Histologie vegetala Toate plantele care se reproduc pe cale sexuata isi au originea intr-o singura celula = ou sau zigot

. Zigotul rezulta prin contopirea a doua celule specializate (gameti) de sex opus. Din celula-ou, prin diviziuni mitotice succesive, se formeaza un masiv celular = embrion. Treptat, unele dintre celule isi modifica forma si continutul, adica se diferentiaza. Simultan cu acest proces morfo-structural, celula capata si functii speciale pe care le va indeplini in organismul adult, proces numit specializare. La plante, alte celule din embrion se conserva la organismul adult, ramanand nemodificate (nediferentiate si nespecializate), avand deci carecter embrionar. Tesutul = grupare permanenta de celule cu aceeasi forma si origine (sau cu forma si origine diferite), interdependente si care indeplinesc aceeasi functie. Deci tesuturile sunt unitati anatomice si fiziologice, celulele constituente fiind unite intre ele prin intermediul lamelei mijlocii si al plasmodesmelor. Criterii de definire a unui tesut adevarat 1. Celulele componente ale gruparii sunt legate prin lamela mijlocie si plasmodesme alcatuind o unitate antomica permanenta 2. Celulele sunt specializate in indeplinirea unui rol fiziologic, tesutul constituind o unitate fiziologica 3. Celulele sunt interdependente, fiind subordonate organului, respectiv organismului din care fac parte Aceste conditii trebuie indeplinite simultan, daca nu sunt respectate toate, gruparea nu este tesut adevarat, ci cenobiu, colonie sau pseudoparenchim (tesut fals). Clasificarea tesuturilor vegetale Criterii: a) Forma celulelor: tesuturi parenchimatice - celulele sunt izodiametrice; tesuturi prozenchimatice - celule heterodiametrice.

b) Gradul de diferentiere a celulelor: tesuturi meristematice (embrionare) si tesuturi adulte (mature, definitive). c) Compozitia chimica a peretelui celular: tesuturi suberificate si tesuturi lignificate d) e) Functia indeplinita Prezenta sau absenta protoplastului

Haberlandt (1884) face o clasificare anatomo-fiziologica reunind 12 categorii de tesuturi: 1. formatoare (meristeme); 2. sistemul epidermal; 3. sistemul mecanic; 4. sistemul absorbant; 5. sistemul asimilator; 6. sistemul conducator; 7. sistemul tesuturilor de inmagazinare a substantelor de rezerva; 8. sistemul aerifer; 9. organe de secretie si excretie; 10. tesuturi de miscare; 11. organe de simt; 12. structuri si tesuturi conducatoare de excitanti Sistem de tesuturi = grupare morfologica si functionala de celule interdependente care coexista intr-un intreg si care indeplinesc o anumita functie. M. Andrei propune 5 sisteme de tesuturi: 1. Sistemul generator este reprezentat de promeristeme (meristeme primordiale), meristeme primare si meristeme secundare. Toate aceste tipuri de tesut provin din zigot. 2. Sistemul protector cuprinde epiderma/rizoderma, exoderma, endoderma, periderma, caliptra. Acestea provin din protoderma/dermatogen 3. Sistemul conducator este alcatuit din xilem, floem si parenchim conducator. Aceste elemente provin din procambiu/plerom 4. Sistemul fundamental reuneste parenchimurile (asimilator, acvifer, aerifer, de inmagazinare a substantelor de rezerva) si tesuturile mecanice sau de sustinere (colenchim si sclerenchim). Toate aceste tipuri de tesut provin din meristemul fundamental/periblem. 5. Sistemul tesuturilor speciale reuneste structurile secretoare, tesutul de separatie si tesuturile senzitive. Si aceste tipuri de tesut provin tot din meristemul fundamental/periblem.

SISTEMUL GENERATOR (TESUTUL MERISTEMATIC) Meristemele (tesuturi de origine, tesuturi formatoare, tesuturi embrionare) sunt tesuturi formative cu caracter embrionar care determina cresterea si dezvoltarea plantei si formarea celulelor reproducatoare. Embrionul isi are originea in zigot. In primele etape de dezvoltare a embrionului toate celulele acestuia se divid in mod egal, dand nastere tesutului embrionar. Embrionul creste si se dezvolta, se alungeste si se matureaza devenind plantula si ulterior planta. Odata cu aceste procese, diviziunea celulara se restrange numai la anumite parti ale embrionului tarziu, plantulei si ale plantei, tesuturile embrionare initiale fiind fragmentate si distantate prin aparitia/intre ele intercalandu-se/ tesuturilor definitive, localizandu-se in varfurile axelor supra- si subterane ale plantei adulte. Meristemele sunt tocmai aceste tesuturi embrionare care nu s-au epuizat in procesele de crestere si de dezvoltare si s-au conservat in corpul matur al plantei (alcatuit in mare parte din tesuturi definitive).

Meristemele se carcterizeaza prin activitate mitotica nelimitata care duce pe de o parte la formarea de celule noi care se vor diferentia si specializa devenind tesuturi adulte, iar pe de alta parte, la formare de celule care pastreaza caracterul meristematic (se poate spune ca meristemele se autogenereaza, se autointretin in permanenta). Celulele care se diferentiaza pierd treptat caracterele embrionare, transformandu-se in cele din urma in tesuturi definitive (adulte, mature sau permanente). Unele asemenea celule diferentiate isi pot recapata la un moment dat proprietatile mitotice (meristematice), avand capacitatea de dediferentiere (remeristematizare, reembrionalizare). Caracterele citologice ale meristemelor Celulele meristemelor nu au substante ergastice (de rezerva - amidon s.a.). Forma celulelor este variata: de la izodiametrica (meristeme apicale) la heterodiametrica-fusiforma (celulele cambiale). Peretele celular este subtire, de natura pecto-celulozica (armatura de microfibrile de celuloza intre care se gaseste o substanta geletinoasa reprezentata de pectina si hemiceluloza). Peretii celulari subtiri faciliteaza fluxul de substante nutritive care sunt foarte importante pentru sustinera metabolismului lor foarte activ. Alte componente celulare: citoplasma fundamentala cu numerosi ribozomi, plastide, mitocondrii, aparat Golgi, RE - mai ales neted, vacuole mici nedecelabile la microscopul optic. Celulele meristematice sunt conectate structural si functional prin plasmodesme (elemente de RE, dictiozomi si microtubuli care strabat peretii celulari a doua celule invecinate si prin care citoplasmele celor doua celule sunt in continuitate). Nucleul este voluminos, dispus central. Plastidele si o parte din mitocondrii se gasesc sub forma de proplastide, respectiv de promitocondrii - organite celulare care nu s-au maturat complet structural si, implicit, nici functional. Intre celulele meristemelor nu exista spatii intercelulare.

In functie de directia spatiala a planurilor de diviziune, diferite meristeme au modalitati diferite de crestere; dupa particularitatile de crestere se deosebesc trei grupe de meristeme: Ø Meristeme masive: diviziunile celulare se realizeaza dupa planuri orientate in cele trei directii ale spatiului rezutand corpuri aproximativ sferoidale sau care umplu un volum fara o forma clar definita; este intalnit in organele reproducatoare (anteridii, sporangi, saci polinici etc.) Ø Meristeme placale (in forma de placa): diviziunile celulare sunt predominant anticlinale ceea ce duce la cresterea in suprafata, rezultand placi unistratificate; este intalnit in frunze tinere de dicotiledonate Ø Meristeme axiale (in siruri longitudinale): diviziunile celulare sunt predominant periclinale, peretii celulari noi fiind orientati perpendicular atat fata de axa longitudinala a celulei cat si a organului in care se gaseste; aceste meristeme dau nastere la corpuri cilindrice - radacini, tulpini, petioluri, nervuri etc. CLASIFICAREA MERISTEMELOR Dupa originea lor, meristemele sunt de trei categorii: 1. Meristeme primordiale (promeristeme) - rezulta din diviziunea zigotului; reprezentat de celule totipotente care formeaza embrionul in prime faze de dezvoltare; la planta adulta este reprezentat de celulele initiale localizate in varfurile de crestere ale axelor supra- si subterane; celulele initiale (au dimensiuni putin mai mari decat celelalte) impreuna cu celulele cele mai apropiate care au derivat din cele initiale, protejate de primordiile foliare si de catafile (la nivelul tulpinii) sau de piloriza (la nivelul radacinii) constituie varfuri vegetative meristematice; varful vegetativ meristematic = celule initiale+celule derivate apropiate+elemente de protectie 2. Meristeme primare - situate la mica distanta de varful vegetativ meristematic al radacinii si al tulpinii; celulele acestora prezinta deja un inceput de diferentiere - vacuolizare evidenta si schimbare a formei; dupa pozitia lor in corpul plantei pot fi: apicale si intercalare. Ø Meristeme primare apicale - reprezentate de celulele initiale, derivatele lor si zonele axiale din radacina sau tulpina situate imediat in

derma = piele. Au fost elaborate mai multe ipoteze privind structura meristemului apical: § Hanstein (1868) . 3. celulele se divid prin pereti anticlinali si radiali. uneori si tesuturile conducatoare). celulelei protodermei se divid prin pereti anticlinali rezultand crestere in suprafata). In stadiul tanar al plantei intregul internod este meristematic. acvifer. pleroma = umplere]. de inmagazinare a substantelor de rezerva. aerifer. din acest meristem iau nastere tesuturile cortical. Aceste meristeme apar prin procesul de dediferentiere = pierderea de catre un tesut definitiv a caracterelor dobandite prin diferentiere si redobandirea insusirii de a se divide (redevin meristeme. ulterior. [gr. celulele se divid numai prin pereti longitudinali. active mitotic). periblemul (din care se diferentiaza scoarta) si pleromul (din care se diferentiaza cilindrul central). Functionarea acestor meristeme este limitata in timp. are cea mai lunga viata meristematica) si meristemul fundamental (alcatuit din celule parenchimatice.vase conducatoare si elemente anexe. periblema = imbracaminte. din ea deriva epiderma/rizoderma si uneori tesuturile mecanice si asimilatoare. Apar la majoritatea dicotiledonatelor si la toate gimnospermele. Este cea mai acceptata teorie la ora actuala. asimilator. Se formeaza in profunzimea radacinii si a tulpinii si contribuie la cresterea in grosime a acestora (fata de MERISTEMELE PRIMARE CARE ASIGURA CRESTEREA IN LUNGIME a organelor vegetative). Ø Meristeme intercalare . in cele din urma diferentiindu-se complet si disparand. medular.postuleaza existenta a trei meristeme apicale: protoderma (dispusa superficial. .numite si meristeme laterale.apropierea varfului. genesis = formare. Aceste meristeme asigura cresterea independenta in lungime a internodurilor. cu spatii intercelulare mici. deriva din tesuturi definitive vii (care sunt deja diferentiate). La tulpinile articulate (cu noduri) se gasesc la nivelul internodurilor.tesut meristematic localizat la distanta de varful vegetativ meristematic. pe masura alungirii tulpinii. Meristeme secundare . din procambiu se diferentiaza tesutul conducator . deasupra nodului. dar deasupra celui mai tanar primordiu foliar. Aceste meristeme apicale pot fi identificate la multe radacini si foarte rar la tulpini.deosebeste trei meristeme apicale (numite si histogene): dermatogenul (din care se diferentiaza epiderma). procambiul = desmogenul (alcatuit din celule prozenchimatice efilate la capete. § Haberlandt . meristemul se localizeaza la baza internodului.

de diferite categorii. izodiametrice.se formeaza in tesuturile primare vii. iarna). La plantele tropicale celulele cambiale se divid continuu tot timpul anului. Numarul de straturi de suber este mai mare decat numarul de straturi de feloderm. iar suberul impreuna cu felogenul si cu felodermul constituie peridermul/periderma. Raportul lemn secundar/liber secundar este de 3:1 la gimnosperme si de 10:1 la angiosperme. Ø Felogenul . Suberul nu se formeaza in frunze. constituie scoarta secundara a organului) spre interior. Rolurile cambiului vascular: a) produce floem si xilem secundar.foarte rar la monocotiledonate. Genereaza centripetal (spre interiorul/centrul organului) xilem secundar si centrifugal (spre exteriorul/suprafata organului) floem secundar. . Celulele felogenului sunt strans lipite. Uneori sub suber din felogen se poate forma feloid care contribuie la exfolierea suberului. generand floem si xilem secundar. c) participa la fuzionarea altoiului pe portaltoi prin generarea de calus care asigura racordarea tesuturilor conducatoare (al altoiului si al portaltoiului). Aceste grupari de celule au activitate meristematica locala. din primele 2-3 straturi corticale. din afara cilindrului central (stelului). Cresterea secundara in grosime este determinata de activitatea a doua meristeme secundare concentrice: cambiul vascular (cambiul libero-lemnos) si cambiul subero-felodermic (felogenul). La plantele din zona temperata cambiul are activitate sezoniera . Cambiul vascular genereaza: vase conducatoare.isi inceteaza activitatea cand conditiile de vegetatie devin nefavorabile (sfarsitul toamnei. din parenchimul floemic. Originea felogenului este variata: din celulele epidermei sau/si din primul strat celular cortical subepidermal.este un meristem lateral care se dezvolta sub forma de cilindru. din periciclu. Ø Cambiul vascular . Este unistratificat. cu spatii intercelulare. b) genereaza calus = tesut de rana deasupra ranilor. Celulele felogenului se divid generand suber (tesut mort la maturitate) spre exterior si feloderm (celule vii. Apare in cilindrul central (stel) intre fasciculele libero-lemnoase. neexistand spatii intercelulare. Suberul impreuna cu feloidul constituie felemul (pluta). MERISTEMOIDE Meristemoidele sunt grupari de celule din diferite tesuturi definitive primare care se pot divide generand diverse structuri. parenchim si fibre (acestea din urma lipsesc din tesutul conducator primar).

La organele subterane (mai ales la radacina) se mai numeste si rizoderma.component al peridermei si al ritidomului). tesutul caliptral) si secundare (suberul . in cazul tulpinii si al radacinii. Sunt. epiderma este prezenta inainte ca acestea sa depaseasca in circumferinta o anumita limita. Au rol de aparare a celulelor/tesuturilor vii pe care le delimiteaza. Tesuturi protectoare primare Epiderma Principalul tesut de aparare Stratul (rar straturile) exterior de celule care acopera si protejeaza toate organele vegetative si de reproducere. in general. rar se gasesc in profunzimea organelor plantei. unistratificate.SISTEMUL PROTECTOR (APARATOR) Caractere generale Sunt tesuturi externe (superficiale). Lipseste de pe caliptra si de pe varfurile vegetative meristematice. Caracteristici . endoderma. Dupa origine: primare (epiderma. exoderma.

nucleu.citoplasma. cromoplaste. Nucleul . a) pot fi parenchimatice sau prozenchimatice.rol izolator fata de factorii distructivi din mediul . Diminueaza/regleaza transpiratia si regleaza balanta hidrica in anumite conditii ecologice si in anumite perioade de vegetatie Rol de protectie Cuticula si ceara . dispozitie b) celule specializate: celule stomatice si celule anexe.forma variata.cloroplaste. Mitocondriile si dictiozomii sunt bine dezvoltati => activitate metabolica intensa Rolurile epidermei 1. Protoplastul . dispus parietal in apropierea peretelui tangential intern Plastide . extern 3. plastide. la plantele cu crestere in grosime . pectine + cutina sau gros.pana la formarea peridermei (in general in primul an de viata) Tipuri de celule epidermice: a) celule epidermice propriu-zise . emergente etc.Fara spatii intercelulare Prezinta cuticula Durata: toata durata vietii la plantele care nu cresc in grosime. microtubuli. Toate organele supraterane si parti din radacina matura prezinta cuticula deasupra epidermei (alcatuita din cutina . peretele celular subtire alcatuit din celuloza. marime. leucoplaste. . mai ales cel tangential extern. mitocondrii.variate ca forma. uneori vacuole cu pigmenti antociani. cloroplastele au activitate fotosintetica mult redusa fata de cloroplastele din parenchimul asimilator. 2. dictiozomi. hemiceluloza.o substanta lipidica). peri. RE.

asigura respiratia si transpiratia organelor delimitate de epiderma Alcatuite din 2 celule stomatice (= celule de inchidere) care lasa intre ele o deschidere = ostiola. peri. in tesutul de dededsubt .4. Au cloroplaste => sinteza de diferite substante biologic active Rol de absorbtie (Orchidaceae si Bromeliaceae) Rol de secretie . fara spatii intercelulare Stomatele Structuri foarte specializate . pe rizomi. intre ele o deschidere . rol de tesut de absorbtie si inmagazinare a apei. 9.ostiola . peristomatice) care difera si ele de celulele epidermale propriu-zise Celulele stomatice + celulele anexe = aparat (complex) stomatic Distributia stomatelor: pe toate organele supraterane (mai ales pe frunze). Are caracter meristematic (fiind vie) generand stomate.lumina. Permite subepidermale patrunderea luminii in tesuturile asimilatoare 5.exista un spatiu intercelular = camera substomatica . Unele celule epidermale (celulele buliforme si cele veziculoase) depozite de apa si produsi metabolici 6.cu marime variabila in functie de turgescenta (=gradul de umplere cu apa) celulelor stomatice Sub stomata. temperatura 10. 7.uleiuri eterice Rol de percepere a unor stimuli . celulele stomatice sunt inconjurate de celule anexe (accesorii. lipsesc la plantele acvatice Organizare structurala Stomata este formata din 2 celule epidermice reniforme. 8. papile Epiderma multistratificata Velamen radicum: epiderma multistratificata caracteristica radacinilor aeriene ale unor epifite (orhidacee).

sau pluricelulari. Absorb apa cu saruri minerale.Stomate acvifere Pline cu apa. .) si peri protectori neglandulari (nesecretori). Reduc/maresc intensitatea transpiratia Exoderma Caracteristica radacinilor. substante urticante = urzicatoare etc. parenchimatice poligonale. exista mai ales la radacini. la radacina exista peri absorbanti. apa. la monocotiledonate) subrizodermice ale scoartei externe. fara spatii intercelulare (printre aceste celule exista. care permit circulatia sevei brute de la perisorii absorbanti catre cilindrul central). terpene. Rolul perilor Protectie mecanica Izolare termica Apara organismul impotriva consumatorilor. in dreptul perisorilor radiculari absorbanti. Pot fi uni. nesuberificati = celule de pasaj. Sunt de doua categorii: peri protectori glandulari (secreta anumite substante . mult mai mari. rar la tulpini si frunze. Face parte din scoarta primara. Perii (trichomii) Formatiuni derivate din celulele epidermale care acopera in special organele vegetative ale plantelor (tulpina si frunzele). Reprezentata de stratul (la dicotiledonate) sau straturile (2-3. cu pereti celulari usor lignificati.Situate la extremitatea nervurilor. celule cu pereti subtiri. Endoderma (floioterma) Tesutul cel mai intern al scoartei primare. ostiola permanent deschisa.uleiuri eterice. Alcatuita din celule vii. Preia functia de aparare dupa exfolierea rizodermei.

Tesutul caliptral Specific radacinii . Celulele din dreptul faciculelor lemnoase raman cu peretii neingrosati = celule de pasaj . Se mai numeste piloriza sau scufie. Tesuturi protectoare secundare Tesuturile suberoase secundare se formeaza din felogen (meristem secundar format prin dediferentiere). unistratificate. La tulpinile supraterane . Nu exista la plantele parazite. daca este. se dezorganizeaza treptat.aceste ingrosari = ingrosarile Caspary). rol de mentinere a formei normale a stelului. Provine din caliptrogen.Este un tesut viu alcatuit din celule poligonale. Are rol in facilitarea cresterii radacinii . atunci este teaca amilifera (depoziteaza amidon). cu peretii celulari usor suberificati. dar se regenereaza permanent pe seama caliptrogenului.permit circulatia radiara a apei.si in orientarea geotropa pozitiva (celulele prezinta statolite).stratul cel mai intern al scoartei nu este diferentiat specific in endoderma. Roluri: endoderma este un cilindru cu rol de protejare a tesuturilor vii ale cilindrului central (stelului). peretii celulari sunt fie neingrosati.celulele apicale devin mucilaginoase si lichefiaza particulele solului . cu celule cu ingrosari Caspary si celule de pasaj. rol de a limita prezenta sevelor doar la nivelul stelului. Odata cu cresterea radacinii. alcatuita din celule parenchimatice. fie inegal ingrosati (in forma de banda sau in forma de potcoava . Suberul (pluta) Rezulta din activitatea felogenului . Cresterea secundara in grosime este determinata de produsele felogenului si ale cambiului vascular => tesuturile de protectie primare sunt inlocuite (in radacinile si tulpinile cu crestere secundara in grosime) de un complex de tesuturi de aparare secundare = periderma (suber + felogen + feloderm). Este o structura "in deget de manusa". La plantele acvatice exista rizomitra care nu se uzeaza si nu se reinnoieste. La tulpinile subterane exista endoderma tipica.protejeaza varful vegetativ meristematic. fara spatii intercelulare.

acopera ranile de pe unele organe. tabulare.Fagus (fag). Peretii celulari sunt impregnati cu suberina. la nivelul caruia se detaseaza unele organe (frunze) Tipuri de suber Suber simplu: o pluta) o inelastic Tare .sub tesuturile de separatie.la exteriorul lui apare felem (suber + feloid) Suber de cicatrizare (felem) . zbarcitura .are 20 cm . rar si silicificati. lichide. fara spatii intercelulare.pereti celulari ingrosati. frig excesiv. dispuse unele sub altele.impermeabil pentru gaze.inflexibil. La maturitate celulele mor. Slaba conductibilitate termica (celulele moarte au lumenul plin cu aer) =>protectie impotriva variatiilor mari de temperatura. agenti patogeni La Quercus suber . rana secreta necrohormoni (hormoni de rana) care stimuleaza activitatea mitotica a celulelor vecine => calus .Quercus suber (stejarul de Suber compus . praf atmosferic infectat (se fabrica dopuri ermetice.pereti celulari subtiri si elastici . rigizi . Moale .Celule izodiametrice. colaci de salvare) Suber de rana = traumatic . Particularitatile suberului Slab permeabil pentru apa => bun aparator impotriva transpiratiei excesive Foarte greu permeabil pentru gaze. materiale izolante.ambele tipuri de celule formeaza straturi care alterneaza Betula (mesteacan) Ritidomul Rhitis = incretitura.

2. ci se ingroasa si crapa => retea de fisuri adanci si largi . petioluri. 5.la unele plante se desface in fasii .se descuameaza ca inele . . radacini. care impreuna alcatuiesc tesuturile de aparare ale ramurilor. Taxodium. 6.se descuameaza in solzi (placi) .Betula. 3. Juniperus c) solzos . permitand schimbul de gaze (O 2 si CO2) intre tesuturile vii de sub suber (care este impermeabil pentru gaze) si aerul atmosferic. Malus. Picea La unele plante nu se descuameaza.Vitis. Protectie impotriva pierderii de apa prin transpiratie Protectie impotriva supraincalzirii Protectie impotriva inghetului Protectie impotriva patrunderii parazitilor Protectie impotriva incendiilor Protectie impotriva actiunii erbivorelor Lenticelele Formatiuni suberoase formate pe tulpina.Aesculus. Sunt deschideri sau fisuri in suber. 4. Clematis vitalba.Este un ansamblu de tesuturi primare si secundare moarte (= o succesiune de PERIDERME). trunchiului si ale unor radacini Tipuri de ritidom a) inelar (concentric) . Sunt echivalente functional cu stomatele din epiderma. Prunus avium b) fibros .brazde Rolurile ritidomului 1.

seva bruta si seva elaborata.se depoziteaza in organele de acumulare. circula descendent prin tesutul conducator liberian si ajunge la toate tesuturile plantei si in special in zonele de crestere. Tesuturile conducatoare sunt alcatuite din: . Seva bruta = solutie de saruri minerale absorbita din sol de catre radacini. prin tesutul conducator lemnos. Seva elaborata = solutie de substante organice (in special glucide) formata in urma procesului de fotosinteza.traversat de un curent dublu de lichide . Tesuturile conducatoare apar diferentiate de la Pteridofite. pana la tesuturile asimilatoare. la nivelul regiunii pilifere (regiunea perisorilor radiculari absorbanti). surplusul .SISTEMUL CONDUCATOR Cormul . Corp mare => necesar mare de seve => pentru transportul lor (in cantitate mare si la inaltime) a aparut tesutul conducator. circula ascendent.

Lemn primar = hadrom = elemente conducatoare fundamentale (traheide si trahee) + parenchim lemnos Xilem = tesut conducator lemnos = hadrom + fibre lemnoase. Þ Þ parenchim si fibre sclerenchimatice (doar in tesuturile conducatoare secundare). dimensiune si modul de ingrosare a peretilor sunt de 2 tipuri: traheide si trahee Traheidele: vase inchise (imperfecte) siruri longitudinale de celule suprapuse . metaxilem . disparitia peretilor celulari transversali (terminali) => vase lemnoase.peretii celulari transversali (terminali oblici) persistenti prevazuti cu pori = punctuatiuni . inca se pot alungi odata cu organul.dupa forma.pereti celulari grosi si lignificati.Þ vase (permit circulatia sevelor cu viteza mult mai mare decat in cazul transportului prin difuziune din celula in celula). perforare (ciuruire) => tuburi ciuruite.fara continut viu la finalul diferentierii (cand sunt complet diferentiate sunt moarte) pereti celulari ingrosati si lignificati siruri de celule dispuse cap la cap si grupate in fascicule conducatoare . cilindrica sau prismatica .alungire. Celulele conducatoare sunt specializate . Tesutul conducator lemnos = xilem Lemn primar: protoxilem . Xilem = vase + celule parenchimatice + fibre lemnoase Vasele lemnoase forma alungita.pereti celulari subtiri si putin lignificati.

vii. pereti celulari celulozici subtiri (la radacina) sau ingrosati si lignificati cel mai adesea insotesc lemnul secundar (parenchim secundar).trahee nefunctionale . mai largi decat traheidele - peretii celulari transversali au disparut complet sau aproape complet partile componente = articule = elemente de vas lungime . prezente la angiosperme si gnetate (gnetatele fac parte dintre gimnosperme) . prezente si in lemnul primar (parenchim primar) depozit de amidon si alte substante de rezerva rol in circulatia substantelor .rol de sustinere . au lumenul obturat Celulele parenchimatice .cm-1.conducere radiara . se face prin punctuatiuni si prin difuziune Traheele vase deschise. putin alungite. inceata deoarece exista pereti celulari transversali.prin peretii celulari ingrosati rezista la presiunea exercitata de celulele din jur si nu se inchid .ferigi.cele cu peretii ingrosati si lignificati.- capete ascutite sau rotunjite la plantele primitive .5 m (5m la liane).contin aer si au doar rol mecanic de sustinere. alaturi de celulele mecanice si de vasele lemnoase . gimnosperme circulatia mai dificila. perfecte =articule vasculare celule tuburi continui care rezulta din suprapunerea de prozenchimatice cilindrice (rar prismatice).

fara nucleu la maturitate vacuola mare. pereti celulari celulozici subtiri . adica leptom + fibre liberiene (acestea nu exista in liberul primar) Tuburi ciuruite = vase liberiene vase alungite. parenchim liberian.- exista parenchim lemnos primar si secundar Fibrele lemnoase elemente prozenchimatice efilate (ascutite la capete) pereti celulari puternic ingrosati si lignificati sunt de mai multe tipuri.foarte alungite. celule anexe (la angiosperme). prezente la dicotiledonate in lemnul secundar. asezate cap la cap.in peretii transversali exista pori (perforatii) care formeaza ciururile (placile ciuruite) Celulele anexe asigura coordonarea metabolica pentru tuburile ciuruite au originea in aceeasi celula-mama ca si tubul ciuruit . alcatuite din celule prismatice (= articule de vase ciuruite). fibre liberiene Floem = tesut conducator liberian = tuburi ciuruite + celule anexe + parenchim liberian + fibre liberiene. fibrele lemnoase propriu-zise = fibre libriforme . sunt cele mai raspandite Tesutul conducator liberian = floem Liber primar = leptom = tuburi ciuruite + celule anexe + parenchim liberian Liber primar: protofloem si metafloem Floemul este alcatuit din: tuburi ciuruite. citoplasma parietala. sunt fibre sclerenchimatice. celule vii.

celule albumifere (albuminice. gimnosperme.celule vii. uneori incarcate cu mult amidon lipseste la monocotiledonate este tesut de rezerva amilifer (poarta amidon) Fibrele liberiene prezente doar in liberul secundar sunt elemente de sclerenchim .rol de sustinere .formeaza liberul tare (liberul moale = celule ciuruite + celule anexe + parenchim liberian) . multa citoplasma. lumen ingust.lipsesc la ferigi. dar au metabolism care trebuie coordonat) .- insotesc permanent si comunica cu tubul ciuruit celule vii. pereti celulari celulozici.la ferigi si gimnosperme. sunt in relatie morfo-fiziologica doar cu tuburile ciuruite. neavand aceeasi origine. putin alungite. nucleu mare. fara amidon . dicotiledonatele lemnoase primitive si adesea din protofloemul angiospermelor . proteinice) . sunt echivalente cu celulele anexe Parenchim liberian rol de conducere a sevei elaborate in sens radiar . neciuruiti. au ciururi.rol de vitalizant al tuburilor ciuruite (acestea nu au nucleu. vacuole. pereti fara ciururi. citoplasma densa.

. Peretii celulari primari celulozici subtiri sau foarte grosi cu hemiceluloza sau pereti secundari ingrosati lignificati (in xilemul secundar). Celule slab diferentiate. evidenta in procesele de cicatrizare si de regenerare. dar indeplinesc variate roluri fiziologice. Celulele au diferite forme: poliedrica (majoritatea). lobata = cutata. stelate (tesut aerifer). de depozitare de materii de rezerva. dar prezenta).SISTEMUL FUNDAMENTAL (PARENCHIMURI SI TESUTURI MECANICE) Parenchimurile Celule vii. Sunt 5 categorii: de absorbtie. aerifere. asimilatoare. prozenchimatica. acvifere. Parenchim de absorbtie Absoarbe apa + saruri minerale dizolvate sau alte substante. au capacitate de diviziune (mica.

celulele sunt dispuse in general perpendicular pe epiderma => seamana cu un gard (palissade (fr. chiar langa peretele celulei = . lipide.sinteza de substante organice prin fotosinteza Principalul caracter . spatii intercelulare mari = lacune care permit o buna circulatie a aerului. Velamen . aceste substante sunt capabile sa ajute germinarea sau formarea a ceva nou in cadrul organismului. mai putin bogate in cloroplaste. Tecile clorofiliene . mai ales la nivelul frunzelor si tulpinii. Parenchim de depozitare a materiilor de rezerva Substante de rezerva . proteine. cu spatii intercelulare mici. Celule cu pereti subtiri si celulozici. Foarte raspandite in organele supraterane ale plantelor. localizate imediat sub epiderma.glucide.in tesuturile radacinilor aeriene ale orhideelor epifite. localizat de obicei pe fata inferioara a frunzelor). are rol de protectie si de absorbtie a apei ca vapori.Sunt doua tipuri: rizoderma (parenchimul din zona absorbanta a radacinilor). Sunt doua tipuri principale: Þpalisadic (1-3straturi de celule prismatice sau cilindrice bogate in cloroplaste.celule bogate in cloroplaste cu clorofila Celulele au forma corespunzatoare pentru captarea luminii. cristale de oxalat de Ca. pereti celulari subtiri sau usor ingrosati. lobata sau stelata. Celule vii. Parenchim asimilator (clorenchim) Functie principala . ele trebuie si sa conduca substantele elaborate pe cea mai scurta cale la tesutul conducator. citoplasma parietala (pelicule subtiri dispuse la periferia celulei.) = gard) Þlacunar/lacunos (celule de forma sferica.celule palisadice dispuse radial/concentric in jurul fasciculelor conducatoare (transport rapid al substantelor plastice in tesutul conducator).perisorii absorbanti + epiderma + parenchimul cortical (sunt toate implicate in absorbtia si transmiterea apei spre tesutul conducator) si velamen radicum.

Spatii intercelulare mari = lacune . Celule mari. Parenchimul aerifer Se intalneste la plantele acvatice si palustre (de mlastina) . Substantele de rezerva se depoziteaza in citoplasma.parietal). pipirig. fie pe soluri saraturate = plante halofile. Celulele raman vii deoarece tot ele mobilizeaza metabolic substantele de rezerva. Alisma plantago. Aerul din canalele aerifere constituie un depozit de oxigen si dioxid de carbon pentru aceste plante. vacuom dezvoltat. pereti celulari subtiri. Ulterior. Colenchimul . se acumuleaza aer => scade greutatea specifica si planta pluteste sau sta vertical. care. fara cloroplaste. Parenchim acvifer Depozit de apa la plantele suculente care traiesc fie in regiuni secetoase = plante xerofile. Tesuturile mecanice (de sustinere) Totalitatea tesuturilor mecanice = stereom. in mediul in care traiesc (apa) au la dispozitie o cantitate mica de gaze importante in respiratie si fotosinteza. apar colenchimul si sclerenchimul. In general. vacuom dezvoltat. nucleu deformat. Sunt compacte (fara spatii intercelulare sau spatii mici) si incolore. putina citoplasma si fara cloroplaste.nufar. parenchimul acvifer este asociat cu parenchimul asimilator pentru a-i asigura apa. Canalele aerifere sunt mentinute deschise prin sclereide = celule stelate cu pereti lignificati. sustinerea este asigurata prin turgescenta si tesut conducator lemnos.formeaza canale care strabat tot corpul plantei. Initial. cu mucilagii (substante glucidice care retin apa si o cedeaza greu) Rol de depozit de apa au si unele celule din epiderma superioara a unor plante. amiloplaste. vacuole.

fara spatii intercelulare.si extraxilematice .traheidale si libriforme . Sclerenchimul Celule nevii la maturitate. tabular . hemiceluloza substante pectice si apa. Prezent in organele in crestere.prezinta spatii intercelulare. adesea lignificati.lacunar .peretii tangentiali intern si extern sunt ingrosati. Exista 2 tipuri: sclerenchim scleros .Colla = clei Celule vii cu pereti celulari neuniform ingrosati.pereti celulari ingrosati in colturile celulei. fara spatii intercelulare. Exista 3 tipuri: angular . dar flexibil si plastic.celule alungite (prozenchimatice) = fibre xilematice . cu sau fara spatii intercelulare. considerati pereti celulari primari. peretii celulari uniform ingrosati secundar. formati din celuloza. peretii sunt ingrosati in dreptul spatiilor dintre celule. . rezistent la extensie. tesut elastic.celule izodiametrice = sclereide sclerenchim fibros .

.

latex. avand proprietatea de a secreta (elabora) sau excreta (elimina) diferite substante. alcaloizi. nucleu mare si organite numeroase. Functia . din contra. Totalitatea acestor structuri constituie sistemul structurilor secretoare. nectar etc Citologic. care sunt utilizate in metabolism sunt considerate produse (produsi) de secretie. forma ± sferica. Celulele sau grupurile de celule care secreta substante chimice si le depun in interiorul lor sau le elimina in afara sunt structuri secretoare. Printre substantele sintetizate in plante se numara: uleiuri esentiale. taninuri. Vacuolizarea este redusa sau. gume. vacuomul este bine dezvoltat daca este compartiment de depozitare a substantei secretate.SISTEMUL TESUTURILOR SPECIALE TESUTURILE EXCRETOARE SI STRUCTURILE SECRETOARE SI Structurile secretoare sunt alcatuite din celule sau grupuri de celule. dispersate printre parenchimuri. mucilagii. Substantele secretate. celulele secretoare (izolate sau grupate in tesuturi secretoare) se caracterizeaza prin: talie mica. cele care sunt scoase definitiv din circuitul metabolic se numesc produse de excretie.

depozitat sub forma de cristale la numeroase plante (frunza de begonie si stanjenel. Celule secretoare izolate se gasesc. unele diuretice. in fructele de apiacee) etc. . taninul se acumuleaza in celulele peridermei si era utilizat.functii ecologice: atragerea polenizatorilor. de regula. tunicile bulbului de ceapa etc. sunt antiseptice. al unor rozacee. (Cand ele difera ca marime si forma de celulele invecinate. ca si pentru sclereidele izolate.) Substantele secretate de aceste celule sunt: . Papilele secretoare sunt expansiuni epidermice unicelulare conice care alcatuiesc un "covor" (deci un tesut) la suprafata petalelor de trandafir. iritante sau expectorante.functia de protectie impotriva factorilor abiotici extremi ai mediului seceta. de obicei gust amar. rezinifere.de secretie este. . altadata. Rolurile indeplinite de substantele excretate/secretate pot fi grupate in: . Insa se considera celule secretoare doar acelea la care aceasta functie este predominanta. taninifere. in tesuturile parenchimatice ale frunzei sau fructului. caracteristica tuturor celulelor vegetale vii. . intr-o oarecare masura. tulpina de tei sau nuc.secreta uleiuri eterice.oxalat de calciu. Dupa substanta secretata.tanin (elaborat de celule tani(ni)fere) . La stejar. indepartarea eventualilor pradatori sau paraziti..a.) . balsamifere. Uleiurile eterice au miros placut.in cazul leguminoaselor. mucilagigene. Unele plante bogate in uleiuri eterice sunt utilizate ca plante medicinale. se foloseste denumirea de idioblaste.uleiuri volatile (in frunzele de dafin si ale multor lamiacee. se cunosc urmatoarele tipuri de celule secretoare: celule oleifere. oxalifere s. fagacee etc. in tabacarie. inghet. Cele mai frecvente sunt celulele oleifere .

In general. Sarurile sunt scoase din celule sub forma de solutii. histamina. pe stamine. Glandele nectarifere (nectarigene = nectariile) excreta nectarul . uneori in pintenii corolei. Perii de la urzica sunt mari. Perii secretori sunt pluricelulari. Hidatodele active se mai numesc si stomate acvifere. in apropierea tesuturilor conducatoare. In aceste cazuri nectariile se numesc extraflorale. Dupa evaporarea apei. peri. Nectariile sunt structuri secretoare diferentiate pe diferite elemente florale sau pe organe vegetative. Nectariile florale (nuptiale) se diferentiaza pe elementele florale (la baza sepalelor sau petalelor. Osmoforele sunt tot formatiuni ale epidermei in forma de cili. Uleiurile volatile parfumate sintetizate de papile difuzeaza in atmosfera prin cuticula. Glandele saline/salifere sunt caracteristice plantelor nesuculente de saraturi. nectariile sint de doua feluri: nectarii florale si nectarii extraflorale. formiat de sodiu si alte toxine. Hidatodele pot fi active sau pasive. pe receptacul. Apa eliminata contine diferite elemente (calciu. La unele plante. toporasi. Dupa locul de formare. la care au rolul de a elimina surplusul de saruri. Nectarul este cautat de insecte. care secreta (uneori impreuna cu celulele de sub ele) uleiuri volatile (la petalele de Narcissus si ale multor orhidee). Glandele acvifere (= hidatodele) sunt structuri ce elimina apa excedentara din frunze (si implicit din intreg corpul plantei) prin picurare sau gutatie eliminarea facandu-se in forma lichida. pe stipele si petioluri. apendici. cu ocazia vizitarii florilor. azot. pe ovar. rar unicelulari. unicelulari si secreta acetilcolina. care. la suprafata organelor raman cristale de sare. nectariile extraflorale sunt . potasiu. fac si polenizarea.panselute. pe stil. lacramioare etc. tesuturile nectarifere sunt localizate pe frunze. Denumirea de stomata acvifera este justificata si de aceea ca eliminarea apei se face chiar prin ostiola unei stomate modificate. fosfor si clor) dizolvate in concentratii diferite. pe tubul corolei). adesea cu varful dilatat (peri glandulari).un amestec apos de zaharuri si diverse alte substante organice. Apar in epiderma la diverse organe. Nectarii extraflorale (extranuptiale).

cu citoplasma dispusa parietal si cu o vacuola mare. de mari dimensiuni (cele ramificate au ramificatiile printre celule ale tesuturilor radacinii.nu mai sunt utilizate de catre planta. Importanta laticiferelor in viata plantelor. Sunt prezente la rostopasca (cu latex portocaliu). Canalele secretoare sunt spatii cilindrice lungi. .laticifere nearticulate simpla sau ramificata. cat si canale secretoare si noduli negri secretori. in inmagazinarea substantelor nutritive. Enzimele proteolitice sunt excretate in momentul capturarii unei insecte. Celulele cu latex sunt vii. aceste substante fac din sunatoare una dintre cele mai valoroase plante medicinale. Glandele digestive sunt peri/trichomi care elimina apa + enzime proteolitice. latexul capata proprietati mecanice (cauciuc. Latexul este o emulsie de polimeri ai izoprenului ce se gaseste la cca 300 de specii de plante. Laticiferele articulate sunt formate prin anastomozarea (conectarea) mai multor celule laticifere.produse ale metabolismului . gume. sunt. in care celulele secretoare varsa rezine (rasini). La speciile de sunatoare (Hypericum sp. In contact cu aerul. care contin alcaloizi. captusite cu celule secretoare.macroscopice. din diverse organe. Buzunarele/pungile secretoare contin uleiuri esentiale si sunt spatii izodiametrice delimitate de celule secretoare. frunzei etc. lipide. in regularizarea bilantului de apa al plantei sau ca mediu pentru transportul oxigenului etc. uneori intens colorate. centrala (in care se afla latexul). Laticiferele pot fi alcatuite din cate o celula . de ridicaturi inelare.). mac etc. a) buzunare secretoare si b) canale secretoare. uleiuri esentiale.) se gasesc atat buzunare secretoare (= glande translucide). dupa forma lor. Ele se prezinta sub forma de umflaturi. deoarece substantele care se acumuleaza in ele . Laticiferele au un rol important in conducerea substantelor nutritive. uneori si nectar. laticiferele sunt interpretate ca un sistem excretor. Mai recent. Sunt intalnite mai ales la plantele insectivore. Peretii separatori ai articulelor de vas (celulelor) pot fi perforati sau in mare parte resorbiti. Cavitatile secretoare inchise. gutaperca). rasini si uleiuri esentiale in toate organele plantei. de trihomi etc. tulpinii. Laticiferele.

Se deosebesc mai multe categorii de tesuturi: . efectuate mai mult sau mai putin rapid se numesc nastii. a fructelor etc. Raspunsurile plantelor sunt diferite de cele ale animalelor.reactii de orientare care constau in esenta in curbarea organelor. raspunsurile plantelor constau mai mult in schimbarea formei organelor.). plantele manifesta proprietatea de iritabilitate = insusirea de a raspunde la stimuli (lumina. ŢESUTURI VEGETALE Ţesuturile sunt grupari de celule distincte sub raport structural si functional. adica intr-o anumita etapa ontogenetica si este determinata de incetarea functiei lui (caderea frunzelor.TESUTURILE DE SEPARATIE Detasarea sau separarea unor tesuturi sau complexe de tesuturi sau in final. Miscarile spectaculoase ale plantelor. a unor organe vegetative in anumite etape ontogenetica (de viata) se datoreste unor structuri speciale. asa cum sunt de fapt toate mediile) prin tropisme . Raspunsurile plantelor nu sunt lesne percepute de noi. stimuli tactili. de frunza de Mimosa pudica ca raspuns la un stimul mecanic. Nastiile sunt miscarile efectuate de plantele carnivore pentru capturarea prazii. gravitatie. a elementelor florale dupa anteza. dar si miscarile periodice de inchidere/deschidere ale florilor si de ridicare/coborare a frunzelor. substante chimice). Plantele superioare fixate de substrat raspund mediului anizotropic (cu concentratii neomogene de factori. a florilor nefecundate. pentru ca plantele nu se pot deplasa. TESUTURILE SENZITIVE Ca sisteme vii. numite tesuturi de separatie. deoarece sunt foarte lente. Detasarea normala a unui organ vegetal se face periodic. La plantele care executa astfel de miscari exista anumite structuri capabile sa resimta variatia anumitor factori de mediu si sa transmita aceasta informatie celorlalte celule si tesuturi care reactioneaza prin crestere orientata sau prin nastii.

ŢESUTURI MERISTEMATICE (MERISTEME) Sunt tesuturi ce-si mentin permanent caracterul embrionar. genereaza spre interior lemn (xilem) secundar si spre exterior liber (floem) secundar (fig. strat periferic care va genera atât rizoderma radacinii cât si epiderma tulpinii. procambiu. Aici apartin cambiul si felogenul. din care se vor diferentia fasciculele conducatoare. citoplasma bogata si fara substante ergastice si vacuole. Se constituie în tesuturile structurii primare ale radacinii si tulpinii si. prin diviziuni tangentiale. b. . care se diferentiaza sub actiunea factorilor interni si externi alcatuind tesuturi definitive. formeaza tesuturi secundare care produc cresterea în grosime a radacinii si tulpinii. Fac exceptie doar celulele cambiale care prin diviziuni alternative produc atât spre interior cât si spre exterior parenchim al razelor medulare. sub forma mai multor suvite longitudinale înglobate în meristemul fundamental. functia lor fiind aceea de a genera celule. Dupa locul unde se afla în planta. Meristemele sunt constituite din celule de dimensiuni reduse. strâns unite între ele. generator al scoartei primare si maduvei. tulpina) si asigura cresterea lor în lungime. Formeaza o teaca cilindrica unistrata în lungul radacinii si tulpinii (inel în sectiune transversala) si. Din meristemul primordial rezulta meristemele primare. Celulele lui sunt mai ales alungite pe directia axului (prozenchimatice). constituit din câteva celule initiale si derivatele lor cele mai apropiate. Meristeme apicale. se disting doua categorii principale de meristeme: a. Meristeme laterale. La extremitatea vârfului în conul de crestere (vârful vegetativ) se afla meristemul primordial. Aceste celule sunt parenchimatice si se numesc initiale de raza ale cambiului. prin diviziuni alternative ale initialelor fusiforme. Se afla la vârful organelor (radacina. reprezentate prin: protoderma. Cambiul. cu nucleu voluminos 131b14b . Ele se mai numesc si meristeme secundare. 11). meristem fundamental.

