UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI COMUNICARE CATEDRA DE SOCIOLOGIE ŞI FILOSOFIE

Romulus CHIRIŢĂ

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA OCCIDENTALĂ
(suport de curs pentru programul de studii SOCIOLOGIE, anul I, semestrul I)

3

2010 BRAŞOV PREFAŢĂ
Valoarea filosofiei se plasează exclusiv printre bunurile spiritului şi numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasă indiferenţi pot înţelege că studiul filosofiei nu este o pierdere de timp. Bertrand Russell

Această lucrare este un curs universitar destinat studenţilor Universităţii Transilvania din Braşov care au prevăzută în planurile de învăţământ ale facultăţilor pe care le urmează ca disciplină de studiu Istoria filosofiei. El poate fi consultat cu folos şi de elevi şi profesori, ca şi de oricine doreşte să-şi formeze, amplifice, aprofundeze sau reactualizeze cultura istoricofilosofică generală. Principalul său obiectiv este să contribuie la formarea şi consolidarea culturii filosofice a celor care îl parcurg. Fiind destinat, cu precădere, unor studenţi care nu se specializează în domeniul filosofiei, prezentul curs are caracter introductiv, limitându-se la prezentarea celor mai importante achiziţii ale principalelor etape ale evoluţiei istorice a filosofiei antice greceşti. Pentru conturarea specificului fiecărei etape analizate, la începutul prezentării ei i-am făcut o caracterizare generală, pe care am ilustrat-o apoi prin examinarea celor mai proeminente viziuni filosofice din perimetrul său. Chiar şi în examinarea acestora, perspectiva este preponderent sintetică, urmărindu-se doar evidenţierea contribuţiilor lor teoretice majore. Am redus referinţele exegetice la minimum, reţinându-le numai pe cele care contribuie realmente la mai buna înţelegere a problemelor examinate şi care şi-au câştigat o autoritate semnificativă în mediile filosofice. Consider că cititorul unei lucrări introductive de istoria filosofiei este interesat în mai mare măsură de ideile filosofilor prezentaţi, decât de opiniile despre ele ale diferiţilor exegeţi. Fiecare temă a cursului este precedată de prezentarea structurii ei, de enumerarea obiectivelor operaţionale urmărite, a termenilor cheie în jurul cărora se structurează demersul teoretic propus de fiecare concepţie examinată şi de bibliografia minimală recomandată pentru amplificarea informaţiei referitoare la tema respectivă. În finalul fiecărei teme este prezentat un rezumat al ei, sunt propuse întrebări şi teme pentru seminar sau pentru activităţi tutoriale şi sunt selectate texte pentru analiză şi interpretare din operele filosofilor analizaţi şi din lucrările de exegeză care le-au fost consacrate. Datorită acestei organizări didactice a informaţiei, ce permite studiul individual şi autoevaluarea continuă, cursul încorporează şi un îndrumar de seminar şi poate fi utilizat şi de studenţii învăţământului la distanţă. Satisfacţia autorului ar fi deplină dacă acest curs ar declanşa sau ar stimula interesul constant pentru filosofie al celor care îl parcurg şi le-ar forma convingerea că ea este o componentă esenţială a formaţiei spirituale a oricărui intelectual. În fond, cultura filosofică nu este decât un drum către noi înşine, călăuzit de cele mai alese spirite ale umanităţii. În fine, dar nu în ultimul rând, doresc să le mulţumesc studenţilor mei, care, prin interesul constant pe care l-au manifestat de-a lungul anilor pentru această disciplină şi prin sugestiile pertinente pe care mi le-au făcut, au contribuit la structurarea şi definitivarea acestei forme a cursului. Autorul

4

Introducere

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele philos – iubitor şi sophia – înţelepciune1. Conform acestei etimologii, prin filosofie ar trebui să înţelegem deci o dragoste, o iubire de înţelepciune. Deşi sugestivă, această etimologie este vagă şi insuficientă pentru înţelegerea specificului filosofiei. Se impune de aceea o abordare ceva mai analitică a obiectului şi problematicii filosofiei. Studiul istoriei filosofiei nu poate începe fără (re)amintirea şi clarificarea prealabilă a unor probleme privind trăsăturile definitorii ale acestei forme a culturii. La modul cel mai general, filosofia poate fi definită ca o concepţie generală despre lume şi viaţă, despre locul şi rolul omului în Univers. Ea răspunde nevoii omului de înţelegere raţională a lumii şi a propriei sale condiţii, de descifrare a sensului şi a perspectivelor existenţei sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind anterioară constituirii ştiinţelor şi devansată în ordine istorică doar de religie. Din această caracterizare decurge că filosofia nu este o ştiinţă, aşa cum se afirmă sau se consideră de multe ori în mod eronat, ci o formă distinctă şi autonomă a culturii, alături de ştiinţă, artă, religie, politică, drept etc. Conform dicţionarului de filosofie Oxford, cultura reprezintă modul de viaţă al unui popor, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele, ştiinţele, modurile de percepere a realităţii, obiceiurile de gândire şi de acţiune ale acestuia. Trăsăturile culturale sau formele de viaţă sunt învăţate, însă cel mai adesea suntem marcaţi de ele atât de profund, încât ne este dificil să le sesizăm din interior. Cele mai vechi creaţii filosofice care ne-au parvenit integral sau parţial datează din mileniile III – II î.Hr. şi sunt localizate în Orientul antic: Egipt, India, China, Mesopotamia etc. Aşa sunt, de exemplu, Poemul lui Ghilgameş, Vedele, Upanişadele etc. În ele ideile filosofice – unele dintre ele de mare profunzime – sunt intim corelate cu străvechi credinţe şi reprezentări mitico-religioase, ceea ce înseamnă că gândul filosofic nu este încă epurat de elementele mitice, din care s-a desprins şi s-a constituit la un moment dat filosofia. Datorită acestui fapt, numeroşi istorici ai filosofiei apreciază că, în accepţia sa consacrată în cultura occidentală, filosofia a apărut în Grecia antică în secolul al VI-lea î. Hr., cel dintâi filosof fiind considerat Thales din Milet. Termenul filosofie a început să fie întrebuinţat începând din secolul al VI-lea î.Hr., fiind introdus fie de Pythagoras fie de Heraclit din Efes. Potrivit unei relatări a filosofului roman Cicero (106-43 î.Hr.) făcută în lucrarea sa Tusculane, aflându-se în vizită la Phliunte (cetate grecească din nord-vestul peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi impresionat pe Leon, conducătorul cetăţii, cu înţelepciunea sa. La întrebarea lui Leon care este îndeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi răspuns că el nu posedă nicio ştiinţă anume, dar că este filosof. Surprins de noutatea termenului, Leon i-ar fi cerut detalii. Pythagoras i-a spus că filosofii pun contemplarea dezinteresată a lumii şi cercetarea naturii mai presus de orice activitate. Ei nu se consideră înţelepţi, căci înţelept nu poate fi
1

Conform ediţiei 2005 a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) în limba română sunt acceptate ca fiind corecte două forme de scriere a acestui termen: filosofie şi filozofie. Toate dicţionarele anterioare de limbă română admiteau drept corectă doar forma filozofie (deşi se utilizau ambele forme!), motivată lingvistic prin faptul că acest termen a pătruns în limba română prin filieră franceză unde, deşi se scrie philosophie, se citeşte filozofí şi aplicându-se norma etimologică (cum scriem aşa citim) proprie limbii române. Filosofii şi unii filologi au obiectat că această grafie trădează etimologia termenului, adică nu mai trimite la sophia, ci la zophon, care în greaca veche înseamnă întuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma astfel din dragoste de înţelepciune, care a fost asociată întotdeauna cu lumina şi claritatea, în opusul său, dragoste de întuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar şi pronunţă filosofie şi filosof, ceea ce este, desigur, corect, dar mie mi se pare pedant.

mişcarea etc. Filosofia nu se identifică deci cu erudiţia. teoria ştiinţifică şi problematica sa etc. în timp ce „filosofia secundă”. cum am arătat mai sus. Dacă până în epoca modernă filosofia a existat şi a evoluat ca o disciplină unitară. La începuturi filosofia includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume. dând ascultare naturii lucrurilor. în ultimele secole a început un proces de specializare în cadrul său. filosofia este o activitate dezinteresată. care a condus la constituirea unui mare număr de discipline filosofice relativ autonome. fiind consacrat de Platon şi Aristotel. gnosis – cunoaştere şi logos – cuvânt. şi este legat îndeosebi de numele lui Aristotel. adică ea nu are nicio utilitate practică. problematica adevărului. lumea ca totalitate. teorie) sau teoria cunoaşterii este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a cunoaşterii: natura şi structura procesului cunoaşterii. problematica omului. care ar studia aspectele particulare ale existenţei.5 decât Zeul. Filosofia mai este numită uneori şi metafizică. În centrul interesului său se află. căci studiul tuturor celorlalte probleme nu are relevanţă decât din perspectiva intereselor. atât pe cele cu caracter general (care vor rămâne apanajul ei). antropos – om şi lat. deci. adică plasează omul şi problemele sale în centrul interesului său. teorie) sau teoria cunoaşterii ştiinţifice este disciplina filosofică ce studiază problematica filosofică a cunoaşterii ştiinţifice: natura. Este evident faptul că „filosofia primă” corespunde filosofiei propriu-zise. ci a celor generale. gratuită. adăugând însă că mulţimea cunoştinţelor – polymatia – nu te învaţă să ai minte. deşi. ce vor caracteriza îndeosebi modul în care au conceput-o grecii: a. explicit sau implicit. Deşi termenul filosofie a fost creat. ci şi un mare savant. cel mult. b. structura şi dinamica cunoaşterii ştiinţifice. el a intrat în uzul curent abia în secolul al IV-lea î. Obiectul filosofiei este. timpul. existenţa în ansamblul său. dar nu abordată din perspectiva aspectelor sale particulare.Hr. centros – centru) asupra existenţei. omul nu poate fi decât. Din relatarea lui Cicero despre concepţia lui Pythagoras asupra filosofiei decurg două trăsături ale acesteia.. În ultimul secol în cadrul epistemologiei s-au constituit o serie de discipline înalt specializate care studiază particularităţile procesului cognitiv în diferite domenii ale cunoaşterii ştiinţifice: . Este semnificativ. căreia i-a aparţinut Pythagoras. gr. nu numai unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. Se spune de aceea că filosofia propune o viziune antropocentică (cf. care ar studia fiinţa ca fiinţă şi trăsăturile sale generale. în acest context. cum vom vedea când îi vom examina concepţia. dinamica sa. încă din secolul al VI-lea î. domeniile şi formele sale. precisă şi logos – cuvânt. Procesul de desprindere a ştiinţelor din filosofie şi de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a început în secolul al IV-lea î. trăsătură caracteristică îndeosebi etapei presocratice a filosofiei antice greceşti.Hr. sensul devenirii existenţei etc. cât şi pe cele cu caracter particular (care vor trece în competenţa ştiinţelor). criteriile adevărului etc. teorie) sau teoria existenţei este disciplina filosofică ce studiază problematica generală a existenţei: natura şi esenţa existenţei. atributele fundamentale ale existenţei (spaţiul.). adică filosof. metafizica este numai teoria principiilor generale ale existenţei şi ale cunoaşterii.. Cele mai importante dintre ele sunt: • Ontologia (din gr.Hr. aspiraţiilor şi idealurilor sale. şi faptul că el distingea o filosofie primă. La rândul său. ontos – existenţă şi logos – cuvânt. • Gnoseologia (din gr. fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. Acesta a fost. episteme – cunoaştere riguroasă. după titlul lucrării fundamentale de filosofie a lui Aristotel. iubitor de înţelepciune. on. şi o filosofie secundă. în mod riguros. căci înţelepciunea autentică înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. Heraclit din Efes vorbeşte în fragmentele care ne-au parvenit din lucrarea sa Despre natură despre bărbaţii iubitori de înţelepciune – filósofoi andres – care trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri. filosofia se ocupă cu cercetarea naturii. • Epistemologia (din gr. ştiinţelor.

problemele pe care ea le abordează nu se pretează la proceduri de testare şi de verificare la fel de puternice ca cele utilizate de ştiinţe. corelaţiile dintre ele. lumea ca totalitate. • Filosofia religiei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale fenomenului religios etc. filosofia tinde. constă în faptul că în timp ce cu privire la un anumit fenomen sau proces există o singură teorie • . ştiinţele cercetează domenii sau categorii de fenomene mai mult sau mai puţin ample – dar întotdeauna finite – ale existenţei. Ca şi teoriile ştiinţifice. • Filosofia istoriei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale devenii istorice. În afara antropologiei filosofice. nimeni nu poate contesta faptul că multe dintre problemele pe care ele le studiază au fost puse şi abordate pentru prima dată în cadrul unor viziuni filosofice. în sensul că atât filosofia cât şi ştiinţele folosesc metode şi procedee raţionale cu ajutorul cărora urmăresc soluţionarea cât mai riguroasă a problemelor pe care le abordează. spre rigoare. filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor ştiinţelor. Pentru mai buna înţelegere a specificului filosofiei este instructivă şi analiza succintă a raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii. vizând cel puţin implicit totalitatea. a fizicii. sensul existenţei umane. axia – valoare şi logos – cuvânt. în acest context. Evident. Ca şi ştiinţele. la obiectele lor de studiu. adică să nu includă propoziţii care se exclud reciproc. ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială. • Filosofia dreptului – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale domeniului juridic. vizează. teorie) este disciplina ce studiază problematica generală a omului: natura şi esenţa existenţei umane. O altă deosebire dintre ştiinţe şi filosofie. doctrinele filosofice sunt probate numai global. interacţiunea. relativ şi în termeni de plauzibilitate. a biologiei. cum arătam mai sus. concepţiile filosofice trebuie să satisfacă. Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă Aşa cum am arătat mai sus. filosofia nu este o ştiinţă. în primul rând. care la originile sale includea totalitatea cunoştinţelor omului despre lume. există şi o antropologie fizică ce studiază problemele omului cu ajutorul unor metode şi concepte proprii ştiinţelor. • Axiologia (gr. inclusiv pe cele care au intrat ulterior în competenţa ştiinţelor. În timp ce demersurile ştiinţifice pot fi probate. existenţa în ansamblul său. dinamica sistemelor de valori etc. exigenţe de coerenţă logică. În timp ce filosofia. în primul rând datorită faptului că. • Filosofia politică – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale vieţii politice. teorie) – disciplină filosofică ce studiază geneza. libertatea. Mă voi limita. În mod firesc. • Filosofia moralei – studiază problemele şi implicaţiile filosofice ale moralităţii. de cele mai multe ori. Asemănările dintre ele de referă îndeosebi la metodele şi procedeele pe care le utilizează. De-a lungul evoluţiei sale istorice.6 epistemologia matematicii. estetica logica. ci o formă distinctă şi autonomă a culturii. realizarea. Cu certitudine că revenirea lor periodică la originile filosofice s-a dovedi benefică pentru evoluţiile lor. în primul rând. între filosofie şi ştiinţă există o serie de asemănări. politologia etc. a ştiinţelor umane etc. realizarea umană etc. enunţ cu enunţ. tot din filosofie s-au desprins şi s-au constituit ca discipline relativ autonome şi etica. care este adesea reproşată celei din urmă. psihologia. sociologia. structura. îndeosebi cu cele apropiate de ea ca obiect. • Antropologia filosofică (din antropos – om şi logos – cuvânt. Deosebirile dintre filosofie şi ştiinţe sunt importante şi se referă. deosebiri şi influenţe reciproce. fericirea. cunoaşterea. spre demonstrarea ori argumentarea cât mai consistentă a problemelor pe care le studiază. problematică ori metode. spre clarificarea raţională. la analiza raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă şi dintre filosofie şi religie. Deşi unele dintre ele nu-şi mai recunosc (sau poate că nu-şi cunosc!) ori îşi ignoră originea filosofică. deci.

în timp ce în ştiinţe sunt importante soluţiile corecte ale problemelor abordate (un savant este considerat cu atât mai important cu cât a rezolvat probleme mai dificile. Dacă vom examina. mai devreme sau mai târziu unul sau mai mulţi filosofi îi vor găsi soluţia corectă.) au fost au fost anticipate în cadrul unor concepţii filosofice. Şi ştiinţele au de câştigat din conlucrarea cu filosofia. A pune o problemă veritabilă în filosofie (ca şi în orice alt domeniu) înseamnă a deschide un nou orizont teoretic. De asemenea. chiar şi atunci când abordează probleme particulare. fiecare cu îndreptăţirea sa.7 ştiinţifică adevărată. Şi religia oferă o • . în filosofie contează mai mult problemele pertinente puse de un filosof sau altul. Astfel. în filosofie ea este destul de frecventă şi se explică prin faptul că. Dacă această situaţie este inacceptabilă din perspectiva ştiinţei. dorinţelor. să nu denatureze fenomenul sau procesul respectiv. evoluţionismul biologic etc. cu certitudine. mai importante sau mai numeroase). Prin problemele pe care le-a pus. cum spuneam. filosofia lui Platon din perspectiva soluţiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a introdus în filosofie. Influenţele reciproce dintre filosofie şi ştiinţă sunt şi ele importante. În fine. care. În timp ce ştiinţa operează aproape în exclusivitate cu fapte. despre locul şi rolul omului în univers este filosofie. ci trebuie să le integreze într-o viziune unitară. totalitatea. filosofia nu-şi poate elabora. să fixeze norme etice şi axiologice ale cercetării ştiinţifice etc. de exemplu. concepţia generală despre lume pe care o propune făcând abstracţie de achiziţiile ştiinţelor. care rămân. filosofia explorează şi încearcă să impună şi ceea ce consideră că trebuie să fie sau ar fi de dorit să fie. nu poate face obiectul unor proceduri de verificare foarte riguroase. mai ales în epoca contemporană. filosofia raportează întotdeauna problemele pe care le abordează la om şi la interesele. despre locul şi rolul omului în univers. teoretice ori metodologice etc. evident cu condiţia ca ele să satisfacă exigenţele demersului teoretic (adică să nu fie autocontradictorii. acelaşi fenomen sau proces poate face obiectul mai multor concepţii filosofice plauzibile. Evident. unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor. ci propune şi ierarhii de valori. cum spun filosofii germani. în timp ce apa (soluţiile) trece. aspiraţiilor sau idealurilor unor indivizi sau grupuri sociale determinate. întrucât problemele pe care el le-a introdus în filosofie stimulează şi astăzi reflecţia filosofică. fiecare cu partea sa de adevăr. probabil. va fi. un weltanschauung (germ. în timp ce ştiinţele abordează problemele pe care le studiază într-o manieră obiectivă. lumea în ansamblul său. coerentă şi consecventă. filosofia vizează întotdeauna. care sunt expresii ale intereselor. Este mai puţin important faptul că filosoful respectiv nu a reuşit să ofere şi soluţia corectă problemei veritabile pe care a pus-o. adică să propună. În filosofie problemele sunt asemenea pietrelor din proverbul românesc. Platon a fost. reciproca nu este adevărată: nu orice concepţie generală despre lume şi viaţă. cel puţin implicit. cel puţin unele dintre metodele şi procedeele pe care le utilizează ştiinţele au fost fundamentate în cadrul unor viziuni filosofice. eliminând din activitatea de cercetare orice imixtiune a intereselor. fel de a privi lumea. De asemenea. Ea nu doar operează cu valori. să realizeze controlul epistemologic al demersurilor sale. În fine. concepţie despre lume). desubiectivizată (adică le ia în consideraţie aşa cum sunt ele în realitate. aspiraţiile şi idealurile sale. că niciuna dintre ele nu a rezistat probei timpului. cercetătorului ori a altor persoane sau grupuri sociale). Raporturile dintre filosofie şi religie Dacă este adevărat că filosofia este o concepţie generală despre lume şi viaţă. întotdeauna.). filosofia ia în considerare întotdeauna (chiar şi atunci când nu conştientizează sau nu recunoaşte acest lucru) şi valori. vom constata. Dacă ştiinţele se limitează la ceea ce este. Ea nu se limitează însă la simpla juxtapunere a datelor ştiinţelor. aspiraţiilor etc. tot filosofia este cea în măsură să evalueze semnificaţiile şi implicaţiile umane şi sociale ale descoperirilor sau evoluţiilor ştiinţei. să nu comită erori logice. pe care încearcă să le legitimeze şi să le impună existenţei. multe descoperiri ştiinţifice dintre cele mai importante (atomismul. este şi.

8

astfel concepţie, fără a se identifica, evident, cu filosofia. Ca şi în cazul raporturilor dintre filosofie şi ştiinţă, şi în cel al raporturilor dintre filosofie şi religie există asemănări, deosebiri şi influenţe reciproce. Asemănările dintre filosofie şi religie se referă îndeosebi la obiectul lor de studiu: atât filosofia, cât şi religia cercetează existenţa în ansamblul său, lumea ca totalitate. Ca şi filosofia, orice religie conţine consideraţii, mai mult sau mai puţin consistente, asupra genezei, structurii şi viitorului lumii. De exemplu, în creştinism prima carte a Bibliei, Facerea (Geneza), prezintă, aşa cum sugerează şi denumirea sa, o viziune creaţionistă asupra originii şi structurii lumii, iar ultima carte, Apocalipsa, este un „scenariu” escatologic1. Asemenea filosofiei, şi religia plasează în centrul interesului său omul şi problematica sa, încercând să dezlege câte ceva din misterul trecerii sale prin această lume. Decalogul biblic constituie, de exemplu, un veritabil cod etic, în măsură călăuzească conduita umană, dar în Biblie există şi numeroase alte pilde, proverbe, recomandări etc. asupra modului în care omul trebuie să se comporte în cele mai diferite situaţii de viaţă pentru a putea spera la mântuire etc. Nu trebuie ignorat nici faptul că filosofia s-a născut pe fondul unor viziuni mitico-religioase şi că de-a lungul istoriei sale ea a interferat în diferite grade şi modalităţi cu religia. Deosebirile dintre filosofie şi religie sunt însă numeroase şi importante. Ele se referă, îndeosebi, la metodele şi procedeele utilizate de ele pentru explorarea obiectului lor comun. În timp ce filosofia, asemenea ştiinţei, se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – raţiunii şi utilizează metode şi procedee raţionale, religia se adresează cu precădere – deşi nu exclusiv! – credinţei şi utilizează, de multe ori, dogme, adică enunţuri nedemonstrate şi adesea nedemonstrabile, solicitând acceptarea lor necondiţionată de către credincioşi. Ele sunt declarate adesea adevăruri revelate, adică adevăruri obţinute pe o altă cale, presupusă ca fiind infailibilă, decât raţiunea. Filosofia este preocupată mai mult de existenţa terestră a omului şi de sensul existenţei sale în această lume, în timp ce religia este interesată mai mult de destinul postum al omului, de căile mântuirii sale. Dacă filosofia este elaborată, de regulă, conceptual şi într-o formă teoretică riguroasă, fiind accesibilă doar persoanelor cu un grad înalt de instrucţie, religia este elaborată, în cea mai mare parte, în termenii limbajului comun (adesea arhaic, datorită forţei tradiţiei în religie şi unei anumite rezistenţe a sa la înnoire), fiind accesibilă şi persoanelor mai puţin instruite. „Oferta” filosofiei este însă categoric inferioară celei a religiei. Dacă filosofia încearcă să-l ajute pe om să înţeleagă raţional lumea în care trăieşte şi propria sa natură, să se acomodeze cu condiţia sa finită şi să şi-o asume, religia propune omului o cale de salvare, de evadare din finitudine şi de atingere a absolutului. Dacă opţiunea pentru filosofie este cu precădere raţională, cea pentru religie este pronunţat afectivă. Deşi în multe privinţe sunt opuse, cele două modalităţi de raportare la existenţă sunt considerate de multe persoane ca fiind complementare, putând fi adoptate de una şi aceeaşi persoană. Este semnificativ, în acest context, faimosul „pariu” al filosofului francez Blaise Pascal (1623-1662), formulat în termenii unui raţionament pragmatic: dacă Dumnezeu nu există şi credem în el nu pierdem nimic, dar dacă există şi credem în el, câştigăm totul! Influenţele reciproce dintre filosofie şi religie sunt şi ele importante. Cum spuneam şi mai sus, filosofia a apărut pe un fond mitico-religios preexistent. De asemenea, în multe dintre formele sale, ea a coexistat cu diferite religii şi chiar a încercat să le legitimeze raţional. Îndeosebi în Evul Mediu occidental filosofia a avut o pronunţată coloratură religioasă, fiind redusă la condiţia de ancilla theologiae, adică se servitoare a teologiei, conform faimoasei formule a lui Toma d’Aquino. În toate epocile au existat orientări filosofice care au încercat să concilieze filosofia cu religia, dat tot atât de adevărat este şi faptul că ateismul a fost legitimat, de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La rândul său, religia a beneficiat de multe ori de achiziţiile filosofiei. De exemplu, teologia creştină
1

Escatologie (gr. eschatos – ultim şi logos – cuvânt, teorie) – totalitatea concepţiilor religioase care se referă la „sfârşitul lumii”, la „judecata de apoi”, „rai” şi „iad”.

9

elaborată pe parcursul Evului Mediu este de neconceput fără împrumuturile conceptuale şi teoretice din filosofia antică greco-romană. Decurge că filosofia, ştiinţa şi religia, deşi sunt forme distincte ale culturii, au multiple elemente comune şi interferenţe, putând fi considerate modalităţi complementare de raportare a omului la existenţă, răspunzând unor necesităţi, aspiraţii şi idealuri umane relativ distincte.

10

1. GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 1.1. „Miracolul” grecesc 1.2. Preistoria Greciei 1.3. Epoca istorică a antichităţii greceşti OBIECTIVE • Prezentarea succintă a aportului grecilor la făurirea culturii şi civilizaţiei occidentale şi universale • Reactualizarea informaţiei despre preistoria Greciei • Sistematizarea informaţiei despre etapa istorică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE hellen – Hellas, aheeni, barbari, pelasgi, ionieni – Ionia, ahei, eoli, dorieni, colonizare (în sens antic grecesc), Grecia Mare, liniarul B, civilizaţie miceniană, popoarele mării, epoca obscură, polis – acropolis, alfabetul grecesc. BIBLIOGRAFIE • O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 115 – 128. • M.I. Finley, Vechii greci, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 21 – 71. • A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 19 – 47. • G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 5 – 140. • Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 19 – 93. • D.D. Roşca, „Minune” greacă, în vol. Studii şi eseuri filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 9 – 30. • L. Canfora, Cetăţeanul, în vol. Omul grec, coord. J.-P. Vernant, Editura Polirom, 2001, p. 113 – 141.

se considerau „de-un neam şi de-o limbă. Cine sunt. a cărei expresie şi simbol au devenit. de exemplu. de forma unei elipse aplatizate (căci în afara Greciei propriu-zise civilizaţia greacă n-a depăşit decât în puţine cazuri zonele litorale). creştinătatea pentru Evul Mediu ori lumea arabă pentru epoca noastră.. o abstracţie. începând din anul 776 î. cu obiceiuri . cel mai important reprezenant al idealismului german modern. Ar exista. sudul Italiei şi cea mai mare parte a Siciliei.. Jocurile olimpice. Miracolul grecesc G. au făurit tiparele logice definitive în care va gândi umanitatea. că grecii nu s-au numit niciodată pe ei înşişi greci (vor fi „botezaţi“ graeci mult mai târziu de către romani). mai degrabă. mai ales. în acest sens.11 Cursul 1 GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI 1.Hr. căci grecii nau fost niciodată uniţi din punct de vedere teritorial sau politic. au „cântărit“ binefacerile şi constrângerii traiului oamenilor în comun.F. ci şi conştiinţa faptei tot la ei a prins. incluzând şi litoralul Mării Negre. Gândul filosofului german sugerează că matca spiritului occidental este vechea Eladă. pe cel european. de fapt. au stimulat competiţia liberă a valorilor şi au cinstit spiritul sportiv. coastele vestice ale Asiei Mici. pe care-l va prelua apoi aproape întregul Occident. ci a cuprins o arie teritorială imensă. În pofida acestei ample dispersii. grecii s-au caracterizat în întreaga antichitate printr-o remarcabilă unitate lingvistică şi culturală şi au avut conştiinţa unităţii lor etnice fundamentale. ci şi matricea configuratoare fundamentală în Grecia antică. au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale. pe malul african şi până la Marsilia şi sudul Spaniei. XV-XII î. Datorăm grecilor atât spiritul teoretic. În favoarea acestei teze pledează convingător faptul că ştiinţa. morala şi filosofia occidentală îşi au. în epoca miceniană (aprox. consistenţă teoretică. sec. VIII î. Herodot scria. Datorită răspândirii grecilor în întregul bazin mediteranean şi al Mării Negre. a fărâmiţării politice şi a numeroaselor războaie pe care le-au purtat între ei.) ei erau cunoscuţi.. Tot grecii au descoperit demnitatea individului şi valoarea libertăţii. fapt atestat şi de poemele homerice. La sfârşitul epocii obscure (secolul VIII î. nu numai izvoarele. cele mai timpurii (aprox. au preţuit frumuseţea corpului şi virtuţile spiritului uman. cât şi pe cel practic. care a marcat atât de profund nu doar destinul Occidentului.1. mai ales.W. indiferent unde locuiau. ca urmare. acest admirabil popor. Au creat alfabetul grecesc. cum va fi. sub numele de ahei sau aheeni. mai întâi.) creaţii literare greceşti care ne-au parvenit. Hegel. a colonizărilor timpurii masive. o consonanţă spirituală ancestrală care-i face pe occidentali „să se simtă la ei acasă“ ori de câte ori aud vorbindu-se despre Grecia. ci şi pe al întregii umanităţi? Să precizăm. Hellas nu s-a limitat în antichitate la Grecia continentală şi la insulele din Marea Egee. iar Hellas devenise denominativul care desemna arealul pe care-l ocupau. au gândit primii în termeni teoretici raporturile dintre individ şi colectivitate.) toţi termenii anteriori care-i denumeau fuseseră deja înlocuiţi de hellen. Hr. au întemeiat un număr impresionant de ştiinţe. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei.Hr. sec. deci. până la Cirene şi Libia. că toţi grecii. căci nu numai rigoarea gândului. începe secţiunea consacrată filosofiei antice greceşti din lucrarea sa Prelegeri de istoria filosofiei cu observaţia că toţi oamenii cultivaţi din Europa „se simt în largul lor“ când vine vorba despre Grecia. toate. În întreaga antichitate Hellas n-a denumit însă o ţară. cu sanctuare ale zeilor şi ritualuri comune. pentru prima oară. grecii. ci. punând bazele ştiinţei politice şi pe ale moralei şi „inventând“ cea mai rezonabilă formă de organizare politică a societăţii din câte a cunoscut istoria – democraţia. arta.Hr.

Hr. pe fondul unităţii etnice fundamentale. să ocolească Grecia continentală. Primele populaţii umane primitive au creat pe teritoriul Greciei continentale civilizaţia neolitică şi pe cea a bronzului. fie că era vorba de indivizi aparţinând unor civilizaţii evoluate. printr-o permanentă încleştare cu natura şi cu propriile lor limite. Paradoxal.2. fie unor civilizaţii mai puţin evoluate. ci şi. la care se poate adăuga. după model oriental. În urmă cu aproximativ 80. cu calităţi plastice într-adevăr excepţionale. puţin accesibili. părând a repeta la nesfârşit o singură silabă „bar-bar-bar. Acestea aparţineau grupului de populaţii indo-europene. indistincte) au . ca sciţii sau tracii. neprielnic atât pentru agricultură. se ştie. în mod semnificativ. viţa de vie şi. lutul. din care ei au dezvoltat încă din preistorie o veritabilă industrie ceramică. peste munţii Balcani. preferându-i câmpiile mănoase din centrul Europei.. ca egiptenii ori perşii.. În 1600 î. atâta câtă a existat în antichitate. Grecii au avut astfel răgazul să-şi împlinească destinul. care s-au revărsat în întreaga antichitate dinspre Asia. Căci nu spiritul de aventură (care nici el nu le-a lipsit!) i-a împins să-şi părăsească meleagurile natale şi să cutreiere lumea. Cele două grupuri de populaţii elenice (care s-au contopit. separaţi de văi înguste. Zgârcenia naturii i-a făcut pe greci inventivi şi cumpătaţi. 1. Primul val a fost cel al ionienilor – care au introdus în peninsulă calul şi roata olarului şi au construit primele sanctuare şi aşezări fortificate începând din jurul anului 2000 î. cel puţin în parte. în care s-au concentrat aşezările umane.Hr. legată în acele vremuri străvechi de Europa printr-o punte terestră. Prosperitatea grecilor. o mare diversitate de tradiţii. ci a fost cucerită pas cu pas. locale. în cea mai mare parte. cel mai puternic ferment al creativităţii. Acest al doilea val migrator era alcătuit din ahei si eoli. inferiori de la natură. din care a rămas la suprafaţă puzderia de insule din Marea Egee. rămânând divizaţi într-o puzderie de oraşe-stat. Ionia) de către al doilea val elenic venit tot dinspre nord.. caprele. 2.12 asemănătoare”. sărac.) şi îi socoteau a fi nu numai diferiţi de ei. în pofida conştiinţei timpurii a unităţii etnice. devenind. obiceiuri etc. sărăcia (cele mai importante „bogăţii“ naturale ale Greciei antice erau: măslinul.Hr. ci sărăcia. triburile elenice. din munţi înalţi. Vechii locuitori ai acestei zone aride vor fi numiţi de grecii de mai târziu pelasgi. au început să pătrundă în peninsula grecească. nu a fost un dar al naturii.. iar diversitatea culturală constituie. ca pentru alte popoare (Herodot spunea inspirat în acest sens că Egiptul este un dar al Nilului). locuitorii ei n-au reuşit în întreaga antichitate să formeze un stat unitar. Ei îi numeau pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca barbari (deoarece li se părea că vorbirea lor era aspră şi de neînţeles. credinţe. şi faptul că. civilizaţia ioniană va fi subjugată sau silită să se refugieze în insulele din Marea Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici (zonă care va fi denumită. care le furniza o mare parte a articolelor de export). În jurul anului 2000 î. cât şi pentru păstorit. ulterior scufundată în urma unui cataclism. spre deosebire de alte popoare ale antichităţii. Preistoria Greciei Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neîntrerupt de la sfârşitul paleoliticului.. Această ariditate a mediului natural a făcut ca populaţiile migratoare. cel mai adesea. sub numele de ahei sau aheeni. Acest relief este alcătuit. Acest izolaţionism relativ a determinat. i-a determinat să facă comerţ şi să întemeieze colonii. în întreaga antichitate.000 ani s-au stabilit aici primele grupuri de oameni de Neanderthal (localitate din Germania unde au fost descoperite în 1856 fosilele unoa dintre cei mai îndepărtaţi strămoşi ai omului) veniţi din Asia Mică. vorbeau o limbă protogreacă şi se pare că erau originare din stepele actualei Rusii meridionale. a reprezentat pentru greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explică.. al căror debut istoric promiţător a fost curmat de invazii străine devastatoare. Posibilităţile de comunicaţie terestră limitate au izolat comunităţile umane şi le-au obligat să dezvolte navigaţia. Grecia a fost dintotdeauna un ţinut muntos. venind dinspre nord. sterp. Ele s-au succedat în trei mari valuri: 1.

în mare parte. iar aportul lor cultural şi civilizatoriu aproape nul. au fost descoperite în 1871 de arheologul german Heinich Schliemann pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele. regele Spartei. Troia era în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.13 ocupat întreaga peninsulă şi au creat o civilizaţie înfloritoare denumită civilizaţia miceniană. Dorienii se vor stabili. cunoscut sub denumirea de „liniarul B”. care au asediat Troia vreme de 10 ani. Pylos. în peninsula Peloponez. îndeosebi. Ei începuseră să pătrundă în peninsulă tot prin nord. ce lega Marea Egee de Marea Neagră. oraşul Micene. după aprecieri ulterioare. taciturni şi manifestau dispreţ pentru cultură. proporţii şi semnificaţii au fost mult exagerate şi transfigurate mitico-poetic de poemele homerice. care va rezista. dar unii istorici împing data sa cu până la două secole înapoi. fiul regelui Troiei. numărând. erau receptivi la nou. acest război ar fi izbucnit datorită faptului că Paris. nu numai cu produse proprii. Erau viteji. orgolioşi. dar vor suferi în secolele următoare influenţa culturală şi civilizatorie a acesteia.Hr. ceea ce a permis reconstituirea multor detalii ale civilizaţiei miceniene. Aheii au organizat sub comanda bazileului Micenei. în pofida idealizării sale de către poemele homerice. De la cretani aheii au deprins şi arta navigaţiei. Opulenţa Troiei a stârnit invidia aheilor. În întreaga peninsulă grecească au fost descoperite mii de tăbliţe ceramice gravate cu acest alfabet. Aveau plăcerea dialogului. curioase. 100. dar care transcria texte din limba protogreacă. Conform mitologiei greceşti. războiul troian fiind. Dorienii se aflau pe o treaptă de civilizaţie inferioară celei atinse de ahei şi se deosebeau radical de aceştia ca factură psihică. au cucerit-o (recurgând pentru a sfărâma dârza rezistenţă troiană la ingenioasa stratagemă imaginată de Ulise a calului troian).200 corăbii. ceea ce ar fi stârnit mânia aheilor şi dorinţa lor de răzbunare.Hr. Cea mai importantă şi ultima campanie militară desfăşurată de ahei a fost războiul troian. Tirint. au distrus-o şi s-au retras. care se va manifesta în special în artă şi religie. comunicative. Agamemnon. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei miceniene au fost dezastruoase.000 de oameni îmbarcaţi pe 1. Troia îşi datora prosperitatea atât poziţiei geografice (aflându-se intersecţia drumurilor comerciale terestre şi maritime care legau Europa de Asia şi bazinul Mării Negre de cel al Mării Mediterane percepea taxele vamale aferente). Argos. ci şi în serviciul altor state din zonă. comerţului maritim pe care îl practicau pe scară largă în întregul bazin mediteraneean. soţia lui Menelaus. va conserva şi transmite spre epoca istorică spiritul civilizaţiei miceniene. Războiul troian a avut loc după datarea istoricului grec Eratostene în anul 1183 î. În pofida temperamentului lor belicos.. după numele celui mai important centru politic şi administrativ pe care l-au întemeiat. La scurt timp după victoria împotriva Troiei civilizaţia miceniană se va prăbuşi sub loviturile ultimului val elenic – dorienii. Nu este însă exclus ca dorienii să fi curmat la venirea lor în peninsulă doar agonia unei lumi intrată de mai multă vreme în declin. devenind cea mai importantă forţă maritimă a spaţiului mediteranean. începând din jurul anului 1200 î. Prosperitatea aheilor se datorase. unde vor fonda oraşul Sparta. 3. cât şi bogatei zone agricole limitrofe. o coaliţie militară formată din 28 de cetăţi greceşti. Supremaţia lor maritimă a fost pare-se întreruptă de ascensiunea misterioaselor „popoare ale mării” (populaţii eterogene de piraţi şi mercenari din zona euro-asiatică . cu excepţia Atenei. au jefuit-o. un război tipic de jaf.Hr. o cetate înfloritoare care controla strâmtoarea Helespontului (actuala strâmtoare Dardanele). derivată din alfabetul cretan (numit de filologi „liniarul A”). în Tesalia (Grecia centrală) şi. care a exprimat cel mai bine în întreaga antichitate grecească spiritul dorian. Teba etc. aheii au cucerit şi jefuit insula Creta. „Liniarul B” avea un uz exclusiv administrativ şi a fost descifrat abia în anul 1953 de cercetătorii britanici Michaël Ventris şi John Chadwick. aheii erau firi deschise. În circa un secol ei au cucerit şi distrus toate cetăţile aheene. Acesta era o scriere silabică. considerată milenii de-a rândul un tărâm legendar. în cele din urmă. aveau maniere rafinate şi erau dotaţi cu un remarcabil simţ artistic.Hr. Ei vor fonda şi oraşele Atena. ar fi răpit-o pe Elena. În jurul anului 1400 î. Ei vor crea primul sistem de scriere european. Priam. Ruinele Troiei. cu certitudine exagerate. ale cărui mobiluri.

14

mediteraneană, printre care nu este exclus să se fi aflat şi mulţi ahei, care nu se abţineau de la astfel de îndeletniciri), care, prin acţiuni piratereşti şi de jaf al regiunilor de coastă, au perturbat grav echilibrul politic din Orientul Apropiat şi au pus capăt comerţului maritim intens din Marea Mediterană. Fiind obişnuite cu bunăstarea, iar resursele interne ale Greciei nefiind în măsură, în întreaga lor istorie, să le-o asigure, cetăţile aheene se vor fi întors, probabil, unele împotriva altora (cum se va întâmpla, în atâtea rânduri, şi în viitor), purtând războaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizaţia miceniană. Palatele au fost distruse, formaţiunile politice s-au destrămat, meşteşugurile s-au restrâns ca urmare a diminuării drastice a comerţului, sărăcia s-a generalizat şi a determinat reducerea populaţiei prin migraţia masivă spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel încât, conform unor estimări din ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii să fi găsit la venirea lor în Grecia nu o lume înfloritoare, cum fusese cea a apogeului civilizaţiei miceniene, ci una muribundă, al cărei sfârşit doar l-au grăbit. Indiferent de cauzele prăbuşirii civilizaţiei miceniene, în istoria Greciei urmează o perioadă de decădere (cca 1100-800 î.Hr.), cunoscută sub denumirea de epoca obscură. Ea este numită aşa, în primul rând, deoarece lipsesc informaţiile scrise despre ea, întrucât în aceste secole grecii uită să scrie. „Liniarul B” avusese un uz exclusiv administrativ şi întrucât, în urma invaziei doriene sau poate a atacurilor „popoarelor mării”, activităţile economicosociale s-au restrâns drastic, el a fost tot mai puţin folosit, dispărând treptat. În al doilea rând, „obscuritatea” acestei epoci constă în faptul că ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul culturii şi civilizaţiei, în raport cu epocile anterioară şi ulterioară. Ea a fost comparată adesea în posteritate cu Evul Mediu occidental, delimitat, şi el, de două epoci înfloritoare: antichitatea greco-romană şi Renaşterea. Deşi a fost analfabetă, epoca obscură n-a fost lipsită de progrese lente, atât în planul civilizaţiei cât şi în cel al culturii, cât şi al. Astfel, în această epocă a apărut metalurgia fierului (aheii n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele şi uneltele lor fiind făurite din bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creată o ceramică stilizată foarte fină (datorită decorării acestei ceramici cu motive geometrice, această epocă mai este denumită şi epoca geometrică) etc. Tot acum grecii reinventează scrierea, inspirându-se, de această dată, din alfabetul fenician, dar introducând semne şi pentru vocale, pe care modelul semit inspirator nu le conţinea. Alfabetul grecesc este un sistem de scriere fonetică (nu silabică, cum fusese liniarul B), alcătuit din 27 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite. Alfabetul grecesc va fi preluat, mai întâi, de limba latină şi apoi, prin intermediul acesteia, de majoritatea alfabetelor occidentale. Şi, ca o încununare a întregii preistorii greceşti, spre finalul „epocii obscure“ se conturează în întregul spaţiu elenic acea admirabilă formă de organizare social-politică, creaţie originală a grecilor, care este cetatea-stat – polisul (cuvânt ce însemna iniţial „fortăreaţă“, care, dacă se afla pe o înălţime, se numea akropolis – „fortăreaţa de sus“). Anticipând evoluţii care se vor derula, în cea mai mare parte, în perioada istorică, dar care îşi au originile la sfârşitul „epocii obscure“, vom constata că regii locali ai comunităţilor tradiţionale vor dispărea discret, fără a lăsa în memoria colectivă amintiri durabile despre împrejurările înlăturării lor, iar atunci când vor supravieţui, aşa cum va fi cazul dublei monarhii a Spartei, prerogativele li se vor restrânge drastic, devenind generali sau/şi preoţi ereditari. Cea mai mare parte a pământului arabil va fi acaparată de mici grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor instituţii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de puţine ori contestată, se legitima nu atât prin avere, cât prin ascendenţa nobilă, care putea urca până la un erou legendar, dacă nu chiar până la un zeu. Ca urmare a posibilităţilor limitate ale unei economii preponderent agrare şi cu productivitate scăzută de a satisface necesităţile unei populaţii în continuă creştere, conflictele dintre această aristocraţie dominantă şi masa oamenilor liberi, dar lipsiţi de mijloace de subzistenţă, vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai acute. Ele vor conduce, nu fără momente de acalmie

15

şi în forme ce diferă de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi care vor limita puterea aristocraţiei şi vor preciza drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Treptat, pe fondul acestor încleştări, în cea mai mare parte a lumii greceşti va căpăta o largă adeziune dictonul „legea e rege“, care diminua abuzurile aristocraţiei şi consfinţea egalitatea de drept a tuturor cetăţenilor în faţa legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat sau nu, în funcţie de o multitudine de împrejurări, tradiţii şi condiţii locale. Impus de particularităţile geografice ale Greciei, dar, mai ales, de mentalitatea pe care locuitorii ei şi-o formaseră în îndelungata lor experienţă de viaţă comunitară despre relaţiile dintre individ şi colectivitatea căreia-i aparţinea, polisul va fi patria căreia grecii îi vor închina întreaga lor energie şi inteligenţă. Restrâns la oraşul fortificat propriu-zis, care îndeplinea rolul de centru politic, administrativ, comercial, religios şi cultural, şi la satele şi zona agricolă limitrofă, oraşul-stat constituia cadrul ideal de afirmare şi de manifestare a individului, era sursa libertăţii şi a demnităţii sale. Pentru a le putea garanta, el trebuia să dispună de autonomie, care, la rândul ei, era condiţionată de autarhie1. Alături de condiţiile geografice şi de patriotismul local, această convingere cvasiunanimă a grecilor asupra caracteristicilor organizării politice ideale, explică de ce, atâta vreme cât şi-au decis singuri destinul, ei n-au reuşit şi nici măcar n-au aspirat să-şi creeze un stat unitar ori un imperiu după model asiatic ori egiptean, chiar şi atunci când le-a fost ameninţată nu doar independenţa, ci chiar existenţa. Polisul reprezenta, după aprecierea lui Pericle din faimosul discurs în care a făcut elogiul Atenei (discrurs relatat Tucidide în Istoria războiului peloponeziac), în primul rând, „un mod de viaţă“. El era, deci, nu atât o realitate geografică, cât una umană. Se spunea de aceea „mă duc la Atena“, dar comerţ se făcea nu cu Atena, ci „cu atenienii“. În întreaga lume grecească (adică atât în Grecia continentală şi în insulele greceşti, cât şi în coloniile pe care ei le-au fondat pe coastele occidentale ale Asiei Mici, în bazinul Mării Negre, în sudul actualei Italii şi în Sicilia, în sudul Franţei şi al Spaniei, în nordul Africii) vor fiinţa peste 1.500 de astfel de state liliputane, care, cu rare excepţii, nu vor depăşi câteva zeci de mii de locuitori. Platon fixa numărul optim al cetăţenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va imagina în dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa formă de guvernământ cu organismele aferente ale puterii, proprii săi zei minori (zeii olimpieni erau veneraţi în întreaga lume grecească, dar fiecare cetate le consacra un cult diferit, le atribuia importanţă şi chiar prerogative diferite, le adăuga divinităţi locale etc.), propria monedă, armată şi, de multe ori, chiar propriul calendar şi sistem de măsuri şi greutăţi! Spre deosebire de locuitorii cetăţilor miceniene, care, asemenea membrilor tuturor statelor şi imperiilor întregii antichităţi asiatice, erau supuşii unui monarh absolutist, cei ai polisului devin cetăţeni, cu drept de decizie şi de control asupra tuturor problemelor şi instituţiilor puterii care priveau traiul lor în comun. Grecul a fost, după celebra formulă a lui Aristotel, cel dintâi zoon politicon („fiinţă politică“) din istorie. Chiar şi în timpul regimurilor tiranice, care au inspirat mai totdeauna oroare grecilor, exercitarea puterii n-a fost decât în cazuri rarisime şi pentru perioade scurte arbitrară, urmărindu-se realizarea unui consens social minimal, în absenţa căruia exercitarea puterii n-ar fi fost posibilă. Polisul îşi va da măsura sa deplină atunci când va adopta forme politice democratice, care vor stimula la cote fără precedent inteligenţa şi creativitatea cetăţenilor şi care explică, cel puţin în parte, de ce Grecia reprezintă apogeul culturii şi civilizaţiei antice. Trebuie să adăugăm însă că drepturile politice se limitau, chiar şi în cele mai avansate democraţii antice greceşti, numai la cetăţenii polisului respectiv, femeile, rezidenţii străini (regimul de acordare a cetăţeniei celor care nu aveau unul sau chiar ambii părinţi originari din cetatea în cauză fiind excesiv de restrictiv) şi, cu atât mai puţin, sclavii (cărora cele mai strălucite spirite ale antichităţii – Platon şi Aristotel – nu le recunoşteau nici măcar condiţia umană, numindu-i „unelte vorbitoare“!) neavând niciun drept politic. De aceea supralicitarea virtuţilor democraţiei antice greceşti este tot atât de păguboasă ca şi minimalizarea lor. Este însă indubitabil faptul că civilizaţia antică grecească a marcat un progres remarcabil în organizarea
1

Autarhie – politică economică prin care se urmăreşte satisfacerea tuturor necesităţilor economice ale unei comunităţi sau ale unui stat prin resurse şi activităţi proprii, fără a se recurge la importuri.

16

politică a societăţii. Dacă prin scriere grecii au depăşit „epoca obscură“, prin polis ei vor intra în istorie. Spiritul grec era, în datele sale fundamentale, deplin format şi-şi începea marea aventură. 1.3. Epoca istorică a antichităţii greceşti Istoria antică grecească este în mod convenţional împărţită în următoarele mari etape: 1. Etapa arhaică sau veche este cuprinsă aproximativ între anii 800 î.Hr. sau, după alţi istorici, 750 î.Hr. şi 500 î.Hr., adică din perioada în care configuraţia politică a Greciei continentale, insulare şi a coastei greceşti a Asiei Mici (numită în antichitate, cum am menţionat mai sus, Ionia) a devenit suficient de stabilă, până în momentul în care au început războaiele cu perşii. Cele mai importante procese social-istorice care s-au desfăşurat în această etapă au fost consolidarea structurilor politice, administrative şi social-economice ale polisurilor şi „colonizarea“ masivă a întregului bazin mediteranean. Aceasta din urmă a fost determinată, în primul rând, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei continentale şi microasiatice de a întreţine o populaţie în continuă creştere. Termenul „colonizare“, utilizat pentru denumirea acestui proces, este relativ impropriu, întrucât sugerează similitudini cu cel iniţiat în Europa epocii moderne. „Coloniile“ întemeiate de polisurile greceşti în întregul bazin mediteraneean şi al Mării Negre, după o politică articulată în cele mai mici detalii, erau oraşe-state deplin independente, iar cetăţenii lor oameni tot atât de liberi ca şi cei ai „metropolelor“ care le fondaseră, cu care întreţineau, în mod firesc, relaţii economice, politice şi interumane preferenţiale, fără a avea însă niciun fel de obligaţii, limitări sau interdicţii în raporturile cu acestea sau cu vreun alt polis. La rândul lor, noile polisuri puteau fonda propriile lor „colonii“ etc. Grecii s-au impus în zonele pe care le-au colonizat prin forţă sau pe cale paşnică, în funcţie de atitudinea faţă de ei a băştinaşilor, pe care i-au influenţat în plan cultural şi civilizatoriu datorită nivelului lor superior de dezvoltare, au întreţinut relaţii comerciale cu ei şi i-au antrenat în activităţile economice pe care le-au iniţiat. „Colonizarea“ a lărgit imens experienţa de viaţă şi orizontul de cultură al grecilor şi a fost un important factor de difuzare timpurie a valorilor culturii şi civilizaţiei lor în întreaga antichitate. Marea Mediterană a devenit în această perioadă, după o apreciere antică sugestivă, „un lac grecesc“! 2. Etapa clasică, întinsă pe durata secolelor V şi IV î.Hr., a dat măsura deplină a spiritului grec. Războaiele cu perşii i-au coalizat pe greci împotriva duşmanului comun, iar victoriile repurtate le-au amplificat sentimentul forţei şi valorii civilizaţiei lor. Timp de aproape două secole ei vor fi stăpânii necontestaţi şi incontestabili ai spaţiului mediteranean. Este epoca apogeului polisurilor greceşti, a triumfului regimului politic democratic în multe dintre ele, a înfloririi artei, ştiinţei şi filosofiei greceşti. 3. Etapa elenistică, cuprinsă între 331 î.Hr., anul cuceririi cetăţilor greceşti de către Alexandru Macedon (sau, după alţi istorici, 323, anul în care faimosul rege, devenit împărat, murea) şi anul 31 î.Hr., când ultimul stat al imensului imperiu macedonean, Egiptul, cădea sub stăpânire romană. Este perioada de declin al cetăţilor greceşti clasice, care, pierzându-şi independenţa, şi-au pierdut cel mai adânc resort al forţei şi creativităţii lor. Este, prin urmare, perioada de criză profundă şi ireversibilă a lumii greceşti tradiţionale, care se manifestă, deopotrivă, în plan economic, social, politic şi spiritual. Ea este, totodată, şi epoca de elenizare, adică de difuzare largă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti în întreaga lume antică. 1. etapa romană (secolele I-V d.Hr) – este etapa fuziunii spiritului grec cu cel roman, care se desăvârşeşte pe fondul ascensiunii religiei creştine şi va reprezenta tiparul întregii culturi şi civilizaţii occidentale.

REZUMAT

1. Miracolul grecesc

3. ionienii – au început să pătrundă în Grecia din jurul anilor 2000 î.Hr. Aheii au făurit o civilizaţie înfloritoare. Ei au fost asimilaţi şi supuşi de invazia triburilor elenice.. Evaluaţi aportul grecilor la făurirea culturii şi civilizaţiei occidentale. 9. înregistrarea unor progrese economice semnificative etc.). Caracterizaţi civilizaţia miceniană. Cele mai importante procese care au avut loc în această perioadă au fost: migraţia masivă a grecilor prin colonizarea întregului bazin mediteranean şi al Mării Negre.17 Aportul grecilor la făurirea tiparelor fundamentale ale culturii şi civilizaţiei occidentale şi universale este enorm. etapa arhaică sau veche (secolele VIII – VI î. cursul ascendent al culturii şi civilizaţiei antice greceşti a fost reluat ca urmare a stabilizării situaţiei geopolitice a Greciei continentale. Aflaţi pe o treaptă de cultură şi civilizaţie inferioară celei atinse de ahei. Ei au cucerit insula Creta.) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti ca urmare a cuceririi şi înglobării Greciei mai întâi de către Regatul Macedonean şi apoi de către Imperiul Roman. Epoca istorică a antichităţii greceşti Începând cu anii 800 î.Hr. şi au devenit cea mai importantă forţă maritimă a Mării Mediterane. 6. filosofia. etapa clasică (secolele V – IV) – este etapa apogeului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. dorienii – au început să pătrundă în Grecia tot prin nord în jurul anului 1200 î. Întrebări 1. în trei mari valuri: 1. şi au construit primele aşezări fortificate şi sanctuare. aheii şi eolii – au venit pe aceeaşi cale în jurul anului 1600 î. au pătruns în Grecia continentală dinspre nord începând din anii 2000 î. insulare şi microasiatice. 2.Hr) – este etapa fuziunii spiritului grec cu cel roman. care a rezistat şi a transmis epocii istorice spiritul civilizaţiei miceniene. AUTOEVALUARE A. Ştiinţa. Ultima mare expediţie militară a aheilor a fost războiul troian. etapa romană (secolele I-V d. care se desăvârşeşte pe fondul ascensiunii religiei creştine şi va reprezenta tiparul întregii culturi şi civilizaţii occidentale. au ocupat întreaga Grecie şi i-au supus pe ionieni sau i-au obligat să se refugieze în insulele Mării Egee şi pe coastele occidentale ale Asiei Mici. cu excepţia Atenei. etapa elenistică (secolele III – I î. Care au fost principalele etape ale epocii istorice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? . arta. ci şi pe cel pragmatic. Caracterizaţi epoca „obscură”.Hr. Tot sub influenţă cretană.Hr. asemenea tuturor „miracolelor” sau „minunilor”. numită civilizaţia miceniană. nu numai izvoarele. În preistoria Greciei urmează apoi o epocă de decădere cunoscută sub denumirea de epoca obscură (cuprinsă aproximativ între anii 1100 şi 800 î. aheii au făurit primul sistem de scriere din Occident. amploarea şi deznodământul războiului troian. ei au cucerit toate cetăţile greceşti.Hr. 3. 2. dar. Umanitatea le datorează grecilor nu numai spiritul teoretic. Explicaţi cauzele şi amploarea migraţiei greceşti de la sfârşitul epocii „obscure”.) – în care au fost puse bazele culturii şi civilizaţiei istorice antice greceşti. care poate fi sesizată îndeosebi în artă şi religie. 2. Explicaţi cauzele.Hr. Principalele etape ale istoriei antice greceşti au fost: 1. iar aportul lor cultural aproape nul. 4. dar au suferit influenţa culturală a străvechii civilizaţii minoice. ci şi matricea lor configuratoare în Grecia antică. Preistoria Greciei Cei mai vechi locuitori ai Greciei au fost pelasgii. Care au fost principalii factori care au contribuit la depăşirea epocii „obscure” şi intrarea civilizaţiei greceşti în faza sa istorică? 8. despre un miracol grecesc sau despre o minune grecească. toate. Cum explicaţi fărâmiţarea politică a lumii antice greceşti? 10. 2. 3. Care au fost principalele valuri migratoare elenice. care aparţineau grupului de populaţii indo-europene. cultura şi civilizaţia antică grecească a avut o serie de premise şi de condiţii care au făcut-o posibilă.Hr. mistica şi morala Occidentului îşi au. consolidarea structurilor social-politice. administrative şi spirituale ale polisului (cetatea-stat). când au pătruns ele în Grecia şi care a fost aportul lor la făurirea civilizaţiei greceşti preistorice? 4.Hr. Efectele invaziei doriene asupra civilizaţiei greceşti au fost dezastruoase. 7. numit „liniarul B”. în acest sens. 5. În ce măsură se poate vorbi despre un „miracol” grecesc sau despre o „minune” grecească pentru explicarea rolului grecilor în istoria culturii şi civilizaţiei universale? 3. Se vorbeşte.

Istoria războiului peloponeziac. 1974. Grecia propriu-zisă. ROŞCA. şi nu după categoria socială. pp. nici făcător de minuni aliat cu zeii sau cu alte puteri oculte. mag. drept «un animal politic». căci civilizaţia greacă a crescut şi a înflorit pe malul mării. Studii şi eseuri filosofice. „În anume condiţii. Teme pentru dezbatere în seminar. cât despre influenţe politice. şi în general puteri sufleteşti în aparenţă potrivnice. „Caracteristica cea mai izbitoare a Greciei antice. p. în Elada a văzut pentru întâia oară lumina realitatea pe care. Aici. Nu călcăm legile. În mare. „Minune” greacă. fără a pătrunde mai adânc de douăzeci – douăzeci şi cinci de mile de la mare spre interior. mai ales din respect pentru legi dăm ascultare şi oamenilor care sunt. în orice împrejurare. Hellas a cuprins o arie enormă. stăpână şi călăuză a Occidentului. fiind în acelaşi timp şi-n măsură mai mare. europenii. în Grecia a gândit omul pentru prima dată şi în chip dezinteresat. insulele egeene. se poate vorbi. Chiar învăţătura creştină. 3. pe rând. taumaturg. Lumea nu-şi putea închipui o altă împărţire pentru oamenii cu adevărat demni de acest nume. 1985. constă în aceea că a fost împărţită într-o infinitate de cetăţi care formau tot atâtea state. 1992. Bucureşti. graţie contribuţiei propriului ei geniu.18 B. În al doilea rând. şi nu în interiorul continentului. Editura Meridiane. pentru referate sau eseuri 1. cât şi legilor care. ca să îngăduie celorlalte să-şi facă o organizare superioară”. ci mai mult după virtute. 37 – 40. 1. partea elenismului este de prim ordin”. 11. nu este împiedicat pentru că n-are vază… (în activitatea zilnică) ne manifestăm liberi activitatea… Ne satisfacem. „Datoria lumii moderne faţă de poporul grec este imensă. în grad neatins până azi de alţii. TUCIDIDE. Pentru el există două feluri de fiinţe omeneşti: acelea care zac în seminţii amorfe şi sălbatice sau formează turme uriaşe în cadrul unor monarhii de proporţii monstruoase şi acelea care trăiesc armonios asociate în cadrul cetăţilor. Vechii greci. de un «miracol» elen”. primele s-au născut pentru sclavie. Roma a jucat mai întâi un rol secundar înainte de a prelua ştafeta şi a deveni în cele din urmă. ca şi în alte domenii. ci de mai mulţi cetăţeni (constituţia) s-a numit democraţie şi. Civilizaţia greacă. incluzând litoralul Mării Negre spre est. „Miracolul” grecesc. 5. Mai mult: înţelepţii Eladei au ştiut împăca în chipul cel mai fericit gândirea cu viaţa… În sensul consideraţiilor până acum făcute. 5. şi gânditori. Bucureşti. Discursul lui Pericle despre democraţia ateniană: „Din pricină că Atena este condusă nu de câţiva. o elipsă foarte plată. Epoca „obscură”. continuând spre vest pe ambele maluri ale Mediteranei până la Cirene în Libia şi până la Marsilia şi la câteva aşezări de pe coasta spaniolă. fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva. devenind agentul său de propagare rapidă şi eficientă: să nu uităm că limba greacă a fost limba începuturilor Bisericii. cugetătorii elini au ştiut să concilieze. şi artişti. Elada a dat pentru întâia oară viaţă tipului uman care. FINLEY. 4. 3. Editura Meridiane. depozitar al secretelor cerului. 1970. 2. care stă şi astăzi la baza întregii civilizaţii occidentale. II. Îi datorăm esenţialul instrumentarului intelectual şi deopotrivă principiile morale. Editura Eminescu. cu felurite rezultate. după lege. în vol. Pentru noi. ni s-a transmis prin intermediul gândirii greceşti care i-a elaborat şi sistematizat datele fundamentale. FRANÇOIS CHAMOUX. Lista marilor centre poate fi enumerată. G. făcând abstracţie de ideea unei aplicaţii imediate şi posibile. a gândit pentru simpla plăcere de a gândi. Aceasta din urmă a făcut inteligibil pentru toţi caracterul universal al creştinismului. Geneza civilizaţiei preistorice greceşti. În Orient. şi nu pe grec. M. Bucureşti. fără constrângere. deşi ştia. 24. Locul şi rolul grecilor în istoria umanităţii. p. şi legilor. cauza profundă a tuturor măreţiilor şi a tuturor slăbiciunilor sale. toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1.I. la conducere. Toate concepţiile pe care le presupune o asemenea împărţire erau atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa elenă. prin urmare. 5. zonele de coastă ale Asiei Mici. cel ce ştia era poet. sudul Italiei şi cea mai mare parte din Sicilia. deşi nu sunt scrise. nu era nici mag. interesele particulare. Cetatea greacă. 26 – 27. 2. D.D. „În ce sens se poate deci vorbi de un «miracol» elen? Mai întâi. vol. de la greci încoace o numim «filosofie». Editura Ştiinţifică. atât acelora care sunt promulgate de a veni în ajutorul oamenilor obidiţi. 4. încât în secolul al IV-lea spiritele cele mai chibzuite considerau existenţa polis-ului ca fiind un lucru firesc. chibzuim treburile publice. această arie poate fi reprezentată ca o uriaşă elipsă cu Mediterana (şi cu Marea Neagră în prelungirea ei) constituind axul longitudinal. Categoriile gândirii. ţinuturi . Nimeni nu pune la îndoială că din moştenirea comună pe care gânditorii şi artiştii noştri au sporit-o vreme de cincisprezece veacuri. comportă totuşi un respect unanim consimţit”. p. Tot ce se afla dincolo de această centură era socotit periferic. care ne aparţin încă au fost definite de el întâia oară. Grandoare şi declin în istoria antică grecească. iar dacă este sărac dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate. Însuşi Aristotel ajunge să ia efectul drept cauză şi să definească omul. GLOTZ. abstracţia cu imaginaţia.

Cu munca se ocupă în primul rând sclavii şi. Problema este: cine deţine cetăţenie în cetatea antică? Dacă luăm în considerare exemplul cel mai cunoscut şi. 2001. la fel.Hr. trebuie să luăm în considerare numărul de loc neglijabil al celor născuţi dintr-un singur părinte «pur-sânge» într-o cetate deschisă comerţului şi unor continue contacte cu lumea exterioară. toţi cei ce au cetăţenie. Mai trebuie ţinut cont. prin descoperirea unor norme şi legi obiective a căror cunoaştere a procurat pentru prima oară omului o nouă siguranţă a gândirii şi acţiunilor sale. că drepturile politice depline – al căror conţinut coincide cu cel al cetăţeniei – nu li se acordă celor cu totul lipsiţi de posesii. adică războiul. ochiul lor privea deja lumea cu acea privire căreia nici o parte a universului nu i se înfăţişa separată. Este cetăţean şi face parte cu titlu deplin din comunitate prin intermediul participării la adunările unde se iau deciziile cel care este apt să exercite principala funcţie a bărbatului adult liber. grecii puneau deja problema individualităţii umane. vorbire. 2000. îşi are fără îndoială originea în structura lor spirituală particulară. Într-un cuvânt. Grecia epocii întunecate. Jean – Pierre Vernant. desigur. . cu toate că de contemporani atare nevoie nu va fi fost la fel resimţită. ci sunt chiar natura omului grec. lucrul se petrece pe căi spirituale ocolite. Bucureşti. Acestor caracteristici unii le adaugă şi accentuarea lipsei de securitate”. într-o anumită măsură femeile”. cel mai bine este să pornim de la forma specifică rasială a spiritului grec. împlinite. 15. raportul dintre oamenii liberi şi sclavi era de unu la patru. Pentru a o face. ale proporţiilor şi mişcării. Cetăţeanul. şi anume Atena. 1. A. 117. Aceasta este limitarea cea mai severă. uşoara versatilitate şi libertatea interioară a omului grec – care par a fi premisele dezvoltării rapide ale acestei naţiuni într-un univers de forme contradictorii de o bogăţie şi varietate inepuizabilă. şi după calculele cele mai prudente. şi pe care le admirăm de fiecare dată când venim în contact cu autorii greci. 7. De asemenea. cu condiţia ca părinţii lor să fie atenieni şi liberi prin naştere. p. în al cincilea rând o rupere generală a contactelor comerciale şi de altă natură cu majoritatea populaţiilor din afara arealului egeean şi chiar cu unele dinăuntrul său. pp. p. 1994. Paideea. „Din punct de vedere istoric nu poate fi pus la îndoială faptul că. 20 – 21. bune pentru raiduri de pradă. iar din amestecul lor a apărut fenomenul Eului individualizat. cel puţin până în epoca lui Solon (secolul al VI-lea î. în fine. chiar cu cei ai epocilor arhaice – nu îşi au nicidecum originea în subiectivitatea modernă conştientă. ori pentru a primi produse meşteşugăreşti de la greci. Dar. întrucât au acces la adunarea constituantă. Editura Polirom. LUCIANO CANFORA. WERNER JAEGER. vol. în al doilea rând se înregistrează declinul sau dispariţia anumitor îndemânări pur materiale. 6. SNODGRASS. aşa încât istoria personalităţii europene trebuie să pornească neîndoios de la ei. Editura Teora. uşurinţa manifestată şi libertatea spiritului grec se explică prin faptul că grecii – spre deosebire de popoarele epocilor anterioare lor – au avut conştiinţa clară a legităţii existente în lucruri. căci acestea nu proveneau dintr-o copiere exterioară a câtorva poziţii individuale ale obiectului surprinse întâmplător. Şi acolo unde acest Eu devine conştient. 8. ci întotdeauna aparţinând structurii vii a unui ansamblu care îi determina locul şi sensul. a metalelor şi sclavilor. nu putem realiza cu o claritate principială rolul spiritului grec în istoria formării culturale a omului. Spiritul oriental nu putea înţelege aerul degajat şi libertatea corpului omenesc în reprezentările artiştilor greci.).M. Omul grec. viziunea asupra cetăţeniei se rezumă în epoca clasică la identitatea cetăţean – războinic. ci dintr-o înţelegere clară a legilor universale ale structurii corporale. în izolarea sa. „Concepţia modernă susţine că epoca postmiceniană avea următoarele caracteristici: în primul rând o scădere a populaţiei. în vol. cel mai tipic. Grecii au nu simţ înnăscut pentru ceea ce corespunde «naturii». „Democraţia antică este deci regimul în care contează. Editura Meridiane. La aceasta s-au adăugat influenţele romane şi creştine. acţiune şi toate speciile de artă este strâns legat de această observare a structurii naturale. istoricii moderni discută încă dacă într-adevăr în vremea lui Solon – aşa cum susţine Aristotel în Constituţia Atenei – dreptul de a ajunge în adunare fusese extins şi la cei lipsiţi de drepturi. constatăm că relativ puţini oameni deţin acest bun inestimabil: bărbaţii adulţi. în măsura în care aşa ceva se putea evita”. Numim acest mod de a privi lucrurile organic. ajunşi la apogeul evoluţiei lor filosofice. în al treilea rând similarele declin sau dispariţie în ce priveşte artele mai elevate. pe care ei l-au formulat mai întâi. scădere detectabilă în mod cert şi care va fi fost dezastruoasă. dar nu pentru a fi locuite de aceştia. Vioiciunea spontană. deoarece consideră individualul ca parte a unui întreg. coord. Cu mult înainte ca spiritul lor să fi produs această idee. organice a firii”.19 bune pentru dobândirea hranei. dacă ţinem cont de faptul că. Instinctul care determina spiritul grec să formuleze conştient legile realităţii şi care se manifestă în toate domeniile vieţii spirituale: gândire. printre care evidenta dispariţie a artei scrisului este cea mai izbitoare pentru noi. pornind de la acest punct de vedere modern. în al patrulea rând o scădere a nivelurilor de viaţă şi poate a cuantumului bogăţiei. Conceptul de natură.

20

2. PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ STRUCTURA TEMEI 2.1. Caracterizare generală 2.2. Poemele homerice 2.3. Hesiod 2.4. Orfismul OBIECTIVE • Precizarea distincţiei şi a corelaţiilor dintre gândirea mitică şi cea filosofică • Caracterizarea generală a protofilosofiei • Prezentarea semnificaţiilor filosofice ale poemelor homerice, creaţiei lui Hesiod şi orfismului • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE mit, gândire mitică, protofilosofie, problema homerică, basileu, Moira (destin), etică eroică, areté (virtute), model cosmologic, cele cinci vârste, psyché (suflet), orfism, menade, mistere orfice, metempsihoză. BIBLIOGRAFIE • Homer, Iliada, Odiseea, orice ediţie. • Hesiod, Munci şi zile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. • Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia în Grecia veche, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 7 – 21. • Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, I, Filosofia antică, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1994, p. 89 – 102. • I. Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol. I, partea I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. XVII – XXXI. • M. Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 5 – 6. • J.-P. Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 31 – 57. • O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 528 – 532. • Şt. Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Editura Dacia, Cluj-Napoca1980, p. 45 – 90. • Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 323 – 333. • E.R. Dodds, Grecii şi iraţionalul, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 13 – 27. • F. Robert, Religia greacă, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 121 – 131. • R. Sorel, Orfeu şi orfismul, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 28 – 44.

