P. 1
Cultura Si Civilizatie in Evul Mediu - Ecaterina Lung

Cultura Si Civilizatie in Evul Mediu - Ecaterina Lung

|Views: 539|Likes:
Published by Goru Geo

More info:

Published by: Goru Geo on Jun 04, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/25/2013

pdf

text

original

52

În perioada medievală, în lumea arabo-islamică, la fel ca şi în cea creştină, religia
a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale, pe care a remodelat-o conform
preceptelor şi ideilor ei esenţiale. Artele, literatura, ştiinţa puteau interesa un musulman
doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Desigur, în practică au
existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei, dar acestea au fost
întotdeauna, ca şi în Europa creştină, suspecte.
O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza
culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. Este de
netăgăduit că arabii, în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii
greco-romană şi bizantină, persană, indiană sau chineză, au preluat o serie de elemente,
pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei, contribuind astfel la circulaţia
ideilor şi achiziţiilor culturale. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, se poate
spune că arabii, la fel ca bizantinii sau occidentalii, sunt moştenitori ai vechilor tradiţii
elenistice şi romane. Pe de altă parte însă, culturii islamice nu i se poate nega
originalitatea, bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad, sau pe
creaţiile noi, inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra
Coranului. Astfel, ştiinţele profane, sau “ştiinţe ale anticilor”, bazate pe tradiţii
preislamice, erau clar distinse de ştiinţele musulmane, reprezentate de exegeza coranică,
gramatica şi dreptul. De aceea, analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să
ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală, între fondul autohton şi
numeroasele influenţe şi interdependenţe.
Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele
mai importante, şi se află la apogeul dezvoltării sale, sprijinindu-se pe structurile urbane
bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului, pe moştenirea autohtonă preislamică
din zone extrem de fecunde precum Persia, Asia Centrală, India, pe vivacitatea religiei,
care continuă să se definească, prin confruntările de idei.
Ca şi în spaţiul european, cultura, înainte de a fi o sursă de delectare sau de
înălţare spirituală, este în primul rând un « paşaport social ». De altfel, numele islamic al
acesteia este adab, ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului
civilizat pentru a se afirma în societate, şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental.

53

La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval, accentul nu era pus pe inovaţie, pe
originalitate, ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Pe
de altă parte, arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o
valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului, facilitau
înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii, uşurau determinarea direcţiei rugăciunii
(qibla), a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune, ajutau la realizarea partajelor
succesorale, etc. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia
civilizaţiilor non-islamice.

Literatura arabă s-a constituit, pe de o parte, pe baza Coranului, cartea sfântă
musulmană care a modelat limba arabă, transformând-o într-un instrument de
comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca, iar pe de altă parte prin
preluarea creatoare a elementelor culturale străine. După epoca traducerilor din greacă
sau persană, care au marcat primele secole ale Islamului, s-a trecut la o elaborare mai
originală, dar care datorează, de asemenea, destul de mult vechilor modele, mai ales celor
persane. Astfel, după primele secole, în care araba este singura limbă de cultură, pe
măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial, accesibil doar câtorva iniţiaţi, se
afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană.
Învăţământul în lumea islamică este, în principal, subsumat teologiei, elementele
de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei, numite
madrasa.

Dincolo de acest nivel elementar, există şi instituţii corespunzătoare, într-un
anumit sens, universităţilor europene, plasate mai ales în marile oraşe, care constituie şi
principalele centre de cultură. În epoca de aur a culturii arabo-islamice, întinsă până spre
secolul al XIII-lea, califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului, contribuind la
înzestrarea unor instituţii specializate, precum bibliotecile sau observatoarele
astronomice. În marile oraşe, ca la Basra, Kufa, Bagdad, de exemplu, se constituie mult
mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice, dispunând de sistem elaborat
de clasificare a cărţilor şi de personal specializat.
Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic, datorită
specificului revelaţiei transmise de Muhammad, care trebuie să organizeze întreaga viaţă
a credinciosului. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli

54

teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită, şafiită, hanbalită,
hanafită.

Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând genuri
vechi, preislamice, precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda), dar şi creaţii noi,
tributare influenţelor exterioare. La începutul perioadei noastre, cei mai străluciţi poeţi de
limbă arabă se afirmă nu în Orient, ci în Spania, precum Ibn Hazm, autorul poemelor de
dragoste din Colierul Porumbiţei. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari
civilizaţii orientale. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe, cât cele
persane, numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. XI), Hafiz, Saadi, fiind extrem
de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Proza,
cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi »,
fixate în scris în secolul al XIV-lea, dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe
veacuri, este profund tributară modelelor orientale mai vechi, preluate prin filieră
persană.