Atunci când iau nastere din meristemele primare se numesc tesuturi de protectie primare. care înveleste radacina cu structura primara. ŢESUTURI DE PROTECŢIE Sunt tesuturi definitive cu pozitie periferica.Felogenul. cerificati ori impregnati cu SiO2. exceptând celulele stomatice. Se constituie în scoarta primara (uneori în epiderma sau periciclu) si formeaza spre exterior tesut protector multistrat (suber). si respectiv exoderma. ajungând a se diferentia si în liberul secundar. secretie etc. Epiderma prezinta formatiuni: stomate ce au rol în schimbul de gaze si transpiratie si peri ce au rol de protectie. mereu mai spre interior. iar atunci când sunt formate de felogen se numesc tesuturi de protectie secundare. Epiderma are celule cu peretii exteriori cutinizati. iar spre interior tesutul numit feloderm. 12). Are o activitate limitata în timp: în decursul vietii plantelor se formeaza mai multe felogene. fara cloroplaste (fig. . care înveleste tulpinile (lujerii) cu structura primara si frunzele. Ţesuturi de protectie primare sunt epiderma. Celulele ei sunt vii si.

f . 13). e . b . si colab. d . H.celule epidermice (din Raven. P. datorita suberinei. spre interior felogenul a dat nastere unui strat de . Fiind impermeabile. Interiorul celulelor este plin cu aer.celule anexe. iar peretii pot contine rasini si tanin. 12 . Fig.camera substomatica. straturile compacte de suber nu permit schimburi de gaze si transpiratia tesuturilor vii. 13).ostiola. 13 Suber cu lenticela la soc (Sambucus nigra): suberul (sb) generat spre exterior de felogen (fg).Fig. mai interne. în dreptul carora. Aceste procese se realizeaza la nivelul lenticelelor.parenchim lacunar.. dispuse de obicei în mai multe straturi din serii de celule suprapuse radiar (fig. se afla sub epiderma (ep). celulele lui sunt moarte la maturitate.Stomata în epiderma unei frunze: a . în locul straturilor compacte. felogenul genereaza un tesut suberos afânat. tesutul de umplere (fig. Spre deosebire de epiderma.celule stomatice sectionate. ceea ce le mareste calitatea protectiva. care se caracterizeaza prin pereti impregnati cu suberina. 1992) Ţesutul de protectie secundar este suberul. c .

u. în afara transportului apei cu saruri minerale prin celulele sale lungi. sunt de doua tipuri: traheide. delimitat de scoarta primara (sc. pr. Celulele conducatoare ale xilemului.feloderm (fd). . întrucât peretii terminali vecini sunt strabatuti de perforatii care permit circulatia usoara a sevei brute. nu-si pierd individualitatea. tesutul de depozitare din diferite organe. straturile afânate din dreptul lenticelei apartin tesutului de umplere (t. iar cele generate mai târziu au peretii cu îngrosari în retea sau prezinta îngrosari uniforme (doar în dreptul punctuatiunilor peretii ramân subtiri) (fig. R.) (dupa Barykina. dar întâlnite si la angiosperme.. ci doar de numeroase punctuatiuni areolate. 1971) PARENCHIMUL Este foarte bine reprezentat în organele plantelor. caracteristice gimnospermelor. conducatoare. si colab. 14). mai îndeplineste si rol mecanic prin fibrele sale (fibre xilematice). si elemente de vase. precum si rol de depozitare prin celulele sale parenchimatice. Aici apartin: tesutul asimilator din frunze (mezofilul). fara ca peretii terminali vecini sa fie strabatuti de perforatii mari. În schimb traheidele. întrucât se articuleaza unele cu altele în siruri lungi. numite si vase lemnoase imperfecte. caracteristice angiospermelor. numite elemente traheale.). XILEMUL (ŢESUTUL CONDUCĂTOR LEMNOS) Este un tesut complex care. P. Deosebirea principala dintre ele este ca elementele de vase se suprapun cap în cap formând tuburi lungi (pâna la 1.5 m) numite trahee sau vase perfecte. tesutul de absorbtie cum este scoarta primara a radacinii etc. Traheele si traheidele generate pe parcursul cresterii în lungime a tulpinii si radacinii au mai ales îngrosari inelate si spiralate.

. 15). Colenchimul. elementele ciuruite ramân vii la maturitate. având deci rolul scheletului de la animale. Elementele ciuruite se suprapun cap în cap. Acesti pereti terminali ± oblici sunt numiti placi ciuruite.). ŢESUTURI MECANICE Asigura rezistenta la solicitari mecanice (compresiune. au în La angiosperme. Sunt de doua tipuri: colenchim si sclerenchim. 16). Celulele conducatoare ale floemului se numesc elemente ciuruite si pereti numerosi pori grupati în câmpuri ciuruite (fig. elementele ciuruite au câmpurile ciuruite din peretii terminali vecini cu porii mai largi decât din ceilalti pereti. îndoire etc. Spre deosebire de elementele traheale ale xilemului. a. îndeplineste si rol mecanic prin sale floematice si sclereide. spre deosebire de elementele ciuruite.F LOEMU L (ŢESUTUL LIBERIAN) CONDUCĂTOR complex fibrele Este de asemenea un tesut care. Fiecare element ciuruit este însotit de 1-2 celule anexa care. precum si de depozitare prin celulele sale parenchimatice. întindere. când îngrosarile sunt la colturi sau colenchim tabular (fig. când numai peretii tangentiali sunt îngrosati. în afara functiei de transport a sevei elaborate. Reticulul endoplasmic al protoplastilor din celule vecine este interconectat la nivelul porilor. alcatuind tuburi ciuruite (vase liberiene). au nucleu. Este constituit din celule vii ce au numai pereti primari. Poate fi colenchim angular. cu îngrosari neuniforme din celuloza si substante pectice.

cu celule ce secreta rasini. si colab. B . 16 Ti pu ri de col enchim: A . fibrele din lemnul secundar (fibre xilematice.. W. Când celulele alcatuitoare sunt ± izodiametrice.cloroplaste (dupa Braune. De exemplu. cl . pt . fibre lemnoase) (fig.citoplasma. 1994) b.angular la Cucurbita.lamela mijlocie. cum sunt. . ce au si perete secundar (îngrosat uniform si mai adesea lignificat). Poate fi alcatuit din celule alungite (prozenchimatice) si ascu-tite la capete.perete tangential. respectiv latexuri etc.tabular la Sambucus: lm . canalele rezinifere si laticiferele. spre exemplu. Este constituit din celule moarte la maturitate.F ig. si atunci se numeste sclerenchim fibros.perete radiar. O categorie speciala de tesuturi o reprezinta tesuturile secretoare. 17) care dau taria lemnului si fibrele floematice (fibre liberiene). nodulii din fructul de par sunt alcatuiti din celule izodiametrice numite sclereide. Aici apartin. spre exemplu. tesutul apartine la sclerenchimul scleros. pr . Sclerenchimul. ct .

Streptomyces. De aceea sunt insotite de celule anexe nucleate. cât şi posibilitatea de valorificare a acestora. clasificarea. Vasele liberiene sunt lungi. Botanica reprezintă o ramură a biologiei care cerceteaza lumea plantelor. în timp şi spaţiu. Tuburile ciuruite formate din articule unicelulare dispuse cap la cap intre care nu dispar pertii despartitori ci se perforeaza dand nastere placilor ciuruite. dacă în prezent au sau nu vreo utilitate practică. edificator este să amintim banalele mucegaiuri. neluate în seamă până în momentul descoperirii antibioticelor. Placile ciuruite sunt de doua tipuri: simple sau de tip cucurbita ce caracterizeaza plantele ierboase si multiple si de tip vitis care au caracter pentru lemnoase. Liberul primar este vormat din vase numite celule CIURUITE.la ferigi si gimnosperme si tuburi ciuruite la angiosperme. Uneori contin fibre liveriene de natura sclerenchimatica. indiferent dacă sunt inferioare sau superioare. Rar mai apar pe langa vase celule de parenchim liberian. evoluţia. aparţinând genurilor Penicillium. gruparea lor în comunităţi de viaţa. funcţiile. INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL BOTANICII Botanica este ştiinţa care studiază plantele sub multiple aspecte. Aspergillus. vii cu peretii subtiri celulozici. citoplasma parietala si fara nucleu. Din seria infinită a exemplelor. . Tuburile ciuruite sunt elemente vii de contur poligonal ce vacuola mare. răspândirea lor pe glob.Circulatia descendenta a sevei bogata in substante organice elaborate de parenchimul clorofilian din frunza. La angiosperme se numesc tuburi ciuruite insotite de celule anexe in timp ce la ferigi si gimnosperme vasele se numesc celule ciuruite insotite de celule de parenchim liberian. urmând în mod cert ca cercetările ulterioare să descopere noi întrebuinţări. căpătând astfel o însemnătate capitală. aşa cum ar fi: morfologia externă şi internă.

fiind singurele organisme capabile să capteze energia solară şi în procesul de fotosinteză să producă din materie anorganică (CO2 şi H20). a proceselor de fecundaţie şi de dezvoltare se ocupa embriologia. . făcând posibilă orientarea in complexa diversitate a organismelor vegetale.Plantele sunt răspândite pe întreg globul. a devenit dintr-o ştiinţă generală punctul de plecare şi de diferenţiere a mai multor discipline.ştiinţa despre celulă şi histologia .ştiinţa despre ţesuturi. clasificându-le într-un sistem natural. îndeplinind un rol cosmic deosebit. substanţe organice complexe în care înmagazinează o mare cantitate de energie potenţială. Botanica studiază plantele sub diverse aspecte. înrudirea şi originea plantelor. bazat pe descendenţa unora din altele.Morfologia plantelor este disciplina care studiază înfăţişarea externă şi structura internă a plantelor. şi încă de timpuriu. ştiinţă din care s-au individualizat mai multe ramuri: morfologia externă sau organografia şi anatomia sau morfologia internă.Sistematica plantelor sau taxonomia este disciplina care studiază asemănările. eliberând oxigenul atât de necesar vieţii. deosebirile. Din anatomie s-au separat citologia . b. cu obiect de studiu şi metode de cercetare proprii. Cu studiul legilor de formare a organelor de înmulţire asexuata şi sexuată. cum ar fi: a.

). legile lui de distribuţie în strânsă legătură cu factorii de mediu. familie. Din această disciplină s-au diferenţiat: fitocenologia (fitosociologia). începând de la faza de ou şi până la maturitate. ştiinţă care studiază apariţia. ordin etc. gen. care are ca obiect de studiu legile de asociere ale plantelor în comunităţi (asociaţii). O ramură a fitocenologiei. cu un obiectiv precis care urmăreşte obţinerea unor concluzii practice necesare culturilor forestiere este tipologia forestieră. cât şi cu structura acestuia.Geobotanica este ştiinţa care studiază învelişul vegetal al pământului. fitogeografia (geografie botanică).Fiziologia plantelor este disciplina care studiază procesele de viaţă ale plantelor şi stabileşte relaţiile dintre plantă şi mediul înconjurător. utilizând ca material de cercetare fosilele.c. iar ontogenia studiază dezvoltarea individuală. filogenia se ocupă cu istoria dezvoltării plantelor ca unităţi sistematice (specie. Sunt şi alte discipline desprinse din botanică şi se pot cita: fitopaleontologia (paleobotanica. Strâns legate de fiziologie sunt: biochimia vegetală şi microbiologia. d. cronologia). dezvoltarea şi răspândirea plantelor în trecutul geologic al pământului. . Palinologia are ca obiect de studiu morfologia grăunciorului de polen. ce studiază distribuţia în spaţiu a plantelor şi a grupărilor vegetale şi ecologia care studiază condiţiile de viaţă ale plantelor şi adaptarea acestora la mediul extern.

Celula este o entitate morfo-funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi eucariote. Aceste procese sunt înlănţuiri de procese interdependente ce determină metabolismul enzimatice interrelate şi celular. botanică farmaceutică. întreţinut permanent de schimbul de substanţe şi energie cu mediul ambiant. care studiază un anumit grup de plante sau chiar o singură specie. În afara acestor ramuri ale botanicii. reprezentând un prim nivel de organizare a materiei vii. botanica agricolă. cu reacţii biochimice care constau din două procese: asimilaţia şi dezasimilaţia. 3 PARTEA I MORFOLOGIA PLANTELOR CITOLOGIA GENERALITĂŢI Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulei. se individualizează discipline cu caracter mai restrâns.Fitopatologia este disciplina care studiază plantele ce produc boli speciilor spontane şi cultivate. care studiază plantele lemnoase sub aspectul caracterelor morfologice. Funcţionează ca un . cea ornamentală etc.e. botanică horticolă. În această categorie se pot încadra: botanica forestieră sau dendrologia. al însuşirilor biologice şi al exigenţelor ecologice. ştiinţă aplicată la plantele de cultură agricolă. ocupându-se cu studiul plantelor medicinale.

picături de ulei ş. în timp ce celula animală are membrana de natură proteică. de natură celulozică. în decursul evoluţiei. CONSIDERAŢII STRUCTURALE GENERAL MORFOLOGICE ŞI Celula vegetală este înconjurată de un înveliş extern numit perete celular sau membrană celulară. de tip biologic. formaţiuni care permit realizarea unor importante interrelaţii structuralfuncţionale. De structura celulozică a peretelui celular sunt legate punctuaţiunile şi plasmodesmele. mitocondriile. În celula vegetală se găsesc o mare diversitate de substanţe de rezervă: amidon. . s-a diferenţiat atât structural. paramilon. Organizarea celulară. lucru care nu are loc în cazul celulei animale. echilibru dinamic şi capacitate de autoreglare.m. caracterizat prin integralitate. cât şi funcţional. inulină. acoperind o masă citoplasmatică în care se află: nucleul cu nucleolul. proprie celor două regnuri.a.sistem deschis. cristale proteice. Prin creşterea celulei vegetale se dezvoltă vacuomul. Specific celulei vegetale este peretele celular de natură celulozică. O altă particularitate a celulei vegetale este şi prezenţa unor cristale de săruri organice (oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu). care favorizează procesele osmotice de schimb. iar datorită cloroplastelor se sintetizează substanţe organice prin fenomenul de fotosinteză. Plastidele sunt organite care se întâlnesc numai în celulele plantelor.

Celulele bacteriilor şi algelor albastre nu au nucleu distinct morfologic şi se numesc anucleate. celula prezintă un singur nucleu. iar cele care au numai o peliculă subţire de natură proteică. spermatozoizii plantelor superioare etc. Există şi celule cu mai mulţi nuclei. iar în cazul când iau naştere prin unirea mai multor celule uninucleate poartă numele de scinciţiu. zoosporii multor alge. Celulele care au perete celular celulozic poartă denumirea de dermatoplaste. şi anume: sferice. . se numesc gimnoplaste. vacuolele. ovale.cu diametrele aproximativ egale (izodiametrice).l):parenchimatice . aşa cum este cazul mix-amoebelor de la mixomicete. Celulele nude pot executa mişcări de locomoţie prin schimbarea formei lor. La majoritatea plantelor. Celulele mai mari care au în masa lor protoplasmatică numeroşi nuclei se numesc celoblaste. fusiforme. Când nucleii din citoplasmă provin din diviziunea unui nucleu. celula este numită plasmodiu. aşa cum se întâlnesc în epidermă.ribozomii. dictiozomii. celulele pot avea forme variate. După raportul dintre lungimea şi grosimea lor. fiind uninucleate. numite plurinucleate sau cenocite. plastidele. reticulul endoplasmatic. cilindrice. prismatice. celulele se pot împărţi în două grupe mari (Fig. tabelare şi stelate. FORMA ŞI DIMENSIUNILE CELULELOR După originea şi funcţia pe care o îndeplinesc. incluziuni lichide şi solide.

Peretele celular sau membrana celulară. în general. fiind vizibile numai la microscop. condriomul. O formă particulară o au idioblastele.scoarţă. alungite în sensul longitudinal al organului. reticulul endoplasmatic. vasele conducatoare etc. dictiozomii.2). de ex. prozenchimatice .a. nucleul.: fibrele mecanice. plastidomul. Protoplastul celulei vegetale este alcătuit din componente protoplasmatice vii. 4 măsurând între 10 şi 100 μ. Celulele bacteriilor pot avea dimensiuni sub l μ. ca de exemplu celulele in forma de „T" din mezofilul frunzei de Thea sinensis (ceai). iar fibrele liberiene de la tei pot depăşi 10 cm sau cele de la Boehmeria nivea (ramie)pot atinge pâna la 50 cm. . cum sunt: citoplasma. celulele secretoare din frunza de Laurus nobilis (dafin) etc. alcătuiesc alloplasma (Fig. cât şi din componente protoplasmatice nevii: vacuomul şi incluziunile ergastice. împreună cu cilii şi flagelii. ribozomii ş. are un corp celular propriuzis.cu unul din diametre mai mare. în timp ce cele ale parenchimurilor de rezervă pot atinge 2-3 cm. CONSTITUENŢII CELULARE) CELULEI VEGETALE (ORGANITE Celula vegetală protejată de un perete celular. care alcătuiesc paraplasma. reprezentat printr-o masă fundamentală semifluidă numită protoplast sau protoplasmă.. Dimensiunile celulelor variază în limite foarte mari. mezofil şi măduvă.Laticiferele nearticulate pot avea dimensiuni de peste 2 m.

Plasmalema sau membrana citoplasmatică. Citoplasma. plasmalema şi tonoplastul. mai consistentă decât hialoplasma. puţin mai refringentă decât apa. Tonoplastul sau membrana endoplasmatică. N. . 0. incoloră şi de consistenţă gelatinoasă. K. din punct de vedere chimic. Compoziţia chimică. este un amestec în stare coloidală de subsţane proteice. este citoplasma. La microscopul electronic citoplasma apare alcătuită din trei zone: hialoplasma. H. limitând-o pe aceasta la exterior. CI.CONSTITUIENŢII PROTOPLASMATICI CITOPLASMA Masa fundamentală a celulei vii. Analiza chimică elementară relevă prezenţa în mod constant a următoarelor elemente: C. în care sunt incluse toate celelate formaţiuni. P. semifluida. Hialoplasma este masa fundamentală în care se găsesc diversele organite şi incluziunile. care este hialină. este tot o peliculă de citoplasmă care delimitează vacuola sau vacuolele. S. Si. Aceste două pelicule citoplasmatice se mai numesc şi membrane plasmatice. spre peretele celular. este o peliculă subţire de citoplasmă. putându-se afla în stare de gel şi ca sol. lipidice şi soluţii cristaloide.

Au.grăsimi. 10 – vacuolă.Na. reprezentând 40 – 50 . 4 .proplastidă.cloroplast. acizii nucleici. vitaminele şi enzimele. b-prozenchimatice.1.granul de amidon.citoplasmă. Cs). oxigenul şi azotul. 7. ci în felul asocierii acestora în diferiţi compuşi. Specificacitatea materiei vii nu constă atât în numărul elementelor ce participă în constituţia ei. glucidele. 5 . motiv pentru care mai sunt numite şi macroelemente. Ra.Diferite forme de celule: a-parenchimatice.2. 6 . Mn. 13 – mitocondrie. hidrogenul. Cr. constitue partea esenţială a substanţei uscate (aproximativ 98%). 14 . Sr. Fig. 5 Ag. 9.Schema organizării unei celule vegetale: 1-2 perete celular. Protidele sunt constituienţii cei mai importanţi şi mai complecşi ai materiei vii. cstelate. Ru. un rol funcţional fundamental îl au compuşii organici complecşi. În metabolismul celular. Carbonul.reticul endoplasmatic.nucleu şi nucleol. lipidele. 11 . Al. Mg. Dintre aceştia enumerăm: protidele. B. Restul de 2 % este alcătuit din celelalte 8 elemente cât şi din elemente aflate în stare de urme sau cantităţi infime (Cu. d. 12 .membrană nucleară.idioblast Fig. Fe. 8 .3punctuaţiune.dictiozom. Ti. I. Substanţe organice. Zn.

Polipeptidele şi protidele au caracter amfoter. formându-se agregate de molecule numite micele sau particule. Radicalul „R" poate avea caracter alifatic. Protidele au posibilitatea de a se asocia şi prin valenţe secundare. iar aceştia au numeroase posibilităţi de cuplare. iar în mediu acid ca baze. alcătuind o gamă extrem de variată de proteine din care unele sunt specifice pentru fiecare specie. Legătura peptidică se poate realiza multiplu şi se formează lanţuri polipeptidice din ce în ce mai mari. Se comportă ca amfoliţi. formând ioni dubli sau amfiioni. formând combinaţii cu acizii şi bazele. Aminoacizii se pot combina între ei. solubile în apă. La plante se cunosc peste 20 aminoacizi. . Grupările anionice şi cationice ale protidelor permit variate comportări fiziologice în raport cu reaciţia mediului. atât ca bază. cât şi ca acid. În prezenţa bazelor se comportă ca acizi. aromatic sau heterociclic. formând peptide (-C0-NH). cristalizabile.% din substanţa uscată şi sunt substanţe macromoleculare alcătuite din aminoacizi. ce au în molecula lor mai multe funcţii carboxilice (-C00H) şi una sau mai multe funcţii aminice (NH2). Trăsătura esenţiala a materiei vii este determinată de permanenta schimbare şi reînnoire a macromoleculelor proteice. disociind în soluţie apoasă. Aminoacizii sunt substanţe organice azotate.

formate numai din aminoacizi. prezent în nucleu şi alte organite celulare. Acidul ribonucleic (ARN). este alcătuit din riboză şi bazele: adenina.În citoplasma se întâlnesc două categorii de proteine: holoproteide (proteine simple). solubile în apă. legate prin intermediul unei riboze sau dezoxiriboze de acidul fosforic. ceride) şi complexe (fosfolipide. fosfoaminolipide). formaţi din nucleotizi. aşa cum sunt gliadinele. format în nucleu şi localizat în celulă. citozina şi uracilul. steride. . în compoziţia căruia participă dezoxiriboza şi bazele: adenina. care sunt alcătuite din aminoacizi şi o grupare neproteică. globulinele sau gluteinele şi heteroproteide (proteine conjugate). guanina. guanină) sau pirimidinica (citozina. guanina. Un grup foarte important de heteroproteide îl reprezintă nucleoproteidele. răspândite în proporţii variabile în constituienţii celulari. cu rol plastic. Purtătorul informaţiei ereditare. uracilul). glicoproteidele şi lipoproteidele. citozina şi timina. insolubile în apă. Lipidele (lipoidele). timina. frecvente la plante sunt: fosfoproteidele. Din această ultimă categorie. sunt esteri ai unor alcooli cu acizii organici. Lipidele pot fi: simple (gliceride. proprii numai plantelor. este acidul dezoxiribonucleic (ADN). Dintre lipidele complexe. alcătuiţi dintr-o bază purinică (adenină. Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare complexe. alcătuite din proteine globulare şi acizi nucleici.

maltoza) şi poliglucidelor (holozidice: amidon. hemiceluloza. cafeina. fie ca poliglucide de constituţie (celuloza. vanilina ş. D). aşa cum ar fi: pigmenţii (carotenul. capsatina). taninurile. lignină. 0. C) şi liposolubile (A. PP. solvite în apă sub . fiind prezente în celulă în proporţie de 10 – 15 %. pentoze. licopina. absorbite din mediul extern şi apoi sunt integrate în moleculele organice. citric .amintim: cutina. pectina. malic . Dintre hormonii vegetali amintim: auxinele. enzimele şi hormonii. H. alcătuite din C. xantofila.a). trioze. uleiurile volatile ş. B2. alcaloizi. Un rol important în desfăşurarea activităţii celulare îl au vitaminele. chinina. heterozidice: antociani. fitoncidele. acizii organici (lactic. B12. kinetinele şi giberelinele. celuloză. flavone. Glucidele sunt substanţe ternare.a. hexoze). În celula vegetală se întâlnesc numeroase substanţe anorganice. suberina şi sapropolenina. pectine. latexurile. Glucidele din celula vegetală pot fi de tipul monozaharidelor (bioze. mucilagii. inulină. Substanţele anorganice. fie prin metaboliţi de asimilaţie (glucoza) sau de rezervă (amidon). nucleozide). alcaloizii (atropina. În celula vegetală se întâlnesc şi alţi produşi organici secundari. fucoxantina. răşinile. lignina etc. dizaharidelor (zaharoza.). Pot fi reprezentate prin glicoproteide de constituţie a citoplasmei. tartric etc. B6. antibioticele.) şi ca substanţe de secreţie (nectarul). glicogen. fie se întâlnesc în vacuole. Vitaminele pot fi hidrosolubile (B1.

CaCO3). Reacţia chimică a citoplasmei este neutră sau bazică. fiind reţinută de forţe mici şi serveşte la transportul şi schimbul de substanţe dintre celule. de natura chimică a moleculelor şi micelelor. fiind reţinută cu forţe mari de coloizii hidrofili ai citoplasmei. un excelent solvent al substanţelor cristaloide şi dispergent al micelelor coloidale. cât şi de particularităţile de structură a acestora. . Apa în stare legată. Materia vie în stare activă conţine 70 – 80 % apă. Polaritatea moleculei de apă are un important rol şi în hidratarea particulelor coloidale încărcate electric. greu mobilă. astfel că se poate lega de alte molecule.6 formă moleculară sau de ioni. se poate deplasa uşor. pot participa la alcătuirea peretelui celular. depinzând de densitatea dipolilor. Proprietatea apei cu cea mai mare însemnătate biologică este determinată de polaritatea moleculei. Moleculele proteice au cea mai mare capacitate de hidratare. Activitatea apei în celulă depinde şi de starea sub care se află în celulă. Un rol foarte important în dinamica materiei vii îl are apa. Unele substanţe anorganice (SiO2. Apa liberă se întâlneşte în citoplasmă şi vacuole. cât şi în integrarea ionilor liberi. este un element de structură. comportându-se ca un dipol. Proprietăţile chimice ale citoplasmei.

alcătuind un sistem coloidal complex şi heterogen. particulele coloidale se pot grupa mai multe la un . În cazul când gradul de hidratare scade. se hidratează. sublimat corosiv.Coagulează ireversibil la temperaturi mai mari de 50°C şi precipită când este tratată cu alcool. Micelele coloidale ale citoplasmei au o mare afinitate pentru apă. realizându-se o oarecare stabilitate a sistemului coloidal. de diverse mărimi. formol. forme care depind de starea fiziologică a celulei. Substanţele din structura citoplasmei se găsesc sub formă de ioni. în timp ce lipidele au grupări hidrofile şi hidrofobe. a materiei vii. Proprietăţile fizice ale citoplasmei. agregate. Sensul general al proceselor vitale depinde în mare măsura de interacţiunea dintre coloizi şi electroliţi. Mediul de dispersie este apa. particule sau granule. Sistemul coloidal al citoplasmei se poate afla sub formă de hidrogel (solventul fiind cuprins în reţeaua macromoleculară) şi de hidrosol (macromoleculele sunt cuprinse între moleculele solventului). Citoplasma reduce soluţiile de argint şi se colorează în negru. molecule. Cu soluţia de iod se colorează în galben. Substanţele proteice şi acizii nucleici au grupări hidrofile. strat protector de apă care le fereşte de acţiunea neutralizantă a ionilor din citoplasmă.

respiraţia . iar substanţele dizolvate în ea nu trec deloc sau numai într-o anumită proporţie.excitabilitatea . . deci se face selectiv. Când micelele pierd complet apa de hidratare are loc fenomenul de coagulare.însuşirea citoplasmei de a reacţiona diferenţiat faţă de excitanţi.creşterea . . şi este ireversibil. o vâscozitate ridicată (6-24 ori mai mare ca a apei) şi este nemiscibilă în apă. prezintă şi are toate funcţiile fiziologice fundamentale şi anume: . .citoplasma ca substanţă vie îndeplineşte un schimb continuu dintre ea şi mediul extern. Citop1asma.este proprietatea plasmalemei şi a tonoplastului de a nu lăsa să treacă prin ele decât apa. Citoplasma are proprietăţi asemănătoare cu ale lichidelor. crescând în volum. .loc.în urma metabolismului citoplasma adaugă particule noi. iar din procesele biochimice din interiorul ei rezultă substanţe ce nu mai sunt necesare şi pe care le elimină (dezasimilaţie). pe care citoplasma îl primeşte din atmosferă. Proprietăţile fiziologice ale citoplasmei. ele se contopesc mai multe la un loc iar fenomenul se numeşte precipitare.3).semipermeabilitatea . prin faptul că este vie. alcătuind complexe mari numite coacervate (Fig. înglobând în corpul ei particule noi (asimilaţie). .nutriţia .în procesul de metabolism este necesar oxigenul. Dacă particulele coloidale pierd învelişul apos.

La plantele inferioare. Cercetările întreprinse cu ajutorul microscopului electronic au evidenţiat că citoplasma are aspectul unei reţele formate din microfibrile . . 3. 2 – cu hidratare micşorată.în anumite faze ale dezvoltării. UItrastructura citoplasmei. creştere. Fig. pe lângă relaţiile dintre părţile componente ale celulei. citoplasma este capabilă să formeze unele părţi noi. unicelulare. se stabilesc legături între celulele diferitelor ţesuturi şi organe prin intermediul plasmodesmelor. 3 – coacervat. de cicloză. Schema procesului de coacervaţie: 1 – particulă coloidală puternic hidratată. în timp ce la celulele cu perete celular.este o însuşire a materiei vii. 7 anterozoizii etc. citoplasma execută o mişcare continuă.mişcarea . . toate procesele fiziologice se realizează în citoplasmă. vindecarea rănilor etc.fenomen mărit sau micşorat în funcţie de necesităţile fiziologice. Celulele fără membrană evidentă (zoosporii. La plantele superioare. la aerisire. a citoplasmei. antrenând cloroplastele şi contribuind la transportul substanţelor.) execută mişcări.înmulţirea . care sunt capabile de a reproduce un organism nou.

polipetidice şi că în ochiurile reţelei se află ribozomi simpli sau polizomi, care tapisează reţeaua microfibrilară. În celulele meristematice numărul ribozomilor este mult mai mare faţă de cel din celulele ţesuturilor definitive. Citoplasma nu se prezintă cu o structură uniformă. Plasmalema şi tonoplastul au un conţinut mai mare de lipide decât restul citoplasmei. La microscopul electronic, membranele plasmatice (tonoplastul, plasmalema, membrana nucleară, cea mitocondrială etc.), apar alcătuite din două pelicule separate de un spaţiu clar (Fig.A). Fiecare peliculă atinge o grosime de 70 - 80 Å, fiind formată din câte 2 straturi monomoleculare de proteine globulare între care se află câte 2 straturi (bistraturi) fosfoaminolipidice, cu polii hidrofobi faţă în faţă şi cei hidrofili spre exterior. S-au emis mai multe modele de organizare (Fig.4, A,B,C,D). O astfel de peliculă biologică a fost numită membrană elementară sau unitate de membrană (Robertson, 1961). NUCLEUL Nucleul este un organit mai refringent decât citoplasma, descoperit de către R. Brown, în anul 1931.

Este un corpuscul sferic, oval, lenticular sau sub formă de bastonaş, localizat central în celulele tinere şi spre margine la cele adulte. La unele plante (cele inferioare), nucleul nu este diferenţiat, fapt pentru care se numesc acariote, procariote sau protocariote. La majoritatea plantelor nucleul este individualizat, înconjurat de membrana nucleară şi se numesc eucariote. Obişnuit, celulele sunt uninucleate, mai rar binucleate (cazul ciupercilor superioare, înainte de cariogamie) sau plurinucleate (în cazul structurii cenocitice de la unele alge sau al vaselor laticifere). Se întâlnesc şi celule mature la care nucleul a dispărut în cursul diferenţierii (de exemplu: tuburile ciuruite). Dimensiunile nucleului depind de talia celulei şi variază de la câţiva microni până la 0,5 mm în oosfera de la Cycas. Compoziţia chimică. În general, este asemănătoare cu a citoplasmei, de care se deosebeşte însă prin structură şi procentul ridicat de nucleoproteide. În nucleoplasmă, pe lângă nucleoproteide şi acizii nucleici (ADN şi ARN), se găsesc histone, protamine, proteine reziduale, lipoproteide şi un număr însemnat de Fig.4. UItrastructura unei membrane elementare. A - C modelele Danielii şi Davson; D – modelul „membrane unitare” (Robertson); E – modelul mozaicului fluid (Singer şi Nicholson). 8

enzime, ca: aldolaze, enolaze, esteraze, peptidaze, fosfataze, lipaze, ribonucleaze, dezoxiribonucleaze etc, care sunt răspunzătoare de activitatea metabolică a nucleului. Structura nucleului. În interfază (perioada de „repaus"), nucleul este alcătuit din membrană nucleară, unul sau câţiva nucleoli, cromatină şi nucleoplasmă. Membrana nucleară, observată la microscopul electronic, ne apare dublă şi prevăzută cu pori. Foiţa externă este în continuitate cu membranele reticulului endoplsamatic. Nucleolii au formă sferică şi diametrul de l-3μ fără membrană, cu compoziţie chimică complexă, ARN-ul fiind totdeauna prezent (Fig.5). Cromatina este bogată în nucleoproteide, în special ADN, şi se prezintă ca un ansamblu de filamente care alcătuiesc o reţea cromatică falsă sub formă de aglomerări de granule (cromomere), numite cromocentre. În funcţie de repartiţia cromatinei în nucleoplasmă se disting două tipuri de nuclei: cu structură reticulată şi cu structură areticulată. Cromozomii, sunt formaţiuni ce se pot observa în cursul diviziunii nucleare, responsabile de transmiterea caracterelor ereditare, constanţi ca număr şi formă pentru toţi indivizii din aceeaşi specie. După aspectul morfologic se disting trei tipuri de cromozomi: izobrachiali - cu braţele egale, Fig. 5. Uitrastructura unei porţiuni de celulă: a – nucleu; b – nucleol; fc – fibrile cromatice; fn – fibrile nucleoloase; c – membrană nucleară; d - citoplasmă;

e – mitocondrie; f – cloroplaste; g – aparat Golgi; h – vacuole; i – perete celular; j – plasmodesme; dt – dictiozomi. Fig. 6. Cromozom heterobrachial.A – morfologie externă;1 – satelit;2 – constricţie secundară; 3 – centromer;B – structură internă: 1-cromonemă; a – spirale majore; b – spirale minore. Fig.7. Cromozom izobrachial în metafază: 1 – cromonemă; 2- cromomeră; 3 – cromatidă; 4 – calimă; 5 – centromer; 6 – matrix. 9 heterobrachiali - cu braţe inegale şi cefalobrachiali, cu unul din braţe foarte scurt. Locul de prindere al celor două braţe, cu aspect de constricţie, se numeşte centromer. Unul din braţe se termină cu un mic corpuscul numit satelit, prins de constricţia secundară (Fig.6). Fiecare cromozom este alcătuit din două filamente (cromoneme) spiralate, iar pe ele se află granulaţii numite cromomere. Formaţiunile sunt înglobate într-o subştanţă fundamentală, numită matrix. Fiecare cromonemă spiralată, împreună cu o parte din matrix alcătuieşte cromatida, învelită de o peliculă fină, denumită calima (Fig.7). Rolul nucleului. Nucleul are rol important în metabolismul celular, participând la formarea şi îngroşarea membranei, la diviziunea celulei şi la cicatrizarea rănilor. În nucleu se sintetizează ARN-m, care

se deplasează în citoplasmă ducând cu el informaţia genetică a ADN-lui la ribozomi, locul unde se face sinteza proteică. În nucleu, şi cu participarea nucleolului, se formează ARN-r şi ARN-t, care contribuie la sinteza proteică. RETICULUL ENDOPLASMATIC Se observă numai la microscopul electronic şi este un complex de saculi, vezicule şi tubuli sau canalicule fin ramificate şi anastomozate, cu diametre cuprinse între 50 şi 200 Å, fiind delimitate de o membrană elementară groasă de 75 Å (Fig.8). Faţa externă a membranelor elementare de la unele profile este tapisată cu ribozomi, alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau ergastoplasmă. Alte profile sunt lipsite de ribozomi şi alcătuiesc reticulul endoplasmatic neted. Reticulul endoplasmatic are rol important în procesele de schimb celular, favorizând schimbul de substanţe între citoplasmă şi carioplasmă, cât şi între celulă şi mediu. PLASTIDOMUL CELULAR (PLASTIDELE) Plastidele sunt organite vii care se întâlnesc în protoplasma celulelor vegetale, având formă sferică sau ovală şi o consistenţă densă. Totalitatea plastidelor dintr-o celulă alcătuieşte plastidomul celular. Plastidele lipsesc din celulele bacteriilor, ciupercilor şi de la unele angiosperme

Ele au rol elaborator (de pigmenţi. ramuri tinere. La algele verzi. cu forme variate: de panglică. numite stromatilacoide sau tilacoide stromatice. proteine). Cloroplastele plantelor superioare sunt mici (de 3 – 10 μ în diametru). amidon) sau de acumulare (lipide.Cloroplastele sau plastidele verzi sunt prezente în multe din celulele organelor verzi (frunze. oleoplaste. În cazul algelor roşii clorofila este însoţită şi mascată de pigmentul roşu numit ficoeritrină. iar în ea se găsesc nişte granulaţii mici numite grana pe care se află clorofila. numit stroma. cloroplastul apare alcătuit dintr-o membrană ce înveleşte un conţinut. de formă sferică sau ovoidă. La algele brune plastidele sunt mici şi lenticulare.). plastidele sunt mari şi puţine(1-3) într-o celulă. tulpini ierboase. clopot. carotenoidoplaste (cromoplaste) şi leucoplaste (amiloplaste. Foiţa internă a membranei interne emite creste care se prelungesc în interiorul stromei sub formă de lamele stromatice. a. fructe şi seminţe necoapte etc. Cu ajutorul microscopului fotonic. Ultrastructura cloroplastului este complexă şi constă din: o membrană dublă. plastidele se clasifică în cloroplaste.parazite. formată din 2 pelicule cu un spaţiu liber între ele. fiind numite cromatofori. adesea conţinând pirenoizi. stea. clorofila fiind asociată şi mscată de fucoxantină. orientate paralel cu . proteinoplaste). ajungând până la 50 într-o celulă. După pigmentul elaborat.

Reticulul endoplasmatic: t – tubul. 10). ADN plastidial. iv – invaginaţie. Cloroplastele îşi au originea în protoplastide. Cloroplastul îndeplineşte o funcţie capitală. la nivelul lui realizându-se procesul de fotosinteză. ARN. discuri granare. Fig. enzime. se numeşte granum (Fig. 9. 10. b. dispus pe unităţi elementare numite cuantozomi. Ultrastructura cloroplastului. vitamine şi plastoglobuli. Ansamblul format din granatilacoide şi porţiunile lamelelor stromatice care-i mărginesc. s – sacul. Ultrastructura granumului. 9). În stromă se mai află pigmenţi carotenoizi. p – plasmodesme.8. care au câte un singur granum primar. care prezintă din loc în loc ribozomi plastidiali sau plastoribozomi. licopina. În lungul lor se dispun grupe de 2 – 20 saculi garanari. portocalie sau galbenă. . dar independent de cea celulară. xantofila). 10 Fig. granatilacoide sau tilacoide granale (Fig. Stroma sau matrixul are structura de forma unei reţele fibrilare fine. Se înmulţesc prin diviziune. de culoare roşie.Carotenoidoplastele (cromoplastele) sunt plastide care conţin pigmenţi carotenoizi (carotina.axul mare al organului. v – vacuolă. mp – perete celular. Saculii granari conţin pigmentul clorofilian. Fig.

Carotenoidoplastele au formă sferică, poligonală sau aciculară (Fig. 11). Carotenoidoplastele sunt răspândite în celulele petalelor florilor, în fructe, cât şi în organele subterane (morcov). Carotenoidoplastele îşi au originea în leucoplaste sau cloroplaste îmbătrânite. c. Leucoplastele sunt plastide incolore, fără pigmenţi şi de dimensiuni mici, prezente în toate organele plantelor, mai ales în meristeme, celule sexuale, epidermice etc. CONDRIOMUL CELULAR Condriozomii sau mitocondriile sunt organite vizibile la microscopul fotonic, iar totalitatea acestora dintr-o celulă formează condriomul celular. Sunt prezente în toate celulele, excepţie făcând bacteriile, prezentându-se sub forma unor granule sferice sau ovale, a unor bastonaşe, filamente sau lanţuri de grăuncioare, cu dimensiuni cuprinse între 0,3 şi 10 μ lungime. Privite la microscopul electronic, mitocondriile apar limitate la exterior de o membrană elementară dublă. Foiţa internă, prin invaginare formează creste numite de G. Palade (1959) – „criste mitocondriale”. Aceste criste sunt tapisate la exterior de nişte corpusculi sferici, pedunculaţi numiţi oxizomi, bogaţi în enzime cu rol în respiraţie. La majoritatea plantelor superioare în celule se întâlnesc mitocondrii cu criste lamelare, iar la cele

inferioare apar numai mitocondrii cu criste tubulare. Uneori pot apare ambele tipuri de criste în aceeaşi mitocondrie. (Fig. 12). Cristele şi tubulii împart interiorul mitocondriei în care se află substanţa fundamentală sau matrixul în numeroase compartimente, mărind astfel suprafaţa internă a organitului (Fig. 13). Forma, numărul şi dispunerea cristelor este variabilă chiar şi în cadrul aceleaşi celule, în funcţie de Fig. 11. Celulă din fructul de Crataegus: c – carotenoidoplaste; n – nucleu. 11 stadiul ontogenetic şi de condiţiile ecofiziologice. Mitocondriile sunt bogate în substanţe proteice, grăsimi, enzime, conţinând ADN. şi ARN. Datorită echipamentului enzimatic pus în evidenţă, condriomul celular este considerat ca centru al respiraţiei celulare, rezervor de energie al celulei vii. Mitocondriile se multiplică odată cu procesul diviziunii celulare, transmiţându-se la celulele fiice. DICTIOZOMII Sunt formaţiuni reticulare, veziculare sau sub formă de pachete de lamele lipoproteice care se întâlnesc în celulele plantelor şi ale animalelor, numite şi aparatul lui Golgi.

Infrastructural, cuprinde două elemente: dictiozomul, format din 4-6 saculi aplatizaţi, de 200 Å grosime, limitaţi de o membrană elementară şi mai multe vezicule mici, golgiene, provenite din înmugurirea saculilor, care se răspândesc în citoplasmă (Fig. 14).Cercetările efectuate au evidenţiat că dictiozomii plantelor îndeplinesc funcţii complexe, aşa cum ar fi: sinteza şi transportul produşilor de secreţie; generarea şi regenerarea de endomembrane; sinteza, acumularea şi transportul proteinelor; secreţia polizaharidelor necesare peretelui celular etc. RIBOZOMII Ribozomii sau granulele lui Palade au fost puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic şi sunt formaţiuni sferice, de 50 – 200 Å, constituite din ribonucleoproteide. Ribozomii pot fi asociaţi cu reticulul endoplasmatic, alcătuind reticulul endoplasmatic granular sau liberi în citoplasmă. Ribozomii se pot asocia mai mulţi împreună formând poliribozomi, legătura realizându-se printr-un filament de ARN-i, unitate pe care se fixează aminoacizii în secvenţa dictată de codul genetic. Alte organite puse în evidenţă cu ajutorul microscopului electronic în citoplasmă sunt: centrul celular (cintezom), la alge, muşchi, ferigi, unele gimnosperme, lizozomii, organite cu rol în curăţirea celulei de

părţile moarte, peroxizomii, formaţiuni implicate în oxidarea glicolaţilor şi microtubuli, cu rol în sinteza peretelui celular. Fig. 12. Ultrastructura mitocondriei: A – tip crista; B – tip tubulis. md – membrană dublă; 1 – foiţă externă; 2 - foiţă internă; 3 - creastă; 4 - matrix;5 - tub. Fig. 13. Mitocondrie cu detalii ultrastructurale: A – secţiune prin mitocondrie; B – criste cu oxizomi; C – oxizomi. Fig. 14. Dictiozom: s – saculi; a – vezicule periferice (golgiene). 12 CONSTITUIENŢI PARAPLASMATICI (PARAPLASMA) Paraplasma este reprezentată de organite protoplasmatice nevii, aşa cum sunt vacuomul şi incluziunile ergastice solide. VACUOMUL CELULAR Este alcătuit din totalitatea enclavelor (vezicule, pungi), din protoplasmă, incluziuni apoase limitate de tonoplast. Se formează de regulă plecând de la dilataţiile locale ale membranelor reticulului endoplasmatic. Sunt numeroase şi mici în celulele meristematice, mari şi mai puţine (adesea una singură), în celulele adulte. Conţinutul fluid, mai puţin vâscos ca citoplasma, limitat de tonoplast, este numit suc vacuolar sau

celular. Compoziţia chimică a sucului vacuolar este foarte heterogenă şi variabilă: apă, săruri minerale (fosfaţi, sulfaţi, cloruri), acizi organici (citric, malic, tartric, oxalic), glucide (glucoză, zaharoză, inulină), proteine, taninuri, alcaloizi, mucilagii, latex, uleiuri volatile ş.a. Substanţele acumulate în sucul celular provin în urma schimburilor realizate de celulă cu mediul extern, fie sunt rezultate din procesele metabolice interne. Reacţia sucului celular este acidă, mai rar alcalină. Sucul celular are un rol important în reglarea proceselor osmotice. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE Acestea sunt formaţiuni de diferite dimensiuni înglobate în citoplasmă sau vacuole şi rezultă din activitatea metabolică a protoplasmei. Pot fi: organice (proteice şi glucidice) şi anorganice (cristale de oxalat de calciu), carbonat de calciu, dioxid de siliciu). a.Granulele de amidon se formează în amiloplaste ca un granul înglobat în stroma lor, prin depunerea straturilor subţiri de amidon în jurul unui punct de condensare numit hil. Dispoziţia straturilor poate fi concentrică sau excentrică. Granulele de amidon se pot asocia, formând un granul compus. Forma şi mărimea grăuncioarelor de amidon este variată şi caracteristică pentru fiecare specie (Fig. 15).

pe un schelet celulozic se depune CaCO3. 15. 13 PERETELE CELULAR (MEMBRANA CELULARĂ) Protoplastul este limitat la exterior de . cu aspect colţuros. 16): de prisme izolate sau unite câte două prin partea mijlocie. Aceste cristale pot avea forme diferite. Fig. În celulele frunzei de Ficus elastica. 2 – la porumb. în endoderm şi ţesuturile măduvei. 6 . iar scheletul capătă forma unui strugure ce se numeşte cistolit (Fig. 3 – la fasole. cât şi în latexuri. b. 5. mai multe cristale sudate în partea lor mediană. În celulele unor plante se pot forma cristale de gips (CaSO4).Cristale minerale. tuberculi.la cartof. dispuse mai multe în pachete. capetele fiind libere. 4 . rizomi. numite macle.Amidonul se depune ca rezerve în seminţe.Adeseori în vaculele celulelor se întâlnesc cristale minerale.la Euphorbia. dintre care mai frecvente sunt cele de oxalat de calciu.D). carbonat de calciu sau de siliciu (SiO2). Cel mai adesea cristalele de oxalat de calciu sunt mărunte.la stejar. numite ursini (în celulele scoarţei şi măduvei de tei). 16. (Fig. străbătându-se. fiind numite nisip de oxalat de calciu (în celulele de la soc). Diferite granule de amidon: 1 – la grâu. de formă aciculară şi se numesc rafide (în frunzele de la ghiocel).

hemiceluloză ş. elastic. care se grupează sub forma unei foiţe. are rol protector. rezistent la acţiunea unor factori chimici. care participă la modificarea secundară chimică a peretelui. lignina. săruri minerale etc. Peretele celular asigură o anumită formă celulei. ca membrană despărţitoare între cele două celule fiice.un perete rigid. peptidice. Originea şi formarea peretelui celular.a. denumit perete celular sau membrană celulară şi este caracteristic celulelor vegetale. Peretele celular se individualizează în ultima fază a diviziunii celulare. cutina. răşini. firele fusului nuclear se contractă. în regiunea ecuatorială a celulei. elaborând granulaţii fine. Se mai adaugă şi substanţe de încrustare. alcătuind . suberina. În telofază. iar dintre acestea menţionăm: ceara. taninuri. format din substanţe pectice. Peretele celular este alcătuit dintr-un schelet (în principiu din celuloză) şi matrice sau matrix. fizici şi biologici. cât şi în procesele de osmoză. fiind un produs de secreţie al protoplasmei.

pectaţi de calciu şi fosfor. Depunerea de noi straturi de celuloză peste peretele primar se continua şi dupa încetarea creşterii prin întindere a celulei. ci prezintă din loc în loc canalicule şi punctuaţiuni prin care pătrund plasmodesmele. Microfibrilele sunt împletite într-o reţea foarte laxa. sintetizează straturi de celuloză. formând meaturi. Pătura celulozică a peretelui primar este alcătuită din lanţuri macromoleculare celulozice dispuse paralel iar acestea se grupează în micele. se intercalează resturi de reticul endoplasmatic.fragmoplastul. vizibile doar la microscopul electronic. formând peretele primar (membrană primară) (Fig. La locul de întâlnire a mai multor celule. cimentate de către substanţele pectice. saculi proveniţi din dictiozomi. alăturate. lamela mediană se clivează. Celulele fiice. Peste aceste granulaţii veziculare. 18). de 80 Å în diametru. Cordoanele de micele se asociază în microfibrile cu un diametru de 100 – 200 Ǻ. Lamela mijlocie şi peretele primar nu sunt continue. formându-se . conturându-se astfel lamela mijlocie care separă complet cele două celule fiice. 17.