21

Cursul 2

PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ
2.1. Caracterizare generală Filosofia grecească n-a apărut dintr-o dată deplin formată, precum spune legenda că s-ar fi ivit zeiţa Atena, complet echipată de război, din capul tatălui său Zeus, ci a fost precedată şi pregătită de o experienţă de gândire imemorială, ce se confundă practic cu etnogeneza grecească. Şi ea, asemenea întregii culturi şi civilizaţii a căror expresie emblematică este, a fost adesea considerată în posteritate o enigmă sau un miracol, dar, asemenea lor, a avut o serie de premise care au făcut-o posibilă. Ceea ce se va numi mai târziu filosofie nu a fost la origini o formă de gândire distinctă şi bine articulată, ci s-a constituit treptat, pe măsura emancipării spiritului grecesc de formele de gândire tradiţionale. Deşi termenul filosofie a început să circule din secolul al VI-lea î.Hr., fiind atribuit fie lui Pythagoras, fie lui Heraclit din Efes, abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Platon şi Aristotel îl vor consacra definitiv. Filosofia grecească îşi are rădăcinile în străvechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizaţiei greceşti. La începuturi filosofia nu-şi punea probleme noi, ci le găsea ca atare în cultura timpului său, dar le oferea răspunsuri ce se îndepărtau tot mai mult de reprezentarea mitică a lumii. În lucrarea Aspecte ale mitului Mircea Eliade propune o definiţie a mitului, despre care afirmă că i se pare „cea mai puţin imperfectă, întrucât este cea mai lungă”. El semnalează, astfel, dificultatea definirii mitului datorită complexităţii şi bogăţiei încărcăturii sale spirituale: „mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începutului; altfel spus, mitul povesteşte cum, datorită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, cosmosul, fie de o insulă, o comportare umană, o instituţie; e aşadar întotdeauna povestea unei faceri; ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început sa fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ce s-a întâmplat realmente, despre ce s-a întâmplat deplin. Personajele mitului sunt fiinţe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales pentru ce au făcut în timpul prestigios al începuturilor…” Mitul are o anumită raţionalitate, în pofida faptului că evenimentele pe care le narează sunt plasate în contexte fantastice. El răspunde nevoii omului de înţelegere a lumii, chiar dacă o face într-o modalitate transfigurată poetic. Tocmai această raţionalitate a mitului era avută în vedere de Aristotel în Metafizica, atunci când afirma că: „şi iubitorul de mituri este într-un fel un iubitor de înţelepciune („filosofus”) căci mitul a fost creat pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor”. Nucleul mitologiei greceşti este reprezentat de miturile teogonice, adică de miturile ce relatează naşterea generaţilor succesive de zei şi conflictele dintre ei, proces încheiat prin victoria lui Zeus asupra forţelor divine mai vechi, victorie prin care ar fi fost instaurată actuala ordine a lumii. O particularitate a culturii greceşti, esenţială pentru naşterea filosofiei, este reprezentată de faptul că spre sfârşitul epocii obscure (aprox. sec. VIII î.Hr.) s-a înregistrat o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii, care, fără a fi încă filosofie, a reprezentat un pas decisiv spre ea. Majoritatea istoricilor filosofiei preferă pentru denumirea acestei etape prealabile naşterii filosofiei propriu-zise termenul protofilosofie (termen format cu ajutorul prefixului de origine grecească protos – „primul”, „cel dintâi”)

22

termenului prefilosofie (format cu ajutorul latinescului pre – „anterior”, „înainte de”), pentru a sugera faptul că această etapă nu este doar anterioară naşterii filosofiei, ci întruchipează şi o primă întruchipare, evident încă rudimentară şi confuză, a acesteia. Protofilosofia reprezintă, deci, termenul mediu ce leagă mitologia propriu-zisă (pentru denumirea căreia este potrivit şi termenul de prefilosofie) de filosofia propriu-zisă şi evidenţiază complexitatea şi caracterul procesual al genezei filosofiei. Cele mai semnificative expresii ale protofilosofiei greceşti sunt : poemele homerice, creaţia lui Hesiod şi orfismul. 2.2. Poemele homerice Poemele homerice sunt cele mai vechi expresii ale culturii culte greceşti şi occidentale care ne-au parvenit. Ele cuprind un ansamblu de legende reunite în două epopei de excepţională valoare artistică: Iliada şi Odiseea. Ele au fost considerate din vremuri străvechi a întruchipa expresia supremă a artei, religiei, moralei şi înţelepciunii greceşti şi s-au bucurat în întreaga lume grecească antică de o autoritate comparabilă cu cea a Bibliei în era creştină (comparabilă, dar nu identică, din moment ce o serie de filosofi ca Heraclit din Efes, Xenoafan din Colofon şi Platon, nu numai că s-au îndoit de această autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverenţioşi faţă de ea). Tradiţia antică a atribuit cele două epopei poetului orb Homer, dar informaţiile despre personalitatea şi creaţia sa sunt vagi, incerte si contradictorii. Problema homerică Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea şi opera lui Homer, în epoca modernă s-a constituit aşa-numita „problemă homerică”, cu antecedente încă în antichitatea grecească, ce reuneşte o suită de întrebări ale căror răspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. Iată numai câteva dintre ele: • Dacă Homer a existat într-adevăr sau este numai un personaj legendar? Au fost formulate răspunsuri şi teorii, mai mult sau mai puţin convingătoare, în favoarea ambelor variante. În antichitatea grecească nimeni nu se îndoia serios de existanţa lui Homer, din moment ce nu mai puţin de şapte cetăţi, printre care şi Atena, îşi disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna şi Chios. • În cazul în care Homer a existat cu adevărat, când a trăit? Au fost propuse date cuprinse între secolul al XII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi fost contemporan cu evenimentele narate în cele două epopei care-i sunt atribuite sau ar fi trăit la scurt timp de la consumarea lor) şi secolul al VII-lea î.Hr. (caz în care el ar fi trăit cu puţin înaintea consemnării în scris a faimoaselor epopei). Poemele homerice au fost consemnate în scris după tradiţia orală în secolul al VI-lea î.Hr. la Atena în timpul tiraniei lui Pisistrate, dar au circulat oral din timpuri străvechi. Majoritatea cercetărilor contemporani fixează ca data cea mai probabilă a vieţuirii ipoteticului Homer secolul al VIII-lea î.Hr. Este însă cert că el a utilizat pentru elaborarea poemelor sale o serie de mituri si legende ce circulau oral cu multă vreme înainte. • Dacă poemele homerice sunt creaţii folclorice sau culte? În epoca modernă o serie de reprezentanţi ai mişcării romantice au propus şi argumentat, mai mult pasional decât raţional, ipoteza caracterului folcloric al poemelor homerice, dar ea este în prezent complet abandonată. Majoritatea cercetătorilor contemporani susţin caracterul lor cult şi invocă numeroase argumente, care cu greu pot fi contestate: • Elemente de prozodie: cele două poeme sunt compuse din versuri lungi, în timp ce majoritatea creaţiilor folclorice sunt alcătuite din versuri scurte; particularităţi stilistice, vocabular elevat etc. • Relatarea unor detalii de la curţile basileilor (regii micenieni), cum ar fi

pe Homer. dintre care n-ar fi exclus ca unul (cel care a scris Odiseea) să fi fost o femeie (s-a susţinut. căruia îi este supusă întreaga creaţie. şi inteligenţa pragmatică. alături de calităţile personajelor Iliadei. unde îl aştepta răbdătoare şi iubitoare soţia sa Penelopa. Iliada fiind o operă de tinereţe. Sunt evocate caractere puternice. iar la evenimentele povestite participă nu numai oameni. căci după moarte nu mai este nimic de sperat sau de aşteptat. Destinul eroului homeric este închis între limitele vieţii sale. de doi sau de mai mulţi? Filologii au identificat mai multe straturi. tu fiic-a lui Zeus şi du-te”. decât o luptă între două armate. în acest sens. atitudine care nu este caracteristică oamenilor simpli. când s-a desfăşurat războiul troian. Ideea destinului implacabil (Moira sau Aisa). este amplă. al zecelea. ci si zei. războiul însuşi fiind mai mult o suită de confruntări individuale între aristocraţii celor două tabere. mistuite de patimi arzătoare şi animate de o morală aristocratică. este conceput fie ca fiind impus de Zeus însuşi. povestind peripeţiile eroului aheean Ulise (Odysseus). ci se manifestă de-a dreptul ireverenţios faţă de diferite divinităţi. apare cu deosebită pregnanţă în poemele homerice. fie de o parte. Viziunea despre lume. Oamenii din popor implicaţi în evenimentele povestite au doar rol decorativ. Dacă Iliada şi Odiseea au fost create de singur autor. Iliada relatează mai multe episoade dramatice din ultimul an. Grecii erau încredinţaţi că destinul poate fi cel . invocarea unor reguli de „protocol” şi a moravurilor aristocratice etc. oamenii şi chiar zeii ca simple mijloace pentru atingerea propriilor sale scopuri. Ithaka. al cărei bazileu era.23 • descrierea interioarelor palatelor miceniene şi a vestimentaţiei celor care locuiau în ele. Diomede. iar Odiseea una de maturitate sau chiar de bătrâneţe. o adevărată artă machiavelică avant la lettre de a utiliza împrejurările... care este una dintre notele definitorii ale întregii spiritualităţi antice greceşti. Viziunea despre lume conturată în Odiseea este mai puţin amplă (ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să o considere o operă de maturitate sau chiar de bătrâneţe a prezumtivului său autor). dar aceasta este mai degrabă o convenţie decât o certitudine etc.! Cei mai mulţi cercetători actuali sunt de părere că cele două poeme au un singur autor. În primplanul acţiunii ambelor poeme se află eroul aristocrat. că un bărbat n-ar fi niciodată capabil să pătrundă atât de intim sufletul femeii. pe drumul de întoarcere de la războiul troian spre patria sa. La revenirea eroului aheean în Ithaka însăşi zeiţa Atena i se adresează admirativ: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie”! Etica homerică este o etică eroică. niveluri şi stiluri ale scriiturii. grandioasă. referiri la arme de fier. unul dintre personajele Iliadei. fie ca o forţă telurică mai presus chiar şi decât „părintele zeilor şi-al omenirii”: „Ce-i drept că nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea firească / Pe cine lor li-i drag. care ar pleda pentru ipoteza a doi sau mai mulţi autori diferiţi. care foloseşte orice prilej pentru a-şi pune în valoare curajul şi a-şi apăra demnitatea. dacă-l doboară / Neîndurata soartă. asaltată de peţitorii care râvneau tronul Ithakăi. dar Ulise pune în joc. care nu existau în lumea grecească în epoca miceniană. ceea ce înseamnă că ele au fost compuse după ce astfel de arme au început să fie folosie) etc. • Concepţia despre zei implicată în cele două poeme: unele personaje nu numai că nu sunt obediente. Astfel. al războiului aheilor împotriva Troiei (numită de greci Ilion). au sesizat interpolări operate în momente despărţite de câteva secole (de exemplu. fie de cealaltă a beligeranţilor. mâna morţii” (Odiseea). o înfruntă pe zeiţa Afrodita: „… Ci strigă vârtos Diomede: / Lasă războiul. centrată în jurul valorii supreme a virtuţii. Odiseea continuă într-un fel acţiunea Iliadei. conturată deosebit de expresiv. cum o face ipotetica autoare a Odiseei) etc. Valoarea morală supremă promovată de cele mai importante personaje ale Iliadei este virtutea („areté”): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai allon – „să fii întotdeauna cel mai bun şi mereu deasupra celorlalţi”. Destinul. care nu puteau fi accesibile sau nu puteau fi sesizate de oamenii din popor.

acesta i se impune exact în forma în care-i fusese prezis. 2.24 mult cunoscut înaintea împlinirii sale (prin consultarea oracolelor. de vreme ce-mi deteşi din naştere zile puţine. Visele sunt întotdeauna premonitorii. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. deci. în niciun caz. Numeroşi termeni filosofici ulteriori sunt resemnificări ale unor cuvinte care apar în Iliada şi Odiseea (de exemplu: aperion. gravat de Hefaistos însuşi pe scutul lui Achille. Personajele homerice colaborează sau se înfruntă cu zeii. el conţine şi o serie de elemente raţionale ca: forma sferică a universului. Theogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o deosebită importanţă pentru constituirea spiritualităţii greceşti istorice întrucât ea a realizat o primă sistematizare a legendelor. aflându-şi destinul tragic prin consultarea Oracolului din Delphi. considerându-se că după moarte din om nu mai rămâne decât un suflet fantomatic. cea mai bogată regiune a Greciei continentale. ele au reprezentat un adevărat rezervor pentru terminologia filosofică. căruia. anulat şi nici măcar schimbat. El a compus două poeme care. prin interpretarea anumitor semne ale naturii ori a viselor etc. El se adresează mamei sale. În primul rând. cazul bazileului Thebei.). în primul rând. care circulau oral din vremuri străvechi şi erau. astfel încât faima să-i supravieţuiască. cu următoarele cuvinte: „Mamă. demitizate şi dezvoltate de primii filosofi. în special.Hr. Zeul focului şi al meşteşugurilor „făureşte pământul şi cerul şi marea. dar să-şi trăiască viaţa. ca în filosofia grecească de mai târziu. Hesiod a delimitat atribuţiile zeilor olimpieni. stăpânită doar de cei iniţiaţi. ba chiar să şi-l asume. Ştiind că îi sunt date zile puţine. i s-au arătat „copilele divine” (muzele) care l-au înzestrat cu darul de a tălmăci oamenilor adevărul. Deşi este saturat de elemente fantastice. dar. alături de creaţia homerică. în acest sens. Hiadele şi Orionul / Cel luminos. Oedip.3. provincia din care face parte şi oraşul Atena). De asemenea. eroul aheean Ahile nu precupeţeşte niciun efort pentru a le da cât mai multă strălucire. zeiţa Thetis. care. Omul trebuie. cosmos. dar. / Care. Astfel. Tocmai aceste elemente vor fi reţinute. încercând să raţionalizeze religia grecească timpurie. Acest model cosmologic va influenţa primele cosmologii filosofice. să . le-a fixat ierarhia şi i-a conturat fiecăruia personalitatea. poziţia „fixă” pe cer a unor constelaţii (Orionul) etc. în Iliada este schiţat un model cosmologic. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure şi mai consistente. / Singurul care nu scapătă-n apele lui Okeanos”. cercetarea stării organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul diferitelor manifestări religioase. În poemele homerice nu este încă prezentă ideea de „suflet”. Soarele-n veci călător şi Luna rotată şi plină / Stelele toate. în cele din urmă. pe loc în văzduh se roteşte. arché. pretându-se la o adevărată hermeneutică mitică. la Ascra în Beoţia (provincie a Greciei situată la nord de Attica. Cloşca cu puii. Este semnificativ. ce-i zice şi Carul cel mare. în multe privinţe. Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a fost considerabilă. atâta câtă îi este dată. o umbră palidă lipsită de eficacitate. ba şi Ursa. / Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-împăratul olimpic”. contradictorii. haos. să se supună destinului. incerte şi contradictorii. psyché etc. Creaţia lui Hesiod Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a-l evita. Dacă informaţiile despre Homer sunt sărace. deoarece se prezintă el însuşi în poemele sale. pe când se afla cu turma de oi pe muntele Helicona. distingerea mai multor niveluri ale existentei. ci a procedat călăuzit de un veritabil simţ teologic. cu care comunică mai ales în timpul somnului prin vise. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a legendelor despre zei. în Theogonia el se descrie ca un tânăr păstor beoţian. cu curaj şi cu demnitate.). ale cerului zodii şi mândra cunună. ca parte a omului pregnant conturată. ochind Orionul.

reuşise să-l deposedeze de o parte din moştenirea ce-i revenea de drept. nu se întovărăşeşte cu zeii pentru a-şi atinge scopurile. întrucât şi-au depăşit. dacă o încalcă. Tăbliţele sacre – un tratat de medicină şi psihologie. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. aşa cum au fost fixate de tradiţie. oamenii fiecărei vârste fiind pedepsiţi. Munci şi zile este un adevărat tratat agrotehnic. căci ţăranul este copleşit de griji şi necazuri. din care s-au desprins pe rând „Pământul cu largile-i coapse”. coerentă şi consecventă. Poemele ţăranului beoţian au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti. în mod evident. Hesiod îşi îndeamnă fratele şi pe cei asemenea lui să respecte dreptatea lui Zeus. şi nici nu îi înfruntă când destinul i se arată nedrept. omul se poate ridica. Mulţi filologi şi istorici ai filosofiei îl . ce i-a inspirat. vor fi aprig pedepsiţi. de fiecare dată. pe Hiperion „zeul luminii”. Argonautica – un poem ce povesteşte peripeţiile argonauţilor în căutarea lânii de aur etc. „Munţii înalţi a născut” şi „marea cea stearpă”. Lumea ar fi fost distrusă şi reconstruită de mai multe ori de zei. „Eros… ce supune pe oameni şi zei deopotrivă”. rânduielilor economice arhaice şi denunţă drept decădere amplificarea schimbului de mărfuri. limitele omeneşti încercând să-şi afle temeiul în ei înşişi. Nici viitorul nu-i apare lui Hesiod mai promiţător deoarece moravurile se pervertesc încontinuu. deoarece prezintă calendarul muncilor agricole şi oferă numeroase detalii asupra diferitelor tehnologii agricole. pe „Tethys cea iubitoare” şi. iar acest motiv prezintă similitudini formale cu mitul biblic al căderii omului în păcat. prin care omul şi-ar putea recâştiga demnitatea pierdută din vina sa. „Noaptea cea neagră şi Erebos apoi se iscară”. niciuna dintre ele nu ne-a parvenit. Lui Orfeu îi sunt atribuite mai multe lucrări: Legendele sacre – o teogonie diferită de cea homerico-hesiodică oficială. deci. pe „Cronos cel cu gânduri ascunse”. De asemenea. El îşi îndeplineşte cu sfinţenie îndatoririle faţă de zei. „pe-nspumatul Okeanos”. căci „Fi-vei asemeni cu zeii. Gigantomahia – o epopee despre războiul dintre zeii olimpieni şi giganţi.. iar oamenii devin tot mai răi. cum făceau eroii homerici. aşa cum sugerează şi degradarea succesivă a nobleţei metalelor care le denumesc pe patru dintre ele. dar. poemul lui Hesiod este şi didactic. Lumea ar fi într-o continuă decădere.4. de exemplu. căci. Atmosfera generală ce se degajă din poem este pronunţat pesimistă. ultima fiind cea în care trăia el. la sfârşit. Viziunea despre lume schiţată în acest poem este umilă. iar Geea (pământul) „născu asemenea şieşi / Cerul cu stele-mpânzit”. dar preferă să n-aibă de-a face cu ei. La început ar fi apărut haosul. pe „Febe cu-aleasă cunună”. Munca elogiată de Hesiod este cea agricolă. Munci şi zile este un poem agrotehnic şi didactic ce înfăţişează amănunţit modul de viaţă al ţăranului grec din epoca arhaică. de argint. fapt ilustrat. a eroilor şi de fier. El este ataşat. în cazul în care au existat într-adevăr. aşa cum experienţa milenară a ţăranilor greci le fixase. dar mai aplicat decât acesta. suspectată de înşelăciune. Căzut prin voinţa divină. Perses. 2. pe primii filosofi. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. Numai munca l-ar putea ajuta pe om să-şi recapete măreţia pierdută din vina sa.25 integreze legendele despre zei într-o viziune unitară. practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus). Hesiod a schiţat în Theogonia şi un model cosmogonic mitic. „Tartarul întunecat”. deci să munceşti e mai bine”. Orfismul Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. cu ajutorul unor judecători corupţi („mâncători de daruri”). de bronz. întrucât conţine numeroase sfaturi moralizatoare adresate de poet fratelui său. pe care el o opune celui negustoreşti. şi el. prin propriile-i forţe. căruia nu-i prea plăcea munca. pe care progresele tehnologice îl impuneau. Ca şi Homer. de motivul celor cinci vârste ale umanităţii: de aur. dar. Din împreunarea nopţii cu „întunecatul Ereb” s-ar fi născut ziua şi Eterul.

misterion – „ceremonie misterioasă”. de femeile trace. iar Apollo (zeul luminii şi al artelor. şi Tartaros. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă. o îndepărtare semnificativă de modalitatea mitică de reprezentare a lumii şi a acumulat premisele spirituale necesare apariţiei filosofiei. de sorginte probabil orientală. modernă şi contemporană numeroase capodopere.26 consideră pe Orfeu un personaj legendar. dar îi interzic să o privească pană la ieşirea din tărâmul morţii. reuşind. Potrivit tradiţiei mitice. potolind cu cântecul lirei sale furia valurilor şi acoperind chemarea irezistibilă a sirenelor. care a inspirat în arta antică. trebuind să fie strunit şi chiar mortificat printr-un mod de viaţă ascetic. Orfeu va coborî în Infern. Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu. Caracterizare generală . Datorită morţii premature a lui Euridice (muşcată. întrucât le-ar fi respins ofertele de iubire. în primul rând. să-i înduplece pe zeii infernali. el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia. Hades si Persefone. potrivit altei variante a legendei. cu al cărei cântec Orfeu ar fi reuşit să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşa-numitele mistere sau misterii (gr. REZUMAT 1. Socrate şi Platon. Bănuind că a fost înşelat de zei sau poate mistuit de dor. să i-o restituie. Protofilosofia grecească a însemnat. un ansamblu de ritualuri de iniţiere secretă practicate în lumea grecească. ceea ce se traducea în alimentaţia riguros vegetariană şi în evitarea a tot ceea ce poate consolida „închisoarea corporală” a sufletului. Capul retezat şi lira i-au fost aruncate în râul Herbus şi au plutit pe ape până în insula Lesbos. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. deci. ca pedeapsă pentru cei răi. ca răsplată pentru cei buni. ar fi fost iniţiat de muze. Îndurerat de această a doua pierdere a iubitei sale. în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. iar capul a continuat să plutească pe mări cântând un cântec de jale. pe care marinarii nefericiţi în dragoste îl mai aud şi azi. potrivit unei variante a legendei. fiind sfâşiat de menade (nimfe bântuite de furii mistice ce însoţeau în transă cortegiul lui Dionysos) sau. dar atingerea acestui ţel presupunea o instrucţie amănunţită (învăţarea unor formule obscure. prin cântul tânguitor al lirei sale. Orfeu întoarce capul cu numai câţiva paşi înainte de ieşirea din Infern şi o vede în urma sa pe Euridice alunecând înapoi în Infern şi destrămându-se ca o nălucă. „iniţiere secretă”) orfice. El ar fi fost unul dintre cei 50 (sau 53) de participanţi la expediţia argonauţilor pentru capturarea „lânii de aur” şi ar fi jucat un rol important în succesul expediţiei. transformându-se în constelaţia omonimă.). devenind un cap oracular autonom. divinitate profetică şi tămăduitoare. pierzând-o astfel pentru totdeauna. Prin ele se urmărea eliberarea sufletului de blestemul reîncarnărilor succesive. Orfeu va reveni pe Pământ şi va avea un sfârşit la fel de tragic ca şi iubirea sa. epopeea) şi a elocvenţei (puterea de convingere prin cuvânt) Calliope şi al zeului-fluviu trac Oiagros. motiv valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de mari filosofi ca Pythagoras. Impresionaţi de suferinţa şi de harul său. La sfârşitul iniţierii de purificare sufletul ar fi fost primit în lumea divină a veşnicei fericiri. de un şarpe în chiar ziua nunţii). care a devenit astfel patria poeziei lirice. Pentru a-şi câştiga mântuirea sufletului orficii refuzau întreţinerea vieţii lor prin curmarea altor vieţi. patronul oracolelor şi ocrotitorul oraşelor) i-ar fi dăruit propria sa liră. că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive). Lira lui Orfeu a fost recuperată de muze şi proiectată pe cer. aceştia îl îndeamnă să pornească spre Pământ. este iubirea sa absolută pentru soţia sa Euridice (Eurydike). o nimfă întâlnită de poet în Tracia natală după întoarcerea sa din expediţia argonautică. care ar fi trebuit să fie rostite de orficii decedaţi pentru obţinerea mântuirii etc. trupul fiind considerat principala impuritate a omului. căci Euridice îl va urma.

dar evenimentele narate sunt plasate într-un trecut mult mai îndepărtat. Care a fost importanţa poemelor homerice pentru viitoarea filosofie grecească? 8. 4. Importanţa lui Orfeu pentru filosofia grecească de mai târziu constă. motiv care va fi valorificat ulterior din perspectivă filosofică de o serie de mari gânditori precum Pythagoras. Aceasta oferea explicaţii supranaturale.). şi Tartaros. 13. Ce este problema homerică? 6. Socrate şi Platon. care. De asemenea. Ce deosebiri şi ce raporturi există între protofilosofie şi filosofie? 5. recunoaştem. Hesiod Hesiod a fost un poet ţăran ce a trăit în secolul al VII-lea î. de sorginte probabil orientală. perioada regilor micenieni (sfârşitul mileniului II î. un ansamblu de ritualuri secrete de iniţiere practicate în lumea grecească.Hr. din perspectivă istorică. „iniţiere secretă”) orfice. în special. Importanţa poemelor homerice pentru filosofia grecească de mai târziu a constat. fără a fi încă filosofie. primele cosmologii filosofice se vor inspira din modelul cosmologic schiţat de Homer în Iliada. în primul rând.27 Originile filosofiei greceşti se află în gândirea mitică. Prezentaţi şi caracterizaţi creaţia lui Hesiod? 10. în faptul că i se atribuie introducerea în spiritualitatea grecească a motivului metempsihozei (credinţa. marchează un pas decisiv spre ea. dar în legătură cu existenţa. care au generat în epoca modernă aşa-numita „problemă homerică”. 7. ca răsplată pentru cei buni. în primul rând. Orfismul Orfismul reprezintă un ansamblu eterogen de străvechi credinţe religioase. AUTOEVALUARE A. Cele două epopei au fost atribuite de tradiţia antică poetului orb Homer. în faptul că primii termeni filosofici vor fi resemantizări filosofice ale unor cuvinte care apar în ele. ca pedeapsă pentru cei răi. misterion – „ceremonie misterioasă”. Tot de numele lui Orfeu este legată şi credinţa în destinaţia postumă duală a sufletului: Câmpiile Elisee. Aceste forme de gândire intermediare ce fac trecerea de la gândirea mitică la filosofie alcătuiesc protofilosofia. practici rituale şi creaţii mitico-poetice atribuite sau care se revendică din spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus). Care a fost importanţa orfismului pentru viitoarea filosofie grecească? . Teogonia este un catalog al zeilor olimpici. Prezentaţi pe scurt legenda lui Orfeu. personalitatea şi creaţia sa există numeroase incertitudini. considerat de tradiţia mitologică profet al cultului zeului Dionysos. Explicaţia mitică a lumii conţine o serie de elemente raţionale. esenţială pentru naşterea filosofiei. prin cosmogonia pe care a schiţat-o şi prin elogierea muncii. creaţia lui Hesiod şi orfismul. Ce deosebiri şi ce raporturi există între gândirea mitică şi protofilosofie? 4. Poemele lui Hesiod au influenţat filosofia grecească de mai târziu prin sistematizarea şi raţionalizarea mitologiei greceşti. pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Naşterea zeilor) şi Erga (Munci şi zile). Legenda lui Orfeu este totodată şi o pledoarie pentru împlinirea omului prin artă. cauzele diferitelor fenomene şi evenimente etc. în care. că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive). fanteziste întrebărilor pe care şi le puneau oamenii timpurilor arhaice privind geneza lumii şi a omului. Cine a fost Hesiod? 9. Cum explicaţi marele succes a legendei lui Orfeu în cultura occidentală? 14. care reprezintă veriga de legătură dintre mitologia propriu-zisă şi filosofia propriu-zisă. şi a compus două poeme care. Ce este orfismul? 12. au avut o importanţă deosebită pentru configurarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti şi. ordinea existenţei. 3. Care sunt principalele caracteristici ale gândirii mitice? 2. este aceea că în epoca arhaică se înregistrează o îndepărtare sensibilă de modalitatea mitologică tradiţională de concepere a lumii. Întrebări 1. De numele lui Orfeu sunt legate şi aşanumitele mistere sau misterii (gr. alături de creaţia homerică. Ce sunt misterele sau misteriile orfice? 15. Poemele homerice înfăţişează valorile societăţii greceşti de la începuturile epocii arhaice. iar Munci şi zile un poem agrotehnic şi didactic despre viaţa şi munca ţăranilor. prin care omul şi-ar putea recâştiga demnitatea. Ce este protofilosofia? 3. Cele mai importante expresii ale protofilosofiei greceşti sunt poemele homerice.Hr. Care a fost importanţa poemelor lui Hesiod pentru viitoarea filosofie grecească? 11. Prezentaţi pe scurt conţinutul Iliadei şi Odiseei. chiar dacă ele sunt integrate într-un context fantastic. Una dintre particularităţile culturii antice greceşti. Poemele homerice Iliada şi Odiseea sunt cele mai vechi expresii ale literaturii culte greceşti care ne-au parvenit. 2.

Mit – protofilosofie – filosofie. În toate mai bun e prilejul”. Mitul lui Orfeu şi semnificaţiile sale culturale. din ea e născută. fătul meu. iară marfa ţi se prăpădeşte zadarnic. Nimenea. Odiseea. Lumea lui Hesiod. XI. VIII. 2. Când zărit-au momeala vicleană dată năpastă Omului. că doar asta I-a oamenilor stare după moarte. Tu să păstrezi o măsură. 5. Dar nu mai chinui. 498 – 503 [Odiseu] „Oprind-o şi strunindu-i gura-i zise: …Taci. viaţa nu-mi poate răpune. prea multă povară punând în căruţă. HESIOD. Theogonia. Cele mai primejdioase femei. HOMER. Munci şi zile. 4. 2. Osia-ţi frângi. doică. 685 – 688 [Tema măsurii] „Căci e cumplit ca-n a mării talazuri să dai de urgie Şi e cumplit când. şi te bucură în tine. . ficţiune poetică şi realitate istorică în creaţia lui Homer. Iliada. şi ca visul Se-naripează sufletul şi zboară”. sărmană femeie. Odiseea.28 B. XXII. 600 – 612 [Despre prima femeie] „Încremenit-au vremelnicii oameni şi nemuritorii. 6. HOMER. Căci oasele şi carnea se destramă Şi praf s-alege ea topită-n focul Puternic arzător. Orfismul şi misterele sale. Iliada. 481 – 484 [Hector către Andromaca:] „… Sufletul nu-ţi amărî fără cumpăt. nu te-nşală. 6. dacă nu-i scris. căci seminţia femeilor ispititoare. HESIOD. tu. 4. că nu-i a bine Să te mândreşti cu moartea unor oameni. Problema homerică şi enigmele sale. Doar e ştiut. HOMER. odată ce-n lume se naşte”. cel mai neferice Din muritori! Crăiasa morţii. fiica Lui Zeus. de ursită nu poate să scape nici unul. HOMER. Teme pentru dezbatere în seminar. 3. 3. 13 – 16 [Ameninţarea lui Zeus către cel ce ce-i nesocoteşte poruncile:] „… îl apuc si-i dau drumul în bezna Tartarului negru. Colo departe sub glie-n prăpastia cea mai afundă Temniţa oarbă cu poarta de fier şi cu pragul de-aramă Jos pe sub lumea cealaltă pe cât pe sub cer e pământul”. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Mit. 280 – 288 [Anticleia către Odiseu:] „Vai. VI. 7. Fie voinic sau mişel. de cum se duce Din oase albe viaţa. Că lor le puse capăt doar ursita Ce-a fost de sus şi-a lor nelegiuire”. pentru referate sau eseuri 1. Analiză comparată a creaţiei lui Homer şi Hesiod. 5.

306 – 308 [Despre muncă] „Dacă aceasta-ţi fu soarta. Nenorociri aducând pe capul sărmanilor oameni. nici fiii cu dânsul: Nici musafirul cu gazda şi nici un tovarăş cu celălalt. Cercetătorii moderni au opinii diferite atât în chestiunea de a şti dacă cele două poeme au fost sau nu compuse de un singur poet. În parte. Nimeni nu ştia cu certitudine când a trăit el şi unde (dar insula Chios ridica. 9. socoteau că Iliada şi Odiseea sunt opera unui singur poet.29 Cruntă osândă ce-şi face lăcaşul cu muritorii Ea ocolind pe săraci. decât o ficţiune ori o creaţie” . compusă. Munci şi zile. Le pregăteşte pedeapsa Cronidul ce toate le vede. aceasta era o chestiune doar de tehnică şi depinzând de limitele severe impuse de compoziţia orală. iar zeii le-or da necurmat doar mâhnire şi grijă. Temele aparţineau unui trecut «eroic». bântuie ziua şi noaptea. Astfel că nu e cu putinţă să fugi de-a lui Zeus voinţă”. ticăloşii. HESIOD. răspunzând admirabil nevoilor compoziţiei orale. Editura Eminescu. recitată şi transmisă de barzi profesionişti fără ajutorul vreunui singur cuvânt scris. 169 – 179 „Neamul de-acum e de fier şi oamenii de azi. FINLEY. şi ziua şi noaptea avea-vor Parte. Munci şi zile. Homer. Vechii greci. Câtă vreme Vergiliu putea hotărî. mai bine munceşte cu râvnă Ca. Dar prăvăli-va şi neamul acesta de oameni vrednici. prieten. structură şi idei. socotit în egală măsură de către barzi şi de către ascultătorii lor a fi fost mai degrabă un trecut real. „Grecii. Munci şi zile.I. Atât subiectul cât şi maniera compoziţiei erau prestabilite. Boli ce răsar de la sine. pp. în aceeaşi măsură însă. doar pe bogaţi îndrăgeşte” 7. Frate însuşi nu fi-va. cu câteva excepţii. când chiar din născare ei fi-vor cărunţi pe la tâmple. M. povestit de poet. să aleagă povestea lui Aeneas ca subiect al unui lung poem epic. Târgul întreg fu adesea prăpădit pentr-un singur nemernic. 27 – 28. 231 – 234 [Răspunderea colectivă pentru vina individuală] „Însă acelor ce-n rele şi nelegiuiri se desfată. Zeus. 10. stricăciunii Daţi. ca un act de voinţă. de la bunuri străine gândul deşert întorcându-ţi Numai spre muncă. pretenţiile cele mai adesea luate în seamă). 97 – 102 [Răul din lume] „Astfel nenumărate necazuri purced printre oameni Plină de ele e marea şi plin e de ele pământul. toată lumea e de acord că nu ni-l putem închipui pe autorul – sau pe autorii – lor asemeni poeţilor epici de mai târziu. stilizată şi artificială. totuşi. 1974. cu grele cuvinte-agrăindu-i”. Tatăl nu fi-va cu fiii asemenea. că luatu-le-a glasul Zeus în a sa-nţelepciune. ca Vergiliu. cum fost-a-nainte. HESIOD. de savant şi de complicat ca limbaj. 8. HESIOD. era şi o chestiune de convenţie socială. Munci şi zile. Însă cu relele-acestea ei amesteca-vor şi bunuri. Ba pe bătrânii părinţi chiar îi vor necinsti. Limba era bogată. HESIOD. cât şi asupra datei lor. În spatele Iliadei şi Odiseei stau secole de poezie orală. să vezi de felul de trai ce ţi-l laud”. şi putea să-l facă să fie cât voia el de sofisticat. Molcom. Dante sau Milton. HESIOD. 89 – 91 [Vârstele omenirii] „Căci mai-nainte trăiau pe pământ obşteştile neamuri Fără necazuri şi rele şi fără trudnică muncă Fără de boli dureroase. Şi ocărî-vor pe dânşii. Care urzeşte păcate şi nelegiuiri unelteşte”. Munci şi zile. bardul nu dispunea de o atare libertate. Totuşi. ce-aduc după ele sfârşitul”. 11. de durere şi trudă.

În ciuda extremei complexităţi a problemei homerice. Munca este legea sa. În palatele acestor mari bogătaşi ai Ioniei au fost recitate pentru întâia oară Iliada şi Odiseea”. FRANÇOIS CHAMOUX. Hesiod invocă cu ardoare Justiţia şi-şi afirmă încrederea în dreptatea lui Zeus. 1. 62. Desigur. după ce s-au lăsat înduplecaţi cu daruri. în spaţiul vast al devenirii universale. Spre deosebire de poetul ionian. este sigur că poetul şi-a compus poemele în lumea cetăţilor ioniene din Asia Mică. Aici îşi aveau obârşia conflictele sociale din cetăţile greceşti. El nu consideră niciodată omul abstract în sine. „Neîndoielnic că nu întâmplător primele două opere literare de largă respiraţie. vol. informândune cu exactitate asupra soartei populaţiei rurale de jos. „În general. la Ios ori la Kyme. vor duce la înfăptuirea marii colonizări în ţinuturi îndepărtate şi la profunde tulburări politice”. adică cei mari. după părerea lui. la Colofon. conflicte care. 1. Erga (Munci şi zile). În cel de al doilea ne vorbeşte adesea despre sine. WERNER JAEGER. despre gândurile şi grijile lui. Hesiod nu a trăit la curţile celor puternici: era un ţăran din Beoţia. aristocraţie aflată sau nu în jurul unui rege. Titlul Munci şi zile pe care posteritatea l-a dat poemului popular didactic al lui Hesiod exprimă pe deplin aceasta. dacă nu ceva mai târziu. care a trăit probabil în a doua jumătate a secolului. FRANÇOIS CHAMOUX. poem agricol şi didactic. divinitatea supremă: dar tocmai prin aceasta ne arată cât de rar era respectată. la fel existenţa lor se află în cea mai strânsă relaţie cu lumea exterioară… Secretul forţei plastice a personajelor homerice se bazează pe faptul că ele sunt plasate într-un sistem de coordonate precis al unui spaţiu vital de o intuiţie şi o claritate matematică” 15. conform căruia orice cultură spirituală îşi are originea în formarea unui ideal uman aristocrat. Editura Meridiane. Paideea. ca de pildă cultul comun dedicat lui Poseidon în sanctuarul panionic de la capul Micale. creaţia poetică mai târzie şi totodată mai puternic legată de pământ. completând considerabil imaginea pe care ne-am format-o despre viaţa populară primitivă greacă din Ionia lui Homer. Hesiod ne dezvăluie cea de-a doua sursă principală a culturii: universul muncii. Ţăranul trudeşte din greu pe peticul lui de pământ. această soartă nu este câtuşi de puţin de invidiat. În caz de reuşită poate ajunge bogat. Oamenii lui Homer sunt atât de reali. pp. bogăţia singură făcându-l să se bucure de consideraţie. o legendă ulterioară. Figurile lui nu sunt scheme goale care. sunt datate astăzi de majoritatea savanţilor într-al nouălea ori mai degrabă într-al optulea veac. nu departe de o vale micuţă închinată Muzelor. întâmplător. vol. 1985. numai în aspectul lui interior: la el totul devine o imagine completă a existenţei concrete. Homer îşi plasează fiecare personaj în propria lume înconjurătoare aşa cum. legate de Atena din motive sentimentale şi prin amintiri istorice. încât pare că îi avem în faţa ochilor. Paideea. ambele redactate în limba epică: Theogonia ori genealogia zeilor şi Munci şi zile. După greutăţile începuturilor. păstrează încă trăsăturile stilului oral. Iliada şi Odiseea. adică în momentul în care elenii au început a se folosi de scrierea alfabetică. în cursul perioadei următoare. Dacă Homer pune în lumină principiul fundamental. pentru ca apoi să încremenească brusc iarăşi. cu toate că o legendă târzie ni-l înfăţişează drept orb. din Grecia epocii geometrice. să se înalţe până la efecte monstruoase sau gesturi exacerbate. în ciuda formularităţii stilului şi a unor forme stângace. că i-am putea atinge cu mâna. „Cel mai mare poet după Homer era considerat de greci Hesiod din Beoţia. societatea grecească din veacul VIII ne-a apărut sub aspectul ei cel mai atrăgător.30 12. WERNER JAEGER. Cealaltă faţă e reprezentată de alt poet. Editura Teora. încadrează destinul omului ca pe o imagine strict delimitată a lumii. la Smirna. Ni s-au păstrat două dintre poemele sale. 14. dă cea mai plastică imagine a vieţii rurale din patria mamă a grecilor la sfârşitul secolului al VIII-lea. Apelul continuu făcut la atare abstracţiune divinizată dovedeşte cel puţin forţa unei exigenţe morale ce începuse să mijească în sufletele cetăţenilor nevoiaşi. acestea se aflau în secolul VIII în plină prosperitate. p. 13. pp. 2000. vol. şi-a transcris încă de la început marile sale compoziţii… Numeroase oraşe îşi disputau cinstea de a fi fost locul naşterii sale. să fie ispitite de acte dramatice. Nu numai lupta cavalerească e eroului cu rivalul său pe câmpul de luptă. poartă o foarte personală amprentă. 1985. „Prin Homer şi prin ceramica geometrică attică. Aşa cum între actele şi gândirea lor există o coerenţă interioară fără nici o falie. nesatisfăcuţi de starea lor şi conştienţi că merită altceva. creaţia lui Hesiod. trebuie să admitem că autorul Iliadei şi Odiseei. le rezolvă prea adesea prin sentinţe strâmbe. 1. Editura Teora. Cunoştea opera lui Homer pe care uneori îl imită cu exactitate. posesorul unei bucăţi de pământ în apropierea satului întărit al Ascrei. 1. această operă este de o importanţă deosebită pentru cunoaşterea evoluţiei culturii greceşti. Fie că a văzut lumina zilei la Chios. Editura Meridiane. Cu el ni se deschide o sferă socială foarte diferită de lumea aristocraţiei şi cultura ei. În vreme ce personalitatea lui Homer dispare cu totul în spatele operei. mai aspru şi mai puţin ademenitor: Hesiod. ele posedau o organizare socială solidă. foarte la modă prin şcoli. ci şi confruntarea tăcută şi dârză a . 49 – 50. la poalele Heliconului. Grupate toate douăsprezece într-o ligă. mulţi din cititorii contemporani nouă îşi dau bine seama de rigoarea construcţiei pe care ambele poeme o vădesc celui ce le studiază fără prejudecăţi… Chiar dacă stilul epic. Bucureşti. prin caracterul lui formularistic. Dar. 52 – 53. Bucureşti. Civilizaţia greacă. Civilizaţia greacă. care apare printr-o cultivare conştientă a însuşirilor eroice şi nobiliare. 60. unite prin afinităţi de limbă şi religie. vol. p. această justiţie. Dintre cele două texte păstrate de la Hesiod. 2000. supus tuturor vicisitudinilor anotimpurilor. făcând din el rivalul contemporan al primului. Dar certurile de familie sau cu vecinii dau loc la procese pe care regii. al cărei element esenţial îl constituia aristocraţia marilor proprietari de pământ care deţinea în realitate puterea.

scrise pe mici plăci de aur. de îndeplinire a ritualurilor purificatoare. Dar şi după moarte. de Samotrace sau de Phlyeis.. Orfeu şi orfismul. MARIO VEGETTI. Din punct de psihologic. „Mişcarea orfică – de la Orfeu. Istoria culturii şi civilizaţiei. „Orfeu. în acelaşi mediu cultural şi social unde s-au dezvoltat cultele dionisiace. pentru a se sustrage deci acestui destin şi a găsi calea mântuirii – care era supremul scop al vieţii – iniţiatului nu îi rămâne – pe lângă rugăciunile şi purificările rituale – decât să se realizeze într-o viaţă morală. care cu farmecul lirei lui îmblânzea fiarele. păcatul strămoşesc pe care trebuie să şi-l ispăşească prin suferinţe. cu o teogonie. Aceste adevărate ghiduri de comportare morală au fost găsite. moştenit din timpurile Titanilor. legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime şi iniţiatorul unei adevărate religii. dându-le totuşi răspunsuri mai explicite. 253 – 254. sunt ceremonii de iniţiere la sfârşitul cărora participantul se trezea în experienţa extatică şi inexprimabilă a divinului şi era convins de propria sa soartă fericită în lumea de dincolo. Aşa că nu este de mirare. Poet şi cântăreţ. cu asociaţii secrete. Pentru a-şi elibera şi salva sufletul. orfismul rămânea însă total diferit şi infinit superior cultului dionysiac. o viaţă de renunţări şi abstinenţă de la orice hrană animală. „Misterele. elaborată în detalii. în Creta şi în sudul Italiei. încât acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice. cât şi pe plan individual. OVIDIU DRÎMBA. aceste mişcări religioase de protest par să se refere la zonele de excludere şi de privaţiuni produse de formarea universului politizat al cetăţii: femei. inventator al lirei şi născocitorul magiei. vol. de ispăşire prin acte purificatoare şi prin ascetism. era după tradiţie un cântăreţ de dinaintea lui Homer. fie că este vorba de Eleusis. . deschizând în lumea profană o paranteză în interiorul căreia omul se asigura de fericita sa nemurire. nu ca o integrare. precum şi cu o doctrină a salvării. propunându-se. JEAN-PIERRE VERNANT. Omul şi zeii. reluându-i-o apoi. cu o întreagă literatură (celebrele „imnuri orfice”). străini. în fine. lumea între o seminţie a sacrificatorilor şi a celor sacrificaţi de cei dintâi. Din punct de vedere social. migraţiei continui a sufletelor de-a lungul altor existenţe (idee identică metempsihozei buddhiste). 1998. îl fermecase şi pe zeul Infernului. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ci ca o alternativă radicală la formele religiozităţii olimpiene şi citadine”. Ei ofereau posibilitatea de a transgresa dihotomia ce se afla la baza religiei olimpiene (oficială şi publică) care scinda categoric. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era concepţia despre păcat (ideea păcatului originar va reapare şi în creştinism) şi răscumpărare. Sufletul omului este întemniţat în trup întocmai ca într-o închisoare. Potrivit doctrinei orfice omul poartă încă de la naştere. pentru a pune capăt ciclului etern de renaşteri succesive. iniţierea garantează aspirantului apropierea sa de divin. 1. 1984. mişcările sectare răspund aceloraşi exigenţe ale straturilor celor mai individuale şi mai profunde ale experienţei religioase. 2001. pp. la origine numele unui zeu trac. figuri de intelectuali marginalizaţi. care acţionau şi în ritualitatea misterică. în drumul său spre fericirea eternă sufletul este pândit la tot pasul de ispite şi de primejdii.Hr. REYNAL SOREL. că tradiţia l-a considerat pe Orfeu întemeietorul misterelor prin excelenţă”.31 bărbatului muncitor cu pământul arid şi cu elementele are eroismul său şi cultivă virtuţi de o valoare eternă în formarea spirituală a omului. Era o mişcare religioasă. 18. mai articulate atât pe plan religios. o cosmogonie şi o antropogeneză bine articulate. coord. pentru a fi pregătiţi să le ocolească sau să le învingă iniţiaţii trebuiau să cunoască anumite formule salvatoare. Aici se adunaseră probabil ecourile tradiţiei şamanice apărute în lumea scitică. pe care în mormânt defunctul le avea atârnate la gât ca nişte amulete”. 17. ca şi ale credinţelor indo-iraniene despre nemurire. comunităţi periferice. p. 548. Omul grec. Editura Teora. Bucureşti. poet şi teolog căruia i se atribuia o coborâre în Infern – ia naştere în Grecia secolului al VI-lea î. ţinând cont de această echivalenţă misterico-soteriologică. în vol. Atunci când sacrificiul consacră depărtarea prin care zeul se recunoaşte diferit de muritor. adică dogmatic. cântăreţ legendar. 16. Asociindu-şi figura lui Dionysos. Editura Polirom. Nu întâmplător a devenit Grecia leagănul unui umanism în care preţuirea muncii are un loc privilegiat”.

W. • O. . Editura Teora. partea I. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. fizicalist. Editura Polirom. apeiron. p.I. 39 – 46. vol. antropologic. I. Bucureşti. Editura Academiei. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1963. Prelegeri de istorie a filosofiei.3. Bucureşti. Editura Teora. 2000. p. 1979. Banu. Hersch.-M. 7 – 9. 1984. Iaşi. aer. Bucureşti. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 1994. • I. vol. Bucureşti. Hegel. ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 3. 1984. Editura Moldova. Vlăduţescu. 1995. apă. p. 49 – 113. Drîmba. Guthrie. p.K. gnomon. Shand. arché. 156 – 176. 1997. vol. p. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Istoria culturii şi civilizaţiei. Bucureşti. XXXII . Filosofia greacă până la Platon. Istoria filosofiei greceşti. Geneza filosofiei 3. Bucureşti. Bucureşti. Istoria filosofiei europene. 86 – 100.. Introducere în filosofia occidentală. physis.C. Bucureşti. Schuhl.. p. Filosofia în Grecia veche. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti 3.1.LIV. • W. cei şapte înţelepţi. Windelband. 1998. • P. Iaşi. Mirarea filosofică. 1999. • J. p. • W. principiu. 94 – 95. O istorie a filosofiei greceşti. • G. 21 – 34. p. Milesienii OBIECTIVE • Prezentarea condiţiilor şi particularităţilor apariţiei filosofiei antice greceşti • Delimitarea celor mai importante etape ale evoluţiei filosofiei antice greceşti şi precizarea specificului lor • Prezentarea primelor viziuni filosofice greceşti elaborate de Thales. 15 – 24. eticist. • Gh. vol.2. p. Editura Albatros. • J. Editura Humanitas. 1. I. Anaximandros şi Anaximenes din Milet • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE cosmologic. Eseu asupra formării gândirii greceşti. 69 – 74. 556 – 560. Editura Univers Enciclopedic.F.32 3. p.

în acest sens. zone colonizate de timpuriu de greci. cunoscând civilizaţii şi oameni cu mentalităţi diferite de ale lor. . întreprinzători. adică în matca în care s-a plămădit spiritul grecesc. Chiar şi în zonele litorale ale Greciei continentale situaţia nu era mult diferită datorită presiunii tradiţionaliste a continentului. ci spre zonele periferice ale elipsei aplatizate pe care forma arealului în care s-au răspândit grecii în antichitate o sugerează. meşteşugurile şi comerţul maritim. în special. în plină epocă clasică. spre deosebire de locuitorii cetăţilor din Grecia continentală. în acest sens. faptul că primele procese intentate unor filosofi vor avea loc în Atena secolului al V-lea î. socialpolitică şi spirituală. geografică. grecii din colonii scăpând de sărăcia tradiţională a celor rămaşi acasă. Datorită rentabilităţii economice sporite a meşteşugurilor şi a comerţului în raport cu agricultura. regiunile continentale situate în afara marilor fluxuri comerciale terestre şi maritime au ritmuri evolutive lente şi sunt prin excelenţă conservatoare. din sudul actualei Italii şi din sud-estul Siciliei.) într-o serie de cetăţi greceşti de pe coastele egeene ale Asiei Mici. De asemenea. Această tendinţă generală este valabilă. în primul rând. Cu totul diferită era însă situaţia cetăţilor greceşti de pe coastele occidentale ale Asiei Mici (Ionia antică gecească. În coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta. Coloniştii erau oameni activi. cu atât mai mult. al VI-lea î. Spre sfârşitul epocii arhaice (sec. călătorind mult. vor deveni mai toleranţi faţă de alte credinţe şi moduri de reprezentare a lumii şi a vieţii.1. Ca urmare a prosperităţii pentru unii dintre grecii din colonii va apărea acel „răgaz pentru meditaţie”. grecii din colonii vor avea incomparabil mai multe prilejuri de mirare decât cei rămaşi acasă. Acelaşi Aristotel afirma. Geneza filosofiei La prima vedere pare surprinzător faptul că filosofia n-a apărut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală.Hr. a căror principală îndeletnicire va rămâne agricultura. fapt demonstrat. în cazul Greciei continentale.Hr. al cărei relief accidentat îngreuna nu numai schimburile de mărfuri ci şi pe cele de idei. în care fuzionează factori de natură economică. Este semnificativ. În general. aventurieri chiar.. această situaţie are o motivaţie complexă. Călătorind mult ei vor cunoaşte oameni şi civilizaţii cu mentalităţi diferite de a lor. că „filosofia s-a născut din mirare”. Aceste regiuni se caracterizau printr-un dinamism social-economic şi spiritual pronunţat. de curajul lor de a-şi părăsi locurile de baştină şi a se stabili în zone atât de îndepărtate. şi au încriminat ca delict punerea sub semnul întrebării de către acuzaţi a reprezentării mitice a lumii. din sudul Italiei şi din Sicilia se creează astfel condiţiile obiective şi subiective necesare naşterii filosofiei. multe colonii greceşti vor ajunge relativ rapid prospere. actuala coastă mediteraniană a Anatoliei turceşti). pe care Aristotel îl considera în lucrarea sa Metafizica una dintre condiţiile prealabile necesare naşterii filosofiei.33 Cursul 3 ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI 3. Departe de a fi o simplă expresie a hazardului.

Callicles.1. reprezentanţii atomismului ( Leucipp şi Democrit). Filosofia acestei epoci a avut un caracter pronunţat eticist şi pesimist.Hr. care va influenţa decisiv evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale.) – este etapa apogeului filosofiei antice greceşti şi a avut un caracter pronunţat antropologic. Etapa romană (sec. Milesienii Spre sfârşitul epocii arhaice Miletul era cel mai înfloritor polis grecesc de pe coasta occidentală a Asiei Mici. Gorgias din Leontinoi. filosofii pluralişti (Anaxagoras din Clazomene. care s-a realizat pe fondul constituirii şi răspândirii rapide a religiei creştine. adică în prim-planul interesului filosofilor au trecut. Lucretius – au împrumutat majoritatea temelor şi motivelor pe care le-au abordat din filosofia grecească. Grecii erau încredinţaţi că fundamentele culturii şi civilizaţiei lor ar fi fost fixate de şapte bărbaţi iluştri . problemele omului. Etapa elenistică (sec. De asemenea. Platon şi Aristotel. etc.3. Miletul îşi datora prosperitatea. Cei mai importanţi filosofi romani: Cicero.) – este etapa declinului culturii şi civilizaţiei antice greceşti. Etapa clasică (sec. În măsura în care au fost abordate. III-I î. inclusiv a filosofiei. cu precădere. El s-a bucurat de o mare preţuire în întreaga antichitate grecească.Hr. Seneca. în urma aşa-numitei „revoluţii socratice”. Cei mai importanţi filosofi ai epocii clasice au fost: sofiştii (Protagoras din Abdeba. Zenon din Elea). Pythagoras.) şi cei mai valoroşi filosofi greci: Socrate. Aici s-au acumulat pentru prima dată premisele obiective şi subiective necesare genezei filosofiei.) – este considerat în mod unanim nu doar primul filosof grec. Prosperitatea Miletului este atestată şi de faptul că locuitorii săi vor fonda pe parcursul câtorva secole peste 80 de colonii în toate zonele colonizate de greci.Hr. fizicalist. adică de difuziune amplă a valorilor greceşti în întreaga lume antică. următorului mileniu si jumătate. Thales din Milet (cca 640-550 î. 4. Etapa presocratică sau preclasică – desfăşurată pe parcursul secolului al VI-lea î. declanşată de cucerirea macedoneană. Şi în această etapă filosofia a avut un caracter eticist şi pesimist întrucât epoca respectivă era o epocă de declin. Ea a avut un caracter pronunţat cosmologic. Principali reprezentanţi: Epicur. stoicii şi scepticii.3. Critias. problemele omului şi ale vieţii sociale au fost subordonate aceleiaşi perspective fizicaliste. Cei mai importanţi filosofi ai acestei etape au fost: milesienii (Thales din Milet. I-IV d. dar şi de elenizare. cărora li se alăturaseră în timp şi alţi greci atraşi de prosperitatea polisurilor de aici.34 3. cu precădere. Empedocles din Agrigent). Anaximandros din Milet şi Anaximenes din Milet). filosofia romană este considerată adesea ca ultima etapă a filosofiei greceşti. 2. Marc Aureliu. ale naturii (physis – natură). colonizată de timpuriu de ionieni (primul val migrator elenic). Hippias din Iulis.Hr. ci şi cel dintâi filosof pe plan universal. 3.2. V-IV î. dar de această dată al Imperiului roman. fiind supranumit „podoaba Ioniei”. în această epocă a avut loc fuziunea dintre spiritul grecesc şi cel roman. datorat.) – întrucât romanii n-au dat dovadă de prea mare originalitate în filosofie. 3. Ionia era numită în antichitatea grecească întreaga coastă egeeană a Asiei Mici (aflată pe teritoriul actualei Turcii). dar mai ales în bazinul Mării Negre. Melissos din Samos. Parmenides din Elea. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti Filosofia antică grecească a parcurs în evoluţia sa istorică următoarele patru mari etape: 1. Asia şi Africa. poziţiei sale geografice favorabile. 3. reprezentanţii Şcolii din Elea (Xenofan din Colofon.Hr. Întreaga zonă se caracteriza printr-un înalt dinamism social-economic şi spiritual. avântului meşteşugurilor şi comerţului maritim. Heraclit din Efes. fiind considerat unul dintre „cei şapte înţelepţi”. adică în centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele cosmosului. aflându-se la intersecţia fluxurilor comerciale maritime şi terestre care legau trei continente: Europa.

dar nimic din ceea ce. dar el este.35 care au fost legiuitori. cel dintâi filosof. El presimte parcă distincţia dintre nivelul fizic şi cel metafizic de explicaţie a lumii. inteligenţei. oameni de stat. ca orice intuiţie ori presimţire. De asemenea. El a folosit această teoremă pentru determinarea distanţei corăbiilor faţă de ţărm. Dacă acestea sunt determinate calitativ. Numărul lor a fost fixat la şapte. Fenicia. primul reprezentant al unei astfel de filosofii. descoperind constelaţia Ursa Mică. Această afirmare i-a fost. Aristotel e de părere că Thales a învestit apa cu statutul de principiu pe baza unor observaţii şi generalizări empirice: „…Thales. el trebuie să fie unic şi ilimitat. Thales nu are conceptul principiului – arché – şi nici măcar pe cel al filosofiei. A avut şi preocupări de astronomie. El a pus. presimţire a ceea ce avea să vină. şi preocupări hidrotehnice. elementul prim din care provin toate lucrurile. Este semnificativ pentru prestigiul de care s-a bucurat Thales în antichitatea grecească faptul că pe toate listele cu „cei şapte înţelepţi” care ne-au parvenit din antichitate el este nominalizat primul. dar care. el trebuie să fie indeterminat (sau. A avut. Evident. „Despre solstiţii”. Ca filosof. dacă ele au naştere şi pieire. nu-şi află încă o expresie satisfăcătoare. el trebuie să fie nenăscut şi nepieritor. consilier politic perspicace şi moralist sever.Hr. ridicată la rangul de principiu. „Despre echinocţii”. eventual. Pentru a putea funcţiona universal principiul întemeietor trebuie să aibă o altă natură decât lucrurile întemeiate. etc. a scris el nu ne-a parvenit. sugera mai degrabă confuzia celor două planuri decât distincţia lor. ceea ce a permis orientarea mai sigură a corăbiilor pe mare în absenţa oricăror repere terestre. de bună seamă. Tradiţia îi atribuie trei lucrări integral pierdute: „Astrologie nautică”. Babilon. Căci. adică principiul. Căci. cel puţin. A fixat cu mare precizie datele solstiţiilor şi echinocţiilor şi a prevăzut eclipsa totală de soare din 28 mai 585 î. Thales a fost un bun economist. că acest plan permite un alt tip de reconstrucţie mentală a lumii decât cel ce are ca obiect exclusiv existenţele individuale. lui Thales îi sunt atribuite două teze. În Egipt Thales a calculat pentru prima dată cu exactitate înălţimea piramidelor în funcţie de umbra acestora pe pământ. Intuiţie grea de consecinţe. problema începutului în ordine absolută. poeţi. temeiul. faptul că cel dintâi nu este suficient pentru înţelegerea lumii ca totalitate. Dacă aceasta a fost pricina părerii sale. socotite de unii istorici ai filosofiei contradictorii: „Doctrina lui era că apa este începutul tuturor lucrurilor şi că lumea e însufleţită şi plină de zei“. principial diferit de ele). în pofida diversităţii sale sensibile. în primul rând. Ca matematician Thales a elaborat teorema care-i poartă numele. circumscriindu-şi astfel demersul orizontului filosofiei. dacă ele sunt multiple şi limitate (fie şi numai întrucât se limitează reciproc) şi multiple. Prima sa teză este expresia unei generalizări empirice. apa. ajungând la concluzia că acel lucru din care iau naştere toate este totodată principiul tuturor lucrurilor. Afirmând că „apa este începutul tuturor lucrurilor“. care întemeiază totul şi la care totul revine. el a înscris pentru prima dată un triunghi dreptunghic într-un cerc. lumea este unică şi unitară. Trebuie să existe deci un factor de unitate. conform căreia unghiurile de la baza oricărui triunghi isoscel sunt egale. Posteritatea i-a atribuit mai multe lucrări. Se pare că el a întreprins numeroase călătorii în Egipt. Această preţuire unanimă de care a avut parte Thales s-a datorat. afirmă că acest principiu este Apa. El a arătat că pământul stă pe Apă. o componentă a universului fizic. Thales intuieşte că principiul întemeietor aparţine altui plan al existenţei decât cel al lucrurilor întemeiate. culturii şi preocupărilor sale enciclopedice. apa fiind arché-ul. la adoptarea ei l-a determinat şi observaţia că seminţele tuturor lucrurilor sunt umede prin . de asemenea. Thales operează cea dintâi deschidere metafizică din cultura occidentală. datorită virtuţilor magice ale acestei cifre (printre care se afla şi „înţelepciunea”) în tradiţia orfică şi pythagorică. indubitabil. mai niciuna dintre aceste condiţii nu puteau fi satisfăcute de apa lui Thales. prilejuită de observaţia că hrana tuturor vieţuitoarelor este umedă şi că chiar căldura ia naştere din această umezeală. primul. din care totul decurge.

ci în urma strădaniei de explicare a unor fenomene fizice. ea a stârnit cele mai mari controverse. ignorând-o. căci. cel dintâi fiind Anaximandros. Dacă ţinem seama de implicaţiile primei sale teze.3. dacă prima fixează principiul. considerându-le caracteristice şi lucrurilor la care ele nu sunt manifeste. dar nu va înceta să se adâncească. care susţine că lumea este „ plină de zei“. I. cu deosebirea că el este epurat de elementele mitice. Şi acesta a avut preocupări enciclopedice. nu numai că nu va mai fi abandonată niciodată. că spiritul grecesc nu s-a mai mulţumit după el numai cu mitul. care accentuează aspectul de discontinuitate în procesul trecerii de la protofilosofie la filosofie. chimic. Raţiunile sale nu erau atât de ordin religios – deşi vor fi existat şi dintre acestea! – cât de ordin ştiinţific. sau. care. pe care îl sugerează formularea lui Thales. Aceste materiale naturale evidenţiau forţe misterioase. diferiţi de cei mitologici. anorganic. „zeii“ erau reduşi de el la condiţia de simple forţe ale naturii. În favoarea acestei interpretări pledează. Astfel.) – a fost urmaşul şi discipolul lui Thales. diminuând corespunzător îndepărtarea lui Thales de gândirea mitică. 3. 3. ar fi o expresie a dinamismului intrinsec apei. Chiar dacă demersul său era hazardat. faptul că viziunea lui Thales n-a rămas izolată în contextul cultural al epocii. ne dăm seama că. el este deplin explicabil dacă ţinem cont de faptul că celor vechi lumea le apărea mult mai unitară decât nouă. Ea pare a o contrazice pe cea dintâi întrucât sugerează o revenire la modalitatea mitică de reprezentare a lumii. ci ea a inaugurat o nouă modalitate de înţelegere a lumii. cum ar fi magnetismul şi electricitatea statică. în măsura în care se poate vorbi despre ştiinţă în epoca respectivă. iar apa umple întregul univers. cea de-a doua subliniază dinamismul intrinsec naturii. care ia forma vaselor în care este ţinută etc. în fond.Hr. Astfel. primul în cultura grecească şi occidentală. 983 b). dar a avut mai mulţi discipoli. ci se mişcă prin sine. complementare. a faptului că ea nu este mişcată.2. îi este atribuită inventarea gnomonului. pe care le vor decela şi teoretiza abia ştiinţele moderne. S-ar mai putea adăuga şi luarea în consideraţie de către Thales a importanţei mării pentru civilizaţia greacă. O serie de surse antice menţionează interesul său pentru proprietăţile magnetului şi ale chihlimbarului. fapt din care a tras încheierea că Apa constituie pentru lucrurile umede principiul naturii lor“ (Metafizica. din acest moment. Fără îndoială că minimalizarea saltului calitativ marcat de concepţia lui Thales în devenirea culturii occidentale este păgubitoare. instrument rudimentar de . în mod evident. îi minimalizează importanţa. Altele. descris în Iliada.36 firea lor. plasticitatea apei. Acest model cosmologic prezintă similitudini cu cel homeric. Oricum. Unele interpretări i-au exagerat importanţa. Pythagoras. Thales nu a creat o şcoală filosofică în sensul propriu al termenului. Aceşti „zei“ sunt. în primul rând. interesul său pentru hidrotehnică. Cea de-a doua teză atribuită lui Thales susţine „…că lumea e însufleţită şi plină de zei“. sesizarea forţei vitalizatoare a Nilului în contrast cu ariditatea deşertului învecinat şi a efectelor miraculoase ale ploii asupra naturii. Anaximandros din Milet (610-546 î. considerând-o un fel de metaforă a dinamismului intrinsec naturii. Thales a ajuns la o astfel de concluzie nu prin adeziunea la animismul mitic. dar nu s-a bucurat de preţuirea de care a avut parte Thales. de organizare a existenţei. privaţi de atributele lor mitice. O serie de istorici ai filosofiei consideră însă că aşa-numitul „suflet al lumii“. modelul cosmologic sugerat de viziunea sa asupra universului atestă delimitarea sa de maniera mitologică de concepere a lumii. pe care Thales le-a extrapolat la întreaga existenţă. să se amplifice şi să se amelioreze. biologic etc. Cât priveşte ultima parte a tezei. organic. Aristotel era aşadar încredinţat că identificarea de către Thales a principiului cu apa a fost expresia integrării unor observaţii şi reflecţii minuţioase asupra naturii într-o viziune de ansamblu despre lume prin care universalul (principiul) era pus în condiţia de a da seama de individual (lucrurile individuale). aşa cum va face. cele două teze pot fi considerate. pur şi simplu. întrucât ei nu aveau conştiinţa distincţiilor calitative dintre nivelurile fizic.

principiul este indeterminat. În plan fizic. după un ciclu de metamorfoze. mişcările aparente distincte ale diferitelor categorii de corpuri cereşti (Soare. sau nenumărat. deşi hazardată. planetele cunoscute. iar aştrii ar fi nişte orificii ale acestor inele. Mitului îi erau opuse astfel alternative naturaliste de înţelegere a . întrucât li se conferă existenţă. motiv datorită căruia. Concepţia sa filosofică marchează un progres semnificativ în raport cu cea a lui Thales. Întregul Univers ar fi luat naştere din apeiron. atestă strădania lui Anaximandros de descifrare a determinărilor cantitative ale existenţei. vânt. dar plauzibile pentru stadiul preştiinţific de înţelegere a lumii. ar fi adoptat viaţa terestră şi ar fi început să se hrănească şi să se înmulţească singuri. deosebirile de mărime ale aştrilor etc. aerul. Apeironul întemeiază şi ingeniosul model cosmologic imaginat de Anaximandros. sunt generate lucrurile individuale acestora li se face dreptate. omul are nevoie de o îngrijire îndelungată şi anevoioasă. Deşi este naivă. Din tensiunile acestor contrarii s-ar naşte toate lucrurile şi tot ele ar explica devenirea lor. Concret. şi pentru ploaie. Anaximandros nu a mai identificat principiul cu un element determinat al naturii. nedreptate pentru care prima serie de lucruri generate va fi distrusă pentru a face astfel posibilă generarea unei a doua serii de lucruri individuale. Această estimaţie. Primele vieţuitoare apărute astfel ar fi fost peştii şi celelalte vieţuitorare acvatice. El integrează într-o viziune unitară cu remarcabilă capacitate explicativă un mare număr de date de observaţie. în Odiseea. Lună. prin care s-ar vedea focul aflat dincolo de ele etc.37 măsurat timpul. fulgere. şi anume cu apeironul. imens (în sens spaţial). Pământul ar sta în suspensie în centrul Universului. principiul care le întemeiază şi le explică aparţine planului metafizic. din indeterminarea apeironului. Anaximandros explică generarea lucrurilor şi dinamismul lor prin delimitarea în cadrul apeironului a două cupluri de contrarii: umed şi uscat (apă şi pământ) şi cald şi rece (foc şi aer). Acestora li se face astfel dreptate. O dată format. cutremure etc. stelele). întrucât se află la distanţă egală de ceilalţi aştri. Tot Anaximandros a elaborat şi cea dintâi teorie evoluţionistă asupra originii vieţii din cultura occidentală. Această dreptate înseamnă însă o nedreptate făcută lucrurilor încă nenăscute. aşa cum procedase Thales. sunt nedreptăţite. nesprijinindu-se pe nimic. El ar avea forma unei coloane de piatră. În timp ce majoritatea animalelor se hrănesc singure şi sunt autonome imediat după naştere. care este primul termen al limbajului filosofic occidental. El considera că viaţa ar fi apărut în mediul acvatic. De aici viaţa s-ar fi răspândit în mediile terestru şi aerian. cum ar fi forma circulară şi luminozitatea aştrilor. această teorie are meritul de a fi integrat viaţa şi omul în unitatea materială a lumii şi de a fi încercat să le ofere o explicaţie raţională pe baza observaţiilor empirice şi a comparării diverselor forme de viaţă. în Iliada. dar cele distruse. În timp ce lucrurile individuale sunt concrete. Când. Se oferă explicaţii naturaliste fanteziste. principiul era conceput de Anaximandros ca un fel de amestec primordial al celor patru elemente cosmologice: apa. ci cu unul indeterminat. Ei s-ar fi desprins apoi de aceştia. ci ar fi apărut în burţile peştilor. eclipsele. unde ar fi rămas până la maturizare. Anaximandros îl resemnifică filosofic şi denumeşte cu ajutorul său principiul din care toate lucrurile provin şi la care ele revin. Din această deosebire Anaximandros a tras concluzia că primii oameni nu s-ar fi putut naşte autonomi. În jurul Pământului s-ar învârti la diferite distanţe mai multe inele formate din apeiron. tunete. ca şi cele încă nenăscute. în virtutea aceleiaşi „justiţii universale” ele vor trebui să fie distruse etc. determinate. Anaximandros apreciază că lumea se schimbă neîncetat datorită acţiunii unui alt cuplu de contrarii: dreptate-nedreptate. Termenul apăruse şi în poemele homerice având semnificaţia de nemărginit. pământul şi focul. El a introdus termenul de arché pentru denumirea principiului explicativ al întregii existenţe. a cărei înălţime reprezintă o treime din lăţime. prin încălzirea mâlului de pe fundul apelor de razele soarelui. El marchează astfel mult mai evident decât dascălul său distincţia dintre planul fizic şi cel metafizic de reconstrucţie mentală a lumii: în timp ce lucrurile concrete perceptibile cu ajutorul simţurilor aparţin planului fizic. În plan metafizic.

toate regiuni colonizate de timpuriu de greci.Hr. 2. El afirmă că „şi sufletul este tot aer”. care a avut un caracter pronunţat cosmologic. Anaximandros din Milet a fost discipolul şi continuatorul lui Thales.Hr). El încerca astfel să explice generarea lucrurilor prin transformarea principiului însăşi şi nu prin cupluri de contrarii constituite ulterior în cadrul principiului. Prin rarefierea aerului ar lua naştere aerul comun şi focul. El explică existenţa cu ajutorul unui element nedeterminat pe care-l numeşte apeiron (indefinit sau infinit). Deşi nu a utilizat termenul principiu (arché). Etapa romană (secolele I – IV d. care a avut un caracter preponderent antropologic. în care fuzionează factori de natură economică. şi nu printr-o serie de determinaţii apărute ulterior în cadrul său. aerul este cel mai puţin determinat şi deci satisface în cea mai mare măsură condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească principiul. în sudul Italiei şi în Sicilia.3. Apariţia şi dispariţia continuă a lucrurilor individuale este explicată printr-un alt cuplu de contrarii: dreptate – nedreptate. 4. primul dintre „cei şapte înţelepţi”. Universul ar fi alcătuit exclusiv din componente fizice. identificându-l cu aerul. a depăşit pentru prima dată reprezentarea mitică a lumii. Anaximenes are şi meritul de a fi încercat să ofere. Este semnificativ pentru viziunea sa filosofică şi modelul cosmologic pe care Thales l-a elaborat. toate celelalte lucruri caracterizate prin consistenţă fizică. prin combinarea lor. o explicaţie naturalistă fenomenelor psihice. Etapa elenistică (secolele III – I î. considerat de greci.). în primul rând. Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti În evoluţia sa istorică filosofia antică grecească a parcurs următoarele etape: 1. cum procedase Anaximandros prin cuplurile de contrarii cald – rece. În realitate. datorită cunoştinţelor şi preocupărilor sale enciclopedice. respectiv dreptate – nedreptate. pentru prima dată în cultura occidentală. concepte împrumutate din sfera relaţiilor interumane. pesimist şi individualist. Etapa clasică (secolele V – IV î. Aici a apărut prima mişcare filosofică din Occident. geografică. propunând cea dintâi viziune filosofică occidentală. Acest fapt are o motivaţie complexă. fizicalist. Anaximenes din Milet (585-525 î.Hr. sufletului. Astfel. se pare că Anaximenes deosebea aerul ca principiu de aerul comun. REZUMAT 1. un pronunţat caracter eticist. 3. Anaximenes era de părere că generarea lucrurilor individuale s-ar realiza printr-o mişcare a principiului însuşi.Hr. pământ şi foc –. care. În felul acesta pentru prima dată fenomenele psihice erau integrate în viziunea filosofică naturalistă asupra lumii. de prosperitatea şi dinamismul social-economic şi spiritual al coloniilor fondate de greci. prin comprimarea aerului s-ar naşte succesiv apa. aşa cum făcuse dascălul său. 3. care a permis depăşirea reprezentării mitice tradiţionale a lumii.).3.38 două dintre cele mai complexe fenomene ale existenţei: viaţa şi omul.) – a fost urmaşul şi discipolul lui Anaximandros. pesimist şi individualist. social-politică şi spirituală. S-ar părea că avem de-a face cu un regres. Etapa presocratică sau preclasică (secolul al VI-lea î. ai cărei reprezentanţi au fost: Thales din Milet. este epurat de elemente mitice. El a preluat de la acesta termenul de apeiron pentru denumirea principiului. El aprecia că. 3. apa fiind elementul predominant. deşi este inspirat de cel homeric. Mai precis. dintre cele patru elemente cosmologice – apă. dar cărora li se conferă o . adică cu revenirea la modalitatea de filosofare thalesiană.Hr.). aer. dar nu l-a mai conceput ca fiind indeterminat ci determinat. a fost o expresie a fuziunii spiritului grecesc cu cel roman şi a evoluat pe fondul apariţiei şi răspândirii rapide a religiei creştine. care a avut un pronunţat caracter eticist. el a explicat pentru prima dată întreaga existenţă prin intermediul unui element material ultim – apa. care a avut. ci pe coastele occidentale ale Asiei Mici. cum era denumită de greci coasta occidentală a Asiei Mici (pe teritoriul Anatoliei turceşti actuale). Caracterizare generală Filosofia antică grecească nu s-a născut şi nici n-a făcut primii paşi în Grecia continentală. pietrele şi. ca şi cea elenistică. Generarea lucrurilor din principiu sar face prin constituirea în cadrul său a două cupluri de contrarii: umed şi uscat (apă şi pământ) şi cald şi rece (foc şi aer). Anaximenes consideră că lucrurile individuale s-ar naşte din principiu printr-o succesiune de comprimări şi rarefieri ale aerului. Este vorba. umed – uscat. Milesienii La sfârşitul epocii arhaice Miletul era cel mai înfloritor polis grecesc al Ioniei. pământul. 2.

tot aşa spunem despre această ştiinţă că ea singură este liberă. îndeosebi paturi. Editura Teora. faţă de problemele mai mari. AUTOEVALUARE A. însă nici una nu îi e superioară”. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru o dobândi o pricepere a lucrurilor. 2. când au început să filosofeze au fost mânaţi de mirare. Care sunt motivele pentru care Thales este considerat în mod unanim primul filosof occidental? 7. Cum explică Anaximandros geneza lucrurilor individuale din principiu? 11. Concepţia filosofică a lui Anaximandros. Cum explică Anaximenes generarea lucrurilor individuale din principiu? 14. nici un alt oraş n-a fost atât de activ şi de populat înaintea războaielor medice. exceptând Grecia propriu-zisă. economice şi spirituale ale apariţiei filosofiei în polisurile greceşti din Asia Mică. Consideraţi că există vreo legătură între preocupările ştiinţifice ale lui Thales şi filosofia sa? 6. 2. Aşa că dacă oamenii s-au ocupat cu filosofia spre a evita neştiinţa. De aceea şi iubitorul de mituri e oarecum un filosof. El o propus şi cea dintâi explicaţie evoluţionistă a originii şi devenirii lumii vii din cultura occidentală. Milesienii prelucrau pieile şi metalele preţioase din Lydia. „Dacă descindem în Miletul secolului al VI-lea. pretutindeni. Metafizica. lâna din Frigia şi cânepa din Colchida. progresând încetul cu încetul. Care este principiul cu ajutorul căruia Anaximenes explică existenţa? 13. Întrebări 1. 982 b – 983 a. Mit. 87. cu deosebirea că locul apei este luat de aer. produceau mobilă în serie. PIERRE-MAXIME SCHUHL. Acela care se îndoieşte şi se miră recunoaşte prin chiar aceasta că nu ştie. cum sunt. Eseu asupra formării gândirii greceşti. pentru referate sau eseuri 1. 2. El a identificat principiul cu aerul şi a explicat generarea lucrurilor printr-o succesiune de comprimări şi rarefieri ale aerului. I. 2000. în urma războaielor civile. Regalităţii i-a urmat oligarhia. Anaximandros a elaborat şi el un model cosmologic. Anaximenes din Milet a fost discipolul şi urmaşul lui Anaximandros. ci. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate pentru explicarea lor. Primele cosmologii filosofice. Cum explicaţi prosperitatea Miletului şi faptul că aici au fost întrunite pentru prima dată condiţiile social-economice şi spirituale favorabile naşterii filosofiei? 4. Ce este apeironul? 10. apreciind că şi sufletul ar fi o metamorfoză a aerului. Ca şi predecesorii săi milesieni. Concepţia filosofică a lui Anaximenes. p.39 semnificaţie cosmică pentru a se legitima raţional devenirea continuă a existenţei. 2. ştiinţă şi filosofie în concepţia lui Thales. Bucureşti. Anaximenes a elaborat un model cosmologic asemănător celui thalesian. 3. El are meritul de a fi făcut şi prima tentativă de integrare a fenomenelor psihice în viziunea sa filosofică. B. vom găsi o atmosferă cu totul nouă în acest oraş în care aheii şi ionienii i-au întâlnit pe carieni. „Căci şi oamenii de azi şi cei din primele timpuri. mai întâi faţă de problemele mai la îndemână. tirania şi totuşi. Evaluaţi comparativ concepţiile filosofice ale lui Thales şi Anaximandros. dar n-a fost satisfăcut de viziunea filosofică a dascălului său. Astfel e limpede că ei nu o cultivă în vederea vreunui folos. cursul Soarelui şi al aştrilor şi naşterea Universului. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra condiţiilor prealabile necesare naşterii filosofiei. apoi. de pildă. ARISTOTEL. fierul de la calibi. 4. Evaluaţi comparativ concepţiile filosofice ale lui Anaximandros şi Anaximenes. precum spunem despre om că e liber când există pentru el. pentru că numai ea e cultivată pentru ea însăşi… Toate celelalte ştiinţe sunt mai necesare decât aceasta. cretani şi fenicieni. nu pentru altul. 3. Care credeţi că sunt temeiurile convingerii vechilor greci că Thales a fost primul dintre „cei şapte înţelepţi”? 5. şi nu în vederea unui folos oarecare. Prezentaţi şi evaluaţi concepţia lui Anaximandros asupra originii şi evoluţiei vieţii? 12. Ce semnificaţii are concepţia lui Anaximenes asupra naturii sufletului? 15. 6. sudul Italiei şi Sicilia şi nu în Grecia continentală. Teoria aristotelică asupra genezei filosofiei. Care sunt cele mai importante teze filosofice ale lui Thales? 8. Indicaţi cauzele social-politice. Geneza filosofiei occidentale. mult mai complicat decât cel propus de Thales. Teme pentru dezbatere în seminar. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor. se căutau vase umplute . 5. a comodităţii şi a plăcerilor lor au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă. fazele Lunii. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. 9.

potrivit cu rânduiala . Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. fenicieni. „Dintre toţi care s-au ocupat mai întâi de filosofie. Afirmă că pământul este de formă cilindrică şi că înălţimea lui ar reprezenta o treime din lăţime. 1997. susţinea că părţile sunt supuse schimbării. dintre cei mai nobili urmaşi ai lui Agenor şi Cadmos. învârtindu-se toate în cerc. De asemenea. care-i de formă sferică. spun ei. 157. este apeironul (infinitul). PLUTARH. fără să definească de era aer.1. 4. I. animale cornute. „Anaximandros… a afirmat că apeiron-ul este cauza oricărei naşteri şi pieiri. ca de pildă Thales şi Hippon – acesta din urmă părând a fi şi ateu. dar că întregul rămâne neschimbat. sclavi. că soarele nu e mai mic decât pământul şi-i alcătuit din cel mai curat foc”. Soarele. 2. aurul smuls grifonilor de către arimaspi. s-au desprins cerurile şi. fie mai multe decât una singură. Stromata. Principiul şi elementul. foarte apreciat în întreaga Grecie. că pământul. 4. de vreme ce o substanţă rămâne veşnică. bogata clientelă a Greciei Mari îşi disputa. frumoasele lor covoare şi stofele vopsite în purpură.2. Se zice că el a descoperit anotimpurile şi că a împărţit anul în trei sute şaizeci şi cinci de zile”. DIOGENES LAERTIOS. potrivit cu necesitatea. întemeietorul acestui mod de a filosofa. Iaşi. întemeind antrepozite sau colonii. plătind în aur. ci Thales. Phisica. susţine că este apa…. 1997. ei deţineau nouăzeci de centre comerciale. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. că luna. 3. pentru nedreptatea făcută. le înglobează pe toate. În Egipt ei au construit. potârnichi. 21. Physica. „Dintre cei care susţin că principiul este unic şi în mişcare – filosofi pe care el (Aristotel) îi numeşte în particular şi physiologi – unii spun că acest principiu este limitat. tot de acolo le vine şi pieirea. naşterea. 4. 20. s-au instalat peste tot. stă în mijlocul lumii. Thales 3. din care se nasc celelalte. desigur. întocmai scoarţei care cuprinde tulpina copacului. DIOGENES LAERTIOS. Anaximandros 4. după cum ne informează Platon… Cei mai mulţi scriitori spun că era de fel din Milet şi dintr-o familie ilustră… Doctrina lui era că apa este la începutul tuturor lucrurilor şi că lumea este însufleţită şi plină de zei. Pe întreg litoralul Pontului Euxin. 24. nici nu piere. 10. acela este principiul tuturor)”. SIMPLICIUS. În fine. la Sybaris. ei au pătruns peste tot. de asemenea. ei considerau apa ca principiul tuturor lucrurilor şi demonstrau că pământul este aşezat pe apă”. toate lucrurile infinite. lemnul din Bithynia. De aceea consideră că nimic nu se naşte (din nimic). au pătruns în Grecia Mare.3. De acolo de unde provin toate – de acolo se hrănesc şi cum apa este principiul naturii umede. p. In Euclidem. 13. (După părerea lor) caldul se menţine prin umiditate. Duris şi Democrit sunt de acord că Thales era fiul lui Examyes şi al Cleobulinei. „Anaximandros a afirmat că: «începutul tuturor lucrurilor este apeiron-ul… De acolo de unde se produce naşterea lucrurilor. Într-adevăr o substanţă anume trebuie să existe. De unde există toate şi de unde provin mai întâi şi în ce sfârşit îşi găsesc pieirea – în vreme ce substanţa persistă în ciuda schimbărilor suferite. spune el. acolo deţineau un întreg cartier în Naucratis. SIMPLICIUS. că forţa care generează dintotdeauna căldura şi frigul. că aparţinea neamului Thelizilor.4. Totuşi. Activitatea portuară era la fel de intensă ca şi activitatea atelierelor. spunea el. în vreme ce ea rămâne eternă. cu mult înaintea acesteia. Editura Polirom. „Herodot. este elementul şi totodată principiul lucrurilor.40 cu vinul sau uleiul lor. fiul lui Praxides.1. căci ele trebuie să dea socoteală unele altora. iar tot ce este mort se usucă. peşte sărat sau uscat. Editura Polirom. s-a născut în Milet. aceasta. luna şi stelele s-au format după ce sfera de foc s-a rupt în bucăţi. El era unul dintre cei şapte înţelepţi. fierul calibilor. pe braţul bolbitin al Nilului Zidul milesienilor. 3. PROCLOS. 94. s-a diferenţiat în procesul de naştere al acestei lumi şi alcătuieşte la periferia ei o sferă de foc care înconjoară atmosfera din jurul pământului. apă sau altceva. El a demonstrat că pieirea şi. îşi ia lumina de la soare. apoi. în general. 963 b 6.3. formulând. ajungând la această opinie în urma observaţiilor empirice. 3. ei susţin că principiul (lucrurilor) este apa . Iaşi. acest «Shanghai antic». Prin urmare. „Anaximandru. Metafizica. din care. Ei nu călătoreau numai pentru a se îmbogăţi. seminţele tuturor lucrurilor sunt umede şi tot ce reprezintă hrană musteşte. „Se spune că Thales a demonstrat pentru prima oară că cercul este divizat în părţi egale de către diametru… El este indicat ca primul (învăţat) care a ştiut şi a arătat că unghiurile de la baza oricărui triunghi isoscel sunt egale. ARISTOTEL. Spune. cei mai mulţi au fost încredinţaţi că principiile tuturor lucrurilor se află în cauze materiale. 250.2. 3. iar focul a fost prins într-o serie de inele. ambra care venea din Nord pe marile fluvii. despre cantitatea şi înfăţişarea unui asemenea element primordial nu toţi spun acelaşi lucru. ocupând locul în centru. 23. strălucind cu o lumină de împrumut. susţine că omul s-a născut dintru început din vieţuitoare de altă specie”. fie una singulară. care exportau grâu. această ipoteză în urma observaţiei că hrana tuturor vieţuitoarelor este umedă şi că însăşi căldura se iveşte şi se menţine din apă (căci ceea ce le dă naştere. urmând traseele legendarilor cuceritori ai Lânii de Aur. p. cai. 70 – 71. milesienii au căpătat avânt. 3. ci şi pentru a se instrui…”. sarea extrasă din salinele din Olbia. îşi trag obârşia din eternitatea infinită. folosind într-o manieră mai veche cuvântul «egale» pentru identice”.

