VII. 199—202. adică la incendiu.. Din aceste indicaţii date de satiricul roman se deduce ca existau la Roma numeroase insulae care aveau cîte cinci sau chiar şase etaje . o casă de acest fel cuprindea trei categorii de locuinţe. ne putem face o idee aproximativă despre felul cum erau clădite etajele. v. v. săpăturile arheologice nu au scos la: iveală decît parterul unor astfel de construcţii. Totuşi. după 14 15 16 17 18 M a r ţ i a l . însă cel care va fi prăjit de foc mai pe urmă este nenorocitul care nu este apărat de ploaie decît de olanele unde porumbiţele fricoase vin să-şi depună ouăle" 1T . un fel de „blocturn". Idem. cit. poetul se referă la cealaltă primejdie care ameninţa pe locatarii dintr-o casă cu mai multe etaje. insula Felicles. v. spune : „Acum poţi dormi liniştit". III. 193—196.etajul al treilea u . aceasta a fost măsura luată de proprietar în momentul cînd casa era pe punctul de a se prăbuşi. 20. 1136. după ce astupă cu puţin mortar crăpătura din zid. poate tocmai acest fapt 1-a determinat pe Traian sa repună în vigoare o veche dispoziţie. cînd se adresează într-o asemenea împrejurare unui nenorocit care locuieşte sub acoperiş : „Etajul al treilea este în flăcări şi tu nu ştii încă nimic. înghesuială mare este chiar la parter. Corpu> Inscripţionam Lat'marum. în cel mai bun caz şi o parte din etajul întîi. în continuare. Ibidem. apoi. Iuvenal. Epigrame. 117. care depăşea cu mult pe toate celelalte. unde casele sînt susţinute ca să nu se prăbuşească de nişte stîlpi fragili ca trestia . precum şi despre destinaţia dife^ ritelor încăperi. I. adică la Roma. din elementele disparate ce ni s-au păstrat. spune că locuieşte într-un oraş. la începutul secolului al II-lea s-a construit se pare cea mai înaltă clădire ce a fost vreodată la Roma. 20. op. cu toate că întreaga clădire ameninţă să se prăbuşească16. 169 . După sumarele menţiuni păstrate în izvoarele literare nu se poate reconstitui în întregime felul cum era clădită o insula . Satire. Cu toate acestea. 7. v. IV. amintită în izvoare pînă în secolul al IV-lea ca una din monumentele remarcabile ce puteau fi vizitate la Roma. pe de altă parte. I u v e n a l . iar despre un personaj dintr-o epigrama spune că era nevoit să urce 200 de scări pînă la locuinţă 13 . la rîndul său. alături de Panteon şi de Columna lui Marcu Aureliu. Din textul unui contract de închiriere ajuns pînă la noi 1 9 . tendinţa de a construi în înălţime a continuat .

aceste încăperi suspendate primeau lumina dinspre stradă sau curte printr-o ferăstruică deasupra intrării. Aşa se explică faptul că unele personaje importante din viaţa politică a Romei locuiau în cartiere populate de oameni de rînd . luînd scara de acces şi oprindu-1 astfel să se mai aprovizioneze sau să lucreze . oameni liberi sau sclavi . iar.una de lemn spre partea de sus a încăperii. locuia în cartierul Subura. de depozite ale unor mari negustori.cum ele erau la parter sau la unul din etaje. foloseau ca locuinţă în timpul cît nu lucrau jos în atelier. proprietarul recurgea la măsuri de constrîngere. cu alte cuvinte îşi duceau întreaga lor existenţă. exemplele de acest fel s-ar putea înmulţi. îşi găteau mîncarea şi dormeau. De acel spaţiu se. pentru paznicul magaziei sau pentru alţi angajaţi la diferitele lucrări. iar diferitele încăperi aveau destinaţia acelora dintr^o locuinţă familială independentă . amintim în această ordine de idei exemplul lui Cezar. iar maî tîrziu. fie ea a proprietarului sau a unui chiriaş. denumite cu termenul general de cenacula. înainte de a se ridica la cele mai înalte onoruri. La parter toate încăperile erau ocupate de obicei de aşa-zisele tabernae. Fiecare încăpere avea intrare proprie spre stradă sau spre curtea interioară printr-o uşă largă care ocupa aproape în întregime lăţimea încăperii. încăperile de la parter mai serveau şi ca locuinţe pentru oamenii nevoiaşi.a bloca pe un chiriaş" (perdudere inquilinum) din textele juriştilor din epoca imperiala. fiecare apartament avea scă170 . Acolo exista o platformă sprijinită pe bîrne sau atîrnată de plafon. Existau însă şi cazuri în care parterul unei insula era ocupat ca locuinţă de o singură familie. spre a se deosebi de etajele superioare. căci intr-im colţ al fiecăreia din ele exista cîte o scară formată din patru-cinci trepte de piatră sau de cărămidă. Locuinţele de la etajele superioare erau în realitate mici apartamente formate din una sau două încăperi. acesta este sensul expresiei . a cărui origine am văzut-o la casele de tip pompeian. Bineînţeles. pentru aceasta locatarul trebuiâ. care. cînd nu izbutea s-o plătească la termen. de tejgheaua unui mic negustor etc.:-5ă plătească chirie în afară de obligaţiile pentru partea de jos a încăperii. care servea drept locuinţă pentru proprietarul atelierului. adică de ateliere-prăvălii. colina cu vechi tradiţii plebee . iar apoi continua cu. de aici şi numele de domtts şi nu tabernae pe care o avea în acest caz parterul.. o bucătărie şi o latrina. Asinius Pollio locuia pe Aventin. Pe lîngă această destinaţie principală. pe timpul lui August. Ca regulă generală.

dar existau şi de acelea care deserveau mai multe locuinţe .rile sale proprii de acces. care nu-şi puteau permite luxul unei evadări la ţară. altele de cărămidă. Aparenţele acestea nu compensau însă nici pe departe lipsa de confort din interiorul locuinţelor . iar în jurul lui cîteva scăunele fără spetează pe care şedeau în timpul mesei. de obicei încăperile de la parter beneficiau de apa de la conductele derivate din apeductul public. care adeseori produceau mai mult fum şi gaze vătămătoare decît căldură. Toate încăperile aveau ferestre care dftdeaa spre stradă. unele din ele erau de lenHi. Mai dificilă era problema aprovizionării cu apă a locuinţelor de la diferitele etaje . Alţii. un fel de balcoane (pergtdae sau maeniana) care făceaiţ ca faţada si£ nu fie atît de monotonă . în sfîrşit. acolo unde acestea erau mai largi. mobilier puţin şi sărăcăcios. dar etajele superioare nu se bucurau de acest avantaj. lipsă de încălzire în sezonul ploilor de iarnă sau al:gerurilor excepţionale şi. care formau mici grădini şi dădeau locatarilor. locatarii trebuind s-o transporte de jos de la vreun puţ din apropiere. precum şi în ferestrele locuinţelor se aflau numeroase vase cu flori. locatarii din cenacula se mulţuitţeau cu un prici zidit lîngă perete şi acoperit cu rogojini. care se ridicau din strada printre intrările încăperilor de la parter . în locul paturilor de tot felul din casele bogătaşilor. o existenţă dusă sub cerinţele celor mai elementare reguli de igienă. înălţimea caselor făcea ca ele să fie străbătute în toate direcţiile de scări. la etajele superioare duceau seSri inferioare de lemn. Urmarea acestei situaţii era lipsa de igienă în locuinţe. aşa încît acest» insulae aveau faţade uniform*» Uneori de h. de aceea mulţi locatari erau nevoiţi să se folosească de obicei de latrinele publice care existau în diferite puncte ale Romei. Pe rampa acestor balcoane. Locuinţele de la etajul întîi aveau scări exterioare de piatră. puţină lumină în timpul zilei şi slab iluminat în tirgpul nopţii. fiind siliţi să îndure năduful verii la Roma. etaj se întindeau asupra străzii. care erau mai departe de aceste locuri sau nu puteau plăti taxa 171 . iluzia şi consolarea unui colţ de verdeaţă. unde se îngrămădea murdăria pe duşumele şi pretutindeni. căci iarăşi numai cei de la parter aveau privilegiul de a arunca toate murdăriile în canalul din stradă. Încălzirea era posibilă numai cu ajutorul unor vase cu cărbuni aprinşi. care era o ramificaţie a unui sistem întreg de canalizare şi ducea prin Cloaca Maxima în Tibru. Nu exista nici o insula care să-şi aibă latrine proprii în comunicaţie directă cu sistemul central de canalizare . în orice caz.

. Cu toate aceste condiţii necorespunzătoare He locuit pe care le oferea o insula. ajungînd pînă la un sfert din valoarea totală a chiriilor. op. umplînd de miasme împrejurimile. cit. locatarii se duceau la gropile de gunoi şi murdării (lacus) care existau aproape în toate străduţele lăturalnice. închirierea nu se făcea direct de la proprietar .. ca să scape de grijile şi plictiselile pe care i le dădea administrarea directă a „blocului". v.stabilită de fisc. în general. Un exemplu elocvent ni-1 dă Iuvenal . toate aceste osteneli ale lui erau în schimb compensate cu veniturile pe care le realiza. Problema chiriilor a constituit o cauză frecventă de nemulţumiri şi frămîntări ale maselor sărace de la oraş. acesta. pe aceştia satiricul Iuvenal îi sfătuieşte totuşi sa fie mulţumiţi că nu li s-a întîmplat altceva şi mai rău. unii aruncau conţinutul vaselor lor pe fereastră în . 19 . Dat fiind numărul mare al „blocurilor" la Roma. chiriile erau ridicate.. dacă nici aceste haznale nu erau uşor accesibile. Este adevărat că acesta îşi mai lua faţă de proprietar şi alte obligaţii. el se face ecoul plîngerilor celor mulţi care plătesc o chirie ridicată pentru locuinţa lor murdară şi păcătoasă. după ce treceau cu ele pe lîngă intrările atîtor apartamente în cursul coborîrii lor de la etajele de sus. Dacă proprietarul casei nu permitea acest lucru.stradă. ba a ajuns şi o temă literară abordată de poeţi în epoca imperială. spre nenorocul celor ce se nimereau să treacă în acel moment pe acolo . este evident că exista o categorie numeroasă de oameni care se îndeletniceau cu exploatarea lor. . dădea în arendă pe o perioadă mai îndelungată. în sfîrşit. să plătească sumele la termenele stabilite şi. în sensul ocupării neîntrerupte cu locatari a diferitelor apartamente . unui chiriaş principal. 276—277. adeseori chiriaşii se vedeau nevoiţi să subînchirieze o încăpere sau două din cele pe care le închiriaseră ei de la chi19 I u v e n a l . din cauza distanţei prea mari sau a etajelor prea greu de urcat pe care le locuiau. pentru a evita o oboseală socotită inutilă.772 . veniturile realizate din această îndeletnicire erau stoarse tot de pe pielea celor mulţi şi nevoiaşi. Pentru a aduce o uşurare a poverii chiriilor care apăsa asupra lor. ocupaţie mai rentabilă decît multe altele . ce mergea pînă la cinci ani. aşezau în cuşca de sub scara proprie un hîrdău unde îşi goleau vasele de noapte (lasana) sau scaunele perforate (sellae pertusae). ca : să se ocupe de îngrijirea întregului edificiu. iar el se ocupa apoi cu subînchirierea. III. să asigure buna funcţionare a imobilului.

riaşul principal. 98. după cum lovitura se dă cu latul sau cu dunga mîinii. de pildă. care circulă în toate piirţiîe. despărţite cu pereţi subţiri de lemn şi toate cu ferestrele deschise spre stradă. dar atunci acesta ţipă cît îl ţine gura. gălăgia pătrundea din toate părţile. trăind în condiţii şi mai mizere ca înainte . Iar cînd vine vreunul dintre aceia care nu se pot juca cu mingea dacă nu ţipă şi mai începe a număra cu glas tare loviturile. ale cîrnăţarilor. oferindu-şi marfa. ca o încununare a mizeriei. Ba se mai aud şi cîte un căutător de gîlceavă. cît şi dinafară. acela care mereu recita cîte un vers cu glas strident pentru a-şi oferi serviciile şi nu tace din gură decît atunci cînd smulge de pe cineva perii. şuierele pe care le scot şi respiraţia lor greoaie. m-a dat gata. fiecare din ei cu o modulaţie specială. Această înghesuială atrăgea după sine în mod fatal lipsa de curăţenie . locatarii erau înghesuiţi peste măsură. pentru ca respiraţia să nu-1 trădeze. gunoaie. aud. ceea ce se repercuta negativ asupra tuturor condiţiilor de viaţă din cenacula. iar strigătele pe toate tonurile mă fac să regret că nu sînt surd . apoi. Petroniu relatează întîmplarea unuia care. atunci cînd vorbeşte. prindea cu buzele ploşniţele de pe perete 2 0 . aud gemetele prelungite ale celor ce se exerciteaza la ridicarea greutăţilor. Satyricon. La condiţiile interne care făceau tot mai grea viaţa din cenacula se mai adăuga şi zgomotul venit atît din interior. Nu mai vorbesc de urletele vînzătorilor de răcoritoare. îţi poţi închipui cît de felurite sînr glasurile pe care le aud. urmărit fiind de organele de poliţie. îndeosebi ploşniţele. care-şi găseau mediul propice în construcţia de lemn a etajelor superioare. s-a ascuns sub pat şi. ale plăcintarilor şi ale vînzătorilor de băuturi. ca urmare a acestei situaţii. loviturile date cu mîna pe spate. ţine cu orice preţ să i se audă vocea. iar zgomotul produs de ele diferă. în aceste apartamente îngrămădite unele peste altele. într-adevăr. pretutindeni se aduna praful. cîte un hoţ prins asupra faptului în garderobă. în schimb. cîte un flecar care. resturi alimentare de tot felul. Dacă cineva sta liniştit în timp ce i se face masajul. • \\ i u. paraziţi. împroseînd zgomotos apa în toate părţile ! Dar mai închipuie-ţi ce zgomot face acela care se ocupă cu depilarea. Iată cum se plînge. Ce să mai zic de cei care se aruncă în bazin să înoate. filozoful Seneca de zgomotele care veneau din localul unei băi publice de la parterul unei insula : „Locuiesc deasupra unei băi . s-a sfîrşit cu mine. 173 .

iar peste zi ciocanele căldărarilor . v.. Nu mai puţin insuportabilă era gălăgia ce venea dinafară. din punct de vedere arhitectonic şi urbanistic.a vocii" . 56. XII. iar noaptea brutarii. Dimineaţa nu te lasă să trăieşti învăţătorii cu şcolile lor. 232—238. un aspect foarte puţin unitar. Dar cea mai vie descriere a gălăgiei de la Roma ne-o dă tot Marţial : „Omul sărac de la Roma n-are posibilitatea nici să mediteze. Cine mai poate ţine socoteala pierderilor suferite de un somn trîndav ?" 24 în epoca clasică. nici să se odihnească. cit. 68.. unde cele familiale de tip pompeian sau greco-roman. care predominau la început. op. 1—2. Dar toate aceste transformări edilitare au avut loc fără nici un plan de sistematizare . op. de cealaltă un bijutier bate cu ciocanul praful de aur din Hispania pe o masă de piatră tocită .nu încetează de a ne sparge urechile nici cel salvat dintr-un naufragiu cu tot trupul bandajat .. cu cele de tip greco-roman. Trecerea căruţelor pe străzile întortocheate. Iată principala cauză a bolilor noastre. 3—15. începînd cu epoca imperială s-au impus tot mai mult „blocurile" de locuinţe.nici vînzătorul urduros de chibrituri. mult mai re21 2) S e n e ca.. Casele de tip ţărănesc.. a I u v e n a l . în ce apartament luat cu chirie ai posibilitatea să dormi ? Pentru a dormi în acest oraş aî nevoie de mari sume de bani... Tot aşa. " M a r ţ i a l . Marţial se plînge de zgomotul pe care-1 face un profesor într-o şcoală de la parter -~. III. înjurăturile catîrgiului care nu vede nici un spor la drum ar deştepta din somn chiar pe împăratul Claudiu sau pe o focă" 2 3 . 174 . Cea mai completă anarhie a domnit în această privinţă şi totul se reducea la bunul plac şi la posibilităţile materiale ale celor bogaţi.. 57. izvorîte din necesitatea de a adăposti o populaţie tot mai numeroasă care se scurgea spre capitala lumii cunoscute pe atunci. pe măsură ce a crescut bogăţia.. " M a r ţ i a l . cit. în această privinţă romanii n-au învăţat nimic din experienţa oraşelor elenistice. Epistitlae. . op. care demolau şi construiau fără nici o oprelişte. de o parte zaraful loveşte mereu pe masa sa murdară monedele cu chipul lui Ncro. IX. cit. v. apoi. au fost treptat înlocuite cu cele de tip pompeian iniţial. Iuvenal se plînge că din strada de sub apartamentul său ajungeau pînă la el tot felul de zgomote : „La Roma foarte mulţi mor din cauza insomniei. Urmarea acestei lipse de preocupări pentru o sistematizare a oraşului a fost că Roma consta dintr-o mulţime de case. oraşul Roma avea.

istoricul Tacit atribuie tocmai acestei situaţii uşurinţa şi rapiditatea cu care s-a întins incendiul în anul 64 e. cele mai largi. XV. în ceea ce priveşte reţeaua stradală Roma şi-a păstrat întotdeauna caracterul său iniţial de aşezare rurală . de asemenea. în majoritatea zdrobitoare a cazurilor. mai puţin numeroase erau. aşa încît noile construcţii n-i^. căci au persistat pînă la sfîrşitul imperiului vechile deosebiri între diferitele străzi după cum ele erau accesibile unor sau altor mijloace de comunicaţii. indiferent de tipul lor. iar în ceea ce priveşte etajele. ns . 25 . Circulaţia pe străzile Romei Cu toate transformările ce i s-au adus de-a lungul veacurilor din punct de vedere arhitectonic. în locul lemnului s-a folosit cărămidă şi piatră etc. străzile propriu-zise. Cei vechi şi-au dat seama de inconvenientele legate de existenţa acestor străzi atît de încîlcite şi a caselor înghesuite una într-alta . Este adevărat că. altele pe care nu putea trece decît un singur car deodată. 38 şi 43. Aceste case. după această catastrofă. printre acestea se numără Via Sacra şi Via Nova care " T a c i t . Astfel. întortocheate şi întunecoase. aşa cum am arătat mai sus. al căror număr creştea mereu.pe bună dreptate numele de via . Anale. în ceea ce priveşte proporţia dintre aceste categorii.duse ca număr. numite itinera. iar în faţa caselor familiale sau a „blocurilor" — portice .u schimbat prea mult aspectul arhitectonic anterior al Romei. sporeau şi acestea peste limitele prescrise în repetate rînduri prin ordonanţe imperiale. erau în foarte puţine cazuri uniform aliniate de-a lungul unei străzi . existau ulicioare pe care nu se putea circula decît pe jos. contrar tuturor aşteptărilor. pe care puteau trece alături sau să se încrucişeze două care. Dar pînă la urmă acest plan a fost realizat numai într-o proporţie extrem de redusă. şi numai în al treilea rînd străzile propriu-zise (viae). cunoscute sub numele de actus. ci aveau numeroase urcuşuri şi coborîşuri. ele erau înghesuite de o parte şi de alta a unor străzi şi stradele înguste. s-au prevăzut străzi mai largi şi mai drepte. pe pantele sau la poalele diferitelor coline pe care era aşezată Roma. în interiorul Romei numai cîteva purtau .n. Nero a încercat să reconstruiască diferitele cartiere distruse de incendiu pe baza unui plan de sistematizare . alternau cu acele insulae. care nu se întindeau nici măcar pe un teren neted.

Abia la sfîrşitul secolului I e. împăratul Domiţian a dat un edict pentru înlăturarea acestor piedici din calea trecătorilor. precum şi cele periferice. de-abia Cezar a preconizat pavarea tuturor străzilor. ele păreau şi mai înguste decît erau în realitate . într-o epigramă. de aceea şi numele lor varia în funcţie tocmai de lărgime.}. Dat fiind însă că nu erau drepte. Via Latina. iar altele şi mai înguste. care duceau apoi în diferite direcţii ale Italiei . lărgimea acestora varia între 4. Mai contribuia la impresia de îngustime şi faptul că ele nu străbăteau pe teren drept.80 şi 6. indiferent de categoria din care făceau parte. Clivus Argentarius etc. Dovadă despre această situaţie este o epigramă a lui Marţial. cit. Străzile Romei. se numeau angiportus sau semitae. ci urcau şi coborau în pantă pe diferitele coline . cîrciumari. Ibidem. Cele mai numeroase străzi ale Romei aveau o lărgime sub cifra minima de mai sus . arătînd în acelaşi timp în ce constau diferitele obstacole din stradă : „nu se mai văd pe străzi stîlpi cu legături de sticle atîrnate de ei. la rîndul lui. erau numai într-o mică proporţie pavate . Adeseori spaţiile de trecere din faţa atelierelor şi prăvăliilor de la parterul „blocurilor" erau ocupate de fel de fel de obiecte pe care respectivii producători le expuneau spre văzul publicului. op. care nu erau decît simple pasaje sau poteci. cele nepavate nu aveau nici trotuare (margines. nici un birt murdar nu se mai revarsă asupra drumurilor publice. de aici şi numele de clivus pe care-1 aveau multe dintre ele (Clivus Capitolinus. Via Salaria etc. ospătari. crepidines). ceea ce făcea ca două case situate faţă în faţă să se apropie foarte mult una de alta în părţile lor superioare. mai bine zis de îngustimea lor. Iuvenal. bărbieri. Astfel. se plînge că s-a împotmolit în noroi pe una din străzile Romei. 26 87 M a r ţ i a 1. Singurul avantaj pe care-1 prezentau pentru trecători aceste case înalte de pe străzile înguste era că-i puneau la adăpost de arşiţa soarelui.n. cele care se apropiau de aceasta cifră se numeau viei. un praetor roman era nevoit să umble prin noroi 2 8 . VII.. ci foarte întortocheate. este adevărat că la crearea acestei impresii mai contribuia şi faptul că etajele caselor de raport erau construite de obicei mai în afară. 61. dar proiectul lui n-a • fost realizat.50 m. 176 .traversau Forul roman. Bineînţeles. Marţial laudă această măsură. măcelari s-au retras cu toţii după pragurile lor" -1. care spune că străbătînd străzile Romei. ca Via Appia.

Pe aceste străzi înguste şi întortocheate în timpul zilei era O circulaţie intensă, o aglomeraţie permanentă de oameni care treceau în toate direcţiile, încît, aşa cum spune Horaţiu, trebuia să lupţi din răsputeri ca să poţi răzbate prin mulţime 2 S . Poetul relatează cu acest prilej incidentul pe care 1-a avut cu un trecător, pe care 1-a izbit fără voie ; acesta 1-a recunoscut şi 1-a apostrofat : „Unde-ţi stă capul, la Mecena ?" vărsîndu-şi astfel veninul, din invidie pentru prietenia poetului cu sfetnicul principal al lui August. în afară de micile incidente pe care cineva, la fel cu Horaţiu, le putea avea cu trecătorii,, circulaţia pe străzile Romei putea implica primejdii şi mai mari ; Iuvenal enumera cîteva din acestea : „Unul îmi dă o lovitură cu cotul sau mă izbeşte cumplit cu o grindă ; un altul îmi dă în cap cu o bîrnă, iar altul cu un butoi. Picioarele îmi sînt pline de noroi, căci unul m-a călcat cu talpa întreagă şi mi-a lăsat înfipt în degetul cel mare o ţintă de soldat... Pe un car de transport care trece se mişcă într-o parte şi în alta un buştean enorm, iar pe un altul un trunchi de pin ; prin mişcarea lor în-toate părţile ameninţă mulţimea din apropiere. Dacă teleaga care transportă blocuri de marmură de Liguria va fi strivită sub povară şi mormanul se rostogoleşte asupra trecătorilor, ce se va alege de trupurile lor ? Cine le va mai putea găsi mădularele, ba chiar oasele ? Cadavrele strivite cu totul vor dispărea ca o simplă suflare" 2 9 . Mult* primejdii prezentau pentru trecători, după cum reiese din citatul de mai sus, vehiculele care transportau materiale grele de construcţie ; căci numai acestea erau exceptate de la interdicţia pusă asupra celorlalte vehicule de a străbate Roma în timpul zilei. Şi, cum mereu se construiau diferite edificii publice şi temple, era nevoie să se aducă în capitală mari cantităţi de piatră şi alte materiale de construcţie sau să se transporte dărîmăturile sau pămîntul săpat ; de aceea străzile şi uneori chiar pieţele erau pline de aceste vehicule de transport. La ele se mai adăugau catîrii încărcaţi cu poveri grele, precum şi hamalii încovoiaţi sub povara bagajelor pe care le purtau. Pe şantierele de construcţii mai erau apoi tot felul de instalaţii cu scripete pentru ridicarea materialelor. Horaţiu atrage atenţia asupra primejdiilor pe care le prezentau pentru trecătorul distrat şi neatent căruţele încărcate sau macaralele care ridicau un bloc de piatră sau o grindă uriaşă, precum şi inconvenientele
28
29

H o r a ţ i u , Satire, II, 6, v. 28.
777

I u v e n a 1, cp. cit., I I I , v. 2 4 5 — 2 4 8 , 2 5 5 — 2 6 1 .

12

pricinuite trecătorilor de un ciine turbat sau de un porc murdar ce le dădea buzna printre picioare **. Dar circulaţia era adeseori împiedicată şi de unii care alergau cît îi ţineau picioarele pentru a face servicii patronilor lor sau altora în schimbul unei mese. Seneca da o pitorească descriere a activităţilor desfăşurate de indivizii de teapa acestora, care căutau cu orice preţ să se găsească în treabă : „Aceştia umblă hoinărind pe la casele oamenilor, pe la teatre, prin foruri, gata în orice moment să se ocupe de afacerile altora, dîndu-şi mereu aere că sînt ocupaţi cu treburi importante... Se învîrtesc încoace şi încolo fără un scop bine definit şi nu fac ceea ce au hotărît în prealabil să facă, ci ceea ce le scoate în cale întîmplarea. Cîte unul dm ei îţi produce milă ; îi vezi gonind ca şi cum ar fi vorba de stingerea unui incendiu, atît de mare e furia cu care izbeşte pe cei întîlniţi în cale. Ei aleargă pentru a merge sâ-1 salute pe cineva care nici măcar nu le răspunde Ia salut sau pentru a asista la procesul unuia care are mania proceselor sau la nunta unei femei care din cînd în cînd se mărită. Dacă le iese în cale o lectică, iată-i ca se orînduiesc de îndată în urma ei şi în anumite puncte ale parcursului îşi pun mînerele acesteia pe umeri şi o poartă ei" 3 1 . în calea trecătorilor de pe stiadă mai ieşeau şi numeroşii vînzători ambulanţi ; unii vindeau chibrituri cu sulf sau le dădeau în schimbul unor bucăţi de sticlă spartă folosită apoi la mozaic ; alţii cumpărau şi revindeau apoi încălţăminte veche, alţii, umili crainici înconjuraţi de toate părţile de oameni de rînd îmbrăcaţi în tunică, vindeau la licitaţie obiecte de podoabă fără nici o valoare ; alţii cumpărau şi vindeau rulouri de papirus uzate, cuprinzînd opere literare, fără prea multă căutare. Proprietarii de cîrciumi, de prăvălii cu mîncăruri calde şi cîrnăţarii îşi trimiteau pretutindeni pe străzi băieţii din prăvălie să ofere trecătorilor cîrnaţi fripţi sau alte bunătăţi, invitîndu-i să cumpere printr-un vers pe care-1 debitau pe un ton deosebit de ridicat pentru a le atrage atenţia ; dintre aceştia, realizau bune cîştiguri îndeosebi cei care vindeau plăcintă cu năut, pentru care romanii aveau o adevărată slăbiciune. Mai erau, în sfîrşit, vînzători ambulanţi de rogojini şi covoare, care cereau sume mari, pentru ca, în urma unor îndelungate tîrgu32 ieli, să le vîndă cu jumătate preţ .
30 31 32

H o r a ţ i u , Epistole, II, 2, v. 73—75. S e n e c a , De tranquillitate animi, cap. XII, 2—3. Iu v e n a l , op. cit., VII, v. 220—221. 178

Faţă de gălăgia infernală din timpul zilei, ne-am aştepta, mai bine zis ar fi fost legitimă dorinţa locuitorilor Romei să aibă linişte cel puţin în timpul nopţii ; aşteptare zadarnică. în primul rînd, liniştea celor ce aveau dreptul la odihnă era tulburată de trecerea vehiculelor de tot felul, a căror circulaţie era interzisă, cum am amintit mai sus, în timpul zilei; zarva produsă de scîrţîitul roţilor, de ţipetele celor care mînau animalele de tracţiune prin bezna nopţii devenea şi mai insuportabilă. Tărăboiul era sporit şi de faptul că străzile Romei nu erau iluminate în nici un fel ; de aceea orbecăiau cu toţii, oameni şi animale, prin întuneric, iar faţă de liniştea relativă ce s-a aşternut asupra străzilor, unde oamenii nu mai mişună ca în timpul zilei, zgomotul produs de ele părea şi mai strident. După apusul soarelui începea circulaţia de-a lungul străzilor capitalei ; în toate direcţiile mergeau vehicule încărcate cu proviziile depozitate în antrepozitele din portul de pe malul Tibrului, pentru a le transporta în locurile de desfacere din cartierele Romei ; altele mergeau mal departe spre diferite direcţii ale Italiei. Astfel, coloane de care încărcate cu sare adusă pe Tibru de la Ostia continuau drumul, după ce străbăteau capitala, pe Via Salaria spre ţinuturile sabine. Tot aşa, vehiculele de călătorie, care în timpul zilei făceau popas într-un loc special amenajat din apropierea porţii Capena (Area carruces), străbăteau în cursul nopţii străzile Romei în toate direcţiile ; acestea aveau de obicei drumul iluminat, căci înaintea lor mergea un sclav care purta în mînă o torţă aprinsă (servus praelucens). Dar, spre deosebire de vehiculele care transportau mărfuri şi alimente, care mergeau încet, acestea aveau o mare viteză ; caii lor alergau pe străzi, fie ele largi sau strîmte. In ceea ce-i priveşte pe pietoni, primejdiile la care erau expuşi în timpul zilei nu erau nici ele cu totul înlăturate, cu toate deosebirile ce existau cu privire la cauzele care le pricinuiau. Dacă bogătaşii îşi puteau permite luxul să evite primejdiile întunericului, ieşind însoţiţi de sclavi care le luminau drumul cu torţe aprinse pentru a-i apăra de eventualele neplăceri survenite pe parcurs, oamenii de rînd nu se aventurau să orbecăie prin întuneric decît atunci cînd erau constrînşi s-o facă ; de obicei nu se lăsau nici chiar în nădejdea siguranţei pe care paznicii de noapte cu torţe aprinse le-o puteau oferi, căci sectoarele încredinţate lor erau cu mult prea vaste pentru ca supravegherea efectuată de ei să fie reală. în orice caz, cu toate exagerările ei, are un temei de adevăr afirmaţia lui Iuvenal care recomanda celor ce plecau seara la vreun ospăţ organizat de
12*
179.

prieteni să-şi facă mai întîi testamentul, susţinînd că la Roma, în timpul nopţii, era mai puţină siguranţă decît în pădurea Gallinaria sau în mlaştinile pomptine 3 3 . Este adevărat însă că primejdia de moarte nu era o fatalitate pentru toţi care circulau în timpul nopţii pe străzile Romei, cu toate că numeroşi asasini (sicarii) profitau de întuneric pentru a da lovituri cu scop de jaf sau de răzbunări politice ; s-ar putea da numeroase exemple de această natură, începînd cu acela al lui Roscius Amerinus, pe timpul lui Sulla, care şi-a găsit moartea pe cînd se întorcea acasă de la un banchet. Dar existau şi alte numeroase neplăceri la care trecătorii paşnici erau expuşi pe cînd orbecăiau prin întuneric pe străzile strimte şi lipsite de iluminaţie ; pe lîngă conţinutul unor anumite vase, despre care se face menţiune în pasajul citat mai sus, se mai aruncau în stradă şi cioburi, gunoaie şi alte lucruri inutile din casă, care pricinuiau nu numai murdărirea trecătorilor, dar şi răni şi contuziuni. Dar trecătorul paşnic mai risca să se întîlnească cu grupuri întregi de beţivi şi cheflii care rămîneau în cîrciumi şi alte localuri pînă noaptea tîrziu, iar cînd se îndreptau spre casă îi provocau la scandal pe cei care-i întîlneau în cale ; deci acte de huliganisme în toata legea. La cea mai mică reacţie, aceşti huligani recurgeau la violenţă şi brutalitate. Suetoniu povesteşte despre Nero că acesta avea o adevărată slăbiciune pentru astfel de scandaluri. Pentru a nu fi recunoscut, îşi punea pe cap o pălărie ţărănească, apoi ieşea pe stradă în miez de noapte, snopind în bătăi pe cei pe care-i întîlnea în cale ; de asemenea, smulgea porţile prăvăliilor şi lua tot ceea ce găsea în ele, iar în ziua următoare vindea obiectele astfel furate, organizînd un fel de licitaţie printre 34 prietenii săi . Se mai întîmpla ca grupuri de cheflii care cutreierau străzile Romei, intrînd dintr-un local într-altul însoţiţi adeseori de femei de moravuri uşoare, să folosească împotriva trecătorului singuratic un procedeu curent în rîndurile soldaţilor, cunoscut sub numele de sagatio : îl sileau să se aşeze întins pe o manta scurtă (sagum), pe care apoi o apucau de colţuri şi, ţinînd-o întinsă, îl aruncau de mai multe ori în sus şi—1 lăsau apoi să cada la pămînt ; cînd se dădeau bătuţi, trecătorul se alegea cu oasele frînte 3 5 . Mari erau primejdiile
84 85

3» Iu v e n a l , op. cit., III, v. 272—2^4. 306—308 S u e t o n i u , Nero, cap, X X V I . I d e m , Otho, cap. I I . ISO

şi pentru femeile care se aventurau singure pe străzile întunecoase ale Romei în drumul lor spre casă de la vreo reuniune familiară : ele erau expuse din partea bandelor de cheflii nu numai să audă cuvinte puţin politicoase, dar uneori şi la acte de brutalitate care aduceau prejudicii castităţii şi onoarei lor.
Villct rustica

După ce am trecut în revistă casele de locuit de la oraş, îndeosebi de la Roma, cu diferitele lor categorii, să ne oprim puţin asupra unor construcţii cu caracter specific. Este vorba de locuinţele pe care marii proprietari le construiau la ţară pe latifundiile lor, corespunzătoare mărimii şi importanţei pe care o aveau. Numele general al unei astfel de locuinţe era villa, dar termenul corespunzător din limbajul nostru curent nu acoperă decît în parte noţiunea pe care o avea cel antic. De aici şi distincţia pe care trebuie s-o facem între două categorii de vile, villa rustica şi villa urbana sau suburbana. Sub numele de villa rustica se cuprindea nu numai casa propriu-zisă de locuit, ci întreaga gospodărie, adică toate acareturile din jurul casei. Villa rustica era locuită în general de către sclavii puşi sub conducerea şi supravegherea unui sclav de încredere, un fel de administrator al latifundiului (vilicus). Dar existau şi cazuri în care proprietăţile aveau proporţii mai modeste, iar stăpînii locuiau în unele încăperi din aceeaşi clădire ; aceasta era o măsură economică pentru resursele mai restrînse ale proprietarului, iar pe de altă parte acest lucru nu era nicidecum degradant, dat fiind că el nu rămînea la ţară decît perioade scurte de timp, cînd era sezonul celor mai importante lucrări agricole, mai ales al recoltei. O villa rustica avea. o curte interioară şi una exterioară. în jurul curţii interioare erau construite clădirile propriu-zise ale vilei, în primul rînd încăperile de locuit pentru sclavi. Evident, repartiţia încăperilor nu poate fi nici pe departe asemănătoare cu aceea a unei case romane, chiar dacă am lua tipul cel mai simplu din cele pe care le-am descris la începutul acestui capitol. încăperea ei centrală era o bucătărie spaţioasă (culina) ; dar şi aceasta se deosebea de bucătăria unei case romane oarecare, deoarece ea nu avea destinaţia exclusivă
181

a gătitului mîncării, ci era mai mult o încăpere în care lucrau sclavii atunci cînd condiţiile atmosferice neprielnice nu le îngăduiau să facă anumite lucrări afară. în vecinătatea imediată a bucătăriei, pentru că acolo se încălzea apa necesară, era o încăpere în care sclavii „făceau baie", mai bine zis se spălau după munca pe care o desfăşurau la cîmp sau în interiorul vilei ; de asemenea, pe aproape se aflau pivniţa şi grajdurile pentru vite, boi şi vaci (bu.bi.lia) şi separat pentru cai (equilia). Unele gospodării care se ocupau pe scară mare cu creşterea păsărilor rezervau în apropierea bucătăriei un spaţiu pentru adăpostirea acestora, căci era răspîndită credinţa că fumul apăra păsările de multe boli. Mai departe de aripa în care era bucătăria, de preferinţă în aripa orientată spre nord, încăperile erau destinate păstrării grînelor (granaria sau horrea), precum şi pentru păstrarea fructelor (oporotbecae). Uneori se ridica o construcţie separată de clădirea centrala a vilei pentru magaziile cu produse mai expuse primejdiei de incendiu (villa fructuaria). Alături de clădirea propriu-zisă a vilei era aria, iar în imediata ei vecinătate se ridicau nişte magazii în care se păstrau carele (plaustra), precum şi alte unelte agricole ; de asemenea, într-una din aceste magazii, numită nubilarium, se depozita în mod provizoriu griul dacă era surprins pe cîmp de ploaie, înainte de a fi aşezat în magazia obişnuită. Din ştirile pe care le avem, nu reiese cu suficientă claritate în ce parte a vilei, deşi ea în general era destinată ca locuinţă pentru sclavi, locuiau aceştia, adică se odihneau în timpul nopţii (ccllae familiarei) ; este probabil că, în cazul în care şi proprietarul locuia în clădirea vilei, cele mai bune încăperi erau rezervate pentru el, iar în celelalte locuiau sclavii. Dar sclavii mai refractari, precum şi cei care au încercat să fugă sau au făptuit alte lucruri împotriva stăpînului sau a înlocuitorului său aveau o încăpere specială, în care condiţiile de odihnă erau mai vitrege, ba chiar un fel de închisoare (ergastulum). în sfîrşit, pe seama sclavilor era destinată şi o încăpere,, numită valetudinarium, pentru cazul în care aceştia îşi pierdeau temporar capacitatea de muncă ; bineînţeles, nu poate fi vorba de un spital, ci mai curînd de o izolare de ceilalţi, pentru a se evita o eventuală molipsire şi extindere a bolii. în definitiv, interesul stăpînilor era de a folosi pînă la maximum întreaga forţă de muncă a sclavilor.
182

în comparaţie cu casele de locuit din mediul urban, care nu respectau nici ele un plan strict, vilele rustice prezentau o şi mai mare varietate ; totul era în funcţie de dimensiunile latifundiului, apoi şi de faptul dacă proprietarul îşi rezerva în cadrul ei locuinţa pentru timpul pe care-1 petrecea la ţară. Cu toate acestea, planuri au existat şi pentru ele, dacă nu aşa de rigide, cel puţin unele indicaţii privitoare la aşezarea şi destinaţia unor construcţii. Cel mai vechi plan datează de la Cato cel Bătrîn, care în mai multe pasaje din tratatul său agricol dădea indicaţii asupra felului cum trebuiau construite şi aşezate beciurile pentru păstrarea untdelemnului şi a vinului, ce locuri trebuiau rezervate pentru crame, unde trebuiau construite staulele şi grajdurile. De asemenea, el recomanda ca zidurile să fie construite din piatră cu mortar ; villa trebuia să aibă, după indicaţiile lui, o poartă mare gospodărească, prin care circulau oamenii din serviciul ei, carele şi vitele, şi una mai mică rezervată numai pe seama stăpînului, încăperile de tot felul trebuiau să fie prevăzute cu gratii de fier etc. Dar, dacă el însuşi s-a ţinut de aceste indicaţii, de utilitatea cărora era convins din proprie experienţă, alţi mari proprietari nu le-au respectat întocmai, introducînd modificările pe care le credea fiecare de cuviinţă. Villa urbana sau suburbana începînd cu secolul I. î.e.n., bogătaşii Romei, care aveau case luxoase în capitală, au simţit tot mai mult nevoia ca în anumite perioade ale anului, mai ales vara, cînd ţînţarii şi febra le făceau viaţa insuportabilă, să se retragă la ţară, dar nu în vile rustice, ci în locuinţe speciale construite anume pentru acest scop, cu mai mult lux şi confort, reproducînd în bună parte şi dezvoltînd chiar în noua ambianţă locuinţa pe care o părăseau la Roma. Aceste locuinţe sînt cunoscute sub numele de villa urbana sau suburbana. în aceste vile partea centrală o constituia locuinţa însăşi a proprietarului, iar celelalte construcţii cu caracter gospodăresc nu erau altceva decît nişte simple dependinţe. Această schimbare este arătată de Varro : „Altădată proprietarul avea numeroase şi mari construcţii în villa sa, dar pentru el îşi rezerva un loc strîmt. Astăzi este în general tocmai dimpotrivă... nu se tinde la altceva decît de a face locuinţa stăpînului cît mai vastă şi mai elegantă cu putinţă. în ceea ce priveşte
183

luxul, toţi rivalizează cu vilele pe care Metellus şi Lucullus le-au ridicat spre nefericirea republicii. în zilele noastre partea esenţială constă în expunerea spre aerul proaspăt dinspre răsărit sălile de masă din timpul verii şi spre apus cele din timpul iernii" 3 6 . Spre deosebire de villa rustica, villa urbana sau suburbana era destinată exclusiv recreaţiei şi distracţiei ; ea nu avea nici o legătură cu economia agricolă, chiar dacă era situată pe un latifundiu, căci acesta îşi avea vila rustică proprie separată. O altă deosebire consta în faptul că villa urbana reproducea în linii mari casa familială a bogătaşilor de !a Roma, amplificată fiind cu unele elemente arhitectonice sau de natură ornamentală ; de asemenea, ea era construită cu şi mai multă libertate decît erau casele de tip greco-roman de la Roma. De altfel, villa urbana a suferit, încă de la apariţia ei, în secolul al II-lea î.e.n., o mai puternică influenţă grecească ; acest lucru reiese din numele greceşti pe care le purtau în epoca republicană diferitele ei părţi arhitectonice sau clădiri anexe. Avînd această destinaţie, villa urbana se construia de obicei într-un loc de unde se deschidea o plăcută panoramă, fie spre un peisaj de uscat, fie spre largul mării; poziţia şi aranjamentul ei depindeau, în ultimă analiză, de fantezia şi mijloacele materiale ale celui pe seama căruia se construia. De aceea, adeseori, pentru a-şi satisface acest capriciu, proprietarii bogaţi, chiar înainte de a fi început construcţia propriuzisă a vilei, întreprindeau vaste lucrări de amenajare a terenului destinat pentru reşedinţa lor de vară. Astfel, dacă era vorba de o regiune muntoasă, pentru a avea o privelişte pînă departe, se făceau lucrări de terasament pe panta muntelui şi de susţinere a construcţiei pe panta abruptă ; tot aşa, pentru vilele de pe malul mării se construiau diguri de care să se izbească valurile sau să le stăvilească în vederea amenajării unui port pentru bărcile proprii cu care proprietarul se plimba în larg. Vilele urbane au început să ocupe toate punctele care ofereau privelişti frumoase din jurul Romei, transformîndu-le apoi în adevărate grădini; fiecare din marile şosele care duceau din Roma spre diferitele părţi ale Italiei constituia în acelaşi timp şi cîte un drum de acces spre una din nenumăratele vile ale celor mai mari bogătaşi şi oameni politici ai vremii. Pantele Munţilor Albani şi ale Apeninilor din ţinus

« V a r r o , op. cit., I, 12—14.
184

turile sabine erau împănate cu vile, întrucît răspundeau cel niai bine ideii pe care cei mai mulţi romani şi-o făcuseră despre frumuseţile peisajului. Printre locurile preferate ale romanilor pentru vilegiatură, Tibur (azi Tivoli) se bucura de cel mai mare renume încă de pe timpul Scipionilor ; poeţii au cîntat în versuri prospeţimea cristalină a apelor şi a dumbrăvilor lui răcoroase. în Munţii Albani locul cel mai frecventat era Tusculum, devenit celebru, printre numeroasele vile, cu aceea a lui Cicero. La fel, pentru iubitorii de peisaj marin, locurile predilecte erau Antium, Formiae şi Caieta, pe lîngâ multe altele mai îndepărtate. în ceea ce priveşte aspectul exterior al vilelor urbane, din picturile de pe pereţii unor case de la Pompei, în care sînt reprezentate numeroase exemple, reiese că ele constau în general dintr-un corp de clădiri mai lung, avînd, în schimb, un etaj sau două, fiecare din ele dînd spre o terasă. Uneori faţada se prelungea în unghi drept spre partea anterioară, formînd două aripi care, împreună cu corpul central, închideau trei laturi ale unui dreptunghi. Există însă şi reprezentări de clădiri în care aripile se prelungesc formînd un unghi drept pe planul posterior, cuprinzînd între ele un parc din care nu se văd însă decît vîrfurile arborilor. Dar, indiferent de direcţia pe care o luau cele două aripi, ele făceau ca toate încăperile să aibă deschidere cît mai mare spre exterior; din această cauză, încăperile nu merg în adincime, ci se înşiruie paralel cu porticcle spre care se deschid. Această trăsătură caracteristică constituie o primă deosebire între villa urbana şi casa de tip greco-roman, care avea deschidere spre interior, spre atriu şi peristil. O a doua deosebire între aceste două tipuri de construcţii consta în repartiţia interioară şi destinaţia încăperilor. în această privinţă exista o mai mare varietate de tipuri de villa urbana ; pe cînd pentru unele o trăsătură caracteristică o constituia lipsa atriului, din vestibul treeîndu-se direct în peristil, altele aveau, în schimb, şi această încăpere. Repartiţia aceasta era diferită de la o construcţie la alta ; uneori încăperile erau grupate în corpuri de clădiri separate (conclavia, diaitae), care comunicau însă prin coridoare acoperite (cryptoportkus). Dacă, din cauza infinitei varietăţi ce exista în ceea ce priveşte repartiţia şi succesiunea încăperilor, nu se poc stabili unul sau două tipuri de vile urbane, ca în cazul caselor de la Roma sau de la Pompei, se pot stabili totuşi principa185

aproape de malul Mării Tireniene . precum şi un teren pentru exerciţii gimnastice. chiar dacă villa lui nu reprezenta decît una din nenumăratele variante : 186 . după care se face de obicei reconstituirea părţilor componente ale unei villa urbana. prin care privirile comesenilor se puteau desfăta de peisajul ce li se deschidea înaintea ochilor pînă departe. unele portice erau acoperite şi serveau ca loc de plimbare (ambulationes) pe timp nefavorabil. Dăm întreaga descriere. care formau şiruri lungi . existau numeroase încăperi pentru odihnă (cubicula). Dar. la Laurentum. altele pentru repausul din timpul zilei sau pentru studiu (cubicula diurna). toate triclimile aveau ferestre mari. oricare ar fi fost destinaţia lor. căci în unele dintre ele se lua masa în timpul verii iar altele erau rezervate exclusiv pentru timpul iernii. dar şi în alte regiuni pe teritoriul Italiei. pentru puţini invitaţi. ea era construită după planul băilor publice (thermae). Unul dintre aceste elemente comune erau porticele lungi . aproape nu exista villa urbana care să nu-1 aibă. cenationes) . Acestea erau susţinute de coloane. avem şi o descriere autentică făcută de către proprietarul însuşi al uneia din vilele sale. de destinaţia lor depindeau şi dimensiunile pe care le aveau : unele erau mai mici. Tot aşa. ele aveau locuri diferite între celelalte încăperi şi erau diferit orientate. altele. deoarece ea este un important document. De asemenea. altele mai vaste. precum şi alte anexe ale acestora. această descriere ne-o dă Pliniu cel Tînăr într-una din scrisorile sale. unde de asemenea se putea studia. erau destinate plimbărilor în lectică sau călare (gestationes). precum şi elementele arhitectonice care erau comune tuturor variantelor. cînd nu se putea ieşi în aer liber .) în afară de datele culese din picturile pompeiene şi din ruinele descoperite nu numai în apropierea Romei. destinate pentru recepţii mari. Unele dintre vilele urbane aveau mai multe săli de mese (triclinia. sală de aşteptare şi de baie rece.lele părţi constitutive ale fiecăreia dintre ele. Un loc important îl ocupa în repartiţia internă a unei villa urbana instalaţia balneară . mai lungi şi mai spaţioase. pe care o avea la distanţă de-abia 25 krn de Roma. unele dintre ele serveau pentru somnul din timpul nopţii. încăperi separate avea şi biblioteca. avînd toate încăperile respective : garderoba. (A se vedea amănunte în legătură cu băile în partea a doua a lucrării. ca piscina pentru înot în aer liber. sală cu bazin de apă caldă.

mai mult. de-a stînga şi în faţă ea dă oarecum spre trei braţe de mare deosebite. apoi o altă încăpere mare pentru dormit. după aceasta urmează o încăpere cu anticameră. cele mai multe fiind atît de îngrijite. din nou spre portic. după care urmează o sală de mese destul de frumoasă.„Imediat după vestibulum este un atrium simplu. în acest loc se potolesc toate vînturile. iar cealaltă ale soarelui la apus.. de aceea el serveşte ca locuinţă de iarnă şi chiar ca loc de exerciţii de gimnastică pentru oamenii mei. la care se ajunge printr-un coridor supraînălţat şi prevăzut cu conducte care primesc căldura şi apoi o îndreaptă şi îndrumă în diferite direcţii. într-unui din pereţii ei este vîrît un dulap în chip de bibliotecă. acoperit. apoi un portic semicircular care împrejmuieşte o curte mică. se află o încăpere mai spaţioasă de dormit. fără însă să-1 facă inutilizabil.. precum şi o alta mai mică cu două ferestre. însă plăcută. în care se află nu cărţile pe care le citeşti o dată. cît şi iarna. Acest portic este un admirabil adăpost pe vreme rea. La mijloc se deschide o sală de conversaţie (cavaedium) sub cerul liber şi foarte veselă. cînd suflă vîntul de miazăzi. în cealaltă aripă este o încăpere foarte frumos decorată. în sfîrşit spre pădure şi spre munţii din depărtare. Celelalte încăperi ale acestei aripe sînt rezervate pentru sclavi şi pentru liberţi. aşa încît de-a dreapta. prin aceasta din urmă se mai vede şi marea ce se întinde la picioare. în partea stingă a sălii de mese şi puţin mai înapoi. O altă încăpere 187 . care poate fi locuită atît vara. ce-i drept. în ferestrele căreia bate soarele din toate părţile.. ci acelea pe care le citeşti şi le reciteşti. Alături este o sală de dormit. Zidurile acestei săli sînt străbătute din toate părţile de uşi cu două canaturi sau de ferestre tot atît de mari ca şi uşile. De acest ungher se leagă o altă încăpere în formă de absidă. fiind ferită de vînturi. spre curtea mică. dar nu sărăcăcios. spre portic. la oarecare depărtare. Peretele acestei camere formează cu acela al sălii de mese un ungher. dar în mai mare siguranţă. cu excepţia acelora care aduc norii şi acoperă cerul. care se întinde pînă la ţărmul mării . una primind razele soarelui cînd răsare. fiind înaltă. apoi spre atriu. cele de pe urmă valuri ale mării se frîng de zidurile ei. căci el este închis cu geamuri şi. în care se strîng şi se întăresc razele soarelui. înveselită de mult soare şi de priveliştea mării. în spate ea deschide vederea spre sala de conversaţie aflată sub cerul liber. încît pot primi şi oaspeţi.

cînd bate vîntul din vreo parte. Aceste ferestre. Ea te fereşte şi de vîntul de sud . grădina de legume. ea are geamuri pe âmîndouă părţile. spaţioasă şi largă.. De la acest corp de clădire duce o galerie boltită (cryptoporticus). chiar cînd marea este înfuriată. mai numeroase spre mare decît spre grădină. ale căror ferestre dau spre vestibulul vilei şi spre o altă grădină. Foişorul priveşte spre grădină şi spre aleea care împrejmuieşte grădina. dacă te gîndeşti că marea este numai la un pas. ea frînge şi opreşte şi dintr-o parte şi din alta vînturi 188 . Galeria. în faţa galeriei este o terasă de flori (xystus). razele soarelui nu pătrund decît spre asfinţit. parfumată de viorele. aşa că pe cît de mare este căldura în faţă. apoi alte două încăperi. este o boltă de viţă-de-vie încă tînără. sub care sînt două încăperi. De-a lungul acestei alei. o poţi avea dintr-o sală de mese aşezată mai departe de mare . tot aşa de frumoasă ca şi aceea a mării. o sală pentru încălzirea aerului (hypocauston) şi o sală pentru încălzirea apei (propnigeon hainei). prin răsfrîngerea razelor soarelui.. unde. pomi pentru care terenul este deosebit de prielnic. nu departe este sala pentru jocul cu mingea (spbaeristerium). se deschid de âmîndouă părţile . Aleea are pe margini cimişir şi. iar deasupra alte două. şi apune. astfel. Grădina este învelită de o mulţime de duzi şi de smochini. Mai este un foişor. în care este o încăpere unde soarele şi răsare. ce pare un monument public .. Urmează apoi sala de baie rece. se deschid din partea unde nu bate. de unde se vede marea pînă departe.. ţărmul în lungime şi o mulţime de vile frumoase. unde. pe atît de mare este şi răcoarea în dosul ei. precum şi o sală pentru mesele de seara. e un adăpost şi împotriva vîntului din nord. legată de ele este piscina pentru baia caldă. în zilele cele mai calde. care umbreşte solul plăcut şi moale chiar sub picioarele goale.tot cu anticameră este legată de cea dinţii printr-un perete comun. Alături este sala pentru toaletă (unctorium). în acelaşi timp. cu două bazine rotunde destul de încăpătoare. rosmarin. nu ajung decît cele din urmă vuete slabe ale valurilor. cînd timpul este frumos. mai mult elegante decît luxoase . Această privelişte. sporeşte căldura pe care o păstrează în ea şi. acolo unde acesta nu creşte. în partea din dos sînt lipite de ea două încăperi. în acest loc se ridică un foişor.. iar sub ea o cămară pentru provizii şi o magazie. de unde cei ce înoată zăresc marea . iar pentru alte soiuri este neprielnic. pe partea interioară. Sub aceasta se află o sală.

acolo nu pătrund nici glasurile sclavilor. Ceea ce face ca acest loc să fie atît de retras şi de tainic este un coridor (andron) care desparte peretele acestei încăperi de acela al grădinii şi care. în spate vile. pe lîngă aceasta. nici vuietul furtunilor. prin ferestrele ei deschise. cu greu ne putem face o idee clară despre întreaga succesiune de încăperi. 2—24. 189 . galerii şi terase. Acolo se află o încăpere solară (keliocaminus).. avînd dintr-o parte vederea spre terasă. mi se pare că mă aflu departe chiar şi de vila mea şi mă simt foarte fericit. prin locul lui de la mijloc. a cărei uşă cu două canaturi dă spre galerie. după cum este nevoie. unele mai mari. cîte ferestre are. ba nici chiar lumina zilei. în acest iatac este loc pentru un pat şi două scaune . Oricît de plastică şi de amănunţită este această descriere. după cum şi ziua creşte sau descreşte. Vara este încă şi mai plăcut decît iarna să stai în această galerie. iatacul desparte sau uneşte tot atîtea privelişti. altele mai mici. cînd mai lungă. iar după-amiaza aleea şi partea cea mai apropiată de grădină . se poate pune sau nu în legătură cu încăperea cealaltă. cu ajutorul unor perdele ce se ridică şi se trag. încăperi rezervate sclavilor şi liberţilor. 17. săli de baie. acesta intră în ea de îndată ce răsare şi o scaldă şi după-amiaza.. desfătarea mea. ea cade. decît atunci doar cînd ferestrele sînt deschise. Cînd razele soarelui cad drept pe acoperişul galeriei.foarte deosebite. la picioare ai marea. care. înăbuşă orice sunet. nici fulgerele."37. iar de cealaltă spre mare şi primind soarele din amîndouă părţile . aşa că aerul nu e niciodată greu şi închis. ea lasă să intre şi să treacă zefirii. deşi razele lui cad oblic. Epistuîae. La capătul terasei şi al galeriei este un pavilion (diaeta). iar deasupra lor păduri . 37 P l i n i u . apoi o altă încăpere pentru dormit. adevărata mea desfătare . de acolo. căci eu însumi l-am clădit. căci înainte de amiază terasa e plină de umbra ei răcoroasă. II. cînd mai scurtă. nici zgomotul mării. iar fereastra spre mare. Cînd mă retrag în această încăpere. Mai departe dai de o anticameră şi de o cameră expusă spre soare . care printr-o deschizătură strimtă dă drumul sau opreşte căldura care vine de jos. aceasta n-are soare . Lîngă această încăpere este o mică sală de încălzire (bypocauston). Alături este o încăpere pentru noapte şi pentru dormit. La mijlocul peretelui din faţă se află un iatac foarte elegant (zotheca).

probabil şi pentru faptul că exerciţiile de călărie sau simplele plimbări puteau fi tot atît de bine făcute şi pe acele alei amintite mai sus (gestationes). care continuau de altfel tradiţia creată de regii persani. aşa cum îl înţelegem şi îl avem efectiv în zilele noastre. lauri. villa urbana avea totdeauna în juru-i un teritoriu de oarecare întindere . ca şi de altfel pe toţi romanii. acestea erau străbătute de mici poteci descoperite. într-adevăr.n. livezi şi grădini d~ 190 . încît din comparaţia lor se desprinde impresia că e vorba cu totul de alte construcţii. acolo unde proprietarii voiau să-şi satisfacă şi această plăcere şi aveau posibilităţile materiale s-o realizeze. numită xystus. şi îndeosebi după războaiele cu Mitridate. şi un teren pentru alergări de cai sau pur şi simplu pentru călărit (bippodromos) . săli de încălzire etc. iar aspectul artificial al acestei părţi din grădină era înviorat pe ici-colo de statui şi de jocuri de apă. nu este mai puţin adevărat că pe Pliniu. grupurile de arbori crescuţi spontan (nemora) se alternau cu numeroase specii de plante de lux. îl interesa mai mult confortul şi comoditatea decît simetria diferitelor corpuri de clădiri . Chiar dacă nu era construită pe teritoriul unui latifundiu. cu păduri pentru fiarele sălbatice şi cu alte terenuri întinse avînd boschete. care pe domenii întinse au amenajat acele „paradise". Grădini şi parcuri Grădinile şi parcurile de felul celor descrise de Pliniu cel Tînăr nu se aflau însă numai în jurul vilelor urbane de la mare sau de la munte. în acest parc se amenaja de obicei. dar reconstituirile făcute de ei sînt atît de diferite una de alta. este adevărat că sînt mai rare menţiunile privitoare la această parte a parcului. pini şi garduri vii de mirt tăiate geometric . romanii au cunoscut mai întîi în Orient parcurile de agrement.pavilioane şi cămări.e. Această parte a grădinii se poate numi fără nici un înconjur parc propriu-zis. Numeroşi arheologi au încercat să reconstituie planul vilei după datele furnizate de această descriere. Pe de altă parte însă. Ele au început să apară la Roma în primele decenii ale secolului I î. o parte din el era afectat pentru grădină (hortus) iar în cealaltă. ca platani. de aici şi încurcătura în care s-au găsit toţi cei care au făcut încercări de reconstituire.

Dar. pe un teren pînă atunci necultivat. Aşa se explică de ce primul parc atestat la Roma este al lui Lucullus.flori. Dar. învingătorul lui Mitridate. tocmai pentru a indica suprafeţe mai mari. care servea ca cimitir pentru sclavi. clădirile extinzîndu-se tot mai mult. formate din contopirea mai multor terenuri destinate pentru grădinile obişnuite. pe care bogătaşii le amenajau pentru a-şi petrece clipele de răgaz. ele au fost introduse la Roma. Vechea chemare a pămîntului. o mai auzea. cu toate tentaţiile pentru rentabilitate şi exploatarea ştiinţifică a latifundiului. pe care Cato cel Bătrîn. dat fiind că acestea erau proprietatea unor personaje bogate şi influente în viaţa politică. parcul lui Mecena (horti Maecenatiani) a fost amenajat pe Esquilin. pe panta răsăriteană a colinei Pincius şi în valea care o separa de Quirinal. Tot aşa. oameni nevoiaşi şi pentru cei executaţi. Cu timpul însă. ele au ajuns să facă parte integrantă din teritoriul capitalei. deci ele nu erau cuprinse în incinta oraşului. care vedeau în ele satisfacerea unei necesităţi de a avea un cadru pentru viaţa lor de toate zilele. Cele dintîi au luat fiinţă în imediata apropiere a Romei . putem fixa anumite limite rolului pe care 1-a putut avea în această privinţă exemplul Orientului . din nevoia de a adăposti o populaţie în continuă creştere. Grădinile istoricului Salustiu (horti Sallustiani) se întindeau în afara zidurilor Romei.n. ci făceau parte din periferia lui (suburbana). Grădinile şi parcurile de agrement mai întinse. De aceea. cînd parcurile formau o adevărată „cen•erâ verde" a Romei. plecînd de la ataşamentul pe care romanii îl aveau pentru pămînt. nu a încetat cu totul să mai constituie un ecou îndepărtat în inimile romanilor şi în veacurile care au urmat. deoarece răspundeau şi unei exigenţe a sensibilităţii intime a romanilor. pe colina Pincius. Acţiunea aceasta a luat proporţii şi mai mari începînd cu epoca imperială. în amenajarea acestor parcuri se pare că nu era în fond vorba de o simplă imitaţie . adică pluralul cuvîntului bortus (grădină în general). 191 . Astfel a luat naştere parcul lui Lucullus (horti Luculliani) în anul 66 î. ca rămăşiţă a vechilor îndeletniciri agricole ale unui popor de ţărani.e. pe atunci nelocuită şi formînd un spaţiu verde (collis hortorum). el nu făcea decît să le ofere un mijloc de a concilia vechile lor aspiraţii cu gusturile şi exigenţele unor noi condiţii de viaţă pe care le aveau clasele suprapuse de la Roma. purtau în general numele de horti.

este util să ne oprim şi asupra unor grădini şi parcuri de care se putea bucura şi mulţimea oamenilor de rînd . în epoca republicană existau la porţile din incinta zidită a Romei anumite păduri şi dumbrăvi care serveau ca locuri de plimbare pentru toţi locuitorii. căci la Roma existau din vremuri de demult şi „grădini publice". în jurul reşedinţelor lor oficiale . Pe astfel de căi grădinile lui Lucullus au ajuns în proprietatea împărătesei Messalina în anul 47 e. mai exista doar pe malul drept al Tibrului un teren de plimbare. în secolul I î. XXXI. păşuni şi păduri.n. Evident. în caz că ele ar fi izbucnit în alte părţi. iar ale lui Salustiu au devenit proprietate imperială şi reşedinţă de vară a împăraţilor încă pe timpul domniei lui Tiberiu. cu o mulţime de vite şi animale sălbatice de tot felul" 38 . Tot aşa. din cauza extinderii oraşului. în jurul palatului ridicat de Nero (Domus Aurea) se afla. cap. numit Campus Codetanus. Acum parcurile din jurul Romei nu mai puteau deveni. Pentru a 38 S u e t o n i u . iar. Nero a pus să se dărîme un mare număr de case de prin împrejurimi. în afară de aceste grădini şi parcuri care au intrat în proprietatea lor. fie prin întocmirea unor false testamente şi la rigoare prin achiziţii. 192 . Grădinile şi parcurile despre care am vorbit pînă acum. dar ele au dispărut în scurtă vreme. Nero. De aceea. proprietate a unor particulari sau a împăraţilor. acestea le puteau oferi împăraţilor din primele clipe un adăpost. pentru a-şi satisface această fantezie nebunească.n. De altfel.împăraţii din dinastia Iulia-Claudia au început să le acapareze sub o formă sau alta .n. cea mai mare parte erau în proprietatea fiscului imperial. asemenea grădini existau pe Palatin. „o cîmpie întinsă pe care se vedeau culturi de cereale. după cum spune Suetoniu. erau rezervate pentru recreaţia şi desfătarea unui mic număr de oameni privilegiaţi. căci se temeau că proprietarii acestora puteau deveni primejdioşi în eventualitatea unor tulburări împotriva lor. împăraţii au mai amenajat unele chiar în interiorul capitalei. Ei au reuşit să pună mîna pe ele fie prin confiscări. urmarea a fost că la sfîrşitul secolului I e. după părerea împăraţilor. în mijlocul cărora se ridica palatul lui Tiberiu şi apoi al lui Domiţian. de viţă-de-vie.e.. întinderea parcului a fost în curînd redusă prin construirea de către Titus a unor mari instalaţii balneare pe ultimele pante ale Esquilinului. pe de altă parte. focare de răscoală.

pe o parte din grădinile sale. cel dintîi. iar în amintirea celor doi nepoţi ai săi a pus să se planteze pe malul drept al Tibrului un parc umbros (nemus Caesarum). împăraţii care i-au urmat lui August au continuat acesta opere care aveau şi scopul de a crea cît mai mult spaţiu verde în jurul capitalei. a achiziţionat şi întinse terenuri înconjurătoare pe carş a plantat un „parc al băilor" (nemus thermarum). care a lăsat prin testament poporului roman un parc pe care-1 avea pe malul drept al Tibrului (horti Caesaris). August a permis intrarea tuturor cetăţenilor pe terenurile acoperite cu arbori şi amenajate ca locuri de plimbare (silvae et ambulatîones) din jurul mausoleului pe care şi 1-a ridicat pe Cîmpul lui Marte. plantat cu platani şi chiparoşi. Marţial aminteşte în repetate rînduri de alei întinse mărginite de plantaţii de merişor de pe Cîmpul lui Marte. spre a fi folosit de toţi cetăţenii (nemus Pompeii). pe Cîmpul lut Marte. Pe Aventin exista în epoca imperială tîrzie un parc public împodobit de platani. cu ocazia restaurării termelor lui Nera de pe Cîmpul lui Marte cărora le-a dat apoi numele său. pe unde se plimbau trîndavii şi cei ce voiau să inspire aer curat. Exemplul a fose urmat de către rivalul său Cezar.satisface nevoile de recreaţie în spaţiul verde ale unei populaţii atît de numeroase. cu ocazia construirii teatrului care-i purta numele. au început să fie amenajate anumite terenuri de către unii fruntaşi ai vieţii politice. Porapeius. 13 — Cuta trăiau romanii . Tot el a pus la dispoziţia publicului parcul lui Agripa (Campus Agrippae). iar împăratul Alexandru Sever. a cedat şi terenul înconjurător.

Evident. mai ales după ce gospodăria casnică a încetat de a mai produce totul ca urmare a dezvoltării sclaviei. De-abia spre sfîrşitul epocii imperiale pare atestata 194 . la aprecierea acestor factori nu trebuie să fie trecute cu vederea condiţiile de climă ale Italiei antice şi nici stadiul de dezvoltare a culturii materiale din diferitele epoci ale istoriei romane. De cele mal multe ori munca lor era înlocuită cu aceea a meşterilor ţesători. Această afirmaţie este valabilă atît în ce priveşte varietatea pieselor constitutive. modificările ce i se aduceau ulterior erau cu totul neesenţiale. existau anumiţi oameni specializaţi în confecţionarea unor categorii de îmbrăcăminte . de multe ori însă nu se poate preciza dacă aceşti termeni se referă la cei care confecţionează îmbrăcăminte sau la cei care se ocupă cu vînzarea ei. Căci. dat fiind că ţesătura era folosită ca veşmînt aproape aşa cum ieşea din războiul de ţesut. glugă etc. în ceea ce priveşte cel dintîi considerent. ca mîneci. el avea în antichitate o pondere cu mult mai mare decît o are astăzi. din care rezultau apoi diferitele părţi ale unui veşmînt.ÎMBRĂCĂMINTEA O trăsătură caracteristică a îmbrăcămintei romanilor o •constituie. căci „croiul" nu juca aproape nici un rol. activitatea lor se reducea însă de cele mai multe ori la înnădirea marginilor a două bucăţi de ţesătura. simplitatea. . în comparaţie cu timpurile moderne. materialele din care era confecţionată. O alta trăsătură caracteristică constă în contribuţia redusă la minimum pe care o aveau meşteşugarii croitori la confecţionarea diferitelor feluri de veşminte. Iată de ce croitorii nu figurează printre categoriile de meşteşugari cu care ne-am ocupat într-unui din capitolele precedente. vestitores etc. precum şi factorii de modă de care era determinată. Evident. în această accepţie trebuie luaţi unii termeni ca vestiţici. cînd îmbrăcămintea din Italia se deosebeşte prea puţin de aceea a altor ţări cu o climă ceva mai aspră. în cursul timpului.

ea a devenit caracteristică. era toga . începînd cu secolul I î. de aceea. Din acestea se confecţionau batiste (sudaria). şervete. 13* 195 . Cea mai veche îmbrăcăminte de in purtată de femei se pare a fi fost aşa-numitul supparum^o haină lungă pe care femeile o îmbrăcau pe deasupra e. atît din ştiri Ie literare cît şi din monumentele sculpturale. cărora producţia indigenă nu le mai putea face faţă. a început importul de ţesături fine de in din ţinuturile orientale.e. din Atica şi Megara îndeosebi. la sfîrşitul republicii şi în epoca imperială se aduceau mari cantităţi de lînă. ştergători de mîini (mappae. Materialele din care se confecţiona îmbrăcămintea Cea mai veche şi cea mai larg răspîndită materie prima din care-şi confecţionau romanii veşmintele era lina. din Asia Mică şi chiar din ţinuturile de pe coasta Caucazului. în sfîrşit. tipică. iar din apus din Galia şi Hispania. ca feţe de masă. Pentru satisfacerea nevoilor de îmbrăcăminte. El a înlocuit treptat lîna la confecţionarea unor veşminte pentru femei. mantelia). autorii de tratate agricole pun în rîndul al doilea al economiei romane producţia de lînă. pentru a ne limita la materiile prime care se produceau pe teritoriul Italiei. în epoca imperială inul a început să înlocuiască lîna şi pentru unele veşminte bărbăteşti.ffld ieşeau din casă. despre care am arătat în capitolul privitor la creşterea vitelor că se folosea numai pentru confecţionarea unor veşminte grosolane. mai existau însă familii care considerau purtarea veşmintelor de in o încălcare a bunelor tradiţii. în afară de lînă amintim părul de capră. Edictul lui Diocieţian prevede tarife pentru confecţiile executate de către aceştia. în funcţie de calitatea materialului. s-ar putea spune „naţională". Locul al doilea după lînă îl ocupa inul. îmbrăcămintea bărbătească Haina bărbătească îndeobşte cunoscută. din Grecia.n. Pliniu cel Bătrîn dă exemplul familiei Serranus. tot felul de obiecte mărunte de lenjerie. brută sau prelucrată în ţesături. în care era interzis femeilor să poarte veşminte de in.existenţa unor croitori de meserie (bracarii).

toga era. Ecou al acestor preocupări sînt cîteva menţiuni în opera poetului Horaţiu. avînd formă ovală. întocmai ca un şal. ntru a înlătura riscurile unei îmbrăcări necorespunzătoare. Q u i n t i l i a n . înainte de toate. mai tîrziu. 3. ale cărei dimensiuni erau în proporţie de doi îa trei: lungimea era egală cu aproximativ de trei ori talia mijlocie a unui bărbat adult. într-adevăr. oricum. în partea din iară se formau pliuri ample pînă jos. în general vorbind.pentru romani. ca stăpîn al lumii1. 1. H o r a ţ i u . iar lăţimea de două ori. aranjarea pliurilor de ia sinus eerea foarte multă migală. 31—32. în casele celor bogaţi exista cîte un sclav special instruit (vestiplicus) care pregătea din ziua precedentă toga. Instituţia oratoria. 96. consulară sau imperială. Eneida. şi aruncată tot peste umărul stîng pe spate. apoi îl ajuta pe stăpîn 1 2 . v. care se plînge de lipsa lui de în«iemfrrare 2. I. astfel. v. de la cele mai modeste pînă la magistratura supremă. 139— J41. 196 . aranjîhct pliurile cu ajutorul unor scîndurele. Pe lingă aceasta. XI. s V e r g i I i u. I. Toga consta dintr-o bucată de stofă groasă de lînă.' Aranjarea ei pe corp era destul de complicată . ea a constituit în cursul timpului una din condiţiile eleganţei. îmbrăcarea unei togi după toate cerinţele eleganţei nu era lucru tocmai uşor şi dădea multă bătaie de cap celor ce voiau cu orice preţ s-o aibă pusă Ia punct. toga constituia unul din seninele exterioare care deosebeau pe omul liber de sclav sau de un simplu muncitor cu braţele)1 Ea a ajuns. Satire. dar în aşa fel ca cele două margini să nu se suprapună. să devină un semn distinctiv al autorităţii magistraţilor. apoi se ridica sub braţul drept şi era adusă înapoi prin faţa pieptului. iar în dreptul pieptului aşa-numitul sinus din pliuri mai mult sau mai puţiîi ample. poetul Vergiliu o prezintă ca o trăsătură caracteristică pentru poporul roman întreg. un simbol al demnităţii cetăţeanului şi. îmbrăcămintea oficială a cetăţeanului care exercita diferitele magistraturi. ca o eşarfă. 282. întreaga bucată era îndoită în două în sensul lungimii. Epistuhe. 3. în felul acesta. I. după cum partea lăsată pe spate era mai lungă sau mai scurtă . Tot din această preocupare a izvorît şi descrierea amănunţită a felului de a o îmbrăca lăsata de Quintilian 3 . Tot asemenea unui şal era aşezată pe umeri în aşa fel incit partea togii care acoperea partea anterioară stîngă a corpului cobora pînă la glezne. v.

Acest rol îl îndeplinea o haină folosită de obicei sub togă. lăsînd complet descoperit umărul drept. de unde derivă şi numele lor (candidaţi). de toate zilele. cusute în aşa fel 197 . îndeosebi augurii. pura) . existau însă şi alte abateri. Ea era aşezată mai întîi pe umărul stîng apoi trecea pe sub braţul drept. Ea consta din două bucăţi de stofă de lînă. înalţii magistraţi şi membrii unor colegii preoţeşti aveau toga împodobită cu o panglică de purpură cusută pe margine (toga praetexta). candidaţii la magistraturi îi dădeau o culoare şi mai strălucitoare. fără a forma acel sinus amintit. purtau în timpul îndeplinirii funcţiilor sacerdotale o togă multicoloră (trabea). în afară de cele de mai sus. cînd era folosită şi în timp de război. purtau în timpul procesiunii aşa-zisa toga picta . / Existau însă şi feluri mai simple de a îmbrăca toga. unele categorii de preoţi. mai tîrziu numai împăraţii aveau dreptul să poarte togă de purpură. în sfîrşit. De asemenea. De obicei toga era din lînă albă naturală . iar apoi aruncată pe umărul stîng. în loc de a-1 trece din nou pe umărul stîng . Ea se purta astfel în timpurile vechi. care consta în înnodarea capătului togii la talie.s-o îmbrace şi să distribuie pliurile în chip corespunzător. deoarece la început era mai puţin amplă şi mai puţin strînsă pe corp. Toga colorată (toga sordida) se purta numai în timp de doliu sau de alte nenorociri. cărora li se acordau onorurile triumfale la intrarea lor în Roma. cînd toga triumfătorului era împodobită cu broderii care reaminteau palmierul. Regula generală cerea ca toga să fie lipsită de orice podoabă sau ornament (toga. numită tunica. De asemenea. se numea palmata. nici chiar pentru cei ce aveau dreptul s-o poarte. în epoca imperială a devenit tot mai frecventă purtarea de togi colorate sau chiar de purpură . la extremităţile celor două capete ale togii se coseau de obicei în tiv bucăţi de plumb. ambele braţe erau complet libere. iar mai tîrziu numai în timpul anumitor serbări religioase. mai era aşa-numitul cinctus Gabinus. pentru a asigura poziţia lor verticală. Acelaşi ornament îl aveau togile pe care Je purtau copiii pînă în jurul vîrstei de 17 ani. albind-o cu cretă (toga candida). Caracterul oarecum solemn din punct de vedere politic şi chiar ritual din punct de vedere religios al togii făcea ca ea şa nu poată fi un veşmînt de uz curent. în felul acesta. cînd ele erau înlocuite cu o togă albă în întregime (toga virilis). Comandanţii învingători. Astfel.