MS. microfibrilele (aproximativ 250) se asociază în fibrile. 17. care se grupează în fibre. mF.microfibrilă.18. Microfibrilele sunt orientate paralel. 16. sp. suberină. Cristale minerale: A – rafide. lm – lamelă mijlocie. iar fiecare este alcătuita dintr-un fascicol de lanţuri celulozice grupate în micele. mc – membrană plasmatică. O fibrila cuprinde un ansamblu de microfibrile. E – scheletul cistolitului Fig. în care pot pătrunde diferite substanţe ca: lignină.substanţe pectice.M.peretele secundar sau membrana secundară. .molecula de glucoză. cit – citoplasmă Fig. Fiecare pătura a peretelui secundar este alcatuită dintr-un fascicul de fibrile celulozice. 14 dispuse paralel cu suprafata celulei. m – membrană primară.membrană secundara.micelă. cu spaţii intermicrofibrilare. D – cistoliţi în frunzele de Ficus elastica. cutină etc. Schema formării peretelui celular: a – granulaţii peptidice. Fig. Calităţile fibrelor vegetale sunt determinate de alcătuirea lor structurală. C. Schema infrastucturii peretelui celular: rg. În membranele secundare.diferite forme de cristale. m2 – membrană secundară. B – ursini.

După ce celulele au ajuns la dimensiunile normale. Creşterea în suprafaţă a peretelui celular are loc prin întindere sau extensibilitate şi prin intussucepţiune.Creşterea peretelui celular. produse de citoplasmă. în ochiurile de microfibrile. Creşterea în suprafaţă poate fi uniformă la celulele parenchimatice şi neuniformă la cele prozenchimatice. atât în suprafaţă cât şi în grosime. celulele nou formate cresc şi se diferenţiază. şi este specifică peretelui secundar. peretele celular continuă să crească. iar presiunea osmotica a sucului vacuolar favorizează îndepărtarea microfibrilelor din perete. În fenomenul de creştere intervin auxinele care măresc plasticitatea peretelui celular. uniform la fibrele de sclerenchim şi la vasele de . În urma diviziunii. mărimea ochiurilor reţelei şi intercalarea de noi microfibrile. Sporirea conţinutului celular determină şi creşterea peretelui celular. adică intercalarea de noi micele de celuloză. Creşterea prin apoziţie se face centripet.19). participând la alcătuirea diferitelor ţesuturi. Acest tip de creştere este caracteristic peretelui primar şi face posibilă activitatea de mărire a volumului celulei. îngroşându-se prin depunerea de noi straturi peste cele vechi. Această creştere în grosime are loc prin apozitie (Fig.

peretele celulozic poate suferi însemnate schimbari structurale şi de compoziţie chimică. Punctuaţiunile areolate au o structură mai complexă şi sunt frecvente în pereţii traheelor şi traheidelor. reticulate. . areolate şi semiareolate. rămân punctuaţiuni.pături depuse. care imprimă peretelui celular soliditate. Dintre aceste modificări. numită torus. duritate şi rezistenţă. iar cel extern marginea zonei cu membrane îndepărtate. Punctuaţiunile pot fi: simple. În cazul fibrelor de sclerenchim. Lamela milocie. Pe parcursul diferenţierii şi specializării celulelor. scalariforme. Văzute din faţă apar ca două cercuri concentrice (Fig. spiralate. cu aspect de streşini. prezintă o îngroşare suberoasă.19.nucleu. porţiuni neîngroşate. are loc şi centrifug. numite modificări secundare . De asemenea. ce străbate punctuaţiunea. m. din loc în loc.20). au formă de lentilă. mărginită de peretele secundar care se îndepărtează. În secţiune transversală. Fig. uniform la celulele epidermice şi neuniform la grauncioarele de polen. Diferite frunze (1-4) ale ingroşării prin apoziţie a peretelui cellular al fibrelor de sclerenchim: n.lemn cu punctuaţiuni. Modificările secundare ale peretelui celular . Cel intern reprezintă marginea orificiului din peretele celular. neuniform la fibrele de colenchim şi la vasele de lemn inelate. străbătute de plasmodesme.

la plantele acvatice submerse cuticula lipseşte sau este subţire şi groasă la plantele care cresc în zone cu climat secetos (stepă. 2 – peretele necutinizat. 3 – perete cutinizat. Astfel. Grosimea cuticulei variază în funcţie de mediul de viaţă al plantei. 20 Schema punctuaţiunii areolate văzută din faţă şi în secţiune: t – torus. . impermeabilă pentru apă şi gaze.Suberificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă grasă bogată în acid felonic. Suberificarea se întâlneşte frecvent în celulele scoarţei arborilor.)La fructul de Pyrus.Fig. 15 menţionam: 1. C. La completa suberificare. cuticula celulelor epidermice pătrunde sub formă de creste. 21 Cutinizarea membranei la celulele epidermice: 1 – cuticulă.Cutinizarea care constă în acoperirea şi parţial împregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă grasă numită cutină. formându-se astfel o cuticulă impermeabilă pentru apă şi gaze (Fig. numită suberină. 22. pustiu) (Fig. 2. 21). Fig.

CaCO3 impregnează peretele celular în special la plantele acvatice (Chara. cum ar fi: oxalat de calciu. pe tulpini. B). 3. 22. dioxid de siliciu etc. 4. Cerificarea se întâlneşte şi la fructe (struguri. 22. ceara se depune sub formă de plăci groase pluristratificate. lignina depunându-se mai ales în pereţii vaselor lemnoase şi ai fibrelor. Pe frunzele unor palmieri.Mineralizarea este procesul de impregnare parţială sau totală a peretelui celular cu diferite substanţe minerale. procesul de lignificare este caracteristic.Lignificarea constă în impregnarea peretelui celular cu o substanţă aromatică numită lignină. carbonat de calciu. Cerificarea este procesul de depunere a unui strat sau mai multe straturi de ceară pe suprafaţa celulelor epidermice. prune). Ţesutul format din celule cu pereţii suberificaţi se numeşte suber (Fig. devenind impermeabile pentru apă şi gaze (Fig. În mod . Coralina). O lignificare puternică suferă celulele epidermice şi cele hipodermale ale frunzelor de pin. Membranele lignificate au o elasticitate redusă. lumenul lor fiind umplut cu aer. 5. brad. dar o rigiditate şi rezistenţă mare. molid. În cazul stejarului de plută şi a ulmului suberos în scoarţă se dezvoltă straturi puternice de suber (plută). La plantele lemnoase. A) şi provine din activitatea felogenului (meristem secundar). care se pot colecta şi valorifica.celulele sunt moarte.

ducând la transformarea acestuia într-o masă gelatinoasă.Desenaţi şi descrieţi rolul condriomului celular.Desenaţi si descrieţi rolul plastidomului celular. Hipersecreţia de produşi pectici (de gumă). 8. membranele celulelor epidermice ale tulpinii gramineelor şi ciperaceelor se impregnează cu Si02.Gelificarea constă în îmbibarea cu apă a peretelui pectocelulozic. cât şi celulelor scoarţei şi lemnului de la unele specii lemnoase (Prunus). formare şi rolul peretelui celular. 2.Precizaţi rolul ribozomilor. pe lângă că sunt lignificaţi. aşa cum se întâmplă în cazul tuburilor ciuruite şi la laticiferele articulate. fiind caracteristică celulelor din albumenul seminţelor. mucilaginoasă.Taninizarea. sub acţiunea unor fermenţi. 7. Fig. se valorifică sub numele de guma arabica.I. 22 Modificările secundare ale peretelui celular: . 3.Lichefierea este procesul de dizolvare. 1. caz în care se formează guma sau cleiul. 7. Pereţii vaselor lemnoase. aşa cum este cazul la Acacia.Explicaţi originea. şi de dispariţie a peretului celular. 6. TEST DE AUTOEVALUARE NR. 5. 4.1. adesea.Precizaţi structura unei celule vegetale şi evidenţiaţi particularităţile acestora faţă de celula anumală. 6. se impregnează cu taninuri care le conferă o rezistenţă mai mare la putrezire.Enumeraţi organitele celulare.frecvent.Definiţi şi descrieţi nucleul şi reticolul endoplasmatic.

suberificare.Diviziunea directă (amitoza) constă într-o fragmentare a nucleului prin gâtuire. reducerea cromatică). somatică sau tipică) şi reducţională (meioza. a. diviziunea ecvaţională. B .Diviziunea indirectă (mitoza. cât şi la unele celule pe cale de degenerare (celulele stratului tapetat din stamină) şi la unele celule canceroase. de maturaţie. 16 DIVIZIUNEA CELULARĂ Înmulţirea celulelor plantelor se face prin diviziune şi este precedată mai întâi de o creştere a lor. diviziune ecvaţională. b.galificarea membranei celulelor din tegumentul seminţelor. Procesul de înmulţire este universal.A .cutinizare la celulele epidermice de la Dianthus. urmând apoi o sugrumare a celulei în două celule fiice. D . Este tipul cel mai răspândit de diviziune la plante iar celulele rezultate în urma acestui proces prezintă acelaşi număr de cromozomi. indirectă (mitoza. egal cu al celulei mamă. somatică sau tipică). Intervalul cuprins între două diviziuni succesive ale unei celule este denumit interfază. Se cunosc 3 tipuri generale de diviziune: directă (amitoza).cerificare. C . . Acest tip de diviziune se întâlneşte la unele plante inferioare cu nucleu morfologic individualizat.

continuată de individualizarea . sinteza aparatului mitotic (fus acromatic. ciclul mitotic s-a împărţit în următoarele faze: interfaza. sinteza ARN-ului şi se realizează energia necesară diviziunii. anafaza. înfăşurate una în jurul celeilalte şi unite prin centromer. Partea cea mai însemnată (ca durată de timp). adică cromozomii se autoduplică. aşa cum sunt: sinteza principalelor componente cromozomiale (ADN şi histone). La bob (Vicia faba). se ajunge la sfârşitul interfazei la faptul că cromozomii vor fi dublaţi. începe printr-o uşoară umflare a nucleului. ciclul mitotic durează 19. Dacă în prima parte a interfazei cromozomii sunt alcătuiţi din câte o cromatidă. Diviziunea propriu-zisă durează un timp scurt. profaza. Diviziunea mitotică este continuă şi pentru a fi uşurat studiul ei. În interfază au loc procese pregătitoare pentru diviziune. proces denumit citocineză. metafaza. iar mitoza doar 2 ore. centriolii. a ciclului mitotic este deţinută în interfaza. fiecare cu două cromatide (una veche şi una nouă). Profaza (Fig.3 ore. asterii. şi telofaza. 23). formată din două cromoneme care în timpul perioadei de sinteză se separă şi serveşte ca model pentru geneza unei noi unităţi.Mitoza cuprinde două procese: diviziunea nucleului existent în doi nuclei fii sau cariocineza şi diviziunea celulei existente în cele două celule fiice. cromozomii). adică diviziunea tuturor organitelor citoplasmatice şi formarea peretelui despărţitor.

Fig. dispar nucleolii şi membrana nucleară. Diviziunea indirectă (mitoza):a . separarea completă a cromatidelor din fiecare pereche a unui cromozom.diviziune heterotipică. b .debutează cu formarea celor doi nuclei fii. refăcându-se reţeaua cromatică şi membrana nucleară. II . separaţi în anafază. iar cromozomii. dar contribuie şi contracţia fibrelor cromozomice . un rol important îl are Fig. fiecare cu câte o garnitură echivalentă de cromozomi. 17 centromerul. Schema diviziunii reducţionale: (meioza) I . clivaţi longitudinal.interfază.anafază. care spre final apar uşor clivaţi longitudinal. cromozomii suferă modificări inverse.cromozomilor.profază. e-f . Tot acum. Faza se încheie prin separarea celor două cromatide ale fiecărui cromozom. 23. evidenţiindu-se placa ecuatorială. c-d – metafază. începe formarea fusului acromatic. .24. Telofaza . Metafaza. rămân legate numai prin centromer (Fig.diviziune homeotipică. migrarea cromatidelor către polii fusului şi gruparea acestora la cei doi poli. În această fază. se dispun la ecuatorul fusului acromatic. În procesul de migrare a cromozomilor fii (a cromatidelor). Anafaza este marcată de următoarele procese: dedublarea centromerilor. demarează cu finalizarea formării fusului acromatic. 23). g-h – telofază.

La demararea profazei cromozomii sunt dispersaţi în nucleoplasmă. în meioză. Înainte de separare au loc schimburi de material genetic (crossing-over). deci au loc două diviziuni. prin îndepărtarea celor două centromere. egal cu al celulei mame din care provin. Spre deosebire de mitoză. formând perechi de bivalenţi. dau impresia unei singure structuri.Diviziunea reducţională (meioza). Din acest moment bivalenţii suferă un proces de îngroşare prin spiralizare şi se scurtează. rezultând două celule fiice diploide. deci se formează perechi omoloage. În timpul diviziunii heteretipice au loc aceleaşi faze ca şi 1a mitoză. fiecare având în nucleu 2n cromozomi. formându-se peretele despărţitor. c. se dispun unul lângă altul. Ulterior fiecare bivalent se separă în cele două jumătăţi care îl alcătuiesc. 24). celulele fiice nou formate au numai jumătate din numărul cromozomilor celulei mamă din care provin. Profaza meiozei durează mai mult şi este mai bogată în modificări. cromozomii omologi. La finele profazei dispare . Meioza cuprinde de fapt o dublă diviziune a nucleului. Cromozomii alcătuiţi din două cromatide apropiate. prima reducţională sau heterotipică şi a doua ecvaţională sau homeotipică (Fig. Meioza se întâlneşte la plante în cursul formării sporilor. numai că cromozomii se replică o singură dată. iar în etapele mai târzii. proveniţi de la tată şi mamă.Finalul telofazei coincide cu citocineza.

18 . gameţii proveniţi de la mamă si tată.Tipurile principale de diviziune celulară. La muşchi predomină haplofaza.membrana nucleară şi se conturează fusul acromatic.I. iar la ferigi .diplofaza. diplofaza este reprezentată de zigot. 2.Prezentaţi diviziunea indirectă (ecvaţională sau mitoza) şi care este rolul acesteia. La cele mai multe plante inferioare. în timp ce la spermatofite haplofaza este mai redusă. în timpul fecundaţiei. Fecundaţia şi meioza intervin ca procese compensatoare. La organismele care se înmulţesc pe cale sexuată. diplofaza şi haplofaza au aproape aceiaşi importanţă. aduc acelaşi număr de cromozomi şi că celulele noului organism născut din zigot trebuie să aibă 2n cromozomi. adică gameţii şi sporii cu rol în înmulţire. În continuare se desfăşoară metafaza. reprezentată prin macrospor (sacul embrionar) şi microspor (grăunciorul de polen). 1.Descrieţi meioza şi semnificaţia acesteia. adică a haplofazei sau gametofitului cu cea a diplofazei sau sporofitului. 3. Semnificaţia meiozei. După cum se cunoaşte.2. deci se impune intervenţia meiozei ca numărul de cromozomi să rămînă constant. TEST DE AUTOEVALUARE NR. Din acest moment începe diviziunea ecvaţională cu cele patru faze şi în final se formează patru celule haploide. La unele alege. obligatoriu are loc o alternanţă de faze. formându-se doi nuclei haploizi. anafaza şi telofaza meiozei.

fie prin asocirea de celule libere. -sunt interdependente. Prin ţesut vegetal definim o grupare de celule care au aceeaşi formă. În funcţie de forma celulelor care participă la alcătuirea ţesuturilor. Celulele unui ţesut adevărat au cel puţin 3 trăsăsturi caracteristice. constituind o unitate fiziologică. şi anume: -sunt legate între ele prin plasmodesme.HISTOLOGIA GENERALITĂŢI Histologia este acea parte a Anatomiei vegetale care se ocupă cu studiul ţesuturilor. subordonate unităţii organismului din care fac parte. cât şi din punct de vedere al diferenţierii şi funcţiilor ce le îndeplinesc. acestea pot fi: parenchimatice şi . Ţesuturile vegetale se formează în urma procesului de diferenţiere celulară. după origine. structură şi origine. gradul de diferenţiere. particularităţile anatomofiziologice şi genetice. îndeplinind aceiaşi funcţie. prin împletirea de filamente la cele false şi prin diviziune plecând de la o celulă (zigot) sau mai multe celule iniţiale în cazul ţesuturilor adevărate. atât din punct de vedere structural. prezenţa sau absenţa conţinutului viu. -sunt specializate la îndeplinirea unei anumite funcţii. formând o unitate anatomică permanentă. CLASIFICAREA ŢESUTURILOR Criteriile folosite în clasificarea ţesuturilor pornesc de la forma celulelor.

Ţesuturile primare provin din activitatea meristemelor primare.25. cu proprietatea de a se divide necontenit. asimilatoare. elementele de sclerenchim etc. După origine se deosebesc ţesuturi primare şi secundare. conducătoare şi de transfuzie. protectoare.Con vegetativ la Sequoia sempervirens: i-celule iniţiale . Ţesuturile definitive secundare provin din activitatea meristemelor secundare şi numai unele din activitatea meristemelor primare.prozenchimatice. vasele de lemn. care îndeplinesc funcţia continuă de a produce celule noi ce se vor diferenţia. În funcţie de prezenţa sau absenţa conţinutului viu din celule deosebim: ţesuturi vii şi moarte. aerifere. Pe baza particularităţilor anatomo-fiziclogiee si genetice. Fig. şi ţesuturi definitive (specializate) .26. ţesuturile pot fi împărţite în umătoarele categorii: meristematice .formate din celule diferenţiate şi specializate. senzitive şi de mişcare. ţesuturile se pot împărţi în ţesuturi de origine (meristematice sau formative).Meristem la pin silvestru Fig. Din ultima categorie se pot amintit suberul. ŢESUTURI FORMATIVE) MERISTEMATICE (DE ORIGINE SAU Sunt ţesuturi tinere. mecanice. secretoare şi glandulare. alcătuite din celule tinere. de depozitare. absorbante. cu caracter embrionar. După gradul de diferenţiere a celulelor.

muşchi şi ferigi. MERISTEME PRIMORDIALE (PROMERISTEME) Acestea iau naştere în urma diviziunii celulei ou şi sunt cele mai tinere ţesuturi de la extremităţile organelor axiale. Meristemele îşi pot menţine capacitatea de diviziune pe tot parcursul vieţii plantei sau funcţionează o perioadă limitată de timp (cazul felogenului). bogate în citoplasmă. primare şi secundare.fără plastide colorate. cu pereţii celulari subţiri. strâns unite între ele . meristemul are forma de con. . La alge. cu nucleu mare. promeristemele iau naştere Gymnospermae şi la Angiospermae.26). După gradul de dezvoltare a celulelor şi origine meristemeie sunt: primordiale. deci origine în ţesuturile embrionului.19 Ţesutul meristematic este format din celule mici. În perioada de repaus sezonier meristemul îşi întreupe activitatea.celulozici (Fig.25). Meristemele primordiale sunt reprezentate prin celule iniţiale şi derivatelor lor cele mai apropiate. La promeristemele au mai multe celule iniţiale. adesea şi fără vacuole. În vârful rădăcinii. dintr-o singură celulă iniţială. constituind conul vegetativ sau conul de creştere (Fig. al tulpinii şi al ramificaţiilor acestora. MERISTEME PRIMARE Ele provin din activitatea meristemelor primordiale fiind situate în continuarea acestora şi sunt alcătuite din .

ealiprogenul ce va da naştere la caliptră(Fig. -procambiul este alcătuit din celule alungite care prin diferenţire vor genera elementele ţesuturilor conducătoare şi mecanice. intercalare şi laterale. MERISTEME SECUNDARE La Gymnospermae şi la majoritatea dicotiledonatelor (mai ales la cele lemnoase). Recunoaşte şi un al patrulea meristem . Haberiandt. În vârful organelor în creştere se găsesc meristeme apicale. periblemul care dă naştere la scoarţă şi pleromul ce generează cilindrul central. reprezentate prin: dermatogen care generează rizoderma. distingând: -protodermul care este pătura externă a vârfului vegetativ. creşterea în . ce prin diviziune anticlinală şi diferenţiere se va transforma în epidermă la tulpină şi în rizodermă la rădăcină. iar prin diviziune şi diferenţiere va genera ţesuturile fundamentale.27). consideră că chiar celulele promeristemului din vârful rădăcinii se dispun în cele 3 foiţe histogene. Meristemele primordiale şi primare determină creşterea în lungime a organelor.celule ceva mai mari decât pot fi: apicale. consideră că meristemele primare se diferentiază mai spre vârf din foiţele histogene. Hanstein. care după unii autori constituie cele 3 foiţe histogene. -meristernul fundamental este reprezentat prin masa fundamentală a vârfului vegetativ.

pil-pilcriză. numite iniţiale de raza. 20 şi de xilem secundar.27. iar însecţiune are aspect de inel. altele lungi.grosime a rădăcinii şi tulpinii este asigurată de activitatea meristemelor secundare.La gimnosperme. cambiul nu este etalat. Obişnuit. CAMBIUL Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă are origine du-blă. în . cambiul formează un strat neîntrerupt. care va genera razele de floem Fig. iniţialele fusiforme fiind dispuse neregulat. ci-celule iniţiale. secundare sunt reprezentate prin cambiu şi felogen. Celulele cambiale sunt de doua feluri: scurte. formându-se pe seama procambiului secundar din parencnimul razelor medulare (cambiul interfascicular). pl-plerom. Meristemele . pe-periblem. ca un manşon.în timp ce la Robinia ating 200y. pc-pericielu. Acestea iau naştere din ţesuturi definitive ale căror celule redobândesc capacitateade a se divide. astfel. Lungimea iniţialelor fusiforme scade parale] cu gradul de evoluţie al plantelor.Formarea foiţelor histogene la rădăcină: d-dermatogen.iar la dicotiledonate evoluate el se dispune etajat şi cu iniţialele fusiforme dispuse reputat.la Sequoia acestea ajung le 900y.28). en-endoderm. denumite iniţiale fusiforme (Fig.

fibre libriforme şi parenchim lemnos. întâlni şi sub formă de benzi.lungul organului. FELOGENUL Zona generatoare subero-felodermică se formează la periferia tulpinilor sau a rădăcinilor din ţesuturi diferentiate. În urma creşterii în diametru prin depunerea lemnului secundar. Cambiul activează bifacial (bipleuric). ducând la o subţiere şi alunecare a lor. Prin faptul că la gimnosperme pereţii radiari ai celulelor cam-biale au o poziţie înclinată. cu activitate limitată în timp. Menţionăm. de asemenea. periciclul sau chiar ale zonei liberiene. fibre liberiene şi parenchim libe-rian. O caracteristică a cambiului de la plantele lemnoase este aceia că produce mai mult lemn decât liber.Se poate. Felogenul nou se localizează spre . că iniţialele de rază generează razele medulare secundare. ale scoarţei. adică în proporţie de 5/1 la gimnosperme şi de l0/l la angiosperme. celulele vecine cu cele cambiale se suprapun neregulat şi are loc numita creştere prin lunecare. iar spre interior dă naştere la lemn secundar.localizate între liberul şi lemnul tulpinii unor plante ierboase sau chiar la frunze. formând prin diviziu-nea tangenţială a iniţialelor fusiforme spre exterior liber secun-dar. însă. La arbori pot apare succesiv mai multe strate de felogen. format din: vase lemnoase. alcătuit din: vase liberene. cambiul îşi lărgeşte circumferinţa prin diviziuni radiare iar feno-menul poartă numele de dilatatie cambială. cum ar fi celulele epidermice.

II-III -formarea fragmoplastului.3.Definiţi şi clasificaţi ţesuturile vegetale. ab-sorbanţi. Schema diviziunii celulelor cambiale (haşurate) 1-3 . . În organele tinere felogenul are aspectul de manşon iar la cele vârstnice sub formă de arcuri. 3-fragmoplast Fig. Meristemoidele sunt localizate la nivelul ţesuturilor de protecţie şi din activitatea lor se formează perii tectori.în secţiune radiara. 1.29.interiorul organului. . stomatele şi hidatodele. etc.Ce este histologia? 2.lemn secundar. Celule cambiale 1. Fig.I.liber secundar 21 TEST DE AUTOEVALUARE NR. numit periderm. glandulari.28. sub cel care şi-a încheiat activitatea. ŢESUTURI MERISTEMOIDE Prin ţesuturi meristemoide se definesc acele ţesuturi care în cursul vieţii plantelor nu au o activitate de diviziune continuă. fiind înlocuită de un ansamblu format din felogen şi derivatele sale. . l-ini-ţiale de raza. ci fazele de diviziune alternează cu cele de repaus.2—iniţiale fusiforme. Din activitatea felogenului rezultă mai mult suber (spre exterior) şi o cantitate mai redusă de feloderm (spre interior). La majoritatea plantelor lemnoase epiderma are o durată scurtă. 2-4.

4. hidatodele. glandele digestive. elemente florale. iar cea de a doua cuprinde ţesuturile secundare cum sunt suberul şi ritidomul. care după funcţiile ce le îndeplinesc şi după origine. sau învelitoare se împart în două categorii: primare. frunze. celulele secretoara. ŢESUTURI DE PROTECŢIE (DE APĂRARE.Care sunt ţesuturile meristematice secundare şi cum funcţionează ele? ŢESUTURI DEFINITIVE În urma activităţii ţesuturilor meristematice primare şi secun-dare se formează ţesuturi definitive. glandele nectarif ere. ACOPERIRE) Reprezintă ţesuturi definitive.3. exoderma şi endoderma. papilele secretoare şi perii epidermici . EPIDERMA Este ţesutul care ia naştere din dermatogen sau protoderm şi se găseşte la exteriorul organelor cu structură primară (tulpină. localizate la exteriorul organelor plantelor si îndeplinesc funcţia de protecţie a acestora faţă de factorii nefavorabili ai mediului. se pot clasifica în mai multe categorii. ŢESUTURI DE PROTECŢIE PRIMARE Ele iau naştere din activitataa ţesuturilor meristematice primordiale şi primare (dermatogen. fructe). rizoderma. După origine ţesuturi-le de acoperire. celulele stomatice.Enumeraţi şi precizaţi rolul ţesuturilor meristematice. Componentele generale ale epidermei sunt: celulele epidermice. protoderm). aici aparţinând epiderma.

de formă tabulară sau poliedrică. cu pereţii îngroşaţi. strâns unite între ele. numeroase leucoplaste şi mai rar chiar cloro-plaste (la plantele de umbră. mărind rezis-tenţa epidermei (Fig. Celulele epidermice sunt vii. enumerate mai sus. Cal mai adesea epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule. la cele de apă etc). Se cunosc şi cazuri când epiderma este multistratificat ă şi rezultă în urma diviziunii periclinale a protodermei. cât şi la unii lăstari.30). de exemplu: la leandru (Nerium oleander). o vacuolă mare. cutinizaţi. cerificaţi sau minerali-zaţi. sunt modificări ale acesteia care concură la mărirea eficenţei de apărare a epidermei sau asigură schimbul de gaze dintre plantă şi mediu. Abies alba (brad). Bromeliaceae etc. Pereţii laterali sunt subţiri. cu pereţii externi îngroşaţi. alcătuite din celule parenchimati-ce. alături de epidermă la funcţia de protecţie participă şi straturile următoare. la unele Begoniaceae.(tectori sau protectori şi cei secretori). Picea abies (molid). Formaţiunile epidermice. STOMATELE În sistemul ţesuturilor epidermele se găsesc celule al căror rol principal este de a înlesni schimbul de . În cazul frunzei de la unele Coniferales. uneori ondulaţi. adică hipoderma. au citoplasmă dispusă spre periferie. Ficus elastica. de exemplu la Pinus şylvestris (pin silvestru).

iar anexe(dorsali). Stomatele sa întâlnesc în epiderma tuturor organelor aeriene. a ostiolei. 22 O stomată este alcătuită din două celule stomatice reniforme sau halteriforme. de a căror prezenţă este legat procesul de închiderea şi deschiderea stomatelor.A şi D). înlesnesc şi degajarea vaporilor de apă. lăsând între ele o deschidere.31. Celulele învecinate stomatelor se numesc celule anexe. mal ales în frunze şi mai rar chiar pe rizomi. Deobicei stomatele sunt deschise ziua şi închise spre seară sau în timpul nopţii. Celulele stomatice se formează prin diviziunea nediferenţiate (meristemoide). fapt care are cei dinspre celulele unor celule epidermale tinere. numită ostiolă. Aceste celule sunt denumite celule stomatice.gaze dintre plantă şi mediul extern. sunt mai groşi. Pereţii celulelor stomatice dinspre ostiolă (ventrali). încă implicaţii în mecanismul închiderii şi deschiderii stomatelor. dispuse faţă în faţă. Stometele pe lângă că realizează schimbul de gaze al plantei cu mediul.mai subţiri şi celulozici.atunci când fotosinteza scade ca intensitate sau este zero. funcţionând ca parate regulatoare ale transpiraţiei. Celulele stomatice conţin cloroplaste. Sub celulele anexe se află o cameră substoatatică (Fig. La majoritatea plantelor frunzele sunt orientate mai mult sau mai puţin în plan orizontal faţa de .

Plantele adaptate la climate secetoase. Densitatea stomatelor pe suprafaţa frunzelor este diferită. formându-se şi o cameră suprastomatică.stomatele sunt localizate numai pe faţa superi-oară a frunzei. întunecoase. Frunzele multor conifere au stomate de tip xerofit.31. iluminat. aride. La plantele unde frunzele au o poziţie aproape verticală (stânjenel. stomatele sunt situate în cripte acoperite cu peri. faţă de plantele lemnoase şi la acelea care veţuiesc într-un mediu uscat.tulpină şi stomatele se află numai în epiderma inferioară. acestea fiind denumite epistomatice. . graminee). stomatele se întâlnesc pe ambele feţe si frunzele respective se numesc amfistomatice. Astfel. au celulele stomatice scufundate sub ni-velul celor epidermice. astfel că numărul stomatelor este mai mic la plantele ierboase şi la cele care trăiesc în medii umede. care are rol în micşorarea transpiraţiei.C). plantele care cresc în condiţii normale de umezeală. Şi la unele răşinoase (Abies caphalonica). ghiocel. au celulele stomatice dispuse la acelaşi nivel cu celulele epidermice iar stomatele au numai cameră substomatică (Fig. cu cameră suprastomatică (Fig. fapt pentru care organele respective sunt numite hipostomatice.A şi D).31. stomatele sunt dispuse pe ambele feţe şi în şiruri paralele. La leandru (Nerium oleander). La plantele acvatice cu frunze natante (nufăr). în funcţie de condiţiile de viaţă ale plantelor. Nivelul la care sunt dispuse celulele stomatice este variabil.

Perii tectori se întâlnesc aproape la toate plantele. 4-cameră suprastomatică. 100-150 la tel. 23 PERII SAU TRIHOMII Unele celule epidermice de la plantele superioare se alungesc Şi se diferenţiază. Unii peri îşi păstrează conţinutul celular viu o perioadă îndelungată. 1200 la cununiţă etc. 48 la dud. îndeplinind funcţii protectoare. îndeplinind rol protector. 30.b-celule sto-matice. 115 la plopul negru şi tisă.Nivelul aşezării stomatelor: A-la Prunus: B-la Euonymus.B-în secţiune. Pot fi simpli sau ramificaţi.în special pe organele tinere şi pot avea diferite forme (Fig. Fig. 90-130 la pin.1-celule stomatice 2-ce-lule anexă. a-celuie epidermice.Epiderma frunzei de Fagus sylvatica: A-privită din faţă. în timp ce la alţii protoplastul se dezorganizează de timpuriu. 70-100 la frasin.Aceştia din urmă sunt . c-ostiolă. de mărimi diferite şi servesc la identificarea unor plante.D-la Anemone. constituind peri unicelulari sau pluricelulari.2-5).32.C-la Pinus.de agăţare sau sunt decretori.Numărul de stomate pa mm2 la câteva specii este următorul: 20-40 la molid. 300-500 la stejar. Fig.31.3-cameră substomatică.d-celule anexă.

insecte. aceştia îndeplinind rolul de apărare contra insolaţiei.Perii unicelulari se formează prin alungirea celulelor epiderme-le.un toment.. Perii pot fi unicelulari sau pluricelulari. După funcţia pe care o îndeplinesc perii se clasifică în: agăţători.teiul alb (Tilia tomentosa).32. Organele multor specii din regiunele stepice.eu aspect de disc. ierbivore). Perii pluricelulari sunt formaţi din şiruri de celule neramifi-eate.continânduse cu o parte liberă.de papile secreţoare de uleiuri volatile etc. senzitivi. .Fig.iar alteori pot fi solzoşi sau stelaţi.plini cu aer şi dau un aspect cenuşiu sau albicios organului pe care se găsesc. urticanti (Urtica dioica) etc.conici (la urzică). înfiptă în epidermă.6). contra atacului unor dăunători (omizi. Adesea celula sau celulele unui păr au pereţii îngroşaţi şi chiar mineralizaţi. în transportul seminţelor (plopi. alpine sunt aco-perite cu o pâslă de peri. La stejarul pufos (Quercus pubescens). a perderilor de căldură în timpul nopţii. având forma unor tuburi (cei radiculari). perii formează o pâslă.nu-mită corpul sau capul părului. ca la salcia mirositoare (Elaeagnus angustifolia. secretori. Examinând un păr vom deosebi: o parte bazală numită picior sau peduncul.săl cii) etc. a transpiraţiei excesive. plopul alb (Populus alba) etc.

1. acoperind regiunea piliferă a rădăcinii. perii tentaculari de pe frunzele de rouă cerului (Rosera). vilozităţile glandulare de la panseluţă (Viola) etc. rolul de protecţie fiind preluat de exodermă sau cutis. . bogate în cito-plasmă şi cu pereţii necutinizaţi. obişnuit alcătuit dintr-un singur strat de celule generate de protoderm.Endoderma este un ţesut suberos primar. ţepii de pe cupa fructului de castan porcesc ( Aesculus hippocastanum). Cutisul poate fi uni sau pluristratificat. Multe din celulele rizodermei se transformă în peri absorbanţi. Rizoderma are o durată de viaţă scurtă.Exodermă sau cutisul preia rolul rizodermei în regiunea aspră şi sa formează prin suberificarea straturilor de celule parenchimatice subrizodermale. Celulele rizodermei sunt vii.Formaţiunile epidermice la a căror geneză participă şi unele straturi de celule subepidermice se numesc emergente. 2. alcătuite din celule la care pereţii sunt suberificaţi. ŢESUTURI DE APĂRARE SUBEROASE Din categoria ţesuturilor de protecţie fac parte şi ţesuturile suberoase primara. RIZODERMA Este un ţesut primar de apărare. Car-nea fructului da la citrice este formată din emergente interne. aşa cum întâl-nim: spinii sau ghimpii protectori de la măceş (Rosa). unistratificat şi reprezintă ultimul strat al scoarţei. zmeur (Rubus). mur.

32. periciclului şi chiar liberului secundar. rezultat din activitatea . 2-peri unicelulari la Ranunculus.Diferite tipuri de peri. Rolul endodermei este acela de a asigura rezistenţa şi de a proteja cilindrul central. fiind înlocuite de suber. şi numai la unele celule bătrâne se adaugă un Fig. rezultat în urma diviziunii repetate a felogenului. ţesuturile de apărare primare se exfoliază pe măsura îngrogării secundare a rădăcinii şi tulpinii. l-papile pe petalele de Primula. multistratificat. SUBERUL Este un ţesut de protecţie secundar. ŢESUTURI DE PROTECŢIE SECUNDARE Ţesuturile apărătoare secundare iau meristernului secundar numit felogen. Pelogenul fiind meristem secundar ia naştere prin dediferenţierea celulelor definitive ale epidermei sau ale scoarţei primare.separând-o pe aceasta de cilindrul central. apoi pereţii radiari sa îngroaşă cu substanţe de natură lipidică şi lignină.6-peri stelaţi la Elaegnus. 3-peri pluricelu-lari la Stellariaj 4-5 peri ramificaţi la Quercus şi Platanus. Celulele tinere ale endodermei au pereţii celulozici. 24 strat de suberină. naştere în urma activităţi La plantele lemnoase. caz în care celulele mor.

rădăcini mai bătrâne. pe lujeri suberul se crapă de timpuriu. răşini (betulina la mesteacăn) şi taninuri. tulpini. îl înveleşte perfect. Suberul este un ţesut elastic. cu aspect de brazde longitudinale neregulate. fructe. se formează un suber alcătuit din mai multe straturi. dispus sub forma a 4 muchii simetrice în lungul tulpinii şi ramurilor. impermiabil pentru apă şi gaze şi se întâlneşte pe trunchiuri. iar grosimea şi aspectul acestuia este diferită în funcţie de specie şi vârstă. La salba moale (Euonymus europaeus).33). care sporesc cali-tăţile protectoare ale acestui ţesut. uşor. Celulele suberificate mor.felogenului. În condiţiile când suberul ţine pasul cu creşterea în grosi-me a organului. în timp ce la jugastru (Acer campestre) şi ulm de câmp (Ulmus minor). suberul se formează în straturile mai profunde ale scoarţei şi chiar în cilindrul central la agriş. nu au meaturi între ele şi sunt dispuse radiar. salcâm etc. cât şi pe: tuberculi. Cel mai adesea. suberul are o aşezare regulată. fiind . suberul se formează la periferia organelor.. Conţinutul celular al celulelor suberificate este înlocuit cu aer. glădiţă. ramuri. La dracilă. cu celule tabulare la care pereţii sunt îngroşaţi prin impregnarea cu suberină (Fig. La stejarul de plută (Quercus suber).

celulele conţinând betulină. Lenticelă la salba râioasă (Euonymus verrucosus):ep-epidermă. Stejarul. La măr. par. formează un suber mai subţi-re şi mai dur. salcie. La conifere. La mesteacăn (Betula pendula). fd-feloderm. salcia. scoruş. 25 Lenticelele se formează acolo unde felogenul produce spre exterior un ţesut afinat.33. Dezvoltarea suberului la Sambucus nigra: ep-epidermă. pa-parenchim. Lenticelele îndeplinesc acelaşi schimb cu mediul extern ca şi stomatele în structura primară. pe ramurile tinere. ţu .felogen. ct .ţesut de umplere. plop. care împinge straturile de deasupra. fg. Datorită faptului că suberul este impermiabil pentru apă şi gaze. strate suberificate alternează cu celule nesuberificate. Fig. fd . rupândule. de umplutură. salcâm. s-suber. rotunde cu pereţii suberificaţi sau nu.pa . Fig. mesteacăn.elastic şi flexibil.parenchim.feloderm . în timp ce pe tulpină este albicios şi se datoreşte faptului că celulele conţin aer. zada etc. funcţia de schimb cu mediul înconjurător este preluata de unele întreruperi locale sau formaţiuni numite lenticele (Fig.34). ţesutul de umplere este format dintr-un suber pietros. numit suber tare. alcătuit din celule vii. având diferite utilizări. iar la fag. f-felogen. ţesutul de . suberul are o culoare brun-roşcată.cuticulă. aşa nu mitul suber moale sau plută.. pinul.34.

celulele de umplere nu se suberifică. La speciile de conifere (Pinus sylves-triş. 3. Celulele vii de la exteriorul stratului de suber mor şi împre-ună eu cele de suber constituie ritidomul.a. aşa cum se întâlneşte la stejar (Quercus robur) şi exfoliabil. stejar.Care sunt ţesuturile de protecţie primare şi componentele lor generale? 2. Abies alba. mult mai eficent sub aspect protectiv. în timp ce la alte specii (frasin. tei pucios).ritidomul poate fi: persistent.Definiţi modul de formare al ritidomului şi rolul acestuia. având o structură histologică complexă. Picea abies ş.). având căpături adânci. 1.I. Prunus avium ete. ŢESUTURI TROFICE SAU FUNDAMENTALE Parenchimurile sau ţesuturile fundamentale au o largă răspândire în organele plantelor.Precizaţi şi descrieţi ţesuturile de protecţie secundare. Ţesuturile parenchimatice provin fie .umplere se suberifică la scurt timp după formare.. soc. În funcţie de durată. aderent toată viaţa plantei.ritidomul se exfoliază sub formă de solzi. TEST DE AUTOEVALUARE NR. fiind formate din celule vii şi cu pereţi subţiri şi îndeplinesc rol trofic.4.fie sub formă de inele la Betula pendula. fie sub formă de fâşii longitudinale la curpenul de pădure (Clematis vitalba) şi viţa sălbatică (Vitis sylvestris). RITIDOMUL La plantele lemnoase suberul de pe rădăcinile şi trunchiurile mai bătrâne este înlocuit de ritidom.

Juneus. de depozitare. Sunt situate în regiunile periferice ale organelor aeriene.Asteraceae. Chenopodiaceae ş.acvifere şi aerifere. trofice. ŢESUTURI ASIMILATOARE (CLOROFILIENE. ca de exemplu: cârcelul (Ephedra distachya). ca de exemplu: razele medulare secundare. adicăşi în unele . Ţesuturile. sub epidermă. la multe plante ierboase (Fam. ţesuturile asimilatoare sunt prezente şi în tulpină. de absorţie. fie. speciile de Cyperus. De asemenea. ţesuturile asimilatoare se întâlnesc în toate organele principale ale plantelor.a. La marea majoritate a plantelor superioare frunza este organul specializat pentru fotosinteză şi conţine clorenchimuri. fibrile liberene şi lemnoase. având funcţia principală de fotosinteză sau asimi-laţie clorofiliană. care pat fi de diferite forme. numai tulpina conţine ţesuturi asimilatoare. măduvă. Deci. după funcţia pe care o îndeplinesc. când frunzele sunt reduse sau metamorfozate. la fel şi la ramurile tinere ale plantelor lemnoase. sunt j grupate în: parenchimuri asimilatoare.). În cazuri mai rare.din activitatea meristernului primar fundamental (scoraţă. din activitatea cambiului. Apiaceae. ţesuturile de depozitare din fructe şi seminţe etc). multe Cactacee. CLORENCHIMURI) Parenchimurile asimilatoare sunt alcătuite din celule cu cloroplaste. unele Euphorbiaceae din deserturi etc.

parenchim liberian şi lemnos. prismatică. Cel mai răspândit tip de celule asimilatoare îl constituie celulele palisadice. cu pereţii mult cutaţi. fără cloroplaste. organele în care se depozitează substanţe de rezervă sunt hipertrofiate şi metamorfozate.măduvă şi ţesu-turile dinseminţe. mărindu-se foarte mult suprafaţa de asimilaţie şi rezistenţa mecanică. La unele conifere celulele asimilatoare sunt tabulare. substanţele de rezervă se depun în scoarţă.rădăcini aeriene şi acvatice. bulbii. 26 ŢESUTURI DE DEPOZITARE Parenchimurile de rezervă sunt ţesuturile în care se acumulează diferite substanţe organice şi sunt răspândite în toate organele plantelor (rădăcini. localizate sub epiderma frunzei şi celulele parenchimatice care alcătuiesc ţesutul lacunar. seminţe). rizomii. muguri. Celulele ţesuturilor de depozitare sunt vii. în unele piese florale şi în fructele crude. Cel mai adesea.fructe ŢESUTURI DE ABSORŢIE . fructe.tuberculii sau tuberculii.de ex: mugurii tuberizaţi la Cardamine bulbifera (colţişor).36). cu pe-reţii celulozici şi sub-stanţele de rezervă se acumulează în citoplas-mă. bulbo. (Fig. caracterizate printr-o formă cilindrică sau alungită. tulpini. dispus între cel palisadic şi epiderma inferioară a frunzei (Fig.35). în vacuole. frunze. La plantele lemnoase.

Parenehimul acvifer înmagazinează apa necesară plantei în perioada de uscăciune şi ocupă în corpul plantelor anumite poziţii. care cresc în regiunile secetoase (de ex: specii de Sedum. întâlnit la unele Qrchidaceae şi Araceae epifite. Ţesutul acvifer extern se întîlneşte la plantele epifite tropicale. motiv pentru care se clasifiă în.Cactaceae). mari.37). Tot în categoria ţesuturi-lor absorbante este inclus şi parenehimul absorbant. bogate în suc celular şi substanţe mucilaginoase. ŢESUTURI ACVIFERE Parenchimul acvifer este alcătuit din celule vii. avide de a reţine o mare cantitate de apă.Parenchimul absorbant se întâlneşte la nivelul rădăcinii si este reprezentat prin rizbdermă cu perişorii absorbanţi şi parenehimul scoarţei (Fig. au pereţii subţiri. Acest ţesut este caracteristic şi puternic dezvoltat la plantele suculente. numit velamen sau velamen radicum. cu citoplasmă puţină şi vacuole mari. iar în frunzele gramineelor este . caracteristic rădăcinilor aeriene. vacuolele mari. asigurând transmiterea din celulă în celulă a apei cu substanţele minerale până la vasele lemnoase din cilindrul central al rădăcinii. cu suc celular bogat în substanţe osmotic active.extern şi intern. izediiametrice sau alungite. Sempervivum si fam. Celulele parenchimului de absorbţie sunt izodiametrice.

Fig. iar când se dezhi-dratează îşi micşorează volumul. end-endoderm. Ţesutul acvifer intern se întâlneşte la plantele Suculente. 27 rezervoare pentru apă. .ep-epidermă superioară. ţp-ţesut palisadic.35. rzrizodermă. p-periciclu. Cactaeeae. Parenchim asimilator în frunza de Ranunculus:ct-cuti-culă. determinând răsucirea frunzei. cl-eloroplaste. Fig. sc-seoarţă.celule se comportă ca adevărate Fig. Hidatodele sunt formaţiuni prin care apa în aces din organele plantei este eliminată sub formă de picături. ţl-ţesut lacunos. X-xilem. am-amidon. săgeţile indică drumul servei brute.reprezentat de celulele buliforme. al-aleuronă. aşa cum întâlnim la familiile Crassulaceae. situate sub epiderma superioară. B-fasole. O categorie specială de ţesuturi acvifere externe o constituie hidatodele. Aceste .36.Parenchim de depozitare în seminţe: Âgrâu.37. epi-epider-mă inferioară. cc-cordoanele lui Gaspary. Parenehimul de absortie din rădăcină:pa-perişor absorbant. d-floem.

fructe) şi a acţiunii unor factori de mediu (vânt. flori. rezistenta necesară pentru greutatea propriilor organe (ramuri. Aerul din spaţiile aerifere (lacune) esrte utilizat în procesele metabolice. Amaryllidaceaei. răsucire etc.Chenopodiaceae.). la micşorarea greutăţii specifice a cor-pului la plantele natante. cu pereţii subţiri. ploaie. celulozi-ci şi cu spaţii mari între ele (lacune). numite ţesuturi mecanice. frunze. pline cu aer (Fig. . care asigură men-ţinerea deschisă a canalelor.. Spaţiile aerifere mai lungi şi mai largi sunt caracteristice pentru organele plantelor acvatice şi palustre. zăpadă etc. este doar parţial asigurată de turges-celulelor şi de ţesutul conducător lemnos şi este completată în mare măsură de ţesuturi specializate. Iridaeeae sau Liliaceae. mai adeseta din celule de formă stelată. ŢESUTURI AERIFERE Parenchimurile aerifere sau aerenchimurile sunt alcătuite cel . ŢESUTURI MECANICE (DE SUSŢINERE) La plantele superioare. la unele Euphorbiaceae.In pereţii canalelor aerifere din peţiolul frunzelor de la nufăr(Nympnaea)se găsesc unele celule ramificate numite sclerite. Ţesutul acvifer intern este situat între cele două epiderme ale frunzei. întindere. cât şi la menţinerea în poziţie verti-cală a organelor plantelor de apă.38). care exercită forţe de presiune.

de formă prozenchimatică sau îngroşaţi în urma depunerii de celuloză şi substanţe pectice.La plantele ierboase. După modul de îngroşare a pereţilor celulari se disting trei tipuri de colenchim: angular. provenind din diferenţierea ţesutului meristematic primar. acestea se îndoaie spre pământ. cu pereţii îngroşaţi. uneori şi cloroplaste. Celulele colenchimului sunt parenchimatică. având conţinut celular. Ţesuturile mecanice sau setereomul sunt alcătuite din celule vii sau moarte. Colenchimul angular este alcătuit din celule care au pereţii îngroşaţi la colţuri (Fig.39. COLENCHIMUL Este un ţesut mecanic caracteristic organelor în curs de creştere.39).b). tabular şi lacunar (Fig. de formă prozenchimatică. răspândit în special la plantele ierboase şi în frunzele plantelor lemnoase. fapt care eixplică dace atunci când au loc pierderi mai mari de apă şi organele se ofilesc. ţesuturile mecanice sunt mai slab desvoltate. Ţesuturile mecanice ating maximul de dezvoltare la plantele lemnoase. Ţesuturile mecanice pot fi primare şi secundare. cu organite. iar după modul de îngroşare a pereţilor. cu pereţii inegal vii. celulele mecanice se grupează în. Colenchimul cel mai adesea se formează în tulpină. Se . colenchimuri şi sclerenchimuri. Colenchimul are origine primară. frunze şi unele piese florale.