Anaximenes. Precum sufletul nostru. „După acesta (Anaximandros). Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. focul şi din ele totul”.4. a afirmat că aerul este infinit. 118.4.1. 5. Iar că toate câte se nasc din el sunt definite. Anaximenes din Milet… a afirmat şi el că lucrurile au un substrat unic şi infinit (apeiron). Physica. Î . în pietre şi în celelalte lucruri care sunt formate din acestea. Academica.41 timpului». ci. „Anaximenes… a arătat că aerul este originea tuturor lucrurilor. AETIUS. iar când se comprimă se transformă în aer. 5. dar nu indefinit. căci din el se produc toate şi din nou în el se absorb. II. pământul. 5.2. zice el. apa. Iaşi. DIOGENES LAERTIOS. Anaximenes 5. a audiat învăţătura lui Anaximandros… El a susţinut că obârşia tuturor lucrurilor este aerul…”. SIMPLICIUS. 3. acesta diferă după gradul de rarefiere şi comprimare de la o substanţă la alta. fiul lui Eurystratos. Anaximenes din Milet. apoi în nor şi mai departe în apă. p. Când se rarefiază devine foc. 24. 26. discipolul acestuia. Şi acesta (Anaximenes) consideră mişcarea ca fiind veşnică şi că datorită ei are loc devenirea”. 5. într-adevăr. se nasc. I. Editura Polirom. CICERO.3. cum a afirmat acesta. ca şi Anaximandros. exprimându-se astfel în termeni poetici”. tot astfel şi întregul Univers este cuprins de suflare şi aer (aer şi suflare sunt întrebuinţate ca sinonime)”. 37. 94. numindu-l aer. 1997. definit. care este aer ne stăpâneşte pe noi. apoi în pământ.

acusmatici.58. O istorie a filosofiei greceşti. Bucureşti. auditori (akusticoi). p. vol. paidee. Editura Albatros.I. Editura Teora. Hegel. organizare. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. 1979. Filosofia pythagorică OBIECTIVE • Încercarea de delimitare a realităţii istorice de încărcătura mitică a legendei lui Pythagoras • Prezentarea şcolii lui Pythagoras: admitere. Collinson.C. Filosofia în Grecia veche. 1984. vol. • W. 266 .. Bucureşti. pythagorici.. discipoli • Reconstituirea filosofiei pythagorice din mărturiile care ne-au parvenit despre ea • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE magi. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Editura Teora.276. kosmos.120 . . • Despre Phytagora şi pythagorei. • Porphyrios. Bucureşti.K.F. Editura Paideea.-M. • G. pythogorişti. 1998.W. • I. • P. tetradă (tetractys). Guthrie. partea I. Filosofia greacă până la Platon. Vlăduţescu.1.42 4. fizicieni (fisikoi).39 . Şcoala lui Pythagoras 4. kairos. p. exoterici. număr de aur. Bucureşti. 1.220. p. Iaşi. secţiune de aur. Iaşi. 177 – 222. p. LXXVII – XCI. aidemones. 31 – 60. Prelegeri de istorie a filosofiei. Viaţa lui Pitagora. esoterici. p. focul central. Bucureşti. Editura Nemira. punct material.115 . p. Schuhl.3. şamani. bios pythagoricos. p. 1999.132. muzica sferelor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. Editura Polirom. traducere şi note de Mihai Nasta. matematici (mathematikoi). armonie. tronul lui Zeus. 1998. acusmate. Editura Polirom. phithagorei. • Gh. 2000.2. Fragmente. aristofil. I. PYTHAGORAS STRUCTURA TEMEI 4. Viaţa lui Plotin. 13 – 15. 1995. Bucureşti. antipământ (antichton). supranumăr. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Editura Academiei. Personalitatea lui Pythagoras 4. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 1963. 1997. Banu. număr. reducţie matematică. • D. cicluri iniţiatice. vol.

fiind fiul lui Mnesarchos. mistica şi morala şi. ci despre „aşa-numiţii pythagorei“. susţinând că-şi putea reaminti de toate reîncarnările anterioare ale sufletului său – câte una la fiecare 216 ani (durată care reprezintă cubul lui 6. filosofia Occidentului îşi află. să vorbească nu despre Pythagoras. 4. care l-ar fi înzestrat cu darul memoriei veşnice. cu siguranţă. Ar fi . în insula Samos din vecinătatea coastei egeene a Asiei Mici într-o familie aristocratică. Cicero susţine că Pythagoras ar fi fost cel dintâi gânditor care s-a numit pe sine însuşi filosof (philosophos – gr. desigur. mai profundă şi mai durabilă influenţă asupra spiritului occidental. ceea ce atestă sporirea neîncetată a legendei sale pe parcursul a mai bine de o jumătate de mileniu! Tot atât de problematică este şi calitatea sa de creator al termenilor filosofie şi filosof. omul n-ar putea fi decât. dar că acesta era convins că „niciun om nu este înţelept.Hr. Este semnificativ. 580-500 î. Datorită tuturor acestor ambiguităţi şi incertitudini. – „iubitor de înţelepciune”) şi ar fi caracterizat această îndeletnicire drept contemplarea dezinteresată a lumii. Zelul pythagoricilor. cifră înzestrată de pythagorici cu conotaţii mistice. El însuşi şi-a atribuit o ascendenţă divină. ci numai Zeul”. Legenda îi atribuie şi calităţi premonitorii. estomparea realităţii istorice a fost însoţită de o spectaculoasă amplificare a dimensiunii mitice a personalităţii şi activităţii lui Pythagoras. Această înrâurire incontestabilă stă însă sub semnul paradoxului: ea izvorăşte mai degrabă din legende şi mărturii târzii îndoielnice decât din opere personale transmise posterităţii ori din informaţii contemporane certe. în jurul anului 480. Aristotel prefera. ca şi operaţia aritmetică a ridicării la cub). cu acribia care-l caracterizează.. Unii dintre discipolii săi erau convinşi că Pythagoras este însuşi zeul Apollo coborât printre muritori şi că avea o coapsă de aur. socotindu-se fiul zeului Hermes. şi faptul că biografiile consacrate lui Pythagoras în primele secole creştine sunt vădit influenţate de reprezentările epocii despre viaţa şi faptele lui Isus. ubicuitate. săvârşirea unor miracole etc. Ştiinţa şi arta. pythagoriştilor şi al altor grupuscule de prozeliţi au sfârşit prin a copleşi nucleul doctrinar originar al creaţiei lui Pythagoras. dar n-a fost adusă nicio dovadă convingătoare în acest sens. Pythagoras s-a născut în prima jumătate a secolului al VI-lea î. făcând practic imposibilă disocierea acestuia de adausurile ori corectivele descendenţilor. Invocându-l pe Heracleides din Pont. rădăcini viguroase în tradiţia de gândire pe care el a inaugurat-o sau care îi este atribuită. la doar un veac şi jumătate de la moartea filosofului. Diogenes Laertios afirmă că până la Pythagoras cei cu astfel de preocupări erau numiţi „înţelepţi” (sophos). S-a susţinut şi originea barbară – etruscă sau feniciană – a viitorului filosof.1. Pe măsura trecerii timpului. „iubitor de înţelepciune” – philosophos. pythagoreilor. gânditorul presocratic care a exercitat cea mai amplă. toate.Hr.43 Cursul 4 PYTHAGORAS (aprox. cel mult. pe care el însuşi a cultivat-o cu perseverenţă întreaga viaţă.) Pythagoras este. în acest context. Personalitatea lui Pythagoras Potrivit mărturiilor care ne-au parvenit despre personalitatea şi creaţia sa.

reformatorul religiei persane arhaice şi fondatorul castei magilor şamani). cum îl numeau grecii. a strâns o mare avere (încă o dovadă a calităţilor sale!) şi s-a întors printre ai săi. decide să-şi părăsească patria definitiv. şcoala lui Pythagoras ar fi exercitat o puternică influenţă asupra regimurilor politice ale polisurilor din Grecia Mare. Prestigiul de care se va bucura învăţătura sa în întreaga antichitate va fi enorm. dar şi unui vicleşug (s-ar fi ascuns vreme de patru ani într-un fel de subsol al casei impunătoare pe care şi-o construise în Tracia după model grecesc. una dintre insulele care alcătuiesc arhipelagul Cicladelor – şi l-ar fi întâlnit în peregrinările sale pe Anaximenes din Milet. de ştiinţa şi de mistica orientală.44 fost elevul lui Pherekydes. şi dispreţului faţă de oamenii de rând. cât legenda dascălului lor. conectând astfel spiritualitatea tracă la una dintre cele mai importante direcţii ale filosofiei greceşti timpurii. deopotrivă. Pythagoras însuşi şi-ar fi aflat sfârşitul în incendiul din Crotona. parese şi datorită opţiunii ori numai simpatiilor sale politice prodemocratice). e de presupus. în Egipt (unde datorită erudiţiei sale şi abnegaţiei în desluşirea tainelor străvechii înţelepciuni egiptene şi-ar fi atras admiraţia preoţilor egipteni) etc. că. ci şi în posteritate. care va dăinui şi va spori în secolele următoare. şcoala va fi incendiată. un syrian – dar nu din Siria. lângă Pythagoras…“). ambele foarte probabil de provenienţă sau. ci şi în Persia (unde l-ar fi cunoscut pe Zarathustra sau. care. În urma unui conflict cu un oarecare Kylon (care dorise să-i devină discipol. cam la mijlocul „talpei” „cizmei” italice). ci din Syros. obligaţiile discipolilor. în Fenicia. stabilindu-se la Crotona. dar suntem înclinaţi să credem că stăpânul său i-a sesizat şi i-a răsplătit inteligenţa. Ei vor răspândi în întreaga lume grecească nu atât învăţătura. din moment ce îi vor fi consacrate practici de cult cu mistere. Revenind la Pythagoras. de inspiraţie orientală. Potrivit unor surse. Este de presupus că această influenţă – în măsura în care nu este şi ea o invenţie ulterioară! – a fost proaristocratică. învăţătura etc. în Grecia Mare (sudul actualei Italii. de unde se vor răspândi apoi în întreaga lume grecească. afirmând. pe care.. Încredinţat că un om liber nu poate suporta un astfel de regim politic. fapt ce ar explica persistenţa regimurilor politice aristocratice în cetăţile greceşti din sudul Italiei în întreaga antichitate preromană. printre altele. funcţionarea. Zamolxis ar fi trăit înaintea lui Pythagoras) sugerează interesante corelaţii între filosofia lui Pythagoras şi religia lui Zamolxis. relatarea „părintelui istoriei” (el însuşi se îndoieşte de ea. practicate la început în Templul Muzelor din Crotona. Revenit în insula natală. din Sicilia şi chiar din Grecia continentală. Aici îşi deschide propria şcoală filosofică. Zoroastru. ceea ce înseamnă că era la curent cu filosofia milesiană. dar fusese respins. şcolii lui Pythagoras a înflorit. în spiritul unui despotism luminat. unde ar fi murit la vârsta de nouăzeci de ani. Potrivit unor relatări târzii. se pare că în perioada sa de formare a călătorit foarte mult. prima din lumea grecească în sensul didactic al termenului. El este considerat şi fondatorul teoriei armoniei muzicale. devenind un fel de erou civilizator. el însuşi a cizelat-o). nu numai în lumea grecească. cei scăpaţi refugiindu-se prin polisurile din sudul Italiei. care. o bogată anecdotică. în timp ce alte surse susţin că în momentul incidentului filosoful ar fi fost plecat din cetate sau că ar fi scăpat şi s-ar fi refugiat la Metapont (polis grecesc tot din sudul Italiei). fiind interesat. probabil. iar mulţi dintre discipolii lui Pythagoras vor pieri în flăcări. a restrâns drastic privilegiile aristocraţiei. mai precis. iniţiate probabil de el însuşi. după ce „şi-a câştigat libertatea“ (nu ni se spune cum. Datorită înţelepciunii sale (căci „trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei. În matematică lui Pythagoras îi sunt atribuite teorema care îi poartă numele şi tabla înmulţirii. a fost neplăcut impresionat de instaurarea tiraniei lui Polycrates. fiind cel dintâi care a fixat intervalele . În cartea a IV-a a Istoriilor sale Herodot relatează că a aflat de la grecii din Helespont şi din Pont că unul dintre sclavii lui Pythagoras ar fi fost tracul Zamolxis. fiind practic imposibilă discernerea adevărului de mistificare. dându-le de înţeles conaţionalilor săi când a revenit printre ei – la fel de intempestiv cum dispăruse! – că a fost la zei pentru a le încredinţa doleanţele lor) Zamolxis a fost zeificat de traci. Deşi discutabilă. În legătură cu organizarea. nu doar în epocă. cel puţin. după opinia sa. dar.

mers etc.2. apelându-se la „corecţiile şi tăieturile executate cu focul şi cu fierul”! 2. sub ameninţarea unor sancţiuni drastice. ca şi facţiune politică aristofilă. cvintă şi octavă. în caz că a existat. Şcoala lui Pythagoras Şcoala înfiinţată de Pythagoras la Crotona era nu doar filosofică. unul dintre biografii târzii (sec. o paidee (educaţie a spiritului uman prin cultivarea ştiinţei. 4. în care se numeau matematici (mathematikoi). în acest stadiu ei nu aveau voie nici măcar să-l vadă pe maestru. 3. După . considerându-se că natura adâncă a omului este întipărită în trăsăturile feţei. ca mai toţi meridionalii. jertfe. ci doar să-i asculte glasul „din afara” (gr. totodată. discipolii treceau în cel de-al doilea ciclu de învăţământ. Se urmărea. 1. În stagiul de tăcere discipolii aveau voie să asiste la anumite lecţii şi dezbateri. De aceea ei vor mai fi numiţi şi exoterici. În primul ciclu discipolii erau numiţi acusmatici sau acustici (akusticoi – auditori) şi trebuiau să înveţe „lucrurile cele mai grele: tăcerea şi ascultarea”. Astfel. Despre politică şi Despre natură. în cel de-a treilea ciclu de învăţământ se studiau alcătuirea Universului şi principiile naturii. grecii fiind. posturi. Este de presupus că tot acum se însuşeau cosmologia. dar le era cu desăvârşire interzis să pună întrebări ori să comenteze cele auzite. de la disciplinele pe care le studiau: geometria. să le împărtăşească cuiva! – la eventualele nedumeriri. singura certitudine este că. eso) încăperii în care maestrul îşi expunea doctrina şi să-l vadă. să pună întrebări şi să răspundă la întrebările altora. matematicii aveau dreptul să se pronunţe asupra învăţăturii însuşite. Iamblichos. Ei trebuiau să-şi lămurească singuri neînţelegerile. ţinută. titlurilor şi conţinutului lor. probabil cu caracter introductiv. un mod de viaţă (bios pythagoricos). III-IV d. cât şi exerciţiilor fizice pe care le practicau în mod sistematic) şi de mantiile albe lungi cu care erau înveşmântaţi – prima uniformă şcolară din învăţământul occidental. artei şi filosofiei). Cei dovediţi apţi în urma cercetării fizionomice erau admişi în şcoală. nu nea parvenit nimic din ea. mai cu seamă. aritmetica şi muzica (în întreaga antichitate greacă muzica a fost considerată o disciplină matematică). purificări etc. susţine că novicii erau supuşi şi la o serie de „probe” care urmăreau să înfrângă „lipsa de stăpânire şi aviditatea de posesiune. să găsească răspunsuri personale – fără a li se permite însă. aşadar. dar şi un fel de sectă religioasă cu practici cultuale oculte. care nu se ştie cât de riguros erau delimitate de învăţătura matematică şi de mistica şcolii. Diogenes Laertios susţine că Pythagoras ar fi scris trei cărţi: Despre educaţie. În privinţa operei lui Pythagoras. Deşi îi atribuie numeroase lucrări. căci cel ce tace este mai aproape de fiinţa sa autentică. dar nu era niciodată mai scurt de doi ani. Hr. fiind numiţi şi esoterici sau ezoterici. care era organizată pe trei cilcuri de învăţământ. exo) încăperii în care vorbea.45 muzicale armonice de cvartă. După expirarea timpului de tăcere fixat fiecăruia. ci şi ştiinţifică. De asemenea. Potrivit unor surse.) ai lui Pythagoras. stimularea autocunoaşterii prin interiorizarea discipolilor. putându-se prelungi până la cinci ani! Pythagoras îşi începea. proprii naturii omeneşti”. mimică. care. Ea funcţiona ca o comunitate închisă (inspirând în posteritate organizarea primelor ordine monahale creştine) şi oferea discipolilor nu numai o învăţătură. concepute ca tot atâtea trepte iniţiatice. În acest stadiu al iniţierii ei aveau voie să pătrundă „înăuntru” (gr. discipolii numindu-se fizicieni (fisikoi). Admiterea în şcoală se făcea după obscure criterii fizionomice. Impresia pe care o făceau discipolii lui Pythagoras când apăreau printre ceilalţi greci era amplificată de ţinuta lor impunătoare (datorată atât selecţiei iniţiale. participau la diferite ritualuri. adesea chiar flecari. erau vorbăreţi. În fine. În urma „testului” fizionomic fiecărui candidat admis i se prescria un anumit timp de tăcere. învăţământul prin strunirea firii celor ce urmau să-i devină discipoli. care varia de la caz la caz. cunoştinţele despre natură şi filosofia pythagorică propriu-zisă. ci. sursele antice târzii sunt discordante în privinţa numărului.

cei mai cunoscuţi fiind Hippasos din Metapont (care va fi interesat de filosofia naturii şi va propune ca principiu al existenţei. Se urmărea astfel eliminarea deosebirilor datorate condiţiei materiale a discipolilor. erau nelipsite exerciţiile fizice. Pe durata întregii iniţieri. învăţătura şi şcoala lui Pythagoras se explică. conduite şi situaţii de viaţă. dintre care s-au remarcat mai ales Philolaos din Crotona (contemporan cu Socrate şi cu Democrit.) informaţiile care ne-au parvenit sunt extrem de sărace. nalba etc. Despre ceilalţi pythagorici (Parmenicos. de a lăsa o rândunică săşi facă cuib sub streaşina casei tale.46 parcurgerea şi a acestui ultim ciclu. 2. pythagoriştii – cei care adoptau doctrina şi modul de viaţă pythagoric. pythagoreii – elevi ai discipolilor direcţi ai lui Pythagoras. Ikkos. Cei admişi în şcoală trebuiau să pună în comun toate bunurile personale şi toţi banii pe care-i posedau. discipolii erau consideraţi deplin iniţiaţi şi declaraţi aidemones. având. primele două cicluri de învăţământ . Bro(n)tinos. îndepărtându-se de încărcătura sa mistică. Menester. De observat că termenii acusmatici şi matematici au funcţionat în tradiţia pythagorică cu câte două accepţii diferite. atât în lumea grecească cât şi în cea romană. în funcţie de modul în care ei s-au raportat la moştenirea sa spirituală: 1. ca şi după încheierea ei. mai degrabă instituţionale. de a te aşeza pe o baniţă de grâne. potrivit principiilor pythagorice care proclamau că „prietenii au toate lucrurile în comun” şi că „prietenia înseamnă egalitate”. 3. Paron. în texte cel mai adesea târzii. care reglementau cele mai diferite atitudini. Ei au fost pare-se numeroşi. ca şi Heraclit din Efes. de a te lăsa cuprins de o veselie nestăpânită. în multe cazuri limitându-se doar la menţionarea lor. divulgarea cunoştinţelor respective fiind sancţionată drastic. unul dintre cei mai importanţi discipoli ai lui Pythagoras. Aşa erau. Cea mai mare parte a acestora nu era motivată raţional şi solicita supunere necondiţionată. contemporan şi prieten cu Platon). care deveneau un fel de patrimoniu indivizibil al comunităţii. fără a avea însă vreo legătură cu comunitatea pythagorică originară sau cu urmaşii săi. În afara acestor grupări. Sărăcia informaţiilor certe transmise posterităţii despre personalitatea. de a aţâţa focul cu o sabie. ca discipoli ai lui Pythagoras. şi-ar fi aflat sfârşitul în mare (a fost înecat?). acusmaticii – care au preluat şi au amplificat dimensiunea mistică a doctrinei pythagorice minimalizând importanţa creaţiei sale ştiinţifice. de a călca peste un jug. mai ales. asemenea dascălului său. Kerkops. Surse antice târzii relatează că Hippasos din Metapont. matematicii – care au accentuat şi au dezvoltat latura ştiinţifică a învăţăturii pythagorice. Boidas. deoarece a trădat secretul înscrierii a douăsprezece pentagoane într-o sferă! Discipolii lui Pythagoras trebuiau să se supună unui mare număr de acusmate („precepte de ascultare”). de a te împreuna cu o femeie care poartă vreo podoabă de aur. 2. în primul rând.). pythagorici(eni)i – discipolii direcţi ai lui Pythagoras. Xuthos. acusmatele care impuneau interdicţii dintre cele mai bizare: de a mânca anumite alimente (carne. de pildă. cu cuviinţă. de a urina cu faţa la soare etc. Demokedes etc. fără a reuşi însă să se individualizeze. În posteritatea lui Pythagoras cei care i-au urmat învăţătura au fost grupaţi în trei clase. unele plante ca bobul. şi numărul) şi Petron din Himera (care a imaginat un model cosmologic alcătuit din 183 de lumi dispuse în formă de triunghi – câte 60 de-a lungul fiecărei laturi şi câte una în dreptul fiecărui unghi – şi aflate în mişcare de rotaţie uniformă împrejurul respectivei forme triunghiulare). după moartea lui Pythagoras s-au delimitat în rândul adepţilor doctrinei sale şi două orientări ideologice. armonia spirituală fiind considerată indisolubil legată de cea fizică. O mare parte a învăţăturii pythagorice avea caracter secret. preocupări de cosmologie) şi Archytas din Tarent (conducător politic şi matematicianmecanician. pe de-o parte. prin interdicţia comunicării lor în afara şcolii. Ameinias. întreţinând legenda lui Pythagoras şi interesul pentru studiile matematice. la care va adăuga însă. semnificând. focul. adică oameni cu sfială. în funcţie de gradul de apropiere didactică de maestru: 1.

3. în ultimă instanţă. Demersul lor reprezenta. Rezultă că. Astfel înţeles. altul cu sufletul şi inteligenţa. cum în studiile matematice numerele ocupă. imposibil de delimitat. deci este reductibil la volum. . numărul putea fi imaginat ca principiu generativ imanent lucrurilor. Ca urmare a acestor particularităţi. deoarece armonia sunetului produs de o coardă care vibrează este dependentă de lungimea şi de grosimea sa. ajunseseră să identifice cutare număr cu dreptatea. care cei dintâi s-au îndeletnicit cu matematica. tot număr. a fost caracterizată de Aristotel astfel: „…aşanumiţii pythagorei. primul loc. Armonia era considerată însă şi ea. considerându-l o entitate corporală cu extensiune spaţială asimilabilă punctului material şi nu o abstracţie. Această îndepărtare de universul fizic perceptibil nemijlocit nu trebuie să fie. altul cu timpul şi aşa mai departe cu fiecare lucru. aer) ori cu amestecul indeterminat al acestora (apeiron). deci. cele două orientări ideologice constituite în posteritatea filosofului din Samos. iar numerele sunt lucrul cel mai de seamă în lume. pornind de la lucrurile individuale: . ajunseseră la concluzia că elementele numerelor sunt elementele tuturor lucrurilor şi că întregul univers se reduce la număr şi armonie” (Metafizica). atât prin amploare şi profunzime. cum este el pentru matematica propriu-zisă. concepută ca fiind reductibilă la raporturi numerice determinate. asociată cu proporţiile cantitative corespunzătoare armoniei. în ultimă instanţă. Elementul fundamental care stă la baza întregii construcţii ontologice pythagorice este. care este identificat cu numărul.47 din şcoală şi. Pământ şi Apă. un important pas înainte în înţelegerea filosofică a lumii. considerarea doctrinei pythagorice ca fiind „idealistă” şi declararea lui Pythagoras „fondatorul idealismului occidental” sunt exagerate. se poate aprecia că. Întrucât armonia era. Pythagoras şi descendenţii săi n-au mai identificat principiul cu diferitele componente calitative fundamentale ale universului fizic (apă. în această accepţie. punctul material.orice suprafaţă este alcătuită din linii. Pytagoras a ajuns la concluzia identificării principiului cu numărul printr-o succesiune de reducţii matematice. Despre „idealism”. că celelalte lucruri sunt făcute în natura lor după asemănarea numerelor. Şi. . căci estimarea cantitativă presupune o capacitate de abstractizare superioară celei reclamate de estimarea calitativă. ci cu abstracţia cantitativă prin excelenţă – numărul –. spre deosebire de milesieni.orice lucru individual existent în realitatea fizică are un anumit volum. Filosofia lui Pythagoras Concepţia filosofică atribuită lui Pythagoras marchează un progres considerabil în raport cu cea milesiană. Iar când băgară de seamă că raporturile şi legile armoniei muzicale se pot reda prin numere. făcând-o să propăşească şi dedicându-se cu totul ei. deci este reductibil la suprafaţă. pythagoricii au făcut tentativa de explicare a existenţei în ansamblul său prin intermediul unui singur principiu: numărul. cum am arătat mai sus.orice linie este alcătuită din puncte. . pe de altă parte. iar ei erau încredinţaţi că găsesc în ele mai multe asemănări cu lucrurile permanente şi cu cele ce sunt în devenire decât ar fi găsit în elementele Foc. ceea ce îi afecta însă considerabil potenţialul metafizic. deci. este deci reductibilă la punct. deci este reductibilă la linie. Esenţa acestei filosofii.orice volum este alcătuit pe cele trei dimensiuni ale spaţiului din suprafeţe. cât şi ca grad de abstractizare al manierei de concepere a principiului. totuşi. supralicitată întrucât mărturiile care ne-au parvenit atestă faptul că pythagoricii concepeau numărul în manieră arhaică. ambele fiind exprimabile numeric. Saltul ilicit făcut de pythagorici de la realitatea fizică la abstracţia matematică a fost sesizat şi sancţionat de Aristotel în . cel puţin dacă termenului „idealism” i se conferă accepţia filosofică consacrată. s-au crezut îndreptăţiţi să considere principiile ei ca fiind principiile întregii fiinţe. 4. de a „aşa-numiţilor pythagorei”. nu se poate vorbi la greci decât începând cu epoca clasică. prin firea lucrurilor. cu certitudine.

adică de un principiu al doi-ului. bioritmurile. 210 – corpul etc. „decada sacră”. 11 – focul. De aceea . necesare întrucât orice lucru individual are existenţă spaţială. care ar reprezenta durata de timp optimă. Pythagoricii au utilizat primii termenul kosmos pentru a denumi armonia universală. lumina primordială. chibzuinţa. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. numit „părintele tuturor numerelor” şi identificat uneori cu divinitatea. în absenţa căruia nu este posibilă mulţimea. 9 – apa. Diognes Laertios ne-a transmis următorul tablou ontologic al reconstrucţiei pythagorice a existenţei pornindu-se de la unitate: Unitatea – era considerată principiul primordial de simplitate şi armonie. ea era reprezentată ca un fel de acord lăuntric al multiplicităţii parametrilor numerici ce caracterizează orice lucru. cifra 5 – semnifica culoarea şi calitatea. pentru ca multiplicitatea să devină posibilă este nevoie de cel puţin o dublare. de asemenea. exprimată numeric. În privinţa armoniei. Pythagoras a conferit numerelor semnificaţii mistice şi conotaţii magice. Pythagoras. 6 – era principiul însufleţirii sau potenţa creatoare de viaţă. luat ca atare. Concepând numărul în această manieră arhaică. fenomen sau proces. Numerele – reprezentau principiul multiplicităţii. Pentru a include şi succesiunea şi armonia temporală. 10 – perfecţiunea (decada sacră). pământ) – erau concepute drept principiile calitative fundamentale care fac posibilă diversitatea calitativă a lucrurilor. ci ca un fel de supranumăr. ce ar individualiza fiecare formă a existenţei. ce ar fi necesară pentru ca orice lucru. pe de altă parte. Kosmosul – principiul organizării universale raţionale în care toate lucrurile sunt integrate. El considera că fiecărui număr îi sunt asociate anumite calităţi şi că toate lucrurile. fiinţele sau fenomenele asociabile. vieţuitoare sau eveniment să se împlinească. fiindu-şi suficientă. Doimea – deoarece unitatea. prietenia (philia). a considera corpurile compuse din numere. implică unităţi abstracte. nu poate genera nimic. Cifra patru avea. UNITATEA – DOIMEA NUMERELE ________________________________________ PUNCT LINIE SUPRAFAŢĂ VOLUM _________________________________________ APĂ AER PĂMÂNT FOC _______________________________________ KOSMOS ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ Acest model cosmologic nu surprinde decât organizarea spaţială a lumii. însă. aer. 13 – aerul.48 Metafizica: „Să concepi numărul ca fiind neseparat «de lucruri» suprimă multe din consecinţele imposibile. Numerele erau integrate astfel într-un fel de structuri. sănătatea. un statut privilegiat întrucât prin însumarea primelor patru numere naturale se obţine cifra zece. simbolul perfecţiunii. pythagoricii l-au considerat deci adevăratul substrat metafizic al lumii. cu numerele respective s-ar fi caracterizat prin aceleaşi calităţi sau însuşiri. Substanţele concret-sensibile (apă. Punctul – Linia – Suprafaţa – Volumul – erau considerate principii ale extensiunii spaţiale. a introdus conceptul de KAIROS (timp critic). principiul vieţii. nefiind concepută ca un număr asemănător celorlalte. Până la ei aceste termen denumise doar ordinea din cetate. Dar pentru pythagorei numărul înseamnă lucruri cu existenţă «reală»”. foc. 8 – dragostea (eros). este ceva imposibil… Cel puţin numărul aritmetic. De exemplu. 7 – semnifica inteligenţa. într-un fel sau altul.

compensarea imobilismului pe care modelul matematic al lumii îl sugera. Deoarece în vremea respectivă nu se cunoşteau decât nouă corpuri cereşti (Pamânt. în concepţia lor. altele sunt simple polarităţi exterioare (drept – curb. aşa cum cercul era considerat forma geometrică plană „perfectă”). Din aceste motive ele par a fi. aşa cum cineva care locuieşte la malul mării nu mai aude sunetul valurilor întrucât este obişnuit Ei au propus şi un număr. a condus la realizarea unor capodopere. ● Perfecţiunea. din moment ce acesta era considerat a se roti şi el în jurul „focului central”. iar respectarea lor în arhitectură. Ei considerau că toate corpurile cereşti. într-adevăr. Aceste opoziţii nu puteau fi. producând o muzică sublimă. ceea ce înseamnă că stabilirea lor s-a bazat pe o adâncă înţelegere a raporturilor matematice ce guvernează organizarea spaţială a lumii. bun – rău. ce ar exprima. adică guvernat de cifra zece. Lună. şi deci caracterul sacru al tetractys-ului. ci pe proporţii matematice armonice şi pe virtuţile magice ale cifrei zece. drept – stâng. decât ale identificării factorilor fundamentali care guvernează dinamismul existenţei. Dacă unele dintre ele sunt contradicţii veritabile. cifra zece. probabil. de asemenea. care avea valoarea: AC AC = . învestită. decât perfect. expresii ale unui sentiment mistic ancestral al opoziţiilor. Dincolo de caracterul speculativ şi de conotaţiile mistice. În pofida caracterului fantezist al acestui corp ceresc. Soare. care nu se mai întemeiază. în primul rând eclipsele de Soare şi de Lună. raporturi armonioase care se regăsesc în organizarea fundamentală a existenţei. Pythagoricii au conceput şi o anumită proporţie geometrică. pătrat – oblong (dreptunghi).49 primele patru cifre erau reprezentate spaţial într-o modalitate specifică numită tetractys (tetrada). masculin – feminin. iar Universul nu putea fi. Ea era reprezentată grafic astfel: CB A C B 5−1 şi 2 întruchipa. armonia la nivel pur aritmetic. prin care urmăreau. pereche – nepereche. luminos – întunecos. dinspre orice latură sau Tetractys-ul unghi am porni. ca cele concepute de milesieni. aceste proporţii şi numere exprimă. care s-ar produce în momentul în care aceşti aştri ar fi acoperiţi de „antichton”. pe criteriul observaţiei empirice a universului. drept – curb. în sensul că se presupun şi se exclud reciproc (unitate – pluralitate. pe care l-a numit „antichton” (antipământ). „decada sacră”. pe care a numit-o „muzica sferelor”. cu semnificaţii magice. Oamenii de rând nu aud această muzică deoarece ea este permanentă. pentru a rezulta cifra zece. numită de ei „proporţia de aur” sau „secţiunea de aur”. aceste opoziţii nu sunt stabilite pe baza unui criteriu comun şi nici nu sunt integrate într-o structură unitară. care avea valoarea . Astronomii apreciază că nu avem de-a face cu un model cosmologic heliocentric. evident. ei au „inventat” încă un corp ceresc invizibil. unu – plural. numit „numărul de aur”. finit – infinit). Pythagoricii au imaginat şi un model cosmologic. având formă sferică (forma geometrică spaţială „perfectă”. De asemenea. conform acestei concepţii. care nu se află într-o conexiune contradictorie necesară. luminos – întunecos. decât zece: finit – infinit. artele plastice etc. firmamentul stelar + încă cinci planete cunoscute = nouă). pereche – nepereche. repaus – mişcare. ar ● ● rezulta din faptul că prin dispunerea spaţială triunghiulară ● ● ● progresivă a primelor patru cifre sub formă de puncte ● ● ● ● s-ar obţine prin însumarea lor. pythagoricii au explicat raţional cu ajutorul său o serie de fenomene astronomice. pătrat – oblong). s-ar afla la distanţe armonice unele de altele şi s-ar roti în jurul „focului central” sau „tronului lui Zeus”. şi ea. AB perfecţiunea. Pythagoricii au conceput şi un ansamblu de opoziţii. mai degrabă. întrucât „focul central” nu este Soarele.

iar învăţătura avea caracter secret. Nu putem însă să nu remarcăm că aceste idei nu au fost integrate într-o viziune unitară şi au fost pătrunse de acelaşi spirit mistic. caracteristic întregii doctrine pythagorice. precum şi facţiune politică filoaristocratică. fără a avea vreo legătură cu Pythagoras sau cu discipolii săi. dar era şi un fel de sectă religioasă. este de presupus că ele au fost proaristocratice şi că au exercitat o influenţă conservatoare. principiu al timpului critic şi substrat al valorilor morale. inerente epocii aurorale în care a fost elaborată. pythagorei – discipolii discipolilor direcţi ai lui Pythagoras. ceea ce ar putea explica menţinerea în această zonă a lumii greceşti până în epoca clasică târzie a unor regimuri politice tiranice. discipolii lui Pythagoras parcurgeau următoarele trei cicluri de învăţământ: 1. Ideile sale despre armonie. fixarea intervalelor muzicale armonice etc. 3. 2. 2. secţiunea de aur. Personalitatea şi creaţia sa sunt însă învăluite în legendă. numărul de aur. discipolii se numeau acusmatici şi învăţau „lucrurile cele mai grele: tăcerea şi ascultarea”. Adepţii lui Pythagoras cultivau virtuţile morale ale înţeleptului şi manifestau dispreţ faţă de oamenii de rând. dar. Admiterea se făcea după obscure criterii fizionomice. muzica sferelor. prima şcoală filosofică a antichităţii occidentale. numărul nu este pentru pythagorici doar temeiul metafizic al lumii. Şcoala lui Pythagoras oferea discipolilor nu numai o învăţătură. pythagorişti – cei care au adoptat învăţătura şi modul de viaţă pythagoric. îndoielnice şi contradictorii. discipolii erau numiţi matematici şi studiau matematica şi teoria muzicală pythagorică. Personalitatea lui Pythagoras Pythagoras este considerat unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai etapei presocratice a filosofiei antice greceşti datorită multiplelor influenţe pe care doctrina care îi este atribuită de tradiţie le-a exercitat în posteritate. Filosofia pythagorică Ca şi milesienii. Dincolo de toate aceste limite. Şcoala lui Pythagoras Pythagoras a întemeiat la Crotona. spre deosebire de ei. Chiar dacă este conceput în manieră arhaică şi este încărcat de obscure semnificaţii mistice. dacă nu chiar fondatorul. pythagorici – discipolii direcţi ai lui Pythagoras. Surse antice târzii susţin că ideile social-politice pythagorice au exercitat o puternică înrâurire asupra regimurilor politice ale polisurilor greceşti din sudul Italiei. După moartea lui Pythagoras cei care i-au urmat învăţătura au fost grupaţi în trei categorii. în Grecia Mare. nu l-au mai identificat cu diferitele componente calitative . ci şi un mod de viaţă ( bios pythagoricos). În acord cu ascendenţa şi cu opţiunile social-politice ale lui Pythagoras. Nu avem prea multe informaţii despre ideile social-politice şi etice ale pythagoricilor. în funcţie de gradul de apropiere didactică de maestru: 1.50 cu el. 2. Doar marii artişti. ar fi argumente serioase în acest sens. 3. După admiterea în şcoală. În ultimul ciclu de învăţământ discipolii erau numiţi fizicieni şi studiau cosmologia şi fizica pythagorică. ci şi matrice a organizării spaţiale a realităţii. în condiţiile în care ideile democratice începuseră să câştige teren în lumea grecească. cele mai multe mărturii care ne-au parvenit despre ele fiind târzii. După expirarea perioadei de tăcere. Discipolilor li se impunea o perioadă de tăcere cuprinsă între doi şi cinci ani prin care se urmărea interiorizarea lor şi formarea deprinderilor de meditaţie solitară. Pythagoras şi descendenţii săi au pus în centrul demersului lor filosofic problema principiului (arché). estetice şi religioase. 3. Ea avea şi caracter ştiinţific. în special muzicienii şi poeţii ar fi capabili să audă această muzică divină şi să o redea în operele lor. În primul ciclu. o paidee. filosofia pythagorică reprezintă un progres semnificativ în înţelegerea filosofică a lumii. cel puţin cel mai important precursor al esteticii occidentale. O serie de esteticieni şi istorici ai culturii îl consideră pe Pythagoras. Nu putem să nu subliniem multiplele planuri în care se constituie şi pe care încearcă să le raţionalizeze teoria pythagorică a numărului. REZUMAT 1.

De asemenea. numărul putea fi imaginat ca principiu generativ imanent lucrurilor. ei au conferit numerelor semnificaţii mistice şi obscure conotaţii magice. Întregul univers fizic (kosmos – termen utilizat pentru prima dată de pythagorici pentru desemnarea ordinii şi raţionalităţii întregii existenţe) era deci derivat din număr. Cât de plauzibilă consideraţi că este relatarea lui Herodot despre legăturile dintre Pythagoras şi Zalmoxis? 3. aer) ori cu amestecul indeterminat al acestora (apeiron). Arbitrar şi rigoare didactică în organizarea şcolii lui Pythagoras. atât prin amploare şi profunzime. Cum apreciaţi sistemul de admitere în şcoala lui Pythagoras? 5. ci cu abstracţia cantitativă prin excelenţă – numărul –.51 fundamentale ale universului fizic (apă. Apoi. Teme pentru dezbatere în seminar. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Pythagoras între legendă şi adevăr istoric. Pentru includerea în această viziune şi a dimensiunii temporale a existenţei. Cum a ajuns Pythagoras la învestirea numărului cu statutul de principiu al existenţei? 9. Ce este kairos-ul şi ce rol avea el în filosofia pythagorică? 14. evaluată numeric. Cum credeţi că au fost stabilite numărul de aur şi proporţia de aur şi cum explicaţi faptul că ele exprimă raporturi cantitative armonioase ale existenţei? 15. Întrebări 1. ci şi ale ţărilor străine. care este dependentă de lungimea şi grosimea sa. prin asemănare cu armonia sunetului produs de o coardă ce vibrează.266. Cum concepeau Pythagoras şi discipolii săi numărul? 10. necesară oricărui obiect. Provocarea lui Herodot: Pythagoras şi Zalmoxis. Cum explicaţi seducţia pe care a exercitat-o filosofia pythagorică asupra posterităţii? B. pentru referate sau eseuri 1. a învăţat limba egipteană. care vor influenţa cultura occidentală ulterioară. AUTOEVALUARE A. [Pythagoras] „încă de tânăr. împreună cu Epimenide. Toate sunt îmbibate însă de un pronunţat spirit mistic. Ce rol au îndeplinit ideile social-politice pythagorice? 19. ambele fiind exprimabile numeric. în Creta. Cât de îndreptăţită consideraţi că este compararea personalităţii şi filosofiei lui Pythagoras cu personalitatea şi învăţătura lui Isus? 4. a . Ce este tetractys-ul şi de ce era considerat „sacru” de pythagorici? 13. 7. ştiinţa şi mistica pythagorică? 8. Se afla în Egipt. recomandat fiind de Policrate lui Amasis printr-o scrisoare. în ultimă instanţă. ceea ce îi afecta însă considerabil potenţialul metafizic. Este modelul cosmologic pythagoric heliocentric? 17. 1997. Filosofie. Viziunea lor ontologică marchează un progres considerabil în raport cu cea milesiană. 3. În ce măsură apreciaţi că poate fi considerat Pythagoras fondatorul esteticii occidentale? 20. Ce reprezenta în cosmologia pythagorică muzica sferelor? 16. etică etc. cât şi ca grad de abstractizare al manierei de concepere a principiului. Ce legături consideraţi că există între filosofia. p. era aşa dornic de învăţătură. fenomen sau proces pentru a se împlini. Ce era şi ce rol îndeplinea antichton-ul în cosmologia pythagorică? 18. asociată cu proporţiile cantitative corespunzătoare armoniei. Astfel înţeles. În ce măsură consideraţi că poate fi delimitat adevărul istoric despre personalitatea şi doctrina lui Pythagoras de legendele care au înflorit în jurul lor? 2. Care erau treptele iniţiatice pe care trebuiau să le parcurgă discipolii lui Pythagoras şi ce virtuţi formative avea fiecare dintre ele? 6. pythagoricii au utilizat termenul kairos – durata optimă. Implicaţii estetice ale filosofiei pythagorice. încât îşi părăsi ţara şi se iniţie în toate misterele şi ritualurile. 4. Ce este armonia în filosofia pythagorică? 12. estetică. ştiinţă şi mistică în doctrina pythagorică a numărului. DIOGENES LAERTIOS. Exprimaţi-vă punctul de vedere asupra primei trepte iniţiatice pe care trebuiau să o parcurgă discipolii lui Pythagoras. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. 5. Iaşi. şi a călătorit şi la chaldeeni şi magi. Editura Polirom. dar conţin şi uimitoare observaţii şi intuiţii. Tradiţia îi atribuie lui Pythagoras şi descendenţilor săi şi preocupări de cosmologie. Pythagoricii au conceput însă numărul în manieră arhaică şi nu ca abstracţie matematică. Cum apreciaţi mistica pythagorică a numerelor? 11. tot număr. a coborât în peştera Idei. cum aflăm din cartea lui Antiphon Despre oamenii cu merit deosebit. nu numai ale Greciei. înzestrându-l extensiune spaţială şi considerându-l similar punctului material. Armonia era considerată însă şi ea. 2.

Totuşi ei discută tot ceea ce se referă la natură. asimilându-l cu Heracles”. s-a întors bogat printre ai lui. Theano. pe de altă parte. iar din această unitate provine doimea nedefinită servind ca suport material unităţii care e cauza. câştigându-şi libertatea. Unii afirmă că numele tânărului era Thales. între ei se lăsa o tăcere rituală. sferic şi cuprinzând la mijloc pământul”. „Datorită acestei activităţi faima lui crescu şi. În privinţa celor rostite de către oamenii ce-l înconjurau îndeaproape. Din unitate şi din doimea nedefinită se trag numerele. Metafizica. acest Zalmoxis. HERODOT. Nimic nu este simplu. Pitagora. Să consideri numărul ca fiind neseparat (de lucruri) suprimă multe din consecinţele imposibile. „Cei ce se numesc pythagorei operează cu principii şi elemente mai neobişnuite decât cele pe care le deosebeau primii cercetători ai naturii. I. PORPHYRIOS. XIII. 1998. ar fi trăit în robie la Samos. atât el cât şi discipolii lui au fost ţinuţi în mare cinste. p. Într-adevăr. Fie că Zalmoxis n-a fost decât un om. lângă Pitagora. Tracii fură cuprinşi de părere de rău despre el şi-l jeliră ca pe un mort. Folosesc principiile şi cauzele pentru a explica exclusiv aceste fenomene. Ei adaugă că barbarii i se închinau ca unui zeu. 1998. provenit din Tracia. adevărat este. Atunci s-a hotărât să se îmbarce pentru Italia”. a plecat la Crotona. PORPHYRIOS. însă. ce acţiuni suferă şi cum lucrează (părţile). socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pitagora. unde stătu ascuns vreme de trei ani. Acest nume i-a fost dat deoarece de îndată ce s-a născut a fost învelit într-o piele de urs. Zalmoxis acesta. [În doctrina lui Pythagoras] „principiul tuturor lucrurilor este unitatea. dar de natură diferită. 989 b 29 – 990 a. se făcu nevăzut din mijlocul tracilor. pământul şi aerul. Într-adevăr. ar fi dobândit avuţie multă şi. Erau în număr de aproape trei sute şi aşa de bine au condus statul. Iaşi. fiul lui Mnesarchos. 43. nici nu pun la îndoială. din puncte liniile. trăind de-a pururi. 44. 8. cele ce s-au întâmplat vreodată se întâmplă din nou. 8. DIOGENES LAERTIOS. vor avea parte de toate bunătăţile. îl las cu bine”. În al patrulea an se ivi iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui… Cât despre mine. PORPHYRIOS. iar numărul acesta ca fiind cel matematic. în al doilea rând. fie c-o fi fost (întradevăr) vreun zeu de prin părţile Geţiei. implică unităţi abstracte. 3. şi acolo a scris o constituţie pentru grecii din Italia şi. IV. Metafizica. regi şi dinaşti de neam barbar. ARISTOTEL. b 8. a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi ospăta pe cetăţenii de frunte. Editura Polirom. dintre care. Iaşi. fiind robul lui Pythagoras. este imposibil… Cel puţin numărul aritmetic luat ca atare. 7. coborând în adâncul încăperilor subpământene. p. ci şi femei. 45. numit Zalmoxis.52 vizitat şi sanctuarele egiptene şi a învăţat doctrinele tainice ale egiptenilor cu privire la zei. Editura Polirom. 1083. „După toate acestea. încât guvernarea lor a fost o adevărată conducere a celor buni” 2. „În preajma sa [a lui Pythagoras] se mai afla un tânăr. fiind om (ca toţi oamenii). După ce s-a întors la Samos şi şi-a găsit ţara sub tirania lui Policrate. Apoi. 5. Istorii. a considera lucrurile compuse din numere. ci se vor muta într-un alt loc unde. însufleţit. ca şi cum ar fi de acord cu . tracii numesc o asemenea piele zalmos. ca şi cum ar fi alcătuite din acele numere”. care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia. Trebuie să considerăm toate câte sunt drept o singură specie”. pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. în Italia. câştigă de partea lui mulţi adepţi. ARISTOTEL. Viaţa lui Plotin. Iaşi. „După câte am aflat eu de la grecii care locuiesc în Hellespont şi Pont. p. nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ. din linii figurile plane. din numere punctele. se admite fără rezerve afirmaţia prioritară a magistrului că sufletul este nemuritor. în afară de acestea că. p. 8. în aceea a cultului sacru şi a ritualurilor datorate zeilor. înzestrat cu raţiune. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Dar pentru pythagorei numerele înseamnă lucruri cu existenţă (reală). şi-a câştigat un frumos renume. doctrina lor se ocupă de geneza Cerului şi supun observaţiei părţile sale: ce se întâmplă cu ele. 1997. din aceeaşi cetate. din figurile solide corpurile sensibile ale căror elemente sunt patru la număr: focul. îl instrui în ştiinţa astronomiei. de altfel. Viaţa lui Plotin. deoarece obiectelor matematice le lipseşte mişcarea. 6. că migrează în alte specii animale. când tirania lui Polycrates deveni insuportabilă în Samos. Viaţa lui Pitagora. 1998. Pitagora socoti că nu se mai cade pentru un filosof să-şi ducă traiul într-o asemenea cetate. Când locuinţa fu gata. ca unul care trăise printre greci şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Eladei. în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el. care-l iubea pe băiat. nimeni nu este în stare să le redea exact deoarece. 95. Crotona. după anumite perioade de timp. În afară de concetăţeni de prin împrejurimi. 4. nu numai bărbaţi. Ei aplică deci enunţuri teoretice lucrurilor. din figurile plane figurile solide. Cu toate acestea. „Modalitatea de explicare din doctrina pythagoreilor într-o anumită privinţă comportă dificultăţi mai mici. dobândind avere. nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor muri. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă. Acestea trec pe rând în toate lucrurile. Pricina unei asemenea situaţii se datoreşte faptului că au preluat principiile din afara domeniului sensibil. cel puţin una. Viaţa lui Plotin. apa.270. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel. Viaţa lui Pitagora. şi erau lipsiţi de învăţătură. Iaşi. Editura Polirom. Editura Polirom. Viaţa lui Pitagora. Astfel se naşte Universul (Kosmos).

R.F. 1. 185. . 1999. p. vol.I. Editura Teora. şi se întâmplă în ceruri. a naturii sufletului uman şi a relaţiilor sale cu celelalte forme de viaţă. principiul. 1963. Această dublă sarcină a fost îndeplinită de filosofia pitagoreică”. la fel cu numărul însuşi. HEGEL. Ionienii spuneau că esenţa. vol. p.. 10. Editura Academiei R. Editura Academiei R. O istorie a filosofiei greceşti. 137. „…Pitagora a fost primul dascăl din Grecia sau primul care a introdus în Grecia învăţarea ştiinţelor.I. Prelegeri de istorie a filosofiei. şi nici Anaximandru nu au predat în mod ştiinţific. GUTHRIE. fiind mai potrivite pentru explicarea lor decât pentru discuţiile referitoare la natură… Şi apoi cum ar trebui să luăm drept o explicaţie coerentă ideea că modificările numărului.W.. care a trăit înaintea lui.1.R. vol. vol. G. Dar aceste cauze şi principii ei susţin că sunt capabile să se ridice până la lucrurile suprasensibile. 1. 190.P. Pentru pitagoricieni cea mi importantă parte a filosofiei era aceea care trata în problema omului. al unui mod de mântuire veşnică. p. „Pentru Pitagora şi discipolii săi. de natură materială. 11. dar şi cu ansamblul existenţei”..K.F. vol. Bucureşti. Ei şi-au comunicat ideile prietenilor lor”. Când studiul omului şi al cosmosului este socotit mijlocul necesar îndrumării către un mod de viaţă just. HEGEL. sistemul naturii astfel rezultat trebuie să ofere acest ajutor. filosofia avea să fie în primul rând temeiul unui mod de viaţă: mai mult decât atât. 1963.W.C. „Filosofia pitagoreică face trecerea de la filosofia realistă la filosofia intelectuală. W. ci în forma unei determinaţii de gândire. fără să existe vreun alt număr în afară de acesta din care se alcătuieşte Universul?” 9. este ceva determinat. G. Determinarea care urmează este: α) absolutul nu este conceput în formă naturală. β) apoi trebuie să fie stabilite acum determinaţiile [absolutului]: ceea ce este prim (das Erste) este ce e cu totul nedeterminat (απειρον)... ar fi cauzele celor ce fiinţează. Nici Tales..P. Prelegeri de istorie a filosofiei.53 ceilalţi filosofi ai naturii cum că există numai ceea ce cade sub simţuri şi este cuprins de aşa-numitul Cer. de la primele începuturi până astăzi.

p. 1979.I. • J.1. Bucureşti. p. Istoria filosofiei europene. Windelband. Bucureşti. vol. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Teora. Editura Humanitas. p. HERACLIT DIN EFES STRUCTURA TEMEI 5. vol. Filosofia lui Heraclit 5. p.-M. p. 1999. Schuhl. logos.2. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. aprindere. Filosofia greacă până la Platon. stingere. Editura Albatros. • I. suflet. Hegel.. vol. Vlăduţescu. lipsă. 1. 1997. Bucureşti. Bucureşti. • P. partea I. Bucureşti. p. • Gh. O istorie a filosofiei greceşti. drumul în jos. Hersch. Bucureşti. prisos. Banu. drumul în sus. • I. Editura Teora. foc (to pyr).C. • W. Editura Ştiinţifică. 1963. dialectică. Istoria filosofiei greceşti. Banu. formă. 1994. contradicţie. vol. p.K. I. 126 – 148. Paideea. .W. • Werner Jaeger. Editura Polirom. Heraclit din Efes.61 – 73. Iaşi. Prelegeri de istorie a filosofiei. Bucureşti. Bucureşti. Mirarea filosofică.54 5. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. substanţă. Dialectica devenirii OBIECTIVE • Evidenţierea importanţei filosofiei lui Heraclit şi a preţuirii de care ea s-a bucurat în posteritate • Prezentarea personalităţii stranii şi a operei lui Heraclit • Examinarea modului de punere şi de soluţionare a problemei principiului • Analiza multiplelor modalităţi de abordare a dialecticii devenirii în filosofia lui Heraclit • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Pantha rei.2. schemă ontologică. Editura Moldova. p. Eseu asupra formării gândirii greceşti. categorii. Problema principiului 5. • W. 1995. Editura Teora. 2000. devenire. 271 – 322. Editura Academiei. relativism. 1. 1963. Iaşi. p. Personalitatea şi opera lui Heraclit 5. 260 – 280. CVIII – CXXII. Filosofia în Grecia veche. I. • G.136 – 139. 10 – 16.2. 286 – 289. 52 – 58. 1984. Guthrie.F. principiu.2.. 2000.

Personalitatea şi opera lui Heraclit Heraclit s-a născut în anul 539 î. dezvoltat şi aprofundat intuiţia marelui său înaintaş. port la Marea Egee. Aprecierile lui Hegel sunt surprinzătoare. cel de-al doilea a explicitat. Efesul întreţinea strânse legături cu celelalte colonii greceşti din Ionia. G. Explicaţia entuziasmului filosofului german constă în filiaţia de idei dintre cei doi gânditori despărţiţi de mai bine de două milenii: în timp ce Heraclit a pus bazele metodei dialectice în filosofie. ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor. iar despre filosofia sa declara admirativ: „Nu există nicio teză a lui Heraclit pe care să nu o fi încorporat în Logica mea”. Dacă primul a intuit în mod genial la începuturile filosofiei occidentale dinamismul întregii existenţe şi a făcut o primă tentativă de raţionalizare a sa. a refuzat să participe la viaţa politică şi s-a izolat de concetăţenii săi. K. Marx. – „toate curg”). este Panta rhéi (gr. M.Hr. 29). Prin această teză el s-a impus ca cel dintâi gânditor grec care a conştientizat şi a încercat să conceptualizeze devenirea permanentă a întregii existenţe.1. Heidegger. ci deoarece ele aprţin unui filosof care. Nietzsche. 5. pe care i-a dispreţuit: „Toţi oamenii maturi din Efes ar face bine să se spânzure şi să lase cetatea băieţilor imberbi…” (fragm. 49).) Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. cel mai important reprezentant al idealismului german modern. 101). cei mulţi se mulţumesc însă să se ghiftuiască întocmai ca vitele” (fragm. îşi vor exprima admiraţia faţă de filosofia lui Heraclit. polis grecesc înfloritor. Ca şi Miletul. El susţinea că şi-a elaborat filosofia pe baza propriilor meditaţii asupra lumii şi omului: „M-am căutat pe mine însumi” (fragm. de obicei. nefiind. Heraclit aparţinea unei familii aristocratice şi a manifestat întreaga viaţă dispreţ faţă de oamenii de rând: „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare.. ce-i revenea de drept. care exprimă într-o formulare concentrată întreaga sa filosofie şi îi individualizează poziţia în istoria filosofiei greceşti şi universale.55 Cursul 5 HERACLIT DIN EFES (539-470 î. Cea mai cunoscută teză a sa. precum A. A manifestat dispreţ faţă de toţi filosofii . nu pentru că Heraclit nu le-ar merita.W. la nord de Milet. cu polisurile din Grecia continentală. este circumspect în recunoaşterea meritelor celorlalţi filosofi. fenomenelor şi proceselor. dacă este cel mai bun” (fragm. etc. discipolul niciunui alt filosof. 121). Crezul său asupra valorii semenilor a fost unul elitist: „Unul singur face în ochii mei cât zece mii. Hr. Heraclit a fost autodidact. Schopenhauer. situat în Ionia. după propria-i mărturisire. din bazinul Mării Negre şi chiar cu cele din sudul Italiei şi din Sicilia. Hegel. afirma despre Heraclit că „…la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă”. Hegel o va elabora în mod sistematic în epoca modernă. Efesianul a renunţat în favoarea fratelui său la o importantă funcţie publică. la Efes. Fr.F. Şi alţi mari filosofi ulteriori. pe coastele occidentale ale Asiei Mici.

Deşi „iubitorii de înţelepciune trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri” (fragm. 13). Datorită acestui fapt distanţarea sa faţă de modalitatea protofilosofică de concepere a existenţei este considerabilă. Heraclit era încredinţat că înţelepciunea autentică nu constă în mulţimea cunoştinţelor. fapt ce i-a atras porecla „Obscurul”. aceeaşi pentru toţi. după opinia sa. Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché) întregii existenţe. dând ascultare naturii lucrurilor” (fragm. iar „porcii se desfată mai degrabă în mocirlă decât în apa curată” (fragm. în special faţă de cei care reduceau filosofia la erudiţie: „Erudiţia nu dă cuminţenie. căci „naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă” (fragm. În acest fragment Heraclit susţine. ca şi milesienii. iar ca adult că le ştie deplin pe toate. problema principiului (arché). Problema principiului Ca si milesienii.2. 35). susţinându-se că lumea a existat dintotdeauna. 42).56 anteriori sau contemporani lui. 112). „o judecată sănătoasă este cea mai mare virtute. ale cărui expresii sunt şi la care revin toate lucrurile individuale. este şi va fi un foc veşnic viu. asupra naturii existenţei. apoi. ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. ajungând la concluzia că acestea sunt relative. deci. accesibil doar raţiunii. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. Este afirmat. Limbajul său este pronunţat metaforizant. Filosofia este. Heraclit se pronunţă. 41) şi. dată fiind mizantropia sa. sentenţios şi aforistic. ataşat valorilor religiei tradiţionale greceşti. intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură. după un ciclu de metamorfoze. principiu din care decurg. el i-a deposedat pe zei de cel mai important atribut al lor: cel de creatori ai lumii. ci în „capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)” (fragm. se pare. fondatorul atomismului. pe care-l identifică. tocmai efortul de pătrundere a fondului metafizic al lumii. punând. din moment ce afirma că pentru felul în care i-a înfăţişat pe zei „Homer ar fi meritat să fie izgonit de la întrecerile poetice şi să fie bătut cu nuielele” (fragm. accesibil nemijlocit simţurilor. din faptul că el a resemnificat foarte mulţi termeni ai limbajului comun pentru a exprima cu ajutorul lor gânduri filosofice. caracteristică întregii etape presocratice a filosofiei antice greceşti. dificultatea textelor lui Heraclit decurge. Heraclit a stârnit uimire încă din copilărie. cu atât mai puţin. şi cel metafizic. 40). a doua despre politică şi a treia despre teologie. n-a făurit-o nici vreunul din zei. aşa cum am anticipat mai . Unul dintre cele mai semnificative şi mai dense texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume. mai întâi. a vreunui om. divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers. Ea a fost întotdeauna. care va fi supranumit „filosoful care râde”. în continuarea acestui fragment. iar înţelepciunea înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. altfel i-ar fi dat-o lui Hesiod şi Pitagora şi iarăşi lui Xenofanes si Hecateu” (fragm. 5. Creaţionismul mitologic primea astfel o a doua lovitură. deci. Şi el marchează. La bătrâneţe el sa retras în sihăstrie şi a meditat la oameni şi la plăcerile lor. în primul rând. Ea era. integrându-se manierei fizicaliste de raportare la existenţă. Ca adolescent pretindea că nu ştie nimic. Fără ca acest mobil să fie exclus. nici vreunul din oameni. se pare. Heraclit va identifica principiul existenţei cu focul (to pyr). Aceste texte şi altele care vor fi prezentate în continuare atestă remarcabila sa vocaţie filosofică. 9). Tradiţia susţine că Heraclit şi-ar fi scris opera în mod deliberat criptic pentru a nu fi accesibilă decât de celor capabili. prin opoziţie cu Democrit din Abdera. Deşi a fost ataşat mitologiei greceşti. fiind dependente de purtătorii lor: „pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul” (fragm. 123). Filosofia lui Heraclit 5. distincţia dintre planul fizic al existenţei. Din opera sa.1. faptul că lumea în care trăim nu este creaţia vreunei divinităţi şi. caracterul etern al lumii. A fost.2. există şi va exista. Gravitatea şi caracterul emfatic al textelor sale i-au atras şi supranumele de „filosoful care plânge”.

adică toate obiectele. deoarece ea face posibilă generarea ulterioară a altor lucruri. 53). este regele tuturor” (fragm. şi „nu suntem”. râul va fi altul. 8). Lucrurile individuale nu pot lua deci naştere decât atunci când focul se stinge. Distrugerea lucrurilor existente la un moment dat are însă şi un rol constructiv. nu are niciun moment de identitate cu sine însuşi. la „armonie”. mai întâi. nu şi substanţa. cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul neîntrerupt al întregii existenţe: el este „veşnic viu”. evaporă apa. creatoare. 54). Principala problemă pe care trebuia să o rezolve el era: cum iau naştere toate lucrurile individuale din foc? Datorită faptului că acesta arde tot ceea ce cuprinde. Ca principiu. în sensul că apa în care ne-am „cufundat” prima oară a curs. Deoarece lucrurile sunt vremelnice. de devenire necontenită a întregii existenţe este sugerată şi de un alte fragmente celebre: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. ceea ce revine la a spune că în fondul său metafizic lumea este armonioasă. în primul rând. mai devreme sau mai târziu. metamorfoze ale acestuia. întrucât este temeiul lor. şi noi. legitate a întregii lumi. cu precădere. cu focul. „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. 5. suntem şi nu suntem” (fragm. Generarea lucrurilor individuale. Dialectica devenirii universale Heraclit a încercat să explice mecanismul devenirii universale în mai multe forme. pe care el o numeşte logos. [toate se nasc din luptă]” (fragm. în sensul că „arde” lucrurile individuale. El afirma într-un alt fragment că „… Logosul le gospodăreşte pe toate (lucrurile)…” (fragm. Prin reaprindere focul îşi redobândeşte şi forma. chiar dacă între cele două „cufundări” s-au scurs doar câteva clipe. generarea lucrurilor nu este posibilă atâta timp cât el rămâne aprins. „motorul” dinamismului universal. în primul rând.2. transformările şi dispariţia lor sunt explicate. Heraclit distinge aici între o armonie „vizibilă” (fizică) şi una „invizibilă” (metafizică). Când ne vom „cufunda” a doua oară. ceea din urmă fiind considerată de el „mai puternică”. deoarece ne schimbăm de la moment la moment. În finalul fragmentului 30. „suntem”. Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele. 91). de Heraclit prin dialectica aprinderii şi stingerii focului. deoarece ne păstrăm atât timp cât trăim identitatea. fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice. 51). Ea nu conduce. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor. fenomenele şi procesele sunt supuse unei ordini.2. Nimic şi nimeni nu rămâne aşa cum este la un moment dat. ca substanţă tot foc. totul se schimbă fără încetare. căci prin stingere el nu-şi pierde decât forma.57 sus. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. foc şi pământ). focul are nu doar funcţie distructivă. iar focul veşnic. prin reaprinderea focului. Dintre cele patru elemente cosmologice (apă. ordine. Mai mult decât atât: „armonia invizibilă este mai puternică decât armonia vizibilă” (fragm. topeşte ceara. la înnoire. este afirmată ideea că schimbările ce caracterizează toate obiectele. Acest termen avea semnificaţia originară de cuvânt. Stingerea focului nu înseamnă însă dispariţia lui. adică potrivit unei legităţi universale. pentru că substanţa sa a existat şi în lucrurile . dar întăreşte lutul etc. la disoluţie. după opinia sa. cei care ne „cufundăm” a doua oară în apa râului. generatoare. conferindu-i semnificaţia de măsură. El are efecte multiple. Asemenea tuturor celorlalte lucruri. „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. focul era. cum se consideră adesea. Contradicţia este. vom fi alţii. chiar dacă uneori prefacerile nu sunt evidente. Acestea sunt. în filosofia lui Heraclit. „cele discordante se acordă. oamenii. ci. distruge lucrurile combustibile. unei legităţi universale. 72). deci. ci. ele vor trebui distruse. 49). dar Heraclit îl resemnifică filosofic. Stingându-se el îşi trece substanţa în lucrurile individuale pe care le generează şi îmbracă forma lor. aer. Chiar şi noi. de exemplu. deci. Ideea de schimbare. ci se realizează după o anumită „măsură”.

care îndeplinesc. (moartea) aerului înseamnă foc şi invers” (fragm. Heraclit exprimă acest proces în limbajul metaforic caracteristic filosofiei sale: „…aerul trăieşte moartea focului. în final. Ca şi celelalte lucruri şi fenomene. Această sporire a sufletului înseamnă că el devine cu atât mai bogat cu cât individul devine mai înţelept. două „drumuri”: „drumul în jos”. Heraclit şi-a devansat epoca nu numai prin interesul arătat fenomenelor spirituale. guvernat de logos. înţelept este să cădeţi de acord că toate sunt una” (fragm. transformarea şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale: „drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi” (fragm. apa trăieşte moartea aerului. dar. astfel. Heraclit considera însă că „distanţa” ontologică dintre principiu şi lucrurile individuale este atât de mare încât acestea nu pot fi generate nemijlocit de foc. care acum nu sunt posibile. 60). în ordinea inversă „stingerii”. procesul reluându-se la nesfârşit. şi el. prin intermediul celorlalte trei elemente cosmologice (aer. adică transformarea succesivă a lucrurilor individuale în „categorii”. moartea apei înseamnă ivirea aerului. care devin posibile progresiv. are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. el o face în cunoştinţă de cauză. 45). iar lucrurile. Pe măsura stingerii focului. După generarea lucrurilor individuale rolurile se inversează: ele devin în prisos. sufletul ar fi deci. ci logos-ului. adică ajunge să înţeleagă logosul şi să i se conformeze: „Dându-mi nu mie ascultare. spre deosebire de celelalte forme ale existenţei. 76). Acelaşi mecanism este exprimat de Heraclit şi prin cuplul de termeni prisos şi lipsă. deci. prin nemărginire. potrivit conceptualizării ulterioare a lui Aristotel. şi pământul pe cea a apei…Moartea pământului înseamnă naşterea apei. Sufletul se caracterizează. „arderea” lor de către focul reaprins. ceea ce înseamnă că el poate cuprinde în sine întreaga lume: „Cercetând hotarele sufletului. ci numai mijlocit. adică totul este reductibil la principiu. apă. Când focul este aprins el este în prisos. ci şi prin sesizarea dramatismului condiţiei umane: „odată născuţi. pe om la înţelegerea unităţii şi armoniei lumii. Logos-ul sufletului îl conduce. oricare ar fi cărarea pe care ai merge. pe care primii filosofi îl numeau suflet. oamenii vor să trăiască şi să-şi . iar focul în lipsă. Atât de adânc logos are” (fragm. În trecerea de la principiu la lucrurile individuale şi invers pot fi distinse. n-ai putea să le găseşti. care corespunde stingerii focului şi genezei (mijlocite de celelalte trei elemente cosmologice) lucrurilor individuale şi „drumul în sus”. sunt în lipsă. 115)”. rolul de „categorii”. dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi (fragm. în primul rând.58 individuale. Pe baza acestor fragmente poate fi imaginată următoarea schemă ontologică: PRISOS D R U M U S L T I Î N N G E J R O E S D R U A M P U R L I N Î D N E R S E U S LIPSĂ FOCUL – universalul (arché) ↨ AER ↨ APĂ – generalul ↨ (categorii) PĂMÂNT ↨ LUCRURI INDIVIDUALE – individualul LIPSĂ PRISOS Heraclit are meritul de a fi sesizat şi faptul că psihicul uman. şi. pământ). ceea ce ar explica apariţia. prisosul acestuia se atenuează. în care şi el trebuie să se integreze. Cele două „drumuri” ar fi parcurse alternativ. dar se atenuează şi lipsa lucrurilor individuale. 50). care înseamnă reaprinderea focului.

Filosofia lui Heraclit 2. Ca şi alţi sofişti. „motorul” dinamismului universal. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. IV. 49). Părerea lui era că nu-i cu putinţă să te scufunzi nici măcar o dată” (Metafizica. „cele discordante se acordă. el era încredinţat că armonia socială nu se poate întemeia decât pe legalitate: „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)” (fragm.2. El va exprima această idee în aceeaşi manieră metaforică: „războiul este părintele tuturor. El a expus-o în multiple modalităţi. drumul în jos şi drumul în sus. 20). 51). care-i va fi dascăl tânărului Platon şi prin mijlocirea căruia acesta va lua cunoştinţă de filosofia heracliteană. 91). Ea a fost întotdeauna. „cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. Deşi. prisosul şi lipsa. Heraclit s-a născut şi a trăit întreaga viaţă la Efes. 2. Heraclit are şi meritul de a fi sesizat faptul că izvorul tuturor schimbărilor existenţei este reprezentat de contradicţiile interne ce caracterizează toate obiectele şi procesele. suntem şi nu suntem” (fragm. aceeaşi pentru toţi. apa şi pământul. Unul dintre cele mai semnificative texte care ne-au parvenit din filosofia lui Heraclit este fragmentul 30: „Această lume. a existenţei. REZUMAT 1. Formulările sale sunt deosebit de expresive şi au intrat ca atare în conştiinţa filosofică occidentală: „nu ne putem cufunda de două ori în acelaşi râu” (fragm. Ştim despre el că a trăit la Atena la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al IV-lea şi că a fost apropiat de cercurile sofistice. aşa cum am arătat când i-au prezentat principalele repere biografice. pe Cratylos. mai bine spus. situat la nord de Milet. Contradicţia este. Informaţiile care ne-au parvenit despre el sunt foarte sărace. Din opera sa. „coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. [toate se nasc din luptă]” (fragm. dar Heraclit îl resemnifică . 8). fenomenelor şi proceselor. meniţi şi ei morţii” (fragm. Concepţia sa este pronunţat aforistică şi metaforizantă. 53). intitulată în mod convenţional de posteritate Despre natură. moartea şi naşterea. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră” (fragm. fiind cel dintâi filosof grec care a încercat să teoretizeze devenirea permanentă a întregii existenţe. 1. a doua despre politică şi a treia despre teologie. A fost autodidact şi elitist. deci. care spusese că nu este cu putinţă să te scufunzi de două ori în aceeaşi apă. Ea era. inclusiv pe ceilalţi filosofi. dispreţuindu-şi concetăţenii şi contemporanii. adică potrivit unei legităţi universale. polis grecesc din Ionia. Aristotel scrie despre Cratylos că acesta „îl critica însă pe Heraclit. 2. divizată în trei părţi: cea dintâi trata despre univers. 44). Heraclit nu s-a implicat în viaţa politică. ca expresie a caracterului contradictoriu al tuturor obiectelor. fenomenele şi procesele existenţei nu sunt haotice. n-a făurit-o nici vreunul din zei. Cratylos a împins dialectica lui Heraclit până la relativism. Chiar Platon în dialogul pe care l-a intitulat cu numele său nu face nicio referire la biografia sau la activitatea sa. este şi va fi un foc veşnic viu. fie ea şi relativă. şi în urma lor lasă copii. Dintre cele patru elemente cosmologice. El consideră că schimbările ce caracterizează toate obiectele. pe care o numeşte logos. 1010 a 7). cele mai importante fiind: dialectica stingerii şi aprinderii focului. fiind considerat adesea el însuşi sofist. el a fost preocupat de problematica originii limbajului. 5. limitându-se la prezentarea câtorva dintre ideile sale. ne-au parvenit aproximativ 130 fragmente. Multe dintre atacurile nedrepte ale posterităţii la adresa filosofiei lui Heraclit şi-au avut originea în receptarea sa prin prisma deformatoare a lui Cratylos. ci se realizează după o anumită măsură. Acest termen avea în greaca veche semnificaţia originară de cuvânt.59 împlinească menirea morţii sau. este regele tuturor” (fragm. Heraclit a avut un singur discipol. să-şi găsească odihna. se pare. nici vreunul din oameni. focul i s-a părut cel mai potrivit pentru a sugera dinamismul existenţei. Dialectica devenirii Ideea prin care Heraclit s-a impus în filosofia grecească şi universală este cea a devenirii întregii existenţe. El a explicat generarea lucrurilor individuale din principiu prin mijlocirea celorlalte trei elemente cosmologice: aerul. Personalitatea şi opera lui Heraclit Heraclit este unul dintre gânditorii presocratici care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei ulterioare a filosofiei greceşti şi universale. Problema principiului Asemenea milesienilor şi lui Pythagoras. pe care l-a identificat cu focul. Heraclit a pus în centrul filosofiei sale problema principiului (arché). considerând că fluxul devenirii este atât de rapid încât nu ar exista nici măcar un moment de stabilitate.

. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica morţii şi naşterii. Explicitaţi metafora războiului în filosofia lui Heraclit. 8. Semnificaţii ale logos-ului în filosofia lui Heraclit. fiul lui Bloson…. Ce este logosul în filosofia lui Heraclit? 7. Toate lucrurile sunt pline de suflete şi zei… Toate lucrurile se nasc din contrarii şi toate se scurg. Metafizica. III. Cum a conceput Heraclit principiul şi cum poate fi motivată opţiunea sa? 5. spunea că nu ştie nimic. un rezumat al părerilor lui: toate lucrurile sunt alcătuite din foc şi se dizolvă tot în foc. PLATON. adică toate fenomenele. Heraclit şi enigmele sale. iar când a devenit matur afirma că ştie totul. Teme pentru dezbatere în seminar. p. vol. pentru referate sau eseuri 1. Care sunt principalele repere biografice ale lui Heraclit? 3. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica aprinderii şi stingerii focului. Cratylos. s-a căznit s-o scrie mai neclar. G. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. legitate a întregii lumi. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica drumului în jos şi drumului în sus. Ecouri în posteritate ale filosofiei lui Heraclit. în conformitate cu care se naşte lumea”. „Este peste putinţă să admitem că acelaşi lucru există şi nu există.. Ca şi celelalte lucruri şi fenomene. B. statutul său ontic aparte în ansamblul existenţei. raţionare la întâmplare. asemănând existenţa cu un fluviu care curge.60 filosofic. 2. Dialectica heracliteană a devenirii. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE I. alta la politică şi a treia la teologie… Această carte a consacrat-o în templul zeiţei Artemis şi.I. 260. nu sufletul lucrului dizolvându-se el însuşi. vol. γ) obiectivitatea . Cum explicaţi preţuirea de care s-a bucurat în posteritate filosofia lui Heraclit? 2.W. 3. 13. 3. 4. 9. Explicaţi mecanismul devenirii universale prin dialectica prisosului şi lipsei. „Dialectica este: α) dialectică exterioară. Prelegeri de istorie a filosofiei. 11.F. dar logos-ul său ar fi de un tip aparte: „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi” (fragm. cum numeau presocraticii psihicul uman. De ce a fost supranumit Heraclit Obscurul? 4. AUTOEVALUARE A. 1005 b 23. Care este cauza devenirii universale în filosofia lui Heraclit? 12.R. Comparaţi concepţia lui Heraclit asupra sufletului cu cea a lui Anaximenes. 1963. ordine. are anumite particularităţi care-l individualizează în ansamblul existenţei. El a intuit complexitatea sufletului. El afirma într-un alt fragment că „…Logosul le gospodăreşte pe toate…” (fragm. după părerea unora. Viaţa şi învăţătura 1. β) dialectică imanentă a obiectului. Heraclit a considerat că sufletul. 4.. de teamă ca un stil accesibil tuturor să nu dea loc la deprecierea ei… Iată. aşa cum unii cred că a susţinut Heraclit”. lucrurile şi procesele sunt supuse unei ordini. Editura Polirom. conferindu-i semnificaţia de măsură. 286 – 287. 1997. 2. DIOGENES LAERTIOS. Toate se petrec în conformitate cu destinul şi lucrurile se menţin în armonie prin transformări contrarii. „Heraclit spune undeva că toate sunt trecătoare. sufletul ar fi guvernat de logos. Întrebări 1. ci spunea că s-a cercetat pe sine şi a învăţat toate de la el însuşi… În ce priveşte scrierea lui care ni s-a transmis. „Heraclit.P. ea tratează mai cu seamă Despre natură şi e divizată în trei părţi: una cu privire la univers. aşa cum curge un râu… Schimbarea e numită drumul în sus şi-n jos. p. Iaşi. susţine că e cu neputinţă să te cufunzi de două ori în acelaşi fluviu” 3. Focul ca principiu. în linii generale. când era adolescent. unei legităţi universale. 402 a. 115). 30 al lucrării lui Heraclit Despre natură? 6. 5. căzând însă în modul de considerare al subiectului. I. 72). Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale fragmentului nr. pentru ca numai cei capabili s-o citească. 10. ARISTOTEL. Editura Academiei R. Nu a fost discipolul nimănui. Comparaţi concepţia lui Heraclit asupra devenirii cu cea a discipolului său Cratylos. HEGEL. 14. că nimic nu rămâne cum a fost şi. era originar din Efes… Încă din copilărie a fost uimitor.

201. căci pentru măgari nutreţul este mai de preţ decât aurul”. dar a fost şi ponegrit. Stromat. se mulţumesc să se ghiftuiască întocmai ca vitele”. Stromat. alta a câinelui. DIOGENES LAERTIOS. el este deja angajat pe un drum pe care se va înainta neabătut. Fiinţa este Unul. adică dialectica înţeleasă chiar ca principiu. nu sunt luate în sensul obişnuit. 45. „După Heraclit. anume că «măgarii preferă paie faţă de aur». 30. 1984. CLEMENS. „Oare Heraclit nu numeşte naşterea moarte… în pasajul în care spune: «toate câte le vedem când suntem treji înseamnă moarte. 40. 21. 205. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare) 8. n-a făurit-o nici vreunul dintre zei. Etica nicomahică. „Şi. V. DIOGENES LAERTIOS. somn?»”. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. simboluri cu funcţie conceptuală. cel al lui Platon şi Aristotel şi mai departe limbajul filosofic modern şi cel în condiţie contemporană. Editura Albatros. . 35. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ARISTOTEL. III. alta a omului. 1. „Pe cât se pare. 14 (II. „Oamenii superiori preferă un singur lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică faţă de cele trecătoare. 9. Aici ne găsim pe pământ ferm. dar metaforic întrucât este în plin proces de specializare. III. Acesta este progresul necesar. cei mulţi. la această determinaţie a înaintat Heraclit. însă. IX. 63. de eleaţi. de asemenea pe Xenofan şi pe Hekataios”. 1. şi în urma lor lasă copii. aşa cum afirmă şi Heraclit. iar câte ni se arată în timp ce dormim. creându-se semnificaţii şi în ordine fizică şi în ordine metafizică. ARISTOTEL. 4). 1979. focul. IX. 44. Filosofia în Grecia veche. p. [toate se nasc din luptă]”. „Înţelepciunea este un singur lucru: să ai capacitatea de a cunoaşte ceea ce cârmuieşte toate (lucrurile) prin mijlocirea tuturor (lucrurilor)”. prin ele. 396. Prin urmare. procesul de constituire a unei «rostiri» proprii. de pythagorei străluceşte ca «un foc veşnic viu» Heraclit din Efes”. CLEMENS. 29.61 lui Heraclit. 41. V. este şi va fi un foc veşnic viu. 366. 105 (II. Heraclit consideră naşterea drept o nenorocire atunci când spune: «odată născuţi. 5. nici însă filosofic. pe scurt. să-şi găsească odihna. prea metaforic poate. ca unul ce conţine în el unitatea contrariilor. Heraclit creează un nou limbaj. 141 (II. (Heraclit) „… spunea că Homer ar fi meritat să fie izgonit din întrecerile poetice şi bătut cu vergile…”. 42. mai bine spus. X. altfel i-ar fi învăţat pe Hesiod şi pe Pythagoras. V. nu există nici o teză a lui Heraclit pe care să n-o fi încorporat în Logica mea”. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. şi este cel pe care l-a realizat Heraclit. „Mulţimea cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte. IX. CLEMENS. Stromat. absolutul. 2. 7. 421. 2. 5. porneşte chiar din epoca aurorală în care alături de milesieni. Heraclit a şi fost astfel considerat pretudindenea ca filosof care a gândit profund. ceea ce e prim. DIOGENES LAERTIOS. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. pentru a folosi un cuvânt al lui Constantin Noica. 21 (II. IX. CLEMENS. 7). 1. „Alta este plăcerea calului. 23). „Poporul trebuie să lupte pentru legile (cetăţii) întocmai ca pentru zidurile (acesteia)”. n-ai putea să le găseşti. Ea a fost întotdeauna. 10). Bucureşti. Nici comun. „Această lume. 60 (II. trebuie să se informeze asupra unei sumedenii de lucruri”. partea a 2-a. I. drumul în sus şi drumul în jos etc. Stromat. 20. II. totuşi. aceeaşi pentru toţi. 11). DIOGENES LAERTIOS. oricare ar fi cărarea pe care ai merge. Etica nicomahică. „Cele opuse se acordă şi din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie. Căci limbajul ulterior. p. VIII. nici vreunul dintre oameni. Stromat. „Cercetând hotarele sufletului. al doilea e devenirea. Aceasta este primul concret. DIOGENES LAERTIOS. iubitorii de înţelepciune. CLEMENS. 1176. a 7. la el poate fi întâlnită pentru prima oară ideea filosofică în forma ei speculativă. care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”. Atât de adânc logos are”. 350 – 368. oamenii vor să trăiască şi să-şi împlinească menirea morţii sau. raţionamentele lui Parmenide şi ale lui Zenon ţin de intelectul abstract. meniţi şi ei morţii»”. IX. Bucureşti. 1155 b 4. vol.