Ca haină de toate zilele. membrii ordinului senatorial purtau o panglică mai lată (latus clavus sau laticlavium). care spune că împăratul August. este interesantă ştirea dată de biograful Suetoniu. cap. tunica nu avea mîneci. Această podoabă a ajuns cu timpul să fie un semn distinctiv pentru anumite categorii sociale. în legătură cu aceasta. această haină sumară mai era purtată de către lucrători la muncile obişnuite. iar cavalerii una îngustă (angustus clavus). Tunica era strînsă pe talie cu ajutorul unei cingători (cincîura. peste tunică se punea o altă învelitoare mai groasă sau se îmbrăcau două tunici. care înainte vreme erau considerate ca excentrice. El s-a păstrat pînă tîrziu. care n-o lăsa să se umfle de vînt şi asigura membrelor mai multă libertate de mişcare . Această modificare a atras după sine şi schimbarea numelui . De asemenea. tunica era purtată mai ales în casă. s-a generalizat portul tunicilor cu mîneci lungi. chiar în casă. iar uneori chiar pînă la călcîie (taJaris tunica). precum şi de cei ce fă4 S u e t o n i u . în familiile care ţineau morţiş la vechile tradiţii romane . dar începînd cu epoca imperială şi îndeosebi din secolul al II-lea e. Ca haină de purtat sub togă. îndeplinind rolul cămăşii sau al halatului din zilele noastre. dar uneori tunica era purtată şi fără cingătoare. Tunica era de obicei împodobită cu o panglică de purpură (clavus). avea deci un caracter deosebit de solemn. împodobită cu broderii în formă de frunze de palmier . inul sau chiar mătasea.n. >. o haină mult mai amplă. pentru a arăta pe membrii unei familii de viţă veche. 198 . subligaculum sau cinctus). poetul Horaţiu se face ecoul acestui obicei atunci cînd. La început. Pe timp mai rece. Augustus. cea din spate pînă la mijlocul pulpelor. foarte friguros din fire şi obsedat de teama de a nu răci. în locul lînii. îmbrăca patru tunici deodată. iar ca material se folosea. aceasta însă nu era de uz curent. tunica a luat locul altui veşmînt mai vechi. zona). Exista apoi aşa-zisa tunica palmata. în loc de tunică.încît partea din faţă ajungea pînă sub genunchi. şi în epoca republicană în general. O variantă fără mîneci a delmaticii se numea colobitim. un simplu şorţ (subligar. astfel a apărut delmatica. ci se îmbrăca de către generalii victorioşi în timpul procesiunii triumfale . vorbeşte despre cinctuti Othegi. Astfel. peste care mai punea şi alte flanele4. care acoperea numai abdomenul şi coapsele. LXXXII.

paenula era confecţionată uneori din piele (paenula scortea). de pildă pe timp de ploaie. în timp ce bogătaşii o aveau din stofă fină şi în cele mai felurite culori. Asemănătoare ca formă şi ca întrebuinţare era mantaua cunoscută sub numele de abolla. de asemenea. Există mai multe denumiri pentru a designa mantalele groase prevăzute cu glugă . ci şi de femei. > O altă haină ce se purta în locul togii era palltum . umblînd cu capul descoperit. îşi acopereau capul cu o glugă . aşa încît permitea mai multă libertate de mişcare. în timp ce cei bogaţi foloseau pentru confecţionarea ei ţesături fine şi viu colorate. . Doar în cazuri excepţionale. ea se îmbrăca tot peste tunică. Primul loc printre acestea îl deţinea un fel de hlamidă de tip grecesc. dar era cu mult mai scurtă decît aceasta. de aici şi numele de duplex pe care-1 mai avea. care se purta îndeosebi pe timp rece de ploaie. Un veşmînt şi mai simplu. de aici şi denumirea de campestre pe care o mai avea. mai ales incepind cu epoca imperiala. _ .ceau exerciţii de gimnastică de tot felul pe Cîmpul lui Marte . în epoca imperială ea a devenit de uz comun şi foarte răspîndită în rîndurile tuturor categoriilor sociale . făcută dintr-o ţesătură foarte groasă . Calitatea ţesăturii şi coloritul ei variau după condiţia socială a purtătorilor . confecţionată din material ieftin. iar pentru cap avea de obicei o glugă (cucullus). < Pe cap romanii de obicei nu purtau nici un fel de pălărie. Pentru a avea asigurată impermeabilitatea. care i-a dat porecla de „Caracalla" împăratului M. Laena era tsî un fel de manta scurtă. Iniţial folosită ca manta militară. ea avea formă de clopot. în cursul timpului. Aurelius Antoninus. toga a fost treptat înlocuită cu alte veşminte mai puţin incomode. numită lacerna. în timpul călătoriilor aceasta era folosită nu numai de bărbaţi. pentru predilecţia acestuia de a o purta. era paenula . folosind-o mai ales pentru a-şi acoperi umerii la banchetele din anotimpurile mai reci. aşa încît apăra de intemperii umerii şi partea superioară a corpului. pe unde intra capul. o variantă a acestora era lungă pină la glezne (caracalla talaris). cei săraci o făceau dintr-o stofă dură. introducînd-o apoi şi în rîndurile armatei. în cursul unei călătorii sau la un spectacol în 199 . cu o deschizătură în partea mai strimtă. cei săraci aveau o lacerna mai grosolană.

toţi purtau o bonetă de pîslă sau de lînă (pilleus). în epoca clasică. Doar femeile adultere şi 'cele de moravuri uşoare mai umblau îmbrăcate în togă . cînd erau expuşi ore în şir razelor fierbinţi ale soarelui. causia). căci o puneau sclavii în momentul eliberăriiîmbrăcămintea femeilor ' în timpurile străvechi toga era purtată deopotrivă atît de bărbaţi. în epoca imperială. era stola. cînd a fost treptat înlocuită. Lăţimea acestei panglici constituia în acelaşi timp un semn distinctiv pentru femei după condiţia lor socială şi după privilegiile pe care le aveau. mamillare sau taenia). toga devine simbol al unei proaste reputaţii pentru femei. pentru a se apăra de frig şi de intemperii.timpul verii. în ultimele secole ale republicii şi în epoca imperială. cînd se obişnuia ca toate vămile diferenţierilor sociale să dispară. Tot aşa. legată peste ea sau direct pe corp. ca şi toga bărbătească de altfel. subucula. numită palia. Sub stola femeile purtau o tunică mai lungă decît a bărbaţilor (tunica interior.. Peste stola femeile purtau la început. foloseau o pălărie cu boruri largi (petasm. veşmîntul caracteristic pentru matroana romană. în timpul saturnaliilor. o manta simplă de forma patruunghiulară (ricinium). care era însă caracteristică numai pentru liberţi. interula) . iar în partea de jos avea o panglică lată şi ornamentată cu purpură (instita). cît şi de femei . purtau o haină mult mai amplă. Spre deosebire de bărbaţi. bunăoară. cu delmatica sau colobium. ca o anexă a acesteia. Stola s-a bucurat de acest prestigiu pînă în secolul al III-lea e. pentru a deveni apoi o haină exclusiv bărbătească. mai tîrziu. astfel. ieşind în public.n. pentru femei nu exista nici un fel de pălărie. de asemenea. în timp ce matroanele considerau că îşi menţin demnitatea dacă. Fetele umblau totdeauna cu capul descoperit. Aşa. aveau un sutien (fascia pectoralis. îşi acopereau capul cu un pliu sau 200 . de-abia mai tîrziu ea a început să fie purtată cu precădere de bărbaţi. după ea se putea recunoaşte o femeie mamă a trei copii şi se bucura de prerogativele acordate de legea care încuraja familiile cu mulţi copii (ius trium liberorum). la talie se strîngea cu o cingătoare. aşa cum toga era pentru bărbaţi. Ea avea forma unei cămăşi lungi pînă la glezne .

cu căputa înaltă. Două din aceste curele erau prinse în dreptul degetului mare al piciorului. unde se leagă căputa de talpă. avînd însă o limbă de piele în formă de semilună (lunula) pentru a acoperi deschizătura . femeile bogate se adăposteau cu ajutorul unei umbrele de soare (umbella. cît şi pentru femei. umbraculum). avea culori mai vii. care se purta cu toga sau cu stola. încălţămintea caracteristică a romanilor. ambele aceste obiecte erau purtate de obicei de către o sclavă însoţitoare. cum era bunăoară palia. în partea laterală interioară a piciorului era deschisă. în schimb romanii aveau aceleaşi tipuri de încălţăminte atît pentru bărbaţi. confecţionată din piele netabăcită. precum şi în unele accesorii. predominînd roşul şi auriul. Singura deosebire consta doar în calitatea materialului din care aceasta era confecţionată. 201 . Celelalte două curele erau aranjate pe căputa ghetei şi se înnodau după ce înfăşurau de mai multe ori piciorul deasupra gleznei. Astfel. se încrucişau pe căputa piciorului şi erau înnodate după ce se strîngeau în jurul gleznei. în cazul femeilor. aceasta era încălţămintea cea mai frecvent purtată de ţărani. ea mai era prevăzută cu un fel de nasturi (malleoli) de care erau prinse cele patru curele (fasciae) cu ajutorul cărora se închidea gheata. iar uneori era chiar împodobită cu pietre preţioase. iar cu ajutorul unui evantai (ţlabellum) combăteau năduful . Printre cele mai rudimentare tipuri de încălţăminte poate fi amintită un fel de opincă (pero). legată cu nişte curele din acelaşi material în jurul piciorului. iar de la ei a ajuns şi la sclavi. Pe timp de arşiţă. încălţămintea pentru femei.colţ al unuia din veşmintele mai ample. era confecţionată din piele mai fină. era un fel de gheată de piele (calceus) cu talpa groasă. oricare ar fi fost tipul ei. iar la spate avînd o fîşie de piele care urca pînă la începutul pulpei. în aceeaşi categorie intră un fel de saboţi (sculponeae) cu talpă de lemn . Ea poate fi văzută şi azi la îngrijitorii de vite din regiunile muntoase ale Siciliei. încălţămintea Dacă îmbrăcămintea era diferenţiată pentru cele două sexe.

Epistulae. Astfel. amentum. 202 . Cu timpul însă broşa de fildeş a încetat de a mai constitui un semn distinctiv al unor pături privilegiate şi a devenit un simplu ornament pentru o încălţăminte elegantă. se considera o gravă încălcare a protocolului de către un magistrat roman în exerciţiul funcţiei sale dacă apărea în public încălţat cu sandale. 86. cu singura deosebire că materialul era din piele neagră. care nu se legau strîns de picior. iar în faţă se închidea cu o limbă de piele (ligula) împodobită cu o broşa de fildeş în formă de semilună. dacă era vorba să se petreacă acolo un timp mai îndelungat. fără toc. Dimpotrivă. Sandalele se purtau nu numai în casa proprie. care constau propriu-zis din nişte tălpi fixate pe picior cu ajutorul unei cureluşe de piele (habena. le purta el însuşi la subţioară. cu deosebirea că a acestora din urmă era vopsită în culori mai vii şi împodobită cu diferite broderii. obstragulum) trecută peste căputa piciorului şi uneori şi peste degete. încălţat cu sandale. oarecum solemn al acestui tip de încălţăminte. un exemplu de acest fel este dat într-o epistolă a lui Horaţiu 5. Cea de-a doua era confecţionată în acelaşi fel.Dat fiind caracterul oficial. dat fiind că nu era încălţăminte oficială. dar şi în casa altuia. care consta 5 calceus 6 . Cea dintîi era de obicei de culoare roşie. Este elocventă în această privinţă învinuirea pa care — printre altele — i-o aduce oratorul Cicero lui Verres de a fi apărut. existau anumite elemente distinctive între cea purtată de patricienii de viţă veche (calceus patricius) şi cea purtată de membrii clasei senatoriale (calceus senatorius). • C i c e r o . într-o învelitoare . ea era de obicei purtată şi de către actorii de comedii. cînd invitatul era mai puţin înstărit decît să poată avea un sclav la dispoziţie pentru această treabă. 15. 33. Verrine. V. Această încălţăminte era purtată în casă atît de bărbaţi cît şi de femei. se lega pe picior cu patru curele. îşi trimitea sclavul înainte cu sandalele pentru a !e încălţa la intrarea în saia de mese sau. neavînd nici un fel de curele cu care să se lege. I. Specifică pentru actorii de comedii era şi un fel de espadrilă. v. încălţămintea obişnuită de casă era un fel de sandale (soleae. în calitatea lui de guvernator al Siciliei. sandalia). H o r a ţ i u . cînd cineva era invitat la masă sau la un banchet. 13. pe cînd demnitatea funcţiei ar fi impus O încălţăminte mai puţin îngrădită de anumite consideraţii erau un fel de pantofi uşori (socci).

în partea din faţă aveau mai multe orificii prin care treceau nişte cureluşe ce le legau de partea anterioară a piciorului şi de degete. bineînţeles. aur şi argint.'dintr-0 talpă din materie vegetală. amintim un alt împrumut de la greci. Acest gust s-a dezvoltat în scurtă vreme in aşa măsură. încît au intrat şi într-o locuţiune proverbiala : Ne sutor supra crepidam iudicet. care apoi. Podoabele Ajungînd la podoabe. 203 . ceea ce ar corespunde cu al nostru „fiecare cu meseria lui". spre deosebire de ordinea respectată pînă acum.n. este firesc ca. încît la sfîrşitul secolului al III-lea î. a primit şi întrebuinţări de uz curent. Romanii au împrumutat şi de la greci unele feluri de încălţăminte. Existenţa unui vechi colegiu al bijutierilor. coturnul (cothurnus). Cu o talpă mai subţire. Este vorba. purtate de către femeile din clasele privilegiate ale societăţii romane. Cu timpul sandalele acestea s-au încetăţenit aşa de mult în uzul romanilor. Se purtau de obicei cu pallium. coturnul a devenit un fel de cizmă.. prevăzute cu o căpută mai înaltă în partea posterioară a piciorului.e. în plin şi distrugător al doilea război punic. Printre acestea de uz curent erau crepidae-le. pentru că podoabele purtate de ele reprezentau o gamă bogată şi variată. mai precis în anul 215. iar căputa de piele ajungea pînă la mijlocul pulpelor şi uneori pînă sub genunchi. dovedeşte că gustul femeilor pentru bijuterii a apărut o dată cu sporirea bogăţiilor şi dezvoltarea luxului la Roma. dar în curînd ea s-a dovedit ineficace şi inaplicabilă. haină împrumutată tot de la greci. in urma pătrunderii romanilor în ţările Orientului elenistic. în sfîrşit. coturnul era împodobit cu broderii şi capete de animal din metal lucrat în relief şi era purtat de către înalţii magistraţi şi de către împăraţi. cu scopul să prezinte pe actori mult mai înalţi. Era o încălţăminte cu talpa foarte groasă. folosită mai ales de vînători şi călăreţi. încălţăminte tipică pentru actorii de tragedii. fără toc şi avînd o cureluşă cu care se lega de picior. fibre sau frunze. adaptîndu-le uneori la nevoile lor. în epoca imperială. să se acorde prioritate femeilor. un fel de sandale cu talpa groasă. amintit într-unui din capitolele precedente.fost necesară aducerea unei legi de îngrădire a luxului temeilor. despre podoabele din metaî preţios. ca urmare a primelor cuceriri. cu anumite modificări. a. fără tocuri.

soţia împăratului Caligula. 4. acele de păr erau păstrate în cutiuţe speciale. Ibidem. Iată ce spune în această privinţă filozoful Seneca : „Femeile nu se mai împodobesc numai cu cîte o perlă la fiecare ureche. incrustaţii artisuce sau pietre preţioase. că purta deodată bijuterii în valoare de patruzeci de milioane de sesterţi. dar şi acestea erau. unele dintre ele reprezentau personaje mitologice sau chiar scene erotice. 9.n. de aur. ci sfîrcul urechilor lor s-a deprins să suporte o greutate care ar trebui să li se pară nesuferită. în secolul I e. dat fiind ca în metalul preţios din care erau confecţionaţi mai erau incrustate mici perle (elenebi) în formă de pară. în nebunia lor. Este adevărat că existau şi ace de păr de argint. cap. nu. care datează din secolul al Vl-lea î.n. capetele acestora erau de asemenea împodobite cu ornamentaţii şi figuri de tot felul. 204 . Agrafele (fibulae) erau folosite din cele mai vechi timpuri. Cerceii (inaures sau pendentes) erau din «metal preţios. pentru cei săraci. Constituind un articol important din arsenalul eleganţei feminine. pînă la aur. se spunea despre Lollia Paulina. după posibilităţile şi gusturile fiecărei femei. Pesemne acele femei. 7 8 S e n e c a . Acestea erau mai masive şi mai rezistente dccît acele de păr. la prima vedere. incrustaţi artistic şi adeseori împodobiţi cu pietre preţioase. în general. mergînd de la lemn. dar în general din aceleaşi materiale. argint sau fildeş pentru cei bogaţi . tot aşa. reprezentînd valori considerabile. VII. în ceea ce priveşte forma.e.n. filozoful Seneca afirmă că femeile purtau pe ele averi întregi "• . De beneficiis. Două perle alăturate şi o a treia peste ele alcătuiesc un singur cercel. cred că bărbaţii n-ar fi destul de nenorociţi dacă ele n-ar purta în fiecare ureche valoarea a două sau trei moşteniri" 9. era la modă să se poarte cercei cu cîte trei perle la fiecare ureche. de bronz. să nu uităm că unul din cele mai vechi monumente de scriere în limba latină este fibula de la Praeneste. Uneori cerceii se ridicau la preţuri fabuloase. ele variau numai după ornamentele pe care le aveau capetele . acele de păr (acuş crinales sau discriminales) . . Printre cele mai simple bijuterii par a fi. sau altele de mari dimensiuni (uniones) şi alte pietre scumpe.Purtarea podoabelor a luat proporţii tot mai mari în secolul I e. iar la capăt erau împodobite cu mărgăritare şi alte pietre scumpe. de fildeş şi chiar de lemn.

reprezentînd figuri sau scene mitologice. dar accesibile unor cercuri mai largi. între părţile componente erau introdusa uneori şi alte reprezentări ce serveau ca talismane pentru alungarea puterilor oculte ale vrăjilor. De asemenea. iar vara mai uşoare. aşa încît să se potrivească pentru braţul drept sau pentru braţul stîng. constituiau podoabe căutate de femeile romane. Toate din metale preţioase felurit cizelate. cele mai multe. capul animalului fiind îndreptat spre dreapta sau spre stînga. Formele lor erau foarte variate. Brăţările (armillae) erau şi ele de o infinită varietate. precum Şi perlele cu care erau împodobite făceau ca inelele să con20* . Tot aşa de variate erau şi formele pe care le aveau .Evident. în acest scop s-a recurs la falsificarea şi la imitarea lor cu materiale mai puţin preţioase. ci şi a pieptului şi bustului. acestea erau şi ele costisitoare. pe lîiigă metalul preţios din care erau făcute. unde s-au găsit cercei împodobiţi cu imitaţii şi pietre false. mai ales cele de la Pompei. şi la braţ. una dintre formele cele mai frecvente era aceea de şarpe încolăcit. servind prin lungimea şi amploarea lor nu numai pentru împodobirea gîtului. începînd cu cele mai simple pînă la cele mai complicate. Colierele (monilia) de tot felul. Inelele (anuli) erau purtate de către femei în număr mare. Adeseori ele erau duble. Acest lucru se observă mai ales la cele în formă de şarpe încolăcit. în schimb toate căutau să para cu orice preţ că le au. Brăţările nu se purtau numai la încheietura mîinii. Existau felurite procedee pentru imitarea pietrelor scumpe şi a perlelor . ci şi la picioare. nu toate femeile îşi puteau permite luxul ruinător al unor cercei cu perle atît de scumpe. procurîndu-şi imitaţii. după cum varia şi greutatea lor . Pliniu cel Bătrîn aminteşte de scrieri speciale în care erau expuse aceste procedee de confecţionare a imitaţiilor . Metalul din care erau confecţionate. adeseori împodobite cu pietre scumpe. aşa încît şi femeile de condiţii materiale mai modeste îşi puteau satisface pretenţiile. Uneori brăţările erau lucrate simetric. dar şi împodobite cu pietre scumpe şi perle. pietrele preţioase. erau împodobite şi cu pietre scumpe lucrate cu multă artă. de obicei la toate degetele . îndeosebi la glezne. astfel s-a ajuns şi la acest rafinament ca iarna sa se poarte inele mai grele. brăţara destinată braţului stîng este de obicei mai îngustă decît cea pentru braţul drept. în epoca imperială ele nu numai că erau din metal preţios. Confirmă acest lucru descoperirile arheologice.

acest instrument a fost descoperit printre cele mai vechi urme arheologice. Dar inele purtau nu numai femeile. briciul era întrebuinţat chiar din epoca regalităţii 10 . unii bogătaşi credeau că în felul acesta îşi etalează averile. cît mai ales de o modă . O dată cu concentrarea bogăţiilor la Roma. V. atunci cînd nu erau folosite. Arruntius Stella. despre care spune. aceasta era. 11.stituie adevărate comori . cu toată această modă. astfel. ci şi bărbaţii . romanii lăsau să le crească lungi atît barba şi mustaţa. fie că era vorba de un act autentic. care era folosit în acelaşi timp şi ca sigiliu. fie de o depoziţie a vreunui martor pentru instanţele de judecată. era cunoscută din cele mai vechi timpuri. dar mai ales în epoca imperială. 4. Din toate acestea reiese limpede că e vorba nu atît de cunoaşterea instrumentelor necesare toaletei bărbii şi părului capului. în epoca republicană se obişnuia un singur inel. Există însă ştiri care dovedesc că unealta principală a bărbierilor. purtat în inelarul mîinii stingi. de aceea ele erau păstrate. Aplicarea inelului pe un act avea aceeaşi valoare pe care o are în zilele noastre semnătura cuiva. singura lor bijuterie. în afara inelului-sigiliu . obiceiul vechi de a 10 * M a r ţ i a l . inelul de aur mai constituia în epoca republicană semnul distinctiv pentru senatori şi cavaleri. cît şi părul capului. îngrijirea bărbii şi a părului în timpurile străvechi. Cu timpul acest lucru a devenit curent şi pentru alţii . epigramistul Marţial ne dă exemplul prietenului său. briciul. de altfel. purtînd inele preţioase pe toate degetele. Epigrame. că perlele şi nestematele presărate în versurile scrise de el erau mai numeroase decît acelea pe care le purta pe degete 9. 36. Pe lingă inelul-sigiliu. poetul L. T i t u s L i v i u s . La ele se referă oratorul Cicero atunci cînd vorbeşte de acea barba înfiorătoare (borrida) ce se vedea la statuile şi în imaginile celor vechi. această modă s-a oglindit şi în monumentele de sculptură şi pictură ale vremii. aducîndu-i laude pentru calitatea poeziei sale. bărbaţii au început să se ia la întrecere cu femeile. de altfel. Ab Urbe condita. Dar. după o legendă transmisă de Titus Livius. într-o casetă specială (dactyliotheca). I. încărcîndu-şi degetele cu valori fabuloase. 206 ' .

iar obiceiul acesta s-a menţinut şi mai tîrziu. căci nu se întrebuinţa pentru înmuierea ei nici săpun nici alt emolient. comandantul armatei romane care a cucerit Siracuza în ultima etapă a celui de-al doilea război punic. care ţinea să apară în public totdeauna proaspăt bărbierit. La aceasta contribuia. dacă are minte. 211. briciul însuşi avea o lamă care. Ca exemple de răspîndire a acestei mode sînt date două personalităţi cunoscute ale epocii. în primul rînd. din lumea elenistică . pe bărbierul Antioh. Este adevărat că mijloacele cu care se efectua bărbieritul erau dintre cele mai rudimentare. împreună cu alte influenţe.n. au ajuns şi influenţele privitoare la cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii de toate zilele. 207 . Căile de pătrundere au fost aceleaşi ca şi pentru viaţa spirituală : oraşele greceşti din sudul Italiei. Căci şi mai înainte existau sclavi specializaţi în casele marilor proprietari de pămînt. în al doilea rînd. VII. Al doilea personaj este Scipio Africanul care. Apariţia în Italia şi apoi la Roma a bărbierilor care şi-au deschis ateliere speciale nu înseamnă că pînă atunci nu se cunoştea briciul. ar fi fost primul care a lansat moda de a-şi rade barba în fiecare z i 1 1 .. Din această cauză bărbieritul constituia un adevărat chin. Naturalii Histotia. Se pare că moda de a-şi tăia părul şi de a-şi rade barba s-a răspîndit numai pe la sfîrşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al doilea î. nu ajungea niciodată să" taie în condiţii satisfăcătoare. oricît era ascuţită. că este primul roman care figurează pe monede cu barba rasă.. Se spune despre Claudius Marcellus. Exemplul lui a fost urmat în veacul următor de către numeroşi fruntaşi ai vieţii politice . ci era numai umezită cu apă. în care se plînge de unul dintre ei : „Cel care nu doreşte să coboare curînd spre umbrele Stixului n-are decît să evite. cu toată îndemînarea unor bărbieri de a mai atenua durerile provocate de brici. o dată cu influenţa asupra vieţii spirituale. Moda aceasta a pătruns la Roma. care începuse să se generalizeze. şi felul cum era pregătită barba propriu-zisă .purta părul şi barba lungă a supravieţuit şi după generalizarea raderii bărbii şi tăierii părului. deschiderea lor era impusă de necesităţile şi cerinţele modei. amintim printre ei pe Cezar.e. Ilustrativă este în această privinţă o epigramă a lui Marţial. Toate aceste cicatrici L " P l i n i u . după mărturia lui Pliniu cel Bătrîn.

VII. op.n. o alta rasă.ţ?e care voi le număraţi pe bărbia mea. cit. 208 . după cum n-a fost nici rezultatul unor transformări radicale ale gustului. 84. 47. nu mi le-a făcut soţia cu unghiile ei înfuriate. 1 $ Moda de a-şi rade barba s-a menţinut timp îndelungat. 13—18. precum şi alte unguente preparate pe bază de grăsime de măgar. iar de pe una sînt smulşi perii . v. chiar dacă această preferinţă izvora din dorinţa de a nu se conforma modei. se mai găseau şi pe atunci oameni care preferau sa-şi lase barba lungă. nu puţini erau aceia care recurgeau la alte procedee ca să scape de barbă. sînge de şobolan etc. în cursul căreia s-au mai păstrat unele din obiceiurile străvechi. fiere de capră. Dintre toate făpturile numai ţapul are minte : el trăieşte cu barba sa ca să scape de Antioh" 1 2 . ea a dăinuit de la sfîrşitul secolului al III-lea î. iar alţi peri să-i smulgă cu penseta. din istoria Romei a fost împăratul Hadrian. fiind vorba de un cap încoronat. şi pînă în prima jumătate a secolului al II-lea e. Cel mai frecvent era recurgerea la tot felul de preparate care produceau căderea de la sine a părului de pe bărbie . Pe unul din categoria acestora îl persiflează Marţial la ieşirea de la bărbier : „O parte din obrajii tăi este tunsă.n. se întrebuinţa un unguent preparat din răşină şi smoală (dropax). astfel. De altfel. Alţii cereau bărbierului să folosească briciul numai în anumite părţi care li se păreau mai puţin dureroase de pe faţă. în altele să taie perii cu foarfecele. Pentru a evita acest chin. de aceea este necesar să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestei epoci îndelungate. .e. XI. Se înţelege că moda de a-şi rade barba nu însemna obligativitate . Ibidem. să-i zicem „bărbierite". unii preferau să li se smulgă perii din bărbie cu ajutorul pensetei (volsella). căci li se părea mai puţin dureroasă operaţia ce se făcea o dată pentru totdeauna. ci briciul lui Antioh şi mîna lui criminală. cine îşi mai închipuie că este unul şi acelaşi cap ?". ea a fost determinată de simplul fapt că împăratul. această schimbare de modă nu s-a datorat unui capriciu. avînd un defect banal de conformare a feţei — un neg la bărbie —. 12 13 M a r ţ i a l . şi-a lăsat să-i crească barba pentru a-1 ascunde. la fel cu cele de pe fruntea unui vechi pugilist. Este interesant însă de observat că.. 1—2. moda însăşi se limita la o anumită perioadă din viaţa bărbaţilor . Cel care a pus capăt acestei îndelungate epoci. mai bine de trei secole .

Grădină într-un peristil Casă romană la Ostia .

^ - Ruinele unei insula Insula (machetă) .

Opaiţe .

Candelabru Depozit de vin !ntr-o villa rustica (reconstrucţie) . .

Toaleta unei matroane .

«Accesoriile» unei elegante .

Oglinzi .

Bijuterii .

crescînd. Epoca inaugurată de Hadrian de a purta barbă a ţinut aproximativ două secole. iar purtătorii ei se numeau bărbaţi iuvenes. că adepţii unor şcoli filozofice. S-a menţinut însă şi practica de a folosi penseta în locul celorlalte instrumente .Tinerii nu-şi tăiau primele tuîee decît după ce acestea. apoi se recurgea la brici şi la foarfece. Atunci ea era tăiată în cadrul unei serbări familiale şi era închinată unei divinităţi . pînă pe timpul lui Constantin. adică bărbiţă. la fel cu îmbrăcarea togii virile. aceasta probabil pentru că asigura pielii feţei şi a bărbiei un aspect mai puţin aspru decît în urma celorlalte instrumente. după toate aparenţele. Exemplul lui Hadrian l-au luat la început curtenii. şi moda de a-şi rade barba. ba chiar unii comandanţi militari după o înfrîngere suferită. erau smulşi cu ajutorul unei pensete. Purtarea bărbiţei continua o perioadă destul de îndelungată. acest prim bărbierit solemn (depositio barbae) marca o etapă importantă din viaţa unui tînăr. cît mai ales de apariţia primelor fire albe în acele bărbi tinere. fixarea acestei limite nu era în funcţie de o cifră rotundă. adică în jurul vîrstei de 20 de ani. dar numai pe anumite porţiuni ale feţei şi numai cu anumite dimensiuni . apoi ceilalţi oameni de seamă ai vremii. fideli unei îndelungate tradiţii din epoca elenistica greacă. ca o abatere de la prescripţiile modei. De apariţia acestor semne prevestitoare ale bătrîneţii este legată. oricare ar fi fost forma ei. Este adevărat că la început perii albi. Uneori ea era lăsată numai sub formă de favoriţi. chiar dacă operaţia era mai dureroasă. în care barba era lăsată să crească. avea denumirea de barbula. cei ce aveau să apară în faţa instanţelor de judecată ca acuzaţi. Astfel. generalizîndu-se în cele din 14 209 . purtau barbă bărbaţii în familiile cărora a murit cineva. S-ar mai putea aminti. pînă în jurul vîrstei de 40 de ani . ajungeau să aibă înfăţişarea unei bărbi propriu-zise. pe măsură ce apăreau. Urma după aceasta o a doua etapă. continuau să poarte bărbi stufoase. felul cum era tăiată şi formele pe care le lua constituiau tot atîtea aspecte ale modei şi ale eleganţei dintr-o epocă dată. alteori era tăiată scurt . în această epocă se lăsa să crească barba după vîrsta ds 40 de ani numai ca semn al unui doliu sau al altei nenorociri ce s-a ivit în viaţa particulară a individului. cum erau de pildă stoicii şi cinicii. în sfîrşit.

n.n. pentru a nu-1 lăsa să atîrne pe gît şi peste urechi . lipit de cap sau cu ondulaţia sa naturală. iar monumentele sculpturale din secolul I î. excepţii prezintă doar Nero.e. singurul criteriu este acela al vîrstei : în timp ce copiii şi tinerii pînă la o anumită vîrstă purtau parul lung. dar fără ca el să acopere gîtul sau fruntea şi fără nici un artificiu. căci toţi apar pe monumentele figurate cu bărbi impunătoare. ecouri ale acestor vremuri se găsesc în operele unor poeţi ca Horaţiu şi Iuvenal. aceleaşi . cel puţin aşa rezultă din monumentele figurate pe care apar . a umbla tuns. Evident. Este adevărat că există mare varietate în ceea ce priveşte formele pe care le aveau bărbile împăraţilor. din epoca republicană. care s-a statornicit în reprezentarea în busturi şi pe monede a principalelor personalităţi din ultimele două secole ale republicii şi a împăraţilor din epoca principatului. Ca model este dat de obicei grupul sculptural cunoscut sub numele de Cato şi Porcia. problema este cu mult mai simplă decît aceea a îngrijirii bărbii. pînă la Mauriţiu. impuse de gust şi de moda. reprezentau pe bărbaţii de seamă din primele veacuri ale republicii cu părul lung. iar urmaşii lui au perpetuat moda. adulţii umblau tunşi. era părul potrivit. cu excepţia lui Iulian.urmă. dar poate să fie şi un semn de modă pentru diferitele perioade de timp din cursul celor două secole. în timpurile vechi însă era răspîndit obiceiul de a purta plete. cu imperceptibile variante. ale căror frizuri sînt. apar reprezentaţi fără barbă. De asemenea. pe monede figura lui Romulus apare cu plete care-i ajungeau pînă la gît. O dată cu domnia lui Constantin a fost restabilită moda de a-şi rade barba . iar alţii îl tundeau pînă la piele (strictim). Dar tipul constant. Aici nu se mai poate vorbi de capriciile modei şi de epoci istorice . nu însemna altceva decît a avea părul tăiat cu foarfecele. nici lung. de frizură. în ceea ce priveşte îngrijirea părului la bărbaţi. iar din cea imperială busturile unor membri ai dinastiei Iulia-Claudia şi al lui Traian.e. căci şi aici existau unele variante. cu tendinţa de lungire a părului. acestea constituie de multe ori un criteriu de identificare. cel puţin împăraţii care au urmat după el. şi Marcu Aureliu 210 . unii tăiau părul de o anumită lungime care-i permitea să-1 aranjeze cu ajutorul pieptenului (per pectinem). oficial.. începînd cu secolul al II-lea î. nici scurt. Astfel.

deosebirile interveneau numai cînd era vorba de aranjarea lui.n. Mai rare erau însă cazurile unor rafinaţi decadenţi. dar mai ales sub influenţa modei greceşti. cu cît la fluctuaţiile modei se mai adăugau şi gusturile şi capriciile perii* 211 . De asemenea. precum şi parfumarea lui constituiau trăsături caracteristice pentru curtezane şi femeile de moravuri uşoare. De asemenea. ci pentru a-1 freza cu ajutorul unui fier cald special (calamistrum). Coafura femeilor Mai complicată era îngrijirea părului la femei . dacă aplicăm un criteriu cronologic. foarte ondulat şi împărţit în bucle. era foarte răspîndit obiceiul de a purta peruci şi de a folosi diferite pomezi pentru a menţine culoarea naturală a părului sau pentru a i-o schimba. încă de la împăraţii din secolul I. recurgînd la tot felul de artificii. de pieptănătură. datează şi moda părului foarte scurt. ei mergeau la bărbier nu pentru a-şi tunde părul. De altfel. Mai tîrziu s-a revenit la o lungime potrivită a părului. cît şi pentru cele măritate era părul lung . fără ondulaţii. dar rotunjit pe frunte. Alte aranjamente ale părului. pieptănătura femeilor a devenit mult mai variată : aceasta cu atît mai mult. acesta are cuvinte aspre împotriva tinerilor care îşi pierdeau toată ziua la coafor şi avînd singura preocupare de a-şi aranja buclele părului. Spre sfîrşitul republicii şi în epoca imperială. o trăsătură generală atît pentru fetele tinere. putem constata că la începutul epocii republicane coafura femeilor în general era foarte simplă . deoarece la aranjarea coafurii feminine interveneau nu numai criterii de vîrstă. care nu se conformau obiceiului statornicit de a purta părul. apoi de a-1 rotunji după conformaţia feţei. dar mai ales de la Traian s-a încetăţenit obiceiul de a pieptăna părul dinspre vîrful capului spre frunte. De pe la mijlocul secolului al II-lea e. iar ceva mai tîrziu filozoful Seneca . lucrul este uşor de înţeles. în ceea ce priveşte vîrsta. cît şi femeile măritate îşi strîngeau părul într-un coc pe ceafă sau îl împleteau în cosiţe pe care le înfăşurau in jurul capului aşa fel. atît fetele. încît formau un cerc pe creştet. ci şi capriciile modei şi cochetăria. Astfel. Despre acest obicei ne vorbeşte poetul Ovidiu.cu fiii iui» c a r e a P a r cu părul scurt. ba se obişnuia chiar să se poarte capul ras.

atît sînt de multe. părul alteia stă mai bine despletit pe amîndoi umeri. Din acest motiv părul blond era 14 O v i d i u . albinele de pe Muntele Hybla şi fiarele sălbatice din Munţii Alpi. preocupările femeilor mai erau îndreptate şi în alte direcţii... Pe una o prinde bine părul vîlvoi şi despletit. Cel mai ilustrativ exemplu este însă al împărătesei Faustina. O faţă lunguiaţă pretinde ca părul să fie despărţit pe frunte şi fără nici o altă podoabă. 135 sqq. Aşa.. după cum nu este cu putinţă să numeri ghindele de pe un stejar cu ramuri întinse. este vorba de capricii ale împărăteselor şi ale soţiilor curtenilor apropiaţi ai împăraţilor. 272 . soţia lui Marcu Aureliu. Această varietate de coafuri este atestată şi de monumentele sculpturale şi numismatice. o alta îl leagă la spate. părul era aşezat în formă de semicerc. cu toate fluctuaţiile modei. şi de aceea încheie cu exclamaţia : „Dar. alta vrea ondulaţii asemănătoare cu valurile mării. Aşa s-ar explica cel puţin numărul redus de monumente sculpturale care reprezintă femei cu această pieptănătură. nu putem considera generalizată în epoca Flaviilor moda de la curte care se caracterizează printr-o pieptănătură în mai multe „etaje" .. numeroase sînt cazurile în care aceeaşi femeie este reprezentată cu coafuri diferite. în această privinţă sînt ilustrative următoarele versuri din Arta iubirii lui Ovidiu : „Sînt mai multe feluri de a-şi aranja părul şi fiecare femeie trebuie să-şi aleagă pe acela care i se potriveşte mai bine.. Ars amatoria.. Romanele aveau în general părul negru. III. din care se desprindeau şi atîrnau mici cîrlionţi. precum şi de camee . iar nu de mode şi forme care să se fi generalizat într-o anumită epocă... îndeosebi de medaliile împărăteselor.". blondele fiind rare excepţii. care este reprezentată cu 25 de coafuri deosebite ! Evident. una dintre cele mai importante era aeeea a culorii părului. Dar nici el nu pridideşte să le înşire pe toate. bunăoară. dacă-1 prinde în şuviţe...sonale ale femeilor. fiecare din ei fiind susţinut de un ac de păr. Această pieptănătură se restrîngea la cercul femeilor elegante de la curtea imperială. O faţă rotundă cere ca părul să fie ridicat deasupra frunţii în coc în aşa fel. pe alta. tot aşa nici eu nu pot stabili cîte feluri de coafuri sînt" 1 4 . în afară de coafura propriu-zisă. Dar.. Astfel. dar chiar şi aici probabil numai cu prilejul unor recepţii fastuoase de la palat. încît să lase urechile libere . v..

poeţii înşişi au început să aibă cuvinte elogioase şi comparaţii măgulitoare pentru femeile cu părul blond. I. 14. 243—249.e. fond plete şi bucle blonde aduse din ţinuturile locuite de populaţiile germanice. Amorss. eu nu ştiu pe care femeie din ţara s'xambrilor laudă acesta în persoana mea !" 1 5 . femeile romane au recurs mai întîi la vopsirea părului propriu. 213 . în cazul ta. Acum Germania îţi va trimite pletele unei captive. Dacă pentru aranjarea părului bărbaţilor existau atelierele bărbierilor. iar acum nu mai ai ce vopseşti. nu aveau posibilitatea materială de a întreţine sclave experte în ale 15 O v i d i u . de cîte ori vei roşi de ruşine cînd cineva îţi va lăuda părul şi-ţi vei spune : eu sînt lăudată acum pentru o marfă cumpărată .idealul spre care tindeau femeile care credeau că în feia! acesta deveneau şi mai frumoase . căci tu însăţi ţi-ai vărsat otrava pe cap. într-una din elegiile sale erotice. spuma Batava sau Chattica. mai ales se întrebuinţa un fel de săpun făcut din seu de capră şi cenuşă de fag adusă din teritoriile locuite de germani. începînd cu secolul I î. Acesta este un motiv în plus pentru confirmarea celor spuse mai înainte cu privire la răspîndirea unei mode sau a alteia . pentru femei nu existau asemenea localuri. chiar dacă erau libere. Această pierdere a fost pricinuită din greşeala şi de propria ta mînă. Este adevărat că vopselele puneau adeseori în primejdia tenta părului însuşi. de altfel. fiind silită să poarte perucă : „îţi spusesem să încetezi de a-ţi mai vopsi părul. v. iar tu te vei linişti cu acest dar trimis de un neam supus nouă. şi-a pierdut părul. Scriitorul creştin Tertulian se plîngea pe la începutul secolului al III-lea că unele femei parcă se ruşinau de patria lor şi le părea rău că nu erau gale sau germane. majoritatea femeilor. ci fiecare aşi avea în casa proprie sclave bine instruite în acest scop. _ Preferinţa aceasta a romanelor pentru părul blond a dâtnait şi în următoarele veacuri ale epocii imperiale. Ovidiu face reproşuri iubitei sale că.n. pilae Mattiacae). căci îşi vopseau părul ca ele. ameninţîndu-le cu chelia.. în acest scop era întrebuinţat sucul sau cenuşa unei plante identificate azi cu coadavacii (verbascum) sau uleiul de lentisc amestecat cu oţet. ele recurgeau la un alt mijloc de a deveni blonde. din cauza vopselilor. O.. de aceea el apare sub mai multe numiri (sapo. Pentru a deveni blonde.

şi la confecţionarea acelor şi a pieptenilor care se fixau în păr. iar uneori stăpîna cerea chiar ajutorul unui gîde. Marţial arată că. III. v. în acest scop. dar ele erau constrînse să devină.. Elegii. Este adevărat că nu toate erau de la început destul de pricepute. după gustul vremii. P r o p e r ţ i u . altele se ocupau cu pieptănatul. de fildeş şi de baga . o sclavă a căzut sub lovituri cu părul smuls 18 . astfel. un element în plus 16 17 18 O v i d i u . în sfîrşit. în tratatul lui despre iubire. Iată cît erau de cumplite femeile pentru cele mai mici greşeli făcute în dauna perfecţiunii coafurilor lor ! Pentru alte acţiuni legate de aranjarea coafurii existau alte sclave . în ceea ce priveşte pe cele dintîi. se utilizau diferite mijloace de retuşare. Poetul Ovidiu recomandă femeilor să nu fie mînioase şi prea neiertătoare faţă de sclavele care comit greşeli în timpul coafurii : „Fereşte-te de orice rea dispoziţie şi să nu strici mereu coafura ce ţi s-a făcut. acolo unde natura nu fusese suficient de darnică. altele încălzeau în foc fierul cu care se ondula părul şi se formau cîrlionţii pentru a da aparenţa unei ondulaţii naturale şi. în sfîrşit. Ars amatoria. Properţiu spune că pentru greşeli de această natură o sclavă a fost bătută crunt cu nuiele după ce a fost spînzurată de propriul ei păr 17 . pentru o buclă a stăpînei ce nu sta la locul ei. Iuvenal vorbeşte de pedepse aplicate sclavelor cu vîna de bou. Sclava care-ţi aranjează părul să fie fără teamă : eu n-o pot suferi pe femeia care îi zgîrie cu unghiile faţa pînă la sînge şi îi înţeapă braţul cu un ac de păr" 16 . 4. 237—240. 66. în sfîrşit. Existau piepteni de merişor. cu ajutorul unei vopseli negre se prelungeau sprîncenele în formă de arc pînă aproape de tîmple. moda era de a avea sprîncenele lungi . v. deoarece ele dădeau figurii mai multă graţie. v. 45. 214 . II. Poetul Ovidiu consideră. Un alt procedeu era acela al întrebuinţării sprîncenelor false . cîteva cuvinte în legătură cu îngrijirea pe care femeile o dădeau sprîncenelor şi genelor. căci cea mai mică greşeală în aranjarea coafurii era aspru pedepsită de către stăpînă. 7. op.coafurii. unele preparau culorile cu ajutorul cărora se ajungea la nuanţa blondă dorită de stăpînă . IV. cit. M a r ţ i a l . pentru uşurinţa şi luciul său. acestea se păstrau într-o cutie de fildeş şi erau aplicate numai atunci cînd femeile ieşeau din casă pentru a părea. mai frumoase. acest din urmă material era preferat.

în cazul pleoapelor.de înfrumuseţare şi îmbinarea sprîncenelor cu ajutorul vopselii. dimpreună cu pleoapele. pentru a umple golurile dintre sprîncene. nu puteau fi decît vopsite.. O v i d i u . III. poetul satiric Iuvenal amintea că. şofranul : „înnegriţi fără sfială pleoapele ochilor voştri cu cenuşă fină sau cu şofranu 1 cules de pe malurile rîului Cydnus" 19 . op. v. Aproape un secol mai tîrziu. El mai recomandă să se sufle între gene un praf subţire. Genele. cit. 203—204. L . spre deosebire de sprîncene. fie. tot Ovidiu recomandă pentru aceasta fie cărbunele. femeile întrebuinţau ace înnegrite cu funingine. pentru ca în felul acesta ochiul să pară mai mare.

Deipnosophistae (Banchetul filozofilor) cu amănunte preţioase asupra alimentaţiei romane. dintr-o epoca" mai tîrzie. Numeroase date ne procură. de aceea au avut grijă să lase viitorimii toate amănuntele. scrierile unor autori greci care au trăit în epoca imperială la Roma sau au tratat probleme privitoare la istoria şi viaţa romanilor. ştirile literare înseşi sînt mai numeroase. Multe ştiri se găsesc şi în lucrările unor medici greci din această epocă . au avut loc anumite schimbări în ceea ce priveşte momentele din cursul zilei în care romanii luau mesele principale. de asemenea. La aceasta se mai adaugă şi faptul că înseşi 216 . date ample se găsesc în tratatele despre agricultură. în părţile despre viaţa romanilor. Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrîn. un celebru gastronom din secolul I al imperiului. de pildă. mai cunoscuţi sînt Dioscoride în secolul I şi Galen în secolul al II-lea. unelte. în scrierile cu caracter enciclopedic. unde sînt culese ştiri preţioase din autori mai vechi ale căror opere s-au pierdut . autorul celebrelor Vieţi paralele. atribuită lui Apicius. căci pentru cei vechi acest subiect era dezvoltat cu predilecţie. din secoksl al III-lea există lucrarea lui Athenaios.HRANA în comparaţie cu ştirile despre alte aspecte ale vieţii romanilor. Mesele principale la romani De-a lungul celor peste zece veacuri de dezvoltare a societăţii romane. este adevărat. Amintim printre aceştia pe Plutarh. cele pe care le avem cu privire la alimente şi alimentaţie în general sînt cu mult mai bogate şi mai variate. ustensile de tot felul. există. De re coquinaria. chiar şi o culegere de reţete culinare. Alături de menţiunile transmise de poeţi. Pe lîngă monumentele culturii materiale. cum este. precum şi în două scrieri mai mărunte despre romani şi despre banchete .

mai rar se bea lapte sau chiar . vin. Epigrame. ora variind după reşedinţa şi ocupaţiile oamenilor. în timpurile vechi cena se lua în atrium în jurul vetrei familiale pe care se şi gătea. 223. originar ea se chema vesperna şi indica un timp mai apropiat de seară (vespera). dat fiind că era cea mai copioasă şi că după aceasta urma odihna. de aceea. Epist. iar mai tîrziu într-o încăpere învecinată (cenacuhun) . Masa de dimineaţă este cunoscută în general sub numele de ientaculum sau iantaculum. mai era o gustare intermediară. ea avea loc după riîsăritui soarelui. ţărani şi orăşeni . mai puţin cunoscută de altfel din izvoare. masa de seară se 1 8 M a r ţ i a l . brînză etc. ca şi cea dintîi. Era doar o simplă gustare şi consta de obicei din pîine cu sare. căci se pare ca era în uz exclusiv la ţară. . S e n e c a . XIV. adică atunci cînd lucrătorii se întorceau de la cîmp. acest obicei era frecvent cel puţin în primul secol al epocii imperiale. măsline. mai ales de către cei care se îndeletniceau cu munca cîmpului sau cu alte munci grele şi aveau nevoie de o refacere a forţelor lor. după dezvoltarea casei romane cu elementele arhitectonice greceşti. 217 . tot o masă rece şi consta de cele mai multe ori din rămăşiţe din ziua precedentă.. ceea ce înseamnă că se lua pe înserate. fără să mai fie nevoie să se aşeze la masă (sine mensa prandium) 2. care se luau. Ulterior termenul vesperna a fost înlocuit cu acela de cena . Este adevărat că ea se prelungea pînă seara mai tirziu. căci de data aceasta se ţinea seamă îndeosebi de timpul cînd în oraş se încheia activitatea. numită merenda. Deosebirile mari apar între cele două mari categorii.ocupaţiile oamenilor determinau în mare măsură timpul lor de alimentaţie şi de repaus . 6. de aici chiar şi numirile diferite pentru unele din mese. schimbarea comporta însă şi perioada din timpul zilei cînd avea loc . după cum spune Seneca. iar acestea din urmă în funcţie de ocupaţia fiecăruia. altele erau erele de masă ale celor de la ţară şi altele ale celor de la oraş. după mărturia lui Marţial'. Copiii care mergeau la şcoală duceau în pachet sau cumpărau în drum de la brutar un fel de plăcintă pregătită cu grăsime (adipata). era. Masa cea mai copioasă pentru toate categoriile sociale era masa de seară . 83. numită prandium . Din cauza intervalului mare dintre prandium şi vesperna. După trei-patru ore se lua de obicei. o a doua masă.

şi chiar după generalizarea pîinii. Evident. despre care se va vorbi mai jos. dar şi despre aceştia vom stărui mai mult la ospeţe. unul din alimentele de bază pentru ţărani şi pentru populaţia săracă de la oraşe. De aceea considerăm că mai importante decît acestea sînt alimentele principale cu care se hrăneau romanii. miere şi chiar ouă . caracteristică pentru romani . terciul avea o considerabilă valoare nutritivă. în comediile lui Plaut ei apar în faţa grecilor drept 3 nişte „mîncători de terci" (pulliphagi.. Tot aşa. mtr-adevăr. 218 . cu apă şi uneori cu lapte . 3 4 P l a u t . mai consistent sau mai lichid. Fapt este că nu se poate stabili o regulă fixă. Această fiertură se făcea la început din mei sau din alac şi numai mai tîrziu din grîu. Poenulus. această varietate mai complexă este numită de Cato cel 4 Bătrîn „terci cartaginez" (puls punica) . ientaculum şi cena. Mostellaria. 85. 828 . ci existau deosebiri determinate de numeroşi factori. 54. ca atare. a fost importat din Orient şi luxul meselor. De agri cult. aici se organizau de obicei şi ospeţele. după cum era destinat a servi ca mîncare sau ca băutură. consumul pîinii a început să se generalizeze. pultiphagonides) . Alimentele de baza Romanii n-au ajuns decît relativ tîrziu să prepare şi să consume pîinea . cele trei mese principale amintite nu erau obligatorii pentru toată lumea. v. ca brînză. Acesta era un fel de mîncare „naţională". care a atras după sine şi o categorie de oameni care nu trăiau decît ca să mănînce . îşi aranjau altfel programul alimentaţiei lor zilnice. înainte de această epocă.e. C a t o. oricare erau ingredientele. nu trebuie să uităm că. o dată cu luxul caselor şi al îmbrăcămintei. ci au devenit mai curînd un obicei. dar. Dar terciul simplu a rămas din primele secole ale republicii. Existau şi oameni care luau numai două mese pe zi. din grăunţele decorticate sau zdrobite la rîşniţă se făcea o fiertură (puls). un fel de terci. se pare că de-abia la începutul secolului al II-lea î.lua în Xriclinium.n. în cursul timpului au început să se mai introducă în compoziţia lui şi alte alimente. v. în loc de pîine. după cum erau alţii care se conformau unor prescripţii medicale şi.

.. el presară pe deasupra aluatului sare. secolele IV—V e. apoi subţiază aluatul şi îl întinde cu palma mîinii. iar pe moşiile întinse existau numeroşi sclavi care aveau această ocupaţie. amestecă apoi apa şi făina şi le frămîntă într-una cu mîna lui puternică. atribuit lui Vergiliu. Pe măsură ce ocupa un loc tot mai important în alimentaţie. găsim o plastică descriere a felului cum un ţăran îşi prepară coca : „El pune făina pe o măsuţă de lemn şi varsă pestea ea apă călduţă . diferite erau doar dimensiunile şi viteza de mişcare. Bineînţeles. pîinea continua sa fie pregătită de către gospodină. constituirea meşteşugului de brutar nu înseamnă că toată lumea îşi procura pîinea exclusiv de la acesta : la ţară. dar. pe micile proprietăţi.. Ea se obţinea în timpurile de demult cu ajutorul rîşniţelor de mînă (molae manuariae). măgari sau chiar cai (molae asinarîae. la meşteşuguri. o acopere cu olane şi îngrămădeşte deasupra jeratic" 5. Prepararea ei cădea în sarcina gospodinei. precum şi din zdrobirea pietricelelor rămase printre grăunţe cu ocazia îmblătitului pe arie. iar bogătaşii o încredinţau bucătarului. iar cînd pasta lichidă a devenit mai consistentă. 40—51.n. care a jucat un mare rol în alimentaţia romanilor . pe seama brutarului . cu acesta ne-am ocupat mai sus.. 219 . în epoca imperiului tîrziu. v. au fost cunoscute şi folosite şi morile de apă. deoarece ei foloseau acelaşi termen atît pentru ea cît şi pentru pîine (panis). El o pune atunci pe vatră. a bucătarului sau a roabelor. De asemenea.Intermediară între terci şi pîine a fost plăcinta sau coca de făina. s-au dezvoltat morile puse în mişcare cu tracţiune animală. iumentariae). pe măsură ce s-a extins consumul pîinii. dîndu-i o formă rotundă şi o înseamnă cu pătrate de dimensiuni egale. rezultate atît din 6 Moretum. în casele ţăranilor şi ale orăşenilor săraci. Făina rezultată din măcinarea grăunţelor cu morile din primele două categorii era destul de rudimentară : ea cuprindea un procentaj ridicat de nisip provenit din tocirea pietrelor de rîşniţă sau de moară. prepararea pîinii a trecut din grija gospodinei. apoi. ştirile despre acest aliment sînt mai puţine. ea mai cuprindea şi o cantitate de tărîţe. în poemul Moretum. Prepararea pîinii presupune necondiţionat prepararea făinii de cereale. în cazul marilor proprietăţi. Ele se bazau pe acelaşi principiu de construcţie ca şi astăzi.

De re rust. Cu toate acestea. 14. Este elocventă în această privinţă şarja lui Iuvenal împotriva unui avar care nu voia să-şi termine pîinea mucegăită. De pe urma cernerii se obţineau trei calităţi de produse : lamura fainii (jlos sau pollen). 25. cu cît romanii mîncau rareori pîine proaspătă. trecînd la pîinea de grîu la început romanii o făceau şi pe aceasta nedospită . dar fără plămădeală 8 . La început pîinea se făcea din faină de orz . Pentru obţinerea unei faini de bună calitate era necesar ca aceea rezultată din măcinat. mai ales la oraşe şi în casele celor bogaţi. Pîinea din faină de orz a dăinuit însă la ţară şi în cartierele sărăcimii multă vreme după aceea. preferînd-o pe cea veche. a fost înlocuită cu faina de grîu. II. • Iu v e n a l . prin urmare.. La prepararea pîinii însă romanii foloseau plămădeală în cantităţi extrem de mici. pe care şi-o procurau sau o dată pentru întreg anul. mărturie este Cato cel Bătrîn care dă reţeta cum se făcea pîinea din aluat frămîntat.coaja grăunţelor propriu-zise. secundarium). pe care apoi le fierbeau şi le lăsau să se înăcrească. dintr-o a treia cernere cu sită mai rară. greu de digerat. II. op. XIV. 9. pentru ca să mai aibă asi9 gurată o rezervă . cit. toamna în epoca culesului de vii cînd o obţineau frămîntînd făina de mei în must. care rezulta din cernerea cu o sită foarte fină. 1. cît şi din seminţele altor plante amestecate cu grîu. numită cu termenul general farina. Acest gust era cu atît mai pronunţat. cu timpul. Numai într-o a doua etapă romanii au început să folosească plămădeala. C a t o . şi o făină amestecată aproape în proporţie egală cu tărîţe (cibarium. 6 C e l sus. cînd medicii o considerau prea grea pentru stomac6. Satire. pe lîngă aceasta. v. să fie cernută. pînă în epoca imperială. 127—128. ceea ce făcea ca pîinea să fie foarte îndesată şi. Columella susţinea că pîinea din faină de orz era mai bună decît cea de grîu de calitate inferioară 7. 74. frămîntînd faina de orz în turte mici. sau de fiecare dată. din cernerea din nou a ceea ce a rămas după sita dintîi. C o l u m e l l a . 7 8 220 . plămădeala pregătită cu must pentru întreg anul făcea ca pîinea să aibă un pronunţat gust de acreală.. Medicinae. Dat fiind că aluatul de orz nu dopsea. o făină de calitate mijlocie (siligo sau similago).

Se pare că cel mai vechi datează din perioada de tranziţie de la plăcintă sau cocă la pîinea propriu-zisă . s-a ajuns la construirea unei forme speciale de vas întrebuinţat exclusiv pentru coptul pîinii. pîinea coaptă astfel se mînca de obicei imediat după coacere. 10 l u v e n a l . pîinea albă prin excelenţă (panis candidus. era apreciată pentru calităţile ei laxative şi ca izvor de vigoare fizică. pe care o consumau de obicei ţăranii. dar care. Din făină necernută se făcea o pîine integrală (panis autopyrm). se mai obişnuia să se adauge. gospodăriile aveau în casă un cuptor special pentru copt pîine (panis furnaceus). acest din urmă procedeu era rezervat pentru pîinea din făină de calitate superioară. pricinuită de plămădeală. 221 . locuitorii de pe litoral obişnuiau să frămînte aluatul în acest scop cu apă de mare. într-o epocă ulterioară. unele condimente care se ungeau cu albuş de cm pe coaja d'e pe partea de sus a pîinii . De calitate inferioară era pîinea neagră. de anason. cît şi de situaţia social-economică a consumatorilor. printre acestea^ figurau mai ales seminţele de mac. el consta în întinderea aluatului pe peretele exterior al unui vas de pămînt sau de metal. sordidus. destinată în casele celor bogaţi numai pentru hrana cîinilor. în interiorul sau în jurul căruia se făcea foc .n. rusticus). el se asemăna aşadar cu ţestul folosit încă la noi . în aluat se punea sare în timpul frămîntatului . Pîinea de cea mai proastă calitate era făcută exclusiv din tărîţe (panis furfureus). iar la oraşe sărăcimea şi sclavii. în ceea ce priveşte calitatea pîinii de grîu. deci pentru mesele celor bogaţi. de mărar etc. iimpidus sau panis e flore. în funcţie atît de calitatea făinii din care era făcuta. de ţelină. De calitate ceva mai bună era pîînea făcută din făină rezultată din o a treia cernere. după mărturia lai luvenal. identic cu acelea în care se coc în zilele noastre cozonacii (panis artopticius). v. Romanii au adoptat în cursul timpului mai multe procedee pentru coacerea pîinii. caldă (panis clibanicius). era consumată de către populaţia nevoiaşă 1 0 . e poll'me). 11. foarte mult căutate de ţărani. care în secolul I e. ura feî de pîine semialbă (panis secundarius). făcută din făină cernută cu sită rară (panis ater. De asemenea. în sfîrşit. exista la romani o mare varietate.Pentru a atenua acreala pîinii. V. după coacere. Evident. din făina rezultată din prima şi a doua cernere se făcea pîinea de calitate superioară. în sfîrşit. Satire. mundus.

Am arătat într-unui din capitolele precedente importanţa pe care ei o acordau creşterii anumitor animale domestice. este pîinea rotundă de dimensiuni potrivite şi crestată în patru (panis quadratus). şi pentru producţia de lapte necesar alimentaţiei. 2. 1. op.Variate erau şi formele pe care le avea pîinea. în descrierile lor despre populaţiile galice şi germanice. printre altele. de vreme ce scriitorii vremii.. Acest stadiu se pare că era mai demult depăşit în ultimul secol al republicii şi în primul veac al imperiului. în stadiul de dezvoltare ţărănesc-pastoral al societăţii romane. adică de oaie. despre ţărani. căci este atestată şi în texte şi îrr picturile murale. cit. Ceorgice. prezintă ca o trăsătură caracteristică a stării lor de „barbarie" faptul că se hrăneau în bună parte cu lapte. Nat. atît în stare naturală cît şi prin derivatele care se preparau din el . din alimentele de bază ale romanilor.. 13 v e r g i 1i u. Dar. acestea 1 depindeau. Hist. 12 11 222 . 112. în consumul de lapte nu se poate vorbi de preferinţa romanilor pentru o varietate sau alta. Vergiliu ne prezintă pe unul dintre aceşti proprietari de vite care în zori de zi mergea 13 cu lapte la oraş . de vacă sau de capră . în11 12 deosebi ale lui Columella şi Pliniu ce! Bătrîn . acest lucru depindea de condiţiile specifice care favorizau creşterea unora sau altora dintre aceste vite. chiar presupunînd că în această epocă laptele nu mai constituia pentru romanii de la oraşe un element principal al alimentaţiei. cută. de asemenea. bineînţeles. dacă acestea erau crescute pentru producţia de lapte sau pentru lucrările agriC o l u m e l l a . Mai cunoscută însă. XX. în cazul special al vacilor. III. mărturii despre aceasta ne stau lucrările despre agricultură ale vremii. Laptele (lac) constituia din cele mai vechi timpuri unul . precum şi de faptul. P l i n i u . . fiecare porţiune nu-' mindu-se quadra. ca Iulius Caesar şi Tacit. v. este interesant de observat şi evoluţia ce s-a produs în cursul timpului în ceea ce priveşte atitudinea faţă de acest aliment. nu putem spune acelaşi lucru despre locuitorii de la ţară. Revenim acum pentru a insista îndeosebi asupra felului cum era întrebuinţat acest aliment. şi de calitatea făinii din care era fă . laptele era consumat mai mult în starea lui naturală. VII. 401—402. Mai mult încă : există indicii că aceşti ţărani crescători de vite îşi desfăceau surplusul de lapte în oraşe . pentru care el îşi mai păstra încă vechea însemnătate .

iar vacile erau folosite la muncile agricole. 223 . în ultimul secol al republicai. unde ofereau unei populaţii nevoiaşe laptele de fiecare zi . depăşind nevoile imediate de consum ale celor ce le însoţeau. în primul rînd în brînză. v. Dovadă despre permanenţa consumului laptelui de capră de-a lungul întregii antichităţi romane avem mărturiile lui Pliniu cel Batrîn care-1 consideră cel mai hrănitor şi cel mai bun pentru stomac 15 . şi laptele muls în primele trei zile după fătare. se referă exclusiv la capre 16 . vorbind de mulsul laptelui. în sfîrşit. deoarece. romanii mai cunoşteau. mulţumindu-se cu puţin. deci în regiuni sărace. să-şi sporească producţia de lapte 14 . caprele îşi agoniseau hrana şi în regiuni în care oile şi vacile nu puteau paşte. Ţinînd. fiind nevoite să bea apa multă. C o i u m e l l a . dîndu-i o denumire specială. VI. Ultimul loc în alimentaţie îl ocupa laptele de vacă.. în comparaţie cu laptele de oaie şi de capră. III. în afară de laptele normal. corasla (colostrum). pe de altă parte. care. Dar laptele de oaie nu asigura populaţiei stabile un aliment permanent. Catbemer. vechiul dicton „Capra-i vaca săracului" se potrivea tot atît de bine şi vechilor romani. se explică de ce laptele de vacă rămînea în cantităţi neînsemnate pentru consum. care prin fierbere se " V e r g i l i u . cp.ole Se pare totuşi că laptele de oaie se consuma pe scară mai "ntinsa dat fiind că creşterea oilor era mai răspîndită în anumite regiuni şi pentru producţia de lînă. v. se consuma puţin lapte de vacă deoarece nu existau în Italia rase de vaci care să producă lapte în mari cantităţi . 123—124. ba chiar pentru asigurarea hranei viţeilor s-a simţit nevoia importării 17 unor rase de vaci din ţinuturile veneţilor . • IB ' "?• ciL> X X V I I I . se practica pe scară largă transhumanta .n. atît pentru valoarea lui nutritivă. Laptele de capră ocupa locul al doilea în alimentaţie. cit. aşa cum am arătat la creşterea vitelor. 66—67. dulce. 5. cel puţin după mărturiile pe care le avem din primul secol al imperiului. In al doilea rînd. a lui Prudenţiu. poetul Vergiliu vorbeşte despre procedeul întrebuinţat d'e către proprietari de a da oilor o alimentaţie boeată şi de a le săra nutreţul pentru ca ele. surplusul de lapte era transformat în derivate. Georgice. ' P r u d e n ţ i u . seamă şi de faptul că viţeii erau alăptaţi un an întreg. în felul acesta. în primul rînd faptului că el era considerat mai puţin nutritiv. lik. cît şi pentru faptul că. Acest iucru se datoreşte. III. iar în secolul al IV-lea e. 24. 394—397. pe cît se pare.

ceea ce înseamnă că romanii preparau şi consumau cu multe secole înainte laptele acru. lăratul August era mare amator de astfel de brînz?. cap. iar celălalt a fost încetăţenit de către medicii greci stabiliţi la Roma în această epocă. Poemlus. apoi se adăuga sare. 1. în lapte se mai puneau diferite substanţe aromate. de vreme ce într-o comedie a lui Plaut numele lui figurează printre termenii de mîngîiere drăgăstoasă 1 8 . laptele era introdus într-un coş împletit de trestie pe care se punea o greutate pentru scurgerea zerului.I . într-adevăr. în afară de acestea. . 460. iar pentru denumirea lui există doi termeni. unde vînzarea laptelui proaspăt nu era posibilă în cantităţi mari. de cimbru şi seminţe de pin zdrobite etc.n. ca crengi de smochin. Pentru închegarea laptelui proaspăt se foloseau diferite substanţe vegetale. prepararea lui era însă necesară şi pentru crearea de rezerve alimentare în vederea anotimpului de iarnă. ca formă de conservare şi transformare a laptelui proaspăt în rezervă alimentară. în afară de cheag. Se pare că devenise chiar un aîiment ales. ca scoarţă de smochin. vacă proaspătă 2 0 . După ce se închega. G a l e n u s . v. Am amintit mai sus motivele care determinau pe păstorii transhumanţi să prepare acest aliment . Numai aşa se explică de ce laptele acru era considerat unul din alimentele cele mai vestite ale romanilor 19 . După mărturia lui Suetoniu. 19 18 29 P l a u t . X. Augustus. se mai întrebuinţau lapte Âe măgăriţă şi mai ales lapte închegat extras din stomacul mieilor sau al iezilor sugaci.. LXXVI. seminţe de brînduşă etc. Caşcavalul şi brînzeturile de tot felul constituiau cel mai important aliment derivat al laptelui. unul de origine latină (melca). apoi i se iea o formă rotundă cu mîna (caseus mânu pressus) şi era anat a se consuma proaspăt. 367. Uneori laptele de vacă astfel închegat era afundat într-un vas cu apă fierbinte. flori de scaieţi sălbatici. coagula în parte. Nu avem decît ştiri relativ tîrzii cu privire la prepararea de către romani a laptelui acru. cînd producţia de lapte era scăzută. S u e t o n i u . 811 . VI. de el se vorbeşte de-abia în secolul I e. precum şi în regiunile izolate. cînd se dau şi diferite reţete pentru prepararea lui. iar altul este împrumutat din limba greacă (oxygala). S-a presupus pe bună dreptate că termenul latinesc este mai vechi. 224 .

cu toate acestea. care-1 apărau de mucezire. ci numai ca medicament. ci şi pentru anul întreg . poetul Ovidiu transpune acest obicei al ţăranilor romani în felul de trai al unor personaje legendare. cu pîine şi de obicei nu sufereau nici un fel de preparare în bucătărie. uneori se punea la fum (caseus fumosus). amintită mai sus. evitată. dar. recens). ea servea mai mult ca înlocuitor al zahărului. Din timpuri străvechi mierea se consuma şi crudă de către oamenii simpli de la ţară . a celor care lipseau mai mult timp de acasă şi aveau nevoie de o hrană conservată. se mai 'întrebuinţau şi alte procedee . 133—134. Mierea (mei) ocupa un loc de seamă în alimentaţia romanilor prin multiplele ei întrebuinţări. Pentru timp mai scurt caşul se păstra învelit în frunzele anumitor specii de plante. apoi a soldaţilor şi. procedeu obişnuit pentru cîrnaţi şi în genere pentru carne. Pentru ca acest caş să aibă o anumită aromă. caşul sărat era lăsat să se usuce la umbră pe împletituri de nuiele de salcie . deoarece căldura o făcea să se înăcrească repede. XXVIII. cel conservat printr-unul din procedeele arătate mai sus constituia un aliment important nu numai pentru anotimpul iernii. 15 — Cum trăiau romanii 225 . există suficiente temeiuri pentru ca ea să figureze şi printre alimentele de bază. în general. îndeosebi lemn de măr şi chiar paie de grîu. în ceea ce priveşte untul. de asemenea. Romanii nu foloseau în alimentaţie două derivate ale laptelui care astăzi sînt atît de frecvente : smîntîna şi untul.. dacă am considera-o statistic. Brînzeturile de tot felul se consumau. Cea dintîi era. romanii ştiau că el era întrebuinţat de către „barbari" la gătit. probabil. astfel. şi nu existau mijloace pentru a fi păstrată la rece. Este adevărat însă că. la afumat se ardeau esenţe speciale de lemn. op.Pentru prepararea şi conservarea brînzeturilor rezultate din închegarea laptelui. cit. el ocupa un loc de seamă în alimentaţia ţăranilor. ei nu-1 întrebuinţau în alimentaţie. Dacă pentru hrana din zilele de vară se consuma caş proaspăt (caseus mollis. ci se mîncau în starea lor naturală. pe lîngă sare. Se folosea acest procedeu al afumării îndeosebi pentru caşul din lapte de capră. ca şi în zilele noastre. S-a explicat acest lucru prin faptul că. dat fiind belşugul de untdelemn şi de grăsimi animale. " P l i n i u . cel puţin după ştirile date de Pliniu cel Bătrîn 2 1 . în gospodăriile celor bogaţi nu se simţea nevoia unui alt aliment de această natură.

care răspundea atît nevoilor de consum direct.care sînt prezentate Krănindu-se cu faguri de miere. de toamnă). după florile din care era prelucrată sau după felul cum era recoltată (prin scurgerea sau presarea fagurilor) etc. Dovadă a consumului mare de miere sub toate formele sînt numeroşii crescători de albine în diferitele regiuni ale Italiei. V I I I . ca vinul îndulcit (mulsum). mierea se întrebuinţa şi la prepararea unor băuturi îndulcite. 6. mierea avea nenumărate întrebuinţări . Tot aşa se explică şi existenţa unei mari varietăţi de miere. op. fie ca desert. erau îndulcite cu miere. importantă a alimentaţiei romanilor. într-o epocă mai tîrzie. alături de fructe 22 . Aceşti arbori au fost prezentaţi sumar într-un capitol precedent. Metam. v. precum şi pentru aclimatizarea. v. marele număr de tratate de apicultura. 22 23 u O v i d i u. IV. . 2. pe solul italic. aceste calităţi variau după anotimp (de primăvară. apa îndulcită. precum şi existenţa unor negustori specializaţi în comerţul cu miere (mellarii). în cea mai mare măsură era însă întrebuinţată. Res. o livadă întinsă .-căruia întreagă Italia i se părea. Această realitate reprezenta capătul unui drum lung pe care populaţiile italice l-au parcurs în lupta lor pentru domesticirea şi înnobilarea arborilor producători de fructe sălbatice. Fast. în primul rînd în bucătărie.. ea reflecta în bună parte realitatea. rust. dat fiind că romanii aveau o adevărată slăbiciune pentru o bucătărie în care prevalau mîncărurile dulci sau îndulcite cu miere. a altor specii aduse dinafară. V a i r o.. de obicei cu seminţe de mac. mierea în preparatele de cofetărie . ca aperitiv.. astfel.. fiind vorba de alimentaţie.• Oricît ar părea de exagerată comparaţia lui Varro. îndeosebi în zona muntoasă a Apeninului. datorită bogăţiei în arbori fructi24 feri. cit. căutate pentru savoarea fructelor lor. acum. Ca înlocuitor al zahărului. -••>. 676 . de orice fel ar fi fost ele. In sfîrşit.• : . ne vom opri numai asupra fructelor care constituiau o latură. 2. fie la început. 1. de vară. poetul Marţial exprimă plastic locul pe care-1 ocupa mierea în acest domeniu atunci cînd spune că albinele lucrează exclusiv pentru cofetari 23 . 545. cît şi pentru îndulcirea unor preparate de cofetărie . ca' aliment de bază. v. Cu timpul mierea crudă a ajuns să fie servita şl la mesele bogaţilor. 222. (aqua mulsă) etc.. M a r ţ i a 1. X I V . la gătitul mîncărurilor. Toate prăjiturile.

care sînt caracterizate apoi. sau mai bina zis de pădure. ca hrană a păstorilor de turme 2 6 . 649. cit. avem ştiri indirecte în operele unor poeţi.Col C aa1 p. dudele negre. 24. Astfel. „sălbatice". dar în ambele cazuri ele erau îndulcite . îndeosebi cu mărar . Din secolul al II-lea î.. unde pomul a existat mai întîi în stare sălbatică şi a fost de timpuriu domesticit. deoarece se usca şi rîncezea în scurtă vreme după prepa.Despre fructele nedomesticite. boabele de mărăcine. în primul rînd cele căzute de pe pom. atît prin vechimea lor pe solul italic. Măslinele (olivae) erau un aliment de bază al romanilor.n.-op. locuitorii de pe litoral le conservau în apă de mare. oţet. 227 . care a indicat raţiile de măsline distribuite sclavilor pentru consum. îndeosebi din bazinul oriental al Mării Mediterane.. ca desert. avem mărturia lui Cato cel Bătrîn. Această turtă se consuma aproape exclusiv la ţară şi in secolul I e. e. anason şi mărar. XII. drojdie rezultată din stoarcerea măslinelor pentru untdelemn (amurca). precum şi calităţile destinate acestui scop. La începutul epocii imperiale măslinele se consumau fie ca aperitiv. v. X 2 l o 6 r g i I i u > E eida I 9.e. îumel la. De-a lungul întregii epoci romane ele erau folosite ca aliment de către majoritatea populaţiei romane. a. rV. rărea ei M .n. Ele se mai conservau şi sul» forma unei turte care se făcea din pulpă de măsline bine stoarse şi tocate. °P. 51. care erau mai puţin producătoare de untdelemn 2 7 . fie la sfîrşitul meselor. apoi cele de pe pomii bătrîni. v. cînd Columella o considera puţin sănătoasă. Conservarea lor se făcea în sare. u 5S o> " > HI.. adică de către ţărani şi sărăcimea oraşelor. Printre fructele din aceasta categorie care constituiau alimentaţia primitivă a romanilor şi cu care se hrăneau ţăranii şi în veacurile următoare pot fi amintite şi boabele de soc. alături de cele de grîu. cît şi prin varietatea formelor sub care erau consumate. toate aceste lichide erau de obicei condimentate cu plante aromate. sărate şi condimentate cu chimen. fragii de pădure etc. Vergiliu transpune în epoca legendară calităţile comestibile ale coarnelor25. de obicei se consumau cu aceste ocazii măsline aduse din alte ţări. în secolul I.. S i c cit 1 u s. în must fiert. cu care se hrăneau ţăranii romani din cele mai vechi timpuri. Bucolica. Măslinele se consumau în cea mai mare parte conservate.n.

XIV. cînd erau coapte.. »2 Ibidem. erau considerate deja ca indigene. Dacă în timpurile vechi. consumul smochinelor cu pîine este atestat şi în epoca imperiala de către filozoful Seneca30. strugurii constituiau pe toată durata anotimpului oarecum hrana zilnică. P I i n i u . 39. destinaţi exclusiv consumului populaţiei urbane . XV. care cîntărea o libră (pira libralia).n. în aceste plantaţii se cultivau îndeosebi varietăţi cu recolte timpurii. aceste varietăţi erau cuprinse sub numirea generală de vii cu struguri de masă (vitcs 32 escariae) .Smochinele (ficus) se consumau din cele mai vechi timpuri de către oamenii de la ţară . Caria) şi chiar din Africa. oo. op. De asemenea. Dovadă grăitoare a extensiunii pe care a luat-o consumul smochinelor este şi faptul că. Varietăţi superioare de prune au fost importate din Siria şi aclimatizate în Italia. în secolul I e. care în epoca de maturizare a smochinelor reducea raţia de pîine a sclavilor care lucrau în vii şi alte plantaţii în care se aflau şi smochini29 . pe lîngă smochinul indigen. au fost aclimatizate în Italia numeroase varietăţi din provinciile mediteraneene de răsărit ale imperiului (Siria. completăm doar cu ştirea dată de Pliniu cel Bătrân despre obţinerea unei varietăţi gigantice pentru secolul I e. o dată cu dezvoltarea marii proprietăţi în cadrul căreia plantaţiile de vii ocupau o suprafaţă apreciabilă. ele se mîncau în stare naturală... S e n e c a . 56. precum şi acelea cu fructe rezistente la frig. cit. 3. 30 31 29 . mai tîrziu.n. erau deci un aliment de bază. în ceea ce priveşte perele. iar consumul lor era foarte răspîndit. cit. despre ale căror varietăţi s-a vorbit mai pe larg în capitolul privitor la agricultură. Cu timpul au început să se cultive în apropierea oraşelor varietăţi speciale de struguri de masă. putînd fi astfel recoltate şi consumate proaspete de pe viţe Cato. fiind consumaţi cu pîine. adică un sfert de kilogram 3 1 . 87. Strugurii (uvae) erau consumaţi proaspeţi în mari cantităţi. De consum curent şi general erau merele. 42. în epoca imperială diferite varietăţi de gutui deveniseră indigene. op.. şi cu pîine .n. Mărturie îl avem pe Cato cel Bătrîn. aşa că în secolul I e. prin altoire. deci îi putem considera ca aliment de bază. consumul strugurilor a luat proporţii mai mari şi la Roma şi în general la oraşe. cit. perele şi prunele. cînd micii proprietari aveau un număr oarecare de viţe atîrnate pe pomii din jurul caselor.