Salvia glutinosa).a). Solonaceae. colenchimul este situat în scoarţa tulpinii. Colenchimul lacunar sau afinat (Fig.38. permiţând în acelaşi timp alungirea organelor plantelor.i. Parenchim aerifer: A .s-sclerite.asigurând pe lângă rezistenţă la rupere. fie ca un manşon continuu. iar cei radiari subţiri.parenchim aerifer în tulpina de Sratiola offi-cinalis. imediat sub epidermă. soc (Sambucus nigra) şi unele specii din familia Solonaceae. o anumită elasticitate si flexibilitate.întâlneşte frecvent în tulpina multor specii din familiile Apiaeeae. ca mănunchiuri în cazul multor specii de Apiaceae sau sub formă de coaste. B. Glechoma hederacea.39.c) este alcătuit din celule cu pereţii îngroşaţi mai mult sau mai puţin uniform iar între celule rămân spaţii inţercelulare. Leamiaceae.39.canal aerifer.secţiune transversală prin peţiolul frunzei nufăr . Colenchimul tabular (Fig. În general. . Colenchimul este un ţesut mecanic adaptat la funcţia de susţinere a organelor în creştere.în dreptul muchiilor tulpinii la multe specii de Lamiaceae (Lamium album. ca la iederă (Hedera helix). 28 puternic îngroşaţi. este alcătuit din celule cu pereţii tangenţiali (externi şi interni) Fig.

Se sclerifică celule din epidermă. măduva organelor vegetative. se întâlnesc frecvent în scoarţa şi ritidomul unor plante lemnoase. cristale de oxalat de calciu etc.SCLERENCHIMUL Este un ţesut mecanic format din celule moarte. După forma şi dimensiunea celulelor componente. Sclereidele sau celulele pietroase sunt moarte şi conţin taninuri.osteosclereide şi sclereide ramificate Brachisclereidele (celulele pietroase). sclerenchimul este de două felurii scleros sau sclereide şi fibros sau fibre sclerenchimatice. fiind caracteristic pentru organele plantelor care şi-au încheiat creşterea. cel mai adesea lignifieaţi. ca de exemplu la soc (Sambucus nigra).strâns unite între ele. tegumentul seminal şi pericarpul fructelor.a şi b). cu pereţii uniform şi puternic îngroşaţi. străbătuţi de punctuaţii sub forma unor canalicule radiare uneori ramficate. Sclerenchimul primar este frecvent la Monocotiledonate şi mai rar la Dicotiledonate (în special în structura primară a tulpinii). macroselereide (Fig. SCLERENCHIMUL SCLEROS SAU SCLEREIDELE Celulele ce alcătuiesc sclerenchimul seleros sunt mai mult sau mai puţin izodiamterice. sclerenchimul poate fi primar (provenit din procambiu) şi secundar (provenit din cambiu sau mai rar din felogen).cu pereţii puternic îngroşaţi şi li-gnificaţi. După origine. Se disting patru feluri de sclereide: brachisclereide. scoarţă primară.mucilagii. parenchimul lemnos.40. în floemul .

Fig. întâlnite în scoarţa tulpinii arborelui de chinină (Cinchona) în peţiolul frunzelor şi pedunculul unor fructe (Pyrus).40. cu aspect de os. 29 Sclereide ramificate se întâlnesc în mezofilul frunzelor multor plante xerofite şi în scoarţa tulpinii de la brad (Abies alba) .40.stejar (Quercus robur) etc. b-colenchim angular la soc. Fig. zadă (Larix decidua)etc.39. în tegumentul unor seminţe (Pinus sylvestris). Brachisclereide în scoarţa de Laburnum (a): macrosclereida în seminţele de Vicia (b). cât şi în tegumentul unor seminţe (Fig.frasin (Fraxinus excelsior). în pericarpul unor fructe uscate.din tulpina de la molid (Picea abies).. ca la alun (Corylus avellana). FIBRE SCLERENCHIMATICE .b). Osteosclereidele sunt celule cilindrice sau prismatice care au capetele dilatate. mesteacăn (Betula pendula). c-colenchim afânat la susai. stejar (Quercus robur). Macrosclereidele sunt reprezentate prin celule alungite. a-colenchim tabular în scoarţa de curpen. carpen (Carpinus betulus). întâlninduse în tegumentul unor seminţe şi mezofilul frunzelor de la unele dicotiledonate.cât şi în carnea unor fructe.

dar sunt scurte şi puternic li-gnificate. fiind dis-puse împrăştiat sau grupate în mod caracteristic pentru fiecare spe-cie. Fibrele liberiene care însoţesc liberul secundar la tei formează pachete şi se pot extrage uşor. Dimensiunele fibrelor variază în limite destul de largi.5-3 mm. Deci aici aparţin fibrele liberiene. fie în cea internă la unele specii din familiile Apocynaceae şi Asclepiadaceae. ca la ramie (Boehmeria nivea) sau se lignifică uşor la partea externă.Sclerenchimul fibros este alcătuit din celule prozen-chimatice. Fibrele libriforme participă în mare proporţie la constituirea lemnului secundar de la cele mai multe plante. de la câţiva mm (4-12 mm la tei). lemnul dur şi . Se întâlnesc fibre ale căror pereţi rămân celulozici. reprezintă celule alungite. lipsite de conţinut celular.41). străbătuţi de punctuaţiuni simple şi oblice.cu pereţii groşi prevăzuţi cu punctuaţiuni mici în formă de butonieră. Fibrele cu pereţii parţial lignificaţi prezintă importanţă pentru industria textilă. fusiforme şi cu pereţii lignificaţi. Selerenchimul libriform sau fibrele lemnoase (Fig. ascuţite la capete.Sunt celule prozenchimatice.care însoţesc liberul secundar. de regulă. de exemplu la cânepă (Cannabis) sau Corchorus. lemnoase. După forma şi dimensiunile celulelor fibrele sclerenehimatice pot fi clasificate în: sclerenchim fibros si sclerenchim libriform. Fibrele textile provin din diferenţiere din periciclul pluristratificat sau din liberul primar şi apoi din cel secundar. până la 420 mm la ramie (Boehiaeria nivea). lungi de 0. cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi. a.

iar indicele de elasticitate este comparabil cu a fierului for-jat sau cu oţelul. numite după locul de formare. şi anume: ţesutul lemnos şi ţesutul liberian. salcie ş. ŢESUTURI CONDUCĂTOARE Transportul apei şi al substanţelor minerale de la locul de absorbţie până la nivelul organelor asimilatoare. este foarte mare. Indicele de rupere este apropiat de cel al argintului. scleren-chim periciclic.a. Rezistenta şi elasticitatea fibrelor de sclerenchim. denumit ţesut conducător sau aparat conducător.circulaţia soluţiilor nutritive de la o celulă la alta se reali-zează prin osmoză. Acesta cuprinde două tipuri de ţesuturi conducătoare.cât şi a substan-ţelor hrănitoare în toate organele este asigurat de un ţesut spe-cializat. La unele plante apar fibre în structura primară. cât şi lignificaţi în lemnul esenţelor moi (plop. .exceptându-le pe cele de libri-form. Prezenţa cantitativă a sclerenchimului este dependentă de ritmul de circulaţie al apei în plante. medular sau cortical.). La plantele inferioare nu se întâlnesc ţesuturi conducătoare. stejar. corn etc). este bogat în fibre libriforme cu pereţii puternic lignificaţi şi sunt mai puţin îngroşa-ţi.rezistent de la esenţele tari (carpen. La plantele ce cresc în locuri umede cantitatea fibrelor libriforme este mai mică decât la cele care vegetează în locuri uscate.

tulpină şi frunze. b-la stejar. Seva brută. până la ţesutul asimilator din frunză se face prin intermediul ţesutului conducător lemnos. 30 Seva elaborată care este o soluţie de materii organice. formată în ţesuturile asimilatoare şi care circulă. d-la alun. gimnosperme şi angiosperme). de forma unor tuburi. în general. VASELE LEMNOASE . se face prin intermediul ţesutului conducător liberian. e-la castan comstibil.La plantele superioare (ferigi. a-la fag. Elementele conducătoare sunt dispuse în fascicule iar structura şi orientarea lor diferă la rădăcină. Ţesuturile conducătoare sunt generate de meristemul primar (procambiu) şi de meristemul secundar (cambiu). Fig.f iind bine reprezentat. de sus în jos (descendent).41. circulaţia substanţelor nutritive este asigurată de celule alun-gite.Diferite tipuri de fibre libriforme . aşezate cap la cap. acetă soluţie de săruri minerale luată din sol la nivelul rădăcinilor şi care circulă de jos în sus (ascendent). care la arbori al-cătuiesc un sistem de vase.

Sunt constituite din celule prozenchimatice cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi.5 m.b).b).o lungime ce variază între175 şi 1900. Când pereţii transversali se păstrează şi devin oblici avem a spune că vasul este "închis'' şi se numeşte traheidă sau vas imperfect. Traheidele sau vasele imperfecte sunt elemente conducătoare care se întâlnesc la plantele vasculare mai puţin evoluate: feri-gi şi gimnosperme (fig. Resorbţia pereţilor transversali de la elementele de vase poartă numele de perforatie. numite elemente de vase (Fig. 0 traheidă provine dintr-o singură celulă. Traheidele au formă prismatică sau cilindrică. în timp ce o trahee este formată din suprapunerea mai multor celule diferenţiate. sunt tuburi lungi care provin din fuzionarea mai multor celule prozenchimatice şi au pereţii relativ subţiri şi lumen mare. Traheele sau vasele perfecte. lipsite de conţinut celular (moarte).Fig. capetele ascuţi-te sau rotunjite şi închise la capete. Aceasta poate fi .43.însă pot apare şi în lemnul unor angiosperme (Fig. încât ciruculaţia sevei .42.A şi B (a.43). Lungimea traheidelor variază de la câţiva microni şi până la 2-3 cm iar lemnul are dimensiuni de 1-l0 y .B(c). În cazul când pereţii transversali dispar complet sau parţial se formează un tub deschis numit trahee sau vas perfect.42.a. Elementele de vase au formă cilindrică sau prismatică. Aceste elemente de vase se dispun cap la cap şi prin dispariţia pereţilor transversali reali-zează tuburi lungi de câţiva centimetri până la 1. brute se face greoi (încet).

excepţie făcând unele unităţi sistematice mai primitive şi. reticu-late. e-parenchim 31 uniform sau neuniform. Vasele scalariforme prezintă îngroşările de lignină asemănătoare cu treptele unei scări şi sunt caracteristice pentru .b-la pin.d-punctate. Traheele sunt vase lemnoase mai perfecţionate şi se găsesc la plantele mai evoluate. în mod Fig.b1b2. a-inelate. c-la stejar. realizându-se adevărate ornamentaţii. scalariforme. plantele parazite la care se întâlnesc numai traheide.simplă sau multiplă. 43 Elemente de vase (a-b) şi traheide (cd) izolate din lemnul de fag. prevăzuţi din loc în loc cu îngroşări sub formă de inele.a. Vasele inelate au pereţii subţiri. Traheidele şi traheele au pereţii laterali puternic îngroşaţi prin depunerea de lignină.42. c-reticulate.44.c. Fig. Fig. Vasele spiralate au îngroşările pe-reţiilor laterali sub formă de spirală simplă sau dublă. b1.d).b2-spiralate. deci la angiosperme.Tipuri de trahee. După felul ornamentaţiilor se disting vase inelate.44.Terminatia traheidei de ferigă (A) şi tipuri de traheide (B): a.(Fig. spiralate. celulozici. punctate etc.

dar amestecate cu tipuri de vase mai evoluate. Vasele inelate si cele spiralate se întâlnesc în organele tinere. Vasele punctate au pereţii îngroşaţi uniform.45). O astfel de formaţiune privită din faţă apare ca două cercuri concentrice şi la nivelul ei se face circulaţia sevei. şi anume la Psilophytales (Rhynia. fapt ca a dus la mărirea rezistenţei vaselor. Asteroxylon) în timp ce la formele actuale predomină cele scalariforme. . Din punct de vedere evolutiv. În general. Traheidele cu punctuaţiuni areolate formează în special lemnul gimnospermelor (Fig. în curs de creştere. La gimnosperme s-au individualizat traheide de tip areolat şi evoluţia s-a desfăşurat în sensul scurtării şi reducerii numărului de punctuaţiuni.lemnul ferigilor. au apărut la pteridofitele fosile. iar cele reticulate şi punctate în organele care şi-au încheiat creşterea. rămânând subţiri doar mici suprafeţe care alcătuiesc punctuaţiunile areolate. punctuaţiunile au formă şi mărime caracteristică pentru fiecare specie şi poate fi utilizat acest caracter la identificarea speciilor de conifere. traheidele inelate şi spiralate. Vasele reticulate au îngroşările dispuse sub forma unei reţele şi numai uneori apar şi la spermatofite. considerate ca cele mai primitive.

fiind frecvente la fibre libriforme cu punctuaţiuni . deci îndeplinesc şi rol de susţinere. încrucişate. frecvente mai ales la Gnetales. alungite. traheidele predomină în ţesutul conducător lemnos. Elemente de parenchim pot însoţi vasele de lemn primar. Traheidele şi traheele sunt însoţite de parenchim lemnos. fusiforme. cu pereţii lignificaţi şi eu punctuaţiuni în formă de butonieră numite fibre lemnoase sau libriforme. cu peretele subţire sau cu pereţii îngroşaţi şi cu punctuaţiuni simple. vase mai bine adaptate la circulaţia cu viteze mari şi pe distanţe lungi. Magnoliaceae şi Amentiferae. După aspectul lor s-a distins: fibre traheide cu punctuaţiuni tipice. fiind în acelaşi timp mai rezistente decât celelate tipuri. Vasele punctate sau traheele cu punctuaţiuni areolate predomină în lemnul angiospermelor şi constituie elemente care permit o mai bună conducere a sevei brute. Traheele au evoluat din traheide cu îngroşări scalariforme. la plantele acvatice şi cele parazite. Celulele parenchimului lemnos au rolul de a realiza legătura dintre vase şi de a înmagazina diferite substanţe de rezervă. alcătuit din celule vii.La familia Magnoliaceae. reprezentând elemente mecanice ce însoţesc numai lemnul secundar. dar cel mai adesea se află în lemnul secundar al gimnospermelor şi dicotiledonatelor. In asociere cu vasele lemnoase se mai pot întâlni şi celule alungite.

45. întâlnite la plantele lemnoase şi pseudofibre. dp-deschiderea punctuaţiei. care pătrund prim Fig. după un anumit timp de funcţionare se astupă.transversală. fibre septate la care lumenul este împărţit de pereţi transversaii. Fig.Imaginea tilelor în vasele lemnoase de la Robinia pseudaeacia. adică celulele se păstrează vii. l-sec. Acestea sunt excrescenţe ale celulelor parenchimului lemnos.longitudinală. Lemnul secundar care are multe tile este foarte valoros.Punctuatiune areolată în secţiune tangenţială la traheidele din lemnul de pin: bp-baza punctuaţiei. nelignificaţi.45). aerului şi hifelor unor ciuperci parazite. 32 punctuaţiuni în interiorul vaselor lemnoase. deci o creştere a valorii tehnicea lemnului. lmlamela mijlocie. t-torus. LEPTOMUL SAU FLOEMUL) Acest ţesut îndeplineşte rolul de a conduce seva elaborată şi poate fi constituit numai din tuburi . astupându-le (Fig. 2-sec.45. ŢESUTUL CONDUCĂTOR LIBERIAN (LIBERUL. favorizând o mai bună conservare. cavitatea lor fiind închisă de formaţiuni numite tile. Tilele împedică pătrunderea în vas a apei. pt-peretele traheidei. vasele lemnoase.Dicotyledonatae. La unele plante.

Vasele ciuruite bătrâne sunt singurele tipuri de celule vii fără nucleu. tuburile ciuruite au forma de celule alungite. La nivelul perforaţiilor se realizează o continuitate a reticulului endoplasmatic de la o celulă la alta (fig. cu pereţii terminali înclinaţi. Pereţii laterali ai vasului rămân celulozici un timp apoi se îngroaşă. una va da naştere la celula anexă. care îşi au originea în celulele procambiale sau cambiale. cu pereţii transversali persistenţi şi prezentând numeroase perforaţii. Alteori poziţia plăcilor este oblică şi prezintă mai multe câmpuri ciuruite. Plăcile ciuruite pot apare şi în pereţii longitudinali la Coniferae. încât la maturitate.46). cealată prin alungire va forma vasul liberian. permitând circulaţia sevei în sens transversal. formând aşanumitele plăci multiple (Fig. tuburile ciuruite devin anucleate.ciuruite şi celule de parenchim liberian Gymnospermae sau mai cuprinde şi alte elemente la Pteridophytae şi cum ar fi celulele anexe şi fibrele liberiene la Angiospermae.47). Tuburile ciuruite sunt alcătuite din celule prozenchimatice vii. aceasta se numeşte simplă. în care apare o singură vacuolă mare. Dacă placa ciuruită are poziţie orizontală şi perforaţiile dispuse într-un singur câmp. La ferigi şi gimnosperme. Cel mai adesea. Celula meristematică printr-o diviziune longitudinală va da naştere la început la două celule egale. tuburile ciuruite .

placă ciuruită simplă (b) şi multiplă (c): l-peliculă citoplasmatică.4-nodul median de caloză. La tei tuburile ciuruite sunt active mai mulţi ani. tuburile ciuruite funcţionează o singură perioadă de vegetaţie.46. Obişnuit. . La Angiosperme.47. în fiecare toamnă perforaţiile din plăcile ciuruite sunt astupate cu caloză care în primăvară se lichefiează şi permite reluarea circulaţiei. 3-lamelă mediană . fapt care permite ca circulaţia sevei să aibă loc şi radiar. Ţesutul conducător liberian la Angiosperme este însoţit de celule anexe. de parenchim liberian şi fibre liberiene.6-reticul endoplasmatic.Vas Liberian în sec. Fig. având toţi pereţii ciuruiţi. după care mor şi se formează altele noi. 2-celulă anexă. deci nu sunt dispuse în şiruri longitudinale.4-placă ciuruită. lărgirea diametrului şi micşorarea ciururilor. tuburile ciuruite au tendinţa să devină cilindrice şi să se suprapună unele peste altele. 3-pseudovacuolă. longitudinală(a).sunt dispersate. Fig.Infrastructura unei perforaţii din placa ciuruită:1-pseudovaeuolă. Celulele anexe iau naştere din diviziunea longitudinală a celulei iniţiale (procambiale sau cambiale). 5caloză periferică. 2-peliculă citoplasmatică. În procesul evoluţiei speciilor se remarcă o scurtare a articulelor tuburilor ciuruite.

fie lemnoase. de câţiva centimetri lungime. Parenchimul liberian este constituit din celule parenchimatice vii. având rol mecanic. acestea sunt primare şi pot fi: fascicule lemnoase. ca de exemplu întulpina de la tei. Lemnul primar sau xilemul este de două feluri: protoxilemul şi metaxilemul. bogate în citoplasmă iar pereţii subţiri sunt prevăzuţi cu punctuaţiuni şi astfel sunt legate prin plasmodesme de vasele liberiene. bogate în amidon. constituind liberul tare. fascicule liberiene şi fascicule libero-lemnoase. dar sunt mai scurte decât acesta. fie Iiberiene. Fibrele liberiene se întâlnesc numai în liberul secundar şi reprezintă elemente de sclerenchim. Când din fascicul lipsesc firele libfiforme (lemnoase). cu pereţii îngroşaţi. Protoxilemul este alcătuit din primele elemente lemnoase care se formează în timpul creşterii în .odată cu formarea tubului ciuruit. acesta poartă numele de hadrom. Fasciculele lemnoase sunt formate din trahei sau traheide. Când fasciculele provin din activitatea procambiului. 33 Celulele anexe au formă prozenchimatică. cu pereţi subţiri. FASCICULE CONDUCĂTOARE Ţesuturile conducătoare. parenchim lemnos şi fibre libriforme. sunt vii. îndeplinind funcţia unuiţesut de rezervă. deci sunt celule alungite. sunt grupate în fascicule care pot fi de mai multe tipuri. asucţite la capete.

Fasciculele libero-lemnoase după prezenţa sau absenţa zonei cambiale intrafasciculare. In structura rădăcinii.lungime şi au lumen îngust. alcătuit din elemente ce au lumen mai mare şi lemnul de toamnă sau târziu. Dacă din fascicul lipsesc fibrele liberie ne se numeşte leptom. scalariforme. parenchim liberian şi fibre liberiene. Metaxilemul apare după încetarea creşterii în lungime a organului şi acest tip de vase lemnoase au lumen mai mare. fasciculele lemnoase şi cele liberiene rămân izolate. precum şi îngroşări variate (reticulate. celule anexe. cit şi după poziţia lemnului faţă de liber se clasifică în: . cu elemente la care diametrul este mai mic. Fasciculele liberiene sau floematice sunt alcătuite din tuburi ciuruite. Tesutul conducător lemnos secundar îşi are originea în cambiu şi elementele sale au o structură legată de anotimpuri. Primele tuburi ciuruite care se formează suînt cele de protofloem iar cele ce apar mai tîrziu alcătuiesc metafloemul. In tulpină şi frunze fasciculele sunt mixte. cât şi pereţii cu îngroşări inelate. deci sunt simple . adică libero-lemnoase. punctate şi chiar spiralate). distingându-se un lemn de primăvară sau timpuriu. cu o dispoziţie în alternanţă. iar în tulpină au o dezvoltare centrifugă şi o poziţie spre centrul organului (endarh). spiralate sau reticulate. purtând numele de floem. In rădăcină aceste vase sunt situate spre periferie (exarh).

ŢESUTURI SECRETOARE Prin ţesuturi secretoare se înţelege ansamblul de elemente histologice. la care lemnul este flancat de două zone liberene (Fig.).-fascicule colaterale. fasciculul este colateral deschis sau când zona cambială este în întregime consumată odată cu diferenţierea.Precizaţi elementele care alcătuiesc fascicolele conducătoare.Ce rol au ţesuturile asimilatoare şi câte tipuri cunoaşteţi. -fascicule concentrice. înconjurat de lemn (Fig.48. atunci când ţesutul lemnos este înconjurat de jur împrejur de cel liberian şi leptocentrice.Care este rolul ţesutului conducător şi de câte tipuri este? 4. bcolsteral închis.Precizaţi structura şi funcţia ţesutului lemons. cu floemul de o parte şi xilemul de cealaltă parte. TEST DE AUTOEVALUARE NR. având liberul central.Solonaceae. c-bicolateral.De câte tipuri este ţesutul mechanic şi descrieţi alcătuirea acestuia.5. iar când între lemn şi liber se află zona cambială. acestaeste închis (Fig.c) şi se întâlnesc la puţine dicotiledonate ierboase (Fam. 1. Fig.a şi b). 34 3. Cucurbitaceae etc. care pot fi: hadrocentrice. cb-cambiu. Tipuri de fascicule libero-lemnoase: a-colateral deschis. 2.Descrieţi ţesutul Liberian şi precizaţi rolul acestuia. 6.48. e-hadrocentric.I. celule sau grupe de celule care . x-xilem. dleptocentric.48.d şi e). 5.48. -fascicule bicolaterale.

Unele din substanţele produse sunt eliminate din circuitul metabolic al plantei ca produse de excreţie. răşini. elimină produşii elaboraţi la exterior şi din acesta categorie fac parte următoarele tipuri morfologice: a.Perii glandulari care provin tot din celule epidermice ale frunzelor.Papilele secretoare reprezentate prin celulele de formă conică din epiderma petalelor şi care excretă uleiuri volatile.). cu secreţie internă. gume. taninuri. ţesutul secretor se poate clasifica în: ţesuturi cu secreţie externă. balsamuri. Unele substanţe de secreţie îndeplinesc roluri biologice importante ca de exemplu: substanţele cleioase când acoperă organele plantelor micşorează intensitatea transpiraţiei (Alnus glutinosa -anin). Gonvallaria majalis. După locul unde se depun substanţele secretate. tulpinilor şi au forme şi dimensiuni variate (Fig. b.Ţesutul sau celulele cu secreţie externă. nectar etc. respectiv cu secreţie intercelulară şi cu secreţie intraceluiară.a. 1.m. Lilium.au capacitatea de a elabora anumite substanţe chimice complexe (uleiuri eterice. altele pot fi reutilizate (produşii de secreţie). mugilagii.uleiurile eterice şi alclaoizii apără plantele de unele insecte.. Viola. Pe bracteele florilor femele de la hamei . mirositoare. Jasminum ş. răşinele şi gumele astupă rănile produse sau alte substanţe mirositoare atrag insectele polenizatoare etc. Syringa vulgaris. alcaloizi. de exemplu: Rosa ap. fiind caracteristice pentru multe specii de plante.49).

Hidatodele pasive (Fig. mult căutat de insecte. dar . La castanul porcesc (Aesculus hippocastanum).51). iar la speciile de arţari alcătuieşte un disc nectarifer localizat pe receptacul.(Humulus lupulus). perii sunt emergente cu o structură complicată.Perii glandulari pluricelulari de la plantele carnivore sau glandele digestive. La tei. sunt alcătuite din două celule acvifere asemănătoare celor stomatice. perii glandulari se află pe solzii protectori (catafile) ai mugurilor. pe stipele. localizat pe sepale. susţinută de un picior.participând şi celule hipodermice şi sunt situaţi pe faţa superioară a frunzelor şi au forma unor tentacule (Fig. La Drosera rotundifolia (roua cerului). Hidatodele sunt de două categorii: pasive sau stomate acvifere şi active sau închise. care au proprietatea de a acumula şi elimina apa sub formă de picături. sunt structuri. fenomen numit gutaţie.50). e. c. reprezintă formaţiuni la alcătuirea cărora iau parte celule epidermice de tip special. fiind numite nectarine extraflorale. de origine epidermică. ţesutul nectarifer. care secretă fermenţi proteolitici capabili să hidrolizeze substanţele proteice a animalelor capturate. d. Glandele nectarifere sau nectarinele. este reprezentat prin epiderma superioară. perii glandulari sunt alcătuiţi din mai multe celule aşezate în formă de cupă. Nectarinele elaborează un suc zaharat numit nectar. Hidatodele sau stomatele acvifere. putând fi localizate în floare în cazul nectarine lor florale sau pe peţiolul frunzelor.

traneide. căptuşite cu celule secretoare. care lasă între ele o deschidere permanentă.49. prin care se elimină apa sub formă de picături. sunt constituite din mai multe celule care provin din diviziunea unei iniţiale şi îndepărtindu-se lasă meaturi unde se varsă produsul celulelor secretoare.Fig. secreţie (sec). a.50. tr . Hidatodă pasivă: s . Fig. Peri glandulari A-glandă tânără pe bracteele inflorescenţei de hamei.Ţesuturi cu secreţie intercelulară.52).51.stomată acviferă.extremitatea unui păr glandular. ep. Pungile sunt localizate în ţesuturile mai . Acestea aparţin la ţesuturile secretoare interne şi reprezintă spaţii intercelulare mari. 35 moarte.52. Fig. sunt alcătuite din una sau mai multe celule epidermice transformate în peri.B-glandă adultă:cs-celule secretoare.Pungi (buzunare) secretoare. Hidatodă activă Hidatode active sau închise (Fig. Sub stomată se află o cameră acviferă şi un ţesut acvifer numit epitem care vine încontact cu ultimele vase lemnoase (traheide) ale nervurilor frunzei.epitem. cut-cuticulă. B. prezentându-se sub formă de pungi secretoare şi de canale secretoare.perii glandulari pe frunză.Glande digestive la Drosera rotundifolia: A. 2. Fig.

sau uleiuri şi răşini.profunde ale diferitelor organe (frunze.Canale secretoare sau rezinifere. Myrtaceae. Canalele secretoare se pot întâlni în toate părţile plantei. Asteraceae. Sunt prezente mai ales la Cycadaceae.53). tulpini. constituindu-se spaţii centrale de forma unor canale. La răşinoase canalele rezinifere au poziţie verticală (în lungul tulpinii) sau orizontală când sunt situate în cuprinsul razelor medulare. balsamuri. Hypericaceae etc. În canalul colector al canalelor se adună diferite substanţe de secreţie (răşini. latexuri). mărginite de un strat de celule secretoare. se formează prin îndepărtarea celulelor. fructe). în canale se poate găsi răşini. protejate la exterior de un ţesut mecanic (Fig. 3. Pinaceae.Ţesuturi cu secreţie intracelulară. La Rhus typhina (oţetar). aşa cum se întâlnesc la plantele din familia Rutaceae (Citrus sp. caracterizate prin păstrarea in interiorul celulei secretoare a substanţei secretate şi sunt .). b. Apiaceae. Anacardiaceae etc. deci schizogen.

dispuse printre celulele ţesutului Fig.în scoarţa si măduva de la tei.Celule secretoare:A.. se găsesc celule oxalifere.sec. B-sec. 36 palisadic (Fig. Celulele secretoare interne produc uleiuri sau răşini.54). Magnoliaceae . nuc. se găsesc celule cu ulei eteric. iar dintre familiile ce au astfel de celule secretoare putem cita: Lauraceae. Urticaceae etc. În peţiolul frunzelor de la Prunus sp.răspândite în difertele organe ale plantei. prezente în scoarţa unor plante lemnoase. În categoria celulelor secretoare interne sunt cuprinse si celulele taninifere.54.B). La speciile din familia Tiliaceae ..Fazele succesive în dezvoltarea unui canal rezinifer la pin (a-d). se găsesc celule cu mucilagii. În frunza de Ficus elastica se află celule cu cistoliţi. Quercus robur (stejar). transversală prin frunza de nalbă. ca de exemplu: Sambucus nigra (soc). c. transversală prin frunza de dafin.unele Asteraceae etc. cm-celule mucilaginoase.scelula secretoare. Araceae.Rhamnaceae.54. de asemenea. În frunzele de Laurus nobilis (dafin). iar la nalbă (Althaea officinalis). e-secţiunea longitudinală prin canalul rezinifer.53. celule mucilaginoase (Fig. Frangula alnus . Fig.

Campanulaceae. Laticifere nearticulate se întâlnesc la plante din familiile: Apocynaceae. La unele plante superioare se întâlnesc formaţiuni asemănătoare unor tuburi. în nutriţie prin conţinutul de glucide si lipide. ajungând la mai mulţi metri. formând tuburi cu latex. se întâlnesc enzime peptonizante. La Ficus carica (smochin) si Carica papaya (arborele de pîine). Euphorbiaceae.numite si vase laticifere. Tot din această grupă fac parte speciile cauciucofere sau arborii de cauciuc (Hevea brasilensis. la care pereţii despărţitori (transversali). Papaveraceae. Manihot) etc. au dispărut. 37 . Latexul are rol în apărarea plantei datorită alcaloizilor. Salix sp. Laticiferele nearticulate sau adevărate.care au mare însemnătate economică. Laticiferele articulate se prezintă ca şiruri de celule plurinucleate (sinciţii). Conţinutul acestor celule este latexul. (anini). Moraceae. Dupa origine şi alcătuire. laticiferele sunt împărţite în: articulate si nearticulate. alcătuind tuburi. aşa cum se întâlneşte la multe plante din familiileAsteraceae.(cruşân). provin dintr-o singură celulă care se alungeşte şi se ramifică. (sălcii). la unele Euphorbiaceae lemnoase (Revea. Asclepiadaceae. aşezate cap la cap. Picea abies (molid). Ficus elastica) şi de gutapercă (Palaquium gutta). Urticaceae etc. care secretă latexuri. Alnus sp. cu numeroşi nuclei (structură cenocitică).

Organele vegetative şi reproducătoare au unele trăsături comune cum ar fi: polaritatea. . îndeplinind toate funcţiile organismului respectiv. Prin organ se înţelege o parte componentă a unei plante care are formă caracteristică. alcătuind astfel un tal (Thallophyta). asemănătoare. Corpul plantelor superioare (Petridophyta si Spermatophyta). originea si funcţiile organelor sau a părţilor componente ale plantei. simetria. Plantele inferioare au corpul alcătuit din una sau mai multe celule. nediferenţiate însa în organe adevărate. structura. cu rolul de a genera noi urmaşi prin celulele reproducătoare sexuate şi asexuate. cu funcţie de nutriţie (rădăcina. După funcţia pe care o îndeplinesc organele Cormofitelor sunt de două feluri: organe vegetative. fie pot apare structuri mai complicate. în decursul evoluţiei a urmat un proces de specializare ce are drept rezultat profunde diferenţieri morfologice şi fiziologice între diferitele părţi ale cestuia formându-se organe.tulpina şi frunza) şi organe de reproducere.ORGANOGRAFIA CONSIDERAŢII GENERALE Organografia este o ramură a morfologiei vegetale care studiaza morfologia. Un astfel de corp diferenţiat în organe reprezintă organizarea cea mai evoluată şi poartă numele de corm. alcătuită din complexe de ţesuturi si îndeplineşte una sau mai multe funcţii speciale. alcătuite din celule somatice.

întâlnită la organele cu formă cilindrică.Orientarea in spaţiu. regenerarea. Picea abies etc. cu creştere drept în sus sau în jos. de exemplu: fragmente de rădăcină. prezentau o axă . Rădăcinile adventive la butaşi se formează de regulă numai la bază (polul rizogen). tulpină sau frunză .Simetria este posibilitatea pe care o prezintă organele de a putea fi împărţite în două sau mai multe părţi identice şi ea poate fi: radiară (cu mai multe planuri).Regenerarea este proprietatea unor părţi de organe. aşa cum se întâlneşte la majoritatea frunzelor si la florile zigomorfe. Filogenetic şi ontogenetic.. . bilaterală (împărţindu-se în două planuri). . primele cormofite (Psilophytinele). Unele organe nu prezintă simetrie si sunt asimetrice (frunza la Ulmus minor). distingându-se un pol bazal şi altul apical. iar în funcţie de direcţia de creştere deosebim organe ortotrope.Polaritatea constă în apariţia unor deosebiri morfologice si fiziologice între bază si vârf. puse în condiţii prielnice de dezvoltare. este o caracteristică comună a plantelor. şi organe plagiotrope care cresc orizontal sau oblic faţă de forţa gravitaţiei. . de exemplu rădăcinile si tulpinile la Abies alba.numite butaşi. apărute în silurian. dorsiventrală (cu un singur plan de simetrie).orientarea în spaţiu. de a regenera un individ nou. specifică tulpinilor modificate de la Cactaceae. .

nu produce frunze si are o structură anatomică proprie. în care sunt conturate. au apărut ramificaţii cu direcţie pozitivgeotropică. orice plantă îşi are originea în embrionul din sămînţă. Ontogenetic. numită telom. de sus în jos. RĂDĂCINA Rădăcina este organul plantei. deci nu se întâlneau rădăcini şi frunze. tulpina si frunzele. Rădăcina prezintă un geotropism pozitiv. Din partea inferioară a tulpinii la ferigiile superioare. crescând ortotrop. rădăcina îndeplineşte si funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. deci o plantă care la maturitate va fi capabilă să se reproducă. Frunzele provin din turtirea axelor sau prin diferenţierea unor mici emergente solziforme. organele vegetative care alcătuiesc cormul. adaptate la mediul terestru. originea rădăcinii este diferită la grupele mari de plante. care constituie rădăcinile. specializat pentru a fixa plantele în sol si de a absorbi apa şi sărurile minerale. iar la alte plante are rol în regenerare. si anume: rădăcina. La plantele cu durată mai mare decât o perioadă de vegetatie. ramificatiile din sol cu aspectul unor rizoizi sunt numite de Tahtadjian drept rizomoizi. La Gimnosperme şi la cele 38 . Ontogenetic.ramificată dichotomic. prin diferenţierea zigotului. Primul organ apărut în evoluţia filogenetică a plantelor a fost tulpina.

regiunea piliferă si regiunea aspră. Ramificaţiile rădăcinii. (Fig. . cu rolul de a proteja vîrful vegetativ. La monocotiledonate si la unele dicotiledonate rădăcina embrionară ia naştere din ţesuturile interioare ale tulpinii (origine endogenă). Vârful vegetativ. embrionul prezintă o rădăciniţă individualizată sau un meristem localizat la polul bazai. sunt vii si bogate în amidon. iar locul lor este preluat de altele noi. din care se vor organiza cele trei foiţe histogene: derma-togenul. periblemul şi pleromul.55). regiunea netedă. . scufia sau caliptra are forma de coif sau degetar şi este alcătuită dintr-un ţesut de protecţie primar. rădăcinile adventive şi mugurii radicelari provin din periciclu (origine endogenă). au formă parenchimatică. încît se păstrează tot timpul o grosime constantă. formate în urma diviziu nii meristemelor apicale. Celulele din straturile externe se exfoliază. iar vârful vegetativ al rădăcinilor de la de la plantele acvatice este protejat de rizomitra. Celulele acestui manşon sunt dispuse în mai multe straturi. conul de creştere sau apexul rădăcinii este scurt şi compus din celula sau celulele iniţiale ce formează promeristemui sau meristemul primordial. care la germinare va da naştere rădăcinii principale (origine exogenă).mai multe dicotiledonate. Rădăcinile plantelor parazite sunt lipsite de piloriză. MORFOLOGIA RĂDĂCINII La orice rădăcină tînără se disting următoarele regiuni sau zone: piloriza sau scufia.Piloriza.

Pe măsura creşterii rădăcinii se formează perişori noi spre partea dinspre regiunea netedă. -Regiunea piliferă. de alungirea rădăcinii.ce va da prin diferenţieri naştere la scoarţă şi măduvă iar procambiul în urma activităţii sale si a diferenţierii va da naştere la fasciculele conducătoare (liberiene şi lemnoase). meristemul fundamental . de exemplu: la frasin 730 iar la stejar este de 880. Rădăcinile plantelor acvatice sunt lipsite de peri radiculari (Menyanthes trifoiliata . avînd o lungime de 2-10 mm şi corespunde cu zona de erestere. foarte rar pluricelulari la unele plante si au o formă cilindrică. Perişorii absorbanţi. în general. încît în această zonă rădăcina are o structură primară. din a cărui celule prin diferenţiere se va forma rizoderma. La glădiţă (Gleditschia triacanthos). Membrana externă a perişorului absorbant este bogată în substanţe pectice care prin gelificare realizează un contact intim cu solul.2-3 cm. rămînînd activi. La acest nivel are loc absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol. Ea corespunde.trifoişte. mai rar pînă la 20-30 de zile. sunt unicelulari.cit si specializarea celulelor. Durata lor de viaţă este de 2-3 zile.Butomus . Numărul perilor radiculari pe mm2 este foarte mare. diferenţiaţi din celulele rizbdermei. pereţii se lignifieă şi perii pot trăi pînă la doi ani. a perilor radiculari sau absorbanţi se întinde pe o lungime de 0.-Regiunea netedă este situată deasupra caliptrei. timp după care mor. si zonei meristemelor primare : protodermul.

cu rădăcini aeriene caracterizate prin prezenţa unui ţesut absorbant numit velamen radicum. Lemna minor -lintiţă etc).occidentalis. RAMIFICAREA RĂDĂCINII Radicula sau rădăciniţa embrionară. rolul lor fiind preluat de micorize.umbellatus -roşăţea. Acelaşi fenomen îl suferă şi câteva straturi de celule ale scoarţei. terţiare (de ordinul II) etc. creşte şi devine rădăcina principală. Pinus sylvestris. rădăcinele la unele gimnosperme (Picea abies. Th. formându-se exoderma sau cutisul.. De asemenea. nu au peri radiculari. alcătuind în ansamblu sistemul Fig. 3-regiunea piliferă. ce devin rădăcini secundare (ramuri de ordinul I). Bromeliaceae şi Araceae epifite.). după germinare. In această regiune rădăcina are o structură definitivă iar pereţii celulelor rizodermei se suberifică.55. -Regiunea aspră. prin radicele de diferite ordine. Suprafaţa acestei regiuni este aspră datorită urmelor lăsate de perii radiculari căzuţi.Cupressus sempervirens etc. Thuja orientalis.Organizarea virfului rădăcinii:1 piloriza. 4- . Lipsite de regiunea piliferă sunt şi rădăcinile unor Orchideae. In majoritatea cazurilor rădăcina se ramifică deasupra regiunii pilifere. 2-regiunea netedă. se întinde de la regiunea piliferă şi până la colet (locul de trecere de la structura rădăcinii la cea a tulpinii).

a). . La ferigile lemnoase fosile. şi iese la exterior (Fig.57). La majoritatea plantelor ramificarea rădăcinii este monopodială (Fig. din periciclu. ducând la formarea primordiului radicelar cu meristemele primare cunoscute şi pe măsura creşterii radicela străpunge ţesuturile corticale. primi.tiv. numit dichotomic (Fig. la unele din cele actuale (Lycopodium. Formarea radicelelor începe cu alungirea radiară a celulelor periclclului situate în faţa fasciculelor lemnoase. care la rândul lor. b).rădăcina are un tip de ramificare arhaic. ORIGINEA RADICELELOR ŞI A RĂDĂCINILOR ADVENTIVE Radicelele la gimnosperme şi angiosperme au origine endogenă. şi se caracterizează prin prezenţa unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificaţii laterale. care la rândul lor se pot ramifica asemănător. Selaginella). 39 radicular sau rădăcina plantei.56.56. în mod mecanic. si care constă în bifurcarea de la început a vârfului vegetativ în două ramuri egale.regiunea aspra.pa-perisori absorbanti. însoţită de diviziuni periclinale şi anticlinale. se ramifică în acelaşi fel. Mugurii adventivi de pe rădăcini şi rădăcinile adventive se formează în acelaşi fel.

Radicelele au o anumită dispoziţie pe rădăcina principală.Rădăcinile pivotante (Fig. 8 la fag. care se pot grupa în trei tipuri şi anume: pivotante. TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI După mediul în care cresc rădăcinile pot fi: subterane.iar radicelele de diferite ordine sunt mult mai mici.58. rădicelele iau naştere din endoderm. în şiruri longitudinale sau ortostihuri.58). a. sub forma unui pivot sau ţăruş. a) sunt acelea la care rădăcina principală se dezvoltă puternic. de exemplu: 2 la răşinoase. etc.La Pteridofite. acvatice şi aeriene. aceasta este diplostihă (Fam. ramuroase şi fibroase sau fasciculate (Fig. aşa .Apiaceae). În funcţie de gradul de dezvoltare a ramificaţiilor faţă de rădăcina principală se întâlnesc diverse forme de rădăcini. iar numărul lor este diferit şi legat de numărul fasciculelor lemnoase. Când numărul ortostihurilor este egal cu cel al fasciculelor lemnoase dispoziţia radicelelor se numeşte izostihă iar în cazul cînd este dublu.

longitudinală) . End-endoderm.57.b-c) sunt acelea la care ramificaţiile secundare (de ordinul I) ajung la aceliaşi dimensiuni cu pivotul. Fig.Prx-protoxilem.56. lungi şi subţiri.58.Per-periciclu. stejar (Quercus robur) etc. pe lângă mărime şi orientarea ramurilor faţă de rădăcina principală.paltin (Acer pseudoplatanus).gorun (Quercus petraea). Forme de rădăcini:a-pivotantă. tei (Tilia cordata). Fig. Rădăcinile fibroase sau fasciculate monocotiledonatelor (Fig.a. b-c rămuroasă. de exemplu: carpen (Carpinus betulus). S-scoarţă. b. M-meristem.B-C -stadii în formarea radicelelor (sec. 40 rădăcina embrionară se dezvoltă puţin sau moare de timpuriu. Tipuri de ramificare a rădăcinii:a-monopodial. molid (Picea abies) ş. grupate ca un mănunchi sau fascicul.58. Fig.Originea şi dezvoltarea radicelelor: A-sec. La plantele lemnoase. d-fasciculată.d).cum întâlnim la brad (Abies alba). c. se are în sunt caracteristice . b-dichotomic. 58. transversală prin rădăcina cu structura primară. iar în locul ei se formează rădăcini adventive.În acest caz.m.Rădăcinile rămuroase (Fig.

tranşant (superficial) ramurile principale se dispun aproape de suprafaţa solului. fie din muguri . de condiţiile edafice şi climatice. iar în locurile mlăştinoase are un sistem radicular trasant. rădăcinile pot fi: normale. Rădăcinile normale. pe rizomi şi bulbi. adică de sistemul de înrădăcinare. ele iau din perieiclu sau alte ţesuturi ale cilindrului central (origine endogenă). gradul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc.59). Apar la noduri. Sunt rădăcini care apar pe tulpini. vârsta plantei. După originea. Rădăcinile adventive. adventive şi metamorfozate. terţiare ş. Obişnuit.a. pe tulpinile târâtoare aeriene sau stoloni.vedere şi adâncimea de pătrundere în sol. fiind variabil chiar la aceiaşi specie. Îşi au originea în radicula embrionară şi pe ea se nasc ramificaţiile secundare. sistem la care ramurile secundare sunt la fel de dezvoltateca şi pivotul. precum şi în locurile unde tulpinile au fost rănite (Fig. ramuri sau frunze şi care au particularităţi morfo-anatomice şi funcţionale asemănătoare cu a celor normale.distingându-se următoarele categorii: pivotant (profund). Adâncimea la care pătrunde sistemul radicular în sol depinde de specie. la care rădăcina principală pătrunde profund în sol. Pinul (Pinus sylvestris). când creşte pe nisip are un sistem radicular pivotant. pivotanttrasant.