„Deoarece cu toţii nu ştiu ce este acest lucru şi nici nu cad de acord asupra lui. datorită lui unii apar zei.. „Marea: iată o apă foarte pură şi foarte impură. 9. HIPPOLYTOS. 10. 178. afirmă el. dacă este cel mai bun”. In Alcibiadem. 9. aşa cum am apucat din familie”. „Nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu. Refutationes. 8. PLUTARCH. 525. 83. „ Transformându-se. PROCLOS. 73. 10. alţii oameni. 1. IV. „… Îl numeşte «lipsă şi prisos». IX.62 49. frumuseţii şi în toate celelalte”. 9. „Focul trăieşte moartea pământului şi aerul trăieşte moartea focului. Lipsa. le par străine”. HIPPOLYTOS. că dreptatea este luptă şi că toate se nasc din luptă şi necesitate”. 42. IX. există o armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc şi la liră»”. tinereţea şi bătrâneţea. „Nu trebuie să ne purtăm (ca) nişte «copii ai părinţilor noştri». HIPPOLYTOS. va părea o maimuţă în privinţa înţelepciunii. De E apud Delphos. 101. Coriolanus. 24. p. 49 a. devin ultimele”. suntem şi nu suntem”. 104. I. 106. STOBAIOS. Refutationes. le va judeca şi le va mistui»”. deşi sunt în neîntreruptă comunicare cu Logos-ul care le gospodăreşte pe toate. simplu spus. p. Refutationes. printr-o nouă schimbare. „Drumul în sus şi în jos este unul şi acelaşi”. PLOTIN. De dign. comparat cu divinitatea. ultimele preschimbându-se. moartea apei înseamnă ivirea aerului. Refutationes. 46. Refutationes. „Care e de fapt raţiunea şi mintea lor? Dau ascultare aezilor populari. veghea şi somnul. bună de băut pentru peşti. MAXIMUS DIN TYR. „E greu să lupţi împotriva inimii. adică. după Heraclit. devin primele. IV. „O judecată sănătoasă este cea mai mare virtute iar înţelepciune . 10. 88. 4. „Ca unul şi acelaşi lucru coexistă în noi viaţa şi moartea. HIPPOLYTOS. 64 – 65. IX. 289 B. HIPPOLYTOS. Refutationes. [Heraclit] îi mustră în felul următor: «ei nu înţeleg cum cele discordante se acordă. Contra Celsum. iar lucrurile de care se lovesc zilnic. „Coborâm şi nu coborâm în aceleaşi ape curgătoare. I. 21. pe alţii liberi”. 72. 84. este domnia unui copil”. 20. 733 K. se află în discordanţă cu acesta. IX. 61. Consolatio ad Apollonium. IX. „Timpul este un copil care se joacă. (moartea) aerului însemnă foc şi invers”. „Oamenii. 18. Florilegium. la venirea sa. 46. IX. 51. 53. 1118 C. p. „Trebuie să se ştie că războiul este comun. de nebăut pentru oameni. Hippias Maior. VIII. 392 B. „Omul cel mai înţelept. HIPPOLYTOS. 489. după Heraclit”. la rândul lor. HIPPOLYTOS. „Războiul este părintele tuturor. „M-am căutat pe mine însumi”. iar ca dascăl îşi iau mulţimea. PLUTARCH. IX. 80. PLATON. XII. 46. MARCUS AURELIUS. iar prisosul. MARCUS AURELIUS. GALENOS. 54. regele tuturor. pe unii îi face sclavi. 52. IV. Refutationes. Allegoriae. iar primele. este formarea lumii. apa trăieşte moartea aerului şi pământul pe cea a apei”. puls. ea le asigură viaţa. VI. 91. HERACLEITOS. PLUTARCH. îşi află odihna”. ei îi ucide”. căci tot ce doreşte se cumpără cu preţul sufletului”. „Unul singur face în ochii mei cât zece mii. 10. 76. MARCUS AURELIUS. Adversus Coloten. incendiul universal. IV. mutând mereu pietrele de joc. fără să ştie că cei mulţi sunt răi şi puţini sunt oamenii buni”. 22. 60. «Căci pe toate. Enneade. 112. „Armonia invizibilă este mai puternică decât cea vizibilă”. 85. ORIGENES. 9. PLUTARCH. „Moartea pământului înseamnă naşterea apei.

spunând: «printre noi să nu fie unul cel mai vrednic. Istoria filosofiei europene. 139 – 145. vol. Zenon din Elea OBIECTIVE • Evidenţierea modalităţii inedite de punere şi soluţionare a problematicii principiului de reprezentanţii Şcolii din Elea • Prezentarea personalităţilor. 79 – 80. 223 – 259. Vlăduţescu. XIV. 6. p. 5. I. 1963. 19 . Filosofia în Grecia veche. 10 – 16. vol. 1995. 1984. I. Schuhl. Editura Albatros. antropomorfism religios. henoteism. • Gh. Banu. Editura Nemira. Bucureşti. realitate obiectuală. Collinson. 247 – 270. ŞCOALA DIN ELEA STRUCTURA TEMEI 1. vol. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. • D. p. operelor şi viziunilor filosofice ale principalilor reprezentanţi ai Şcolii din Elea • Examinarea sistematică a opoziţiei şi complementarităţii dintre filosofia eleată şi cea heracliteană • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE eleatism. 2. dialectică. • J. 123. p. Bucureşti. Hegel. p. Bucureşti. 1994. 70 – 73. observaţii şi generalizări empirice. p.. iar dacă este. O istorie a filosofiei greceşti. ei. 115. • W. 642. cel mai vrednic din mijlocul lor.. necorporalitate. partea I. religie monoteistă dezantropomorfizată. vol. relativism gnoseologic. fiinţă. 1997. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Iaşi. 1999. „Bine ar face efesienii dacă s-ar spânzura cu toţii şi ar încredinţa cetatea în mâinile celor nevârstnici. Editura Humanitas. „După Heraclit. Hersch. Caracterizare generală 2. Editura Polirom. nefiinţă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 180 A. aporie – aporii. naturii [lucrurilor] îi place să rămână ascunsă”. Prelegeri de istorie a filosofiei. 49 – 51. p. • I. Editura Teora. care l-au izgonit pe Hermodoros. Geografia. dihotomie. 17 – 90. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Unu. p.K. XCII – CVII. Iaşi. 1979. . 2000. 59 – 63. p. p. să plece unde o şti şi să se adune cu alţii»”. Editura Academiei. Guthrie. Bucureşti. procedeul reducerii la absurd.F. Istoria filosofiei greceşti. Florilegium. Bucureşti.63 înseamnă ca în vorbă şi în faptă să te conformezi adevărului. Filosofia greacă până la Platon. • P. 134 – 136.C. Melissos din Samos 5. silli. Editura Teora. 1. • G.-M. Mirarea filosofică. panteism. Orationes. Windelband. momentul sofist. STOBAIOS. STRABON. Bucureşti. rapsod. 1995. Parmenides din Elea 4. dând ascultare naturii lucrurilor”. „Logos-ul propriu sufletului: el se sporeşte pe sine însuşi”. • W. 75 – 95.22. 121. p. p. Xenofan din Colofon 3. 69. Eseu asupra formării gândirii greceşti. imuabil. THEMISTIOS.I. 25. 289 – 293. asimptotic.W. Bucureşti. Editura Moldova.

iar Platon. fără a reuşi însă să le şi aprofundeze. răspunzătoare de apariţia primei forme a relativismului gnoseologic. Diogenes Laertios l-a considerat dascălul lui Parmenides. fundamentează şi argumentează într-o manieră profund originală ideile fundamentale ale filosofiei eleate. În timp ce poziţia efesianului se întemeia mai ales pe observaţii empirice. el îi consideră concepţia ca fiind. Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli filosofice au fost: Xenofan din Colofon (Colofonul era un polis grecesc din Ionia. Cele două orientări ontologice opuse vor reprezenta polii între care va evolua în continuare filosofia grecească. Cât despre Aristotel. unde va lua fiinţă una dintre cele mai importante şcoli filosofice ale perioadei presocratice a filosofiei antice greceşti. datorită căreia este considerat. Ceea ce este indubitabil este însă faptul că. vor fi integrate în marile sinteze platoniciană şi aristotelică şi vor fi. în timp ce Heraclit din Efes l-a enumerat cu dispreţ printre cei care au redus filosofia erudiţie. care se va stabili la Elea şi va elabora o concepţie poetico-filosofică. Incertitudinea este şi mai mare printre istoricii contemporani ai filosofiei. Parmenides din Elea. în mod deosebit Parmenides din Elea. născut în insula Samos (locul de baştină şi al lui Pythagoras) din Marea Egee. Zenon din Elea a adus noi şi subtile argumente în sprijinul ideilor fundamentale formulate de Parmenides. eleaţii au negat relevanţa mărturiilor senzoriale invocând. „simplistă”. raţiuni de ordin logic. 6. dacă nu fondatorul. s-au impus prin argumentarea subtilă a tezei imposibilităţii mişcării. pur şi simplu. . Elea (scris uneori şi Eleea) era în antichitate un polis grecesc din sudul Italiei.2.) Încă din antichitate au existat controverse în legătură cu calitatea lui Xenofan din Colofon de fondator al eleatismului. figura cea mai reprezentativă a şcolii. Din acest punct de vedere. Melissos din Samos.1.64 Cursul 6 ŞCOALA DIN ELEA 6. în aşa-numita Grecie Mare. reprezentată de momentul sofist. în mare parte. El a anticipat unele teze ale viziunii eleate asupra lumii. Xenofan a anticipat tezele şcolii eleate. 570-480 î. se va stabili şi el la Elea. mare admirator al lui Parmenides. XENOFAN DIN COLOFON (aprox. cel puţin precursorul eleatismului. va sistematiza ideile lui Parmenides şi chiar le va dezvolta pe unele dintre ele. prin unele dintre ideile pe care le-a susţinut. reprezentanţii Şcolii din Elea. Caracterizare generală Dacă Heraclit din Efes a introdus şi a legitimat cel dintâi în filosofia occidentală teza dinamismului existenţei. situat la sud de actualul oraş Napoli. îndeosebi. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. port la Marea Tireniană. situat la nord de Efes). eleatismul reprezintă un progres important în evoluţia filosofiei greceşti şi universale.Hr. nici măcar nu l-a pomenit. fără a se remarca însă în mod deosebit prin originalitate.

şi autor de Elegii şi de Silli (Parodii). Şi-a părăsit ţinuturile natale din cauza ameninţării persane (care va culmina cu distrugerea de către perşi în anul 494 î. Această realitate ar fi ceva unic. a cărei întemeiere (la care. care s-a opus expansiunii persane). inteligibil şi epuizând lumea. După unele interpretări. singular. discipolul lui Anaximandros sau al lui Archelaos. Istoricii filosofiei întâmpină de aceea mari dificultăţi în efortul de reconstituire a fondului viziunii sale filosofice. Se pare că posteritatea i-a atribuit şi teze care nu i-au aparţinut. şi ar fi fost. adică a faptului că . Xenofan poate fi considerat cel dintâi gânditor panteist (panteismul – termen format din cuvintele greceşti pan – „tot” şi theos – „zeu” – este orientarea filosofică ce identifică divinitatea cu realitatea obiectivă) din filosofia occidentală. Identitatea realitate – corporalitate este caracteristică întregii etape presocratice a filosofiei antice greceşti. căci aceasta ar însemna ca fiinţa să se nască din nefiinţă (deoarece ea ar trebui să aibă însuşiri pe care realitatea născătoare nu le are).) i-a atribuit lui Xenofan două poeme: Întemeierea cetăţii Colofon şi Colonizarea Eleei din Italia. imuabilă şi nu ar putea produce nimic ce n-a existat dintotdeauna. peregrinând prin Egipt. care ar fi totalizat împreună circa două mii de versuri. Fiind absolut. ceea ce i-a determinat pe unii exegeţi să nici nu-l considere filosof. Xenofan a combătut reprezentarea mitologică tradiţională grecească asupra lumii şi asupra zeilor. Identificând realitatea cu divinitatea. conform altor surse. Acest Unu. Limbajul său este metaforic. ceea ce este imposibil. la Elea. nenăscută şi nepieritoare. El motivează atributele acestei realităţi primordiale susţinând că dacă ea s-ar naşte din altceva. Fiind nenăscută. cum numeşte Xenofan realitatea primordială.Hr. ar poseda sensibilitate şi raţiune. ea nu se poate naşte nici din ceva diferit de ea. adică lipsită de atributul mişcării. Xenofan porneşte de la afirmarea existenţei unei realităţi obiectuale. Ambele posibilităţi sunt însă excluse de Xenofan. îndeosebi.). Fiind reală. aşa cum aceasta fusese sistematizată de către Homer şi Hesiod. Diogenes Laertios (istoric al filosofiei antice greceşti care a trăit în secolul al III-lea d. entitatea în cauză ar fi şi corporală. El susţine că dacă realitatea în cauză s-ar naşte din ceva asemenea ei. adică nu poate fi decât veşnică. în Ionia. Sicilia etc. El ar fi fost. elaborate într-un limbaj poetic ce nu denotă strădania de conceptualizare filosofică. fără discontinuitate. fie din ceva diferit de ea. ar fi şi participat) a relatat-o într-unul dintre poemele sale. La fel. fără a fi aprofundate. Există discordanţe în mărturiile antice cu privire la conţinutul concepţiei sale. S-a născut la Colofon.Hr în semn de represalii a Miletului. ar trebui să se nască fie din ceva asemenea ei.Hr. conform unor surse incerte. ideea de realitate spirituală fiind o achiziţie a etapei clasice. care ar fi diferită de reprezentarea pe care oamenii şi-o fac despre ea pe baza informaţiilor furnizate de simţuri. având formă sferică. Această entitate care include totul ar fi imuabilă. Xenofan a excelat. iar ideile filosofice sunt exprimate în forme poetice. el poate fi considerat divin. şi stabilindu-se. Ideile poetico-filosofice Ideile de mare originalitate ale lui Xenofan sunt schiţate fugitiv. în critica antropomorfismului religios. iar după altele cu pământul şi apa.65 Repere bio-bibliografice Xenofan a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi în primele decenii ale secolului al V-lea (aprox. ci numai rapsod. Istoricul filosofiei antice greceşti Diogenes Laertius scrie în lucrarea sa Despre vieţile şi operele filosofilor că Xenofan „îi atacă pe Hesiod şi Homer şi critică cele afirmate de ei despre zei”. nu există niciun temei pentru care ea să se nască din acest ceva şi nu invers. în care ar fi ironizat reprezentările curente despre realitate şi opiniile celorlalţi filosofi. Xenofan ar fi identificat această realitate cu pământul. 570-480 î. De la el ne-au parvenit foarte puţine texte. ea trebuie să fie şi nepieritoare. după anumite surse. în cele din urmă.

prin opoziţie cu acesta. aşa cum o concepe Xenofan. Divinitatea. ci a oricărei mitologii. Această divinitate „întreg. străină de atributul mişcării: „ veşnic rămâne în acelaşi loc fără să se mişte cu nimic. Parmenides „nu i-a urmat concepţiile”. zguduie totul”. Hr. care „l-a determinat să adopte viaţa liniştită de filosof” şi a cărui concepţie „mai cu seamă” ar fi . şi le-ar face trupuri aşa cum fiecare dintre ei îşi are trupul”. teză pe care. Sub raport strict filosofic el exprimă însă. aşa cum au susţinut unii istorici ai filosofiei. Repere bio-bibliografice Despre viaţa lui Parmenides ne-au parvenit foarte puţine informaţii. boii asemenea boilor. PARMENIDES DIN ELEA ( aprox. Ea ar fi înzestrată cu capacităţi ce pot fi considerate paranormale: „ci fără trudă. probabil. Divinitatea supremă ar fi. unul dintre cei mai profunzi gânditori ai tuturor timpurilor. aşa cum am arătat mai sus. vede. întreg gândeşte. Platon îl numeşte cu admiraţie „marele Parmenides“ şi „părintele nostru Parmenides” şi în semn de respect va denumi cu numele său unul din cele mai importante dialoguri ale sale. s-ar caracteriza prin calităţi absolute. în concluzie. după aprecierea lui Hegel. Xenofan a întreprins. De aici decurge fie că zeii nu există. „punându-i în gură.3. în fine. ceea ce atestă prestigiul de care s-a bucurat în cetatea sa. teză care va fi argumentată în continuare de el. Mai mult decât atât: Xenofan a sesizat cel dintâi în cultura occidentală şi condiţionarea socio-culturală a reprezentărilor religioase: „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri. atât de antici. unul este considerat suprem. Decurge că dintre mai mulţi zei acceptaţi. tracii – că au ochi albaştrii şi părul roş…”. mai degrabă. dar nu a respins existenţa lor. S-a considerat şi că el ar fi propus o religie monoteistă dezantropomorfizată. el însuşi. între zei şi oameni cel mai mare. dar este. fără a fi fost. Se poate aprecia. şi nici nu i se cade să se mişte când ici. că aparţinea unei familii ilustre şi bogate şi că ar fi elaborat legi pentru concetăţenii săi.66 oamenii îşi reprezintă zeii după felul în care sunt ei: „Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini sau dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii. În timp ce efesianul a impus conştiinţei filosofice occidentale temele devenirii şi contradicţiei. Ştim despre el că a fost originar din Elea. cu Heraclit şi întruchipează. Ca şi Heraclit. în fond. Parmenides a fost considerat. preistoria eleatismului decât debutul său. heis. poate ceva mai tânăr. adevăratul întemeietor al eleatismului. A fost. Sensul acestei teze a lui Xenofon este că fiecare popor îşi reprezintă zeii în funcţie de propriile sale trăsături somatice şi psihice. gr. că rapsodul din Colofon a dezvăluit şi criticat pertinent mecanismul antropomorfic al instituirii nu numai a mitologiei greceşti. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor. Xenofan nu a susţinut-o. cu tăria gândului. nici la chip nici la minte asemenea muritorilor”. 520-460 î. fără însă a fi singura divinitate acceptată. Este evident că el s-a delimitat de reprezentarea antropomorfă a zeilor. cea mai sublimă dialectică ce-a existat vreodată”. astfel. discipolul lui Xenofan. Textele care ne-au parvenit de la Xenofan atestă însă că poziţia lui este. când acolo…”. El l-ar fi audiat în tinereţe şi pe pitagoricianul Ameinias. mai degrabă. fiind invocat şi preţuit drept precursor de toţi ateiştii ulteriori.) Parmenides din Elea fost contemporan. henos – „unu” şi theos – „zeu”): „Unul este Zeul. Diogenes Laertios afirmă că deşi nu este exclus să fi fost discipolul lui Xenofan. prima critică raţionalistă a mitologiei. eleatul şia legat numele de imobilism şi identitate. El nu a fost însă ateu. conform textelor care ne-au parvenit. cf. 6. ateu. celălalt pol filosofiei presocratice greceşti. întreg aude”. henoteistă (atitudine religioasă conform căreia o divinitate este adorată ca şi când ar fi singura divinitate acceptată. cât şi de moderni. a cunoscut şi el atât gloria cât şi contestarea. fie că ei sunt altfel decât şi-i reprezintă oamenii.

Fiinţa lui Parmenides este deci unică. dacă ar fi născută. dar intervalul dintre cele două puncte ar trebui să fie „umplut” cu nefiinţă. Pe de altă parte. Parmenides admite existenţa a două principii: caldul şi recele. de părerile muritorilor. cărora nu le putem acorda niciun credit metafizic. dar. dacă am admite şi nefiinţa ar trebui să o admitem ca principiu. adică urmând calea simţurilor. deoarece ele presupun şi altceva.67 îmbrăţişat-o. dar altceva în afara ei nu există). unde l-ar fi cunoscut pe tânărul Socrate. expunându-i în detaliu principiile filosofiei sale. Filosofia lui Parmenides În introducerea poemului Despre natură. sugerează o perspectivă metafizică. fiinţa. care ne transmite imagini. Parmenides operează în manieră alegorică distincţia dintre perspectiva fizică asupra lumii. în calitate de principiu. care se întemeiază pe simţuri şi sunt nesigure. Despre natură.a.m. Ipotetica discuţie dintre cei doi filosofi este înfăţişată de Platon în dialogul Parmenides. ar trebui să se nască din altceva. a cărei existenţă am văzut însă că a fost respinsă. şi cea metafizică. pieirii şi devenirii. Imaginând o călătorie iniţiatică fabuloasă. care sunt atestate de . Din perspectivă fizică. Din acelaşi motiv fiinţa este nenăscută (căci. Parmenides a scris în versuri un poem intitulat în mod convenţional de posteritate. devenire nu reprezintă decât aparenţe. asemenea majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici. adică ştiinţa furnizată de raţiune. Platon susţine că. ceea ce nu este exclus. adică de pornirile iraţionale ale sufletului şi de pofte. adică focul şi pământul. care părăsesc lăcaşurile nopţii şi năzuiesc spre lumină”. Dar condiţia primă de inteligibilitate a principiului este unicitatea. iar altceva în afara fiinţei nu există. eventual nefiinţa. Datorită neacceptării nefiinţei. Şi până la Parmenides unii filosofi se îndoiseră de relevanţa metafizică a mărturiei simţurilor. adică pe calea raţiunii. Parmenides afirmă că este purtat de iepe. compactă. Aplicând-o existenţei. Dacă această condiţie este încălcată. Pluralitatea implică divizarea fiinţei în mai multe entităţi. pieire.d. iluzii. diversităţii. iar acest ceva nu poate fi decât fiinţa. nu şi nefiinţa. din moment ce ea este determinată în ordine fizică. naşterii. într-un limbaj pronunţat metaforic. ţinând cont de autoritatea de care se bucura în cetăţile greceşti din sudul Italiei filosofia lui Pythagoras. care ne transmite sunetele şi văzul. care însă nu există. pentru că dacă am mai admite unul. bătrân fiind. ceea ce echivalează cu anularea sa. „copile ale Soarelui. intransformabilă. Parmenides ar fi întreprins împreună cu discipolul său Zenon o călătorie l-a Atena. care se întemeiază pe datele furnizate de simţuri. fiinţa este determinată cu ajutorul raţiunii. iar recele cu nefiinţa. Din perspectivă metafizică. care atestă. cu care s-ar fi întreţinut îndelung. numind ochii. presupun deplasarea fiinţei dintr-un punct al spaţiului într-altul. Parmenides nu neagă semnificaţia fizică a nefiinţei. demersul metafizic degenerează în regresie la infinit. şi că îl conduc copile. Caldul este identificat cu fiinţa. ci numai la ceva. adică la raţiune. am fi obligaţi apoi să admitem şi un al treilea ş. eternă. care ar trebui delimitate unele de altele de altceva. adică senzaţiile. Fiinţa ca foc relevă o anumită inconsecvenţă a lui Parmenides. naştere. adică de nefiinţă. el conchide că există numai fiinţa. perfect omogenă. devenirea. că înaintează pe calea mult lăudată a zeiţei. dar niciunul nu o respinsese atât de categoric. Ajuns la zeiţă. Parmenides nu poate admite nici pluralitatea şi devenirea. aceasta îl învaţă să distingă adevărul. Este evident că în raport cu această metafizică a fiinţei existenţa lucrurilor individuale este imposibilă. Nonexistenţa acesteia din urmă decurge din faptul că ea nu poate fi gândită: nu te poţi gândi la nimic. dar nu ştim câtă ficţiune şi cât adevăr istoric se îngemănează în acest dialog. Una dintre tezele fundamentale ale lui Parmenides afirmă că „totuna este a gândi şi a fi”. dintre care pomeneşte auzul. Ceea ce simţurile ne înfăţişează drept diversitate fizică. subtilitatea metafizică şi preocuparea sa pentru filosofia naturii. bazată pe activitatea raţiunii. El consideră însă că nu poate fi admis decât un principiu. La fel mişcarea. dar altceva în afara ei nu există) şi nepieritoare (pentru că dacă ar fi pieritoare ar trebui să se treacă în altceva.

devenind discipolul lui Parmenides. el a atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le ridică tentativa de înţelegere consecvent metafizică a lumii. după o relatare aristotelică. în timp ce altele (eternitatea. Deşi a distins cele două perspective asupra lumii (fizică şi metafizică). În mod paradoxal. ceea ce era. infinitatea. Sub raport logic. identitatea cu sine. • corectarea tezelor lui Parmenides care se dovedeau contradictorii în raport cu principiul ontologic fundamental al eleatismului (fiinţa este şi nu poate să nu fie. condusă. el are în vedere doar semnificaţia lor metafizică. o iluzie. unică. filosofia sa nu este decât o suită de variaţiuni ontologice şi gnoseologice pe tema principiului identităţii. Melissos preferă să afirme că „veşnic era. se pare. Parmenides lea considerat incompatibile. de însuşi Pericle. incoruptibilă. ceea ce înseamnă că este eternă. cum însă din nimic nu poate rezulta nimic. 480 . după ce în prima parte a vieţii filosofase. inalterabilă. în insula egeeană Samos în prima jumătate a sec. şi s-a bucurat de preţuirea concetăţenilor săi. ba chiar opunând. în manieră ioniană. nefiinţa nu este şi nu poate în mod absolut să fie). Infinitatea şi unicitatea fiinţei . el a stimulat gândirea filosofică ulterioară să găsească argumente raţionale pentru teoretizarea lor. separând. ca şi Pythagoras. Cu toate că nu a putut explica satisfăcător realitatea sensibilă. care pur şi simplu îşi ignorau concetăţeanul.4. Repere biografice Melissos s-a născut. Nu ştim când şi de ce se va fi stabilit în Elea. în timp ce Parmenides deduce din aceeaşi concluzie teza conform căreia fiinţa este încremenită într-o stare atemporală. fiinţa nu ar trebui să existe nici în prezent. Unele dintre aceste atribute (caracterul nenăscut. Melissos notează totuşi că. imuabilă şi necorporală. În anii celei de-a 84-a Olimpiade (444-441 î. Melissos a ajuns la concluzia că fiinţa are următoarele atribute: nenăscută. pe care o percepem cu ajutorul simţurilor. inalterabilitatea şi imuabilitatea) sunt deduse şi argumentate sub vădită influenţă parmenideană. Mişcarea.) în fruntea flotei samite el ar fi zdrobit flota ateniană. L-ar fi cunoscut pe Heraclit şi le-ar fi atras atenţia efesienilor. identică cu sine. • demonstrarea riguroasă a atributelor fiinţei pe care Parmenides doar le-a enunţat în manieră mai degrabă poetică decât teoretică. iar din această perspectivă nu le poate legitima. Totuşi. unic. infinită. eternă. dacă fiinţa ar fi fost generată. al V-lea î.?) Melissos din Samos fost unul dintre discipolii lui Parmenides şi are meritul de a fi sistematizat raţional tezele fundamentale ale dascălului său şi de a le mai fi adăugat câteva idei demne de interes. asemănător sieşi şi plin”. În urma analizelor pe care le-a întreprins. Ca şi Parmenides.Hr. Melissos a susţinut că „universul este nelimitat şi neschimbător şi nemişcat. MELISSOS DIN SAMOS (aprox. care i-au încredinţat înalta funcţie de amiral. asupra valorii filosofiei sale.68 mărturiile simţurilor. unicitatea şi necorporalitatea) reprezintă aportul său la consolidarea eleatismului. n-ar fi decât o aparenţă. prima sa generare ar fi trebuit să se facă din nimic.Hr. Filosofia lui Melissos Activitatea filosofică a lui Melissos s-a concentrat în trei direcţii complementare: • reiterarea atributelor fiinţei demonstrate corect de către Parmenides. cele două căi de cunoaştere (prin simţuri şi prin raţiune). în pofida faptului că a negat posibilitatea diversităţii şi a devenirii. Eternitatea fiinţei Eternitatea fiinţei este consecinţa evidentă a caracterului nenăscut şi a incoruptibilităţii sale. 6. şi veşnic va fi”.

insuficienţa reducerii fiinţei la materialitate. el şi-a fixat drept obiectiv prioritar al creaţiei sale apărarea doctrinei maestrului său de criticile pe care le-au determinat paradoxurile empirice generate de viziunea sa ontologică: unicitatea fiinţei. pentru a nu-şi trăda prietenii.5.Hr. ea nu poate avea însă nici corp. plecându-şi urechea. Către filosofi. astfel încât despre . dornic de libertate. expresia unei convingeri caracteristice întregii culturii antice greceşti. Aşa cum vom vedea. adică de nefiinţă. ZENON DIN ELEA (489. conform căreia infinitul este imperfect. Din infinitatea fiinţei decurge în mod necesar şi unicitatea sa. Este prezentat de exegeţi ca un individ curajos. să piară”. Zenon i-a muşcat-o şi nu i-a mai dat drumul până nu a fost străpuns de suliţe. Melissos propune următorul raţionament: dacă fiinţa este una. imposibilitatea multiplicităţii etc. Cum aceasta. primul în filosofia grecească.) Zenon din Elea este prezentat de tradiţie drept succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii pe care acesta a înfiinţat-o. cel al necorporalităţii fiinţei. Melissos susţine că „fiind veşnică.69 Spre deosebire de Parmenides. Zenon şi-ar fi muşcat limba până şi-a tăiat-o şi ar fi scuipat-o în faţa tiranului. întrucât este indeterminat. ci.430 î. învestită de pythagorici cu demnitatea de expresie a perfecţiunii spaţiale. mai degrabă. care socotea că fiinţa este „deopotrivă cumpănită faţă de mijloc”. fără formă geometrică determinată. Pentru Melissos „necorporal” pare a echivala cu „ilimitat”. nu există. mai degrabă. Nu putem însă să nu recunoaştem că el a intuit. critic. propusă de Parmenides. Repere bio-bibliografice Zenon s-a născut la Elea la sfârşitul secolului al V-lea şi a fost succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii eleate. Teza lui Parmenides nu era rezultatul unei deducţii logice sau al unei argumentaţii raţionale. Ce înseamnă însă din perspectiva filosofiei sale „necorporal”? Lipsit de materie? Poate „spiritual”? Plasând teza lui Melissos în contextul filosofic în care ea a fost elaborată răspunsul este. cu o subtilitate dialectică ce i-a uimit pe contemporani şi cu o tărie de caracter ce a alimentat în posteritate adevărate legende. Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. Conform altei versiuni. care însă s-au pierdut. Neavând părţi. conceputul de realitate spirituală va fi o achiziţie a epocii clasice a filosofiei antice greceşti. se impune acceptarea infinităţii fiinţei. Ar fi declarat apoi că mai are să-i spună un secret tiranului şi acesta. Necorporalitatea fiinţei Atributul care a generat însă cele mai aprinse dispute printre interpreţi este. conform principiului ontologic fundamental al eleatismului.). tiranul cetăţii Elea. ar fi mărturisit că i-au fost complici toţi prietenii tiranului pentru a-l lipsi de susţinători. Dacă ar exista două sau mai multe fiinţe ele s-ar limita reciproc şi ar anula atributul infinităţii. în acest caz. 6. negativ. aflându-şi sfârşitul zdrobit într-o piuă. întrucât. fiind închis. ea nu poate avea părţi. şi. nici măcar cea de sferă. argumentând că dacă fiinţa ar fi finită ea ar trebui să fie mărginită de nimic. întrucât aceasta nu poate fi concepută ca rezultat al unei adiţii. Se spune că ar fi complotat împotriva lui Nearchos (sau a lui Diomedon). fiinţa trebuie să fie şi nemărginită. de vreme ce nu are un început când s-a născut şi niciun sfârşit la care ajungând. imuabilitatea sa. n-ar mai putea fi una. Din acelaşi motiv Parmenides a asociat fiinţei forma sferică. „infinit”. deci finită şi de formă sferică. deoarece orice corp este alcătuit întotdeauna din părţi. Despre natură etc. Melissos are luciditatea teoretică de a se detaşa de mentalitatea lumii sale. Lui Zenon îi sunt atribuite mai multe lucrări (Desluşire a învăţăturilor lui Empedocles. cu certitudine.

întrucât competiţia a început. „impas”. Zenon încearcă să ne convingă de faptul că nu este deloc aşa. Fiinţe infinit de mici şi de mari 1. adică o infinitate de puncte. de cele mai multe ori. Fiinţe finite şi infinite 2. Iată raţionamentul său: dacă Ahile pleacă dintr-un punct A. Pentru a o întrece el va trebui să ajungă în C. care constă în probarea adevărului unei teze demonstrând că antiteza sa conduce la o contradicţie. unde ea s-a aflat iniţial. un instrument logic foarte puternic: reducerea la absurd. dar pentru aceasta îi trebuie un interval de timp. Deoarece orice segment are un punct care-i marchează jumătatea. conchide Zenon. Dihotomia 2. să reţină interesul filosofilor. deopotrivă. Stadionul 5. „dificultate”) şi pot fi sintetizate schematic astfel: Aporiile mişcării Aporiile multiplicităţii 1. Oricine este încredinţat că eroul homeric nu va avea nici o dificultate să-şi întreacă modesta adversară. Pentru a-şi face credibil argumentul. ea încercând să convingă că. Abilitatea lui Zenon în mânuirea acestui instrument i-a impresionat pe contemporani şi l-a determinat pe Aristotel să-l considere fondatorul dialecticii (ceea ce astăzi numim logică). Întregul şi părţile 4. timp de milenii. este pus să se întreacă la alergare cu „zăbavnica broască ţestoasă”. Ahile şi broasca ţestoasă 3. Înainte de a ajunge însă aici. Dar. logicienilor şi matematicienilor.d. broasca se va afla într-un punct C. dar demne de încredere. nu va accepta competiţia decât cu condiţia să-i dea broaştei ţestoase un avans. Pentru ca un corp să parcurgă o distanţă egală cu segmentul AB el trebuie să ajungă. în punctul ce marchează jumătatea segmentului respectiv (într-un punct B’).m. el trebuie să treacă prin punctul aflat la jumătatea acestei jumătăţi (B’’) ş. mai întâi. dacă mişcarea ar fi posibilă. Dată fiind deosebirea de valoare dintre cei doi competitori. să ajungă în punctul B. Pentru problema dată nu are nicio importanţă cât de mare este acest avans şi nici care este distanţa pe care se desfăşoară întrecerea. Aporiile mişcării Primul argument împotriva posibilităţii logice a mişcării este aşa-numitul argument al „dihotomiei” (adică al împărţirii la doi). este imposibil să se parcurgă o infinitate de puncte într-un timp finit. în care Ahile. orgolios ca orice grec. Ahile. pentru a o întrece el va trebui.m. Loc şi mişcare Vom examina în continuare pe scurt unele dintre aceste aporii pentru a evidenţia subtilitatea gândirii lui Zenon şi a înţelege de ce ele n-au încetat. Eroul homeric se va apropia tot mai mult de . Filosofia lui Zenon Pentru apărarea tezelor fundamentale ale lui Parmenides. supranumit de Homer în Iliada „cel iute de picior”.a. astfel încât corpul în cauză nu va ajunge niciodată în punctul B. dar de unde a plecat. Săgeata 4.d. s-ar ajunge la concluzia că un corp mai rapid nu va putea ajunge niciodată unul mai lent.a.70 concepţia sa nu avem decât informaţii indirecte. deci tot înaintea sa. adică tot înaintea sa ş. Negarea spaţiului 3. Zenon utilizează. din moment ce cele mai importante parvin de la Platon şi Aristotel. corpul respectiv va trebui să parcurgă o infinitate de jumătăţi. În momentul în care Ahile va ajunge în B. A B’’ B’ B | | | | | | | Aporia numită „Ahile şi broasca ţestoasă” nu se deosebeşte prea mult de cea precedentă. iar broasca ţestoasă din punctul B. Argumentele lui Zenon împotriva mişcării şi multiplicităţii sunt numite aporii (gr. dar şi pe al amatorilor de filosofie. mai întâi. aporia – „cale fără ieşire”. în care broasca va ajunge însă în D. Zenon imaginează un fel de fabulă.

argumentează Zenon. ci tot repaus. În primul rând. după Zenon. Pentru a exista multiplicitate trebuie să existe. la rândul său. adică este materială. nu ne mai rămâne decât să luăm în considere cea dea doua ipoteză. adică nu ar fi materială. 2. un corp care ocupă un spaţiu egal cu el însuşi stă pe loc. nici nu se pune problema! Aporia poate fi reprezentată grafic astfel: Ahile A | B | C | D | E | F | Broasca ţestoasă A | B | C | D | E | F | Nu mai puţin insidioasă este aporia „săgeţii”. iar o sumă de repausuri nu poate reprezenta mişcare. mai întâi. şi ea. fiinţa în cauză nu este o unitate. înseamnă că el este o însumare de repausuri. o fiinţă lipsită de extensiune spaţială şi de formă geometrică nu reprezintă nimic. Durata în care o săgeată se află în zbor este divizibilă în momente infinitezimale de timp. Zenon încearcă să demonstreze în continuare că fiecare dintre alternative conduce la contradicţii insolubile. În acest caz. care este şi cea mai interesantă sub raport teoretic. entitate indivizibilă). b. în timp ce a doua este contrazisă de experienţă (aceeaşi experienţă invocată pentru susţinerea tezei multiplicităţii fiinţei). Prezenţa mai multor unităţi conduce la contradicţii insurmontabile. În fiecare dintre aceste momente săgeata ocupă un spaţiu egal cu ea însăşi. sau nu are extensiune spaţială şi formă geometrică. Rezultă că multiplicitatea este contradictorie. susţine Zenon.71 adversara sa. pentru Zenon. adică este imaterială. pe care în tabelul de mai sus am numit-o „fiinţe infinit de mici şi de mari”. Pentru a evita aceste contradicţii. Ajungem însă. În al doilea rând. dar. deci. adică fiinţa în cauză coincide . mai multe „unităţi”. Dar. fiecare dintre fiinţele materiale în care se divide fiinţa este. conform logicii lui Zenon. numai aparent săgeata aflată în zbor este în mişcare. Deci fiinţa este alcătuită dintr-o infinitate de părţi. 2. 3. la două contradicţii: 1. în realitate. adică este materială. Zenon apreciază că prima concluzie contrazice însăşi premisa raţionamentului. că ea este imposibilă. Aşadar. divizibilă. divizibilă. ea stă pe loc! Aporiile multiplicităţii Aporiile multiplicităţii sunt concepute după următoarea schemă logică: 1. Să presupunem că există o multiplicitate de fiinţe. În cazul oricăreia dintre ele există două posibilităţi: a. deci fiinţa trebuie să aibă extensiune spaţială infinită. Să-i urmăm. Fiecare dintre acestea are extensiune spaţială şi formă geometrică. raţionamentul examinând fiecare ipoteză: Ipoteza a: Să presupunem că existenţa are extensiune spaţială şi formă geometrică. sau are extensiune spaţială şi formă geometrică. În acest caz. fiecare dintre ele constituind o unitate. conform căreia fiinţele multiple ar trebui să alcătuiască „unitatea” (căci „unitate” înseamnă. Ipoteza b: Să presupunem că fiinţa nu ar avea extensiune spaţială şi nici formă geometrică. care atestă că fiinţele reale nu sunt infinite. în măsura în care este divizibilă. Dacă zborul este suma acestor momente. dat fiind că materia este întotdeauna divizibilă în părţi din ce în ce mai mici. ceea ce înseamnă. Vom prezenta în continuare doar prima aporie a multiplicităţii. Cât despre a o întrece. fără a o ajunge însă niciodată. fiinţa la care ne referim este.

multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. dar ele sunt exprimate într-un limbaj poetic ce nu denotă efortul de conceptualizare filosofică. Xenofan s-a impus în istoria ideilor prin critica antropomorfismului mitologiei greceşti şi sesizarea condiţionării social-istorice a reprezentărilor religioase. compactă. eternă. reprezentanţii Şcolii din Elea. În urma examinării celor două ipoteze. întrucât nu pot fi legitimate raţional potrivit principiului „este tot una a gândi şi a fi”. Este Xenofan ateu? 6. Care sunt principalele idei prin care Xenofan a anticipat eleatismul? 4. în măsura în care semnalează că o mare parte a contradicţiilor multiplicităţii decurge din conceperea fiinţei ca fiind strict materială. este unică. această viziune ontologică părea absurdă. AUTOEVALUARE A.72 cu nefiinţa. Ei ilustrează în filosofia grecească antică poziţia ontologică în mod programatic opusă celei reprezentate de Heraclit din Efes. Ce este henoteismul? . eleatismul reprezintă un progres important în evoluţia filosofiei greceşti şi universale. care a formulat şi a argumentat într-o manieră profund originală ideile fundamentale ale filosofiei eleate. perfect omogenă. nu şi nefiinţa. Melissos din Samos a fost unul dintre discipolii lui Parmenides care a încercat să apere doctrina dascălului său de numeroasele atacuri la care era supusă. invocând îndeosebi raţiuni de ordin logic. Dacă acesta a introdus şi a legitimat cel dintâi în filosofia occidentală teza dinamismului existenţei. ceea ce contrazice principiul lui Parmenides. Întrebări 1. rezultă că ele nu există. Deşi marcată de grave erori logice. întrucât toate au drept postulat admiterea existenţei nefiinţei. unde va lua fiinţă una dintre cele mai importante şcoli filosofice ale etapei presocratice a filosofiei antice greceşti. eleaţii au pus sub semnul întrebării relevanţa mărturiilor senzoriale. Melissos din Samos şi Zenon din Elea. Zenon se consideră îndreptăţit să conchidă că dacă admitem existenţa fiinţelor multiple suntem constrânşi să acceptăm că ele sunt sau infinite sau nimic. Numai pe această bază se poate ajunge la concluzia că ceea ce este lipsit de extensiune spaţială şi de formă geometrică trebuie să coincidă în mod necesar cu nefiinţa. Conceptul de multiplicitate a fiinţelor se dovedeşte a fi. multiplicităţii şi discontinuităţii realităţii. al noncontradicţiei şi al terţului exclus. cum numeşte Parmenides principiul existenţei. Din acest punct de vedere. Confruntată cu experienţa. în mod deosebit Parmenides. imuabilă. Este Xenofan din Colofon fondatorul eleatismului? 3. argumentarea lui Zenon nu este mai puţin interesantă. s-au impus în conştiinţa filosofică a posterităţii prin argumentarea subtilă a imposibilităţii mişcării. În timp ce poziţia efesianului se întemeia mai ales pe observaţii empirice. Parmenides a utilizat cu adevărată virtuozitate dialectică pentru elaborarea viziunii sale ontologice cele trei principii ale logicii clasice care vor fi teoretizate de Aristotel: principiul identităţii. Respingerea existenţei nefiinţei are drept consecinţă logică respingerea posibilităţii mişcării. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei şcoli au fost: Xenofan din Colofon. REZUMAT Elea (scris uneori şi Eleea) era în antichitate un polis grecesc din Grecia Mare (sudul Italiei). numite aporii. 1. el a făcut efortul să transpună într-o formă filosofică riguroasă unele teze pe care Parmenides le enunţase în manieră poetică şi a eliminat unele inconsecvenţe ale filosofiei acestuia. Fiinţa. În ontologie el a enunţat o serie de teze care anunţă eleatismul. Zenon din Elea a fost succesorul lui Parmenides la conducerea şcolii eleate şi are meritul de a fi formulat faimoasele argumente. De asemenea. Xenofan din Colofon este considerat mai degrabă precursorul eleatismului decât fondatorul său. Ele sunt declarate aparenţe. 3. dar ea are meritul de a fi atras atenţia asupra dificultăţilor pe care le implică tentativa de abordare consecvent metafizică a existenţei. deci. Din moment ce ele nu pot fi gândite consecvent logic (adică necontradictoriu). Principiul teoretic esenţial al acestei filosofii este cel potrivit căruia există numai fiinţa. Prin ce s-a impus Xenofan în conştiinţa filosofică occidentală? 5. contradictoriu. Parmenides din Elea. Parmenides din Elea este personalitatea cea mai proeminentă a şcolii. în sprijinul tezelor fundamentale ale filosofiei eleate. 4. Care sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii din Elea? 2. 2.

Către viaţa contemplativă s-a îndreptat sub înrâurirea lui Ameinias. I. partea a 2-a. ARISTOTEL. 19. dar distins. cu gândul la întregul Univers. când colo…”. reprezentanţi. Parmenides versus Heraclit. b 18. doctrină. „Propovăduind că Zeul e unul şi incorporal. 194 – 200. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. Prezentaţi aporia Ahile şi broasca ţestoasă. Contribuţia lui Melissos la dezvoltarea elatismului. 22. „Parmenides pare să fi ajuns la concepţia unităţii potrivit raţiunii… pornind de la ideea că în afara fiinţei nefiinţa nu-i nimic… Constrâns însă să ţină seama de aparenţe. „Că principiul e Unu şi Una fiinţa sau Totul (nici mărginită nici nemărginită. Ce sunt aporiile lui Zenon din Elea? 13. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare): 15. 1979. ci. 16. boii asemenea boilor şi le-ar face trupuri aşa cum fiecare din ei îşi are trupul”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. care. Criteriul adevărului era pentru el raţiunea. Locul lui Parmenides în evoluţia filosofiei greceşti şi universale.2. 5. nici nu s-a ocupat de vreunul dintre cele două feluri ale acesteia [mărginirea sau nemărginirea – n. De aceea i-a şi urmat învăţătura şi. 17. IX. 21 – 22. Ce este fiinţa lui Parmenides? 8. „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri. Motivaţi admiraţia lui Platon pentru „marele Parmenides”. . Bucureşti. pythagoricul. XENOFAN. şi să admită că unitatea există după raţiune. ARISTOTEL. e adus să susţină existenţa a două cauze şi a două principii. Xenofan din Colofon 1. 14.1. Parmenides din Elea 2. înaintea lor [a lui Parmenides şi Melissos – n. întreg aude»”. despre senzaţii zicea că-s înşelătoare”. Dar şi de l-a ascultat pe Xenofan.1. sau dacă – cu mâinile – ar şti să deseneze şi să plăsmuiască precum oamenii. 2.2. 6. iar pluralitatea după datele simţurilor. Teme pentru dezbatere în seminar. Şcoala din Elea: caracterizare generală.]. vol. din Elea. Xenofan din Colofon între fondarea eleatismului şi critica antropomorfismului mitologic. nici la chip nici la minte asemenea muritorilor»” 24. 26. fiul lui Diochaites. multiplicităţii şi discontinuităţii în filosofia lui Parmenides? 10. ca Hesiod şi Xenofan şi Empedocles.n. „Xenofan. Ce semnificaţie are negarea mişcării. 11. Physica. după moarte. DIOGENES LAERTIOS. între zei şi oameni cel mai mare. tracii – că au ochi albaştri şi părul roş”… 23. 16. nici în mişcare nici în nemişcare). pentru referate sau eseuri 1. [Zeul] „«Întreg vede.73 7. I. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. 4. doi din ei cu desăvârşire – Xenofan şi Melissos – ca fiind cam prea neciopliţi…” 1. a redus şi el totul la unitate (se zice că Parmenides ar fi fost elevul lui) nu şi-a lămurit bine gândul. Care sunt principalele contribuţii ale lui Melissos din Samos la dezvoltarea eleatismului? 12. 15. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 3. se mulţumeşte să spună că unitatea e divinitatea… Cum am mai spus-o. Prezentaţi aporia Dihotomia. întreg gândeşte. 986. fiul lui Pyres. Prezentaţi aporia Săgeata. p. i-a ridicat o capelă. 5. Metafizica. pe celălalt în rândul nefiinţei”. şi nici nu i se cade să se mute când ici. [Zeul] „Veşnic rămâne în acelaşi loc fără să se mişte cu nimic. a fost prieten cu Ameinias. După spusa lui Sotion.]. 2. „Dacă boii şi caii şi leii ar avea mâini. pare să fi fost ipoteza lui Xenofan din Colofon. nu a lui Xenofan”… El însuşi îşi înfăţişează învăţătura în versuri. Care sunt principalele trăsături ale fiinţei lui Parmenides şi cum au fost ele determinate? 9. cum s-ar zice focul şi pământul. Prezentaţi structura logică a aporiilor multiplicităţii. Metafizica. Xenofan din Colofon se exprimă astfel: «Unul de Zeul. SIMPLICIUS. 2. caldul şi recele. om sărac. Care este nucleul opoziţiei dintre concepţiile filosofice lui Heraclit şi Parmenides? 18. caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor. 2. Care dintre cele două concepţii filosofice vi se pare mai consistentă sub raport teoretic? Motivaţi-vă opţiunea. dascălul lui Parmenides. învăţătura nu i-a urmat-o.3. Din acestea caldul îl pune în rândul fiinţei. aceştia pot fi lăsaţi la o parte în cercetarea de faţă.n. „Auditor al lui Xenofan a fost Parmenides. după spusa lui Teofrast… Acest Unu şi Totul e numit de Xenofan Zeu…” 1. A 5 986 b 18. Semnificaţii logico-filosofice ale aporiilor lui Zenon din Elea. Consideraţi că opoziţia dintre concepţiile lui Heraclit şi Parmenides este ireconciliabilă? B. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu.

aşa cum Hippocrates l-a făcut cunoscut abderitanilor pe Democrit).1. I. Bucureşti. rămâne locului. Bucureşti. fiul lui Ithagenes. nu vrea să zică întindere…”. 20. Şi apoi ce nevoie ar fi putut-o face! – ivită din nimic – să se nască mai târziu ori mai devreme? Aşa că trebuie neapărat să credem că este întru totul sau că nu este. şi început n-ar. ci toată e plină de fiinţă. şi-a meritat încă şi mai mult admiraţia lor prin destoinicia sa. p. MELISSOS. nici nu va fi. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 109. Şi iarăşi niciodată tăria convingerii nu va încuviinţa că din nefiinţă se poate naşte altceva decât nefiinţă. plin de dispreţ pentru numărul restrâns al corăbiilor ateniene sau. de care fuseseră lipsiţi înainte. ţi-o spun. „Melissos. poate. Physica. 3. PLUTARCH. după el. Fragmente (preluate din Filosofia greacă până la Platon. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. n-a început. DIOGENES LAERTIOS. fiul lui Ithagenes. dacă însă n-ar fi fost nimic. Viaţa lui Pericle. Căci de i-ar lipsi ceva. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Nici divizibilă nu-i. A fost elevul lui Parmenides (a fost totuşi în legătură şi cu Heraclit. într-adevăr. aceasta. 26. slobozind-o din legături. e Calea Convingerii (ce întovărăşeşte Adevărul). „Veşnic era. 3. veşnic era şi veşnic va fi.3. Căci de s-ar fi născut. 29. PARMENIDES. de vreme ce e acum laolaltă una şi neîntreruptă. Ci. Physica. nemişcată în hotarele unor cumplite legături. dar că dă iluzia că există. Hotărârea în această privinţă stă în alternativa: este sau nu este. partea a 2-a. aceasta e şi nepieritoare. şi veşnic va fi. Astfel naşterea se stinge. e o cale ce nu poate fi câtuşi de puţin cercetată: căci nici de cunoscut n-ai putea cunoaşte ceea ce nu e (pentru că nu-i posibil). În felul acesta.74 2. Din această pricină. Amarnica Nevoie o ţine în strânsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile. pe care l-a făcut cunoscut efesienilor neştiutori. şi-a convins concetăţenii să atace. 162. nici sfârşit. într-o bătălie anterioară. 29. 24. Ales comandant al flotei. la fel şi despre cea «veşnic existentă» pretinde că ar fi nemărginită. 1979. 2. că mişcarea nu există. 2. într-adevăr. pentru că-i toată la fel. Melissos din Samos 3. despre fiinţa «cândva născută». Aceeaşi în aceeaşi stare zăbovind. „Pe când Pericle se afla pe mare. Dreptatea n-a lăsat Fiinţa nici să se nască nici să piară. nici unde nu se află mai mult ori mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea.3. Căci. în nici un chip nu s-ar fi putut naşte ceva din nimic”. nici să-l exprimi…”. Hotărât e însă. e în întregime continuă: în lăuntru-i fiinţa se mărgineşte doar cu fiinţa. După ce s-a dat bătălia şi au învins. nu se poate. după cum e veşnică. zace în sine şi astfel neclintită. de vreme ce Naşterea şi Moartea au fost alungate departe. De-a lungul ei sunt semne în număr mare cum că. pentru lipsa de pricepere a comandanţilor. SIMPLICIUS. IX. căci veşnic nu poate fi ce nu e totul”. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare) 1.2. SIMPLICIUS. redactori coordonatori Adelina Piatkowski şi Ion Banu. astfel se face că nu-i lipseşte nimic. 24. ceea ce era. 3. samienii au prins să se afirme pe mare. nu s-a născut. „Aşa cum. pregătindu-şi toate cele trebuitoare războiului. Melissos l-ar fi învins pe însuşi Pericle. Aristotel susţine că. să piară ceea ce este. cum ar putea să se nască? Căci de s-a născut nu este şi nici nu trebuie să fie cândva în viitor. „…Căci e tot una a fi şi a gândi şi a fi” 8. „De vreme ce. i-ar lipsi totul”. vol. Pe fruntea prizonierilor atenieni. „Mai rămâne să aduc vorba despre calea ce zice că fiinţa este. Melissos. SIMPLICIUS. aşadar. neclintită. cum şi trebuie. nenăscută fiind. fără capăt. 301 – 306. Ce obârşie i-ai putea găsi? Ce fel şi de unde ar fi putut creşte? Căci n-am să te las să spui nici să gândeşti că (s-ar fi putut ivi) din nefiinţă. ar fi trebuit să înceapă odată) şi sfârşit (născut ar fi trebuit să sfârşească o dată). este şi veşnic era şi veşnic va fi. de fel din Samos. 109. gonite de convingerea cea adevărată. care afirmă că este şi că nu-i chip să nu fie. căci o cunoaştere a lor e cu neputinţă”. Despre zei spunea că nu trebuie să emitem vreo părere. care afirmă că nu e şi că trebuie să nu fie. ar avea început (născut. cealaltă. . 22. un filosof care era atunci în fruntea samienilor. la fel şi ca mărime trebuie să fie veşnic nesfârşită». Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Physica. am respectat numerotarea fragmentelor din această lucrare). dovedindu-şi astfel spusele: «Ci. ca să-şi răzbune faptul că şi atenienii îi însemnaseră pe ei cu o corabie”. iar pierirea e vorbă goală. stă fără început şi fără sfârşit. partea a 2-a. Cum ar putea. şi n-ar început nici sfârşit. ci e nesfârşit. vol. 1979. Mărime. 3. de s-ar fi născut. că neputând fi nici gândită nici formulată. samienii au însemnat cu fierul roşu câte o bufniţă. însă. afirmă că ar fi de o esenţă nemărginită. spune nici a gândi că ceea ce nu este este. ar trebui ca înainte de a se fi născut să nu fi fost nimic. pentru că nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită. luând robi mulţi atenieni şi distrugând multe corăbii. 3. de vreme ce. Era de părere că Totul e nesfârşit şi neschimbat şi nemişcat şi unu şi identic cu sine şi plin. I. una din căi să fie lăsată la o parte (căci nu e calea adevărată). Fragmente din lucrarea „Despre natură sau despre fiinţă” (preluate din Filosofia greacă până la Platon. nici nu s-a sfârşit. „…Haidem şi am să-ţi spun care sunt singurele căi ce cercetare ce pot fi gândite: una. ci o ţine bine. întreagă. A fost şi om politic şi s-a învrednicit de preţuirea concetăţenilor săi. nici nu era.

Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Zenon din Elea 4. 4. 25.4. iar sufletul e un amestec al elementelor pomenite. Voind să-l răstoarne pe tiranul Nearchos (alţii zic pe Diomedon). 4. nu i-a dat drumul până ce n-a fost străpuns… Învăţăturile de el propovăduite sunt cele ce urmează: există lumi.. întrebat despre complici şi armele transportate la Lipari. Era bine proporţionat.2. mobilul trebuie să ajungă la jumătate… Al doilea e argumentul zis «Achille». „Zenon eleatul.dovedind cu fapte că bărbatului în toată firea nu-i e frică decât de ruşine şi că de durere se tem numai copii. apoi. uscat şi umed. DIOGENES LAERTIOS. 27. Fizica. p 1126 D. sub cuvânt că. adoptat de Parmenides… Zenon la audiat pe Parmenides şi a devenit iubitul lui. 32. Argumentul acesta e tot una cu argumentul împărţirii în două: deosebirea stă în aceea că mărimea succesiv atinsă nu mai e dată în două… Al treilea e cel acum pomenit: că săgeata zvârlită stă pe loc. . „Zenon. „Când vorbeşte de mărime. a pârât pe toţi prietenii tiranului. Acesta se întemeiază pe presupunerea că timpul e alcătuit dintr-o succesiune de prezente: fără ea raţionamentul dă greş. Apollodoros spune că era fiul lui Teleutagoras. filosof naturalist şi adevărat om politic. a supus învăţătura lui Parmenides încercării focului – aşa cum se încearcă aurul curat şi bun. dar dacă se mişcă. spunând că are să-i destăinuiască anumite lucruri la ureche şi muscându-i-o. elev al lui Parmenides. după câte scrie Platon în dialogul Parmenides… Aristotel spune despre el că ar fi fost născocitorul dialecticii… S-a arătat bărbat de seamă şi în filosofie şi în politică. i se atribuie cărţi pline de ascuţime. femeile şi bărbaţii cu suflet de femeie: într-adevăr. Mărimea e pentru el însăşi sublimiteatea substanţei”. cu gândul să-l lipsească de tovarăşi.75 10. .3. pentru că cel ce urmăreşte trebuie să ajungă în chip obligatoriu acolo de unde a pornit cel ce fuge. a fost prins… Cu acea împrejurare. . care uneltise împotriva tiranului Demylos fără să izbutească în planul lui. căci tot el arată fiinţa ca fiind indivizibilă: «Dacă fiinţa se împarte. ARISTOTEL. 26. altele de la sfârşitul lui: cu el crede a arăta că timpul jumătate e egal cu timpul îndoit…”. ce prezintă greutăţi cui vrea să le dezlege. „… Zenon eleatul. Despre acesta în Chronica lui. 119 A. urmează că săgeata zvârlită o în nemişcare. natura tuturor lucrurilor s-a format din cald şi rece. Al patrulea e cel al masselor ce se mişcă în stadiu – în şiruri egale şi paralele. 9. retezându-şi limba cu dinţii. PLATON. aşa că în chip obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte. orice lucru e fie nemişcat. nu înţelege întinderea. SIMPLICIUS. 32. I. PLUTARCH. în care nici unul nu precumpăneşte…” 4.zice. 109. fie în mişcare (şi nimic nu se mişcă) atâta vreme cât ocupă un loc egal cu sine însuşi. Alcibiade. Colot. înainte de a ajunge la capăt. 4. de aceea e şi comparat cu Pericle. Physica.1. în sens contrariu cu viteză egală – unele de la sfârşitul stadiului. trecute unele prin stările celorlalte. vid nu există. IX. „Patru sunt argumentele lui Zenon în legătură cu mişcarea. Zenon face un raţionament greşit: dacă. însemnează că se mişcă. Potrivit acestuia. dacă orice lucru în mişcare se găseşte mereu într-o clipă (şi în fiecare clipă ocupă un spaţiu egal cu sine). zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute. 239 b. Z. Adv. elevul lui Parmenides. obârşia oamenilor e pământul. nu mai poate fi». zice el. Primul e cel care tăgăduieşte mişcarea. a scuipat-o în faţa tiranului”. considerat omul politic prin excelenţă”.

p. 1995.. realitate suprasensibilă. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Prelegeri de istorie a filosofiei. 276 – 281. Bucureşti. Editura Nemira. 2. vid. Filosofia în Grecia veche. CXXX – CLIII. limbaj. seminţe.4.F. dezagregare. I. Bucureşti. • Gh. Hegel. 1999. Banu. • G. 293 – 298. marele vid. partea I. Bucureşti. agregare. eidole. homeomerii. 280 – 331. 17 – 20. Windelband. rizomata – rădăcini ale lucrurilor. Bucureşti. p. 157 – 161. 241 – 307. 1998. simboluri lingvistice. Şcoala atomistă 7. Empedocles din Agrigent 7. Editura Teora. p.3. Editura Humanitas. 1994. Filosofia greacă până la Platon. 80 – 85. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. p. • W. vol. Bucureşti. vol. Editura Teora. Shand. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Eseu asupra formării gândirii greceşti. 26 – 27. 145 – 150. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mirarea filosofică. 1995.I. Bucureşti. Democrit din Abdera OBIECTIVE • Examinarea presupoziilor logico-teoretice ale celor dintâi tentative de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism • Prezentarea tentativei de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism propusă de Empedocles din Agrigent • Prezentarea tentativei de depăşire a alternativei heraclitism – eleatism propusă de Anaxagoras din Clazomene • Prezentarea atomismului ca cea mai amplă şi mai închegată filosofie pluralistă • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE philia – iubire. Istoria filosofiei europene. • J. 1997. • Pierre-Maxime Schuhl.CXCVII. originea societăţii. • W. p. Bucureşti. Istoria filosofiei greceşti. Editura Moldova. 93 – 214. eutimie. 65 – 70. 2000. 73 – 79. 95 – 97. p. atomi. spèrmata. • D. Editura Polirom. Caracterizare generală 7. nous. • I. 101 – 109. p. Vlăduţescu. p. ateism.199. 1984. .4. 29 – 34. 186 . Collinson.C.K.. FILOSOFII PLURALIŞTI STRUCTURA TEMEI 7. suflet. Anaxagoras din Clazomene 7. Iaşi. neikos – ură.1. Editura Univers Enciclopedic.W. Hersch. 1963. Introducere în filosofia occidentală (filosofie şi filosofi). Editura Albatros. O istorie a filosofiei greceşti. CLXXII . vol. Guthrie. Editura Academiei. stare precosmică a lumii. Iaşi. 99 – 119. 1979.1. • J. p. eidole.76 7. Bucureşti. p.2. germeni.

polis grecesc din sud-vestul Siciliei (actualul oraş italian Agrigento). 2. Confruntaţi cu o gândire raţională incapabilă să explice devenirea şi pluralitatea fiinţei (eleatismul) şi cu una care. Akragas). fiind om de stat. dar generează alte dificultăţi. iar însuşirea devenirii numai celor compuse din aceste elemente. iar identificarea sa cu două elemente. Este vorba despre o tentativă remarcabilă. nu putea justifica permanenţa lucrurilor (heracliteismul). aporiile eleate. cel puţin în parte. principalul motiv datorită căruia concetăţenii săi i-au oferit rangul de rege. Naşterea.H. Întrucât au identificat principiul existenţei cu mai multe elemente. pluralismul este orientarea ontologică ce identifică principiul cu mai multe elemente). probabil. Principiul (arché) este identificat cu anumite elemente imuabile. devenirea. Acesta a fost. bazându-se pe faptul că numeroase mărturii din epocă şi ulterioare îl prezintă drept un orator redutabil. preocupări enciclopedice. care vor atrage atenţia asupra necesităţii punerii problemei fiinţei în alţi termeni şi vor accelera acceptarea existenţei unei realităţi supramateriale. 7. dispariţia şi pluralitatea lucrurilor. medic. ei pot fi consideraţi fondatorii pluralismului ontologic occidental (în timp ce identificarea principiului cu un singur element se numeşte monism. se datorează asocierilor sau disocierilor acestor elemente primare. filosof. Aristotel îl consideră fondatorul retoricii. specific întregii filosofii greceşti presocratice. dualism. se întemeiază pe aceeaşi schemă de gândire: 1. magician şi profet. Pe această cale. ambii filosofi au conferit calitatea de fiinţă numai elementelor primare. Empedocles a avut.) Originar din Agrigent (sau. în timp ce fiinţa lui Parmenides era unică. poet. cu deosebirea că. Empedocles din Agrigent (484 .1.77 Cursul 7 FILOSOFII PLURALIŞTI 7. ele sunt multiple. deci. dincolo de competenţele şi de meritele sale multiple. Caracterizare generală Cea dintâi tentativă serioasă de depăşire a alternativei heracliteism – elatism a fost realizată de doi filosofi presocratici care au meritul de a fi prefigurat gândirea atomistă: Empedocles din Agrigent şi Anaxagoras din Clazomene. conform informaţiilor care ne-au parvent despre el. fără a părăsi orizontul fizicalist.2. având.424 î. cum îi spuneau grecii în antichitate. pe care le percepem în experienţă. deşi legitima experienţa. să depăşească dilema într-un mod care. dincolo de deosebirile de detaliu. fiecare în parte. pe care însă el l-ar fi refuzat pentru a . trăsăturile fiinţei parmenideene. care reuşeşte să depăşească. Empedocles şi Anaxagoras au încercat.

Lucrurile individuale au devenit astfel posibile. derivate în raport cu principiile). I-a fost atribuită săvârşirea unor fapte magice. pe care n-a ezitat să le afirme şi să le promoveze. într-o stare precosmică a lumii. care se va ridica din nou la cer odată cu lava vulcanului! Empedocles a scris două lucrări profund contradictorii: Despre natură. ele se răspândesc „ca seminţele pe ogor”. mai curând sau mai târziu. pământ şi foc. pe care le numeşte rădăcini ale lucrurilor (rizomata): apă. Personalitatea sa a intrat în legendă şi datorită morţii spectaculoase pe care se pare că el însuşi şi-a înscenat-o: în timpul unei procesiuni religioase desfăşurate la poalele vulcanului Etna el s-a aruncat în craterul vulcanului pentru a-şi convinge concetăţenii că este un zeu coborât printre muritori. Din nou intervine însă philia. Sufletele s-ar reîncarna succesiv nu numai în oameni. Euripide şi Socrate. ci doar vremelnică. ci doar se amestecă în diferite proporţii. Lucrurile individuale sunt astfel justificate atât metafizic (întrucât ele sunt alcătuite din principii).) lui Anaxagoras i s-a intentat un proces de impietate datorită afirmaţiei sale „că Soarele este o bucată de metal incandescent şi . (după alte surse în 433 î. Empedocles a avut opţiuni politice democratice ferme. la Clazomene.Hr. până la învierea morţilor. o centruă de aur. ca elemente primordiale anterioare elementelor propriu-zise. de la oprirea vânturilor şi declanşarea ploilor. de medicină. cât şi fizic (deoarece sunt realităţi secunde. În pofida originii nobile şi a ţinutei sale aristocratice (umbla îmbrăcat.) Născut la începutul secolului al V-lea î. ci doar ordonatoare şi dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura). dar de naturi diferite. prin combinarea unui număr mic de culori fundamentale. amintind de orfism şi pythagorism.Hr. 7. artistice. să se unească în cantităţi şi dozaje diferite: particulele de aer cu particulele de pământ. sandale de bronz şi o coroană delfică de lauri”). cele de apă cu cele de foc ş.Hr. nu au naştere şi nici pieire. Pentru explicarea generării lucrurilor din cele patru rădăcini. lucrurile individule vor pieri. Adaugă apoi încă două principii contrare. care face ca particulele separate unele de altele. potrivit relatării lui Diogenes Laertios. Empedocles compară naşterea lucrurilor individuale din particulele elementare ale celor patru rădăcini cu meşteşugul pictorului.Hr. De aceea existenţa lor nu este eternă. cu „o haină de purpură şi.d. Prin intervenţia urii (neikos).m. întrucât va interveni din nou ura. care nu sunt însă constitutive lucrurilor individuale. alungate în permanenţă de neikos (ura). Empedocles susţine că înaintea acestora ar fi existat particule foarte mici din ele. El consideră că iniţial. şi Purificări. colonizată în antichitate din vremuri străvechi de greci). ele fiind tocmai astfel de alcătuiri compozite. Anaxagoras s-a stabilit din tinereţe la Atena unde s-a bucurat de un mare prestigiu având numeroşi discipoli.d. care. ci şi în animale şi plante. metempsihoza (teoria nemuririi sufletului şi a reîncarnărilor sale succesive) şi afirmă că la început sufletele ar fi locuit în „casa lui Zeus” a cărui nostalgie o au în perioada încarnării.m. peste ea. cei mai faimoşi dintre ei fiind Pericle. creează întreaga bogăţie de nuanţe şi forme pe care le înfăţişează prin arta sa. principii care dăinuie veşnic. În Purificări el susţine. polis grecesc din Ionia (zona litorală vestică a Asiei Mici. Prin această idee el anticipează atomismul. în Univers ar domina philia.78 putea avea răgaz să se consacre numeroaselor sale preocupări teoretice. Născute din intervenţia unificatoare a iubirii. separând particulele unite care vor putea intra ulterior în compunerea altor lucruri printr-o nouă intervenţie a iubirii ş. Anaxagoras din Clazomene (cca 500-428 î. care ar face ca particulele foarte mici ale elementelor să stea alături unele de altele în limitele fiecărui element. aer.a. magico-religioase etc.a. În jurul anului 450 î. ca şi Pythagoras. care atestă vocaţia sa de cercetător al naturii.3. În Despre natură Empedocles explică lumea cu ajutorul celor patru principii cosmologice. lucrare cu caracter pronunţat mistic.

aşa-numitul „Colos din Rhodos”. Spre deosebire de concepţia lui Empedocles. În vremurile istorice Helios a început să se confunde treptat cu zeul olimpian Apollo. Anaxagoras ar fi fost eliberat. Deoarece homeomeriile. fiecare. un precursor al atomismului. care i-ar fi întrebat pe judecători dacă lui îi găsesc vreo vină în propria carieră politică. în timpul vieţii lui Anaxagoras a unui meteorit „mare cât un car”. Încredeţi-vă în mine şi eliberaţi-l”. … eu sunt elevul lui Anaxagoras. considerat una dintre „cele şapte minuni ale lumii”. în cea a lui Anaxagoras determinările calitative ale lucrurilor nu se mai reduc. dinamizator. erau considerate intransformabile. Anaxagoras considera că lucrurile sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele: „oasele din oscioare foarte mici. ca şi majorităţii lucrărilor filosofilor presocratici. Ca şi Empedocles. urmărind să lovească indirect în prietenul lui Anaxagoras. întrucât homeomeriile (părţi de acelaşi fel). titlul convenţional Despre natură. În greaca veche acest termen avea multiple semnificaţii: inteligenţă. aer. deci. supranumită şi „Insula Soarelui”. Şcoala atomistă . Anaxagoras este unul dintre primii filosofi greci căruia i s-a intentat un proces pentru ideile sale filosofice. La procesul ce i-a fost intentat. pământ şi foc. care instaurase regimul democratic. prilejuită de căderea la Aigospotamoi. procesul lui Anaxagoras a avut un evident substrat politic. al cărei titlu nu ne-a parvenit. de însuşi Pericle. stabilindu-se în ultimii ani ai vieţii la Lampsakos (polis grecesc de pe malul asiatic al strâmtorii Dardanele). voinţă.Hr. şi el. Decurge că. care pierduseră hegemonia la Atena. după altele ar fi fost totuşi condamnat la moarte. Întrucât el denumeşte. suflet. Toate le-a orânduit nous”. liderii aristocraţiei. o divinitate pre-olimpiană adorată în întreaga lume grecească. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. La răspunsul negativ al judecătorilor. Pericle. Nu vă lăsaţi înşelaţi de defăimări şi nu-l condamnaţi la moarte. Anaxagoras îi conferă o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii. spirit. cultul său fiind înlocuit cu al acestuia. nu puteau genera lucrurile prin ele însele. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator. Pericle ar fi adăugat: „Ei bine. cum va denumi Aristotel aceste elemente primare ale tuturor lucrurilor. Anaxagoras a scris o singură carte de filosofia naturii. în speţă pentru punerea sub semnul întrebării a reprezentării mitologice a lumii. pe lângă homeomerii. prin majoritatea semnificaţiilor sale. modul de a fi al fiecărui lucru determinat. Anaxagoras afirmă că nous este „cel mai pur dintre toate lucrurile. care i-a impresionat profund pe greci şi despre care filosoful din Clazomene susţinea că s-ar fi desprins din Soare şi că ar confirma teoria sa. iar după altele ar fi fost numai amendat şi expulzat. apa din stropi de apă”. conform unor mărturii care ne-au parvenit. are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. Ca şi în cazurile ilustre care vor urma. realitatea cu ajutorul unor particule elementare şi datorită acestui fapt este considerat. în viaţa publică sau în cea privată. 7. la apă. unde se afla în vremurile străvechi o magnifică reprezentare statuară a zeului. în Tracia.4. şi de un principiu ordonator şi dinamizator pe care-l numeşte nous. sub denumirea de Phoibos Apollon. Anaxagoras a explicat. poartă în sine. deci. Această apreciere a filosofului ar fi fost. Anaxagoras ar fi fost apărat. Ca şi Empedocles şi mai târziu Democrit. înţelepciune. îndeosebi în insula Rhodos. în calitate de principii. dorinţă etc. o facultate umană. unde s-ar fi bucurat de mare preţuire şi ar fi murit în anul 428 î. dar căreia exegeţii ulteriori i-au atribuit. carnea din părticele de carne. ele nu se puteau mişca şi. aşa cum mintea conduce acţiunea omului. deci.79 că-i mai mare decât Peloponezul”. În cultura grecească arhaică Soarele era identificat cu zeul Helios. un fel de inteligenţă cosmică. De aceea Anaxagoras avea nevoie. După unele surse. gândire. potrivit mai multor surse.

ca loc în care nu se află plinul.Hr. deci. Prin comparaţie cu literele alfabetului atomii se deosebesc. adică prin opoziţie cu plinul. în etapa elenistică atomismul va fi ilustrat de către Epicur. de asemenea. în etapa presocratică atomismul i-a avut drept precursori. Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. matematică. Încă din antichitate au existat dubii în privinţa existenţei sale reale şi. denumeşte în filosofia lui Democrit plinul sau forma. În sine ei nu se deosebesc unii de alţii decât prin formă. pe Empedocles din Agrigent şi pe Anaxagoras din Clazomene. Democrit s-a născut în nordul Greciei continentale. a trăit tot în epoca preclasică. ci în sens relativ. Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti. ca neant. Spre deosebire de rădăcinile lui Empedocles şi de homeomeniile lui Anaxagoras. la Abdera. şi a fost discipolul lui Leucipp şi. ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. desigur. athomos – „indivizibil”). mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă.H. medicină etc. dar nu ca epigoni. cam între anii 550 – 440 î. Democrit din Abdera a trăit în epoca clasică. care a fost edificat în mod sistematic de către Democrit. prin raportare reciprocă. deosebiri importante între atomismul filosofic antic şi cel ştiinţific modern. Ei se mai caracterizează. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras. şi prin poziţie şi ordine. Democrit din Abdera (460. A≠ N – formă 2. Este evidentă. De asemenea Leucipp. deci. Datorită sărăciei informaţiilor nu se poate opera distincţia dintre aportul lui Leucipp şi cel al lui Democrit la elaborarea atomismului. care a trăit. Ca şi Parmenides din Elea. o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras. Există. atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul). alcătuind împreună ceea ce Aristotel va denumi în lucrarea sa Metafizica „fiinţa ca fiinţă”. ca spirit.370 î. ei au segmentat fiinţa omogenă şi compactă a eleaţilor într-o multitudine de părţi delimitate unele de altele prin nefiinţă. dar nu se poate contesta faptul că ideea explicării lumii în ansamblul său cu ajutorul unor particule materiale ultime indeterminate calitativ a apărut. Atomismul reprezintă una dintre direcţiile importante şi durabile ale filosofiei antice greceşti. iar vidul este nefiinţa.1.) Întemeietorul şcolii atomiste este considerat de către tradiţie Leucipp. care poate fi regăsită. în toate marile etape ale evoluţiei filosofiei antice greceşti. nimicul. aşa cum vom vedea în cele ce urmează. probabil. atomii sunt indeterminaţi calitativ. dar. Ei pot intra în orice alcătuire ca literele alfabetului în orice cuvânt. Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul. al lui Anaxagoras. care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii de evoluţiile ştiinţei moderne. Atomul (gr. filosofia sa aparţine. În acest sens. în Grecia antică. fizică. Se presupune că Leucipp ar fi schiţat doar contururile generale ale atomismului. literatură. N ≠ Z – poziţie (Z este un N răsturnat) La atomişti mecanismul generării lucrurilor din principii (atomii şi vidul) este mai . iar în cea romană de către Lucretius.80 Cea mai amplă. şi se pare că a fost discipolul lui Parmenides sau poate al lui Zenon. Atomiştii consideră că plinul şi vidul au aceeaşi demnitate ontologică. A avut preocupări enciclopedice fiindu-i atribuite peste o sută de lucrări în cele mai diferite domenii: etică. unii de alţii prin: 1. a filosofiei sale. probabil. dar spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa. muzicologie. cu atât mai mult. mai degrabă epocii presocratice sau preclasice. cu diferite particularităţi şi accente. mai întâi.4. 7. vorbindu-se în mod indistinct despre Leucipp şi Democrit. fondatorul legendar al atomismului. AN ≠ NA – ordine 3. Astfel. Atomişti admit. nu numai fiinţa. aşa cum am arătat mai sus. dar nu în sens absolut. Într-un anumit sens. În fine.

un fel de „cărămizi” ale lumii din care ar fi „construite” toate lucrurile individuale. case. Din perspectivă atomistă rămâne o adevărată enigmă de ce indivizii aparţinând aceleiaşi specii (oameni. care ar determina o senzaţie agreabilă etc. disipaţi în vid ca entităţi în sine fără a alcătui vreo formă determinată. neputându-l legitima decât pe primul. gustul etc. deci. pământul. În momentul în care ar ajunge la organul de simţ specializat în receptarea lor. precum limbajul şi poezia. deci. „mulaj”). Perceperea lucrurilor s-ar face. Fiind indeterminate calitativ. Atomii eterni şi imuabili eliberaţi astfel ar putea intra ulterior în alte alcătuiri. De exemplu. cu alte cuvinte de ce atomii din care sunt alcătuie lucrurile care aparţin aceleiaşi calităţi se agregă după acelaşi model. individul este calm. când ei sunt agitaţi. Atomismul reuşeşte să explice relativ satisfăcător lucrurile individuale. Dimpotrivă. dar nu şi calităţile distincte (genurile şi speciile). Aşa cum vom vedea. O altă problemă pe care a încercat să o explice Democrit a fost perceperea de către organele de simţ. ceea ce ar explica variabilitatea stărilor de spirit ale omului (când atomii care alcătuiesc sufeltul sunt liniştiţi. Dacă eleaţii puseseră în opoziţie metafizicul şi fizicul.) prin afectarea diferită a organelor de simţ de către atomii de diferite forme. prin transportul mecanic al formei acestora de la ele la organul de simţ specializat în receptarea lor. Atomii ar fi. eidola – „simulacru”. lipsiţi de colţuri. ar fi determinate de lucruri alcătuite din atomi foarte mici şi ascuţiţi care ar agresa organul de simţ respectiv determinând senzaţia neplăcută respectivă. Fiind foarte fine. alte lucruri. adică să se unească unii cu alţii formând lucrurile individuale. care ar reproduce fidel forma lucrurilor respective şi s-ar răspândi în spaţiu în toate direcţiile.). atomiştii considerau că într-o stare iniţială precosmică a lumii atomii alcătuiau o masă amorfă în „marele vid”. atomiştii reuşesc să legitimeze ambele planuri de reconstrucţie teoretică a lumii. informaţiile asupra gândirii sale sunt fragmentare. Lucrurile individuale ar fi însă vremelnice deoarece agregatele respective de atomi s-ar dezagrega mai devreme sau mai târziu. Această stare iniţială precosmică a lumii era identificată cu haosul.) au trăsături fundamentale comune. . oricum. El considera că şi sufletul (conştiinţa) ar fi alcătuit din atomi sferici. fără a-şi pierde însă forma. lucrurile individuale etc. concepţia democriteană asupra originii societăţii şi a limbajului. lucrurile individuale nefiind altceva decât agregări de atomi de diferite forme şi mărimi. asemenea unei ştampile. El consideră că de pe suprafaţa lucrurilor s-ar desprinde în permanenţă nişte pelicule foarte fine de atomi numite eidole (gr. foarte fini şi subtili. acru. astfel că metafizicul este imanent fizicului. una dintre primele din lumea antică. ele ar imprima în mod mecanic în acesta forma obiectului respectiv. încercând să ofere o explicaţie materialistă unor fenomene socio-culturale. principiile (atomii şi vidul) alcătuiesc lucrurile fără să se modifice. deci. mirosul. De o mare importanţă este. amar etc. Democrit a acordat o mare atenţie şi evoluţiei culturale. Pentru explicarea constituirii lucrurilor. atomii au început să se mişte şi să se ciocnească unii de alţii formând nişte vârtejuri. ca şi a devenirii lor. fără vreo cauză anume. individul devine furios etc. La un moment dat. Democrit imaginează o întreagă mecanică a atomilor în urma căreia ar lua naştere diferitele niveluri şi componente ale existenţei: bolta cerească. gustul dulce ar fi determinat de lucruri alcătuite din atomi sferici sau.81 coerent decât la filosofii anteriori. Şi în acest caz. fără să-şi piardă condiţia. Democrit a integrat şi fenomenele spirituale în explicaţia atomistă a lumii. Democrit a încercat să explice şi diferite însuşiri ale lucrurilor (culoarea. sociale şi politice a omului. formând. Datorită acestor vârtejuri atomii ar începe să se agrege. ei erau. gusturile iute. în acest context. în primul rând de către văz. deci. ilimitate şi imuabile. Lucrurile individuale determinate calitativ ar fi agregări de atomi indeterminaţi calitativ. a unor obiecte foarte mari. Platon va fi primul filosof occidental care va reuşi să legitimeze ontologic atât indivizii. aceste pelicule ar fi invizibile în plutirea lor prin spaţiu şi pe măsură ce s-ar îndepărta de suprafaţa lucrurilor s-ar miniaturiza. cât şi genurile şi speciile. cai etc.