Pliniu cel Bătrîn şi Columelîa în legătură cu conservarea merelor. Tot aşa de frecventă.. deşi nu sînt fructe de pomi fructiferi. pentru mărimea boabelor sau pentru aspectul atrăgător al strugurilor. C o l u m e l l a . Hist.. Fructele enumerate pînă acum. caisele. nu au ocupat un loc atît de important în alimentaţia generală a romanilor. care au început a fi cultivaţi în Italia de-abia în primul veac al imperiului. Cato cel Bătrîn punea pe seama gospodinei sarcina conservării fructelor.n. după ştirea dată de biograful său. căutate pentru gustul. perelor. se pare că ei nu şi-au schimbat cu mult mărimea nici la sfîrşitul secolului al II-lea e. 229 . 3. păstrat în parte pînă în zilele noastre.n. 14. cînd Columella susţine că aceste fructe astfel uscate contribuiau în mare măsură la hrana ţăA ranilor în timpul iernii " . de asemenea. Despre acest procedeu de conservare vorbeşte mai întîi Cato cel Bătrîn. Aug. era procedeul de conservare a fructelor la adăpost de aer şi lumină într-un vas uns pe dinăuntru cu smoală. dacă nu tot aşa de veche.n. ca merele. op. cînd împăratul Albinus. prunelor şi chiar a porumbelor.. cit.e. Albinus. Procedeul cel mai primitiv. de altfel. precum era. frue* . erau tăiate sau desfăcute în mai multe felii. spre a se usca mai repede şi mai bine.n.. aclimatizate pe teritoriul Italiei în epoca de la sfîrşitul republicii sau la începutul imperiului.. melopepo). se mai cultivau numeroase varietăţi. apoi în secolul I e. fructele mai voluminoase. XII.— — _ _ j ™ Script. Fructe ca piersicile. care fac parte din categoria fructelor cărnoase. se pare să fi fost şi conservarea fructelor într-un lichid dulce . Procedeul era practicat pe scară largă şi în secolul I e. ci se conservau şi pentru iarnă ca rezerve alimentare. pepenele-verde (pepo) şi pepenele-galben (melo. care îl aplică la gutui. cap XI..a. de provenienţa din provinciile orientale ale imperiului. ele s-au limitat la cercurile suprapuse ale societăţii romane. în acea epocă pepenii erau cu mult mai mici.pînă tîrziu în lunile de iarnă . Din aceeaşi categorie fac parte. consuma zece pepeni la o singură masă 3 3 . cireşele ş. dar cel mai răspîndit printre ţărani. Aproape tot aşa de frecvent. astupat bine şi apoi îngropat în pămînt sau în nisip. era uscarea fructelor prin expunerea lor la soare . încă din secolul al II-lea î. perele etc. se mîncau nu numai proaspete sau crude. şi da simplu. de vreme ce Pliniu cel Bătrîn îi compară cu gutuile .

Pentru conservarea strugurilor s-a recurs la procedee cu mult mai variate . comparativ cu procedeele de conservare pe care le-am trecut în revistă mai sus. un fel de marmeladă din anumite fructe. Pe lîngă acestea. ciorchinele se afundau de câteva ori în leşie de cenuşă caldă apoi se păstrau în oale de pămînt (uva ollaris). iar uneori înainte de a fi atîrnaţi se ungeau cu lut (uva pensilis). iar peste ele se turna miere de cea mai bună calitate.n. gutui sau chiar din boabe de soc. unde se credea că praful din grîu ajuta la uscarea lor. Pentru a li se menţine cît mai mult prospeţimea. cu vin sau erau ţinuţi cîtva timp în drojdie de vin. Astfel. care se obţinea prin fierberea lor în apă amestecată cu vin . După consumarea fructelor astfel conservate.tele se aşezau în vase mai mari. de altfel. în mai mică măsură. ca pere. de vreme ce împăratul Tiberiu îi consuma cu predilecţie. Procedeul acesta de conservare a perelor şi a porumbelor era cunoscut şi de Cato cel Bătrîn. apoi se turna peste ele vin dulce natural sau must fiert. strugurii erau înveliţi în frunze uscate sau puşi în rumeguş de lemn . aşa încît feliile să nu se atingă unele de altele. de asemenea. acest procedeu pare a fi. tăiate în felii. se mai practica şi conservarea fructelor în miere . în sfîrşit. căci este cunoscut şi de Cato cel Bătrîn. nici nu servea ca ingredient pentru prăjituri sau dulciuri. erau aşezate în vase largi. chiupuri. deci ca desert. perele şi prunele. la începutul epocii imperiale strugurii astfel conservaţi în nordul Africii deveniseră o specialitate mult apreciată. în acelaşi scop strugurii erau stropiţi cu must. se conservau fructele prin fierbere şi transformarea lor în paste de fructe. se pare că această „marmeladă" nu era însă destinată să se păstreze timp prea îndelungat. Pliniu cel Bătrîn şi Columella vorbesc mai tîrziu de aplicarea acestui procedeu şi la conservarea altor fructe. cel mai vechi. merele.n. mierea era foarte căutată în alimentaţie pentru aroma dată de fructele ţinute pentru conservare. 230 . Se cunoaşte din secolul I e. din conservarea prin uscare la soare rezultau struguri uscaţi (uva passa) . ci se consuma de obicei ca un fel de mîncare oarecare. prin fiecare din ele se obţineau diferite calităţi. în secolul I e. mai exista un procedeu de uscare înceată : strugurii erau atîrnaţi deasupra hambarelor cu cereale. Un alt procedeu consta în uscarea lor înceată la fumul cuptoarelor unde se lucra fierul (uva fabrilis) .

au intrat şi în anumite obiceiuri ale romanilor . Bucolica. ca aliment. Este probabil însă că ele mai constituiau un fel de mîncare şi atunci cînd erau prăjite. se aruncau nuci copiilor 37 . 81 etc 231 . urmarea a fost că din epoca imperială ele au început să fie servite la marile ospeţe ca desert. nucile arareori erau considerate aliment de bază. Acelaşi lucru îl dovedeşte şi varietatea formelor sub care erau consumate : ele se serveau fie fierte. exista însă de pe vremea lui Cato un procedeu de a le conserva cît mai mult proaspete.cit-> 8> 2Ibtdem. anume atunci cînd erau consumate de către ţărani cu pîine . LXI. ci mai curînd ca desert. dat fiind că la început romanii numeau fructul migdalului „nucă grecească" (nux Graeca). dar nu proaspete. Migdalele se mîncau proaspete sau uscate. întrebuinţate exclusiv în medicină. Nu este însă exclus ca el să fi fost importat din Grecia. ci prăjite. v. cînd Cato cel Bătrîn atestă existenţa pomului şi dă indicaţii preţioase cu privire la cultura lui 3 8 . Migdalele. v. ca struguri. Nucile. V e r g i l i u . se cunosc numeroase varietăţi de castane. Mai tîrziu a fost adusă din Orient o varietate cunoscută sub numele de „aluna din Pont" (nux Pontica). 131. cele mai vechi ştiri le avem despre alune. cele dulci.n. poetul Vergiliu le enumera prin38 tre alimentele obişnuite ale păstorilor de turme .n. spre deosebire de cele amare. dar nu ca mîncăruri de sine stătătoare. într-adevăr. păstrîndu-se în vase îngropate în pămînt. bucura acest fruct. Nu mult după el. Cu timpul alunele fură numărate printre dulciuri. de cele mai multe ori ele se serveau ca desert împreună cu alte fructe. Din ştirile literare care au ajuns pînă la noi rezultă că în alimentaţia romanilor castanele ocupau un.. Carmina. smochine etc.e. aşa cum întîlnim o menţiune într-o comedie a lui Plaut. Alunele se mîncau proaspete cu pîine . erau cunoscute ca alimente încă înainte de secolul al II-lea î. îndeosebi: la oamenii de. în secolul I e.Dintre fructele aşa-zise uscate. La fel cu migdalele. cu ocazia procesiunilor de nuntă. loc de seamă. t 0 > op. se deduce că alunul era indigen în Italia . astfel. După denumirea unei varietăţi. I. ceea ce constituie o dovada elocventă a trecerii de care se. rînd . " C a t u l . legată de numele oraşului Abella din Campania (nux Abellana). Cato considera această regiune campană ca un important centru pentru producţia de alune 3 5 . fie M?.

legumele erau predominante în bucătăria romanilor în primele secole ale republicii. nu de oameni . alături de lapte şi fructe. dintr-o epocă din care datează tratatul agricol al lui Cato cel Bătrîn. Această situaţie îl determină pe Cato să considere grădinile de legume ca rentabilitate imediat după plantaţiile de viţă-de-vie şi de măslini. fie sub formă de pireu. Se pare că. cu caracterul ei păstoresc-agricol din primele timpuri. X I X . îndeosebi locuitorii Romei şi ai altor oraşe. se aprovizionau cu fructe de tot felul de pe piaţă . op. se considerau alimente pentru oameni şi se găteau şi buruieni pe care vitele nu le mîncau 4 0 . La ţară toate gospodăriile ţărăneşti aveau în apropierea casei o grădină în care se cultivau toate cele necesare pentru satisfacerea nevoilor zilnice. pe întinse teritorii din jurul Romei. aici îşi desfăceau produsele fie producătorii înşişi. cit. iar produsele se vindeau cu preţuri avantajoase.. erau ambulanţi.prăjite. prevăzute cu instalaţii de irigaţie pentru o producţie cît mai ridicată. în general. iar alţii. P l a u t . Legumele formau încă din cele mai vechi timpuri temelia alimentaţiei romanilor : nu numai la ţară. în vederea desfacerii ei pe piaţă . Unii din aceşti negustori îşi aveau tejghelele lor. Chiar şi la Roma. v. 39 40 P 1 i n i u. fie negustorii specializaţi în vînzarea fructelor (pomarius). s-a dezvoltat o producţie legumicolă pe scară mare. aprovizionarea în întregime 3 9 .sau în oale închise. Este ilustrativ în această privinţă un pasaj dintr-o comedie a lui Plaut. după mărturia de mai tîrziu a lui Pîiniu cel Bătrîn. 51—52. în afara proprietarilor de livezi cu pomi fructiferi. importanţa castanelor în alimentaţie ne-o dovedesc şi procedeele adoptate pentru conservarea pe timp de iarnă : îngroparea lor în nisip. parcă ar fi fost vorba de vite. unde un bucătar spune că de obicei munca bucătarilor se reducea la gătirea pentru masă a buruienilor de tot felul pe care le dregeau apoi cu alte buruieni. poate cei mai numeroşi. Mai tîrziu. aşezarea lor pe lese de nuiele împletite. locuitorii mai puţin înstăriţi aveau grădinile lor de unde-şi asigurau. existau numeroase astfel de grădini de legume. 212 . în sfîrşit. mai mult încă. Evident. Pseudolus. ceilalţi. ci şi la oraşe. Sil—825. străbătînd străzile oraşului şi anunţînd în gura mare marfa de vînzare. pe o rază de cîteva zeci de kilometri.

n. iar în epoca imperială îşi menţinea faima de aliment foarte apreciat de cei săraci. 1314. este cunoscută o varietate cu căpăţîna mare. 18. Aceasta arată că în acea epocă începuseră să se rafineze gusturile unora dintre romani în materie de alimentaţie şi că se renunţa treptat la hrana tradiţională. mîncare caracteristică pentru cei obidiţi. v. care erau căutate mai ales pentru mesele celor bogaţi. Dovadă despre vechimea consumului cepei sînt şi unele aluzii în lucrări literare din prima jumătate a secolului al II-lea î.n. un mujdei special. ci şi soiurile de legume cultivate . au început a fi cultivate şi introduse în consum şi legume rare şi mai scumpe. de asemenea. Usturoiul (alium). Ceapa (cepa) era cultivată din primele secole ale republicii. pe timpul lui Cato.e. într-o piesă a lui Naevius. prin pisarea lui în untdelemn şi oţet. care N a e v i u s . fiind o hrană curentă a celor săraci. v. ca importanţă în alimentaţie. nevoile sporite de consum ale populaţiei capitalei în continuă creştere a impus o exploatare şi mai intensivă a terenurilor din jurul Romei. din care s-au păstrat numai fragmente izolate. S-au înmulţit nu numai cantităţile de produse. aşa cum reiese din opera lui Varro . Astfel. alături de varietăţile indigene. Mai tîrziu. Mostellaria. ocupa un loc cu mult mai mare în alimentaţia romanilor de pretutindeni . astfel. ceapa n-a încetat de a fi una dintre principalele legume' consumate tot timpul de către ţărani şi orăşeni. numită ulpicum sau usturoi punic (alium Punicum).Cultura legumelor s-a extins şi mai mult în secolul I î.n. ne vom opri la acele legume care au jucat un rol mai mare în alimentaţia romanilor. Pe de altă parte. 233 . contribuiau la aceasta şi variatele -orme sub care era consumată. în cele ce urmează. la acelaşi poet usturoiul apare ca un aliment preferat a! vîslaşilor pentru calităţile lui nutritive 4 S . l 1 a u t. Cu toate acestea.. la dezavantajele rezultate din mirosul ei neplăcut. din care se prepara. au început a fi cultivate şi altele . urma imediat după ceapă. într-o comedie a lui Plaut este amintit un anumit fel de mîncare de usturoi (aleatum). Fragm. care se mînca cu 42 pîine . probabil un fel de mujdei.e. y^ (caulis brassica). 48 i d e m . un personaj aruncă blesteme asupra acelui grădinar care a sădit cel dintîi ceapa **. astfel. date fiind şi proporţiile frunzelor şi a capăţînelor. Poenulus. dm secolul I e.

Aliment al ţăranilor. în epoca istorică timpurie este înfăţişat M. ajunsese să fie cunoscută şi în cercurile înalte ale societăţii romane. chiar dacă el îşi arată preferinţa faţă de cea cultivată de ţărani. O v i d i u . VII. 2. 2. v. deoarece prepararea era atît de simplă. v. 117 . numai cu greu şi-a făcut drum spre mesele celor bogaţi. 697. care preferau unele varietăţi create de către grădinari în cursul timpului. U. în ceea ce priveşte vechimea culturii ei. cît şi a animalelor . v. importanţa ei în alimentaţie este atestată mai întîi de Cato cel Bătrîn. ceea ce i-a pricinuit neplăceri 47 . de aici apoi şi reputaţia ei. 87. varza rămîne şi în primul secol al imperiului. deşi aliment frugal. 234 . încît el a mîncat cu poftă. Pe cînd îndeplinea funcţia preoţească de augur. decît pentru aceea din grădinile irigate din apropierea Romei 4 4 . 4. Fast. XIX.. ca reprezentant autentic al vechilor romani. dovadă că nalba. iar la Roma al celor săraci. Ad familiares. pe lîngă oţet se mai adăuga untdelemn şi unele substanţe aromate. varza se consuma în bună parte crudă. după mărturia lui Horaţiu. 15—16. după grîu şi bob . De mare trecere se bucura în mediul rural o varietate de napi (rapnm). op. Tot aşa. de aliment al celor săraci. Satire. IV. De obicei însă. dar de data aceasta după vin şi grîu. C i c e r o . Autorii de tratate agricole o enumera printre plantele cultivate în grădini. cit. Ovidiu vorbeşte despre o ţărancă pe care o prezintă strîngînd de pe cîmp nalbă pentru o masă modestă 4 6 . întrecînd hotarele-cumpătului. acelaşi loc şi-1 menţinea şi în epoca imperială. ne stă mărturie tradiţia legendară după care Romulus. 26. ele erau nelipsite chiar şi de la mesele bogătaşilor. Nalba (maha). ală44 45 M 47 H o r a ţ i u . continua să se hrănească cu acest aliment şi după ce a ajuns între zei. Lăptucile (lactttcae) ocupau un loc de seamă în alimentaţia celor de la ţară şi a sărăcimii de la oraşe .îi subliniază pe larg toate calităţile nutritive. cultivată în grădini sau din varietăţile spontane de pe cîmp. Cicero îşi aminteşte că a organizat o masă la care nalba a fost aşa de gustos pregătită. deoarece servea atît pentru hrana oamenilor. care o punea în locul al treilea. îndeosebi de către cei săraci. Curius Dentatus mîncînd dintr-o strachină de lemn un astfel de nap prăjit în foc în timp ce primea o solie a samniţilor care-i aducea aur 4 5 . Poetul Horaţiu spune pe bună dreptate că varza dreasă cu slănină afumată este mult mai gustoasă. P i in iu. stropindu-se doar cu puţin oţet. era cunoscută de mult ca aliment de către romani..

cu toată valoarea lui puţin nutritivă susţinută de medicii vremii. seminţele erau ţinute citeva zile în lapte. Numeroase erau varietăţile cultivate. mai ales iarna. Se consuma atît varietatea cultivată. înainte de a fi puse în pămînt. după cît se pare. Pentru a-i combate acest gust. M a r ţ i a 1. 235 . dar economic. op. mai ales datorită faptului că. cit. 24. de aceea se bucura de trecere. a ajuns în secolul I e. în iunie şi toamna. aceasta datează însă. din care se utilizau părţile verzi sau bulbii. cum erau vechii romani. op. Era un aliment tipic şi aproape exclusiv pentru cei săraci şi din cauza mirosului ei neplăcut . fiind cultivată de trei ori pe an. împăratul Tiberiu avea sere speciale care produceau castraveţi tot anul. Exemplu de aliment frugal pe mesele unor oameni care se mulţumeau cu puţin. Acest lucru era cu atît mai ne» H o r a ţ i u . 31. De jinihus. el se mînca de obicei crud. asigura provizii de legume aproape neîntrerupte. sau curăţat şi cu sare şi oţet.n. v. primăvara. de-abia din secolul I î. căci Varro o pomeneşte mai întîi. deşi sînt propriu-zis fructe ale unei plante. *° C i c e r o .. bob şi muştar. şi el era considerat un aliment puţin hrănitor. după aprecierile lui Pliniu cel Bătrîn. XI. pentru evitarea lui se folosea un amestec de vin şi oţet sau se consuma de obicei amestecată cu linte.turi de alte legume 4 8 . se dădea de obicei măcrişul (lapathus) . cit. pentru a putea fi consumate şi în alte perioade decît în acelea cînd se produceau. aveau nevoie să fie conservate. Aceeaşi reputaţie în rîndurile celor de jos o avea sfecla albă. La mesele celor bogaţi el se servea mai mult ca legumă fiartă pe lîngă mîncăruri de peşte sau de pasăre . în ceea ce priveşte dovleacul. cît şi cea spontană de pe cîmp. se mînca uneori amestecat cu miere. intră tot în categoria legumelor. cu coajă cu tot. 8.e. să ocupe un loc important în alimentaţie . Cel dintîi. din această cauză el nu se bucura de mare trecere printre cei bogaţi. măcrişule. care. era chiar mai bună decît cea dintîi . 8. II. cît eşti de dispreţuit !" 49 . care constituiau tot atîtea dovezi despre favoarea de care se bucurau ca aliment. Marţial înfăţişează într-una din epigramele sale un bucătar şi un cofetar care-şi bat capul să întocmească dintr-un dovleac meniul pentru o masă preten50 ţioasă . II.. de asemenea. pentru a-i' reduce gustul amar.. Toate aceste legume.n. Castravetele (cucumis) şi dovleacul (cucurbita). Este elocventă în această privinţă exclamaţia unui poet necunoscut reprodusă de Cicero : „O. şi multe altele.

Dat fiind că păstăile se recoltau uscate. în acest scop se utilizau diferite procedee. Altele erau păstrate în vase de lut sau de sticlă. unde se păstrau verzi. unde alimentaţia era aproape exclusiv vegetală. bobul se consuma numai fiert sau prăjit. se atîrna şi usca la soare sau se punea la fum în saci de grîu . aşa se explică şi numeroasele varietăţi ce se cultivau în diferite părţi ale Italiei sau diversitatea culorii boabelor. din care mai sus ne-am oprit asupra celor mai caracteristice. Pentru usturoi şi ceapă se mai aplica şi un alt procedeu : căpăţînile se puneau în apă caldă sărată sau se ţineau atîrnate cîtva timp deasupra unor cărbuni aprinşi. De aceea. în funcţie şi de natura legumelor. pentru ca. mai existau şi altele pentru anumite legume. năutul şi lintea. de obicei se zdrobeau boabele cu ajutorul unei piuliţe. care se păstrau apoi în pungi sau saci mici de pînză. Peste ele se turna oţet sau saramură. la ţară acţiunea de conservare a legumelor era aproape neîntreruptă . în afară de aceste procedee generale. de asemenea. Printre acestea figurau în primul rînd bobul. tot aşa se păstra şi ceapa. Usturoiul. paguba să nu fie prea mare. iar uneori se păstrau într-un amestec constînd din două treimi oţet şi o treime saramură . unse în prealabil cu răşină. se adăugau. în caz de mucezire. pentru conservare. Astfel. în alimentaţia romanilor ocupau un loc de seamă şi legumele cultivate pentru boabele lor. care ne dă astfel o imagine fidelă şi aproape completă privitoare la hrana ţăranilor.cesar în mediul rural. pentru ca fierberea să se poată face cît mai bine. Frecventă era uscarea la soare a frunzelor şi tulpinelor. numeroase plante aromate. de primăvara şi pînă toamna tîrziu. care se amesteca cu cea de grîu la facerea pîinii. un fel de pireu. La ţară se tăiau în felii şi se uscau la fum. atît la ţară cît şi la oraş . Cele mai multe din procedeele întrebuinţate de către ţărani pentru conservarea legumelor sînt descrise de către Columella în cartea a XII-a a tratatului său agricol. Bobul (faba) era din cele mai vechi timpuri unul din alimentele de bază ale romanilor. iar alteori sub formă de făină. mîncarea făcută din bob. în afară de legumele verzi şi cu bulbi. De cele mai multe ori boabele se şi vindeau astfel. iar dovlecii se puneau într-o groapă căptuşită cu nisip şi acoperită cu paie. se consuma de obicei cu slănină şi constituia un ali236 . tărăncile pregăteau pentru iarnă tot felul de legume. dar cu capacitate redusă. iar în unele locuri în saramură sau oţet. castraveţii de exemplu se conservau numai în saramură. După informaţiile date de poeţi.

cînd terenurile din jurul Romei erau cultivate pe mari suprafeţe pentru hrana populaţiei tot mai numeroase a capitalei imperiului. pe lingă aceste instalaţii stabile. » Năutul (acer) se consuma din timpuri străvechi . acasă lucruri de care aveau nevoie pentru gospodăriile lor. avea tfn caracter preponderent vegetal. Acelaşi lucru s-a petrecut mai tîrziu şi în alte oraşe . ci şi de către ţăranii din împrejurimi care îşi vindeau surplusurile pentru a duce. servită ca legumă pe lîngă o turtă de brînză S 2 . e jh ^reprezentată tejgheaua unui astfel de vînzător. crud. mai existau şi nenumăraţi negustori ambulanţi care îşi desfăceau produsele pe străzi şi pe îa casele locuitorilor. intr-o comedie a lui Plaut se vorbeşte despre năutul prăjit 51 . după alte feluri. 66. v. Bacchides. Se pare că la început ea se consuma sub formă de fiertură sau terci. cînd aproape fiecare roman îşi avea grădina Iui de legume necesare pentru aprovizionarea familiei. Lintea (lens) era cultivată şi consumată din primele veacuri ale republicii . toţi autorii de tratate agricole. Aceste produse erau aduse şi desfăcute pe piaţă nu numai din partea marilor producători. 4. . carnea ocupa un loc care era 5 s * P l a u t . în aceeaşi epocă consumul lui era atît de extins. cit. în schimb. mai tîrziu. 41. . după ce era în prealabil zdrobită în piuliţă.. dădea o importantă contribuţie . comerţul cu aceste produse era inexistent. " M a r ţ i a l . op. Existenţa la Roma a unei pieţe de legume (Forum olitorium) este un indiciu elocvent pentru proporţiile pe care le-a luat destul de^curînd acest comerţ. comerţul cu legume a luat şi el o mare dezvoltare. o cunosc şi îi subliniază calităţile ei nutritive. fierte sau prăjite. . la rîndul lui. Satyricon. încît se vindea fiert pe străzile Romei de către negustori ambulanţi 53 . Italiei atestă rolul important pe care-1 ocupa în alimentaţie.. 6. considerată în general şi neţimnd seama de diferenţierile dintre ţărani şi orăşeni. De asemenea şi păstăile de bob se consumau verzi. v. regnul animal. Numeroasele varietăţi de linte cultivate în diferitele regiuni ale. de la Ostia avem un relief în care ş . 237 . I.n.P c t r o n i u .jnent frecvent pentru săraci sau lucrătorii care prestau munci grele. din năut se făcea un fel de mîncare. începînd cu Cato cel Bătrîn. Dar. singure sau însoţite de alte legume. La mesele celor bogaţi bobul se servea de obicei verde. în secolul I e. 767. Cu toate că alimentaţia romanilor. Dacă în primele timpuri. astfel.

ce rămînea se vindea sau se distribuia poporului. cînd. nu mai puţin de 160 0(30 de vite. era în parte friptă la frigare şi consumată de către preoţi. Astfel. liS . cu ocazia triumfului organizat pentru înfrîngerea regelui Perseu al Macedoniei. ele constau mai mult din produse făinoase şi din fructe. Dintre animalele domestice mari. în afară de aceste cazuri. 1. de mediul rural sau urban. ca litoral. dar. romanii mîncau numai carnea de bou şi de vacăi Dar. rolul ei în alimentaţie era mai mare decît s-a crezut multă vreme. cînd au fost tăiate. carnea de vite mari se mai consuma cu ocazia sacrificiilor religioase. De aceea.n. de asemenea. autorii de tratate agricole sfătuiau pe proprietari ce vite să vîndă pe piaţă pentru tăiere. Dar aceste sacrificii publice de proporţii mari se făceau destul de rar. în cele ce urmează vom trece în revistă ceîe mai de seamă aspecte ale alimentaţiei cu carne. ele serveau ca atare numai în cazuri bioe determinate . la începuturile Romei. după arderea rituală a măruntaielor. Columella recomanda să se vîndă vacile bătrîne şi secătuite. dat fiind că cea mai mare parte dintre acestea erau crescute pentru alte scopuri decît ca rezerve alimentare de came. Se cunoaşte.de oi şi porci * . nu se poate vorbi de-a lungul întregii epoci romane de vite crescute exclusiv în vederea tăierii lor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne. vînat şi peşte. XIV. vitele mari au fost foarte numeroase. apoi de păsări. în orice caz. Caligula. precum şi de alte împrejurări locale. chiar dacă se ţine seamă şi de poziţia geografică a Romei şi Italiei. ca ţară cu climă relativ caldă. cap. care nu mai erau apte pentru reproducere. aşa încît cantităţile de carne distribuite în asemenea ocazii nu ia84 S u e t o n i u. Cato cel Bătrîn îi îndemna să vîndă boii bătrîni care nu mai puteau fi folosiţi la muncile cîmpului. Este adevărat că acestea se făceau pe scară mare la o dată relativ tîrzie .e. chiar şi cu această delimitare. sacrificiul de vite făcut la urcarea lui Caligula pe tron.în funcţie de diferenţierile sociale. după mărturia lui Suetoniu. regiune de munte sau şes etc.. însă. urmînd ca la capitolul privitor la ospeţe să ne oprim şi asupra unor particularităţi. au fost aduşi ca sacrificii zeilor 120 de boi. Ne vom ocupa mai întîi de animalele domestice mari şi mici. iar ceea. precum şi pe cele sterpe. în afară de cazul în care nu erau dresate să tragă la jug. printre care figurau însâ 5 şi un mare număr. Cea mai veche dată cunoscută cînd au avut loc sacrificii de vite mari numeroase este anul 168 î. Carnea rezultata la sacrificiile publice.

destinau pentru tăiere bună parte din miei. şi. atribuit mirosului specific oilor. păstrîndu-se de regulă generală un ţap la o sută de capre. cit."v. fără ca ele să fi fost crescute vreodată şi îngrăşate exclusiv în acest scop.. chiar viţeii de lapte.fluenţau decît în foarte mică măsură consumul de carne de vite mari. *• O v i diu. Carnea de ied era foarte apreciată şi de diferiţi autori. care ţineau caprele pentru consumul curent de lapte. pe de altă parte. îndeosebi înainte de a fi ajuns să pască iarbă.' se hrăneau cu carnea de ied cînd aceştia depăşeau posibilităţile de a li se: asigura hrană şi cînd nu puteau_merge la păşune. se tăiau mai ales caprele bătrîne. cei mai rafinaţi preferau. pentru a-şi asigura cantităţi mai mari de lapte. existînd numeroase menţiuni în această privinţă . De aceea era preferată şi chiar căutată carnea de miel. de. deoarece caprele ar suferi endemic. care erau şi mai căutaţi decît oile. Concomitent se consuma la mesele celor bogaţi şi carne de viţel. mai ales de poeţi. 239 . însă tot aşa de puţin ca şi cea de oaie în cercurile suprapuse ale societăţii romane ..' Fa'st. Carnea se mînca fiartă sau friptă. iezii se vindeau în mare număr. XI. v. de boli. op. Micii producători însă. care treceau peste nevoile de reproducţie. în schimb se mînca mai rar de către cei care făceau parte din clasele suprapuse . Ovidiu afirmă că încă de la început romanii se hrăneau exclusiv cu carne de porc 5 6 . De asemenea. iezii care nu au ajuns încă să pască iarbă. erau căutaţi. vitele mari erau tăiate în număr tot mai mare. după mărturia lui Iuvenal. mai înainte de a fi ieşit la păşune 5 5 . precum. Carnea de capră se consuma curent în mediul rural. ceea ce contribuia la aceasta mai era şi prejudecata ca ar fi nesănătoasă.' 169 sqq. Este adevărat. în schimb la ţară se consumau cantităţi apreciabile de carne de capră . mai tîrziu. Alimentaţia romanilor cu carne consta însă în cea mai mare parte din carne de porc. că proprietarii de turme de oi.ci iezii de lapte. ţapii. febrile şi mai ales de epilepsie. „ „ în decursul timpului. această afirH I u v e n a l . pe măsura ce se dezvolta creşterea vitelor mari şi sporeau necesităţile de aprovizionare cu carne a populaţiei tot mai numeroase de la Roma şi."v'l. 85. Carnea de oaie era un aliment frecvent printre ţărani şi îndeosebi printre munteni . îndeosebi pentru tăiere. căutata îndeosebi pentru frăgezimea ei. rezeryîridu-se numai numărul strict necesar pentru menţinerea turmelor. motivul era gustul neplăcut al cărnii. din alte oraşe ale Italiei.

cit. în schimb. care nu aveau cu ce să cumpere în restul timpului de pe piaţă.niaţie este adevărată dacă se înţelege că e vorba de primul animal domestic destinat a fi furnizor de carne. îndeosebi de bob . 58 curînd după aceea. erau lipsiţi de carne timp de şapte luni pe an.. în cel mai bun caz. piept. la pregătirea şi dresul unor mîncăruri de legume.n. unde porcii se hrăneau cu fructe sălbatice. a făcut o asemenea distribuire. Printre oamenii politici. el a candidat şi a fost ales tribun plebeu .e. XXXVIII. Carnea de porc a constituit din cele mai vechi timpuri unul din alimentele de bază pentru bucătăria romană. beneficiarii acestei distribuiri. amintim pe Cezar. Cea mai veche distribuţie cunoscută de acest fel. după cum s-a amintit şi mai sus. distribuirea oficială de carne a fost organizată de-abia în a doua jumătate a secolului al III-lea e. în primul rînd pentru mesele celor bogaţi. îngrăşarea avea loc în timpul verii la munte. A b Urbe condita. porcul este singurul animal domestic pe care romanii îl îngrăşau în vederea tăierii pentru carne .126 kg . pentru cinci luni. iar slănina servea. ceea ce înseamnă că. pe timpul domniei împăratului Aurelian . la 8. 2. ficat etc). T i t u s L i v i u s . cei bogaţi au avut totdeauna resurse pentru a-şi asigura alimenVarro. fie de către oameni politici. Romanii cunoşteau şi practicau pe scară largă castrarea porcilor pentru ca îngrăşarea să dea rezultate şi mai bune. care. cap. V I I I . purceii de lapte erau căutaţi pentru pregătirea unor bucate speciale. la moartea mamei sale . picioare. într-adevăr. cu unele întreruperi. Din carnea de porc se preparau apoi diferite feluri de cîrnaţi.. rădăcini şi mai ales cu ghindă şi cu jir. pînă în secolul al V-lea. II. Caesar.n. 58 57 27- 240 . 4. se făceau la anumite ocazii distribuirea gratuită de carne (viscerationes) fie de către simpli particulari în vederea creării unei platforme politice în viitor. cînd raţiile erau stabilite. care se găteau separat după anumite reţete. «• S u e t o n i u. op. Această întrebuinţare atît de variată a cărnii de porc în alimentaţia celor avuţi îndreptăţeşte pe deplin afirmaţia lui Varro că natura a destinat porcul anume pentru ospeţe 57 . dar. în comediile lui Plaut sînt amintite numeroase părţi ale porcului (cap. spinare. ea a continuat. 10. Pentru populaţia nevoiaşă de la Roma. urechi. este aceea a lui Marcus Flavius în anul 328 î. creier. Pentru populaţia lipsită de posibilitatea de a face faţă preţurilor ridicate cu care se vindea carnea. cu ocazia sărbătoririi unui triumf al său 5 9 . în sfîrşit. făcută de un particular.

Momentul solemn al căsătoriei (dextrarum iunctio) Procesiune funerară .

Sclav dac Scenă de la o masă familială .

Mese de servit .

I -s. Diferite vase folosite la £ e ţ e .

.

Diferite vase folosite la ospeţe .

Resturile unui ospăţ pe podeaua unui triclinium (mozaic) .*T>.-* ' .

Jocuri de copii .

154. mai ales la începutul epocii imperiale se practica şi castrarea lor în vederea obţinerii unei calităţi mai bune de carne şi în toate anotimpurile. Aug. de aceea. Romanii cunoşteau de mult practica îngrăşatului . iar altele au fost aduse din alte ţări. precum şi pentru cei de la periferiile oraşelor.. op. în acest scop gîştele erau îndopate cu smochine.n. romanii cunoşteau. unde aveau posibilitatea să le crească.e. Hist. Alexander Sevems. începînd cu Cato cel Bătrîn. din secolul I î.. îndeosebi. ei se hrăneau aproape exclusiv cu carne. Unele din ele trăiau din timpuri străvechi pe teritoriul Italiei.taţia cu carne . foarte căutată pentru mesele celor bogaţi. Evident. după cît se pare. 5. deoarece n-a fost generalizat. pe lîngă o rasă indigenă. în acelaşi scop s-au făcut încercări. unde au fost domesticite. deşi au fost domesticite de mult în Italia. Carnea de pui era cunoscută de multă vreme la mesele romanilor . Se practica pe scară largă îngrăşarea lor prin îndopare. pe care tradiţia istorică le glorifică pentru apărarea Capitoliului de invazia galilor încă de la începutul secolului al IV-lea î.găinilor prin îndopare (gallina-e pastae) . de clocitoare artificiale. Raţele (anates).. în epoca imperială carnea de gîscă era considerată ca^ o mîncare aleasă . cit. în comediile lui Plaut ele sînt adeseori pomenite ca foarte obişnuite. în secolul I e. mai existau multe altele aduse dinafară. mai ales din Grecia. De asemenea. cap.e. după mărturia lui Pliniu cel Bătrîn 6 0 . Găinile (gallinae) erau cunoscute din cele mai vechi timpuri .n. împăratui Alexandru Sever nu îngăduia să se servească decît la zile de sărbătoare 6 1 . 1 6 241 . Ne vom opri asupra acelora care au jucat un mai mare rol în alimentaţie. Scnpt. au ajuns să fie apreciate pentru carnea lor de-abia mai tîrziu . dar se pare că procedeul n-a dat rezultate bune. după cum reiese din ospăţul lui Trimalchion descris de Petroniu. Gîşteîe (anseres). iar după extragerea lui din gîscă îl puneau în lapte îndulcit cu miere pentru că se credea că prin aceasta volumul lui creşte şi mai mult. Păsările domestice de curte constituiau o importantă rezervă de carne pentru romanii care locuiau la ţară. *' P l i n i u . această mîncare aleasă. despre ea vorbesc toţi autorii de tratate agricole. calităţile şi savoarea ficatului de gîscă şi recurgeau la diferite mijloace pentru a-1 obţine în cantităţi cît mai mari. X. Se pare că.n. era considerată un lux pentru bucătăria romană. XXVII. se creşteau în mare număr mai ales din epoca războaielor punice.

dar în scurtă vreme. ajungîndu-se şi la anumite exagerări . atît de căutată pentru mesele celor bogaţi. existau coteţe speciale (columbarium) pentru creşterea şi îngrăşarea porumbeilor. ci numai Varro în secolul următor. Hist. adusă probabil spre sfîrşitul republicii. astfel. Acestea erau vînate atît de către păstorii de turme pentru a se apăra de atacurile lor. la începutul epocii imperiale. ajungînd să fie socotită mai prejos de cea de pui. Heliogabalus. în afară de aceste păsări indigene de multă vreme cunoscute. cap. era considerată ca o mîncare pentru poporul de rînd . pe măsură ce se rafinau gusturile şi se înmulţeau crescătoriile în vederea aprovizionării celor bogaţi din Roma. la ospeţele celor bogaţi. XX. existau la începutul epocii imperiale mari crescătorii şi îngrăşătorii de păuni. care erau prielnice adăposturi pentru animale şi păsări sălbatice de tot felul. a căror carne intrase în alimentaţia generală a romanilor. după afirmaţiile unora. după ce a cules măslinele şi le-a stors. Printre acestea figurează bibilica (gallina africana). Teritoriul Italiei era pe atunci bogat în păduri. care era cunoscut pentru carnea lui din primul secol al imperiului . cu toate că unii obiectau mirosul neplăcut pe care-1 avea .. diferenţiindu-se apoi treptat. dar poate aceasta stimula şi mai mult mania pentru exotic. Aug. Moda s-a menţinut totuşi şi după aceea. Se pare însă că. nu era cu nimic superioară celei de găină.Cato nu vorbeşte de îngrăşarea lor. cît şi de către ţărani din cauza stricăciunilor aduse culturilor . printre păsările domestice de curte avea un rol în alimentaţie şi carnea de porumbel (columba) . carnea de păun. fiind rezervat exclusiv pentru mesele celor avuţi. Carnea ei era căutată la mesele celor bogaţi şi costa foarte mult. au fost aduse în acest scop şi alte rase de păsări dinafară. se ştie despre împăratul Heliogabal că oferea la mesele date de el mîncăruri de limbi sau ca62 pete de păun . Carnea de raţă figura. Aceeaşi pasiune o arăta acest împărat şi pentru carnea de fazan (phasianus). scoţînd din ele untdelemnul. poetul Horaţiu zugrăveşte această îndeletnicire a ţăranului care în timpul iernii. multe din ele căutate pentru importanţa cărnii lor în alimentaţie. 242 . alături de cea de gîscă. înScript. printre care şi poetul Horaţiu. în sfîrşit. dar nici el nu avea nimic de-a face cu alimentaţia romanilor de rînd. 5. în veacurile următoare importanţa ei a scăzut mereu. Aproximativ din aceeaşi epocă datează şi creşterea şi îngrăşarea păunului (tavo) . nemaiavînd decît lucrări mărunte în gospodărie.

pentru mistreţi.n. V e r g ii i u. marii proprietari au început să amenajeze pe domeniile lor rezervaţii de vînătoare împrejmuite cu garduri de lemn sau chiar cu ziduri. Mai întîi asemenea rezervaţii au fost destinate numai pentru iepuri (leporaria) apoi. Carnea de mistreţ. cerbul era vînat. rafinamentul a ajuns şi mai departe în primul veac al imperiului. era considerată o mîncare aleasă la mesele bogaţilor. 3Q7. de ţărani în timpul iernii pentru carnea lui.tinde capcane mistreţilor (apri) şi iepurilor (lepores) . prin secolul I e. v.. dată fiind importanţa cărnii unora dintre ele în alimentaţie şi cîştigurile pe cajre le puteau aduce. dar erau crescuţi şi în leporaria. indiferent dacă el era vînat în pădure sau prins din rezervaţiile anume amenajate.e. şi unii Şi ceilalţi ştiau apoi să tragă foloase de pe urma acestor ocupaţii. pentru că se credea că înlătură frigurile. cu toate că era consumată în toate straturile societăţii . care era vînată sau crescută în vivaria. I. mistreţii se frigeau fără a fi jupuiţi (apri gamapati). după cum spune Vergiliu . după mărturia lui Petroniu. unde erau întreţinute anumite specii de vînat pentru desfacere pe piaţă. Iepurii de cîmp erau vînaţi în mare număr pentru carnea l°r. căprioare etc. Mai tîrziu. capreola). Evident. încă din secolul al II-lea î. v. cînd. 29—36. Caprele sălbatice (caprae silvestrei). Georgice. Tot aşa. într-ade64 văr. toţi o priveau ca o mîn" H o r a ţ i u . era cea mai apreciată . îndeosebi era căutată carnea de mistreţi tineri. iar. Epode.n. care trăiau în cirezi prin munţii sa•bim. °^ perioadă de timp în cuşti pentru a fi îngrăşaţi înainte de tăiei e j ' Carnea de iepure era socotită de Marţial mai presus de a îlorialte patrupede . mai fragedă decît a celor bătrîni. carnea de mistreţ era pusă cu o zi înainte de a fi gătită în sare . erau vînate pentru carnea lor hrănitoare şi uşor de digerat. s-a încetăţenit obiceiul de a prezenta la mesele mari un mistreţ fript întreg la frigare . în sfîrşit. în orice caz. pînă ce căpăta miros. VII. poate din acelaşi motiv în timpurile vechi era ţinută mai multe zile. care trăiau în libertate în aceste rezervaţii împrejmuite (vivaria). de unde erau ţinuţi apoi . 243 63 . Carnea de cerb (cervus) era considerată un aliment ales. carnea de cerb era consumată de către femeile din păturile îna'te ale societăţii romane de la începutul imperiului. Pentru a o face mai fragedă. pe de altă parte. hrănindu-se cu carnea animalelor vînate. carnea de căprioară (caprea. care se putea procura din vivaria. cerbi. era şi el crescut în vivaria pentru a fi vîndut pe piaţă şi.

într-adevăr. * Vînatul se extindea şi asupra unor rase de păsări. carne constituia apoi un aliment nu numai pentru vînătorii înşişi. în schimb. de timpuriu marii proprietari îi creşteau şi întreţineau într-un glirarium împrejmuit cu ziduri.e. Ecouri întîlnim şi în literatură : personajele comicilor la65 Scriptores H i s t. unde-i îngrăşau cu ghinda şi castane. adus din Hispania după cel de-al doilea război punic şi răspîndit în toată Italia.. ibidem. pe care cei bogaţi nu le consumau în general. aşa că nu erau accesibile decît pentru cei privilegiaţi. dar şi pentru celelalte părţi existau numeroase feluri de preparare. Plaut vorbeşte de îngrăşarea hîrciogilor în număr mare. în ultimul secol al republicii au început a fi amenajate şi pentru ele crescătorii speciale (aviaria). privighetoarea (philomela) şi altele. ca vrabia (passer). ci numai pentru anumite feluri considerate rafinate . sticletele (cardelis). scumpe. unele dintre aceste păsări erau destul de rare în comerţ şi. în afară de acest considerent. Carnea de hîrciog (glis) era considerată ca un aliment de larg consum din primele secole ale republicii . Aug. cocorul (grus). Peştele (piscis) a ocupat un loc important în alimentaţia romanilor din cele mai vechi timpuri. Evident. şi întinderea de capcane pentru diferitele păsări. chiar în leporaria. porumbelul de pădure sau porumbelul sălbatic (palumbus). se bucura de trecere mai ales în rînduriîe oamenilor săraci. turtureaua (turtnr). deoarece carnea lui era mult mai ieftină decît a celui de cîmp. graurul (sturnus). ci se vindea şi pe piaţă. Cei de jos.care aleasă . a căror. îndeosebi era apreciată spinarea de iepure. prin urmare. se ştie despre Heliogabal că organiza banchete la care se serveau feluri de mîncăruri preparate din limbi de privighetoare 65 . mai ales cei de la ţară. Era şi natural într-o peninsulă unde cel mai depărtat punct e la 100 km de mare . Printre păsările sălbatice vînate sau crescute pentru carnea lor se numără mai ales : raţa sălbatică (anaticula). printre îndeletnicirile ţăranilor în anotimpul de iarnă. mîncau carnea unor păsări mai mici. iepurele de casă (cuniculus). mierla (merula). dar. dar şi ţăranii îi ţineau în acelaşi scop în butoaie special amenajate. sturzul (turdus).n. Poetul Vergiliu aminteşte. cucul (cuculus). cea mai elocventă dovadă în aceasta privinţă ne-o oferă existenţa unei pieţe speciale de peşte (Forum piscarium) la Roma încă din secolul al III-lea î. 244 . astfel.

Dintre speciile de peşte de mare. la mesele celor bogaţi. scrumbie. nevăstuica de rîu (mustela) .. barbunul (mullus). căci cele mai multe secau în timpul verii. calcanul (rhombus). 24. de unde şi locuţiunea proverbială păstrată de Petroniu : „După merlan nu mai vreau să ştiu de mîncăruri ordinare" (Post assellum diaria non sumo)61. P e t r o n i u .tini Pîauî şt Terenţiu. de consum popular. 7. deci este uşor de închipuit că romanii nu-i puteau ignora cu totul fauna.n. 103. De aceea. tiparul (anguilla). le amintim pe cele mai frecvente : nisetrul (acipenser). ca nisetru. amintim speciile cele mai cunoscute de peşti de apă dulce : barul (lupus). scrumbia (lacertus). mai ales pentru carnea de pe gît şi burtă.. dar mai tîrziu apreciată . foarte apreciat la mesele bogaţilor. 24! . foarte căutat pentru mesele celor bogaţi . nu trebuie să pierdem din vedere rîul Tibru care străbătea Roma . peşte de mare. unul dintre cei mai căutaţi peşti. cit. acest lucru este pe deplin explicabil dacă ne gîndim că în Italia antică. de asemenea se consumau numeroase scoici. adică pînă la arcul nordic al Apeninului. pe care un personaj satirizat de Iuvenal îl oferă oaspeţilor. nu mai era căutat îa mesele celor bogaţi . foarte popular. Speciile de peşte pe care le-au folosit romanii în alimentaţie în cursul timpului au variat atît după locul unde se făcea pescuitul. căci se servea prin cîrciumi. pescuit în epoca imperială în Padus . existau puţine rîuri permanente. tonul (thynnus). din aceeaşi epocă. precum şi tot felul de peşti mărunţi care se preparau împreună. cit. cunosc şi consumă numeroase specii de peşti. op. Ştiuca (lucius). mreană de rîu (barbus) . întocmai ca şi astăzi în localităţile de la malul mării sub numele de „mişto mare" . merîanul (aseîlus). op. de larg consum. care trăia msă şi în apele romane ale Tibrului . 68 67 I u v e n a l . cît şi după gusturile oamenilor. care în secolul I e. cel mai preţuit în epoca republicană şi pe care Marţial îl consideră vrednic de mesele împărăteşti . consumată mai ales de către cei săraci . nisetrul de rîu (attilus). mreană (muraena). foarte numeroase citate de diferiţii autori. tipar. considerată la început de consum exclusiv popular. ieftin şi. v. prin urmare. lampreta de apă dulce (nauprida) . mreană. în timp ce el se cinsteşte cu o mreană °8 . somnul de rîu (silurus). V. Totuşi. Comparativ mai puţin numeroşi sînt peştii de rîu care figurează în textele diferiţilor autori. unul dintre cei maî des citaţi peşti în întreagă epoca romană .

în acest scop. în acelaşi timp. însuşi Cato cel Bătrîn. pe timpul lui Caligula. Pentru peştii mari se plăteau preţuri ridicate. pe timpul domniei lui Tiberiu. cît şi după specialităţile pe care le creşteau. ceea ce ridica preţul de cost al peştelui. peştele. ridicîndu-se împotriva consumului de peşte. Quaestiones conviv. realizau cîştigurl fabuloase^ deoarece peştele totdeauna a fost scump la Roma. Astfel. De aceea. fie de rîu. 6 000 de bucăţi într-o singură zi. mai ales a celor bogaţi. proprietarii de pămînt care aveau terenuri în apropierea ţărmului mării. el depindea în mare măsură de întîmplare sau de posibilităţile de transport. Datorită unor împrejurări obiective. squilla) figurează ca aliment. Unii dintre proprietarii acestor heleşteie. cu ocazia serbărilor organizate în cinstea triumfurilor lui. de exemplu. şi mijloacele de procurare erau mâi anevoioase. midii şi moluşte felurite. în care făceau crescătorii de peşti. se plîngea că la Roma un peşte se vindea mai scump decît un bou. în apropierea rîurilor cu debit mai mare.în sfîrşit. în afară de peşti. însă. dar mai rar amintit. Astfel.. s-a recurs la diferite mijloace pentru a se asigura o aprovizionare regulată. 4. Tibenus. 246 . Se ştie. iar Suetoniu relatează. după mărturia lui Plutarh e 8 . precum şi cei din interior. aceste crescătorii nu erau însă destinate a satisface numai necesităţile proprii de consum. precum şi după mărimea peştilor. îşi corîstruiau heleşteie (piscinae) cu apă de mare sau apă dulce de rîu. pentru că se credea că apa de rîu făcea carnea lor mai fragedă. de la un timp. 9. anume pentru desfacere în mari cantităţi. tocmai datorită faptului că cererea era tot mai mare. XXXIV. 2. pe care-1 considera un articol de lux. din ultimul secol al republicii. eă pentru trei peşti de acelaşi fel s-au plătit 30 000 de sesterţi 6 9 : în afară de peşti. " S u e t o n i u . nu era considerat niciodată un aliment sigur şi permanent. ci şi pentru desfacerea surplusului pe piaţă. crustacee. IV. romanii mai consumau şi alte vietăţi marine. cap. în cazul localităţilor mai îndepărtate de apă. cînd peştele devenise un element important al alimentaţiei romanilor. chiar şi în epocile anterioare. construite. pentru un barbun s-au plătit 8 000 de sesterţi. în heleşteiele cu apă dulce se amenajau şi mari crescătorii de stridii. racul de rîu (cancer. după situaţii locale. cuprinse încă în 68 • P l u t a r h . că proprietarul unui heleşteu de mrene a vîndut lui Gezar. fie de mare. Cîştigurile se realizau atît după cantităţile mari de peşte pe care aceşti proprietari de heleşteie le vindeau. cînd consumul lui era mai limitat.

amintit de scriitori de-a lungul întregii epoci romane. ariciul-de-mare (echinus). romanii aplicau mai multe procedee. cei bogaţi îşi asigurau aprovizionarea cu ele prin întreţinerea de heleşteie. Evident. In cazul acesta se recurgea la un expedient mai greu de realizat •decît în zilele noastre : carnea. langusta (locusta). mai ales cînd bîntuiau căldurile de vară.n. Conservarea cărnii se făcea în mai multe feluri. sepia (sepia). este suficient să ne gîndim. Printre acestea figurau mai ales : racul-de-rnare (canimarus).e. Dar. mai existau cazuri în care consumul de carne proaspătă era exclus . cînd turmele erau plecate în transhumantă la munte. se punea în zăpadă. învelită în paie sau într-o ţesătură de pînză. umbrit şi umed . în general. ca şi în cazul legumelor. de exemplu. nu aveau nici o posibilitate de a consuma carne proaspătă. despre care se vorbeşte de la începutul literaturii latine. Ei bine. consumată încă din primele secole ale republicii . la ţăranii din regiunile de cîmpie. De aici reiese limpede cine le consuma cu precădere . ghinda-de-mare (balanus). se punea într-un' loc rece. gustul pentru aceste „fructe de mare" devenise atît de răspîndit încă din secolul al II-lea î. Dacă în zilele noastre. pe cînd locuitorii de pe ţărmul mării le cunoşteau şi mîncau poate întîmplător. dintre toate acestea. în afară de aceste considerente. adeseori se impuneau măsuri de prevedere pentru a o feri să se strice timp de cîteva zile. cu atît mai puţin ne putem închipui acesc lucru pe vremea romanilor. intr-o ţară caldă ca Italia şi în aceste condiţii conservarea era foarte problematică. încît printre prevederile unei legi de îngrădire a cheltuielilor şi a luxului din anul 115 era şi una care interzicea servirea lor la masă. nu se consumă carne exclusiv proaspătă. după cum era vorba de un timp mai scurt sau mai îndelungat. care în timpul verii. bine curăţată. era uscarea cărnii la soare sau într-un loc închis sub acţiunea căldurii şi 247 . deci pentru o perioadă mai îndelungată. toate aceste situaţii impuneau necesitatea conservării cărnii. pieptenele-de-mare (pecten). să vedem cum reuşeau ei să-şi asigure acest aliment pentru un timp cît mai îndelungat.antichitate sub denumirea de „fructe de mare" (maris poma). acolo unde era posibil. După ce am trecut în revistă diferitele specii de animale cu a căror carne se hrăneau romanii. cu posibilităţi de procurare şi mijloace de comunicaţii nebănuite de cei vechi.. dictate şi acestea de împrejurări locaîe specifice. Pentru conservarea cărnii de la un anotimp la altul. de mai mare popularitate se bucurau însă stridiile. Cel mai vechi şi mai simplu.

aceste crescătorii nu erau însă destinate a satisface numai necesităţile proprii de consum. romanii mai consumau şi alte vietăţi marine. însuşi Cato cel Bătrîn. că proprietarul unui heleşteu de mrene a vîndut lui Gezar. " S u e t o n i u . proprietarii de pămînt care aveau terenuri în apropierea ţărmului marii. din ultimul secol al republicii. cînd consumul lui era mai limitat. 9. însă. 4. construite anume pentru desfacere în mari cantităţi. squilla) figurează ca aliment. 6 000 de bucăţi într-o singură zi. nu era considerat niciodată un aliment sigur şi permanent. s-a recurs la diferite mijloace pentru a se asigura o aprovizionare regulată. de la un timp. ceea ce ridica preţul de cost al peştelui. în acelaşi timp.. mai ales a celor bogaţi. 69 că pentru trei peşti de acelaşi fel s-au plătit 30 000 de sesterţi . în acest scop. în afară de peşti. cuprinse încă în M P l u t a r h . îşi corlstruiau heleşteie (piscinae) cu apă de mare sau apă dulce de rîu. Unii dintre proprietarii acestor heleşteie. Cîştigurile se realizau atît după cantităţile mari de peşte pe care aceşti proprietari de heleşteie le vindeau. tocmai datorită faptului că cererea era tot mai mare. fie de rîu. în apropierea rîurilor cu debit mai mare. în afară de peşti. ci şi pentru desfacerea surplusului pe piaţă. cu ocazia serbărilor organizate în cinstea triumfurilor lui. realizau cîştiguri fabuloase. cînd peştele devenise un element important al alimentaţiei romanilor. în cazul localităţilor mai îndepărtate de apă.în sfîrşit. ridicîndu-se împotriva consumului de peşte. Quaestiones conviv. Tibeiius. de exemplu. Pentru peştii mari se plăteau preţuri ridicate. pe timpul domniei lui Tiberiu. Se ştie. pe timpul lui Caligula. în heleşteiele cu apă dulce se amenajau şi mari crescătorii de stridii. pe care-1 considera uri articol de lux. precum şi cei din interior. peştele. Astfel. 2. pentru că se credea că apa de rîu făcea carnea lor mai fragedă. după mărturia lui Plutarh 6 8 . iar Suetoniu relatează. şi mijloacele de procurare erau mai anevoioase. racul de rîu (cancer. chiar şi în epocile anterioare. după situaţii locale. crustacee. midii şi moluşte felurite. cap. Astfel. Datorită unor împrejurări obiective. precum şi după mărimea peştilor. se plîngea că la Roma un peşte se vindea mai scump decît un bou. XXXIVJ 246 . fie de mare. IV. el depindea în mare măsură de întîmplare sau de posibilităţile de transport. dar mai rar amintit. deoarece peştele totdeauna a fost scump la Roma. De aceea. cît şi după specialităţile pe care le creşteau. în care făceau crescătorii de peşti . pentru un barbun s-au plătit 8 000 de sesterţi.

este suficient să ne gîndim. în cazul acesta se recurgea la un expedient mai greu de realizat decît în zilele noastre : carnea. Printre acestea figurau mai ales : racul-de-mare (canimarus). deci pentru o perioadă mai îndelungată.e.n.. Cel mai vechi şi mai simplu. cu atît mai puţin ne putem închipui acest lucru pe vremea romanilor. mai ales cînd bîntuiau căldurile de vară. pe cînd locuitorii de pe ţărmul mării le cunoşteau şi mîncau poate întîmplător. de exemplu. adeseori se impuneau măsuri de prevedere pentru a o feri să se strice timp de cîteva zile. dintre toate acestea. se punea într-un" loc rece.antichitate sub denumirea de „fructe de mare" (maris poma). învelită în paie sau într-o ţesătură de pînză. dictate şi acestea de împrejurări locale specifice. De aici reiese limpede cine le consuma cu precădere . amintit de scriitori de-a lungul întregii epoci romane. nu aveau nici o posibilitate de a consuma carne proaspătă. în afară de aceste considerente. de mai mare popularitate se bucurau însă stridiile. ca şi în cazul legumelor. acolo unde era posibil. bine curăţată. despre care se vorbeşte de la începutul literaturii latine. care în timpul verii. încît printre prevederile unei legi de îngrădire a cheltuielilor şi a luxului din anul 115 era şi una care interzicea servirea lor la masă. Ei bine. cu posibilităţi de procurare şi mijloace de comunicaţii nebănuite de cei vechi. se punea în zăpadă. sepia (sepia). intr-o ţară caldă ca Italia şi în aceste condiţii conservarea era foarte problematică. după cum era vorba de un timp mai scurt sau mai îndelungat. mai existau cazuri în care consumul de carne proaspătă era exclus . în general. umbrit şi umed . Dacă în zilele noastre. După ce am trecut în revistă diferitele specii de animale cu a căror carne se hrăneau romanii. Dar. nu se consumă carne •exclusiv proaspătă. ariciul-de-mare (ecbinus). cînd turmele erau plecate în transhumantă la munte. langusta (locusta). ghinda-de-mare (balanus). cei bogaţi îşi asigurau aprovizionarea cu ele prin întreţinerea de heleşteie. Pentru conservarea cărnii de la un anotimp Ia altul. la ţăranii din regiunile de cîmpie. era uscarea camii la soare sau într-un loc închis sub aojiunea căldurii şi 247 . Evident. să vedem cum reuşeau ei să-şi asigure acest aliment pentru un timp cît mai îndelungat. toate aceste situaţii impuneau necesitatea conservării cărnii. romanii aplicau mai multe procedee. gustul pentru aceste „fructe de mare" devenise atît de răspîndit încă din secolul al II-lea î. consumată încă din primele secole ale republicii . piepteneie-de-mare (pecten). Conservarea cărnii se făcea în mai multe feluri.

fie în vederea consumului. numite carnaria. şi pe acela de muriatica salsa sau piscis salsus. dacă era mai mare. era pus într-un vas mare plin de saramură. peştele. Prin acest mijloc se conserva nu numai carnea de porc. cerb. Pentru a putea fi preparată şi consumată. De aceea şi cei care vindeau conservele destinate comerţului se numeau salsamentarii. fierberea cărnii trebuie să fi fost generalizată la ţară şi la sărăcimea oraşelor. întreg dacă era mai mic. de oaie. chiar dacă procedeu! era identic în general. Frigarea se folosea pentru un anumit vînat. de vînat. carnea oonsertă cu ajutorul sării trebuia să fie desărată . în ceea ce priveşte peştele. în acest scop se utilizau diferite procedee. de altfel. se mînca de obicei fiartă . acest procedeu era. precum şi 248. dat fiind că se obţinea în acest fel atît supă. carnea se fierbea mai întîi. destul de comod mai ales pentru cei care locuiau în apropierea litoralului mediteranean atît de bogat în sare. sau tăiat în bucăţi şi fără oase. Carnea conservată într-un fel sau altul se păstra atîrnată de cîrlige. Uneori se combinau cele două procedee. ceea ce făcea ca peştele conservat să-şi mai păstreze gustul sărat. cît şi carnea propriu-zisă. adică se conserva cu ajutorul sării. Astfel. cu puţine excepţii determinate de calitatea însăşi a cărnii. Unul consta în fierberea cărnii mai întîi în lapte apoi în apă . uneori aceasta spălare se făcea cu apă de mare. atît cea de vită cît şi vînatul de tct feîuî. obţinîndu-se carne conservată sărată şi afumată. această denumire s-a extins cu timpul şi la cămara în care se păstra carnea conservată şi chiar la însăşi rezerva de carne. unde era lăsat să stea pînă se îmbiba bine . pe lîngă numele general de salsamenta. Aceste conserve de peşte mai purtau. pînă ce nu mai avea nici miros nici gust de sare . peştele de tot felul se conserva numai cu sare. cărnurile sărate (salsamenta) au jucat un mare rol în alimentaţia romanilor. ca mistreţ.mai ales a fumului. de asemenea. existau totuşi unele mici deosebiri în aplicarea lui. după aceea se scotea din saramură şi se punea în vase de pămînt. acesta era ţinut mult timp în apa naturală de nu sau de izvor. ci şi carnea de vite mari. . Un alt procedeu folosit de timpuriu a fost conservarea cărnii cu ajutorul sării . Carnea. cea mai importantă din alimentaţia romanilor. în felul acesta. fie pentru transport în alte părţi. Chiar şi atunci cînd era friptă. în ceea ce priveşte desărarea peştelui. ce se da oricărei conserve de carne sărată. de capră. altul în fierberea cărnii în apă în care se punea scoarţă de tei şi puţină lamură de făină.

o dată cu alimentele de bază. întrebuinţarea lui se reducea îndeosebi la prepararea cărnii de miel şi de ied. nu în aer liber. ea se reducea numai la un mic număr de animale. ca expresie a exigenţelor clasei suprapuse de a se ridica şi în acest domeniu la un nivel care să-i îndreptăţească pretenţiile de stăpînitoare a lumii.. Prepararea alimentelor în paginile precedente am trecut în revistă. se mînca mai ales prăjit şi numai în al doilea rînd fiert. Saturnale. de gust şi de modă. era numit astfel. purcei şi iepuri. 249 . dar şi atunci numai pentru anumite părţi ale animalului sacrificat. un „porc umplut troian" (porcus Troianus) . care la început mai era şi brutar şi cofetar. atît la ţară cît şi la oraşe. precum şi pentru frigerea ficatului sau a cîrnaţilor. 13. încheiat prin pacea de la Apemeia din anul 188 î. creier.n. se cunoştea încă din prima jumătate a secolului al II-lea î. o dată 70 M a c r o b i u . Titus Livius arată că după terminarea războiului împotriva lui Antioh al III-lea. carnea se frigea în cuptor. şi felul în care ele se pregăteau în general.e. făină de gris şi diferite substanţe aromate. în timpul expediţiilor sau magistraturilor efectuate în Orient. atît pentru săraci cît şi pentru bogaţi. ficat de pui. începu să fie considerată o arta. După o ştire dată de Macrobiu 7 0 . I I I . deoarece înăuntrul lui erau introduse alte animale tot aşa cum calul troian a fost umplut de războinici. deosebirile apar însă atunci cînd e vorba de amănunte. generalii şi guvernatorii romani s-au deprins să mănînce mai bine decît înaintaşii lor . Principalele elemente ale umpluturii constau din carne tocată. însă în ambele cazuri cu sosuri felurite şi picante.atunci cînd se pregăteau mesele legate de sacrificii. ocupaţia de bucătar. regele Siriei. luată în general.e.n. influenţa greacă s-a resimţit şi în domeniul alimentaţiei. în schimb... Dacă în această privinţă exista o oarecare uniformitate. precum şi în acela al preparării alimentelor în special. este pregătirea cărnii umplute. Peştele. cînd arta culinară a atins un anumit grad de rafinament. dar. ca pui. De dată ceva mai tîrzie. în toate cazurile în care se întrebuinţa frigarea. Grătarul era rareori folosit. Prin expansiunea Romei în bazinul oriental al Mării Mediterane. 13.

Aceste sosuri erau adeseori colorate cu şofran. cînd a fost vorba de prepararea cărnii. lucrarea păstrată sub numele lui. în apa în care 2J0 . fierberea putea fi însă tot atît de necesară şi pentru carnea de vînat sau de animale ce nu erau crescute pentru măcelărie. mai multe pentru fiecare fel de carne în parte. au fost aduşi la Roma şi bucătari iscusiţi. Aproape toate reţetele culinare din această lucrare trădează influenţa greacă. cîteva trăsături caracteristice ale bucătăriei romane din această perioadă. calde sau reci. îndeosebi pentru mîncărurile de carne exista o varietate infinită de sosuri. că în cele mai multe cazuri carnea se fierbea înainte de a fi pusă la fript. precum şi din descrierea unora dintre felurile de mîncare mai tipice.n. carne. cu vin sau cu sirop de smochine. Am amintit mai sus în treacăt. S-a explicat această practica prin necesitatea de a reda frăgezimea cărnii sărate sau uscate de multă vreme . precum şi din scrierile greceşti de artă culinară. oricum ar fi fost ele gătite. Apicius . deoarece era prea tare. datează însă din secolul al IV-lea e. atît în ceea ce priveşte terminologia cît şi tehnica preparării alimentelor . erau drese totdeauna cu sosuri variate şi complicate. erau legate cu ou sau îngroşate cu făină de grîu sau chiar de orz. Frecvenţa sosurilor constituie o altă trăsătură caracteristică a bucătăriei romane. din înşirarea acestora. vînat.cu pictorii. în orice caz. De la ei.n. au învăţat apoi romanii să gătească. pentru ca mîncărurile prezentate la masă să fie cît mai apetisante . în lumina acestor reţete. Cel mai cunoscut autor de reţete pentru bucătărie dintre romani este un contemporan al împăratului Tiberiu. Consideram totuşi necesar şi totodată instructiv să arătăm. nu este locul să reproducem aici nenumăratele reţete culinare pe care le realizau bucătarii marilor bogătaşi de la Roma începînd cu secolul I î.e. unele dintre ele fiind preparate dinainte în acest scop. de altfel şi terminologia de această natura pe care o întîlnim la poeţii comici şi satirici romani este în cea mai mare parte greacă. ba chiar să scrie în acest domeniu. Această fierbere prealabilă constituie. cînd se serveau la masă. vor ieşi la lumină şi deosebirile de gust ale romanilor în comparaţie cu gusturile din zilele noastre. sculptorii. pedagogii şi medicii. unele din ele. de asemenea. legume. De re coquinaria. Evident. Alimentele de orice fel. peşte sau chiar fructe. care au revoluţionat sistemul de alimentaţie a clasei conducătoare. o trăsătură caracteristică a bucătăriei romane.

se fierbeau legumele se punea silitră (nitrum) pentru a le da b culoare verde şi mai pronunţată. în care se păstra ca o conservă Pentru a ne da seama cît de adînc a pătruns în rînduri!e clasei conducătoare romane. se presăra piper. murex 251 . reproducem după Macrobiu „meniul" unui banchet dat în cinstea preoţilor-pontifi şi a vestalelor cu ocazia consacrării unui preot al zeului Marte între anii 80 şi 70 î. din peşte. platouri de stridii şi de peloride prăjite. îndeosebi mierea. găină grasă cu sparanghel. uneori chiar pe preparatele de cofetărie. consta în locul predominant pe care-1 ocupau în mîncănirile gătite ingredientele dulci. de piper etc . întrebuinţarea excesivă a substanţelor aromate în aceste sosuri constituia o altă caracteristică a bucătăriei romane. glicomaride. format cu mîna ca nişte găluşte şi uneori cusute într-o bucată de pieiiţă sau băşică de miel. Mierea se punea aproape în toate felurile de mîncăruri de carne şi de legume.. încă din secolul I î. cocoşari. păsări în pesmet. Tipică pentru bucătăria romană era un fel de plăcintăprăjitură. cu excepţia celor din peşte şi din gutui. aproape în toate. stridii crude — la discreţie.n. Tot aşa. în felul acesta. O altă caracteristică. ghindă albă de mare . de măruntaie de iepure tocate . în aceste tocaturi nu intrau nici un fel de legume.n. Dacă unele din aceste condimente erau în parte necesare pentru a da un gust cărnurilor şi legumelor fierte. căci nu se poate numi altfel sistemul de a da unui aliment mai multe gusturi în acelaşi timp. numită după tigaia în care se prepara. Vom vedea mai jos care erau condimentele cele mai frecvent întrebuinţate. după varietatea ingredientelor întrebuinţate şi mai ales după cantităţile lor mari.e. unde era natural să predomine gustul dulce.. întrebuinţarea lor excesivă era o dovadă de excentricitate . de oţet. : „Aperitive : arici. în aparenţă opusă celei de mai sus. din brînză şi chiar din fructe . patina sau patella.. mai ales piersici. Mîncarea numită minutal era un fel de budincă de peşte. muşchi de capră şi de mistreţ. din carne de tot felul. specialităţi de moluşte : peloride şi spondili.e. apoi spondili. ci numai fructe. de carne. care-şi pierdeau prin aceasta gustul lor natural. acest gust pentru mîncăruri excentrice şi pentru mese copioase. mai exista un fel de pateu (isicia) din carne tocată de peşte sau de raci. din ficat de porc. sturzi. Asemenea mîncare se făcea din legume. adeseori în acelaşi fel de mîncare se distingeau gusturi opuse : de miere. se foloseau şi ouă. ghindă neagră de mare.

considerîndu-le adevărate plăceri otrăvite. sînt cunoscute patru asemenea legi (leges sumptuaiiae). care s-a caracterizat întotdeauna prin frugalitate . s-au găsit şi printre romanii din clasa conducătoare unii..n. pîine de Picenum" 7 1 . ca Lucreţiu. Faţă de un astfel de meniu. Legile din ultimul secol al republicii n-au atins decît obiectivul modest de a limita luxul la anu» M a c r o b i u .şi purpură.. turtă de făină. care limitau consumul cărnii sau interziceau consumul unor păsări exotice (fazan. iar în lipsa acesteia numai cu smochine. era pe deplin îndreptăţită exclamaţia plină de indignare a lui Macrobiu : „Cine mai poate fi acuzat de desfrîu.e. bibilică. între 180 şi 115. şi 69 e. în realitate nu reprezentau decît o infimă minoritate. iepuri. Chiar şi în perioada de lux şi excese. Tibul şi Ovidiu. dar care în realitate a început mai devreme şi a durat ceva mai mult. care evocau mereu simplitatea şi frugalitatea romanilor de odinioară. dar toate aceste prevederi cădeau în scurtă vreme în desuetudine. în frunte cu Seneca. patina de peşte. pe care istoricul Tacit a delimitat-o în timp între anii 31 î. Filozofii stoici din secolul I e. Mîncăruri : uger de scroafă. mai ales scriitori şi poeţi. pentru ei bucătarii rafinaţi nu erau altceva decît boli curate. Dar Seneca nu se mulţumeşte numai să combată luxul meselor. precum şi indivizi de teapa lui Trimalchion. ci încearcă să retrăiască viaţa de la ţară cu traiul ei frugal . 2S2 . păsări fripte. Dar toate acestea nu erau reprezentative pentru masa romanilor celor mulţi. numai în secolul al II-lea î. Acest meniu reprezenta puţin lucru în comparaţie cu ceea ce avea să facă doar cîţiva ani mai tîrziu un Lucullus.n.n. lişiţe fierte.e. păun) şi al vinurilor străine. iar la începutul epocii imperiale Caligula. raţe. de aceea. patina de uger de scroafă. care distrugeau corpul omenesc . cap de mistreţ. 12. au întreprins o adevărată campanie împotriva meselor copioase. aşa încît era nevoie de revenire asupra lor. ele nu erau decît excrescenţe şi denaturări contrare spiritului roman. III. Astfel. Spiritul tradiţional de frugalitate şi sobrietate al vechilor romani s-a manifestat încă de la început şi prin anumite măsuri luate în vederea îngrădirii luxului şi la mesele celor bogaţi.n. atît de plastic zugrăvit de Petroniu. dacă pontifii se îmbuibau la masă cu atîtea feluri ? !". 13.. Saturnale. în călătorie el însuşi se hrănea cu pîine şi smochine. stabilind în acelaşi timp şi sumele pînă la care se puteau ridica cheltuielile cu organizarea ospeţelor .

în schimb. Pentru consumul legumelor crude se servea untdelemn de cea mai bună calitate şi proaspăt . unele dintre e!e. Suetoniu povesteşte că lui Cezar i s-a întîmplat ceva asemănător . Nu este mai puţin adevărat că untdelemnul era foarte greu de păstrat proaspăt timp mai îndelungat. se punea în el o anumită cantitate de sare. înseşi condiţiile în care se făcea stoarcerea măslinelor. untdelemn rînced. LIII. şi exemplul dat mai sus din Macrobiu este prea elocvent pentru a mai insista. în prepararea alimentelor untdelemnul constituia grăsimea cea mai importantă. pentru asortarea mîncărurilor înainte de a fi servite la masă . care-i schimba cu totul şi gustul. 253 . pentru a i se menţine fluiditatea. pentru asortarea legumelor. dîndu-i totodată şi un gust de afumat. Parfumul natural al untdelemnului se mai pierdea şi din cauză că. Dintre diferitele calităţi de untdelemn. numai unele erau utilizate la prepararea mîncărurilor şi. contribuiau la rîncezirea lui timpurie.mite mese oficiale. gazda a servit. îndeosebi varza. acest lucru îl face pe Pliniu cel Bătrîn să susţină că romanii ar ii avut o preferinţă pentru untdelemnul acru. untdelemnul era întrebuinţat în mai mică măsură. fără însă ca măsura să se generalizeze nici in sccst domeniu. El se folosea. Cezar. servirea unui untdelemn ordinar şi rînced la o masă cu invitaţi constituia cea niai gravă insultă ce li se putea aduce. de asemenea. în prepararea propriu-zisă a alimentelor unde predomina fierberea şi nu frigerea. pe care le-am trecut în revistă la început. iar într-unui din paragrafele prezentului capitol am văzut rolul lui în alimentaţie ca fruct. ca salatele din zilele noastre. cap. în alimentaţie. în timp ce ceilalţi comeseni clădeau semne de nemulţumire. în general. !2 S u e t o n i u . Caesar. mile în capitolul consacrat agriculturii ne-am ocupat mai pe larg cu cultura măslinului. în locuri închise şi încălzite. i-a cerut să-i mai servească încă o dată untdelemn 7 2 . se consumau crude stropite numai cu untdelemn. făcîndu-1 să devină în cele din urmă acru . fiind invitat la masă împreună cu mai mulţi prieteni. pentru a face să treacă oarecum neobservată neglijenţa sau lipsa de politeţe a gazdei.

în afară de Cato cel Bătrîn. care. adică în regiunile în care se cultiva măslinul. mai rafinată.carne de la măcelărie : ei considerau fie slab gospodar.La gătit. pe care o afumau pentru tot anul. în acest sens pledează înseşi reţetele lui Apicius. Ibidem. Dat fiind că măslinul nu creştea decît în regiunile meridionale şi centrale ale Italiei şi că untdelemnul era greu de păstrat în stare proaspătă mai mult timp. dar mai frecvent la prepararea sosurilor. Cea mai frecvent întrebuinţată dintre grăsimile animale era untura de porc (adeps suillus) . pentru ca aluatul plăcintelor să nu se prindă de pereţi. poate ca o rămăşiţă a unei 7 practici ţărăneşti. nu-1 puteau cumpăra pentru gătit. care. scriind pentru bucătăria rafinată a celor bogaţi şi dînd precădere untdelemnului. 76. unde cei bogaţi aveau toate posibilităţile să-şi procure untdelemn de cea mai bună calitate. untdelemnul se folosea la frigerea cărnurilor de tot felul şi a peştelui. 73 74 Cato. Despre rolul pe care-1 avea untura de porc la bucătărie avem puţine ştiri. iar în cea nouă. Căci era o veche datină printre romani de. la facerea prăjiturilor. că plăcintele se făceau cu untură de porc *. deoarece. fie conservată cu sare. Se poate presupune că untura de porc şi-a menţinut locul şi acolo unde exista untdelemn din abundenţă. iar populaţia săracă era de obicei aprovizionată prin serviciile de aprovizionare oficiale. aşa cum am amintit mai sus. ci în locul lui recurgeau la grăsimi animale. cit. cu cît ţăranii creşteau porci ca rezervă alimentară de carne. constituiau o trăsătură caracteristică a artei culinare romane. fie risipitor pe acela care punea la fum carne ce nu era produsă în cadrul gospodăriei lui. 254 . Tot Cato arată rolul subsidiar al untdelemnului : cu el se ungeau cratiţele de lut. vorbeşte totuşi de untură la prepararea unor specialităţi de cîrnaţi. însuşi Cato cel Bătrîn aminteşte. ea se folosea în bucătărie la prepara/ea alimentelor fie proaspătă. lipsite de măslini.a nu-şi procura pe cît posibil nici un fel de . cei mai mulţi autori se referă la bucătăria celor de la Roma. 2. 121. Untdelemnul se mai întrebuinţa în vechea bucătărie la prepararea plăcintelor.. iar transportul la mari distanţe îi sporea preţul de cost. op. după cum ne stă mărturie Cato cel Bătrîn 73 . La ţară însă untura de porc s-a folosit tot timpul. 79 . cu atît mai mult. ţăranii din părţile de nord ale peninsulei.