În cursul adaptării la mediu. sub formă de. determinând modificări în morfologia sau anatomia organului.D). cârcei. ziduri).Rădăcini cu muguri adiţionali de origină endogenă sau exogenă (cînd apar în zonele cu calus . unele rădăcini pot îndeplini şi alte roluri. Înmulţirea vegetativă a multor plante se bazează tocmai pe capacitatea acestora de a forma uşor rădăcini adventive. aşa cum se întâlnesc la unele plante epifite (trăiesc pe trunchiurile arborilor şi arbuştilor. crampoane ca la iederă (Fig. frecventă în pădurile de la noi.59. funcţii care adesea devin predominante. fără a-i parazita). acestea rămân scurte servind la căţărarea şi fixarea ei. cu funcţii mecanice. Philodendron) . spini cu rol de protecţie (palmierul Acanthorrhiza). Rădăcinile metamorfozate.mai frecvente sunt: 1. Dintre numeroasele tipuri de rădăcini metamorfozate.Rădăcini aeriene fixatoare.dorminzi (origine exogenă). cu care se răsucesc în jurul suportului (Vanilia. în afara funcţiilor proprii. fenomen denumit metamorfozare. la care pe tulpinile târâtoare se formează numeroase rădăcini adventive iar cînd planta întâlneşte un suport (arbori. 2.

Corylus avellana (alun). la care din rădăcinile aflate în miaştină se ridică pneumatofori.tei (Tilia sp.F Monstera deliciosa (filodendron).(begonie). adică ramuri scurte.59. plopi (Populus sp. specifice unor specii de orehidee şi aracee epifite ecuatoriale şi tropicale. La arborii tropicali din regiunile mlăştinoase. Rădăcini aeriene care înmagazinează apa.generând lăstari aerieni numiţi drajoni.Carpinus betulus (carpen). 3.60). Fig.generat de felogen).prin care aerul atmosferic este condus la rădăcinile subterane. C .).cu geotropism negativ.Rădăcini proptitoare (Fig. Se cunosc numeroase specii lemnoase care produc drajoni.Begonia sp. Rubus idaeus(zmeur).Rădăcini cu pneumatofori caracteristice unor specii lemnoase exotice ce cresc în mlaştini.Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon).61). bogate în aerenchimuri (Fig. ra – rădăcini. 41 4. Acer negundo (arţar american). Rădăcini adventive:A .). Rosa canina (măceş). de pe ramuri se rădăcinilor aeriene este . de exemplu: Taxodium distichum (chiparos de baltă). 3 .de exemplu: Ailanthus altissima (cenuşeriu). Rizoderma pluristratificată şi acumulează apă şi alcătueşte aşa-mumitul velamen radicum. B . 5.a. Robinia pseudacacia (salcâm) ş.Zea mays (porumb):D .la Allium cepa (ceapă).cultivat şi la noi.Hedera helix -(iederă).

Rădăcini cu . Rădăcini tuberizate (Fig.Ranunculus ficaria ş. de exemplu: Vîscum album (vâsc). la care pe ramificaţiile rădăcinii apar nodozităţi (umflături) prin proliferarea celulelor parenchimului cortical indusă de pătrunderea celulelor bacteriene simbiotice (Fig. Lathraea squamaria (muma pădurii) etc. 6. numite haustori.a. cu care sug hrana de la planta gazdă. Cuscuta europaea (cuscută). aglică Filipendula vulgaris.Bahlia variabilis.Rădăcini haustoriale (sugătoare).63). gherghină .65). 7. întâlnite la unele plante unde părţile de rădăcini ce cresc la lumină dobândesc culoarea verde prin cromoplas-telor în cloroplaste. care au ca funcţie principală acumularea de substanţe de rezervă (la morcov . specifice plantelor parazite şi semiparazite (Fig. Acestea se fixează pe tulpinile şi raraurile altor plante.. 8.Rizophora).grâuşor . nodozităţi. Orobanche sp. 9. cu rol de absorbţie şi de susţinere a coroanei rborilor respectivi. La unele transfor-marea leucoplastelor şi specii de orchidee epifite.Rădăcini asimilatoare.64).Betulaceae.). având înfăţi-şarea unor stâlpi (specii de Ficus.62). caracteristice plantelor din familia Elaeagnaceae ş. 10.Daucus carota. rădăcinile aeriene se transformă în organe asimilatoare (Fig.Rădăcini cu Fabaceae. înfingându-se în sol.a.formează rădăcini adventive care se alungesc în jos.(lupoaie). trimiţându-şi în interiorul acestora nişte rădăcini modificate.

62.Quercus robur.Fagus sylvatica etc.Corylus avellana.B-radicele tuberizate la gherghină. Fig. Şi în acest caz este vorba de simbioză cu ciuperci. pin . 42 11.61. Fig. alun . B -aspect general. Rădăcini proptitoare la Ficus religiosa (rp).Rădăcini respiratoare: rr-pneumatofori. hst-haustori.Colchicum autumnale etc. tuberculii sau bulbii (brânduşa de primăvară Crocus heuffelianus.stejar .Pinus sylvestris. brânduşa de toamnă . Fig. ca de exemplu. B-rădăcini adventive tuberizate la grâuşor.detaliu.63.C-la aglică.Rădăcini haustoriale:A-la cuscută.67).). mesteacăn Betula pendula. Rădăcinile contractile pot fixa mai bine planta în sol (pecetea lui Solomon .Polygonatum latifolium) sau trag în sol la o adîncime potrivită plantulele. molid -Picea abies.Rădăcini contractile (Fig. ANATOMIA RĂDĂCINII În cursul dezvoltării sale rădăcina poate prezenta două structuri succesive: structura primară când . Fig. care au însuşirea de a sescurta după termi-narea creşterii în lungime. A . fag . întâlnite la multe specii lemnoase din pădurile noastre. (Fig. brad Abies alba.tuberizarea rădacinii principale la morcov.B-la vâsc.66).60.micorize. Rădăcini tuberizate: A .

Rădăcini asimilatoare (ra) la Taeniophyllum zollingeri.66. Rădăcini cu nodozităti (nod) la ghizdei Lotus cornieulatus (A).ectomicoriză la rădăcina de stejar .64. grosime datorită activităţii STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII Se întâlneşte la toate plantele tinere.endomicoriză la rădăcina de poroinic . Rădăcini contractile la brânduşă: A bulbul-tuberculul la suprafaţă (a -rădăcini contractile ) . Fig. monocotiledonatele şi unele dicotiledonate ierboase anuale îşi păstrează întreaga viaţă .mic . c.Orchis morio (sec.) riz rizodermă. Micorize: C .rădăcina creşte în lungime şi în grosime pe seama meristemului apical din vârful vegetativ şi structura secundară. deci la rădăcinile plantelor aflate în primele faze de vegetaţie.celule cu micelii.65. p. D . ce asigură creşterea în meristemelor secundare: cambiul şi felogenul.cât şi în vîrfurile vegetative de la rădăcinile plantelor mature. B .bulbul tras la adâncime. fragment de rădăcină mărit (B).Quercus robur. 43 Ferigile actuale. Fig. ierboase sau lemnoase. Fig. h.abs-perişori absorbanţi.hife.transv. Fig.67.

Rizoderma. alcătuită. este învelişul exterior. dintr-un singur strat de celule parenchimatice.structura primară. cu pereţii subţiri. Meristemele primare. În apexul radicular se află celula iniţială (la cele mai multe Pteridophytae) sau celulele iniţiale la unele Pteridophytae şi la toate Spermatofitele. ORGANIZAREA INTERNĂ A RĂDĂCINII 1. Din celula sau celulele iniţiale se formează meristemul primordial iar din activitatea acestuia iau naştere meristemele primare (protoderma. Într-o secţiune transversală la nivelul regiunii pilifere se distinge cu uşurinţă structura primară deplin constituită. HISTOGENEZA PRIMARE ŞI DIFERENŢIEREA ŢESUTURILOR Ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinii îşi au originea în eristemele aflate în apexul rădăcinii. deci vîrful vegetativ are o poziţie subterminală.Cele mai multe celule ale rizodermei din regiunea . scoarţa şi cilindrul central.Gimnospermele şi dicotiledonatele lem-noase au o structură primară doar temporară (în primele faze de vegetaţie). protejat de piloriză. strâns unite între ele. prin diferenţiere. în mod obişnuit. va genera ţesuturile definitive ale rădăcinii: rizoderma. cutinizaţi la rădăcinile la care structura primară se menţine un timp îndelungat sau la rădăcinile aeriene. procambiul şi meristemul fundamental).

exoderma. rizoderma se exfoliază. Spre limita superioară a regiunii pilifere.69.schemă.ex .măduvă.alcătuită din celule parenchimatice vii. m. pcpericiclu. en-endoderma. px-protoxilem. .lb.Araceae).pr -floem precursor. Fig..68. lm.mmăduvă. rz-rizoderma.piliferă se transformă în perişori absorbanţi. sc -parenchimul cortical.perişorii absorbanţi se formează şi din straturile de celule de sub rizodermă.69). cu pereţii subţiri.lib. sc. C -structură deplin formată. lb-fascicul liberian.cilindru central.xl . pcperieiclu.Scoarţa este pluristratificată (Fig.rm-rază medulară. Structura primară a rădăcinii la stejar: rrizodermă.exoderma. 44 La plantele epifite (Orchidaceae.mx-metaxilem. rizoderma este pluristratificată şi transformată într-un ţesut absorbant special.scoarţa. ex. fl. Fig.fascicul liberian. Structura primară a rădăcinii la molid (Picea abies): A .ţesut de apărare specific regiunii aspre. 2. B -fază iniţială în formarea structurii. carc intern decarnbiu. La unele specii de plante (Citrus).fascicul lemnos. cc . celulozici şi cu spaţii intercelulare între ele. rolul ei protector fiind preluat de exodermă sau cutis.end-endoderma.68. numit velamen.

iar la rădăcinile ce cresc la lumină se găsesc cloroplaste. Endoderma secundară apere în porţiunile mai bătrâne ale rădăcinii. Unele celule ale cutisului rămân nesuberificate. parenchimul cortical şi endoderma. perrniţînd schimbul de gaze şi apă cu mediul exterior. Pe baza con-formaţiei particulare a peretelui celular s-a distins în dezvol-tarea endodermei trei faze dar care nu se succed întotdeauna la aceiaşi plantă. fiind alcătuită din celule cu toţi îngroşări eliptice numite . a-b). Endoderma este stratul cel mai intern al scoarţei. de unde şi numele de teacă amiliferă.La cele mai multe plante scoarţa este diferenţiată în trei subzone: exoderma.69. Parenchimul cortical este alcătuit din mai multe straturi de celule bogate în substanţe nutritive de rezervă. fiind numite celule de pasaj sau de comunicaţie. Exoderma sau cutisul reprezintă primul sau primele 2-5(5) straturi de celule. 70. rareori stratificat (la Smilax). adesea cu modificări speci-ale. cu celulele strâns unite. Endoderma primară este alcătu-ită din celule cu pereţii radiari îngro-şaţi şi în secţiune transversală prin rădăcină au aspectul unor benzile. strâns unite între ele şi cu pereţii cutinizaţi. situate sub rizodermă.striaţiunile sau cordoanele lui Caspary (Fig.Pe pereţii radiari ai celulelor endodermice se depune o substanţă chimică asemănătoare suberinei.68.bogate în amidon.

pereţii uniform şi centripet îngroşaţi. Din loc în loc,în dreptul fasciculelor lemnoase se menţin celule cu pereţii neîngroşaţi,numite celule de pasaj, îndeplinind un rol impor-tant în circulaţia apei şi a sărurilor minerale, în timp ce restul celulelor au rol protector şi mecanic. Endoderma terţiară (Fig.70,c) este reprezentată prin celule la care îngroşarea pereţilor celulari se face uniform sau ne uniform, în formă de potcoavă, celuloza şi lignina depunându-se peste lamelele de suberină, îndeplinind funcţie mecanică sau protectoare. Endoderma terţiară se întâlneşte în special la monocotiledonatele xerofite şi epifite. Celulele endodermei terţiare sunt moarte iar printre ele se menţin celule neîngroşate vii, de pasaj, dispuse în dreptul fasciculelor conducătoare lemnoase. Prin dedtiferenţiere, endoderma poate lua parte uneori la formarea radicelelor. CILINDRUL CENTRAL (STELUL) Reprezintă zona centrală sau axială a rădăcinii şi este format din: periciclu, fascicule conducătoare şi măduvă. Perieiclul este alcătuit dintr-un singur sau câteva strate de celule, vii, mici, dispuse în alternanţă cu celulele endodermei. Cel mai adesea, celulele periciclului îşi menţin caracterul embrionar, generând radicele, cambiul, mugurii adventivi, elemente conducătoare, laticiferele sau un ţesut pluristratificat cu rol protector numit poliderm (la fam. Rosaceae, Myrtaceae etc.). Paricidul pluristratificat se întâlneşte la

gimnosperme, unele monocotiledonate (Agave, Dracaena, Smilax) şi dicotiledo-nate ca la stejar - Quercus robur. (Fig.69), castan comestibil-Castanea sativa, dud -Morus alba, specii de salcie - Salix sp. Periciclul lipseşte la pteridofitele tipice (Equisetum) sau este discontinu la Carex. Ţesutul conducător (stelul în sens restrâns-), este alcătuit din fascicule de liber şi fascicule lemnoase,sprijinite de periciclu, dispuse alternativ şi radiar, separate între ele prin raze medulare (Fig.68,69). Fasciculele liberiene sunt alcătuite, din tuburi ciuruite, celule anexe (numai la angiosperme) şi, uneori, celule de parenchim liberian. Liberul se diferenţiază înaintea lemnului şi dezvoltarea are loc centripet (exarh), spre periciclul aflandu-se primele vase liberiene sau de protofloem iar spre centrul organului metafloemul. La gimnosperme, primele vase liberiene nu sunt specializate, lipsindu-le pereţii ciuruiţi, alcătuind aşa numitul floem precursor (Fig.68,B). Fasciculele lemnoase sunt alcătuite din vase lemnoase cu îngroşări inelate şi spiralate, cu lumen mic, localizate în apropierea periciclului, reprezentând protoxilemul şi din vase culumen mai mare,cu îngroşări 45 reticulate sau cu punctuaţiuni areolate, constituind metaxilemul. Vasele de protoxilem se formează primele, în timpul creşterii rădăcinii în lungime şi apoi metaxilemul, deci după încetarea creş-terii în zona respectivă.

Şi în cazul elementelor conducătoare lemnoase dezvoltarea are loc tot centripet (exarh). La unele plante metaxilemul ocupă complet centrul rădăcinii, alteori în centru se găseşte un singur vas despărţit de restul ţesutului condu-cător prin parenchim. Numărul fasciculelor de lemn în rădăcină este egal cu cele de liber, dar diferit la grupele de plante: monarhă la Selaginel la,Ophioglossum; structură diarhă (cîte două) la multe pteridofite (ferigi); triarhă (cîte trei) la molid (Picea abies),pin sil-vestru (Pinus sylvestris), salcâm (Robinia pseudacacia); tetrarhă sau pentarhă la stejar (Quercus robur);octarhă (cîte 8) la fag (Fagus sylvatica) şi poliarhă la monoco-tiledonate şi castan comestibil (Castanea sativa). La conifere numărul perechilor de fascicule variază, între 2 şi 7. Măduva, ocupă partea centrală a rădăcinii şi de regulă este alcătuită din celule parenchimatice. Măduva lipseşte de la rădăcinile la care diferenţierea lemnului primar s-a terminat, locul ei fiind ocupat de vasele de metaxilem. La monocotiledonate măduva se păstrează. Parenchimul medular se prelungeşte şi între fasciculele con-ducătoare, mai ales la monocotiledonate, formând razele medulare. Măduva şi razele medulare (mai ales la monocotiledonate), se pot sclerifica, alteori înmagazi-nează substanţede rezervă. La unele răşinoase în cilindrul central apar canale rezinifere, cel mai adesea caracteristice ca număr şi poziţie, de exemplu: un canal în partea centrală la brad, cîte unul lîngă protoxilem la molid şi numeroase în

liberul primar la Araucaria. STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La gimnosperme şi dicotiledonatele lemnoase structura primară se păstrează un timp scurt, încât încă din primul an rădăcinile încep să se îngroaşe în urma activităţii a două zone generatoare (cambiu şi felogen), care prin diviziuni repetate dau naştere la noi ţesuturi definitive, numite secundare. De, regulă,cele două, pături generatoare funcţionează bifacial, generând, pe cele două feţe ale lor, celule ce prin diferenţiere vor forma elemente ale ţesuturilor secundare. La dieotiledonatele ierboase şi unele monocotiledonate se întâineşte, de regu-lă, numai structura primară sau se pot forma doar unele ţesuturi secundare. La unele specii de Ranunculus seformează numai arcuri cambiale în exteriorul xilemului şi spre interiorul floemului, care prin diviziune va genera elemente conducătoare se-cundare, rădăcina îngroşânduse parţial. Cambiul ia naştere prin dediferenţierea parenchimului medular de la faţa inter-nă şi laterală a fasciculelor de liber şi din periciclu aflat la limita laterală a fascicu-lelor de lemn primar, având forma unor arcuri cu concavitatea spre exteriorul cilindrului central (Fig.68,C). Ulterior se formează cambiu şila faţa

externă a fascicu-lelor lemnoase,rezultând o pătură continuă de cambiu, de contur sinuos, în secţiune transversală (Fig.71). Cambiul funcţionează bifacial numai atunci când are un contur circular, lucru explicat prin faptul că produce mai întâi celule fiice spre interior, în dreptul fasciculelor de liber primar, care prin diferenţiere se vor transforma în lemn secundar, care împinge păturageneratoare şi liberul primar spre exterior. Din acest stadium cambiul începe să funcţioneze bifacial şi produce spre exterior celule ce vor forma liberul secundar, iar spre interior celule ce vor forma lemnul secundar. Liberul primar fiind împins spre periferie,este strivit şi eu timpul dispare. Lemnul secundar depus an de an în straturi, peste cel primar, îngroaşă rădăcina şi presează asupra cambiului, care se va divide şi radiar. Pe măsura îngroşării, din loc în loc, cambiul generează raze medulare secundare,alcătuite din câteva şiruri de celule. Felogenul are de la început formă de inel sau cilindruşi ia naştere din peri-ciclu, scoarţa primară sau chiar din rizodermă, uneori chiar din liber. Şi felogenul funcţionează bifacial,generând spre exterior suber iar spre interior feloderm, împreună forâmd peridermul sau scoarţa secundară. La multe plante, după un anumit timp (câţiva ani),felogenul îşi încetează activitatea iar mai în profunzime se va forma un nou felogen. Fig. 71. începutul formării structurii secundare a rădăcinii: c - cambiu; xs-lemn secundar; flsliber secundar; end-endodermă; p-periciclu;

mx-metaxilem.Prezentaţi tipurile morfologice de rădăcini. TULPINA GENERALITĂŢI Tulpina este organul vegetativ axial. 1. 3. care se leagă prin baza sa cu rădăcina. tulpina poate îndeplini: rol asimilator.I. cu geotropism negativ. de depozitare a unor substanţe de . împreună cu resturile de ţesuturi primare dintre ele. florilor şi mai tîrziu a fructelor.Descrieţi morfologia şi funcţia rădăcinii.m-măduvă. 4. Pe lânga aceste funcţii. Totalitatea peridermelor formate succesiv. 2. cu creştere terminală. Tulpina este un organ articulat. TEST DE AUTOEVALUARE NR.6.Descrieţi structura primară a rădăcinii. ele crapă şi se exfoliază. 46 Prin formarea suberului este împedicată hrănirea ţesuturilor împinse spre exterior.Prezentaţi structura secundară a rădăcinii. ph-floem. alcătuiesc ritidomul. şi obişnuit. cu simetrie radiară. alcătuită din noduri şi internoduri şi prezintă un vârf vegetative care nu este protejat de o formaţiune specială ca la rădăcină. rmraze medulare.px-protoxilem. Tulpina îndeplineşte două funcţii principale: conducerea sevei brute şi ela-borate şi funcţia de producere şi susţinere a frunzelor.

iar din gemulă (muguraş). hipocotilul.II. epicotilul (Fig. sub forma unui ax fundamental. din tigelă ia naştere.IV): Hy . cu toate că nu are un ţesut conducător caracteristic. numit telom.f -frunze în diferite stadii de dezvoltare. Rp -rădăciniţă. ca organ cu structură anatomică determinată. Co . de înmulţire vegetativă. Fp. pf-primordii foliare. dar asemănându-se cu plantele vasculare prin modul de reproducere.rezervă.72).III. .protofile. Fig. a apărut la cormofitele arhaice. tulpina îşi are originea în tigela şi gemula embrionului seminţei.72.Schema mugurelul terminal: a-vârful vegetativ. 47 MORFOLOGIA TULPINII Originea ontogenetică şi părţile tulpinii.hipocotil.73. diferenţindu-se şi diversificându-se pentru funcţiile principale. de pe un rizom orizontal. Ep . tulpina.epicotil. Fig. Ccolet. Primul grup de plante la care se constată existenţa unei tulpiniţe. de apărare etc.Dezvoltarea uneiplantule de fag (I. r-primordiile mugurilor axilari. îl constituie încrengătura Bryophyta. La plantele superioare.muguraş. Din punct de vedere filogenetic. M .cotiledoane.

La o plantula imediat după germinare se pot distinde. coletul este regiunea care face legăturaîntre baza tulpinii şi baza rădăcinii. Mugurii se găsesc şi în axilafrunzelor MUGURII Mugurul este partea apicală. La majoritatea plantelor lemnoase mugurii sunt protejaţi de solzi sau catafile şi numai rareori sunt nuzi ( Viburnum lantana . La Frangula alnus (cruşân). mugurii sunt . reprezentând seg-mentele mai lungi dintre noduri. Lateral. adică porţiunea cuprinsă între baza radiculei (colet) şi cotiledoane.la subsoara cărora se formează primordiile mugurilor axilari. adică porţiuni mai umflate. Cornus sanguinea . deci un lăstar embrionar pe care se găsec numeroase frunzişoare curbate ce se acoperă reciproc. reprezentând zonaîn care are loc trecerea dela structura rădă-cinii lacea a tulpinii. următoarele componente: hipocotilul sau axa hipocotilă.de la bază spre vârf (acropetal). epicotilul sau axul epicotil. Tulpina este un organ articulat.dârmox. se diferenţiazădin straturile de celule externe primordiile foliare.73). care reprezintă prelungirea axei hipocotile şi ţine de la locul de inserţie a cotiledoanelor şi până la primele frunze adevărate sau protofile.sânger). pe care se prind frunzele şi internoduri. nedezvoltată şi embrionară a tulpinii şi a ramificaţiilor ei. Ultimul internod se termină cu un mugure terminal. alcătuită din noduri. cu rolul de a proteja vârful vegetativ sau conul de creştere în care se află celulele iniţiale: şi meristemele primare(Fig.

peţiolului frunzei este modificată caun coif şi protejează mugurii.a. cireş (Prunus avium. culoare. .). După unele din aceste caracteristici. când se numesc pedicelaţi.la Robinia pseudacacia (salcâm). ca la nuc (Juglaris regia).74).protejaţi de o pâslă deasă de peri. când sunt dispuşi în linie verticală.). mugurii sunt ascunşi la subsoara frunzei iar la platan (Platanus hybridus). Obişnuit. -muguri axilari sau aterali. seriali. se pot identifica speciile lemnoase pe timp de iarnă. mod de dispunere pe ax. la noduri. unii deasupra celorlalţi. CLASIFICAREA MUGURILOR Mugurii se clasifică după origine. se pot grupa în următoarele categorii: -muguri terminali sau apicali situaţi la vârful ramurilor şi al tulpinei.formă şi organele pe care le generează. asociate cu altele(numărul solzilor. ca la plop (Populus sp. Gleditschia triacanthos (glădiţă) ş. Mugurii suplimentari sunt cei situaţi în plus lângă mugurii axilari şi pot fi: colaterali. deci sunt solitari şi pot fi fixaţi direct pe ramuri. în axila frunzelor.ca de exemplu la porumbar (Primus spinosa). adică dispuşi în linie orizontală.a. mugurii sunt dispuşi câte unul la subsuoara frunzei. determinând creşterea în lungime a tulpinii (Fig. carpen (Carpinus betulus).m. caz în care se numesc sesili sau prezintă un picioruş. baza. caprifoi (Lonicera xylosteum).. După poziţie mugurii. castan porcesc (Aesculus hippocastanum) ş. părozitate etc.dispuşi în lungul tulpinii sau al ramurilor.

74.ramură de Acer pseudoplatanus: a-mugure terminal. fie numai axa mugurelul şi se numesc tuberule (Ranunculus fiearia) sau numai frunzişoarele mugurelul. ma-mugure axilar. florali şi micşti.ramură de Prunus avium: a-muguri foliari. La unele plante mugurii axilari se pot tuberiza. rămânând simplă. RAMIFICAREA TULPINII În natură se întâlnesc puţine plante ale căror tulpini nu se ramifică. pe frunze şi chiar pe rădăcini. cambiu sau felogen şi apar la nivelul nodurilor. După natura organelor pe care le formează mugurii pot fi: foliari. avînd un important rol biologic în regenerare. numiţi şi muguri adormiţi. putând rămîne nedezvoltaţi mai mulţi ani. ccicatricele bracteelor. 48 Fig. r-ramuri. b-muguri laterali. Rămân vii şi re prezintă o rezervă importantă de regenerare la multe specii lemnoase(stejar. a-mugure adormit. Mugurii dorminzi sau preventivi. sunt generaţi de periciclu.a. carpen. mî-mugure de înlocuire. internodurilor.B .). sălcii etc. Mugurii adventivi. . bmuguri florali.Forsythia ş.Salix: a-parte distrusă de îngheţ. purtând numele de bulbile (Cardamine bulbifera). formată numai din axul principal. D . plop negru. ccicatrice foliară. Tipuri de muguri:A . C ramură de Aesculus hippocastanum: mt-mugure terminal. sunt mugurii care nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu toţi mugurii axilari.

Syringa vulgaris. . 2. întâlnită la unele pteridofite (Cl..numită monocaulă. prin creşterea mugurilor axilari.(Galanthus nivalis). dorminzi şi adventivi.75.Ramificarea monopodială (Fig. : La majoritatea plantelor. formându-se două ramuri egale.2). La unele specii cu muguri opuşi (liliac .a. care la rândul lor se bifurcă în acelaşi mod. se formează ramuri care în raport de axul principal pot fi de ordinulI. mai scurte diecât tulpina principală. Principalele tipuri de ramificare întâlnite la plantele lemnoase sunt: 1. castan porcesc -Aesculus hippocastanum. ramificarea este asemănătoare cu cea dichotomică. Ramificarea tulpinii se datoreşte în primul rând condiţiilor de mediu şi depinde de prezenţa sau absenţa mugurilor suplimentari. iar ramurile egale în lungime apar din cei 2 muguri axilari subterminali şi este o variantă a ramificării simpodiale. constă în faptul că tulpina principală creşte în lungime prin mugurele terminal. 75.1). In acest caz mugurele terminal îşi încetează activitatea. iar din cei axilari se dezvoltă ramuri laterale.Lycopodiatae) şi constă în bifurcarea conului vegetativ.II. având ca rezultat constituirea sistemului caulinar.Ramificarea dichotomică (Fig. denumită pseudodichotomie sau dichotomie falsă.este o formă rimimitivă.vâsc -Viscum album).III etc. aşa cum ar fi la ghiocel. de dispoziţia frunzelor pe tulpină şieste un caracter ereditar şi specific. palmieri ş.

Fraxinus etc. Fagus. care au creşteri.). iar alungirea în Fig. Malus. Macroblast (A) şi microblas t (B) la fag. Tilia.Tipuri de ramificare la tulpina: 1-dichotomic.Pyrus etc. ca de exemplu: Abies.a.3. deosebindu-se două categorii principale: ramuri lungi. Pinus. Fig.Acest tip de ramificare este specific multor genuri de plante lemnoase. macroblaste sau dolichoblaste. Picea. TIPURI DE RAMURI La unele specii lemnoase. moare sau se transformă în floare. Arbuştii cu ramificare simpodială. cununiţă. Quercus. Acest tip de ramificare este frecvent întâlnit la foioasele din pădurile noastre (Salix.75. (mur. 2-monopodial 3-simpodial. Betula.). zmeur. 49 continuare a axelor se realizează de către un mugure axilar subterminal.75. noduri rare şi . Larix. agriş. luând înfăţişarea de tufă. adesea au ramurile. Ramificarea simpodială (Fig. anuale normale.se caracterizează prin faptul că mugurele terminal al tulpinii principale după un anumit timp îşi încetează activitatea. ce pornescde la baza tulpinii. 3. ramurile prezinte creşteri anuale inegale.). Acer. Tulpina şi ramurile sunt constituite dintr-o suprapunere de segmente de un ordin din ce în ce mai mare. măceş ş.76. de aceiaşi mărime.

microblaste sau brachiblaste (Fig.76. A). HABITUSUL ARBORILOR Speciile de arbori se pot distinge după aspectul (înfăţişarea) exterior al coroanei faţă de trunchi. purtând frunze la Larix.intenoduri lungi.cât şi trunchiul gros. Sub influienţa factorilor de mediu. pendentă etc. sferică. reprezentând partea de ramură cu frunze şi flori.. având creşteri anuale reduse. habitusul poate fi variabil. Fiecare specie lemnoasă are un anumit mod de ra-mificare. arborii din aceiaşi specie.76. astfel. caracteristici ce îi conferă o anumită înfăţişare. cu ramuri mai puţine.Pinus sau flori la Malus. Se mai foloseşte şi termenul de lujer de doi sau trei ani pentru segmentele crescute în anii precedenţi. Lăstarii lacomi apar din muguri proventivi. noduri dese şi internodii foarte. grupate deosebi arbori cu coroană . În practica forestieră se foloseşte în mod frecvent numirea de lujer. ramuri scurte. formată pe parcursul evoluţiei. au coroana strânsă. de orientare şi dispunere a ramurilor. scurte. In masiv.columnară. turtită. globulară. cu ramuri numeroase şi întinse lateral. crescută în ultimul an. în strânsă dependenţă cu factorii de mediu. mai scurt. mai scurte. adică după habitusul sau portul lor. un arbore crescut izolat are o coroană largă. După înfăţişarea coroanei putem piramidală. cu numeroase cicatrice (urme ale mugurilor din anii trecuţi).aspect numit formă specifică. ramificate (Fig.B).

TULPINI AERIENE Sunt cele mai răspândite şi cele mai variate. care este o tulpină neramificată.acest tip este caracteristic pentru familia Poaceae (Gramineae). luând aspectul în formă de drapel. tulpinile pot fi: aeriene .spre vârf iar trunchiul mai lung. durata vieţii etc. . clasificându-se după modul de organizare. mai rar cu măduvă. tulpina prezintă o mai mare varia-bilitate morfologică cauzată în primul rând de influenţa diverşilor factori ai mediului. cu nodurile mai umflate şi internoduri fistuloase. subterane şi acvatice. pline sau goale. Tulpinile articulate sunt alcătuite din noduri şi internoduri. consistenţă. În raport cu modul de organizare. tulpinile pot fi: articulate şi nearticulate. A. deci îmbracă o formă forestieră. iar dintre acestea enumerăm: -Culmul sau paiul. Factorul hotărîtor pentru multe specii cu aspect forestier este lumina. După mediul în care trăiesc plantele. Arborii izolaţi sau rari de la limita superioară a pădurii au portul uneori modificat în urma acţiunii vântului dominant. orientarea în spaţiu. TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI Spre deosebire de rădăcină. forma secţiunii. Ramurile inferioare lipsite de lumină se usucă şi cad progresiv iar acest fenomen de curăţire naturală a tulpinii poartă denumirea de elagaj natural.

cu creştere erectă. întâlnite la majoritatea plantelor şi au un stereom dezvoltat. tulpină neramificată. fără frunze. Lamiaceae. Apiaceae ş. asemanător cu culmul. tulpinile aeriene pot fi: 1. După orientarea în spaţiu.. Taraxacum ş. Dintre tulpinile nearticulate amintim: caudexul care este o tulpină cărnoasă. fiind tipul 50 cel mai răspândit. Sempervivum) şi stipesul. Scirpus.).Calamusul. -nutante.Tulpini ortotrope. -Caulul sau caulisul este o tulpină ierboasă.a. cu geotropism negativ şi sânt de mai multe feluri: -drepte sau erecte. un microblast cărnos. cu internodii pline sau goale.a. Salvia nutans). neramificat şi cu o rozetă de frunze la bază (Agave. .. purtând la vârf florile (Galanthus. dar se deosebeşte prin nodurile neumflate şi internodurile pline cu măduvă spongioasă. Primula. de exemplu speciile de Juncus. având însă vârfui aplecat în jos (Chamaecyparius lawsoniana. ramificată. de exemplu: fam. Asteraceae (Compositae). ce cresc vertical. la vârf cu un buchet de frunze (palmieri). -Scapul este o tulpină alcătuită dintr-un internod alungit.

cu internodurile inferioare în poziţie orizontală sau oblică. Ficus sp.hrişcă deasă. 79.reticulata etc.gălbejoară. răsucite în jurul suportului. 2. Bilderdykia dumetorum . -tulpinile prostrate.întinzânduse şi ele au stereomul nu prea bine pe sol.Tulpini plagiotrope. întâlnite la sălciile pitice (Salix herbacea. Alnus viridis anin verde etc.-geniculate. -tulpinile procumbente. alipite de sol şi la noduri cu rădăcini adventive (Glechoma hederacea . de exemplu la Humulus lupulus .79. volubile. dar cu vârful ramurilor îndreptat în sus (Cytisus .trâmbiţă (Fig.3).hamei.).).sâlnic. la care tulpina are un ţesut mecanic slab dezvoltat şi pentru păstrarea poziţiei verticale caută un suport. cu peri în formă de cârlige la Galium aparine (turiţă). culcate pe sol. întinse pe pămînt. S.retusa.1) sau foliară la Bryonia alba – mutătoare (Fig. S.2) ori cu ajutorul peţiolului frunzei alungit ca la Clematis vitalba . Din această categorie amintim: -tulpinile târâtoare sau repente.. La rândul lor aceste tulpini pot fi: agăţătoare.curpen de pădure (Fig.79.77). 78). -urcătoare sau scadente. apoi făcând un genunchi obtuz (Alopecurus geniculatus). fie prin intermediul cârceilor de origine caulinară la Vitis sylvestris (Fig.Hedera helix (Fig. aşa cum întâlnim la Campis radicans . fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. Lysimachia nummularia . dezvoltat.

fixate de suport cu ajutorul rădăcinilor adventive. Tulpini agăţătoare prin cârcei de origine: caulinară la Vitis sylvestris (1). acoperită de suber. porţiune care este lignificată. După funcţiile pe care le îndeplinesc. arbuşti (cu înălţime sub 7 m)şi subarbuşti (cu înălţime de până la 1 m şi tulpina ramificată numai la bază. Plantele lemnoase se împart în arbori (cu înălţime mai mare de 7 m).După consistenţa lor.iar restul arcuit în sus. modificări care se numesc metamorfoze. fixată cu ajutorul rădăcinilor adventive. Tulpini asimilatoare. tulpinile îndeplinesc şi alte funcţii nespecifice. TULPINI AERIENE METAMORFOZATE La multe plante. Fig. cărnoase şi lemnoase. tulpinile metamorfozate pot fi: 1. aşa cum Fig.(l) şi Hedera helix (2).Ficus sp. foliară la Bryonia alba (2) şi prin peţiolul frunzei alungit la Clematis vitalba (3). Fig. II. care conţin clorenchimuri ce .tulpinile ascendente au baza tulpinii paralelă cu suprafaţa solului.procumbens). .Campis radicans. 51 întâlnim la jneapăn (Pinus mugo). protejând mugurii în timpul iernii iar partea superioară rănîne nelignificată şi moare în fiecare an). tulpinile pot fi: ierboase.79.78.77.

mături – Cytisus scoparius. cu frunze reduse. adaptate la depozitarea unor substanţe de rezervă.a. Parthenocisus quiquefolia (viţă de Canada). care sunt ramuri lăţite cu aspect de frunză.îndeplinesc funcţia de fotosinteză. cladodiile.Prunus spinosa... 3.Tulpini tuberizate.80. 4. Equisetum sp.ş. La sagotier (Metroxylon) se tuberizează tulpina în întregime iar la Orchidaceae numai un internod. aşa cum întâlnim la . reprezentând tulpini lăţite.Ramuri transformate în spini. unde ramurile au aspectul unor nuiele.b).Ramuri transformate în cârcei. aşa cum este cazul la Vitis sylvestris. de exemplu la ghimpe Ruscus aculeatus. cu rol de aparare. frunzele fiind parţial sau total reduse. a). cum ar fi la păducel Crataegus monogyna (Fig. tulpinile subterane pot fi de mai multe tipuri: .c). muchiate. Cactus sp. Prin modul lor de organizare. fără frunze cum ar fi la grozamă Genista sagittalis (Fig. 2.80. tulpini virgate sau juncoide. pentru înmulţirea vegetativă sau servesc ca organe de rezistenţă.80.hypoglossum (Fig. glădiţă -Gleditschia triacanthos etc. R. porumbar . Din această categorie amintim: filocladiile. TULPINI SUBTERANE Acestea sunt adaptate pentru depozitarea unor substanţe de rezervă. scvamiforme.cîrcel Ephedra distachya.

(Fig. 52 .spini la Crataegus.81). cu internoduri lungi şi au rol în înmulţirea vegetativă (pir târâtor .81.1.tubercul de Corydalis. De pe ei se dezvoltă tulpini florifere. stânjenei .80. Ramificarea rizomilor poate fi monopodială.).Agropyron repens. 2. (Fig.Corydalis sp. pir gros . aşa cum întâlnim la pecetea lui Solomon . ca la dalac . turtite. de exemplu la brebenei .bulb de Lilium.Maianthemum bifolium. sunt microblaste scurte şi cărnoase.a.Cynodon dactylon etc. reprezintă ramificaţii ale rizomilor. reprezintă microblaste subterane. bogate în substanţe de rezervă (Allium sp.rizom de Polygonatum.. Lilium sp. măcriş iepuresc . muguri şi rădăcini adventive.Oxalis acetosella etc. simple sau ramificate. -Stoloni. 3. Tulpini subterane. lăcrămiţă . având la noduri cicatricele unor frunze reduse (rudimentare).Colchicum Fig. Fig. lăcrămioară . ş. -Bulbii.Convallaria majalis. şi simpodială. cu creştere definită. c. sunt microblaste îngroşate.81).Paris quedrifolia. -Bulbo-tuberi.-Rizomii.). -Tuberculi.Iris sp. microblaste subterane protejate de frunzişoare subţiri (brânduşa de toamnă .b-filocladii la Ruscus aculeatus. cu frunze cărnoase. cu creştere indefinită.Polygonatum latifolium.Tulpini aeriene metamorfozate :acladodii la Genista sagrţtalZis.

Lemna minor. Ţesuturile definitive ale structurii secundare sunt generate de cambiu şi felogen. TULPINI ACVATICE Tulpinile plantelor adaptate la mediul acvatic prezintă aerenchimuri dezvoltate şi pot fi: natante. Gladiolus imbricatus ş. pestişoara -Salvinia natans şi submerse. determinând creşterea în grosime a tulpinii.autumnale. Vallisneria etc.).Polygonum amphibium ş. fără a fi fixate (lintiţa . dintre care amintim: . STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII Pentru explicarea structurii şi funcţionării meristemului apical al tulpinii sau emis mai multe teorii.). Se întâlnesc plante adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel aerian şi se numesc amfibii (limbariţa Alisma plantago-aguatica . La plantele monocotiledonate şi la unele dicotiledonate ierboase. are un caracter tranzitoriu. adică plutesc pe suprafaţa apei.). scufundate în apă (Utricularia.a. troscotul de baltă . ANATOMIA TULPINII Ţesuturile definitive ale structurii primare iau naştere din activitatea meristemuiui apical.a. completată la unele plante şi de meristemul intercalar. structura primară se menţine tot timpul vieţii lor spre deosebire de plantele lemnoase la care structura primară a tulpinii este de scurtă durată.

alcătuită din celule meristematice care va genera frunzele şi scoarţa tulpinii. 2.iniţiale unice" (Naege1i. Buvat. alcătuit din mai multe straturi de celule. şi. 3. Teoria "tunica . din care se va forma măduva. formată din celule care se divid mai puţin activ . care ar da naştere la cilindrul central iar la unele plante şi la o parte din scoarţă. muşchi şi unele ferigi. care consideră că toate apexurile tulpinilor s-ar forma dintr-o singură celulă iniţială. 4. prin diviziuni periclinale şi anticlinale. care generează epiderma şi o parte din scoarţă. 1924). Teoria "histogenelor" (H a n s t e i n. Această teorie se verifică numai la algele brune. Hoffmeister. zona apical-centrală. 1868-1870). b. 1952). pleacă de la faptul că apexul tuturor angiospermelor prezintă o zonă externă . c. corpusul. Teoria "inelului iniţial" (Plantefol. situat în partea centrală a conului. care pleacă de la ideea că apexul tulpinii este constituit din trei zone: a. 1862).1. 1845. zona periferică (inel iniţial). 1948. meristemui medular.corpus" (Schmidt.tunica (formată din unul sau câteva straturi de celule). . Teoria "celulei apicale . Teoria este discutată întrucât limita dintre cele trei foiţe histogene nu este uşorde stabilit în apexul tulpinii. elaborată pentru explicarea organizării vârfului rădăcinii şi extinsă şi la tulpină. Diferitele părţi ale meristemelor terminale ar avea ca punct de plecare o serie de celule iniţiale.cu rol în formarea primordiului florii sau al inflorescenţei.

apropiate ca idee. iar la monocotiledonate fasciculele sunt colateral închise (celulele procambiale sunt consumate în întregimela diferenţierea elementelor conducătoare). procambiul de la început are forma de inel continuu iar liberul şi lemnul primar au aspect de inele.Ultimele două teorii. cu aspect continuu. a parenchimurilor corticale şi medulare. foarte apropiate la plantele lemnoase. La dicotiledonatele care prezintă îngroşări secundare. Acer. 53 La tei.a. alcătuit din cordoane. procambiul şi meristeraul fundamental). de raze medulare înguste. mai întâi liberul primar. liliac etc. din care în zona de diferenţiere celulară se vor forma ţesuturile definitive primare: epiderma. se formează regiunile meristema-tice primare (protoderma.. se individualizează şi un inel procambial.. Procambiul va genera spre exterior. rezultând fascicule libero-lemnoase deschise la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. şi apoi. procambiul din fasciculele primare va deveni cambiu intrafascicular şi va genera elemente secundare. spre faţa internă. scoarţa şi cilindrul central. elementele lemnului primar. Prin dezvoltarea vârfului vegetativ. Aceste inele sunt străbătute la Coniferales. explică modul de organizare al apexului tulpinii şi se poate aplica la cele mai multespermatofite. Selix ş. La scurt timp după diferenţierea epidermei cu formaţiunile sale. .

Scoarţa este alcătuită dintr-un parenchim pluristratificat. Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânăra (cu structură primară). 1. pungi cu uleiuri eterice (la Apiaceae). acesta va genera liber şi lemn secundar tot inelar. cerificaţi sau mineralizaţi). canale rezinifere (la răşinoase).82). cu pereţii externi îngroşaţi (cutini-zaţi.Epiderma este un ţesut primar. Obişnuit. iar limita dintre ţesuturile primare şi cele secundare se evidenţiază greoi. ce1ule şi canale cu mucilagii (la . lignificaţi. şi anume: epiderma.). celule secretoare izolate (Lauraceae). Cel mai adesea primele straturi de celule ale scoarţei conţin cloroplaste. deosebim trei zone. celule oxalifere. primul sau primele straturi de celule ale scoarţei se transformă în elemente mecanice. latexuri. Atât hipoderma. În scoarţă. iar celulele din straturile interne pot acumula diferite substanţe de rezervă (taninuri. răşini etc. la nivelul epidermei se află stomate. începând de la periferie spre centru. 2. In straturile mai profunde se formează un sclerenchim (mai ales la Monocotiledonatse). cât şi sclerenchimul pot apare sub formă de teci continui (Ranunculus) sau sub formă de cordoane (la Lamiaceae). prin colenchimatizare. având pereţiisubţiri. alcătuind hipoderma. cu raze medulare înguste. iar printre ele se află peri tectori şi secretori. format dintr-un singur strat de celule strâns unite. uleiuri eterice. La unele plante. cu celule mari. celulozici şi spaţii intercelulare. scoarţa şi cilindrul central (Fig. se pot întâlni sclereide izolate.Când inelul de procambiu devine cambiu.

Malvaceae). La unele specii din familia Moraceae, în scoarţă se întâlnesc laticifere ramificate. Ultimul strat al scoarţei este endoderma, având celulele asemănătoare cu ale endodermei de la rădăcină. Endoderma este vizibilă îndeosebi la rizomi, la tulpinile plantelor acvatice şi la multe plante lemnoase. Lipseşte sau este foarte rară în tulpina coniferelor. La tulpinile tinere, celulele endodermei conţin grăuncioare de amidon, motiv pentru care se numeşte teacă amiliferă sau endodermoid. Atunci când endoderma lipseşte, limita dintre scoarţă şi cilindrul central se face mai greu. 3.Cilindrul central (stelul) cuprinde toate ţesuturile din centrul tulpinii (fasciculele conducătoare libero-lemnoase, razele medulare şi măduva). Majoritatea plantelor superioare au în tulpină un singur cilindru central şi se numesc monostelice. La pteridofite şi unele specii de Primula, pot apare mai mulţi cilindri centrali (fiecare cu endodermă praprie), caz în care tulpinile se numesc polistelice. La Equisetum, fiecare fascicul are o endoderma proprie, deci nu există cilindru central, caz numit astelie. Monostelul plantelor superioare este rezultatul unui îndelung prooes de evoluţie. În decursul evoluţiei sale filogenetice stelul a parcurs mai multe etape iar cauzele care au declanşat şi întreţinut evoluţia stelului au fost: creşterea volumului plantei,diferenţierea organului axial în tulpină şi rădăcină,

individualizarea frunzelor etc. Prima etapă în evoluţia steiului este protostelul, alcătuit dintr-o coloană centrală, continuă de xilem, îrifaşurată de o teacă de floem (Fig.83,1), caracteristic ferigilor primitive (Rhynia). Fig.83.Evoluţia stelului: 1 - protostel; 2 - actinostel; 3 - sifonostel; 4 - dictyostel; 5 - eustel; 6 - atactostel O altă etapă este actinostelul (le Asteroxylom),la care xilemul este lobat (Fig.83,2), continuat cu sifonostelul unor ferigi actuale (Filicinae), la care apare o coloană de măduvă în centrul xilemului (Fig.83,3), urmând dictiostelul ferigilor mai evoluate şi constă din întreruperea manşonului de liber şi lemn datorită ieşirii vaselor ce trec în ramuri (Fig.83,4). Ultima etapă este cea a eustelului de la gimnosperme şi dicotiledonate, alcătuit din fascicule dispuse ordonat pe un cerc, despărţite de raze medulare (Fig.83.,5). Fig.82.Schema structurii primare a tulpinii: e-epiderma; sc - scoarţa ; f-fasc. libero-lemnos; cccilindrucentral; m-măduvă 54 La majoritatea monocotiledonatelor şi la unele dicotiledonate, cilindrul central este de tip atactostel (Fig.83,6), derivând din eustel si consta din fascicule dispuse pe două cercuri sau împrăştiateîn măduvă.