Zeii nu există şi nu pot exista întrucât nu există vreun agregat atomic care să le legitimeze fiinţarea. care prin raţionalitate şi solidaritate şi-au creat o „a doua natură”. Aşa cum gnoseologia sa se bazează pe principiul acordului dintre simţuri şi raţiune. Să ne imaginăm. 2. adică reprezentări semantice convenţionale constituite la nivelul conştiinţei comune. fixată într-o serie de maxime. care dăinuie veşnic. Înţeleptul are capacitatea să-şi domine pasiunile. astfel. care se va bucura de mare audienţă în epoca elenistică. pământ şi foc. Şi ea îşi are originea şi motivarea în ontologia atomistă. conceput ca un individ capabil să armonizeze în fiinţa sa exigenţele corpului cu cele ale minţii. marile domenii şi teme ale reflecţiei filosofice din epoca de trecere de la etapa presocratică a filosofiei antice greceşti la cea clasică. de exemplu. REZUMAT 1. Maximele lui Democrit au avut. omul şi-a format şi dezvoltat capacitatea de comunicare lingvistică din necesitatea de a rezista adversităţilor naturii. ci o cucerire a oamenilor înşişi. astfel. întrucât au reprezentat un model pentru reflecţiile etice ale şcolilor filosofice elenistice. iar inima senină şi imperturbabilă. pentru a se înţelege între ei. Pe parcursul dezvoltării sociale a apărut la un moment dat şi problematica etică. Ei au conferit atributul fiinţei numai elementelor prime şi pe cel al devenirii numai celor compuse. Ei sunt pentru Democrit simple „simboluri lingvistice”. datorită identificării principiului (arché) cu mai multe elemente. nu . prin înţelegerea raţională a lumii şi a semenilor. care reprezintă tot ce ne-a parvenit din doctrina sa etică şi politică. să atribuie denumiri convenţionale lucrurilor. atributele şi forţele. iar atingerea sa este condiţionată de respectarea legilor: „Este puternic şi senin cel ce acţionează în conformitate cu legea. Dacă zeii nu există. Singur. aşa cum am menţionat. Binele este definit prin raportare la comunitatea căreia îi aparţine individul. pe care oamenii de rând le consideră a fi reale şi pe care ajung să le venereze. Experienţa arată însă că astfel de reprezentări există. Răul… e dispreţul faţă de lege…”. al căror exces determină suferinţă. n-ar trebui să existe nici reprezentări umane asupra lor. individul este slab. Nu este însă foarte clar – pe baza textelor care ne-au parvenit – raportul dintre teoria materialistă democriteană şi această doctrină etică intens spiritualizată. la care se ajunge prin eutimie (gr. euthymia – „linişte sufletească”). una dintre primele expresii ale ideii istoricităţii fenomenelor socio-culturale. deci. aer. problemele ridicate de vânarea unor animale de dimensiuni mari şi foarte periculoase pentru indivizii unei comunităţi primitive. prin convenţie: oamenii s-au obişnuit. reprezentări iluzorii despre făpturi fabuloase. Obiectivul urmărit de înţelept este atingerea fericirii. adică prin strădania de a avea sentimente bune. S-ar naşte. ameninţat de fiare şi de forţele naturii. ca şi ale tezei că civilizaţia nu este un dar al zeilor. O componentă importantă a filosofiei lui Democrit este şi concepţia sa ateistă. Limbajul este indispensabil pentru constituirea oricărei societăţi umane. Caracterizare generală Cea dintâi tentativă de depăşire a dilemei heraclitism – eleatism a fost realizată de filosofii numiţi generic „pluralişti”. Empedocles din Agrigent Empedocles explică lumea cu ajutorul a patru principii: apă.82 După Democrit. În comunitate el devine însă mai puternic. Limbajul s-a născut. tot astfel şi etica sa. astfel. problematică pe care Democrit a pus-o într-o manieră nouă. deci. Atomismul a acoperit. Democrit le consideră expresii ale asocierii şi disocierii aleatoare a eidole-lor în drumul lor dinspre lucruri spre organele umane de simţ. Originea societăţii se află. specifică etapei clasice a culturii antice greceşti. chinuit de foame şi sete. în necesitatea de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de asigurare a securităţii indivizilor pentru garantarea supravieţuirii fiecăruia. incapabilă să pătrundă natura adevărată a lucrurilor şi evenimentelor. deoarece numai comunicarea le permite indivizilor să interacţioneze eficient. Apare. adică cea a conduitei individuale şi sociale corecte. o mare importanţă istorică. are în centru figura înţeleptului.

atomii astfel eliberaţi putând intra apoi în alte agregate. şi de un principiu ordonator şi dinamizator pe care-l numeşte nous (inteligenţă. transportată de la ele la organele de simţ de nişte mulaje de atomi (eidole) invizibile. gândire). devin şi dispar ele în filosofia lui Empedocles? 8. şi el. identice calitativ. Lucrurile individuale n-ar fi decât nişte agregate de atomi. Care sunt cele mai importante filosofii pluraliste greceşti? 4. impunând mişcarea neîncetată a homeomeriilor. spirit. În ce constă antropomorfismul ontologiei lui Empedocles? 9.83 au naştere şi nici pieire. o etică austeră şi o doctrină ateistă. Ce sunt rădăcinile lui Empedocles? 6. care determină apariţia şi dispariţia permanentă a lucrurilor individuale. ele nu se puteau mişca şi deci nu puteau genera lucrurile prin ele însele. Şcoala atomistă Cea mai amplă. întrucât determinarea calitativă este inerentă homeomeriilor. sferici şi subtili. Leucipp şi Democrit au continuat eleatismul. nu numai fiinţa. Rezultă că homeomeriile care domină cantitativ vor imprima calitatea lucrului respectiv. pe care le numeşte seminţe sau germeni (gr. o anumită influenţă a concepţiilor lui Empedocles şi Anaxagoras. El numeşte cele patru principii rădăcini ale lucrurilor (rizomata). Care sunt presupoziţiile logico-teoretice comune tuturor filosofiilor pluraliste greceşti? 3. AUTOEVALUARE A. neamestecându-se cu ele. Ce reprezintă cuplul philia – neikos în filosofia lui Empedocles şi care este funcţionalitatea sa ontologică? 7. 4. de asemenea. Pentru ca lucrul respectiv să devină posibil ar fi nevoie numai de cantitate. erau considerate de Anaxagoras intransformabile. Anaxagoras îi conferă acestui principiu o semnificaţie cosmică şi încearcă să explice cu ajutorul său generarea lucrurilor din homeomerii. pe lângă homeomerii. care nu sunt însă constitutive lucrurilor ci doar dinamizatoare: philia (iubirea) şi neikos (ura). Atomismul reprezintă una dintre intuiţiile geniale ale filosofiei antice greceşti care a fost confirmată magistral peste mai bine de două milenii şi jumătate de evoluţiile ştiinţei moderne. În ce constă antropomorfismul ontologiei lui Anaxagoras? . 4. – spèrmata). Este evidentă. Adaugă încă două principii. Sufletul ar fi. care s-ar dezagrega însă în timp. În acest sens ei au segmentat fiinţa omogenă a eleaţilor într-o multitudine de părţi. Gnoseologia atomistă concepe cunoaşterea ca întipărire în organele de simţ a formei obiectelor. Întrebări 1. Ce sunt lucrurile individuale şi cum se nasc. dar nu ca epigoni. alcătuit din atomi foarte mici. Ce este nous în filosofia lui Anaxagoras şi care este funcţionalitatea sa ontologică? 12. alcătuind deci alte lucruri. delimitate unele de altele prin nefiinţă. 3. iar Aristotel homeomerii (părţi de acelaşi fel). şi în constituirea universului ar exista un principiu ordonator şi dinamizator. în calitate de principii. Geneza. similar ca funcţionalitate ontologică cuplului philia – neikos al lui Empedocles. ci doar se amestecă în diferite proporţii. despre care ne-au parvenit relatări mai bogate şi mai sigure. Ca şi Empedocles şi Anaxagoras şi spre deosebire de Parmenides ei au încercat să legitimeze metafizic şi nefiinţa. Atomişti admit deci atât fiinţa (atomii) cât şi nefiinţa (vidul). Democrit din Abdera Fondatorul atomismului este considerat de tradiţie Leucipp. ci prin dezvoltarea motivului fundamental al doctrinei lui Parmenides. devenirea şi dispariţia continuă a lucrurilor individuale sunt explicate prin intervenţia alternativă a iubirii şi urii. Ce sunt homeomeriile în ontologia lui Anaxagoras şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 11.1. Aşa cum mintea conduce acţiunea omului. Prezentaţi principalele motive ale lucrării lui Empedocles Purificări. El este considerat a fi distinct de lucruri. Într-un anumit sens. Ca şi Parmenides din Elea. dar diferite ca formă. Leucipp şi Democrit consideră fiinţa nenăscută şi netransformabilă. Care este motivaţia teoretică a elaborării filosofiilor pluraliste greceşti? 2. un fel de inteligenţă cosmică. Deoarece homeomeriile. astfel încât ideile sale nu pot fi distinse de ale discipolului lui Democrit. Fiecare tip de homeomerie poartă în sine modul de a fi al fiecărui gen de lucruri. care agregă şi dezagregă necontenit cele patru rădăcini. Anaxagoras din Clazomene Anaxagoras considera că toate lucrurile care constituie universul fizic sunt alcătuite din elemente foarte mici asemănătoare cu ele. dar informaţiile despre personalitatea şi concepţia sa sunt extrem de sărace. 5. De aceea el avea nevoie. mai închegată şi mai interesantă concepţie pluralistă a antichităţii este cea atomistă. Democrit a propus şi o teorie evoluţionistă asupra genezei vieţii sociale. Care a fost acuzaţia pentru care a fost judecat Anaxagoras la Atena şi ce temei avea ea? 10.

ele se unesc laolaltă. iar formele ei sunt Neikos şi Philia”. în deosebire de înaintaşii săi. „Empedocles… de obârşie din Agrigent… (Ar fi) fost discipolul lui Pythagoras… Theophrast afirmă că Empedocles era admiratorul lui Parmenides şi imitatorul lui în versurile sale. Ce sunt eidolele în gnoseologia atomistă? 21. aceste elemente dăinuie veşnic şi nu se nasc. VIII. cât şi fiecare din celelalte elemente se unesc într-o singură unitate. „Empedocles consideră Unul sferic. Ce asemănări şi deosebiri există între atomism şi viziunile filosofice ale lui Empedocles şi Anaxagoras? 15. Alteori Neikos dezbină şi părţile lui le separă…”. EMPEDOCLES. foc). Empedocles din Agrigent 1. „Altceva-acum doresc să-ţi comunic: din tot ce există Nici un lucru naştere n-are. 985 a 21. Toate-uneori se unesc prin Philotes în Unul singur. AETIUS. spre a stabili o concordanţă de sistem: la acesta. 28. Ce este vidul în ontologia atomistă? 17. 6. 21. Pluralismul ontologic al lui Anaxagoras din Clazomene. căci îşi publicase tratatul Despre natură tot în versuri…” 1. 2. Distincţia dintre principiile constitutive şi cele ordonatoare şi dinamizatoare ale existenţei în ontologiile pluraliste. nefăcând un singur principiu al mişcării. 1. 51 şi urm. „Căci ce-i născut prin unirea elementelor toate şi piere După ce creşte. I. focul. când iarăşi sub acţiunea Philiei. „Două lucruri ţi-oi spune: odată ce Unul proporţii Luat-a. Cum explică atomismul formarea lucrurilor individuale din atomi? 18. I. Cum explică Democrit reprezentările oamenilor despre zei? B. 3. DIOGENES LAERTIOS. ci numai amestec şi disociere De elemente ce-au fost reunite”. nici capăt în moartea Distrugătoare. . 7. Ce asemănări şi deosebiri există între atomism şi eleatism? 14. I. Empedocles. ci doar se amestecă. Democrit – filosof al tranziţiei de la etapa presocratică la cea clasică. „Empedocles considera ca principii cele patru elemente. Când Întregul se desparte în patru elemente sub acţiunea Neikos-ului. Ce sunt zeii din perspectivă atomistă? 25.1. 3. 984 a 8. Care sunt principalele trăsături ale eticii atomiste? 23. a introdus pentru prima oară o distincţie a cauzei (primordiale). dar nu îndestulător.4. Ce este eutimia în etica atomistă? 24. Cum explică Democrit geneza societăţii şi a limbajului? 22. 5. adeseori. Care este explicaţia atomistă a diferitelor proprietăţi ale lucrurilor individuale? 20. aer. Pluralismul ontologic al lui Empedocles din Agrigent. ARISTOTEL. într-o singură unitate şi iarăşi se dezbină din această unitate”. „Empedocles se foloseşte într-o mai mare măsură de cauzele primordiale (decât Anaxagoras).84 13. Pluralismul ontologic – tentativă de depăşire a opoziţiei heraclitism – eleatism. 4. ca al patrulea element.5. Metafizica. Cum se realizează trecerea de la haos la cosmos în cosmologia atomistă? 19. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. pământul. într-o cantitate mai mare sau mai mică. 1. Teme pentru dezbatere în seminar. iar se desface prin dezbinare. Schimbul acesta continuu n-are sfârşit niciodată. Metafizica. părţile ce provin din fiecare sunt nevoite să se dezbine din nou. Fragmente din lucrarea „Despre natură”: 5. Ce este atomul şi care sunt caracteristicile sale fundamentale? 16. 8. 1.3.2. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. astfel încât din mai multe-a ajuns Unul singur. Philia este cea care desparte şi Neikos cel care uneşte. pentru referate sau eseuri 1. ARISTOTEL. Materialism şi determinism în ontologia atomistă. veşnic şi imobil şi Unul este necesitatea: materia acesteia o constituie cele patru elemente. ci două şi contradictorii”. unindu-se. adăugând la cele trei enunţate (anume apă. 4.

De caelo. acelea sunt şi au fost în chipul cel mai manifest fiecare lucru luat în parte»”. fără să rezulte de aici într-adevăr o singură natură. 34. Physica. Physica. se încâlcesc şi produc atâta amestec. suveran şi nu e amestecat cu nici un lucru. E întradevăr firesc ca ceva asemănător să fie pus în mişcare de ceva asemănător. Crede că rămân uniţi şi durează atâta timp cât nu intervine din afară o necesitate mai puternică pentru a-i sfărâma şi împrăştia. Toate le-a orânduit Nous… Nous este omogen în întregime. 33. din toate existând în toate şi fiecare fiind determinat de ceea ce predomină în el. când toate erau încă laolaltă. care posedă felurite chipuri. Iar aerul şi focul sunt amestecul din toate acestea. 3.2. fie mai mari fie mai mici.5. ci şi plantele. „… este de presupus că în toate cele se reunesc există nenumărate şi felurite elemente. Se frământă şi sunt purtate în vid din cauza neasemănării lor şi din pricina altor deosebiri specifice. Aproape toate homoiomeriile (precum apa şi focul) pretinde că se nasc astfel şi pier numai întrucât se reunesc şi se desfac… Elementele sunt homoiomere. numai aparent ele se alcătuiesc şi pier prin compunere şi descompunere. „Dintre toate câte există. precum şi din ceilalţi germeni. Physica. stabilind că (principiile) corporale sunt infinite.3. focul sau aerul sunt nenăscute şi nepieritoare. „Democrit… era de fel din Abdera sau. SIMPLICIUS. 6. Nous dirijează şi rotaţia cosmică. ordinea (táxis).1. 2. 24. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Unii dintre ei sunt scaleni. Căci dacă n-ar fi izolat în sine. evidentă nu era nici o culoare. 413 C. Lumile sunt infinite la număr. 15. după spusele unora. DIOGENES LAERTIOS. datorită amestecului tuturor lucrurilor… Celelalte lucruri toate au parte la toate. concavi sau convecşi. Spune că naşterea şi contrariul ei. spunând că Nous mişcă totul”. descompunerea. neant. culori şi gusturi. deşi cuprinde (particule) din toate celelalte elemente. pe care le numeşte existenţă şi nonexistenţă. Nici un alt lucru nu e omogen. Fragmente din lucrarea „Despre natură”: SIMPLICIUS. Faptul că substanţele rămân unite până la un anumit punct îl motivează el prin împletirea şi rezistenţa atomilor. toate corpurile sensibile”. 3. numai Nous singur este simplu. de cele despărţite şi divizate. precum apa. direcţia (tropi). Dublă e naşterea celor ce mor şi dublă pieirea…”. cârligaţi. El crede că substanţele acestea sunt atât de mici încât scapă simţurilor noastre. 294. ci este numai el izolat în sine. I. „Anaxagoras… afirmă că principiile sunt nesfârşite. de lucrurile amestecate. În mişcarea aceasta ele se lovesc unele de altele. încât se stabileşte între ele o apropiere şi un contact strâns. 13. atât cel mai mare cât şi cel mai mic. alţii prezintă nenumărate varietăţi. Alături de ele presupune un spaţiu de o mărime infinită. PLATON. Din ele ca din elemente. înainte ca acestea să se separe. se nasc şi pier. osul şi altele de acest fel. nici nu piere în nefiinţă…”. 28. căci fiecare din ele este un conglomerat din toate homoiomeriile invizibile”. astfel că este factorul esenţial al acestei rotiri… De toate a avut cunoştinţă Nous. 2. ci elementele care sunt întru-un lucru în cantitate mai mare sunt şi erau în mod evident în fiecare lucru particular”. fiecare substanţă e numită ceva. 28. al căror număr este infinit. 2. Cratylos. ARISTOTEL. Anaxagoras din Clazomene 2. Orice altceva ni se pare numai că există. iau naştere şi se formează lucrurile vizibile şi obiectele ce se percep cu simţurile. pe care îl exprimă prin termenii: vid. infinit.4. II. 164. solid. contactul reciproc (diathigi) sau cu alte cuvinte: forma (schéma). căci toate homoiomeriile. 3. Nous domină toate câte au suflet. are cunoştinţă despre toate şi e plin de forţă. „Democrit crede că natura lucrurilor eterne constă în substanţe mici. din Milet… Iată părerile lui: principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul. El a audiat pe Anaximenes… A fost învinuit de impietate pentru că a spus că Soarele e o massă incandescentă”. Nimic nu se naşte din ceea ce nu este. dar Nous este infinit. Acestui principiu îi conferă două însuşiri: cunoaştere şi mişcare. 2. DIOGENES LAERTIOS. vreau să spun că sunt întocmai cum ar fi muşchiul. „Democrit din Abdera… susţinea că elementele sunt plinul şi vidul. 34 – 49. „Anaxagoras din Klazomene… a modificat cel dintâi părerile despre principiile lucrurilor…. Deosebirile acestea sunt în număr de trei: tipul (rysmós). 2. 2. el atribuie diferenţei atomilor naşterea lucrurilor. existenţă. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Au diferite forme. stăpânesc nu numai fiinţele vii.85 Alteori s-a împărţit şi din Unul ieşit-au mai multe. Aurul ni se înfăţişează drept acel (corp) în care se găseşte mai mult conţinut de aur.3. 3. ca lucrurile înrudite între ele să . seminţe ale tuturor lucrurilor. IX. neamestecat şi pur. întrun cuvânt. Admiţând că substanţa lucrurilor este constituită din atomi. lumile şi. ar participa la toate lucrurile… Căci în orice lucru există parte din toate…Nous este cel mai subtil şi mai pur dintre toate lucrurile. Anaxagoras spune că «în orice există o parte din tot» şi că «din cele ce există în măsura preponderentă în ceva anumit. SIMPLICIUS. „Anaxagoras… era din Klazomene. Metafizica. 984 a 11. ci ar fi amestecat cu altceva. poziţia (thésis). SIMPLICIUS. ANAXAGORAS.1. 27. Dar. Şcoala atomistă 3. căci e absurd ca două sau mai multe să devină cândva una.2. diferite înfăţişări şi diferite mărimi.

7. ci ceea ce e dulce pentru noi e amar pentru alţii. IX. 3. nici recele nu au natură obiectivă. În genere. de părerea aceasta va fi fost Democrit. deşi principiile erau în număr infinit. Întocmai ca şi pe celelalte. ci aerul dinte ochi şi obiect… ia o anumită înfăţişare. 151. gândirea se întunecă… Democrit defineşte greul şi uşorul prin mărime… În privinţa corpurilor compuse. I. ci toate sunt afecţiuni ale simţurilor care se schimbă. filosofia pe cele ale sufletului”. iar aceasta aduce propria noastră schimbare… Dovadă că ele n-au natură obiectivă este faptul că aceleaşi calităţi nu par la fel tuturor fiinţelor. ci numai gusturilor şi culorilor. ele puteau să dea o explicaţie tuturor fenomenelor şi realităţilor. 49 – 83. IV. cu numeroase infelxiuni. nu există decât schimbare de configuraţie. acid pentru aceştia. CLEMENS. niciuna nu are o anumită natură obiectivă. 3. de unde ia fiinţă reprezentarea. iar asprimea datorită unghiurilor contractează şi strânge… Dulcele în schimb este alcătuit din forme rotunde şi nu prea mici. CLEMENS.5. „Medicina vindecă metehnele trupului. Imaginea nu se produce direct pe pupilă. aceste lucruri trebuie admise în privinţa calităţilor sensibile. „În privinţa percepţiei senzoriale… văzul este pus pe seama imaginii. VI. dar prin această schimbare îi dă o a doua natură”. 24. spune că ea se produce atunci când sufletul se află într-o stare de echilibru bine proporţionat. omonime şi indică prin aceasta originea convenţională a limbajului”. SEXTUS EMPIRICUS. . Dintre acestea explică mai pe larg gusturile… Acidul se datoreşte unei forme unghiulare. 168. Căci văzând. Paidagogós.4. de aici rezultă clar că dispoziţia e cauza reprezentării.6. cu acelaşi înţeles. cele care au mai mult vid sunt mai uşoare. Mai spun că numărul de forme al atomilor este infinit”. şi pe acestea le pune el pe seama formelor numai că nu le atribuie tuturor anumite forme. „Democrit este de părere că chipurile de numire sunt cu multe înţelesuri.8. De sensibus. oamenii de demult se umplură de spaimă şi crezură că zeii sunt cauza lor”. când sufletul este prea cald sau prea rece. de aceea se răspândesc repede în corp…”. 6. 3. fiinţele îşi schimbă temperamentul din cauza întâmplărilor pe care le au sau din cauza vârstei. De aceea ei susţin că numai pentru cei de admit un număr infinit de elemente poate exista o explicaţie raţională. acru sau astringent pentru ceilalţi şi aşa mai departe. mică şi subţire. Afară de aceasta. 3. Din cauza fineţei sale se răspândeşte repede în toate părţile. Paidagogós. fenomenele din înălţimi. Nici caldul. „Unii cred că din cauza unor întâmplări neobişnuite petrecute în Univers am ajuns la admiterea zeilor. Aerul acesta ia astfel o formă consistentă şi o culoare deosebită şi se reflectă în lichidul din ochi… În ceea ce priveşte gândirea. Încât.86 încline unele către altele şi ca fiecare formă rânduită în altă combinaţie să dea naştere unei alte stări. „Natura şi educaţia se aseamănă în multe privinţe: educaţia schimbă într-adevăr omul. spune el. ca tunetele şi fulgerele. 3. THEOFRAST. iar cele care au mai puţin sunt mai grele… În ce priveşte celelalte calităţi sensibile. de unde şi în ce chip îşi trag obârşia lucrurile. CLEMENS. Stromata. cometele şi eclipsele de soare. despre care are o părere proprie. din orice corp se desprinde neîntrerupt o anumită emanaţie.

F. p. coord. 1994. Banu. sofism. democraţie. p. Vernant. p. Bucureşti. 147 – 152. Bucureşti. vol. Filosofia greacă până la Platon. Omul grec. • G. 161 – 175. Hegel.. 2001. Editura Teora.C. p. Caracterizare generală 8.. 88 – 101. 1999. Bucureşti. Canfora. Bucureşti.-M. Editura Polirom. liga de la Delos. Istoria filosofiei greceşti. p. . I. Editura Teora. 124 – 168.2. 1995. strateg. omul – măsură. regimul celor 30 de tirani. p. Sofiştii. Editura Eminescu.156 – 157. vol. Prelegeri de istorie a filosofiei. • W. 215 – 244. Iaşi. Sofiştii 2. vol.1. • P. 333 – 363. p. Al. 42 – 73. 1997. ateism. • I.87 8. J. p. Cazan. partea I. CCXII – CCXXXIII. physis – nomos. • Gh. Iaşi. Iaşi.W. Bucureşti. 1976. Vlăduţescu. p. p. • Gh. • W. Editura Academiei. impietate. diadohi. zoon politicon. Bucureşti. Guthrie. Bucureşti. 2000. 113 – 133. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.K. Introducere în filosofie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Filosofia antică. Eseu asupra formării gândirii greceşti. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Schuhl. individualism antropologic. p. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 8. I.-P. în vol. Filosofia în Grecia veche. 1984. Editura Moldova. Editura Humanitas. • R. 1979.I. Windelband. • L. Editura Proarcadia. 30 – 112. 2000. Bucureşti. sofişti. relativism gnoseologic. Editura Albatros. Protagoras din Abdera OBIECTIVE • Caracterizarea generală a epocii clasice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti • Înţelegerea semnificaţiilor filosofice ale disputei physis – nomos • Prezentarea rolului şi importanţei filosofice a sofiştilor în epoca clasică • Examinarea activităţii şi ideilor filosofice ale lui Protagoras din Abdera • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE războaiele medice. Editura Polirom. războiul peloponeziac.1. liga peloponeziacă. Cetăţeanul. Paideea. 298 – 300. Flacelière. CLXI – CLXXI. 1963. • Werner Jaeger.

Sparta va fi înfrântă de Teba în lupta de la Leuctra (371 î. datorită dificultăţilor interne cu care se confrunta Imperiul Persan. Liga de la Delos. La rândul său. este ales strateg al Atenei Pericle (care va fi reales anual în această funcţie fără întrerupere până în 429. care le va cuceri (în 338 î.). valorii şi superiorităţii civilizaţiei lor. Atena va deveni cea mai importantă putere maritimă a Mării Mediterane şi multe alte cetăţi greceşti vor ajunge prospere. fapt ce atestă prestigiul imens de care el s-a bucurat printre concetăţenii săi) care va instaura regimul politic democratic. mai precis în anul 443. Caracterizare generală Începutul secolului al V-lea î. făcând din ele o pradă uşoară pentru regele Filip al II-lea al Macedoniei.Hr. Atena înfiinţează în anul 478. impunând aliaţilor regimuri politice democratice şi transformându-i.).) 8. în supuşi. Atena va transforma însă în scurt timp această alianţă militară în propriul său imperiu.Hr.Hr.Hr. La mijlocul secolului al V-lea î.1. În condiţiile în care invazia persană n-a mai avut loc. fiul lui Filip al II-lea. anul morţii sale. Ca urmare a victoriilor strălucite obţinute în războaiele cu perşii (490479 î. al doilea actor politic şi militar important al Greciei antice. acaparând-i tezaurul şi utilizându-l în interes propriu. Pentru contracararea hegemoniei ateniene. insulele Mării Egee şi de pe coastele occidentale ale Asiei Mici. Aceste interminabile războaie fratricide vor ruina polisurile greceşti. Sparta. V – lV î. aşa-numitele „războaie medice”). Întrucât o revanşă persană era oricând posibilă. Regimul democratic a stimulat la cote fără precedent creativitatea grecilor. Sfârşitul convenţional al epocii clasice este anul 331 î.Hr. în special de cele din sfera sa de influenţă.88 Cursul 8 ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec. grecii au dobândit conştiinţa forţei.Hr. deci la numai un an de la încheierea războaielor medice.Hr. va utiliza Liga Peloponeziacă. Hr. impunând aliaţilor săi condiţii mai dure chiar decât Atena. declanşând războiul peloponeziac (431-404 î. astfel încât se înregistrează progrese spectaculoase în toate domeniile de activitate. de fapt. care va reuni circa 200 de polisuri din Grecia continentală. în urma luptei de la Cheroneea) şi le va îngloba în regatul său din nordul Greciei continentale. a încheiat campania tatălui său de înglobare a întregii lumi greceşti în Imperiul Macedonean. care se va încheia cu victoria Spartei. Modelul democraţiei ateniene va fi preluat de numeroase alte cetăţi din întreaga lume grecească. în care Alexandru Macedon. marchează intrarea culturii şi civilizaţiei antice greceşti în etapa apogeului său. cele două blocuri militare s-au întors unul împotriva celuilalt. Astfel.. Atena devine adevărata capitală a lumii greceşti şi făureşte un sistem de valori care va influenţa evoluţia culturii occidentale a următoarelor milenii. o alianţă militară cu scop defensiv. în această perioadă începe procesul de sistematizare urbanistică a Atenei (care fusese în mare parte distrusă de perşi) şi de construire edificiilor publice şi religioase monumentale care vor împodobi Acropola ateniană şi vor deveni simbolul etern al ..

Această mutaţie de accent al interesului filosofic are atât cauze logice cât şi cauze istorice: a. Nesocotirea ei ar atinge ordinea lumii şi s-ar întoarce. Susţinătorii nomos-ului (cu accepţia de legământ. a raporturilor dintre state etc. ar suferi întregul organism. În noul context social-politic şi spiritual filosofia era solicitată de problemele stringente pe care le ridica viaţa cetăţii şi ea trebuia să permită înţelegerea problematicii raporturilor dintre individ şi colectivitate. exponenţii intereselor acesteia invocau argumentul naturii (physis). Ar fi. stabilită în mod natural. În filosofia grecească se înregistrează în etapa clasică o deplasare semnificativă a centrului de interes al filosofilor dinspre problemele naturii spre problemele omului. conştiinţă şi competenţă a indivizilor. chiar benefic pentru demos să recunoască şi să accepte hegemonia aristocraţiei. în 437/436 încep lucrările la Propylee. Conducătorii cetăţii. orice regim democratic presupune. prin chiar ordinea lumii. Cetatea ar fi asemenea unui organism uman în care dacă mâinile ar refuza să mai asculte de cap. problematica moralităţii şi a legalităţii. ar avea ca virtute dominantă raţiunea. în timp ce oamenii de rând ar fi dominaţi de pântec. inclusiv ele. precum şi cel mai valoros comedian grec. capabile de acte supreme de generozitate şi altruism. Praxiteles. deci implacabilă. Platon şi Aristotel. exponenţii intereselor aristocraţiei şi-au pus ofensiva ideologică sub semnul legitimismului. Ei trebuiau să fie competenţi pentru a se putea pronunţa în diferite probleme care vizau traiul lor în comun.Regimul politic democratic instaurat de Pericle reclama participarea tuturor cetăţenilor în cunoştinţă de cauză la viaţa publică. pe toată durata epocii clasice. Procesul de impunere şi de consolidare a regimului democratic a întâmpinat. care fusese numai implicită în filosofia presocratică. Creaţiile lor propun modele umane exemplare. a dreptului tuturor cetăţenilor de a se manifesta ca „zoon politicon”. fizicalist. politice şi ideologice.. invocau ideea de mare valoare filosofică. Militând pentru restauraţia dominaţiei aristocraţiei. Susţinătorii physis-ului (ordinea naturală) considerau că ordinea din cetate trebuie înţeleasă conform ordinii naturale. Dacă filosofia presocratică avusese un pregnant timbru cosmologic. Scopas. prin tradiţie aristocraţi. un nivel relativ înalt de cultură. în cele din urmă. să deţină hegemonia. Aristofan. aceeaşi pentru toţi oamenii şi. În general.89 spiritul grecesc (în 448/447 Phidias începe construcţia Parthenonului. Lysip etc. ca fiinţe . pe legea omenească (nomos). Artele plastice făuresc tiparele fundamentale care vor configura arta plastică a Occidentului.) În această perioadă trăiesc şi creează marii tragici: Eschil. deci. de neschimbat. Myron. asemenea acesteia. ar afecta armonia întregului organism social. sub raport logic problematica omului. sub raport istoric deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre natură spre om se explică prin mutaţiile care au loc în viaţa social-politică şi în planul conştiinţei. trăiesc şi creează opere nemuritoare cei mai valoroşi sculptori greci: Phidias. Nerespectarea ierarhiei în cetate. şi ele. b. în timp ce demosul îşi întemeia dreptul la hegemonie pe convenţie. adică va aduce în centrul interesului problematica socioumană. mari dificultăţi datorită rezistenţei dârze. dar şi sfâşiate de orgolii şi de pasiuni mistuitoare. pentru a fi funcţional. adică problematica socio-umană. Socotindu-se destinaţi. în Agora este zidit Theseionul etc. trebuia să fie explicită. Tot în epoca clasică trăiesc şi îşi elaborează concepţiile cei mai importanţi filosofi greci: Socrate. în 442 se încheie edificarea Odeonului. denunţând demosul (poporul) pentru uzurparea puterii. medicina şi matematica înregistrează. ca şi cel mai important pictor grec. Sofocle şi Euripide. împotriva omului însuşi. Polygnot. Ştiinţele naturii. în consecinţă. politică şi morală a unei naturi umane. a aristocraţiei răsturnate de la putere. În secolul al V-lea î. progrese notabile.Hr.. în etapa clasică ea va deveni preponderent antropologică. animate de înalte valori morale. ordine omenească).

Prin nomos devine astfel posibil conceptul omului ca om. cu care era adesea confundat. Cartea a VI-a a tratatului de logică al lui Aristotel. dar. ci ansamblul calităţilor psiho-intelectuale şi morale care-l fac pe individ eminent şi-i conferă eficacitate şi faimă. Peste aproape o jumătate de mileniu Cicero va scrie despre ei că „o dată cu sofiştii înţelepciunea a coborât din cer pe Pământ”. Este semnificativ în acest sens faptul că dintre cei aproximativ 40 – 50 de mii de cetăţeni. sofiştii întruchipează cea dintâi formă istorică a umanismului. dar. i-au judecat foarte aspru pe sofişti. mai ales. în conformitate cu structura social-politică a cetăţii.Hr. oameni de stat. Lupta pentru hegemonie politică la Atena nu-i angaja numai pe liderii politici. în primul rând. al omului ca umanitate. Termenul cu care ei sunt denumiţi derivă din grecescul sophos („înţelept”). Sofiştii considerau că virtutea se putea învăţa. pe care cei mai mulţi dintre greci nu-l aveau. a fost utilizat de cele mai multe ori în antichitate cu o accepţie peiorativă.2. Prodicos din Iulis. Instituindu-se ca subiect al tuturor acţiunilor sale. care şi-au asumat în contextul social-politic instaurat de regimul politic democratic rolul de educatori publici contra cost. Noul context social-politic presupunea însă atât capacitatea de înţelegere a unor fenomene complexe. – „instrument”). De asemenea. câţi avea Atena secolului al V-lea. Socrate s-a delimitat şi i-a combătut întreaga viaţă de sofişti. Platon şi Aristotel. pe nedrept. Hippias din . Sofiştii cereau bani mulţi pentru lecţiile lor. virtutea nu era. La rândul său. cu referire la ei. Sofiştii Sofiştii au fost gânditori din întreaga lume grecească veniţi la Atena în secolul al V-lea î. distinctă de cea naturală. Până la ei înţelepciunea (sophia). Organon (gr. care se limita la formarea deprinderilor intelectuale fundamentale de scris. citit şi socotit. în consecinţă. Se dobândeşte astfel conştiinţa istoricităţii ca ordine a lumii umane. La greci ca şi la latini mai târziu. În general. o orientare prodemocratică. iubirea de înţelepciune (philosophia) aveau un caracter oarecum ezoteric. de responsabilitate şi de competenţă a cetăţenilor. Regimul politic democratic presupunea un înalt nivel de cultură. reprezentată de Protagoras din Abdera. care reprezentau elita fiecărei cetăţi. 8. al unei instituţii de propagandă. Sistemul de învăţământ tradiţional nu asigura decât o pregătire intelectuală precară. cel puţin în parte. De aceea se şi punea atât de acut problema educaţiei politice iar sofistica nu putea să fie o mişcare omogenă. ci şi cea aristocratică avea nevoie de educatori politici. este intitulată Respingerile sofistice şi este consacrată denunţării raţionamentelor vicioase din punct de vedere logic pe care sofiştii le întrebuinţau pentru a-şi impune punctele de vedere discutabile sau de-a dreptul false. Gorgias din Leontinoi. mai ales conducători politici. ţineau de o şcoală sau de o grupare închisă. cum sunt cele social-politice. nu numai gruparea democratică. Datorită acestor circumstanţe sofistica îndeplineşte rolul unei ideologii. ci şi masa de cetăţeni. excelenţa morală. dar în vremea aceea erau singurii care puteau asigura o adevărată cultură generală şi care puteau forma oratori. dar scindate. juridice şi morale.90 politice (Aristotel). Ei urmăreau să formeze oameni competenţi. precum şi la cunoaşterea poemelor homerice. circa 10 mii erau angrenaţi în permanenţă în diferite funcţii publice. Platon a scris un dialog intitulat Sofistul în care a ridiculizat un astfel de personaj. omul devenea în măsură să se identifice cu creatorul vieţii sale politice şi morale. în noul context social politic şi spiritual. Socrate. cât şi capacitatea susţinere şi argumentare a punctelor de vedere în numeroasele organisme deliberative create de regimul democratic. calităţi indispensabile pentru exercitarea îndatoririlor civice în orice regim democratic. Marii filosofi greci ai etapei clasice. şi. Sofiştii aduc înţelepciunea în viaţa publică şi vor să facă din ea o deprindere politică şi morală cotidiană. În cadrul sofisticii se pot distinge.

El a scris numeroase lucrări din care nu ne-au parvenit însă decât câteva fragmente. În epoca modernă. iar mai târziu a fost considerat de creştinism chiar ateu. nici care sunt şi nici care este forma lor. În Metafizica el scrie că Protagoras „pretindea că omul este măsura tuturor lucrurilor. prin care sofistul din Abdera poate fi considerat fondator al umanismului occidental: „dintre toate cele ce sunt. Gomperz. spune că în ea Protagoras ar fi afirmat: „Despre zei eu nu pot să ştiu nici dacă există. fiind şi el originar din Abdera. acceptat în aceeaşi măsură. interpretarea exclusiv gnoseologică după care propoziţia în cauză ar viza omul ca senzaţie. care eventual i-ar fi putut fi imputate. în întregime pierdută. ceea ce revine la a spune că ceea ce i se pare fiecăruia este şi în realitate”. Ceea ce uimeşte este totuşi asprimea condamnării sale în raport cu conţinutul acestei aprecieri. un . o şcoală filosofică. Despre lucrurile din Hades. Despre zei etc. Mai mulţi autori antici susţin că lucrările sale s-ar fi intitulat Arta conversaţiei. 8. Protagoras este mai degrabă sceptic în legătură cu problema existenţei zeilor. Conform tuturor mărturiilor care ne-au parvenit. Nu se poate vorbi. Despre ştiinţă. Cel mai important fragment care ne-a parvenit de la Protagoras este cel transmis de Platon. Protagoras a fost foarte preţuit în epoca sa şi în posteritate. Într-o formă concentrată această teză este consemnată tot de Platon prin enunţul: „omul este măsura tuturor lucrurilor” şi a devenit una dintre cele mai celebre propoziţii ale filosofiei occidentale. ci prin cauze obiective. mai ales.. căci Protagoras este mai degrabă evaziv în problema existenţei zeilor: el nici nu acceptă nici nu contestă explicit existenţa zeilor. ci individul în general. individul care percepe diferit de altul. a fost elevul lui Democrit. în niciun caz. căci numeroase sunt obstacolele care mă împiedică: invizibilitatea lor şi durata prea scurtă a vieţii omeneşti”. Platon respinge acest punct de vedere considerând că există un adevăr obiectiv.a. simplificându-i-o. nici dacă nu există. omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există”. este dat ca sigur procesul de impietate care i-a fost intentat ca urmare a celor scrise în cartea sa Despre zei. Platon a sesizat importanţa acestei propoziţii. toate timpurile şi toate locurile.1. reducându-i de două ori sensurile: 1. sub influenţă kantiană. Se pare că Protagoras fost condamnat la moarte pentru impietate (necredinţa în zeii tradiţionali ai grecilor) de care ar fi scăpat prin fugă sau ar fi fost numai exilat. Protagoras din Abdera (481-411 î. Ca şi dascălul său. adică un adevăr valabil pentru toţi oamenii. 2. Totuşi. propoziţia lui Protagoras a fost interpretată în sens generic.2. ba chiar pe cel care acum şi aici percepe întrun fel şi mai târziu sau în alt loc altfel. Protagoras. Aristotel va prelua şi el interpretarea platoniciană individualistă. Despre virtuţi. dar a simplificat-o. care au reprezentat în epocă ateismul în sensul său literal. Eusebius din Cesarea. de un ateism al lui Protagoras. Dacă în legătură cu condamnarea la moarte a lui Protagoras sursele nu concordă. în conformitate cu care fiecare individ are propria sa măsură a lucrurilor. reducerea omului la individ. despre care un filosof creştin de mai târziu. şi o orientare proaristocratică reprezentată de Critias. întrucât ea ar face problematică atingerea adevărului. adică ea ar viza nu individul singular. Abţinerea sa nu este motivată prin cauze subiective. se pare că a întemeiat în oraşul său natal din nordul Greciei continentale. ca Prodicos din Iulis sau Critias. Despre stat.H. Th. Antiphon şi Callicles.91 Elis ş. care. în epocă el a fost judecat pentru impietate. care nici nu poate fi comparat cu alţi sofişti.) Primul şi cel mai important dintre sofişti. Chiar Platon şi Aristotel nu i-au înţeles concepţia în profunzime. Aristotel consideră această teză inacceptabilă. nu însă şi înţeles şi.

în acest caz. le conferim forma noastră. le umanizăm. având o altă ontologie. REZUMAT 1. nu este nici măcar un lucru superior celorlalte. ca luare în stăpânire a lumii de către om.. Întrebări 1. un alt mod de a fi. cum spunea Protagoras. fiind una dintre cele mai profunde deschideri de noi orizonturi în filosofie.Hr. AUTOEVALUARE A. Cum explicaţi prestigiul imens de care s-a bucurat Pericle în Atena epocii clasice? 5. Cum explicaţi ostilitatea lui Socrate. În sens antropologic. el este deci altceva decât lucrurile. Platon şi Aristotel faţă de sofişti? . adică al considerării omului în generalitatea sa. pe măsura sporirii omului însuşi.92 istoric neokantian al filosofiei greceşti. Deşi această teză a fost respinsă de marii filosofi ai epocii clasice. care atestă accentul antropologic al filosofiei epocii clasice. anul victoriei grecilor în războaiele medice. adică le valorizăm.Hr. 2. „măsurăm” toate lucrurile. adevărul ei va spori în permanenţă. Caracteristica definitorie a filosofiei acestei epoci este aşa-numita „revoluţie socratică”. Omul nu este un lucru asemănător celorlalte. În filosofia contemporană prevalează înţelegerea „măsurii” din teza lui Protagoras ca stăpânire. Care au fost principalele evenimente şi procese social-politice ale epocii clasice? 3. Aceasta este epoca apogeului culturii şi civilizaţiei antice greceşti determinat de triumful regimului politic democratic. Care este caracteristica definitorie a filosofiei greceşti a epocii clasice şi cum se explică ea? 8. dar afirmaţia sa le conţine în mod implicit. noi suntem ceea ce suntem şi devenim necontenit numai în măsura în care „luăm în stăpânire” sau. „omul este biman”. Caracterizare generală Etapa clasică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti este cuprinsă în mod convenţional între anii 479 î. adică un alt statut existenţial. Este foarte probabil ca Protagoras să nu fi avut în vedere toate aceste sensuri. sub raport spiritual. deoarece dintre toate lucrurile existente doar el este capabil să „măsoare”. adevăr incontestabil. Cum se explică polarizarea ideologică a sofiştilor? 11. Care este extensiunea temporală e epocii clasice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? 2. Care sunt cele mai importante realizări ale culturii şi civilizaţiei greceşti ale epocii clasice? 7. Ce raporturi există între performanţele spiritului grecesc al epocii clasice şi instaurarea regimului politic democratic? 4. dar banal şi închis. şi cu totul alta este să spui „omul este măsura tuturor lucrurilor” pentru că. adică deplasarea centrului de interes al filosofiei dinspre problematica naturii spre problematica omului. practic nelimitată.. adică să valorizeze. adică le trecem din lumea lor lipsită de sens în lumea noastră. Deşi au fost judecaţi foarte aspru de marii filosofi ai timpului. Protagoras din Abdera Protagoras a rămas în conştiinţa filosofică a Occidentului prin faimoasa sa teză „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. ci omul în general”.1. ea se va dovedi una dintre cele mai profunde deschideri metafizice operate de filosofia antică grecească. de exemplu. anul morţii lui Alexandru Macedon. Sofiştii Sofiştii a fost gânditori din întreaga lume grecească care şi-au asumat în Atena epocii clasice rolul de educatori publici contra cost. Şi în acest caz se păstrează însă înţelegerea exclusiv gnoseologică a tezei lui Protagoras. Îşi merită „secolul de aur” renumele? 6. Ea este şi va rămâne o afirmaţie principal deschisă. Cine au fost sofiştii şi care a fost importanţa lor culturală şi ideologică în epoca clasică? 10. În ce constă disputa physis – nomos şi care sunt semnificaţiile sale filosofice şi ideologice? 9. ei au îndeplinit un rol politic şi cultural extrem de important în Atena epocii clasice prin atenţia pe care au acordat-o problematicii omului şi a vieţii social-politice. şi 323 î. Noi „măsurăm” lucrurile. aprecia că „nu omul ca senzaţie poate fi măsura tuturor lucrurilor. adică le numim. subiectul afirmaţiei este într-o continuă devenire. pentru că una este să spui. 2. le conferim sens şi le valorizăm.

Caracterizare generală 1. prin hippocratici. Etapa clasică a culturii şi civilizaţiei antice greceşti – expresie supremă a geniului grecesc. să aparţii unei familii «onorate prin gloria strămoşilor ei» (Aristotel. şi nu după categoria socială. de Democrit. 1. şi nu ezităm deloc să comparăm secolul lui Pericle cu cel al lui Voltaire sau chiar cu Renaşterea italiană. un spirit nou răzbate în Atena. I. Este. să faci faţă celor care te contraziceau. o fază superioară în istoria ateismului. 2. apoi a gnoseologiei. Nu călcăm legile. e o etapă nouă în istoria observaţiei experimentale. instaurează un regim pur democratic. CLXIV – CLXV.. TUCIDIDE. a logicii. Realizaţi un eseu cu tema „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. 37 – 40. a dialecticii. 1979. pentru a juca un rol în cetate şi pentru a obţine consideraţia tuturor. în timp ce etapa anterioară e denumită presocratică. ele sau tradus în politică printr-o creştere a influenţei Areopagului. faza unor cuceriri aparţinând unei pleiade filosofice. artişti plastici. de altă parte. este. „Sistemul democratic nou creat chema masele de oameni liberi la conducerea statului. pentru referate sau eseuri 1. iar dacă este sărac dar poate să facă vreun lucru bun pentru cetate. în istoriografia filosofiei. să ai păreri clare despre toate…”. partea I. în orice împrejurare la conducere. prin Democrit şi Aristotel. hippocratică. cercetători ai naturii şi oameni politici. Socrate. istorici. războaiele medice au provocat o reacţie care s-a extins chiar şi în sculptură. . ci mai mult după virtute. ci de mai mulţi cetăţeni (constituţia) s-a numit democraţie şi. au răspuns unei grandioase chemări sociale. Noua viaţă politică aducea în discuţie o serie de teme cărora exponenţii intelectuali ai taberelor opuse le dădeau soluţii opuse… Se conturează deci o nouă etapă în dezvoltarea filosofiei în vechea Grecie. Aceasta înseamnă că. 1. Noua fază e socratică. Istoria războiului peloponeziac. de Protagoras. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Este epoca diferenţierii filosofiei sociale de ontologie.2. Disputa physis – nomos şi semnificaţiile sale filosofice şi ideologice. Dar epoca cea nouă. şi i-au răspuns în chip remarcabil de productiv”. atât acelora care sunt promulgate de a veni în ajutorul oamenilor obidiţi. desăvârşind opera lui Clistene. deşi nu sunt scrise. Statul atenian). fără constrângere. Bucureşti. 4. 2000. 156. ci trebuia să te impui prin cuvânt. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale tezei lui Protagoras „omul este măsura tuturor lucrurilor”? 14. Aristotel etc. şi legilor. Bucureşti. Eseu asupra formării gândirii greceşti.3. Teme pentru dezbatere în seminar.1. Atmosfera socială şi intelectuală s-a transformat rapid: nu mai era suficient. democritică. Atena antică între apogeu şi declin. de o parte. în plus ei treceau mereu unii în locul altora. Platon. erau presate să se instruiască. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. şi totodată să înveţe să ia cuvântul în adunarea legislativă ca şi în tribunale. CLXXI. Filosofia greacă până la Platon. toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare. este în egală măsură deschisă de Socrate. De obicei. mai ales din respect pentru legi dăm ascultare şi oamenilor care sunt. să aplice justiţia (în tribunalul celor 6000 de heliaşti). care alături de remarcabili poeţi şi dramaturgi. un nou moment în istoria gnoseologiei. „Începând cu mijlocul secolului al V-lea. Cum explicaţi respingerea tezei fundamentale a lui Protagoras de către Platon şi Aristotel? 15. fără avere şi fără experienţă. comportă totuşi un respect unanim consimţit”. este faza ciocnirii unor idei noi. Ephialtes şi Pericle. nu este împiedicat pentru că n-are vază… (în activitatea zilnică) ne manifestăm liberi activitatea… Ne satisfacem. straturi largi de cetăţeni fără «blazon». Calculul arată că din cei circa 30 – 35 de mii de cetăţeni atenieni maturi. prin Gorgias. Discursul lui Pericle despre democraţia ateniană: „Din pricină că Atena este condusă nu de câţiva. după înlăturarea barierelor antidemocratice din trecut.. cât despre influenţe politice. o etapă nouă în istoria cunoaşterii ştiinţifice şi în istoria teoriei societăţii. În vremea lui Pisistrate. sub raportul caracterelor ei specifice generale. ea e legată de numele lui Socrate. să înveţe a decide în treburile publice fundamentale ale statului (în consiliul celor 500).000 erau în permanenţă angrenaţi în îndeplinirea unor funcţii publice ale statului. interesele particulare. PIERRE – MAXIME SCHUHL. fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva. Consideraţi că este moral ca cei care-şi ajută semenii să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi lumea în care trăiesc să fie remuneraţi? B.93 12. de acum. Prin Protagoras sau Democrit. vol. ION BANU. cât şi legilor care. p. să rezolve probleme administrative curente (sunt aproximativ 1000 de mici funcţionari) etc. unde apăreau tendinţe arhaizante în timp ce abia se încheiase epoca arhaică. după lege. dar curând. 3. Editura Teora. de filosofia socială şi ontologie. Care a fost acuzaţia pe baza căreia i-a fost intentat procesul lui Protagoras şi cât de legitimă consideraţi că este ea? 13. peste un sfert – aproape 10. chibzuim treburile publice. de hippocratici. Studiu istoric. ceea ce făcea ca numai printr-un accident vreun cetăţean să stea multă vreme în afara oricărei demnităţi. II. p. o primă înflorire a artelor şi literelor însoţise revigorarea orfismului.

atitudinile. un rol atât de însemnat. Theaitetos. organizarea democratică a statului atenian. practician sau distribuitor de la care emană nomosul… Dezbaterile despre religie s-au îndreptat asupra problemei dacă zeii există prin physis – în realitate – sau doar prin nomos. P. sofiştii se lipseau de libertatea lor: erau constrânşi să discute cu oricine putea plăti taxele. caracteristice lui. Bucureşti. tinerii ce se pregăteau pentru viaţa publică trebuiau să se deprindă a găsi argumente. Atena ajunsese să joace. peste orice aşteptare. sunt cuvinte-cheie – în secolele al V-lea şi al IV-lea s-ar fi putut spune cuvinte de ordine – ale gândirii greceşti. PLATON. „Protagoras s-a născut la Abdera.K. „Cum afirma Protagoras spunând că «omul este măsura tuturor lucrurilor» – şi că. tot atât de plauzibile. prin urmare. şi aşa mai departe”. nu de la Platon) că. „După războaiele medice. pe toţi cei ce se ilustrau. tot aşa sunt pentru tine”. Editura Humanitas. când au început să apară. în activitatea lor. 151e – 152a. numele de «sofişti». 51. ceva în care se crede.2.n. DIOGENES LAERTIOS. Mergea până acolo încât numea aceasta prostituţie.1. W. 2. 50 – 56. Nu numai că pretindeau că oferă instrucţie în ceea ce la Atena era considerat un fel de a doua natură pentru oamenii de treabă. Dată fiind. din ce în ce mai mult. „(Protagoras) declară că: «dintre toate cele ce sunt. rostit când trebuia şi cu meşteşugul cuvenit în discuţiile ce precedau hotărârile adunărilor populare. 1999. 2. este drept. ca profesori ce pregăteau pe tineri pentru viaţa publică. nici măcar cetăţeni. încât sfera de acţiune a cetăţenilor ei se lărgise brusc. „În timpul vieţii lui Socrate. căci a-ţi vinde mintea nu era cu nimic mai presus decât a-ţi vinde trupul. În acelaşi timp. erau datori să-i înveţe meşteşugul de a face faţă oricărei situaţii. chemând mase din ce în ce mai mari de oameni să ia parte la viaţa politică. „Cei doi termeni. în primul rând. şi aşa cum îţi apar ţie.1. Erau străini. Editura Humanitas. cu care să poată combate ceea ce susţinuseră sau să susţină ceea ce combătuseră mai înainte”.1. s-a ivit necesitatea imperioasă a unor dascăli care să-i înveţe pe tineri arta de a vorbi. 1969. PLATON. cu succes. acceptând bani. Şi fiindcă împrejurările se puteau schimba pe neaşteptate. nomos (pl. Se poate traduce. Editura Academiei R. nomoi) şi physis. termenul originar e nemetai. Cratylos. silind şi pe oameni să-şi schimbe. 2. 1999. calităţi eminente. despre cosmopolitism. Scrieri inedite. 53. însemnătatea cuvântului. este practicat ori considerat adevărat.1. pp. argumente pentru sau contra oricărei teze pe care împrejurările îi putea sili s-o susţină sau s-o combată. a citit-o la Atena în casa lui Euripide…”. bunăoară. despre organizarea politică. nevoia unei pregătiri speciale. Sofiştii 2. printr-o inventivitate puţin comună. Bucureşti. le impunea obligaţii.P. deşi nu exclusiv. ele nu par cu necesitate incompatibile sau în antiteză. p. provinciali al căror geniu depăşise hotarele cetăţilor lor lipsite de importanţă…”. privată sau publică… Numele de sofist a luat.C. pe când el era liber să se bucure de societatea celor pe care-i alegea singur.4. o nuanţă pejorativă. Ceea ce înseamnă că presupune un subiect activ – un credincios. Sofiştii. la origine. despre egalitate. care desemna.1. Pentru oamenii epocii clasice. deşi atunci când este exprimat în legătură cu nomos cuvântul «realitate» face uneori contrastul mai clar. Problema cunoaşterii. prin necesitate naturală sau prin nomos. în legătură cu o categorie particulară. fără teama de a greşi. termenul (sofist – n. Sofiştii. distribuit sau împărţit în mod egal. învăţătură şi expuneri publice de elocvenţă… Temeiurile pentru care critica Socrate faptul că sofiştii luau bani erau altele. în găsirea mijloacelor de a face faţă diferitelor situaţii.) a început să fie folosit. îndeosebi. pe toţi cei ce arătau. ceva proporţionat. Înţelepciunea ar fi trebuit să fie împărtăşită de bunăvoie între prieteni şi iubiţi… Aversiunea pe care (sofiştii – n. în lumea grecească. GUTHRIE. GUTHRIE.C. dacă stăpânirea unui om asupra altuia (sclavia) sau a unui popor asupra altuia (imperiul) este naturală şi inevitabilă sau doar prin nomos.1. 385e – 386a. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. contra plată. Protagoras a fost cel dintâi care a susţinut că «privitor la fiecare lucru există două raţionamente. p.) o stârneau în ochii comunităţii nu se datora numai temelor pe care le predau.R. 2. 65 – 67.P. (numai) omul este măsura existenţei celor ce există şi a nonexistenţei celor ce nu există»”. opuse unul altuia»… Prima scriere pe care a citit-o în public a fost Despre zei. El susţinea (ştim asta de la Xenofon.n. dacă statele se nasc prin voinţă divină. prin «natură». W.3. însă în atmosfera intelectuală a secolului al V-lea au ajuns să fie în mod obişnuit considerate opuse şi reciproc exclusive: ceea ce exista «după nomos» nu era «după physis» şi viceversa… Semnificaţia lui physis decurge din studiul presocraticilor. în public… Profesorilor de acest fel. 2. La scriitorii de dinainte. Bucureşti. aşa cum îmi apar mie lucrurile aşa sunt pentru mine. Propriul lor statut le era potrivnic.. nomos este nomizetai. IX. ce se puteau ivi în viaţa omenească. dar ei înşişi nu erau lideri atenieni. care ia rămas până în timpul nostru… Explicaţia ei trebuie căutată în faptul că sofiştii. de a găsi. ca o distincţie. anume educatorii profesionişti care le ofereau tinerilor.94 1. li s-a dat. II.2. pentru care se simţea.K. Protagoras din Abdera 2. tot atât de repede. îndeosebi. NEGULESCU. . mai târziu. dacă împărţirile în cadrul speciei umane sunt naturale sau sunt doar o problemă de nomos. A fost elevul lui Democrit. 36 – 39.

BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Flacelière. pentru că acelaşi lucru îi pare frumos unuia. Editura Ştiinţifică. I. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 1963. • W. 9. Cazan. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle. p. Filosofia greacă până la Platon. 51 – 140. • Xenofon. ARISTOTEL. Iaşi. • J. în Opere.1. Collinson. p.I.. raţionamentele inductive. Iaşi. 1979. • Platon. Bucureşti. Apărarea lui Socrate. Editura Cultura Naţională. 7 – 101. p. Bucureşti. p. vol. Hegel. daimon. Mirarea filosofică. şi că toate afirmaţiile opuse sunt deopotrivă adevărate. îndoială. Editura Polirom. • Gh. Editura Proarcadia. CCXXXIV – CCLVI. intelectualism etic. 1062b 13.2. Editura Humanitas. definiţii generale. Editura Albatros. Bucureşti. 9 – 53. Editura Moldova. Vlăduţescu. 203 – 221. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Istoria filosofiei greceşti. p. Prelegeri de istorie a filosofiei. conştiinţă morală. 1996. nici dacă nu există. ironie. Bucureşti. Dacă ar fi aşa.5. Filosofia socratică OBIECTIVE • Înţelegerea semnificaţiilor multiple ale momentului socratic în evoluţia filosofiei greceşti şi universale • Cunoaşterea personalităţii lui Socrate şi a semnificaţiilor filosofice ale conduitei sale • Evidenţierea implicaţiilor politice ale procesului lui Socrate • Semnalarea dificultăţilor reconstituirii filosofiei socratice • Prezentarea coordonatelor majore ale filosofiei lui Socrate • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE maieutică. 3. 175 – 192. Vlăduţescu. Bucureşti. Editura Nemira. XI. 363 – 425. în Opere. Praeparatio evangelica. p. XIV. Pritaneu. Personalitatea şi procesul lui Socrate 9. impietate (asebéia). ceea ce revine la a zice că tot ce i se pare fiecăruia există în realitate. nici care este forma lor. Istoria filosofiei europene. virtute (areté). 280 – 302. 1994. Bucureşti. Phaidon. pe când altuia tocmai dimpotrivă. 21 – 27. p. ar rezulta că acelaşi lucru este şi nu este. II. p. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.W. EUSEBIUS. Bucureşti. Filosofia antică. Metafizica. 7. „(Protagoras) susţinea că omul este măsura tuturor lucrurilor. 6. SOCRATE STRUCTURA TEMEI 9. 2. 1925.4. Editura Academiei. 1994. 1995. umanism. Editura Paideea. 1995. • R. Introducere în filosofie. • D. Hersch. şi ceea ce ne apare fiecăruia dintre noi este măsura lucrurilor”. • Gh. metoda socratică (logos sokraticos).) ar fi spus în introducerea la cartea sa Despre zei: «Despre zei. 1997. vol.1. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. 1976.n. Windelband.95 2. Editura Eminescu. p. • G. Filosofia în Grecia veche.1983. 111 – 119. Bucureşti. vol. • I. p. 1984.F. akmé.1.. • Gh. IV. • Platon. 15 – 44. „Se zice că el (Protagoras – n. . I. Bucureşti. p. Cei doi Socrate. p. că e bun şi rău. Bucureşti. 1974. eu nu pot să ştiu nici dacă există. suflet (psychè). Al. 98 – 104. Căci numeroase sunt obstacolele care stau în faţa ştiinţei mele: invizibilitatea lor şi scurtimea vieţii omeneşti»”. vol. Banu. Apologia lui Socrate. partea I. 23 – 25.

dar pare-se fără succes. ca cea asupra căreia s-a pronunţat Anaxagoras. de asemenea. Socrate s-a delimitat. b.96 (469 – 399 î. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. conform unor mărturii. meseria tatălui său. Pentru a nu se rupe complet de tradiţie. problemelor naturii în raport cu problemele omului. de filosofie încă din tinereţe. Socrate considera că o serie de probleme. fiind. unii dintre contemporanii săi (Aristofan) i-au zugrăvit un portret caricatural care contrastează flagrant cu cel al discipolului său. Socrate plebeu. dar l-a nemulţumit importanţa prea mare acordată de acesta. După alte surse.Hr. Socrate s-a născut la Atena în anul 469 î. considera că adevărul este indisolubil legat de persoana care-l deţine. invocând în acest sens două motive: a. Indiferent care au fost motivele care l-au determinat să renunţe la artă. pretindea că nu ştie nimic („ştiu că nu ştiu nimic”) şi deci că nu are despre ce scrie. lui Socrate nu-i mai rămânea decât meseria mamei sale. într-o familie modestă. una dintre sculpturile sale (grupul statuar Graţiile drapate) ar fi fost amplasată pe Acropola ateniană. ar depăşi puterea de înţelegere a omului şi că cercetarea lor „i-ar putea mânia pe zei”. Tatăl său. Phainarete. distins. iar trecerea sa prin această lume a fost comparată cu cea a lui Iisus. el ar fi fost foarte talentat. Platon: Platon: aristocrat. Personalitatea si procesul lui Socrate Socrate – filosoful care n-a scris nimic – s-a bucurat în posteritate de o celebritate pe care n-au atins-o alţi autori care au umplut cu operele lor rafturi întregi de biblioteci. epocă în care la Atena a fost instaurat regimul SOCRATE Cursul 9 . era pietrar (sculptor). a respectat cu sfinţenie legile cetăţii. de altfel. bogat. sărac.) 9. astfel încât detaşarea sa de aceasta l-ar denatura. ca şi de toţi ceilalţi filosofi presocratici. „urât ca un satir”. Pe de altă parte. condamnat la moarte. care era însă interzisă bărbaţilor la Atena. El susţinea că fiecare cetăţean îşi datorează securitatea. poziţia socială şi prestigiul. motiv pentru care a abandonat-o la această vârstă. „frumos ca un zeu”. discipolul lui Anaxagoras din Clazomene. potrivit tradiţiei. pare-se. Socrate a trăit în epoca lui Pericles. afirmând în acest sens că „legile sunt părinţii mei”. şi de teza lui Anaxagoras potrivit căreia „soarele este o piatră incandescentă de mărimea Peloponezului”. Până în jurul vârstei de 40 de ani (vârstă numită de greci akmé – vârsta deplinei împliniri a individului) el a practicat. cert este faptul că până la sfârşitul vieţii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. Sophroniscos. sub acuzaţia impietate. S-a spus despre el – poate exagerat. dar semnificativ! – că ar fi filosoful care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra spiritului occidental.Hr. legilor. El fusese interesat.1. De aceea Socrate declara metaforic mai târziu că la akmé a decis să practice meseria mamei sale într-o formă transfigurată: dacă mama sa ajuta să se nască trupurile. iar mama sa. era moaşă. Socrate nu a scris în mod deliberat nimic. grosolan. teză pentru care Anaxagoras a fost. el şi-a propus să ajute să vină pe lume sufletele.

dar îl obligă să se supună unor norme liber consimţite. El şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate şi responsabilitate toate însărcinările cu care a fost învestit de cetatea sa. Socrate era însă încredinţat că una dintre cele mai importante funcţii sociale ale religiei constă în dimensiunea sa morală. în special. Socrate nu a îndeplinit ordinul pe care-l primise de la autorităţi de a pleca împreună cu alţi atenieni în insula Salamina pentru a-l aduce la Atena pentru a fi judecat şi condamnat pe cetăţeanul Leon. el s-a comportat ca un adevărat erou în luptele de la: Potideea (430 î. Delion (424 î. el era însă profund nemulţumit de mitologia grecească. instaurânduse cel aristocratic ai celor 30 de tirani. dar numai în măsura în care ele nu contraveneau legilor ori opţiunilor sale morale. în anul 404 î. reproşându-le. fără să-i impună însă ce anume să facă.Hr. acuzaţia de corupere a tinerilor. erau răi. Zeii. Socrate a fost căsătorit cu Xantipa. atât la altarele publice. atât datorită incoerenţei ei doctrinare. să comită o faptă rea auzea în sine vocea unui „daimon”. răzbunători. care prevedea că autoritatea ateniană nu se putea exercita decât în limitele statului atenian. care-i interzicea să facă lucrul respectiv. adulterini etc. Au avut trei copii. De-a lungul vieţii Socrate a participat la mai multe lupte purtate de cetatea sa pe durata războiului peloponeziac.97 politic democratic. adică de necredinţă în zeii tradiţionali ai grecilor. El afirma adesea că. Socrate considera că prin acest ordin cei 30 de tirani încălcaseră legea. aşa cum îi înfăţişa mitologia. acuzaţia de impietate (asebéia). pătimaşi. participând la ritualurile religioase organizate de cetate şi fiind văzut adesea aducând jertfe zeilor. oarecum asemănătoare ca natură şi funcţii „îngerilor păzitori” din creştinismul de mai târziu. Vreme de milenii s-a pus întrebarea dacă fapta celor trei acuzatori a fost doar un act de delaţiune. şi orice faptă ticăloasă a unui muritor se putea revendica dintr-o faptă similară a unui zeu. Socrate era foarte religios. Anytos – un politician obscur şi Lycon – un orator public fără vocaţie. încă din copilărie. Majoritatea interpreţilor apreciază că prin „daimonul socratic” ar trebui să înţelegem conştiinţa morală a omului. Astfel.Hr.) şi Amphipolis (422 î. remarcându-se prin abnegaţie şi vitejie. în cadrul acestei acuzaţii. În fond. cât şi la el acasă. el s-a opus condamnării în bloc a celor zece generali care conduseseră flota ateniană în bătălia navală de lângă insulele Arginuse împotriva flotei spartane şi care. de care s-a delimitat categoric întreaga viaţă şi pe care i-a combătut fără încetare. Socrate considera că prin judecarea în bloc a celor zece generali se încălca legea ateniană potrivit căreia fiecare cetăţean avea dreptul la judecată individuală. care nu-i limitează libertatea. lui Socrate i se va intenta un proces în urma căruia va fi condamnat la moarte de un tribunal al demosului. Răspunsul la aceste întrebări este problematic.Hr. care face viaţa bărbatului un calvar. concepţia relativistă asupra cunoaşterii. Acuzaţia de impietate Formal. patimă sau slăbiciune omenească. din ignoranţă. astfel încât adevăraţii copii ai lui Socrate au fost cei spirituali. care a fost acuzatorul principal. Socrate a avut trei acuzatori: Meletos – un poet minor.Hr. cât şi a faptului că ea nu oferea un ideal de moralitate muritorilor. iar sentinţa tribunalului atenian o eroare judiciară. ori de câte ori era înclinat. unul dintre liderii demosului. când a fost răsturnat pentru scurt timp regimul politic democratic. la vârsta de 70 ani.). De asemenea. cu menţiunea că daimonul socratic funcţiona şi ca cenzură morală. b. Credinţa în spirite era străveche la greci. iar daimonii erau concepuţi ca entităţi spirituale plasate undeva între zei şi eroi. care n-au fost atraşi de filosofie. deşi victorioşi. refugiat datorită terorii instaurate de cei 30 de tirani. . fapt ce rezultă din examinarea nuanţată a celor două acuzaţii: a.). În pofida acestei conduite exemplare. Mulţi teoreticieni apreciază că Socrate poate fi considerat unul dintre primii gânditori greci care au pregătit sub raport etico-teologic geneza religiei creştine. care a rămas în istorie prototipul soţiei cicălitoare. nu aduseseră trupurile atenienilor căzuţi în luptă şi nu le îndepliniseră ritualurile prevăzute de tradiţie.. Socrate a fost învinuit şi de faptul că încearcă să introducă în cetate divinităţi noi. Lui Socrate i-au fost aduse două acuzaţii: a. Pe de altă parte. adică discipolii săi. Atât în epocă cât şi în posteritate el a fost adeseori confundat cu sofiştii. Altfel.

Informaţii despre personalitatea şi concepţia să ne-au parvenit atât de la câţiva contemporani de-ai săi. Socrate apărea ca un personaj subversiv.2. . Ultima zi de viată a lui Socrate este transfigurată artistico-filosofic în dialogul platonician Phaidon. Este evident că Platon a supralicitat valoarea şi importanţa filosofiei socratice. unii dintre discipolii săi refuzau să se mai supună normelor respective ori să mai accepte unele tradiţii etc. În fond. un proces politic. să respecte legile. supranumite şi dialoguri socratice. Socrate îşi învăţa numeroşii discipoli numai lucruri bune: să-şi asculte părinţii. ce şi cât i-a aparţinut efectiv acestuia. probabil o aluzie la incertitudinea destinului postum al individului. Protagoras. Liderii demosului făcuseră din mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa mitologiei era perceput de autorităţi ca un atac la adresa unităţii poporului. de ce şi cât i-a atribuit el. În ceea ce-l priveşte pe Xenofan. pentru impietate. care nu are un solid fundament raţional. în fond.98 b. tradiţie. Aristotel etc. El i-a atribuit lui Socrate două descoperiri importante în filosofie: raţionamentele inductive şi definiţiile generale. După încheierea procesului şi pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte. Această ultimă ironie a lui Socrate vizează doctrina sa asupra sufletului şi concepţia sa asupra morţii ca „vindecare” de suferinţa vieţii. Multe din tradiţiile greceşti erau lipsite însă de un astfel de temei. Mai plauzibile pentru reconstituirea personalităţii şi concepţiei lui Socrate sunt dialogurile de tinereţe ale lui Platon. care i-au fost discipoli. Procesul său a fost. Platon a făcut din Socrate personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. Dintre gânditorii ulteriori sunt semnificative informaţiile despre Socrate transmise de Aristotel şi de Diogenes Laertios. cu atât mai mult cu cât printre discipolii săi cei mai apropiaţi se aflau şi mulţi tineri din familii aristocratice foarte influente. Socrate sa adresat judecătorilor săi cu următoarele cuvinte: „Acum eu merg să mor. Socrate le-a spus. iar voi să trăiţi. Aristotel l-a tratat pe Socrate superficial. el îşi îndemna însă discipolii să nu accepte nicio idee. Este de aceea deosebit de dificil de delimitat în imaginea pe care Platon ne-a transmis-o despre Socrate şi despre filosofia sa. Prodicos. dar aveau un rol important în realizarea unităţii demosului. După ce a băut cupa cu cucută. Socrate. s-a considerat probabil că. datorită prestigiului său. într-una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. Socrate putea periclita echilibrul politic fragil al cetăţii ateniene. care nu agreau regimul democratic. Cele două acuzaţii converg. Invocându-l pe Socrate. discipolilor săi: „Sunteţi datori să-i jertfiţi lui Asclepios un cocoş”. în primul rând. În epoca clasică au avut loc în Atena democratică numeroase procese intentate unor filosofi pentru delicte de conştiinţă. Dintre contemporani cele mai numeroase şi mai valoroase informaţii ne-au fost transmise de Platon şi Xenofan. în mod deliberat nimic. au fost judecaţi şi unii dintre ei chiar condamnaţi: Anaxagoras. atribuindu-i şi propria sa concepţie. prin stilul său pedagogic. Astfel. 9. cum am precizat şi la începutul prezentării personalităţii şi concepţiei sale. astfel încât este foarte probabil ca el să fi fost incapabil să surprindă şi să redea toate subtilităţile teoretice şi nuanţele filosofiei socratice. În ochii multora dintre concetăţenii săi tradiţionalişti şi ataşaţi valorilor demosului. care a consacrat şi el câteva lucrări care ne-au parvenit imortalizării figurii şi ideilor dascălului său.. nu ştiu care dintre noi face o alegere mai bună”. conduită etc. Filosofia socratică Socrate nu a scris. cât şi de la unii autorii ulteriori. înainte de a muri. să facă numai fapte bune etc. Acuzaţia de corupere a tinerilor Formal. în primul rând. acesta a fost un filosof destul de obscur. adică cele scrise în perioada în care Platon nu-şi desăvârşise încă propria concepţie filosofică. deci. dar observaţiile sale cu privire la filosofia socratică sunt deosebit de pertinente. Deşi era un om din popor.

deci. trăind în secolul al III-lea d. Îndoiala socratică nu urmărea renunţarea sceptică sau agnostică la cunoaştere. dimpotrivă. Cea mai mare parte a acestora proveneau din cunoaşterea comună. Printr-un abil sistem de întrebări şi răspunsuri. Pentru a-l determina să renunţe de bună voie la ideile lipsite de temei raţional Socrate îşi ridiculiza interlocutorul prin evidenţierea caracterului absurd al consecinţelor susţinerilor sale. fundamentarea ei raţională riguroasă. Sufletul este deci considerat a fi nenăscut. dar el are meritul de a fi înregistrat şi transmis posterităţii foarte multe informaţii despre Socrate care ajunseseră până la el. c) MAIEUTICA (arta moşitului) – După ce prin ironie îşi determina interlocutorul să renunţe la ideile adoptate necritic. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a) INDOIALA – Socrate începea dialogul cu interlocutorul său pe tema convenită de comun acord (de regulă. nici o logică a definiţiilor generale. René Descartes. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii presocratici înzestraseră principiul. b) IRONIA – După ce identifica prin îndoială cunoştinţele lipsite de temei raţional deţinute de interlocutorul său. care doar asistă şi ajută la naşterea copilului. ci un instrument prin care îşi determina interlocutorul să constate inconsistenţa logico-teoretică a susţinerilor sale. Ironia socratică îndeplineşte rolul pe care-l va îndeplini în epoca modernă critica cunoştinţei realizată de Immanuel Kant. Scopul major al filosofiei socratice este virtutea.99 Descoperindu-le şi utilizându-le cu deplină conştiinţă teoretică. adică lipsite de temei raţional. Adevărul. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet. prin a pune sub semnul întrebării toate cunoştinţele prealabile deţinute atât de către el. Din această perspectivă. de temei raţional. în legătură cu competenţele şi/sau performanţele reale sau pretinse ale interlocutorului) pornind de la premisa „ştiu că nu ştiu nimic”. preexistă deci naşterii sale. cât şi de către interlocutorul său pentru a le supune apoi analizei raţionale şi a le identifica pe cele lipsite de temei raţional în vederea eliminării lor. despre o îndoială metodică şi metodologică. Asemenea orficilor şi lui Pythagoras.. se poate aprecia că Socrate este cel dintâi filosof occidental care a pus problema sufletului în termeni metafizici. adică reamintit şi numit. deci. El începea. el încerca apoi. obiceiuri. tot prin dialog. Metoda socratică (logos socraticos). Ironia socratică nu era însă o expresie a vanităţii filosofului. El trebuie doar să fie „adus pe lume”. prin care el înţelegea calea care trebuie . Kierkegaard în lucrarea Asupra conceptului de ironie. care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. efort care poate fi stimulat de dialog. ci. să-l ajute să-şi reamintească ideile întipărite în sufletul său de zei înaintea întrupării. Socrate îşi aducea interlocutorul în situaţia de a-şi contrazice premisele sau susţinerile anterioare. şi l-a tratat pe Socrate arhivistic. simplu şi imuabil (neschimbător). prejudecăţi etc. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei înaintea întrupării s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului. Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. Socrate urmărea prin ironie să-l determine să renunţe benevol la ele. tradiţii. Ca metodă de consolidare a procesului cunoaşterii. asemenea copilului. adică erau lipsite. de cel mai multe ori. procedând asemenea moaşei (maieutiké). nepieritor. ironia va fi examinată în secolul al XIX-lea de filosoful danez S.. Peste aproape două milenii îndoiala va fi reluată şi utilizată ca instrument de fundamentare a cunoaşterii de către fondatorul raţionalismului modern. Diogenes Laertios este mult ulterior. Este vorba. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. Aceasta este semnificaţia majoră a tezei pe care Socrate a adoptat-o ca principiu fundamental al filosofiei sale şi care reprezintă una dintre maximele gravate pe frontispiciul oracolului din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. În momentul întrupării sufletul uită tot ce l-au învăţat zeii. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Iată doar câteva dintre ecourile ulterioare ale doctrinei socratice în filosofia occidentală. Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism). Socrate nu a elaborat însă în mod sistematic nici o metodologie a inducţiei.Hr.

care sunt indirecte şi ale căror mărturii ridică serioase semne de întrebare. dar cunoştinţele respective continuă să rămână întipărite latent în el. În centrul filosofiei lui Socrate se află concepţia sa despre suflet (psychè). efort care poate fi stimulat de dialog. reprezintă cea dintâi tentativă de teoretizare a umanismului occidental. aducându-i-se două acuzaţii: impietatatea şi coruperea tinerilor. Socrate încerca. care aduseseră atâtea nenorociri Atenei. orfice şi pythagorice. de progres moral. Filosofia socratică Împreună cu sofiştii. Scopul practic major al filosofiei socratice este virtutea (areté). nepieritor. b. Socrate parcurge însă doar drumul de la fapte spre valori. considerându-l nenăscut. Personalitatea şi procesul lui Socrate Socrate s-a născut în anul 469 î. AUTOEVALUARE . c. la vârsta de 70 de ani.. a credinţei sale aproape religioase a lui Socrate în natura bună a omului şi în posibilitatea sa. pe care i-a combătut întreaga viaţă datorită concepţiei relativiste asupra cunoaşterii. mai ales prin intermediul lui Platon. care poate părea naivă. Întrucât nu a scris în mod deliberat nimic. Întreaga cunoaştere este deci înnăscută (ineism).100 urmată pentru atingerea binelui. specifică epocii clasice a filosofiei antice greceşti. În momentul întrupării sufletul ar uita însă tot ce l-au învăţat zeii. dar comit răul din ignoranţă. procedând asemenea moaşei (maieutiké). adică este o etică intelectualistă. ignorând drumul invers. Socrate a declanşat aşa numita revoluţie socratică în filosofie. spre conduite morale individuale. i-a fost intentat un proces. Filosofia socratică a exercitat. practic nelimitată. El înzestrează sufletul cu însuşirile cu care filosofii anteriori înzestraseră principiul. precum şi cele ale lui Aristotel şi Diogenes Laertios. Liderii demosului făcuseră din mitologia grecească un element esenţial de realizare a unităţii poporului şi orice atac la adresa religiei era perceput ca un atac la adresa unităţii poporului. simplu şi imuabil (neschimbător). Adevărul este cel care întemeiază moralitatea. Ironia – prin care Socrate urmărea să-şi determine interlocutorul să renunţe benevol la cunoştinţele lipsite de temei raţional. Deşi se înşela. dar comit răul din ignoranţă. pentru prima dată în filosofia grecească. 2. care l-ar fi învăţat „tot ceea ce îi este îngăduit omului să ştie”. Etica socratică este întemeiată deci pe cunoaştere. evidenţiindu-i consecinţele absurde ce decurg din ele.Hr. să scoată la iveală cunoştinţele veridice despre problema discutată întipărite de zei înaintea întrupării în sufletul interlocutorului. Această convingere. Îndoiala – prin care Socrate punea sub semnul întrebării toate cunoştinţele deţinute de înterlocutor în problema discutată în vederea identificării şi eliminării celor lipsite de temei raţional. Înaintea primei întrupări sufletul ar fi sălăşluit în „lumea zeilor”. prin care el înţelegea calea care trebuie urmată pentru atingerea binelui. dar în anul 399 î. Maieutica – prin care. Ar fi suficient ca oamenii să cunoască binele pentru a-l şi practica. Fiind declarat vinovat de tribunalul democratic care l-a judecat. Socrate nu era un partizan al regimului democratic. de la valori. Socrate a fost întreaga viaţă un cetăţean exemplar al Atenei. adică deplasarea centrului de intres al filosofiei greceşti dinspre problemele naturii spre problemele omului. Socrate consideră sufletul nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Socrate a fost condamnat la moarte. în concepţia socratică asupra sufletului se resimt şi ecouri arhaice. acest crez atestă orientarea umanistă a gândirii socratice. Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. Pe de altă parte. Socrate era convins că toţi oamenii sunt înclinaţi în mod natural spre bine. iar mama sa moaşă. în una singură de natură politică – antidemocratismul lui Socrate. tot prin dialog. de fapt. Cele mai importante surse de care dispunem în acest sens sunt lucrările lui Platon şi Xenofon. Cele două acuzaţii converg. Reamintirea cunoştinţelor întipărite în suflet de zei. s-ar putea face printr-un efort introspectiv al individului. Metoda propusă de Socrate pentru atingerea acestui obiectiv (logos socratikos). Deşi era un om din popor. problema sufletului în termeni metafizici. la Atena într-o familie modestă: tatăl său era pietrar (sculpltor). reconstituirea filosofiei sale este problematică. Ca şi orficii şi Pythagoras. o influenţă imensă asupra filosofiei şi culturii occidentale. datorită fragilităţii şi disfuncţionalităţilor sale. care i-au fost discipoli. care reprezintă obiectivul prioritar al pedagogiei socratice. care asistă şi ajută la naşterea copiilor. prin intermediul normelor. În jurul vârstei de 40 de ani el a abandonat meseria tatălui său în favoarea filosofiei. Socrate pune astfel. REZUMAT 1.Hr. presupunea parcurgerea prin dialog cu interlocutorul a următoarelor trei etape: a.

ironie şi maieutică în pedagogia socratică. Iaşi. Concepţia socratică asupra sufletului între mit şi metafizică. pe care îi cinsteşte cetatea şi de introducerea altor divinităţi. 5. În ce constă îndoiala socratică şi care este semnificaţia sa filosofică? 19. Intelectualismul etic socratic. numai el singur a votat achitarea celor zece generali. Ce este maieutica socratică şi care sunt semnificaţiile sale filosofice? 21. Meletos şi Lycon: Anytos a vorbit. Cum explicaţi dezinteresul lui Socrate pentru studiul fenomenelor naturii? 17. Editura Polirom. Semnificaţii filosofice ale maximei lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi”. Personalitatea şi procesul lui Socrate 1. mâniat. din partea meşteşugarilor şi politicienilor. a refuzat s-o facă. Ce este ironia socratică şi care este rolul său? 20. Pedeapsa cerută e moartea». Ce este daimonul socratic? 5. din acest proces… sună aşa: «Această chemare în judecată şi această declaraţie le-a făcut sub jurământ Meletors… împortiva lui Socrate… Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaşte zeii cetăţii. Care sunt cele mai importante date biografice ale lui Socrate? 2.1.Hr. o singură fericire: ştiinţa şi un singur rău: neştiinţa… Bogăţia şi originea nobilă nu aduc nici un bine celui care le are. Care a fost sentinţa tribunalului atenian care l-a judecat pe Socrate? 9.? 4. 4. Teme pentru dezbatere în seminar. Care sunt principalele surse din care putem reconstitui personalitatea şi filosofia lui Socrate şi care este relevanţa lor? 13. II. Socrate propuse să plătească douăzeci şi cinci de drahme… . 3. Care este rolul dialogului în pedagogia socratică? 15. ci dimpotrivă îi dăunează… Au fost trei acuzatori: Anytos. Care a fost adevăratul motiv al procesului lui Socrate? 7. Se mândrea cu viaţa lui cumpătată şi nu cerea niciodată un ban nimănui… Avea dibăcia să scoată argumente din fapte… Există. Cât de îndreptăţite au fost acuzaţiile care i-au fost aduse lui Socrate? 6. fiul lui Sophroniscos sculptorul şi al moaşei Phainareta… era cetăţean al Atenei. 10. Scepticism metodologic. Este de asemenea vinovat de coruperea tineretului. Care este semnificaţia filosofică a tezei lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic”? 18. Ce este virtutea pentru Socrate şi care sunt semnificaţiile etice ale concepţiei sale? B. „Socrate. a fost elevul lui Anaxagoras… După condamnarea lui Anaxagoras. Care au fost acuzaţiile de care i-au fost aduse lui Socrate în procesul care i-a fost intentat în anul 399 î. spunea el. Lycon din partea retorilor şi Meletos din partea poeţilor. îşi dojenea prietenii care-i plângeau soarta şi le-a adresat în închisoare cuvinte de neuitat… Avea o fire independentă şi mândră… Ştia să dispreţuiască pe cei care râdeau de dânsul. pentru referate sau eseuri 1. 6. 18 – 47. În ce împrejurări ale vieţii a dat dovadă Socrate de conduită civică exemplară şi de intransigenţă morală? 3. Atena lui Socrate între apogeu şi declin. Consideraţi că sentinţa tribunalului atenian care l-a judecat pe Socrate a fost dreaptă? Motivaţi-vă opinia. Când a fost condamnat. Care este maxima lui Socrate şi care este semnificaţia sa filosofică? 16. 2. Cine au fost acuzatorii lui Socrate? 8. Procesul lui Socrate. Întrebări 1. Care este semnificaţia filosofică a ultimelor cuvinte rostite de Socrate înaintea morţii? 11. 1997. Care sunt motivele invocate de Socrate pentru faptul că n-a scris nimic? 12. şi judecătorii discutau ce pedeapsă să i se dea sau ce amendă să plătească. deveni elevul lui Archelaos fizicianul… Tăria voinţei lui şi devotamentul faţă de democraţie reies limpede din următoarele fapte: a refuzat sasculte ordinul lui Critias şi al tovarăşilor săi de a-l aduce pe bogatul Leon din Salamis în faţa lor spre a fi executat. cele trei categorii pe care le batjocorise Socrate… Acuzaţia sub jurământ.101 A. atunci când a avut prilejul să fugă din închisoare. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. din districtul Alopeke… După unii autori. cu o majoritate de două sute optzeci şi unu de voturi. DIOGENES LAERTIOS. Care sunt descoperirile filosofice pe care i le atribuie Aristotel lui Socrate şi cât de îndreptăţită este aprecierea sa? 14. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor.

să discute despre natura lucrurilor… ci demonstra că sunt nebuni cei care se îndeletnicesc cu astfel de întrebări. „Când duşmanii lui îl învinovăţeau că nu crede în zeii cetăţii. dacă nu ştiu mare lucru despre cele din Hades. cel mai răbdător şi atât de obişnuit să trăiască mulţumit cu foarte puţin… Socrate recunoştea că munca este folositoare şi bună pentru om şi că.2. dar toţi se tem de ea ca şi cum ar fi siguri că e cel mai mare rău. el care era omul cel mai cumpătat. Mai întâi. Şi în ce fel introduc divinităţi noi. eu însă o numesc divinitate şi. fără îndoială. 11 – 12). alteori pe altarele obşteşti. 1925. lenea e vătămătoare şi ruşinoasă… Părerea mea e că un om înzestrat cu o astfel de fire ca Socrate trebuia să se aştepte din partea Atenei mai degrabă la onoruri decât la pedeapsa cu moartea… Legile pedepsesc pe oricine e prins jefuind…. adesea la el. numind-o astfel. 2. de ce l-au învinuit că introduce divinităţi noi. dimpotrivă. Că nu mint împotriva zeului. care erau de faţă. dacă spun că glasul divinităţii se împotriveşte. PLATON. iar prorocirea lor o numesc oracol sau profeţie. Mi se pare vrednic de mirare cum de s-au lăsat unii înduplecaţi să creadă că Socrate strică tineretul. Filosofia socratică 2. statornicia lor absolută. el pune ideile sale în gura lui Socrate”.102 Cum răspunsul pricinui o mare tulburare printre judecători. Nu-i plăcea.. aşa cum se deosebesc prin părerile lor… Căci şi cei care studiază legile universului. XENOFON. nu este nimic altceva decât să-ţi închipui că eşti înţelept fără să fii. de nişte lucruri despre care nu ştiu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme şi nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care ştiu sigur că sunt rele”. cum dovedeau ei că nu crede în zeii în care crede cetatea? Îl vedeau aducând jertfe. unii stabilesc de o parte unitatea fiinţei. „I. 1. ce înseamnă om politic. mai întâi mă prinde mirarea. Căci şi alţii. de o trădare al cărei autor să fi fost Socrate… . Se mira cum de n-au înţeles cât de nepătrunse sunt pentru noi aceste taine. pe cei care ne arată viitorul. Apologia lui Socrate. apoi toţi recunosc acest lucru şi-s de aceeaşi părere cu mine. care totuşi declară că s-a ocupat numai cu etica. într-o parte se pretinde că totul se naşte şi moare. El cerceta să vadă dacă cei care se ocupau cu studiul naturii adânciseră îndeajuns cunoştinţele omeneşti. atenieni.. Socrate însă. robind oameni.1. ce este frumos sau urât. ştiu că acestea sunt fapte rele şi ruşinoase. s-a văzut că niciodată n-am fost proroc mincinos»”. câteva zile mai târziu bău otrava… După părerea mea Socrate s-a ocupat şi de ştiinţele naturii deoarece a avut unele discuţii asupra providenţei. Bucureşti. putea să le tăgăduiască existenţa?. mişcarea veşnică a lucrurilor. Căci nimeni nu ştie ce este moartea şi nici dacă nu cumva e cel mai mare bine pentru un om. el nu aducea nimic nou mai mult decât ceilalţi… Socrate. de alta. îl face pe Socrate să dezaprobe aceste teorii. 2. ce e înţelepciunea şi ce nebunia. Niciodată Statul nu s-a putut plânge de o înfrângere în război. venind în faţa lor. mai am şi această dovadă: deşi adesea am împărtăşit multor prieteni prevestirile divinităţii. 1. a – b. poate că tocmai prin aceasta şi în acest punct mă deosebesc de cei mai mulţi (chiar dacă ar însemna să spun că într-o privinţă sunt mai înţelept decât altul). chiar după spusele lui Xenofon. Amintiri despre Socrate (Apomnemoneymata). Ci. şi-a arătat părerea lui astfel: «Oameni buni. iar el vorbea întotdeauna de lucrurile omeneşti. alţii îi numesc ghicitori sau proroci. Aruncat în închisoare. în alta că nimic nu s-a născut şi că nimic nu va pieri vreodată… Iată ce spunea el de cei ce se îndeletniceau cu asemenea cercetări. ce curajul şi nemernicia. Platon însă în Apologia. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea vrednică de dispreţ – de a crede că ştii ceea ce nu ştii? Eu însă. seamănă cu nişte nebuni. despuind templele. s-a abţinut de la astfel de nelegiuiri. Aşadar. Iar despre tunete se poate îndoi cineva că glăsuiesc şi că ne sunt cei mai mari prevestitori? Iar preoteasa Pythia nu-şi spune şi ea profeţiile cu glas împrumutat de la zeu? Cât priveşte însă că zeul ştie dinainte viitorul şi că dezvăluie viitorul cui vrea.3. 1. îşi fac presupunerile tot după glasuri. căci actul de acuzare era întocmit în felul următor: Socrate este vinovat că nu crede în zeii în care crede cetatea. care credea în zei. de o revoltă. p. pentru a se ocupa cu astfel de materii. căutând ceea este cuvios sau nelegiuit. iată. ci că introduce divinităţi noi şi că strică tineretul. ca celor mai mulţi filosofi. şi nu era o taină pentru nimeni că se slujea de arta prorocirilor. şi că introduce alte divinităţi noi şi că ar corupe tineretul. m-au văzut – şi mă putea vedea şi Meletos dacă voia – jertfind la sărbătorile obşteşti pe altarele publice. şi anume că. el le spuse: «Date fiind serviciile mele. Hermogene spunea că Socrate. fie el om sau Zeu. Se răspândise doar vorba că Scortate pretindea că este inspirat de o divinitate. de vreme ce chiar aceia care îşi închipuie că vorbesc mai cu pricepere despre ele. propun recompensa de a fi întreţinut la Prytaneion pe socoteala statului»… Dar judecătorii îl condamnară la moarte cu optzeci de voturi noi în plus. Dar a face nedreptăţi şi a nu te supune celui mai bun. îmi şi dau seama că nu ştiu. Dar când Platon însuşi tratează probleme de fizică. „Căci să te temi de moarte. ce va să zică o cârmuire şi omul de guvernământ… I. arătându-mi ce trebuie să fac? Căci şi cei care se iau după glasul păsărilor şi după prorocirile oamenilor. XENOFON. mai mult ca oricare altul. cred că vorbesc mai adevărat şi mai evlavios decât aceia care pun puterea divină pe socoteala păsărilor. de unde a observat Meletos că eu – cum spune el – nu cred în zeii în care crede cetatea. cetăţeni. alţii de altă parte multiplicitatea ei nesfârşită. De fapt. Adeseori m-au mirat argumentele pe temeiul cărora acuzatorii au înduplecat pe atenieni să creadă că Socrate este vinovat de moarte faţă de cetatea lui. după ce aminteşte de Anaxagoras şi de alţi câţiva fizicieni. Editura Cultura Naţională. Apărarea lui Socrate. de o parte. înseamnă să crezi că ştii ceea ce nu ştii. 29. ce e statul.