O valoare deosebită, recunoscută şi azi, o are istoriografia. La baza acesteia a stat
iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul, hadith. Dacă
tipul cronicii universale, inspirat de modelul creştin, sau cel al analelor nu atrag foarte
mult atenţia, “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun, din secolul al XV-lea, constituie
probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei.
Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Primele
moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine,
iar minaretul, definitoriu pentru arhitectura islamică, a reprezentat fie o transpunere a
clopotniţei de la bisericile siriene, fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Palatele
califale, la rândul lor, au fost construite după modelul celor iraniene. Baia musulmană,
hammam, este de fapt preluarea termelor romane, dispărute din Europa medievală o dată
cu decăderea oraşelor. Pe de altă parte, se constituie şi şcoli artistice regionale, precum
cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei, cea fatimidă din Egipt, care a influenţat
arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea, cea andaluză din Spania, reprezentată la cel
mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Ca elemente decorative, arta islamică a
preluat sculptura, mozaicurile, frescele. Datorită interdicţiilor coranice, decoraţia a fost în
general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la

55

reprezentarea figurii umane, în celebrele sale miniaturi). Decorul zoomorf, vegetal sau
geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone.
Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză
care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de
model. Astfel, arabescul, stilizare a motivelor vegetale, a fost preluat şi utilizat în toată
Europa medievală. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă,
folosit la construcţii din Spania musulmană, ar fi putut sta la baza arcului ogival, esenţial
în dezvoltarea goticului european.
Artele minore au fost, de asemenea, strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi,
dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo »,
de exemplu), sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Bijuteriile, prelucrarea lemnului şi
a fildeşului, ceramica smălţuită, adesea cu reflexe metalice, covoarele preţioase şi
ţesăturile fine de bumbac, toate acestea au constituit obiecte de lux, pătrunse şi în Europa,
fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan
cruciadelor. Influenţa artei musulmane asupra celei europene, deşi greu de decelat în
proporţiile sale precise, nu poate fi negată.
Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe
care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în
care este subordonată credinţei. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine, în filosofia
greacă, moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini, după cucerirea
provinciilor orientale. Pe de altă parte, Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XII-
XIII pe Aristotel, cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale,
prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Trebuie menţionat rolul pe
care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui
Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului.
Pornind de la o tradiţie deja venerabilă, filosofia musulmană se afirmă cu o
deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina, născut în 980, lângă Buhara, într-o familie de
şiiţi duodecimani). Personalitate enciclopedică, el s-a afirmat în medicină prin Canonul
care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea, dacă nu şi mai târziu. A mai
realizat comentarii la operele lui Aristotel, o summa care trata probleme de metafizică,
logică şi fizică, lucrări filosofice originale, o imensă enciclopedie, pierdută din păcate în

56

cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna.
Sistemul său filosofic, profund tributar lui Aristotel, face totuşi concesii teologiei, căci
Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine,
emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească.
Filosof, poet şi jurist, Ibn Hazm (1013-1063), născut la Cordoba, este cunoscut
mai ales prin cartea sa de poeme, Colierul porumbiţei, care se inspiră din Banchetul lui
Platon. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii, care
evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată, subliniind,
evident, superioritatea musulmanilor.
Ibn Bağğa, numit de latini Avempace, prin comentariile sale la Aristotel şi prin
lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel
Mare, maestrul lui Thoma d’Aquino.
Ibn Roşd, Averroes pentru occidentalii europeni, este considerat cel mai mare
filosof musulman, cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia,
justificându-i pertinenţa demersului. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii
europeni, care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor
adevăruri paralele şi separate, al religiei şi al filosofiei). Averroes respinge unele idei ale
lui Avicenna, cosmologia sa fiind pur aristoteliciană, lipsită de compromisuri cu teologia.
Materia este pentru el principiu de individuaţie, dar individualul e coruptibil, ca atare
imortalitatea este doar impersonală. O astfel de teză, care în ultimă instanţă punea în
discuţie nemurirea sufletului, nu putea decât să suscite vii împotriviri, atât din partea
teologilor musulmani, cât şi a celor creştini. În secolul al XIII-lea, în condiţiile influenţei
pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini, dar şi datorită
neînţelegerii ideilor sale esenţiale, unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de
biserica occidentală.

Mistica musulmană, situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie, a fost
ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia; mort în 1240
la Damasc). Colierul înţelepciunii, considerat capodoperă a misticii şi metafizicii
musulmane, deşi lipsit de un plan sistematic, reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi.
El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică, şi de asemenea,
asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale, căreia trebuie să-i răspundă dragostea

57

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii
diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice
musulmane.

Ştiinţa

În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a
influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza
moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa arabo-
islamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele
sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte
arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte
zone, precum cea europeană sau chineză.
Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie.
Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în
Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană.
Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile
aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de
Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent
matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de
un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni.
Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile
oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui
Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din
antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau
Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi
calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o
eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani.
Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce
priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi
longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza
hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta,
călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza
propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord.
Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din
urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca
Alhazen.

Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să
descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit
piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a
metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea,
arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândindu-
se în Europa din spaţiul oriental.
Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa
Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii
arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi
experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie,
Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi
pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până
pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul
bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de
antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile
arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se
numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea,
medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba,
autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi
aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a
realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă.
Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul,
în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin
preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este
pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră
juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea
triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă
de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se
închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea
ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe
puncte de vedere.

2.6. Imperiul otoman

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->