Cilindrul central începe cu periciclul, alcătuit dintr-un strat sau mai multe straturi de celule, care adesea se pot sclerifica. La stejar şi unele monocotiledonate, periciclul este sclerificat total, iar la altele (tei), sclerificarea are loc numai la periferia floemului, formându-se fibre periciclice. Periciclul prin diferenţiere poate da naştere la canale secretoare (la Apiaceae) sau laticifere (la Asteraceae). La tulpinile fără endodermă şi periciclul lipseşte. Din perieiclu se formează mugurii şi rădăcinile adventive, uneori şi felogenul. Fig.84.Fascicul libero-lemnos colateral deschis: pfparenchim fundamental;scl-sclerenchim; p.libparenchim liberian; tc-tub ciuruit;ca-celule anexe;cf-cambiu fascicular; plm-parenchim lemnos;v-vase lemnoase. Fig.85. Structura primară a tulpinii la pin: eepidermă; sc-scoarţă;cr-canal rezinifer; lb-liber;pcprocambiu; xl-xilem; m-măduvă; rm-rază medulară. Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase), de tip colateral deschis la gimnosperme şi dicotiledonate (Fig,84), iar la monocotiledonate de tip colateral închise sau leptocentrice. La familiile Myrtaceae, Solonaceae, Cucurbitaceae etc., fasciculele sunt bicolaterale (xilemul este încadrat de un liber extern şi unul intern). În fasciculul colateral, diferenţierea floemului are loc centripet, protofloemul fiind dispus spre

exterior, iar cea a xilemului centrifug, protoxilemul aflându-se lângă măduvă iar metaxilemul lângă procambiu sau liber. Cele mai multe fascicule sunt înconjurate de arcuri de sclerenchim, cu rol mecanic. Centrul tulpinii este ocupat parenchimatice, cu pereţii subţiri sau de măduvă, alcătuita din celule

sclerificaţi (Ruscus). Când celulele parenchimului medular nu ţin pasul cu dezvoltarea restului celulelor din ţesuturile înconjurătoare, atunci ele se rup şi lasă în centrul tulpinii un speţiu gol, numit canal medular sau lacună, ca de exemplu la multe specii de Ranunculaceae, Apiaecae, Lamiaceae etc.,iar tulpinile se numesc fistuloase. Ţesutul parenchimatic ce se află între fasciculele vasculare alcătuieşte razele medulare primare. TIPURI DE STRUCTURĂ PRIMARĂ 1.Structura primară la pin (Pinus sylvestris)(Fig.85). Epiderma este unistrată, alcătuită din celule cu pereţii cu-tinizaţi. Scoarţa apare pluristratificată, formată din celule poliedrice şi cu canale rezinifere. Endoderma lipseşte, încât se poate considera că cilindrul central începe cu primele elemente de liber deoarece şi periclclul lipseşte. Ţesuturile conducătoare se dispun sub forma unui manşon, străbătut de raze medulare înguste. Între liberul şi lemnul primar se află procambiul care are formă de inel continuu. Procambiul generează spre

interior metaxilem alcătuit din mai multe şiruri de traheide cu lumen larg, urmând apoi protoxilemul cu un număr redus de vase. 55 Măduva ocupă partea centrală a tulpinii, prelungindu-se printre fascicule, alcătuind razele medulare. 2.Structura primară a tulpinii de stejar (Quercus robur).(Fig.86,A,B) Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule cu cuticulă dezvoltată iar stomatele sunt mici şi foarte rare. Scoarţa este pluristratifi-cată, având primele straturi de celule mai mici şi colenchimatizate (hipoderma).Endoderma nu este distinctă. Cilindrul central începe cu periciclul multistratificat, având celulele sclerificate, întrerupt din loc în loc de celule parenchimatice, care reprezintă o continuarea razelor medulare. Liberul primar este dispus spre exteriorul procambiului, iar spre interiorul acestuia şi în imediata vecinătate se afiă metaxilemul, diferenţiat însă de protoxilemul care este situat central. Măduva este bine dezvoltată şi se prelungeşte spre exterior cu razele medulare care străbat manşonul libero-lemnos. 3.Structura primară a tulpinii Monocotyledonatae) (Fig..87,A,B). de ghimpe (Ruscus aculeatus-

Epiderma este unistratificată iar scoarţa este alcătuită din mai multe şiruri de celule parenchimatice.

sunt destinate frunzelor.schemă. scscoarţă. Fig. la care există numai o zona externă de parenchim sclerificat. numite urme foliare.m-măduvă. MERSUL FASCICILELOR CONDUCĂTOARE ÎN TULPINĂ Fasciculele conducătoare ale tulpinii şi frunzei. La fiecare nod. Structura tulpinii la Ruscus aculeatus: A . în care sunt împrăştiate numeroase fascicule libero-lemnoase colaterale închise. cc-cilindru central. comunică între ele în mod direct. rm-rază medulară. din care unele. h-hipodermă.lb-floem. dispuse parţial sau total în zona de sclerenchim la sparanghel (Asparagus officinalis ). diversele fascicule se ramifică în diferite moduri. px-protoxilem. B .epiderma.86. schemă (A) şi detaliu (B): e-epiderma. organe care au aceiaşi origine.87. sc - .Structura primară a tulpinii de stejar. Cilindrul central este format dintr-un ţesut sclerificat.Endoderma nu este distinctă.mx-metaxilem. cu liberul orientat spre exterior. iar altele îşi continuă cursul în lungul tulpinii. p-periciclu. Plecarea urmelor foliare. se face în Fig.pc-procambiu. la nivelul nodurilor. Fasciculele de la periferie sunt mai mici.detaliu. ep . Locul pe unde iese din cilindrul central urma foliara se numeşte lacună foliara. f.începutul diferenţierii felogenului.xl-xilem.

mărimei şi direcţiei urmelor foliare. lucru datorat prezenţei. iar liberul din celule scur-te. La gimnosperme şi dicotiledonate cu Frunze alterne.88. numărului. xl . B-opuse. dar care pot pleca din una sau mai multe lacune. e .liber. Fig.parenchim sclerificat. 56 moduri diferite. fl .doua la Lamiaceae.C-la monocotiledonate. curbânduse apoi spre periferie.endodermă. străbat în jos unul sau mai multe internoduri şi se racordează.Mersul urmelor foliare: Atulpină cu Frunze alterne. urmele foliare pătrund oblic în tulpină. mai ales dispoziţia fasciculelor . La monocotiledonate. O urmă foliara poate avea un singur fascicul (Thuja. ps . urmele foliare pătrund adânc în tulpină.xilem. În noduri lemnul este alcătuit numai din traheide. La plantele cu frunzele opuse (Clematis). fără plăci ciuruite. Abies). unde se unesc cu fasciculele caulinare. Structura nodurilor este mai complicată şi diferită de a internodu-rilor.scoarţă. par-curg în jos câteva internoduri. trei la Clematis sau mai multe la Apiaceae. urmele foliare pătrund în tulpină aproape orizontal şi se unesc cu fasciculele caulinare de la acelaşi nod. TRECEREA FASCICULELOR RĂDĂCINĂ ÎN TULPINĂ CONDUCĂTOARE DIN Rădăcina şi tulpina nu prezintă aceiaşi structură primară.

Chauveaud. creşterea în grosime a tulpinii este asigurată prin funcţionarea a doua zone generatoare secun-dare şi anume: cambiul şi felogenul. specifică tulpinii. STRUCTURĂ SECUNDARĂ A RĂDĂCINII La Gymnospermae şi Dicotyledonatae. provenite din pătura procambială a fasciculelor libero-lemnoase primare.) inelul cambial se constituie din racordarea cambiilor intrafaseiculare. diferenţiate din parenchimul razelor medulare(Fig. ajungându-se astfel. zona de tranziţie este localizată în hipocotil iar la plantele cu cotile-doane hipogee zona de trecere poate cuprinde şi câteva internodii ale epicotilului. cu xilemul (protoxilemul) endarh. de la dispoziţia alternă a fasciculelor din rădăcină. . cu cambiile interfasciculare. care a elaborat teoria desmogenezei în regiunea de tranziţie are loc formarea succesivă a xilemului intermediar şi suprapunerea acestuia de o parte şi alta a celui altern care între timp suferă un proces de resorbţie. Aici are loc trecerea de la dispoziţia alternă (caracteristică rădăcinii). La unele plante dicotiledenate (Aristolochia. Clematis etc. 89). Cercetările ontogenetice au evidenţiat că la gimnosperme şi dicotiledonate.conducătoare iar trecerea de la o structura la alta are loc în regiunea de trecere numită colet. 1a cea suprapusă a lemnului şi liberului. la o dispoziţie suprapusă în tulpină. Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă. După G.

la răşinoase. La plantele lemnoase. Au formă cilindrică sau prismatică şi pereţii cu punctuaţiuni areolate. Pe lângă traheide dispuse vertical. numite traheide de rază (Fig.Sectorul de carabiu intrafascicular va genera elemente conducătoare secundare iar cel interfascicular va da naştere la razele medulare.90). Secţiunea transversală a traheelor poartă numele de por. în zona temperată activând din primăvară şi până în toamnă. Din celulele generate de cambiu spre interior se diferenţiază lemn secundar alcătuit din: vase lemnoase. mărimea. fibre libriforme (lemnoase) şi parenchim lemnos. La ferigi şi conifere lemnul este alcătuit din vase de tipul traheidelor iar cel al angiospermelor lemnoase din trahei. la Rubus idaeus de 15 cm şi la Quercus robur de 57 cm. . de inel. lemn secundar şi raze medulare secundare. Din activitatea bifacială a cambiului rezultă liber secundar. generând liber secundar şi inele de lemn. de exemplu la Corylus este de 11 cm. După prezenţa. Traheidele formează cea mai mare parte din masa lemnoasă secundară (90-95%) a gimnospermelor. în razele medulare se întâlnesc şi traheide orizontale. cambiul provine din procambiu şi are formă circulară. Lungimea traheelor este variabilă de la o specie la alta. Celulele cambiale rămân vii toată viaţa plantei. forma şi modul de asociere al porilor cu alte elemente se poate identifica specia de la care provine lemnul.

insule etc.) şi concentrate la unele specii în lemnul târziu. În masa lemnului. pe lângă trahee. ascuţite la capete şi prezintă punctuaţiuni simple. fibrele pot avea o dispoziţie uniformă sau sunt grupate în modalităţi diferite (sub formă de benzi. în lemnul secundar apar şi traheide. . Fibrele libriforme sau lemnoase sunt lungi. Fibrele lemnoase se întâlnesc numai la angiosperme.Lemnul unor Magnoliaceae primitive (Drymis) este alcătuit numai din traheide iar cel al unor gimnosperme evoluate (Gnetales) prezintă şi trahee. mai ales la foioase. subţiri. rol pe care îl îndeplinesc traheidele la gimnosperme. constituind elemente de rezistenţa ale lemnului. localizate la noduri. La unele specii exotice. dispuse oblic (Fig. format din celule vii. 57 La multe plante dicotiledonate. Parenchimul lemnos. Fibrele cu pereţii subţiri servesc la depozitarea unor substanţe de rezervă. fibrele libriforme pot fi separate prin pereţi transversali.91). depozitează substanţe de rezervă şi el lipseşte aproape total la răşinoase.

t-lemn târziu.intrcambiu intrafascicular.int-cambiu interfascicular. Fig.ainel . end-endodermă.sc col -scoarţă colenehimatizată.l.periciclu sclerenchimatic. dispersat în toată grosimea inelului anual şi numai unele celule aflându-se în vecinătatea vaselor.sector schematic. b)Parenchim difuz sau metatraheal.sc p-scoarţă parenchimatica. radiară (B) şitangenţială (G): l. Quercus.col-colenchim.epepidermă.ct-cuticulă. distingându-se trei tipuri principale: a)Parenchim lemnos terminal. Juniperus. B -sec. transversală. Fig. dispoziţie care apare la puţinele gimnosperme cu parenchim lemons ( Larix.m-măduvă. aşa cum întâlnim la Pyrus.pf-parenchim fundamental. cb. Sequoia) şi la unele angiosperme. ca la Magnolia (magnolie).89. Formarea structurii secundare a tulpinii de Aristolochia durior:A . Thuja.ph-floem.90. Tsuga.plemn timpuriu.Localizarea parenehimului lemnos prezintă o anumită constanţă.x-xilem.(sălcii).ta-teacă amiliferă. Salix sp.Lemnul secundar de pin în secţiune transversală (A).vp-vas de lemn timpuriu.vt-vas de lemn târziu. Robinia (salcâm) etc.p scl. sub formă de benzi sau linii la limita exterioară a inelului anual.px -protoxilem. cb. Diospyros (abanos) etc.i.

a. este alcătuit din vase eu lumen mai larg şi dintr-o proporţie redusă de fibre. t . datorită unei activităţi fiziologice mai intense. Secţiune angenţială (A) şi radiara (B): f .91. . v.anual. r. grupat în vecinătatea vaselor.p. cambiul generează vase de lemn secundar cu lumen mai mic. pe care le înconjoară parţial sau total. denumit lemn târziu. Fraxinus ş.92. parabolic sau ondulat. lemn de primăvară. lemn de toamnă. Spre şfârşitul perioadei de vegetaţie.trahee. o cantitate mai mare de fibre şi de parenchim lemnos. cr-canal rezinifer.a-punctuaţiune areolată.fibre. iar în secţiune radiara ca nişte benzi longitudinale paralele şi în secţiune tangenţială sub forma unor suprafeţe cu contur curb.r – raze medulare. Lemnul secundar la tei.m. Inele anuale. Ţesutul lemnos format din activitatea cambiului în decursul unei perioade de vegetaţie poartă numele de inel anual.-rază medulară. fiind numit lemn timpuriu.traheide. Fig. Denumirea provine de la faptul că straturile de lemn dezvoltate anual apar în secţiune transversală sub forma unor cercuri concentrice (Fig.parenchim lemnos.93). Lemnul care se formează primăvara. p . ca la Acer. 58 c) Parenchim lemnos vasicentric sau paratraheal.

Fig.fl-fibre liberiene.l2-liber secundar..95.f-felogen. pc-perciciu.cr-canal rezinifer.x1 .Liberul secundar la tei: a-fibre liberiene.scp-scoarţă primară. 59 . La conifere. inelele anuale se individualizează numai prin diferenţa de calibru a traheidelor şi prin modul de îngroşare a pereţilor acestora (Fig. rm-raze medulare. Fig.măduvă.pc-scoarţă primară. Fig.l1-liber primar. fd-feloderm.l-lemn primar.lp-lemn de primăvară. m-măduvă.94. c-cambiu. m.transv) ep-epiderma.): s-suber. pd -parenchim de dilatare. lt-lemn târziu.92).B.long.Limita dintre lemnul de vară (târziu) şi cel de primăvară al anului următor formează.transv. în general. s-suber.t-tile. c-raze medulare.secţ. b-vase liberiene cu celule anexe şi parenchim liberian (liber moale).Tile formate în vasele bătrâne: A secţ.Structura secundară a tulpinii la pin (secţ. lp-lemn primar.92.ia-inel anual.transv.93. u-ursini. Fig. ls-lemn secundar. c-zona cambială.x2-inele anuale.Structura secundară a tulpinii la tei (sect.. cl-colenchim. f-felogn. o linie clară care uşurează nu mărarea inelelor anuale.

. Populus sp.a. iar un inel subţire unei creşteri insensibile a suprafeţei foliare. lăţimea inelelor diferă în raport cu specia. La numeroase specii lemnoase porii din lemnul timpuriu sunt aşezaţi inelar. Acer sp. vârsta şi factorii de mediu. Tilia cordata etc. plopi). Fraxinus ş. iar la cele mai multe specii lemnoase inelele sunt înguste. Juglans ş.. Influenţă au şi alţi factori: inegalitatea condiţiilor de nutriţie. In concluzie.. Fagus sylvatica. În unele cazuri (după defolieri. inelele anuale au o grosime de 1-2 mm. distribuţia numindu-se în acest caz difuso-poroasă. Există specii cu porii la fel de largi în toată grosimea inelului. iar numărul acestora corespunde cu vârsta arborelui sau a părţii de ax. îngheţuri târzii).Obişnuit. Grosimea inelelor anuale nu depinde numai de vârsta arborelui. foarte strânse (portocal). ca la Pyrus. distribuţia lor fiind numită inelo-poroasă. ca la Betula pendula. fie tranziţia de la lemnul de primăvară la cel târziu se face lent.. se pot forma doua sau mai multe inele anuale false în decursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. ci şi de condiţiile climatice. Grosimea inelelor anuale depinde strict de raportul dintre gradul de dezvoltare a ansamblului de ramuri şi frunze. . în fiecare an se formează câte un inel anual. încât un inel gros corespunde unei suprafeţe foliare totale considerabile. traumatismele etc. ca de exemplu la Quercus. La esenţele cu lemnul moale (sălcii.a. În anii secetoşi se formează inele mai înguste decât în anii bogaţi în precipitaţii.

Vasele lemnoase din duramen îndeplinesc numai rol mecanic.Swietenia .duramenul este numai cu puţin închis la culoare faţă de alburn.în special în canalele rezinifere.. Duramenificarea începe la vârste diferite.vasele sunt umplute cu o substanţa gumoasă colorată.94 ). în lemnul secundar au loc o serie de transformări cum ar fi: îngroşarea pereţilor celulari. ce formează duramenul sau lemnul matur (inima lemnului). stejar la 20. de culoare albă. impregnarea acestora cu gome. la multe specii lemnoase. la salcâm ia 5 ani. La plopi şi sălcii duramenificarea nu are loc. având lumenul obturat de tile (proeminenţe ale celulelor parenchimului lemnos care pătrund în vase prin punctuaţiuni) sau prin umplerea vaselor cu substanţe minerale şi organice (Fig. formată din inelele cele mai tinere.acaju ş. Fagul . activă fiziologic. răşini. La răşinoase rar se formează tile. de culaare mai închisă. frasin la 40 ani etc. în structura lemnului secundar se diferenţiază două zone: una periferică. fiziologic inactivă. numită alburn sau albul lemnului (lemn cu sevă) şi o zonă centrală. Popuius.ALBUMUL ŞI DURAMENUL Pe măsura înaintării în vârsta.. La plantele lemnoase cu duramen de culoare închisă (Diospyros abanos.).a. Deci. taninuri etc. proces denumit duramenificare. Picea etc. în timp ce la Betula. lemnul fiind moale şi cu longevitate mica. de exemplu la pin între 20 şi 30 ani.

Liberul secundar. celulele anexe şi parenchimul liberian alcătuiesc liberul moale (Fig. liberul secundar ocupă un volum mult mai mic în raport cu cel deţinut de lemnul secundar.93. cu pereţii transversali sunt alcătuite din cellule perforaţi formând plăci ciuruite simple ca la Fagus sylvatica (fag). Cornus mas (corn). caracteristică foarte importantă a lemnului utilizat pentru mobila.formează un duramen fals. La plantele lemnoase. mai lăţitecătre periferie. Juglans regia (nuc). .92. Liberul secundar este alcătuit din tuburi ciuruite. Celulele anexe lipsesc din lemnul coniferelor. Dispoziţia diferitelor elemente ale lemnului condiţionează venaţia (desenul). parenehim liberian şi fibre liberiene (Fig. Vasele liberiene. separate de razele medulare largi. Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii.95). celule anexe. cu pereţii celulari neîngroşaţi şi îndeplinesc funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă. Robinia pseudacacia (salcâm) sau multiple cum se întâlnesc la Corylus avellana (alun). Tuburile ciuruite (vasele liberiene) prozenchimatice. cel mai adesea cu elementele grupate sub formă de cordoane liberiene.95). rezultă din activitatea cambiului spre faţa sa exterioară. numit inimă roşie.

60 dispuse izolat sau grupate în pachete. Razele medulare secundare îşi au originea în iniţialele de rază ale cambiului.. molid. sub forma unor şiruri de celule parenchimatice. dar pot apare şi celule moarte. cu rol în conducerea apei. La unii arbori tuburile ciuruite nu funcţionează decât un sezon de vegetaţie iar laaltele poate rămâne funcţional timp de câţiva ani. Razele medulare sunt uniseriate la brad. salcâm. la stejar. Liberul pinului este lipsit de ţesuturi mecanice. Razele medulare primare ţin de la primul inel anual (chiar din măduvă) şi până în scoarţă. anual se formează 2-3 fascicule de fibre liberiene. cu pereţii îngroşaţi. numite traheide transversale. stejar ori în grupe la fag. alungite în sens radiar. dispunându-se radiar.Fibrele liberiene secundare. vii. iar în locul lui se formează altele. Sub influenţa dezvoltării lemnului secundar. motiv pentru care în liberul secundar nu se disting inele anuale. Salix etc. Durata funcţionării elementelor conducătoare liberiene este mai scurtă în comparaţie cu cea a lemnului. tei etc. La Tilia. Fibrele liberiene alcătuiesc liberul tare. stejar. mai multe pături de liber tare alternează cu cel moale. plop şi multiseriate la paltin. fascicule. La tei. iar la arţar unul la doi ani. castan comestibil numai unul. în timp ce . ca la frasin. îndeplinind funcţiuni mecanice. liberul este strivit. Pe lângă fibre liberiene se pot întâlni şi sclereide izolate. cel mai adesea sunt reprezentate de celule fuziforme.

fag. subero-felodermică. deci apar succesiv şi au formă de arcuri care se sprijină prin partea terminală. Felogenul lucrând bifacial produce spre exterior suber. Se poate diferenţia din epidermă (salcie. Suberul este alcătuit din celule moarte.93). generând ţesuturi secundare care înlocuiesc epiderma. din ţesuturi definitive prin dediferenţiere. scoruş). mesteacăn. ulm. Când straturile de celule rămân celulozice. . iar dacă alternează cu straturi de suber este denumit felem. felogenul activează o perioadă mai scurtă. unde pot fi dispuse vertical şi orizontal. Când razele medulare se lăţesc spre periferia liberului poartă denumirea de parenchim de dilatare.suberificate. din primul strat al scoarţei (carpen. Apare mai târziu decât cambiul. soc etc.cele secundare se formează pe intervalul câtorva inele (Fig. Cel mai adesea. Pentru răşinoase caracteristic este prezenţa canalelor rezini fere în scoarţă şi mai ales în lemn. aşezate în serii regulate.92.). după care este înlocuit de un altul mai profund. Felogenul format din straturile periferice ale scoarţei rămâne funcţional mai mulţi ani sau toata viaţa plantei iar scoarţa este netedă. ca la coacăz. Felogenul sau zona generatoare. aşa cum este cazul la tei (Fig.viţă de vie etc. tei. cu aspect de pachete. ţesutul generat se numeşte feloid. din straturile mai profunde ale scoarţei. din endodermă sau periciclu. iar spre interior feloderm. 93).

crăpînd în diferite feluri sau se exfoliază în urma presiunii create prin îngroşarea tulpinii. este alcătuit din celule vii.. Asclepiadaceae. Ritidomul este caracteristic pentru fiecare esenţă lemnoasă şi se utilizează drept criteriu de identificare a lor. uneori cu clorofilă şi substanţe de rezervă. producând numai suber. Corylus avellana ş. pe parcurs mai multe zone de felogen. etc. Gentianaceae. Pe lângă liberul normal la unele dicotiledonate poate să apară şi un liber situat la periferia măduvei. formând mici insule în faţa lemnului primar şi dă naştere fascicolelor bicolaterale. Ritidomul. (Apocynaceae. însă. straturi de suber.a. La Carpinus betulus. se formează ritidomul. Suberul şi felodermul alcătuiesc scoarţa secundară sau peridermul. format din celulele generate de felogen spre in teriorul tulpinii. ANOMALII DE STRUCUTRĂ ALE TULPINII 1. Astfel. scoarţa este netedă şi se datoreşte faptului că se formează un unic felogen care activează în acelaşi ritm cu cambiul. Liberul perimedular este caracteristic multor familii dintre gamopetale Solonaceae. alcătuit din resturi de scoarţă primară şi epidermă.Liber perimedular.). iar în urma activităţii sunt generate ţesuturi care sunt împinse spre exterior şi mor în lipsa hranei şi apei. La majoritatea speciilor lemnoase apar. . Fagus sylvatica.Felodermul. Se întâlnesc plante la care felogenul lucrează monofacial. feloderm şi uneori chiar liber secundar.

3. aşa cum este cazul la Bignonia (vanilie sălbatică). simetrie bilaterală.Precizaţi funcţiile tulpinei. morfologia.I. de nutriţie carnivoră. excepţie făcând unele Pteridophytae şi Welwitschia dintre gimnosperme. înmagazinare de substanţe nutritive de rezervă. 1. care reprezintă o expansiune laterală a tulpinii. 61 TEST DE AUTOEVALUARE NR.2.Anomalii datorate funcţionării anormale a cambiului. care prezintă conuri liberiene adâncite în păturile de lemn secundar. .Prezentaţi structura secundară a tulpinii FRUNZA Cel de al treilea organ vegetativ al plantelor este frunza. metamorfozate şi cele subterane.Descrieţi structura primară a tulpinei şi daţi exemple.Descrieţi tipurile principale de tulpini aeriene. In unele cazuri cambiul poate forma pe alocuri mai mult liber decât lemn.7. iar în cazuri speciale (la frunzele metamorfozate) mai îndeplineşte şi alte funcţii cum ar fi cele de protecţie. Există plante la care pot să apară insule de liber intralemnos. cu creştere limitată. formând împreună lăstarul. are o durată scurtă de viaţă şi îndeplineşte funcţii importante: fotosinteza. ramificare şi mugurii. De asemenea. transpiraţia şi schimbul de gaze. de absorbţie. Frunza este un organ cu structură dorsiventrală. înmulţire vegetativă etc. 2. 4.

din straturile lui superficiale.prin diferenţiere acropetală ca la Pteridophyta.m. După formarea primordiului foliar se trece la diferenţierea lui în peţiol. de solzi sau de umflături circulare etc. sub formă de primordiu. În lungul apexului primordiile foliare apar în mod acropetal.prin diferenţiere bazipetală la multe specii ierboase de angiosperme. Syringa ş. numit filogen.Deosebirea esenţială dintre frunză şi tulpină constă în dispoziţia aparatului conducător. adică cele mai tinere primordii iau naştere spre vârf. plecând de la grupe de celule meristematice situate la periferia inelului iniţial al apexului tulpinii. care la frunză are lemnul orientat spre faţa superioară şi liberul spre cea inferioară.). Creşterea în lungime a limbului poate avea loc într-o zonă situată la vârfui primordiului foliar la . fie din partea lui mijlocie la unele specii lemnoase (Populus. La cele mai multe dicotiledonate formarea limbului este precedată de diferenţierea peţiolului şi a nervurii mediane. La pteridofite frunza ia naştere dintr-o singură celulă iniţială iar la Spermatophytae ca urmare a diviziunilor periclinale. Diferenţierea morfologică a transformându-se fie începând de la limbului se face treptat. fie de la vârf spre bază. Primordiile foliare au forme variate: de negi. MORFOGENEZA FRUNZEI Frunza se dezvoltă pe seama meristernului apical al tulpinii. limb şi anexe foliare.a.primordiul bază spre vârf.

zona intercalară este localizată la bază şi frunza creşte pe seama ei toată viaţa.pteridofitet Ginkgo biloba. Dinţii sau lobii se formează în urma faptului că în anumite puncte are loc o încetinire timpurie a creşterii marginale. Dacă creşterea în lăţime persistă mai mult timp la mijlocul primordiului rezultă frunze eliptice. Creşterea începe de la baza primordiului şi se deplasează în anexele foliare. Creşterea în grosime a limbului se datoreşte unui meristem subepidermal şi se limitează numai la nervura mediană. La unele gimnosperme (Welwitschia. Pinus etc). ulterior şi în limb.Când creşterea în lăţime persistă mai mult timp la baza primordiului rezultă frunze de contur cordiform sau reniform. Creşterea în lăţime este rezultatul creşterii marginale şi a celei în suprafaţă. rezultă frunze cu limb spatulat. iar când este localizată spre vârf. La cele mai multe plante activitatea acestei zone este de scurtă durată. . Când încetinirea creşterii marginale din anumite puncte are loc chiar în primordiile tinere se formează frunze penat-compuse iar atunci când creşterea marginală se opreşte în anumite puncte de la baza primordiului. La majoritatea angiospermelor frunzele cresc în lungime pe seama a două sau mai multe meristeme intercalare. Dosera roturuffifolia (roua cerului). se formează frunze palmat-compuse. locul şi rolul acesteia fiind preluat de un meristem intercalar.

Ele pot fi subţiri sau îngroşate. bogate în substanţe de rezervă. La plantele cu germinaţie hipogee cotiledoanele ramân în sol.96). ca la Quercus sp. Numărul cotiledoanelor este de 2-15 la gimnosperme. cotiledoanele lipsesc din embrion. 2. bogate în substanţe nutritive şi nu au cloroplaste. 62 La Monstera deliciosa perforaţiile din limb se datoresc încetarii complete a creşterii în anumite puncte. de exemplu la Carpinus betulus (carpen).Catafilele se formează din segmentul inferior al primordiilor . au cloroplaste şi îndeplinesc rol asimilator în primele faze. apoi se usucă şi cad. TIPURI DE FRUNZE SUB RAPORT ONTOGENETIC ŞI FUNCŢIONAL 1. Pyrus pyraster (păr pădureţ) etc. fiind groase.semiparazite (Viscum album) şi la Orchidaceae. La plantele parazite (Cuscuta.(stejari). 2 la dicotiledonate şi unul la monocotiledonate. Fagus sylvatica (fag).Cotiledoanele sunt primele frunze care se formează în viaţa plantei în urma diferenţierii embrionului. Malus sylvestris (măr pădureţ). cotiledoanele sunt scoase din sol. La plantele cu germinaţie epigee (Fig.Orobanche).Frunzele palmierilor au limbul plisat încă în primordiu iar la maturitate apare divizat în fâşii sau pinule şi se datoreşte resorbţiei ţesutului de legătură şi dezorganizării meristemului din muchiile pliurilor.

care se formează la înflorirea plantei.97). spata ce înveleşte inflorescenţa unor Araceae. bracteele ce formează cupa de la stejari (Quercus sp. Asteraceae. bractea care însoţeşte floarea de la Galanthus nivalis. verzi cu rol principal în fotosinteză. ORIGINEA FILOGENETICĂ A FRUNZEI Frunza apare prima dată la Pteridophyta şi are la bază grupul psilofitinelor. hipsofilele se întîlnesc la Angiospermae (Fig. caduce la muguri şi persistente la bulbi.).adică la acele plante vasculare care erau formate din axe dichotamic ramificate. incomplet dezvoltate. Nomofilele sunt împărţite în protofile ( adică frunzele primare care se formează după cotiledoane sau după catafile) şi metafile (frunze ce apar mai târziu. Tot hipsofile sunt considerate bracteele în axila cărora se formează flori sau inflorescenţe . ultimele organe foliare.Hipsofilele.Nomofilele. glumele de la Poaceae.foliare şi au rol protector.fiind organe de protecţie pentru floare sau inflorescenţă. frunze tipice sau mijlocii (normale). elementele involucrului şi ale involucelului de la Apiaceae. castan comestibil (Castanea sativa). respiraţie şi transpiraţie. In general. . iar cele întregi ar fi nomofile mature (tot cazul iederei). rizomi etc. Uneori se foloseşte termenul de "frunze de tinereţe" pentru acelea care apar până la înflorire (la Hedera helix frunzele lobate sunt nomofile din tinereţe). la plantele mature). 3. cu maximă dezvoltare în devonian. 4.fag (Fagus sylvatica) etc.

Galanthus nivalis .Teoria cladodificaţiunii sau a telomului care susţine că frunzele de la majoritatea cormofitelor ar proveni din ramuri care s-au lăţit şi foliarizat.cală (c). Fig. Macrofilele de la unele peteridofite şi cele ale spermatofitelor ar fi provenit tot din turtirea şi lăţirea ramificaţiilor dichotomice ale telomilor şi care au crescut ulterior în direcţie laterală. ajungându-se la un organ asemănător cu frunza. denumite telomi primordiali.Plantulă de fag: r-rădăcină.97. h-hipocotil. Hipsofile la Quercus pedunculiflora . Microfilele pteridofitelor fosile (Sigillaria) şi actuale (Lycopodium). cât şi o concreştere a acestora. caracteristici pentru unele psilofitine fosile (Pseudosporonchus). trecând prin mai multe forme intermediare.cl-colet.epicotil.ghiocel (b) şi Calla aethiopica . Fig.mg-muguraş.foliarizându-se. ccotiledoane.lipsite de frunze şi rădăcini. Poziţia orizontală a devenit mai . 63 Pe baza datelor de paleobotanică s-au emis teorii care încearcă sa explice procesul de formare a frunzei.stejar brumăriu (a).96.Dintre cele mai importante teorii amintim: 1. ar proveni din lăţirea capetelor neramificate ale ramurilor dichotomice şi unirea lor. după această teorie. f-protofile.

Teoria enaţiunii susţine că frunzele ar avea tot origine axială. simple şi compuse.98.forma . cu aspect de frunză asimilatoare. 2. 1. principalu organ asimilator. baza. marginea. În caracterizarea limbului se ţine cont de următoarele caractere: forma generală. Formele fundamentale din care derivă forma limbului la plantele superioare: I . Frunza este unul din organele cu o mare plasticitate ecologică şi părţile ei prezintă o mare diversitate de forme. vârful. peţiol şi teacă. frunza are origine caulinara.avantajoasă pentru fotosinteză. La frunzele simple limbul are o mare diversitate de forme dar toate derivă din trei Fig. determinând în evoluţie structura dorsiventrală a frunzei de la majoritatea plantelor. din axele fără frunze ale psilofitinelor primitive. a)Forma limbului. După ambele teorii. Evoluţia frunzei a urmat două căi: una microfilă (Lycopodium) şi alta macrofilă la unele ferigi şi la Angiospermae.nervaţiunea etc. După alcătuirea limbului frunzele sunt de doua categorii. MORFOLOGIA FRUNZEI O frunză completă este alcătuită din limb sau lamina. lucru ce poate fi dovedit şi la angiospermele actuale prin ramificaţiile laterale etamorfozate.Limbul sau lamina este partea cea mai importantă a frunzei. diferenţindu-se sub formă de emergente sau enaţiuni în formă de solzi sau scvame.

Celastrus . 5-triunghiulară (Populus robusta). prezintă tot diametre inegale numai că întretăierea lor are loc în treimea inferioară a limbului. 6-eliptică (Fagus sylvatica).forma eliptică. Forma eliptică se întâlneşte la Fagus sylvatica (fag).b transversala. III .. d. 11-oblanceolata. 8-obovată (Viburnum lantana). 2-romboidală (Betula pendula).).Carpinus betulus (carpen). 14-liniară (Brachypodium sylvaticum). Viburnum lantana (dârmox) ş. II . întretăierea lor având loc la mijlocul limbului. caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt decât cel longitudinal. Syringa vulgaris (liliac) etc.98). a. Prunus avium (cireş păsăresc).a. Forme de limb foliar: 1-rotundă (Populus tremula). 13-subulată(Juniperus communis ) . întâlnită la Populus tremula (plop tremurător).e . 10-lanceolată (Salix fragilis). 12-aciculara (Pinus sp.93.forma ovală. Forma circulară sau rotundă.99). 4-cordată (Tilia cordata). 7-ovată (Syringa vulgaris).circulară.mediana. Forma ovala. întâlnită la Pyrus pyraster (păr pădureţ). ovala şi circulară (Fig. Fig. 9-deltoidă (Populus nigra).(Fig. 64 forme de baza: eliptică. 3-reniforma (Asarum europaeum).

înguste . reniformă la pochivnic. reniformă. b)Baza limbului prezintă numeroase forme.acută la Salix alba.ascuţite si rigide).lirata ca la Liriodendron tulipifera (arborele lalea). are diamterele egale iar întretăierea se face la mijloc. dintre care cităm: rotunda. Pinus.orbiculata etc. ensiformă la Iris germanica (stânjenel). lanceolată ca la Salix alba (răchită albă).101): ascuţit sau acut ca la Salix alba. obovată la Cotinus coggygria (scumpie ) . lineare la Gramineae (Poaceae). c)Vârful limbului poate fi de mai multe feluri (Fig. deltoideă ca la Populus nigra(plop negru). (Fig. runcinate la Taraxacum officinale (păpădie).hastată la Rumex acetosella (măcriş mărunt). subulate (scurte .l00). acuminat la .sagitată ca la Sagittaria sagittifoiia (săgeata apei).la Juniperus communis (ienupăr) etc. Glechoma hederacea (sâlnic).asimetrică la Ulmus minor (ulm de câmp) etc. oblanceolată la Salix cinerea (zălog). Dintre formele derivate din primele trei mai frecvente sunt: cordata la Tilia cordata (tei). la Pyrus piraster. romboidală ca la Betula pendula(mesteacăn). spatulată ca la Bellis perennis (bănuţi). triunghiulară la Populus robusta.Picea. cordată ca la Tilia cordata. auriculată ca la Quercus robur (stejar). ca la Asarum europaeum (pochivnic). cuneată la Bellis perennis (bănuţi). aciculare ca la Abies .Larix.Taxus etc..

2-cordată. 9-mucronat (Vicia). 7.8cuspidat (Verbascum). de exemplu la Glechoma hederacea (silnic). 6-cuneată. 4-hastată. 3-sagitată. ca la Populus tremula (plop tremurător).atenuată. cu inciziile mici şi dinţii ascuţiţi. dinţate. se deosebesc următoarele tipuri: serate. Asarum europaeum). ca la Tilia cordataţ Ulmus minor.. 6-emarginat (Colutea). obtuz la Vâscum album (vâsc).lo2): întreaga (Syringa vulgaris. cu inciziile si dinţii rotunjiţi. Carpinus betulus ş.101. după forma dinţilor şi a inciziilor. 9-dilatata. Tilia cordata.7-oncordat (Oxalis ) . obcordat ca la Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui) etc. l0auriculată.5-retezat (Coronilla).Syringa vulgaris. cu inciziuni mici şi cu inciziuni mari. 2acuminat (Prunus padus). cu dinţii rotunjiţi şi perpendiculari pe marginea limbului. 10- . La limbul cu inciziuni mici.crenate. sinuate. Asarum europaeum (pochivnic). mucronat la Colutea arborescens (băşicoasă). 5-reniformă. d)Marginea limbului poate fi (Fig. ll-asimetrică Fig. 4-rotund (Cotinus). Fig. emarginat ca la Abies alba (brad).Diferite forme ale bazei limbului:1otundă. ondulata. rotunjit la Cotinus coggygria (scumpie ).adică cu dinţii dispuşi perpendicular pe marginea limbului şi cu incizii rotunjite (Viburnum lantana . 3-obtuz (Viscum album). 8-acută.a.Vârful limbului:l-acut(Salix alba).l00 .dârmox).

B cu inciziuni mari:a-tipul penat:l-lobat. Fig. Q. pot .3-dinţata. de exemplu la Sorbus torminalis (sorb).2-serată.2-fidat.Marginea limbului:A . Lobi pot fi dispuşi de o parte si alta a nervurei mediane la frunzele de tip penat sau la vârful peţiolului în cazul tipului palmat. lobate.petraea (gorun).ca la Valeriana officinaiis. când inciziile nu ating adâncimea jumătăţii din jumătatea limbului.102.penat-fidate unde inciziile depăşesc jumătatea distanţei dintre marginea limbului şi nervura mediană.spinos (Cirsium).4-crenată. aşa cum întâlnim la Quercus robur (stejar). penat-partite. ca la Crataegus fflonogyna (păducel) şi penat-sectate. 5-sinuată. deci lobii sunt scurţi şi sinusurile puţin adânci. Frunzele palmat-lobate. b-tipul palmat.caz în care adâncimea inciziilor depăşeşte mijlocul jumătăţii laminei dar nu ajung până la nervura mediană. 65 Marginea frunzei cu inciziuni mari şi mai profunde poartă numele de lobată.cu inciziuni mici: 1întreagă. inciziile ajung până la nervura mediană. iar segmentele se numesc lobi. După adâncimea inciziunilor deosebim: frunze bilobate (Ginkgo biloba).(odolean).3partit. după adâncimea lobilor. 4-sectat.

Când limbul frunzei prezintă 2-3 culori. aureum)etc. uninervă la multe conifere (Pinus sylveştris. stejar. flavum.sanguineum. plisată.). penată la multe specii lemnoase şi ierboase (fag. frunzele sunt verzi. Frunzele care au aceiaşi culoare pe ambele feţe se numesc concolore (Abies concolor). acestea se numesc varietate. uneori sunt colorate în: roşu (rubrum. arcuată la Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon).culoarea sau părozitatea.Abies alba etc). . Feţele limbului prezintă variaţii în legătură cu suprafaţa.l03). de aici şi denumirea de viridis. Suprafaţa limbului poate fi: netedă. purpurascens . dar cel mai adesea au culori diferite discolore (Populus alba.fi: palmat-sectate ca la Gannabis ruderalis (cânepă sălbatică).paralelă la graminee (Brachypodium sylvaticum –osiga de pădure). palmat-partite la Ranunculus acris (piciorul cocoşului) etc. adică modul de dispunere a nervurilor şi poate fi: dichotomica la Ginkgo biloba. Acer etc. canaliculată.atrorubens). Picea abies .Obişnuit. palmată la Platanus. virescens.carpen etc).palmat-fidate la Ricinus communis (ricin). galben (luteum. La multe plante limbul prezintă pe una sau pe ambele feţe peri şi pot fi: hirsute (cu peri lungi şi rigizi). Tilia argintea etc. virens. e)Nervaţiunea (Fig.

Frunzele compuse. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) etc.B . Laburnum anagyroides (salcâm galben).dichotomica .Vicia sylvatica (măzăriche) etc. Fraxinus excelsior (frasin). dispuse pe un rahis comun (Pig. tomentoase (cu peri deşi). După modul de dsipunere a fo1ielelor pe rahis. pubescente (peri scurţi). ca la Gleditschia triacanthos (glădiţă).l04). orientarea limbului în poziţia cea mai Fig. frunzele compuse pot fi: a)Penat-compuse.l03. Când foliola terminală lipseşte. . 2. este transformată în setă sau cârcel..Peţiolul sau codiţa frunzei asigură susţinerea frunzei. glanduloase (cu peri glanduloşi) sau glabre (fără peri). frunzele sunt paripenatcompuse. peţiolulate. Rosa canina (măceş).scabre (peri rigizi). Oxalis acetosella (măcriş iepuresc) ş. lanate (peri deşi şi lungi). foliolele se prind direct de vârful rahisului. Lathyrus vernus (pupezele). foliolele fiind dispuse de o parte şi alta a rahisului. Acestea pot fi: trifoliate ca la Cytisus hirsutus (drob).ca la Aesculus hippocastanum (castan porcesc). ca de exemplu la Robinia psaudacacia (saleim).uninervă. b)Palmat-compuse.curbinervă. Ptelea trifoliata. sau cu mai multe foliole sesile. Rahisul se poate termina cu o foliolă şi frunzele se numesc imparipenat-compuse. Gymnocladus dioica (roşcov de Canada). Prezinte mai multe foliole.Dispoziţia nervurilor: A . C .a. Melilotus officinalis (sulfină).paralela (D).

Verbaseum thapsiforme . La diferite specii de Acacia limbul este redus şi peţiolul devine foliaceu.paripenat-compuse.penată Fig. 3 . F . Peţiolul are forme variate: cilindrică.De asemenea.lumânărică) şi conate în cazul când bazele a doua frunze opuse concresc (Lonicera caprifolium - . rar poate fi torsionat sau imetric. decurente. canaliculată.Tipuri de frunze compuse: 1 imparipenat-compuse. Obişnuit.4 . 5. 2 . perfoliate.trifoliată.palmat-compusă.E -palmată. aripat etc. atunci când baza limbului se prelungeşte în lungul tulpinii (Symphytum officinale tătăneasă. 66 favorabilă faţă de lumină şi asigură circulaţia sevei elaborate spre tulpină şi a celei brute spre limb. Peţiolul poate lipsi şi frunzele se numesc sesile.l05): amplexicaule. fiind denumit filodiu. când baza limbului înconjoară complet tulpina iar cele două părţi concresc (Bupleurum rotundifolium. poate fi umflat. la care baza limbului înconjoară parţial tulpina (Lamium amplexicaule-sugel). .104. turtită. Thlaspi perfoliatum ( punguliţă). fiind de mai multe feluri (Fig. îndeplinind funcţia de fotosinteză.dublupenat-compusă. peţiolul este monosimetric.

Teaca este foarte voluminoasă şi umflată la Apiaceae (Angelica archangelica . fie despicată la Poeceae.l06). Juncus (rugina). situată între teacă şi limb. c)Ligula este o formaţiune membranoasă. se pot transforma în cârcei (Smilax) sau în spini (Robinia pseudacacia). Deseori. iar la Scirpus (pipirig). situate între peţiol şi frunză. adeseori caduce. a)Stipelele sunt excrescenţe marginale ale frunzei. teaca sau vagina înconjoară tulpina pe o anumită lungime. ANEXELE FOLIARE La majoritatea plantelor lemnoase baza frunzei este însoţită de diferite formaţiuni anexe (Fig. ca la Ranunculus fiearia (grâuşor). funcţia de fotosinteză este îndeplinită de tulpină. stipelele sunt interpeţiolare. La Galium verum (sânziene).caprifoi). asemănătoare cu frunzele. lunga şi cilindrică la Cyperaceae.Baza sau teaca frunzei este partea lăţită cu care frunzase prinde de tulpină şi poate o simplă dilataţie a părţii inferioare a peţiolului. 3.Această formaţiune este specifică familiei Polygonaceae. unde frunza este redusă la teacă. Ele pot concreşte ca baza peţiolului (la Rosa). cu rol de a împedica pătrunderea apei între teacă şi tulpină şi este caracteristică familei Gramineae (Poaceae).angelică). FILOTAXIA – DIVERGENŢA FOLIARĂ . b)Ochrea provine din concreşterea stipelelor şi are forma unui manşon de natură membranoasa ce înveleşte baza internodurilor tulpinii.

conată. larg raspândită la plantele lemnoase. 3 . urmează o linie spirală (spirala generatoare). încât frunzele suprapuse pot fi unite prin două sau mai multe linii verticale paralele numite ortostihuri (Fig. determinată de forma şi aşezarea primordiilor în vârful vegetativ.l07).ochree.începând de la baza spre vârf.Schema aşezării frunzelor pe tulpină:A-distihă.stipele înguste la fag.sesilă propriuzisă.ligulă la Poa trivialis (firuţă).Cpentastihă.stipele concrescute laRosa. a-axul tulpinii-d-unghiul de divergentă. În cazul dispoziţiei alterne. 67 alterne.Studiul aşezării frunzelor pe tulpina şi ramuri se numeşte filotaxie. 5-ecurentă. Frunzele se prind la noduri câte una în cazul dispoziţiei Fig. corelat cu dezvoltarea ulterioară.amplexicaulă.4. deci opus şi câte trei sau mai multe find numită dispoziţie verticilată.107. . 2 . 3 . punectele de inserţie ale frunzelor. care înconjoară axul de mai multe ori. Frunze sesile: 1 . Fig. Fig.perfoliată. Anexele foliare: 1 . câte doua. B-tristihă .l06. A .l05. 2 . Frunzele sunt aşezate pe tulpină după o anumita legitate.

numărul ortostihurilor.Segmentul de spirală cuprins între două frunze consecutive de pe acelaşi oriostih este denumit ciclu. potrivit căreia frunzele şi se formează şi sunt dispuse la suprafaţa tulpinii după mai multe serii.3/8 la cea octostihă. care înaintează mereu în spirală. 2/18 etc. ca nişte elice. c = numărul spirelor unui ciclu şi o . În 1947. Valorile divergenţelor la plante pot fi: 1/2 la aşezarea distihă (fag . când cele două jumătăţi ale limbului sunt îndoite în lungul . numite unghiuri de divergenţă. tei).Picea.gorun).Pinus etc). Numărul elicelor este constant pentru fiecare specie. 2/5 la cea pentastihă (stejar. luate fiecare în parte. 5/13. conduplicată.d= divergenţa.elaborează teoria elicelor foliare multiple contiguităţii. Frunzele sunt aşezate atât de regulat pe tulpină încât mediana frunzelor învecinate formează în mod succesiv unghiuri egale. Cele mai multe dicotiledonate au două elice foliare. PREFOLIAŢIE ŞI FOLIAŢIE Prin perfoliaţie sau vernaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugure. plană.după formula: d= unde d =c/o. 1/3 la aşezarea tristihă (anin)(mesteacăn). Se cunosc mai multe tipuri de prefoliaţie. Plantele. Divergenţa rezultă prin adunarea numărătorilor şi a numitorilor celor două care o preced. care se exprimă în grade sau porţiuni de circumferinţă. în cazul frunzelor plane şi dispuse in faţă (Abies.

conduplicată. 4 . 2 .nervurii mediane (Rosa.). Cycas). frunza răsucindu-se în spirală. 5 . Tipuri de foliaţie: 1.contortă. ulm. caz în care frunzele se acopăr ca solzii sau ţiglele (Fabaceae) şi echitantă. Prefoliaţie:1 .plicata.. de la vârf spre bază (ferigi.l09) poate fi: apertă ca la plop. rasucirea se face spre faţa inferioara (Primula. Fig.circinată.109.110.imbricată.4 . Rumex). Fig.. Ulmus. 7 . 3 . contortă când frunzele se acopăr parţial iar mugurele privit de sus apare răsucit (Gentianaceae . Quercus etc). revolută. Foliaţia (Fig.valvată.convolută . 3 . frunzele ciclului se ating între ele prin margini (iasomie). unde frunzele unui ciclu se răsucesc independent una de alta. Acer ş. 6 . atunci când limbul este cutat de-a lungul nervurilor secundare (Carpinus. Convolvulaceae). Pyrus etc).revolută. imbricată. Mozaicul foliar: A . Corylus. frunzele mai vechi învelesc pe cele noi .involută. B Aesculus hippocastanum 68 convoluta când limbul este răsucit de 1a o margine la alta (Convallaria majalis) şi circinată.plană. valvata. Fagus. involută. 2 .echitantă Fig.Hedera helix. Prin foliaţie sau estivaţie se înţelege modul de aşezare a frunzelor în mugur după un anumit raport unele faţă de altele. cele două jumătăţi ale limbului sunt răsucite spre faţa superioară (Populus.a. plicată. 108.