4. El credea că dacă ajungem să cunoaştem firea fiecărui lucru. Şi numeşti fricoşi pe cei care se poartă rău când dau de ele?. Socoteşti că pus în faţa unor primejdii grozave e mai bine să nu le cunoşti?.... nici a definiţiilor”. sau altceva înţelegi că e frumos pentru orişice folos?.. 987 b. Metafizica.. Sau e frumos numai pentru folosul la care slujeşte?.. iar cei care nu ştiu sunt fricoşi?”. Acum iată. aşa că mă simt împovărat de nedumeriri.. ştiu din auzite… că tu nu faci decât să trezeşti nedumeriri. Când tovarăşii lui Socrate se găseau în încurcătură din pricina neştiinţei. „(Socrate) omul de bună seamă cel mai cumsecade. ARISTOTEL. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo vieţuitoare. cel mai înţelept şi cel mai drept din câţi am cunoscut vreodată”. Ceea ce e frumos pentru o anume folosinţă. Faptele îi dau dreptate: fără universalii nu poţi să-ţi însuşeşti ştiinţa”. Voi arăta numai pe aceea care după părerea mea ne arată felul cum cerceta el. iar eu se întâmplă să am o astfel de înţelepciune”... 2. Apărarea lui Socrate... 118 a. Dar cei care cunosc felul de a se purta în mijlocul primejdiilor. el îi învăţa să se ajute unul pe altul… El nu despărţea ştiinţa de înţelepciune şi socotea om învăţat şi înţelept pe cel ce cunoştea binele şi cinstea şi le punea în faptă… El ne încredinţa că dreptatea şi celelalte virtuţi sunt şi bune şi frumoase în acelaşi timp. 9. 2. că era de ajuns chiar pentru o minte obişnuită ca să vadă limpede că nu era nimic mai folositor decât să stai cu el… Voi încerca acum să arăt cum Socrate deprindea pe prietenii lui în arta dialecticii. Metafizica. 2. Menon. Cei care se poartă rău sunt cei care nu cunosc acest lucru?. deci..3. 6. 79 e – 80 c.. lăsând la o parte problemele Universului... Socrate căuta să-i scoată din impas dându-le câte un sfat bun.2.. găsesc că mă vrăjeşti. acesta pe loc încremeneşte”... PLATON. prin nimic altceva nu-l merit decât printr-un soi de înţelepciune a mea. ARISTOTEL. Iată cum examina el… binele: Un lucru folositor e un bine pentru cel căruia îi foloseşte? Nu e tot aşa şi cu frumosul? Când vorbeşti de frumuseţea unui trup.. Socrate ştia atât de bine să se facă folositor…. Aşadar. dar când încerc nu fac decât greşeli… IV. 2.. În astfel de împrejurări socoteşti curajoşi pe ceilalţi decât pe cei care ştiu să se poarte bine în primejdii?.. Dar el nu admite o existenţă separată nici a Ideilor generale. e cel dintâi care a căutat să afle esenţa… De aceea suntem îndreptăţiţi să-i atribuim lui Socrate două descoperiri: procedeul inducţiei şi definiţia generală. nu sunt oameni curajoşi?. . Socrate… n-a despărţit generalul de individuale şi bine a făcut că nu le-a despărţit. lumea l-a văzut stârpind patimile din sufletele oamenilor şi insuflându-le dragoste pentru virtutea aceea aşa de frumoasă şi măreaţă care asigură înflorirea caselor şi a cetăţilor. putem să-i învăţăm şi pe alţii. 20 d. departe de a corupe tineretul.. Ce zici de cei care se tem de lucruri care nu au nimic grozav în ele?. Acei care nu se sperie de primejdii fiindcă nu le cunosc. căci dintre naturalişti numai Democrit a atins în treacăt aceste probleme şi a dat oarecum definiţia caldului şi recelui… Socrate. mai poate fi şi pentru altele?. 2. Socoteşti oameni curajoşi pe cei care se poartă bine în mijlocul primejdiilor şi fricoşi pe cei care se poartă rău?.103 Nu numai că n-a tăgăduit zeilor cinstea cuvenită. şi ţie însuşi şi celorlalţi. dar nimeni n-a fost mai evlavios decât el. Însă dacă nu o cunoaştem. ştiu cum se cade să se poarte?.. Ar cere multă osteneală să dăm toate definiţiile lui. Metafizica. I.5. ARISTOTEL. 2. Crezi că nu ne foloseşte la lucrurile mărunte?. iar cele ce nu le cunosc. nu numai că nu le pot făptui. principii care amândouă constituie începutul oricărei ştiinţe. Socoteşti curajul ca ceva frumos?. De aceea cerceta întotdeauna cu ceilalţi firea lucrurilor... Dacă pricina era sărăcia... îmi pari foarte asemenea… cu acel peşte marin care se numeşte torpilă. „Cum am arătat mai înainte. nu e de mirare că ne înşelăm singuri şi mai înşelăm şi pe ceilalţi. Cei care se poartă rău.. Phaidon. 4.6. „Menon: Socrate. 1086 b. 7. se poartă rău în astfel de împrejurări?. Nu-i aşa că ceea ce e folositor e frumos numai pentru folosul la care slujeşte?...1. PLATON. Fiecare se poartă în primejdie cum crede că se cuvine?. Prin urmare.7. că mă ameţeşti şi cu adevărat mă prinzi în mreje.. XIII. De mi-e îngăduită o glumă... îndreptându-şi cel dintâi atenţia asupra studiului definiţiilor”. II. XIII. „Socrate a cercetat numai chestiuni de morală. Iar în ceea ce priveşte morala. a căutat noţiunile generale. 1078 b.. cei care ştiu să se poarte bine în împrejurările primejdioase. cei care ştiu se şi pot purta bine?. Vreţi să ştiţi ce ce fel este această înţelepciune? Este desigur o înţelepciune omenească. sunt oameni curajoşi. unui vas. „Socrate: Bărbaţi ai Atenei! Numele ce mi-am căpătat. PLATON. „Socrate se mărginea la studiul virtuţilor etice şi cel dintâi a căutat să stabilească definiţii generale pentru aceste virtuţi.

lumea existenţelor sensibile.W. p. Editura Ştiinţifică. raport de participare. Iaşi. timocraţie. 1997. gnoseologiei şi teoriei social-politice elaborate de Platon • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Academia. p. • W. III. • J. Istoria filosofiei europene. . Hersch. Platon. Introducere în filosofie. • L. tiranie. • V. Opera platoniciană 10. Shand.3. V. Teoria social-politică platoniciană OBIECTIVE • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Platon • Înţelegerea raporturilor dintre mitic şi teoretic în filosofia platoniciană • Analiza articulaţiilor fundamentale ale ontologiei.3. democraţie. • Platon. Introducere în filosofia occidentală. Teoria Ideilor 10. Filosofia în Grecia veche. vol. Editura Nemira. teoria Ideilor.1. metempsihoză. Republica. 1995.104 10. Windelband. Comentariu la „Republica” lui Platon. p. PLATON STRUCTURA TEMEI 10. Gnoseologia platoniciană. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Prelegeri de istorie a filosofiei. 1994. p. Editura Humanitas. eidos. Iaşi. . în Opere. 134 – 180. 1995. p. . Teoria reamintirii (anamnesis) 10. 1984. epistème. Bucureşti. Editura Teora. Bucureşti. Mirarea filosofică. 37 – 50.3. Vlăduţescu. Editura Polirom. lumea Ideilor (Formelor). 1995. Bucureşti.1986. Bucureşti. p. 254 – 282. p. Editura Academiei. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Bucureşti. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene 10.3. mitul peşterii. 199 – 243. Cazan. vol. 28 – 31. 1963. Editura Humanitas. Robin. Al. • D.. sensibil. Bucureşti. Banchetul.3. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.F. dòxa.1. 1996.I. 1998. • Gh. Ontologia platoniciană. Istoria filosofiei greceşti. Editura Univers Enciclopedic. utopie politică.. Bucureşti. Editura Albatros. anamnesis. Hegel. 2000. 462 – 562. oligarhie. • G.1. Filosofia platoniciană 10. • Gh. Filosofia antică. Editura Proarcadia. Bucureşti. 28 – 41. p. 128 – 149. Mureşan. Editura Metropol.3. • Platon.2. comunism. 1994. Collinson. Repere biografice 10. • J. Bucureşti. lumea esenţelor matematice. suprasensibil. Editura Moldova. dialoguri apocrife.2.

Este cert faptul că în imaginea care ne-a parvenit despre cel mai important filosof atenian. căci. Perictioné era urmaşa lui Solon. La 7 zile. cu numele unuia dintre bunicii săi Aristocles. potrivit tradiţiei aristocratice. care în anul 404 î. printr-o convenţie literară a vremii sale conform căreia nu se obişnuia să se facă referiri biografice la autorii care erau încă în viaţă. să răstoarne regimul democratic atenian restaurând dominaţia aristocraţiei. n-a făcut în vasta sa operă nici măcar o singură referire la viaţa lui Platon. într-o veche şi ilustră familie aristocratică. limitându-se la a-i analiza minuţios opera. cel puţin în parte. descindea din Codros. Conform acestei tradiţii. Unul dintre unchii săi a fost Critias. pentru scurtă vreme. pe care i-au reproşat-o unii dintre ei. Sărăcia informaţiilor contemporane certe despre viaţa lui Platon se poate explica. mai ales în cazul unui gânditor de talia lui Platon. a reuşit. Tatăl său. în acest sens. S-ar putea adăuga şi eventualele resentimente ale lui Aristotel faţă dascălul său. confecţionându-i o biografie pe măsura operei sale. posteritatea să se străduiască să umple lacunele.105 Cursul 10 PLATON (427 – 347 î. probabil datorită vanităţii sale.Hr. Uimeşte îndeosebi faptul că Aristotel. iar mama sa. cu greu mai pot fi disociate adevărul istoric de mistificările exegeţilor. totuşi. Pierre-Maxime Schuhl. sofist aristofil şi conducător al regimului „celor 30 de tirani”. Era firesc ca. 10. Sunt semnificative. îl considera pe Platon „cel mai mare nume al istoriei filosofiei”. aşa cum le-a fixat tradiţia. iar filosoful şi matematicianul englez Alfred North Whitehead scria admirativ că întreaga istorie a filosofiei occidentale n-ar reprezenta decât „note de subsol la filosofia lui Platon”. Platon fiind o poreclă pe care el şi-a însuşit-o care i-a fost dată în gimnaziu de profesorul de gimnastică .Hr. „tăcerea” sa în privinţa personalităţii lui Platon este.1. ultimul rege al Atenei. considerat de greci unul din „cei 7 înţelepţi” care fixaseră temeliile civilizaţiei lor. poetul şi legiuitorul atenian care a iniţiat procesul de democratizare a Atenei. deşi i-a fost recunoscută şi preţuită valoarea încă din timpul vieţii. Repere biografice Este surprinzător cât de puţine şi de vagi sunt informaţiile contemporane certe care neau parvenit despre viaţa lui Platon. Astfel. cel mai strălucit discipol al său. Platon n-a fost prea simpatizat de contemporanii săi. suspectă. S-ar părea că.) Platon este considerat uneori cel mai valoros filosof al tuturor timpurilor. Să urmărim succint cele mai importante repere ale biografiei sale. două aprecieri elogioase ale unor mari gânditori ai secolului al XX-lea care i-au cunoscut temeinic creaţia.Hr. Platon s-a născut la Atena în 427 î. viitorul filosof a fost botezat. chiar luând în considerare convenţia literară invocată. Ariston. care a stat în preajma sa aproape două decenii. unul dintre cei mai valoroşi exegeţi ai filosofiei antice greceşti.

În următorii 20 de ani Platon se va consacra organizării şi conducerii Academiei şi elaborării propriei opere filosofice. dar. cel mai important discipol al acestuia. stabilindu-se la Tarent. poate. care se pare că i-a fost pentru scurt timp dascăl. cum era numit în epocă sudul Italiei. Platon a dovedit din adolescenţă un talent literar remarcabil. El a fost şocat de faptul că atenienii au fost capabili să-l execute pe „cel mai bun şi mai drept dintre grecii de atunci”. în noaptea zilei respective şi-ar fi ars toate creaţiile literare anterioare.Hr. hotărând să se consacre exclusiv filosofiei. La 20 de ani l-a ascultat pentru prima dată pe Socrate şi a avut o revelaţie. care aparţinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. cu profesori specializaţi. atât datorită concepţiei greceşti despre necesitatea armoniei dintre spirit şi trup. cu intenţia de a-şi pune în aplicare . Dezgustat de fapta concetăţenilor săi. imediat după moartea dascălului său. În ciclul întâi (7 – 14 ani). Dionisyos cel Bătrân. anul procesului lui Socrate. a fost nedespărţit de acesta. La 18 ani a început să urmărească dezbaterile filosofilor şi lecţiile sofiştilor. care. de teamă ca procesul lui Socrate să nu se extindă şi asupra discipolilor săi. adică până în 399 î. care-şi deschisese imediat după moartea dascălului său o şcoală filosofică în oraşul său natal.Hr. decide să-şi deschidă propria şcoală filosofică. unde se iniţiază în eristică (teoria argumentaţiei în contradictoriu) cu Euclid din Megara. În memoria acestuia. la Heliopolis (un fel de agenţie comercială grecească din delta Nilului). în anii 366 şi 361 î. citit. trebuiau să fie. S-a iniţiat în filosofia eleată prin intermediul lui Hermogenes. temeinic filosofia pythagorică şi atomismul. la Cyrene. platon – plat. Este invitat apoi în Sicilia.106 datorită staturii atletice. Platon se hotărăşte să revină la Atena. şcoala filosofică a lui Platon va fi numită Academia. Academia era o adevărată universitate. se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris. Fiind recunoscut de către un cetăţean din Cyrene este răscumpărat şi eliberat. Aici este primit şi tratat ca un oaspete de vază. datorită unor intrigi. Aceasta a fost înfiinţată în afara cetăţii. de către tiranul cetăţii. a cunoscut filosofia lui Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos. cade în dizgraţie şi ajunge să fie vândut ca sclav la târgul de sclavi din insula Egina pentru suma de 20 de mine. începute imediat după moartea lui Socrate. Va mai întreprinde două călătorii la Syracusa. Ea îşi propunea să formeze elite politice. A cunoscut. cât şi în vederea formării calităţilor fizice şi morale necesare onorării viitoarelor obligaţii militare ale tuturor cetăţenilor. Conform unor mărturii. unde şi-a desăvârşit pregătirea matematică cu Theodoros. De aici pleacă în Egipt. devenind cel mai strălucit discipol al său. Platon părăseşte Atena. dacă nu chiar în ultimii ani de viaţă ai acestuia. Se stabileşte. care în Atena epocii clasice era organizată în două cicluri. socotit şi se însuşeau cunoştinţele generale despre lume. nu departe de Atena. pentru un timp la Megara. într-o grădină. el însuşi fost discipol al lui Socrate. Academia devine în scurt timp celebră atrăgând tineri din toată lumea grecească. Împlinit prin aceste experienţe. filosofi. conform concepţiei social-politice platoniciene. scriind numeroase poeme lirice şi tragedii. Datorită faimei şi competenţei lui Platon. Ca şi alţi discipoli ai lui Socrate. Astfel. unul dintre cei mai valoroşi matematicieni greci ai timpului. Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund pe tânărul Platon. în primul rând. mai întâi. de asemenea.. La vârsta de şapte ani viitorul filosof a început şcoala. Ciclul al doilea (14 – 18 ani) era consacrat mai ales pregătirii fizice. În următorii 8 ani. frunţii sale ample sau poate stilului său grandios (gr. care era conducătorul cetăţii şi adept al filosofiei pitagorice. Din Egipt Platon a plecat în Grecia Mare. Platon a plecat apoi într-o călătorie mai lungă. fiind interesat îndeosebi de ştiinţa. unde se împrieteneşte cu Arkythas.. lat). aproape exclusiv prin studiul poemelor homerice. şi din prudenţă. dar şi dezgustat de ultima. în nordul Africii. de data acesta la invitaţia lui Dionysos cel Tânăr. cum îşi caracterizează el dascălul într-unul dintre dialogurile sale. dar. iar disciplinele fundamentale care se studiau erau matematica şi filosofia. la Syracusa. moravurile şi religia egipteană. La intrarea în Academie se afla o inscripţie pe care scria: „Nu are voie să pătrundă nimeni aici dacă nu stăpâneşte în chip desăvârşit matematicile”.

Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri şi nu de tratate.3. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion). El a abordat toate marile domenii şi teme ale filosofiei. cât şi de discontinuitate. Philebos. Gorgias. cum va face discipolul său Aristotel. ci i-a atribuit-o lui Socrate. Protagoras. au constituit puncte majore de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. Întrucât. acesta nu a scris în mod deliberat nimic. Apărarea lui Socrate. 40 de dialoguri. adică o mare filosofie. Politicul. celelalte 12 fiind considerate apocrife (cu paternitate îndoielnică). care este personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. critica severă pe care i-o va administra discipolul său Aristotel fiind. Dialoguri de tinereţe: Hippias minor. au .Hr. 3. Va reveni de fiecare dată dezamăgit la Atena şi va continua să se ocupe de conducerea Academiei şi de elaborarea propriei opere. propunând soluţii care. întotdeauna. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. Creaţia platoniciană are de aceea nu numai nu numai valoare teoretică. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori de-a lungul vieţii propria concepţie. dialogurile fiind considerate atât lucrări de referinţă ale istoriei filosofiei occidentale cât şi capodopere ale literaturii universale. În dialogurile sale Platon a integrat numeroase mituri. Entyphron. El nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. Timaios.107 concepţia social – politică. de ce şi cât i-a adăugat el. Phaidros. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. Ion. Menon. Platon preluând de la dascălul său. corespunzător marilor etape a creaţiei filosofului: 1. o mişcare conti-nuă a gândului. Platon a abordat în creaţia sa toate marile domenii şi teme ale filosofiei. parabole şi alegorii. Critias. Republica (Statul). Filosofia platoniciană Platon a creat unul dintre cele mai ample şi închegate sisteme filosofice idealistobiective din întreaga istorie a filosofiei. Menexenos. 10. Theaitetos. Sofistul. Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate cronologic în trei categorii. mai mult puncte de plecare şi pretexte pentru analize personale. De aceea platonismul este o doctrină deschisă. Alcibiade. Criton. este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezul-tate. mult mai blândă decât autocritica sa. propunând soluţii care. oricât de valoroase ar fi acestea. în multe privinţe. aşa cum am arătat când i-am prezentat concepţia. chiar dacă nu au rezistat în totalitate probei timpului. Dialoguri de bătrâneţe: Parmenides. în primul rând. 2. Hippias major. Cratylos. Legile. în special în dialogurile de maturitate şi de bătrâneţe. Charmides. Euthydemos. 10. Lysis. Platon a murit la Atena în anul 347 î. Lui Platon i-au fost atribuite cca. Phaidon. ceea ce le sporeşte valoarea artistică. mijloace de nuaţare şi de explicitare a unor probleme filosofice dificile sau cu grad înalt de abstractizare. Ele reprezintă.2. Lahes. fiind deci subordonate unor finalităţi teoretice. ci şi artistică. interesul pentru problematica antropologică şi metoda socratică a dialogului. Majoritatea exegeţilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit incomparabil mai multă consistenţă teoretică. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce Platon i-a atribuit lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. El a aprofundat şi a dezvoltat filosofia socratică. dar creează şi mari dificultăţi în descifrarea semnificaţiei lor teoretice.

Prizonierul porneşte pe drumul ce duce spre ieşirea peşterii. În evoluţia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape între care există atât aspecte de continuitate. considerat de numeroşi exegeţi capodopera sa. Voi începe prin a reconstrui. Ei sunt imobilizaţi astfel încât nu pot privi nici înapoi. De-a lungul acestui drum. iar eventualele sunete pe care le scot purtătorii de figurine ei le atribuie umbrelor. Dacă el ar insista să-i călăuzească spre lumina soarelui. Platon prezintă un mit.3. dar cu timpul privirea i se acomodează. înălţându-şi privirea către figurinele de deasupra zidului îşi dă seama că şi ele nu sunt decât nişte imitaţii ale altei realităţi. Majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că filosofia platoniciană s-a constituit în continuarea celei socratice. Ideile lui Socrate sunt însă pentru Platon mai mult un punct de plecare şi pretexte. cât şi de discontinuitate. descoperind adevărata realitate şi putând să privească în cele din urmă chiar la soare. în multe privinţe. orbit în primul moment de lumina soarelui. se întoarce şi începe să urce spre ieşirea peşterii. din punct de vedere narativ. În el . În spatele focului se află intrarea peşterii. În spatele lor se află un drum mărginit de un zid ce conduce spre ieşirea peşterii. cu ajutorul unor prăjini ridică deasupra zidului diverse figurine de lemn sau de piatră reprezentând diferite obiecte: oameni. este foarte dificil de disociat ce şi cât din ceea ce i-a atribuit Platon lui Socrate i-a aparţinut într-adevăr acestuia. metoda socratică a dialogului. ce permite identificarea coordonatelor fundamentale pe baza cărora îi vom explora în continuare peisajul variat şi complex. iar afară străluceşte soarele. aşa cum o înţelege Platon. De aceea platonismul este o filosofie dinamică. iar dacă ar încerca să-i elibereze ei s-ar împotrivi. El a aprofundat şi dezvoltat filosofia socratică. În fundul unei peşteri sunt legaţi în lanţuri. mult mai blândă decât autocritica sa. animale etc. Mai întâi. încă de la naştere. Platon nu şi-a prezentat concepţia ca aparţinându-i. i-a adăugat noi teme şi motive şi i-a conferit mai multă consistenţă teoretică. care se află în faţa lor. de ce şi cât i-a adăugat el. Aceasta este povestea. 10. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene La începutul cărţii a VII-a a dialogului Republica. Acestea sunt iluminate de un foc aflat în spatele purtătorilor de figurine şi îşi proiectează umbrele pe peretele din fundul peşterii ca pe un ecran. considerând că un astfel de efort este inutil. care poate fi considerat o sinteză programatică transfigurată a întregii sale filosofii. Platon imaginează apoi că unul dintre prizonieri. se mişcă nişte oameni care. în primul rând. eliberat din lanţurile care-l ţintuiau în poziţia descrisă mai sus. Platon preluând. Apoi. prizonierii sunt convinşi că aceste umbre sunt adevărata realitate. Întrucât nu pot întoarce capul să vadă figurinele ale căror umbre le privesc. mai mulţi prizonieri. personajul principal al majorităţii dialogurilor sale. intrat în conştiinţa umanităţii drept mitul peşterii. Abia acum el îşi dă seama că soarele este cauza ultimă a umbrelor pe care le privise până atunci. se poate răspunde că mitul peşterii este o amplă metaforă a filosofiei. critica severă pe care i-o va aplica discipolul său Aristotel fiind. Ce tip de lectură solicită ea? Ce sugestii se pot găsi în ea din punctul de vedere al conţinutului filosofiei platoniciene? La modul cel mai general. dar în spatele zidului.108 constituit puncte de referinţă în evoluţia ulterioară a filosofiei occidentale. este expresia unei permanente insatisfacţii faţă de propriile rezultate. ei n-ar ezita chiar să-l ucidă. nici lateral. din moment ce el vede acum umbrele de pe peretele din fundul peşterii mai prost decât le vedea înainte. se ridică. ci numai spre peretele din fundul peşterii. Platon şi-a revizuit drastic de mai multe ori concepţia. el ar fi incapabil să mai vadă umbrele pe care cei rămaşi în peşteră le desluşesc bine. el îşi dă seama că ceea ce crezuse până atunci că este lumea reală nu este decât o umbră. ci i-a atribuit-o integral lui Socrate. El este un fel de hartă teoretică.1. Dacă prizonierul care a trăit o astfel de experienţă s-ar întoarce în peşteră. o mişcare continuă a gândului. Întrucât acesta nu a scris în mod deliberat nimic. articulaţiile esenţiale ale mitului platonician.

3. gnoseologia şi teoria social-politică platoniciană. cel fizic şi cel supra-fizic. gnoseologică. La început prizonierul poate vedea numai umbrele din fundul peşterii. componentele acestei lumi nu au deci o localizare spaţio-temporală). chiar dacă. Platon spune că prizonierul eliberat din lanţuri se întoarce spre sine însuşi şi porneşte cu greutate pe drumul care îl duce spre ieşirea peşterii şi vederea soarelui. 10. Platon împarte existenţa în două (trei) regiuni ontice distincte numite lumi: 1. el reuşeşte să vadă adevărata realitate. Platon va elabora o viziune ontologică în care va reuşi să legitimeze filosofic atât individualul cât şi generalul. aşa cum a făcut Socrate. reuşise să explice.109 pot fi reperate accente simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordată gândirea filosofului grec: ontologică. În acest plan mitul trimite deci la dimensiunea ontologică sau metafizică a gândirii platoniciene. aceeaşi distincţie sugerează şi dimensiunea gnoseologică a filosofiei platoniciene. Dintr-o altă perspectivă. În fine. dintre care vom examina în continuare doar ontologia. se întoarce şi priveşte figurinele. dar nu reuşise să legitimeze ontologic generalul (genurile şi speciile). aceştia s-ar putea chiar să-l omoare. nu topologic – de lumea reală. odată ieşit la lumină. Să le explicităm succint: 1. chiar dacă pentru a o onora îşi riscă chiar viaţa. este transliteraţia în limba română a grecescului eidos / ideea care se traduce prin formă sau esenţă. mai mult sau mai puţin satisfăcător. În fine. Lumea Ideilor (sau a Formelor). individualul (lucrurile concrete). 4. o datorie. Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor. întotdeauna cu majusculă. eliberându-se din lanţuri. În această lume ar exista prototipurile spirituale ale . În spatele metaforei este sugerată asceza morală. o întoarcere de la ceva spre altceva. 3. Mai întâi. În mitul peşterii este vizată deci şi dimensiunea etică a gândirii platoniciene. drept „răsplată”. Apoi. trebuie luat în considerare şi faptul că prizonierul. pe care pentru prima dată în filosofia occidentală Platon le-a delimitat şi le-a legitimat ontologic. care este una dintre temele specifice ale gnoseologiei platoniciene. ci se întoarce în peşteră pentru a-şi ajuta tovarăşii să ajungă şi ei să-l poată contempla. aflată în afara peşterii şi luminată de soare. Acestea sunt principalele coordonate ale gândirii platoniciene care sunt sugerate cu claritate de mitul peşterii. este clară distincţia dintre o cunoaştere probabilă (dòxa) şi una certă (epistème) a realităţii. căreia filosoful nu i se poate sustrage. nu se mulţumeşte să păstreze adevărul numai pentru sine. Ontologia platoniciană. şi crede că ele sunt realitatea. atât pentru a-l deosebi de termenul ce desemnează ideile oamenilor. Vorbind despre acest proces. care ar conţine prototipurile ideale. care sunt cauza acelor umbre. 2. al cărui exemplu pare a fi în mod implicit vizat. absolute. care apare în această sintagmă. Ascunsă în limbajul cifrat al mitului. adică produsele activităţii de reflecţie teoretică. în cazul filosofiei platoniciene. imuabile ale tuturor lucrurilor. Platon spune că el este o „convertire”. care îl poartă treptat pe individ spre detaşarea de corp şi contemplarea inteligibilului. Termenul Idee (scris.2. La o examinare mai atentă. etică şi politică. de la Thales până la Democrit. Semnificaţia acestei reîntoarceri spre semeni este că Platon conferă politicii o misiune. cât şi pentru a se sublinia demnitatea pe care Platon a conferit-o spiritualităţii). De aceea unii istorici ai filosofiei consideră mai corectă formularea teoria Formelor formulării teoria Ideilor. distincţia dintre umbre şi obiectele care le produc este o foarte evidentă aluzie la cele două niveluri ale realităţii. care ar fi o lume transcendentă (plasată dincolo – dar în sens ontologic. perfecte. fiind convins că ele sunt realitatea. Teoria Ideilor Platon a elaborat o viziune ontologică în cadrul căreia se regăsesc într-o sinteză superioară principalele motive şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. Întreaga filosofie grecească presocratică. fiind ideale.

Platon a transfigurat mitico-poetic viziunea sa ontologică în Mitul peşterii din dialogul Republica. cu deosebirea că. pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit.110 tuturor lucrurilor. înnăscută (ineism). Această lume este concepută de Platon în manieră heracliteană. Întrucât toate obiectele de un anumit tip participă la aceeaşi Idee. Teoria reamintirii (anamnesis) Teoria platoniciană a cunoaşterii este indisolubil legată de ontologia lui Platon şi de teoria sa asupra sufletului. Ea ar cuprinde toate obiectele.). relative şi într-o continuă schimbare. ca şi pentru Socrate. 2. Platon susţine că înaintea întrupării sufletul ar fi sălăşluit în lumea Ideilor (nu a zeilor. cunoscută de suflet nemijlocit în existenţa sa în lumea Ideilor anterioară întrupării. muritor. prin care dobândeşte însuşirile caracteristice tuturor oamenilor. Orice om participă. în care trăieşte omul. Această cunoaştere desăvârşită a Ideilor este posibilă pentru că sufletul este spiritual. Platon considera că există două tipuri de cunoaştere. Platon a preluat concepţia socratică asupra sufletului. În timp ce lumea Ideilor este o lume inteligibilă (nu poate fi cunoscută decât cu ajutorul raţiunii). fenomenele şi procesele care există în realitatea fizică şi pe care omul le percepe cu ajutorul simţurilor. prin care îşi dobândeşte însuşirile individuale. Lucrurile ar fi deci. Întreaga cunoaştere este pentru Platon reamintire a Ideilor (anamnesis). În ultima perioadă a creaţiei sale. Lumea Ideilor este concepută de Platon în manieră eleată. ele vor avea deci aceleaşi însuşiri fundamentale. de însuşiri şi de relaţii există. 10. în timp ce lucrurile concrete n-ar fi decât nişte „cópii palide” ale Ideilor. Cunoaşterea este deci pentru Platon. la Ideea de om. Această uitare se datorează faptului că sufletul este constrâns să trăiască vremelnic într-un trup material. dar a dezvoltat-o şi aprofundat-o. concrete. la Ideea de om. dar participă şi la alte Idei (de bunătate. cum susţinuse Socrate). ci la mai multe. 3. Ea cuprinde numere. etc. inteligenţă etc. el consideră că sufletul este nemuritor şi supus unui ciclu de reîncarnări succesive (metempsihoză). Lucrurile care compun această lume sunt materiale. constituindu-se astfel însuşirile individuale ale lucrurilor. De exemplu. Prin această lume Platon a încercat să atenueze distanţa ontologică dintre primele două lumi. un fel de umbre ale Ideilor corespunzătoare. adică toate componentele sale sunt cunoscute cu ajutorul simţurilor. frumuseţe. obiectele matematice sunt deci abstracte. dar mai puţin abstracte decât Ideile. În raport cu lucrurile individuale. Toţi oamenii participă. pe care le-a cunoscut nemijlocit în existenţa sa anterioară întrupării. existând atâtea idei câte categorii de lucruri. Lucrurile concrete sunt pretextele care-i reamintesc sufletului Ideile pe care le-a cunoscut deplin înaintea întrupării. care reprezintă pentru el o adevărată tendinţă. prin care se deosebeşte de ceilalţi oameni. adică aşa cum Heraclit din Efes concepuse existenţa. Gnoseologia platoniciană. adică aşa cum Parmenides din Elea a conceput fiinţa. toate casele la Ideea de casă. simboluri matematice şi ar reprezenta un nivel intermediar de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Platon afirmă că lucrurile concrete s-ar afla întrun raport de participare la Idei. dacă fiinţa lui Parmenides era unică. proprietăţilor şi relaţiilor. Platon consideră că Ideile reprezintă adevărata existenţă. „îmbibându-se” de ele. Ca şi Socrate. în primul rând. Ideile platoniciene sunt multiple. imperfect. Conceptul de participare este unul dintre cele mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene. Lumea obiectelor matematice este concepută de Platon în manieră pythagorică. figuri geometrice. În momentul întrupării sufletul uită Ideile. numită lumea obiectelor matematice. Fiecare lucru concret nu participă însă la o singură Idee. percepţia unui om din lumea fizică determină reamintirea Ideii de om. de exemplu.3. care se deosebesc între ele prin: . simplu şi nemuritor asemenea Ideilor. Lumea existenţelor sensibile ar fi lumea concretă. imperfecte.3. conferindu-i mai multă consistenţă filosofică. lumea existenţelor sensibile este o lume sensibilă. Platon a adăugat viziunii sale ontologice o a treia lume. de exemplu.

pentru ca membrii lor să se poată consacra exclusiv îndeplinirii prerogativelor lor. ar poseda însuşiri psihice superioare. riguroasă. Societatea ideală imaginată de Platon este una închisă întrucât accesul de la o clasă la alta este considerat imposibil. cel puţin cel mai important precursor a doctrinei comuniste. cu sediul în piept. 3. 10. La nivelul indivizilor predomină una sau alta din facultăţi. Meşteşugarii şi agricultorii care ar fi dominaţi de dorinţe senzoriale şi ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare existenţei cetăţii. Gardienii sau militarii. aproximativă. Platon admite o anumită mobilitate în interiorul statului şi o justifică pe baza aptitudinilor naturale ale indivizilor (de exemplu. Doxa este o cunoaştere vagă. Viziunea social-politică platoniciană expusă în dialogurile Republica şi Legile are un caracter utopic.4. fapt atestat şi de zădărnicia strădaniilor repetate ale Platon de a o transpune în realitate la Siracuza. „de natura aurului”.111 a. Ştiinţa (epistemé) se realizează cu ajutorul raţiunii şi constă în contemplarea intelectuală a Ideilor. 2. 2. Modelul social – politic platonician este fundamentat biologic. Opinia (doxa). dominaţi de tendinţa spre acţiune. Omului i-ar fi proprii trei facultăţi: 1. Pentru înfăptuirea dreptăţii. Este o cunoaştere temeinică. dominaţi de inteligenţă. c. Platon îşi întemeiază concepţia social – politică şi pe psihologia umană. Datorită acestor idei. Platon consideră că scopul fundamental pe care trebuie să-l urmărească organismul social – politic al societăţii este înfăptuirea dreptăţii. dacă nu fondatorul. 2. care ar avea ca formă superioară de realizare înţelepciunea. prin voinţa divinităţii: unii superiori. certă. care ar avea ca formă superioară de realizare curajul.3. Teoria social – politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic cel mai important al filosofiei platoniciene. Inteligenţa cu sediul în creier. Ea poate ajunge la adevăr. Platon este considerat uneori. Oamenii ar fi inegali de la natură. clasele care alcătuiesc statul platonician nu sunt caste asemănătoare celor specifice societăţii indiene. dar trebuie să tindă spre ştiinţă. care ar trebui să apere cetatea de pericolele externe şi interne. „de natură grosolană”. Filosofii. nu poate începe decât cu cunoaşterea opiniilor. care ar avea ca formă superioară de realizare cumpătarea. facultatea prin intermediul căreia se realizează. curaj şi cumpătare. prin regiunea ontică (lumea) cunoscută cu ajutorul fiecăreia dintre ele. ar fi dominaţi de pasiuni vulgare. Dorinţele senzoriale cu sediul în pântec. în cazul cărora faptul de a te naşte într-o castă impune în mod iremediabil destinul individului. organizarea socială ar trebui să se întemeieze pe înţelepciune. ceea ce face ca ei să fie predestinaţi să aparţină uneia din următoarele trei clase: 1. care are în mod necesar acces la adevăr şi are capacitatea de a-l legitima. Platon consideră că orice proces de cunoaştere autentică. care se realizează cu ajutorul simţurilor şi constă în cunoaşterea lucrurilor din lumea existenţelor sensibile. dar numai accidental şi fără a avea conştiinţa sa sau capacitatea de a-l legitima. b. Cele două tipuri de cunoaştere sunt: 1. nu devine în mod fatal . Două precizări se impun în legătură cu organizarea statului propusă de Platon: a. adică spre contemplarea intelectuală a Ideilor. Platon recomandă primelor două clase comunitatea averilor şi a femeilor. neriguroasă. Tendinţa spre acţiune. 3. prin gradul lor de rigoare. care ar trebui să conducă cetatea. alţii.

care configurează imaginea sa negativă simetrică şi sunt dispuse în ordinea crescătoare a degradării lor. inoportune. ci cel care are dispoziţiile naturale şi abilităţile dobândite prin educaţie pentru a deveni paznic). deci. În el se regăsesc într-o sinteză superioară toate marile teme şi orientări ale filosofiei greceşti anterioare. în măsura în care neagă în mod violent libertatea individuală. Republica etc. Opera platoniciană Platon şi-a scris opera sub formă de dialoguri. . Dar ce tip de stat este cel platonician? Se poate răspunde. în sensul etimologic al termenului: o „conducere a celor mai buni”. de maturitate (Banchetul Phaidon. ci acea formă de degenerare a statului în care ceea ce este public este confundat cu ceea este privat (adică. REZUMAT 1.1. acuzaţiile de comunism. în trei categorii: de tinereţe (Hippias minor. în fine. de bătrâneţe (Parmenides. etica şi teoria social-politică. Phaidros. Astfel. dincolo de injustiţiile sociale pe care le generează. Critias. Repere biografice Platon (427-347) s-a născut la Atena într-o veche şi ilustră familie aristocratică. cel mai rău. 3. iar după condamnarea acestuia la moarte a părăsit Atena călătorind la Megara. deoarece ele se explică exclusiv printr-o utilitate practică (garantarea celei mai bune conduceri a statului). 40 de dialoguri. prin care Platon nu înţelege ceea ce înţelegem noi astăzi prin acest termen. gnoseologia. a. că el este unul aristocratic. Timocraţia reprezintă primul nivel al degenerării aristocraţiei: o formă de guvernământ în care valoarea intelectuală este substituită de dorinţa de onoruri a guvernanţilor. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene Platon a integrat în dialogurile sale numeroase mituri. ceea ce noi numim anarhie). Timaios. în dialogul Republica el a elaborat mitul peşterii. Apărarea lui Socrate.). Ele sunt grupate. explică de ce oligarhia decade uşor în democraţie. Theaitetos. în măsura în care atribuie acestui presupus comunism intenţii teoretice. cel puţin în parte. dintre care numai 28 sunt acceptate de exegeţi ca autentice. 2. Când dorinţa de onoruri este înlocuită de utilizarea puterii politice pentru îmbogăţirea guvernanţilor.112 paznic cel care este fiu de paznic. după criteriul cronologic. Egipt. Degenerarea totală a statului. Alcibiade. fără îndoială. Legile etc. care reprezintă o parabolă a viziunii sale filosofice şi permite identificarea dominantelor interesului său teoretic: ontologia. vidul puterii pregătesc. cu certitudine. c. de către filosoful austriac Karl Popper în volumul întâi al lucrării sale Societatea deschisă şi duşmanii săi) lui Platon pentru interdicţia proprietăţii private ultimelor două clase şi pentru educaţia în comun ca copiilor. b. adresate mai ales de critica modernă (de exemplu. Dorinţa de bani şi de plăceri. chiar dacă această aristocraţie este mai degrabă una a spiritului decât una de origine ori de avere. Aristocratic. garantându-le în acelaşi timp libertatea. b. Grecia Mare şi Sicilia. ascensiunea tiraniei. care le sporesc valoarea artistică. d.). În anul 387 a întemeiat Academia. Filosofia platoniciană Platon a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice idealist-obiective din întreaga istorie a filosofiei. dintre toate regimurile politice posibile. timocraţia decade în oligarhie. în cazul căreia virtutea şi valoarea cetăţenilor constau în raţionalitate. 3. care a devenit cea mai importantă şcoală filosofică a timpului. A fost cel mai strălucit discipol al lui Socrate. care este ameninţată din acest motiv de grave dezechilibre sociale.). în care a abordat o mare parte a temelor şi motivelor fundamentale ale filosofiei. sunt. cu tendinţa de confundare nelegitimă a efectului cu cauza. care. Criton etc. dar creează şi mari dificultăţi în dezvăluirea semnificaţiei lor teoretice. Legată de această imagine a statului ideal este în tradiţia platoniciană şi prezentarea formelor de guvernământ corupte. absenţa oricărui punct de referinţă. De la el ne-au parvenit cca. este. Cyrene. Politicul.

113 3.2. Ontologia platoniciană. Teoria Ideilor Ontologia platoniciană este cunoscută sub denumirea de teoria Ideilor (sau a Formelor) şi propune împărţirea existenţei în trei regiuni ontice distincte numite lumi: a. lumea Ideilor, concepută în manieră eleată, este o lume inteligibilă ce conţine prototipurile ideale, perfecte, imuabile şi absolute ale tuturor lucrurilor, însuşirilor şi relaţiilor existente în realitatea fizică; b. lumea existenţelor sensibile, concepută în manieră heracliteană, este o lume accesibilă simţurilor ce conţine toate lucrurile, însuşirile şi relaţiile ce alcătuiesc realitatea fizică, ale cărei componente sunt supuse naşterii, devenirii şi dispariţiei; c. lumea esenţelor matematice, concepută în manieră pythagorică, ce conţine numere, figuri geometrice, simboluri matematice şi reprezintă o treaptă intermediară de abstractizare între lumea Ideilor şi lumea existenţelor sensibile. Platon a conferit demnitate ontologică superioară Ideilor în raport cu existenţele sensibile, considerând că acestea participă la Ideile corespunzătoare, nefiind decât nişte cópii palide, nişte umbre ale lor. 3.3. Gnoseologia platoniciană. Teoria reamintirii (anamnesis) Concepţia platoniciană asupra cunoaşterii este indisolubil legată de teoria Ideilor şi concepţia sa asupra sufletului. Platon a preluat, ca şi Socrate, din tradiţia mitică orfico-pythagorică motivul metempsihozei. Înaintea întrupării, sufletul ar fi locuit în lumea Ideilor, pe care le-a cunoscut deplin, datorită compatibilităţii sale cu ele, dar în momentul întrupării le-a uitat. Lucrurile din lumea existenţelor sensibile sunt pretextele care-i determină sufletului reamintirea Ideilor. Întreaga cunoaştere este deci reamintire (anamnesis). Platon distinge două forme fundamentale de cunoaştere deosebite între ele prin obiect (lumea cunoscută cu ajutorul fiecăreia), facultatea cognitivă cu ajutorul căreia se realizează şi gradul de rigoare: a. opinia (dòxa) este cunoaşterea lumii existenţelor sensibile cu ajutorul simţurilor şi are caracter imprecis, vag, aproximativ, putând atinge adevărul numai accidental; b. ştiinţa (epistème) este contemplarea lumii Ideilor cu ajutorul raţiunii şi are caracter riguros, având capacitatea de a atinge în mod necesar adevărul şi de a-l legitima. Platon conchide că orice proces cognitiv autentic trebuie să tindă să se înalţe de la opinie la ştiinţă. 3.4. Teoria social-politică platoniciană Reforma statului constituie obiectivul practic fundamental al filosofiei lui Platon. El a imaginat în Republica o amplă utopie politică, care este o extrapolare a eticii sale la nivel macrosocial. Platon consideră că ţelul major pe care trebuie să-l urmărească statul ideal este înfăptuirea dreptăţii. Pentru aceasta organizarea statului trebuie să ţină seama de cele trei părţi ale sufletului uman: senzitivă, volitivă şi raţională. Corespunzător acestora, Platon consideră că structura socială trebuie să fie alcătuită din următoarele trei clase sociale: a. producătorii (ţăranii, meşteşugarii şi negustorii), care trebuie să aibă ca virtute cumpătarea şi au rolul să asigure subzistenţa statului; b. paznicii, care trebuie să aibă ca virtute curajul şi au rolul să apere statul de pericolele externe şi interne; c. filosofii, care au ca virtute înţelepciunea şi au rolul să conducă statul. Înfăptuirea dreptăţii este condiţionată de exercitarea strictă şi exclusivă de fiecare dintre aceste clase a atribuţiilor sale. Pentru a se putea consacra deplin atribuţiilor lor de înaltă răspundere, ultimelor două clase le este interzisă posesiunea oricărei forme de proprietate privată şi le este impusă deţinerea în comun a femeilor şi copiilor. Datorită acestor idei, critica modernă a reproşat utopiei politice platoniciene că reprezintă prototipul societăţilor închise şi că a prefigurat societatea comunistă.

AUTOEVALUARE A. Întrebări 1. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Platon? 2. Cum motivaţi seducţia exercitată de Socrate asupra lui Platon? 3. Ce implicaţii credeţi că a avut execuţia lui Socrate asupra destinului lui Platon? 4. Care au fost cauzele autoexilului pe care şi l-a impus Platon după moartea lui Socrate? 5. Care consideraţi că a fost mobilul celor trei călătorii ale lui Platon la Syracusa? 6. Cum explicaţi faima Academiei platoniciene? 7. Care sunt semnificaţiile enunţului gravat pe frontispiciul Academiei lui Platon? 8. De ce credeţi că şi-a expus Platon concepţia filosofică sub formă de dialoguri? 9. Care sunt cele mai importante dialoguri ale lui Platon? 10. Care sunt cele mai importante semnificaţii filosofice ale mitului peşterii? 11. Enumeraţi şi caracterizaţi cele trei lumi delimitate de Platon în ontologia sa. 12. Care au fost orientările filosofice presocratice care l-au inspirat pe Platon în conceperea celor trei lumi pe care le-a delimitat în ontologia sa?

114 13. Ce este Ideea în filosofia platoniciană? 14. Ce raporturi există între Idei şi lucrurile individuale în ontologia platoniciană? 15. Cum sunt explicate, din perspectiva ontologiei platoniciene, genurile şi speciile, pe de o parte, şi lucrurile individuale, pe de altă parte? 16. Care sunt semnificaţiile metempsihozei în filosofia platoniciană? 17. Ce este anamnesis-ul în filosofia platoniciană? 18. Care sunt formele fundamentale ale cunoaşterii în gnoseologia platoniciană şi care sunt criteriile delimitării lor? 19. Care este traseul pe care trebuie să-l urmeze cunoaşterea autentică? 20. Care este locul teoriei social-politice în cadrul sistemului filosofic platonician? 21. Care este criteriul de organizare a statului ideal platonician? 22. Care sunt clasele care compun statul ideal platonician, ce virtuţi le caracterizează şi care sunt atribuţiile lor? 23. Care sunt raţiunile acuzaţiilor aduse modelului social platonician de a fi prefigurat societatea comunistă? 24. Care sunt, conform teoriei social-politice platoniciene, formele de guvernământ corupte în care poate degenera statul ideal şi care sunt cauzele posibilelor sale degenerări? 25. V-ar plăcea să trăiţi în statul ideal platonician? Motivaţi-vă opinia. B. Teme pentru dezbatere în seminar, pentru referate sau eseuri 1. Platon şi lumea sa 2. Socratismul lui Platon 3. Virtuţile şi limitele ontologiei platoniciene 4. Dòxa şi epistème în gnoseologia platoniciană 5. Utopie şi realism politic în statul platonician 6. Platon – precursor al comunismului? TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Repere biografice 1.1. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, III, 1 – 41. „Platon era fiul lui Ariston şi cetăţean al Atenei. Mama lui era Perictione sau Potone, care-şi trăgea neamul de la Solon. Se spune că şi tatăl său cobora în linie dreaptă din Codros, fiul lui Melanthos… A scris poeme, mai întâi ditirambi, după aceea poeme lirice şi tragedii… Mai târziu, fiind gata să se prezinte la un concurs de tragedie, ascultând pe Socrate… îşi sorti poemele sale flăcărilor… Din momentul acela, având vârsta de douăzeci de ani, se spune, el deveni elevul lui Socrate. După moartea acestuia, trecu la Cratylos, heracliteanul, şi la Hermogenes, care profesa filosofia lui Parmenides. Apoi, spune Hermodor, la vârsta de douăzeci şi opt de ani se duse la Megara, la Eucleides, cu alţi discipoli ai lui Socrate. Apoi plecă la Cyrene să-l viziteze pe Theodoros, matematicianul; de acolo în Italia să vadă pe filosofii pythagorici… iar de acolo în Egipt, să cunoască pe preoţii de acolo… Întors la Atena a locuit la Academie. Aici era un gimnaziu de periferie, într-o dumbravă, numită după un oarecare erou, Hecademos… A făcut trei călătorii în Sicilia: prima ca să vadă insula şi craterele Etnei; cu acest prilej, Dionysios, fiul lui Hermocrates, fiind tiran la Siracuza, l-a silit să devină unul dintre apropiaţii lui. Dar când Platon discută despre tiranie şi susţinu că numai interesul stăpânului nu era scopul cel mai bun, afară numai dacă acesta excelează în virtute, el îl ofensă pe Dionysios, care supărat, îi spuse: «Vorbeşti ca un flecar bătrân». «Iar tu, ca un tiran», îi răspunse Platon. La această vorbă, tiranul se înfurie şi era gata să-l omoare; pe urmă însă, după ce Dion şi Aristomenes îl scoaseră pe acesta din mânie, renunţă la a-l omorî, ci îl încredinţă lui Pollis, lacedemonianul, care tocmai sosise atunci cu o ambasadă, ca să-l vândă ca sclav. Pollis îl luă la Egina şi-l scoase la vânzare… Se întâmplă ca Anniceris din Cyrene, filosoful, să fie de faţă; el îl răscumpără pentru douăzeci de mine – după alţii suma ar fi fost de treizeci de mine – şi-l trimise la Atena, la prietenii săi, care îi înapoiară banii pe dată. Anniceris însă îi refuză, spunând că nu numai atenienii aveau privilegiul de a purta grija lui Platon. Alţii afirmă că Dion a trimis banii şi că Anniceris nu i-a luat, ci a cumpărat pentru Platon mica grădină care se află la Academie… A doua oară a vizitat pe Dionysios cel tânăr, cerându-i pământ pentru realizarea republicii sale. Dionysios îi făgădui, dar nu se ţinu de cuvânt… A treia oară s-a dus să împace pe Dion cu Dionysios, dar neizbutind se întoarse în patrie fără să fi făcut ceva. Aici se ţinu departe de politică, deşi scrierile lui arată că era un om de stat… A fost înmormântat la Academie, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, consacrată filosofiei…”. 1.2. PLATON, Scrisoarea a VII-a. „Mie…, pe cât cercetam mai mult legile şi obiceiurile, înaintând în vârstă, pe atât mi se părea mai greu, în ce mă priveşte, să mi se potrivească a urmări cele politice; căci nu eram în măsură să făptuiesc ceva fără de prieteni şi tovarăşi credincioşi – iar pe aceştia nu era lesne să-i găsesc printre cei în fiinţă, întrucât cetatea noastră nu mai era cârmuită după obiceiurile şi deprinderile părinţilor, pe alţii noi

115 nefiind cu putinţă să-i dobândesc prea lesne – şi, pe de altă parte, litera legilor ca şi moravurile se stricau, îi slăbeau într-atât de uimitor încât eu, care la început eram plin de o mare însufleţire de-a înfăptui ceva în treburile obşteşti, privind către acestea şi văzând totul intrat în nerânduială, sfârşii prin a fi cuprins de ameţeală, fără a înceta totuşi să cercetez cum s-ar putea ivi o stare mai bună în toate acestea, şi fireşte în întreaga cârmuire a statului, şi, fără a înceta să aştept ceasul potrivit făptuirii, ajungând însă la gândul, cu privire la toate cetăţile de până acum, că erau prost cârmuite – căci tot ce priveşte legile lor este aproape de neîndreptat, fără vreo neaşteptată aşezare a lucrurilor în matcă, printr-o întâmplare a soartei – ceea m-a făcut să spun, spre slava dreptei filosofări, cum că doar cu ochii aţintiţi la ea se poate vedea ce însemna dreptatea în viaţa cetăţilor şi a inşilor; că, deci, nu se va curma răul, în ce priveşte neamul oamenilor, mai înainte ca ginta ce filosofează drept şi adevărat să ajungă la stăpânirea politică, sau mai înainte ca ginta celor ce au puterea în sânul cetăţilor să filosofeze cu adevărat, prin cine ştie ce har divin. Cu acest gând am venit în Italia şi Sicilia, atunci când soseam întâia oară. Iar venind, viaţa aşa-zis fericită de acolo, încărcată de ospeţe italiote şi siracuzane, nu-mi plăcu deloc” (325c – 326c). „După aceea am plecat de acolo, spre a reveni mai târziu, chemat cu tot dinadinsul de Dionysios; dar cu ce gând am făcut-o şi tot ce am făptuit acolo, în chip potrivit şi pe bună dreptate, am s-o înfăţişez mai târziu, după ce vă voi fi sfătuit ce trebuie să faceţi faţă de stările de acum… Cel care dă sfaturi unui ins bolnav ce duce un trai dăunător pentru sănătate, nu trebuie să facă altceva, în primul rând, decât să-i schimbe traiul, iar dacă bolnavul înţelege a i se supune, să-i dea şi alte îndemnuri… Acelaşi lucru şi cu o cetate, fie că ea e cârmuită de unul singur, fie că e de mai mulţi: dacă, îndrumată fiind cum trebuie pe calea cea bună a cârmuirii, ea ar cere un sfat în plus cu privire la ceea ce are de întreprins, socotesc că ar fi o dovadă de înţelepciune să i se dea sfaturi; în schimb, celor ce ies din matca bunei cârmuiri şi nu înţeleg de fel să meargă pe făgaşul ei, ci fac cunoscut sfetnicului lor să lase cârmuirea cum este şi să n-o clintească, el plătind cu viaţa dacă o clatină, ba chiar ar cere sfetnicilor să se facă slujitorii dorinţelor şi năzuinţelor lor, dând idei în ce fel s-ar putea îndeplini mai lesne şi mai repede acestea – a se supune unor astfel de oameni şi a le da poveţe, mi se pare că ar fi o faptă nevrednică, iar doar pe cel ce nu se supune l-aş socoti un om adevărat. Stăpânit de astfel de gânduri, dacă îmi cere cineva sfatul cu privire la ceva mai de însemnătate în viaţa sa…, sunt gata să-i dau povaţa mea, şi nu aş înceta s-o fac sau nu iaş da-o doar ca să scap de el. Dacă însă nu mi se cere de fel povaţa, sau dacă e lămurit că nu mi s-ar da nicidecum ascultare ca povăţuitor, nu înţeleg să viu ca un nechemat a da sfaturi unuia ca acesta, căci nu vreau să silesc la ceva pe nimeni, nici măcar pe fiul meu. Ci sclavului, i-aş da sfaturi, şi, fireşte, în cazul că nu mă ascultă, l-aş sili s-o facă; dar pe părintele meu sau pe mama mea nu mi se pare că e lucru legiuit să-i silesc… Iar cu acelaşi cuget trebuie să stea omul chibzuit şi în faţa cetăţii sale: trebuie să vorbească, dacă i se pare că ea nu e bine cârmuită…” (330c – 331a). 1.3. ARISTOTEL, Metafizica. „Discipol în tinereţe al lui Cratylos şi familiarizat cu ideile lui Heraclit, potrivit cărora lucrurile sensibile se găsesc în curgere continuă, aşa că ele nu pot forma obiectul unei ştiinţe, Platon şi-a menţinut părerile acestea şi mai târziu. Apoi se apropie de Socrate, care, fără să se intereseze câtuşi de puţin de problemele Universului, se consacră problemelor etice în care căuta noţiunile generale… Astfel de noţiuni generale ale celor ce există aevea le numi Idei, afirmând că lucrurile sensibile stau în afara acestora şi-şi capătă existenţa doar faptului că participă la Ideile respective” (I, 6, 987a – 988a) „Dintre argumentele cu care noi platonicienii căutăm să dovedim existenţa acestor Idei, nu e nici unul care să fie convingător. Căci unele din ele nu se pot închega într-un silogism din care adevărul să iasă în chip necesar, iar celelalte nu ne conving, pentru că din ele ar reieşi că există Idei şi pentru lucruri pentru care noi nu admitem Idei. Căci dacă ne conducem după principiile ştiinţelor, ar trebui să existe Idei despre orice lucru care formează obiectul ştiinţei; dacă ne luăm după noţiune, concepută ca o pluralitate condensată într-o unitate, ar trebui să admitem că există Idei şi pentru negaţii; iar dacă pornim de la constatarea că putem avea o reprezentare despre ceva dispărut, ar trebui să admitem şi Idei despre lucrurile dispărute… O analiză mai atentă a acestor Idei ne-ar sili să recunoaştem că există Idei şi pentru raporturi pe care noi nu le admitem ca un gen de sine stătător… În cea mai mare nedumerire ne punem întrebarea: de ce folos pot fi Ideile pentru lucrurile sensibile eterne sau pentru cele vremelnice, supuse devenirii. Căci Ideile nu sunt nici cauza mişcării, nici a schimbării lucrurilor. Ele nu contribuie cu nimic nici la cunoaşterea lor… Într-adevăr, ele nu alcătuiesc nici substanţa acestor lucruri, căci în acest caz ele ar trebui să le fie imanente, şi nici nu contribuie la existenţa lor, căci nu sunt prezente în lucrurile care participă la ele. Ele ar putea fi considerate drept cauze numai în felul în care albul, într-un amestec, e cauza culorii albe a unei fiinţe. Dar, acest fel de a judeca… e uşor de combătut. Afară de aceasta, în nici unul din înţelesurile obişnuite nu se poate spune că celelalte lucruri provin din Idei. Intr-adevăr, a spune că ele sunt prototipurile celorlalte lucruri care participă la ele înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică… Apoi, pentru acelaşi obiect ar trebui să existe mai multe prototipuri, adică Idei: aşa de pildă, pentru om ar trebui să existe Ideea de vieţuitoare, de fiinţă cu două picioare şi de Om în sine. Afară de aceasta, Ideile ar trebui să existe nu numai pentru modelele lucrurilor sensibile, ci şi ale Ideilor, cum de pildă, genul pentru speciile cuprinse, în care caz unul şi acelaşi lucru ar fi totodată şi model şi copie. Şi încă ceva: nu se poate admite ca substanţa să fie despărţită de lucrul a cărui substanţă o constituie. Sau cum putem înţelege că Ideile pot să existe deosebit de lucruri, când ele alcătuiesc substanţa acestora?

pentru unii da. ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât în sine. aşa-numita participare. 2. VLĂDUŢESCU. spune ce vei răspunde? Menon: Aş răspunde că. Bucureşti. De unde urmează că şi celelalte lucruri pot să existe şi să se transforme datorită aceluiaşi fel de cauze care explică şi naşterea celor pomenite în exemplul dat” (I. Despre virtute. dac-am presupune că-mi răspunzi: «Sunt multe. deşi e de datoria ştiinţei să cerceteze cauza fenomenelor. Şi totuşi.3. nu se deosebesc întru nimic una de alta. şi cât de felurite. Socrate. ci sunt identice?» Mi-ai putea da un răspuns la această întrebare? Menon: Aş putea. p. „Pe scurt. . dar aşa-numitele Definiţii dacă nu se ştie exact ale cui sunt (probabil ale platonicianului Speusippos). ce-ai zice tu dacă ţi-aş pune următoarea întrebare: «Spunând de albine căs multe. pentru alţii nu. de acel frumos către care se îndreptau mai înainte toate străduinţele noastre: un frumos ce trăieşte de-a pururi. Phaidros. în pământ. numită Diotima… … «Încearcă acum. Filosofia platoniciană 3.116 În dialogul Phaidon se spune că Ideile sunt cauzele şi ale fiinţei şi ale devenirii. să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire»”. Frumos ce nu se înfăţişează. că este un cuvânt fără nici un sens” (I. Demodocos. cu siguranţă platoniciene. 1984. 990b – 992a). arată-mi acum prin ce anume albinele. ceea ce participă la ele nu poate lua fiinţă atâta vreme cât nu există o cauză de mişcare. Privitor la dialogul Epinomis părerile sunt împărţite. Hippias maior. ca de exemplu o casă sau un inel. ce nu creşte şi nu scade. XXVII). platonismul fiind o continuă mişcare de la prima sa expresie din dialogurile de tinereţe (Hippias minor. având mereu acelaşi chip unic. sunt fel de fel de albine». recurgând apoi la vorbe goale. nici frumuseţea.1. Politicul. Minos. Sofistul. * (notă de subsol a autorului) Cronologia dialogurilor este extrem de controversată. ajuns la capătul iniţierilor în cele ale dragostei. Socrate: …vreau să vă spun… un cuvânt pe care l-am auzit odată din gura unei femei din Mantineia. într-o privinţă frumos. critica a stabilit autenticitatea doar pentru a VI-a. Lysis. nu spui asta în măsura în care sunt albine? Ceea ce le deosebeşte nu-i. „Socrate: … Dar Menon… întrebându-te: ce este în esenţă o albină. nu rezidă într-un vieţuitor. 6e. Ion. Despre dreptate. frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos. care e principiul schimbării. platonicienii. 72a-d). fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase el să sporească. frumos ce rămâne el însuşi întru sine. alteori nu. spre exemplu. Philebos. Editura Albatros. iar cele pioase. cu faţă. va întrezări deodată o frumuseţe de caracter miraculos. Gorgias şi Menon) şi trecând prin cele de maturitate (Banchetul. a VII-a şi a VIII-a”.2. Apologia lui Socrate. Charmides. 257. Socrate: Tocmai aşa-i şi cu virtuţile: cât de multe ar fi. 210e-211c. ce nu-i.1. nici mărimea. în sfârşit. 5d. cutare ştiinţă. căci nu putem spune nimic despre cauză. Să admitem însă că Ideile există. 9. 201d. GH. Criton. Euthyphron. Căci în ceea ce o priveşte. am arătat. Timaios. ce nu se naşte şi nu piere. lui Platon în nici un caz nu-i aparţin. 3. şi ne închipuim că determinăm substanţa chiar când afirmăm că există alte substanţe. Eutidemos şi Cratylos) şi până la cele de bătrâneţe (Parmenides. Aici. când e să arătăm ce raport există între aceea şi acestea din urmă. felurite şi deosebite între ele. iau foarte bine fiinţă. sau oriunde aiurea. într-alta urât. Eryxeias . în aer. cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti. Pe lângă aceste dialoguri. adăugă ea. 3. „Socrate: Oare impietatea nu e în orice împrejurare asemenea sieşi?. Menon. Phaidon. Banchetul. apocrife însă: Alcibiade II. tocmai pe aceasta o lăsăm la o parte. şi la fel. nici vreo altă însuşire de felul acestora?» Întrebat aşa. Protagoras. Cine va fi călăuzit metodic. acela. iar impietatea nu e oare cu totul potrivnică pietăţii. p. Statul – «Republica». Mai păstrându-se sub numele întemeietorului Academiei 13 scrisori. Theaitetos. Axiochos. întrucât sunt albine şi întrucât sunt privite ca atare. şi conform cu impietatea? …Doar ai spus că datorită unui caracter unic faptele nelegiuite sunt nelegiuite. luate împreună. deşi recunoaştem că nu există Idei pentru ele. în introducere la Platon. Socrate: Şi dacă după asta ţi-aş spune: «Menon. Euthyphron. Sisiphos. frumos ce nu-i cutare gând. sau nu-ţi aduci aminte”? 3. i s-au mai atribuit altele. nu se deosebesc între dânsele de loc. este reprodusă cea adoptată de Constantin Noica (în Opera lui Platon. Filosofia în Grecia veche. pioase. noi. tot ce poate fi nelegiuit nu e oare asemenea sieşi. aşadar. Rivalii. PLATON. să-ţi ţii atenţia cât se poate mai trează. Totuşi. Hiparch. toate au o însuşire. Dialoguri. Menexenos. Opera platoniciană 2. Alcibiade. 9. Lahes. pururi identic sieşi ca fiind de un singur chip. E vorba. Theages. PLATON. 992a – 992b). una şi aceeaşi: numai printr-însa virtuţile sunt virtuţi”. el este o creaţie neîntreruptă”. „În fine. Critias şi Legile)*. astfel încât s-ajungă a pătrunde misterele dragostei până la această treaptă şi cine va contempla pe rând şi cum trebuie lucrurile frumoase. câteodată da. PLATON. vedem că multe alte lucruri. în mare parte.

adică din contrariile lor.Prin urmare sufletele noastre există în lumea lui Hades? .Şi aceasta. nu este tocmai ivire din morţi a celor vii? . zise. sufletul lui se destramă şi piere.Cred. mai înainte. n-ar putea reveni… Nu numai la oameni.Dar că se nasc unul din altul? . sau nu? Este o veche credinţă de care ne aducem aminte. Kebes. . nu este îndeajuns dovedit că sufletele celor morţi neapărat există într-un loc de unde iarăşi să se poată ivi? . cât şi în trecerile de la un contrar spre celălalt.Prin urmare. în alte vremi. de alta. trebuie să cercetezi acest lucru. 70a-77a. voi lămuri eu pe una dintre acele perechi de contrarii.Foarte lămurit. ar fi fost în stare să facă aşa ceva? . . află singuri toate lucrurile aşa cum sunt. . zise Kebes. îndată ce se desface de trup şi iese din el.Dar în privinţa trecerilor dintre viaţă şi moarte? Oare cel puţin una dintre ele nu este sigură? Într-adevăr. înseamnă că din cele moarte se nasc cele vii şi cei cu viaţă.Spune-mi acum şi tu mie la fel. Este aceasta şi pentru tine. şi revenire la viaţă din cele moarte şi ivire a celor morţi din cei vii… ..Ceea ce se numeşte învăţare este de fapt numai o reamintire.Şi eu găsesc Socrate că e necesară o astfel de încheiere.Revenirea la viaţă. de vrei să înţelegi mai uşor. Phaidon.Ce provine din ce este viu? . zise Socrate… Să cercetăm deci. zise. trebuie să vedem dacă toate câte se nasc se ivesc în acelaşi chip. zise Socrate. . urmă Socrate. destul de lămurit sau nu? . din cele recunoscute mai înainte… . . Zic că din somn izvorăşte starea de veghe şi din veghe starea de somn.Revenirea la viaţă.Aşa se pare. asupra vieţii şi morţii. despre care ne-ai vorbit adineauri… Dar tocmai aceasta ar avea poate nevoie de o întemeiere şi o crezare mai largă: anume că sufletul există şi după ce omul moare. că şi atunci el are o anumită putere şi gândire. Fireşte că dacă sufletul ar avea o fiinţă în sine. Ce avem acum de făcut? urmă Socrate. ci. Acesta fiind faptul. atunci unde ar putea sta sufletele noastre decât acolo? De n-ar subzista. bine înţeles vorbim de cele ce au contrarii. sufletul apare ca nemuritor… Oamenii întrebaţi cu meşteşug. Şi pe această cale.Ce este mort.Cu totul necesar. zise el. „Kebes luă cuvântul zicând: . zise Socrate.Putem aşadar recunoaşte şi acest lucru. mai cu de-amănuntul.Cred. Ei se tem de obicei că. pe de alta. zise el. Vreau să vorbesc de somn.117 3.Iată. dacă cei vii renasc din sânul celor moarte. el s-ar reculege şi s-ar putea dezbăra de toate acele mari neajunsuri.Socrate. pe cât cei morţi din cei vii. o voi lămuri atât în sine. o dată ce sufletul se desprinde de trup. reluă Socrate. . potrivit căreia sufletele plecate de aici există aievea dincolo. este sau nu lămurit faptul de a muri? . cele ce ne amintim acum. zise. . . întrerupse Kebes. ca şi la plante şi. Crezi că faptul de-a trăi e potrivnic celui de-a fi mort? . la tot ce are parte de naştere. întocmai ca un abur sau ca o suflare. acel lucru? . trezirea. . cum este frumosul faţă de urât. . aceasta se poate scoate şi din cunoscutul principiu… că învăţarea noastră nu-i altceva decât o reamintire. tu însă cată să-mi lămureşti pe a doua. Nu vom încuviinţa că există şi trecere potrivnică? Să fie natura în acest punct descumpănită? Nu trebuie să acordăm şi faptului de a muri o anumită trecere contrară? . se destramă şi nu mai are fiinţă nicăieri. recunoaştem că dacă cineva îşi aduce aminte de un lucru. Dacă n-ar avea sădită în ei o ştiinţă şi o raţiune dreaptă. că între ele sunt clipele de trecere.Ce potrivnic îi dăm? . aţipirea. dacă în adevăr are loc. deci. dacă vrei.Se pare. nu mai există nicăieri. dreptul faţă de nedrept. Iată cum. Aşa ceva ar fi însă cu neputinţă dacă sufletul nostru n-ar fi existat mai înainte de a fi apărut într-o întruchipare omenească.Dar Socrate.Desigur. 102a-104d). După acest principiu.Dar din ceea ce este mort? spuse acesta. Kebes. apoi ele se întorc aici. într-un cuvânt. PLATON. de starea de veghe. . de o parte. în chip necesar am mai învăţat cândva. cred că nu suntem înşelaţi recunoscând că există. că mai presus de orice altă dezlegare trebuie s-o primim pe aceasta. 100b. dar şi la celelalte vieţuitoare. pe de o parte. . chiar în ziua când moare un om. Kebes. . în realitate. şi aşa mai departe… Să cercetăm deci următorul fapt: oare există o necesitate potrivit căreia toate câte au contrarii nu se pot naşte de nicăieri decât din propriul lor contrar?. dar cele despre suflet întâmpină printre oameni o mare neîncredere. multe din câte-ai spus îmi par drepte. .4. trebuie să fi ştiut cândva. Să privim lucrul mai întâi din următoarea latură: oare sufletele oamenilor ce-au murit mai există în lumea lui Hades..Sunt nevoit să recunosc: ceea ce este viu. că cei vii întru nimic mai puţin nu provin din cei morţi. despre care am vorbit.Adevărat grăieşti.Desigur.