Sarea obţinută prin simpla evaporare a apei de mare. De la Ostia sarea era transportată pe Tibru la Roma. sarea servea. cit. 2. după mărturia lui Varro transmisă de Pliniu cei Bătrîn 70 . sare curată (sal ţurus). cii 77 toată siguranţa în rîndurile celor săraci . cum o numeşte poetul Horaţiu. Satire.. se numea „sare populară" sau „sare neagră" (sal popiilaris. prin curăţirea ei de impurităţi. locuitorii. apoi pe un drum de uscat care ducea pînă departe în Apenini şi se -numea „drumul sării" (Via Salariu). H o r a ţ i u . la prepararea unor sorturi de vinuri. 25S . sal niger) . ci pur şi simplu de pîine presărată cu sare. care atribuie lui Ancus Martius.mitem că nu era vorba de un fel oarecare de mîncare gătită. Dar este mai firesc să ad. şi ca aliment. în regiunile mai îndepărtate de mare. In bucătărie sarea s. 17. cit. Sarea ocupă primul loc printre condimente. precum şi în împrejurări cînd sarea nu putea fi transportată sau era prea scumpă. ceea ce înseamnă că ea exista şi la începutul epocii imperiale. înainte de a fi întrebuinţată ca condiment în bucătărie. II. a conservelor de carne. 9 . op. 89. Ne vom ocupa de cele mai cunoscute şi mai des întrebuinţate în bucătăria romanilor.e folosea la prepararea saramurii. de măsline. v. amestecată încă cu multe impurităţi. X X X I . în sensul că din ea se prepara un fel de mîncare ce se consuma cu pîine. vechimea exploatării ei este confirmată de tradiţia legendară.Condimentele si mirodeniile Am văzut mai sus rolul important pe care condimentele şi mirodeniile îl jucau la prepararea alimentelor. cum era de exemplu Umbria.. la Ostia . care-i dădeau o culoare surie. mai ales cei din regiuni mai îndepărtate. 3 3 . op. foloseau în locul ei cenuşă de trestie şi 75 76 77 T i t u s L i v i u s. lucru pe care fiecare gospodar îl făcea pe cont propriu acasă. Despre această mfncare frugală vorbeşte şi poetul Horaţiu. I. aşa cum s-a amintit Şi mai sus. Romanii o obţineau din cele mai vechi timpuri prin evaporarea apei de mare în apropierea vărsării Tibrului. se obţinea sarea albă (sal candidus) sau. precum şi pentru păstrarea fluidităţii untdelemnului. al patrulea rege al Romei. P l i n i u . amenajarea unor saline (Romanae salinae) 75 .

XII. rădăcinile unei plante din India. încît a fost necesară crearea unor „silozuri" de piper (horrea piperataria). amintim pe cele de uz curent : scorţişoara (zingiber). dar cele mai multe erau destinate pentru satisfacerea exigenţelor gastronomice. în general vorbind. sub acest nume al unei cantităţi predominante. nardul de India (spica Indica). aşa încît la începutul epocii imperiale era curentă în bucătăria celor bogaţi. reiese limpede că era vorba de cei bogaţi. este adevărat însă că. mai erau cuprinse şi alte plante aromate. op. uneori excesiv de costisitoare. îndeosebi la vînat. în primele epoci cei mai mulţi nu consumau alte băuturi decît apa . încă din primul secol al imperiului au început să se ridice glasuri de indignare împotriva acelora cărora foamea nu mai ajungea să le deschidă pofta de mîncare 7 9 .înainte pe scară largă boabele de mirt. cit. în timp ce oamenii de rînd se mulţumeau cu „ierburile" moştenite de la înaintaşii lor. La sfîrşitul secolului I e.n. cînd intra treptat în consum vinul.. ca şi pentru noi de altfel. este adevărat că multe din acestea serveau nu numai în alimentaţie. monedele imperiale descoperite în partea meridională a Indiei sînt puse în legătură tocmai cu acest import masiv de plante aromate . atît în ceea ce priveşte varietăţile cît şi cantităţile . aceasta a rămas apoi. dar 79 Plini o. ci şi la prepararea medicamentelor şi a parfumurilor. Băuturile cele mai obişnuite Cea mai obişnuită băutură pentru romani. care se importau uscate sau în vase pline cu saramură . într-o epocă ulterioară. avea numeroase întrebuinţări în bucătărie . întrebuinţarea lui în boabe era mai rară. în epoca imperială mirodeniile aduse sub orice formă din ţările Orientului au sporit considerabil. întrebuinţarea lui s-a răspîndit însă repede. 25S . era apa naturală. 29. erau accesibile. Printre celelalte mirodenii importate de către romani din ţările Orientului şi folosite la prepararea mîncărurilor. De aceea. pentru care toate aceste aromate. din care se întrebuinţau atît frunzele cît şi spicele pentru prepararea sosurilor la mîncărurile de carne etc. cantităţile de piper importate erau atît de mari la Roma. Piperul se utiliza de obicei măcinat la cele mai multe preparate culinare.

astfel. în epoca luxului şi dezmăţului de tot felul în alimentaţie. Dacă vinurile de calitate superioară obţinute prin procedeele arătate în capitolul întîi erau destinate consumului unui număr mai restrîns. o băutură caracteristică a celor săraci. în care copleşitoare era apa naturală. adică celor care puteau face faţă preţului ridicat. oţet. despre Nero se spune de pildă că. tescovina din teasc era fărîmiţată şi pusă într-o anumită cantitate de apă. op. apoi pusă din nou în teasc şi stoarsă . apă dulce şi apă de mare. destinat a fi consumat de către cei săraci sau chiar de sclavi. 17* . Acest lucru se referă. obţi80 C a t o . la perioada cînd viţa-de-vie nu mai era cultivată pentru satisfacerea nevoilor de consum propriu al membrilor gospodăriei. 57. după o primă stoarcere. s-a ajuns ca şi apa să fie supusă la cele mai fantastice transformări . cit. fie. 25 . ceea ce înseamnă că numai de către aceia care aveau mijloacele materiale de a petrece timp mai îndelungat la izvoarele lor.. fiind 8 dat de Cato sclavilor care lucrau pe proprietatea sa *. vinul obţinut era de calitate inferioară. se bea apa rezultată din zăpada topită. Tot Cato mai arată cum dintr-un amestec de must. pentru desfacerea pe piaţă în vederea obţinerii de profituri de pe urma exploatării muncii străine. în schimb proprietarii cunoşteau nenumărate procedee pentru producerea unui vin de proastă calitate. Astfel. ci se consumau numai la faţa locului. bineînţeles. ci se producea în mari cantităţi. în felul acesta şi calităţile de vin amintite cu acel prilej ne vor servi acum pentru a stabili repartiţia consumului lui în funcţie de posibilităţile de achiziţionare din partea consumatorilor sau de distribuirea lui de către proprietar celor care îndeplineau lucrările agricole pentru producerea lui. ca astăzi. după ce în capitolul I ne-am ocupat mai pe larg cu viţa-de-vie şi prelucrarea vinului. De aceea. de asemenea. Romanii cunoşteau proprietăţile terapeutice ale multor ape minerale. şi mai ales. a sclavilor. înainte de a o bea. fie ea a oamenilor liberi. o fierbea apoi o astîmpăra în zăpadă . unde se retrăgeau de arşiţa de la Roma puternicii vremii. la îndemîna tuturor în comerţ. 259 . Vinul ocupa un loc important în alimentaţia romanilor. de data aceasta vom stărui asupra lui ca băutură. dar acestea nu se aflau. în vestita staţiune climaterică Tibur.era încă scump.

deoarece erau convinşi ca prin aceasta menţineau şi chiar sporeau capacitatea lor de muncă.nea un vin pe carc-1 da sclavilor în anotimpul de iarnă. după datele lăsate de autori. ne putem însă închipui de ce calitate putea fi acesta. chiar dacă acesta era de cea mai proastă calitate. pentru care este greu de stabilit echivalente care să ne poată da o idee precisă despre preţul lor. cînd lucrau mai puţin şi cînd primeau vinul din a doua stoarcere sau cel amestecat cu mari cantităţi de apă amintit mai sus. este interesant de semnalat faptul că şi sclavii primeau anumite raţii de vin. unul din marii jurişti romani. Din tratatul agricol al lui Cato cel Bătrîn rezultă că. din comparaţia preţurilor lor cu acelea ale unor produse de larg consum. cu alte cuvinte. cînd aceştia lucrau mai puţin. fără a intra în amănuntele cifrelor şi monedelor. în anotimpurile de lucru ei primeau anumite cantităţi de vin. în general vorbind. că în timpul celor nouă luni de lucru un sclav consuma în total aproximativ 179 1 de vin . se poate spune că nu erau nici prea scăzute pentru ca vinul să fie o băutură obişnuită şi uşor accesibilă pentru păturile sărace ale societăţii romane. pînă la adoptarea metodelor practicate de către greci. Este adevărat că. Dar. după cum în unele aveau să presteze munci mai grele sau mai uşoare. ca untdelemnul sau carnea. cel puţin această constatare generală se poate aplica la vinurile obişnuite. în legătură cu consumul de vin de către păturile de jos. Despre unele din formele de vinificaţie şi conservare a vinului am vorbit în subcapitolul consacrat culturii viţei-de-vie . depindea de posibilităţile de cumpărare ale consumatorilor. cu excepţia anotimpului de iarnă. în acelaşi timp. de vreme ce Cato însuşi îl numea „vin pentru sclavi" (vinum familiae). romanii îl distribuiau sclavilor. din cifrele şi cantităţile 1 date de Cato rezultă. chiar dacă facem abstracţie de repartiţia pe luni. aici vom stărui doar asupra proporţiilor în care se consuma vinul. Dar chiar şi pentru vinurile de calitate superioară tehnica vinificaţiei era destul de primitivă. denumire pe care o întîlnim şi mai tîrziu în epoca imperială la Ulpian. consumul era în bună parte în funcţie de preţul cu care se vindea pe piaţă. 260 . referindu-se la consumatorii de vin care nu erau şi producători. Dar. care erau fixate după cantitatea de muncă prestată . se pare că vinurile nu au fost niciodată prea scumpe în Italia. indiferent de cantităţile de vin şi de calitatea acestuia.

Astfel.n. dau numeroase exemple de sancţiuni aplicate unor femei pentru nerespectarea restricţiilor privitoare la consumul vinului . ceea ce a impus interdicţia consumului de vin din partea tinerilor . precum şi vinuri îndulcite cu miere sau must fiert etc. această ştire reflectă numai în parte realitatea dintr-o anumită epocă. de asemenea. din aceleaşi motive nu se încredinţa niciodată femeii îngrijirea şi administrarea încăperilor unde se păstra vinul. tot aşa. în sensul că existenţa unui număr redus de consumatori făcea ca producţia de vin să fie restrînsă. încă înainte de secolul al II-lea î. există mai multe mărturii.e. într-o comedie a lui Terenţiu este prezentată o femeie care era cunoscută pentru „darul beţiei".e. ca Pliniu cel Bătrîn. în ceea ce priveşte interdicţia consumării vinului de către femei. 261 . din epoca imperială.Dacă ne raportăm la vîrstă şi la sexe. Probabil ca va fi fost o vreme cînd producţia de vin pe piaţă era încă restrînsă. de aici s-a dedus că vinurile naturale şi fermentate puteau fi băute la început numai de către bărbaţii adulţi. din cauza dificultăţilor desfacerii lui pe piaţă. după unele ştiri romanii ar fi avut voie să bea vin numai după împlinirea vîrstei de 30 de ani. situaţia poate fi considerată şi invers.n. dacă ele au băut vin sau nu .n. ultimul exemplu de acest fel este dat din anul 194 î. verifica. ei vorbesc de femei ucise de pe urma loviturilor cu bastonul de către propriii lor soţi pentru vina de a fi băut vin din butoi. atît în scrierile autorilor greci cît şi romani. Dar. Evident. după care vinul ar pricinui sterilitatea femeilor sau avortul. Se parc deci că ar fi vorba de anumite rămăşiţe ale unor vechi credinţe ale romanilor. cărora le era interzis cu desăvîrşire. Astfel. . iar textele literare ne dau ştiri despre abateri încă din secolul al II-lea î. dacă această situaţie s-a menţinut în primele secole ale republicii. Există însă şi alte ştiri după care femeilor le era îngăduit să bea anumite varietăţi de vinuri nefermentate. altele construise să moară de foame sau chiar condamnate în procese organizate . Dar toate aceste considerente nu au decît valoarea unor ipoteze greu de verificat în practică. Autori romani mai tîrzii. Valerius Maximus şi Aulus Gellius. cum spune poporul nostru despre beţivani. ea s-a schimbat în curînd. cu excepţia femeilor. în caz de bănuială.e. după Polibiu. capul familiei supraveghea de aproape pe soţia sa şi pe celelalte femei din familie şi. în virtutea unui drept tradiţional de a le săruta pe gură (ius osculi)..

cînd se reducea la jumătate (defrutum) sau cu o treime (caroenum). dar de calitate inferioară (passum secundarium).. în unităţile noastre de măsuri şi greutăţi. care de la un timp a început a se numi promulsis. lăsîndu-se cîtva timp aşa. Existau mai multe varietăţi de must fiert : cînd cantitatea iniţială de must se reducea prin fierbere cu două treimi (sapa). Pliniu cel Bătrîn arata că acesta era şi un preţios aliment pentru bătrîni. 262 . numit muhum. precum şi mierea de cea mai bună calitate. Un alt procedeu de preparare a vinului dulce consta în fierberea mustului. 113—114. procedeu recomandat încă de Cato cel Bătrîn. Vin dulce se obţinea şi prin stoarcerea boabelor de struguri lăsate să se stafidească pe viţe sau uscate la soare după ce fuseseră culese (uva passa) .270 kg de miere la 13 1 de vin. mustul fiert servea la îndulcirea unor vinuri prea acide. se obţinea prin turnarea unei cantităţi de apă peste tescovina stoarsă. Acest vin se servea la ospeţe. op. Datorită concentrării de materii zaharoase pe care le conţinea. la obţinerea cărora se întrebuinţau felurite procedee. pentru a confirma calităţile lui hrănitoare. însă despre care se ştia că. în felul acesta el nu fermenta pînă la începutul verii. XXII. care se hrăneau înmuind în el bucăţi de pîine . Pentru acest vin. în urma vinificării. de aceea vinul se numea passum. se punea în vase închise care se ţineau apoi timp de 30 de zile în apa rece a unei fîntîni. 81 P l i n i u . preparate din struguri. Astfel. acest must fiert se folosea uneori în loc de miere. mai ales la gustare (gustatio). proporţia era de obicei. se foloseau cele mai bune vinuri. Vin dulce se mai obţinea şi din amestecul unui vin obişnuit natural cu o anumită cantitate de miere . cit.în afară de vinurile naturale fermentate mai existau şi alte varietăţi de băuturi nefermentate. se lua mustul produs înainte de stoarcerea strugurilor. se storcea din nou. Prin acest procedeu se urmăreau două obiective : în primul rînd cu ajutorul lui se îmbunătăţea calitatea mustului dintr-o producţie mai mare. vinul se chema murina sau muriola. după ce se lăsa cîtva timp să macereze. pentru păstrarea vinului dulce (vinurn dulce). va da un vin de calitate inferioară . egală cu mustul obţinut din prima stoarcere. el dă exemplul unui centenar care atribuia tocmai acestui 81 aliment longevitatea sa robustă . Un vin de acelaşi fel. de aproximativ 3. O calitate şi mai bună se obţinea dacă peste tescovină se turna must fiert şi. în al doilea rînd.

op. în anumite proporţii precis stabilite. 156. în afară de acestea. Persa. dar de obicei în alimentaţie serveau ca aperitiv (propoma). v. se bucurau de mare trecere. precum şi alte condimente şi substanţe aromate.e. prin macerarea petalelor de trandafir în vin timp de trei săptămîni. a căror înclinare pentru gusturi cît mai variate şi chiar opuse în diferitele mîncăruri le-am văzut. iar în comerţ se vindeau cu preţuri mai ridicate. de miere. fie la aşezarea lor în vase.. care fermenta . iar Pliniu cel Bătrîn relatează că în anul 133 î. cit. Dacă aceste ingrediente aveau la început scopul de a da vinului o tărie pe care n-o avea sau un gust mai plăcut sau senzaţia de vechi. fructe sau chiar răşini de arbori. Mai mult încă : ei nu ezitau să pună în vinuri. în felul acesta se obţineau aşa-zisele „vinuri artificiale" (vina ficticia).Romanii cunoşteau numeroase băuturi rezultate din macerarea în must a unor alte substanţe. Este adevărat că cele mai multe din ele se întrebuinţau şi ca medicamente. fie înainte de a le consuma. Plaut vorbeşte de vin îndulcit cu miere parfumat cu trestie mirositoare82. reînnoindu-se'tot la şapte zile. De asemenea. Pe lîngă vinurile din struguri. Astfel. de absint (abstinthiatum) etc. prin infuzarea lor cu diferite substanţe vegetale. ajungînd pînă în Orient sub numele de „vinuri piperate din Italia". pentru aceasta era necesar ca fructele să conţină cantităţi 82 53 P l a u t . pe care apoi îl turnau în vinul cumpărat la mesele de popas. consulul Cornelius Cethegus a distribuit poporului un vin aromat cu rută (mustum rutatum) 8S . se obţinea un vin de trandafir (rosatum) . ci şi cantităţi. acelaşi procedeu se întrebuinţa pentru prepararea vinului de viorele (violatium). Dar în aceste vinuri nu intra numai piperul. încît cei care întreprindeau călătorii mai lungi. 77—78. romanii. naturale sau preparate după procedeele amintite mai sus. 263 . Această practică era destul de veche . cu timpul a devenit o dovadă de rafinament şi chiar de excentricitate. de obicei vegetale . P l i n i u . frunze de plante. XIX. ele erau căutate şi pe piaţa externă. vinurile condimentate cu piper (vina condita sau vina piperata) . Această băutură devenise atît de obişnuită în epoca imperială.n. îşi duceau de acasă o cantitate de piper amestecat cu miere (conditum viatonum). diferite parfumuri. căutau să dea şi vinurilor arome cît mai excentrice. romanii cunoşteau şi vinuri preparate din sucul anumitor fructe. de teamă că nu o vor găsi la hanurile unde aveau să poposească.

v. ea era cunoscută din timpul activităţii literare a lui Plaut. 1 3 . şi o băutură acidulată şi răcoritoare (posca). Se prepara din miere şi apă. preparată din oţet şi apă în proporţii care îi dădeau acest caracter. Se pare că era o băutură răspîndită în rîndurile păturilor de jos ale societăţii . se pare că. De altfel. ba uneori oţetul intra printre proviziile armatei întregi. cînd era dulce (aqua mulsă recens). Vinurile de fructe se preparau mai ales în regiunile unde nu existau condiţii prielnice pentru cultura viţei-de-vie. 112. 836. sau după ce era lăsată să fermenteze şi să se învechească (aqua mulsă inveterata) . ci şi soldaţii aveau de obicei o raţie de oţet la ei în acelaşi scop. Plutarh spune despre Cato cel Bătrîn că în timpul expediţiilor militare nu bea decît apă. Printre ele mai cunoscute sînt cele de pere (piracium). P l i n i u .suficiente de zahăr. în general. se făcea exclusiv din vin. romanii cunoşteau şi consumau o băutură pe bază de miere : miedul (aqua mulsă sau mulsă). de coarne. . precum şi atunci cînd viticultorul prefera să-şi vîndă întreaga cantitate de vin. în proporţie de o parte miere şi două apă . Cato Maior. Băutura obţinută se putea consuma proaspătă. ea avea astfel şi o anumită cantitate de alcool. cele mai multe vinuri de acest fel constituiau o băutură frecventă în mediul rural. în afară de băuturile derivate din vin sau sucuri de fructe. cit. dat fiind că oţetul. dar nu era vorba de apa proaspătă. cu alte cuvinte. cap.. în sfîrşit.. care o caracterizează ca o băutură de care nimeni. în general. XIV. iar cînd îl copleşea setea cerea oţet pentru a prepara această băutură 8 3 . ci de apă de ploaie stătută de mai mult timp sau scăzută prin fierbere. de scoruşe etc. "' P l u t a r h. aşa cum am văzut mai sus. 8! 8 80 P l a u t . de rodii. Milcs gloriosus. „căpăta gust de vin" 8li . 13. X X I I . de gutui (cydoneum). op. cum spune Pliniu cel Bătrîn. consumînd-o. nu riscă să se îmbete 84 . rezervîndu-şi pentru consumul propriu cel preparat din fructe . nu numai comandanţii. dar. poate fi considerată în categoria băuturilor derivate din vin. I.

PARTEA A DOUA VIAŢA DE TOATE ZILELE .

.

precum şi dreptul de viaţă şi de moarte (IUS vitae necisque) asupra ei. în virtutea acestei puteri. cît şi asupra sclavilor pe care-i avea în stăpînire . asupra tuturor bunurilor acestora. luînd-o în căsătorie. ci şi asupra bunurilor lor. după ce aceasta a trecut printr-un îndelungat proces de destrămare. De altfel. în scurtă vreme însă au apărut termeni speciali pentru a designa diferitele drepturi ale stăpînului . chiar şi asupra zestrei soţiei. lui îi revenea puterea nelimitată pe care o avusese mai înainte propriul ei părinte. un rezultat al dezvoltării istorice. deoarece. 267 L . ca urmare a apariţiei şi a dezvoltării proprietăţii private. şi mult timp după aceea. căci la început căsătoria şi manus se pare că erau unul şi acelaşi lucru.FAMILIA Familia (familia) a fost secole de-a rîndul temelia societăţii romane. Fiind. Ea a apărut ca o subdiviziune a ginţii (gens). Puterile capului familiei La începuturile ei. familia era dominată de atotputernicia capului familiei (pater familias) atît asupra soţiei şi copiilor. soţul avea dreptul de a-şi repudia soţia. La început autoritatea aceasta nelimitată de pater familias asupra tuturor persoanelor din familie. această putere el şi-o exercita nu numai asupra persoanelor. precum şi asupra tuturor elementelor care constituiau casa era indicată cu numele de manus. în concepţia romană soţia era considerată o fiică a capului familiei (filiae loco). este uşor de înţeles că nici ea n-a rămas neschimbată în cursul timpului. urmarea a fost că manus a rămas numai pentru a indica autoritatea soţului asupra soţiei sale. ci a trecut printr-o evoluţie ale cărei etape principale le vom trece mai jos în revistă. Această putere îi revenea soţului prin actul însuşi al căsătoriei. deci ea era consecinţa imediată a uniunii matrimoniale. aşadar.

în cel mai bun caz. 268 1 . dintr-o piesă a lui Ennius reiese că femeia măritată continua să rămînă sub autoritatea tatălui. I d e m . II. pe timpul lui August s-a luat bărbatului dreptul de a-şi ucide soţia pe care o avea in marin . Astfel.e. ea era restituită. să-1 condamne la moarte sau. 32. conformîndu-se tradiţiei. dar în secolul al II-lea î. dintr-un discurs al lui Cato cel Bătrîn asupra legii Vicontia din anul 169 reiese că femeia avea bunuri proprii de care dispunea după bunul ei plac '. şi acesta a fost îngrădit încă de timpuriu între anumite limite . în ultimă analiză. pater ţamilias nu mai putea lua singur o hotărîre de acest fel. copilul intra sub puterea absolută a tatălui (patria potestas) . Tacit ne dă un exemplu de pe timpul lui Nero. cînd soţia unui personaj important. în N ! C i c e r o . care putea desface căsătoria ei -'. în anumite cazuri. 106. De asemenea. expunîndu-1 în anumite locuri. legea dădea dreptul lui pater familias să-şi recunoască copilul căruia i-a dat naştere soţia sa sau să-1 lepede. în ceea ce priveşte dreptul de viaţă şi de moarte. a instruit procesul în prezenţa rudelor ei s . în anumite privinţe el era considerat la fel cu sclavii. urma sa fie judecată de soţul ei . ceea ce însemna. 41. ci trebuia să se consulte cu membrii familiei soţiei. XIII. Nu se ştie precis cînd a apărut această căsătorie care nu mai implica şi puterea absolută a soţului {sine mânu). 24. dacă cineva îl lua de acolo şi îl creştea pe seama lui. acesta avea asupra lui aceleaşi drepturi pe care le avea asupra sclavilor .n. Rhetorica ad Hcrenniitm. ca o simplă proprietate pe care o putea folosi după bunul lui plac. mai bine zis femeia-soţie avea unele drepturi. 38.în cursul timpului a dispărut legătura atît de strînsă ce exista la început între căsătorie şi manus. fiind acuzată de practica unor „superstiţii străine". există unele indicii potrivit cărora soţul îşi pierduse unele din drepturile sale. în ceea ce priveşte puterea lui asupra copiilor. 1. Verrine. dar acesta. în sfîrşit. O dată recunoscut şi devenit filius familias. la sclavie. el putea să-şi înstrăineze copiii prin vînzare întocmai ca pe sclavi . II. tatălui ei. în sensul că cea dintîi nu atrăgea după sine în chip obligatoriu pe cea de-a doua. Actul recunoaşterii consta din ridicarea nou-născutului în braţe de către tată. în epoca imperială puterile ce derivau din manus au dispărut treptat. adică în afara hotarelor Romei. Astfel. singura deosebire era că aceştia nu puteau fi vînduţi decît dincolo de Tibru. Anale. « T a c i t .

dar tot ceea ce realiza el de pe urma acestora revenea de drept tatălui. în acest din urmă caz el era obligat sa ceară şi părerea unui consiliu format din ceilalţi membri ai familiei sale. pater familias putea aplica fiilor săi toate pedepsele corporale. dar şi atunci cînd obţineau acest consimţămînt. Pe lingă aceasta. care nu era persoană.Etruria. ci lucru. In afară de aceste puteri imediate ale tatălui asupra fiului. Spre deosebire de sclav. pe de o parte. dreptul de pater familias chiar şi asupra copiilor acestora. în virtutea acelui ius vitae necisque pe care-1 exercita la început şi asupra soţiei. adică asupra nepoţilor săi. care se răsfrîngeau asupra unei perioade mai îndelungate. Aceste schimbări s-au produs. De.} l n t r ~ u n stat mic şi cu resurse reduse. Situaţia copiilor nu era cu mult mai bună decît a sclavilor nici în ceea ce priveşte bunurile . un copil nu putea să aibă un patrimoniu al său propriu. iar 269 . adică rudele. Este adevărat că. unde puterea tradiţiilor constituia o pîrghie puternică. deci fiii nu-şi puteau exercita dreptul derivat din autoritatea lui pater familias atîta timp cît tatăl lor mai era în viaţă . acesta îşi exercita. în decursul timpului. de a primi moşteniri sau de a încheia creanţe . chiar dacă intre timp acestea au fost sporite prin contribuţia directă a fiului. însă nu era obligat să ţină seama de părerea lor. mai ales spre sfîrşitul epocii republicane. autoritatea paternă avea şi alte aspecte. de altfel. . iar pentru fiu ele constituiau un profit (profectithim) ce putea fi oricînd revocat din partea tatălui. Astfel. în străinătate. copiii nu aveau dreptul să se căsătorească fără consimţămîntul tatălui .obicei aceste bunuri erau acordate mai mult cu scopul de a iniţia pe fiu în acţiunile gospodăreşti pe care avea să le îndeplinească după moartea tatălui. într-adevăr. Dacă această stare de lucruri era compatibilă cu un număr restrîns de fam . ca urmare a transformărilor înseşi prin care au trecut societatea romană şi statul roman în general. de drept el rămînea proprietarul lor. Chiar dacă tatăl acorda unele bunuri fiului său. ca unul care avea dreptul' de jurisdicţie domestică. ei continuau să rămînă sub autoritatea lui pater familias împreună cu soţiile lor pînă la moartea lui . ea nu se mai putea menţine după ce statul roman a devenit un vast imperiu. acesta avea capacitatea juridică de a dobîndi o proprietate. ba chiar şi să-i omoare. drepturile cuprinse în vechea patria potestas au suferit multe şi importante modificări în sensul atenuării rigorilor ei de la început.

dar şi în faţa celorlalţi oameni în general. Hadrian. care făcea ca familia să-şi ducă viaţa ei aparte în cadrul statului şi-i asigura o relativă independenţă faţă de atotputernicia imperială. de aceea.n. Pe timpul lui Constantin uciderea unui copil de către tată era pedepsită cu toată asprimea ca o crimă de drept comun. în schimb. A mai dăinuit. spre a muri de foame şi de frig. pînă spre sfîrşitul secolului al IV-lea e. tradiţiile străvechi şi rigide au fost profund zguduite sub influenţa concepţiilor mai liberale privitoare la raporturile dintre membrii familiei. legea însăşi acorda privilegiul libertăţii unui fiu vîndut în aceste condiţii. aceste expuneri aveau loc mai ales din cauza mizeriei. pe de altă parte. Literatura timpului ne oferă multe exemple în care îngăduinţa şi înţelegerea iau locul autorităţii şi al supuşeniei 270 . Pe lîngă aceasta. la rîndul său. împăraţii nu vedeau cu ochi buni autoritatea lui pater familias. Pe de altă parte. în cazul în care nu erau salvaţi de vreun trecător cu inimă caritabilă . o creştere a personalităţii lor nu numai în faţa părinţilor. ei au luat felurite măsuri menite să submineze puterea multiseculară a vechilor tradiţii şi să aducă tot mai numeroase şi importante ştirbiri autorităţii nediscutate a lui pater familias. în sens invers. Traian obliga pe tatăl care-şi maltrata copilul să-1 emancipeze de sub puterea sa . Concomitent cu estomparea autorităţii tatălui faţă de fiii săi a avut loc. în epoca imperială procesul acesta de ştirbire a autorităţii paterne s-a desfăşurat într-un ritm şi mai accelerat. Urmarea acestor schimbări a fost că tot mai rare erau cazurile în care un pater familias îşi vindea copilul ca sclav .elementele sociale atît de variate şi de complexe. Dreptul de a-şi maltrata şi chiar de a-şi ucide copiii a dispărut treptat în epoca imperială. în ultima perioadă a imperiului. a dat un edict prin care.. care atingea uneori tonuri cu totul moderne : tatăl începea să devină tot mai mult un prieten mai în vîrstă al copiilor săi. a luat tatălui toate atribuţiile de judecător domestic. Astfel. dreptul de a-şi expune copiii nounăscuţi pe locurile unde se strîngeau gunoaiele publice. bîntuită de criza economică. aşa încît pînă la urmă din patria potestas n-a mai rămas decît o formulă lipsită de conţinut. venite din Grecia. condamnînd cu deportarea pe un tată care-şi ucisese copilul. se schimbă radical atmosfera existentă în familia romană prin apariţia unor raporturi dintre tată şi fiii săi bazate mai mult pe afecţiune şi gingăşie. ca urmare a unor edicte publicate de către diferiţi împăraţi.

iguroase de odinioară ; copiii, pe de altă parte, trăiau în n: deplină libertate, ca şi cum ar fi fost stăpîni pe ei înşişi. Mai mult încă, în literatura vremii apar şi îndemnuri pentru părinţi să aibă o astfel de comportare faţă de copiii lor. Astfel, Pliniu cel Tînăr, care n-avea copii, sfătuia pe prietenii săi să acorde copiilor' lor cea mai largă independenţă în purtarea lor, sub motiv că acest lucra îl cer moravurile vremii şi că, prin urmare, pentru „oamenii de bine" era un semn de bună creştere. Scriind unui prieten pe această temă a severităţii excesive a tatălui faţă de copil, el îl îndeamnă să nu şi-1 trateze pe al său cu prea mare asprime şi străşnicie, ci să-şi joace adevăratul rol de tată, aducîndu-şi mereu aminte că el însuşi este un om şi, în acelaşi timp, tatăl unui om 4. Nu este însă mai puţin adevărat că, mergînd pe linia blîndeţei şi liberalismului susţinută cu căldură de oameni cu sensibilitate cu totul modernă, cum era Pliniu cel Tînăr, mulţi părinţi au trecut în extrema cealaltă ; lăsînd la o parte severitatea şi înlocuind-o cu blîndeţea şi căldura inimii, ei au ajuns pînă la urmă la excese de bunăvoinţă şi la slăbiciune propriu-zisă faţă de copiii lor, care au început să facă ce voiau din părinţii lor. Unul dintre numeroasele exemple ni-1 dă contemporanul lui Pliniu cel Tînăr, satiricul Marţial, care biciuieşte astfel pe un tînăr care, în urma îngăduinţelor nesfîrşite ale tatălui său în ceea ce priveşte cheltuielile, a ajuns să se ruineze singur : „Tatăl tău, Philomosus, îţi asigura un venit de 2 000 de sesterţi pe lună, pe care ţi-i dădea zi de zi, fiindcă lipsa din ziua următoare urma mereu de aproape risipa din ajun şi viciile tale trebuiau alimentate zilnic. La moartea sa, el te-a lăsat moştenitor universal : prin aceasta 5 te-a dezmoştenit" . Poziţia femeii-mame în familie Schimbări similare s-au produs şi în ceea ce priveşte puterea capului familiei asupra soţiei. Din cauzele enumerate mai sus, şi ea a ajuns să se afirme tot mai mult ca o personalitate de sine stătătoare, ba chiar să se ridice la nivelul pe care înainte îl deţinea exclusiv pater familias. în felul acesta, încă în ultimul secol al republicii femeia a ajuns cu adevărat
4 s

P l i n i u , Epist., IX, 12. M a r ţ i a 1, Epigrame, III, 10. 271

mater familias, adică îi era recunoscut dreptul la respectul deplin din partea copiilor săi, deopotrivă cu acela pe care-1 arătau tatălui. Acum apare şi mai evidentă deosebirea dintre femeia romană şi femeia greacă, lăsată mereu pe acea treaptă de inferioritate, care mergea pînă la izolarea ei în încăperi separate, unde-şi ducea viaţa alături de sclave. Femeia romană a avut şi înainte, în afara casei, recunoscută demnitatea de tovarăşă de viaţă a bărbatului, lucru de neînchipuit pentru un grec. Este adevărat însă că şi în acest domeniu nu puţine au fost cazurile în care, ca şi în acela al copiilor, s-a ajuns în cealaltă extremă ; şi poeţii satirici de la sfîrşitul secolului I e.n. şi începutul veacului următor au avut grijă să le înfiereze 6. Lăsînd însă la o parte cazurile semnalate de aceştia, care erau totuşi disparente în raport cu situaţia generalizată, se poate spune că, începînd cu ultimul secol al republicii, femeia romană, soţie şi mamă de copii, se bucura de oarecare demnitate şi prestigiu. Ea se bucura, de ademenea, de întreaga încredere a soţului, putînd ieşi singură pentru a face vizite sau pentru cumpărături, iar seara îl însoţea adeseori la reuniuni familiale sau chiar la ospeţe. Numeroase sînt exemplele, date de scriitori, despre comportarea demnă a unor soţii alături de soţii lor, ca unele ce erau egale cu ei, atît în activităţi creatoare, cît mai ales în vremuri de restrişte; unele figuri au rămas nemuritoare. Poetul Ovidiu prezintă, în scrisorile sale din exil — Tristele şi Ponticele —, imaginea luminoasă a propriei sale soţii. Din aceste scrisori se desprind limpede fidelitatea şi devotamentul cu care ea caută să se folosească de toate mijloacele pentru a obţine iertarea şi întoarcerea soţului din exil sau cel puţin schimbarea locului cu unul mai suportabil şi mai puţin îndepărtat. El îi laudă curajul şi bărbăţia cu care a spulberat, curînd după plecarea lui în exil, încercările unor duşmani personali de a pune mîna pe averea sa. Pentru acest devotament al ei, pentru calităţile şi virtuţile de care a dat dovada tot timpul, precum şi pentru curajul cu care a fost părtaşă la nenorocirile lui, Ovidiu o asemuieşte cu eroinele din legendă care s-au sacrificat pentru soţii lor, dar, în acelaşi timp, transmiţîndu-le posterităţii, o face nemuritoare. în general însă putem spune că, pe lîngă zugrăvirea încercărilor grele prin care a trecut soţia poetului şi pe lîngă zugră8

Cf. I u v e n a l , Satire, V, 425 sqq. ; M a r ţ i a 1, op. cit., I, 87 ; V, 4. 272

virea devotamentului ei, scrisorile din exil mai înfăţişează sinceritatea şi profunzimea afecţiunii conjugale. Aceste scrisori, completate cu numeroase alte mărturii din celelalte elegii, constituie un adevărat roman de dragoste conjugală, aşa cum nu ne-a mai lăsat întreaga antichitate nici unul asemănător şi, în acelaşi timp, un document de adîncă semnificaţie umană. Pliniu cel Tînăr ne da, într-una din cele mai frumoase scrisori din întreaga sa culegere, exemplul soţiei senatorului Caecina Paetus, Arria. Atît soţul, cît şi fiul sufereau de o boală neiertătoare ; tînărul însă a decedat mai curînd decît se aşteptau. Atunci, pentru a nu-i agrava boala, Arria a făcut în aşa fel ca soţul ei să nu ştie nimic ; cînd intra în camera lui nu trăda cu nimic durerea de care era sfîşiată, ba, la întrebările ce i le punea cu privire la mersul bolii copilului lor, îi dădea răspunsuri ca acesta : „S-a odihnit bine şi a mîncat cu poftă". După acest răspuns, simţind că o podideau lacrimile, ea ieşea din camera lui Paetus pentru a da glas durerii; apoi, domolindu-şi plînsul, îşi ştergea lacrimile, îşi aranja pieptănătura şi intra din nou în camera bolnavului. în felul acesta, Arria a contribuit în bună măsură să-şi scape soţul de boala care-i răpise fiul. împrejurări ulterioare i-au mai dat Arriei prilejul de a-şi arăta devotamentul faţă de soţ. în anul 42, Paetus a fost implicat într-o conspiraţie împotriva împăratului Claudiu ; fiind arestat pe cînd se afla dimpreună cu soţia sa în Iliria, aceasta i-a rugat pe soldaţii care urmau să-1 escorteze în Italia s-o ducă şi pe ea, spunîndu-le : „Va trebui ca la dispoziţia unui bărbat consular să se pună sclavi care să-1 servească la masă şi să-1 ajute să-şi pună îmbrăcămintea şi încălţămintea ; în locul lor, eu însămi voi îndeplini toate acestea". Rugămintea ei nefiind însă luată în seamă, ea a închiriat o barcă de pescari şi cu ajutorul ei a urmat de aproape corabia cu care era transportat Paetus în Italia. La Roma, după ce a văzut că împăratul a rămas neînduplecat, Arria şi-a exprimat hotărîrea de a muri împreună cu soţul său. La insistenţele lui Thrasea, ginerele ei, de a o abate de la această hotărîre, punîndu-i, printre altele, întrebarea dacă ea şi-ar fi dat consimţămîntul ca, în caz că el însuşi ar trebui să moară într-o zi, fiica ei să moară împreună cu el, ea a răspuns : „Dacă fiica mea va fi trăit, la rîndul ei, cu tine vreme tot atît de îndelungată şi în aceeaşi bună înţelegere cum am trăit eu cu Paetus, îmi voi da consimţămîntul". Neliniştiţi de acest răs18
273

puns al ei, toţi ai casei o ţineau sub o continuă supraveghere penîru ca nu cumva, profitînd de un moment de neatenţie, să-şi ducă hotărîrea la îndeplinire. Observînd acest lucru, ea le spuse : „Nu ajungeţi la nimic cu aceasta ; căci voi veţi putea face să mor mai greu, dar nu mă veţi putea împiedica să mor" ; apoi, ridicîndu-se subit de pe scaun, se izbi cu capul de peretele din faţă atît de puternic, încît căzu cu el zdrobit. Readusă apoi la viaţă, adăugă : „V-am spus eu că voi găsi un drum oricît de greu care duce la moarte, dacă nu mă veţi lăsa să merg pe unul mai uşor". Pliniu îşi încheie elogiul pe care-1 aduce Arriei cu aluzia la cuvintele spuse de ea în momentul deznodămîntului fatal, rămase celebre pentru posteritate. Este vorba de momentul cînd, după ce şi-a înfipt pumnalul în piept, 1-a scos şi 1-a întins soţului său, spunîndu-i: „Paetus, nu pricinuieşte nici o durere" (Paete, non dolet) 7. Tacit, la rîndul lui, descrie în termeni care exprimă cea mai profundă emoţie o dramă similară petrecută pe timpul lui Nero. în urma descoperirii complotului de sub conducerea lui Piso, în care era implicat şi Seneca, împăratul a acordat fostului său profesor „favoarea" de a-şi pune singur capăt zilelor. Atunci şi Paulina, soţia filozofului, şi-a deschis vinele deodată cu e! ; dar a supravieţuit, deoarece, fiind informat despre gestul ei, împăratul a dat severe porunci să-i fie legate rănile şi oprită emoragia. Dar, dacă n-a fost lăsată să moară împreună cu soţul ei, ea a purtat tot restul vieţii în 8 înfăţişarea-i îndurerată stigmatele acestei tragedii . în sfîrşit, pentru a încheia seria exemplelor, tot Tacit vorbeşte cu admiraţie despre soţiile care, în timpu! tiraniei lui Domiţian, „s-au dus împreună cu soţii lor în surghiun'" 9. Din exemplele de mai sus, şi din multe altele, reiese fără putinţă de tăgadă situaţia pe care o deţinea, începînd cu epoca imperială, femeia în familiile celor bogaţi. Numai din astfel de raporturi dintre soţ şi soţie au putut lua naştere acele acte de curaj şi de eroism care au stîrnit emoţia şi admiraţia veacurilor ce au urmat. Fără a încerca să idealizăm cîtuşi de puţin comportarea acestor femei, dat fiind că în societatea sclavagistă romană, ca şi de altfel în toate societăţiie bazate pe proprietatea privată, de o emancipare a femeii nu poate fi vorba, şi, deci, de o deplină egalitate cu bărbatul, nu putem totuşi să nu recunoaştem că mobilul acelor
7
s

' Idem, Istorii, I, 3.

P 1 i n i u, op. cit., III, 16. T a c i t , op. cit., XV, 62.
274

acţiuni erau sentimente profund umane ; ele nu erau de conceput decît în inimile unor femei care se bucurau nu numai de stima soţilor, dar şi de toată afecţiunea şi preţuirea lor ; iar la aceste sentimente ele răspundeau cu devotamentul lor nemărginit, care mergea uneori pînă la sacrificiul vieţii. Dar, dacă exemplele de felul acesta erau destul de numeroase în primele secole ale imperiului, ca urmare a poziţiei demne pe care o avea femeia în familie, exista informaţii bogate şi despre excese contrare atitudinilor subliniate mai sus. Nu mic a fost numărul acelor femei care, înţelegînd greşit libertatea şi demnitatea, au început să se servească de ele ca de pretexte pentru a duce o viaţă de femei emancipate în sensul peiorativ al acestui termen, transformînd libertatea în libertinaj. Multe din femeile timpului se eschivau de la îndatoririle maternităţii pentru simplul motiv că aceasta le-ar fi pricinuit neajunsuri nu numai în micile ocupaţii zilnice, dar mai ales le-ar fi obligat să trăiască legate de căminul familial, împiedicîndu-le să-şi înfiripe o viaţă mai uşoară şi mai plăcută în afară de el, fie pîngărindu-1, fie părăsindu-1 cu totul fără nici o umbră a vreunui sentiment de ruşine. Un sumbru tablou al exceselor unora din femeile timpului său îl găsim într-o satiră a lui Iuvenal, rămasă celebră pentru ironia şi invectiva cu care biciuieşte pe femeile care se străduiau să-i ajungă pe bărbaţi, ba chiar să-i întreacă în unele domenii, Chiar dacă facem abstracţie de pasiunea unora pentru anumite activităţi intelectuale, ca avocatura, literatura, filologia, diplomaţia sau strategia militară, precum şi de predilecţia unora pentru anumite activităţi sportive, care pentru prejudecăţile de atunci erau considerate incompatibile cu rosturile femeii, există în tabloul zugrăvit de Iuvenal multe aspecte elocvente ale unor excese ce îndreptăţeau fără rezerve indignarea poetului. Ne vom opri asupra cîtorva dintre ele. Din dreptul pe care îl dobîndiseră încă din ultimul secol al republicii de a lua parte la ospeţe alături de bărbaţi, unele femei mergeau pînă acolo încît se făleau cu lăcomia şi cu lipsa lor de cumpăt la mîncare şi băutură. Iuvenal dă exemplul uneia care stătea la chefuri pînă noaptea tîrziu, cînd, ghiftuită de stridii uriaşe şi de vin de Falernum condimentat cu diferite arome, avea impresia că plafonul se învîrtea deasupra capului sau, iar numărul torţelor care luminau sala de ospăţ i se părea u a ta m a A . " ® ^ > 5' i decăzută, este prezentată ca fiind stăpmită de o sete atît de cumplită, încît era în stare să bea tot vinul din vasul special amenajat pentru ospăţ : „întocmai ca
*8*

->7î

un şarpe căzut într-un butoi, ea bea şi varsă, provocînd greaţă 10 soţului ei, care, cu ochii închişi, greu îşi poate stăpîni fierea" . Altele, confundînd libertatea cu libertinajul, slăbeau legăturile familiale cu soţii lor, pe care nu-i mai considerau decît „simpli vecini" ; ceea ce ducea la completa prăbuşire a temeliilor căminului. Acesta era adeseori întemeiat pe un acord preliminar ca fiecare să-şi trăiască propria sa viaţă. Iată ce spune una dintre acestea soţului său : „Ne înţelesesem că tu vei face ceea ce vei crede de cuviinţă, dar că şi eu, din parte-mi, îmi voi satisface toate capriciile. Poţi să strigi cît te ţine gura şi să răstorni cerul şi pămîntul : sînt şi eu o fiinţă omenească" u. Tot Iuvenal revine asupra acestei slăbiri a legăturilor conjugale cu cortegiul ei de nenorociri într-o altă satiră, cînd roagă pe prietenul invitat la el la masă să-şi uite de grijile ce l-au chinuit toată ziua şi, îndeosebi, neliniştea pe care i-o pricinuiesc apucăturile soţiei sale, care obişnuieşte să plece de acasă din zorii zilei pentru a nu se întoarce decît seara tîrziu 12 . In ceea ce priveşte acest din urmă aspect, mărturia lui Iuvenal nu reprezintă ceva nou, ci numai o etapă nouă la care s-a ajuns. Libertinajul în familiile claselor suprapuse a existat şi în epoca republicană, precum au existat şi măsuri legale pentru sancţionarea lui. Astfel, pe timpul lui Cato cel Bătrîn adulterul unei femei era considerat o crimă, iar legea îi dădea soţului lezat dreptul de a o pedepsi cu moartea ; pe de altă parte, aceeaşi vină a bărbatului nici nu era luată în considerare, ceea ce dovedeşte un anumit stadiu de dezvoltare a relaţiilor familiale şi poziţia de inferioritate pe care o avea femeia în primele secole ale republicii. La începutul epocii imperiale situaţia apare cu mult schimbată ; adulterul începuse să fie atît de generalizat şi dintr-o parte, şi din cealaltă, încît ameninţa temeliile înseşi ale familiei. De aceea August, în acţiunea lui de a restabili curăţia şi demnitatea vechii familii romane, a adus legea privitoare la adulter (lex lulia de adulteriis). Prevederile acestei legi nu mai făceau nici o discriminare între soţii pasibili de pedeapsă pentru legături nepermise ; potrivit acestor prevederi, cei dovediţi de adulter erau exilaţi, li se confisca jumătate din avere şi li se interzicea de a se mai recăsători vreodată unul cu altul. Printre primele victime ale dispoziţiilor acestei legi figurează
10 11 12

Iu v e n a l , op. cit., VI, v. 431—433. Ibidem, v. 281—284. Ibidem, XI, v. 186—187. 276

însăşi fiica împăratului, Iulia, apoi fiica acesteia, cate poartă acelaşi nume. Dar, cu toate rigorile ei, chiar şi mai atenuate, lcea privitoare la adulter a căzut repede în desuetudine ; spre sfîrşitul secolului I e.n. a fost necesară o repunere oficială a ei în vigoare din partea lui Domiţian, dar curînd după dispariţia acestuia atît legea cît şi ordonanţa au fost din nou date uitării. Iuvenal atribuie acest fapt mai degrabă lipsei de autoritate morală a lui Domiţian, pe care-1 persiflează ca fiind el însuşi vinovat de adulter atunci cînd încerca să repună în vigoare legea l s . La începutul secolului al III-lea acelaşi lucru 1-a încercat Septimiu Sever, şi cu aceiaşi sorţi de izbîndă. Ceea ce a îngrădit într-o oarecare măsură legăturile adultere n-au fost atît prevederile unei legi readuse în repetate rînduri la viaţă prin măsuri suplimentare, cît mai ales dispoziţiile care deschideau mai multe posibilităţi pentru desfacerea legală a căsătoriilor. Dar asupra acestora ne vom opri ceva mai jos.
Nume fi porecle

După ce am trecut în revistă componenţa familiei romane şi evoluţia raporturilor dintre pater familias şi ceilalţi membri ai ei, vom examina mai de aproape unele aspecte ale vieţii acestora în cadrul comunităţii familiale, de la naştere pînă la moarte. începem cu numele, mai întîi al bărbaţilor, apoi al femeilor. Am amintit în cîteva rînduri mai înainte despre unele lucruri care trădează trăsături rustice, ţărăneşti ale romanilor ; în capitolele următoare vom mai avea de asemenea prilejul de a vorbi despre acestea. Deocamdată subliniem această trăsătură, manifestată cu multă pregnanţă şi în sistemul numelor de persoane, care s-a cristalizat în epoca clasică, conformîndu-se unor reguli fixe. Am spus sistem, pentru că la romani foarte puţine cazuri sînt cunoscute în care cineva să aibă un smgur nume ; ele sînt frecvente cînd este vorba de personaje legendare (Romulus, Remus etc). Se pare că încă de la început numele exprima, în afară de individul izolat, şi relaţiile existente intre el şi familia sau comunitatea mai mare din care făcea parte ; cea mai simplă formă, folosită în timpuri străvechi, era cu indicarea filiaţiei, adică pe lîngâ numele individual se adăuga şi numele tatălui în cazul genitiv : Marcus
I u v e n a l , op. cit., II, v. 29—31. 277

^

Mărci (Marcus, fiul lui Marcus). O altă etapă o reprezintă indicarea ginţii şi apoi şi a filiaţiei : Quintus Fabius Quinti (Quintus din ginta Fabia, fiul lui Quintus). Cu timpul s-a cristalizat sistemul de nume care consta din trei elemente : prenumele sau numele personal (praenomen), numele sau numele de familie sau gentilic (nomen sau nomen gentile) şi supranumele sau porecla (cognomen). în fiecare din aceste trei elemente se reflectă adeseori spiritul ţărănesc, simplitatea ţărănească, precum şi activităţile cîmpeneşti. Printre prenumele pe care le purtau romanii, destul de reduse la număr, unele indicau fie locul pe care-1 ocupa, prin naştere, purtătorul lui printre ceilalţi fraţi (Primus ; Quintus; Sextus ; Decimus — Primul ; Al cincilea ; Al şaselea ; Al zecelea), fie timpul cînd a avut loc naşterea (Lucius — născut în zorii zilei ; Manius = născut în cursul dimineţii; Marcus — născut în luna martie), fie chiar situaţia celui născut în faţa legii (Spurius = născut fără tată legal, bastard). Fiecare gintă avea preferinţă pentru anumite prenume, ceea ce a contribuit şi mai mult la reducerea numărului lor ; în schimb, în familiile de plebei, şi în general în rîndurile oamenilor simpli, nu exista această regulă, aşa că prenumele lor sînt cu mult mai variate. Numele sau numele de familie era comun pentru toţi membrii unei ginţi. în comparaţie cu prenumele, numărul numelor gentilice este infinit mai mare ; ele se numără cu miile. Acestea se transmiteau prin moştenire sub aceeaşi formă tuturor membrilor ginţii, oameni liberi, clienţi sau liberţi. Supranumele sau porecla a indicat la început anumite trăsături individuale fizice (Barbatus, Longus, Naso etc.) sau chiar locul de naştere (Sabinus etc.) ; el a devenit apoi ereditar pentru o anumită ramură a unei ginţi. De exemplu, în sînul ginţii Cornelia unii erau Cornelii Scipiones, alţii Cornelii Cethegi. Multe dintre aceste supranume sînt legate de viaţa de la ţară : Lentulus (de la lens = linte) ; Cicero (de la cicer — năut) ; Fabius (de la faba — bob) etc. La primul supranume se mai adăuga uneori un al doilea ; aceasta se făcea de obicei în amintirea unei victorii repurtate de personajul respectiv (de exemplu, Africanus, Macedonicus etc), prin adopţie (de exemplu, Publius Cornelius Scipio Aemilianus) ; frecvente erau şi cazurile în care al doilea supranume constituia o poreclă populară (Spinther, Corculum etc). Dintre acestea, unele se transmiteau de obicei numai primului născut, iar ceilalţi urmaşi nu aveau
278

dreptul să le poarte ; regula se aplica îndeosebi celor obţinute de pe urma unei victorii. Spre sfîrşitul republicii, cînd legăturile de familie au început să slăbească şi cînd vechile familii romane se amestecaseră cu provinciali şi liberţi, schimbări importante s-au produs şi în vechiul sistem al numelor tradiţionale ; nu se mai respecta principiul celor trei nume, tinzîndu-se spre înmulţirea lor şi spre încălcarea semnificaţiei lor iniţiale. Astfel, se întîlnesc cazuri în care în locul prenumelui figurează un supranume, cînd în loc de un nume gentilic figurează două, ba chiar cînd o persoană are două prenume, două nume gentilice şi mai multe supranume, aşa încît nu se mai poate stabili cărei familii îi aparţinea în realitate. Spre deosebire de bărbaţi, care aveau, în general, trei nume, femeile aveau numai două ; acestea depindeau de poziţia pe care o deţineau ele în cadrul familiei, mai precis, de relaţiile de familie de la fiică la tată sau de la soţie la soţ. Să le examinăm în această ordine. Fiicele purtau două nume : un prenume şi un nume gentilic, care era de fapt al tatălui, pus la cazul genitiv (de exemplu, Caecilia Metelli — Caecilia, fiica lui Metellus) ; mai tîrziu, la numele gentilic al tatălui se mai adăuga şi cuvîntul filia (Caecilia Metelli filia, de obicei prescurtat în f.). Cu timpul prenumele fiicei devine tot mai rar, aşa că în mod practic rămînea cu un singur nume, gentilicul tatălui la genul feminin (Antonia, Cornelia, Calpurnia, Iulia etc). La sfîrşitul republicii-reapare prenumele fiicelor, pe care-1 purtau însă ca supranume, adică el urma după numele gentilic (de exemplu, Iunia Tertia ; Lania Tertia etc). în epoca imperială fiicele purtau de obicei tot două nume, care însă reprezentau sau numele gentilic şi supranumele tatălui (de exemplu, Aemilia Lepida = fiica lui L. Aemilius Lepidus) sau numele gentilice ale tatălui şi mamei, indiferent în ce ordine se succedau (de exemplu, Valeria Attia = fiica lui S. Attius Atticus şi a Valeriei Sextina) ; adeseori însă cel de-al doilea nume era supranumele mamei. Există puţine excepţii de la regula generală, care se aplica numai bărbaţilor, ca femeile să poarte trei nume ; acestea le întîlnim în epoca imperială de obicei în familiile nobilimii senatoriale. Dar foarte rare sînt cazurile în care cele trei nume reprezintă, ca la bărbaţi, un prenume, un nume şi un supranume (de exemplu, G. Valeria Candidilla). Soţiile adăugau la început la prenumele lor numele gentilic al soţului, deoarece prin actul căsătoriei ele erau conside279

în epoca republicană nou-născutul nu era anunţat la nici o autoritate religioasă sau civilă pentru înregistrare . şi după căsătorie femeile îşi păstrau numele gentilic al tatălui. care ar fi putut dăuna nou-născutului. respectiv a impozitelor. ceremonia acordării numelui . urma. Mai tîrziu însă nu mai intervenea această schimbare de pe urma căsătoriei . De atunci înainte tatăl era obligat ca în răstimp de 30 de zile de la naştere să anunţe numele şi data naşterii copilului . pe timpul împăratului Marcu Aureliu. mai ales din partea bunicelor şi a moaşelor. Ceremonia consta din sacrificii şi rugăciuni de purificare (dics lustricus).. după cum era băiat sau fată. blesteme sau deochi. la Roma pe lîngă praefectus aerarii. cînd era constatat oficial şi trecut pe listele de cetăţeni. dar aceasta urmărea cu totul alte scopuri decît evidenţa naşterilor. pînă atunci.n. întocmai ca fiicele. pentru întocmirea acestor registre s-au înfiinţat oficii speciale. pentru înlăturarea şi prevenirea oricăror vrăji. şi soţiile îşi pierd treptat prenumele. iar în celelalte 280 . băieţii îl purtau pînă cînd îmbrăcau toga virilis. iar fetele pînă la căsătorie. Pentru a-1 feri şi în viitor de toate acestea. pentru a ş— recîştiga spre sfîrşitui i 1 republicii. un medalion (bulla). în general. cazurile în care soţ şi soţie aveau acelaşi nume se explică prin apartenenţa amîndurora la aceeaşi gintă . de aceea nici numele care-i era dat nu era ţinut în evidenţă înainte de a îmbrăca toga virilis. Mai tîrziu. care aveau scopul de a stabili vîrsta fiecărei persoane.rate ca facînd parte din familia acestuia. De-abia în a doua jumătate a secolului al II-lea e. au fost introduse primele registre oficiale de naşteri. Educaţia copiilor în familie După ce pater familias îşi exercita dreptul sau de recunoaş-' tere a copilului. ca amulet. al celor bogaţi era de aur . nou-născutul se numea cu termenul general de pupus sau pupa. se atîrna de gîtul copilului. care se încheia cu o masă familială. farmece. Cu acest prilej se îndeplineau şi o serie de practici. întocmai ca un fiu adoptiv. rotund sau în formă de inimă . dar pe cînd al celor săraci se făcea din piele. în ziua a opta dacă era fată şi într-a noua dacă era băiat. Singura înştiinţare se făcea din partea tatălui cu ocazia efectuării recensământului de către censori pentru stabilirea veniturilor. toţi copiii născuţi liberi purtau acest amulet.

acest obicei a rămas adînc şi multă vreme înrădăcinat în familia romană. Este adevărat însă că. calităţile acestuia sînt atribuite educaţiei pe care. nu se recurgea nici atunci la vreo doică plătită (empta nutrix). Influenţa mamei îşi punea pecetea asupra întregii vieţi viitoare a copilului. trecînd sub aceea a 14 u Tacit.e. deci. mama a considerat că era pentru ea o cinste să-şi îndeplinească personal datoria de a-şi creşte copiii. a femeii. mama nu-şi putea îndeplini acest rol de educatoare a propriilor săi fii. 5.\ localităţi pe lîngă tabularii publici. în general. într-adevăr. de timpuriu au apărut şi doicile în familiile romane. Este simbolic. acest episod dădea expresie însă unui sentiment real. episodul transmis de tradiţia istorică privitor la revolta lui Coriolan şi acţiunea lui duşmănoasă împotriva patriei sale în fruntea volscilor : după ce nici rugăminţile trimişilor poporului roman. IV. ca rămăşiţă a unei tradiţii de care romanii s-au arătat totdeauna mîndri. secolele II şi I î. pe care realitatea istorică a proiectat-o în legendă. deveniţi mai tîrziu străluciţi oameni de stat : Cornelia. Agricola. La vîrsta de şapte ani băieţii ieşeau de sub influenţa directă a mamei şi. au dat exemple strălucite de mame care au jucat un rol hotărîtor în viaţa fiilor lor.n. Declaraţia tatălui era redactată în dublu exemplar. şi în numeroase familii din clasa conducătoare. mama Gracchilor. nici acelea ale preoţilor nu l-au putut îndupleca. sau Attia. mama lui Cezar. Cu tot caracterul lui aproape legendar. La început copiii erau alăptaţi de mamă . I d e m . Diaîogus de oratoribus. din diferite cauze. cap. se căuta în cadrul familiei vreo rudă mai în vîrstă şi care iradia respect în jurul ei pentru a i se încredinţa misiunea de a-i creşte într-o atmo13 sferă de înaltă ţinută morală şi severitate. potrivit unui obicei străvechi. 281 .. Este plin de semnificaţie în această privinţă elogiul pe care istoricul Tacit îl face lui Agricola . a primit-o „la sînul mamei sale" 14 . paralel cu acest obicei elogiat de Tacit şi de alţi scriitori din secolul I e. iar al doilea îi rămînea lui. el a dăinuit multă vreme. Atunci cînd. cap. mama lui August. în cele mai vestite familii. Aurelia. Dacă acest lucru era foarte natural şi a rămas permanent în familiile ţărăneşti. dar nu mai puţin elocvent în această privinţă. din care unul era depus la acel oficiu. XXVIII. cum spune Tacit .n. cap. el s-a oprit în faţa dojenilor mamei sale. care s-a perpetuat şi în plină epocă istorică.

seriozitatea şi respectul pentru copil care însoţeau această educaţie. cap. Pe măsură ce creşteau în ani. după mărturisirea făcută prietenului său Atticus 17 . era tocmai opusul lui Cato. Sub supravegherea tatălui. într-o etapă următoare ei asistau la muncile cîmpului. ttd Attkitm. fie de unul de la oraş. Dar Cato nu era un exemplu izolat şi caracteristic pentru o direcţie conservatoare. înainte chiar de a le fi îndeplinit. cînd ea va fi înlocuită în parte cu aceea a preceptorului. ascultînd mereu pe cei mari în mijlocul cărora trăiau vorbind despre mersul vremii. Ea se perpetuează şi în ultimul veac al republicii . Aici copiii ajunşi la vîrsta respectivă asistau pe tatăl lor cînd acesta. ei se deprindeau să imite gesturile. XX. se simţeau mîndri că le-au fost încredinţate. Aproape acelaşi era felul de educaţie. care supraveghea şi îndruma paşii copilului în diferite direcţii de dezvoltare. date fiind tendinţele lui filoelenice. din care se vede grija acestuia pentru educaţia fiului său : el supraveghea de aproape întreaga lui dezvoltare fizică şi intelectuală. însoţeau pe păstorii de turme sau pe plugari şi încercau să îndeplinească ei înşişi anumite lucrări pentru care. fie că era vorba de un copil de la ţară.tatălui. deschidea >• P l u t a r h . în educaţia de acest fel a copiilor din familiile din Roma surveneau anumite deosebiri. Cato Maior. faţă de inovaţiile dinafară. Aceeaşi preocupare se întîlneşte şi la contemporanul său Paulus Aemilius. la vîrsta corespunzătoare. vorbele şi chiar munca celor mai în vîrstă. " C i c e r o . subliniindu-se în acelaşi timp şi gravitatea. atît în rîndurile celor de jos. copiii îşi cîştigau şi o anumită experienţă de viaţă. Cicero. despre animalele domestice şi sălbatice. în vechile familii romane există aceleaşi preocupări de a educa copiii în spiritul tradiţional. în ceea ce priveşte orientarea ideologică. Evident. despre lucrările de zi cu zi sau de sezon. copiii se iniţiau treptat în cunoaşterea şi practicarea unui fel de viaţă tradiţional. supraveghea îndeaproape educaţia fiului şi a nepoţilor săi. 4. tatăl era considerat adevăratul educator. Epist. Este instructiv în această privinţă un capitol din biografia lui Cato cel Bătrîn scrisă de Plutarh 16 . a copiilor în vechile familii patriciene. VIII. impuse de însuşi felul deosebit de viaţă. cît şi în rîndurile patricienilor. care. Căci o trăsătură originală a educaţiei romane din cele mai vechi timpuri îl constituia caracterul ei ţărănesc. 1. pînă la apariţia şcolilor. reacţionară chiar. dar şi după aceea. cu ocazia unei aniversări. 2»2 .

la îmbrăcarea 283 . în care. învăţînd atît din sfaturile lui. în lipsa acestuia. care după vîrsta de şapte ani urmau pe tatăl lor în diferitele lui activităţi. care avea loc tot in jurul vîrstei de 17 ani. care le deprindea cu lucrările din interiorul gospodăriei. Cu acest prilej avea loc o ceremonie în cursul căreia tînărul. în felul acesta. Ceremonia se încheia cu un sacrificiu pe Capitoliu Şi cu o masă în familie. mai tirziu însă situaţia s-a schimbat. trecerea lor de la vîrsta copilăriei la acea a tinereţii. şi urmat de către celelalte rude în Forul roman. dedicîndu-le-o lor. tînărul era însoţit de către tată sau. unde asistau la şedinţele secrete ale senatului. Educaţia în familie lua sfîrşit pe la 16—17 ani. cînd tînărul îmbrăca toga virilis. împărăteasa Livia deprindea pe nepoatele împăratului cu aceste îndeletniciri. de către tutore. ca gătitul mîncărurilor şi torsul lînii. fetele continuau să rămîna în casă în jurul mamei lor. apoi îmbrăca toga fără tiv. Tinerii de la ţară nu cunoşteau aceste ceremonii. în faţa altarului zeilor protectori ai casei. în sensul că cei mai mulţi reprezentanţi ai clasei dominante îşi începeau. după mărturia lui Suetoniu. toate acestea constituiau pentru ei tot atîtea lecţii pline de învăţăminte pentru întreaga lor viaţă. dacă nu-1 primise cumva mai înainte. era marcată prin intrarea în serviciul militar. mergeau cu el la mese unde auzeau cîntece de glorificare a unor figuri din trecutul istoriei romane sau asistau la ceremonii funebre unde auzeau enumerîndu-se meritele unor vestiţi oameni de stat. Atunci i se dădea şi numele complet. de-a lungul veacurilor. la care erau invitaţi rude şi prieteni.nişele din atriu lăsînd să se vadă imaginile strămoşilor de care era legată amintirea glorioasă din trecutul familiei. Acolo. Dovada cea mai elocventă ne-o dă însăşi familia lui August. în clădirea tabulariului de pe panta Capitoliului. îmbrăcămintea caracteristică a bărbatului-cetăţean. tinerii se iniţiau. cît mai ales din propriul lui exemplu. era înscris în listele cetăţeneşti. După îndeplinirea sacrificiilor în cinstea divinităţilor protectoare ale căminului. depunea toga cu tiv (toga praetexta) şi huila. alături de tatăl lor. devenind astfel cetăţean cu drepturi depline. în variate aspecte ale vieţii pe care aveau s-o trăiască ei înşişi mai tîrziu. Spre deosebire de băieţi. Acesta era un obicei străvechi căruia i se conformau în primele secole ale republicii şi fiii patricienilor . Această tradiţie s-a transmis. ca şi în cazul băieţilor. în timp ce el era însoţit de băieţi chiar şi în curie. ca o mărturie de nedezminţit a puterii pe care o avea tradiţia în viaţa romanilor.

Tînărul logodnic oferea cu acest prilej logodnicei un inel. în căzu! în care nu se încheia căsătoria. care îndeplineau totodată şi funcţia de martori ai angajamentelor. în familiile clasei dominante erau de obicei hotărîtoare considerentele politice. participînd apoi la o masă.togii de cetăţean ucenicia în vederea carierei politice. dar. fie alte imagini care simbolizau căsătoria . rezultau o serie de consecinţe. De pe urma contractelor de logodnă. Logodnica primea cu acest prilej cadouri. cerînd despăgubiri pentru prejudiciile suferite . mai tîrziu cei bogaţi ofereau inele de aur cu piatră preţioasă pe care se grava fie bustul logodnicilor. Căsătoria Familia fiind considerată celula de bază a societăţii romane. care erau acte cu valoare juridică. mai frecvent erau gravate două mîini unite. Z&4 . ci cuvînt hotărîtor avea. pentru fiecare din ei. La sfîrşitul republicii şi la începutul epocii imperiale. La ceremonia legată de încheierea logodnei luau parte toţi prietenii celor două familii. îneît nu numai că nu se ţinea seama de dorinţele tinerilor. una din cele două părţi putea intenta proces. Cei săraci dădeau un inel simplu de fier sau bronz. s-a răspîndit tot mai mult obiceiul de a se încheia contracte scrise (tabulae sponsales) în care era prevăzută dota pe care urma s-o dea tatăl logodnicei. pe care-1 însoţeau la adunările politice sau la dezbaterile de la tribunale. care avea mai mult o valoare simbolică . Căsătoria propriu-zisă era precedată de logodnă (sponsalia) . în primele timpuri ale republicii. ataşîndu-se pe lîngă un personaj influent şi cu experienţă oratorică. în locul angajamentului verbal. Acest lucru era dus atît de departe. Dacă printre oamenii de rînd prevalau criteriile economice. Astfel. verbale sau scrise. ea constituia un angajament solemn stabilit de comun acord între familiile celor doi tineri. Ceea ce trăgea mai mult în cumpănă la încheierea căsătoriilor erau cu totul alte criterii decît cele sentimentale. el reprezenta de fapt contravaloarea unei sume de bani pe care logodnicul trebuia s-o dea ca garanţie că îşi va îndeplini obligaţia asumată. întemeierea unei noi familii constituia un eveniment de o importanţă deosebită. pater ţamilias. fără nici o piatră preţioasă . căsătoria nu era lăsată la bunul plac al tinerilor care urmau să întemeieze o nouă familie. dar nici măcar nu erau întrebaţi.

pentru fiecare cîte una specifică : confarreatio pentru cei dintîi. ceea ce se reducea. în multe cazuri termenele stabilite pentru celebrarea căsătoriei erau foarte îndepărtate . iar tinerii miri împărţeau între ei o plăcintă tot de făină de alac (libum farreum). patricienii şi plebeii. interdicţia încheierii de căsătorii legale între patricieni şi plebei. şi coemptio pentru cei din urmă. în epocile următoare vînzarea a rămas numai simbolică. încă pe la mijlocul primului secol al republicii. existau două forme de căsătorie. căci la romani se statornicise de demult obiceiul de a logodi copiii încă la o vîrstă fragedă. ea era considerată soţia lui de pe urma acestei con28 J . iar fetele la 12 ani . de aici şi numele de confarreatio ce i s-a dat. Alte limitări ale dreptului de căsătorie (ius conubii) nu mai existau. O altă consecinţă era legată de termenul prevăzut în contract pentru celebrarea căsătoriei : dacă logodnicul nu încheia căsătoria pînă la acest termen. Aceasta înseamnă că nimeni nu era obligat. logodnica — mai bine zis tatăl ei avea dreptul să încheie un contract de logodnă cu altcineva. aşa încît trebuia să se aştepte mulţi ani pentru ca să se poată căsători. în primele secole ale republicii.de asemenea. după ce a fost ridicată. acela dintre logodnici care între timp încheia o a doua logodnă se făcea vinovat în faţa legii de bigamie. cu mult mai timpurie decît în zilele noastre : băieţii erau consideraţi în principiu apţi pentru căsătorie la 14 ani. la un consimţămînt reciproc. Nu este însă mai puţin adevărat că şi vîrsta stabilită pentru căsătorie era. Coemptio reprezenta un fel de cumpărare reciprocă a mirilor. în practică însă băiatul nu se căsătorea înainte de îmbrăcarea togii virile. Aceasta era rezultatul unei stări de fapt. căsătoria per usum. Din coemptio deriva o a treia formă de căsătorie. Această formă de căsătorie reamintea vînzarea reala (mancipatio) a miresei din partea tatălui . transformîndu-sc apoi în vînzare simbolică reciprocă. Confarreatio consta în esenţă dintr-o ceremonie religioasă care avea loc înaintea altarului familial . animalul de sacrificiu era stropit cu o fiertură de făină de alac (far). prin contractele de acel fel. logodna putea fi desfăcută de altfel şi printr-o renunţare unilaterală. în ultimă analiză. să încheie şi căsătoria . dacă o femeie locuia timp de cel puţin un an în casa unui bărbat. comparativ. pe care apoi o mîncau . cînd societatea romană era diferenţiată în cele două clase. după cum şi fetele se măritau mult mai tîrziu.

Toate aceste trei forme de căsătorie constituiau o categorie cunoscută sub numele de convenţia in manum. prin înlăturarea treptata a barierelor legale care o îngrădeau. formele de căsătorie bazate pe principiul conventio in manum au fost înlocuite treptat. devenind curentă la sfîrşitul republicii şi în epoca imperială o altă formă. aceea a căsătoriei sine mânu. în felul acesta se găsea şi ea în situaţia unei fiice (loco filiae) în ceea ce priveşte drepturile ei familiale şi succesorale. de pe urma acestor modificări devenea tot mai insuportabilă menţinerea femeii într-o situaţie de inferioritate legalizată faţă de bărbatul-soţ. deoarece ea nu îngrădea cîtuşi de puţin independenţa juridică a femeii. autoritatea lui pater familias se năruie în ceea ce priveşte 286 . oricît de fictivă fusese aceasta şi înainte vreme. care de obicei era însă înlocuită cu aceea a unui tutore legitim. în virtutea căruia femeia rămînea şi după căsătorie. legislaţia lui a eliberat cu totul femeia de sub tutelă. ca atare. Soţul îşi menţinea dreptul de a administra zestrea soţiei. era supusă puterii bărbatului (manus) întocmai cum copiii erau supuşi puterii tatălui (patria potestas) . Această formă a căzut curînd în desuetudine. căci chiar şi numai trei nopţi de întrerupere atrăgeau după sine anularea căsătoriei. avea libertatea să dobîndească bunuri personale şi de a le administra după bunul ei plac . Drept urmare. păstrîndu-şi şi toate drepturile succesorale. în schimb. membru al familiei tatălui. Progrese însemnate s-au înregistrat în acest domeniu pe timpul lui August . dacă acela pe care-1 avea nu-i mai convenea. cel puţin teoretic. fetele se emancipează treptat şi de sub autoritatea tiranică a tatălui. care putea obţine din partea praetorelui un alt tutore. Ea este rezultatul unor modificări profunde ce au avut loc în obiceiurile romane . femeia reuşeşte să devină o persoană complet liberă în faţa legii în ceea ce priveşte raporturile dintre ea şi soţul ei. dacă ea îndeplinea anumite condiţii. care nu le mai mărită împotriva voinţei lor.vieţuiri^ dar cu condiţia ca ea să fi fost neîntreruptă. Caracterul fundamental al acestora consta în faptul că prin intermediul lor femeia ajungea să facă parte din familia bărbatului şi. Mai mult încă. dar aceasta. dintre care amintim pe mamele cu trei copii. tutela legală a tatălui sau a tutorelui era mai mult simbolică. De aceea s-a recurs la principiul sine mânu. în cursul timpului. adică supusă autorităţii acestuia (patria potestas). în felul acesta.