Redera helix (Fig.Anizofilie. cârcei din peţiol la curpen (D).Frunze transformate în spini: A-Cirsiumvulgare.6-peţioi si limb modificat în cârcei la Lathyruc aphaca.Mozaic foliar. Ranunculus auricomus. 3.112. MAZAIC FOLIAR ŞI HERETOFILIE 1. FRUNZE METAMORFOZATE Fig.Frunze cu rol de agăţare :A-cârcei la mutătoare. fără a se umbri una pe alta.(stânjenei.110). fenomen numit anisofilie (Atropa beladonna-mătrăgună). la niveluri diferite. Morus alba. deci sunt . R.ca la Hedera helix. Fig. diferite sunt dispuse în a celaşi plan.Dintre acestea amintim: 69 şi alte funcţii nespecifice. ANIZOFILIE.Aesculus. 2.B-Berberis vulgaris.111. rogozuri).frunze de forme şi mărimi variate. ca de exemplu la Acer .cârcei din ultima foliolă ls mazăre . Heterofilia sau polimorfismul foliar este însuşirea pe care o au unele plante de a forma.cassubicus etc.E-stipele transformate în cârcei la Smilax. Reprezintă o variantă a anisofiliei şi constă în faptul ce frunze de dimensiuni. La unele plante la acelaşi nod se întâlnesc frunze de forme şi mărimi diferite. Frunzele pot îndeplini metamorfozate.

aşa cum se întâlnesc la Agave americana (Fig. solzi. La Berberis vulgaris întreaga frunza este transformata în spin. 3.La Tussilago farfara toate frunzele tulpinii florifere sunt reduse la solzi. Cirsium -pălămida.111). transformate în spini.112). 4. Din cele peste 450 specii carnivore de plante. toate frunzele sunt reduse la solzi.Frunze suculente. petiolul (Clematis vitalba .Frunzele plantelor carnivore (insectivore).B). 5.turtă) sau doar stipelele la Robinia pseudacacia (salcâm). Neottia nidus avis (cuibuşor). Carlina .Frunze cu rol protector(Fig.113.ll3.Frunze cu rol de agăţare (Fig.A).C). caracterizate printr-o mare dezvoltare a parenchimurilor acvifere. Frunza întreagă se transformă în cârcel la Bryonia alba (mutătoare). Filodiile.D).113. 2. A1oe arborescens (fig.1.curpen de pădure)sau stipelele ca la Smilax aspera. întâlnite la specii de Acacia (Fig. fie numai părţi de limb (Carduus . iar la Lathraea squamaria (muma pădurii) . ultimele foliole la mazăre (Pisum sativum). Sempervivum marmoreum (Fig. peţioluri lăţite cu rol asimilator.113. peţiolul şi limbul la Lathyrus aphaca. .spin.

.frunzele se menţin pe ramuri mai multe perioade de vegetaţie numindu-se sempervirescente sau . Olea europaea (măslin). fie stipelele devin găunoase ca la specii de Acacia. frunzele fiind monociclice.Frunze adaptate pentru simbioză cu furnicile. cu rolul de a absorbi substanţele secretate de perii tentaculari. lipicioşi şi sensibili. Dionaea) sau în urne (Utricularia.ll3. la noi cresc doar 1o specii aparţinând genurilor Prosera. Une1e plante tropicale prezinte la baza limbului nişte proeminenţe găunoase. sunt lung peţiolate. Printre aceste tentacule glanduligere se găsesc şi o serie de perişori mai mici glandulari. 6. adaptate la reţinerea şi digerarea animalelor mici capturate.E). Laurus nobilis (dafin) ş.Sarraceni).a. Cele mai multe specii de conifere.Nepenthes. AIdrovanda. frunzele dispuse într-o rozetă bazală. DURATA VIEŢII FRUNZELOR ŞI CĂDEREA LOR La majoritatea speciilor lemnoase durata vieţii frunzelor este doar o perioadă de vegetaţie. Pinguicula şi Utricularia. Alte plante carnivore au frunzele transformate în capcane (Aldrovanda.cunoscute pe glob. în care se adăpostesc furnicile (Toccca lancifolia). la Ilex aquifolium (laur). La Drosera rotundifolia (Fig. iar limbul circular prezintă pe margini şi faţa superioară numeroşi peri glandulari măciucaţi. Plantele carnivore au frunzele cu modificări morfologice.

frunzele trăiesc un an întreg. primăvara fiind înlocuite de altele noi şi se numesc holociclice. plantă carnivora. 70 suberul peridermic al ramurii. frunze suculente la Agave (B).filodii la Acacia. Căderea frunzelor are loc prin formarea la baza peţiolului.frunza mărita. La Asarum europaeum (pochivnic). eşalonat. prevăzută cu peri glandulari. încât frunza se menţine doar prin ele si acestea vor ceda sub acţiunea curenţilor de aer. frunzele cad după 2-15 ani.Metamorfoze foliare: A . încât ramurile şi coroana apare permanent îmbrăcată. . Prin păstrarea zonei de meristem intern se va forma un suber de cicatrizare.pleiociclice. care se racordează la Fig. e . Hepatica. E . Sempervivum (D). a unei lame de meristem secundar.Brosera rotundifolia. adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor specifice. ANATOMIA FRUNZEI Frunza are o structură anatomică caracteristica. Un caz particular îl constituie Welwitschia miriabilis din încrengătura Pinophyta la care se află numai două frunze care cresc şi se păstrează toată viaţa plantei. In cazul coniferelor.Aloe (C). dar care nu străbate şi fasciculele conducătoare.rouă cerului . perpendicular pe ax.113.

prin numărul canalelor rezinifere şi unele particularităţi strucurale. STRUCTURA FRUNZEI LA GIMNOSPERME La gimnosperme. Frunzele cu limbul dispus perpendicular sau oblic pe tulpină. Se întâlnesc şi frunze indfiferente faţă de lumină sau afotometrice. ventrală) şi una inferioară (abaxială. Frunzele cu limbul orientat vertical. formându-se frunze monofaciale. paralel cu tulpina se numesc panfotometrice. faţa de tulpina. Frunza bifacială are o faţă superioară (adaxială. dar diferită în cadrul genurilor şi speciilor prin conturul secţiunii transversale. frunza are o formă aciculară. se numesc eufotometrice si sunt cel mai bine luminate. Distribuţia luminii pe cele două feţe ale limbului este condiţionată de orentarea lui în spaţiu. numinduse hetrofaciale sau dorsoventrale. ambele feţe ale limbului au valoare de faţa inferioară.dorsală). astfel evitându-se supraâncălzirea frunzei in timpul amiezii. fiind denumite ecvifaciale. Frunzele panfotometrice nu prezintă diferenţieri între cele două feţe ale limbului. Lumina este un factor important care a acţionat asupra structurii frunzei în decursul evoluţiei. în general. . iar cele eufotometrice au structura mezofilului diferită pe cele două feţe. în timp ce la frunza monofaciala.În procesul de ontogeneză se pot dezvolta ambele feţe ale primordialul foliar rezultând frunze bifaciale sau numai faţa inferioară .

115. Structura frunzei la Pinus sylvestris:eepiderma. Picea abies (Fig. scufundate în hipodermă sau mezofil şi au cameră suprastomatică.h-hipoderma.115) şi cu întreruperi la Abies alba (Fig. Cycas revoluta.114). Ginkgo biloba. ienupăr.pp-ţesut de transfuzie scl-sclerenchim.116). st-stomate. tisa .reflectând adaptări ecologice la condiţiile grele în care vieţuiesc (de xerofitism fiziologic). h-hipoderma. molid. Fig. Squoia giganteea.st-stomată. dar mai puternic dezvoltată la colţurile frunzei. mezofilul şi nervura cu fascicule libero-lemnoase. cu pereţii îngroşaţi şi cu o cuticulă groasă. m-mezofil. deosebim: epiderma. continuă la Pinus sylvestris (Fig. m-mezofil.x-xilem.cr-canal rezinifer.114. ph-floem. Fig.116). La pin. Stomatele sunt de tip xerofit.x-xilem. end-endoderma. Mezofilul la gimnosperme este mai puţin omogen. Într-o secţiune transversală prin frunză. frunza având deci structură bifacială (Fig. Structura frunyei la Picea abies: e-epidermă. stomatele sunt situate pe ambele fete iar la brad numai pe faţa inferioară. . end-endodermă. Sub epidermă se află unul sau mai multe straturi de celule îngroşate care formează hipoderma sclerenchimatică. fiind diferenţiat în ţesut plaisadic şi lacunos la brad. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule.

ppţesut de transfuzie. Larix decidua etc. scl-sclerenchim.116. p-ţesut palisadic. În jurul fasciculelor conducătoare se găseşte un ţesut de transfuzie. cu xilemul orientat spre faţa superioara a frunzei (adaxial) şi cu floemul spre faţa inferioară (abaxial). se află câte două fascicule conducătoare. . Canalele rezinifere lipsesc din frunzele de Taxus baccata(tisă). Structura frunzei la Abies alba (brad): e-epiderma.În mezofilul frunzelor de gimnosperme se găsesc canale rezinifere. ţesutul conducător este localizat în numeroasele nervuri care străbat frunza. delimitat de mezofil prin endoderma unistrată şi de tip primar. Gnetum ş. hhipoderma.2 la brad. parenchimatice si din traheide cu punctuaţiuni areolate.a.cr-canal rezinifer.x-xilem.ph-floem. 71 La pini şi alte câteva conifere. mezofilul este omogen. 3 la jneapăn si pin strob.. cr-canal rezinifer.ph-floem.5-12 la pin. de tipul ţesutului asimilator septat.Ephedra distachya (cârcel). alcătuit din celule vii.pp-ţesut de transfuzie. diferite ca număr:1 la ienupăr..end-endodermă. Fig. l-ţesut lacunos . La Ginkgo. În frunza de la Abies alba. Ţesutul conducător este situat în unica nervura care străbate frunza.st-stomată. Pinus sylvestris.1-2 la molid.

dorsală). ct-cristale.Ţesutul de transfuzie poate înconjura xilemul la Araucaria sau este situat de ambele părţi ale fiecărui fascicul la Juniperus. Carpinus. 72 La majoritatea speciilor lemnoase (Quercus. Sequoia. Ea înconjoară periferic limbul. rar bi sau multistrată. stomatele se afla distribuite pe ambele feţe şi se numesc bistomatice.x-xilem.în timp ce la plan tele a căror frunze au poziţie verticala (stânjenel.st-stomate. substanţe produse în decursul anului. taninuri. phfloem. prevăzută cu stomate si adesea cu peri. frunzele fiind numite hipostomatice (Fig. Fagus.p-ţesut palisadic.scl-sclerenchim. mezofilul şi ţesutul conducător localizat în nervuri. Thuja. deosebindu-se ce epiderma. Betula etc). stomatele sunt localizate în epiderma inferioară.117). Epiderma este unistratificată. ori numai în partea floemului la Larix decidua.grâul). superioară (adaxiala. amidon. Celulele parenchimatice pot conţine răşini. Structura frunzei la Fagus sylvatica:e. STRUCTURA FRUNZEI LA ANGIOSPERME Fig. săbiuţă.117. ventrală) şi una inferioară (abaxială. c-celule colectoare. l-ţesut lacunos.col-colenchim. În secţiune prin limb distingem următoarele părţi: epiderma. cu cuticulă evidentă.epidermă. .

steluţă). nu există stomate iar frunzele sunt denumite astomatice. spre epiderma inferioară. mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos (Fig. parenchimatice.117). La plantele acvatice submerse (Elodea. Structura parenchimului asimilator la frunzele monofaciale este şi ea diferită. Ţesutul palisadic este reprezentat prin unul sau câteva straturi de celule alungite perpendicular pe epiderma superioara. de .Poate fi omogenă. Ţesutul lacunos este localizat sub cel palisadic. tot mezofilul este alcătuit numai din celule izodiametrice. caracteristice majorităţii speciilor lemnoase. relativ sărace în cloroplaste. Myriophyllum etc. lasând între ele lacune aerifere. În cazul frunzelor bifaciale (hetrofaciale). Nuphar) . fiind alcătuit din celule parenchimatice neregulate ca formă.Parenchimul asimilator este de două feluri: palisadic şi lacunos. La frunzele cu structură ecvifacială (eucalipt. măcris iepuresc. întâlnim parenchim palisadic la ambele feţe ale epidermei. Mezofilul sau parenchimul limbului foliar este în totalitate sau în cea mai mare parte asimilator. vâsc). celulele conţinând cloroplaste. dar mai sărace în cloroplaste decât celulele parenchimului palisadic. garoafă.La plantele acvatice cu frunze natante (Nymphaea. stomatele sunt localizate în epiderma superioară şi frunzele se numesc epistomatice. bogate în cloroplaste.). iar la frunzele cu structură omogenă (ferigi.

fibre sclerenchimatice (ţesuturi mecanice). adesea. Rezistenţa limbului la zbârcire se datoreşte şi celulelor mecanice distribuite izolat în mezofil.Nervura prinicipală proeminează mai puternic la faţa inferioară a limbului. cordoanele mecanice sunt de natură sclerenchimatică (Poaceae. are un singur fascicul libero-lemnos.săbiuţă (Gladiolus) sau diferenţiată în ţesut palisadic sub epidermă şi ţesut lacunos spre centrul frunzei în cazul frunzelor fistuloase (Juncus. Thea sinensis . Legătura dintre fascicul şi mezofil este asigurată de endoderma unistrată. ţesutul mecanic reducându-se. La unele dicotiledonate şi la monocotiledonatele cu frunze lungi şi late. dispuse sub forma unor calote sau în jurul fasciculelor. Palmae). Allium etc. Aparatul libero-lemnos. găsindu-se numai câteva traheide. este însoţit de colenchim. în celulele mezofilului se pot găsi cristale . Ţesutul conducător al limbului este reprezentat prin nervuri.În ultimele ramificaţii ai liberul este redus.a. La majoritatea plantelor dicotiledonate cordoanele mecanice sunt de natură colenchimatică şi se dezvoltă în special la faţa abaxială (inferioară) a limbului.laurocireş. şi de regulă. Cyperacese.ceai ş.).a ideoblastelor (Prunus lauro cerasus .). La multe plante.tip lacunos la stânjenel (Iris) . cu floemul spre faţa inferioară şi xilemul spre cea superioară. Structura anatomică devine. tot mai simplă în nervurile de ordin superior.

canale. P-la PIatanusj E-la Corylus. celulele epidermice au pereţii subţiri.Structura peţioIului la diferite plante: A-la Euonymus.B-la Salix.118. Într-o secţiune transversală prin peţiol deosebim: epiderma. astfel. parenchimul palisadic alcătuit dintr-un singur strat de celule scurte si cu spaţii mari între ele.de oxalat de calc iu. . Structura peţiolului se deosebeşte de a tulpinii prin monosimetrie şi polistelia frecventă. C-la Quercus. un număr mai mic de stomate. În structura anatomică a limbului se întâlnesc numeroase variaţii determinate de acţiunea factorilor de mediu. F-la Alnus 73 STRUCTURA PEŢIOLULUI Ţesuturile peţiolului se diferenţiază în urma activităţii unui meristem intercalar situat la baza limbului sau mai rar la baza peţiolului. Uneori la nivelui fasciculului libero-lemnos pot apare formaţiuni secundare în urma activităţii unui cambiu redus la un simpla arc (Quercus).118). sclereide de diferite forme etc. variabile ca număr (Fig. buzunare secretoare. la plantele de umbră. Fig. un parenchit cortical şi fascicule conducătoare liberolemnease colaterale închise.

La peţiol.Rezistenţa peţiolului.Enumeraţi tipurile de Frunze metamorfozate. ţesuturile secundare nu se formează prea mult întrucât creşterea în grosime încetază odată ce frunza a ajuns la completa dezvoltare. În peţialul frunzelor unor plante (Aescuius hippocastanum . Prin înmulţirea organismelor vegetale se asigură perpetuarea speciilor şi permanenţa vieţii de pe planetă.I. 2.susţinerea este asigurată de ţesutul colenchimatic. Dintr-un individ sau dintr-o pereche de indivizi.faţă de tulpină.8.Prezentaţi rolul frunţei şi originea filogenetică a acesteia. La multe specii de Spermatophyta. funcţioneaza un cambiu inelar care determină cresterea în grosime.Caracterizaţi frunza sub aspect morphologic şi enumeraţi principalele tipuri de frunze.Prezentaţi structura anatomică a frunzei la gimnosperme şi angiosperme 74 ÎNMULŢIREA PLANTELOR Înmulţirea este una din însuşirile fundamentale ale materiei vii şi constă în capacitatea fiinţelor de a da naştere la urmaşi asemănători cu genitorii lor. numărul seminţelor produse de un individ este foarte mare: loo la . rezultă un număr mare de descendenţi capabili să repete ciclul de evoluţie al formelor parentale.castan porcesc). situat imediat sub epidermă şi de fascicule de fibre mecanice care însoţesc aparatul conducător. 3. prin înmulţire. 1. 4. TEST DE AUTOEVALUARE NR.

înmulţirea se realizează prin sciziparitate. Înmulţirea vegetativă este un proces normal.La bacterii . brune (Phaeophyta) şi la algele .000 la plopul alb (Populus alba). roşii (Rodophyta). circa 38. Gama formelor de înmulţire în lumea plantelor este de o mare diversitate. motiv pentru care acest tip de înmulţire mai este numit şi regenerare . larg răspândit în lumea plantelor. Din punct de vedere morfologic se pot distinge trei moduri de înmulţire la protocariote: a) diviziunea celulelor în interiorul coloniei. dar în natură nu exista niciodată toate condiţiile necesare înmulţirii infinite. putând fi grupata în două categorii principale: înmulţirea asexuată (vegetativă) şi înmulţirea (reproducerea) sexuata.păpădie (Taraxacum officicinale). unde nucleul nu este individualizat morfologic. de la un grup de ţesuturi sau chiar de la o celulă. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE INFERIOARE 1. alge galben-brune (Chrysophyta). c) dispersia de elemente aflate în stare latentă (hormociste ca la Nostoc).La Diatomeae. b) dispersia de celule sau fragmente de colonii (hormogonii ca la Oscillatoria).000. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ) Reprezintă însuşirea pe care o au unele plante de a produce un organism nou pornind de la un organ vegetativ. de la un fragment de organ. 2.000 la traista ciobanului (Capsella bursa pastoris ) şi aproximativ 28.(Bacteriophyta) şi alge albastre (Cyanophyta).

La ciuperci talul este un miceliu format din hife iar înmulţirea vegetativă cea mai simpla este fragmentarea talului. 3. dar cel mai adesea prin celule specializate numite spori.La muşchi (Bryophyta). fie prin spori. toate părţile organismului sunt capabile sa formeze organe speciale de înmulţire vegetativă. înmulţirea vegetativă are loc prin înmugurire sau prin rizomorfe (mănunchiuri de micelii cu creştere nelimitată). si pot fi: flagelaţi sau zoospori la ciupercile inferioare. procedeu aplicat în cultura ciupercilor. Sporii se întâlnesc la toate grupele de ciuperci. În cazuri mai rare.La lichenialga din componenţă nu manifestă sexualitate. . ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ LA PLANTELE SUPERIOARE Regenerarea la plantele superioare poate avea loc prin înmulţire vegetativă naturală (spontană) şi artificială. şi se înmulţeşte prin sciziparitate.Înmulţirea vegetativă are loc prin sciziparitate la algele unicelulare.verzi (Chlorophyta). ca la Armillaria mellea (ghebe). având loc o diviziune indirectă şi o reprodu cere sexuată. imobili sau aplanospori la toate celelate ciuperci. 4. numite propagule. prin fragmentarea talului la cele pluricelulare. Ciuperca se înmulţeşte sexuat şi asexuat. nucleul este individualizat. ca la drojdii (Saccharomyces).În afară de acestea lichenii se pot înmulţii şi prin fragmente de tal sau prin formaţiuni speciale numite soralii. 5.

Salvinia.marcotaiul şi altoirea (procesul de grefare a unui butaş sau mugure numit altoi.dintre care amintim: 1. 2.Înmulţirea vegetativă naturala este frecventă la cormofite şi se realizează prin numeroase modalităţi. muguri tuberizaţi (bulbi.a. tuberule). caracteristică multor plante acvatice (Elodea. Dintre numeroasele tipuri de spori. Din gama largă a modalităţilor de înmulţire vegetativă artificială cităm: butăşirea (frecvent utilizată în silvicultură. ÎNMULŢIREA ASEXUATĂ PRIN SPORI Sporii sunt celule germinative izolate.Fragmentarea. amintim: endosporii. pomicultură ş1 horticultura) . denumită portaltoi).a. Metodele de altoire sunt numeroase şi variate. formaţi în interiorul unor celule sau al unor organe sporogene. ca de exemplu ascosporii de la Ascomycetae. Lemna ş.Prin organe vegetative şi se realizează în diverse moduri:prin stoloni.rizomi). despicătura. sporii de la speciile de Mucor (mucegai) şi .tuberculi. pe o plantă care are rădăcini.altoirea cu ramură detaşată (prin copulaţie . drajoni.Înmulţirea vegetativă artificială este făcută de om şi se bazează pe capacitatea de regenerare a plantelor.formaţi într-o anumită etapă a dezvoltării individuale a organisemelor şi care în condiţii favorabile de mediu formează noi plante.). sub coajă) şi altoirea cu mugure detaşat. tulpini subterane (bulbi. dar cele mai frecvente sunt: altoirea prin apropiere sau alipire. lăstari. 75 b.

. deci celulele sexuale sunt haploide. licheni. citoplasmă.) sau facultativi (sporii de rezistenţă la bacterii etc). lipsiţi de flageli sau cili (la ciupercile superioare. sporii mobili (zoosporii). sunt microspori. mărime şi strutură. REPRODUCEREA SEXUATĂ În urma procesului de unire (fecundaţie) a două celule de sex contrar (gametul mascul şi cel femel). spori imobili. cel femel fiind mai mare. ferigi. iar sacul embrionar este macrospor. Sporii pot fi haploizi (cu ''n" cromozomi) şi diploizi (cu ''2n" cromozomi). Sporii pot fi obligatorii pentru desfăşurarea ciclului evolutiv al plantei (la multe ciuperci. sporii pot fi: izospori (egali ca formă şi mărime) şi heterospori. Când gameţii sunt identici sub aspect morfologic se numesc izogameţi iar când sunt inegali din punct de vedere morfologic se denumesc heterogameţi sau anizogameţi. în urma meiozei. uneori şi cu organite de mişcare. muşchi. se formează o celulă specializată. care se formează la exteriorul unor celule sau organe (bazidiosperii şi conidiile de la ciuperci).sporii de la muşchi ori ferigi. prevăzuţi cu cili sau flageli (frecvenţi la plantele inferioare). numită ou sau zigot. diploidă. la muşchi. Gameţii se formează în celule speciale numite celule mame sau gametangi. ferigi etc. reprezentând încheierea ciclului de dezvoltare parental şi începutul celui filial. exosporii.După formă. La spermatofite grăuncioarele de polen. adică inegali. cu nucleu.

asemănătoare (izogameţi). mobil sau imobil. iar microgamstul (anterozoidul sau spermatozoidul) este imobil. la Bryophyta. Vaucheria dintre alge. 3. întâlnită la Fucus. Pteridophyta şi la unele Gymnospermae mai puţin evoluate. iar cei masculi mai mic.Heterogamia (anizogamia). care este mai mic. TIPURI DE FECUNDAŢIE După forma şi dimensiunile gameţilor se disting mai multe tipuri de fecundaţie. fecundaţia se numeşte oogamie. La gymnospermele evoluate si la angiosperme microgameţii sau spermatiile ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic. dar cu formă exterioară. ci conţinutul nediferenţiat al gametangilor plurinucleaţi se fuzionează. 1. unde gameţii femeli sunt mai mari şi imobili.Gametangiogamia este un tip particular de fecundatie. f iind numit spermatie. macrogametul sau oosfera este mai voluminos şi imobil faţă de gametul mascul. .Izogamia. mobil sau imobi1. gametul femel. Fecundaţia constă din fusionarea protoplasmelor celor doi gameţi (plasmogamie) şi apoi contopirea celor doi nuclei sau cariogamia. microgametul sau anterozoidul.Obişnuit. 2.Când macrogametul (oosfera) este imobilă şi închisă în gametange. întâlnită la plantele mai evoluate. motiv pentru care fecundatia se numeşte sifonogamie. care constă în unirea a doi gameţi de sexe diferite. caz în care nu se formează gameţi.

fiind numită şi gameto-fit. formându-se spori. Cele două faze se succed în mod regulat iar procesul se numeşte alternanţă de faze sau de generaţii. După durata. Acest ciclu de dezvoltare hapiefazic se întâlneşte la unele alge şi la ciupercile . fază în care se formează gameţi.4. 76 ALTERNANŢA DE FAZE (GENERAŢII) În ciclul de dezvoltare al plantelor cu sexualitate au loc două fe-nomene importante: fecundatia.Plante haplobionte. ce începe cu fecundatia şi se încheie cu meioza.Aceste fenomene împart ciclul vital în două faze distincte: faza haploidă sau harlofaza (n). Meioza urmează imediat după fecundatie şi din zigotul dipioid se forează patru spori care dau naştere la indivizi haploizi. care începe cu meioza şi se încheie cu fecundatia. numită încă şi spo-rofit. cu aparatul vegetativ haploid şi starea diploidă redusă la zigot. organismele pot fi clasificate în: 1.Somatogamia constă în faptul că conţinutul a două celule vege-tative copulează şi se întâlneşte la ciupercile superioare (Basidio-mycetes). şi respectiv. faza diploidă sau diplofaza (2n). în urma căreia se reduce la jumătate numărul de cromozomi. care dublează numărul de cromozomi al speciei si meioza. f orma şi modul de organizare al celor două faze la diferite grape de plante.

reprezentând planta adaptată la viaţa terestră. deci cu două faze vegetative. 3. cu o alternanţă regulata între faza haploidă şi faza diploidă. Pe măsura avansării pe scara evolutivă are loc o tendinţă de reducere a gametofitului şi o creştere a duratei sporofitului. 2. formânduse.Plante haplo-diplobionte.inferioare. . unde planta este diploidă (2 n) iar faza haploidă este redusă la gameţi. În cursul evoluţiei plantelor se evidenţiază un progres evolutiv sub aspectul structurii generale şi morfologiei. spori ce vor genera o nouă planta haploidă. La talofite se întâlnesc toate tipurile de cicluri de dezvoltare. iar cea de a doua fază este diplofaza sau sporofitul. cât şi o specializare din ce în ce mai crescută a procesului de fecundaţie si a derulării ciclului dezvoltare. Acest ciclu se întâlneşte la plantele mai evoluate: alge brune muşchi. în timp ce începând cu briofiţele ciclul de dezvoltare va fi haplodiplofazic.Plante diplobionte. la cele pluricelulare (Fucus) şi la drojdii. reprezentând partea plantei care are celule le cu nucleu diploid şi care poartă şi celule speciale care au suferit meioza. Acest tip de ciclu se întâlneşte la algele unicelulare (Diatomeae). provenind din unirea celor gemeţi. ferigi şi sperrnatofite . Zigotul este dipioid. din care prima fază halpoidă (gemetofitul) şi reprezintă acea parte a plantei care este purtătoare de gameţi.

cu frunze aciculare şi persistente.care sufera meioza. 1.la Juniperus 4-6. în general. Ginkgo etc. Florile pot fi unisexuat monoice la Pinus. REPRODUCEREA LA GYMNOSPERMAE Gymnospermele sunt plante evoluate care au flori şi sămânţa dezvelită.119) se găsesc la vârful unor ramuri. Fiecare floare mascula prezintă un ax pe care se dispun în spială solzi (stamine). 3. Reprezentanţii actuali ai gimnospermelor sunt arbori sau arbuşti.în timp ce la Taxus sunt 5. Larix ş. grupate în inflorescenţe simple. .Florile bărbăteşti la pin (Fig.m. La pin pe faţa inferioară a solzului se găsesc doi saci polenici (microsporangi). În interiorul sacilor polenici se diferentiază un arhesporiu (celule mame ale grauncioru lui de polen).se prezintă structura florii la pin (Pinus sylyestris). Picea. numite amenţi sau conuri.Descrieţi alternanţa de generaţii.Definiţi şi explicaţi tipurile de înmulţire a plantelor.a. I.9. La baza florilor se găsesc bractei protectoare .77 TEST DE AUTOEVALUARE NR. Abies. nudă.la Cucressus 2-4. 2. şi dioice (pe indivizi diferiţi) ca la Cycas. 1. cu flori unisexuate. În cele ce urmează. cu referiri şi la alte gimnosperme. Taxus.Ce este reproducerea sexuată ş ice tipuri cunoaşteţi.

Fig. lipită de două celule protaliene. B-floare masculă. a-axa inflorescenţei.s.E-secţ. Celula anteridială la Cycadales şi ginkgoales dă naştere la anterozoizi ciliaţi. D-stamină cu saci polenici deschişi.Înteriorul grăunciorului de polen este ocupat de o ce1ulă mare.p.s-sac i polenici. long.c.F-grăuncior de polen. Florile femele la pin: A-inflorescentă femelă (con).arh-arhegon. Florile mascule la pin: A-Inflorescenţa masculă.c-solz carpeler.vcelulă vegetativă. numită celulă vegetativă şi de o celula generativă (anteridială).E-ovul. s. Florile femele (Fig.end. ca nucleu voluminos.-celule protaliene.p cameră polenică.D-bractee şi carpelă în secţ . transv.br-bractee. br-bractee.ovovul. Conul are o . Csecţ. .120) sunt grupate în conuri.prim-endosperm primar.C-solz carpelar cu ovule.prin stamină.c. dispuse la extremitatea ramurilor. . delimitându-se astfel doi saci cuaer.119.g—celulă generativă .120. Hi-micropil. numiţi grăuncioare de polen. nuc-nucelă.c. care în părţile laterale sunt îndepărtate una de alta.formându-se tetraspori haploizi (microspori).prin floarea masculă.a-saci cu aer. 2.B-inflorescenţă în secţ. transv.n. Grăunciorul de polen are un perete dublu (exina şi intina). Fig.long.

în care prin meioză. Fig. astfel pe un ax se găsesc numeroşi solzi fertili (carpele). Pe faţa superioară solzi carpelari poartă câte doua ovule.121). Se aseamănă cu sacul embrionar de la angiosperme prin faptul că macrosporul. i-celula mamă a endospermului primar.dispuşi în spirală.121. sub care se află camera polenică. m-micropil. îtrerupt la partea superioară de o deschidere numită. formându-se macroprotalul pluricelular sau endospermul primar (Fig. 6-arhegoane. se menţine în cuprinsul nucelei şi sunt persistente învelişurile exo. micropil. La completa 78 dezvoltare endospermul primar are o alcătuire mai complicată dar se recunoaşte evident structura gametofitului femei de la ferigile heterosporee (Selaginella). urmate de diferenţierea pereţilor celulari. La polul micropilar . plecînd de la o celula subepidermică a ucelei se vor forma patru macrospori din care trei se resorb iar cel inferior se dezvoltă şi va genera endospermul primar. 1-7 faze în dezvoltarea endospermului primar. În interiorul macrosporului au loc mai multe diviziuni libere. conturat. tintegument. Formarea endospermului primar la pin: nuc-nucelă. end-endosperm primar.structură complexă. dublaţi la exterior de bractei (solzi sterili). omolog eu sacul embrionar de la angiosperme. În interiorul ovulului se găseşte un ţesut trofic numit nucelă.şi endosporului. fiecare cu un integument.

Aici germinează. formând tubul polenic care avansează prin nucelă până la gâtul arhegonului.al endospermului. Celula spermatogenă prin diviziune dă naştere la două celule spermatice sau gameţi. La contactul cu gâtul arhegonului. . În timpul formării tubului polenic celula vegetativă se consumă iar celula generativă se divide dând naştere la o celulă spermatogenă şi una dislocatoare. 3. Grăunciorii de polen la maturiritate prin crăparea sacilor polenici sunt puşi în libertate. care se resoarbe. iar la Gnetales floarea este alcătuită dintr-un ovul fără arhegoane diferenţiate. Arhegoanele rudimentare. iar celălat se resoarbe. unele celule ale acestuia devin celule mame ale arhegoanelor. vârful tubului polenic se gelifică iar unul dintre gameţi ajunge la oosferă cu care se uneşte şi formează zigotul. suferind o diviziune din care rezultă: celula mamă a gâtului şi celula centrală. scufundate în ţesutul protalian (endospermic). care prin diviziuni ulterioare dă naştere la oosferă. duşi de vânt şi ajung prin micropil în camera polenică. fiecare alcătuit din câte o oosferă mare şi un număr de celule ale gâtului. în timp ce la Taxus trei verticile de carpele învelesc un singur ovul terminal.Polenizarea ai fecundatia. La Ginkgo floarea femelă are două carpele cu câte un ovul ortotrop. sunt apte în acest stadiu de dezvoltare pentru fecundaţie. La pin se găsesc două arhegoane.

Conurile cu solzii lignificaţi de la pin. al primordiilor embrionare. Picea. fecundaţia are loc după maturarea oosferei. La pin. cele două spermatii sunt inegale şi oosfera este fecundată de spermatia cea mai voluminoasă. Pseudotsuga. sunt . la pin. tulpiniţă.. cu câte o mică aripioară. molid. va fi împins în endospermul primar. formând un ţesut nutritiv. mai multe cotiledoane şi un muguraş. se îndepărtează şi seminţele se desprind de pe solzi. iar la Pinus până la 12 cotiledoane. fiind împrăştiate de vânt. Embrionul este alcătuit din: rădăciniţă. la Gnetales şi Taxus 2. La Araucaria şi Taxus. adică în intervalul de 1-5 luni de la polenizare. 4. larice etc. solzii carpelari lignificaţi. cele cărnoase de la ienupăr. una din spermatii fecundează oosfera. din care se va dezvolta unul singur.Transformări post fecundaţie. din care etajul inferior. Din cele patru primordii embrionare vor rezulta patru embrioni (poliembrionie vegetativă). La Abies balsamea şi Ephedra campylopoda. Larix. La Abies. un fel de endosperm secundar (caz de dublă fecundaţie). brad. iar cealaltă se uneşte cu celula superioară (ventrală).Fecundaţia este o sifonogamie simplă (gameţii masculi sunt imobili). Din zigot ia naştere embrionul iar din ovul sămînţa. încă de la început se formează numai un singur embrion. La finele celui de al doilea an. La Cycas embrionul are 1-2 cotiledoane. În faza iniţială din diviziunile zigotului se formează patru etaje de celule suprapuse.

1. după fecundaţie.Care sunt modificările post fecundaţie? REPRODUCEREA LA ANGIOSPERMAE Angiospermele sunt cele mai evoluate plante şi au rol preponderent în alcătuirea învelişului vegetal al pământului. care înveleşte sămânţa de la Taxus baccata. provenit din concreşterea carpelelor. I. 79 TEST DE AUTOEVALUARE NR.Explicaţi pilenizarea şi fecundaţia la gimnosperme. 2. iar arilul roşu (formaţiunea cărnoasă).Glametofitul mascul este sunt plante haplodiplo reprezentat prin grăunciorii de polen iar cel femel prin macrospori şi protal (endosperm primar) în care se găsesc arhegoanele. Gimnospermele bionte. Sporofitul are dimensiuni mari. Alternanţa de faze. ovarul se transformă în fruct iar ovulul în sămânţă. care domină aproape întreg ciclul vital. De asemenea. structură complexă şi durată lungă.interpretate ca organe fructiforme. 5.10. de unde şi denumirea de Angiospermae dată acestui grup de plante.Descrieţi florile female la pin şi prezentaţi alcătuirea ovulului 3. reprezentat de planta însăşi. Organele . 4.Descrieţi florile mascule şi graunciorul de pollen de la pin. Printre caracteristicele cele mai importante ale angisospermelor relevăm faptul că ovulele sânt închise în ovar. întotdeauna închisă în fruct. se formează în urma proliferării celulelor inferioare ale tegumentului seminal.

bazate pe dovezi fitopaleontologice. . floarea ar fi un lăstar neramificat şi metamorfozat. specializat pentru formarea spoirilor şi gameţilor iar elementele florii ar reprezenta frunze modifocată. După această teorie floarea angiospermelor ar deriva din cea a gimnospermelor primitive (Beainettitales). formatoare de gameţi. După această teorie cele mai . care emite teoria foliară. care aveau flori hermafrodite.a. iar frunzele în sepale. cel mai adesea.susţinută de Bessey. Hallier.reproducătoare. Wieland ş. Teoria euanţiei sau a florii adevărate. sunt localizate într-o structură caracteristică numită floare. Parkin. După Goethe. După teoria telomică. petale. în formă de con şi au periant. CONCEPŢII ASUPRA ORIGINII FLORII Asupra originii florii s-au emis mai multe teorii. stamine şi carpele. din care: unele sterile (transformate în petale şi sepale) şi altele fertile (specializate pentru reproducerea sexuată: stamine şi carpele).m. floarea ar fi alcătuită dintr-un complex de axe lăţite si modificate. Arber. Sporofitul este foarte dezvoltat şi domină aproape întreg ciclul vital iar gametofitul este mai redus decât la gimnosperme. mai mult discutate fiind cea a euanţiei şi cea a pseudanţiei. consideră că floarea este un con modificat. pro tejate de învelişuri. la care vârful axului s-a transformat în receptacul.

Corylus. După această teorie plantele lemnoase apetale. cât şi flori femele (Alnus.ţa traheidelor în lemnul magnoliaceelor. cu flori unisexuate şi inflorescenţe amentiforme (fam. hermafrodite. ş. Engler. Betulaceae. calea urmată a constat în: micşorarea receptaculului. un progres evolutiv este şi apariţia ovarului inferior. Carpinus. dioice. Quercus. cu un număr mare de stamine şi carpele. Această teorie are însă o circulaţie mai redusă. Fagaceae. consideră că floarea angiosperme lor derivă din simplificarea inflorescenţei unor gimnosperme evoluate (Gnetales) considerându-se stamina şi carpela omoloage cu o floare apetală.primitive angiosperme sunt magnoliaceele.). Plantele cu flori unisexuat monoice au pe acelaşi individ atât flori mascule. Plantele lemnoase apetale sunt considerate ca angiosperme evoluate iar simplificarea florii ar fi ceva secundar. Un alt argument de primitivitate este prezen. Teoria pseudanţiei sau a florii false (Wettstein. care au flori mari.) ar fi cele mai primitive. Plantele cu flori unisexuate pot fi: monoice. De asemenea. trioice şi poligame. În evoluţia florii primitive. reducerea numărului pieselor florale şi trecerea la dispoziţia ciclică a acestora. ranunculaceele etc. . Marea majoritate a angiospermelor (75-78 %) au flori hermafrodite.a. Warning. Juglandaceae etc. ALCĂTUIREA FLORII Florile angiospermelor sunt unisexuate sau bisexuate (hermafrodite). dispuse spirociclic.

Humulus (hamei). petale. la care toate părţile florale sunt dispuse pe . aşa cum întâlnim la Veratrum (ştirigoaie). învelişuri florale şi organe reproducătoare. flori femele si flori hermafrodite. Organele de reproducere sunt reprezentate prin stamine care alcătuiesc androceul şi carpele ce formează gineceul. Plantele trioice au florile mascule pe unii indivizi. Silene (guşa porumbelului) etc. Când din floare lipseşte unul sau mai multe verticile.Fagus. ca de exemplu la Saponaria officinalis (săpunariţă). florile femele pe alţi indivizi şi cele hermafrodite pe a treia categorie de indivizi. Plantele poligame au pe acelaşi individ flori mascule. 80 Plantele cu flori unisexuat dioice au florile mascule pe unii indivizi şi cele femele pe alţi indivizi.122) are următoarea alcătuire: receptacul. Urtica (urzică) . stamine şi carpele). Receptaculul sau axul florii reprezintă partea umflată a pedunculului pe care se însera în sens acropetal 5 sau 4 verticile de frunze modificate (sepale. O floare tipică (Fig. Garex (rogoz). Învelişurile florale sunt reprezentate prin sepale care alcătuiesc caliciul şi petale a căror totalitate formează corola. Juglans ). acestea se numesc incomplete Dispoziţia pieselor florale este caracteristică pentru anumite grupe de plante şi se disting trei tipuri de flori: spirociclice. ca la Salix.

radiară.receptacul după o linie spirală ca la Magnoliaceae şi unele Ranunculaceae. tetramere. hemiciclice. la care învelişul floral este dispus în verticil iar organele reproducătoare în spirală. Scrophulariaceae etc. Ranunculus. . După numărul pieselor florale ce alcătuiesc un ciclu florile pot fi: dimere. aşa cum se întâlneşte la unele Ranunculaceae (Caltha. ). Lamiaceae. pentamere. tetraciclice(Ligustrum. Fraxinus). INFLORESCENŢE Dispoziţia florilor pe tulpină. Fabaceae. tipul predominant la angiosperme. Simetria florilor poate fi.) şi ciclice ca la majoritatea speciilor de angiosperme.Rar se pot întâlni şi flori asimetrice. Euonymus s. caz în care florile sunt zigomorfe. Trollius etc. trimere. în general.Ultimele două categorii sunt foarte frecvente la angiosperme.pentaciclice (Geranium). După numărul ciclurilor dintr-o floare.trieiclice (Acer).părţile florale se diferenţiază din primordiile unui mugure floral. bilaterală (Bicentra spectabilis) şi monosimetrică. constituie un caracter constant în cadrul grupelor sistematice şi depinde de tipul de ramificare al tulpinii.a. Ontogenetic .ca la Canna incica. diciclice. florile numindu-se actinomorfe. ca la fam. acestea pot fi: monociclice (Salix. hexamere şi polimere. când părţile florale se dispun pe mai multe cercuri concentrice.

alcătuit dintr-un ax lung.st-stil. înserate altern şi la diferite niveluri (la Prunus padus . o-ovul. ov-ovar. a.122.a. Racemul. formând inflorescenţe simple ori compuse. Capsella bursa pastoris . Axul principal are creştere continuă.Florile pot fi solitare în cazul când tuplinile sunt neramificate (Galanthus. Spicul cu axa principală flexibilă. După modul de creştere în lungime a axei principale. prezenţa sau absenţa pedicelilor florali. . Dintre inflorescenţele monopodiale simple larg răspândite sunt: Spicul. Tulba. pe axul principal se dispun flori pedunculate. precum şi în mod centripet. iar axele laterale mai puţin dezvoltate se termină cu o floare şi îflorirea are loc succesiv de la baza axului spre vârf. Narcisus ş. p-polen. Populus. pe care se dispun flori sesile(Plantago).a.Inflorescenţe monopodiale (Fig. Sp-sepale. se deosebesc inflorescenţe monopodiale. a-antere. pendentă şi cu flori unisexuate se numeşte ament sau mâţişor.aşa cum întâlnim la Salix. pet-petale.mălin. Betula.) sau grupate mai multe împreună. cimoase sau definite. Robinia pseudacacia . Quercus. Corimbul este asemănător cu racemul numai că florile au pedicelii de lungimi diferite şi ajung să fie Fig. racemoase sau nedefinite şi simpodiale. Corylus.salcâm.123). tp-tub polenic. sgstigmat. Schema organizări unei flori la angiosperme :r-receptacul.traista ciobanului etc). Juglans ş.

dar axa lăţită are formă disciformă sau convexă şi totalitatea bracteilor alcătuiesc involucrul.a. înseraţi în acelaşi loc. Eryngium. globuloasă sau disciformă. Scabiosa etc. de exemplu: Cornus mas (corn). dar care este învelit de mai multe hipsofile numite pănuşi. Calatidiu convex întâlnim la Matricaria (muşeţel). uneori cu un involucru la bază.81 aproape la acelaşi nivel. unisexuate. se aseamănă cu spicul. Arum macuiaturn (rodul pămîntului). de exemplu: Prunus mahaleb (vişin turcesc). îngroşată. ca la Calla palustris. Pyrus pyraster (păr pădureţ). Prunus avium (cireş păsăresc). protejate de o frunză modificată (hipsofilă) numită spată. Capitulul are axa scurtă. Primula (ciuboţica cucului) etc. pe care se dispun flori sesile sau scurt pedicelate. Typha (papură). Bellis perennis (bănuţi) şi la alte multe specii de Asteraceae. Bracteile de la baza florilor alcătuiesc involucrul. Umbela se caracterizează prin faptul că pedunculii florali de aceiaşi lungime. iar sub formă de disc la Taraxacum officinale (păpădia). Tot spadice este considerat şi ştiuletele (inflorescenţa femelă) de la porumb. Spadixul. ca la speciile de Trifolium. dispun florile la acelaşi nivel. numai că axa principală este puternic îngroşată şi pe ea se însera flori sesile. Calatidiul (antodiul) este asemănător cu capitulul. . Spiraea ulmifolia (cununiţă) ş.

l23. Frecvent se întâlnesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale simple: monocaziul sau cima unipară. terminându-se cu o floare şi prezintă mai multe variante: cima scorpioidă la fam. cima helicoidală la Gladiolus (săbiuţă). umbelă compusă la majoritatea speciilor din fam. Avena fatua (odos).Boraginaceae. de Festuca (păiuş) ş. specii de Bromus (obsidă). cima în evantai la speciile genului Iris (stânjenei) şi cima secere sau drepaniul la fam. . racemul compus ca la Vitis sylvestris. Monocaziul se caracterizează prin faptul că ramificaţiile apar unilateral.Juncaceae. ca de exemplu: Agrostis stolohifera (iarba câmpului). adică sunt formate din inflorescenţe simple de acelaşi tip. calatidiu compus la Leontopodium alpinum (floarea de colţ). Când spiculeţele sunt lung pedunculate inflorescenţa se numeşte panicul.Apiaceae. spic compus ca la Agropyron repens (pir).caz în care axa principală se ramifică de mai multe ori iar florile sunt purtate de axele secundare. b. de la vârf spre bază şi centrifug.Inflorescenţele monopodiale pot fi şi compuse (homotactice). dicaziul sau cima bipară şi pleiocaziul sau cima mulţipară.B).a. corimbul compus la Sorbus aucuparia (scoruş de munte). se termină cu o floare şi la fel şi axele secundare.Inflorescenţe simpodiale (Fig. Apariţia florilor se face succesiv. Hordelymus europaeus (orz pădureţ) etc. Axul principal are o creştere definită. Dintre cele mai principale amintim. Cala-magrostia arundinacea (trestioară).