şi următorul lucru: recunoşti că există ceva pe care-l denumeşti cald şi ceva care se cheamă rece? .. auzind sau percepând într-un fel oarecare ceva. Vreau să spun aceasta: dacă cineva. după ce s-a convenit că în cazul în care îmbrăţişezi aceste păreri. asemănător perdelelor întinse de scamatori între ei şi public. 510a-511e. statui de oameni şi de animale. produsă de foc. că din pricina legăturilor nu se pot mişca din loc şi nu pot privi decât înainte…. dacă au fiinţă toate câte le repetăm mereu: şi frumosul în sine. Trebuie să aplici această imagine punct cu punct la cele ce ţi le-am relatat: să compari lumea vizibilă cu o închisoare. el trebuie să se retragă sau să fie nimicit. spre acele principii ce-au fost atât de dezbătute. VI. de piatră şi de lemn… Cel care s-ar găsi într-o asemenea situaţie ar putea să vadă altceva decât umbrele lor şi ale tovarăşilor lor proiectate de foc pe peretele dimpotrivă al peşterii?.. cea a imaginilor. iar acum o iau din nou de la început la drum. Dacă lucrurile stau aşa.118 Atunci putem susţine că în clipa când se iveşte în felul acesta o cunoştinţă.. ci. umbrele. în spatele lor şi ceva mai sus decât ei se află un foc şi că între el şi prizonieri. a cărui cunoaştere nu e aceeaşi. că ea dă naştere în lumea vizibilă luminii. el puse următoarea întrebare:) . nu cunoaşte numai acel lucru. că undeva departe. dacă nu cumva. deţine şi numele…. VI. căci în clipa în care a primit frigul. şi mărimea şi micimea?.Vezi.Da. deschisă pe toată lungimea ei către lumină. vom avea în fiecare parte. mărimea şi toate celelalte. ci alta. iar în cea inteligibilă ea însăşi stăpână. luându-şi existenţa prin participare. după ce s-a convenit şi s-a recunoscut împreună cu el că există pentru fiecare gen de lucruri câte o idee de la care fiecare din celelalte lucruri. tocmai cum au avut fiinţă şi acele esenţe… N-am făcut decât să-ţi arăt felul de cauză ce mă munceşte.Pe Zeus.. de egalul în sine. ci gândeşte şi un altul. adăugă Socrate.. ai vrea să zici că în Simmias sunt conţinute amândouă. VII. Ia observă acum. în urcuş.Vei recunoaşte că zăpada. Dar din obiectele cărate? Văd ei altceva decât umbra acestora?. noi susţinem că egalul este ceva..(Phaidon: Pe câte ştiu. se întinde un drum de-a lungul căruia este construit un zid nu prea înalt. apoi reflectarea imaginilor în apă. Urmând claritatea şi obscuritatea din lumea lucrurilor. . ea este o reamintire. dăruieşte adevărul şi înţelegerea…” „Să presupunem o linie tăiată în două părţi inegale.. atunci urmează cu necesitate că şi sufletul nostru a fiinţat mai înainte de noi. sau se retrag… Dar în lumea Ideilor. dar mai mic decât Phaidon. Putem susţine că acesta este ceva sau nu? Dar de unde am luat această cunoştinţă? Nu cumva din pildele ce-am dat adineauri? Că văzând lemne. piatra şi celelalte?. . ci nici ele nu par a primi ideea potrivnică ideii pe care ele însele o au.Există. PLATON. de asemenea mai sus decât ei. când se apropie frigul. şi încep chiar cu ele. deasupra cărora ei îşi arată minunăţiile… Închipuieşte-ţi acum că pe lângă zid trec nişte oameni care poartă diferite obiecte ce depăşesc înălţimea zidului. recele altceva decât zăpada? .5.Căldura este deci altceva decât focul. . Iar dacă vei identifica. . vei putea distinge o primă secţiune. afirmând despre Simmias că-i mai mare decât Socrate. pe suprafaţa . zise. să ştii că nu te vei înşela asupra gândirii mele… Mie aşa mi se pare că Ideea Binelui este ultima care ni se face cunoscută. că ei se găsesc în această peşteră încă din copilărie. Republica. oare nu zicem pe drept cuvânt de aceasta că-i reamintirea unui lucru ce a fost cândva în mintea noastră?. 514a-517c. ele sau se nimicesc. cum era. dacă la acestea raportăm noi pe cele dobândite prin simţuri.Fără îndoială.. lumea vizibilă şi pe cea inteligibilă. Dacă-mi încuviinţezi şi recunoşti existenţa acestora. punând la bază că există frumosul în sine. şi binele în sine şi în genere orice esenţă de acest fel. respectiv. au şi ele totdeauna contrarii…. Trebuie ca noi să fi cunoscut egalul mai înainte de a fi văzut pentru prima oară lucruri egale… Oare….La fel cu focul. şi contemplarea celor de sus. o piatră cu alta…. pietre şi alte lucruri egale a răsărit în suflet ideea egalului. . niciodată nu va fi şi zăpadă. sper să-ţi dovedesc prin ele cauza şi să-ţi descopăr că sufletul este ceva nemuritor. după ce a primit căldura. iar obiectele perceptibile le asemuim doar cu dânsele. 508a-509b (mitul peşterii).Nu cumva ceea ce numim zăpadă şi foc? . şi caldă. ori se retrage ori se nimiceşte? . dar şi toate câte. Nu zic că un lemn este egal cu altul. cele ce sunt contrarii nu pot îndura să vină laolaltă”… 3.. care însă e altceva decât însuşi lemnul. iar puterea soarelui cu lumina dintr-însa. fără a fi între ele contrarii. „Închipuieşte-ţi că nişte oameni ar locui într-o peşteră subpământeană. întrucât sunt esenţe pe care le-am aflat fiinţând în noi de mai înainte.. cu picioarele şi grumajii în lanţuri. nu va mai cuteza să rămână ce era: foc şi rece… Se pare că nu numai contrariile acelea nu se acceptă unele pe altele. nu acestea. binele. la apropierea căldurii. Eu numesc imagini în primul rând. dar o dată cunoscută trebuie să conchidem că ea este cauza tuturor lucrurilor drepte şi frumoase. ci dacă se apropie ideea contrară lor. înălţarea sufletelor către lumea inteligibilă. ci vorbesc de ceva care este în afară de toate acestea.

e prezentă în fiecare din multele (lucruri sensibile). nu mai mare decât era înainte de acest adaos. PLATON. dacă o asemănăm cu ziua. că l-a cunoscut… Ideea Binelui este aceea care dă lucrurilor veracitate….. Iată cum am ajunge să vedem că micul în sine este mai mare. Pe de altă parte. Tot aşa ar putea şi fiecare Idee să fie prezentă în toate (lucrurile care participă la ea). „Parmenides: Socrate. iar cele ce ţin de dreptate şi frumuseţe se numesc drepte şi frumoase? .Da. în afară de aceea a marelui în sine şi a lucrurilor materiale ce participă la aceasta.. a răspuns Socrate. pe de alta. . şi. sau totul constă din gânduri şi toate gândesc sau că toate fiind gânduri sunt totuşi lipsite de gândire? . cum? Nu urmează că.Lesnicios lucru. este în acelaşi timp prezentă în multe lucruri.Da. prin care toate celelalte de mai sus vor părea mari. Dar. tu eşti vrednic de toată lauda pentru râvna ta în aceste discuţii filosofice. zise Socrate. iată. . nu-ţi vor apărea înainte iarăşi altă Idee a marelui. Socrate.Cum însă. 3. cât şi lucrurile mari ce participă la această primă Idee)? ..119 corpurilor opace.Dar orice participă la o Idee trebuie să participe sau la totalitatea ei sau doar la o parte din ea… Crezi tu că o Idee..Dar marele în sine şi lucrurile mari în ce raport stau acestea din urmă cu cel dintâi? Când încerci să le cuprinzi cu o privire a sufletului.Ce e noţiunea unui lucru?. faci tu însuţi această separaţie între ceea ce numeşti Ideile (Formele) în sine..Ai dreptate. o nouă Idee de mărime.. De aceea. pe de o parte. însă. din toate plantele. . atât prima Idee a marelui. ia spune-mi. a zis Socrate. de a face acelaşi lucru prezent în mai multe lucruri deodată… În acest caz. în prima parte a acestei secţiuni. ci doar o parte (din Idee) în fiecare lucru?.S-ar putea.. răspunse Socrate. frumosul.Negreşit. .Aceasta este peste putinţă. dacă ele nu pot participa nici la o parte nici la întregul lor? 132.Aşa se pare. prin participarea lor la aceste Idei îşi capătă şi denumirea lor. Dar atunci.. . a zis Parmenides. Parmenides. sufletul se serveşte ca de nişte imagini de obiecte care faţă cu cele din secţiunea precedentă erau originale. Dar acest ce gândit ca o unitate… nu e tocmai Ideea în sine?. în ce chip se vor împărtăşi din formele eterne lucrurile materiale.. . cred. în întregimea ei. O a doua secţiune. rămânând totuşi o unitate?. decât aceasta care îi este de fapt imagine. 131. deci. aşa socot. trebuie mai întâi să le figureze sensibil…” „Gândeşte acelaşi lucru despre suflet: atunci când el priveşte un lucru pe care îl luminează adevărul şi fiinţa pare că l-a văzut. descoperi. replică Socrate. 130. Ideile n-ar fi divizibile şi atunci n-am mai avea totul în fiecare lucru. care. fără să fie despărţită de sineşi. zise Socrate. . Ideea de mic (în întregimea ei) va fi mai mare decât partea ei. fiind una şi aceeaşi. Comparată cu această fracţiune din ea. deosebită de aceea care se află în noi. păstrându-şi unitatea ei. una şi identică… . Cum. şi astfel va rămâne separată de sine însăşi? . . ci o mulţime infinită de Idei. sufletul îşi desăvârşeşte cercetarea sa în lumea Ideilor… Şi este firesc ca acesta să fie drumul pentru că cine vrea să gândească asupra figurilor geometrice. precum cele ce participă la Ideea de asemănare se numesc asemănătoare. Astfel. ca fiecare din aceste Idei să nu fie decât un gând ce nu sălăşluieşte nicăieri altundeva decât în suflet… . Să presupunem că o parte din noi participăm la Ideea de mic. răspunse Socrate. Fiecare gând (concept) e unul şi totuşi nu este noţiunea niciunui lucru? . – Mai departe… Când îţi apar înainte mai multe lucruri ca mari. Socrate. tu. dreptul. păstrându-şi totodată identitatea cu sine însăşi… . datorită căreia în chip necesar vor părea prin participare mari şi toate cele de mai sus (adică. şi tot aşa cu Ideea de unu şi de multiplu…? . înţelege că este cauza ştiinţei şi a adevărului…”.Aşa ceva nu se poate. când le iei în totalitatea lor.Ba nu. lucrul sensibil la care s-ar adăuga partea luată (din Ideea de mic) va ajunge mai mic.... cele ce se împărtăşesc din mărime se numesc mari. ca de pildă. între ceea ce participă la aceste Idei? Şi socoteşti că asemănarea în sine are o existenţă în sine aparte. binele şi altele asemenea? Că ar avea o existenţă de sine stătătoare? . netede şi strălucitoare a unor chipuri şi în genere orice reprezentare de acest fel. Prin urmare. sau cum?. e alcătuită din toate fiinţele vii. Ideea. nu va mai fi doar câte o Idee în sine relativă la fiecare grup de lucruri. Ideea în unitatea ei este divizibilă. trebuie mers de la ipoteză la principiul absolut. dacă lucrurile participă la Idei. sufletul se serveşte de ele ca de nişte ipoteze.6. unică. Sau mai de grabă a unei anumite unităţi pe care acest gând (noţiune) o recunoaşte ca prezentă în toate lucrurile?. a replicat Parmenides.Atunci Socrate. Şi deasupra acestora se va ivi alta. – Crezi tu în existenţa unor anume Idei de la care lucrurile acestea (vizibile). în ele o Idee. răspunse Socrate. fiind una şi aceeaşi va fi prezentă în întregimea ei în multele lucruri sensibile în acelaşi timp. din toate cele făcute de oameni… În acelaşi fel trebuie să facem o anume tăietură şi în lumea inteligibilă.Se va ivi.Oare tot aşa crezi şi despre astfel de lucruri.

şi nu din relaţia lor cu ceea ce în lumea noastră le corespunde fie ca nişte cópii sau în oricare alt mod le concepem. Ea e doar incogitabilă. . Theaitetos: Dar de ce? Str. iar obiectele materiale asemănătoare lor sunt nişte cópii după ele. nu e necesar ca şi Ideea să semene copiei? Sau există vreun mijloc ca asemănătorul să nu semene cu ce-i seamănă?. când admitem existenţa unor Idei de sine stătătoare? 133. indicibilă. În acest caz este peste putinţă ca un lucru să semene cu Ideea. nu-i aşa că orice ştiinţă de la noi va fi ştiinţa unui anumit lucru de la noi? . nici numărul plural sau singular… . Dar ştiinţa este oare altceva decât ştiinţa adevărului în sine?. dacă Ideea e asemenea lucrului care participă la ea… Prin urmare. după care îşi capătă fiecare numele asemănător… Deci nici lucrurile noastre de aici nu au prin relaţia lor o influenţă asupra celor din lumea Ideilor. încât când încearcă s-o tăgăduiască e silit să spună despre ea lucruri care se bat cap în cap… Am stabilit că nefiinţa nu trebuie să participe nici la pluralitate. .. Căci faptul de a zice că un lucru pare sau face o impresie.: Pentru că acest fel de a vorbi cutează să presupună că nefiinţa există. mod prin care participăm la ele şi care ne face să ne căpătăm şi denumirile respective. altfel n-ar exista neadevărul… Un lucru e limpede: vreunei fiinţe aevea nu i se poate atribui nefiinţa… Fiinţei i se poate adăuga însă altă fiinţă… Dar vom spune că nefiinţei i se poate adăugă vreodată altă fiinţă? Nu e nici drept şi nici nu se cade să împerechem fiinţa cu nefiinţa… Atunci nu e cu putinţă nici să rosteşti. Aşa că Ideile se mărginesc la ele însele şi au relaţii doar între ele. dacă ceva seamănă cu Ideea. noi nu putem cunoaşte nici o Idee. 3. dacă Ideile ar fi aşa cum le definim noi. nici Ideile nu au vreo relaţie cu lucrurile de aici. de bună seamă. fără să adaugi nici fiinţa. Dar cel la care participă lucrurile asemănătoare spre a fi asemănătoare între ele. 134.Nu.Dar Ideea aceasta noi n-o avem. . Străinul: Cu adevărat. – (Deci) Socrate. Şi iarăşi.Prin urmare. orice ştiinţă în sine... iraţională… Voi formula acum cea mai grea problemă cu privire la nefiinţă… Ei bine. PLATON. Socrate.Dar genurile în sine. Sofistul..Dar. Prin urmare.Nici aceasta…. Nu e necesar ca asemănătorul să participe la aceeaşi Idee ca şi lucrul care-i seamănă?. sau a spune ceva care nu e adevărat. Parmenides.Se pare că nu. după cum recunoşti. a zis Socrate. anume de Ideea ştiinţei? . nici la unitate… Că este inexprimabilă. Căci dacă s-ar întâmpla aşa. … Ideile nu pot fi cunoscute de natura omenească…”. Pe de altă parte. în ce încurcături ne băgăm. .Mi-e teamă că-i aşa… 135. nici n-ar putea fi cunoscute… Pentru că şi tu. a zis Parmenides. şi oricare altul care admite o existenţă în sine aparte pentru orice Idee.Dar. trebuie să mărturisească mai întâi că nici una din aceste Idei nu-şi are lăcaşul ei în lumea empirică. căci nu participăm la ştiinţa în sine. ne-am vârât într-o problemă grozav de grea. pe lângă Ideea pomenită ar mai apărea o altă Idee. Participarea lor la Idei nu constă decât în faptul că lucrurile sunt o copie (imitaţie) după acestea din urmă. şi prin urmare. a replicat Socrate… Iată care mi se pare acum cea mai bună explicaţie: Ideile acestea stau ca nişte exemple (tipare) în natură.Deci pentru noi rămâne cu neputinţă de cunoscut binele în sine şi frumosul în sine şi tot ceea ce noi admitem că există ca Idei (Forme) în sine. în sine? .120 . Socrate.Justă observaţie. A găsi o formulă pentru a spune că un neadevăr exprimat sau doar gândit e totuşi ceva aevea. Parmenides. nici să exprimi sau să gândeşti nefiinţa în sine. inexprimabilă. fără să fie în realitate. încercând să-i atribuim predicatul ar fi să contrazicem cele afirmate deja… Deci nu în modul acesta de a vorbi să căutăm felul de a vorbi corect despre nefiinţă… Încearcă să te rosteşti corect despre nefiinţă.Neapărat. nu din raportul lor cu Ideile.Într-adevăr.. Prin urmare şi toate Ideile care sunt prin relaţia lor reciprocă dintre ele îşi trag existenţa din această relaţie a lor..Ba da. va fi ştiinţa părţii corespunzătoare fiinţei în sine? Ori nu? . şi tot aşa şi lucrurile de aici au relaţie doar între ele. nu e tocmai Ideea însăşi?. . . .. . . 237c-268d. pentru fiecare domeniu al fiinţei în sine. nu.7. şi dacă aceasta din urmă ar semăna cu ceva ar apărea altă Idee şi aşa fără încetare va răsări mereu altă Idee.Iar ştiinţa de aici de la noi (din lumea simţurilor) nu va fi ea ştiinţa adevărului (relativ) din lumea noastră. Ideile în sine nici nu le avem în noi şi nici nu pot fi în lumea sensibilă. căci cum ar putea să fie şi în lumea noastră (empirică) şi aparte.Ba da. nu sunt ele oare recunoscute de o Idee în sine. . a zis Parmenides. sau ca aceasta să semene cu lucrul de care vorbesc. nu asemănarea e aceea ce îngăduie lucrului să participe la Idei. nefiinţa şi pe cel ce caută s-o respingă îl bagă într-o astfel de încurcătură. aceste cópii ale lor în lumea noastră şi care poartă acelaşi nume cu acele Idei (la care participă) îşi trag existenţa lor din relaţia între sineşi. . constituie o exprimare plină de dificultăţi. aşa că trebuie să căutăm un alt mod de participare… Vezi.. Dacă ar veni cineva şi ar susţine că. . fără ca spunând aceasta să cazi în contrazicere este un lucru extrem de greu. anumită.Fireşte.

Dar atunci când spui că există vrei să spui că sunt în stare de repaus?. Str. formă. Cele dintâi erau suficiente pentru prima .: Dar este oarecum (imaginea). vom fi îndreptăţiţi să le numim pe toate nefiinţe şi întrucât participă la fiinţă vom spune că există şi că sunt fiinţă”. trebuie dusă mai departe diviziunea cu care am lucrat până acum. Căci şi dintre acestea unele se potrivesc laolaltă. Mişcarea şi starea pe loc nu sunt tot una cu «identicul» şi «diferitul»… (Altfel). să stabilim că nefiinţa este în oarecare măsură şi că fiinţa oarecum nu există… Tocmai acum când credem că suntem mai dumiriţi. la urma urmelor. mărime. totuşi.: (Trebuie) să recunoaştem că nefiinţa oarecum există… Va fi neapărat nevoie să luăm în mai de aproape în cercetare teoria lui Parmenides. Într-adevăr.121 Prin adevărat înţelegi ceva care există cu adevărat?.: Dar e ceva peste putinţă. virtuţi şi altele… Despre fiecare spunem că este unul şi apoi iarăşi. Distingeam două planuri. mişcarea ar sta pe loc şi starea pe loc ar începe să se mişte… Dar amândouă participă şi la identic şi la diferit… Trebuie să concepem fiinţa şi identicul ca fiind una? Dar dacă am spune că fiinţa şi identicul sunt tot una. Str. ci şi de întreaga serie de genuri.. Să reluăm cercetarea: mişcarea e altceva decât altul. există. că este o pluralitate. unele genuri sunt dispuse să facă această operaţie. Spunem. altele nu… Cele mai importante genuri sunt acelea pe care le-am discutat: fiinţa. atunci când afirmăm că amândouă. le priveşti sub aspectul participării lor la existenţă? Fiinţa nu constă în reunirea celor două elemente: mişcarea şi repausul… Prin propria-i fire fiinţa nu este nici mişcare nici repaus… Acum când e vorba de fiinţă ne aflăm într-o încurcătură şi mai mare… În ce chip numim noi unul şi acelaşi lucru de fiecare dată?. bunăoară.: În acest caz. însă e identică cu sine însăşi.. Fiecare din ele este alta decât celelalte două. altele în relaţie… Altul nu se spune decât în relaţie cu altceva… Noi ştim că tot ce e altul rezultă în chip necesar că e aşa numai în relaţie cu altceva… Atunci să socotim natura altuia ca al cincilea gen… Şi vom recunoaşte că el este răspândit în toate celelalte genuri… Vom spune despre fiecare dintre cele cinci genuri următoarele: Despre mişcare vom spune că e cu totul altceva decât starea pe loc… Dar este. îl face prin aceasta să fie o nefiinţă... totuşi. pentru că participă la fiinţă. Nu mai rămâne decât cea de-a treia alternativă… Pentru că aşadar. în toate genurile natura altuia făcându-l pe fiecare să fie deosebit de fiinţă. am spune că amândouă sunt identice. după ce leai cuprins laolaltă cu gândul. Dar ce înţelegem prin identic şi diferit? Oare sunt două genuri noi?. întrucât amândouă sunt fiinţe… Dar este peste putinţă ca identicul şi fiinţa să fie tot una… Atunci suntem îndreptăţiţi să admitem identicul ca a patra Idee (gen) pe lângă cele trei? Însă dintre fiinţe unele se zic în sine. nu numai când e vorba de mişcare. întrucât toate ar putea să participe între ele? Sau să credem că unele au această calitate. În acest caz… ai afirmat că amândouă există. Theait.. Prin cel neadevărat înţelegi pe cel contrariu adevărului? Prin urmare ceea ce seamănă este o nefiinţă. Timaios. e acelaşi (aceeaşi) pentru că participă la identic. căci acestea. PLATON. Deci rezultă existenţa nefiinţei. 3. adică şi mişcarea şi repausul. iar altele nu.. după cum era alta decât identicul şi decât repausul… Mişcarea este altceva decât fiinţa… Atunci nu e limpede că mişcarea este nefiinţă şi totodată fiinţă?.7. plutim în cea mai mare neştiinţă privitor la fiinţă.. Astfel... pentru ca. înţelegi oare că sunt mişcate şi una şi alta. Mişcarea şi repausul nu sunt oare lucrurile cele mai contrare unul altuia?. mişcarea ar sta pe loc şi repausul s-ar mişca la rândul său. „Pentru a începe această nouă explicaţie a lumii. Şi vom spune iarăşi că mişcarea este altceva decât acelaşiul… Şi. Şi.. determinându-l printr-o mulţime de nume… Se pun următoarele întrebări: … Oare nu e îngăduit să unim fiinţa cu mişcarea şi repausul… socotindu-le ca neamestecabile între ele şi în neputinţă de a participa unele la altele? Sau să le reunim pe toate laolaltă. ele există deopotrivă amândouă şi fiecare în parte… Dar când recunoşti că există. totuşi. întrucât consideri mişcarea şi repausul ca împrejmuite oarecum de fiinţă şi întrucât.... Deci mişcarea e acelaşi şi nu e acelaşi. dacă ele s-ar reuni între ele… Str. repausul şi mişcarea… Acestea două din urmă nu se pot amesteca una cu alta… Dar fiinţa se amestecă cu ele amândouă.: Prin urmare ceea ce numim noi imagine e cu adevărat o nefiinţă? Theait. om şi-i atribuim culori. acum este nevoie de un al treilea. vrând-nevrând. 48b-58c. au caracterul de fiinţă. şi fiecare în parte?. de vreme ce afirmi că nu e adevărată. ele sunt oarecum în aceeaşi situaţie ca literele.: Tare mi-e teamă că nefiinţa se împleteşte cu fiinţa într-o împletire cât se poate de ciudată. iar altele nu? Să presupunem mai întâi că nici un lucru nu are vreo posibilitate de întovărăşire cu altul… Nu înseamnă că mişcarea şi repausul vor fi socotite ca nemaiputând să participe în nici un chip la fiinţă? Dar ce se întâmplă dacă lăsăm tuturor lucrurilor puterea de a se uni unele cu altele? Theait..

şi alta supusă devenirii şi vizibilă: copia acelui model. Dăm pământului forma cubică pentru că dintre toate. este alcătuit din triunghiuri isoscele. făcut din patru unghiuri plane… Cea de a treia este formată din combinarea a douăzeci de feţe care sunt triunghiuri echilaterale… (Cea de-a patra figură) este cubul… Aceste patru speţe pot fi asociate focului şi pământului. că solidul care a luat forma piramidei este elementul şi germenul focului. Cum însă o parte a sufletului muritor este mai bună şi alta mai rea. Dintre triunghiuri. cea atât de amăgitoare. Lucrurilor divine le-a fost el însuşi artizanul. Dar corpuri fiind. Parcă temători ca nu cumva principiul divin al sufletului să nu fie întinat. ca şi aerului şi apei. le-au divizat. Cum sunt alcătuite din triunghiuri asemănătoare. ceea ce presupune existenţa unor suprafeţe. „Este o problemă pe care trebuie s-o examinăm şi anume după care model arhitectul lumii a construit-o pe aceasta: după modelul imuabil şi veşnic acelaşi sau după ceea ce este născut. doi sfătuitori imprudenţi. „Zeul este cel care a ordonat acest univers. este evident că el a privit modelul etern… Căci lumea este tot ce poate fi mai frumos între cele născute şi autorul ei cea mai minunată dintre cauze”. Proprietatea ei de seamă este aceea de a fi receptacul sau. dar mai puţin mobilă decât focul. Ceea ce trebuie deocamdată reţinut este faptul că trebuie să fie admise trei planuri de existenţă. îndrăzneala şi teama. înseamnă că au volum. ei au dat astfel legea rasei celei muritoare. Ea este decupată în figuri de ceea ce intră în ea. iar icosaedrul al apei…” Ibidem. Şi că unul se poate asimila cu elementul matern (receptacolul). în triunghiurile pe care noi le-am propus ca alcătuitoare pentru cub. dându-i această formă. ei au făcut în aşa fel încât cele două suflete să locuiască fiecare în altă parte a corpului. şi alta dedesubtul ei. lucrurile care intră şi ies din ea sunt cópii ale fiinţelor eterne. Când ele s-au combinat pentru a forma opt triunghiuri echilaterale. cel isoscele nu admit nici o altă formă. baza lor este formată din laturi egale. care. când au primit principiul nemuritor al sufletului. 69a-70a. speranţa. căci sunt formate din acelaşi fel de triunghiuri. pentru a separa mai bine sediul sufletului nemuritor de cel al sufletului muritor. pentru a zice altfel. căci distingeam o lume inteligibilă. în schimb. apoi durerile care pun binele în dificultate. Distingem acum o a treia speţă… dificilă şi obscură. De aceea. apoi mânia şi. este hrana pentru tot ceea ce se naşte… Natura sa este de a fi o matrice pentru toate lucrurile. în fine. dacă lumea este frumoasă şi autorul ei excelent. care doreşte victoria a fost situată deasupra. făcându-l să fie această fiinţă unică ce are în sine toate lucrurile divine. Aşa stând lucrurile. Or. Aerul este o speţă de corp intermediară… Zicem aşadar. luând modelul de la el. cel construit în al doilea rând (octaedrul) este elementul aerului. al patrulea. mai întâi al plăcerii. pentru a fi mai aproape de cap şi astfel de a asculta mai mult de . Ibidem. Apoi. sunt compuse din triunghiuri… Acum putem explica modul cum se formează cele mai frumoase corpuri care sunt în număr de patru… Să încercăm aceasta. ele au compus un singur unghi solid. gâtul. Ea are ca element triunghiul a cărui ipotenuză este de două ori mai lungă decât cea mai mică latură… A doua speţă este alcătuită din aceleaşi triunghiuri. nu este posibil ca să treacă unele în altele decât cele trei. care este ceea ce se numeşte trunchi. Ei chiar au făcut un fel de istm. 27c-29e. Or. altul cu cel patern (modelul) şi natura intermediară cu pruncul… Când Zeul începe ordonarea totului. Despre aceasta vom vorbi altă dată. aceasta face să apară când sub o formă când sub alta. Partea sufletului care participă la curaj şi mânie. Aceştia. o parte fiind localizată deasupra diafragmei. admit un număr infinit… Triunghiurile de care am vorbit alcătuiesc corpurile: trei dintre ele sunt formate din triunghiuri scalene. între cap şi piept. Urmează acum să explicăm forma pe care fiecare corp a primit-o şi combinările care le-au făcut posibile. pentru producerea celorlalte şi-a însărcinat propriii fii. cea mai periculoasă momeală a răului. aerul şi apa sunt corpuri. Cele scalene. în acest corp ei au creat un fel de suflet muritor. „Toate lucrurile s-au născut urmând necesităţii…”. 68a-70a. au fasonat în jurul acestuia un corp şi i-au dat corpul ca purtător. pământul. acestea pot forma un alt corp mai mare ca volum şi mărime. Încep cu prima speţă care este alcătuită din elementele cele mai mici. aceste corpuri când alcătuiesc formaţiuni mari se pot dezagrega. ceea ce înseamnă că sunt mult mai stabile decât triunghiurile cu bază inegală… În continuare socotim apa mai mobilă decât pământul. Amestecând pasiunile cu senzaţiile iraţionale şi iubirea. Ibidem. el mai întâi dă configuraţie distinctă celor ce apar prin mijlocirea Ideilor şi numerelor. la rândul lor. a modelelor. pământul este cel mai consistent dintre corpuri şi cel mai imobil. care este cel al pasiunilor.122 noastră expunere. fasonate însă în ea într-un fel greu de exprimat. în schimb. Este evident pentru oricine că focul. Iată ceea ce am vrut să zic privitor la generarea reciprocă. cea care este atât de îndrăzneaţă. pentru că numai dacă vom înţelege cum se nasc aceste patru specii de corpuri superioare în frumuseţe vom putea zice că am înţeles bine natura. sau invers după dezagregare în elementele componente.

Dar dacă pământul unui stat devine insuficient pentru a-şi hrăni membri?. după părerea mea. I. plini de mânie… Dar nu cumva păzitorii (categorie în care Platon îi integrează. după părea mea.. „Are sufletul o funcţie pe care nici un alt lucru al lumii n-ar putea s-o îndeplinească. „Considerăm că cea dintâi grijă a oamenilor este să-şi procure hrană. cu îndrăzneală. Căci.. 373a-374b.. ei nu fac acest schimb decât în vederea interesului lor… Să încercăm acum să întemeiem în gând un stat. II.. nu pe cele pe care ni le-au spus Homer şi Hesiod. PLATON. temeiurile lui nu vor fi trebuinţele?. este grija şi nevoia locuinţei. a fost situată între diafragmă şi ombilic…” 3. cum îl vom forma? Altă educaţie mai bună decât gimnastica pentru corp şi muzica pentru suflet nu vom afla. Şi tot aşa i-am rânduit fiecăruia o singură muncă. ca şi alţi poeţi. se asociază cu altul în vederea unei nevoi. altul încălţăminte?. ca unul să fie plugar. s-a născut din neputinţa individului de a-şi fi suficient sie însuşi şi din nevoile lui atât de multe… Astfel.) pe lângă mânie mai trebuie să aibă şi o aplicare către filosofie?. 372a-b.. Deci va fi o datorie să alegem pe cei mai în stare să îndeplinească o asemenea îndeletnicire…”. cea a asigurării hranei. cea care ocupă primul lor este. cât şi pe conducători – n. „Nu cumva este vorba de o înclinare firească a unora pentru o asemenea meserie? Dacă da. atunci să alegem pe cei care au cu adevărat înclinările cele mai mari… Dar cum trebuie să fie de la natură asemenea oameni? Trebuie să aibă sagacitate pentru a descoperi pe inamic. „Cred că statul nostru aşa alcătuit va fi şi perfect. comanda. înţelepciunea… Dar putem numi sfatul înţelept din cauza ştiinţei îndemânării dulgherilor? Sau din cauza ştiinţei tâmplarilor? Dacă nu. să-şi facă veştminte şi case…”. hotărârea şi toate cele asemenea? Se pot atribui acestea altcuiva decât sufletului? Nu doar sufletul are aceste însuşiri?” Ibidem. II.8. cu temperanţă şi va fi drept… Şi dintre toate. atunci este sfatul nostru o ştiinţă pe care o au numai câţiva şi anume aceia meniţi să dea sfaturi bune pentru cele de obşte în vederea bunei ocârmuiri a întregii noastre comunităţi… Această ştiinţă este acea a celor hotărâţi să aibă grijă de stat… Aşadar. 374e-383a. dar cu duşmanii. plugarul să lucreze şi pentru alţii. Apoi. este de bună seamă. atât pe gardieni. pentru că ei au născocit poveşti mincinoase… Căci în asemenea descrieri zeii şi eroii au fost reprezentaţi ca într-o pictură în care chipurile pictate nu seamănă nicidecum cu obiectele pretins reprezentate”.. de care depinde conservarea vieţii noastre. apoi cu altul în vederea alteia şi tot aşa până ce numărul de trebuinţe adună la un loc mai mulţi oameni care se într-ajutorează. . putere să-l învingă… Mai este nevoie şi de curaj în luptă… Iar în ce priveşte sufletul. să le respingem. iar după ce l-a descoperit.. Ibidem. Cum va face statul să asigure satisfacerea acestora? Nu cumva stabileşte.. cel ce vrea să fie un bun păzitor trebuie să fie şi un adevărat filosof… Acesta trebuind să fie caracterul bunului păzitor. de patru sau cinci membri care să lucreze cu folos reciproc… Prin urmare. altul haine. iar de nu. Prin urmare. iar a treia a veştmintelor.. pentru a-i reuşi cât mai bine munca sa. 353e-d. este de tot evident că numai astfel va putea fi deopotrivă înzestrat cu înţelepciune.. pe cea a plugarului. dacă trecem să le analizăm. Ibidem.n.123 raţiune… Cealaltă parte a sufletului care dă pofte carnale şi în genere răspunde de tot ce este necesar trupului. În orice caz. şi ceilalţi pentru plugar şi aşa mai departe…” Ibidem. Şi tot la fel nu se cade să recunoaştem şi aici că este vorba de o înclinare firească?. 428a-435d. un singur om nu poate să facă mai multe munci… Dar lupta în război nu este şi ea o îndeletnicire distinctă? Oprim pe unul cu o meserie anume să facă în acelaşi timp altă muncă. presupunând existenţa a patru sau cinci. Dar copiilor nu le spunem mai întâi poveşti? Numai că acestea sunt o urzeală de minciuni… De aceea trebuie să supraveghem pe făcătorii de poveşti şi dacă sunt bune să le adoptăm. cea care îi este mai proprie şi pe care trebuie s-o exercite toată viaţa… Oare nu la fel trebuie practicată şi meseria războiului?. acesta trebuie să fie pornit spre mânie… Blânzi cu semenii lor. Acestei întovărăşiri îi spunem stat… Deci oamenii când dau şi când primesc. II. Ibidem. în acest context. cu curaj. Nu va trebui ca prin forţă să încalce teritoriul unui stat vecin? Sau dacă alţii din aceleaşi motive vor râvni la pământul nostru… nu va fi deci nevoie de o armată? Cum stabileam. „Statul. bunăoară conducerea. Deci şi statul cel mai mic are nevoie de câţiva. Vom îndemna pe doice şi pe mame să le spună numai poveştile care ajută la educarea sufletului.. Cea dintâi dintre trebuinţe. pe cea a ţesătorului. Republica. într-un stat fie mai mic. iuţeală ca să-l urmărească. neîndoielnic. 369b-371b. fie mai puternic oricare om ar trebui să facă din munca sa o parte pentru ceilalţi. sau pe cea a constructorului de case. altul să facă locuinţe..

ori cizmarul pe a dulgherului… n-ar pricinui mare pagubă statului? Nu prea?. printr-o rânduială a firii. aceea care a fost de fapt prescrisă de natură…”.124 statul bine condus îşi datorează înţelepciunea acelora care. Ibidem. În acest fel vom putea stabili temeinic dreptatea. după părerea mea. ea fiind cea mai îndreptăţită să îngrijească de tot sufletul. Şi nu este de datoria amândurora să conducă pe cea de-a treia parte.. Dar dacă unul pe care natura l-a făcut meseriaş sau ceva asemănător… ar încerca să se bage printre războinici sau războinicul printre cei meniţi să conducă… nu ar aduce statului mari pagube?.. „Să cădem de acord că în sufletul unui individ există tot atâtea şi aceleaşi părţi ca în stat… Să ne aducem aminte că este drept să-ţi faci datoria ta.… la care alţii poate fi găsit decât la cei care se luptă şi fac război pentru stat? Mai sunt. atunci spunem că omul în cauză este robul patimilor sale şi că este necumpătat… La fel se poate zice şi despre un stat că este stăpân pe sine. partea cea rea trece deasupra celei bune. de mijloc şi până la cei mai puternici… Mai rămâne. Când însă. atunci socotim că noi suntem stăpâni pe noi înşine. Cumpătarea nu se află numai la o parte a statului. au ştiinţa guvernării. 441a-445c.. expresia aceasta vrea să spună că în sufletul nostru există două părţi: una rea şi alta bună. fie ei cei mai de jos. apoi. dreptatea prin care statul îşi desăvârşeşte virtutea.. Deci lipsa de ordine şi nerespectarea condiţiei de către fiecare om ce face parte dintr-un grup sau altul sau celălalt nu se pot numi altfel decât o crimă. încă două alte lucruri pe care trebuie să le mai descoperim în cetatea noastă: cumpătarea şi dreptatea… Cumpătarea presupune o bună rânduială şi deci înfrânarea poftelor şi a plăcerilor. iar curajul trebuie să i se supună?. sau la alta. adică deplina coordonare a părţilor sufletului. De aici vine expresia «a fi stăpân pe tine»… Dar... şi că toţi să şi-o facă asemenea… Atunci raţiunii i se cuvine să poruncească.. . ci ea este răspândită deopotrivă la toţi membrii statului. Cât priveşte curajul.. în sfârşit. Aceasta este şi ceea ce se poate numi nedreptate”. lucrurile stau altfel decât stau cu înţelepciunea şi curajul. pe cea poftitoare?. Când partea cea bună este stăpână pe noi. aceştia sunt singurii care merită să fie numiţi înţelepţi şi ştiinţa lor înţelepciune. ca urmare a unei rele educaţii sau a unei societăţi rele.. deşi cei mai puţin numeroşi. Mi se pare că dreptatea stă în faptul că fiecare trebuie să-şi îndeplinească datoria sa cum se cuvine… Însuşirea aceasta din urmă rivalizează în putere cu toate celelalte… Căci este drept ca fiecare să-şi stăpânească ceea ce este al său şi să-şi împlinească chemarea proprie… Dacă dulgherul ar voi să îndeplinească meseria cizmarului. Cu temperanţa.. pe plăcerile şi pasiunile sale… Din acest motiv mai zicem că acest stat este şi cumpătat… Dar unde stă cumpătarea? În guvernanţi sau în guvernaţi?. Încât.

1963. • P. Shand.2.1. p. 168 – 177.2. Liceul. 1995. Hersch. • D. monarhie. 180 – 238. Ross. şcoală peripatetică. p. Logica aristotelică OBIECTIVE • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Aristotel • Precizarea raporturilor dintre filosofia platoniciană şi cea aristotelică • Examinarea trăsăturilor definitorii ale gnoseologiei aristotelice • Înţelegerea semnificaţiilor complexe ale metafizicii aristotelice • Analiza articulaţiilor fundamentale ale ontologiei. 1996 • W. p. Bucureşti. Hegel. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate 11. 1998. • J.3. Editura Humanitas. gnoseologiei. Primul Motor. Iaşi. 104 – 118. categorii. formă (eidos. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. 1998 • P. Editura Univers Enciclopedic. Iaşi.D. Iaşi. Aristotel. materie (hýle). Teoria social-politică aristotelică 11. Mirarea filosofică. Editura Polirom. 42 – 60. Prelegeri de istorie a filosofiei. Repere biografice 11.3. p. Vlăduţescu. teoriei social-politice.3. 1984. Ce este filosofia antică?. Bucureşti.W. ARISTOTEL STRUCTURA TEMEI 11. 32 – 36. cauză formală.5. act. Hadot.. 1997. Filosofia în Grecia veche. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios.1. p. tiranie. Opera aristotelică 11. cauză materială. eticii. aristocraţie. Collinson. p. 243 – 280. Distincţia filosofie-ştiinţă 11.4. Introducere în filosofie. Editura Academiei.F. retoricii. peripatetici. democraţie. Aubenque. Bucureşti. constituţii rele. Windelband. 562 – 660. Editura Teora. constituţii bune. Bucureşti. 1997. Problema fiinţei la Aristotel. Editura Polirom. Metafizica aristotelică 11. • W. 1994. morphé). substanţă (ousía). Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Al. Editura Moldova. cauză eficientă. Filosofia antică. Istoria filosofiei greceşti. vol. V. esteticii şi logicii elaborate de Aristotel • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE Stagiritul.3. Bucureşti. • Gh. • G. • Gh. 50 – 66. p. oligarhie. • J. potenţă. 304 – 351.125 11.3. Editura Proarcadia. p. Filosofia aristotelică 11. Cazan. p. Bucureşti. . cauză finală.3. Editura Nemira. 1994. Introducere în filosofia occidentală.3. Istoria filosofiei europene. Editura Albatros.I. 1995.. Editura Humanitas. demagogie.

Repere biografice Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul). în special al celor biologice. şi al soţiei sale Phaistis. Ele se referă. politicii etc. în vecinătatea graniţei cu Macedonia antică grecească. religiei. psihologiei. că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. Tot în această perioadă. eliminând-o pe cea platoniciană. Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate. în special. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos. ca fiu al lui Nicomach. la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană. ci pe propriul său nepot. la dezinteresul manifestat de Platon faţă de studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. aşa cum era firesc. petrecută. bătrânul Platon nu l-a desemnat pe Aristotel. Cu toate acestea. Hr.) Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate. în primul rând. dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel. Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful. Platon s-a temut. profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale. înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. moralei. acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică. ceea ce însemnă că el nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. educaţiei. în nordul Greciei continentale. medic al curţii macedonene. dacă nu chiar cu puţin timp înainte.1. În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual. că. După copilăria. dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei. la Stagira şi la Pella.126 Cursul 11 ARISTOTEL (384 – 322 î. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează. ci şi Atena. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că. Afectat de această decizie. imediat după moartea lui Platon. care se vor accentua cu timpul. Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. capitala regatului macedonean. în peninsula Chalcidică. atunci când a trebuit să desemneze un succesor la conducerea Academiei. Speusip. Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor. care era un filosof destul de obscur. fiind crescut de un unchi. între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri. în Antichitate şi în Evul Mediu. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. . 11. unde rămâne circa 18-20 de ani. unde va deschide o filială a Academiei. deci. probabil. considerându-se. ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale. probabil. Aristotel a părăsit nu numai Academia. trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii.

Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră.. în afara cetăţii. s-a îmbolnăvit. Datorită acestor relaţii. Şcoala sa va mai fi numită şi peripatetică. nu tocmai onorabilă. Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase. iar discipolii săi peripatetici (gr. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon. care constituise o permanentă ameninţare pentru greci. naţionaliştii atenieni. întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nicio şansă de supravieţuire. nu departe de Academia platoniciană. Aici decide. iar grecii nu erau dispuşi să renunţe din proprie iniţiativă la fărâmiţarea lor politică tradiţională. Devenit rege. care-l considerau trădător. viitorul rege Alexandru Macedon. Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru.. cucerind India şi proclamânduse faraon al Egiptului). iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului. . la numai 33 de ani. Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei să desăvârşească educaţia fiului său Alexandru. cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel. El a continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat. Aristotel a fost. Atâta vreme cât a trăit Alexandru. în plină putere creatoare. practic. care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei. la Chalcis. în insula Lesbos. cel puţin până la un punct. să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică. motivându-şi fapta. în special la Atena. Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. peripatein – a se plimba).127 Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene. în 322 î. Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean. ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare. nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. desfiinţând. astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit încă să răspundă satisfăcător. la vârsta de 62 de ani. Vreme de câţiva ani. Imperiul Persan. în 323 î. Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani. Alexandru avea şi numeroşi duşmani.Hr. Aristotel a rămas fără protecţie. În cinstea zeului. în frunte cu oratorul Demostene. Imediat după moartea lui Alexandru. împotriva filosofiei (aluzie evidentă la condamnarea la moarte a lui Socrate de către atenieni). întreaga Grecie continentală. În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Academiei şi şia elaborat cea mai mare parte a operei. Deşi mulţi greci îl admirau. întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul devine repede celebru. încă o dată. Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena. Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia. i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate. datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. L-a ajuns răzbunarea Atenei. transformat în scurt timp în imperiu prin cucerirea unor întinse zone din Europa. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească. abandonându-şi studiile. atrăgând tineri din întreaga lume grecească.Hr. Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească. insulară şi microasiatică. prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască. începută încă din perioada în care se afla la Academie. în insula Eubeea. Datorită morţii subite a tatălui său. unde se refugiase. ca şi Platon după ce revenise din călătorii. Peste numai un an.

mai degrabă accidentală. Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice. adoptând nu numai o serie de teme şi de motive platoniciene. Această denumire. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia. Andronicos din Rodhos. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii. Astfel. care se adresau iniţiaţilor. teorie politică (Despre regalitate) etc. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre interpretare. care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării. în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau Despre retorică). de când a fost elaborată. El a fost preocupat.). Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie. Analiticile prime. el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel.Hr. I î. pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor. în special. adaugă Kant.128 11. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel. • Despre generare şi distrugere – lucrare de biologie . Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în aprecierea meritelor filosofilor). această logică n-a putut să mai facă niciun pas înainte! Deşi exagerează (căci chiar în antichitate logica clasică va fi dezvoltată de către stoici). şi cursuri ezoterice. Despre nobleţe etc. Principiile acestei teorii fizice vor fi preluate. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu. • Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra universului. Cea mai mare parte a cursurilor exoterice s-a pierdut. • Organon (gr. etică (Despre iubire. s-a dovedit inspirată. care a trăit în sec. • Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d. ea n-a trebuit să facă niciun pas înapoi. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. pe care o explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice. dincolo de lucrurile fizice. Topica şi Respingerile sofistice. ci de către editorul operei sale. Categoriile. mai corect. care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că ceea ce este impresionant la logica aristotelică este faptul că. este însă faptul că de când a fost creată. a fost scrisă după lucrarea Fizica. filosofie (Eudem. Şi mai impresionant.). fiind elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor elementare despre domeniile respective.2.Hr. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică. de problematica mişcării corpurilor fizice. – instrument) – este lucrarea monumentală în care Aristotel şi-a expus teoria logică. al cărei titlu se pierduse. în special teoria principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii. aprofundate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi Galilei pentru fundamentarea şi elaborarea mecanicii clasice. pe astronomul grec Claudiu Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului. Kant sugerează că am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost fundamentată şi elaborată integral de un singur individ. numind-o „Cea care urmează după fizica” (Metafizica). şi a fost ultimul conducător al Liceului. întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau. Despre filosofie). Analiticile secunde. dar cele ezoterice – adevărate tratate – s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în întregime. concepţia platoniciană asupra sufletului etc. se mai numeşte şi metafizică). ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a discursului filosofic. fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt: • Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică. Despre bogăţie.

În aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon. etapa naturalistă. Aşa cum am arătat mai sus. identificându-se cu ansamblul trăsăturilor lor fundamentale.1. Procedând astfel. Este semnificativ în acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează sintagma „noi platonicienii”. ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi eliminarea celor pe care el le considera eronate. 11. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei.3. nucleul filosofiei platoniciene. când ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică”. expusă îndeosebi în lucrarea Metafizica. care este supusă unei critici sistematice deosebit de severe. care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. în concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciană. pentru Aristotel ele le sunt imanente. Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de psihologie. În această etapă el a aderat la principalele teme şi motive ale filosofiei platoniciene. în special la teoria Ideilor şi la metempsihoză. Etica nicomahică Etica eudemică – lucrări de etică Marea etică Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor Istoria animalelor – lucrare de biologie Părţile animalelor – lucrare de biologie 11.3. deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său. El şi-a motivat această atitudine faţă de concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon. Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile. Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una demolatoare. care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. Aristotel a criticat. Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon care de-a lungul vieţii şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie. Dacă Platon considerase că esenţele lucrurilor sunt transcendente acestora. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. etapă în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică. ceea ce înseamnă că se considera platonician. ci şi forma literară a operei platoniciene. în primul rând. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate . 3. Această concepţie este în mod programatic opusă celei platoniciene. Ca şi lucrările lui Platon aceste opere sunt scrise sub formă de dialoguri. cum procedase Platon. etapa platonismului fervent. dar mai prieten îmi este adevărul”. Filosoful german Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale elaborării creaţiei teoretice aristotelice: 1.129 • • • • • • • • • • • Meteorologia – în care se încearcă explicarea fenomenelor meteorologice. 2. adică teoria Ideilor. De aceea el va plasa esenţele lucrurilor în ele însele şi nu în afara lor. Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice.

deşi s-a arătat adesea foarte critic la adresa lui Platon. În timp ce Platon concepe Ideea de Bine drept entitatea cea mai inteligibilă. în special în faza maturităţii. se fac mai puţin simţite presupoziţiile orfico-pythagorice. care se reflectă în convingerea lor că înţeleptul (filosoful). Pe această premisă gnoseologică comună se altoiesc apoi diferenţele antropologice dintre cei doi gânditori. Aristotel acceptă deplin. Adevărata cunoaştere este numai cea a universalului. A considera realitatea inteligibilă înseamnă.130 Analiza raporturilor dintre Platon şi Aristotel este esenţială pentru înţelegerea premiselor filosofice de la care a pornit discursul aristotelic. cât şi Aristotel sfârşesc prin a propune o „scară a existenţelor”. dar dificil de gestionat. în fond. În aceste circumstanţe divinul. a lumii naturale spre realitatea suprasensibilă. cunoaşterea veritabilă se află în concept şi nu în sensibilitate. aspectele de continuitate şi discontinuitate dintre cei doi filosofi în diferite compartimente ale sistemelor lor: presupoziţii culturale. Platon. atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel. Presupoziţia culturală de fond. mai „savant” şi. cu finalităţi şi cu strategii metodologice specifice. la cauza sa primă. la nivel de principiu. rămânând în interiorul discursului raţional. Nici din concepţiile ontologice ale celor doi filosofi nu lipsesc elementele comune: în ambele sisteme. idealul. mai întâi. între cei doi gânditori apar mari diferenţe. tocmai deoarece în particular subzistă întotdeauna un reziduu de iraţionalitate (materia). deşi l-au considerat constitutiv structurii realităţii. propune o cunoaştere articulată într-o pluralitate de ştiinţe particulare. Voi examina. În cadrul acestor diferenţe ale modului de structurare a lumii suprasensibile. atrage spre sine toate celelalte existenţe (astfel. şi deoarece la Aristotel. mai atent la lumea fenomenală. Atât Platon cât şi Aristotel manifestă un viguros optimism gnoseologic. concepţiile asupra cunoaşterii. Cei doi filosofi concordă şi în identificarea esenţei cunoaşterii. îşi află locul şi conceperea diferită a divinului de către cei doi filosofi. integral accesibil capacităţii cognitive a omului. ontologia. un logos. tinde să conceapă cunoaşterea ca o ştiinţă unitară (şi totală) a suprasensibilului. specifică întregii mentalităţi greceşti clasice. teologia etc. prezentă în ambele concepţii. dar supune teoria Ideilor unei severe. dar constructive critici. în timp ce Aristotel. ambii tind să prezinte dimensiunea suprasensibilă ca cea a adevăratei „plenitudini” a fiinţei. care apare perfect transparentă gândirii umane. care. este convingerea implicită a inteligibilităţii realităţii. semnificaţia fundamentală a existenţei ei. comună rămâne numai convingerea conform căreia cauza adecvată a lumii sensibile trebuie să constea în mod necesar într-o realitate suprasensibilă. în momentul determinării concrete a structurii realităţii suprasensibile. Aristotel vorbeşte despre divin drept cauză finală a lumii). în momentul în care descoperă esenţa raţională a realităţii. strădania lui Platon de legitimare a realităţii suprasensibile. Nu este întâmplător faptul că ambii gânditori. drept urmare. chiar dacă neîndoielnic mai puternic în gândirea lui Platon. se resimte o profundă aspiraţie a sensibilului spre ideal. Deşi nuanţele cu care această convingere comună este transpusă în termeni teoretici vor fi sensibil diferite. ca şi cea mai mare parte a gândirii antice greceşti – cu excepţia tragediei – nu au fost deloc sensibili la problematica răului. o realitate care are o ordine internă. a considera că gândirea umană are capacitatea să parcurgă toate etapele prin intermediul cărora realitatea derivă din fiinţă. care îi conduc spre soluţii diferite. Datorită acestui fapt. îi surprinde şi propria plenitudine. Aristotel va demonstra că Mişcătorul Nemişcat (Divinitatea) este cu precădere entitatea cea mai inteligentă. punându-i în evidenţă aporiile de fond. care de la nivelul său cel mai de jos şi mai puţin inteligibil (materia) ajunge la cel mai înalt (Ideea de Bine la Platon şi Mişcătorul Nemişcat la Aristotel). Această presupoziţie culturală comună condiţionează concepţiile despre cunoaştere ale ambilor gânditori. poate mai „înţelept”. Atât Platon. s-a raportat în permanenţă la el. care este în mod fundamental cunoaşterea prin cauze. în ultimă instanţă. Desigur. . capacitatea de reducere a realităţii la cauzele sale apropiate şi.

subliniind că sufletul ar fi „forma” corpului. Prin tradiţie această deosebire se exprimă prin afirmaţia că Platon ar fi prototipul filosofului-poet. sensibilitatea acestuia faţă de problema destinului postum al sufletului. – morphé). Desigur.2. prin analiză raţională. Conceptul aristotelic de formă prezintă unele similitudini cu conceptul platonician de Idee. gnoseologia. cum ar fi fost de aşteptat. Cu certitudine. cu o singură excepţie. considerată formă pură şi numită forma formelor. Lucrurile concrete. şi viziunile antropologice ale celor doi filosofi. 11. în această diferenţă se manifestă deosebirea dintre două tipuri umane diferite. Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia singur. Substanţa ar fi. la ambii înţeleptul este animat de o puternică tensiune existenţială ce are drept obiectiv cunoaşterea. Aristotel afirmă că materia ar exista numai ca potenţă. Divinitatea. materia (gr. coerentă în părţile sale constitutive. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. Materia ar fi. dar el nu pare a avea acea mare „rezonanţă interioară” pentru problematica umană. care se simte în întreaga operă a lui Platon. etica. individuale. El distinge patru tipuri de cauze: . Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă.131 Sunt diferite. În Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu materia. făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. sunt deci substanţe. dar la Aristotel este prezentă o utilizare mult mai rafinată a procedeelor logice şi lipseşte cu totul apelul la mit. inertă şi informă. – hylé). statuia ca atare.) răspunde aceloraşi criterii. În concluzie. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. Ea ar fi un fel de material brut şi inert din care sunt constituite lucrurile. pentru a invoca exemplul de mai sus. este vorba mai degrabă de două modele metafizice complementare în care se exprimă valorile fundamentale ale culturii greceşti clasice. O a doua deosebire antropologică dintre cei doi filosofi constă în modul diferit de concepere a raportului dintre suflet şi trup. Cu această convingere este posibil să începem acum examinarea filosofiei lui Aristotel. cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. teologia etc. dar această afirmaţie mai mult ascunde decât explică rădăcina deosebirilor metodologice dintre ei. Aristotel corelează mai bine cele două realităţi. de exemplu. de natură spirituală. chipul zeului reprezentat de statuie. dintre o mai mare sau mai mică sensibilitate faţă de destinul uman. şi pentru Stagirit tensiunea spre divin este o constantă a întregii realităţi. în care articularea diferitelor momente din care teoria se compune (ontologia. Ontologia aristotelică În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său. În realitate n-ar exista materie informă sau formă goală. pentru a invoca exemplul de mai sus. este mai puţin prezentă propensiunea mistică a lui Platon. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. în timp ce Aristotel al filosofului-savant. 2. în timp ce la Platon subzistă un clar dualism în problema raporturilor dintre suflet şi trup.3. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic. care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator. Forma ar fi. la ambii este vădit efortul de elaborare a unei viziuni globale asupra realităţii. – ousia). forma (gr. Cele două principii sunt: 1. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii. lipsită de conţinut material. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. dar la Aristotel. blocul inform de marmură din care va fi cioplită o statuie. de asemenea. antropologia. cel puţin în etapa de maturitate. Opţiunile antropologice diferite ale celor doi filosofi determină şi strategii metodologice diferite. al tuturor lucrurilor. ca posibilitate. apare cât se poate de clar că este discutabilă considerarea lui Aristotel ca „depăşire” a lui Platon.

de proiectul templului ce urmează a fi construit. reprezentată. ci şi un mare savant.132 • cauza materială. • cauza eficientă. care includ: o poetica. Distincţia filosofie – ştiinţă Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale. o fizica (numită de el „filosofie secundă”). Până la el totalitatea cunoştinţelor despre lume – atât cele cu caracter general. cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi manifestări particulare ale existenţei. ele nu fuseseră încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. de exemplu.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe. iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată de nicio tentativă semnificativă de soluţionare a sa. pe de altă parte. deoarece fiecare tip de ştiinţă circumscrie un anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei. criteriul clasificare propus de el este subiectiv.3. astronomia etc. Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor. de exemplu. piatra din care va fi construit un templu. Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că: 1. care includ: o metafizica (numită de el „filosofie primă”). Aristotel va stabili. • cauza formală. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. de exemplu. mai întâi. Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul timpului modificări fundamentale. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a primului impuls. de acţiunea efectivă de modelare şi de organizare a pietrei pentru a deveni templu. deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate sufletească distinctă: • contemplatoare (ştiinţele teoretice). o matematica. • ştiinţele practice. • creatoare (ştiinţele creatoare). care ar fi. • cauza finală. Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. • ştiinţele poetice (creatoare). o etica. El a propus următorul sistem al ştiinţelor: • ştiinţele teoretice. ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. Deşi unele ştiinţe (matematica. criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de cele ştiinţifice. o economia. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea principială a ştiinţei de filosofie. pe de o parte. • practică (ştiinţele practice). care includ: o politica. 11. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca totalitate). 2. o retorica. prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii. există şi un temei obiectiv al delimitării lor. Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima dată în mod riguros şi sistematic. reprezentată.3. . cât şi cele specializate – erau înglobate în filosofie.

mentalităţi. În afara acestor idei. el vrea să afirme. pe toţi cei care nu aveau ca limbă maternă greaca! Aristotel distinge două tipuri de regimuri politice sau. în sensul că nu se poate vorbi despre un individ uman decât în cadrul unei societăţi constituite. în care-i includea. conţine mult mai multe elemente realiste în raport cu cea platoniciană. Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice: • regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernământ: • monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale filosofiei: teoria cunoaşterii. Este semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii analiza monografică a constituţiilor a circa 162 de regimuri politice din lumea grecească. legitimând sclavia (îi numeşte pe sclavi „unelte vorbitoare”) şi superioritatea poporului grec în raport cu „popoarele barbare”.4. retorică. Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. Aristotel face în Politica o serie de consideraţii deosebit de pertinente asupra necesităţii separaţiei puterilor în stat pentru stabilitatea regimului politic. ci că toate sunt legitime în măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general. etică. Doctrina sa social-politică. neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în lucrarea Statul atenian. El a prelucrat şi a sistematizat în Politica o bază empirică impresionantă. • aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernământ ar fi superioară celorlalte. • regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernământ: • tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său interes. de fapt.133 11. potrivit mentalităţii greceşti tradiţionale. Din păcate. economie etc. Aristotel a fost şi un om al timpului său. • oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor bogaţi. de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii. cum spune el. lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice. Aristotel defineşte omul ca „zoon politikon” (animal politic) şi consideră că statul (el nu operează distincţia stat – societate) este anterior individului. particularităţi locale etc. • rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate. Teoria social-politică aristotelică Ca şi dascălul său Platon. expusă în Politica. lucrările respective s-au pierdut. estetică. aşa cum organismul este anterior părţilor sale. prin care a anticipat evoluţiile teoriei politice din epoca modernă. primordialitatea societăţii în raport cu orice individ. • demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor. de constituţii: • bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure. care poate părea la prima vedere stranie.3. Prin această apreciere. El nu mai este însă interesat atât de regimul politic ideal. • democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai precis. cum făcuse dascălul său. . cât de cel care poate asigura o gestiune eficientă a problematicii vieţii sociale. asupra importanţei proprietăţii private şi a ponderii majoritare a clasei mijlocii pentru evitarea dezechilibrelor social-politice etc.

probabil. în care este prezentat conceptul aristotelic de pro-poziţie (ca atribuire a unui predicat unui subiect) şi este elaborată lista celor zece categorii. una dintre cele mai importante izbânzi ale creaţiei teoretice aristotelice. şi epoca lui Boetius (sec. o achiziţie definitivă a spiritului uman. cu certitudine. şi în alte opere aristotelice se găsesc pasaje semnificative pentru reconstituirea concepţiei sale asupra logicii. Repere biografice Născut în anul 384 la Stagira. două cărţi. în insula Eubeea. adică acele silogisme care se întemeiază pe premise necesare. în nordul Greciei continentale. A fost angajat apoi de regele Filip al II-lea al Macedoniei ca preceptor al fiului său Alexandru Macedon. care impresionează şi astăzi prin rigoare şi actualitate. REZUMAT 1.3. ca fiu al medicului curţii regale macedonene. să-i probeze adevărul aserţiunilor.Hr. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cei mai prolifici gânditori ai tuturor timpurilor. care este. 2. Logica aristotelică Logica reprezintă. VI d.Hr. 2. în care este tra-tat magistral principiul noncontradicţiei. După moartea prematură a lui Alexandru Macedon. – instrument). fiindu-i atribuit un număr impresionant de lucrări. 7. în acest sens. din păcate. Introducere. datorată însă nu lui Aristotel. de fapt. unde a rămas aproape două decenii.). iar o parte considerabilă a ei poate fi socotită. Respingerile sofistice. Aristotel a fost nevoit să se refugieze la Chalcis. 5. Aristotel a părăsit Atena după moartea dascălului său. atât structura cât şi titlul acestui ansamblu de opere nu sunt datorate lui Aristotel. Importanţa pe care el i-a conferit-o se datorează faptului că Stagiritul a considerat logica instrumentul metodologic universal al cercetării ştiinţifice. care analizează silogismul fondat pe premise probabile. compusă din opt cărţi. în care este prezentată „demonstraţia”.). Nefiind desemnat de Platon succesor al său la conducerea Academiei. Structura în care ne-a parvenit Organon-ul aristotelic este următoarea: 1. Analiticile prime. ci filosofului grec neoplatonic Porphyrios (cca. este semnificativ. importanţa sa istorică a fost imensă dacă luăm în considerare faptul că revizuirea principiilor sale fundamentale a avut loc abia în ultimul secol. el a plasat-o în centrul interesului său teoretic. Deşi Aristotel nu a considerat logica o ştiinţă propriu-zisă. tot ceea ce se poate spune în acest sens este că acest lucru s-a întâmplat aproximativ între anii 270 d. mai ales. Aristotel a revenit la Atena şi a înfiinţat Liceul. mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor.Hr. Este dificil de precizat şi când a fost stabilită ordinea în care s-au perpetuat apoi aceste tratate. 3. unde a murit în anul 322 în împrejurări obscure. urmărind să-şi desăvârşească formaţia şi să difuzeze spiritul Academiei în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. adică aşa-numita argumentare „dialectică”.134 11. Scrierile sale sunt grupate în două categorii: lucrări exoterice ( Gryllos sau Despre . Pe lângă Organon. Topica. care porneşte de la „locuri comune” (în greceşte „tópoi). cea de-a noua carte a Topicii. în măsură să-i asigure coerenţa şi. După ce acesta a devenit rege. Despre interpretare. Aristotel a venit la vârsta 17 ani la Atena şi s-a înscris la Academia lui Platon. care sunt modalităţile în care se poate predica un anumit atribut despre un subiect dat. faptul că numărul lucrărilor sale de logică este apreciabil. 232-305 d.5. numeroşi exegeţi consideră că dintre toate cea mai importantă este cartea a IV-a (Γ) a Metafizicii. Opera logică a lui Aristotel ne-a parvenit sub forma unui ansamblu de tratate reunite sub titlul Organon (gr. 4. Categoriile. în care este expusă teoria validităţii formale a silogismului. alte două cărţi. în care este tratată problema opoziţiei dintre propoziţii. 6. Analiticile secunde.

Poetica etc. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate Între cei doi mari gânditori există atât aspecte de continuitate. adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. El propune acestei discipline multiple definiţii. • cauza formală. 2. Despre nobleţe. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic. care vizează o serie de presupoziţii culturale şi teoretice comune. Despre bogăţie. Organon. Despre cer. reprezentată de scopul pentru care este construit templul. El denumea ceea ce ulterior va fi desemnat cu acest termen teologie sau filosofie primă. Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. după cum suveranitatea este deţinută de un singur om. 3. de proiectul templului ce urmează a fi construit. • cauza eficientă. Fizica. „animal politic” (zoon politikon). făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. Lucrurile concrete. materia (gr. etice. Spre deosebire de Platon. Sunt bune constituţiile în care puterea este utilizată pentru satisfacerea intereselor generale (monarhia.2. • cauza finală.1. omul este înclinat în mod natural spre asocierea cu alte fiinţe umane creându-şi astfel structuri de viaţă asociativă.3. de exemplu. care ar fi. 3. Despre suflet. reprezentată. cu degenerările corespunzătoare. care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. sunt deci substanţe.). Retorica. 3. El distinge patru tipuri de cauze: • cauza materială. de exemplu. inertă şi informă. cea mai importantă fiind cea care afirmă că metafizica este ştiinţa care studiază fiinţa ca fiinţă. aristocraţia şi democraţia). Etica nicomahică. care se referă. estetice etc. 3. Despre iubire. Istoria animalelor. de un număr restrâns de cetăţeni sau de toţi. prejudecăţile culturale . 3. etapa platonismului fervent. Marea etică. cât şi de discontinuitate. – ousia). Parva naturalia. implicit. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă. care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. 2. forma (gr. vom avea deci trei tipuri de constituţii drepte. – morphé). Aristotel explică existenţa tot cu ajutorul a două principii: 1. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. – hylé). de natură spirituală. Meteorologia. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii. Eudem. Deşi teoria social-politică aristotelică este mai realistă decât cea platoniciană. reprezentată. demagogia). Omul este deci animal social şi. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă. care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. Aristotel consideră că nu există constituţii ideale în sens absolut: fiecare dintre cele trei constituţii drepte se poate dovedi adecvată în anumite situaţii concrete. Ontologia aristotelică În pofida criticii severe făcute ontologiei dascălului său. dar este semnificativă pentru viziunea sa filosofică şi cea potrivit căreia metafizica este ştiinţa care studiază divinitatea şi realitatea suprasensibilă. de acţiunea efectivă de modelare şi de organizare a pietrei pentru a deveni templu. la opţiunile filosofice fundamentale (Aristotel opune idealismului platonician un pronunţat spirit realist şi naturalist). al tuturor lucrurilor. Familia şi satul sunt pentru Aristotel suficiente pentru satisfacerea necesităţilor elementare ale omului. diferite modele constituţionale. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. Despre filosofie. gnoseologice. 3. dar realizarea deplină a esenţei sale solicită existenţa statului (polis). contrapusă filosofiei secunde. Despre naştere şi distrugere. care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator.135 retorică. stilurile diferite de concepere a discursului filosofic (Aristotel opune o solidă construcţie logico-teoretică stilului mitico-poetic platonician) şi soluţionarea diferită a unui mare număr de probleme ontologice. iar rele sau degenerate cele în care puterea este utilizată pentru satisfacerea unor interese particulare (tirania. fizica. Statul poate adopta. care era. piatra din care va fi construit un templu. Distincţia filosofie-ştiinţă Aristotel nu a utilizat în lucrările sale termenul metafizică. socialpolitice. Etica eudemică. Despre regalitate) şi lucrări ezoterice (Metafizica. oligarhia. prin analiză raţională. etapa naturalistă. putând fi distinse trei mari etape ale elaborării sale: 1. Teoria social-politică aristotelică Deoarece nu îşi este suficient. cu precădere. la Aristotel. de exemplu. individuale. Politica.4. potrivit concepţiei sale. cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică expusă în lucrarea Metafizica.

1984. că vorbea peltic. De ce credeţi că a revenit Aristotel la Atena după ce Alexandru a devenit rege? 6. faptul că numărul lucrărilor sale de logică este apreciabil. „Aristotel. Care au fost principalele cauze ale neînţelegerilor dintre Platon şi Aristotel? 3. Aristotel era absent. Se pare însă că opera îi va fi fost încă . probabil. p. Platon şi Aristotel – continuitate şi discontinuitate. să-i probeze adevărul aserţiunilor. menit. inele şi felul de a-şi tăia părul. prin chiar esenţa sa. în contrast cu principiile sale metafizice şi etice. el a plasat-o în centrul interesului său teoretic. pe Alexandru… A ţinut lecţii la în Lykeion timp de treisprezece ani. Distinţia aristotelică dintre filosofie şi ştiinţă.1. fiul lui Nicomachos şi al soţiei acestuia. Phaistis. în Macedonia. este semnificativ. Care sunt tipurile de cauze necesare. pentru referate sau eseuri 1. potrivit filosofiei aristotelice. „(Aristotel) ar fi scris 145 de cărţi. Despre vieţi. importanţa sa istorică a fost imensă dacă luăm în considerare faptul că revizuirea principiilor sale fundamentale a avut loc abia în ultimul secol. Logica aristotelică Logica reprezintă una dintre cele mai importante izbânzi ale creaţiei teoretice aristotelice. Filosofia în Grecia veche. 4. Care sunt principalele tipuri de regimuri politice distinse de Aristotel şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 14.1. Doctrina aristotelică a cauzalităţii. Editura Albatros. Repere biografice 1. Care este criteriul de clasificare a regimurilor politice în teoria social-politică aristotelică? 13. Respingerile sofistice. Care sunt cele mai importante aspecte de continuitate şi de discontinuitate dintre creaţia teoretică platoniciană şi cea aristotelică? 9. AUTOEVALUARE A. iar o parte considera-bilă a ei poate fi socotită. de la concubina sa. o achiziţie definitivă a spiritului uman.5. Analiticile prime. Deşi Aristotel nu a considerat logica o ştiinţă propriu-zisă. 3. Virtuţi şi limite ale teoriei social-politice aristotelice. în mă-sură să-i asigure coerenţa şi. Herpyllis. S-a despărţit de Academie încă de pe când trăia Platon… În momentul în care Xenocrates deveni şeful Academiei. ochii mici şi avea deosebită grijă de îmbrăcăminte. Aristotel – om al epocii sale sau om universal? 2. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. V. Care sunt cele mai importante limite ale teoriei social-politice aristotelice? B. După spusele lui Timotheos. în acest sens. după lista lui Diogenes Laertios. Opera aristotelică 2. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Aristotel? 2. virtuţii contemplative. mai ales. fiind ambasadorul Atenei la curtea lui Filip. Importanţa pe care el i-a conferit-o se datorează faptului că Stagiritul a considerat logica instrumentul metodologic universal al cercetării ştiinţifice. rămânând deci victima unui tip de rasism care contrastează cu viziunea sa asupra omului (oricărui om). Teme pentru dezbatere în seminar. La întoarcere văzând şcoala sub o nouă conducere alese un loc de plimbare publică în Lykeion. 5. el susţine caracterul „natural” al sclaviei şi al supremaţiei grecilor asupra „barbarilor”. s-a născut la Stagira…Aflăm din cartea lui Timotheo atenianul. 1-35. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. care impresionează şi astăzi prin rigoare şi actualitate. unde a avut ca elev pe fiul lui Filip. Despre interpretare. Întrebări 1. după cum se spune. 2.136 ale epocii l-au influenţat şi pe Aristotel. 3. Virtuţi şi limite ale metafizicii aristotelice. pentru explicarea satisfăcătoare a realităţii şi care este rolul fiecăreia dintre ele? 11. a avut un fiu numit tot Nicomach. Analiticile secunde. 6. DIOGENES LAERTIOS. Avea pulpele slabe. pe urmă s-a retras la Chalcis şi a murit de boală la vârsta de şaizeci şi trei de ani…”. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. unde se plimba… filosoful cu discipolii săi… De aici a numele de peripatetic… A stat la curtea lui Filip. De ce consideraţi că Platon nu i-a încredinţat lui Aristotel conducerea Academiei? 4. – instrument): Categoriile. 305. Care sunt principalele etape pe care le-a parcurs creaţia teoretică aristotelică? 8. Care sunt principalele tipuri de ştiinţe deosebite de Aristotel şi care sunt criteriile delimitării lor? 10. Ce influenţă consideraţi că a exercitat Aristotel asupra lui Alexandru Macedon? 5. Topica. Bucureşti. Opera logică a lui Aristotel ne-a parvenit sub forma unui ansamblu de şase tratate reunite sub titlul Organon (gr. Care sunt cele mai importante lucrări ale lui Aristotel? 7. Care sunt coordonatele principale ale teoriei politice aristotelice? 12.

980a-982a. Soarta a făcut însă ca lucrările acromatice (àkromatikoi lógoi). pentru a arăta că nu trebuie să filosofezi. 3. ci pe Callias sau pe Socrate sau pe alt individ. Apoi. I. pentru că cei dintâi cunosc cauza. 1005b. dacă trebuie să filosofezi. ba chiar observăm că cei ce se bazează pe experienţă îşi ajung mai degrabă scopul decât cei care. s-a ajuns la descoperirea ştiinţelor pure…. Din cele spuse reiese că denumirea pe care o avem în vedere se aplică la una şi aceeaşi ştiinţă: filosofia. . Astfel că. este filosof cel care cunoaşte cauzele cu mai multă precizie şi care ştie să-i înveţe pe alţii cu mai multă pricepere. întrucât ştiinţa e în funcţie de cunoaştere.7. 3. trebuie să filosofezi. sau oricum de câteva ori mai bogată. 3. este filosof cel ce ajunge la cunoaşterea lucrurilor care mai anevoie pot fi desluşite… În al treilea rând. sunt lipsiţi de experienţă. „E adevărat că şi fizica este o ştiinţă. Căci medicul nu tratează pe om în general sau doar în calitatea lui de om. recunoaşte prin aceasta că nu ştie. 1. ea fiind aceea care se ocupă cu primele cauze şi principii. Concepţia filosofică şi ştiinţifică 3. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. Metafizica. cea publicat. decât vremea a păstrat pentru cei mai dinaintea noastră. trebuie să vedem care sunt cauzele şi care principiile care constituie obiectul filosofiei.1. cei de demult ca şi cei de azi au fost determinaţi la filosofare de uimire… Acela care descoperă anumite dificultăţi şi care se miră. întrucât s-au îndeletnicit cu filosofia pentru a scăpa de neştiinţă. Căci o bună parte din ea. ori ceea ce reprezintă pieirea. 3. Metafizica. totuşi. exoterică s-a pierdut. IV. Metafizica. se pare că experienţa nu se deosebeşte de loc de ştiinţă. Proteptic.D. fără a ştiinţa fiecărui lucru în parte. De aceea şi iubitorul de mituri este. 1. 1003b-1004a. va fi expus să greşească… Şi. apoi altora pentru că sunt doar posibile ca substanţă. după părerea generală. Ross). pe când ştiinţa constă în cunoaşterea generalului. În fine. IV. XI. fr. 3. cât şi proprietăţile ei esenţiale…”.137 mai bogată. Că această ştiinţă nu este una poetică (creatoare. „Despre fiinţă se vorbeşte. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor… au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă”. ci mai degrabă numai în măsura în care fiinţa particulară participă la mişcare”. 983a. am putea să-i atribuim studiul fiinţei nu întrucât fiinţează. ajungem mai repede la un răspuns la problema ce ne interesează. 2. este filosof cel ce alege ştiinţa care este cultivată pentru ea însăşi. aproape în întregime”. 3. Aşa că oamenii. posedând ştiinţa.5. după câte se pare. W. trebuie să filosofezi”. Poate dacă luăm în seamă mai întâi opiniile privitoare la filosof.2. dar nu şi de ce e cald. Mai întâi. iar activitatea practică şi rezultatul ei au loc întotdeauna în domeniul individualului.5. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a şti iar nu în vederea unui scop utilitar. unor lucruri le zicem fiinţe. 982a-983a. III. în celebrul său Liceu (Lykeion) să fie păstrate. ştiinţa cea mai elevată care este şi cea mai filosofică dintre toate. 3. «cursurile» ţinute în şcoală. măcar că aceste senzaţii sunt instrumentul de căpetenie prin care ajungem la cunoaşterea particularului… Senzaţiile însă nu ne spun care sunt cauzele lucrurilor. „Trebuie să filosofezi sau nu trebuie să filosofezi. „Ştiinţa filosofului are ca obiect fiinţa ca fiinţă. Metafizica. 2 (ed. „Deoarece aceasta este ştiinţa pe care o căutăm. suntem încredinţaţi că cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii cu practică.6. artizanală) se vede din activitatea celor vechi. ştiinţa numită iubire de înţelepciune are ca obiect primele cauze şi principiul”. 3. Încât e uşor de înţeles că cel dintâi om care a făcut o născocire practică ce depăşea priceperea comună a ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare… Când au fost puse la punct toate aceste născociri.3. I. Metafizica. Pricina stă în aceea că experienţa se ocupă de cazul izolat. I. „Există o ştiinţă care consideră Fiinţa ca fiinţă. 3. noi nu socotim senzaţia ca fiind ştiinţă. iar această descoperire s-a înfăptuit mai întâi în ţările unde oamenii aveau mai mult timp liber la îndemână… Scopul problemei pe care o tratăm aici e să arate că. căci numai atunci putem spune că cineva cunoaşte un lucru când suntem încredinţaţi că şi-a însuşit cunoaşterea primei lui cauze…” 3. iar dacă nu. dar ea nu este filosofia primă”. pentru că sunt substanţe. 2. acela care posedă teoria fără experienţă. 1060b-1062a. să numim filosof pe cel ce posedă totalitatea cunoştinţelor. altora pentru că sunt însuşiri ale substanţei. „Toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte… Celelalte vieţuitoare trăiesc călăuzite de reprezentările lor şi de imaginile prinse în memorie… numai neamului omenesc îi e hărăzită arta şi reflexiunea… În practică. cum de pildă ne spun numai că focul e cald. un iubitor de înţelepciune (filomýthos – filosófos). „Trebuie să ne însuşim cunoaşterea primelor cauze. în oarecare măsură. iar cei de pe urmă nu… Afară de aceasta. 3. cunoscând generalul fără a cunoaşte particularul subsumat lui. considerată în chip universal. Metafizica. Astfel. Metafizica. pentru noi şi pentru cei ce vor veni după noi.4. în multe sensuri… dar totdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu. nu într-una din părţile sale… Cât despre fizică (filosofia secundă). Căci. 1003a.

Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e nici determinat. urmează că Fiinţa înseamnă acelaşi lucru ca fiecare din aceste categorii…”. Dimpotrivă. Aceste celelalte atribute sunt modalităţi. Fizica. atunci orice lucru devine dintr-un subiect şi dintr-o formă.10. adică a produce forma în altceva. Deoarece. decât numai prin accident… Căci a produce un lucru înseamnă. a nu considera decât două principii are o oarecare raţiune… Unii presupun mai multe principii. iar nu substanţe. substanţă. VII.8. Aşa că ultimul substrat în sine nu e ceva determinat. să zicem arama. 3. Dar dacă înlăturăm lungimea. I. alta acţiunea sau pasiunea. „Despre fiinţă se vorbeşte sau în sensul de fiinţă prin accident sau în sensul de fiinţă în sine. „Tot ce devine este compus. care nu sunt suficiente. devine din materie. este non-existenţă prin sine… Materia este distrusă şi . ci înseamnă altceva. datorită naturii sau meşteşugului sau altei putinţe… Dar ceea ce se face este. iar substanţa ea însăşi e un predicat al materiei. adică o parte să consiste din materie. 192a-192b. pentru că contrarul nu este unul.13. Căci sensurile fiinţei sunt tot atât de numeroase ca aceste categorii. 7. o sferă de aramă. „Ceea ce devine. şi ca o parte din el să fie cutare lucru. Nu numai că ele nu sunt clare. 1028a-1029b. dacă există cauze şi principii ale existenţelor din natură…. adică forma. 189a-190a. V. iar alta este corespunzătorul formei şi în plus. ca şi în cazul esenţei. nici nesfârşite. toate. Fizica. şi că opuse sunt lipsa de formă. căci în mod permanent obiectul provenit astfel va trebui să fie divizibil. lăţimea şi adâncimea sunt nişte cantităţi. căci e făcută din aramă şi din forma sferică. iar cealaltă parte cutare alt lucru. există pe de o parte lucrul care este generat. 7. privaţiunea. iar bronzul sau piatra sau aurul sunt subiecte. alta cantitatea. 3. de pildă. cutare alt lucru. evident că nu mai rămâne nimic altceva. Metafizica. Într-adevăr. 3. Nu este cu putinţă să existe unul singur. lipsa de ordine. nici nu are vreunul din predicatele prin care e determinată Fiinţa. faţă de care celelalte joacă rolul de predicate. sau între alte lucruri dintre cele care au o formă şi materia lor. contrariul acesteia este privaţiunea… Căci după cum există un raport între statuie şi bronz sau între pat şi lemn.138 privaţia… Spunem doar şi despre Nefiinţă că este Nefiinţă”. din care deduc natura lucrurilor… Cercetând argumentele…. Iar cum factorul care produce ceva nu produce nici substratul. tot aşa există un raport între materie. nici o cantitate oarecare. care e sfera… Forma sau oricare ar fi numele ce trebuie să dăm figurii realizate în materia sensibilă nu e supusă devenirii. 3. devine prin ceva şi din altceva. lăţimea şi adâncimea nu mai rămâne decât ceea ce era determinat de aceste calităţi. lipsa de figură. iar cealaltă din formă…”. e aceea ce ia naştere în alt lucru. Fizica. ci materia… Ceva devine. 3. plecând de la un subiect luat în sensul plin al cuvântului. iar subiect omul. Metafizica. În chip accidental. formează predicate ale substanţei. nici o cantitate. VII. privaţiunea şi contrarietatea sunt accidente. Celelalte categorii. iar cealaltă. că materia este non-existenţă prin accident. pe de altă parte cel care devine prin generare şi aceasta în dublu sens: căci sau este subiectul sau opusul subiectului. 3. şi aceste lucruri au lipsa de formă mai înainte de a primi şi de a intra în posesia formei. iar produsul e o sferă de aramă. dintre categorii una indică substanţa. se poate spune că două sunt principiile. 3. „Dacă principiile sunt două. Ea e una despre care se afirmă toate aceste predicate. Prin aceasta înţeleg că a face aramă rotundă nu înseamnă a produce rotunjimea sau sfera. materia să apară în chip necesar ca singura substanţă. dacă nu e totuna cu substanţa nu vedem ce altceva ar putea fi substanţa. afară de aceea a substanţei. 190a-191b. Eu zic că neinstruit este opus. Forma este însă una. căci ea. când spunem că omul drept este cult sau că omul este cult sau că cel cult este om… Fiinţa în sine se ia în atâtea accepţii câte feluri de categorii sunt. Dar nu trebuie să ne mulţumim doar cu aceste lămuriri. 9. din acest punct de vedere. iar prin aceasta nu se înţelege privaţiunea. nici nu se naşte. alta relaţia. a face o sferă de aramă înseamnă a face din cutare lucru. mai degrabă prin esenţă decât prin accident. dar care de dincolo de ele toate. ci ea este aceea pe lângă care celelalte joacă rolul de predicate. ci mai degrabă substanţa e substratul prim. 1017a-1017b. căci nu cantitatea e o substanţă. tot aşa el nu produce nici sfera. de pildă. Aşadar este evident că. care e arama.12. atunci va trebui ca ceva să provină din altceva. Metafizica. existenţă”. Într-adevăr. Căci noţiunile lucrului se pot descompune în noţiunile elementelor sale… Ceea ce devine.11. 1033a-1034a. ceea ce face ca. iar celelalte locul şi timpul. pentru că astfel existenţa n-ar putea fi inteligibilă… Deoarece principiile sunt în număr finit. căci dacă înlăturăm toate celelalte atribute. Dacă producem forma. aşadar. omul instruit este compus din om şi din instruit. alta calitatea. Dar dacă va exista. 8. „Noi zicem că altceva este materia şi altceva privaţiunea. Forma a fost realizată din cutare material. un proces de devenire al esenţei sferei. să produci un lucru determinat. dar pe baza lor s-ar putea confunda materia cu substanţa. trei sau mai multe. individ. o producem din ceva deosebit… De pildă. „Substanţa. 6. acţiuni şi potenţialităţi ale corpurilor. nici altceva”. ceea ce nu e predicatul vreunui subiect.9. în genere. I. o sferă sau un cerc sau indiferent orice alt lucru. I. de pildă. am putea spune că trei sunt elementele şi că mai mult de trei nu există…”. dar şi că într-un fel sunt trei… Materia este deci un principiu… Dar este una aşa cum este gândirea. pe când lungimea. cum este ordinea sau muzica… De aceea.