Casa era împodobită de sărbătoare încă din zori. luni sau anotimpuri. iar cea mai puţin indicată luna mai. a cărei toaletă era pregătită cu cea mai mare grijă şi în conformitate cu practicile moştenite din bătrîni. în locul hainei de copilă (praetexta) îmbrăca o haină albă (tunica recta) făcută dintr-o stofă ţesută după un anumit sistem vechi.rengi 287 / o . în ziua fixată pentru celebrarea căsătoriei. în locul unei căsătorii formale. ca fiind de rău augur. pe care le lega cu panglicuţe pentru a le uni apoi într-un coc. Dar. însăşi ziua căsătoriei era aleasă cu foarte mare grijă . brăţări etc. în ceea ce priveşte îmbrăcămintea. tradiţii şi obiceiuri. căci numeroase superstiţii erau legate de anumite zile. împărţindu-şi părul în şase şuviţe.N. care era strînsă în jurul taliei cu o cingătoare. apare o formă nouă. cum era aceea bazată pe principiul de conventio in manum. în centrul atenţiei era tînăra logodnică. el constituia numai momentul so' lemn . de uşă şi de stîlpi atîrnau cununi de florî. ea îşi punea diferite bijuterii. Adeseori. indiferent de formele pe care le-a avut în cursul timpului actul căsătoriei. în care nu era recomandabil să aibă loc astfel de ceremonii. deoarece ele reflectă aspecte interesante ale vieţii de toate zilele a romanilor. în orice caz. el era precedat şi urmat de diferite şi variate practici. mai ales în cazul celor bogate. cu alte cuvinte. este suficient să amintim că pentru romani perioada cea mai favorabilă din acest punct de vedere pentru celebrarea căsătoriilor era a doua jumătate a lunii iunie. bazată pe consimţămîntul reciproc a două fiinţe care doresc să trăiască împreună ca soţ şi soţie (affectio maritalii) . iar peste tunică o manta (palia). această formă a dăinuit pînă la sfîrşitul epocii imperiale. Limitîndu-ne doar la extreme. .formele legale din trecut care erau menite să-i asigure poziţia privilegiată. un colier de aur. creştetul era împodobit de o cunună de flori. Peste părul astfel pieptănat şi aranjat punea un văl de culoare portocalie (flammeum). în picioare încălţa nişte sandale de aceeaşi culoare cu vălul de pe cap. Se pieptăna cu ajutorul unui pieptene special (hasta caelibaris). un fel de şal care învelea partea superioară a corpului. Asupra acestora considerăm necesar să ne oprim pe scurt. în locul unei căsătorii impuse în virtutea autorităţii lui pater fa?nilias şi încheiată printr-un contract dinafară voinţei lor. care îl făceau să fie cel mai important eveniment din viaţa familială. adică pînă la sfîrşitul romanităţii.

precum şi de străini care se mai ala288 . în locul unirii mîinilor. care o asista pe mireasă (pronuba). Ceremonia propriu-zisă începea cu un sacrificiu augural. se mai atribuia acest rit şi amintirii răpirii sabinelor. deoarece ea simboliza angajamentul tacit al amîndurora de a voi să trăiască împreună. care serveau ca simbol al viitoarei ei activităţi de mamă de familie . la semnarea definitivă a contractului de căsătorie (tabulae nuptiales) în prezenţa a zece martori. pentru a afla voinţa zeilor . După terminarea sacrificiului se trecea. apoi făceau ocolul altarului familial. dacă sacrificiul se desfăşura normal. în timpurile mai vechi. iar în faţa intrării se aşterneau covoare. în frunte mergea mireasa avînd în mînă furca de tors şi fusul. împreună cu femeia în vîrstă care o asista pe mireasă . căsătorită o singură dată (univira). cînd pe cer prima stea începea să licărească. precum şi panglici colorate. După încheierea acestor formalităţi. Mireasa se prefăcea că îşi caută refugiu în braţele mamei sale. în timp ce mirele. îndeplinindu-se şi această formalitate. erau puşi să şadă pe două scaune unul lîngă altul. socotită de bun augur. apucă" mîna dreaptă a celor doi miri. se forma cortegiul de însoţire a miresei la casa mirelui (deductio). avea loc o masă copioasă (cena nuptialis). unindu-le . Cu această ocazie aveau loc anumite practici tradiţionale care aminteau epocile vechi cînd aveau loc răpiri sau cînd tatăl îşi vindea fetele . Urmau rudele şi prietenii familiei cu cununi de frunze pe creştet. mirii. alături de ea mergeau doi copii cu ambii părinţi în viaţă (pătrimi et matrimi). această unire a mîinilor (dextrarum iunctio) constituia momentul cel mai solemn din întreaga ceremonie. Cortegiul se îndrepta apoi spre casa mirelui. de obicei. avînd capul acoperit cu un văl. iar un al treilea mergea înainte. jucînd rolul răpitorului. care semnau apoi şi ei contractul. o dată cu seara. ca mirtul şi laurul. la care se serveau unele mîncăruri tradiţionale. dată de către tatăl miresei. o femeie mai în vîrstă. în cazurile în care căsătoria se făcea sub forma confaneatio. făcea eforturi s-o smulgă şi s-o ducă cu el.de pomi pururi verzi. purtînd în mînă o torţă de păducel (spina alba) aprinsă la focul de pe vatra din casa părintească a miresei. pe care în prealabil fusese întinsă pielea animalului sacrificat . era un semn că zeii nu erau potrivnici întemeierii noii căsnicii. cortegiul era însoţit şi de cîntăreţi din flaut. Terminîndu-se masa.

în ziua următoare tînăra soţie. să abată deochiul. la aceasta ea răspundea cu gingăşie : „acolo unde tu te numeşti Gaius. la care participau numai rudele soţilor. de-a lungul parcursului se opreau trecătorii care reproduceau aceleaşi urări." umită diffarreatio. apoi ungea cu bucăţi de slănină de porc şi cu untdelemn pervazul uşii şi al ferestrelor. căsătoria încheiată prin confarreatio nu se putea desface . mireasa îndeplinea din nou anumite rituri. uneori chiar obscene. după credinţa celor vechi. îmbrăcată pentru întîia oară în veşminte de matroană. Divorţurile La început. iar afară cortegiul se desfăcea. în primul rînd ea căuta să-şi cîştige bunăvoinţa zeilor protectori ai pragului casei în care avea să fie soţia stăpînului. Acelaşi simbol de fecunditate îl aveau şi micile daruri — monede de argint sau nuci — pe care mireasa le arunca pe drum copiilor. prin care se desfăcea căsătoria. în schimb repudierea soţului de 19 — Cum trăiau romanii 289 . întorcîndu-se cu toţii pe la casele lor. apoi primea daruri din partea soţului . împodobindu-1 cu flori şi cu panglici de lina. şi rosteau cu toţii cuvinte de urări de fericire pentru tinerii căsătoriţi. După intrarea miresei în casă. eu mă voi numi Gaia" (ubi tu Gaius.turau pe parcurs. cu efecte tocmai opuse celei dintîi. mai tîrziu însă s-a inventat o n V?™^' . între timp mirele pătrundea în casă şi din faţa pragului o întreba cum se numeşte . adăugînd adeseori şi altele mai puţin voalate. menite. Cînd cortegiul ajungea la casa mirelui. aducea primul sacrificiu zeilor lari şi penaţi. şi în principiu. în general însă divorţul a rămas multă vreme un fenomen cu totul excepţional. Apoi din cortegiu se desprindeau doi prieteni ai mirelui care o ridicau pe braţe şi o treceau astfel peste prag . urma apoi o masă intimă (repotia). deci Şi pe acela de a o repudia . ego Gaia). ea era însoţită de către femeia în vîrstă amintită mai sus în atrium sau în tablinum. în acelaşi timp. Cazurile rare în care el avea loc derivau din caracterul însuşi al căsătoriei din acel timp : căsătoria bazată pe principiul cum mânu îi dădea soţului drepturi depline asupra soţiei. căci exista o superstiţie potrivit căreia viaţa tinerei perechi ar fi fost în primejdie dacă mireasa s-ar fi împiedicat de piatra pragului. unde se afla patul nupţial. iar pe de altă parte să asigure fecunditatea tinerei perechi.

n. unul şi-a alungat-o pentru că ar fi ieşit pe strada cu faţa descoperită. divorţată de curînd. Dar. sora vitregă a oratorului Hortensius. VI. deci după patru divorţuri. cu tînăra Valeria. bărbaţii nu mai aveau nevoie de judecata nimănui şi nici de motive serioase pentru a-şi repudia soţia. Pompeius.e. : un senator a fost şters de pe lista senatorilor pentru vina de a-şi fi alungat soţia de acasă fără a fi aşteptat judecata acestui consiliu.e. oricare ar fi fost motivele. Rolul acestui consiliu de familie era important încă la sfîrşitul secolului al IV-lea î. era necesar ca ea să fie învinuită de o faptă gravă. exemplele de divorţ. au început şi femeile să-şi repudieze bărbaţii. Existau însă anumite limitări ale acestui drept al soţului. exegit). Facta et dicta memorabilia.n. şi anume pentru ca o femeie să fie repudiată de către soţ. în orice caz.. 10—12. Interesante sînt însă şi motivele care provocau divorţurile şi pentru care se încheiau apoi alte căsătorii. altul pentru că pe stradă ar fi stat de vorbă cu o libert! cu reputaţie rea sau pentru că ar fi asistat la nişte spectacole fără învoirea lui "\ Spre sfîrşitul republicii divorţurile s-au înmulţit în aşa măsură. cu sau fără judecata membrilor familiei. Iată cîteva exemple concludente în această privinţă.către soţie era ceva de neconceput. încît constituiau o adevărată primejdie pentru stabilitatea familiei. la bâtrîneţe. a alungat-o" (claves ademit. Legea celor XII table păstrează formula prin care. 18 V a l e r i u s M a x i m u s . s-a căsătorit pentru a cincea oară. în urma condamnării acestui consiliu de familie. Astfel. iar uneori chiar prin liber consimţămînt. prevalînd căsătoriile bazate pe principiul sine mânu. ca urmare a transformărilor produse de influenţa moravurilor greceşti. de exemplu. care şi-a repudiat soţia pentru simplul motiv că nu avea copii. soţul îi lua femeii cheile casei şi apoi o alunga definitiv : „i-a luat cheile. erau atît de rare. fapt este că în ultimul secol al republicii divorţul era la modă în relaţiile familiale ale reprezentanţilor de seamă ai clasei conducătoare. 3 . 290 . indiferent dacă era provocat de către soţ sau de către soţie. din anul 235 î. încît se cunoşteau toate cazurile concrete . Această stabilitate aparentă a familiei romane a începuc să se zdruncine o dată cu secolul al II-lea. printre acestea figurează şi acela al lui Spurius Carvilius Ruga. Aceasta cu atît mai mult cu cît.. Dictatorul Sulla. iar condamnarea ei pentru această faptă gravă era de competenţa unui consiliu format din membrii familiei acestuia.

să reglementeze iar nu sa interzică divorţurile. legea dădea femeilor repudiate speranţa şi perspectiva de a se recăsători repede. prima lui soţie. ea a dus la distrugerea spiritului de familie. nu s-a dat bătută. Măsura aceasta a lui August privitoare la restituirea zestrei a avut însă urmări tocmai contrare intenţiilor împăratului. sub cuvînt că. In epoca lui August divorţurile au luat asemenea proporţii în rîndurile claselor suprapuse. aşa cum am văzut la cîteva cazuri celebre. s-a căsătorit a patra oară. IV . femeii repudiate îi dădea dreptul să intenteze o acţiune judiciară împotriva fostului ei soţ prin care sa ceară restituirea zestrei. în cazul în care acest lucru nu fusese prevăzut în contractul de căsătorie. în acest scop. mai întâi cu istoricul Salustiu. soţia n-ar fi avut o comportare tocmai corespunzătoare 1S). pentru a divorţa la întoarcerea din campaniiie din Orient. avînd însă dreptul să-şi reţină din ea doar sumele necesare pentru întreţinerea copiilor lăsaţi în grija lui (propter liberos) sau ca răscumpărare pentru pagubele pricinuite de către soţie prin risipă sau purtare necorespunzătoare.a divorţat de prima soţie. care totuşi divorţau. o şi luase in căsătorie ?! Pe de altă parte. rămas văduv după moartea primei soţii. încît ameninţau înseşi temeliile statului. apoi cu Messaîa Corvinus. în lipsa lui. şi bărbaţilor. X. apărîndu-le zestrea. după alte două soţii succesive de care a rămas văduv prin deces. este adevărat că nici Terenţia. Dar el intenţiona. de asemenea. căci ce legături mai puteau exista între un bărbat care-şi mai ţinea soţia numai de teama de a nu-i pierde zestrea. pe care o luase în căsătorie pentru a-şi atrage favoarea praetoruiui de care depindea intrarea în posesie a averii sale imense. părăsindu-şi soţia şi mama copiilor săi după 30 de ani de convieţuire. cap. Pe de o parte. apoi. la 57 de ani. după cum le dădea. în ultimă analiză. m 19* . pentru că înrudirea cu ea îi primejduia cariera politică . dar şi-a părăsit soţia pentru că planau asupra ei anumite bănuieli de infidelitate. certitudinea că vor găsi 19 P 1 u t a r h. în acelaşi timp. Cezar. însuşi oratorul Cicero nu s-a lăsat mai prejos. s-a căsătorit a doua oară. Pompeius. cu o femeie tînără dar bogată . el a stabilit ca voinţa celui care cerea divorţul să fie exprimată în prezenţa a şapte martori . pentru a se căsători. căci şi ea s-a mai căsătorit de două ori. pentru care. Soţul era obligat să-i restituie zestrea în întregime. De aici măsurile legislative luate de către acesta pentru a îngrădi avalanşa ce părea a tîrî după sine toate aşezămintele strămoşeşti.

în scurtă vreme o femeie şi mai bogată. Urmarea a fost că în primele două veacuri ale imperiului, cel puţin aşa reiese din ştirile date de autorii vremii, în cele mai multe cazuri de divorţ femeile erau acelea care aveau iniţiativa. Stăpîne fiind pe bunurile care constituiau zestrea lor, deoarece, potrivit legii aduse de August, soţii erau obligaţi să le-o restituie în urma separării, femeile au început să folosească divorţul drept un pretext pentru a-şi asigura o viaţă în deplină libertate, un joc al capriciului lor. Filozoful Seneca dă o caracterizare plastică acestor femei pentru care divorţurile în serie era una din principalele ocupaţii : „Nici o femeie nu mai putea sa se ruşineze de desfacerea căsătoriei, de vreme ce cele mai sus-puse dintre ele se obişnuiseră să-şi numere anii nu după numele consulilor, ci după acela al foştilor lor bărbaţi ; ele divorţează pentru a se căsători şi se căsătoresc pentru a divorţa" -". Ceva mai tîrziu satiricul Iuvenal se referă la aceleaşi femei bogate care puteau face ce voiau cu zestrea lor, cînd spune că nimic nu este mai insuportabil pe lume decît o femeie bogată -'. Marţial, la rîndul lui, exprimă acelaşi lucru, atunci cînd, răspunzînd la întrebarea pusă de un prieten, îi mărturiseşte ca nu vrea să ia în căsătorie o femeie bogată, pentru că nu vrea să fie sufocat sub vălul nupţial 2 -. Dar, pe lîngă motivele arătate mai sus, se pare că de multe ori hotărîtoare în pasiunea femeilor pentru divorţ mai era şi goana după avere ; ele îşi părăseau soţii mai puţin bogaţi decît ele şi căutau bărbaţi ale căror averi le permiteau să facă mai mult lux sau care, avînd o vîrstă înaintată, le deschideau perspectiva apropiată de moştenire. Şi în cazul acesta, dintr-un motiv sau altul, ele îi părăseau fără nici o remuşcare ; ele nu se lăsau înduioşate nici chiar de vîrsta sau de starea sănătăţii soţilor lor, dimpotrivă acestea erau un argument pentru a-i părăsi cît mai repede. Iuvenal pune la zidul infamiei pe o femeie din această categorie care într-o perioadă de timp de cinci toamne s-a măritat de opt ori 2 S , iar Marţial demască pe alta care, numai la 30 de zile de la repunerea în vigoare de către Domiţian a legislaţiei lui Au- , gust privitoare la îngrădirea şi reglementarea divorţurilor, 24 şi-a luat al zecelea bărbat , adăugind că o femeie care se
20

S e n e c a , De beneficiis, III, 16, 2. I u v e n a l , op. cit., VI, v. 640. " M a r ţ i a l , op. cit., VIII, 12, v. 1—2. 23 I u v e n a l , op. cit., V I , v . 2 2 9 — 2 3 0 . 24 M a r ţ i a l , op. cit., VI, 7.
21

292

căsătoreşte de atîtea ori practică în realitate un adulter recunoscut de lege. Această comportare a remeilor n tăcea, in orice caz, pe mulţi bărbaţi să trăiască mereu cu teama de a fi părăsiţi de către soţiile lor. Este elocventă în această privinţă întîmplarea unui soţ, relatată de un text juridic : avînd oarecare încurcături băneşti şi aflîndu-se la o strîmtorare, soţia lui îi cere împrumut o sumă mai mare ; el consimte să i-o dea, punîndu-i însă o singură condiţie, anume să se angajeze solemn că nu-1 va părăsi prin divorţ... Dar, din exemplele de mai sus, precum şi din numeroase alte ştiri pe care le dau scriitorii antici, nu se poate ajunge la concluzia că întreaga societate romană ar fi fost bîntuită de această plagă a divorţurilor. în toate acestea e vorba doar de o parte a clasei dominante, care huzureau în lux şi bogăţii. In rîndurile păturilor de jos mai dăinuiau vechile tradiţii sănătoase care făcuseră ca secole de-a rîndul familia să fie celula de bază a societăţii romane. Dacă despre ele nu vorbesc autorii antici, n-o fac pentru că ele nu constituiau excepţii, cum erau cele din clasa conducătoare, ci intrau în ordinea firească a lucrurilor. Situaţia descrisă mai sus nu poate fi însă generalizată nici în sînul clasei conducătoare. După cum au existat soţii devotate, care şi-au identificat viaţa cu a soţilor, tot aşa avem exemple de femei care au înţeles tăria legăturilor matrimoniale şi s-au arătat gata să le sacrifice numai atunci cînd credeau că era în interesul soţilor s-o facă. Vom da numai un singur exemplu pe care îl considerăm mai caracteristic în această privinţă şi în opoziţie cu cele amintite mai sus. Acest exemplu ni s-a transmis pe o inscripţie, cunoscută sub numele de „Elogiul Turiei" (Laudatio Turiae)23. Este vorba de o soţie devotată, a cărei simpatie s-a extins asupra tuturor celor pe care-i iubea soţul ei. Atunci cînd, în urma în-" cheierii celui de-al doilea triumvirat dintre Octavian, Antoniu şi Lepidus în anul 43 î.e.n., a început o persecuţie sîngeroasă împotriva adversarilor politici ai acestora, fiind trecuţi pe listele de prescripţie, Turia a dat dovadă de mult devotament faţă de soţul ei, Quintus Lucretius Vespillo, care figura printre proscrişi, ascunzîndu-1 apoi ajutîndu-1 să fugă şi astfel să scape cu viaţă. Dar cea mai impresionantă dovadă de devotament i-a dat-o atunci cînd, ştiind că nu-i poate
K

Corpus Inscr. Lat., VI, 1527. 293

da urmaşi, 1-a sfătuit să se căsătorească cu altă femeie, ea urmînd să rămînă în casă, fără a mai fi însă stăpînă ; Lucretius, după cum se arată în inscripţie, a refuzat acest sacrificiu al Turiei. Celibatul Cu toată vechimea ei, instituţia căsătoriei n-a fost niciodată atît de extinsă, încît să cuprindă pe toţi bărbaţii şi femeile fără excepţie; la periferia ei rămîneau numeroşi membri ai familiilor care nu întemeiau prin actul căsătoriei o altă celulă socială. Şi, fiindcă bărbaţii erau socotiţi capul familiilor, ne vom opri în cele ce urmează asupra bărbaţilor necăsătoriţi, adică aceia care nu întemeiau o familie de loc sau n-o întemeiau la vîrsta cînd de obicei se făcea acest lucru. Evoluţia acestei instituţii periferice a familiei romane este interesantă pentru că ea reflectă evoluţia concepţiilor privitoare la familie. încă din cele mai vechi timpuri, cînd pater familias decidea căsătoria tînărului fără măcar să-1 întrebe, şi-a făcut apal riţia un sentiment de repulsie împotriva actului însuşi al (o »4i constrîngerii, apoi împotriva căsătoriei. Ceva mai tîrziu sta**? \ >$&! însuşi a început sa intervină cu măsuri de constrîngere împotriva celor ce nu întemeiau la timpul stabilit de tradiţie o familie ; evidenţa celibatarilor au făcut-o mai întîi censorii, cu ocazia recensămîntului periodic pe care-1 făceau, întrebînd pe fiecare cetăţean dacă era căsătorit după lege. Mai mult încă : de la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n. ar data cel dintîi impozit special impus de către censori asupra celibatarilor (uxorium) 2 6 . O altă dată mai veche cu privire la unele măsuri administrative privind situaţia celibatarilor este din anul 131, cînd tot un censor arata necesitatea căsătoriei pentru toţi bărbaţii, deoarece scopul ei era procrearea (liberorum procreandorum causa) şi stabileşte totodată obligati27 vitatea căsătoriei . Toate aceste măsuri administrative — probabil vor mai fi fost şi altele — constituie o dovadă, pe de o parte, că nu toţi bărbaţii se conformau unei tradiţii înrădăcinate de de28 27

Valerius M a x i m u s, op. cit., II, 9, 1. Titus Livius, Epitome, 59. 294

mult, cu toată puterea pe care o avea pater familias, iar pe de alta că aceasta nu era o simplă problemă particulară, ci că ea interesa şi statul. începînd cu ultimul secol al republicii problema celibatului s-a complicat şi cu alţi factori. La greutăţile de ordin material legate de întemeierea şi întreţinerea unei familii, care au tras la început mu[t în cumpănă, s-a adăugat o reacţie împotriva amestecului statului, care era interesat să aibă familii cît mai multe cu copii numeroşi, pentru a-şi putea recruta sodaţii necesari numeroaselor războaie de cucerire ; ecou al acestei atitudini sînt versurile lui Properţiu, în care, referindu-se tocmai la această necesitate impusă de stat de a-i procura soldaţi pentru triumfuri, spune că niciodată din sîngele lui nu se va naşte vreun soldat 28 . Dar ceea ce a contribuit în mai mare măsură la răspîndirea celibatului a fost slăbirea legăturilor de familie, mai precis subminarea temeliilor ei, cu care ne-am ocupat mai sus, la căsătorie. în acea situaţie de criză a căsătoriei şi a familiei în general, celibatul apărea multor reprezentanţi ai claselor suprapuse, nu numai bărbaţi ci şi femei, ca o garanţie a unei vieţi fără complicaţii şi fără griji, precum şi libertatea de satisfacere a plăcerilor şi gusturilor, fără nici o îngrădire din partea cuiva ; deci el apărea ca un simptom de decădere a vechilor instituţii romane. La începutul imperiului, August a cuprins şi celibatul în masurile preconizate pentru restabilirea moravurilor de odinioară şi a moralităţii. Astfel, printr-o lege din anul 9 e.n. se prevăd anumite restricţii de ordin material pentru bărbaţii necăsătoriţi între 20 şi 60 de ani, precum şi pentru femei între 20 şi 50 de ani ; printre acestea figurează în primul rînd pierderea dreptului de moştenire. Măsurile luate de August au început a fi eludate în primul moment, pentru salvarea unor situaţii de extremă urgenţa în ceea ce priveşte moştenirile, prin încheierea logodnei, care se prelungea însă la infinit, pentru ca apoi, după rezolvarea situaţiei, să o desfacă. Atunci August a luat o altă măsir.ă, interzicînd desfacerea logodnei şi fixînd un anumit termen înăuntrul căruia trebuia să se serbeze căsătoria ; prin aceasta a zădărnicit încercarea celibatarilor de a eluda legea, încheind şi desfăcînd logodnele una după alta sau prelungindu-le la infinit pentru ca apoi să nu încheie căsătoria.
28

P r o p e r ţ i u , Elegii, II, 7, v. 13—14. 295

Dar, afară de aceste forme de eludare a măsurilor luate de August împotriva celibatarilor, ei au mai recurs şi la altele, care au făcut ca urmările să fie tocmai contrare celor scontate ; mulţi din ei se căsătoreau numai ca să evite rigorile prevederilor care-i excludeau de la moştenire, iar nu ca să întemeieze familii ; soţii în cauză, bărbaţi sau femei, nu erau decît nişte complici abjecţi la această acţiune de eludare. Astfel, sub aparenţa respectării unei legi, femeile şi bărbaţii, de comun acord, îşi continuau viaţa de mai înainte. în epoca imperială celibatul a rămas în mare cinste ; un reprezentant al celibatarilor, Nerva, a ajuns să fie ales împărat din voinţa senatului. Sărbătorile familiale Familia romană avea în viaţa ei intimă anumite zile cînd se sărbătoreau unele evenimente, unele schimbări survenite în viaţa unuia din membrii ei sau a tuturor împreună. Amintim printre acestea ziua cînd unul din băieţi îmbrăca toga virilis (Liberalia), ziua cînd unul din copii, băiat sau fată, încheia logodna (Sponsalia) sau îşi celebra căsătoria (Nuptiae) ; ziua întoarcerii dintr-o călătorie îndelungată a vreunui membru al familiei ; de asemenea, zile de sărbătoare familială erau aniversările vesele sau triste, ca ziua de naştere a capului familiei sau a altui membru (Natalia), aniversarea morţii unui membru al familiei. Pe lîngă acestea, erau considerate ca sărbători de familie şi unele cu caracter periodic, ca ziua de început a anului şi a lunilor (Kalendae), precum şi celelalte subdiviziuni ale lunilor : a cincea, respectiv a şaptea (Nonae) şi a treisprezecea, respectiv a cincisprezecea (ldus). Deci, unele din ele priveau numai cîte un membru al familiei, iar altele pe toţi împreună. Aceste sărbători erau zile de odihnă, de repaus pentru toţii membrii familiei-; oamenii liberi îşi încetau orice fel de activitate, fie ea intelectuală sau fizică, iar ţăranii întrerupeau chiar şi pe aceea a sclavilor şi a animalelor domestice ; deci odihna era impusă tuturor fiinţelor care trăiau în familie, în mod excepţional fiind cuprinse şi vitele. Cato cel Bătrîn este explicit în această privinţă : „Pentru catîri, cai şi
29 (.

măgari nu exista alte sărbători în afara sărbătorilor de fal Existau anumite sărbători pe hnga cele periodice, care se ţineau în acelaşi timp în toate familiile romane, devenind cu timpul adevărate sărbători publice. Printre acestea se numără sărbătorile consacrate cultului morţilor din luna februarie, ţinute în două etape, între 13 şi 20 (Parentalia) şi în 21 (Feralia). în ziua următoare se desfăşura sărbătoarea rudelor (Caristia), cînd toate rudele aparţinînd aceleiaşi familii se întruneau la mese vesele şi zgomotoase. în luna mai se ţineau sărbătorile pentru domolirea umbrelor rătăcitoare ale morţilor care n-au avut în nici un fel parte de mormînt (Lemuria). Tot în mai sau în iunie aveau loc sărbătorile trandafirilor (Rosalia sau Rosaria), cînd membrii familiilor duceau trandafiri la mormintele morţilor lor, precum şi sărbătoarea viorelelor (dies Violac), cînd se duceau viorele. Aceste sărbători de familie în general, cu excepţia celor cu caracter funerar, legate de cultul morţilor, erau foarte populare, ceea ce dovedeşte o intensă viaţă de familie. Els constituiau adeseori un prilej nu numai de veselie şi de petrecere, dar şi de cheltuieli nesăbuite, îneît a fost nevoie, începînd cu ultimul secol al republicii, de măsuri legislative care să îngrădească risipa. Erau invitaţi prieteni şi clienţi, oaspeţii şi gazdele se îmbrăcau în haine albe de sărbătoare, casele erau pline de flori şi înmiresmate de profuziunea parfumurilor de tot felul. Ele s-au menţinut pînă la sfîrşitul epocii romane ; dovadă este scriitorul Ausonius care spune textual : „De cîte ori am sărbătorit în familie pe ai mei sau am asistat 30 ca oaspete la sărbătorile prietenilor mei" . Toate aceste sărbători, zile de aniversare sau de altă natură, aveau un pronunţat caracter religios ; şi, fiind vorba de sărbători familiale, locul principal îl ocupa cultul divinităţilor protectoare ale casei : penaţii şi larii. De obicei aceste divinităţi apar împreună, cu aceleaşi atribuţii de protectoare ale casei ; în realitate însă existau anumite deosebiri între ele, în ceea ce priveşte atribuţiile. Penaţii (Penates) erau zeii protectori ai cămării de provizii (cella penaria) destinate întregului an ; deci ei asigurau bunăstarea familiei prin faptul că îi asigurau şi păzeau pro29 30

C a t o, De agri cultura, 138. Ausonius, Epist., 9. 297

•viziile. Altarul lor era vatra familială, care la început era în atrium ; tot acolo se aflau şi imaginile lor, fiind reprezentaţi de cele mai multe ori sub forma a doi bătrîni cu capul acoperit cu un văl. Larii (Lares) erau divinităţi protectoare ale casei şi ale familiei în general. Cu privire la originea lor, se credea că ei erau sufletele celor morţi, de aceea erau şi consideraţi mai curînd spirite ale strămoşilor decît divinităţi propriu-zise. Aşa se explică de exemplu cultul deosebit ce se dădea unuia singur dintre ei (Lar familiaris), care reprezenta pe întemeietorul familiei, devenit geniu al casei, reprezentînd forţa procreatoare care împiedica stingerea familiei, precum şi sfetnicul urmaşilor. După credinţele ţăranilor, larii erau nu numai protectori ai casei, ci şi ai pămîntului familiei ; de aceea şi-i închipuiau circulînd în jurul lui, ca un vîrtej neîntrerupt, avînd înfăţişarea a doi tineri cu mîinile pline de fructe ; căci ei alungau demonii răufăcători şi asigurau fertilitatea pămîntului. Pentru aceste servicii, li se aduceau în fiecare lună ca ofrande turte de faină îndulcită cu miere, lapte, vin şi flori. Larii erau de obicei reprezentaţi ca tineri purtînd cununi de lauri pe creştet şi îmbrăcaţi cu o tunica scurtă, adeseori ţinînd deasupra capului un vas în forma de corn, pentru băut, simbol al vieţii vesele. La început, iar în casele ţărăneşti şi în cele ale săracilor de la oraşe, întotdeauna, statuile larilor erau ţinute, împreună cu acelea ale penaţilor, în atrium, deasupra vetrei sau alături de ea. în casele celor bogaţi, iar ia epoca imperială practica s-a generalizat, se afla la intrare o capelă mică (sacrarium) care adăpostea divinităţile protectoare ale casei. în afară de penaţi şi lari, casa romană mai avea o divinitate protectoare, un genius, care personifica o forţă de temut pentru cei dinafară, dar pentru cei ai casei binevoitoare ; acestui genius protector al familiei i se aduceau ofrande tot pe altarul familial. El era reprezentat de obicei sub chipul unui şarpe. Cultul morţilor exista la romani, cum era de altfel natural, din cele mai vechi timpuri. Ei credeau că sufletele morţilor, care erau îngropaţi la început în jurul casei, continuau să locuiască împreună cu urmaşii lor, avînd asupra acestora o influenţă bună sau rea, după cum erau, la rîndul lor, trataţi de către aceştia. La început existau pentru ei
298

două denumiri : du parentes şi manes ; cu timpul s-a generalizat aceasta din urmă. La sfîrşitul epocii republicane sufletele morţilor au fost considerate divinităţi subpămîntene, adică de pe tărîmul morţilor, înspăimîntătoare în general, dar binevoitoare pentru urmaşii lor. Pentru a le cîştiga această bunăvoinţă, urmaşii le-au organizat un cult; în timpurile străvechi li se aduceau jertfe umane, căci se credea că cei morţi puteau fi îmblînziţi şi înduplecaţi numai dacă, prin jertfe sîngeroase, li se dădea ceva din realitatea vie de care ei au fost privaţi. Mai tîrziu acestea au fost înlocuite prin jertfirea unor animale de culoare neagră, precum şi prin ofrande de lapte, miere, vin curat şi alte alimente, care aveau însă aceeaşi semnificaţie. Cînd urmaşii neglijau să aducă aceste ofrande, zeii mani le tulburau somnul cu vise cumplite, ba le trimiteau chiar şi felurite boli. Dar, după credinţa romanilor, cel mai plăcut cult adus acestor divinităţi era îngrijirea mormintelor şi mai ales împodobirea lor cu flori ; de aceea se aduceau flori tăiate, se plantau anumite flori naturale pe mormînt sau se reprezentau plastic pe monumentele funerare. în cinstea lor se organizau serbările Feralia, amintite mai sus. Riturile funerare în legătură cu cultul morţilor, este aici locul să trecem în revistă şi riturile funerare. Acest aspect constituie actul final al existenţei romanilor, aşa încît se încadrează pe deplin în lucrarea de faţă. Faptul că el nu este tratat în ultimul paragraf se datoreşte criteriilor de împărţire a materialului ; repartizarea lui în acest loc se întemeiază pe considerentul că moartea nu este socotită numai o chestiune strict personală, ci se repercuta într-un fel sau altul, după locul pe care defunctul îl ocupa în cadrul colectivităţii ei, asupra întregii familii. Cînd bolnavul era în pragul morţii, el era întins jos pe pamint, iar unul din cei mai apropiaţi membri ai familiei cu un sărut îi intercepta ultima respiraţie, apoi îi închidea ochu; imediat veneau în jurul lui toţi membrii familiei, care-1 strigau pe nume (conclamatio). Urmau pregătirile pentru expunerea mortului : cadavrul era spălat cu apă caldă Şi uns cu substanţe mirositoare, îmbrăcat cu haine de sărbă299

toare şi aşezat pe un pat special (lectus ţunebris) în atrium ; de asemenea, i se punea o monedă mică sub limbă, simbolizînd plata pe care trebuia s-o dea plutaşului Charon care urma să-1 treacă peste apele rîului Stix din infern. în casele celor săraci toate aceste pregătiri erau făcute de către femeile membre ale familiei ; pentru cei bogaţi exista un serviciu de pompe funebre, care avea oameni speciali instruiţi pentru aceasta (pollinctores). Oamenii săraci şi copiii mici erau de obicei înmormîntaţi în aceeaşi zi, mai ales în timpul nopţii (funus plebeium, funus acerbum), pe cînd cei bogaţi numai după cîteva zile. In acest din urmă caz, în jurul cadavrului acoperit cu un văl se aşezau felinare şi candelabre aprinse, iar pe el se depuneau flori şi cununi ; la anumite intervale, femeile din casă veneau în jurul lui şi-1 boceau, zgîriindu-şi faţa, lovindu-şi pieptul şi sfîşiindu-şi veşmintele. Decesul era anunţat rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor prin intermediul unui crainic (indicere funus), care le comunica totodată şi ziua şi ora funeraliilor ; acest lucru se făcea însă numai în cazul în care defunctul era o persoana marcantă şi funeraliile urmau să se desfăşoare cu toată strălucirea (funera indictiva). Funeraliile se făceau pe cheltuiala familiei şi a rudelor (funus privatum) sau pe cheltuiala statului (funus publicum) ; organizarea lor era încredinţată de obicei, atît pentru săraci cît şi pentru bogaţi, tot serviciului de pompe funebre, care-şi aveau oameni iniţiaţi în toate lucrările necesare (libitinarii). Cortegiul funebru (pompaj era precedat de cîntăreţi din flaut, corn şi trompetă. După ei mergeau purtătorii de torţe, bocitoarele, care scoteau ţipete de durere şi din cînd în cînd intonau bocete (naeniae). La înmormîntarea unor personaje de vază erau angajaţi şi dansatori şi actori (mimi), care dansau şi făceau glume pe seama mortului sau îl ironizau cu anumite aluzii la unele fapte ale lui din timpul vieţii. Astfel, Suetoniu relatează că la moartea împăratului Vespasian un astfel de actor, purtînd masca defunctului şi imitîndu-i mersul, îl ironiza pentru zgîrcenia lui. După aceştia, şi puţin înaintea sicriului, cînd defunctul era membru al unei familii nobile, urma procesiunea strămoşilor. Măştile acestora, care, cum am văzut, erau aşezate de obicei în anumite edicole din încăperile ce se aflau alături
300

în secolul I e. aşa au fost : Iulia. căreia Cezar însuşi i-a făcut elogiul. precum se ştie. soţia lui Pompei. îl precedau lictori îmbrăcaţi în haine negre şi cu fascii. Potrivit unor date mai sigure. nu ocupau înalte magistraturi publice. sora lui. După terminarea elogiului. purtătorii măştilor strămoşilor se aşezau pe scaune de senatori (sclla curulis) în jurul tribunei rostrale (rostra). La început toţi aceştia erau purtaţi şezînd pe o platformă înaltă . aşa ca să poată fi văzut de toţi . praetor etc). o rudă mai apropiată a defunctului sau. Izvoarele literare citează încă din primele veacuri ale republicii şi pînă tîrziu în epoca imperiala asemenea elogii funebre rostite în For în cinstea celor care şi-au cîştigat merite faţă de stat. Existau două rituri de înmormîntare la romani : incinerarea şi înhumarea. a devenit obişnuit elogiul femeilor din familia imperială.'de atrium. mai tîrziu ei stăteau în picioare pe un car. în care a ridicat în slăvi politica lui Marius şi a lui Cinna. Iulia. cortegiul se oprea în Forul roman în faţa Curiei . din încredinţarea senatului. în epoca republicană şi pînă la începutul imperiului incinerarea era rezervată pentru cei bogaţi şi pentru cei care îndepliniseră înalte magistraturi în stat. în cuvinte sau simboluri. Cei săraci erau înhumaţi . rangurile şi faptele mai de seamă ale defunctului. cortegiul se îndrepta spre locul de înmormîntare. iar după el urmau membrii familiei în haine de doliu. fiica lui Cinna. Urma sicriul cu mortul cu faţa descoperită. femeile cu părul despletit şi scoţînd ţipete de desperare. Dacă mortul îndeplinise înalte magistraturi în stat. în decursul timpului s-au înregistrat unele abateri de la vechiul principiu. erau acum potrivite pe feţele unor oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi avînd însemnele magistraturilor celor mai înalte pe care acesta le obţinuse în viaţă (consul. fiica lui. un personaj de vază făceau elogiul funebru al defunctului (laudatio funebris). căci a început să se facă şi elogiul femeilor care. şi Iulia. uneori. în epoca imperială 301 . femeile din epoca republicană care au fost socotite vrednice la înmormîntare de un elogiu funebru aparţin familiei lui Cezar . în urma lor veneau purtătorii de panouri mari pe care erau notate. bunica lui August. Cornelia. de unde fiul. precum şi al celor din familiile nobile. văduva lui Marius şi mătuşa lui Cezar.n. soţia lui.

.e. apoi o rudă apropiată sau un prieten aprindea rugul şi.de această formă simpla de incinerare. mai ales din ultimul secol al republicii şi începutul imperiului. şi o depuneau într-un monument funerar. se acopereau cu pămînt. Traian a fost singurul dintre împăraţi înmormîntat în oraş . 31 E u t r o p i u . După aşezarea cadavrului. care beneficiau de o favoare specială. Pentru incinerare se amenaja un rug (bustum). oricare ar fi fost ritul de înmormîntare. 302 . în afară. După incinerarea cadavrului. veşminte. ba chiar şi alimente . covoare. înmormîntarea prin înhumare se făcea pentru copiii mici. mormintele în Cîmpul lui Marte. Ceea ce rămînea după ardere. Mai frecvente erau. rudele şi prietenii aruncau pe rug diferite obiecte. pentru rug se construia un fel de capelă împodobită cu picturi. Epitome. iar rămăşiţele se înmormîntau într-altul (sepulcrum). iar peste ele se aşeza cadavrul. unde se aflau de exemplu mormintele lui Sulla. bronz. cărbuni. puţine au fost excepţiile care s-au făcut în cursul timpului. s-a dezvoltat mai tîrziu o a doua. ea se făcea în afara fîşiei de teren care înconjura zidurile Romei (pomoerium). în timp ce ardea. în acest scop se săpa o groapă care se umplea cu lemne. statui şi împrejmuită cu chiparoşi. 5. argint sau chiar aur. în afară de vestale. VIII. arme. podoabe. Astfel.n. Dar. cum sînt acelea ale membrilor familiilor Valeria şi Fabricia care aveau morminte din timpuri străvechi în Forul roman. care consta din două momente succesive şi se făcea în două locuri diferite : cadavrul se ardea într-un loc aparte (ustrina). începînd cu împăraţii înşişi. după mărturia lui Eutropiu *l. cum se cunoaşte cazul împăratului Traian. cărbunii erau stinşi cu apă şi chiar cu vin. căzuţi în lupta de la Mutina din anul 43 î. pentru cei săraci şi în primele timpuri şi pentru cei bogaţi . marmură. iar rudele strîngeau cenuşa şi oasele pe care le aşezau într-o urnă de lut. cenuşa lui a fost pusă într-o urnă de aur şi aşezată la baza coloanei ridicate de el în Forul care-i poartă numele.s-a impus tot mai mult ritul înhumării şi pentru reprezentanţii clasei stăpînitoare. al consulilor Hirtius şi Pansa. Cu timpul. mausoleul lui August şi mormîntul lui Agrippa. înrnormîntarea înăuntrul zidurilor era interzisă încă de pe timpul Legii celor XII table . De asemenea. care aparţinuseră mortului. sticlă. însă de timpuriu au renunţat la acest drept. se cunosc în epoca republicană cîteva cazuri. se aruncau în foc mirodenii şi flori. cenuşă şi oase.

lămpi şi candelabre etc. Mecena. înmormîntarea se făcea într-o groapă . determinate fie de situaţia materială şi socială a defunctului. se pot distinge unele deosebiri. la care. dar mai ales flori. unde de obicei se foloseau gropi comune.şi după generalizarea ritului incinerării. precum şi. unde se iltivau legume. fie de ritul însuşi de înmormîntare. unde cadavrul era aşezat fie cu patul pe care a fost expus în timpul cortegiului funerar fie într-un sarcofag de lemn sau de piatră. ale căror sarcofage se păstrează încă. ele erau construite de anumiţi speculanţi care vindeau apoi fiecare nişă aparte sau un grup.unele familii au păstrat acest obicei . după cum era cazul. De asemenea. Adeseori în jurul mormîntului se amenaja şi o mică grădină împrejmuită de zid. la anumite ocazii festive. cum este de exemplu familia Scipionilor. mormintul era astfel amenajat înăuntru. Cei săraci erau înmormîntaţi în cimitire publice. capele. Acestea erau un fel de cimitire comune pentru cei care nu-şi puteau permite luxul unui mormînt individual . un mare rol îl juca şi fantezia. şi adeseori extravaganţa proprietarilor.celor bogaţi şi-au construit morminte de dimensiuni mai mari pentru toţi membrii lor . sfetnicul lui August. avînd în interior mai multe rînduri de firide sau nişe în care se aşezau urnele cu cenuşa morţilor. mai tîrziu.săpată în pămînt. colegiile meşteşugăreşti sau de altă natură îşi construiau un columbarium pentru a asigura membrilor un loc de mormînt pentru care plătiseră cotizaţii în timpul vieţii. ale . ca vase cu mirodenii. Vechile familii patriciene. turnuri etc). încît să servească nu numai ca locuinţă pentru morţi. precum şi viţă-de-vie din care se făcea un umbrar sub care aveau loc banchetele 303 . pe lîngă necesităţile legate de numărul membrilor. în orice caz. numite astfel pentru că se asemănau cu coteţele pentru porumbei. mausolee. Ele constau dintr-o clădire boltită. ci şi ca loc de reuniune pentru cei rămaşi în viaţă cînd. ele aveau diferite forme arhitectonice (altare. Un astfel de cimitir comun exista pînă la sfîrşitul republicii pe terenurile ce se întindeau la extremitatea colinelor Esquilinului şi a Viminalului. veneau să petreacă un timp în apropierea lor. ^ un anumit inventar funerar. adică în partea răsăriteană a Romei. Exista a „ °. 'în ceea ce priveşte mormintele. unde apoi. şi-a amenajat grădinile. Caracteristice pentru ritul de înmormîntare al incinerării sînt aşa-zisele „porumbare" (colurnbaria).

deoarece proporţiile monumentale ale mormintelor. cele mai impunătoare monumente funerare se aflau de-a lungul celei mai frumoase şosele.funebre periodice etc. Mormintele de tot felul se construiau de-a lungul marilor drumuri care de la Roma duceau în toate direcţiile . . Via Praenestina etc. prin aceasta amintirea celor morţi se perpetua. unde locuia un-om sărac. Via Tiburtina. ca îngrijitor al mormîntului. s-au descoperit morminte de-a lungul tuturor acestor mari artere de comunicaţii (Via Flaminia. Via Appia.) . precum şi inscripţiile de pe ele atrăgeau privirile trecătorilor. liber sau libert. Via Nomentana. Adeseori în acest teren împrejmuit cu zid mai era şi o căsuţă (taberna). Via Salaria. Astfel.

Odeonul.Teatrul lui Pompei. Stadionul lui Domiţian şi Băile lui Nero şi Agrippa (machetă) Scenă de mimi .

Interiorul unei ospătarii .

te> Masă într-o ospătărie Ruinele unei drciumi .

Vînzarea vinului într-o circiumă .

I Amestecarea vinului cu apă Vînzător de vin .

Evacuarea unor scandalagii din circiumă .

MP J MU"' i \• 1 1 ^ • i Trăsură uşoară .

Car de călătorie .

ţinînd seama de stadiul de dezvoltare a societăţii romane. iar în ceea ce priveşte raporturile dintre ei şi stăpîni. Evident. cap. informaţia dată de autorul Vieţilor paralele apare în bună parte anacronică . se spune despre penultimul rege al Romei. din soţ. dar. mînea şi bea împreună cu sclavii săi 1 . şi numele însuşi de sclav. că era fiul unei sclave (de aici şi legătura etimologică ce s-a făcut între numele acestuia. soţie şi copii. ea reflectă totuşi o 1 P l u t a r h . considerăm necesar să urmărim schematic dezvoltarea sclaviei în cursul diferitelor epoci ale istoriei romane. a societăţii romane. cel puţin de la o anumită epocă din dezvoltarea societăţii romane. deoarece lucrau alături de aceştia şi de copiii lor. iar Cato cel Bătrîn. erau consideraţi membri inferiori ai familiei. nici cu privire la numărul lor. Servius. după mărturia mai tîrzie a lui Plutarh. Servius Tullius. într-adevăr. mai lucra. Tradiţia legendară ne atestă existenţa sclaviei la Roma încă din epoca regalităţii.SCLAVII Sclavul — membru inferior al familiei romane Parte integrantă din familia romană. nu era de conceput însăşi existenţa ei. servus). în teatrul lui Plaut sclavul este numit direct membru al familiei (familiaris). implicit. făceau şi sclavii. Caracterul acesta patriarhal al sclaviei a dăinuit la Roma timp de cîteva secole. fără de care. Pentru a înţelege mai bine locul pe care sclavii l-au ocupat în viaţa familiei şi. Nu avem alte ştiri cu privire la situaţia sclavilor din epoca de începuturi a istoriei romane. Cato Maior. se poate deduce că numărul sclavilor era redus. nici la rolul jucat de ei în economie . 30} 20 . III. formată aşa cum am trecut-o în revistă pînă acum. în comparaţie cu ceea ce spune el însuşi în tratatul său agricol cu privire la tratamentul sclavilor. prin analogie cu alte societăţi omeneşti aflate pe aceeaşi treaptă a evoluţiei lor.

cum s-a amintit mai sus. sclavii devin unelte de muncă necesare pentru întreţinerea acesteia . cărora învingătorii romani le respectau viaţa.. în cotropiri de teritorii sau incursiuni cu scopul precis de a răpi oameni erau transformaţi în sclavi. In felul acesta.e. devenind o specie de vite muncitoare cu braţele. v. C a t u 1. micii proprietari de pămînt care-şi lucrau lotul cu ajutorul celorlalţi membri ai familiei. 15. Numărul sclavilor Romanii au avut sclavi. Este vorba de atitudinea unor proprietari de sclavi care şi atunci cînd sclavii primeau raţii de alimente pe o durată mai lungă de timp îi mai luau pe unii la masă împreună cu ei . cei mai mulţi se mulţumeau cu unul singur. Epist. de exemplu. Dar în nici un caz astfel de atitudini izolate de tratament uman faţă de sclavi nu pot fi considerate o trăsătură caracteristică a epocii. se considera în mare mizerie cineva care nu avea nici măcar un sclav 3. acest lucru îl mărturiseşte filozoful Seneca3 şi cu siguranţă el nu era singurul care făcea acest lucru. în schimb. încă din cea dintîi epocă a istoriei lor . caracteristice pentru sclavagismul dezvoltat sau „clasic". prin munca lor. toate drepturile umane. 306 . cînd cei capturaţi în lupte.n. ei sînt adevăraţii şi principalii producători de bunuri materiale. aşa încît ei se pierdeau printre membrii liberi ai familiei. rafinate. l.realitate ce a dăinuit pînă la începutul epocii imperiale. 47. căci. de aceea. în secolele anterioare acest lucru era frecvent. Formele patriarhale şi în parte mascate de exploatare a muncii sclavilor în cadrul familiei s-au transformat încetul cu încetul în forme deschise. Sclavii străini. 2. îşi pierdeau. S-au înmulţit căile de procurare a forţei de muncă a sclavilor o dată cu războaiele purtate de Roma în afara hotarelor Italiei. în această epocă se cristalizează o realitate redată mai tîrziu într-o formulă a dreptului roman : „Sclav sau altă vită". brutale şi. deci aveau suficiente braţe de muncă pentru a se dispensa de întrebuinţarea unui mare număr de 2 3 S e n e c a . Aşa erau. în acelaşi timp. cum fuseseră în epoca precedentă. XXXII. ci mai curînd o excepţie pentru vremea în care trăia Seneca. Carmina. dar numărul lor era neînsemnat la început. Dacă în secolul I î. din membri inferiori ai familiei romane.

De asemenea. 307 20* . pe de alta. Publipor (Publi puer) etc. căci termenul înseamnă „copil" . de unde se deduce că şi sclavul era considerat printre membrii familiei. însuşi felul de trai al claselor dominante. considerabil numărul celor din proprietatea reprezentanţilor clasei conducătoare. de altfel încă din antichitate. în general. ridicat pe o treaptă superioara de pe urma bogăţiilor care. Pe de o parte. a determinat 4 P1 i n i u. Hist. în schimb. reducîndu-1 la minimum. care lucrau în ateliere cu copiii lor. Lucipor (Luci puer). Dacă în rîndurile păturilor mijlocii şi de jos ale populaţiei libere numărul sclavilor n-a cunoscut decît uşoare fluctuaţii în sensul sporirii lui. el menţinîndu-se la unul sau doi de familie. nu aveau decît rareori nevoie de munca unui sclav. în compoziţia numelor proprii ale sclavilor el apare tot mai rar. ceea ce constituie o confirmare a realităţii înmulţirii sclavilor din serviciul stăpînilor.sclavi. cînd predominau familiile cu un singur sclav 4. formarea latifundiilor a determinat necesitatea cultivării lor cu ajutorul mîinii de lucru sclavagiste. mai mult poate decît mărturia lui Pliniu este plin de semnificaţie însuşi termenul folosit pentru denumirea sclavului. de către Pliniu cel Bătrîn. adică într-o vreme şi într-un mediu în care semnificaţia lui numerică era depăşită . din toate părţile.. el a fost înlocuit treptat cu termenul juridic consacrat» servus. Această situaţie a dăinuit multă vreme în rîndurile categoriilor sociale amintite . şi anume ei împrumutau prenumele stăpînului lor în cazul genitiv. a crescut. XXXIII. 26. Dar. Explicaţia este dată. puer indică înainte de toate poziţia însăşi pe care sclavul o avea în familia stăpînului. la care se adăuga cuvîntul puer sub forma -por : Marcipor (Mărci puer). micii meşteşugari din primele veacuri ale republicii. precum şi în urma influenţelor venite din Orient. de obicei unul sau doi. se scurgeau spre Roma. De asemenea. într-adevăr. Dovadă că lucrurile se petreceau astfel o constituie înseşi numele pe care le purtau sclavii la început. oamenii de rînd recurgeau în mică măsură la munca sclavilor. El s-a păstrat pentru denumirea sclavilor pînă tîrziu. la începutul epocii imperiale — îl întîlnim frecvent în opera poetică a lui Horaţiu —. Nat. care afirmă că acest sistem de nume este o rămăşiţă dintr-o epocă mai depărtată. care era mai rentabilă decît mina de lucru liberă .

. Pliniu cel Bătrîn dă din anul 8 î. de nisip şi minelor. cînd s-a şters robia de datorii . în funcţie de toate aceste activităţi. un pater familias avea dreptul sa-şi vîndă copiii în robie . cînd piraţii cilicieni care deveniseră stăpîni în Marea Mediterana au ajuns să debarce pînă şi pe coastele Italiei pentru a jefui şi răpi oameni şi a-i vinde apoi ca sclavi. Dar şi mai înainte tîrgurile de sclavi romane erau alimentate cu numeroase victime ale acţiunilor de jaf ale piraţilor.n. dat fiind că întreţinerea unui sclav de la naştere şi pînă la vîrsta cînd forţa lui de muncă putea fi utilizată era mai costisitoare decît cumpărarea unuia în puterea vîrstei. care. Numărul sclavilor era. cazul concret al unui libert care avea în proprietate 4 116 sclavi. înmulţirea naturală a sclavilor era considerată un izvor mai puţin important.n.e. ele ofereau un cîmp vast de utilizare a sclavilor.e. pînă în a doua jumătate a secolului al IV-lea î. după unele izvoare din epoca imperială.n. cînd.n.e. pentru romani ea a devenit o pacoste mai ales în prima jumătate a secolului I î. într-o etapă ulterioară. aceeaşi soartă o aveau cei care se sustrăgeau de la serviciul militar prin dezertare. carierelor de piatră. Astfel. se pare că în cele mai vechi timpuri singurele izvoare ale sclaviei erau oferite de unele norme şi instituţii juridice romane. Izvoarele sclaviei Considerate în raport cu dezvoltarea istorică a Romei. Proprietarii de sclavi au valorificat acest izvor pe scară largă începînd cu secolul I e. ci storceau venituri şi din vinderea acestora ca sclavi. asupra cărora vom reveni mai pe larg în paragrafele următoare .necesitatea folosirii unui număr mai mare de sclavi în cadrul vieţii de toate zilele.. La acestea s-a mai adăugat. se ridicau pînă la 10 şi chiar 20 000 în proprietatea unui singur stăpîn de sclavi . precum şi cei condamnaţi pentru incendieri şi furturi. Pirateria era un vechi izvor de sclavi . pentru a 308 . aşadar. datornicii care nu-şi puteau plăti datoriile la termen deveneau sclavii creditorilor. numărul sporit de sclavi necesar diferitelor ateliere meşteşugăreşti. Dar asemenea acţiuni erau întreprinse şi pe căile de uscat de către hoţi de drumul mare (grassatores). care jefuiau nu numai bunurile drumeţilor.

rezolva criza mîinii de lucru sclavagiste. cei răpiţi de către piraţi sau hoţi de drumul mare. o singură excepţie făceau la început sclavii proveniţi din prizonieri de război. în număr de peste 50 000. ceilalţi sclavi proveniţi din diferitele izvoare amintite mai sus ajungeau la proprietari prin intermediul negustorilor de sclavi . au fost aduşi din Macedonia şi din Epir 150 000 de oameni. avînd numai sarcina de a-şi îngriji copiii. în anul 146 cînd Cartagina a fost. care constituiau o parte din prăzi. după un îndelungat asediu.e. 309 .n. Cel mai important izvor al sclaviei îl constituiau războaiele purtate de romani în întreg bazinul Mării Mediteranc şi în teritoriile învecinate. au căutat sa şi-o procure prin creşterea şi îngrijirea specială acordată sclavilor născuţi în familie (vernae). care îi vindeau apoi cu preţuri ridicate în tîrgurile de sclavi . acestea trebuiau să fie cu totul scutite de muncă. după cel de-al treilea război macedonean. după părerea lui. cînd criza mîinii de lucru sclavagiste a luat proporţii uriaşe . în anul 167 î. care sfătuia pe proprietari să acorde un regim de favoare sclavelor cu copii . exemplele s-ar putea înmulţi. Un ecou al acestei tendinţe îl găsim în tratatul agricol al lui Columella. Comerţul cu sclavi Cu excepţia celor rezultaţi din înmulţirea naturală. . Creşterea sclavilor în familie s-a dezvoltat şi mai mult în secolul al II-lea. în tîrgurile de sclavi ajungeau.. căci comerţul cu sclavi a constituit în lumea antică în general una dintre cele mai rentabile afaceri. din statisticile date de izvoare în această privinţă rezultă că două treimi din numărul total al sclavilor erau sclavi crescuţi în familie. aşa încît treceau direct în robia învingătorului. apoi distrusă. şi îndeosebi cînd se capturau mase mari de prizonieri. Cîteva cifre din epoca republicană vor fi elocvente : în cursul celui de-al doilea război punic romanii au luat de la cartaginezi aproximativ 85 000 de prizonieri. precum şi cei ce-şi pierdeau libertatea de pe urma unor norme juridice. luată cu asalt. aceştia erau cumpăraţi de la stat de către negustorii de «clavi. care apoi au fost vînduţi ca sclavi în Italia . Mai tîrziu. în afară de masele de prizonieri de război. supravieţuitorii. au fost vînduţi în robie etc.

el era obligat să spună dacă era vorba" de un sclav fugar (fugitivus sau erro). uneori. De obicei aceştia erau cumpăraţi de la şefii de triburi ale unor populaţii mai înapoiate. după mărturia lui Strabo. Vînzătorul trebuia să garanteze că sclavul nu suferea de vreo boală gravă sau de vreo infirmitate . încă din epoca precedentă se aflau chiar în Forul roman anumite locuri destinate acestui comerţ. iar alţii erau aduşi din provinciile răsăritene ca sclavi de lux. calităţile şi. se înţelege că preţul acestora era cu mult mai ridicat. pentru care exportul de sclavi era o afacere curentă. dar însăşi Roma devine un mare tîrg de sclavi. cît mai ales pentru a ţine evidenţa tranzacţiilor şi a percepe taxele impuse de stat pe importul şi vînzarea sclavilor.Un loc aparte îl ocupau în comerţul cu sclavi aşa-zişii sclavi de import. îi dezbrăcau. îi pipăiau. aptitudinile. zilnic se vindeau pînă la 10 000 de sclavi. Sclavii aduşi de curînd de peste mări aveau ca semn distinctiv un picior înălbit cu cretă sau cu gips (gypsati). pentru a vedea dacă nu aveau anumite defecte fizice. vîrsta. tranzacţii importante se făceau nu numai la Delos. întreg comerţul cu sclavi din bazinul Mării Mediterane îşi avea pieţele de desfacere în cadrul statului roman . atunci le acoperea 310 . Cu această supraveghere şi încasare a impozitului erau însărcinaţi edilii. chiar şi defectele. nu atît pentru a împiedica pe negustorii de sclavi (mangones sau venalicii) de a escroca pe cumpărători. Sclavii de vînzare erau expuşi pe o estradă turnantă (catasta) sau pe o lespede de piatră. Printre aceştia figurau bucătarii experţi. comerţul cu sclavi era supravegheat din partea statului. fie transformate în prăvălii propriu-zise. Cu toate că atît vînzătorii cît şi cumpărătorii erau persoane particulare. unde cumpărătorii îi observau. dansatoarele. pe care erau înscrise o serie întreagă de date de care eventual ar avea nevoie cumpărătorul : ţara de origine. Fiecare avea atîrnată de gît o tăbiiţă (titulus). pentru anumite îndeletniciri pentru care erau căutaţi pe piaţă . de asemenea. Dacă pentru sclavii expuşi spre vînzare proprietarul lor nu voia să dea nici o garanţie. unde. cum era cazul celor din provinciile occidentale. apoi îi puneau la probă pentru priceperea şi abilitatea lor. fie ele sub cerul liber. piticii etc. începînd cu ultimele două secole ale republicii şi în epoca imperială. adică aceia care erau aduşi de către alţi negustori din diferite regiuni ale bazinului Mării Mediterane. cîntăreţii.

aşa că se simţea nevoia unei specializări a lor în producţie. Preţurile nu erau fixe .capul cu o pălărie (pilleus). de frumuseţea lor. fără să mai fie expuşi. după cum erau destinaţi să lucreze în agricultură şi. care putea să-i treacă pe sclavii din proprietatea lui dintr-o categorie într-alta. ele erau în funcţie de cerere şi ofertă în primul rînd. 128. mai ales cînd era vorba de sclave.. Adeseori însă preţurile prea ridicate constituiau excepţii determinate fie de necesităţile materiale sau culturale ale cumpărătorului. precum şi cei născuţi în familie se vindeau de acasă. în medie însă proporţia dintre preţul unui sclav de lux şi acela al unui sclav obişnuit era de 1 : 12. VII. unde se aflau prăvălii speciale pentru acest scop. Acest lucru depindea însă adeseori de bunul plac al stăpînului. cu alte cuvinte cînd a sporit şi numărul sclavilor. sau după nevoile gospodăriei lui. adică un sclav de lux era de douăsprezece ori mai scump decît unul obişnuit. să vedem şi ce preţ avea marfa umană pe pieţele de sclavi. alteori la oraş. a fost cumpărat cu 700 000 de sesterţi. De asemenea. ' P l i n i u . Categoriile de sclavi După locul de muncă al sclavilor. aceştia erau împărţiţi în două mari categorii. pentru sclavii care se îndeletniceau cu ocupaţii intelectuale se plăteau sume deosebit de mari . începînd cu ultimul secol al republicii. uneori fiind nevoie de ei în număr mai mare la ţară. cit. 311 . în general. op. această distincţie s-a făcut atunci cînd la ţară apăruseră latifundiile. ceea ce echivala cu o avere. Dar preţurile mai depindeau şi de vîrsta şi de aptitudinile sclavilor. după mărturia lui Pliniu cel Bătrîn '. Sclavii de lux. preţurile erau mai scăzute şi invers. după cum prizonierii de război vînduţi la licitaţie de către cvestor purtau o cunună pe cap. Fiind vorba de vînzare-cumpărare de sclavi. un profesor. precum şi de pregătirea într-o anumită meserie . Evident. la ţară (familia rustica) sau în gospodăria proprietarului de la Roma (familia urbana). sume fabuloase. pentru sclavii de lux se plăteau. fie de simplul lui capriciu. sau într-un loc din apropierea Forului (Saepta). Cînd pe piaţă se aflau mase mari de sclavi. de exemplu.

ajutat de soţia lui (vilica) . îngrijitori de pomi (arboratores). îngrijitori ai grădinilor de agrement (topiarii). Pentru îngrijirea terenurilor îngrădite destinate unor culturi sau creşterea păsărilor de curte erau afectaţi numeroşi sclavi specializaţi în fiecare ramură în parte. uneori. apicultori (curatores apiarii sau mellarii). îndeosebi în perioada recoltărilor. Masa sclavilor muncitori de rînd se repartiza în numeroase ramuri. cei care culegeau strugurii (vindemiatores). acesta era ajutat şi de un fel de contabil (actor). arau cu ele (aratores sau iugarii). sclavii păstori erau puşi sub supravegherea unui magister pecoris. de asemenea existau numeroşi sclavi specializaţi în îngrijirea parcurilor de vînat după diferitele specii 312 . grăpau (occatorcs). legumicultori (olitores). crescători de păsări (aviarii). caprele (căprarii). De vilicus depindeau apoi o serie de subalterni (magistri officiorum). cei care călcau strugurii şi-i storceau (calcatores). cei care săpau terenul pentru plantarea viţelor (pastinatores). care ţinea registrele moşiei cu cheltuielile şi veniturile. boi şi vaci (armentarii). pliveau (sarritores) şi secerau (messores). caii (equitiani). minau boii înjugaţi. cei care le curăţau (putatores sau pampinatores). oile (opiliones). care le dădea în grijă vitele cornute mari. Pentru plantaţiile de viţă-de-vie erau destinaţi sclavi specializaţi sub conducerea unui vier (vinitor) : tăietorii de nuiele de salcie necesare legării viţelor (salutarii). cei care duceau vinul în butoaie (haustores). în ceea ce priveşte creşterea vitelor. cei care plantau viţele (satores). cei care legau viţele (obligatores). sclavii se aflau sub conducerea permanentă a unui fel de administrator (vilicus). care dirijau şi supravegheau munca sclavilor în fiecare ramură de cultură agricolă sau în alte activităţi ale gospodăriei. pentru muncile agricole legate de cultura cerealelor exista o diferenţiată diviziune a muncii printre sclavii care îngrijeau vitele de jug (bubulci).Dat fiind că proprietarii latifundiilor locuiau cea mai mare parte a timpului în oraş şi veneau la ţară numai în anumite perioade de vîrf ale muncilor agricole. porcii (suarii). din care ne vom opri asupra celor mai obişnuite. cei care săpau la rădăcinile viţelor (fossores). chiar dacă ele nu erau cuprinse în cadrul aceleiaşi gospodării. Astfel. dar specializaţi şi în creşterea diferitelor specii de păsări . îndeosebi în cazul unor proprietăţi foarte întinse şi cu numeroase culturi intensive. în general. ca : grădinari (hortulani).

anume cei care pregăteau hrana pentru ei. Să vedem însă. I. precum şi în vînarea acestora.bogătaşi existau sclavi oarecum specializaţi sau. întocmai cum se obişnuia să se lege cîinii 6. primeau oaspeţii (ab hospitiis). fiind folosiţi pentru satisfacerea gusturilor rafinate impuse de o viaţă de lux şi plăceri. cu evidenţa intrărilor şi ieşirilor întregii gospodării urbane a proprietarului (sumptunrius). ei aveau în grijă diferitele apartamente (diaetarius). comparativ. deci ca infirmieri. cît şi în villa rustica. în orice caz. alţi numeroşi sclavi erau puşi în serviciul acestora. în epoca imperială la casele marilor bogătaşi şi îndeosebi ale împăraţilor mai erau sclavi care se ocupau cu curăţirea şi întreţinerea mobilierului. acesta din urmă era legat la intrare cu un lanţ. De re vustica. în sfîrşit. le reparau veşmintele sau îi îngrijeau în caz de boală. Ovidiu. fie sub aceea a unui libert sau chiar sclav încredinţat cu administrarea întregii case (atriensis sau procurator) . curăţenia şi întreţinerea casei. în succesiunea importanţei lor. 1 . aceştia lucrau fie sub directa conducere şi supraveghere a stăpînului lor. încît depăşeau cu mult necesităţile imediate ale gospodăriei stăpînilor. erau destinaţi numeroşi sclavi . numiţi cu termenul general de mediastini.de animale. activităţile încredinţate sclavilor. ca Ovidiu şi Columella. destinaţi mai multă vreme pentru aceleaşi activităţi. păstrarea. precum şi pentru paza latifundiului şi a recoltelor de stricăciunile fiarelor sălbatice şi de furturi din partea vecinilor (saltuarii). v. praef. făceau de pază la intrarea casei (ianitor sau ostiarius) .activităţi necesare unei familii de . Pentru diversele . 6.. 313 ' . care era pusă sub supravegherea acelui administrator general amintit mai sus. la dispoziţia acestuia erau apoi cîţiva sclavi însărcinaţi cu ţinerea la zi a registrelor (dispensator). De asemenea. Columella. dar în ultimele două secole ale republicii şi în epoca imperială numărul lor a crescut atît de mult. iar la lacurile artificiale — în îngrijirea şi prinderea peştilor. mai existau numeroşi sclavi care executau diferite lucrări atît la cîmp şi în grădini. Spre deosebire de sclavii de la ţară. care erau utilizaţi în mare număr în diferite şi variate ramuri ale economiei agricole de pe latifundii. mai puţin numeroşi la început . sclavii de la oraş (familia urbana) erau. a covoarelor. 8 Amores. banilor (arcarius) şi. Pentru îngrijirea. în afară de aceştia. după mărturia unor scriitori. în general. 10.

care. pe cînd mai înainte însăşi stăpîna casei se ocupa cu gătitul bucatelor şi numai în cazuri excepţionale se angaja temporar cîte un bucătar. ca aranjarea propriu-zisă a mesei (structores). cu toaleta stăpînului se ocupau sclavi care-1 ajutau să se îmbrace şi să se încalţe. supraveghea activitatea unui mare număr de bucătari de rînd (coci). în sfîrşit. iar cu toaleta stăpînei sclavele care o pieptănau (ornatrices) şi coaforii (ciniflones). curăţirea mesei după ridicarea şi plecarea oaspeţilor (analectae). a proviziilor de tot felul (cellarius). ducea cu el un sclav care stătea în permanenţă în picioare lîngă patul pe care acesta era aşezat la masă (servus a pedibus). îi scotea încălţămintea şi i-o ţinea în grijă. gustarea mîncărurilor (praegustatores) şi. sub conducerea unui responsabil (trkliniarcha). Dacă făceau drumul pe jos. împreună cu acesta. sclavele care formau suita stăpînei îi purtau sandalele. garderobierii (capsarii) şi băieşii (balneatores).a ustensilelor de bucătărie (supellecticarii). Alţi sclavi aveau sarcina de a însoţi pe stăpîni cînd ieşeau pentru cumpărături sau alte treburi în oraş. Cînd stăpînul era invitat seara la o masă în oraş. unii dintre ei mergeau înaintea lor (anteambulones). iar la 314 plicus) etc. care se îngrijea de cele mai mici amănunte. iar alţii îi urmau (pedisequi. ajutat de un adjunct (vicarius supra cocos). acum exista o ierarhie întreagă. iar pentru stăpînă pedisequae). fiecare avînd atribuţii bine precizate sub conducerea unui bucătar şef (archimagirus). inclusiv iluminatul sălii de mese. servirea băuturilor (ministratores). evantaiul şi umbrela. între aceştia erau repartizate diferitele servicii. tăierea cărnii la masă (scissores). a vaselor preţioase care serveau pentru mîncăruri şi băuturi (ah argento potorio). uneori mergea şi alături de ei un sclav care le spunea numele persoanelor întîlnite în cale (nomenclator). precum şi a întregului personal auxiliar pentru diferite munci inferioare. Pentru aranjarea meselor şi servirea diferitelor feluri de mîncare erau destinaţi numeroşi sclavi (tricliniarii). la baie prestau servicii masorii (unctores). numeroşi erau sclavii afectaţi serviciilor personale ale stăpînului sau ale stăpînei : camerişti (cubicularii) sau cameriste (delicatae) . a garderobei (vestiîn ultimul secol al republicii şi în epoca imperială un mare număr de sclavi erau întrebuinţaţi la bucătărie . . Pe lîngă aceştia.

n. în meşteşugurile propriu-zise sclavii erau întrebuinţaţi într-un număr comparativ mai mic. un alt sistem de întrebuinţare a sclavilor pentru producerea unor produse care apoi se vindeau pe piaţă . dat fiind că aproape fiecare membru major al familiei avea lectică proprie. fie în locuri speciale de *a periferia Romei. intrau \n funcţie şase sau opt purtători (lecticarii) voinici şi frumoşi. Dacă vreunul din stăpîni ieşea de acasă în lectică. Marţial ne dă exemplul unei villa în care sclavii îndeplineau toate serviciile. bufoni şi nebuni. numeroşi bogătaşi întreţineau în casele proprii sclavi fierari. se mai ţineau cu scop distractiv îndeosebi pitici. Epigrame. aduşi de obicei din Siria sau Capadocia. argintari. în epoca imperială. fie înainte de a adormi. Unii stăpîni mai ţineau printre cei care formau familia urbana anumiţi sclavi cu scopul exclusiv de a-i distra. Alţi sclavi ieşeau înainte cînd se întorceau acasă tîrziu (adversitores). Se cunosc cazuri în care unii sclavi îndeplineau două sau chiar mai multe din serviciile enumerate mai sus. 58. Pe de altă parte însă. Exista. Este adevărat însă că sclavi din această ultimă categorie nu se găseau în toate familiile bogătaşilor în număr atît de mare şi cu o repartizare atît de minuţioasă a sarcinilor . pe acelea ale împăraţilor. care lucrau fie în vreo aripă a clădirii. deoarece la Roma nu existau mari ateliere care să producă mărfuri în cantităţi peste nevoile consumului intern sau destinate exclusiv pentru export. începînd cu secolul al II-lea e. fie citindu-le din opere literare în timpul cînd erau singuri la masă sau cînd făceau baie. croitori şi lemnari. pentru a-i lumina calea cu torţe şi felinare. toţi aceştia lucrau nu numai pentru 7 8 M a r ţ i a l . tot felul de estropiaţi şi stîrpituri. olari. îmbrăcaţi în haine strălucitoare . numărul acestor familii era relativ redus. III. oratorul Cicero arăta că era de prost gust ca acelaşi sclav să facă serviciul de portar şi de bucătar 8 . numărul purtătorilor era şi el ridicat. C i c e r o . 67. $a . în schimb. după necesităţi 7. Spre sfîrşitul republicii la aceştia s-au mai adăugat cîntăreţi şi dansatori. plecînd de la această practică. In Pisonem. dacă excludem. erau criticaţi şi bîrfiţi cei care făceau asemenea lucru . 27.urmă purta alimentele pe care stăpînul găsea cu cale să le ia şi să le ducă acasă.

se dădea sclavilor administrarea unui latifundia. făceau pîine. s-a înrădăcinat obiceiul în familiile mari de a aduce sclavi greci care să înveţe pe copii elementele de limbă şi cultură greacă. găteau mîncarea . ca locţiitori ai stăpînilor lor. ci şi pentru vînzare. Sclavii mai robuşti erau instruiţi în şcoli speciale pentru a deveni gladiatori. fiind închiriaţi apoi magistraţilor romani însărcinaţi cu organizarea spectacolelor de acest fel în schimbul unor mari sume de bani. în casele bogătaşilor erau ţinuţi şi sclavi pedagogi . în casele cu o familia urbana numeroasă mai era nevoie de un număr mare de sclavi necesari îngrijirii celor dintîi. şi s-a extins chiar . Astfel. uneori închiriau pe propriii lor sclavi unor proprietari de ateliere. o corabie de transport etc. realizînd mari beneficii. Tot aşa. erau întreţinute în acelaşi scop numeroase sclave ca torcătoare. cu îngrijirea şi întreţinerea localurilor de odihna şi de lucru etc. a îmbrăcămintei. încă din ultimele două secole ale republicii. alţii le confecţionau îmbrăcămintea. De asemenea. care aveau adică singura obligaţie de a le crea acestora condiţii prielnice pentru ca munca lor să fie cît mai rentabilă. în sfîrşit. Pentru a-i stimula să-şi pună tot zelul şi priceperea în vederea realizării unor venituri cît mai mari. stăpînii le lăsau lor o parte din cîştig. Aceasta formă de întrebuinţare a sclavilor a început după războaiele punice. instruind unii sclavi într-o meserie pentru a-i vinde apoi cu preţuri mult mai ridicate . cînd s-a făcut mai simţită influenţa culturii greceşti la Roma. unii proprietari de astfel de sclavi meşteşugari care lucrau şi pentru piaţă mai practicau un sistem rentabil. Pentru hrana sclavilor erau alţi sclavi care măcinau cerealele. Chiar pentru îngrijirea bolnavilor 316 . ţesătoare şi vopsitoare. Sistemul a continuat şi după aceea. cînd au fost aduşi în Italia numeroşi prizonieri cartaginezi deosebit de pricepuţi în afacerile comerciale. deci bucurîndu-se de o oarecare autonomie. îndeosebi după transformarea Greciei în provincie romana. din veniturile cărora le revenea şi lor o parte.nevoile stăpînului. aceştia aveau să se ocupe cu asigurarea proviziilor. în capitolul privitor la negoţ am arătat cum sclavii cu aptitudini speciale pentru comerţ erau folosiţi în diferite tranzacţii. căci s-a dovedit rentabil. întreţinîndu-le în acelaşi timp şi forţa de muncă.