2racem. 3-corimb.spadice. panicul de alatidii la . iar sub ea. Fig.Dicaziul are axa principală terminată cu o floare. mai lungi ca axa principală. 5 . deci apare o falsă dichotomie. c-pleiocaziu. heterotactice. Crassulaceae. corimb de calatidii la Achillea millefolium (codiţa şoricelului). pleiocaziu compus la Sambucus ebulus (boz). simpodiale sau monopodiale. 82 Pleiocaziul se caracterizează prin faptul că sub axa principală se dezvoltă mai multe ramuri secundare. terminate cu o fioare. umbelă de spice ca la Cynodon dactylon (pir gros). mixte. Saponaria). Inflorescenţele simpodiale pot fi şi compuse sau homotactice: cincin compus la Heliotropium europaeum (vanilie de câmp).alcătuite din diferite tipuri de inflorescenţe sim-ple. ramificare care se continuă în acelaşi mod. 6-capitul. cităm: racem de umbele la Hedera helix. În natură se întâlnesc şi inflorescenţe compuse. Caryophyllaceae (Stellaria holosteia).Euphorbiaceae. dispuse în verticil şi care se pot ramifica la fel. ca de exemplu la Fam.123. polimorfe sau . dicaziu compus (Silene. 4-umbelă. b1 şi b2monocaziu. racem de calatidii la Petasites hybridus (captalan). de la primul nod pornesc două ramuri opuse. Inflorescenţe monopodiale (A) şi simpodiale (B): l-spic. Spre exemplificare. Butomaceae etc. Acest tip de inflorescenţă se întâlneşte la fam. a-dicaziu. 7-calatidiu.

Formula florală este reprezentarea grafică a organizării florii cu ajutorul unor litere.Artemisia absinthium (pelin alb).∞" se foloseşte în cazul când numărul pieselor dintr-un ciclu este nedeterminat. cifre şi diferite semne convenţionale. A=androceu. dicazii de monocazii la Tilia tomentosa (tei argintiu). În cazul florilor actinomorfe.. liniuţa se pune sub cifre. REPREZENTAREA GRAFICĂ A FLORII În scopul uşurării studiului comparativ al organizării florii la diferite grupe de plante s-a introdus reprezentarea grafică prin formule şi diagrame. C=corola. Prin litere sunt notate ciclurile de piese florale (K=caliciu. în faţa formulei florale se pune o steluţă „*". a. spice de dicazii ca la Carpinus betulus (carpen). P=perigon).iar când sunt zigomorfe se pune semnul „%''. amenţii de dicazii la speciile de Alnus şi Betula etc. iar lipsa cu „ o ''. Dacă ovarul este inferior. deasupra cifrei ce reprezintă numărul de carpele se pune o liniuţă. Semnul .. iar verticilele concrescute între ele se închid cu paranteze mari .[]''. Două cicluri de acelaşi fel se leagă între ele prin semnul „ + ''. iar prin cifre se notează numărul pieselor dintr-un ciclu. Elementele concrescute din cadrul aceluiaşi ciclu se pun între paranteze obişnuite „()''. Dispoziţia spirociclică a părţilor florale se notează prin semnul „<@>. G=gineceu. În cazul florilor bisexuate se . iar în cazul celui superior.

P2+2A6-20. Ţinându-se cont de simetria florii.♀ = femele.dialisepal. Sepalele se reprezintă prin arcuri carenate. 3 . staminele prin secţiuni transversale schematice ale anterei iar carpelele prin secţiuni .la Liliaceae.124). 6.125.piesele florale fiind redate prin diferite semne convenţionale. nuc florale: tei Fig. 2. 4 .începând de la exterior. salcâm %K(5)C5A(9)+1 .Pe cicluri sau pe spirală se figurează părţile florale şi numărul lor. Lamium maculatum (urzică moartă) %K(5)C(5)A2+2G(2) .la Ranuculus. lemn câinesc *K(4)C(4)A2G(2) . cu sepalele şi se continuă spre interior.P2+2G(2).gamosepal şi infundibuliform. Tipuri de diagrame florale:1 . 2 .foloseşte semnul „o". Fig. 4.Diagrama florală este proiecţia schematică a florii într-un plan perpendicular pe axul florii. iar bracteea sau hipsofila sub diagramă. Pentru exemplificare redăm în continuare câteva formule *K5C5A∞G(5) măr pădureţ *K5C5A∞G(5) . 7globulos 83 .Liliaceae: *P3+3A3+3G(3). b. iar pentru cele unisexuate semnele :♂= masculecule.Corydalis.124. de dispoziţia şi numărul părţilor florale. în cazul florilor cu piese dispuse ciclic se figurează punctat atâtea cercuri câte cicluri există. 3. Axul florii se figurează printr-un cerculeţ deasupra diagramei. gr.caliciu acrescent. la floarea cu piese dispuse spirociclic se figurează o spirală (Fig.caliciu din perişori.Tipuri si forme de caliciu: 1. petalele prin arcuri necarenate.campanulat.urceolat.Pyrus pyraster.

evidenţindu-se numărul carpelelor. scobită şi numită receptacul. alungită . iar internodul situat sub floare. Scilla etc. iar pentru cele dispărute se pune semnul „x”. Tepalele perigonului pot fi libere (Scilla bifolia. acestea formează perigonul sau periantul simplu. de disc (Fragaria vesca). numit şi hipanţi (Rosa canina. având extremitatea superioară umflată.). Rumex. Concreşterea diferitelor piese florale se indică prin arcuri de legătură. Urtica ş. conic (Ranunculus) sau este plat (Spiraea) etc. când există se numeşte peduncul sau pedicel floral.a. Lilium martagon) sau concrescute între ele ca la . Perigonul poate fi: petaloid (Galanthus. MORFOLOGIA ŞI ANTOMIA FLORII Axa florii este un microblast cu creştere definită. Prunus avium). de butelie (Galanthus nivalis).). Pe receptacul se dispun tocate elementele florale. cuprinde de obicei două cicluri de piese florale distincte: caliciul (totalitatea sepalelor) şi corola (totalitatea petalelor). lăţită. Convallaria. Receptaculul poate avea diferite forme: de cupă. În cazul când elementele periantului sunt asemănatoare. al locurilor şi tipul de placentaţie. sepaloid (Luzula. Periantul sau învelişurile florale. In cazul unor părţi rudimentare se figurează prin puncte. numite tepale.transversale schematice ale ovarului. caz în care se numeşte dublu.

Caliciul gamopetal poate (Primula).Iris). Apiaceae etc. La unele plante perigonul este alcătuit din frunzişoare înguste şi păroase . la fam. Polygonatum latifolium (pecetea lui Soloaon) etc. Gentianaceae.bumbăcariţă). Rosaceae. Solonaceae ş. aşa cum este cazul fam. iar la altele sunt viu colorate (caliciu petaloid ca la Tulipa. iar la alte specii lipseşte complet (Salix. dinţi sau ţepi.a. Morfologia unei stamine: f-filament staminal. 2-gamopetală şi campanulată. Sepalele pot fi. şm-şanţ median. Caliciul (Fig.127. reprezintă totalitatea sepalelor. reduse la perişori.125). Primulaceae. care sunt frunze modificate. an-anteră. ori concrescute şi se numeşte gamosepal. caliciul este actinomorf (ex. Sepalele pot fi libere între ele iar caliciul este numit dialisepal ca la Brassicaceae. Campanulaceae. Boraginaceae ) sau Fig. Primulaceae . Fig. şl-şanţ lateral. Muscari racemosum (ceapa ciorii). Ranunculaecae. fii tubulos (Manthus).campanulat (Gentiana). După tipul de simetrie..Convallaria majalis (lăcrămioară). Lamiaceae.cn-conectiv. . obişnuit verzi şi localizate în verticilul periferic.th-teca. Tipuri de corolă: l-dialipetală.fie din peri lungi (cazul speciilor de Eriophorum . la unele plante. 3-hipocrateriformă . Fraxinus etc).126. globulos (Silene) etc.infundibuliform urceolat (Hyosciamus niger -măsălariţă).

Potentilla). iar când petalele sunt concrescute poartă numele de gamopetală (ex. este al doilea verticil al periantului. Rosaceae. Fagus. iar cea cu simetrie zigomorfă poate fi: bilabiată (Salvia glutinosa). urceolata (Vacciniuro).Asteraceae.84 zigomorf (fam. după fecundaţie sau persistent pe fruct până la maturarea acestuia (Pomoideae. infundibuliformă (Convolvulus). frecventă la Ranuncuiaceae. învelind fructul ca la Physalis alkekengi (păpălău). Malva. numite petale.a.fam. ligulată (Taraxacum) etc. Apiaceae etc.Culorile atât de variate se datoresc antocianilor din vacuole sau pigmenţilor din carotenoidopiaste. Boraginaceae.126). campanulată (Campanula). În cazuri mai rare sepalele sunt dispuse pe două verticile. Alnus.). iar după durată poate fi: caduc în timpul înfloririi. Se întâlnesc şi flori apetale sau ahalamideice la Juglans. Quercus etc. Fabaceae. . Solonaceae).Lamiaceae. rotată (Solanum tuberosum). Brassicaceae. cel extern numindu-se calicul (la Fragaria. alcătuită din frunzişoare viu colorate. mai rar acrescent. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă (Primula). Corola (Fig. Corola alcătuită din petale libere se numeşte dialipetală. Betula. Carpinus. Primulaceae. Solonaceae ş. hipocrateriformă (Syringa vulgaris). Lamiaceae).

numeroasele petale provin cel mai adesea din stamine transformate (staminodii) şi numai rar din carpele (Paeonia. 1. deosebim: androceul didinam. mai rar de lungimi diferite. Androceul didinam se întâlneşte la fam.Brassicaceae (Crucifereae). În funcţie de relaţia dintre stamine. Atunci când filamentele staminelor dintr-o floare sunt inegale. adică patru din cele şaşe stamine au filamentele mai lungi. caz în care două filamente sunt mai lungi şi două mai scurte. pot fi simple sau ramificate (bifurcate la Corylus avel1ana).În cazul florilor „bătute'' (involte). egale ca lungime. Rosa). O stamină este alcătuită din două părţi: una sterilă. iar regiunea în care antera se însera pe filament se numeşte conectiv. când staminele sunt libere sau gamostemon. Androceul gamostemon poate fi: monadelf atunci când staminele formează un singur mănunchi ca la Cytisus (Sarothamnus) . androceul poate fi dialistemon (Fig.l28).127). caz în care staminele sunt unite. iar cel tetradinam este caracteristic plantelor din fam. Filamentele au formă cilindrică sau lăţită. Organele de reproducere sau părţile reproducătoare ale florii angiospermelor sunt staminele (microsporofilele) şi carpelele (macrosporofilele). Lamiaeeae (Labiatae) şi la unele Scrophulariaceae . precum şi androceul tetradinam. filamentul şi alta fertilă. antera (Fig. în special prin filamente.Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare.

alcătuită în mod obişnuit din două loje sau tece . cu sacii polenici spre interiorul florii. cu sacii polenici spre exteriorul Fig. Dezvoltarea şi structura anterei (Fig. caz în care staminele sunt concrescute în două mănunchiuri ca la Robinia pseudacacia (salcâm). fiecare cu doi saci polenici (microsporangi). ca la Brachypodium sylvaticum (obsigă de pădure). 85 florii (Iris) şi oscilante. Diferenţierea anterei are loc pe seama dezvoltării . fiind frecvent la plantele din fam. prinse de filament printr-un singur punct. acestea pot fi: introrse.128. Solonaceae. In unele cgzuri concreşterea are loc numai între antere. După dispoziţia anterelor pe filament. Lamiaceae etc. 3-4monadelf. diadelf. fenomen danumit sinanterie. Antera este partea fertilă a staminei. dar există şi cazuri de concreştere prin filamente cu tubul corolei gamopetale ca la fam.La Tiscum album antera are patru loje (tetraloculară). cu puţine elemente liberiene.ca la speciile genului Mentha.scoparius (mături). Asteraceae Obişnuit. 5-diadelf. din trei mănunchiuri la Hypgrieaceae sau poliadelf Ia Citrus limon (lămâi). staminele se înseră pe receptacul. Filamentul staminal are o structură anatomică asemănătoare cu a peţiolului frunzelor şi constă dintrun fascicul conducător liberolemnos. Frimulaceae. triadelf. extrorse.129). 2-gamostemon. Tipuri de androceu: 1-dialistemon.

Celula sporogenă. Într-o fază ulterioară se schiţează forma anterei prin apariţia şanţului median şi a celor laterale. în secţiune transversală de contur trapezoidal. rezultând peretele anterei. protejat de epidermă sau exoteciu. antera are forma unui mic mamelon. sporogenă. . dă naştere la o tetradă de microspori sau grăuncioare de polen. Mai întâi apar 4 celule iniţiale ale sacilor polenici. Fiecare celulă-mamă diploidă a ţesutului sporogen. alcătuit din celulemame ale grăuncioarelor de polen. fiecare iniţială dă naştere la o celulă externă parietală şi la una internă . alcătuit din stratul mecanic sau endoteciu. Celula parietală se divide de două ori succesiv. alcătuită dintr-un ţesut omogen meristematic. prin diviziuni tangenţiale se diferenţiază ţesuturile definitive ale anterei.primordiului din conul de creştere al axului floral.iar evoluţia lor ulterioară se numeşte dezvoltarea gametofitului mascul. Într-o fază incipientă. prin mai multe di. prin meioză. Pe seama celulelor hipodermice din cele patru colţuri ale trapezului. stratul tranzitoriu şi stratul tapet. Prin diviziune tangenţială.viziuni repetate dă naştere ţesutului sporogen sau arhesporului.

Apiaceae. care prin diviziune. Fig. cp-celule parietale.omoloagă ca anteridiul.csp-celule sporogene.Gineceul reprezintă partea femeiască a florii şi este alcătuit din totalitatea carpelelor (macrosporofilelor) din floare. În interior se disting două celule inegale. numiţi spermatii.129.celula generativă (Fig. Forma. Dsecţ. Un grăuncior de polen matur este alcătuit dintr-un înveliş dublu (exina şi intina). Asteraceae. Lamiaceae etc).cu nuclei haploizi.celula vegetativa. grăuncioarele de polen sunt puse în libertate prin deschiderea anterei. nediferenţiată. Boraginaeeae.Fabaceae) sau din mai multe carpele: bicarpelar (la fam. isp-iniţiale ale sacilor polenici . omoloagă cu protalul mascul şi alta mai mică .A). mărimea şi diferitele ornamentaţii ale peretelui grăuncioarelor de polen variază mult.l30.Stadii succesive în dezvoltarea anterei:A-anteră tânără. prin anteră. din care: una mare .B).va da naştere la doi gameţi masculi imobili. alcătuit dintr-o singură carpelă (fam.La maturitate. . fenomen uşurat de structura stratului mecanic.l30. B-iniţialele ascilor polenici. E1 poate fi monocarpelar. transv. dar sunt caracteristice pentru fiecare specie (Fig. 2. C-celule parietale care alcătuiesc cele trei straturi.

). Viola) sau plurilocular (Lilium.Forme de grăuncioare de polen: 1-la plop. În floare carpelele pot fi libere şi gineceul se numeşte apocarp (Fig.Tipuri de gmeceuri: l-apocarp. t-strat tapet.cvcelulă vegetativă. 5-la stejar B-structura grăunciorului de polen: ex-exină.3-ovar infer. Gineceul monocarpelar este şi monolocular.Ranunculaceae.ap-epidermă.sp-spini.2-eusincarp. 2-la tei. pentacarpelar (Caryophyllaceae. 4-la carpen.iar gineceul este numit cenocarp sau sincarp.132. gineceul cenocarp poate fi: eusincarp. Crassulaceae.133. Fig.131. ca la reprezentanţii fam. 86 tricarpelar (fam. Tipuri de placentatie: l-parietală .n-nucleu. Liliaceae).paracarp.2ovar semiinfer .Iridaceae. cel pluricarpelar poate fii monolocular (Primula.130. 3. Fig. A. paracarp şi lisicarp. 4-lisicarp. Fig. 3-la anin. Fig.sm-strat mecanic.Rosaceae sau sunt unite între ele (la majoritatea angiospermelor).131).Poziţia ovarului în floare:l-ovar super.cg-celulă generativă. Tulipa etc.int-intină. După modul de concreştere a carpelelor. Primulaceae) şi pluricarpelar la Ranunculaceae şi la multe Rosaceae.

prinzându-se pe . 2-axilară (la Aquilegia). ovarul poate fi: super. În cazul gineceului eusincarp concreşterea are loc până în centrul ovarului.122). uni sau pluriloculară. gineceul a luat naştere prin răsucirea şi concreşterea carpelelor.(la Viola). 3-centrală (La Primula).iar florile sunt epigine (Malus. Ovarul este partea bazală a gineceului.Dacă ovarul ocupă o poziţie intermediară. Fabaceae. ovarul fiind pluricarpelar şi monolocular. împărţind cavitatea acestuia în atâţia loculi câte carpele participă. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul şi raportul cu celelate verticile florale. Pyrus etc.). dar cu o coloană de ţesut placentar în centru. stilul şi stigmatul (Fig. infer şi semiinfer (Fig. prevăzut cu o cavitate inetrioară (cavitate ovariană). Când ovarul este fixat sub nivelul de inserţie al învelişurilor florale se numeşte infer. La cel paracarp carpelele concresc prin marginale lor. Ovarul super este situat pe receptacul deasupra locului de inserţie a periantului iar florile cu astfel de ovar se numesc hipogine (Ranunculaceae. În evoluţie. Gineceul lisicarp are ovarul tot pluricarpelar şi monolocular. formând o cavitate numită ovar cu rol de protecţie a ovulelor.). Brassicaceae. Părţile componente ale gineceului sunt: ovarul.a. Liliaceae ş.132).

plumos etc. lobat.iintegument intern. având suprafaţa acoperită parţial sau total de papile secretoare de Fig.clcalotă. la cel paracarp ovulele se însera pe pereţi: ovarului. iar în cazul stilelor inegale fenomenul se numeşte heterostilie (Primula).iar modul de dispunere placentaţie. iar la cel lisicarp.Structura ovului la angiosperme:fun-funicul.recetacul în partea lui mediană.La ovarul eusincarp ovulele se prind în jurul axului ovarului şi placentaţia este axilară (Fig. Zona internă a peretelui ovarului. pe care sunt aşezate ovulele se numeşte placentă.Boraginaceae). filiform şi lung. Tulipa). un ţesut parenchimatic şi un ţesut conducător.int. h-hil. Stigmatul este partea terminală a gineceului. Are lungimi diferite.ovulele se prind de coloana centrală şi placentaţia este centrală.e-integument extem. placentaţia fiind parietală. Stilul este o prelungire a ovarului. În unele cazuri stilul se însera lateral pe ovar (Fragaria) sau chiar la baza acestuia. cu rol de captare a grăuncioarelor de polen. una internă. având forme variate: foliaceu şi colorat. măciucat. alcătuit dintr-o epidermă externă. disciform.int. numinduse ginobazic (fam.nuc-nucelă. La florile cu stile egale le numim homostile. . se numeşte semiinfer iar florile perigine. alteori este foarte lung (Zea mays)..134. Uneori stilul lipseşte (Papaver) sau este redus (Ranunculus.l33). penicelat.

se formează un ţesut nutritiv (parenchimatic) numit nucela. ovulele pot fi: ortotrope. numit micropil şi prin el va pătrunde tubul polenic în timpul fecundatiei.m-micropil. Din dezvoltarea primordiului. anatrope. campilotrope. care vine de la placentă şi se ramifică la baza nucelei. care cuprinde oosfera cu două sinergide.sc-sac embrionar.). ant-antipodă.f-fasc. trei anti. mai întâi. Prin el trece un fascicul conducător libero-lemnos. care la partea superioară lasă o mică deschidere. pe carpele. ch-chalază. În nucelă.pode şi în centru o celulă centrală (nucleul secundar. hilul şi micropilul fiind apropiaţi (Ricinus).a.lemn. caz în care ovulul este răsturnat. în jurul lui diferenţindu-se două integumente. Juglans ş. o-oosferă. chalaza şi funiculul se află pe o linie verticală (ca la Platanus. După forma lor şi orientarea faţă de placentă. diploid). Locul de prindere a funiculului pe ovul se numeşte hil. Ovulele sau macrosporangii iau naştere din primordii. sinsinergidă. un orificiu.lib. legându-se de placenta ovarului printr-un peduncul numit funicul. tip la care nucela sa curbează în aşa . adică micropilul. care vor reţine şi hrăni microsporii. se formează sacul embrionar. în locul denumit chalază. n2-celulă centrală 87 substanţe.

format din 3 celule. grupaţi câte patru la cei doi poli opuşi. La polul micropilar se găseşte aparatul oosferai. numită şi arhespor. subepidermică. Celula parietală mai este numită şi iniţiala calotei. din apropierea micropilului. din care se păstrează numai cea inferioară şi devine sac embrionar (gametofitul femeiesc). Fabaceae etc).care posedă 8 nuclei. rezultând patru celule haploide (macrospori). plecându-se de la o celulă iniţială. Macrosporogeneza sau dezvoltarea sacului embrionar. Câte un nucleu de la fiecare pol se îndreaptă spre partea centrală şi formează nucleul secundar (diploid) sau celula central. Celula sporogenă se divide reducţional şi apoi ecvaţional.dând naştere la o calotă (Amentiflore). suprapuse în şir longitudinal. Arhesporul se divide transversal în două celule: una parietală (superioară) şi celula sporogenă sau celula mamă a macrosporilor.fel încât micropilul se află lângă hil şi chalază. Ovulul tânăr conţine o nucelă cu celulele diploide sau macrosporangele. se formează sacul embrionar tipic. Din nucleul haploid al sacului embrionar tânăr prin trei diviziuni succesive. Restul nucleilor rămân haploizi şi se înconjoară de citoplasmă şi o membrană. din care cea din mijloc este . atunci când se divide succesiv. adesea însă se dezorganizează. fiind frecvent la dicotiledonate (Brassicaceae. În acest ţesut nutritiv se formează sacul embrionar.

La speciile lemnoase înflorirea are loc după un anumit număr de ani. ÎNLORIREA ŞI POLENIZAREA Înflorirea este fenomenul de desfacere a învelişurilor florale printr-o creştere inegală.Descrieţi prganele de reproducere.). fie .o-oosferă.f.e şi int.. 4. Plantele anuale şi bienale înfloresc în timpul vieţii numai o dată. 5. Majoritatea plantelor înfloresc primăvara. permiţând polenizarea şi fecundarea.cal-calotă. I.-macrospor fertil.a-antipode.6-ovul cu macrosporul fertil.Precizaţi principalele tipuri de ovar şi placentaţie.i-celula iniţială . înaintea înfrunzirii (Salix. Fig. care alcătuiesc antipodele.m.nc-macrospori sterili.5-un macrospor creşte şi devine sac embrionar .Precizaţi principalele teorii asupra originii florii.iar celulele învecinate sunt cele două sinergide.11.i -integumente.4-formarea calotei din celula a şi a macrosporilor din b. cele perene înfloresc în fiecare an.Descrieţi macrosporangiile.formării sacului embrionar: l-ovul tânăr. chalazial se află trei celule. m-micropil. La polul opus.oosfera (gemetul femeiesc).7-11 dezvoltarea sacului embrionar. 1. 2-iniţială mărită. 3.n.Descrieţi alcătuirea florii şi precizaţi inflorescenţele.ns-celula centrală (nucleu secundar). Cornus. s-sinergide. Schema.135. Ulmua etc.3-prima diviziune a iniţialei. 88 TEST DE AUTOEVALUARE NR. int.pnuclei polari. 2.

se reali zează cu polen străin.). Corydalis. În vederea realizării autopolenizării. la altele noaptea. Polenizarea încrucişată. Robinia s. H. indirectă. provenit de pe un alt individ şi este specific atât plantelor cu flori unisexuate. Polenizarea este transportul polenului de la anteră pe stigmat şi poate fi: directă şi încrucişată.a. altele se închid pe timp ploios şi noaptea dar se deschid când timpul este favorabil. florile bisexuate au anumite adaptări. cum ar fi: anterele în vecinătatea stigmatelor. Daphne mezereum ş. cât şi la cele cu flori bisexuate. Polenizarea directă sau autogamă se întâlneşte la plantele cu flori bisexuate.a. Prunug mahaleb ş. .triloba. Quercus.a. staminele cu ţesut senzitiv la bază (Berberis).m.). La unele plante florile se deschid ziua. Gleditschia. iar dintre acestea cităm: Bederea helix.) sau după înfrunzire (Tilia. la care părţile reproducătoare ajung în acelaşi timp la maturitate (flori homogame). Colchicum autumnale (brînduşa de toamnă). Sophora. Crocus banaticus (brînduşa de banat) etc.simultan cu înfrunzirea (Fagus. polenul greu şi cade pe stigmat. Crocus pallasii (brînduşa de toamnă dobrogeană). Prunus aerasifera. Laburnum.Unele flori se deschid o singură dată. Scilla bifolia.m. Anemone. Un număr mare de specii înfloresc primăvara de vreme (Hepatica transsilvanica. Toamna înfloresc mai puţine specii. florile nu se deschid decât în timpul înfloririi (Viola) etc. heterogamă sau alogamă. Sambucua.

polenizarea este ornitofilă. stigmatele sunt plumoase sau penicelate. păsările. şi anume: vântul. La plantele acvatice. Plantele cu polenizare entomofilă. La multe Orchidaceae (în special tropicale). fără înveliş colorat şi produc mari cantităţi de polen. Fagaceae. Transportul polenului poate fi făcut de diferiţi agenţi. deci este hidrofilă. de asemenea la plantele autosterile (Orchidaceae) sau la plantele cu heterostilie (Primula.Lamiaceae. iar florile sunt grupate în amenţi (Betulaceae.).a. apa. la Vitis. Juglandaceae) sau în spice la Poaceae.staminele au antere oscilante. au florile mari şi viu colorate. insectele. ieşite din fioare. polenizarea se realizeză de către apă. Ţesutul nectarifar poate fi situat în recptacul (la Rosaceae)în pinteni nectariferi (la Viola). la baza staminelor ca la Brassicaceae sau la baza ovarului. omul etc.Polenizarea indirectă are loc la florile la care organele de reproducere se maturează la epoci diferite (dihogame). cu formaţiuni secretoare de nectar şi substanţe mirositoare. realizată de insecte. La plantele anemofile polenul este transportat de vânt şi au florile mici. Pulmonaria ş.cu papile secretoare de lichid vâscos. Scrophulariaceae . fie că plantele au dispozitive morfologice ce fac imposibil transportul polenului (hercogame). Maximul die specializare la polenizarea entomofilă este atins la fam. .

polenizarea este efectuată de om şi se numeşte polenizare artificială. În timpul creşterii şi înaintării tubului polenic spre sacul embrionar. care pătrunde prin ţesuturile stigmatului şi stilului către ovar. 89 FECUNDAŢIA Polenul ajuns pe stigmat este reţinut pe suprafaţa papiloasă a acestuia. mucilaginoase secretate . Juglans sau lateral prin integumente (mezogamie) la Ulmus laevis. secetă. După un timp scurt.tc. fenomen numit porogamie. tubul polenic pătrunde în ovul prin micropil. a obţinerii unor hibrizi cu calităţi deosebite (rezistenţi la ger.).se îndreaptă spre sacul embrionar. formânduse tubul polenic. boli e. grăunciorul de polen germinează. La majoritatea angiospermelor. Mai rar pătrunderea are loc prin chalază. are loc crăparea exinei şi conţinutul protejat de intină proeminează. Carpinus. Al doilea gamet se uneşte cu celula secundară a sacului embrionar care este diploidă şi rezultă o celulă . unde datorită fenomenului de chimiotactism. ca la Betula. de peri sau de substanţele cleioase. rezultând astfel doi gameţi masculi imobili sau spermatii. din care ia naştere embrionul. celula vegetativă se resoarbe iar cea generativă se divide.În scopul sporirii producţiei. adică chalazogamie. Unul din gameţi se uneşte cu oosfera şi astfel se formează oul sau zigotul. Corylias.

tulpiniţă. va da naştere la embrion.doane şi muguraş. cotile. apogamia. embrionul formându-se fără fecmndaţie. La scurt timp de la feeundatie. În urma acestor modificări profunde. dar mai întâi se formează endospermul secundar. La angiosperme. embrionul dezvoltându-se din sinergide sau antipode şi aposporia. alcătuit din radiculă. Zigotul se divide la început în două celule: una apicală şi alta bazală. apoi are loc diferenţierea unor meristeme ce.Există şi cazuri de degradare a sexualităţii. zigotul diploid îşi formează un perete celulozic şi începe să se dividă. fecundaţia este dublă. din zigotul diploid ia naştere embrionul iar din cel accesoriu albumenul. când embrionul se formează din oosfera nefecundată. . La majoritatea angiospermelor embrionul ia naştere din zigotul provenit din unirea gameţilor de sexe diferite (amfimixie). parcurgând etapele de cvadrant. Transformări postfecundaţie. După un anumit interval de la fecundaţie. numită zigot accesoriu. atunci când embrionul rezultă din celule ale nucelei sau integumentului. ovul sa transformă în sămânţă iar ovarul în fruct. octant.triploidă. Din celula apicală se formează în urma multiplicărilor radicula embrionului şi suspensorul care va împinge celula bazală în albumen. Celula bazală se divide după mai multe planuri. fenomen numit apomixie. care prin diviziune dă naştere endospermului secundar sau albumenului. cei doi zigoţi încep să se dividă. cu mai multe forme: partenogeneză.

I. antipode sau celule ale nucelei (embrionii de metamorfoză).Se cunosc cazuri când în sămânţă se formează embrioni supranume rari. TEST DE AUTOEVALUARE NR.). Nymphaeaceae etc.fie din sinergide. suplimen. Roascaceae. Pereţii despărţitori se pot forma în timpul diviziunii nucleilor la albumenul de tip celular sau la sfârşitul diviziunii la albumenul de tip nuclear. începe imediat după fecundare. tari.Explicaţi fenomenul de fecundaţie. zigotul accesoriu divizându-se de mai multe ori. . unde prima diviziune a zigotului aceesoriu are loc inegal.Ce este înflorirea şi când are loc la diversele plante? 2. rezultaţi din diviziunea proembrionului (embrionii de gamet). 90 SĂMÂNŢA Provine din ovul în urma procesului de fecundatie. 1.Ce este polenizarea şi câte tipuri cunoaşteţi? 3.Precizaţi transformările post fecundaţie. numit helobial.12. înainte de formarea embrionului. apare un perete transversal şi apoi cele două celule inegale se înmulţesc prin diviziuni nucleare libere (la Hanuncuiaceae. Se întâlneşte şi un tip intermediar de endosperm. Forma şi mărimea seminţelor este un criteriu utilizat în determinarea speciilor. rezultând o masă de nuclei care umple spaţiul sacului embrionar. 4. Dezvoltarea endospermului secundar (albumenului).

au asperităţi. reniformă. reprezintă o mică ridicătură terminată cu un por şi pe aici va ieşi radicula în timpul germinării. circulară la sămânţa de Aesculus hippocastanum. piriformă. abia vizibile cu ochiul liber. ariloidui.carunculul şi strofiola. peri sau la unele plante este lăţit sub formă de aripioară. O sămânţa este constituită din: tegument. Ariloidul se aseamănă cu arilul.Seminţele pot fi foarte mici. ca la Orchidaceae sau mari ca de exemplu la Juglans regia. pornind din vecinătatea nilului şi apare ca un fiveliş moale în formă de cupă (Taxus baccata). vizibil ca o pată mare. Pe suprafaţa tegumentului se pot distinge: nilul. Hilul se prezintă ca o mică adâncitură şi reprezintă locul de detaşare a seminţei de funcicul.la palmierul Lodoicea sechellarum. Hafa se prezintă ca o dungă longitudinală proeminentă şi ţine de la hil până la chalază. dar porneşte din regiunea . Cocos nucifera şi chiar foarte mari (cântărind 5-7 Kg). micropilul. Micropilul. situat lângă hil sau opus. Arilul se dezvoltă din funicul. Seminţele pot avea formă sferică. eliptică etc. comprimată lateral. rafa şi diferite anexe cărnoase (Fig. ovoidă. Aesculus hippocastanum.cum sunt: arilul.embrion şi endosperm secundar (albumen). Tegumentul seminal reprezintă un înveliş protector şi provine din integumentul sau integumentele ovulului şi poate fi: neted.l36).

termen. Ea este alcătuită din celule alungite radiar.cu pereţii puternic îngroşaţi. întotdeauna se prezintă pluristratificată şi adesea diferenţiată în două zone: una externă numită testa şi alta internă . La unele plante semiparazite (Loranthaceae. care corespunde cu testa.cu rol în dezorganizarea stratului mecanic. Tegmenul este alcătuit din mai multe straturi de celule. Carunculul se prezintă ca o proemineţă care obturează micropilul (Euphorbia). alcătuit din 4-5 şiruri de celule izodiametrice.137).E.micropilului şi înveleşte toată sămânţa (Euonymus europaeus. iar datorită orientării transversale a microfibrilelor se conturează linia luminoasă. cu pereţii neângroşaţi. deasupra testei se întâlnesc 4-6 straturi de celule cu pereţii celulozici. celulozici. Testa este dură. Urmează tegmenul. adesea cu cristale de oxalat de calciu şi unele hife de ciuperci saprofite. lignificaţi (macrosclereide). La tei (Fig. moarte. Strofiola este o expansiune a rafei. Endospermul secundar sau albumenul este un ţesut de rezervă din care se va hrăni embrionul în .tegumentul lipseşte. Santalaceae). Structura tegumentului cu toate că este variabilă la diferite specii. alcătuită din celule cu pereţii îngroşaţi. urmate de alte câteva strate de celule turtite ce vin în contact cu albumenul.verrucosus). aşa cum întâlnim la rostopască (Chelidonium majus). subţiri.

iar substanţele de rezervă sunt conţinute în cotiledoane.endospermul secundar sau albumenul .având un ţesut special de rezervă .6-tegmen. Solonaceae ş. 91 După natura chimică a substanţelor de rezervă pe care le conţine endospermul. care devin groase ( la fam.136. 5-linia luminoasă. Corylus.ariloid la salba râioasă (arld).rezultat în urma dublei fecundaţii ( Fig.Fabaceae. mai există un ţesut de rezervă suplimentar (resturi ale nucelei).aleuronic (la După prezenţa sau absenţa endospermului secundar se disting două categorii de seminţe: albuminate şi exalbuminate. Quercus. 7-albumen.137.Hedianthus). o1eaginos Fabaceae). Fig.timpul germinării seminţei..Structura tegumentului seminal la teiul pucios: l-cuticulă. Euphorbiaceae. Juglans etc). Fagus. Seminţele albuminate sunt frecvent întâlnite la Monocotiledonatae şi la unele Picotiledonatae (Apiaceae. Anexele tegumentului seminal: A . pe lângă endosperm.138). Seminţele exalbuminate sunt acelea care la maturitate nu au endosperm.aril la tisă (ar).4-testa. . D. (Linum.3-cristale de oxalat de calciu. 2-straturi periferice.caruncul la toporaşi (c). acesta poate fi: amilaceu (Poaceae.cornos-hemicelulozic (Coffea). Fig.carancul la ricin. C . La unele plante.).a). B .

. Menţionăm faptul că la Fragaria.numit perisperm (ax.Ficus carica etc. Quercus. Piper etc. întregul periant. Physalia. B .Dianthus.per-perisperm.).endendosperm.e-cotiledoane. (la Quercus). Physalis.Fagus.caliciul. Învelişul care constituie fructul se.ea la Morus.exalbuminată. La unele plante. La formarea fructului. Fig. pe lângă ovar pot participa şi alte piese florale: stilul (la. e-embrion. FRUCTUL Îşi are originea în ovar şi este o formaţiune specifică angiospermelor.caliciul nu participă direct la formarea fructului ci este ataşat de acesta. Fructele care provin din mai multe părţi ale florii se numesc şi antocarpii. ca la Fragaria.ca la Canna indica. Tipuri de seminţe: A . C albumen cu perisperm.stilul şi stigmatul (Papaver). adică din ţesuturile carpelei sau carpelelor concrescute.albuminată. aşa ca la filia. numeşte pericarp şi provine din peretele ovarului. D . sau sunt concrescute între ele (Lonicera) şi sunt numite cenantocarpii. stigmatul receptaculul. adăpostind una sau mai multe seminţe care provin din ovul sau ovule. fructele provin din florile unei inflorescenţe şi rămân legate..138. Niymphaea. caliciul. Se întâlnesc si plante la care seminţele au numai perisperm.Fyrus).baza corolei şi a androceului (la Malus. Clematis vitalba curpen de pădure)}.cu perisperm.

suculente.carp pot da naţştere la aripi (Ulmus.Obişnuit. fiind cărnos sau uscat şi bogat în ţesuturi mecanice.) sau la cârlige. epicarpul este format din celule poliedrice. Mezocarpul apare alcătuit din 7-8 straturi de celule uşor colenchimatizate şi mai spre interior dintr-un ţesut cu celule turtite tangenţial.stejar (Fig.la exterior. din care unele au generat peri stelaţi. provenit din mezofilul carpelei. ca la Pătura stramonium (ciumăfaie). Endocarpul se dezorganizează de timpuriu. cu peretele exterior cutinizat. endocarpul este format din celule mari.Uneori. Acer etc. mezocarpul ghindei are o hipodermă sclerificată iar stratele interne se menţin la maturitatea fructului. la fel şi septele ovarului eusincarp. fie neted sau cu ţepi la castan porcesc. pericarpul este diferenţiat în: epicarp sau exocarp. La Quercus robur . Epicarpul. ca la Citrus şi constituie partea comestibilă a fructului. Tot aici apar şi celule sclerificate (brachisclereide).care proeminează în locul ovarului.crescut mult în grosime. străbătut de nervuri cu vase conducătoare. care au delimitat lojele. împreună cu câteva straturi de mezo. . endocarp. alungite. mezocarp. provenit din epiderma internă a carpelei. asemănător unei pieliţe sau sclerificat (Corylus).l40). La teiul pucios (Fig. cu pereţi subţiri.139). subţire sau îngroşat şi sclerificat Prunoideae).

Baca care are pericarpul în întregime cărnos. Fig. Drupa are endocarpul sclerificat. 3-mezocarp intern cu nervuri.l41).bfoarte gros.Clasificarea fructelor. iar mezocarpul poate fi cărnos (Prunoideae.Structura ghindei:1-epicarp. numit sâmbure. de exemplu la Vitis silvestris. Fructele simple.Structura periearpului la teiul pucios: 1 epicarp. .). Dintre fructele uscate indehicante. Olea europaea etc. Ribes. Fructele simple uscate (Fig.a. deci 92 din fiecare floare se formează un singur fruct. mai frecvente sunt: achena. pot fi cărnoase şi uscate. fruct cărnos dar dehiscent prin mai multe valve de ex. Vacciniuau Atropa ş. Capsula drupaceae.4-braehisclereide. conţinând una sau mai multe seminţe. la care pericarpul (membranos sau Fig. 5-nervură. Juglans sau fibros la Cocos nucifera. Fructele simple cărnoase (Fig. Aesculus hippocastanum. 2 –mezocarp colenchimatizat.142) au pericarpul în întregime dur sau cornos şi pot fi. se caracterizează prin epicarp subţire. Fructele provenite dintr-un ovar monocarpelar sau pluricarpelar sincarp. mai mult sau mai puţin uscat ca la Amygdalus. după consistenţă. Ligustrum.139.indehiscente şi dehiscente. cutinizat sau cerificat şi mezocarp cărnos. se numesc fruct simple.140. adăpostind o singură sămânţă.

Fructe cărnoase. cităm: folicula.2-mezocarp sclerificat 3-mezocarp cu nervuri. iar dintre tipurile cele mai frecente.4yona int a mezocarpului.g-foliculă.7-sclereide Fig. ghinda la Quercus. capsulă (n-Euonymus .capsulă dehiscentă la Aesculus.păstăia. Helleborus etc.fdisamară la Acer.). jirul la Fagus etc. formând o aripă (Betula. Fraxinus. e-Ulmus).: a-drupă (Prunus padus a1-fructe. 6-nervură. bFagus. Arachis hypogea (alune de pământ). bl-sâmbure).). Ulmus etc. provenită dintr-o carpelă şi se deschide după linia de sudură a acesteia (ex. Magnolia. păstaie (h-fiobinia. 141. Fructele uscate dehiscente conţin.samară (d-Fraxinus. Fig. Carpinus. care provine dintr-un gineceu monocarpelar şi se deschide de la vârf spre bază. 5-endocarp. samara. numeroase seminţe. cariopsa.iColutea):1-silicvă. d.). la Acer fructul este o disamară şi păstăia indehiscentă. ca la Ceratonia siliqua. de regulă.o-Syringa).142. la care pericarpul este lăţit. c-drupă dehiscentă la Juglans. m-siliculă (Lunaria).Fructe uscate: achenă (a-Quercus. cu sămânţa strâns lipită de pericarp (Poaceae). nu esete concrescut cu sămânţa (ex.c-Carpinus). în . 93 lemnos).b-bacă la Ligustrum.

două valve.provine dintr-un gineceu pluricarpelar şi se poate deschide prin linii longitudinale la capsula valvicidă (Colchicum). capsula.143).la care achenele sunt împlântate în cupa receptaculară (Rosa). Fructele false provin din ovar. Din această categorie menţionăm: poliachena. Brassicaceae). Euphorbiaceae) sau prin mai multe orificii la capsula poricidă (Papaver).unde achenele sunt împlântate în receptaculul cărnospseudobaca la Ribesi uvacrispi.fie printr-un căpăcel în cazul pixidei (Hvosciamus niger . Paeonia. dovleac. drupa dehiscentă (pseudodrupă).pseudodrupa la Viburnum.gutui). Fructele provenite dintr-o floare cu ovar pluricarpelar apocarp (liberei) se numesc multiple (Fig. paponida.ca la Fomoideae (măr. Bigitalis) şi loculicidă (Datura. măceaşa.unde cea mai mare parte a fructului provine din dezvoltarea receptaculului. la multe Ranuculaceae şi la unele Rosaeeae. Din acesta mare categorie amintim: poama.pe linia de sudură a carpelei şi pe linia nervurii mediane (La Fabaceae). fraga la Fragaria.144).măsălariţă). tipul foarte răspîndit .a. unde drupa este învelită de o peliţă receptaculară.păr. .la cea septicidă (Lilium. este o silicvă scurtă şi lată (Lunaria rediviva -lopăţea} Gapsella bursapastoris).ca la Juglans regia.). polifolicula (la Helleborus. ca la pepene. Spiraea ş. dar la formarea lor participă prin concreştere şi alte piese florale (Fig. silicula. polidrupa (Rubus) etc. silicva.fruct bicarpelar cu perete fals provenit din placente şi se deschide de la bază spre vârf (ex.

la Platanus.143.l45). Păstăile leguminoaselor la Fig. Fructe false: 1 .polidrupa la Rubus idaeus (zmeur).fraga la Fragaria. RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI SEMINŢELOR Ajunsa la maturitate fructele şi seminţele se răspândesc sau sunt răspândite la distanţe relativ mari faţă de planta mamă. Ananas sativa etc. Maclura.3asincona şi 3b-secţ. care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. C . ca de exemplu la Platanus.144. D .polifoliculă la Paeonia peregrina. Ficus.2-soroză la Morus. Longit prin .polifoliculă la Helleborus. Fructe compuse: 1. Fructe multiple: A .Fructele care provin dintr-o întreagă inflorescenţă se numesc compuse (Fig. 4 pseudobaca la Ribes uva-crispi (agriş).pseudodrupă dehiscentă la nuc (Juglans regia) Fig.poliachenă la Ranunculus acris. 5.măcieşa la Rosa.poama la Malus (măr). plantele sunt grupate în două mari categorii: 1. 3 . 14 5.polidrupa la Rubus caesius (mur). E . 2 . Fig.B .Plante autochore. După modul cum îşi răspândesc fructele şi seminţele. Morus.

fructe aripate (Acer. ia lichidul aflat sub presiune ţâşneşte prin orificiu. Plantele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul vântului sunt numite anemochore.Plante allochore.smochină la Ficus carica. are o bractee însoţitoare ca la Tilia. Fructele şi seminţele pot fi răspândite de animale în mod activ sau pasiv şi plantele se numesc . capsula suculentă se desface brusc în 5 valve. seminţele fiind aruncate până la 25 m de plantă. Caryophyllaceae). fie întraga plantă este ruptă şi rostogolită de vânt (rostogolul Eryngium campestre) ş. care se răsucesc în spirală iar seminţele sunt aruncate la 1-2 m. seminţe aripate (Catalpa).seminţe sferice ce se rostogolesc pe sol (Fabaceae.). animale.a.întreaga inflorescenţă. Epilobium).). apă. cu o coroană de peri la un capăt (Salix. Betula. cu fructele respective. Ulmus etc. Populus. La Ecbalium elaterium (plesnitoare) fructul cuărnos matur se detaşează de peduncul. antrenând şi seminţele. 2. Ericaceae etc. 94 uscăciune se deschid brusc în două valve ce se răsucesc şi astfel seminţele sunt aruncate la oarecare distanţă. având adaptări cum ar fit seminţe uşoare şi mici (Orchidaceae.care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini: vânt.4-ananas la Amnas sativa. Fraxinus. capsula se deschide brusc şi cu zgomot. La Hura crepitans. La slăbănog (Impatiens noli tangere).

Phragmites astraiis (trestie.stuf) etc. Arctium lappa (brusture). Xanthium strumarium (cornuţi) ş.Lappula sgarrosa (Lipici).a. Populus. ţepi îmbrăcămintea omului şi astfel sunt răspândite la distanţe mari.m. aerenchim dezvoltat etc. ca de exemplu: Daucus carota (morcovul sălbatic). ghinda. . Dintre numeroasele plante care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul apei amintim: Trapa natanas (cornaci).agăţându-se de blana animalelor şi de fructele au cârlige. Veveriţa răspândeşte alunele. Furnicile consumă anexele cărnoase ale seminţelor de Scilla bifolia. cum ar fi:pericarp şi tegument impermiabil pentru apă.Cocos nucifera (cocos). unele păsări mânâncă fructele de Viscum album şi seminţele rămân pe cioc. Typha (papură). Corydalis. Chelidonium majus.zoochore. jirul. Şalix. La unele plante încovoiaţi. Plantele hidrochore au fructele şi seminţele ou adaptări speciale.