Astfel. De asemenea. cu alte cuvinte. Poziţia juridică a sclavilor Potrivit normelor dreptului roman dintr-o epocă mai tîrzie. să-i lase moştenire prin testament etc. aparenta îmbunătăţire a situaţiei sclavilor s-a făcut în realitate în folosul stăpînilor. dar şi acestea le serveau mai bine interesele. ci printre lucruri (res) în proprietatea stăpînilor. în primul secol al imperiului s-a produs o schimbare în ceea ce priveşte concepţiile filozofice asupra sclaviei. dar de cele mai multe ori această avere îi revenea stăpînului. sclavii aveau posibilitatea să-şi strîngă o avere personală (peculium). să-i ucidă. sclavii erau consideraţi nu în rîndul persoanelor. Prin urmare. Pe de altă parte. nici nume ale lor. ci purtau pe ale stăpînilor . pe care şi-o puteau administra după bunul lor plac . iar acestea aveau să-şi exercite influenţa şi asupra legislaţiei pri317 . la proprietate. iar copiii lor urmau de drept soarta părinţilor. clasică. care considerau că era în interesul lor să aplice noi forme de exploatare. Sclavii erau aşadar excluşi de sub prevederile legilor privitoare la persoane şi supuşi numai legilor privitoare la bunuri. aceste măsuri priveau numai un mic număr de sclavi. sclavii nu aveau. care puteau face cu ei tot ceea ce voiau : să-i vîndă. îmbunătăţirile mergeau paralel cu creşterea rolului sclavilor în anumite ramuri de activitate . uniunile lor matrimoniale fiind socotite concubinaj. ca răscumpărare pentru libertatea acordată sclavului. cînd sclavagismul a ajuns la Roma în faza lui dezvoltată. ele au apărut pe măsură ce clasa proprietarilor de sclavi găsea că avea mai multe avantaje dacă acorda mai multa libertate în activitatea economică a sclavilor. ca să dăm cîteva exemple. li s-a permis sclavilor să facă comerţ pentru ca să înlocuiască pe stăpînii din clasa senatorială cărora legea le interzicea acest lucru. căci era interesul stăpînului ca sclavul să-şi cîştigc. Neavînd persoana. după cum am văzut.exista un personal sanitar cu oarecare pregătire de specialitate. Este adevărat că în cursul timpului s-au adus uncie corective de fapt. care se bucurau de aprecierea stăpînilor lor. mai ales printre cei din familia urbana. în timp cît mai scurt capacitatea de muncă. ei nu puteau încheia căsătorie legală.

ci au determinat şi anumite schimbări în legislaţia vremii. 7. op. ei ar trebui să fie trataţi ca oameni. şi în felul acesta fiecare are în sine însuşi elementele libertăţii sale şi. 319 . S u e t o n i u. în ceea ce priveşte dreptul vechi al stăpînilor de a-şi maltrata şi chiar omorî sclavii. să-şi schingiuiască sclavii sau să-i vîndă unui proprietar de şcoală de gladiatori u. Hadrian a interzis stăpînilor să-şi ucidă. Astfel. iar un om născut liber poate fi sclav 9. iar deosebirea dintre oamenii liberi şi sclavi este numai formală şi întîmplătoare . adevărata libertate este libertatea morală. 52. privitoare la sclavie sînt diametral opuse celei aristotelice. ca urmare. iar dacă le găsea întemeiate. 95. reprezentate în acest timp prin filozoful Seneca. toţi oamenii au aceleaşi drepturi la libertate. cap. S c r i p t . se pot urmări restricţiile aduse în diferite etape. XVIII. un sclav poate fi liber. el a adus o lege potrivit căreia acel stăpîn care-şi ucidea propriul sclav răspundea în faţa legii ca pentru uciderea unui sclav străin . După Seneca. 47 . ultima etapă o reprezintă legea adusă de Constantin în prima jumă9 10 11 S e n e c a . cap. Concepţiile filozofice ale stoicilor au influenţat nu numai atitudinea proprietarilor de sclavi faţă de aceştia. XXV. în sfîrşit. tot el a fost acela care a acordat dreptul de azil în temple şi în faţa statuilor împăraţilor sclavilor maltrataţi de către stăpînii lor. îi putea obliga să-i vîndă altui stăpîn. în general. Aug. Hadrianus.. praefectul Romei era împuternicit să primească plîngerile sclavilor maltrataţi de către stăpîni. La mijlocul secolului al II-lea. asupra poziţiei lor juridice.. potrivit căreia sclavul nu era altceva decît o unealtă vorbitoare pusă în fruntea celorlalte unelte. Claudius. prin urmare. Concluziile de ordin practic la care ajunge Seneca sînt că şi sclavii au o demnitate omenească şi ei pot deveni prietenii oamenilor liberi şi. în primul rînd. pe de altă parte. împăratul Claudiu pare a fi deschis seria odată cu măsura prin care toţi sclavii bolnavi sau incapabili de muncă alungaţi de către stăpîni şi lăsaţi în voia sorţii pe Insula Tiberină deveneau de drept liberi pentru totdeauna . Concepţiile filozofilor stoici. erau urmăriţi ca vinovaţi pentru crima de omor 1 0 . în al doilea rînd.vitoare la sclavi şi. susţinută la Roma de către Varro şi Cicero. cit. H i s t . nu aceea pe care o recunosc legile civile. stăpînii care-şi ucideau sclavii din această categorie. Antoninus Pius a adus două măsuri care limitau puterea arbitrară a stăpînilor asupra sclavilor lor. în loc să-i abandoneze pe insulă.

M a r ţ i a l . Pliniu cel Tînăr. potrivit căreia uciderea intenţionată a unui sclav era considerată crimă de omucidere (bomicidium). punînd să fie bătuţi cu nuiaua sau cu vîna de taur 13 . Aşa se explică mirarea de care este cuprins istoricul grec Apian văzînd apropierea dintre oamenii liberi şi sclavi. I. 120. Aceeaşi atitudine o întîînim şi la Marţial care într-o epigramă deplînge moartea unui sclav în floarea vîrstei pe care 1-a eliberat înainte de a-şi închide ochii 15 . op. care în operele lor aveau tot mai multe accente de compasiune şi înţelegere faţă de suferinţele unor fiinţe cu chipul şi asemănarea lor. ba întreţinea discuţii cu cei mai instruiţi din ei în timpul plimbărilor de-a lungul aleilor . 92—93. iar din vasta lui corespondenţă reiese că identică era atitudinea faţă de sclavi în familiile numeroşilor săi prieteni. v. Ibidem. II. 475—480. Satire. Ibidem. cît şi îmbrăcămintea obişnuită 1 6 . VI. Contemporanul lor. A p i a n . 19—20. Astfel. 101. atît în ce priveşte raporturile dintre ei. de asemenea. se ridică împotriva unor femei care pentru o neatenţie a soţilor îşi varsă veninul asupra cameristelor sau asupra purtătorilor de lectică. mai ales pe cînd se odihnea la una din vilele sale de la ţară. Urmarea tuturor măsurilor legale aduse în favoarea sclavilor — căci au mai fost şi altele pe lîngă cele enumerate mai sus — a făcut ca sclavii să fie consideraţi tot mai puţin lucruri şi să devină treptat persoane. v. precum şi împotriva unuia care se desfată la auzul loviturilor de bici aplicate sclavilor mai mult decît dacă ar auzi cîntecul sirenelor14.. el era simţit nu numai de ei înşişi. cit. ci era de-a dreptul bătător la ochi pentru cei care mai erau robiţi de concepţiile învechite privitoare la sclavie.tate a secolului al IV-lea. Războaiele civile. XIV. Toate acestea au creat un climat suportabil pentru sclavii din familia urbana . v. stătea de vorbă şi asculta cu bunăvoinţă dorinţele sclavilor săi. 319 . Legislaţia mai blîndă privitoare la sclavi reflecta totodată şi o atitudine similară în rîndurile scriitorilor vremii. 12 13 14 15 16 I u v e n a l . Iuvenal se ridică plin de indignare împotriva acelora care-şi pierd sume mari de bani la jocuri de noroc în timp ce sclavilor nu le dau o haină să se apere de frigul iernii 1 2 . I.

mai ales pe latifundii. cînd existau în Italia mari mase de sclavi.Condiţiile de muncă şi de trai ale sclavilor Poziţia juridică a sclavilor reflectă în oarecare măsură condiţiile de muncă şi felul lor de trai în decursul vremii. stigmatele cu fierul roşu de pe frunte şi membre îi făceau să fie uşor recunoscuţi de către paznicii de pe latifundiile învecinate şi ameninţaţi în orice moment cu capturarea şi trimiterea lor înapoi. în care erau supuşi la cele mai grele munci. Căci adeseori şi în multe părţi din Italia era obiceiul răspîndit ca sclavii să fie puşi să lucreze cu cătuşele la picioare. de a cărui încredere abuza. căci căuta să stoarcă beneficii atît în dauna stăpînului. adică „fugar" . de 320 . fie pe frunte. dat fiind că erau atît de numeroşi. îndeosebi cei pedepsiţi pentru unele abateri sau care nu erau socotiţi de obicei vrednici de nici o încredere. cît şi cele de trai. într-adevăr.e. mîini sau picioare . cît şi de pe urma muncii sclavilor. Unii dintre ei erau închişi în crgastulum. iar pedeapsa era de multe ori moartea în cele mai cumplite chinuri. care însă se purta mai sălbatic decît un stăpîn. Sclavii erau trataţi mai rău decît vitele de jug . De regulă însă imaginea sclavului legat în lanţuri în timpul lucrului era încă un lucru obişnuit la sfîrşitul republicii şi începutul epocii imperiale . Aici erau mai grele. Paralelismul este însă mai pronunţat de-abia din epoca în care sclavia ajunge la Roma în stadiul clasic. De aceea sclavii din familia urbana considerau transferul la ţară ca o pedeapsă cumplită. ei trebuiau să lucreze pînă la ultima suflare. Ei erau ţinuţi în bordeie construite în cea mai mare parte sub pămînt şi ţinuţi sub pază şi în timpul nopţii . atît condiţiile de muncă. ca un fel de exil. De obicei pedeapsa aplicată sclavilor fugari era stigmatizarea cu fierul roşu. căci moartea lor trecea neobservată. chiar dacă erau bolnavi şi istoviţi de puteri.n. fierul roşu cu care se făcea stigmatizarea imprima şi 'iterele FVG. sustrăgîndu-le din alimente. ca pedeapsă pentru cele mai mici abateri. poeţii vremii vorbesc de multe ori despre ei în operele lor. fie pe membre. Sclavii se găseau la discreţia absolută a unui vilicus. condiţiile lor de muncă erau îngrozitoare. un fel de închisoare-atelier. sclav ca şi ei sau de curînd eliberat. sclavii socotiţi mai periculoşi erau ţinuţi în lanţuri şi în timpul nopţii. comparativ. Chiar dacă unii dintre ei reuşeau să scape de sub pază şi să fugă. adică o dată cu secolul al II-lea î.

manifestările acestor contradicţii. O formă obişnuită de execuţie era răstignirea pe cruce . statul sclavagist roman. Pentru faptele pe care stăpînul le considera mai grave. căreia i se dădea apoi foc. prin variatele forme pe care le lua lupta sclavilor. precum şi arderea de viu prin învelirea lui într-o haină îmbibată cu răşină. un fel de roată care frîngea încheieturile (eculeus). atîţia duşmani" (Quot servi. Aici ne vom limita la lupta pe care fiecare sclav în parte o ducea împotriva stăpînului său. alte forme constau în expunerea sclavului condamnat în circ în faţa fiarelor sălbatice. adică „hoţ". Contradicţiile dintre sclavi şi stăpîni în aceste condiţii de muncă şi de trai sub o continuă teroare. fără să ne referim la acţiunile de masă. sclavii au recurs şi la alte forme de luptă. apoi arderea cu plăci de metal înroşite în foc puse pe diferite părţi ale corpului. de asemenea. sclavul era condamnat la moarte . în împrejurări specifice fiecărui loc de muncă şi fiecărei forme de exploatare la care aceştia erau supuşi. aşa încît ardea ca o torţă. menite toate să intimideze în acelaşi timp pe ceilalţi şi să-i facă să renunţe la acte de indisciplină. Amintim printre acestea munca îndelungată la moara de măcinat. Alte forme de pedepse aplicate sclavilor erau combinate cu numeroase şi rafinate forme de schingiuire. de obicei în lanţuri . se înţelege că s-au adîncit contradicţiile dintre sclavi şi stăpînii lor. Dacă rareori reuşeau să se sustragă de la asuprire şi exploatare prin fugă. au devenit atît de frecvente. care era înăsprită în felurite chipuri. de la caz la caz. fără nici o posibilitate de apărare. Dar. punînd la cale acţiuni îndreptate împotriva stăpînilor lor. pedeapsă mai gravă era considerată biciuirea. Contradicţiile dintre sclavi şi stăpînii lor au apărut mai întîi izolate.asemenea. luate la un loc. 21 — Cum trăiau romanii 32/ . tot hostes). dar modul însuşi în care sentinţa era executată arată la ce ură şi la ce dispreţ erau împinşi proprietarii de sclavi împotriva lor. mutilarea etc. tot ca o pedeapsă pentru cei ce erau prinşi ca furau din bunurile stăpînului erau literele FVR. era curent un instrument de tortură de lemn. care priveau întreaga societate sclavagistă şi instrumentul ei de apărare. încît de timpuriu a căpătat valoare proverbială pentru stăpîni expresia : „Cîţi sclavi.

Columella se pîînge în felul următor de lipsa de grijă şi de munca de proastă calitate prestată de sclavi : „Sclavii aduc lanurilor cel mai mare rău . uneori însă asemenea omoruri se făceau chiar pe faţă. I. mărturii din secolul I e. s-ar părea că la început contradicţiile nu erau atît de ascuţite. Istoricul Tacit relatează că pe timpul domniei lui Nero a fost ucis de către propriul lui sclav însuşi praefectul Romei 18 . iar la recoltă. ba chiar pe unele latifundii. mai ascunse şi izolate. cînd o transportă la arie.La ţară. date fiind raporturile mai apropiate în cadrul gospodăriei casnice. ară prost pămîntul. deci într-o epocă de înflorire a marii proprietăţi. în schimb. ei chiar reduc cantitatea recoltată. ia T a c i t . 42. 7. 322 . XIV. 6—7. în tratatul său agricol. lupta sclavilor împotriva stăpînilor lor lua forme mai puţin vizibile. i? C o l u m e l l a . Dar cîţi vor mai fi fost despre care n-a mai făcut nimeni nici o menţiune ? Că numărul lor era mare se vede din ceea ce spun primii doi autori citaţi mai sus despre primejdia în care se aflau toţi proprietarii de sclavi de a fi . precum şi de istoricul Apian.n. Ei nu se îngrijesc ca sămînţa aruncată să răsară bine. iar la însămînţări risipesc o cantitate mult mai mare de grăunţe decît e nevoie. Mai tîrziu. în secolul I e. fie prin înstrăinarea unei părţi . Izvoarele relatează numeroase cazuri în care stăpînul casei era găsit ucis în condiţii „misterioase". ceea ce în realitate nu erau decît urmări ale urii sclavilor şi ale răzbunării lor pentru schingiuirile îndurate . căci ei înşişi fură grăunţele. din cauza răspîndirii sclavilor printre numeroşii proprietari mici şi mijlocii. iar pe de altă parte nu le păzesc de hoţi" 1 7 . din care se desprinde cu evidenţă că şi aici lupta sclavilor a luat cele mai violente forme. cazuri similare sînt relatate în numeroase scrisori ale lui Pliniu cel Tînăr.. fie prin muncă neglijentă. ca forme ale luptei de clasă. ei închiriază străinilor vitele de jug. avem o mărturie limpede a unor acţiuni de sabotaj întreprinse de sclavi. op. Anale. în realitate însă fiecare sclav căuta să pricinuiască personal pagube cît mai multe şi mai mari.n. chiar dacă în aparenţă ele îşi păstrau caracterul lor ascuns. în ceea ce-i priveşte pe sclavii din familia urbana. Avem. le hrănesc rău. în care e vorba de personaje marcante ale vieţii politice contemporane a imperiului care au căzut victime acestor acţiuni ale sclavilor. cit..

III.n. cit. îi contesta acestuia dreptul de proprietate asupra sclavului. Pe lîngă aceste forme oficiale. eliberarea sclavilor constituia. acest lucru se întîmpla mai ales în preajma morţii stăpîniîor. Motivele eliberării erau variate . Astfel. XIV. prin însuşi faptul înscrierii lor în aceste liste sclavii deveneau liberi de drept. 44. dar permanentă. se pare însă că prevala interesul stăpînului de a primi de la sclav banii agonisiţi timp de mulţi ani* ca despăgubire pentru suma cheltuită cu cumpărarea lui. uneori lăsa moştenitorului obligaţia de a îndeplini ulterior această formalitate. eliberarea sclavilor se mai făcea şi prin testament : stăpînul prevedea în documentul cu ultimele lui dorinţe ca anumiţi sclavi să fie declaraţi liberi în momentul morţii sale . 323 21* . de comun acord cu stăpînul.. adeseori fiind chiar echivalentă. comparativ. Mai erau însă eliberări şi ca răsplată pentru serviciile aduse şi pentru fidelitatea arătată timp mai îndelungat. La început eliberarea avea loc printr-un proces fictiv dezbătut înaintea praetorului : un reprezentant al sclavului (assertor libertaîis). solemne. apoi îi atingea capul cu un beţişor (vindicta) .. care nu făcea însă decît să consfinţească o măsură mai veche de apărare luată de către stăpînii de sclavi : e vorba de încercarea de intimidare prin omorîrea tuturor sclavilor din casă pentru vina de a nu fi denunţat din timp complotul sau de a nu fi împiedicat săvîrşirea omorului. stăpînul nefăcînd nici o obiecţie.ucişi de către aceştia 19 . atunci cînd stăpînul era ucis în astfel de împrejurări „misterioase".. Eliberarea sclavilor : liberţii Dacă pentru cei mai mulţi sclavia era o situaţie insuportabilă. de eliberare care existau la început. In sfîrşit. un număr neînsemnat de sclavi aveau perspectiva unei ieşiri prin eliberare (manumissio). praetorul îl declara liber pe sclav. era suficient ca un stăpîn să-şi ma19 P 1 i n I u. op. în cursul timpului au apărut altele mult mai simplificate. 5 . T a c î t. Epist. fenomene izolate. Că asemenea omoruri aveau loc încă de mai mult timp se poate deduce dintr-o lege de la începutul secolului I e. Dar. 14. indiferent de motive. O altă formă de eliberare consta din înscrierea sclavului în listele de recensămînt făcute de către censori o dată la cinci ani .

dat de fostul stăpîn în semn de preţuire pentru acesta. De asemenea. în sfîrşit. care ca sclav avea numele format aşa cum am arătat la locul cuvenit. care era libert al senatorului Terentius Lucanus. dacă acesta nu avea urmaşi sau nu lăsa un testament legal recunoscut. erau anumite prestaţii şi servicii pe care trebuia să i le facă. din acest motiv Cicero. Se putea întîmpla însă ca libertul să poarte numele unui prieten al patronului său. i-a dat mimele_ M. prietenul lui Cicero. Libertul. Mai târziu liberţii au început să-şi ia şi un supranume. Dar eliberarea nu însemna ruperea de la început a oricăror legături dintre libert şi fostul lui stăpîn . la care adăuga însă termenul libertus. legătura de dependenţă a libertului faţă de patron mai reiese şi din faptul că. putîndu-1 înlocui cu un altul. dacă patronul considera că acesta nu-şi îndeplinea obligaţiile de respect şi su324 . Livius Salinator. Pomponius Dionysius. Libertul care era eliberat de o femeie împrumuta numele şi prenumele tatălui acesteia. Livius. printre acestea figura în primul rînd datoria de a-i arăta supunere şi un respect oarecum filial (obsequium. devenit din stăpîn patron (patronus)3 avea mai multe avantaje de pe urma lui decît în starea de sclavie. de multe ori acesta. iar în al doilea rînd.nifeste intenţia de a-1 elibera pe sclav în faţa unuia sau mai multor prieteni (manumissio inter amicos) sau să-i comunice printr-o scrisoare sclavului însuşi intenţia sa de a-1 elibera (manumissio per epistulam) . în sfîrşit. liberţii mai aveau anumite obligaţii faţă de foştii lor stăpîni (iura patronatus). iar dacă moştenitorul testamentar era dinafară familiei. avea o afecţiune deosebită . Andronicus. faţă de care însă Atticus. eliberîndu-1. patronul devenea de drept moştenitorul libertului. Ca exemplu mai ilustrativ putem da numele primului poet latin. sclavul devenea prin acest act libert (libertus). care cu această ocazie îi comunica eliberarea (manumissio per mensam). care era derivat de obicei din vechiul lor nume de sclav. o formă simplă consta în invitarea sclavului la masă de către stăpîn. acum împrumuta numele gentilic al fostului său stăpîn. după numele lui Pomponius Atticus. precum şi pe acela al poetului comic P. Iată un exemplu : Cicero a eliberat pe sclavul preceptor al fiului său. ba chiar anumite compensaţii pecuniare. patronul avea dreptul la jumătate din averea libertului. Pe lîngă această legătură de nume. Dionysius. Indiferent care au fost formele eliberării lui. care era libert al lui M. fără obligaţia de a menţine şi prenumele. reverentia) . Terentius Afer.

se cunosc cazuri. în epoca republicană ei nu puteau dobîndi drepturi cetăţeneşti depline decît în a treia generaţie. unii liberţi au ajuns. De aceea. împreună cu masa locuitorilor săraci ai capitalei. împăratul August. dintr-un motiv sau altul şi aplicîndu-se cele mai simple forme legale. în care liberţii moşteneau o parte sau întreaga avere a patronilor lor. Era de altfel cu totul firesc ca liberţii să rămînă şi pe mai departe legaţi prin diferite fire de foştii lor stăpîni. i se asigura în altă parte locuinţă şi întreţinere. mai ales cele prin prevederi testamentare. cînd erau înscrişi în cele patru triburi urbane. iar dacă acest lucru nu era posibil. a făcut să ia astfel de proporţii.punere. De asemenea. dar şi fără patrie . în ultimul secol al republicii eliberarea sclavilor. iar înalte magistraturi sau ranguri de senator sau cavaler nu puteau avea nicieînd. ca răsplată pentru serviciile aduse şi pentru fidelitate nestrămutată dovedită în timpul robiei de mai mulţi ani. cum am amintit în treacăt. mai ales pe timpul domniei lui Claudiu şi a lui Nero. să ocupe înalte demnităţi în stat. patronul îi acorda libertului un petic de pămînt din care acesta să-şi aibă traiul asigurat . la oraş el continua să locuiască în familia patronului sau a urmaşilor acestuia. deoarece prin eliberare deveneau indivizi tară stăpîn. La început. Doar puţine erau cazurile în care eliberările se făceau. chiar dacă acestea nu erau atît de imperative ca ale liberţilor faţă de ei . el putea fi expulzat din Roma. în sfîrşit. îneît acest fenomen a început sa umple de îngrijorare pe unii reprezentanţi ai clasei conducătoare. adică de asigurare a existenţei lor imediate. aveau anumite îndatoriri faţă de foştii lor sclavi cărora le acordaseră privilegiul libertăţii. patronul îi dădea un local pentru atelier sau o sumă de bani pentru a-şi putea începe lucrul pe cont propriu. în epoca imperială în schimb. pierzîndu-şi calitatea âe libert. dar cu totul izolate. dacă libertul exercita un meşteşug oarecare. iar în cazuri mai errave chiar cădea din nou în sclavie. dtft fiind că în majoritatea cazurilor aceştia trăgeau. ele se refereau mai ales la chestiuni mărunte de ordin material. profituri mai mari de pe urma lor ca liberţi decît avuseseră înainte cînd erau sclavi. la ţară. Ei aveau nevoie de ocrotire — şi acesta era rolul legal al patronului —. _ Patronii. printre măsurile luate în 325 . care nu vedeau cu ochi buni pătrunderea aceasta ma'iva a sclavilor în rîndurile oamenilor liberi şi apoi ale cetăţenilor. la rîndul lor.

a luat şi una care tindea să stăvilească eliberarea sclavilor. ei aveau. au fost aduse îngrădiri dreptului de a elibera pe sclavi prin testament. a acordat aceleaşi privilegii liberţilor care-şi investeau capitalurile agonisite în corăbii destinate transporturilor comerciale. iar moştenitori prin testament nu puteau fi decît dacă deveneau cetăţeni cu drepturi depline în timp de o sută de zile. O altă formă de stăvilire a eliberărilor o constituia şi stabilirea unui impozit asupra sclavilor eliberaţi. însuşi August. August a luat unele măsuri de restrîngere a privilegiilor libertăţii obţinute. Aceste îngrădiri au căzut în scurtă vreme în desuetudine. nici de dreptul de a încheia căsătorii legale . Astfel. Astfel. stabilindu-se anumite raporturi numerice faţă de numărul total al sclavilor aflaţi în proprietate . stăpînii sub 20 de ani nu puteau elibera pe sclavi decît în prezenţa unei comisii speciale . uneori abia după 20 de ani. în nici un caz nu puteau fi eliberaţi mai mult de o sută de sclavi de către acelaşi stăpîn. Mai tîrziu Claudiu. iar Traian acelora care-şi investeau banii în întreprinderi de panificaţie. o altă îngrădire privea eliberarea sclavilor cumpăraţi. printr-o formalitate numită natalium restituîio. Unii au mers chiar şi mai departe. în schimb. deoarece ei nu se bucurau de drepturi politice. calitatea de oameni născuţi liberi. dînd liberţilor lor. De asemenea. pe toţi cei eliberaţi pe alte căi decît prin formele solemne prevăzute de manumissio sau fără respectarea prevederilor de vîrstă i-a pus într-o categorie intermediară. nu puteau fi eliberaţi sclavii sub 30 de ani. Nero a acordat aceleaşi drepturi liberţilor care făceau investiţii în construcţii.vederea consolidării pilonilor societăţii sclavagiste. de exemplu. care nu puteau fi eliberaţi decît după scurgerea unei anumite perioade de timp. îngrijorat de progresele denatalităţii. în ceea ce priveşte eliberările făcute pînă la legislaţia adusă de el. dar şi acesta cu două restricţii : la moartea lor toate bunurile reveneau patronului. ridicînd pe liberţii din această categorie cu mulţi copii la rangul de cetăţeni cu drepturi depline. le-a călcat în picioare. în sfîrşit. 326 . oricît de mulţi ar fi avut în proprietate. el a dat o lege prin care se stabilea că eliberarea sclavilor nu se putea face fără îndeplinirea anumitor condiţii. ceea ce în practică era foarte greu de realizat. pe de altă parte. în primul rînd. pentru a da un impuls tuturor elementelor active din domeniul economiei şi a stimula iniţiativele. dreptul de a poseda bunuri mobiliare şi imobiliare.

proprietari de ateliere şi negustori. să nu uităm că poetul Horaţiu a fost fiu al unui libert. cum este cazul devenit tipic al lui Trimalchion. puneau toate nenorocirile imperiului. Mulţi dintre ei erau antreprenori. să stăpînească un mare număr de sclavi. Unii dintre liberţi se îmbogăţesc. în felul acesta. adică oameni liberi. mulţi foşti sclavi au ajuns pe aceeaşi treaptă socială cu foştii lor stăpîni. Unii dintre ei au jucat un rol de seamă şi în viaţa culturală a Romei . Dar. . cea mai mare parte a liberţilor formau o pătură productivă şi contribuiau la dezvoltarea vieţii economice. cum face istoricul Tacit bunăoară. Mai mult încă. la rîndul lor. pe seama acţiunilor nefaste ale cărora unii scriitori. care ajungeau ca prin rmmcă să-şi agonisească o avere mijlocie. unii au fost ridicaţi şi mai sus pe scara ierarhiei sociale.In primele două secole ale imperiului au avut loc cele mai numeroase eliberări de sclavi . imortalizat de Petroniu. fiind promovaţi în tagma cavalerilor în urma serviciilor prestate la curtea imperială. dacă facem abstracţie de aceste vîrfuri ale liberţilor. mai ales pe timpul lui Claudiu şi al lui Nero. ajungînd ca.

. s-a putut stabili. deci ziua cuprindea intervalul de timp dintre răsăritul şi apusul soarelui. adică mijlocul zilei (meridies) . aceasta era diviziunea naturală între zi şi noapte. Mai tîrziu. dar împărţită în două jumătăţi. Din timpul războiului cu Pyrrhus (280—275) datează împărţirea fiecărei jumătăţi de zi în cîte două subdiviziuni : dimineaţa (mane). iar noaptea invers. înainte de amiază (ante meridiem). dar de durată mai scurtă în raport cu cea naturală.O ZI D I N VIAŢA U N U I ROMAN Sistemul de diviziune a zilei şi a nopţii Romanii distingeau la început limitele zilei (dics) şi ale nopţii (nox) prin alternarea luminii şi a întunericului. de la apusul pînă la răsăritul soarelui . adică răsăritul (ortus) şi apusul (oceasus) soarelui. momentul cînd soarele se afla la zenit. " ' Ziua naturală avea la început numai cele două limite extreme. care era ziua naturală. în locul acesteia au adoptat o altă împărţire. şi după-amiază (de meridie) şi seara (suprema) pentru cea de-a doua. Mai tîrziu.e. Ziua civilă se subdivîza în unităţi mai numeroase. şi acestea de durată egala. pe meridian. în funcţie de acest moment s-a împărţit ziua în doua părţi egale : înainte de amiază şi după-amiază. Limitele dintre aceste subdiviziuni erau stabilite în funcţie de poziţia soarelui pe bolta cerească. probabil spre sfîrşitul secolului al IV-lea î. cu ajutorul unor mijloace primitive.n. împărţirea nopţii a fost determinată încă de la început de nevoile serviciului militar în patru străji (vigiliae). aceasta era ziua civilă. toate fiind egale în ceea ce priveşte durata. şi anume ea 328 . pentru prima jumătate. adică ziua se socotea de la miezul nopţii precedente pînă la miezul nopţii următoare . spre deosebire de prima. după care ziua cuprindea în realitate şi noaptea.

indicaţiile date de acesta erau corespunzătoare pentru o altă latitudine. pentru măsurarea timpului şi în zilele cu ceaţă şi în timpul nopţii. 329 . în Sicilia. în scurtă vreme cadranele solare şi ceasornicele cu apă au cunoscut o largă răspîndire . de asemenea. care pentru Roma nu se potriveau.n. în anul 159 el a fost dublat de un ceasornic cu apă. în anul 263 î.se împărţea în 24 de ore. Unele din ele erau prevăzute cu un dispozitiv care la ora fixă arunca în mod automat pietricele sau emitea chiar nişte sunete. iar alături ţinea un sunător din corn anume angajat să-1 anunţe la fiecare oră fixă. perfecţionări tehnice au fost aduse ceasornicelor cu apă. de unde a fost luat ca prada de război la începutul primului război punic. prezenţa lor în casele particularilor constituia nu numai un semn de bunăstare materială. pentru a atrage atenţia celor din apropiere asupra timpului. Petroniu spune că un astfel de ceasornic avea Trimalchion în sala de ospeţe. a fost adus din Grecia un cadran solar special construit pentru latitudinea Romei. dat fiind că el funcţionase pînă atunci la Catana. doar cîţiva centimetri diametru. De-abia un secol mai tîrziu. Dar această diviziune în ore nu decît după introducerea cadranului solar s -a putut face (solarium) şi a ceasornicului cu apă (horologium cx aqua). aşa încît acum indicarea timpului era mai puţin imprecisă decît înainte.e. încît. pentru a-şi da seama cîte părticele din viaţă a mai pierdut. dar. prin dimensiunile mici pe care le aveau. ca în grupul sculptural ce i se va ridica pe mormînt să figureze şi un ceasornic. De asemenea. toţi cei care doreau să fie consideraţi din „lumea bună" făceau tot posibilul să aibă în casă un astfel de măsurător al timpului. a fost instalat în Forul roman cel dintîi cadran solar . şi anume în anul 164. El cerea. Deoarece însă cadranul solar furniza date numai pe timp cu soare. Confecţionarea cadranelor solare a ajuns la un aşa grad de perfecţie. au devenit portabile aproape ca ceasurile de buzunar din zilele noastre. ele au fost instalate şi în alte pieţe ale Romei. precum şi în anumite localuri publice. de aceea. La începutul epocii imperiale ceasornicele cu apă erau ia modă . atît la oraşe cît şi în vilele de la ţară. care au început să fie folosite în casele bogătaşilor. ci şi de distincţie .

ele avînd la solstiţiul de vară între 44 şi 45 de minute şi la solstiţiul de 1 2 P e t r o n i u .pentru ca trecătorii să poată afla ora. datele furnizate de ele erau lipsite de precizie şi exactitate. adică ora. 330 . adică o oră şi un sfert. Pentru ca un cadran solar să fi putut arăta timpul cu oarecare exactitate. s-a putut stabili că în timpul solstiţiului de vară fiecare din cele 12 ore romane din timpul zilei avea aproximativ 75 de minute de ale noastre. Dar. diferitele instrumente de măsurare a timpului înregistrau mari deosebiri între ele. în acelaşi timp. Este interesantă şi. în urma unor calcule minuţioase ce s-au făcut comparativ cu sistemul modern de măsurare a timpului. el trebuia adaptat la latitudinea locului în care era instalat . instrumentele de măsurare a timpului nu puteau furniza decît date aproximative şi cu mari fluctuaţii de la unul la celălalt. cînd zilele erau mai lungi decît nopţile. De aceea. pe care cadranul solar le-ar fi indicat deosebite unele de altele. 76. în afară de faptul că. S e n e c a . în timpul verii. în timpul iernii. Din cele 24 de ore în care romanii împărţeau ziua civilă. la un moment dat al unei zile. 12 reprezentau ziua propriu-zisă. 26. lucrurile se petreceau tocmai invers : orele din timpul nopţii erau mai lungi decît cele din timpul zilei. Pe de altă parte. Satyricon. măsurare a timpului în epoca imperială. era firesc ca şi o oră din cele 12 din timpul zilei să aibă o durată mai lungă decît o oră din cele 12 din timpul nopţii . iar 12 reprezentau noaptea. Apocolocynthosis. dar în acelaşi timp să şi citească. II. cînd ziua era egală cu noaptea. iar în timpul solstiţiului de iarnă ele variau între 44 şi 45 de minute . 3. era lipsită de uniformitate ca durată. ceasornicul cu apă indica uniform durata tuturor zilelor dintr-o lună. pe de altă parte. cu orele din timpul nopţii se întîmpla tocmai contrariul. aceste două grupuri de ore nu puteau fi totdeauna egale între ele. numele celui înmormîntat l . ci numai la cele două echinocţii. însăşi unitatea de timp pe care o indicau. decît ceasornicele între ele" 2. vrînd-nevrînd. Cu toată obişnuinţa şi predilecţia pe care romanii o aveau pentru aceste instrumente de. elocventă în această privinţă reflecţia filozofului Seneca în ceea ce priveşte imposibilitatea de a putea afla la Roma ora exactă : „Este mai uşor să-i pui de acord pe nişte filozofi. în schimb. în ceea ce priveşte exactitatea.

şi activitatea desfăşurată în acest timp era supusă fluctuaţiilor respective. cînd atît orele din timpul zilei cît şi cele din timpul nopţii aveau o durată de 60 de minute d. în practică acestea au fost mai mult iluzorii decît reale. dat fiind că durata zilelor era în funcţie de anotimpuri.iarnă o oră şi un sfert. Astfel. în ultimă analiză.. respectiv miezul nopţii. făcînd ca orele şi zilele să fluctueze atît de mult de la un anotimp la altul. pe cînd la solstiţiul de vară ziua începea la ora 4 şi 27 de minute. căci era mare diferenţă între ora cînd începea ziua la solstiţiul de vară şi la solstiţiul de iarnă. ci din cauza zilelor mai scurte. secunda. imperfecţiunea instrumentelor pe care le aveau pentru măsurarea timpului. cît şi cele din timpul nopţii.e ale noastre. activitatea desfăşurată la oraşe. în al doilea rînd. atît cele din timpul zilei.. Am insistat asupra acestor amănunte de natură tehnică. nu din cauza climei. fiind mai redusă în timpui zilelor din anotimpul de iarnă. chiar dacă folosirea lor a ajuns la un moment dat să devină o modă. Dar. Ca indicaţie cronologică. adică la 7 şi 33 de minute . mai mult decît durata în ore. a douăsprezecea" (hora prima. la egalitate.. cu toate modificările aparente. hora duodecima) . a doua. Ele ne ajută să ne dăm seama nu numai de faptul că ziua nu începea pentru romani la aceeaşi oră. adică amiază. a avut ca urmare faptul că. indiferent de durata lor. pînă ce se ajungea la echinocţii. deoarece ele prezintă oarecare importanţă pentru problema cu care ne ocupăm. intensitatea ei depindea de durata orelor mai lungi din timpul zilei. în răstimpul dintre solstiţii şi echinocţii aceste valori variau în anumite proporţii într-un sens sau într-altul. şi-a păstrat toate trăsăturile ei iniţiale caracteristice vieţii rurale. în primul rînd. inegalitatea dintre lungimea zilelor la diferite etape dintre cele două echinocţh se resimţea şi în variaţiile începuturilor lor . la solstiţiul de iarnă ea începea cu trei ore şi ceva mai tîrziu. între aceste două cifre extreme erau apoi numeroase etape intermediare. ora a şasea reprezenta mijlocul intervalului. cu ajutorul numeralului ordinal : „ora întîi. orele. Evident. ci şi de urmările deosebit de importante pe care le-a avut acest fapt pentru întreaga activitate desfăşurată în cursul unei zile oarecare. se numărau de la 1 la 12. a treia. 331 . Ceea ce înseamnă că.. terţa.

precum şi oamenii politici . care mergeau la ore tîrzii acasă . 122.. v. cum face de exemplu Horaţiu cîteodată pînă la ora a patra °. S u e t o n i u . Vespasianus. mai erau unii care nu aveau alte preocupări decît să ducă o viaţă comodă. era înrădăcinat obiceiul de a se scula din zori de zi. 6. Se mai întîmpla că şi unii dintre cei matinali îşi mai prelungeau odihna. la oraş — aici ne referim la Roma — prevala această deprindere. căci pentru aceasta era nevoie de timp mai îndelungat şi. atît la ţară cît şi la oraşe. iar alţii chiar şi mai tîrziu. XII. amesteeîndu-se de-a valma loviturile de ciocane ale meşterilor fierari şi făurari de căldări cu ţipetele răguşite ale copiilor din şcolile din apropiere 5 . poetul Marţial enumera printre cauzele insomniei de care sufereau locuitorii Romei pe timpul său. cum am văzut la capitolul privitor la îmbrăcăminte. de multe ori chiar înainte de a se face ziuă 4. Pe de altă parte. Dacă la ţară acest lucru era generalizat. tocmai aceste variate activităţi începute o dată cu răsăritul soarelui : ei erau victimele zgomotelor asurzitoare care umpleau străzile şi pieţele. II. H o r a ţ i u . Excepţie făceau doar cei care îmbrăcau toga. Epigrame. la fel cu ţăranii sau cu meşteşugarii din oraş. Şutite. Tot aşa. cei matinali îşi făceau în grabă toaleta . I. 332 . printre alţii. cap. ci şi scriitorii şi oamenii de litere. în general. Suetoniu spune despre împăratul Vespasîan că în timpul domniei se scula totdeauna devreme. care se apucau de lucru din zori. Acest lucru îl făceau nu numai diferiţii meşteşugari. era nevoie şi de ajutorul unui 3 4 5 6 H o r a ţ i u .Primele ore ale dimineţii Printre romani. După ce se sculau din pat. iar excepţiile erau destul de rare. XXI. M a r ţ i a l . mărturie cînd spune că. Epist. decît chefliii şi beţivii. 1. de aceea toată lumea căuta să profite cît mai mult posibil de lumina zilei. Unul din motivele care-i determinau pe cei din capitală să fie atît de matinali se pare că erau slabele mijloace de iluminat . nici cei sus-puşi nu zăboveau prea mult. mai bine zis îi făceau să se scoale de dimineaţă. oricare erau ocupaţiile lor. Excepţii de la acest obicei de a se scula de dimineaţă nu făceau. poetul Horaţiu este. 112. v. 57. deşteptîndu-se înainte de răsăritul soarelui. cere să i se aducă ustensilele necesare pentru scris:!.

de exemplu. din cauza numărului mare al celor sosiţi mai înainte. pe cînd sclavii trebuiau să sărute mîna stăpînului . Ei înfruntau pentru aceasta şi intemperiile şi noroaiele drumurilor. în cazuri mai rare. 333 . la spălarea cu apă rece a manilor. fie că aceasta avea loc la vreuna din băile publice.membru al familiei sau al unui sclav însărcinat special cu această treabă. Se întîmpla ca uneori patronul nici să nu-i cunoască pe cei ce veneau să-1 salute de dimineaţă . cavalerii aveau prioritate faţă de cetăţenii de rînd. aceştia primeau. Dimineaţa totul se reducea. în baia amenajată în casa proprie. La Roma se sculau de dimineaţă şi reprezentanţii clasei conducătoare pentru a-şi îndeplini unele din numeroasele obligaţii pe care le aveau faţă de subalternii lor. pentru unii fiindcă aşa era nivelul lor de trai. de obicei o sumă de şase sesterţi . Sărutul constituia o forma obişnuită de salutare între oamenii de acelaşi rang social şi. alţii aveau nevoie de asistenţă juridică etc. Spălatul de dimineaţă era şi el foarte sumar. în general. Salutul obişnuit al celor cu o poziţie socială mai înaltă era „salve" sau „ave" atunci cînd treceau prin faţa lui în atrium. cu atît era mai mare mulţimea celor care dis-de-dimineaţă se grăbeau spre casa lui. de aceea el recurgea uneori la ajutorul unui nomenclator. precum şi cei ce aveau o poziţie sociala mai înaltă . iar aceştia faţă de liberţi. acesta. iar Caligula şi picioarele. fie chiar. De obicei însă ordinea intrării era determinată de rangul celui care venea să-1 salute : mai întîi magistraţii în ordine ierarhică de sus în jos. care era de rigoare în asemenea ocazii. la rîndul lui. în schimb. Cu toate aceste sacrificii. un coş cu alimente (sportula) sau bani. între oamenii liberi. Căci tot pe la răsăritul soarelui începeau să vină la casele lor diferiţii clienţi pentru a le aduce salutul de dimineaţă (salutatio) . precum şi incomoditatea purtării în acele condiţii a togii. a feţei şi a gurii. în ultimă instanţă. iar pentru alţii fiindcă ştiau că baia făcea de obicei parte din programul lor de după-masa. le răspundea printr-o strîngere de mînă sau chiar printr-un sărut. ei riscau adeseori sa nu fie primiţi de loc sau numai în urma unei îndelungate aşteptări. de la caz la caz şi după nevoi specifice. străbătînd în grabă mari distanţe de teamă să nu ajungă prea tîrziu. Cu cît un personaj era mai important. unde avea loc ceremonia . împăraţii de la începutul epocii imperiale au obligat şi pe oamenii liberi şi pe subalterni să le sărute mîna.

După aceste vizite de dimineaţă. mai ales văduvele la foştii patroni ai soţilor lor decedaţi. căsătorie etc. în acest scop ei se duceau la un bărbier. 105 sqq. pentru a le expune doleanţele şi a le cere ajutoare . înmuindu-şi pîinea în vin.) din casa vreunui prieten. în caz că nu aveau printre sclavii din casă unul destinat pentru această ocupaţie. Satire. mai erau la Roma şi oameni care aveau un program de dimineaţă cu totul diferit. După această primă gustare. Cei care mai aveau rezerve de vin din recolta precedentă îşi împrospătau puterile. nimeni nu se aşeza la masă. care de obicei aveau loc pînă pe la ora a doua. fie că erau purtate în lectică. meşteşugarii în ateliere. de asemenea. I.Aceste saluturi de dimineaţă erau făcute numai de către bărbaţi . Acum se mînca ceva mai copios. avea loc gustarea de dimineaţă (ientaculum). dacă era vorba să ţină vreo pledoarie la judecată. iar ceilalţi la locul lor de muncă . Aici 7 I u v e n a l . fie că mergeau pe jos. în schimb. în toate aceste cazuri. cei mai înstăriţi mîncau pîine cu măsline sau cu miere. fie ca invitaţi la anumite serbări familiale (logodnă. Erau însă şi cazuri excepţionale cînd mergeau şi femeile. fie în adunările politice din For. v. femeile nici nu primeau nici nu mergeau pe la casele altora. unii îşi duceau cu ei şi soţiile pentru ca în felul acesta să-1 determine pe patron să-i dea ajutoare mai mari. căci la sculare de obicei nu se lua nimic. Poetul Iuvenal biciuieşte această modă . Pe lîngă cei ocupaţi cu afaceri şi îndeletniciri de tot felul. După ce se sculau la ore mai tîrzii. Cei bogaţi consumau la această gustare» şi brînză şi uneori chiar prăjituri. Gustarea ţăranilor consta de obicei dintr-o bucată de pîine presărată cu sare . activitatea propriu-zisă cei sus-puşi. unii. îl însoţeau şl—1 aplaudau. Oricum ar fi fost ea. în linii generale aceeaşi era şi gustarea sărăcimii de la oraşe. 334 . fie la dezbaterea proceselor judiciare. erau însoţite de numeroşi clienţi care le făceau suită pînă la locul de destinaţie . după situaţia materială a fiecăruia. acum îşi începeau. personajele marcante. ţăranii îşi reluau activitatea pe ogoare sau în plantaţii. ca să facă o cît mai puternică impresie. principala lor grijă era să-şi facă toaleta . comiţii sau senat. le duceau chiar bolnave sau gravide 7. la care trebuia să asiste dintr-o obligaţie de etichetă (officii causa).

după cum îşi continuau activitatea. Varro spunea că fără odihna de la prînz nici n-ar 9 putea trăi . 5. Augustus. între ora a şasea şi a şaptea avea loc o masă ceva mai copioasă decît prima gustare : prandium. 335 . într-adevăr. Cei avuţi de la Roma după această siestă nu-şi mai reluau nici un fel de activitate. căci ziua lor de activitate se încheia o dată cu prandium. acest repaus era necesar mai ales lucrătorilor de la ţară -şi din atelierele meşteşugăreşti pentru reîmprospătarea forţelor lor. La această masă se serveau atît mîncăruri reci. Pliniu cel Bătrîn. precum şi la împăraţi . ciuperci şi fructe. La ţară. este menţionat ca frecvent şi la scriitori. " V a r r o . Cu timpul s-a generalizat şi la alte categorii sociale . dar adeseori era necesară o lungă durata de timp. cap. dat fiind că atelierele bărbierilor erau aglomerate. atunci cînd era vorba de acţiuni excepţionale. precum şi cu fardurile cu care unii bărbaţi mai vanitoşi încercau să ascundă ridurile feţei şi alte ravagii ale anilor . Tot frizerii erau aceia care se ocupau şi cu vopsitul părului. ora stabilită pentru prandium marca o limită a activităţii publice dintr-o zi. mai ales pentru cei care lucrau în aer liber. din cauza arşiţei soarelui şi a nădufului din miezul zilei. Această masă o luau aceia care în general îşi terminau ocupaţiile lor pînă la ora a şasea sau a şaptea. I. în ateliere şi alte întreprinderi productive.ei îşi rădeau barba şi îşi aranjau părul . Res rust. şi tribunalele şi adunările politice. în schimb cei de la muncile grele de la cîmp sau din ateliere continuau să lucreze. Lucrul este de altfel explicabil. cît şi calde : legume verzi sau uscate. în orice caz. peşte. se întîmpla însă ca uneori ele să se continue şi după aceea. Suetoniu spune că August obişnuia să se odihnească puţin după masa de prînz 8 . De obicei tribunalele şi adunările politice îşi încheiau activitatea în jurul acestor ore . LXXVIII. prandium consta din mîncăruri reci. de exemplu Catul. iar ca băutură — vin. 2. în ultimul secol al republicii şi în primul secol al imperiului. Dar îndeosebi în timpul verii acest repaus era aproape obligatoriu . fructe şi vin. în felul acesta îşi petreceau toată dimineaţa. ouă.. După prandium urma o scurtă perioadă de aproximativ o oră de repaus (meridiatio) . legume crude. La ţară se mai servea o gustare frugală înainte de a se lăsa 8 S u e t o n i u .

într-un spălător (lavatrina) care era instalat alături de bucătărie. Băile Pentru locuitorii Romei care după siestă nu mai aveau de desfăşurat nici o altă activitate. unde activitatea era diferită şi programul zilnic nu se potrivea cu cel de la ţară. adică în primele secole a-le republicii. după care continuau pînă la apusul soarelui. Ca oră cînd se servea. de la un timp nici scriitorii nu mai ştiau precis unde s-o plaseze . pentru a se putea folosi acelaşi sistem de încălzire şi aceeaşi conductă de apă .. numită merenda. care avea loc de obicei între orele a noua şi a zecea. 12. Eptst. dar aceasta avea loc mai tîrziu.e. o dată cu înserarea. pe baza unor vechi tradiţii.. dar baie completă făceau numai o dată la opt zile" 1 0 . romanii l-au împrumutat de la greci spre mijlocul secolului al II-lea î.n. înainte de influenţa greacă la Roma. baia nu juca în viaţa romanilor decît un rol secundar . avînd la dispoziţie numai apă 11 tulbure . 336 . Ibidem. Dat fiind însă că la oraşe. La această epocă se referă filozoful Seneca atunci cînd. 11. Intervalul de timp destinat pentru baie era între orele a opta şi a noua. merenda corespundea cu ora cînd la oraş se servea masa de seară (certa). cel mai tîrziu pînă la ora a zecea . Dar şi această baie se făcea în condiţii destul de primitive. 86. această gustare nu se servea. şi de a se termina munca propriu-zisă de la cîmp. adică după ce veneaude la cîmp atît lucrătorii cît şi vitele. de obicei au confundat-o cu masa de seară (vespcrna). în general băile publice se deschideau la ora a opta şi se închideau o dată cu căderea umbrelor serii. Acest spălător a fost înlocuit cu camera de baie 10 11 S e n e c a .umbrele. Bineînţeles. şi era mai consistentă. romanii îşi îngrijeau corpul atîta cît era necesar pentru satisfacerea celor mai elementare cerinţe ale curăţeniei generale şi ale igienei. acest obicei s-a introdus relativ tîrziu . într-un astfel de spălător întunecos făcea baie însuşi Scipio Africanul. cea mai frecventă şi mai plăcută ocupaţie era baia. adică o dată cu pătrunderea influenţei greceşti în atîtea domenii ale culturii materiale şi spirituale. spune că „romanii îşi spălau în fiecare zi mîinile şi picioarele pentru curăţenia necesară după muncă.

acestea erau sau proprietatea unor întreprinderi particulare. în mod cu totul excepţional. cît şi statul . La început existau băi particulare. pe un termen limitat. precum şi în alte oraşe. 121. în ruinele unui mare număr de case de la Pompei se vede limpede dezvoltarea pe care au luat-o instalaţiile balneare. cît şi pe teritoriul Italiei. baia caldă zilnică şi generală a devenit un obicei constant . el încasa de la cei ce veneau să facă baie o taxă de intrare (balneaticum).propriu-zisă (balneum) atunci cînd. exploatarea lor un bogat izvor de cîştiguri. sub influenţa greacă. se ştie că Agrippa. astfel. ale căror ruine s-au descoperit atît la Roma — impunătoare au rămas pînă azi ruinele termelor ridicate de Caracalla pe Via Appia. Hist. ca să nu mai pomenim de cele din diferitele provincii. care erau construite de către cetăţenii bogaţi sau de municipalităţi.. construite anume în vederea realizării unor venituri (hainea meritoria). într-o epocă ulterioară s-au construit instalaţii balneare accesibile tuturora . iar mai tîrziu de către împăraţi (thermae). La înmulţirea băilor publice contribuiau atît particularii care găseau în. toate aveau însă cîteva încăperi absolut necesare pentru diferitele faze pe 12 Plin iu. La începutul epocii imperiale băile publice s-au răspîndit în diferitele cartiere ale Romei. XXXVI. Acestea erau date în arendă în anumite condiţii unui particular (conductor) care plătea o anumită sumă de bani statului . taxele de intrare să fie suspendate şi toţi cetăţenii să facă baie gratuit. ci şi în alte oraşe înfloritoare din sudul Italiei . aproape de Circus Maximus —. în timpul cît a fost edil. în primul secol al imperiului numărul acestora s-a ridicat aproape la o mie. a construit la 1 Roma aproximativ 170 de instalaţii balneare publice . Astfel de băi existau nu numai la Roma. Numeroasele construcţii de instalaţii balneare. prezintă o mare varietate în ceea ce priveşte sistemul de construcţie şi repartizarea încăperilor . sau băi publice în sensul mai larg al cuvîntului.. iar cele particulare au devenit mai luxoase. destinate folosinţei membrilor familiei şi a unor rude mai apropiate. iar mai tîrziu unii împăraţi vărsau arendaşului sumele corespunzătoare pentru ca. Nat. ca părţi integrante ale casei de locuit. la rîndul lui. 337 22 . vreun cetăţean bogat. în a doua jumătate a secolului al II-lea au fost construite la Roma primele edificii speciale destinate băilor..

De obicei însă se făcea mai întîi baie caldă. şi rămîneau deschise pînă pe înserate . pentru ca toţi să ajungă la rînd . ca vîrsta.care le parcurgea cineva pentru a lua o baie completă. a treia cu apă caldă (caldarium). o instalaţie de băi mai avea cîteva anexe . de obicei de mici dimensiuni şi avînd deasupra o cupolă deschisă la mijloc . cine îşi lăsa veşmintele acolo risca să se pomenească fără ele . după care se intra în cea rece. Unele instalaţii mai mari aveau piscine în aer liber pentru înot (piscinae na~ tatoriae). una din acestea era camera de aburi (assa sudatio sau laconicum). doar piscinele pentru înot erau comune. Mai erau apoi încăperi pentru exerciţii de gimnastică (sphaeristerium). dar după un program diferit. prevăzută cu bănci de piatră de-a lungul pereţilor. iar deasupra lor se aflau nişe mai adînci în perete. care serveau pentru păstrarea veşmintelor. sănătatea. O primă încăpere era garderoba (apodyterium). de obicei stăpînii îşi aduceau cu ei cîte un sclav care avea sarcina de a le păzi. în caz de mare afluenţă. pentru curăţirea de praf după exerciţii (detrictorium). fie că aici era 338 . se aflau localuri cu alimente (popinae) pentru cei care voiau să mănînce după baie. cu bazine şi căzi. în clădirea băilor sau în imediata apropiere. atît bărbaţii cît şi femeile făceau baie în aceleaşi încăperi. Modul cum se făcea baia depindea de anumiţi factori. una lîngă alta şi la înălţimea creştetului unui om normal. care avea la extremitatea cupolei o deschizătură rotundă cu un disc mobil pentru reglarea temperaturii. o încăpere de trecere cu bănci de marmură şi cu apă la temperatură călduţă (tepidarium). cînd se aprindeau cuptoarele. pentru ungerea corpului cu untdelemn în vederea exerciţiilor (unctorium). de asemenea. deschiderea şi închiderea se anunţau cu ajutorul unui gong. deci ţineau locul cabinelor de baie. iar în instalaţiile mai mari chiar cu piscine pentru înot. opaiţele descoperite în unele băi dovedesc acest lucru. încăperile propriu-zise pentru baie erau trei : una cu apă rece (frigidarium sau cella frigidaria). Deoarece aceste nişe nu se puteau închide. Instalaţiile mai mari aveau secţii separate pentru bărbaţi şi pentru femei. Se putea întîmpla ca ele să se închidă uneori şi mai tîrziu. fiecare cu toate încăperile necesare . în cele mai mici. Pe lîngă aceste încăperi principale. precum şi de gusturile personale. în sfîrşit. Băile se deschideau la ora a şasea. în apă sau în camera de aburi.

în felul acesta erau asigurate neîntrerupt cantităţile necesare de apă caldă şi călduţă. destul de simplu. uneori înainte de intrarea în apa rece se făceau exerciţii de gimnastică. aceste vase erau suprapuse şi comunicau între ele. acesta ieşea din cuptor printr-un tub larg (vaporarium). tot aşa. aşa încît corpul era suficient de încălzit şi nu mai era nevoie de baia caldă . dintre ei avînd atribuţii bine precizate : unul asista pe stăpîn în timpul băii (balneator). Cei bogaţi. Cei săraci mergeau neînsoţiţi de nimeni . Pe cuptor se aflau trei vase mari de aramă. în linii mari. Din acest spaţiu aerul trecea apoi şi prin pereţi care erau construiţi din olane sau cărămizi goale pe dinăun22* 339 . aşa încît cantitatea de apă ce ieşea din vasul cu apă caldă era imediat înlocuită cu apă din vasul cu apă călduţă. pentru masaj şi depilat recurgeau la serviciile personalului băilor specializat în asemenea operaţii. în prealabil o baie de soare (apricatio). fiecare . servea atît pentru încălzirea apei necesare cît şi pentru încălzirea aerului destinat a circula în spaţiile lăsate libere sub podea şi în pereţi. altul pentru apă călduţă şi un al treilea cu apă rece . se împrăştia pe sub duşumea şi prin pereţii încăperii cu apă caldă. unul pentru apă caldă. în cazul în care nu aveau instalaţie proprie în casă. se putea face. Sistemul de încălzire a unei instalaţii de băi era. altul îi făcea depilarea (alipilus). Pentru a face posibilă această trecere a aerului. pentru a nu risca să le fure cineva veşmintele. ai celei cu aburi şi ai celei cu apă călduţă. iar acesta cu cea din vasul cu apă rece .vorba de o simplă spălare. ca : flacoane cu untdelemn. în ceea ce priveşte aerul cald. altul îi păzea veşmintele în garderobă. fie de înot în piscina în aer liber . prosoape pentru ştergerea corpului după baie etc. în care ardeau cărbuni de lemn. căci existau hoţi specializaţi pentru băile publice de vreme ce în dreptul penal aceştia erau cuprinşi într-o categorie aparte. Un cuptor (hypocausis. altul îi aducea de acasă diferite lucruri necesare pentru baie. Gura acestui cuptor se deschidea într-o încăpere (praefurnium) de unde era alimentat cu combustibil. încît nu era aşezată direct pe pămînt. lăsînd astfel spaţiul liber pentru circulaţia aerului cald. de asemenea. plătind o mică sumă de bani . hypocauston). altul îi făcea masajul (unctor). ci era susţinută de mici coloane de cărămizi. le lăsau în grija băieşului. mergeau la băi însoţiţi de numeroşi sclavi. duşumeaua se construia în aşa fel.

tru. Acest sistem se pare că a fost inventat în ultimul secol al republicii şi se folosea nu numai pentru încălzirea băilor, ci şi la încălzirea caselor de locuit. Am amintit mai sus în treacăt de băi cu secţii separate pentru bărbaţi şi pentru femei, precum şi de instalaţii comune, dar cu orar diferit. Revenim asupra acestui aspect, deşi el nu are o legătură aşa de strînsă cu problema folosirii timpului din partea unui bărbat roman, pentru că e vorba de evoluţia unor moravuri de-a lungul veacurilor. La apariţia băilor publice, moravurile romane erau atît de rigide, încît, nu admiteau nici măcar ca tatăl să meargă la baie împreună cu fiul său, după cum nici socrul cu ginerele13. în faţa unor astfel de concepţii, era şi mai puţin de admis ca o femeie să meargă la o baie publică. Cu timpul însă mentalitatea s-a schimbat, aşa că nu se mai lua în seamă această restricţie ; de asemenea, începînd cu ultimul secol al republicii, nu mai era socotit ca incompatibil cu situaţia unei matroane romane faptul că mergea la o baie publică. De altfel, Suetoniu spune că Atia, mama împăratului August, din cauza unui semn pe care-1 avea pe corp din pricini misterioase, a fost nevoită să renunţe la băile publice u. In epoca imperială s-a ajuns însă la o adevărată promiscuitate în aceste localuri, căci femeile făceau baie împreună cu bărbaţii ; obiceiul n-a mai putut fi dezrădăcinat, cu toate şarjele poeţilor satirici şi ale altor scriitori ai vremii.
Ataşa de seară (cena)

Dacă la început băile urmăreau ca scop unic igiena şi sănătatea corpului, o dată cu progresele luxului şi relaxarea moravurilor, ele au devenit mai mult un pretext pentru viaţa mondenă şi o pregătire pentru masa de seară, principala masă a zilei ; aceasta, la rîndul ei, după proporţiile şi amploarea pe care o lua, constituia cel mai important eveniment monden. Contrastul este izbitor între frugalitatea mesei de seară a romanilor din primele secole ale republicii şi luxul de la ospeţele reprezentanţilor clasei conducătoare după ce bogăţiile au început să se scurgă spre Roma. Dar chiar şi în
13
14

Cicero, De officiis, I, 35, 129.
S u e t o n i u , op. cit., cap. XCI. 340

epoca în care luxul a atins culmea în casele celor bogaţi, nu trebuie să pierdem din vedere că la ţară micii cultivatori aveau aceleaşi mese simple, iar sărăcimea oraşelor continua să se mulţumească cu puţin ; deci existau deosebiri nu numai în funcţie de epoci, ci în special de condiţiile sociale şi de felul de trai al oamenilor. Din păcate însă avem prea puţine ştiri despre masele populare, pe cînd despre cei înstăriţi ele sînt abundente. Masa de seară avea loc la ore diferite, ele depinzînd de aceleaşi condiţii sociale ale oamenilor, amintite mai sus, precum şi de ocupaţiile lor. în principiu, ea avea loc la sfîrşitul zilei de muncă, ceea ce pentru un mic cultivator sau meşteşugar însemna spre seară ; pentru oamenii de afaceri, politici şi pentru cei care aveau treburi la tribunale, ziua de muncă se termina, cum am amintit şi mai sus, pe la ora a şaptea, după care urma un răstimp petrecut la baie sau cu alte recreaţii, în general, pentru cei ocupaţi cu astfel de treburi şi pentru cei mai puţin ocupaţi sau pentru trîndavi cena începea între orele a noua şi a zecea. Existau şi excepţii, cînd masa începea mai devreme ; astfel, Suetoniu relatează despre Nero că se aşeza la masă începmd cu ora a şasea, adică la mijlocul zilei, pentru a se ridica la miezul nopţii 1 S . în primele secole ale republicii masa de seară consta de obicei dintr-o fiertură de cereale, care, după cum am arătat mai sus, constituia un aliment de bază, apoi legume verzi sau uscate, ceapă, usturoi, peşte sărat, fructe crude sau uscate, brînză şi numai arareori carne. Doar în zilele de sărbătoare masa era mai abundentă, dat fiind că atunci se consuma de obicei carnea animalelor care au fost aduse jertfa. Pentru masele populare a rămas însă şi în veacurile următoare masa de seară la fel de frugală, baza ei fiind acel terci de cereale, legumele şi fructele. Aici nu au intervenit decît mici schimbări în cursul timpului, căci de progresele realizate în domeniul alimentaţiei nu se puteau bucura decît cei bogaţi. La început masa de scară se lua de către toţi membrii familiei împreună în atrium în jurul vetrei. Numai capul familiei avea dreptul să stea culcat pe un pat, iar soţia lui, adică mama familiei, şedea la picioarele acestuia ; copiii stăteau în jurul acestui pat, şezînd pe scaune sau pe taburete fără spetează ; uneori, probabil cînd aceştia erau numeroşi, copiii erau aşezaţi la o masă separată, unde primeau numai
15

S u e t o n i u , Nero, cap. XXVII. 341

unele din felurile de mîncare şi, în acelaşi timp, porţii mai mici. Sclavii, dacă existau în familie, mîncau în aceeaşi încăpere, dar la o masă separată, şezînd pe o bancă de lemn ; uneori, şi mai ales Ia ţară, mîncau direct de pe vatră. Mai tîrziu cei bogaţi şi-au rezervat în casă săli speciale pentru masă, destinate nu numai membrilor familiei, ci şi invitaţilor. La început la aceste mese nu erau admise femeile şi copiii, dar mai apoi au avut şi aceştia acces şi luau parte la conversaţiile bărbaţilor. în casele mari sălile de mese erau mai multe, care se foloseau după anotimpuri. Astfel, era un triclinium de iarnă, la parter, la locul pe care l-am descris cînd ne-am ocupat cu casa romanilor, pentru vară un altul era la etaj sau în grădină, sub cerul liber sau sub umbrarul unei viţe-de-vie, iar în lipsa acestuia se întindea deasupra o pînză (velum). Mobilierul unui triclinium consta dintr-o masă pătrată aşezată la mijloc, avînd de trei părţi, în formă de potcoavă de cal, trei paturi (lecti tricliniares); cea de-a patra latură a mesei rămînea liberă pentru a se putea servi mîncarurile. Paturile acestea erau de fapt nişte suporturi de lemn sau de zidărie care formau un plan înclinat, cu partea joasă spre pereţii încăperii, iar cu partea ridicată spre masă. Peste aceste suporturi se întindeau apoi saltele (tori) şi covoare (stragula). Cele trei paturi erau de dimensiuni egale şi astfel împărţite, încît putea să primească fiecare cîte trei persoane ; locurile erau separate de cîte o pernă (ţulvinus), iar marginea cea mai ridicată a patului, împreună cu salteaua şi covorul, depăşea puţin înălţimea mesei. Oaspeţii se aşezau pe pat de-a curmezişul, de la stînga la dreapta, cu partea superioară a corpului rezemată pe cotul stîng, sprijinit pe o pernă şi cu picioarele întinse spre dreapta. Evident, această poziţie nu era fixă, ci se putea schimba de mai multe ori în cursul mesei, mai ales dacă aceasta dura mai multă vreme. Fiecare dintre cele trei paturi îşi avea numele lui şi o ierarhie stabilită cu toată rigoarea de eticheta timpului ; de asemenea, nici locurile nu puteau fi ocupate la voia întîmplării, ci fiecare din ele se conforma unei ierarhii precise. Astfel, patul din mijloc (lectus medius) era. socotit ca fiind de primul rang, deci aici se aşezau oaspeţii cei mai de seamă ; urma patul din stînga (lectus summus), iar ultimul (lectus imus) era cel din dreapta. De obicei primele două paturi erau rezervate pentru oaspeţi, iar ultimul pentru membrii familiei. 342

în afară de paturi exista o ierarhie chiar şi pentru fiecare 'din cele trei locuri de pe un pat. Astfel, locul de cinste era considerat cel din stînga, din apropierea spetezei ; excepţie ia această regulă făcea patul din mijloc, care avea locul de cinste la extremitatea dreaptă (locus consularis) ; acest loc era în apropierea capului familiei, care avea apoi la stînga pe celelalte două locuri soţia şi unul din copii. S-a explicat de ce locul acesta era socotit cel mai important : după Plutarh, un oaspete de mare vază, poate chiar înalt magistrat (de aici şi numele de consularis ce i se dădea), avea la dreapta sa un spaţiu unghiular liber pentru ca pe acolo să poată primi pe cei care-i aduceau eventual anumite mesaje, putea să scrie răspunsuri sau numai să dea semnături 16 . Celelalte locuri se rînduiau apoi în ordinea succesiunii lor spre extremitatea opusă ; de asemenea, pe celelalte paturi locul de cinste era cel de la marginea care dădea spre patul din mijloc. Urmare a acestui aranjament, la o masă nu puteau lua parte mai mult de nouă persoane ; totuşi se iveau cazuri în care numărul invitaţilor depăşea aceste locuri. Dacă era vorba de unul sau doi, de obicei ocupau cîte un loc suplimentar pe un pat; dacă era vorba de un număr mai mare, atunci se aşezau în aceeaşi încăpere două sau trei mese cu paturile respective. Dimpotrivă, cînd erau mai puţini, atunci se aşezau numai cîte doi pe un pat, iar cînd se întîmpla să fie şi mai puţini, atunci oaspele era aşezat singur pe un pat. în ultimul secol al republicii obiceiul tricliniilor a devenit atît de generalizat, încît se folosea chiar şi atunci cînd era vorba de aranjarea unor mese cu un mare număr de oaspeţi, ba chiar şi la mesele organizate în cinstea populaţiei ; în asemenea cazuri se construiau săli anume în care se aşezau într-o lungă succesiune numeroase mese cu cîte trei paturi în jur. Cicero spune că Verres avea în vilele sale triclinii imense în care se înşiruiau treizeci de paturi, ceea ce înseamnă că erau zece mese 1 7 . Spre sfîrşitul republicii au intervenit importante modificări în aranjamentul sălilor de mese. Astfel, în locul mesei dreptunghiulare s-au introdus în unele case mese rotunde sau ovale (orbes, mensae citreae), ceea ce a impus şi transformarea paturilor ; în locul celor trei s-a introdus unul singur în formă de semicerc (sigma), pe care aveau loc cinci şi chiar pînă la opt persoane ; pentru un număr mai mare de oaspeţi se amenajau mese de dimensiuni mai mari. Locurile de pe aceste pa18 17

P l u t a r h , Symposion, I, 3, 4. C i c e r o , Venise, VI, 21, 58. 343

turi nu erau despărţite de perne, ci era una singură pe marginea dinspre masă, pe care comesenii se sprijineau cu coatele. Modificări erau şi in ceea ce priveşte locurile de cinste ; aici erau considerate de cinste locurile de la extremităţile mesei (cornus), primul fiind cel din dreapta, iar al doilea cel din stînga ; celelalte locuri urmau în ordine de la stînga la dreapta. Femeile sau oaspeţii neprevăzuţi erau aşezaţi_ pe scaune sau taburete în spaţiul liber dm faţă. La început masa nu era acoperită cu nici un fel de cuvertură, farfuriile cu mîncăruri punîndu-se direct pe tabla de lemn, care se ştergea apoi de resturi cu o cîrpă. Abia la începutul epocii imperiale a apărut mai întîi faţa de masă (mantele) ; din secolul al II-lea feţele de masă se făceau din stofe grele, bogat ornamentate cu tot felul de broderii. în schimb, se cunoşteau încă din ultimul secol al republicii şerveţelele de masă (mappae); acestea serveau şi pentru ca oaspeţii să-şi şteargă mîinile cînd se spălau înainte de a se fi aşezat la masă, apoi în timpul mesei, cînd era mereu nevoie de ele, dat fiind că trebuiau să se ajute mereu cu degetele. După terminarea mesei, oaspeţii luau de obicei şervetele cu ei, căci înveleau în ele unele mîncăruri pe care le duceau acasă, precum şi alte daruri mărunte oferite de către gazdă. în vederea acestui lucru, mulţi invitaţi aduceau de acasă un şervet curat, deoarece acela pe care-1 foloseau la masă era adeseori atît de uns şi pătat, încît nu le convenea să învelească în el alimentele. Pe masă se mai aşezau, ca ustensile accesorii cu caracter permanent, solniţa (salinum), de obicei de argint, precum şi un vas cu oţet (acetabulum), tot de argint. în tricHnUitn mai era o masă-bufet (abacus, monopodium) aşezată în apropiere, pe care era pusă vesela scumpă de argint pentru mîncăruri şi băuturi (argentum escarium, potorium) ; suprafaţa acesteia era dreptunghiulară sau rotundă şi susţinută la început de un picior de lemn, apoi de marmură şi uneori chiar de argint. Tot o mobilă accesorie era şi un fel de tavă mare sau dulap de alimente (repositorium),,pe care se ţineau în farfurii mari toate mîncărurile ce urmau să se servească deodată la masă ; la început era de lemn, apoi de argint, forma îi permitea ca farfuriile să se aşeze nu numai una lîngă alta, ci şi suprapuse cu mult gust. De obicei oaspeţii se serveau direct de pe această mobilă, întinzînd numai mîna ; în prealabil însă un sclav (scissor, carptor) tăia bucăţile mai mari în porţii mici (pulmenta). 344

Printre ustensilele pentru mîncare erau cunoscute farfuriile (patinae, patellae) a căror întrebuinţare era curentă ; de asemenea, lingurile (cocblearia, ligulac), ale căror forme variau după diversele întrebuinţări, apar adeseori. în schimb, mai rară întrebuinţare avea cuţitul, care se afla mai mult în bucătărie, servind la tăiatul bucăţilor mari, iar furculiţa nu se cunoştea la masă, ci numai una mai mare la bucătărie. în sfîrşit, tot în sala de mese se mai afla un vas cu vin (oenophorus) şi unul cu apă caldă (caldarium), precum şi un vas mare (crater) ; în acesta din virmă se amesteca, în anumite proporţii, vinul cu apa, de obicei caldă, iar apoi cu ajutorul unui vas mai mic cu toartă lungă (cyathus) se scotea şi se turna în cupele de băut. De obicei se mai afla şi un fel de strecurătoare (sacculus, colum) cu ajutorul căreia se filtra vinul, căci, datorită procedeelor încă primitive de vinificaţie, vinul nu era totdeauna suficient de limpede. Comesenii, atît gazdele cît şi invitaţii, purtau de obicei veşminte deosebite de acelea din cursul 7.ilei. Astfel, în locul togii îmbrăcau o haină uşoară şi îri culori vii (vestis cenatoria, synthesis), iar în picioare purtau, de asemenea, o încălţăminte mai uşoară, nişte sandale (soleae). Bineînţeles, invitaţii veneau cu astfel de încălţăminte în picioare numai în cazul în care drumul pînă la locul unde avea loc masa îl făceau în lectică ; altfel, dacă făceau drumul pe jos, aveau în picioare o încălţăminte obişnuită. Se mai întîmpla, în asemenea cazuri, ca sandalele să le ducă sclavul însoţitor, iar în lipsa acestuia, invitatul însuşi le ducea la subţioară, aşa cum prezintă poetul 18 Horaţiu pe un invitat din categoria celor săraci . Dar şi aceste sandale erau scoase din picioare după ce oaspeţii se aşezau pe paturi ; cei care-şi aduceau un sclav însoţitor le lăsau în grija lui, iar la plecare el îi ajuta să le încalţe ; căci era la modă ca invitaţii să-şi ducă un sclav cu ei (puer ad pedes), care asista la ospăţ stînd permanent la picioarele patului stapînilor şi era la dispoziţia lor pentru orice fel de serviciu. Serviciul la masă era asigurat de numeroşi sclavi puşi sub supravegherea unui expert în acest domeniu (tricliniarcha), căruia stăpânii casei îi dădea în grijă buna desfăşurare a mesei. Sclavii erau repartizaţi la diferite munci după îndemînarea şi după înfăţişarea lor plăcută. Cei mai arătoşi aveau sarcina să taie mîncărurile în aşa fel ca oaspeţii să nu aibă nevoie de cuţite, apoi să toarne vin în cupe ; toate aceste servicii erau îndeplinite de ei cu gesturi graţioase, nu numai îndemî18

H o r a ţ i u , Epist., I, 13, v. 15. 34S

natice ; aceşti sclavi erau îmbrăcaţi în veşminte viu colorate şi purtau părul lung şi ondulat. Alţii îndeplineau munci mai puţin importante în saîa de mese, ca aducerea alimentelor din bucătărie şi aşezarea lor pe mobilele-bufet amintite mai sus, curăţirea tricliniului, la terminarea mesei, de resturile de mîncare (oase, coji etc.) pe care, potrivit unui obicei înrădăcinat printre romani, oaspeţii le aruncau sub masă. Acest obicei a fost imortalizat în mozaicul pe care-l reproducem şi noi.
Desfăşurarea unei mese

Cu toate că o masă de seară varia după cum era vorba de una obişnuită sau de.un ospăţ organizat cu tot fastul, precum şi după o modă care a consfinţit cu timpul anumite gusturi sau capricii personale, ea avea totuşi trei faze principale în desfăşurarea ei, care-i dădeau, în pofida variantelor, un caracter de uniformitate ; aceste faze erau : aperitivul sau gustarea, masa propriu-zisă şi desertul. Orice masă de seară începea cu un aperitiv sau gustare (gustus, gustatio) ; acesta consta din feluri de mîncare uşoare şi astfel pregătite încît să provoace pofta de mîncare. Printre componentele unei gustări loc de frunte îl ocupa oul, care a rămas ca punct tipic de plecare pentru o masă, întocmai cum fructele, adică merele, marchează sfîrşitul ei ; expresia, devenită proverbială, este redată de Horaţiu „de la ou pînă la mere" (ab ovo usque ad mala), adică de la începutul pînă la 19 sfîrşitul mesei . Pe lîngă ouă mai figurau numeroase legume (varză, sfeclă, sparanghel, castraveţi, nalbă), felurite ciuperci şi peşte sărat. Ca băuturi se consuma de obicei vin îndulcit cu miere (mulsum) ; de aici şi numele de promulsis ce se dădea acestei faze a mesei de seară. Urma cena propriu-zisă, care pentru cei săraci constituia masa unică ; de aici a rămas tradiţia ca diferitele feluri de mîncare ce se succedau la mesele celor bogaţi să se numească prima cena, altera cena, tertia cena şi aşa mai departe, în funcţie de fastul şi proporţiile ospăţului. în asemenea cazuri gazda avea la îndemînă o listă lungă după care anunţa oaspeţilor succesiunea mîncărurilor, precum şi diferite indicaţii de natură gastronomică asupra lor ; poetul Horaţiu ridiculizează într-una din satirele sale mania unuia de a face elogiul felurilor de mîncare prezentate şi modul pregătirii lor. Ca parte
19

H o r a ţ i u , Satire, I, 3, v. 6—7. 346

principală a mesei, aici se serveau felurile de mîncare de carne, fie că era vorba de păsări, de animale mari, de peşte sau vînat. Unele dintre mîncăruri se serveau fierbinţi ; în acest scop ele erau aduse la masă în vase speciale care aveau în partea de jos un mic cuptor cu cărbuni de mangal ; altele, dimpotrivă, se aduceau ia masă după ce au stat mai mult timp la gheaţă. La această parte a mesei se bea vin, dar în cantităţi limitate. A treia fază a mesei era desertul (secundae mensae), care la ospeţele mari se transforma într-o petrecere (comissatio). Se consumau nu numai fructe, de obicei uscate, ci şi alte alimente picante, menite să provoace sete, pentru că greutatea cea mai mare o avea aici băutura. La ospeţele mari, în această etapă a mesei oaspeţii se împodobeau cu cununi de flori şi se parfumau cu diferite substanţe mirositoare. Comesenii alegeau prin tragere la sorţi un conducător al chefului (rex sau magister bibendi), care stabilea proporţia în care urma să se amestece vinul cu apă şi la ce intervale trebuia să se bea. Originar, desemnarea unui conducător al chefului era un obicei grecesc, dar se încetăţenise de atît de multă vreme la Roma, încît oratorul Cicero îl considera un obicei strămoşesc20. în această fază se rosteau numeroase toasturi, atît în cinstea celor prezenţi cît şi a celor absenţi, şi acestea constituiau tot atîtca prilejuri de a goli cupele dintr-o răsuflare şi în întregime. De exemplu, cînd un comesean ridica o cupă în cinstea unuia de faţă, după ce o golea, o umplea din nou şi i-o ducea aceluia pentru ca şi el să facă la fel ; formulele rostite cu acest prilej ar putea fi, în general, redate prin ceea ce spunem noi „în sănătatea ta" (bene tibi, bene te, vivas). Este interesant de observat că în timpul acestor petreceri vesele, care dădeau bucurie vieţii, nu lipsea nici ideea morţii ; ea era considerată tocmai ca un îndemn pentru oaspeţi să se bucure de clipele trecătoare ale vieţii. Totuşi, formele prin care se concretiza această idee erau uneori destul de macabre, aşa încît puteau alunga orice dispoziţie de chef şi voie bună ; dar ele nu-i afectau de loc. Astfel, adeseori pe cupele de argint cu care se bea vin la aceste petreceri erau sculptate schelete ce schiţau gesturi, ca şi cum ar fi în viaţă ; de asemenea, scene şi imagini de aceeaşi natură erau reprezentate pe mozaicurile din sălile de mese, cum era, de exemplu, un schelet în timp ce ardea pe rug etc.
20

C i c e r o, De senectute, cap. XIV. 347

Masa de seară obişnuită, care începea, cum am văzut mai sus, între a opta şi a noua oră, se termina înainte de apusul soarelui în timpul verii, iar iarna o dată cu lăsarea întunericului. Astfel se ştie despre Pliniu cel Bătrîn că în timpul verii se scula de la masă încă la lumina zilei, iar iarna înainte de a se fi scurs prima oră din noapte 21 . Dar cînd era vorba de un ospăţ de mari proporţii orele erau cu mult mai tîrzii ; mai sus am dat exemplul lui Nero, care se aşeza la masă la ora a şasea din zi şi se ridica la ora a şasea din noapte, adică aproximativ la miezul nopţii ; tot aşa, ospăţul descris de Petroniu din casa lui Trimalchion ţine pînă în faptul zilei. Iuvenal, la rîndul lui, vorbind de descendenţii decăzuţi ai unor personaje mari, pe care-i biciuieşte fără cruţare, spune că chefurile acestora durau pînă în clipa „cînd se înălţa luceafărul dimineţii, pînă în ceasul cînd strămoşii lor, iluştri generali, îşi puneau în mişcare stindardele şi-şi ridicau taberele" 2 2 . Ospeţe somptuoase au început a fi organizate la Roma o dată cu secolul al II-lea î.e.n. ; din ultimul secol al republicii au rămas celebre cele organizate de Lucullus. Dar cea mai elocventă dovadă a risipei ce se făcea în asemenea ocazii o constituie numeroasele legi de înfrînare a cheltuielilor cu ospeţele (leges sumptuariae), prin care se căuta să se pună o stavilă risipei excesive, precum şi mâncărurilor ce se serveau ; de asemenea, erau introduse anumite restricţii în ceea ce priveşte participarea magistraţilor. Dar toate aceste legi cădeau repede în desuetudine, de aceea se simţea nevoia ca la anumite intervale să se repună în vigoare sau să se' aducă altele noi ; ultima din ele datează de pe timpul lui August. în epoca imperială moda ospeţelor luxoase s-a răspîndit şi mai mult ; pe de o parte, ele au devenit de uz curent la curtea împăraţilor, mai ales în timpul urmaşilor lui August din dinastia Iulia-Claudia pînă la Nero, iar pe de alta moda s-a extins şi printre bogătaşii vremii, precum şi printre parveniţii de toate categoriile ; exemplele cele mai tipice sînt ospeţele organizate de Nero şi de libertul parvenit Trimalchion, dar cîte altele nu vor fi fost şi după aceea ; istoricul Tacit 1-a imortalizat în această privinţă pe Vitellius, iar un autor obscur pe un alt monstru al stomacului de la începutul secolului al III-lea e.n., pe împăratul Heliogabal. Nu ne vom opri asupra tuturor acestora, oricît de importanţi ar fi fost ei, pentru că, aşa cum am spus şi mai înainte, nu ei reprezintă
81

P l i n i u , Epist., I I I . 5. 13. " Iu v e n a l , op. cit., V I I I , v. 9 — 1 2 . 348

să vedem acum. pe cel al vărsătorului o gîscă. Pe masa de aperitive se afla un măgăruş de bronz avînd pe spinare doi desagi. Dedesubt era o tavă avînd pe margini păsări îndopate şi uger de scroafă. se aflau prune de Siria împănate cu seminţe de rodie. Masa propriu-zisă consta din două feluri de mîncare şi trei fripturi . mult mai numeroase şi mai abundente decît cele dmtîi şi totodată copleşitoare prin luxul şi somptuozitatea prezentării lor la masa oaspeţilor. pe cel al gemenilor fudulii şi rinichi. pe cel al capricornului un rac-demare. pe cel al cumpenei un cîntar adevărat. în loc de cărbuni. Al doilea fel era adus pe o tavă rotundă pe care erau zugrăvite cele 12 semne ale zodiacului . dintre care unul plin cu măsline verzi. într-una din paginile precedente am dat un exemplu de listă de bucate servite la un banchet oficia! al pontifilor din timpul republicii . iar la mijloc un iepure . şi anume pe semnul berbecelui era pusă mazăre cornoasă. ci sînt numai nişte excrescenţe degenerate ale acesteia. iar de colţi erau atîrnaţi. pe care le serveşte Trimalchion invitaţilor săi în primul secol al epocii imperiale. pe o frigare de argint erau aduşi cîrnaţi fripţi fierbinţi. de sub care au scos ouă de păun a căror coajă era de prăjitură. pe fiecare semn era pusă mîncarea cea mai potrivită cu el. pe cel al taurului o bucată de carne de vită. pe cel al racului o coroana. în aceleaşi proporţii. la colţuri erau patru statuete ale lui Marsyas din ale căror mici burdufuri curgea un sos picant peste nişte peşti care înotau într-un braţ de mare în miniatură.bufet un mistreţ uriaş cu o tichie de libert pe cap. Pe două poduleţe arcuite se aflau hîrciogi fripţi şi presăraţi cu miere şi cu mac . iar dedesubtul grătarului. iar înăuntru aveau fiecare cîte o pasăre mîncătoare de smochine grasă învelită într-un gălbenuş de ou cu piper. 349 . iar pe cel al peştilor doi somni-marini. pe cel al leului o smochină de Africa. cele trei fripturi : pe prima masă-.societatea romană. La mijloc era o brazdă cu iarbă verde pe care se afla un fagure de miere. Urmau apoi. pe cel al săgetătorului un corb. iar celălalt cu măsline 'negre. pe ale cărui talere se afla o turtă cu brînză şi o plăcintă. felurile de mîncăruri. din diferite capitole ale operei lui Petroniu. mai întîi sclavii au adus pe o tavă mare într-un coş împletit o găină de lemn cu aripile întinse ca pentru clocit. de ambele părţi. două coşuleţe din foi de palmier. pe cel al fecioarei ugerul unei scroafe tinere. pe cel al scorpionului un peştişor de mare.

ceea ce arăta că era vorba de o scroafă. Pe de altă parte însă adeseori la aceste banchete printre invitaţi se făcea o discriminare. Pentru mulţi din clienţii acestor bogătaşi o masă copioasă constituia un îndemn la cele mai umilitoare servicii şi la linguşiri degradante. în sensul că nu toţi erau trataţi în mod egal. după categoriile din care făceau parte invitaţii.. departe de a fi în stare să facă aşa ceva. dintre numeroşii invitaţi la masă. ca muzică. 49. 59. de sub care ieşeau în şir cîrnaţi şi tobă . 40. pe unii îi servea cu mîncănirile cele mai alese. echilibristică. cap. cei mai săraci fiind puşi într-o situaţie de inferioritate faţă de ceilalţi. Pe o a doua masă-bufet se afla un porc de mărime neobişnuită. Seneca spune că aceştia „vomitează pentru ca să mănînce şi mănîncă pentru ca să vomiteze" (vomunt ut edant. 31. P e t r o n i u. iar celălalt plin de curmale proaspete . erau servite la masă trei calităţi diferite de vin. cit.unul plin de curmale uscate. Este explicabil de ce un astfel de ospăţ se ţinea de seara pînă în zori de zi. aşezaţi ca şi cum ar fi supt. în sfîrşit. dar mai ales dansuri lascive executate în sunete de castaniete de către dansatoare originare din Hispania. de jur împrejur erau aşezaţi nişte pui de mistreţi făcuţi din cocă de prăjituri. diferite programe distractive. iar pentru patroni o răsplată mai darnică decît acea sumă neînsemnată de bani (sportula) pe care obişnuiau să le-o dea mai mult sau mai puţin regulat. pe o tavă de argint se afla un viţel fiert. 350 • . 33. iar altora le dădea alimente grosolane . pe care o lua fiecare invitat. în ceea ce priveşte băuturile. unde începea cheful propriu-zis. care le dădeau apoi posibilitatea să reia cheful de la început. el îi consideră p3 23 24 . S e n e c a . 60. op. după o baie caldă. Ca desert se serveau prăjituri şi fructe de tot felul 23 . X. Referindu-se la practicile de felul acesta ale participanţilor la ospeţe. tot aşa. Pliniu conchide că. prin grija amfitrionului. 3. 36. Ilustrativă este în această privinţă o scrisoare a lui Pliniu cel Tînăr în care el stigmatizează tocmai procedeele unuia care. edunt ut vornant) 24 La fel cu Trimalchion. Consolatio ad Helviam. Adeseori invitaţii ghiftuiţi de mîncăruri şi băuturi erau nevoiţi să treacă într-o încăpere alăturată pentru a-şi uşura stomacul prin vomitări provocate. treceau cu toţii într-un alt triclinium. mai erau şi alţi liberţi îmbogăţiţi care făceau paradă cu ospeţele lor îmbelşugate şi cu marele număr de invitaţi. Căci între numeroasele şi copioasele feluri de mîncare se mai organizau.

cu fructe culese parcă din grădina hesperidelor. Idem. iar nu să-i jignească25. Căci numeroşi erau romanii care. fie. dar cu toate acestea era variată şi apetisantă. pe lingă discriminarea pe care o făceau în rîndurile invitaţilor.. Pliniu cel Bătrîn face reproşuri contemporanilor săi care serveau oaspeţilor vin de calitate inferioară aceluia pe care-1 beau ei. Dar. 88. unde cu toţii petreceau cu măsură şi cu toată simplitatea. cu un codru de pîine cu gust de mucegai. op.. Pliniu cel Tînăr reproşează unui prieten refuzul invitaţiei la masă şi îi înşiruie lista bucatelor ce i-ar fi fost oferite . fie că toţi oaspeţii erau trataţi la fel. XII. I u v e n a l . Pentru fiecare invitat se pregătise : o lăptucă. măsline. v. la rîndul lui. Iuvenal. cu găini îndopate. iar 25 29 27 28 Pliniu. satirizează pe un individ care la masă. 2. înconjurat de invitaţi. Nat. care organiza astfel de orgii. cu ciuperci dubioase.toţi invitaţii lui egali şi că îi invită la el ca să le ofere mîncare. IX. prin proporţiile modeste şi frugalitatea meselor. cu o tîrtiţă de găină bătrînă. trei melci şi două ouă. ceapă. ele se reduceau doar la o pătură subţire a clasei suprapuse.. aceste mese nu constituiau o regulă generală nici într-o epocă a istoriei romane . 351 . se ghiftuia cu ficat de gîscă. că numai amfitrionii se înfruptau din toate bunătăţile pe care bogăţia şi gustul pentru excentric şi exces le-au putut produce. 14 sqq. op. dovleac. cit. Dar. fie că numai cei mai de rang. iar uneori chiar în cursul mesei înlocuiau vinul mai bun cu altul de calitate proastă 2 6 . în sfîrşit. M a r ţ i a l . lista era întocmită cu multă frugalitate. Să trecem în revistă cîteva din exemplele cele mai ilustrative. Hist. op cit. cu varză prăjită în ulei. cu trufe şi alte ciuperci. Tot aşa. V. II. iar ca desert cu un măr stricat 28 . mai erau unii care făceau acest lucru între ei înşişi şi invitaţi. cit-. Marţial ironizează o matroană pretinsă din „lumea mare" pentru că la masă savura o pîine delicioasă şi un vin ales de Setia. 6. în timp ce invitaţii din jurul ei ronţăiau nişte bulzi de făină neagră şi sorbeau otravă neagră dintr-un urcior de Corsica 2 7 . în timp ce invitaţii din jurul lui trebuiau să se mulţumească cu un vin ordinar din recolta recentă. îşi încheiau ziua de muncă printr-o sărbătoare plăcută în sînul familiei sau în mijlocul prietenilor. bea vinuri vechi şi mînca pîine făcută din lamură de făină. devenite respingătoare chiar în ochii oamenilor cu bun-simţ din aceeaşi condiţie socială.

ouă mari. op. calde încă de fînul bătătorit. încă şi mai frugală apare masa pe care satiricul Iuvenal o promite unui prieten : „De pe păşunile de la Tibur va fi adus un ied gras. apoi evocă traiul sobru al romanilor de odinioară. pere de Signia şi de Siria şi. X. lăsînd acolo tulpina . împreună cu găinile care le-au ouat şi struguri păstraţi o bună parte a anului. La aceasta se va mai adăuga un pui şi şuncă ce-a mai rămas de la ultimele trei mese. vă voi da fructe coapte şi vin fără drojdie de Nomentum dintr-un vas de pămînt. v. se reducea la 29 M a r ţ i a 1. adeseori citat în paginile precedente pentru biciuirea exceselor de tot felul. Cam acestea ar fi gustarea. pe lîngă acestea. dar tot aşa de frumoşi ca atunci cînd atîrnau pe viţe. 48. pe care le-a cules îngrijitoarea.. Poetul Marţial. 352 . XI. şi varză crudă cu foi verzi.. Ouă tăiate mărunt vor încununa scrumbiile întinse pe un strat de rută amară . bobul. acelaşi Iuvenal evocă timpurile străvechi cînd o astfel de masă ar fi părut o orgie chiar şi senatorilor . După ce vă veţi fi săturat. cit. printre acestea este şi lăptuca cea crescută la suprafaţă şi prazul ce trebuie tăiat în felii şi nu lipseşte nici menta ce produce rîgîieli şi nici varza sălbatică. dă dovadă de aceeaşi sobrietate la masa pe care o aranjează pentru cei şapte invitaţi ai săi : „îngrijitoarea gospodăriei mele mi-a adus nalbă care uşurează digestia şi alte bunătăţi ce se mai găsesc în grădina mea de legume . care nu a ajuns încă să cunoască iarba şi n-a cutezat să muşte din crengile sălciilor tinere. op. mai abundentă şi mai aleasă.ca desert o plăcintă din făină de alac . s" I u v e n a l . mere cu parfum proaspăt care se iau la întrecere cu cele de Picenum . pe timpul consulatului lui Frontinus" 2!). frunze de sparanghel de munte vor mai fi la masă. după ce frigul a uscat toamna şi ele nu mai prezintă primejdia de a avea un gust acrişor" 3 0 . cu care se hrănesc meşteşugarii. în versurile care urmează după descrierea acestei liste de bucate. cînd chiar la o zi de sărbătoare hrana. vin care a împlinit şase ani. tu n-ai de ce să te temi de ele. cel mai fraged din întreaga turmă. iar în vine îi curge mai mult lapte decît sînge . în aceleaşi coşuleţe. şi va mai fi şi uger de scroafă în saramură de lacherdă. cit. Masa propriu-zisă va consta dintr-un singur fel de mîncare : un ied scăpat din gura unui lup fioros şi costiţe care nu mai au nevoie să fie tăiate în bucăţi cu cuţitul. ca băutură avea vin îndulcit cu miere şi ţinut la rece în zăpadă. 65—76.

Jocuri de noroc Dansatoare .

i <t\ Circus Maximus (reconstrucţie) .wm^&ni.

Alergări tn circ .

M ..» ...«• .. H u i Mlh|*t** ^ 0X1 Coloseul (machetă) ..^^--••ar»J-> »-.-»»--.^ » .* " -• 4-4 X Coloseul iii Ş .

23 — Cum trăiau romanii . dar şi în cadrul colectivităţilor în care-şi desfăşurau activitatea. dar cu siguranţă mult mai răspî'ndită : felul de trai pe care mai continuau să-1 ducă oamenii simpli. indiferent de caracterul lor şi de scopurile urmărite. reflectau în acelaşi timp şi o realitate mai puţin cunoscută. 2112. după ce farîmiţase cu ea gliile de pe panta muntelui. Paralel cu ea s-a dezvoltat tema evocării vieţii simple de la ţară. al cărei exemplu clasic este celebra epodă a Ii-a a lui Horaţiu. iar cu ocazia aniversărilor masa consta dintr-o bucată de slănină pentru rudele cele mai apropiate şi puţină carne proaspătă ce mai rămînea după aducerea sacrificiilor.. ţărani. XIV. meşteşugari şi alţi producători de bunuri . precum şi întreaga etichetă din cursul reuniunii : fiecare membru participant la masă primea o pîine de doi aşi. sosind cu ceva mai înainte de la cîmp cu cazmaua pe spate. acesta era nu numai o normă de viaţă zilnică în cadrul familiei. încă din secolul I î. fost comandant de oşti şi dictator.o spinare de porc afumată. avem o dovadă elocventă la ospeţele. 31 Corpus Insa: Lat. ea devenise o temă literară deseori exploatată.n. Ni s-a păstrat o inscripţie cu lista de bucate ce se serveau la o masă a unui astfel de colegiu din anul 133 e. pe lîngă latura lor evocativă. Si patru sardine şi o măsură de vin cald . Dar această evocare a sobrietăţii de odinioară făcută de Iuvenal nu este singura . Ambele teme. pe care le organizau diferitele colegii.n. La un asemenea ospăţ lua parte uneori un văr al capului familiei. Pentru ilustrarea acestei realităţi. adică de cînd au început luxul şi excesele de la mesele bogaţilor şi îmbogăţiţilor. fost consul de trei ori.. adică la mesele comune..e.

plecînd de la o simplă deplasare într-o localitate învecinată şi pînă la străbaterea unor teritorii întinse. practic. unde se adunau toţi producătorii de prin împrejurimi cu surplusul lor de produse pentru a le schimba pe altele de care ei aveau nevoie. care au dăinuit apoi multă vreme. în cele ce urmează ne vom opri pe scurt asupra felului în care se efectuau călătoriile. făcute la mici depărtări. în lipsa acestora. luate în accepţia mai largă a termenului. Călătoriile celor săraci. adică de nevoile elementare pentru schimburi. Horaţiu vor3S4 . se efectuau pe jos sau călare pe un catîr sau cal . călătoriile au fost determinate nu numai de nevoile economice imediate . le erau impuse romanilor încă din cele mai vechi timpuri de înseşi condiţiile lor de trai. Dar. într-una din satirele sale. La Roma se pare că Forul roman îndeplinea la început acest rol între diferitele comunităţi de pe colinele din jur . mai ales după întinderea stăpînirii romane asupra bazinului Marii Mediterane.CĂLĂTORII ŞI MIJLOACE DE C O M U N I C A Ţ I I Călătoriile. pe uscat sau pe mare. asupra mijloacelor de transport şi asupra posibilităţilor de găzduire pentru călători. pe măsură ce s-au dezvoltat relaţiile sociale. Călătorii pe uscat Cele mai vechi şi. alte cauze au făcut ca ele să constituie un capitol important în viaţa romanilor. asupra scopurilor lor. cele mai uşor de realizat erau călătoriile pe uscat. care nu poate lipsi dintr-o expunere generală asupra diferitelor ei aspecte. în acest scop se organizau în anumite puncte de la periferia localităţilor tîrguri periodice. pentru transportul bagajelor era folosit de obicei un măgăruş. aşa se explică şi ridicarea de timpuriu a acelor tabernae veteres.

Ibidem. I. mărturiseşte în acelaşi timp plăcerea pe care a simţit-o atunci cînd s-a urcat într-un vehicul mai confortabil. adică la mică distanţă de Roma. este ilustrativă descrierea pe care ne-a lăsat-o Seneca asupra călătoriei întreprinse de el împreună cu un prieten. în care erau luaţi şi sclavi însoţitori . care trebuiau să-i ducă. precum şi greutatea călăreţului" *. deşi recunoaşte că o asemenea călătorie i-a arătat cîte lucruri din jurul lui. 104—106. 6.beşte despre o călătorie pînă la Tarent. încalec de îndată pe catîraşul meu. trebuia să fie însoţit de cinci sclavi nenorociţi. Descrierea făcută de Seneca este însă o excepţie . cînd numărul acestora era mai mare. organizată anume fără nici o pretenţie. I. de cîte un sclav sau doi . în general. încă de la sfîrşitul epocii republicane. Astfel. Pentru dormit întindeau o pătură pe pămîntul gol şi se înveleau cu o manta. în satira amintită mai sus. Horaţiu însuşi. 3SS 23* . ale cărui şale le răneşte greutatea unei perechi de desagi. La această călătorie revine el în celebra satiră în care vorbeşte cu atîta mîndrie despre originea sa umilă. erau de prisos. se aflau în aceeaşi căruţă. avînd doar un minim de confort. Pentru a avea o imagine cît mai precisă despre o deplasare a unui om de condiţie modestă. Cicero. în acest scop a angajat o căruţă simplă ţărănească la care era înhămat un catîr mînat de un ţăran desculţ care mergea pe jos . v.. în pledoaria pe care o face pentru 1 2 H o r a ţ i u . iar însoţitorii. puţini la număr. pentru ei era destinat un vehicul deosebit. Căci. Cei mai înstăriţi erau însoţiţi. Reprezentanţii claselor suprapuse. aşa încît în scurt timp erau pregătite de către însoţitori. bună parte din l drum a făcut-o călare pe un catîr . ca bagaje nu aveau altceva decît ceea ce purtau pe ei. vorbeşte cu ironie despre un praetor care pentru drumul ce avea să-1 facă pînă la Tibur. spunînd : „Dacă-mi vine chiar astăzi dorinţa de a merge la Tarent. 5. Satire. printre altele. de altfel. încă din cele mai vechi timpuri.. el însuşi. de asemenea. călătoriile se făceau de obicei cu alai . erau însoţiţi în călătoriile pe care le întreprindeau de o suită cît mai numeroasă. care servea şi pentru a-i apăra de ploaie . în viaţa de toate zilele. aceştia se foloseau de un vehicul. meseie erau dintre cele mai simple. pînă şi vasul de noapte.

care însoţea convoiul. Pentru călătoriile' mai lungi. iar conducătorii catîrilor şi ceilalţi servitori care însoţeau convoiul călări sau pe jos erau îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare. de asemenea. pentru luxul meselor. Tot aşa. unele din ele ofereau şi posibilitatea de a se amenaja 3S6 . spune. încît se putea citi. pentru a dovedi că acesta n-a plecat la drum cu intenţia de a-i întinde capcane. care voiau să-şi arate în felul acesta strălucirea. Animalele înhămate erau acoperite cu învelitori de purpură. se ştie bunăoară despre Nero că nu călătorea niciodată fără să fie însoţit de un convoi format din cel puţin o mie de căruţe la care erau înhămaţi catîri potcoviţi cu potcoave de argint. acestea erau astfel amenajate. în epoca imperială fastul călătoriilor a atins apogeul . Poppaea punea potcoave de aur cailor înhămaţi la căruţa care o transporta. se purtau în mînă. îmbrăcaţi în haine viu colorate. că era însoţit de soţie. iar în convoiul ce o însoţea urmau şi cinci sute de măgăriţe. de aur. sclavi şi oameni liberi. iar coviltirele erau din mătase sau alte ţesături preţioase. acuzat de omorîrea lui Clodius.Milo. hamuri împodobite cu catarame aurite. în călătorie se luau. pentru ca din laptele lor sa poată face zilnic baie. Pentru a se bucura de confortul de acasă. de confortul pe care-1 aveau vehiculele de călătorie ale celor bogaţi sau puternici ai zilei. încît. iar zăbalele bogat cizelate . o localitate apropiată de Roma. fie de cai aduşi din Gali a. unii aveau sarcina de a proteja faţa stăpînului de praf sau de arşiţa soarelui cu ajutorul unei măşti anume confecţionate în acest scop. carele de călătorie erau împodobite cu incrustaţii şi cu figuri în aur şi argint. ba chiar scrie pe parcurs. de argint. De gustul deşănţat pentru lux în timpul călătoriilor adoptat de către împăraţi şi familiile lor s-au molipsit şi bogătaşii vremii. Din numerosul personal de serviciu. care aveau misiunea de a înlătura din drum orice obstacol ce ar fi putut împiedica sau întîrzia călătoria. pentru a nu fi expuse stricăciunilor din cauza zguduirilor produse de care. Dar strălucirea exterioară era însoţită. de cristal. dar voinici şi iuţi de picior. iar unele din ele aveau o valoare artistică atît de mare. precum şi de un mare număr de sclave şi servitoare. cu toate că ţinta călătoriei era Lanuvium. Vehiculele care-i purtau erau trase fie de catîri bine hrăniţi şi de aceeaşi rasă. în acelaşi timp. Uneori era trimisă înaintea convoiului de călătorie o avangardă de curieri şi călăreţi aduşi din Numidia. mici de statură. vase preţioase.

călătorii care întâmplător mergeau în aceeaşi direcţie se asociau. pentru evitarea arşiţei soarelui şi orientarea spre partea din care adia vîntul . Legături de ospeţie Cei bogaţi. spînzurarea lor la locul unde au fost prinşi asupra faptului. ca lupta cu fiarele sălbatice din circuri şi amfiteatre. călătorii erau foarte adeseori expuşi a fi jefuiţi la drumul mare de către hoţi şi bandiţi. iar uneori se ataşau vreunui cortegiu oficial. dezertori din diferite armate. care atacau la drumul mare. pentru a preveni o astfel de primejdie. pe care le vindeau apoi la tîrgurile de sclavi. pentru cei prinşi erau aplicate cele mai' drastice pedepse. de altfel. Aceştia însă nu jefuiau numai bunurile. cînd peste tot au apărut oameni înarmaţi. mai mult încă. clima blîndă din partea 357 . precum şi un fel de ceasornice pentru indicarea orelor zilei. nici chiar între Roma şi Tivoli nu se putea călători în siguranţă.paturi pentru dormit. ca să-şi petreacă timpul jucînd. îmbunătăţiri au fost aduse şi de către Commodus. pînă la măsurile luate de August. Primejdii mai mari erau îndeosebi în timpul nopţii . de asemenea. ca urmare a războaielor civile. care a instalat nişte scaune rotative. instalînd la anumite distanţe posturi militare de supraveghere . De aceea. ci capturau şi persoanele. au mai fost instalate şi anumite mecanisme pentru marcarea distanţelor străbătute. Nesiguranţa drumurilor a crescut în Italia în ultimul secol al republicii. erau lipsite de siguranţă . Se cunoaşte în general pasiunea împăratului Claudiu pentru jocurile de zaruri. chiar şi pe drumurile cele mai frecventate. Călătoriile pe uscat. este explicabil că aceia care aveau cu ei obiecte preţioase pentru satisfacerea exigenţelor de lux erau mereu cu frica în sîn să nu fie atacaţi şi că cea mai mică adiere de frunze îi băga în sperieţi. care era escortat de soldaţi. oameni "fără căpătîi. ca şi cum s-ar fi aflat acasă. La începutul imperiului. August a luat măsuri de stîrpire a bandiţilor de la drumul mare. în aceste condiţii. care erau însoţiţi în călătorie de un mare număr de sclavi şi aveau la dispoziţie toate cele necesare. îşi aranjau şi popasul peste noapte adeseori sub cerul liber . Chiar dacă torţe aprinse însoţeau pe călători. pentru alungarea plictiselii. spre a intimida pe semenii lor etc. precum şi măsuţa montată în căruţa lui de călătorie. ei nu erau scutiţi de atacuri şi jafuri.

I d e m . dat fiind că sînt amintite şi de Cicero 4. ca şi în alte domenii din viaţa romanilor. pe de altă parte. Aceste legături de ospeţie (hospitium) existau la Roma încă din cele mai vechi timpuri. în cazul călătoriilor cu care ne ocupăm. XIII. ad familiares. apoi i se oferea o masă (cena adventicia). Oaspetele avea dreptul să fie găzduit de cel cu care era în astfel de legături. în general. în funcţie de relaţiile ce existau între unii şi alţii şi mai ales în funcţie de condiţiile lor sociale. aceasta putea să fie oricît de lungă .meridională a Italiei permitea acest lucru. iar validitatea lor a dăinuit multă vreme. cap. mulţi. v. după cum erau interesaţi simpli particulari sau comunităţi mai mari. 1. că în cursul timpului aceste legături s-au transformat. aceste insigne sînt şi ele vechi. Poenulus. C i c e r o . în raza preocupărilor noastre intră. indiferent dacă erau încheiate prin convenţii scrise sau numai prin liber şi reciproc consimţămînt. Epist. 1047. de la o zi la alta. găzduirea se reducea de obicei la o noa*pte. înseşi proprietăţile pe care aceştia le aveau în diferite părţi ale Italiei. 41. adică de subordonare. îndeosebi cei înstăriţi. 358 ' . în ceea ce priveşte durata găzduirii. şi se transmiteau din tată în fiu (hospitium paternum sau vetustum). oraşe sau chiar state . 3 4 5 P l a u t . mai găseau adăpost la aceia dintre cunoscuţii lor cu care aveau legături de ospeţie. ca un membru al propriei familii şi pe tot timpul găzduirii lua parte la viaţa de familie a gazdei. legăturile de ospeţie ce existau între simpli particulari. sau. căci despre ele se vorbeşte şi în comediile lui Plaut 3 . De obicei. călătoria fiind astfel organizată încît o dată cu noaptea să ajungă acolo. mai ales în timpul unor călătorii mai scurte. La sosire i se oferea posibilitatea să facă o baie. O posibilitate de popas mai ofereau. Evident. oamenii de stat romani considerau legăturile de ospeţie cît mai numeroase o formă de etalare a importanţei lor. în raporturi de clientelă. Aceste legături erau trainice. în sfîrşit. în cel mai bun caz. prin care erau identificate şi persoanele necunoscute de urmaşii celor care le încheiaseră . XVIII. Ele erau de mai multe categorii. tradiţia istorică le proiectează în orice caz în epoca regalităţii. 19. Este adevărat însă. Pro Balbo. între cei legaţi prin astfel de relaţii se stabilea o insignă (tessera hospitalis). se cunoaşte cazul unui grec din Patras care se afla în legături vechi de ospeţie cu Cicero : acesta a stat o dată la Roma ca oaspete al oratorului timp de un an de zile 5.

în general. Durata de obicei destul de lungă a călătoriilor. a impus necesitatea creării unor posibilităţi de popas peste noapte. îndeosebi. ridicate de-a lungul lor. fie din punct de vedere comercial. considerăm că denumirea cea mai adecvată este aceea de „hanuri" şi „hanuri cu grajd". din punct de vedere militar şi strategic . Deoarece termenul actual de „hotel" ar fi prea pretenţios pentru cele mai multe din aceste localuri. Nu este mai puţin adevărat că existau şi localuri de acest fel care puteau oferi condiţii de confort corespunzătoare unor exigenţe ridicate. vizitate de bogătaşi pentru cură sau distracţii. în care călătorii nu pregetau să petreacă mai multe zile decît ar fi impus nevoile călătoriei. dar. date fiind mijloacele rudimentare de comunicaţii. sau chiar de diferitele provincii.pe lîngă că era obositor. pe lîngă faptul că ele răspundeau unor necesităţi reale. numărul lor era cu mult mai redus . aceste hoteluri propriu-zisa din cîteva localităţi erau aproape disparente . ameninţa şi primejdia atacurilor banditeşti. de aceea în cele ce urmează ne vom ocupa cu cele obişnuite. hospitia. adică cu acelea care asigurau călătorilor un adăpost împotriva intemperiilor. Unele din acestea erau amenajate pentru a găzdui peste noapte numai călători (cauponae. De aceea. . Hanurile erau situate de obicei de-a lungul drumurilor şi arterelor importante de comunicaţii. cît şi vitele folosite ca mijloc de locomoţie (stabula). deversoria). mai mult sau mai puţin importante. după expansiunea romană. cei mai mulţi călători întrerupeau călătoria în timpul nopţii şi dădeau preferinţă 359 .Localuri pentru călători: hanuri şi cîrciumi Călătorii care nu aveau legături de ospeţie în localităţile unde trebuiau să poposească peste noapte îşi găseau adăpost în localuri special destinate acestui scop. altele atît călători. dar. dacă ţinem seamă de lipsa de confort şi alte neajunsuri pe care. un culcuş unde să se odihnească peste noapte şi. le aveau. fie. eventual. cum vom vedea mai jos. într-adevăr. Este adevărat că existau călători destul de numeroşi care circulau şi în timpul nopţii . traficul intens de călători într-un sens sau într-altul le asigura astfel o rentabilitate sporită. acestea existau îndeosebi în centrele frecventate pentru importanţa lor economică sau în localităţile balneare. călători de toate categoriile străbăteau aceste artere de comunicaţii care legau Roma de alte aşezări urbane. o masă frugală. în comparaţie cu celelalte.

aceste localuri erau de obicei încredinţate spre administrare unui libert sau chiar sclav. fie că erau desemnate în scris fiinţe umane cu raporturile dintre ele (de exemplu. 23. în care călătorii puteau primi adăpost şi hrană. 15. care făcea parte integrantă din moşie. existau şi perspective ca localurile să aibă asigurată rentabilitatea. pe un preţ foarte redus. Ad sorores IUI — La patru surori etc. mai ales în regiunile mai puţin populate. o firmă. Adeseori ele erau ridicate şi aprovizionate cu cele necesare de către marii proprietari ale căror moşii se învecinau cu drumurile publice ide mare circulaţie . Ea consta dintr-o tăbliţă pe care era reprezentat fie un animal (elefant. fapt este că ele au constituit nuclee în jurul cărora s-au dezvoltat apoi grupuri de case şi aglomeraţii rurale. Hanurile aveau de obicei şi un nume al lor propriu sau. avem şi din epocile următoare. putea aduce frumoase venituri 7 .fie că era numit 6 7 P o l i b i u . însă totdeauna aduceau mari venituri proprietarului. vultur. La aceasta s-a mai adăugat şi întemeierea unor locuri de adăpost oficiale. în orice caz. în călătoria pe care o face în nordul Italiei. istoricul Polibiu. mai era asigurată şi o refacere a forţelor printr-o alimentaţie corespunzătoare. Aceste aglomerări rurale îşi luau apoi numele după cel al hanului sau al proprietarului lui.). aceasta necesitate fiind unanim simţită. Dovada despre rentabilitatea lor este sfatul pe care Varro îl dădea marilor proprietari care se învecinau cu drumurile de a instala un han pentru găzduirea călătorilor. 2. într-adevăr. I. un semn distinctiv.. construite de către stat pentru nevoile curierilor sau pentru nevoile armatei.e. Istorii. . unde o casă izolată nici nu prezenta toate garanţiile de siguranţă pentru călători. II. 5. indiferent cine construia şi întreţinea aceste hanuri situate de-a lungul marilor artere de comunicaţii. Pe de altă parte. Res ntst. pe lingă odihnă. Existenţa hanurilor de-a lungul arterelor importante de comunicaţii este atestată încă din secolul al II-lea î. Ştiri răzleţe asupra localurilor de acest fel. specificînd că o astfel de întreprindere.acelor hanuri în care. Ad septem fratres — La şapte' fraţi. Dar.n. leu etc). avantajele materiale care decurgeau de pe urma călătorilor au făcut ca unii locuitori să se aşeze în jurul hanurilor cu domiciliu definitiv. 360 . V a r r o .. nu numai odihna. unde aveau asigurată. ci şi hrana 6. arată cum călătorii aveau obiceiul de a descinde pe la hanurile situate de-a lungul drumurilor.

un obiect oarecare (Ad Rotaş — La roţi. care constituia o invitaţie. oameni şi animale de transport trebuiau să poposească în diferite locuri din apropierea porţilor. în aşteptare. aşa.e. exista şi un text mai lung. cum este cazul Romei. Unele din ele erau puse sub protecţia zeilor . lăudînd confortul pe care-1 oferea casa lor . în ceea ce priveşte oraşul Roma. Astfel. în afară de inscripţii. Ad Ensem — La spadă etc). mărfuri sau materiale de construcţie. au adresat-o senatului pentru condiţiile necorespunzătoare în care au fost cazaţi. cu specificarea „după obiceiul din capitală" (more urbico). nu numai din izvoare literare. prezentînd călătorului toate avantajele pe care le putea avea de pe urma frecventării localului. Cine va veni aici se va simţi bine . opreşte-te şi intră". Astfel. Acelaşi lucru se constată. căci printre ruinele descoperite n-a fost identificat nici un local cu o astfel de destinaţie. deasupra unui han. la Pompei.n. ci şi din datele arheologice în alte oraşe din Italia. tot confortul. O altă categorie de hanuri o constituie cele din apropierea imediată a porţilor de acces în Roma. în contrast cu aceasta. Apolo sănătate. în urma acestor laude adeseori se întîmpla să fie ales un local rău în locul altuia mai bun. Adeseori. într-un capitol precedent am arătat că. înşişi proprietarii hanurilor le ieşeau călătorilor în cale. ca Ostia. unde lipsesc complet ştirile literare. precum şi în alte oraşe mai importante din Italia. nu puteau intra în oraş decît în anumite perioade de timp şi că... Pentru Roma avem şi cu privire la această categorie numai ştirile date de textele literare. în sfîrşit. Dar. în schimb datele arheologice ne informează cu multă precizie. ei observă că altă dată s-au bucurat de o 8 primire şi găzduire mai onorabilă . 22. carele cu încărcătură mare. alături de numirea propriu-zisă sau de reprezentarea plastică. se putea citi : „Zeul Mercur îţi promite cîştig. 2. Mai există numeroase alte menţiuni despre existenţa unor hanuri în interiorul Ros T i t u s L i v i u s. XLV. Ab Urbe condita. deci un confort ca la Roma. dar mai ales Pompei. rezervîndu-li-se locuri într-un han situat în afara zidurilor Romei . 361 . Se cunoaşte de pildă plîngerea pe care solii trimişi de Rhodos în anul 167 î. pe inscripţie se promitea vizitatorilor serviciu ireproşabil. o a treia categorie de hanuri o formează cele situate în interiorul Romei şi al celorlalte oraşe amintite mai sus. din 20 de localuri identificate a fi fost hanuri. unde trăgeau de obicei oamenii de afaceri. 13 sînt localizate în apropierea principalelor porţi ale oraşului. călătorule.

oricine putea să intre acolo. Despre alte localităţi din Italia nu avem decît ştiri răzleţe. De obicei hanurile aveau un mic număr de camere . fiecare cameră (cella) avea fie o uşă care se putea încuia cu o cheie (clavis) chiar şi pe dinafară. unde se desfăşurau tranzacţiile comerciale . puţine la număr. Din ştirile literare rezultă că într-o astfel de cameră existau. sau numai pe dinăuntru cu ajutorul unei stinghii sau zăvor (pessulus). Ostia sau Pompei. precum şi celelalte servicii pe care proprietarii lor le ofereau celor găzduiţi. dacă ţinem seamă şi de cele situate în apropierea porţilor de acces în oraş. ceea ce i-a pricinuit neajun362 . de vreme ce un călător îşi exprimă nemulţumirea pentru că lipsea din camera lui. pe cînd cele de la mezanin. în majoritatea cazurilor. în total vreo 14. camerele. excepţie făceau doar cele din oraşe. la etajul întîi erau unele camere mai spaţioase. care atestă totuşi existenţa hanurilor. la Pompei numărul lor este mai mare. în hanurile obişnuite. dar nici una nu dă amănunte de pe urma cărora să se poată localiza. nu aveau aer şi er.u lipsite aproape cu desăvîrşire de lumină în timpul zilei. în acest din urmă caz. lampa (candelabrum) şi vasul de noapte (matella). ceea ce înseamnă că erau destinate unor oaspeţi mai aleşi sau care plăteau mai mult. celelalte le ofereau găzduire în apropierea cartierului unde viaţa comercială era mai intensă. De asemenea. ba chiar primitive. sS vedem de ce confort aveau parte călătorii. în lipsa locatarului. situate deasupra prăvăliilor de la parter. Este interesant de observat că cele din oraş se grupează în jurul Forului. în ceea ce priveşte instalaţiile de care acestea dispuneau. De pe urma săpăturilor făcute la Herculanum au fost identificate pînă acum vreo şapte localuri cu această destinaţie. erau toate Ia fel . ca Roma. fie o simplă perdea . în schimb. după ruinele unuia de la Ostia se pare că avea trei sau patru etaje. atît în literatură cît şi în inscripţii. iar camerele pentru călători nu erau uniforme .mei. De exemplu. ceea ce este puţin pentru un oraş atît de mare. După ce am trecut în revistă diferitele categorii de hanuri. Se pare că această din urmă piesă era de primă necesitate. deci. dintre cele mai simple. La Ostia au fost identificate printre ruine numai cîteva localuri destinate găzduirii călătorilor. se poate spune că ele erau. numai trei piese : patul (lectus). pe cînd unele erau destinate să primească pe călători la intrarea lor în oraş. ca mobilier. cele de la etaje erau scăldate în lumină şi aveau aer din belşug datorită ferestrelor lor mari.

în timpul verii hanurile erau pline de paraziţi . 29. La neajunsurile enumerate mai sus se adăugau şi acelea pe care le pricinuiau călătorilor înşişi proprietarii sau gestionarii hanurilor. La lipsa de confort din interior se mai adăugau alte inconveniente pricinuite de ambianţa însăşi a hanului..umul ce ieşea din încăperile unde se gătea. ca păianjeni veninoşi etc. deoarece fără ele 9 10 11 12 Corpus Inscr. H o r a ţ i u . Lat. Juristul Ulpian. 154. P l i n i u . salteaua era adeseori umplută cu frunze de trestie sau cu paie. comentînd aceste prevederi legale. spune că erau necesare. mirosuri de tot felul creau o atmosfera sufocantă. 4957. ci şi ustensilele necesare pentru gătit. în cel mai bun caz. călătorii trebuiau să-şi gătească ei înşişi mîncările sau. op. IX. adăposturile pentru animale din imediata apropiere a hanului. Hist. călătorul trebuia să rabde gălăgia provocată de un neîntrerupt du-te-vino de oameni străini şi de căruţe cu roţi scîrţîitoare .. t 363 . îndeosebi în cele mai primitive. în cazul hanurilor cu grajduri. 3. Pe lîngă aceasta. pe care Pliniu cel Bătrîn le numeşte „animalele de vară ale hanurilor" (cauponarum aestiva animalici) 10 . nici el nu era totdeauna printre cele mai confortabile . în bagajele de călătorie figurau nu numai alimentele. De asemenea. Ibidem. I. poetul Horaţiu vorbeşte de un hangiu perfid n (perfidus caupo) . 5. iar despre un popas pe care-1 face la începutul călătoriei sale spre Brundisium spune că era înţesat 12 de marinari şi hangii vicleni . IV. în izvoarele literare întîlnim la adresa lor o serie de învinuiri pentru acţiuni întreprinse în dauna călătorilor. în acest scop.suri pentru care îşi cere iertare într-un distih zgîriat pe peretele unui han de la Pompei 9 . precum şi manevrele la care recurgeau pentru a-şi înşela şi păgubi clienţii . le găteau sclavii însoţitori. se pare că printre aceştia un loc important îl ocupau ploşniţele. I. v. în loc de puf.. Că asemenea acţiuni erau frecvente ne stă mărturie o măsură legală potrivit căreia hangiii erau răspunzători de pagubele suferite de călători în timpul găzduirii lor. cit. în primul rînd. Mai mult încă : adeseori hangiii se asociau cu hoţii pentru jefuirea călătorilor. făcea ca aerul să fie insuportabil. Astfel. La toate acestea se mai adăuga apoi şi j. toate sînt unanime în a demasca vicleşugul acestora. Nat. 1. din plafonul camerelor adeseori coborau tot felul de vieţuitoare. în ceea ce priveşte patul. Căci în unele din aceste hanuri.

aducîndu-şi-o de acasă sau gătindu-şi-o din proviziile aduse. Ca o expresie a faimei rele pe care. 1. apoi adaugă că de la asemenea acţiuni nu se dădeau înapoi nici pe timpul său 1 3 . Astfel. sînt anumite fapte criminale.hangiii ar fi ispitiţi să se asocieze cu hoţii la jefuirea oaspeţilor lor. Este ilustrativă. C i c e r o . de asemenea. De divinatione. 254. IX. 57. 2689. indiferent dacă întîmplările relatate mai sus se bazează sau nu pe fapte reale. cit. Corpus lnscr. Marţial spune că adeseori hangiii furau din nutreţul pe care călătorii îl aduceau pentru animale 14 . el povesteşte cu muk haz cum la unul din hanurile de popas a fost tras 17 pe sfoară de una din „fetele" din serviciul proprietarului . hanurile mai aveau şi una sau 13 14 15 16 17 18 UI p i a n . Digeste. al camerei. şi o sumă pentru „fetiţă" (puella) 1S . XII. cu ocazia descrierii călătoriei întreprinse la Brundisium. pentru ca după aceea să afle că era făcută cu carne de om . o aveau hanurile şi proprietarii lor. ele sînt totuşi semnificative pentru reputaţia proastă . nesuferiţi de către călători. Lat. VI.pe care o aveau proprietarii hanurilor. tot ei au surprins altădată pe hangii în momentul cînd se pregăteau să ucidă un călător 1G.. 663. II. în sfîrşit. cînd adică se îngrijeau de ea călătorii înşişi. op. medicul Galen relatează o întâmplare şi mai cumplită : ar fi auzit de la doi călători că într-un han li s-a servit o supă delicioasă. 1. proprietarii lor mai exercitau şi meseria de proxeneţi. Hanurile asigurau de obicei şi hrana călătorilor . în general. IV. constituiau doar rare excepţii. 14. Pe de altă parte. v. Tot aşa. 11. 364 . 9. H o r a ţ i u . cazurile de genul celor amintite mai sus. nota de plată menţionează. Dar. înspăimîntatoare. Aşa se explică de ce în Codul de legi al lui Iustinian proprietarii de hanuri figurează în categoria proxeneţilor (lenones). pe lîngă bucătăria propriu-zisă. M a r ţ i a l . al hranei pentru măgăruş. al vinului. Dar.. Cicero relatează două episoade în care cîte un călător a fost ucis în timpul popasului lui într-un han 15 . Epigrame. X I I I . I. care reproduce o conversaţie între proprietăreasa hanului şi un călător în momentul plecării lui . în acest scop. şi o inscripţie originară de la Aesernia. 79 sqq. ceea ce contribuia la proasta reputaţie a hanurilor în faţa opiniei publice era şi faptul că ele adeseori ţineau locul lupanarelor . alături de costul pîinii. G a l e n . în afară de textele de lege care atestă acest lucru. puse în legătură cu ele. avem şi mărturia lui Horaţiu însuşi .

.mai multe săli de mese puse la dispoziţia călătorilor. în regiunile mai bogate acestea erau mai bine aprovizionate şi corespundeau cerinţelor unor călători mai pretenţioşi. op. Dar de cele mai multe ori călătorii erau nevoiţi să se mulţumească cu ceea ce găseau la hanul la care trăgeau. v. îndeosebi sparanghel u>. aceste localuri sînt cunoscute sub numele de popina şi taberna. Localul în care se serveau şi se vindeau mîncări de tot felul. atît de-a lungul marilor artere de comunicaţii cît şi în oraşe. Horaţiu relatează un episod din popasul de la Beneventum. Există şi unele ştiri despre mese mai bune. unul din călătorii pricinaşi este ameninţat de către personalul bucătăriei cu o frigare plină de intestine ce sfîrîiau încă 21 . iar proprietarul hanului le pregătea. ceea ce înseamnă că gătite erau o mîncare aleasă. 365 . mesele servite la hanuri se pare că se reduceau la pîine. P e t r o n i u . astfel poetul satiric Luciliu se plînge că la hanul la care a tras el nu se găseau stridii de nici un fel şi nici alte vietăţi marine. 95. 8. după cum s-ar putea spune acelaşi lucru despre hanurile din locurile de vilegiatură sau din apropierea unor centre comerciale mai des frecventate. în general. 132 sqq. chiar dacă poetul le califică slabe. în timpul unei încăierări ce are loc la un han. în care călătorii primeau numai hrană şi băutură sau numai băutură . Se cunosc însă şi cazuri în care călătorii aduceau proviziile.. adică un fel de ospătărie. servite pe la hanuri. De asemenea. tot în descrierea călătoriei sale la Brundisium. după relatarea lui Petroniu. Astfel. după împrejurări şi particularităţi locale . precum nici legume. vrăbiile constituiau totuşi o mîncare deosebită. Ca băuturi se serveau de obicei vinurile produse în regiunile respective. cu toate deosebirile ce puteau exista între diferitele hanuri. H o r a ţ i u . Satyricon. Mîncăruri mai alese nu se puteau pregăti decît arareori . se ştie că intestinele erau considerate de către romani ca una din părţile cele mai delicate ale animalului. existau localuri. 72. precum şi vin se numea popina. vin şi o mîncare cu carne. Satire. cit. cînd proprietarul hanului era cît pe-aci să dea foc casei pe cînd gătea pentru distinşii săi oaspeţi nişte vrăbii 2 0 . v . fragra. In afară de hanuri. deci singurul aliment care se gătea într-un fel oarecare. unde se putea conta pe o clientelă permanentă. 19 20 21 L u c i l i u . Este adevărat că mesele servite la unele din aceste hanuri nu erau totdeauna de cea mai bună calitate.

M a e r o b i u . în cele mai luxoase existau paturi. 1. care nu le dădea posibilitatea să-şi instaleze un cuptor pentru gătitul mîncărurilor. după rangul ospătăriei .. 25 I u v e n a l . ca în tricliniu. date fiind condiţiile de înghesuială în care locuiau. pe timpul lui erau dispreţuite de un sclav de Ia ţară care era mereu cu gîndul la gustul plăcut al unui uger de scroafă mîncat fript într-o ospătărie 2 5 . pentru aceste mîncăruri grase de carne Horaţiu vorbeşte de o „ospătărie unsă" (uncta popina) -'. cu care pe vremuri se desfăta un senator. în fond. Saturnale. P l a u t . ficaţi mărunţi. locatarii recurgeau la aceste ospătarii. v. cum era de pildă Pompei. Satin. 14. frugale. avem numeroase ştiri în operele diferiţilor autori. în ceea ce priveşte mîncărurile ce se serveau în ospătarii. VII. alături de ouă şi legume. astfel. 41 sqq. v. îneît par mult mai mari decît în realitate M . în cartierele sărace ale Romei. 21. în vase de sticlă pline cu apă. 14. precum şi spaţiul redus al încăperilor. v. ceea ce înseamnă că acestea erau cele mai obişnuite în ospătarii . aşa îneît călătorii mîncau culcaţi. pe care le consumau apoi acasă. struguri şi castraveţi. Poenulus. unde se serveau mîncărurile şi băuturile. iar o altă încăpere era destinată pentru bucătărie. Epist. care sînt aşa fel expuşi de către ospătari la vederea clienţilor. XI. I. 81. 23 u 22 366 . iar în ceie mai modeste erau numai scaune. în poemul pseudovergilian Cop-i sînt înşirate. Macrobiu indică nişte mîncăruri printre care figurau şi delicatese . Dacă acestea erau. precum şi în oraşele mai mici din Italia. o altă încăpere avea tejgheaua pentru vînzare. Aşa se explică de ce la Pompei ospătăriile nu apar numai în străzile din apropierea Forului şi în centrul vieţii comerciale. castane. dude. printre bunătăţile care-1 puteau ispiti pe călătorul obosit să se abată din drumul plin de praf şi să intre într-o ospătărie : brînzeturi. Astfel. mere. Dar în cele mai multe ştiri apar mîncărurile de carne . Sălile de mese erau amenajate în felurite chipuri. ospătăriile prezentau o mare importanţă . într-una din comediile lui Plaut se vorbeşte despre un fel de plăcintă cu brînză (scnbilitae)2i ca despre o mîncare deosebit de gustoasă dintr-o popina. prune. iar Iuvenal arată plin de indignare cum nişte mîncăruri simple. cumpărînd mîncărurile gata făcute. el aminteşte.Aceasta consta de obicei din una sau mai multe încăperi. H o r a ţ i u .

excepţie făceau cartierele locuite de bogătaşi. Nero a mers şi mai departe cu restricţiile. pahare fără picior etc. iar Vespasian a redus şi aceste mîncăruri numai la cele gătite din mazăre şi bob. amestecul şi servirea vinurilor. XVI. căldări de diferite mărimi. taberna nu avea bucătărie. unele din ospătăriile de la Roma. Idem. amintită mai sus. de asemenea. mai ales în cele situate în centrul Romei. însăşi indignarea lui Iuvenal.ci ele sînt răspîndite pe întreaga rază a oraşului. iar cuptorul uneia din încăperi servea numai pentru încălzirea apei şi a altor băuturi.n. în unele localuri de la Pompei şi chiar de la Ostia existau bănci zidite de-a lungul pereţilor. cîrciumile aveau felurite vase. ca butoaie. existau şi numeroase sorturi de vinuri aromate. Tiberius. Avem însă indicii că în unele din ele. prin bogăţia şi luxul mâncărurilor. îndeosebi vin. Clienţii stăteau la mese întinşi pe paturi în localurile mai luxoase. deci de calitate inferioară. adevărate „restaurante". Ca şi în popina. fie chiar din import. Pentru ţinerea. de altfel. la fel cu alte numeroase măsuri luate în decursul timpului împotriva luxului. dovadă este. Localurile în care nu se serveau mîncăruri ci numai băuturi. în tabernae de obicei se serveau vinuri locale. 367 . permiţînd să se gătească numai mîncâruri de legume 2 7 . XXXIV. Destinaţia acestor localuri reiese şi din încăperile pe care le aveau . Dar. Alături de tejghea se afla de obicei o stativă în formă de scară pentru ţinerea paharelor fără picior cu care se servea vinul. cap. Aşa s-ar putea deduce cel puţin din ordonanţele imperiale din secolul I e. Cea dintîi măsură datează de la Tiberiu. erau un fel de cîrciumi sau depozite de vinuri (tabernae). prin care se prevedeau diferite restricţii cu privire la mîncărurile ce se puteau găti în ospătarii. se puteau consuma diferite varietăţi de vinuri. 26 27 S u c t o n i u . şi probabil şi din alte oraşe din Italia. nici acestea nu erau respectate şi cădeau repede în desuetudine . exista şi aici o încăpere cu tejghea. unde se vindea vinul ce nu era destinat consumului în local. cap. spre deosebire de ospătarii. Nero. au devenit. care a împuternicit pe edili să restrîngă serviciul de mâncăruri gătite în ospătarii şi a interzis cu desăvîrşire prăjiturile 2G. iar în cele mai modeste pe scaune. în epoca imperială. care reflectă o situaţie ulterioară interdicţiilor imperiale. în accepţia pe care o dăm noi astăzi acestui termen. Setia etc). mai ales din Hispania . cu casele somptuoase particulare. fie din producţia italică (Falern.

nici nu se puteau bea fără un adaos apreciabil de apă. Plini». P e t r o n i u . 8. împreună cu familia cucurbitaceelor. 111. de aceea a devenit aproape proverbială expresia „a bea vin ca tracii". despre vinul de Falem se spunea bunăoară că era aşa de tare. căci numai despre ei se credea că nu aveau obiceiul de a-1 amesteca cu apă. op.. sau în proporţii pe care ei nu le-ar fi dorit. Importanţa pe care apa caldă o avea pentru amestec cu vinul reiese nu numai din ştirile literare. adică neamestecat cu apă. 368 . aproape toate cîrciumile din acest oraş aveau la un capăt al tejghelei un mic cuptor destinat exclusiv pentru încălzirea apei. Această practică a lor de a falsifica şi lungi vinurile pe care le vindeau a devenit. într-una din ele poetul obţine un efect comic. cit.Romanii aveau obiceiul.. Se pare însă că apa caldă era cumpărată şi de către populaţia nevoiaşă care nu avea posibilităţi să şi-o încălzească acasă. Proporţiile în care apa se amesteca cu vinul erau în funcţie atît de calitatea vinului. vinurile obişnuite erau mult mai slabe . ele erau amestecate cu apă. în general. Marţial nu-i cruţă de loc în epigramele sale pe falsificatorii de vinuri . punîndu-1 pe Trimalchion să înşire semnele zodiacului sub care s-au născut diferitele tipuri de oameni.. se amesteca cu vinul. Este adevărat însă că. în zodia vărsătorului 30 . arătînd că un cîr28 29 30 C a t o . XIV. îndeosebi cele mai vechi. Cato cel Bătrîn este cel dintîi care îi acuză de falsificări şi indică chiar şi unele metode pentru a-i verifica 2 9 . O judecată din cele mai severe formulează asupra lor Petroniu atunci cînd. 59. anumite vinuri. căci erau excesiv de tari . cît şi de gustul şi preferinţele consumatorilor .n. la cererea clienţilor. începînd cu secolul al II-lea î. de a amesteca vinul cu apă caldă sau rece . căci îl falsificaseră în prealabil. Proprietarii de cîrciumi au ştiut însă de timpuriu să facă din acest obicei un abuz . spune că proprietarii de tabernae s-au născut. cum s-a mai amintit de altfel şi într-unui din capitolele precedente. op.e. Tot aşa. căci adeseori ei dădeau clienţilor vin amestecat cu apă chiar şi atunci cînd cereau vin curat. ci mai ales din ruinele de la Pompei . una din temele frecvent tratate în literatura timpului. cu toate acestea. De agricultura. apa caldă era însă mai frecvent întrebuinţată. încît putea să ardă 2 8 . care apoi. cit. Rareori se bea vinul curat.

printre aceste distracţii figurau în primul rînd muzica şi dansul. se pare că deasupra intrărilor erau atîrnate draperii. fie ele popinae sau tabernae. cit. 1-a „păcălit" dîndu-i vin curat în loc de vin amestecat cu apă 3 1 . O altă atracţie a cîrciumilor o constituiau jocurile de zaruri . Interiorul era. v. aceste firme cuprindeau numele circiumei sau pe acela al proprietarului. constînd fie din figuri. H o r a ţ i u. este aceea a reputaţiei pe care o aveau în faţa celor ce făceau parte din clasele conducătoare. Horaţiu. amintit mai sus. 57. 369 24 . I. Proprietarii cîrciumilor aveau grijă să asigure clienţilor lor şi distracţii pentru a-i ţine astfel cît mai mult în local. din lipsă de apă potabilă. Evident. op. în general. indicîndu-le şi ceea ce le putea oferi. 24.. împodobit cu fresce reprezentînd scene din localuri de acest fel.• paniau. unora din aceste inscripţii le cunoaştem forma autentică. care erau constrînşi de împrejurări să intre în astfel de 31 32 M a r ţ î a 1. în alte localuri era numai muzică . a cărei muzică să-1 facă să salte şi apoi să cadă din nou la pămînt 3 2 . îi reproşează că vrea să părăsească viaţa liniştită de acolo pentru a gusta plăcerile dintr-un asemenea local.ciumar de la Ravenna. fie din inscripţii mai scurte sau mai lungi . dar mai sugestive sînt două fresce de la Pompei. adresîndu-se administratorului fermei sale. iar proprietarul să-i alunge din circiumă. la fel cu ospătăriile. Mărturie pentru aceasta este poemul Copa. uneori proprietarul însuşi era reprezentat adresîndu-se trecătorilor pentru a-i invita să intre în local. pe care erau reprezentate diferite reclame. pentru ca apoi să se încaiere. de asemenea. dîndu-le posibilitatea să consume cît mai mult. 14. intrări complet deschise spre stradă . cit. Cîrciumile aveau. O ultimă problemă legată de localurile de consum. op. bucăţi de stofă pictate. există în această privinţă numeroase mărturii literare. aici e vorba nu de călătorii străini de Roma sau de un alt oraş. care reprezintă doi clienţi jucînd zaruri şi ajungînd în conflict cu privire la valoarea unei lovituri. Unele localuri aveau întreg peretele dinspre stradă împodobit cu picturi ce reprezentau butoaie cu vin sau alte recipiente de acest fel. iar podelele cu mozaicuri. precum şi diferite instrumente muzicale care o acom.. iar uneori pe amîndouă . bînd vin şi ascultînd o cîntăreaţă din flaut. III. iar altora amplificarea ulterioară făcută de către poeţi în unul sau două distihuri. în ale cărui prime versuri sînt zugrăvite în culori vii evoluţiile unei dansatoare.

L u c i l i u . VIII. de marinari. iar încăierările şi bătăile se ţineau lanţ.. 173—175. I u v e n a l . 11. tot aşa. cruricrepidae. mastigiae)33. ferritei. Frecventarea acestor localuri de reprezentanţii claselor conducătoare era considerată de către cei din tagma lor ca o jignire. cit. 33 34 33 36 P l a u t . unde fusese cvestor.localuri. Aceste localuri aduceau sub o formă sau alta servicii populaţiei nevoiaşe. în aceste locuri se colportau tot felul de ştiri şi zvonuri false de către indivizi care căutau să pescuiască în apă tulbure. degradante pentru „oamenii de bine". de hoţi şi de sclavi fugari. o insultă adusă prestigiului întregii tagme . iar această prejudecată şi-a găsit apoi un ' larg ecou în literatură. Scriitorii din ultimul secol al republicii şi de la începutul imperiului enumera printre cei care frecventau aceste localuri pe curtezane. De aici a luat naştere apoi şi prejudecata celor de sus cu privire la aceste localuri. făcînd o dare de seamă asupra activităţii sale. Poetul satiric Luciliu numeşte ospătăria „local cu reputaţie proastă şi de ruşine" 38 . fiind considerate nedemne. Iată cîteva din mărturiile literare. care era silită de împrejurări să-şi cumpere alimentele gătite de la ospătarii şi băutura de la cîrciumi. pe cei pătimaşi pentru jocurile de noroc. 12. 370 . op. op. v. Plaut enumera printre clienţii cîrciumilor indivizi ramaşi orbi de pe urma bătăilor sau care purtaseră cătuşe la picioare. cit. De aici numeroase mărturii ale celor ce căutau să se lepede de ele sau le împroşcau cu cele mai degradante epitete. fapta celor care „se înjoseau" să coboare în localurile acestea era totdeauna înfierată cu indignare şi constituia o pată care putea oricînd fi exploatată împotriva lor. precum şi tot felul de indivizi dubioşi. ca ecou al acestei prejudecăţi de clasa.. printre călăi şi meşteri de tărgi funerare" 3 4 . v. 2. 1021. ci de locuitorii stabili din localităţile respective. Noctes Atticae. Dar cel mai complet tablou este dat de Iuvenal atunci cînd înşiră categoriile de oameni cu care consulul Lateranus stătea alături într-o ospătărie din Ostia : „culcat alături de un ucigaş oarecare. XV. Trinummus. în discursul rostit după întoarcerea sa din Sicilia. considera ca un merit deosebit faptul că nu a îngăduit să funcţioneze nici o ospătărie 3 3 . care au trăit în lanţuri sau au fost bătuţi cu biciul (oculicrepidae. Caius Gracchus. v. ba chiar şi apa calda pentru a face amestecul obişnuit. A u l u s G e l l i u s . în sfîrşit. Astfel.

Saure. fiind cel mai simplu vehicul. ca în zilele noastre. praetorul Sempronius Asellio. biografii spun că în timpul nopţii cutreierau cîrciumile Romei. se foloseau. unde însă a fost descoperit şi ucis pe la ora a doua din zi 3 9 . De-abia în epoca tîrzie a romanităţii. sînt totuşi unele mărturii literare din care rezultă că ele se deschideau de timpuriu în cursul dimineţii. care spune cum numeroşi oameni săraci fără de cămin îşi găseau un adăpost peste noapte în localurile de vînzare a băuturilor. 77. acest lucru îl face probabil pe Iuvenal să spună că localurile frecventate de către consulul Lateranus. Pentru deplasările la distanţe mai mici. Res gestae. Astfel. 41 A m m i a n u s M a r c e l l i n u s . ceea ce înseamnă că ele erau deschise pînă tîrziu . Apian relatează că în anul 89 î. La romani nu exista.n. 25. Războaiele civile. 6 2 . fiind atacat de către mulţime.e. un orar fix de funcţionare a ospătăriilor şi cîrciumilor . 5 4 . I I . I. 5 1 . XIV. v . Acest lucru este confirmat şi spre sfîrşitul romanităţii de către istoricul Ammianus Marcellinus. 4. Cu privire la ora de închidere informaţiile sînt mai puţin precise . Scaunul purtat era descoperit H o r a ţ i u . 38 39 37 6.n. iar în epoca imperială filozoful Seneca îşi exprimă dispreţul faţă de ele. erau deschise toată noaptea. mai ales în cîrciumi 41 .. 4 . s-a refugiat din For şi s-a ascuns într-o circiumă mică. ca şi de altfel în interiorul oraşelor. Filipice. S e n e c a . de un scaun purtat (sella gestatoria) sau de o lectică (lectica). Despre diferiţi împăraţi.Horaţiu numeşte aceste localuri „murdare" 3 7 . Epist. 24* 371 . s-a precizat printr-un edict al unui praefect al capitalei că localurile destinate vînzării băuturilor nu puteau fi deschise înainte de ora a patra. reprezentanţii claselor dominante. amintit şi mai sus. unde a băut pînă seara tîrziu *°. între anii 370 şi 380 e. mai ales femeile. *• C i c e r o . după cum nu i-ar plăcea să locuiască întje călăi 3 S . Cicero î! acuza pe Marcu Anton iu că a intrat pe la ora a zecea într-o circiumă. II. spunînd ca n-ar vrea să locuiască între ospătari. A p i a n . Vehicule pentru transportul călătorilor Pentru călătoriile pe uscat romanii cunoşteau o mare varietate de mijloace de transport. ud Lucilium.

încît sa aibă aceeaşi înălţime şi erau îmbrăcaţi în costume făcute din stofe în culori vii. de proporţii ceva mai mari decît cea dintâi. numită raeda . iar din acoperiş erau lăsate perdele. ba chiar în aur şi argint. cît şi lecticele erau purtate pe umeri de către sclavi robuşti. mai rapidă şi mai confortabilă. 372 . Atît scaunele. lectica era totdeauna acoperită. de aceea. care se folosea la ceremonii şi parăzi. apoi a devenit un vehicul pentru toată lumea. era trăsura numită pilentum . la început se pare că servea numai pentru transportul slujitorilor unor culte religioase. ea avea un baldachin cu perdele şi era bogat ornamentată. ele se întrebuinţau mai ales în oraş. La început se întrebuinţa la diferite procesiuni. al căror număr varia de la patru la opt. aşa că înăuntrul ei se aşezau bănci. întrebuinţarea ei s-a generalizat . căci oferea călătorului şi posibilitatea de a dormi.n. numită cis'mm . Tot cu două roţi era o trăsură mai elegantă şi mai confortabilă numită carpentum. în sfîrşit. iar din secolul al III-lea î. cu deosebirea că era mai mare. fildeş. unde erau de altfel singurele pe care le admitea legea în timpul zilei. un vehicul de lux era considerat cel cunoscut sub numele de carruca. Un alt tip de trăsură cu două roţi era essedum. aceste căruţe se închiriau de obicei de la cărăuşii care staţionau ia porţile Romei sau ale altor oraşe. descoperită.e. Tot patru roţi avea o trăsură bogat ornamentată la început. în epoca imperiului tîrziu a devenit un vehicul folosit de toată lumea. care fereau pe călătorul culcat pe perne de privirile trecătorilor. era de dimensiuni mai mari. fie de un vizitiu (essedarius). aceste mijloace de transport erau totuşi încete . o trăsură ornamentată cu sculpturi în bronz. Cu toată comoditatea pe care o ofereau. Vehiculul cel mai obişnuit pentru transportul călătorilor şi al bagajelor era o trăsură cu patru roţi. la care erau de obicei înhămaţi doi catîri . Călătorii care aveau de străbătut distanţe mai mari şi nu aveau bagaje foloseau ca mijloc de transport un vehicul mai rapid. iar călătorul şedea . pe care puteau sta mai mulţi călători. căci celelalte vehicule erau admise numai noaptea.sau acoperit şi închis cu perdele. în epoca imperială femeile de la curte aveau voie să circule cu ele şi prin Roma. numită petorritum . precum şi al matroanelor în zile de sărbătoare. toţi erau astfel aleşi. Asemănătoare cu carpentum. o trăsură uşoară cu două roţi. care era condusă fie de călătorul însuşi. în funcţie de dimensiunile vehiculului .

Puteoli. Este adevărat însă că pe mare călătoriile erau limitate numai la anumite epoci ale anului. pe cînd apele Golfului Corintic erau mai prielnice. Deoarece istmul Corintului era un important obstacol în calea navigaţiei dintre cele două golfuri pe care k despărţea. Distanţa dintre aceste două porturi era parcursă. tot aşa. într-o oarecare măsură. 373 . mai ales pentru distanţe mari. Tomis. traficul maritim obişnuit se reducea la coastele Italiei propriu-zise. Uneori se făcea şi ocolul Peloponezului. îndeosebi in largul extremităţii sudice. unde era principalul port comercial. precum şi mai expusă furtunilor. ci de-a lungul ţărmului. în sudul Hispaniei. cu opriri după fiecare zi. aici călătorii treceau istmul pe jos sau cu vreun vehicul de uscat pentru a se îmbarca din nou la ţărmul Mării Egee. pe timp favorabil.Călătorii pe mare în raport cu cele pe uscat. căci. cît şi de la Brundisium. strâbătînd strîmtoarea Siciliei. de unde se continua apoi de-a lungul coastei şi prin Golful Corintic pînă la Corint . şi să înfrunte toate primejdiile furtunilor pînă la sosirea în portul de destinaţie. De la Brundisium spre Grecia se ajungea după o zi de călătorie la prima escală de la Dyrrachium sau Corciră. în condiţii de navigaţie prielnice. mai ales între Ostia şi porturile din Campania. cel puţin 12 zile. de la Puteoli pînă la Alexandria Egiptului erau necesare. în epoca republicană. de la Stabia se ajungea la Ostia în patru zile. şi de siguranţă. Spre Orient corăbiile plecau atît de la Puteoli. deci într-o epocă în care navigaţia înceta de obicei. pe poetul Ovidiu să plece în exil spre Tomis la începutul lunii decembrie. în condiţiile stadiului de dezvoltare a tehnicii navigaţiei de atunci. călătorii dădeau preferinţă călătoriilor pe mare. de exemplu. în general se călătorea pe mare numai primăvara. bineînţeles cu escale în alte porturi de pe coasta sud-estică şi sudică. călătoria se făcea în şapte zile. numai în cazuri de necesităţi extreme se expunea cineva riscurilor unei călătorii pe mare în timpul iernii. în portul Cenchrea. dar nu în cursă directă. Din porturile de pe coasta Italiei plecau corăbii în diferitele părţi ale bazinului mediteranean . la Antium şi Caieta . dar această rută era cu mult mai lungă. de la Ostia pînă la Gades. Astfel. astfel. şi în primele luni de toamna. în timp de trei zile. vara. care ofereau mai mari posibilităţi de confort şi. O astfel de necesitate extremă 1-a silit. pînă la cucerirea bazinului Mării Mediterane.

cu convingerea că fapta lui era mai presus de cele ale lui Hercule.. care puteau înfrunta adversităţile mării în călătorii îndelungate. ceea ce ar fi pricinuit. Nero a început chiar lucrările.n. galerii închise în jurul pupei. unele chiar prevăzute cu baie. în ceea ce priveşte mijloacele de transport. ele aveau cabine pentru locuit. s-ar fi constatat că nivelul Golfului Corintic era mai ridicat. Astfel.adică Golful Corintic şi cel Saronic. în epoca romană Cezar a fost preocupat de acest proiect. încît să fie asigurate şi legături de coincidenţe cu vase care plecau dintr-un port în alte direcţii.. inundarea insulei Egina. iui Periandru. pe lîngă spaţii întinse pentru mărfuri. adică vasele. prin străpungerea istmului. Cu aproape un secol mai tîrziu. locuri adăpostite pentru plimbări. eventual pentru unul sau doi oaspeţi de-ai lui. corăbiile. Ei întocmeau pe aceste linii orarii de circulaţie a corăbiilor în aşa fel. săli de întruniri etc. dar cu mai multă reclamă decît posibilităţi reale de înfăptuire . cu un mare număr de vîslaşi. săli mari pentru masă. ofereau şi condiţii confortabile pentru călători. inaugurarea a făcut-o împăratul însuşi cu o sapă de aur pe care. Mai mult încă : itinerariile pe care le făceau cunoscute erau adeseori însoţite de adevărate afişe de propagandă turistică. apoi s-a întors la Corint. la începutul epocii elenistice. după mărturia lui Lucian din Samosata. pe cînd mai înainte vreme nu existau decît corăbii simple de transport prevăzute cu o singură cabină pentru căpitan. i-a procurat-o guvernatorul provinciei. ba chiar cu mijloace de comunicaţii pe uscat. lungi. ei aveau corăbii pentru mai multe linii de navigaţie. dar moartea prematură 1-a împiedicat să-1 realizeze. dar. în sensul că erau amintite frumuseţile artistice şi turistice ale regiunilor unde vasele făceau escală. Demetriu Poliorcetul a fost atras de aceeaşi idee. la porunca lui. asigurînd traficul cu diferitele porturi din Mediterana şi exercitînd un fel de monopol al traficului maritim. acum apar corăbii de mare tonaj.e. ba chiar şi $74 . încă din antichitatea timpurie s-au făcut încercări pentru străpungerea lui. Cel dintîi proiect de străpungere se atribuie încă în secolul al VH-lea î. în urma măsurătorilor făcute. aranjate în mai multe etaje. tiranul Corintului . Proprietarii marilor vase de transport şi călători erau organizaţi într-un colegiu (collegium naviculariorum) . Acestea. aşa că s-a renunţat la proiect. largi şi înalte. ele au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă după ce Roma a ajuns stăpînă peste întreg bazinul Mării Mediterane.

în general însă. călătoriile pe Marea Mediterană puteau fi considerate la adăpost de această primejdie. pînă în epoca marii crize a imperiului. Se ştie bunăoară că în primele decenii ale secolului I î. locul cel mai important îl ocupau schimburile comerciale.. mulţi dintre provinciali se deplasau pentru o oarecare perioadă de timp la Roma. militari . Călătorii de afaceri Printre motivele care au determinat pe oameni să călătorească dintr-un loc într-altul încă din cele mai vechi timpuri. s-a intensificat şi circulaţia oamenilor în toate părţile . un mare număr de răsculaţi s-au fortificat într-un punct de pe coastă. Primejdia piraţilor se adăuga adeseori la aceea a condiţiilor atmosferice adverse .e. Marea Mediterană n-a mai fost bîntuiţă timp de două secole de piraţi. unde. după înăbuşirea răscoalei iudeilor de către Titus. uneori se mai dădea asigurarea că vasele respective erau suficient de pregătite cu cele necesare şi pentru a face faţă unui eventual atac din partea piraţilor.curiozităţile folcloristice pe care călătorii aveau posibilitatea să le viziteze. ei au atacat adeseori chiar şi localităţi de pe coastele Italiei. „prospectele" mai atrăgeau atenţia călătorilor şi asupra confortului pe care-1 puneau la dispoziţie corăbiile lor. De asemenea. în epoca republicană şi chiar în ultimul secol a! republicii piraţii au ajuns de mai multe ori să exercite un control efectiv în Marea Mediterană. dar mai ales oamenii de afaceri se îndreptau spre teritoriile nou cucerite în speranţa realizării unor cîştiguri cît mai mari. după cum din capitală plecau spre provincii numeroşi magistraţi şi subalterni de-ai lor. ba nu s-au dat înapoi de a jefui chiar şi portul Ostia . mai ales erau expuse acestor primejdii corăbiile mari. neîncetate deplasări şi călătorii au fost prilejuite între provincii şi capitală . ca senatul roman să acorde puteri speciale lui Pompei pentru lichidarea piraţilor.n. După instaurarea imperiului. Chiar dacă într-o regiune oarecare afacerile 37! . precum şi preţurile avantajoase. deoarece ele ofereau perspective mai bune de pradă decît cele mici. cu excepţia extremităţii ei răsăritene. pun'ind în primejdie pentru o perioadă de timp navigaţia dintre provinciile Siria şi Egipt. a fost nevoie. pentru restabilirea siguranţei comunicaţiilor maritime. După ce Roma şi-a întins stăpînirea în afara hotarelor Italiei.

vine de îndată o flotă întreagă . iar numărul celor care se aventurau cu corăbiile şi înfruntau în repetate rînduri primejdiile mărilor era tot mai mare. Acest continuu du-te-vino este sesizat de Pliniu care spune : „Setea de cîştig împinge neîntrerupt numeroşi oameni pe toate mările".şi speculaţiile lor dădeau greş. ci ei încercau chiar şi apele Oceanului Atlantic. v. expus mereu a fi aruncat în voia vînturilor şi a valurilor şi riscînd totul pentru a vinde şi cumpăra cu cîştig . care devenise un scop al existenţei lor. care şi-a stabilit domiciliu permanent pe o corabie.. Este elocventă în această privinţă o inscripţie provenită din Asia Mică. op. oamenii de afaceri. care în primele două secole ale imperiului străbăteau adeseori aceste drumuri. comparîndu-1 apoi cu un acrobat care umblă pe funie. ea va merge să audă zgomotul strident produs de cufundarea soarelui în noianul Oceanului dincolo de Coloa42 nele lui Hercule" . XIV. ei ajungeau la Golful Arabiei. 267—280. ci. 376 . Plecînd de la biciuirea setei de cîştig de care sînt împinşi aceşti oameni de afaceri. Oamenii de afaceri nu înfruntau numai primejdiile Mediteranei şi ale Mării Negre. alternînd »2 I u v e n a 1. cit. ei nu se descurajau. După cucerirea Egiptului s-a deschis oamenilor de afaceri drumul spre India. în care un negustor se laudă că a străbătut de 72 de ori Marea Mediterană prin sudul Peloponezului pînă în Italia şi înapoi în patrie. apoi continuă textual : „Priveşte porturile şi marca acoperite de corăbii de mare tonaj : cea mai mare parte din omeniră locuieşte acum pe apă. străbăteau toate mările. Evident. ci de oameni de afaceri romani. oamenii de afaceri nu precupeţeau nici un efort şi nici un risc pentru a-şi potoli setea de cîştig. Oriunde licăreşte o speranţă de cîştig. ci se îndreptau spre alte părţi ale vastului imperiu pentru a-şi încerca norocul. pe cel dintîi îl fac să-şi pună în joc toată îndrăzneala mia de talanţi şi suta de vile pe care vrea să le cîştige . spune că pe cînd acesta din urmă face acrobaţii pentru a-şi cîştiga existenţa şi a se pune la adăpost împotriva foamei şi a frigului. de unde apoi. aici nu vorbim de negustori greci sau egipteni. împinşi de setea de cîştig. ea nu va străbate numai Marea Carpathos şi pe cea Getulică. se îndreptau spre India. De pe cursul inferior al Nilului. lăsînd în urma ei Calpe. Iuvenal prezintă pe unul din aceştia. considerată pe atunci capătul pămîntului. de-a lungul ţărmului. în felul acesta. într-adevăr.

conduse de Brutus şi Cassius. vechiul şi strălucitul centru cultural şi artistic. nu numai dinăuntrul hotarelor imperiului. alţii pătrundeau pînă la ţărmurile Balticei. ea a continuat apoi cu mai mare intensitate în a doua jumătate a aceluiaşi secol. în anul 79 . pentru a fi reluată apoi pe Oceanul Indian.e. ci şi în afara lor. fie mai îndepărtate. care mai tîrziu vorbeşte într-o odă 377 . plecaţi la Atena pentru studii. în general vorbind. iau parte. obiceiul familiilor romane mai înstărite de a-şi trimite copiii în Grecia propriu-zisă sau în oraşele greceşti renumite de pe insulele arhipelagului sau de pe coasta Asiei Mici pentru a se perfecţiona la şcoala unor retori sau filozofi celebri . Seria acestor tineri a fost începută cu oratorul Cicero. şi pe mare. în sfîrşit. şi pe uscat.. tot în afara Imperiului roman. Călătorii de studii Un motiv pentru întreprinderea unei călătorii era. după cucerirea capitalei marcomanilor. în rîndurile armatei republicane. începînd cu secolul I î. au găsit în rîndurile populaţiei numeroşi negustori originari din provinciile romane şi stabiliţi acolo pentru interese comerciale. în a doua jumătate a secolului al II-lea izvoarele vorbesc de negustori romani care au ajuns pînă în China pe faimosul „drum al mătăsii". Aşa se explică de ce romanii. fie că era vorba de teritorii mai apropiate. de unde aduceau chihlimbarul şi alte materii prime căutate de romani. Acestor călători le datorează apoi ştirile pe care le dau Pliniu cel Bătrîn şi geograful Ptolemeu despre ţinuturile cutreierate de ei. pe timpul lui Marcu Aureliu. printra ei se găsea şi poetul Horaţiu. ele constituind obiective ale călătoriilor lor. unde căutau să-şi completeze educaţia. la lupta nenorocoasă de la Philippi. Erau şi regiuni mai apropiate. în toate centrele comerciale importante.călătoria pe mare şi pe Nil cu caravanele prin deşert. la aşa-zise „popoare barbare" care erau frecventate de negustorii romani . oamenii de afaceri erau prezenţi. De la nişte negustori care se întorceau de la Golful Persic au avut romanii cele dintîi ştiri cu privire la oraşele şi porturile de la vărsarea Tigrului şi Eufratului. unii din ei se stabileau în ţinuturile situate la nordul Dunării în vederea unor intense schimburi de mărfuri cu populaţiile germanice.n. mai adeseori însă ei se îndreptau spre Atena. în anul 42 numeroşi tineri.

în epoca imperială tîrzie s-au dezvoltat unele centre culturale şi în Italia. Roma însăşi a devenit un punct de atracţie pentru tinerii romani din celelalte regiuni ale Italiei şi din provincii prin şcolile ei cu reputaţie. de aceea. ca Galia. anume vizitau oraşele celebre de pe coasta Asiei Mici. ci şi pentru oamenii maturi bogaţi. Tot aşa. leagănul Romei însăşi . în provinciile învecinate. împiedicat de războaiele civile. mai ales pentru cei care se ocupau cu arta retorică. Dar Grecia şi oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici constituiau puncte de atracţie nu numai pentru tinerii romani trimişi să-şi desăvîrşească studiile. De asemenea. filozofică şi retorică . romanii au început să considere Grecia leagăn al civilizaţiei . Se pare că romanii au început să viziteze Grecia curînd dupăjcel de-al doilea război punic . încă din epoca în care s-au făcut simţite la Roma cele dintîi manifestări ale influenţei greceşti. printre acestea figura în primul rînd Troia. după legendă. care-şi menţine şi în epoca romană reputaţia de important centru de ştiinţă şi cultură . paralel cu pătrunderea politică şi militară a romanilor în Grecia. După o perioada de timp petrecută la Atena. să viziteze locurile de care erau legate importante evenimente istorice şi oraşe despre a căror reputaţie auziseră de la alţii sau citiseră din cărţi. şi Properţiu. Bineînţeles. un punct de atracţie pentru tineri îl constituia şi Alexandria Egiptului. amintim printre acestea Marsilia şi Cartagina.de fuga sa puţin glorioasă din această luptă după ce şi-a lepădat armele. dintre poeţii epocii lui August sînt cunoscuţi numai doi care n-au putut face acest lucru : Vergiliu. printre care Rhodos ocupa un loc important. călătoria de studii la Atena şi. tinerii plecaţi în Grecia pentru studii se pare că urmau un itinerar tradiţional în drumul de întoarcere spre patrie. au apărut focare de cultură căutate de către mulţi tineri chiar din Italia . aici se îndreptau tineri din toate provinciile imperiului. din cauza stării materiale precare a părinţilor săi. sau chiar Africa de nord. urmau apoi celelalte. în centrele de cultură greacă din Orient era considerată absolut indispensabilă pentru toţi tinerii romani din păturile înstărite care voiau să-şi desăvîrşească educaţia literară. cel puţin aşa reiese dintr-o cuvîntare pe care Titus Livius o atribuie solilor trimişi de 378 . a apărut şi s-a dezvoltat şi interesul lor pentru valorile ei culturale. care era socotită. astfel. în general. dornici să-şi completeze cunoştinţele. După instaurarea Principatului.

Din secolul I î. şi anume ei amintesc senatorilor că mulţi dintre ei cunosc deja oraşele Greciei şi ale Asiei Mici. petrecînd o parte din timp împreună cu prietenul său Titus Pomponius. învingătorul regelui Perseu al Macedoniei. de aici şi supranumele lui de Atticus. în epoca imperială ajunsese la mare înflorire culturală Smirna. Lucius Aemilius Paulus. După plecarea lui Cicero la Rhodos şi în oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici. sînt considerate în general mai mari de către cel care nu le cunoaşte decît din auzite decît sînt în realitate pentru cel care le vede cu ochii". tot ca mărturie a admiraţiei sale pentru oraşul luminii. sub care este îndeobşte cunoscut. a renunţat definitiv la călătorie şi s-a întors la Roma pentru a începe seria „filipicelor". aflînd că Antoniu era pe cale să se împace cu senatul. după terminarea războiului a întreprins o călătorie în Grecia pentru a învăţa „să cunoască bine acele locuri care. pe care avea să le plătească în scurtă vreme cu capul. la ieşirea din funcţie. Acelaşi istoric relatează că în anul 167. El a vizitat cu acest prilej oraşele care se bucurau de mai mare renume.e. aşa încît din scrisorile lor ne putem da seama de admiraţia pe care o aveau amîndoi pentru Atena.n. Cel dintîi îşi desăvîrşise aici studiile în tinereţe.e. ridicate prin prestigiul numelui.. precum şi cele ce i-au urmat l-au făcut să-şi amîne plecarea . Evenimentele politice interne care au culminat cu asasinarea lui Cezar. unde fusese numit guvernator. Cicero a revăzut Atena în drumul său spre Cilicia. Dar. precum şi numeroase localităţi cunoscute pentru amintirile lor istorice. După descrierea amănunţită care ne-a rămas de la Strabo. dar. iar mai mult timp. în drum spre Roma. Smirna era cel mai 379 . din care şi-a făcut apoi o a doua patrie . tînărul Cicero s-a ocupat la început mai mult cu petrecerile decît cu studiile : de aceea oratorul s-a hotărît să meargă la Atena şi să supravegheze personal viaţa şi activitatea acestuia. Dintre oraşele de pe coasta Asiei Mici. Cicero a întreţinut o lungă corespondenţă cu Atticus.insula Rhodos în anul 191 î. prietenul său a rămas în continuare la Atena. în cele din urmă s-a îmbarcat spre Grecia. oratorul Cicero şi prietenul său Atticus. spre deosebire de tatăl său. întorcîndu-se la Roma.n. şi îndeosebi pentru Atena. amintim predilecţia pe care o aveau pentru Grecia. în timpul dictaturii lui Cezar el şi-a trimis fiul să studieze filozofia la Atena. vreo trei săptămîni.

Dar Egiptul mai constituia un centru de atracţie şi pentru ceea ce reprezenta pe atunci Alexandria care forma. cele mai uimitoare în ochii lor. mai presus de toate. fîntîni. Alexandria îşi continua glorioasa ei tradiţie de centru ştiinţific şi cultural de pe timpul Ptolemeilor . ea era o reşedinţă deopotrivă de plăcută şi de instructivă. iar ca importanţă economică o depăşea cu mult. Egiptul a constituit pentru romani o lume cu totul unică. filologie. la acestea se mai adăugau palestre. magia şi alchimia. ca stofe. Iată de ce interesul. de a se informa. mai înainte de nimicirea oraşului de un cutremur între anii 178 şi 180. matematici şi astronomie. ci mai ales pentru instituţiile ei educative şi ştiinţifice de tot felul . Smirna devenise un centru de atracţie nu numai pentru frumuseţile construcţiilor ei. Dar. Pe lingă poziţia ei naturală şi prin armonia. nu numai de tranzit. creşteau mereu printre romani şi pînă în epoca tîrzie interesul pentru antichităţile Egiptului a rămas mereu viu. Celebrul institut de cercetări „Museion". care erau cele mai vechi. Ceea ce îi făcea să se minuneze şi mai mult era impresia pe care o aveau că asupra piramidelor uriaşe. ca astrologia. cît şi prin monumentele sale. întemeiat de Ptolemei.n. toate acestea rămâneau nemişcate şi neschimbate de-a lungul mileniilor. Vestite erau şcolile ei de filozofie. în epoca imperială ea era al doilea oraş după Roma. arene. prin urmare. asupra templelor măreţe şi asupra galeriilor nesfîrşite săpate în stînca vie dintele vremii era neputincios . care oscila între o jumătate de milion şi un milion. graţia şi gustul cu care fuseseră ridicate principalele ei construcţii. iar impresia pe care o producea asupra vizitatorului roman era cu totul deosebită. atît prin floră şi faună. la rîndul ei. cele mai colosale şi. aceeaşi apreciere ne-a lăsat-o retorul Aelius Aristides în secolul al II-lea e. ci şi de desfacere a produselor meşteşugăreşti ale atelierelor proprii. o lume aparte. chiar dacă alături de acestea se cultivau pe scară întinsă şi anumite ştiinţe oculte.. de a merge la faţa locului. cristale şi papirus.frumos dintre toate oraşele din Asia Mică . în felul acesta. pieţe. împreună cu 380 . teatre şi altele care ofereau străinilor tot atîtea locuri de distracţie . pentru toate ramurile ştiinţei se găseau la Alexandria cei mai buni profesori şi cercetători la care alergau tinerii pentru studii. temple. curiozitatea de a vizita. şi pentru urbanistica ei. căci era un centru comercial al întregii lumi romane. portice. în ceea ce priveşte populaţia ei.

Algidum. pentru cei care preferau brizele şi băile de apă sărată. datorită aluviunilor aduse de Tibru. se poate spune că şi în alte anotimpuri ei se foloseau de toate ocaziile pentru a scăpa de fumul. împînzit. Praeneste. Printre cele dintîi amintim localităţile Tibur. Cicero avea predilecţie pentru Tusculum. zgomotul şi viaţa agitată pentru a se odihni în liniştea şi singurătatea de la ţară. Formia. în general. întocmai cum acela din insula Pharos era pentru navigatori. fie ceva mai departe în Sabinum. dar. toate împodobite cu vile confortabile şi atrăgătoare. strălucea localitatea Antium. pentru ca mai tîrziu să se stabilească într-o vilă proprie într-un minunat colţişor din Munţii Sabini. el însuşi un loc căutat de numeroşi vilegiaturişti. praful. Nu era mai departe decît Tibur nici ţărmul mării. Minturnum. Dar bogătaşii din capitală înfruntau şi oboseala unei călătorii mai îndelungate pe Via Appia pentru a se îndrepta spre localităţile încîntătoare ale Campaniei cuprinse între braţele arcului ce se întindea de la capul Misenum pînă la extremitatea vestică a peninsulei sorrentine. Călătorii de plăcere în timpul verii. făceau din Alexandria un far luminos pentru cei dornici de studii. iar poetul Horaţiu se retrăgea de obicei la Tibur. tot atîtea reşedinţe plăcute pentru recreaţie şi petreceri.uriaşa lui bibliotecă. locuitorii Romei căutau un refugiu de năduful insuportabil din capitală şi de ţînţarii purtători de malarie . fie chiar mai departe în Campania. membrii claselor suprapuse 381 . La sud de capul Circe. atît pentru cei care veneau pentru băi cît şi pentru cei dornici de petreceri şi desmăţ . atît la nord cît şi la sud de vărsarea Tibrului. în Sicilia sau chiar în afara Italiei. Mai spre sud se scăldau în razele soarelui staţiunile Tarracina. Aricia şi Tusculum. pînă departe spre ţărmul Campaniei. puternicul său prieten şi protector. Punctul central de atracţie în această parte îl constituia Ostia. dăruită lui de către Mecena. Caieta. cel mai strălucit şi mai luxos loc de întîlnire. fie pe ţărmul mării. Printre ele întîiul loc îl ocupa Baiae. cu vile construite chiar pe stîncile de care se spărgeau valurile mării. Ei îşi căutau acest refugiu fie în localităţile din regiunea Munţilor Albani din apropiere. cu nenumărate vile şi case mai modeste. ale cărei ruine se află azi la o depărtare apreciabilă de ţărm.

Pontue. 382 . cînd la Roma erau ploi. Ce curge pe sub mare să scape de Alfeu. care se oglindeau în apele albastre ale mării. T_ A. Atena devenise nu numai locul de întîlnire al tinerilor romani dornici să-şi desăvîrşească cultura. sau pe înălţimile apropiate. Mai tîrziu. Anumite localităţi din sudul Italiei erau căutate mai ales în timpul iernii. ba uneori chiar ninsoare. 10. Am arătat mai sus cum Grecia începuse să fie obiectiv pentru călătorii romani încă înainte de pierderea libertăţii ei. clima blîndă din timpul iernii. Printre acestea se numărau Salernum şi Velia. O v i d i u . în epoca imperială. mai ales din secolul I î. ci prin monumentele şi amintirile ei şi un miraj pentru toţi cei însetaţi de frumos. Un an am stat aproape în locurile-acele. Ori că brăzdam cu nava albastrele talazuri. trad. unde clima era atît de blîndâ. 9. vizitarea Greciei constituia o cerinţă firească a 43 44 H o r a ţ i u . regiunea cea mai apropiată şi mai atrăgătoare pentru romani era Sicilia . 44 Ori ne ducea ca vîntul căruţa pe uscat" .e. iar mediul ambiant la fel de plăcut ca în alte anotimpuri pe ţărmul Campaniei. Şi ce puţin e-acesta din tot ce noi văzurăm ! Ce drum plăcut făcurăm noi doi cît am umblat. la aceasta contribuiau atît frumuseţile ei naturale. în mijlocul unei vegetaţii luxuriante. I.n. Şi lacul de la Henna şi balta lui Palicus Şi Ciana izvorul ce cade în Anap. Avem numeroase mărturii literare despre călătorii făcute aici . Naum. la întoarcerea lor din călătoria întreprinsă în Grecia : „Aici văzurăm cerul arzînd în vîlvătaie Ce-o varsă uriaşul sub Etna ghemuit. după cum ne stă mărturie o celebră odă a lui Horaţiu 4 3 . II. După aceea. cît şi amintirile istorice şi legendare legate de pămîntul insulei. în afara Italiei. De-acolo nu-i departe nici zîna Aretuza. v.pînă la împăraţi. dar afluenţa cea mai mare era la Tarent. Ode. 23—34 . mai impresionante sînt imaginile mereu proaspete pe care poetul Ovidiu le transpune de pe îndepărtatele meleaguri ale Pontului Euxin într-o elegie evocatoare a zilelor petrecute împreună cu prietenul şi confratele său întru poezie Macer. pe coasta Mării Tireniene . îşi ridicau aici pe întrecute vile şi palate somptuoase.

Şi nu numai Atena. aşa cum am arătat mai sus.n. Nu mai puţin atrăgătoare pentru călătorii romani care căutau recreaţie şi distracţie erau localităţile de pe coastele Asiei Mici. pînă în secolul al II-lea e. unul din cele mai populate oraşe din imperiu.. călătorii veniţi din Apusul îndepărtat erau atraşi la Smirna şi de clima plăcută. încît prezenta atracţia unei ţări de basm.n. cea mai bogată şi mai înfloritoare dintre oraşele greceşti. a cărei importanţă ştiinţifică şi culturală am amintit-o mai sus. care se bucurau de o bună reputaţie pentru confortul lor şi pentru dibăcia marinarilor. cînd a fost distrusă de un cutremur. Smirna. devenise şi centrul politic şi administrativ al provinciei anatoliene. vestită şi pentru frumuseţile ei naturale. La gloria trecutului. Pe lîngă faptul că. era cel mai frumos oraş din părţile orientale a!e imperiului. Dar. unde au apărut primele focare de cultură şi artă greacă. după aproape două secole de dominaţie romană. Corăbiile de tonaj mai mare puteau transporta mari cantităţi de mărfuri 383 . oraşul ocupa o poziţie minunată. Alexandria avea o imensă flotă de vase de transport de toate mărimile. mult mai mare era numărul celor ce vizitau Egiptul. îndeosebi regiunile Ioniei. important centru comercial. în afară de frumuseţile naturale şi cele datorite mîinii omului. dar şi alte centre care-şi mai păstraseră renumele de odinioară erau vizitate de călătorii romani. oraşe înfloritoare : printre acestea locul de frunte îl ocupau Efesul şi Smirna. în comparaţie cu cei care veneau spre aceste meleaguri.oricărui roman cu pretenţii de om cult. ridicîndu-se în semicerc pe colinele deasupra mării. După cum îl descrie retorul Aelius Aristides în a doua jumătate a secolului al II-lea e. iar în ceea ce priveşte numărul locuitorilor. împrospătată în timpul verii de adierile răcoroase ce veneau dinspre mare. Cel dintîi. se adăugau în epoca imperială. această ţară avea un trecut atît de îndepărtat şi o vegetaţie şi o faună atît de caracteristice. de unde se deschidea o vastă panoramă pînă departe spre larg. apoi insulele Chios. Samos şi mai ales Rhodos. un alt factor care a contribuit la vizitarea Egiptului a fost format şi de căile de acces cu mult mai uşoare datorită intensului trafic comercial care a făcut ca distanţa dintre portul campan Puteoli şi Alexandria să fie străbătută în mai puţin de două săptămîni. printre acestea figurau Corintul cu atracţiile sale diferite de acelea ale Atenei şi mai potrivite pentru cei ce întreprindeau călătorii de recreaţie şi distracţie.

adică deplasarea şi petrecerea pe o perioadă de timp într-o localitate în care existau condiţii prielnice de vindecare a unei boli. iar 384 . Călătoria de la Alexandria se făcea pe unul din numeroasele canale ale Deltei Nilului. recomandau bolnavilor cărora li se părea clima de iarnă a Italiei prea aspră să găsească o uşurare a bolii lor în Egipt. Un remediu de această natură. ftizicii erau trimişi să petreacă un anumit timp într-o pădure cu arbori răşinoşi. schimbarea climei. care însă putea fi aplicat numai de către cei bogaţi. astfel. pe parcurs se bea vin care dădea repede o plăcută senzaţie de beţie şi se asculta muzică executată la diferite instrumente. ele erau frecvente pe măsură ce ştiinţa medicală a vremii ajungea să descopere anumite remedii de această natură. Alexandria reprezenta şi un loc de recreaţie şi distracţii prin împrejurimile ei . era o călătorie pe mare în Egipt pentru cei care sufereau de ftizie incipientă . aşa încît totul era pregătit pentru încântarea şi distracţia străinilor care veneau pînă aici de la mari depărtări. dar mai frecvente erau bolile de plămîni incipiente. Pe malurile canalului se aflau numeroase localuri de petrecere. căci la o mică depărtare se afla localitatea Canopos. cloroza . Pentru acestea din urmă se cunoşteau mai multe remedii .şi pînă la 1 200 de călători . unde erau atraşi mulţi călători atît pentru băile termale. Călătorii pentru tratament şi cura O ultimă categorie sînt călătoriile făcute din motive de sănătate . cum era Celsus bunăoară. bolile de nervi. unde nu cădea niciodată zăpadă. cît mai ales pentru petrecerile ce aveau loc. unde se dansa sub bolţile de viţă-de-vie şi în sunet de flaut. unde trandafirii înfloreau în ianuarie. medicii romani. pentru hemoptiziei medicii recomandau călătorii pe mare. unde iernile erau blînde. unele din ele aveau între 1 500 şi 2 000 tone. paralizia. atît pentru poziţia ei dominantă asupra mării. Cele mai obişnuite boli pentru care se recomanda asemenea tratament erau : migrenele cronice. cît şi pentru clima blîndă şi vegetaţia ei frumoasă. hidropizia. Printre acestea din urmă medicul Galen recomanda de preferinţă Stabiae. în bărci uşoare şi elegante . să facă o cură de lapte într-o regiune de munte sau să stea mai mult timp într-o localitate de altitudine în apropierea mării.

Sus: Lupte de animale. Jos: Lupte cu fiare .

Gladiator .

Omorirea unui gladiator w să .

Teatrul lui Marcellus .

cum am amintit şi mai sus. începînd cu ultimul secol al republicii şi continuînd cu epoca imperială. iar în unele staţiuni se aflau specialişti care supravegheau cura bolnavilor. dar de cele mai multe ori plăceri şi distracţii . cît şi sub acela al tratamentului balnear propriu-zis.soarele strălucea în fiecare zi. Alături de instalaţiile de băi care întreceau pe toate celelalte prin proprietăţile curative ale apelor calde. în felul acesta. staţiunile balneare au devenit locuri de atracţie pentru cei bogaţi. Medicii recomandau izvoarele termale sau hidrominerale pentru tratamentul bolilor de tot felul. Conformîndu-se acestor gusturi. Sub acest din urmă aspect. Aşa s-a ajuns ca unele din ele să-şi cîştige o mare celebritate. staţiunea cea mai vestită din Italia era. unde îşi găseau uneori sănătatea. care aducea mari venituri atît proprietarilor lor. cît mai ales pentru luxul şi petrecerile care aveau loc. Cutiliae (aproape de Rieti) etc. Baiae. de obicei bolnavii îşi aduceau cu ei personalul sanitar necesar. ba chiar căldurile de vară erau astâmpărate de adierile de vînt care veneau dinspre mare. Considerată atît sub aspectul luxului şi distracţiilor. s-a creat o adevărată „industrie" din moda de a frecventa staţiunile balneare. iar unele din acestea şi-au păstrat pînă azi reputaţia. prin organizarea şi confortul lor. mai ales ale celor sulfuroase. căci staţiunile balneare îşi datorau celebritatea de multe ori. pentru care „cura" la astfel de staţiuni devenise o modă. nu atît proprietăţilor curative ale apelor. cît mai ales confortului şi distracţiilor care erau oferite oaspeţilor. Baiae. Baiae a devenit în scurt timp 25 — Cam trăiau romanii JgŞ . Clusium (Chiusi). la Baiae se găseau toate desfătările pe care le puteau oferi natura însăşi şi iscusinţa artistică a omului pentru a crea toate condiţiile unei vieţi lipsite de griji celor bolnavi şi ale unei vieţi de petreceri celor care veneau aici ca să se bucure de plăcerile vieţii. cît şi altora care dezvoltau în legătură cu ele diferite întreprinderi şi instalaţii . după experienţa lor îndelungată sau adeseori conformîndu-se unor gusturi ale păturilor suprapuse ale societăţii. Pentru acestea din urmă se îngrijeau în primul rînd municipalităţile pe raza cărora se aflau staţiunile şi în mai mică măsură de organizarea unui serviciu medical permanent. nu atît pentru eficacitatea lor curativă. Pentru numeroase alte boli erau frecventate localităţile cunoscute pentru apele lor termale sau minerale . romanii cunoşteau numeroase astfel de localităţi din Italia. aşa sînt de exemplu : Apone (lîngă Padova).

mult mai numeroase erau localurile destinate distracţiilor celor care veneau aici pentru recreaţie şi petreceri. albastrul cerului şi al mării. I. fie din plimbări cu barca pe lacul Lucrmus din apropiere. luate în accepţia actuala a termenului. filozoful Seneca numeşte această staţiune locaş al viţiilor. cele din timpul zilei continuîndu-se cu cele ce se desfăşurau la lumina lunii şi sub cerul înstelat. fie din orgii în care se cheltuiau banii datoraţi creditorilor de către cei care veneau de la Roma ca să nu-şi plătească datoriile. poetul Properţiu dă glas acestor preocupări atunci cînd iubita lui se afla la Baiae . această poziţie 1-a făcut pe Horaţiu să spună că este cel mai plăcut loc din lume. Baiae era un loc de atracţie pentru femei . rugînd-o 45 Ovidiu. cum spune Ovidiu *". Dar nici pentru femeile care veneau la Baiae cu intenţiile cele mai bune de a rămîne virtuoase primejdiile nu erau totdeauna înlăturate . Pe apele transparente ale golfului se legănau nenumărate bărci care desfătau ochiul prii culorile lor vii şi variate. de unde se deschidea în faţa ochilor o minunată privelişte spre mare. toate acestea constituiau un punct de atracţie pentru cei care voiau să uite de trecut şi să se bucure de prezent. iar plaja avea un nisip auriu . Astfel. pentru ca în scurtă vreme să sufere de alta. Numeroase vile. dar. Ars amatoria. Serbările şi petrecerile se ţineau lanţ. fie din jocuri de noroc în care se risipeau averi. se ridicau pe înălţimile învecinate. Ele constau fie din spectacole la teatru. iar unele se ridicau chiar din mijlocul undelor. marea din faţă de un albastru care o făcea să se confunde cu cerul. înălţimile dinspre uscat erau acoperite de o vegetaţie bogată. 257.proverbială . în timpul cărora aveau loc bătăi cu flori. multe veneau de la Roma să se vindece de vreo dragoste. unde asistau la cîntece şi dansuri sau reprezentaţii de mimi. căci veşnica frumuseţe a naturii înconjurătoare. 396 . La Baiae existau toate instalaţiile pentru cura celor bolnavi. altele se oglindeau de pe ţărm în apa mării. ceea ce îi lăsa neliniştiţi şi plini de teamă pe adoratorii lor de la Roma. sau pur şi simplu aduse de ispita unei intrigi amoroase. Apoi unii dintre cei care veneau pentru a se vindeca de o boală se întorceau cu o rana la inimă. Mediul geografic însuşi în care se afla localitatea era din cele mai încîntătoare . clima blîndă şi limpezimea aerului. într-o elegie întreagă el o îndeamnă să nu cada pradă nenumăratelor ispite ce i se oferă acolo. v. pe lîngă acestea.

prin urmare. Ibidem. Tot aşa. M a r ţ i a 1. X I . v. pentru că multe legături de dragoste se frîng de aceste ţărmuri. I. 62. pentru ca în scurtă vreme să-şi părăsească bărbatul şi să fugă cu un tînăr amant. 1 1 . 40 47 48 P r o p e r ţ i u . Marţial relatează întîmplarea unei femei. Această întîmplare şi multe altele de acelaşi fel îl fac pe Marţial să numească staţiunea Baiae „ţărm al fericitei Venus. cunoscută pentru austeritatea moravurilor ei. cit. plecînd. 80. .. care a ajuns la Baiae cu înfăţişarea şi renumele bun al Penelopei. op. 1—2. veşnică primejdie pentru virtutea femeilor 46 .să se întoarcă în grabă. dar încîntător al naturii măreţe" 4S . I . Elegii. cu faima rea a Elenei 47 .

SERBĂRI. iar altul urma să spună dacă ele erau cu soţ sau fără soţ . iar un copil face pe vizitiul. implicit. dar unele dintre ele aveau un caracter general. după toate probabilităţile. se jucau pentru a-şi cheltui surplusul de energie. 247—248. să înhame şoareci la un cărucior. II. De altfel. Este limpede că toate cele enumerate de poet sînt jocuri de copii. în ceea ce priveşte jocul de-a „cu soţ sau fără". jocul înhămării unor animale este reprezentat şi plastic printr-o variantă în care la o căruţă ceva mai mare este prinsă. v.JOCURI. el se desfăşura astfel : un copil ţinea strînse în pumnul închis al unei mîini pietricele sau alte obiecte mărunte. după mijloacele materiale pe care aceştia le aveau. Jocurile variau după locul unde trăiau părinţii lor. poetul Horaţiu consideră om fără minte pe cineva care. s-ar apuca să ridice căsuţe din bucăţi de lemn. într-iina din satirele sale. 3. copiii romani. fiind în toată firea. SPECTACOLE Jocuri de copii şi adolescenţi în anii în care se aflau sub supravegherea mamei. 3S8 . Din enumerarea şi descrierea lor se va putea distinge cu uşurinţă identitatea sau asemănarea unora cu jocurile copiilor din zilele noastre şi. Satire. trăsăturile care contribuie la conturarea unei lumi aparte a vîrstei fără griji. chiar dacă el nu precizează explicit acest lucru. iar altul trebuia să ghicească mai înainte ca ea să cadă pe pămînt dacă partea deasupra era aversul sau reversul 1 Horaţiu. apoi îşi deschidea pumnul şi se verifica dacă a răspuns sau nu exact. o capră. Frecvent era jocul cu moneda : un copil arunca o monedă în aer. ca toţi copiii de totdeauna şi de pretutindeni. fiind cunoscute de toţi. să călărească pe o trestie lungă sau să se joace de-a „cu soţ sau fără" 1. Multe din jocurile de copii sînt cunoscute din ştirile date ocazional şi incidental de diferiţi autori. iar altele din anumite reprezentări plastice.

care-şi aruncau mingea unul altuia cu mîna stîngă. Suetoniu relatează. cap. de asemenea. de exemplu. încît a ajuns ca însăşi copilăria să fie identificată cu el : părăsirea nucilor. LXXXIII. Se cunoştea. cel care reuşea să facă acest lucru cîştiga nucile. era un fel de balon umflat cu aer (follis).(capita et navia). nuca din şir atinsă de cea rostogolită era cîştigată. era atît de frecvent printre copii. Copiii ceva mai mari se jucau cu mingea (pila). „de-a judecătorii" etc. aşa că în cursa lor emiteau şi anumite sunete plăcute pentru copii. că împăratul August. Augttstus. o minge strînsă şi tare era folosită la un joc între trei jucători aşezaţi în triunghi (trigon). 389 . Unul din jocurile preferate ale copiilor era jocul cu nucile . dar de răspîndire şi popularitate şi mai mare se bucura jocul cu cercul (orbis. Cercurile erau de diferite mărimi . trochus). intra în asemenea joc. în momentele de recreaţie. Existau mingi de diferite mărimi destinate fiecare unor jocuri deosebite . atribuită însă poetului Ovidiu. ba chiar 2 S u e t o n i u . ci şi abilitatea. care avea de obicei învelitoarea exterioară felurit colorată sau împodobită cu diferite desene. Unele jocuri de copii aveau un caracter de imitaţie a oamenilor mari şi a activităţii lor . a trei nuci. aşa erau jocuri „de-a soldaţii". o alta mai mică (harpastum) se juca de către copiii împărţiţi în două tabere după anumite reguli . apoi în rostogolirea uneia de pe un plan înclinat în direcţia lor . iar o a patra trebuia să fie lăsată să cadă de la o anumită înălţime. aşa că îl ţinea în direcţia dorită (clavis adunca). adică a jocului respectiv. La jocurile de felul acesta luau parte adeseori şi oamenii mari. Una din acestea consta din aşezarea pe pămînt. iar altele din reprezentările plastice. cînd vedea copii drăgălaşi jucîndu-se 2. De asemenea. a devenit sinonim cu trecerea vîrstei copilăriei. astfel încît să se aşeze deasupra lor fără să le mişte din loc . existau unele jocuri „de societate". Variantele jocului cu nucile — în număr de şase — se cunosc dintr-o elegie a unui autor necunoscut. în triunghi. Cercul era rostogolit înainte de către copil cu un băţ drept sau încovoiat. care se arunca cu mîna de la un jucător la altul fără să fie permis a atinge pămîntul . unele din ele aveau fixate pe margini inele sau clopoţei. pentru joc titirezul (crepitaculum) . intitulată NHX. în care copiii erau puşi în situaţia de a-şi deprinde nu numai imaginaţia. O altă variantă consta în aşezarea mai multor nuci pe pămînt în şir. astfel.

Miles gloriosus. şase. al căror număr nu se ştie precis . datoriile rezultate de pe urma jocurilor de noroc nu erau recunoscute. Jocul. iar altele puteau sări peste diferite căsuţe (vagi). împărţită în mai multe căsuţe. la sfîrşitul epocii republicane. Se pare. se pare că erau cîte treizeci pentru fiecare din cei doi jucători şi se distingeau după culori. unele nu se puteau mişca decît în linie dreaptă (ordinarii). III. II. dintre acestea avea valoare mai mare aceea în care fiecare din arşice arăta faţa cu un număr diferit. 24.e. Ode.făşura cu patru arşice deodată. 58. atunci cînd era vorba de jocurile de noroc din localurile publice. în schimb. v. H o r a ţ i u . C i c e r o . simulînd un război. şi anume cu ocazia serbărilor saturnaliilor. Mai cunoscut era aşa-zisul joc al soldaţilor mercenari (luduş latrunculorum). mai erau şi alte restricţii . în ceea ce priveşte mişcarea lor. bineînţeles. Pe de altă parte. Triste. existau şi faţă de jocurile de noroc măsuri restrictive. după rolul pe care-1 aveau în cursul jocului . O singură concesie era făcută liberei desfăşurări a jocurilor de noroc de tot felul. cel puţin aşa reiese din menţiunile scriitorilor. O v i d i u . mai existau unele în desfăşurarea cărora intrau şi alţi factori. patru. creîndu-se aproximativ 35 de combinaţii posibile . trei. 56. Horaţiu spune că jocul de zaruri era oprit prin lege 7. piesele. dar numai cîtorva li se cunosc amănuntele cu privire la condiţiile şi regulile desfăşurării lor. 392 . iar Ovidiu spune că cei vechi considerau aceste jocuri crimă gravă 9. de asemenea. Piesele erau de mai multe categorii.n. de exemplu. încă din secolul al II-lea î. Ca şi în cazul luxului de la mese. Plaut vorbeşte de o lege privitoare la jocurile de noroc 6 . II. adică unu. 164. Pe lîngă jocurile de noroc propriu-zise. 23. v. v. Cu aplicarea acestei legi erau însărcinaţi edilii . în sensul că un creditor nu putea constrînge pe un datornic de la jocuri să-i plătească sumele cîştigate şi neachitate imediat. Pe lîngă aceasta. că jocurile de acest fel erau numeroase. Cicero aminteşte numele unui personaj condamnat pentru jocuri de noroc 8 . consta atît în 6 7 8 9 P l a u t . dat fiind că de timpuriu luaseră o prea mare răspîndire. ca abilitatea şi combinaţiile mintale de tot felul. 471. Piesele cu care se juca (latrunculi sau milites) erau aranjate pe o tăbliţă asemănătoare cu cea de şah din zilele noastre (tabula lusoria). Filipice.

) . despre care stau mărturie tăbliţele de piatră descoperite în urma săpăturilor arheologice. după cifrele pe care le dădeau zarurile. la un fel de şah-mat. dar numai pe anumite spaţii. De asemenea. 393 . în ultimă analiză. respectiv neagră. mai erau numeroase altele asemănătoare. sau retraşi pe căsuţele numerotate de la 1 la 24. ceea ce s-ar reduce. Pionii erau împinşi înainte. ceea ce ducea la formarea a 24 de căsuţe . luîndu-i cît mai multe din piese. Pe marginea superioară a unora din acestea sînt săpate pe trei rînduri cîte 12 litere despărţite la mijloc de un mic spaţiu sau de unul din semnele obişnuite în epigrafie pentru marcarea spaţiului (o pasăre. rezultă şase cuvinte formate fiecare din şase litere. mai intra şi abilitatea şi combinaţia era aşa-zisul duodecim scripta. cel puţin nu s-a putut stabili pînă acum . Pe o tăbliţă erau trase 12 linii verticale tăiate pe la mijloc de una orizontală. precum şi mai multe zaruri pe care jucătorii le aruncau pe rînd. pe unele dintre ele. Cele mai multe din aceste cuvinte combinate artificial nu au nici o semnificaţie. în locul unui text oarecare mai mult sau mai puţin inteligibil. în felul acesta. iată un exemplu : SITIBI LAFAVE STUDIO TESSEL TEGOTE VINCAM care constituie următoarea frază : Si tibi tessella fauet. ego te studio vincam (în cazul că zarul îţi va fi favorabil. cît şi în blocarea lui în anumite poziţii.capturarea cît mai multor pi^se. se găseşte repetat de 36 de ori un monogram care s-a descifrat prin formula palma feliciter. fiecare din cei doi jucători avea cîte 15 pioni de culoare albă. aşa încît să nu mai poată face nici o mişcare (ad incitos redigere). în afară de aceste jocuri. de la adversar. h ioc. Un alt joc în care. alături de noroc. unele din ele sînt însă în legătură cu jocul însuşi . dar şi pentru a-şi crea o situaţie mai puţin periculoasă dacă zarurile îi erau nefavorabile. aşa încît jucătorul avea prilejul de a-şi pune în practică întreaga abilitate nu numai pentru a-şi bate adversarul. adică soldaţi. o floare etc. care este o urare de victorie. eu te voi învinge prin abilitate). numai la Roma s-au descoperit peste o sută de asemenea tăbliţe.

iar caracterul lor a fost determinat de condiţiile de viaţă ale unor oameni a căror îndeletnicire principală era agricultura şi războiul cu populaţiile vecine.. cît şi de către bătrîni. locul de predilecţie era Cîrnpul lui Marte. jocurile şi exerciţiile -gimnastice care aveau loc de obicei pe Cîmpuî lui Marte erau practicate exclusiv de către cei tineri. Cato Maior. Dat fiind însă ca nu se făceau numai în vederea unei anumite acţiuni imediate. Un exemplu elocvent îl avem în această privinţă în biografia lui Cato cel Bătrîn scrisă de Plutarh . v. suportau praful şi năduful strunind cu greu nişte cai nărăvaşi. în afară de aceste exerciţii ce se făceau în cadrul familiilor celor înstăriţi. Tot 10 u P l u t a r h . 8. precum şi să treacă înot apele năvalnice şi reci ale unui rîu 10 . cap. I. sub razele fierbinţi ale soarelui. iar raza lor de acţiune era destul de restrînsă . au ajuns cu timpul să constituie o formă obişnuită de exerciţii gimnastice pentru tineret. cît şi ostenelile din timpul expediţiilor militare. să se deprindă în luptele cu pumnii. XX. 4—12. De aceea şi trăsăturile caracteristice ale acestor exerciţii erau de natură utilitară : obiectivul lor era acela de a forma oameni robuşti care să suporte cu uşurinţă atît eforturile şi intemperiile în timpul lucrărilor câmpeneşti. iar locul a rămas tot Cîmpul lui Marte. deoarece ele se practicau atît de către tineri. să călărească. cit. op. el spune că acesta şi-a învăţat fiul să arunce suliţa. ele au luat naştere în primele timpuri ale republicii. a cărui destinaţie iniţială fusese tocmai pentru deprinderi în vederea războiului. Exerciţiile fizice aveau la Roma o tradiţie îndelungată . Dar. apoi se răcoreau aruncîndu-se în apele Tibruhii u. să se deprindă cu tot felul de arme.Jocurile gimnastice Jocurile de noroc descrise mai sus erau legate de vîrstă numai într-o anumită măsură. de cele mai multe ori aceste exerciţii constituiau o parte integrantă a educaţiei pe care tînărul o primea în familie sub supravegherea tatălui. 394 . să mînuiască sabia. H o r a ţ i u . să rabde rigorile frigului şi căldurile. Este adevărat că mai ales fiii celor înstăriţi se deprindeau cu exerciţii militare. îşi frîngeau braţele sub povara armelor sau azvîrleau la mari distanţe discul şi suliţa. poetul Horaţiu vorbeşte încă de tineri care aici. ci pentru orice întîmplare ce s-ar putea ivi. La sfîrşitul ultimului secol al republicii. în schimb.

că dansul din epoca de începuturi consta din mişcări şi evoluţii greoaie. pentru satisfacerea unei nevoi fireşti de divertisment. în apropiere. ele serveau în acelaşi timp şi ca un bun antrenament în vederea ostenelilor viitoare din timpul campaniilor militare. cei mai mulţi dintre tineri se luau la întrecere şi cu rîul. Deşi acum aveau un caracter eminamente recreativ. de un săltat decît 12 13 V e r g i l i u . Eneldt. C i c e r o . Se pare însă. 36. erau un stimulent pentru înot. cap. în orice caz. de obicei în orele de după-masă Cîmpul lui Marte era frecventat de numeroşi tineri care făceau exerciţii de călărie. aruncau discul sau se deprindeau cu felurite alte jocuri gimnastice. ceea ce înseamnă că era vorba mai mult de un ţopăit. 162—165. ci şi colectivă. VIII. Apele Tibrului. cu alergările de care. Cu astfel de jocuri sau exerciţii se îndeletniceau tinerii romani în orele de după-masă. în accepţia de joc. mai ales cu ocazia diferitelor serbări de familie. Vergiliu transpune în epoca legendară o imagine de pe Cîmpul lui Marte familiară lui atunci cînd descrie cete de tineri în afara zidurilor cetăţii lui Latinus deprinzîndu-se ca călâritul. XV. cu aruncarea săgeţilor la ţintă sau cu întreceri în fugă sau în lupte cu pumnii 12 . trecîndu-1 de mai multe ori în ambele sensuri. Cicero spune că tot tineretul Romei se strîngea pe malurile Tibrului pentru înot 1 : ! . se practica de către romani dm cele mai vechi timpuri . 395 . esenţialul se reducea la baterea pămintului cu piciorul într-un ritm de trei timpi. Această afluenţă a tinerilor pe Cîmpul lui Marte a făcut ca spaţiul afectat pentru jocuri de acest fel să devină neîncăpător.aşa. se jucau cu mingea. Fio Caelio. Dansul Dansul. v. de alergări de care. care îi dădeau un caracter solemn şi grav . ceea ce a determinat pe Cezar să preconizeze amenajarea unor terenuri corespunzătoare pe malul drept al rîului. el era nu numai o formă de manifestare individuală. cel puţin după ştirile răzleţe pe care le avem despre ele. încă din ultimul secol al republicii înotul devenise una din îndeletnicirile de predilecţie ale tinerilor care veneau să-şi petreacă timpul liber pe Cîmpul lui Marte . în timp ce oamenii mai în vîrstă mergeau la bai sau se recreau plimbîndu-se prin grădini sau portice. la anumite serbări ale comunităţii din care individul făcea parte.

op. cînd lucrătorii de pe ogoare se veseleau lovind cu piciorul într-un ritm de trei timpi pămîntul nesuferit pentru truda ce le-o pricinuia ls.e. în felul acesta s-a răspîndit moda de a se dansa după obiceiul grecilor. căci purta încă huila. Dar. v. 16 cu toată neruşinarea lui. dîndu-se cu totul uitării vechile dansuri tradiţionale romane. el a arătat primejdia pe care acestea o reprezentau pentru bunele moravuri ale tineretului . ea a rămas tot timpul în rîndul celor de jos de la ţară. forme mai rafinate de dans. mai dăinuia pe timpul lui Scipio Africanul . Această formă primitivă de dans. mai ales în zilele de sărbătoare. III. căci nu voiam să cred că nişte reprezentanţi ai nobilimii îi învaţă pe copiii lor asemenea lucruri. după mărturia lui Seneca u. 396 . de asemenea. dansînd în sunetul castanietelor .'de dans propriu-zis . De tranquillitate animi. de aici şi numirea adecvată ce i s-a dat (saltatio). sub influenţa greacă au fost introduse şi la Roma. un copilandru care n-avea mai mult de 12 ani. în faţa valului de frenezie care începuse să cuprindă tineretul pentru dansurile greceşti. pe care unele personalităţi de seamă ale vieţii publice romane au manifestat-o faţă de ele. apoi chiar ostilitatea. iar practicarea lui a luat mai mare extensiune. III. băieţi şi fete . în sunete de flaut şi de instrumente de coarde ei învaţă să cînte. cap. La Roma s-au deschis şcoli speciale unde copiii celor avuţi învăţau dansurile greceşti . cit. ei se duc în şcolile unor histrioni în tovărăşia unor dansatori neruşinaţi . am văzut acolo peste 500 de tineri. fiind condus într-una din aceste şcoli de dans. M a c r o b i u . 14 15 16 S e n e c a . 7. dar nu am crezut. care aveau un caracter de gravitate. Saturnale. Am auzit de la atîţia că fete şi băieţi liberi se duc la şcolile de dans în mijlocul unor desfrînaţi.n. In secolul al II-!ea î. redăm textul integral atribuit de Macrobiu lui Scipio : „Sînt ruşinoase lucrurile pe care tinerii noştri le învaţă . am mai văzut acolo — şi am fost cuprins de durere pentru soarta statului — pe fiul unuia care rîvneşte la demnitatea de consul. care era de altfel receptiv faţă de influenţele greceşti în toate domeniile vieţii romane . XV. bineînţeles în rîndurile claselor suprapuse. cu toate acestea. fără să roşească" . 18. un astfel de dans nu l-ar fi putut executa nici chiar un sclav. Horaţiu evocă o astfel de sărbătoare. H o r a ţ i u . 15—16. 14. lucru pe care strămoşii noştri l-au socotit ruşinos pentru oamenii liberi. Aşa se explică şi rezerva... Este elocventă indignarea lui Scipio Emilianul.

Ei fură invitaţi să şadă pe o estradă. dintre împăraţi. precum şi cei care voiau să atragă atenţia asupra lor prin apucături excentrice. care. v. debita şi lăudăroşenia că ar şti să danseze cu cea mai mare graţie 1 7 . 397 . este adevărat că începutul nu l-au făcut cei consideraţi serioşi. Dar în epoca imperială obiceiul s-a extins şi la bărbaţii adulţi . executînd un salt. istoricul moralist Salustiu. este adevărat însă cu anumite limite atît în ceea ce priveşte împrejurările. el ocupa totuşi un loc important în Horaţiu. în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi. despre un om ilustru de talia lui Epaminonda. să se spună în biografie că era un bun dansator. I. Suetoniu relatează că acesta dansa zi şi noapte. Dansul s-a strecurat chiar şi în palatul imperial . Satire. apoi î-a lăsat să se întoarcă nevătămaţi pe la casele lor. care s-a răspîndit tot mai mult. cu teama în suflet că le-a sosit ceasul de pe urmă. Chiar dacă am limita moda dansului la tineret. iar apoi apăru înaintea lor. iar dintre adulţi numai la femei. sculaţi din somn. porunci să fie aduşi la curte trei foşti consuli . printre alte baliverne debitate pe cînd se ţinea după poet. ci numai înfumuraţii. însuşi Caligula îmbrăcat fastuos cu o mantie strălucitoare şi cu o tunică lungă pînă la glezne . căci o femeie prea expertă şi care dansa prea adeseori nu era văzută cu ochi buni.n. care la începutul imperiului s-a pus în slujba politicii de restaurare a vechii austerităţi romane. 9. trîndavii. în afară de tineri. a cărui pasiune pentru dans se confunda cu nebunia. aceştia veniră de îndată. dacă acesta şi cînta. bunăoară. Pe de altă parte. Acest lucru deosebea atît de mult pe romani de greci.e. în puterea nopţii. au început să danseze şi femeile căsătorite. 24—25. iar cînd asista la vreun spectacol dat de vreun dansator însoţea cu gesturile evoluţia acestuia.Dar această reacţie n-a putut stăvili pasiunea pentru dans a romanilor. Un exemplu devenit celebru este importunul dintr-o satiră a lui Horaţiu. cel mai pasionat era Caligula. ba şi cu vocea. Horaţiu. O dată. cît şi proporţiile pe care le lua . în faţa acestora el a dansat şi a cîntat. obiceiurile îi împiedicau să danseze . epitetul de dansator (cinaedus) dat unui bărbat era considerat un termen de ocară. are cuvinte de ocară chiar împotriva fetelor în floarea vîrstei pasionate după dansurile greceşti. iniţiată de către August. aşa cum menţionează în secolul I î. încît părea cit totul neobişnuit pentru ei ca.

în acest termen mai erau cuprinse adeseori şi mişcarea ritmică executată cu acompaniament. III. Există indicii vagi despre germenii străvechi ai unei muzici originale la romani. Bucolice. Ode. XI. precum şi despre unele dansuri populare s-au păstrat doar menţiuni destul de vagi la diferiţi scriitori. Despre numeroase dansuri ce aveau loc la petrecerile particulare. care acoperă în întregime pe cea de astăzi . iar uneori chiar şi textul. Astfel. dar existau şi anumite cîntece cu caracter vesel şi satiric (fescennlna). V e r g i l i u . cortegiile funerare. istoricul Tacit schiţează un dans bachic executat la un cules de vii de către femei din anturajul Messalinei -°. precum şi ospeţele din casele bogătaşilor. de asemenea. ci într-o accepţie mai limitată. nu trebuie să pierdem din vedere o particularitate a muzicii romane. Este adevărat însă că în toate aceste ocazii cei care ex-ecutau dansurile erau de cele mai multe ori fie profesionişti angajaţi anume în acest scop. 398 . v. 21. 6. pe lîngă partea acustică propriu-zisă. Dansatorii de profesie se înmulţesc la Roma îndeosebi o dată cu epoca imperială.viaţa romanilor. 31. iar altele se cîntau la mesele bogaţilor şi constau din preamărirea faptelor strămoşilor . Anale. anume că. totuşi. amintim printre acestea petrecerile organizate cu ocazia căsătoriilor. V. La început această muzică avea un caracter religios. iar Vergiliu vorbeşte despre nişte dansuri rustice care reproduceau ritmul celor jucate de către ciclopi şi satiri 1 9 . dintre care unii s-au perpetuat apoi cu ajutorul unor obiceiuri la anumite serbări de familie. Aici considerăm termenul de muzică nu în sensul ce i se dădea de către cei vechi. ci mai ales la anumite serbări de familie. Ne vom opri îndeosebi asupra părţii melodice. tot aşa. din cele mai 18 19 20 H o r a ţ i u . 73. Se dansa nu numai la unele serbări publice. despre care am vorbit într-un capitol precedent. T a c i t . Muzica Am amintit adineaori în treacăt că uneori dansul era însoţit de muzică. ca totalitate a culturii intelectuale şi literare. adică în împrejurări ale vieţii private . poetul Horaţiu face aluzie la dansurile molatice ioniene pentru care se pasiona tineretul roman 1 8 . fie sclavi instruiţi în arta dansului. v.

Urmarea acestei reacţii s-a resimţit şi în unele măsuri legislative aduse . La fer de înverşunat s-a arătat Cato cel Bătrîn. bineînţeles. tuba). muzica devine chiar un element de seama în educaţia tineretului. ci apar şi executanţi virtuoşi. muzica scrisă sub influenţa celei greceşti ocupa un loc preponderent la procesiuni. 14. După modelul grecilor. printre care erau numeroşi amatori de 21 Macrobiu. chitara avea multe adepte pasionate printre femeile din cele mai înalte familii. după relatarea aceluiaşi Macrobiu n . Nu mai vorbim de membrii familiei imperiale. Romanii au căpătat în scurtă vreme gustul pentru muzica greacă. mai ales prin intermediul unor artişti greci stabiliţi la Roma . reprodusă mai sus. 10. op. Invectiva lui Scipio Emilianul împotriva dansului. care s-au transmis apoi de-a lungul veacurilor. precum şi felurite forme de trîmbiţe folosite la ritualul religios sau în armată (cornu. în epoca imperială se cunoaşte chiar un diletantism muzical larg răspîndit în rîndurile clasei conducătoare nu numai în ceea ce priveşte pasiunea pentru ascultarea muzicii. apar la Roma coruri de băieţi şi fete din rîndurile familiilor nobile care intonau imnurile de la procesiunile oficiale . Influenţa greacă s-a resimţit şi asupra muzicii autohtone romane . littius. era de părere că nici cîntul nu i se potrivea unui om serios . cit. Ca instrumente muzicale se cunoşteau din cele mai vechi timpuri instrumentele de suflat : flautul (tibia).. care. se aminteşte de existenţa unui decret care interzicea folosirea instrumentelor muzicale greceşti. la anumite instrumente printre personalităţile de prim rang ale vieţii politice din secolul I e. alături de instrumentele de suflat au fost introduse şi instrumentele de coarde.vechi timpuri la înmormîntări existau bocetele (nacnia). III. ea a cîştigat atît de mult teren. 399 . se referea deopotrivă şi la muzică. . Tradiţia istorică aminteşte de existenţa unui străvechi colegiu al flautiştilor (collegium tibicinum). Dar. el se referea la muzica greacă. influenţa greacă a prins rădăcini trainice şi în domeniul muzical . încît a pricinuit de timpuriu şi o înverşunată reacţie.n. funeralii şi triumfuri. de asemenea. ca şi în alte domenii ale vieţii materiale şi spirituale. de asemenea. ceea ce constituie o dovadă a trecerii de care se bucura muzica la romani încă din primele secole ale republicii.

cu o capacitate de pînă la 10 000 de spectatori. Pînă la Nero ele aveau un caracter ocazional . în anul 17 e. exemplul împăratului Vespasian. ca răsplată pentru meritele lui anterioare. mai ales la ospeţele costisitoare organizate de amfitrioni care ţineau mai 400 . Este cunoscut. fie din muzică vocală executată de coruri formate din cîntăreţi grupaţi pe voci. de către Domiţian. care la redeschiderea teatrului lui Marcellus din Roma a plătit cu cîte 100 000 de sesterţi pe cei doi chitarişti care au susţinut programul muzical. în timpul meselor cu care ne-am ocupat într-un capitol precedent. dar ea nu s-a dovedit viabilă.n. solo sau ansambluri . flautişti. în această privinţă. proveneau atît din Italia. Dar romanii ascultau muzică nu numai cu ocazia manifestărilor publice amintite mai sus. cel dintîi a avut loc.n. chitarişti sau harpişti. după ştirile de care dispunem. pentru desfăşurarea acestor concursuri a construit pe Cîmpul lui Marte un local special (Odeum).muzică şi chiar executanţi pasionaţi . precum şi ale unor actori care cîntau arii celebre din tragedii. cît mai ales din Grecia şi din Alexandria . Ideea a fost reluată în anul 86 e. în epoca imperială se bucură de mare popularitate concertele muzicale care au loc în clădirile teatrelor . aşa au fost Bucolicele lui Vergiliu şi Heroidele lui Ovidiu. cunoscut pentru avariţia lui. pe toţi i-a întrecut însă Nero. iar recitalurile lor se plăteau adeseori cu sume fabuloase. Soliştii. în acest din urmă sens au ajuns să aibă acompaniament muzical şi opere literare cu caracter diferit de al tragediilor . Este adevărat că. Hadrian a acordat o pensie din caseta imperială unui vestit solist. dar mai mult prin pretenţiile lui de a fi considerat un mare artist. De asemenea. De asemenea. în secolul al II-lea. Din aceeaşi epocă datează organizarea unor concursuri muzicale (agones). ceea ce în realitate nu era. acesta a încercat să creeze o instituţie special destinată acestui scop şi le-a organizat la interval de cinci ani (Neronia). ei aveau o situaţie privilegiată în societatea romană. Nu numai la ospeţele celor bogaţi era acest obicei. ci şi în cadrul familiei. ci chiar şi cei mai puţin înstăriţi căutau să-şi distreze oaspeţii cu asemenea programe muzicale. se mai dădeau „recitaluri" individuale ale unor vestiţi cîntăreţi din chitară sau din flaut. care a instituit concursuri din patru în patru ani pentru chitară şi flaut. ele constau fie din muzică orchestrală executată de un mare număr de instrumente.

O reminiscenţă a vieţii pastorale sînt serbările Lupercalia. După aceste ofrande urma o procesiune „în pas alergător" a preoţilor acestui cult (luperci). tot atîtea mărturii dintr-o vreme cînd omul a fost nevoit să lupte cu îndîrjire împotriva forţelor copleşitoare ale naturii. toate ceremoniile şi jertfele legate de serbările Lupercalia aveau ca scop de a obţine fertilitatea pămîntului şi fecunditatea turmelor şi a femeilor. aceste concerte erau de calitate inferioară din punct de vedere artistic. dîndu-le astfel fecunditatea. De cele mai multe ori însă. pe lîngă cele semnalate în capitolele precedente. Numeroase sînt serbările care mai păstrează acest caracter păstoresc şi agricol. ci cîntecele însoţite de castaniete şi dansurile lascive executate de dansatoare aduse din Gades. ei erau şi răsplătiţi după merit. ei purtau în mînă nişte curele tăiate tot din pieile acestora. prin organizarea unor 26 401 . chiar dacă acestea nu erau autohtone. în cele ce urmează ne vom opri asupra cîtorva exemple mai semnificative. în felul acesta. se asista mai mult la spectacole de varieteu : pe primul plan nu era muzica instrumentală. pentru a da mai mare strălucire ospăţului lor. făina aceasta provenea din măcinarea grăunţelor scoase din primele spice ale recoltei din anul precedent. în cinstea divinităţii Lupercus.muit să-şi etaleze bogăţia decît gustul. în locul unor audiţii muzicale propriu-zise. de altfel. gazdele îşi făceau reclamă pretinzînd acest lucru. din Siria sau Egipt. Este adevărat că uneori audiţiile muzicale ce aveau loc cu această ocazie constau dintr-un program ales. executat de virtuoşi instrumentişti de tot felul sau buni cîntăreţi vocali. Pe lîngă jertfele sîngeroase. se aduceau ca jertfe capre şi ţapi. Caracterul păstoresc si agricol al unor serbări religioase Ocupaţiile păstoreşti şi agricole care au predominat în primele secole din istoria romanilor au lăsat urme adînci. se mai aducea şi o ofrandă de făină amestecată cu sare (tnola salsa) ce se presăra pe altar. cu care loveau femeile pe care le întîlneau în cale. care aveau loc la mijlocul lunii februarie . ocrotitorul turmelor împotriva lupilor. şi în ceea ce priveşte unele din serbările lor. Cu toate modificările exterioare ce s-au adus acestor serbări. care îşi arătau întreaga măsură a talentului lor . îmbrăcaţi în pieile animalelor sacrificate .

cetină şi laur. ' 402 . cînd se presupunea că a fost întemeiată Roma. protectoarea turmelor. aşa se explică popularitatea de care s-au bucurat multă vreme şi după victoria creştinismului. una dintre cele mai vechi şi mai venerate divinităţi ale Romei . apoi pe vatră se aprindea un foc cu lemn de măslin. Fă să fiu iară la stînă cu cîte-am pornit dimineaţa. de la numele ei era derivat însuşi numele colinei Palatin. care iniţial însemna păşune. s-am oi fătătoare. Buni de prăsilă să-mi fie berbecii. Cîinii să-mi fie toţi zdraveni. pin.colegii de preoţi. iar interiorul se afuma cu sulf. Orice-ar putea să le strice din staulele mele alungă. leagănul Romei de mai tîrziu. Sărbătorile aveau loc la 21 aprilie. ApU să fie de-ajuns pentru sete şi trupu-mi să spele . că-s paznicii vrednici ai turmei . Sărbătoarea consta dintr-o jertfa pe care i-o aduceau păstorii pentru a obţine fecunditatea turmelor. s-au bucurat Paliliile. De popularitate similară. în esenţa lor ele şi-au păstrat caracterul păstoresc-agricol în rîndul maselor de ţărani . a păstorilor şi a păşunilor. căci n-au putut fi desfiinţate decît printr-o hotărîre specială la sfîrşitul secolului al V-lea e. Bolile-alungă şi dă sănătate la oameni şi-oiţe. pămîntul era măturat cu un mănunchi de crengi de laur.n. iar imaginea ei rustică era stropită cu lapte călduţ . Poeţii din epoca lui August evocau adesea această divinitate pentru a sublinia contrastul dintre începuturile umile ale Romei şi măreţia pe care o atinsese în vremea lor. Prin strecurătoarea cea rară să văd eu cum picură zerul . Zeiţei i se aduceau ca ofrande plăcintă de mei şi coşuleţe cu grăunţe de mei. Foamea cumplită alungă. La urmă i se adresa o rugăciune al cărei conţinut aproximativ îl reproduce poetul Ovidiu într-o formă atît de frumoasă. Ugere pline să storc eu şi brînza cu preţ să pot vinde. După ce turmele şi staulele erau stropite cu apă de purificare.. perpetuîndu-se pînă tîrziu în epoca decăderii păgînismului. belşug dă de iarbă şi frunze. Staulele-ntr-una ticsite şi pline de miei fără număr . adică serbările în cinstea zeiţei Pales. deasupra intrării în casă se atîrnau crengi de verdeaţă. Fără să gem că din stînă răpitu-mi-a lupul vreo oaie.. reamintindu-i astfel începuturile păstoreşti. încît ne lăsăm ispitiţi să-i dăm textul integral : „Rogu-te turma mi-o apără şi pe stăpînii de-oiţe. la fel se stropeau şi păstorii.

I. se făcea o procesiune solemnă în jurul cîmpurilor însămînţate cu grîne. executînd în 22 acelaşi timp cu multă stîngăcie dansuri cadenţate . poetul Vergiliu arată că atunci se dizolva miere în lapte şi vin. cu toate că riturile şi slujitorii ei au rămas tot timpul greci aduşi din oraşele campane. Georgice.. au primit un caracter eminamente agrar. Candrea). aşa se explică de ce sacrificiile care i se aduceau în cursul acestor serbări constau de obicei din turte cu miere şi lapte. serbările (Ludi Cereales sau Cerealia). poetul reconstituie o atmosferă rustică autentică. 51 B " O v i d i u. făcîndu-se abstracţie de practicile orgiastice şi de misterele care erau legate de cultul ei în Grecia .e. pe la începutul secolului al V-lea î. 763—776 (trad. I. IV. care apoi se aducea ofranda zeiţei. Dar. v. apoi a fost încetăţenit şi legat de îndeletnicirile agricole ale romanilor. după introducerea cultului în formele greceşti. Ruga-mplineşte-ne-o astăzi. protectoarea agriculturii. Faste. 403 26* . s-a produs o diferenţiere între felul cum se desfăşurau la Roma şi cum se desfăşurau la ţară. apoi tămîie şi torţe aprinse. cu drag să mi-o toarcă fecioare. care aveau loc la început numai în anumite situaţii excepţionale şi numai mai tîrziu între 12 şi 19 aprilie. A. V e r g i l i u . zeiţa ciobanilor scumpă" . Descriind această procesiune.n. Cultul ei a fost adus din Grecia. 344—350. 747—748 . Astfel. deci într-o epocă în care agricultura începea să aibă un rol preponderent în economia romană .Facă-se lîna lor moale. Prin termenii sugestiv întrebuinţaţi. la ţară. prin urmare. Din desfăşurarea ulterioară a acestor sărbători reiese şi mai limpede caracterul lor iniţial agrar. şi-n dar hărîzi-vom toţi anii Turte sfinţite lui Pales. din cauza unei secete cumplite . unde se adunau mari mulţimi de oameni care-şi aruncau unii altora nuci şi dulciuri . Cu un pronunţat caracter agrar erau serbările închinate zeiţei Ceres. zeiţa era considerată exclusiv ca protectoare a agriculturii şi. să nu li se pară că-i aspră.1 ". în schimb. ţăranii formau grupuri care intonau cîntece în cinstea ei. dar aducerea lui la Roma a fost prilejuită de importul de cereale pe care în acel timp romanii au fost nevoiţi să-1 facă din Campania. după datele tradiţiei. Mîinî cît de fragede fie. sărbătorită cu aceste atribute ale ei. La Roma procesiunea care avea loc în ultima zi a serbărilor se îndrepta spre circ. v.

de obicei într-o limbă arhaică şi populară. Mai mult încă : poetul reproduce şi textul rugăciunii rituale ce s-ar fi rostit cu acest prilej . Cu acest prilej se aduceau sacrificii şi ofrande pe altarul zeului. care producea stricăciuni lanurilor din imediata apropiere a Romei. unde aveau loc ceremoniile şi sacrificiile. care se abătea asupra lanurilor. legate de însăşi întemeierea Romei. Este interesant că. pînă într-un loc numit Lucus Robigi. în drum spre Roma. şi negăsind nici un mijloc empiric pentru a o combate. în această rugăciune i se cere în esenţă divinităţii să cruţe lanurile verzi şi să îngăduie ca paiele ce susţin spicele să crească şi să se dezvolte pînă sînt bune de secerat. Romulus a invitat populaţiile vecine. ţăranii romani din acele locuri au recurs la mijloace magice din cele mai vechi timpuri. sînt şi mai semnificative serbările care aveau loc în cinstea uneia din cele mai vechi divinităţi romane. prima avea loc după terminarea însămînţărilor (15 decembrie). sărbătoarea (Robigalia) avea loc la 25 aprilie. adică în perioada cînd lanurile erau în floare.Şi mai semnificativă este însă o sărbătoare care a luat naştere de pe urma unei calamităţi naturale ce bîntuia cultura cerealelor. acesteia i-au dat numele calamităţii însăşi. a întîlnit mulţimea şi a asistat apoi la desfăşurarea ceremoniilor. în sfîrşit. este mai presus de orice îndoială că el a dezvoltat şi poetizat cel puţin ideile principale ale acesteia. împreună cu sacrificiile ce s-au adus. după tradiţie. Neputîndu-şi explica apariţia ruginii griului (robigo). Consualia se sărbătoreau în două perioade ale anului . în această privinţă avem o importantă mărturie a poetului Ovidiu care. care se afla în valea 404 . la serbările organizate în cinstea unei divinităţi agrare. însă serbările care-i purtau numele s-au perpetuat. Consus a devenit o divinitate de ordin secundar. anume şi-au închipuit o divinitate căreia i-au adus un cult spre a-i cîştiga favoarea . într-adevăr. după intrarea zeilor greci în panteonul roman. Sărbătoarea începea printr-o procesiune ce pleca de la Roma şi se îndrepta spre cîmpurile înconjurătoare acoperite cu lanuri. Consus (Consualia). în legătură cu aceste serbări şi procesiuni. care atribuie regelui Numa instituirea lui . Vechimea acestui cult este atestată de tradiţie. adică Robigo. iar a doua după seceriş (21 august). Este interesant de observat. că ele au continuat să aibă loc şi după ce terenurile din împrejurimile Romei nu mai erau cultivate cu cereale. cu care ocazie a avut loc răpirea sabinelor. Chiar dacă rugăciunea reprodusă de Ovidiu nu reprezintă un text autentic.

jocuri şi spectacole de tot felul. Din toate acestea ne vom ocupa mai de aproape cu cele mai importante. în Forul roman etc. Pentru oameni era o zi de veselie . printre care figura şi un joc care consta din alergarea pe o piele de bou unsă cu untdelemn. ei se dedau la tot felul de petreceri cîmpeneşti. cum erau boii. erau încununate cu flori şi lăsate libere. lungă de 600 m şi lată de 150 m. măgarii şi catîrii.Murcia. a făcut ca Roma să rămînă cu această imagine de-a lungul veacurilor . care făcea să germineze seminţele şi să se maturizeze spicele. Acestea se desfăşurau cu prilejul numeroaselor sărbători religioase. care cuprindeau mai mult de jumătate din an. şi anume : cu spectacolele de circ (ludi circenses). de obicei al edililor. însoţite de procesiuni. pentru a simboliza acţiunea misterioasă şi subterană a zeului. dansuri. Numărul mare al zilelor de sărbătoare. celelalte animale întrebuinţate la muncile cîmpeneşti. Spectacolele (ludi) Un loc important în viaţa de toate zilele a romanilor îl ocupau diferitele jocuri şi spectacole cuprinse sub numele general de ludi. care despărţea Palatinul de Aventin. Cu toate că erau legate de un cult religios oarecare. totuşi a trebuit să treacă multe secole pînă cînd s-au construit edificii destinate exclusiv pentru spectacole. de o dată fixă din calendar sau de un eveniment extraordinar. ci şi de către simpli particulari. acest altar rămînea în restul timpului acoperit cu pămînt. Acest loc era o vale (Vallis Murcia) cu pante domoale. căci mai înainte acestea se desfăşurau în incintele unor locaşuri sacre. La început s-au făcut lucrări sumare pentru transformarea acestei văi într-o 401 . de aceea numeroase erau şi zilele anului. aceste spectacole puteau fi organizate nu numai pe cheltuiala statului şi prin intermediul unor magistraţi. precum şi locurile unde se desfăşurau. la extremitatea de est a circului . aveau loc în circ întreceri şi curse de cai liberi sau înhămaţi la care . Spectacolele de circ se desfăşurau la început într-un loc care prin însăşi conformaţia lui naturală era potrivit pentru procesiuni şi alergări de cai. după îndeplinirea riturilor şi efectuarea sacrificiilor prescrise. cu luptele de gladiatori (ludi gladiatorii) şi cu reprezentaţiile teatrale (ludi scaenici). După îndeplinirea sacrificiilor rituale.

^a-zisul circ de pe malul drept al Tibrului. pe timr^l lui Nero au avut însă loc şi aici spectacole de circ. căci acesta a fost numele lui. astfel. numit Circus Haminius. pe timpul lui Traian capacitatea lui s-a ridicat la 300 000 de locuri. în decursul timpului i s-au adus unele amenajări menite să facă locul mai comod şi mai atrăgător . într-un punct de pe platformă. în afară de Circul cel Mare şi de Circul lui Flan'inius nu au existat la Roma alte construcţii de acest fel . cînd în Circul cel Mare (Circus Maximus). pe unde mai înainte curgea firul apei. lei. a fost construit un nou circ pe Cîmpul lui Marte. după numele censorului care s-a îngrijit de ridicarea lui. s-a ridicat un fel de platformă (spina). în jurul pistei s-a construit un zid care o despărţea de spectatori. Nero. a mai adus şi alte îmbunătăţiri circului. a cărui pasiune pentru alergări de care era notorie. se afla un suport susţinut de două coloane pe care erau aşezate nişte bile mari de piatra (ova). căci după fiecare tură se îndepărta una din ele. care putea fi văzut de pretutindeni. . Mai tîrziu platforma a fost împodobită cu statui . ca lupte cu fiarele sălbatice. iar în partea de nord a acesteia s-au amenajat incinte (carceres).e. la poalele colici Vatican. mai precis în anul 221. La sfîrşitul secolului al Hl-lea î. Cele mai vf«ii ji mai obişnuite spectacole organizate în circ erau alergWle de care cu atelaje de cîte doi. care se ridicau pînă la 150 000. pentru a oferi acestora mai mare siguranţă. între pistă şi spectatori s-a săpat un şanţ larg şi adînc şi s-a umplut cu apă. aceste bile îndeplineau. Vizitiul (aurigM^ stătea în picioare pe car şi conducea astfel caii . trei sau cliiar_ patru c a » uneori numărul lor se ridica pînă la zece. nu era altceva decît o simplă pistă pentru cii^Se de cai amenajată de către împăratul Caligula în grădit^e pe care le avea acolo în proprietate personală . de unde plecau carele atunci cînd se dădea semnalul de începere a alergărilor. înmulţind totodată şi numărul locurilor pentru spectatori. după trebuinţă. cu ajutorul cărora se dădea spectatorilor posibilitatea să cunoască numărul turelor. aşadar. aveau loc şi alte spectacole în afara alergărilor. pe axa ei longitudinală. băncile de lemn puteau fi uşor montate şi demontate. elefanţi etc.n. rolul unei table de marcaj din zilele noastre.pistă şi pentru a o face accesibilă unui număr cît mai mare de spectatori . el era îw^iăcat în veşminte cu culorile partidei în 406 . Pe timpul lui Cezar..

în înghesuiala generală. de către magistratul însărcinat cu organizarea spectacolului. toţi erau stăpîniţi de speranţe 23 O v i d i u . şi anume: partida albă (factio albata). paznici. căci lărgimea pistei se pare ca nu permitea să alerge mai mult decît patru care deodată. poetul Ovidiu îşi îndeamnă învăţăceii întru arta iubirii să frecventeze spectacolele din circ. pe lîngă ei mai întreţineau un numeros personal auxiliar de antrenori. Fiecare cursă consta dintr-un anumit număr de tururi efectuate pe pistă. de asemenea. . formînd cîte două o partidă. în timpul alergărilor fiecare îşi susţinea prin strigăte şi aclamaţii partida favorită . Aceste partide. aşa fel îneît stîlpii de ia extremitatea din faţă (meta) să fie la stînga vizitiului . cît şi bărbaţi dornici de aventuri şi noi legături de dragoste. partida albastră (factio veneta) şi partida roşie (factio rnssata). Ars amatoria. Fiecare dintre partidele care participau la curse îşi avea partizanii săi . De altfel. atît înainte de începerea curselor cît şi în timpul emoţiilor pe care acestea le pricinuiesc '~s. se găseau nenumărate ocazii de a intra în vorbă cu vecini necunoscuţi. cheltuind pentru aceştia sume considerabile . De obicei erau patru asemenea partide (factiones). Atunci atelajele care se aflau rînduite la picioarele lui în ordinea ce a revenit fiecăruia prin tragere la sorţi îşi începeau alergările. grăjdari. unde sînt atîtea ocazii de noi aventuri. încă înainte de începerea alergărilor aceştia priveau cu atenţie şi admiraţie atelajul preferat. era lucru bine ştiut că adeseori la curse mergeau atît femei. care erau adevărate întreprinderi organizate în vederea realizării unor cîştiguri. v. pentru a cîştiga timp şi spaţiu faţă de ceilalţi concurenţi. I. veterinari. care de la tribuna specială unde se afla lăsa să cadă o batistă albă. greutatea cea mai mare şi în acelaşi timp abilitatea vizitiului consta în a-şi conduce caii astfel. Semnalul de plecare la alergări era dat. în felul acesta. fără însă a-1 lovi. depuneau mari eforturi pentru angajarea celor mai încercaţi vizitii. 407 135 sqq. în sunetul trompetelor. partida verde (factio prasina). între spectatori începeau discuţii şi se făceau pariuri . îneît să vireze în jurul stîlpului cu o curbă cît mai mică posibil. uneori acestea se asociau între ele.slujba căreia se lua la întrecere pentru cîştigarea victoriei. rîndaşi etc.

Vizitiii învingători se bucurau de mare popularitate. cap. aşa cum vom vedea mai jos. XXII. pînă cînd se încheia seria turelor stabilite. cit. Epigrame. Cu timpul pasiunea de a conduce cai la curse a cuprins şi pe unii reprezentanţi ai clasei conducătoare. se dedau la înşelăciuni şi furturi. apoi din nou. 50.pe buzele tuturora. a participat adeseori la curse ca vizitiu 20 . sub pretext de glumă. 25 M a r ţ i a l . deoarece primeau bani nu numai de la proprietarul partidei la care era angajat. iar în epoca imperiaiă se mai adăugau şi darurile primite de la împăraţii care asistau şi mai ales erau pasionaţi pentru curse.şi de temeri în acelaşi timp. cap. şi împăraţii coborau uneori în arenă . Nero. iar moartea lor era deplînsă de poeţii oficiali. De asemenea. uneori chiar sclavi. ci şi de la magistratul însărcinat cu organizarea spectacolelor. care în felul acesta reuşeau să-şi dobîndească libertatea. 26 S u e t o n i u . acela care reuşea să parcurgă ultima tură înaintea celorlalţi concurenţi era proclamat învingător. precum şi marea masă a spectatorilor neangajaţi prin pariuri aclamau pe învingător şi caii pe care i-a condus. între vizitii se ducea o luptă înverşunată pentru cîştigarea primului loc la alergări . căci ei circulau printre trecători şi.pe care le făceau pe seama trecătorilor erau privite cu îngăduinţă . Susţinătorii partidei pe care o reprezenta. 408 . numele lor era. Renumele cîştigat prin victoriile lor se reflecta adeseori favorabil şi asupra situaţiei sociale. mai ales cînd concurenţii se aflau în dreptul stîlpului pe care trebuiau să-1 ocolească cu succes. dat fiind că de obicei ei se recrutau din rîndurile celor de jos. XVI. Nero a luat măsuri de stăvilire a abuzurilor şi dezordinilor provocate de către aceştia24. Suetoniu ne relatează bunăoară că Nero.. Pe străzi şi uneori chiar în interiorul caselor portrete