Toate cauzele pe care le-am menţionat intră. 13. în sfârşit. când în act. iar în acest fel. nici nu este enunţată despre un subiect. dintre fiecare este. în cel mai însemnat. foarte vădit. aşa cum este bronzul pentru statuie şi argintul pentru cupă. atunci substanţa este prima parte…. adică lucrul pentru care se face ceva. cauza este forma sau modelul… În alt sens. substanţele prime sunt mai propriu numite substanţe în virtutea faptului că ele sunt subiectul tuturor celorlalte. În cazul substanţei prime.139 devine într-un sens. iar noi spunem că ajungem să cunoaştem un lucru numai atunci când putem spune despre ceea ce există de ce există. o dată cald.14. iar genul căruia îi aparţine specia om şi genul animal. aceasta este necontestat adevărat. Bunăoară. 1969a-1969b. 3. ale lucrurilor particulare…”. 1020a. este aceea ce nici nu este enunţat despre un subiect. ca să existe mai înainte de a fi generată. modalităţile cauzelor sunt multe la număr. V. întrucât nu este enunţată despre ceva. 6. 3. Căci toate propoziţiile de acest fel au ca subiect individul sau specia. „Cantitatea este de două ori discretă ori continuă… Exemple de cantităţi . nici nu este într-un subiect… Dar numim speciile secunde speciile în care substanţele prime se cuprind. Fizica. 5. 4b. cauza se numeşte lucrul din care se face ceva…. XII. omul ca individ este cuprins în specia om. pe când substanţele secunde se vede bine… că ele nu sunt într-un subiect. Într-adevăr. ca substanţa primă. nu poate să admită o variaţie de grad. „Substanţa. deşi este unul şi acelaşi…”. Metafizica. considerată însă ca potenţialitate. pentru că o substanţă secundă nu este ceva unic. dar rezumându-le sunt puţine şi ele. cauza este lucrul din care porneşte primul început al mişcării şi al repausului… Şi. O altă caracteristică a substanţei este că ea nu are contrar. genurile sunt cauze ale genurilor. „Cantitate se numeşte ceva ce este divizibil în două sau mai multe elemente. specia este enunţată despre individ. prin firea sa. şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele. ar trebui mai întâi să subziste o materie din care să fie generată materia. dar se întâmplă uneori ca. cuvintele om şi animal sunt enunţate despre mai multe subiecte. În cazul substanţelor secunde… dăm impresia că indicăm de asemenea ceva strict determinat.15. pentru că omul însuşi nu este în omul individual… Este caracteristica substanţelor şi a diferenţelor că. cum este sănătatea cauză pentru plimbare… Cam în aceste sensuri deci sunt luate cauzele. 3. pentru că noi pornim în căutarea principiilor şi cauzelor substanţelor. Căci substanţa primă nu este nici într-un subiect. multe sunt cauzele aceluiaşi lucru. trebuie să cercetăm cauzele. ea nu este una. altă dată rău. adică atunci când cunoaştem cauza primă… Într-un fel. dar nu este în vreun subiect. pentru că partea distrusă în ea este privaţiunea. cum este un anumit om sau un anumit animal? Nu există nici unul… Substanţa. unul şi determinat”. iar altele posterioare… cum sunt clasele pentru indivizi… Unele sunt înţelese ca fiind când potenţiale. cum este de pildă pentru construcţia unei case constructorul sau constructorul construind… Apoi. ci în mod necesar este indestructibilă şi negenerată în sine. căci lucrul este indivizibil şi numeric o unitate. Dar la substanţele secunde. nu poate să fie mai mult ori mai puţin om.16. or aceasta este natura materiei. Nu înţeleg prin aceasta că o substanţă nu poate fi mai mult ori mai puţin substanţă decât alta. ele sunt enunţate sinonim. dar în altul nu. iar genul atât despre specie cât şi despre individ… Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat.16. Categoriile. datorită pluralităţii de sensuri ale cauzelor. astfel în ceea ce priveşte cauzele de aceeaşi specie. Metafizica. Într-un sens. specia este mai cu adevărat substanţă decât genul fiind mai aproape de substanţa primă… Pe lângă acestea (substanţele secunde). nici faţă de sine. ea se distruge în sine. materia nu se distruge în sine. om. o dată bun. nici faţă de alt om… Cel mai caracteristic semn distinctiv al substanţei pare să fie că. ca şi genurile acestora. Categoriile. De exemplu. Căci dacă s-ar genera în sine. 2a-4b. un anumit om este o dată alb. ori sunt în ele… Este o caracteristică comună a oricărei substanţe că ea nu este niciodată într-un subiect. în patru clase… Acestea şi atâtea sunt cauzele în ceea ce priveşte specia. unele sunt anterioare. 194b-196a. mai este şi scopul cauză. Om este enunţat despre un anumit om. de asemenea. altă dată negru. dacă Universul este un tot. Căci eu spun că materia este primul substrat care stă la baza fiecărui lucru…”. o substanţă particulară. Cauzele sunt luate în multe sensuri. deşi este numeric una şi aceeaşi.17. „Obiectul cercetării noastre este substanţa. altă dată rece. cel mai originar şi cel mai propriu înţeles al cuvântului. 1. totuşi primeşte calităţi contrarii… Astfel. II. ci o calificare. 3. iar după ea vine calitatea şi cantitatea”. Este adevărat că substanţa primă. ce fel sunt şi câte la număr…. fiindcă studiul nostru este făcut în vederea cunoaşterii. ci că nici o substanţă nu admite variaţii de grad în esenţa ei. dar impresia nu este adevărată. 3. 3. Care ar putea fi contrarul unei substanţe prime. în toate cazurile. şi tot aşa şi genurile care cuprind speciile. ea nu poate niciodată forma predicatul unei propoziţii. „Aceste lucruri fiind determinate. În adevăr. sunt denumite substanţe secunde… Dintre substanţele secunde. iar cauzele particulare.

„Prin calitate. binelui şi răului”. cât şi despre acela dintre ceea ce depăşeşte şi ceea ce e lipsă. Metafizica. în mod necesar există un lucru veşnic care pune în mişcare cel dintâi. despre un raport ca.21. în genere. „În mod necesar. Fizica. în genere. pentru că nu există contrarietate nici contradicţie. 3. nici a pasiunii. iar schimbările amintite sunt trei la număr şi schimbările după generare şi distrugere nu sunt mişcări. rămâne că există mişcare numai după cantitate. 5. a cantităţii şi a locului”. Din cele spuse se vede că. Subiectele sunt sau contrarii sau intermediare… Dacă deci toate categoriile s-au deosebit după substanţă. solidele şi. însă lucrul prin care pune în mişcare.19. II (a). V. Metafizica. iar eu numesc subiect ceea ce se arată printr-o afirmaţie pozitivă. ci sunt schimbări după contradicţie. suprafeţele. 258a-259a. după calitate şi după loc pentru că fiecare dintre aceste categorii are un contrar. dintre obiectul senzaţiei şi senzaţie…”. în mod necesar există trei mişcări: a calităţii. iar a treia dintr-un ne-subiect într-un subiect. 3. „Adevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza… Cel mai adevărat lucru e acela care e pricina adevărului şi a celorlalte lucruri provenite din el. liniile. de pildă. Fizica. în genere. într-un sens. de cantităţi continue. 3. 3. Fizica. V. 225b-226a. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect nu este cu adevărat schimbare. pe de altă parte. iar Primul motor este nemişcat…”.18. „Pentru că orice schimbare se face din ceva în ceva. „Calitate se numeşte. 2. este o cantitate continuă… Spaţiul şi timpul aparţin şi ele acestui fel de cantitate. a doua dintr-un subiect într-un ne-subiect. nici schimbarea schimbării… Dar pentru că nu există mişcare nici a substanţei. V. despre raportul dintre multiplu şi o fracţiune. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un subiect este o generare… Iar schimbarea dintr-un subiect într-un ne-subiect este distrugere… Dar pentru că orice mişcare este o schimbare oarecare. VIII. calitate. Mişcarea după loc n-are nume… Să-i dăm numele comun de transport…Din cele spuse rezultă că nu există decât aceste trei mişcări. nici generarea generării. pentru că nu există nici mişcarea mişcării. „Se cheamă relative acele lucruri care sunt concepute în comparaţie cu altele. cum e căldura şi răceala… În sfârşit. calitatea se aplică virtuţii şi viciului şi. în mod necesar există trei schimbări: una dintr-un subiect într-un subiect. timp. ceea ce se schimbă s-ar putea schimba în patru sensuri: sau dintr-un subiect într-un subiect sau dintr-un subiect într-un ne-subiect sau dintr-un ne-subiect într-un subiect sau dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect. deosebirea substanţei… În alt sens se ia acest cuvânt când e vorba de obiectele matematice nemişcătoare. De aceea principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare parte de adevăr. pentru că nu există nici un lucru din cele arătate contrare substanţei. Metafizica.22. prezent şi viitor – formează un tot continuu. fie unul. 1020b-1021b. V. Astfel. Categoriile. 1020b-1021a. acela dintre dublu şi jumătate sau dintre triplu şi a treia parte. Dar nemişcatul este absolut cu neputinţă să se mişte…”. Nu există nici a relaţiei. pe de o parte. 14. dimpotrivă. 3. dar motorul este nemişcat…”. loc. Relativ se mai numeşte şi raportul dintre ceea poate fi măsurat şi unitatea de măsură. înţeleg aceea datorită căreia spunem că ceva este într-un fel sau altul…”. 3.140 discrete sunt numărul şi vorbirea. în mod necesar pune în mişcare şi este mişcat…. 8b. căci se admite că dacă se mişcă una dintre relaţii. 3. sau prin raportare la alte lucruri…”. timpul şi locul… Părţile unui număr nu au o limită comună prin care ele se alătură… De aceea numărul este o cantitate discretă. dar nu este necesar să pună în mişcare. Şi tot aşa spaţiul este cantitate continuă…”. Fizica. Timpul – trecut. „Relativ se spune. în mod necesar numai schimbarea de la subiect la subiect este mişcare. 1. Căci ele n-au însuşirea de a fi doar în chip temporar . dintre activ şi pasiv. 6a-b. 3. cealaltă nu se mişcă… Nu există nici mişcare a agentului sau a pacientului şi nici a lucrului mişcat sau a motorului (prim). 8. VIII. Rămâne deci stabilit că schimbarea după calitate este alterare… Iar mişcarea după cantitate… este creştere şi descreştere.24. O linie. cantitate. nici a acţiunii. şi.25.22. 6. 3. motorul şi lucrul prin care acesta pune în mişcare.20. există trei lucruri: lucrul mişcat. 993b-994a. dintre ceea ce se poate tăia şi ceea ce poate fi tăiat şi. 225a-225b. nici a relaţiei. fie mai multe lucruri. pe lângă acestea. 7. 1. „După substanţă nu există mişcare. despre raportul dintre ceea ce produce căldură şi ceea ce primeşte căldură. 14. dintre cognoscibil şi ştiinţă. Lucrul mişcat se mişcă cu necesitate.23. 256b-257a. „Pentru că este necesar ca în continuu să existe mişcare. acţiune sau pasiune. numerele sunt calitativ determinate… Calitatea se mai aplică proprietăţilor substanţelor în mişcare. Categoriile.

Deoarece totuşi numai intelectul intuitiv este mai adevărat decât ştiinţa.27. trebuie să avem în vedere că principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstraţiei şi că orice ştiinţă se fundează pe principii. dacă imaginea persistentă s-a repetat. unele sunt adevărate. Admiţând acum că definiţia noastră a cunoaşterii ştiinţifice este corectă. „Este evident că nici nu avem înainte de a ne naşte cunoaşterea principiilor. cunoaşterea demonstrativă trebuie să rezulte din premise adevărate. cunoscute mai bine şi mai înainte decât concluzia ale cărei cauze sunt. este necesar să dispunem de o facultate de a cunoaşte. adică a fi multiplu. aceeaşi opinie şi aceeaşi judecată ajunge să fie adevărată sau falsă şi se poate ca ea să fie adevărată sau falsă…”. I. se opreşte apoi altul şi tot aşa un altul. sunt altele ce se prezintă despărţite şi pe care nu le putem uni nicicum. IX. din amintirea care s-a repetat adesea se naşte experienţa.141 adevărate. adică un silogism a cărui posesiune este însăşi ştiinţa. întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător cu totalitatea lucrurilor. cum am putea oare să ştim în sens absolut că unghiurile lui sunt egale cu două unghiuri drepte? Nici într-un chip. nici nu am dobândit-o dintr-o totală ignoranţă şi fără o anumită facultate. din experienţă sau din orice general care persistă în suflet – generalul este unul alături de multiplu. pe care o numim percepţie. ia naştere amintirea. de exemplu spre om. De asemenea. prime. Căci în acest chip senzaţia ne dezvăluie adevărul. 3. dacă mai sunt unele care admit ambele cazuri. Căci deşi percepem individualul. animalele nu au o altă cunoaştere decât percepţia. Analiticile secunde. Dacă.29. „Adevărul este afirmaţia despre ceea ce în realitate e unit şi negaţia despre ceea ce în realitate este despărţit. Apoi are loc printre aceste caractere generale prime o nouă persistenţă până ce ajunge la individual şi la general (universal)… Este deci evident că trebuie să cunoaştem primele principii cu ajutorul inducţiei. nu. 71a-71b. Este evident acum că cunoaşterea ştiinţifică este de acest fel… Noi cunoaştem şi prin demonstraţie. în timp ce ştiinţa şi intelectul intuitiv sunt întotdeauna adevărate. anume ca fiind cauza lui şi nu a altuia şi apoi când am înţeles că este imposibil ca el să fie altfel decât este. al artei când e vorba de devenire. nu cunoaştem existenţa acestui triunghi. facultăţile în discuţie nici nu sunt gata înnăscute în suflet. În ce priveşte această facultate experienţa ne mărturiseşte că este o însuşire a tuturor animalelor. Aceasta este adevărat şi din motivul că demonstraţia nu este principiul demonstraţiei. în general. alteori. 99b-100a. 3. 19. atunci sufletul are un prim caracter general. iar falsul constă în opoziţia faţă de această afirmaţie sau negaţie”. I. în afară de intelectul intuitiv nu este mai exactă decât ştiinţa. 3.30. dar dacă unul se opreşte. 1051b-1052a. Metafizica. iar temeiul adevărului nu stă în afară de ele. care însă nu e superioară principiilor cunoscute. Premisele trebuie să fie adevărate. de pildă opinia şi raţionamentul. intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei. nu spre omul Callias. în sensul absolut al termenului a cunoaşte. cu ajutorul cărora cunoaştem adevărul. nemijlocite. „Cunoaştem oare înainte de a face o inducţie ori de a face un silogism? Trebuie să spunem că poate într-un sens ştim. Aşadar. anume să ştim. La animalele care sunt capabile să păstreze în suflet o urmă a percepţiei. iar a nu fi înseamnă a nu fi unit. 1. 3. 1027b-1028a. acestea posedă de la natură facultatea de a deosebi. iar altele sunt supuse erorii. Din percepţie. Deoarece printre facultăţile intelectului. „Suntem de părere că avem o cunoaştere absolută despre un lucru… când credem că am cunoscut cauza de care depinde lucrul. cum numim imaginea persistentă. II. pentru că ceea ce nu există nu . Este evident că cunoaşterea nu are decât un singur înţeles. uneori din imaginile persistente se produce o noţiune. În adevăr. Fără îndeplinirea acestor condiţii. nici nu sunt dobândite din alte facultăţi mai puternice. În timp ce facultatea de a percepe este sădită în toate animalele. deoarece nici o altă facultate. prezentându-se când unite când despărţite. mai observăm încă o deosebire. principiile a ceea se demonstrează nu vor fi potrivite concluziei. Metafizica. VI. principiile sunt obiectul intelectului intuitiv. ci îşi au originea în senzaţie (percepţie). căci amintirile în număr mare duc la o experienţă unitară. Analiticile secunde. Aşa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţă” 3. ci doar ele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. „Dacă există lucruri ce sunt întotdeauna unite şi pe care este peste putinţă să le despărţim sau dacă. Acolo unde nu are loc o imagine persistentă. Dacă în afară de ştiinţă nu posedă nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul. aşadar. deci nici ştiinţa nu este principiul ştiinţei. Analiticile secunde. Procesul de cunoaştere se aseamănă cu o luptă în care toţi fug. 2. dar nu în chip absolut…”. Aşadar. la unele din ele se produce o imagine sensibilă care persistă. în altul însă nu. până ce s-a restabilit ordinea de la început… Când un fenomen individual care însă nu este distinct în specia sa persistă. al ştiinţei când este vorba de existenţă. 71b-72b. Astfel intelectul intuitiv este principiul principiului ştiinţei.26. În sfârşit.28. Astfel. atunci a fi înseamnă a fi unit şi unu. Prin demonstraţie înţeleg un silogism ştiinţific. la altele nu. percepţia însăşi se îndreaptă către general. când e vorba de lucruri ce sunt susceptibile de ambele contrarii. 4. pe de altă parte. urmează că nu există o ştiinţă a principiilor. 10. care este totuşi unul în toate cazurile particulare – rezultă principiul artei şi al ştiinţei.

Înţeleg prin anterioare şi mai bine cunoscute în ordinea naturii acele care sunt mai îndepărtate de simţire. În schimb cea virtuală este anterioară. economia. neafectabil şi neamestecat. 3. deoarece el este neafectabil.31. anume. I. Cunoaşterea lui n-ar trebui să aibă oare şi pentru viaţă o mare însemnătate înlesnindu-ne ca unor ţintaşi care au o ţintă bună. 7. I. scopul ei fiind superior va trebui să cuprindă scopurile celorlalte. „Este clar că toate asocierile năzuiesc spre un bine oarecare. pe când cauzele particulare sunt cele mai apropiate de simţuri… Când zic că premisele unei cunoştinţe trebuie să fie prime. Însă separat fiind. mai bine cunoscute decât ea şi anterioarele ei.37. Apoi. oarecum. arte şi ştiinţe. După toate aparenţele. acest scop aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles. spre a arăta ce este şi cărei ştiinţe sau cărei facultăţi îi aparţine. dar considerată în general. iar acest scop al ei va fi deci cel mai înalt bine omenesc”. el este numai ceea ce în realitate este. Aceasta înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit. pe când reprezentarea nu”. I. Dintre cele două unul este sensibil specific fiecărui simţ. Unele scopuri sunt activităţi. iar de alta un altul. 12. cel al artei economice. prescriind prin legiferare ce este de făcut şi ce este oprit. şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic.142 poate fi cunoscut… Premisele trebuie să fie prime şi nedemonstrabile. nu numai ca simplă înţelegere a sensului lor. intelectul. cel al strategiei. o secure. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt simţ…”. «Sensibil» se spune în trei înţelesuri. biruinţa. 3. Despre suflet. Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul dominant asupra materiei. pe când intelectul afectabil (pasiv) este pieritor şi fără el fiinţa gânditoare nu cugetă nimic. „Dacă preţuim ştiinţa… atunci pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. acea care este cea mai . „De o parte există un intelect de aşa natură încât să devină toate. iar într-unul sensibile accidental. activitate reală.34. ci şi ca luare de cunoştinţă de existenţa lor. 1. dintre care în două le afirmăm sensibile «în şi prin ele însele». principiul vieţuitoarelor…”. bogăţia… Dacă există un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru sine însuşi. III. 427b-428a. iar altă dată nu gândeşte. pe lângă acestea. 3. există şi multe scopuri.)… Iar acest intelect este separat. tot aşa şi orice acţiune pare a râvni un bine. căci sufletul este. 430a-430b. ca. 3. 1. de aceea s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. 1. Mai vedem că cele mai preţuite îndeletniciri: strategia. III. Acum anterior şi mai bine cunoscut sunt termeni cu două înţelesuri. ea este o potenţă prin care noi discernem şi adeverim. Etica nicomahică. senzaţia este sau o potenţă sau un act…. Tocmai cele mai universale cauze sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri. de pildă. de pildă. „Despre fiecare simţ trebuie să discutăm mai întâi considerând obiectele sensibile. Scopul artei medicale este sănătatea. anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului.n.36. Noi nu avem memorie cu intelectul activ. Cunoaşterea lui pare să contribuie în mai mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său. 3. altfel ele vor avea nevoie de demonstraţie ca să fie cunoscute… Premisele trebuie să fie cauzele concluziei. 6. să încercăm a schiţa cel puţin acest scop. 3.35. Ea.33. cum ea se foloseşte de celelalte ştiinţe practice. întrucât noi avem cunoaşterea ştiinţifică a unui lucru numai atunci când cunoaştem cauza lui. Despre suflet. pentru că sunt cauze. 1094a-1095b. Despre suflet. dar e clar că reprezentarea are loc şi fără participarea vreunuia dintre aceşti factori. senzaţia este totdeauna prezentă. „(Sufletul) este o substanţă. Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei. să zicem. în vise. Despre suflet. iar celelalte numai de dragul acestuia…. 5. întocmai cum. Prin urmare. dar mai ales la cunoaşterea naturii. fiind prin natura sa act. De acelaşi fel sunt: simţirea.32. Există multe acţiuni. cunoscute mai înainte. ştiinţa. 8. 1. atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine. Despre suflet. 3. îi sunt subordonate. Dar că ea nu e senzaţie este evident din următoarele: de bună seamă. cauzele ei. corabia. să nimerim mai bine ceea ce trebuie? Dacă e aşa. II. încă şi anumite opere şi lucruri. opinia. prin care se îndeplinesc toate (este vorba de intelectul pasiv şi intelectul activ – n. 1. Politica. „Reprezentarea e altceva decât simţirea şi gândirea. cel al construcţiei de corăbii. Totuşi câteodată gândeşte. Aceasta este fără îndoială politica. Dar vedem o deosebire a scopurilor. 9. retorica. întrucât premisa primă şi principiu sunt tot una…”. dar şi putem greşi. iar scopul acestora îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai ales. înţeleg că ele trebuie să fie principii potrivite. pentru că există o diferenţă între anterior şi mai bine cunoscut în ordinea naturii şi ceea ce este anterior şi mai bine cunoscut faţă de noi. „Orice artă şi orice ştiinţă. dacă o unealtă ar fi un corp natural ar fi. Dacă ochiul ar fi o vietate. iar celălalt comun tuturor. 3. în timp ce în fiecare individ. II. 402a-402b. anterioare. văzul însuşi ar fi sufletul lui…”. 412b-413a. hotărăşte care ştiinţe sau arte şi meserii se cuvine să existe în stat şi care şi în ce măsură trebuie învăţate de fiecare individ. nu este anterioară în timp. 418a-418b. 6. dar ea însăşi nu ia naştere fără senzaţie… Reprezentarea este facultatea despre care spunem că face să se nască în noi o imagine. iar sufletul ar fi aceasta… Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului. celelalte. 10. Există identitate între ştiinţa în act şi obiectul ei.

nu există dreptul comun şi nelimitat de a fi membru al adunării publice şi de a fi judecător… Deci. „Statul cuprinde trei clase deosebite: cetăţeni foarte avuţi.38. care stau la mijloc între aceste extreme. şi demagogia. „Când se studiază natura şi specia particulară a deosebitelor forme de guvernământ. trebuie să vorbim acum despre economia domestică. a aristocraţiei. 3.) ar cânta singur. Politica.43. căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe. IV.41. ca aceea de jurat şi de membru al adunării publice… Nicăieri aiurea decât în democraţie.Ceea ce trebuie cetăţii sunt fiinţele egale şi asemănătoare. Cu aceeaşi condiţie. trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ. 5. Însă orice casă este alcătuită din sclavi şi liberi… Dacă orice unealtă ar putea. Nici una dintre aceste forme (degenerate) de guvernământ nu are în vedere binele obştesc…”. a democraţiei. evident. Deviaţiile acestor guvernări sunt trei: tirania.5. guvernământul primeşte numele de democraţie. când generale şi fără limite. cea dintâi chestiune este să se ştie ce se înţelege prin stat.n. Politica. De altfel. nici mână. graţie legilor. 2. guvernământul minorităţii este aristocraţia… În sfârşit. cui i se cuvine numele de cetăţean… Cineva nu este cetăţean numai prin faptul domiciliului. cetăţean este acela care poate avea în adunarea publică şi la tribunal vot deliberativ. 1. fiindcă cetăţenii în oarecare număr sunt chiar elementele statului. ce construiesc n-ar mai avea nevoie de lucrători şi stăpânii de sclavi. Căci orice stat se compune din case sau familii şi părţile economiei domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa. Politica. 3. III. de sclavi…”. dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul (instrument muzical grecesc antic – n.40. care realizează ce mai mare independenţă a tuturor… Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natură o fiinţă socială. 3. urmează că starea mijlocie este cea mai convenabilă dintre toate. Mai este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi. 3-10. fie la poruncă. precum se spune că făceau statuile lui Daidalos (personaj legendar. 9. trebuie să ignorăm care este guvernământul cel mai bun. este clar că statul este anterior individului. „Guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii.) sau trepiedurile lui Hephaistos. mai întâi. când guvernează majoritatea în interesul general. 8. căruia i se atribuie priceperea de a fi făurit statui mişcătoare – n. VI. ori din masa cetăţenilor… Când guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general se numeşte regalitate. Politica. decât numai cu numele… Aşadar.39. cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni cu oarecare stare. 1. căci domiciliu au şi străinii şi sclavii… Caracteristica adevăratului cetăţean este să ia parte la funcţiunile de judecător şi de magistrat. 2.n. să-şi îndeplinească lucrul său. oricare ar fi statul al cărui membru este şi înţeleg prin stat o mulţime de oameni de felul acesta.143 desăvârşită dintre toate… Aceasta este asocierea politică… Din primele două întovărăşiri (căsătoria şi sclavia) ia fiinţă mai întâi familia (casa)… Iar întâia comunitate a mai multor case este satul. ori dintr-o minoritate. . 3. 1.42. despre care poetul spune că «pătrundeau automat în ceata zeilor». Politica. „După ce s-a desluşit din ce părţi este alcătuit statul. 1. căci întrucât individul nu-şi este suficient sieşi. IV. 3. 5. mai întâi. căci este normal ca un guvernământ perfect să asigure cetăţenilor pe care îi guvernează bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comportă condiţia lor… Vom privi ca pe ceva absolut admis că fericirea este totdeauna în proporţie cu virtutea şi cu înţelepciunea şi cu supunerea la legile lor…”. care posedă tot ce-i trebuie spre a trăi în mulţumire. şi suprimându-se corpul nu va mai exista nici picior. Nefiind decât un agregat de elemente trebuie să ne întrebăm în mod vădit. calităţi ce se găsesc mai lesne decât oriunde în starea mijlocie. Politica. 1. Grai are numai omul. pe când antisocialul este ori supraom ori fiară… Este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară. Să cercetăm. 1-4. Deoarece se recunoaşte că măsura şi mijlocirea este tot ce este mai bine în toate lucrurile. 3. 2. I. a regalităţii. Statul perfect este evident acela care face ca fiecare cetăţean să poată. să practice cel mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire”. deşi voce (deşi nearticulată) ca semn al durerii şi al plăcerii au şi celelalte animale. 7. ce este cetăţeanul. trebuie să precizăm mai întâi care este genul de viaţă care merită alegerea noastă… Dacă ignorăm acest lucru. „Când studiem problema statului perfect. 3. oligarhia. fie din presimţire. magistraturile pot fi când temporare sau limitate. 4. III. el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta…”. care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie de familii… Comunitatea formată din mai multe comune este statul. căci natura nu creează nimic fără scop.

Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 14 – 22. Opera lui Epicur 12. 1994. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. p. p. etică. Epicur 12. Mirarea filosofică. Repere biografice 12.2. 2000.W. Bucureşti. 1985. Istoria filosofiei occidentale. Editura Meridiane. 1997. 45 – 77. 9 – 55. hedonism. Etica lui Epicur OBIECTIVE • Înţelegerea contextului social-istoric şi spiritual al epocii elenistice • Cunoaşterea personalităţii şi operei lui Epicur • Însuşirea celor mai importante contribuţii filosofice ale lui Epicur • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE elenism. 1981. • P. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. cosmopolitism. Editura Humanitas. Chamoux. Hadot. Editura Polirom. Ontologia lui Epicur 12. 262 – 272. pareklisis.2. scepticism.2. Bucureşti. 1997. Bucureşti. Russell. p. Banu. • Gh. Civilizaţia elenistică. Gnomologicum Vaticanum.144 Aceste poziţii mijlocii sunt cele mai sigure pentru indivizi: ei nu poftesc. symphilosopheó. p. ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI STRUCTURA TEMEI 12. vol. 1984. atomism. Hersch. . Bucureşti. p. pesimism.2. Iaşi. 7 – 23. • J. soteriologie. p. Editura Ştiinţifică. vol. vol. Trei scrisori. Filosofia lui Epicur 12. X. Caracterizare generală 12. 535 – 543.2. 1972. Editura Albatros.2. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. 371 – 395. plăcere. hellenistes. evazionism.1. canonică. 1976. Istoria filosofiei europene. Iaşi. Editura Humanitas. • Epicur. p.3. Ediţia a II-a.1. tetrapharmakon. Bucureşti. p. Iaşi. Filosofia în Grecia veche.1. Grădina. Etica lui Epicur. Constantin. 241 – 250. Botezatu. Bucureşti.F. Editura Academiei. individualism. 54 – 102. Filosofia elenismului ca etică. • M. Preludiul ideii de libertate morală. Editura Polirom. Hegel. • G. 140 – 153. Braşov. 2005. Ethos elenistic. 5 – 77. fizică. I. Maximele fundamentale. Vlăduţescu. materialism. • P. elenizare. • B. II. Bucureşti. epicureu. într-o siguranţă adâncă…Este evident că asociaţia politică este cea mai bună când ea este alcătuită din cetăţeni cu avere mijlocie… 12. la averea altuia şi averea lor nu este dorită de către alţii.2. ca săracii.3. p. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Vlăduţescu. Civilizaţia elenistică. • F. 314 – 345. Gramatopol. Prelegeri de istorie a filosofiei. I. 1980.2. 1999. • I. • Gh. Se vieţuieşte departe de orice primejdie. Editura Junimea. 7 – 121. p. • M. Bucureşti. p. în Epicurea. 61 – 67. Editura Orientul Latin. p. Cunoaştere şi libertate. 1964. Ce este filosofia antică?.3. clinamen.

. Procesul de mişcare a oamenilor. Termenul elenism. devenită în noul context geopolitic o formă de organizare socialpolitică anacronică. militar şi spiritual. şi 31 î. utilizat pentru denumirea acestei epoci. Caracterizare generală Etapa elenistică a filosofiei antice greceşti este cuprinsă în mod convenţional între anii 331 î. care a încercat să sugereze prin el forţa de penetraţie a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti. sunt numiţi helenistes evreii care vorbeau greceşte. politic. spre cetate. unde. de declin al cetăţilor greceşti ale epocii clasice. Criza se manifestă. Elenizarea încheia astfel istoria grecească antică prin plasarea valorilor ei în alte contexte politice. a fost introdus în istoriografie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către istoricul german Johann Gustav Droysen (1808-1884). anul încheierii campaniilor lui Alexandru Macedon de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în Regatul (devenit apoi imperiu) Macedonean. care pierzându-şi libertatea şi-au pierdut şi cel mai profund resort al forţei şi creativităţii lor.145 Cursul 12 ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI (sec. III – I î.. valorilor şi ideilor îşi schimbă sensul de la unul centripet. bazinul Mării Negre la nord şi nordul Africii la sud. sociale şi spirituale. îşi pierde rolul pe care-l exercitase magistral în secolele anterioare de centru a construcţie politică.1. refractară contactului cu alte civilizaţii şi ostilă însuşirii limbilor străine. mai întâi.Hr. socială. Asia centrală la est.) 12.Hr. Acest termen a fost preluat din Biblie. Droysen a încercat să impună teza că. excepţională. Ca urmare a acestei mutaţii. Imperiul Macedonean şi apoi cel Roman. dacă până şi unii evrei au început să vorbească în aceste secole greceşte. Cetatea grecească. care au asimilat şi au diseminat în teritoriile pe care le-au anexat spiritul culturii şi civilizaţiei greceşti. Propunând acest termen. într-adevăr. dar constituirea imperiilor macedonean şi roman au accelerat şi consolidat circulaţia şi impunerea valorilor greceşti mature. anul în care ultimul stat a imensului Imperiu Macedonean – Egiptul – a căzut sub stăpânire romană. Acest proces începuse însă cu mai bine de o jumătate de mileniu în urmă. universalist. la unul centrifug. în Faptele apostolilor. Această epocă este totodată şi una de elenizare. în domeniul economic. spirituală şi umană. deopotrivă.Hr. Principalii vectori ai acestei expansiuni spirituale au fost. adică de difuziune amplă a valorilor culturii şi civilizaţiei greceşti întru-un areal cuprins între actuala Italie la vest. odată cu colonizarea masivă de către greci a întregului bazin mediteranean şi al Mării Negre. economice. forţa de expansiune a civilizaţiei greceşti a fost. economică. civismul şi . concentrată asupra propriului destin spiritual şi. Este cunoscut faptul că străvechea civilizaţie ebraică a fost una autarhică. Aceste trei secole reprezintă perioada de criză profundă a lumii greceşti tradiţionale. datorită experienţelor istorice nefericite pe care le-a îndurat.

iar conştiinţa nu-l face decât să-şi realizeze neputinţa. supus legilor ei tiranice. va intra în legătură cu Liceul. Dacă religia grecească tradiţională era civică şi raţionalistă.1. 12. considerându-se că oraşul este locul cel mai propice al împlinirii individului. Deşi era un prieten fidel. cât şi filosofia omului. Dacă civilizaţia grecească clasică fusese una prin excelenţă citadină. în măsura în care se mai practică. Astfel.2. Dintre concepţiile filosofice ale timpului n-a apreciat decât atomismul. în fine. Cele mai semnificative expresii ale filosofiei elenistice au fost doctrina lui Epicur. nu le mai solicita nimeni părerea şi nu mai aveau capacitatea să influenţeze în vreun fel desfăşurarea evenimentelor. în cultivarea plăcerilor. Aceste mutaţii social-politice şi spirituale se resimt şi în filosofie. se evadează în religie. de asemenea. Atât filosofia naturii. Aceasta este cauza majoră a sentimentului acut de înstrăinare umană şi de dramatism pe care-l degajă filosofia epocii elenistice. Individul este redus la condiţia de element pasiv al lumii. iar accentele pesimiste devin dominante. dar niciuna dintre aceste doctrine nu l-a satisfăcut. Ca în toate epocile de criză. ale cărei ritmuri cosmice sunt considerate a oferi mai multă stabilitate şi securitate.146 naţionalismul tradiţional al grecilor este abandonat în favoarea individualismului şi cosmopolitismului. născut însă în insula Samos. în ei. A audiat mai întâi un platonician. pe al optimismului pesimismul. menite să mulţumească simţurile şi să constituie un surogat al fericirii.) 12. Pyhrron. Pasionat de timpuriu de filosofie. departe de teroarea istoriei. Senzaţia de neputinţă este pregnantă. unde tatăl său se stabilise cu mai mult timp în urmă pentru a conduce o şcoală. Se evadează. care dobândeşte puternice accente soteriologice (soteriologie – doctrină a mântuirii sufletului prin jertfe benevole). Nausiphanes. Locul încrederii în om şi în destinul său îl ia disperarea. EPICUR (341 – 270 î. În astfel de epoci indivizii devin mai preocupaţi de ceea ce se întâmplă cu ei şi. care-l vor . datorită firii sale rebele şi nonconformiste şi-a făcut şi mulţi duşmani. cea elenistică este invadată de misticismul oriental. Problema majoră a filosofiei devine descoperirea unor formule de viaţă care să salvgardeze libertatea şi demnitatea individului într-o lume aflată în criză. fie prin punerea problemei realizării omului în condiţia de „cetăţean al lumii” (cosmopolitism). Se evadează. ci la mari distanţe (în capitalele imperiilor în care ele fuseseră înglobate). imaginându-se lumi ideale în care toţi indivizii sunt liberi şi fericiţi. Repere biografice Epicur a fost cetăţean atenian. el a decis să se consacre studiului filosofiei. cum se întâmplase în epoca clasică.Hr. În aceste circumstanţe social-politice şi spirituale în lumea elenistică evazionismul devine stare de spirit dominantă. ci fie prin retragerea în propria subiectivitate (individualism). stoicismul şi scepticismul. făcându-se elogiul vieţii în natură. Se evadează în utopie. filosofia dobândeşte un puternic timbru eticist şi individualist. Nemulţumit de răspunsul primit de la dascăl. dar adept al atomismului lui Democrit. dar i-a dispreţuit pe fondatorii săi. numindu-l pe Democrit Leroclit (Flecarul. în secolele elenistice se înregistrează tendinţe de reîntoarcere la natură. Epicur şi-a întrebat dascălul de gramatică despre sensul haosului hesiodic (Hesiod afirmase în Theogonia că „la început a fost haosul”).2. indivizii nu se mai simţeau implicaţi în cetate. Întrucât deciziile ce priveau soarta comunităţilor umane nu se mai luau la nivelul cetăţilor. mai ales. pe care noua ordine social-politică şi spirituală o făcea problematică. pe al iniţiativei renunţarea. cel care vorbeşte mult şi fără sens). sunt marcate în epoca elenistică de fatalism şi pesimism. Prima învăţătură a primit-o în şcoala tatălui său. în bucolic. pe Pamphiles. Indivizii nu se mai puteau deci realiza prin implicarea în cetate şi participarea la viaţa publică. apoi pe un discipol al legendarului fondator al scepticismului.

Epicur a introdus o serie de inovaţii în învăţământul filosofic. care i-a recunoscut pentru prima dată în Occident nu numai dreptul de participare la viaţa publică. suferind de piatră la vezica biliară şi de o boală de stomac. la salvat. Această decizie a lui Epicur atestă o nouă concepţie asupra condiţiei umane. ţinând cont de misoginismul tradiţional al grecilor. considerată de Epicur „cel mai mare bun”. ci şi capacitatea de a manifesta într-unul dintre cele mai complexe şi mai dificile domenii ale culturii – filosofia. considerând că filosofia trebuie să-i apropie pe oameni. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”). prietenia. Când a simţit că i se apropie sfârşitul „s-a vârât într-o cadă de bronz cu apă caldă şi a cerut o cupă de vin pe care l-a sorbit. nu s-a izolat de semeni. la o periferie. b. s-a refugiat în anul 310 la Lampsakos. dar nu ezită să-şi elibereze sclavii şi să-i facă partenerii săi. printre camarazii săi aflându-se şi poetul Menandru. pe care Atena epocii elenistice nu-l mai putea asigura cetăţenilor săi. La vârsta de 18 ani.Hr. i-a devenit discipol şi a ajuns un filosof destul de cunoscut în epocă. considerată „cel mai mare bun pe care ni-l poate oferi înţelepciunea pentru dobândirea fericirii”. Diogenes Laertios afirmă că „Epicur a fost un autor foarte fecund şi i-a întrecut pe toţi cei dinaintea lui în numărul scrierilor. şi-a dat obştescul sfârşit” (Diogenes Laertios. după ce şi-a rugat prietenii să-şi amintească de învăţăturile lui. care oferea celor ce o frecventau mediul propice comunicării şi afirmării. Dacă numai cu câteva decenii în urmă Platon şi Aristotel legitimaseră sclavia. Opera lui Epicur În privinţa scrierilor sale.2. obligaţiile militare. Unul dintre sclavii săi eliberat de el. unde şi-a reorganizat şcoala. Epicur a fost întreaga viaţă un mare optimist. regele Traciei. Pentru a se sustrage procesului care i-a fost intentat. Şi în acest caz avem de-a face cu o adevărată revoluţie. Datorită unor conflicte cu fostul său dascăl Nausiphanes şi a intrigilor urzite de acesta va fi acuzat. Intrigile duşmanilor l-au ajuns însă din urmă şi numai protecţia lui Lysimachos. nu departe de Academie. Deşi duşmanii săi îi vor interpreta decizia ca o confirmare a imoralităţii de care-l acuzau. După alte peregrinări prin lumea grecească.Hr. putem aprecia că „lupta pentru emanciparea femeii” a fost declanşată de un…bărbat – Epicur. care se ridică la aproape trei sute de suluri (rulouri de papirus pe care grecii îşi scriau lucrările) şi nu cuprinde niciun . unde cumpără cu 80 de mine. nu să-i însingureze. Epicur nu numai că-i consideră pe toţi oamenii egali de la natură. în insula Lesbos. b. a admis ca discipoli şi sclavi. Epicur ajunge în anul 307 la Atena. Aceasta era o comunitate de dascăli şi discipoli care filosofau împreună (symphilosopheó) şi „cultivau” două valori fundamentale: a. o grădină. perpetuându-i concepţia şi modul de viaţă.2.147 hărţui şi ponegri întreaga viaţă. După moartea lui Epicur numeroşii săi discipoli au continuat să se întâlnească şi să filosofeze în Grădină. Grădina devine astfel un fel de cetate ideală. la Mytilene. ca efeb. era modest. de coruperea minţilor tinerilor printr-o morală senzualistă şi de impietate. şcoala filosofică ce-l va face celebru. cumpătat şi generos. iar prin testament şi-a eliberat toţi sclavii. care mai târziu îi va împărtăşi doctrina. Mys. 12. a venit la Atena pentru a-şi satisface. A trăit mult timp în sărăcie şi mărturisea că aceasta a fost adevărata şcoală la care a învăţat filosofia. Pentru a-şi împărtăşi celor interesaţi propria concepţie asupra lumii şi a omului Epicur a deschis în anul 311 î. în 323 î. a acceptat şi prezenţa femeilor la dezbaterile filosofice. conform dispoziţiilor sale testamentare. înţelepciunea. o şcoală. considerând că toţi oamenii trebuie să se străduiască să devină fericiţi. ca şi Socrate. care era un fel de confrerie filosofică bazată pe afinităţi spirituale între dascăli şi discipoli. care va deveni Grădina. Deşi a fost toată viaţa bolnav. Îşi copleşea apropiaţii şi discipolii cu bunătatea sa. două dintre ele reţinând în mod deosebit atenţia: a. Deşi era înclinat spre meditaţie. polis grecesc de pe coasta nord-vestică a Asiei Mici.

Filosofia lui Epicur 12. Ontologia Cele mai consistente informaţii pentru reconstituirea personalităţii şi filosofiei lui Epicur ne-au fost transmise de către filosoful roman Titus Lucretius Carus (c. 12. A adăugat atomului. 3. rolul canonicii şi al fizicii este de a asigura fundamentarea teoretică riguroasă a eticii. meteorologie etc. etica – „se ocupă cu lucrurile care trebuie căutate sau evitate. care ne permit. Ca şi . Scrisoarea către Herodot – care conţine concepţia lui Epicur asupra naturii. cu pieirea şi cu natura”. 2. Diogenes Laertios ne-a transmis o listă cu 41 de titluri ale „celor mai bune” scrieri ale sale.2. adică ontologia sa atomistă. 2. Din creaţia lui Epicur ne-au mai parvenit lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane (lucrare numită astfel întrucât o copie a sa a fost descoperită în arhivele Vaticanului). care s-au pierdut în cea mai mare parte. Scrisoarea către Pythocles – care rezumă teoria lui Epicur despre corpurile cereşti. căci abătându-se de la verticala strictă ei aveau mai multe posibilităţi de întâlnire şi agregare. A depăşit determinismul rigid democritean prin introducerea paréklisis-ului (gr. În conformitate cu orientarea generală a filosofiei lui Epicur. – deviaţie. care determină agregarea lucrurilor individuale din atomi. fiind deci un fel de ontologie generală. unor discipoli de-ai săi. Aplicat în etică. dar nu ca epigon.148 singur citat din alţi autori. întrucât este firesc ca nişte entităţi dotate cu greutate să tindă să cadă pe verticală. pentru denumirea acestui fenomen filosoful roman Lucretius. ci urmărind dezvoltarea doctrinei lui Democrit şi aducându-i două corective esenţiale: 1.2. În fizică Epicur a aderat la atomism. Această filosofie este structurată în trei părţi: 1. datorită conciziei lor. principiul prim şi cu elementele”. adică este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale.) în lucrarea sa Poemul naturii (De rerum natura) şi de către Diogenes Laertios în Despre vieţile şi operele filosofilor. şi greutatea. fiind o filosofie a naturii şi a devenirii sale. care nu fusese menţionată explicit de acesta printre trăsăturile atomului. specifică epocii elenistice. paréklisis-ul permitea legitimarea ontologică a posibilităţii libertăţii umane. Ţelul filosofiei lui Epicur este descoperirea căii pentru atingerea fericirii. şi a transcris trei scrisori ale lui Epicur adresate. mişcările aerului. dobândeşte astfel un temei raţional. canonica – „se ocupă cu criteriul. alături de însuşirile stabilite de Democrit. 99-45 î. Scrisoarea către Menoiceus – care prezintă fundamentele eticii lui Epicur.Hr. cu felurile de viaţă şi cu scopul vieţii”. Paréklisis-ul conferea un spor de raţionalitate formării lucrurilor individuale din atomi.3. adică de constituire a lucrurilor individuale.1. 3. propune termenul latin clinamen).3. căci finalitatea majoră a filosofiei este orientarea conduitei umane. fizica – „se ocupă cu devenirea. toate cuprind cuvintele proprii ale lui Epicur” (Ibidem). Tendinţa de cădere liberă a atomilor pe verticală. prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală. se pare.. o reconstituire destul de fidelă a doctrinei sale: 1. 2. continuatorul atomismului în epoca romană.

adică toţi atomii care o compun). să se simtă tânăr graţie amintirii celor trecute. datorită greutăţii. ci suprimând năzuinţa către nemurire”. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. Explicitându-şi gândul.149 Democrit.2. Etica Scrisoarea către Menoiceus. explicaţia lui Epicur. căci nicio vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. doctrina etică. asemenea tuturor atomilor. Epicur încearcă să ne elibereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. compatibil cu libertatea umană. de aceea. De aceea amândoi. la Epicur ea devine posibilă întrucât atomii care compun sufletul se pot abate. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat. Epicur afirmă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte. iar moartea este privaţia de senzaţie. Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este teama lor de moarte. B. moartea. Determinismul. care există. ca şi cea a lui Democrit. Y – puncte de întâlnire şi agregare a atomilor în vederea formării lucrurilor individuale • X •Y 12. Epicur considera că întreaga realitate. de la căderea implacabilă pe verticală. singura în măsură să ne conducă spre atingerea fericirii. este alcătuită din atomi. cel de-al doilea pentru ca. sunt fericiţi şi pot fi cunoscuţi. Dacă însă la Democrit libertatea umană era imposibilă ontologic (căci atomii sufletului erau supuşi determinismului rigid care guvernează întreaga existenţă. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut e asemenea unuia care ar spune că timpul fericirii n-a sosit sau că s-a dus. cum arătam şi mai sus. Concluzia lui Epicur este impecabilă sub raport logic: „De aceea. oferind o marjă în limitele căreia omul poate acţiona liber. dar el are meritul de a fi sesizat. au tendinţa de cădere liberă pe verticală α – unghiul posibilităţii abaterii atomilor de la căderea liberă pe verticală (paréklisis sau clinamen) X. deci. iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsa de teamă faţă de cele ce vor veni”. care are atât implicaţii interesante atât în ontologie cât şi în etic A α B α C α A. Evident. şi tânărul şi bătrânul. începe cu una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru filosofie din câte au fost rostite vreodată: „Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa de filosofie şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature de a filosofa.3. . iar când vine ea. nu fiindcă va suferi când moartea vine. este mecanicistă.2. Schema de mai jos încearcă să reprezinte intuitiv această subtilă teorie a atomismului democritean. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”. cel mai înfricoşător dintre rele. în care Epicur îşi expune. o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. înaintând în bătrâneţe. trebuie să caute înţelepciunea. Din text rezultă că studiul filosofiei asigură „sănătatea sufletului”. noi nu mai existăm”. primul în cultura occidentală. deoarece ne permite să dobândim înţelepciunea. C – atomi care. faptul că determinismul care guvernează actele omului este mai complex şi mai suplu decât cel care guvernează obiectele şi fenomenele naturale. „dar nu sunt aşa cum crede mulţimea”. aşa cum îl concepe Epicur. Trebuie să credem în zei. este. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. inclusiv sufletul omului. nu are nicio legătură cu noi.

dorinţe nenaturale. din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi. nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale. Intuind parcă atacurile a numeroase generaţii de detractori. care-i vor denatura grosolan doctrina etică în posteritate. deoarece acesta este scopul vieţii fericite”. El admite două tipuri de plăceri: 1. în funcţie de care distinge: 1. pe care unii îl prezintă că stăpân pe toate. dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă. dacă sunt prezentate celui ce duce lipsa lor”. 2. afirmând mai degrabă că unele lucruri se întâmplă prin necesitate. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii. totuşi. altele prin întâmplare. deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută. el (Epicur) îl ia în râs. prin natură nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată”. dorinţa de onoruri şi bogăţii). o etică hedonistă (gr. fiind adesea sursa unor capricii (de exemplu. dorinţa de a mânca o mâncare scumpă). dorinţe naturale şi necesare – care trebuie satisfăcute şi sunt sursa plăcerilor fundamentale ale trupului (de exemplu. dorinţa de a citi). care sunt grupate de el în mai multe categorii. dar nenecesare – care trebuie controlate şi satisfăcute cu moderaţie. Diogenes Laertios precizează că „destinul. Epicur apreciază că. o plăcere mai mare”. Mai mult decât atât: „cu toate că orice suferinţă e un rău. Într-adevăr. el vede că necesitatea (destinul) distruge responsabilitatea şi că norocul este nestatornic. unei analize minuţioase. dorinţe nenaturale şi nenecesare – care trebuie combătute. Ceea ce trebuie avut în vedere în orice acţiune întreprindem este „asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului. şi ele. dar necesare – care trebuie satisfăcute. Satisfacerea dorinţelor determină plăceri. Epicur consideră că plăcerea este „începutul şi ţelul unei vieţi fericite”. cum socotesc unii. cumsecade şi dreaptă. lipsa de tulburare şi lipsa de suferinţă). plăceri în stare de repaus (de exemplu. 3. care sunt supuse. Şi de multe ori considerăm multe suferinţe preferabile plăcerilor. dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce. Plăcerile sunt determinate de dorinţe. Etica lui Epicur este o etică a plăcerii. pe când pâinea şi apa dau cea mai înaltă plăcere posibilă. Plăcerile trebuie satisfăcute cu moderaţie. altele prin acţiunea noastră proprie. căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută. fiind sursa viciilor (de exemplu. bucuria şi veselia). nu desfătarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută. fiind adesea sursa unor plăceri spirituale (de exemplu. o dată ce suferinţa din cauza lipsei a fost înlăturată. iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi”. 4. În Maximele fundamentale Epicur precizează că „norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului. Într-un spirit foarte modern.150 Grecii se temeau nu numai de moarte. ci şi de destin. Epicur precizează că „atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii. de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi. şi nici să ducem o viaţă înţeleaptă şi dreaptă. care trebuie însă suportată întrucât vindecarea echivalează cu înlocuirea suferinţei determinate de boală cu plăcerea. 2. ci adesea trebuie să renunţăm la multe plăceri când din ele decurge o suferinţă mai mare pentru noi. hedoné – plăcere). ci judecata sobră. ca şi o masă scumpă. care să nu fie şi o viaţă plăcută. sunt şi vor fi luate de raţiune. Un prim criteriu de clasificare a dorinţelor este cel al caracterului natural şi al necesităţii lor. doctrina sa . De exemplu. ca urmare. cele mai mari şi mai înalte hotărâri ale acestuia au fost. Epicur este încredinţat că „înţelepciunea este un bun mai de preţ chiar decât filosofia. pentru a fi acceptată. căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri. ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. dorinţa de a mânca sau de a dormi). de-a lungul întregii lui vieţi”. dorinţe naturale. pe când propriile noastre acţiuni sunt libere de stăpân şi numai de ele sunt legate în mod firesc lauda şi dezaprobarea”. nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei. un tratament medical poate produce suferinţă. plăceri în stare de mişcare (de exemplu. Dar „deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute. căci „o mâncare simplă ne face tot atât de multă plăcere. ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului”.

moartea. care este suportabilă. cel mai înfricoşător dintre rele. ar trebui să dispună de un timp nelimitat? Epicur răspunde negativ. Această ultimă trăsătură evidenţiază totodată precaritatea umană a înţeleptului epicureu. Indiscutabil. care pentru Epicur pare a nu exista. trece repede. şi. nu atât moartea este cea de care omul se teme. cum anticipam mai sus. utilizat de multe ori atît în epocă cît şi în posteritate cu o nuanţă . pentru a fi cu adevărat fericit. este infinită. conform principiilor eticii sale! Nici realitatea durerii nu anulează. • durerea puternică. Aceasta se face dând vieţii nu un timp ne-limitat. el ar trebui să-şi reprime propriile sentimente şi. atunci când există. plăcerea ca simplă absenţă a durerii (în greceşte aponìa). dar trăită plenar. dacă nu cumva omul. trecerea de la viaţă la moarte. care atestă existenţa timpului. argumentând că un timp limitat sau unul nelimitat pot conţine aceeaşi cantitate de plăcere. Epicur este de părere că acest fapt nu reprezintă o ameninţare la adresa modelului său etic axat pe binomul fericire – plăcere. în măsura în care nu a ignorat-o. ar fi suficient să nu te doară nimic. „matematic”. Pe de altă parte. filosofia lui Epicur se aseamănă până aproape la identificare cu modelul „înţeleptului” propus de stoicism şi scepticism. Termenul epicureu. grecii erau mult mai înţelepţi decât suntem noi înclinaţi să credem! Chiar dacă este destul de greu de acceptat că finitudinea vieţii este o „binefacere”. ce conduce rapid la moarte. Fericirea despre care vorbeşte Epicur mai este oare posibilă în aceste circumstanţe? În ceea ce priveşte curgerea inexorabilă a timpului. dar obţine acest rezultat prin intermediul unei educaţii riguroase a insensibilităţii şi a impasibilităţii. înţeleptul este cel care reuşeşte să atingă o stare de absenţă a durerii. Aceste trei instanţe par să sortească eşecului definitiv aspiraţia omului spre plăcere şi. deci. nu are nici o legătură cu noi. Pentru a se elibera de suferinţă. spre fericire. De aici decurge. Epicur nu a intenţionat de fapt să „explice” realitatea durerii. despre care se susţine că. Filosoful grec poate susţine acest lucru întrucât a definit. noi nu mai existăm”. cu atât plăcerea este mai mare. Epicur eludează complet esenţa problemei morţii: cu certitudine. pentru a resimţi o plăcere infinită! Dacă nu suntem convinşi de acest lucru – şi pare destul de greu să fim! – este suficient să ne gândim la senzaţia pe care o resimţim la încetarea unei mari dureri. pe care-l vom examina în capitolele următoare. căci orice bine şi rău se află în senzaţie.151 etică trebuie confruntată cu realitatea. cum anticipam mai sus. pentru a-i identifica eventualele semnificaţii. mai ales. inclusiv în raporturile cu cei apropiaţi. filosoful ignoră. nu fiindcă va suferi când moartea vine. iar aceasta depinde de faptul că plăcerea. Concluzia lui Epicur pare impecabilă sub raport logic: „De aceea. faptul că fiinţa umană trăieşte în sine cu dramatism moartea celor pe care-i iubeşte. Epicur afir-mă că „nebun e omul care spune că se teme de moarte. iar când vine ea. în fond. teama lor de moarte. că dacă durerea este absentă. în măsura în care cu un simplism dificil de susţinut. cât „murirea”. iar moartea este privaţia de senzaţie. El se întreabă. Epicur încearcă să ne convingă de faptul că o viaţă fără de sfârşit n-ar fi în măsură să ne aducă mai multă fericire decât una finită. după Epicur. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. Explicitându-şi gândul. plăcerea este infinită! Conform acestui raţionament. În acest punct. ceea ce înseamnă că cu cât durerea este mai mică. a durerii şi a morţii. ci el o elimină pur şi simplu! Una dintre cauzele importante ale nefericirii oamenilor este. eforturile umane spre atingerea fericirii – plăcere. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei”. Asemenea afirmaţii ne lasă perplecşi şi dovedesc că. • durerea foarte puternică. să renunţe la umanitatea sa. filosoful distinge trei tipuri de durere: • durerea uşoară. o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. de aceea. evident. ci suprimând năzuinţa către nemurire”. Înţeleptul epicureu nu se confruntă cu durerea. Epicur încearcă să ne eli-bereze şi de ea: „Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. Aşa cum era de aşteptat. la această intensitate. mai degrabă retoric.

precum şi lucrările Maxime fundamentale şi Sentinţele vaticane. 2. b. adică se limitează la punerea de întrebări. dar cea mai mare parte a operei sale s-a pierdut. Opera lui Epicur Epicur a fost un autor deosebit de fecund. Scrisoarea către Pythocles (care este un fel aplicaţie cosmologică a ontologiei sale) şi Scrisoarea către Menoiceus (care rezumă etica lui Epicur). nici injustiţie. Şi-a înfiinţat în anul 307 î.Hr. îl impun pe Epicur ca cel mai reprezentativ filosof al epocii elenistice. Filosofia sa este structurată în trei părţi: canonica (un amestec de gnoseologie şi metodologie). şi sfârşitul secolului I î. la Atena propria şcoală filosofică. datorită cărora poate fi considerat un precursor al teoriei contractului social: „Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii. în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate. în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări sau la procese de orice fel. 4. Teama de lumea de dincolo şi frica de zei sunt cu totul vane. din oarecare teritorii.Hr. Grădina. Răul este sau de scurtă durată sau suportabil. 2. stoicismul şi scepticismul. fizica (un fel de filosofie a naturii şi a devenirii sale) şi etica. Din creaţia sa ne-au parvenit trei scrisori. Pierzândşi libertatea. iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător sunt în acelaşi caz. care era cea mai adecvată elaborării unui sistem filosofic consecvent materialist. Concepţia filosofică. este pronunţat individualistă. aşa cu el însuşi a dorit. Canonica lui Epicur ignoră marile achiziţii logice şi metodologice ale sistemului aristotelic şi rămâne pronunţat aporetică. În primplanul interesului filosofiei trec problemele etice.Hr.) a fost cetăţean atenian. A fost pasionat de timpuriu de filosofie şi a intrat în legătură cu toate ma-rile şcoli filosofice ale timpului.Hr. În fizică Epicur a adoptat ontologia atomistă. care era un fel de cetate ideală. şi corespunde fazei de declin a civilizaţiei şi culturii antice greceşti. Cetăţile-stat greceşti îşi pierd independenţa. Cele mai importante expresii ale filosofiei elenistice au fost epicurianismul. şi greutatea. a depăşit determinismul rigid democritean . fără a le oferi şi răspunsuri. justiţia este aceeaşi pentru toţi. gnoseologia sa fiind pronunţat fizicalistă. cel mai adesea.3. fiind înglobate mai întâi în Imperiul macedonean şi apoi în cel roman. Filosofia lui Epicur 2. Caracterizare generală a etapei elenistice a filosofiei antice greceşti Etapa elenistică a filosofiei antice greceşti este cuprinsă între sfârşitul secolului al IV-lea î. fatalistă şi pesimistă. pentru relaţiile reciproce. inconsistente. Ca urmare a acestui fapt. alături de însuşirile propuse de Democrit.1. Ontologia Epicur este primul materialist în sensul propriu al termenului din istoria filosofiei occidentale. a adăugat atomului. Frica de moarte este absurdă. 2. ci numai un contract încheiat între oameni. nu există nici justiţie. anume un mijloc oarecare găsit util. ce „cultiva” ca valori fundamentale înţelepciunea şi prietenia. nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept”.152 peiorativă. tanscrise de Diognes Laertios: Scrisoarea către Herodot (care prezintă ontologia sa atomistă). Ca urmare a acestui fapt lumea grecească intră într-o criză profundă. REZUMAT 1. Nu există justiţie absolută. el are mari dificultăţi de conceptualizare. dar şi stilul de viaţă pe care l-a teoretizat şi practicat. 2. care se manifestă în toate domeniile vieţii sociale. deoarece moartea este nimicul. În Maximele fundamentale el face câteva consideraţii extrem de pertinente. născut însă în insula Samos. acestea sunt. pentru denumirea practicanţilor eticii lui Epicur. dar. Plăcerea (catastematică) este accesibilă tuturor. în relaţiile lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi… Luată în general. 3. Epicur nu a acordat prea mare atenţie problematicii vieţii sociale. dar niciuna nu l-a satisfăcut. iar atunci când încearcă să o facă.1. Repere biografice Epicur (341 – 270 î. unde tatăl său conducea o şcoală. El a adus însă două corective importante atomismului democritean: a.3. ireversibilă. Ca gânditor al epocii elenistice. în special doctrina etică.2. poate fi sintetizat. în următoarele patru teze. numite expresiv de el tetrafarmakon (literal „cele patru medicamente”): 1. Epicur 2. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract. grecii au pierdut şi cel mai profund resort al forţei şi creativităţii lor.

numite expresiv de el tetrafarmakon (literal „cele patru medicamente”).G. Virtutea supremă.3. Ce este canonica epicuriană? 14. Întrebări 1. Elenismul între decadenţa şi difuziunea spiritului grecesc. Care sunt cele mai importante expresii ale filosofiei elenistice? 8. Care au fost cele mai importante procese social-istorice şi spirituale desfăşurate în lumea grecească în epoca elenistică? 6. ci în controlul raţional al plăcerii. nu este altceva decât justa evaluare raţională a plăcerilor. Fizica lui Epicur între imitaţie şi inovaţie. Hedonism şi evazionism în etica lui Epicur. Care sunt principalele trăsături ale filosofiei elenistice? 7. Expresia maximă a plăcerii constă în a nu suferi nicio durere. în timpul lui Ptolemeu Filadelfos. colorată cu termeni ebraici. Cum se numeşte şcoala filosofică înfiinţată Epicur şi care erau principalele valori pe care ea le promova? 10. Editura Meridiane. c. plăcerile şi suferinţele sufletului sunt superioare celor ale corpului. 2. determinismul său devenind astfel mai suplu decât cel inspirator. p. savantul german J. 14. Afectează finitudinea vieţii aspiraţia omului spre fericire în etica lui Epicur? 23. În fine. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Care au fost principalii vectori ai procesului de elenizare? 5. hedoné – plăcere). Care sunt principalele lucrări care ne-au parvenit de la Epicur? 12. o etică hedonistă (gr. Teme pentru dezbatere în seminar. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Epicur? 9. Ce este hedonismul? 20. Civilizaţia elenistică. b. Care sunt inovaţiile aduse de Epicur atomismului democritean? 16. „Termenul elenistic a fost folosit mai întâi pentru a desemna limba greacă. pe care o foloseau evreii grecizaţi. Epicur şi lumea sa. 4. Cine a propus termenul elenism şi care este semnificaţia sa? 3.1. pentru referate sau eseuri 1. Ce inovaţii a adus Epicur în învăţământul filosofic grecesc? 11. criteriul diriguitor al vieţii morale nu constă atât în plăcere. Bucureşti. Care sunt principalele tipuri de plăceri pe care le distinge Epicur? 22. pentru a desemna perioada de istorie veche ce se întinde de la domnia lui Alexandru cel Mare până la cea a împăratului Augustus. deşi o astfel de teză se asociază dificil cu presupoziţiile fizice ale sistemului epicurian. phrònesis. este considerată de Epicur superioară celei care poate fi atinsă prin folosirea bunurilor sau prin trăirea situaţiilor plăcute. În al doilea rând. către mijlocul secolului al XIX-lea. 3. 5. lat. Care sunt principalele tipuri de dorinţe pe care le distinge Epicur? 21. Ce este paréklisis-ul? 17. Doctrina epicuriană a plăcerii poate fi concentrată în următoarele trei convingeri: a.2. „deviaţie”. 1985. Care sunt principalele caracteristici ale eticii lui Epicur? 19. de atunci s-a încetăţenit . Apoi. prin care înţelege posibilitatea abaterii între anumite limite a atomilor de la căderea implacabilă pe verticală. care nu are echivalent direct în limba franceză. Ce raporturi există în etica lui Epicur între moarte şi aspiraţia omului spre fericire? B. au tradus Biblia numită şi Septanta. ca şi cei care.153 prin introducerea paréklisis-ului (gr. FRANÇOIS CHAMOUX. Ce se înţelege prin elenizare? 4. 2. Cum motivează Epicur posibilitatea ontologică a libertăţii umane? 18. numită catastematică. Care este extensiunea temporală a etapei elenistice a culturii şi civilizaţiei antice greceşti? 2. Caracterizare generală a etapei elenistice a filosofiei antice greceşti 1. Canonica lui Epicur şi precarităţile sale. Etica Etica lui Epicur este o etică a plăcerii. AUTOEVALUARE A. Droysen răspândeşte folosirea termenului Hellenismus. Care sunt principalele caracteristici ale fizicii epicuriene? 15. Care sunt principalele componente ale sistemului filosofic epicurian? 13. Epicur şi-a sintetizat etica în patru teze. Acest plăcere. clinamen).

el a cucerit Asia Mică. ca urmare a alcătuirii sale. Braşov. Persia. pentru a face mai tolerabilă viaţa în condiţiile ei concrete pe care gânditorii vremii le ocolesc cu prudenţă. Dacă. trebuie să adăugăm: creaţia. Imperiul persan. a fost nimicit în urma a trei bătălii. şi cu toate că majoritatea grecilor europeni i s-au supus doar pentru că n-aveau încotro. mult mai complex. Avantajul principal era marea mobilitate a elementului uman. inginerii şi artiştii greci în toate domeniile. omul îşi mărturisea dramatic.. 1997. politic.1. de unde. El este şi simţire. Firesc este deci cultul pe care epoca îl manifestă pentru zeiţa norocului. iar dialectica încetează de a mai fi un mijloc. Týhe. se întâmpla cealaltă. Omul acestor timpuri îşi reclamă dreptul la fericire. starea atât de paradoxală a comportamentului filosofic. în care a încercat să reproducă instituţii greceşti şi cărora le-a acordat o anumită autonomie. Se disting astfel cu uşurinţă etapele anterioare – Grecia arhaică şi clasică –. Peste tot unde a pătruns Alexandru. dacă nu paseism. ca şi civilizaţia care s-a dezvoltat în acest timp în lumea locuită de greci. Bactriana şi Punjabul. vol. „Filosofia epocii elenistice înregistrează şi ea marea mutaţie a vremii: categoriile în care trăia lumea nouă nu mai erau cele ale cetăţenilor şi ale cetăţii-stat. 1. 241 – 242. acesta este mult mai mult decât un sistem în care totul funcţionează perfect. atât de grav şi de responsabil trăită de filosofii epocii şi. fericirea. Neînstare să fie o raţionalitate perfectă ca lumea. Samarcandul. fără a se întreba măcar dacă ele ar putea fi schimbate. naturalism şi subiectivism. 373. temeiul. căruia i se deschideau nu numai vaste orizonturi geografice. unde budismul se îndrepta spre supremaţie. dimpreună cu străvechile lor superstiţii. MIHAI GRAMATOPOL. p. cu o viaţă colectivă bine definită. pe malurile râului Iaxartes şi pe afluenţii Indului. amestecul atât de particular între optimism şi renunţare. temeritate şi evaziune. el a întemeiat oraşe greceşti. 2005. Ca marele univers alcătuit din atomi. Transformarea pe care aventura lui Alexandru cel Mare şi consecinţele ei o produc în mentalitatea grecilor. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Istoria filosofiei occidentale. mai interdependent… Filosofia este eticizată. zicând ca Pascal. dar şi nimicnicia omului. înainte de toate. În deceniul de la 334 la 324 î. este obligat să trăiască bazându-se pe propriile-i forţe într-o lume largă. 2000. numeroasele descoperiri făcute de savanţii. Fiinţă mult mai complexă. Babilonia. ci şi vaste posibilităţi de canalizare a energiilor sale creatoare. Editura Orientul Latin. pe măsură ce cuceririle sale s-au extins. Bucureşti. 2. 1. Îndrăznim însă a crede că acest cult. 122 – 124. Epicur. religios. şi măreţia. omul interioriza reacţiile lumii printr-o ruptură de ea. prin contemplaţie şi acţiune. omul este mult mai mult decât o aglomerare a elementelor constitutive. Civilizaţia elenistică. Editura Albatros. Ediţia a II-a.154 obiceiul de a denumi elenistică această perioadă de trei secole. fiindcă simţind. Treptat însă. în condiţiile în care din cetăţean al unui mic stat. până şi în munţii Afganistanului. Iaşi. Din această nouă stare de lucruri rezultau avantaje. la fel şi dualismul zoroastrian şi (într-o mică măsură) religiile Indiei. Şi pentru a preciza. I. p. Cu toate că armata sa era formată în principal de macedoneni. prăda sau confisca agoniseala – viaţa i se depăna în cele mai frumoase culori. gândind are dorinţe şi dorinţele tulbură. gânditorii. „Scurta domnie a lui Alexandru a transformat brusc lumea greacă. fizica şi metafizica sunt neglijate. era cea a persoanei faţă de propria sa fiinţă – îmbogăţirea.4. cosmopolitism şi individualism. perfect fizic. au devenit familiare curiozităţii greceşti. foarte răspândit. DIOGENES LAERTIOS. bineînţeles (şi aici intrăm în domeniul neajunsurilor). Editura Polirom. X. Grija pentru comportament. conservatorism. răspândirea pe care o cunoaşte acum cultura lor. Şi din această dramă. Iar când după mişcarea centrifugă. moral. clasică. BERTRAND RUSSELL. dar perfect mecanic. ci cele ale individului şi ale omenirii. precum şi formele de civilizaţie ce le sunt specifice. civic. omul nu avea cum să-şi afle liniştea deplină. Chiar şi Epicur. în reducerea. devastator neputinţa de a-şi fi el însuşi certitudinea. 1 – . începutul şi sensul. are pasiuni. el s-a considerat. Siria. infinită. în căderea la condiţia de lucru al lumii. individ. cel mai mare din câte cunoscuse lumea. vreun incendiu sau calamitate naturală nu-i spulbera. Bucureşti. prin simţire şi gândire. la început. pentru a scoate în evidenţă originalitatea şi importanţa istorică a unei epoci care trece încă prea des în ochii publicului drept o simplă perioadă de tranziţie între strălucirea Atenei clasice şi măreţia Romei imperiale”. ateism şi mistică. este trăsătura dominantă a gândirii greceşti în epoca elenistică”. totuşi cel mai apropiat de mentalitatea tradiţională. un puternic stăpânitor supărat. vreun val de barbari năvălitori. în grade diferite de toţi oamenii din epocă. Filosofia în Grecia veche. Viaţa şi învăţătura 2. nu are mijloacele realizării omului ca microcosmos care repetă macrocosmosul. Editura Humanitas. GHEORGHE VLĂDUŢESCU. Străvechile cunoştinţe ale babilonienilor. merită să le fie consacrat un studiu special. unde nu era decât un simplu átomos. dar şi neajunsuri.Cr. Căci această încredere disperată în lume venea din pierderea încrederii în sine.2. De aici drama. a adoptat o politică de promovare a fuziunii paşnice între greci şi barbari”. faţă de sporirea universului cauzalităţii. ci şi într-o atitudine filosofică faţă de deschiderea orizonturilor. vreo armată duşmană.3. pe măsura ce îşi afla reazimul în mecanica ei. şi profetism”. pentru a se transforma într-un scop în sine. 1. p. 1984. fireşte. „Sprijinindu-se pe lume. Ceea ce îl trece în condiţie superioară faţă de o piatră sau de un copac îl face şi nefericit. nu-şi are unica explicaţie în nesiguranţa timpurilor. este şi raţiune. artistic. Cel care avea bani şi nicio dorinţă de putere putea să guste din plin roadele acelei lumi. apostolul elenismului. Egiptul.

de suflu vital şi dintr-un al patrulea nedefinit. 2. Contra Colotès. propoziţia: «De unde ştim noi că acesta este un om?». nu puteau să se atingă. Dar observându-se că atomii. de îndată ce cuvântul «Om» este pronunţat. 2. 2. „Epicur zice că universul este increat şi indestructibil. când se ordonează. nici nu se micşorează”. vestind lămurit tot ce-i bun pentru viaţă. anume că ei se abat imperceptibil de la această cădere. 2. s-a recurs la o ficţiune. Partea privitoare la fizică cuprinde întreaga teorie despre natură şi se află în cele treizeci şi şapte de cărţi ale operei Despre natură. focul. CICERO. o putem găsi în cărţile Despre felurile de viaţă. Astfel. căci toate noţiunile noastre derivă din senzaţii. aerul. Institutiones dinvine. este un amestec de patru elemente: de foc. 7. III. în virtutea greutăţii.7. PLUTARCH. deviază uşor”. adică amintirea unui obiect dinafară înfăţişat de multe ori. se grupează în ordine şi oarecum ca literele. „Epicur zice că timpul este accidentul accidentelor. PLUTARCH. de pildă.5. AETIOS.10. produc. 25. „Epicur zice că nicio culoare nu face parte din corpuri şi că ele vin dintr-o anume ordonare a elementelor şi dintr-o anume poziţie faţă cu vederea…”. 69.6. Obiectul unei păreri depinde de ceva care ne-a fost clarificat mai dinainte şi cu referire la care formăm. «Orice senzaţie. consideră că reprezentările pornite din intelect sunt criterii. zicea că tot ceea ce cade în linie dreaptă. cu un oarecare ajutor al raţiunii…». spune el.9. anticipaţiile şi simţirile noastre sunt criteriul adevărului. înainte de a forma această opinie a trebuit într-un moment sau altul să fi cunoscut. 18-19. 4. 5. Opinia epicuriană socoteşte că e o supoziţie şi spune că poate fi adevărată sau falsă. Ţie-ţi urmez. obiectul de cercetare indicat la început. De finibus. pentru că orice raţionament este dependent de senzaţii… Trebuie să pornim de la lucrurile vizibile. ne gândim la forma omului. „Epicur socoteşte că atomii sunt purtaţi în cădere pe verticală de propria lor greutate. căzând toţi în linie dreaptă. unde atenienii trimiseseră coloni. era cetăţean al Atenei din demul Gargettos… Alţi autori spun că a fost crescut în Samos. Prin anticipaţie. mişcare de tot naturală. de aer. e lipsită de raţiune şi de puterea de a-şi aminti. fiul lui Neocles şi al Chairestratei. Nu există nimic care să poată dovedi că senzaţiile sunt greşite… Nici raţiunea nu le poate infirma. Partea privitoare la etică tratează despre lucrurile pe care trebuie să le alegem şi despre cele pe care trebuie să le evităm. după Epicur. noi am fi lipsiţi de libertate. „Socotind că dacă atomii ar fi purtaţi în jos numai de propria lor greutate. 2. LACTANŢIU. prin anticipaţie. De natura deorum. Prima formează introducerea întregului sistem şi este conţinută într-o singură operă numită Canonul. fie prin contact direct. care. CICERO. căci nici nu se produce singură. 3. repaosul. 2. „Epicur. dat fiind faptul că această mişcare este determinată cu necesitate. AETIOS. în Scrisori şi în tratatul Despre scop… În Canon. forma unui cal sau a unui bou. că nu se măreşte. devine pe urmă înţeles şi clar. 2.2. Epicur afirmă că senzaţiile. elementele primordiale sunt aspre. 2. E adevărată dacă e confirmată apoi sau dacă nu e contrazisă de evidenţă şi e falsă dacă nu-i confirmată sau dacă e contrazisă de evidenţă…”. percepţia…”.8. AETIOS. căldura corpului şi elementul nedefinit. dacă n-am cunoaşte lucrul pe care-l căutăm. dacă socotim că are o cauză externă. 2. I. de pildă: «Acesta-i un om». „Sufletul. Sufletul vital determină mişcarea. N-am putea numi un lucru. prin fiecare termen. prin anticipaţie. 6.155 154. deşi limitate la număr. asemănare sau compunere. în genere. totuşi. LUCREŢIUS. răsucite şi netede”. Acesta din urmă ar fi organul percepţiei. 13. 11. N-am începe niciodată o cercetare. epicurienii înţeleg un fel de comprehensiune sau de opinie dreaptă sau de noţiune sau de idee generală depusă în minte. 1 – 3.4. . În acest fel s-ar constitui lumea cu tot ceea ce conţine”. fizica şi etica. printr-un act de anticipaţie care a fost precedat de senzaţii. epicurienii. zicea el (Epicur). De rerum natura. IV. I. I. dacă nu i-am fi învăţat mai întâi forma lui. „Epicur admitea două feluri de mişcare: pe verticală şi abaterea”. 22. o! podoabă a neamului grec…”. şi că a venit la Atena la vârsta de optsprezece ani… El împarte (filosofia) în trei: canonica. „Ţie ce-ntâiul putut-ai să-nalţi din adâncile bezne Via lumină. Afirmaţiile lui Epicur le găsim în Rezumatul adresat lui Herodotos şi în Maximele fundamentale. III. nici nu poate adăuga sau lua ceva. adică el însoţeşte mişcarea”. dacă obiectul care se află acolo e un cal sau un bou. Epicur a imaginat un mijloc anume. luându-le ca semne ale celor neevidente. Contra Colotès.3. 17. I. de pildă. Căci asemenea literelor care au forme diferite. „Atomii. pentru a ne sustrage acestei necesităţi. fie prin analogie. Astfel. ceea ce permite conglomerarea lor. 23. diverse cuvinte nenumărate.

Când vorbim de acestea. …dacă n-ar fi pătrunderea în noi. iar nu ca proprietăţi sau accidente ale acestor naturi… Unele corpuri sunt compuse. au emis aerul. Dar ei se ciocnesc deseori între ei. Atomii mai grei nu se mişcă mai repede decât cei mici şi uşori cât timp nu întâlnesc nimic în calea lor… Nici mişcarea lor în sus. este alcătuit din două părţi: una raţională. legată de construcţia imaginativă. „Sufletul. dragă Herodotos. „Epicur salută pe Herodotos… Am pregătit eu însumi un rezumat al întregului meu sistem. Scrisoarea către Herodotos. atomii sunt destul de tari ca să reziste când lucrurile compuse se desfac. 35-83. deşi se mişcă în direcţii diferite în timpul perceptibil numai de raţiune. dacă mişcarea nu-i confirmată sau este infirmată. p.11. având aceeaşi culoare şi formă ca şi lucrurile de la care emană. graţie sprijinului simetric pe care îl capătă de acolo. ei se mişcă cu o viteză egală. fie ale intelectului. Fragmente 3. dacă n-am fi experimentat în noi înşine o altă mişcare. lucrurile exterioare nu şi-ar întipări aşa de bine asupra noastră natura lor proprie. Trebuie ca înţelesul fiecărui cuvânt să fie clar… Pe urmă. nici cea laterală. unele din aceste corpuri se vor mişca mai repede decât altele. trebuie să observăm îndeaproape toate senzaţiile noastre şi tendinţele prezente. în intelect sau în organele simţurilor. având un amestec de căldură. aşa cum vedem clar că se mişcă. la fiecare senzaţie suferind anumite afecte şi formându-şi închipuiri specifice. trebuie să recunoaştem că sufletul nostru este un lucru corporal alcătuit din particule foarte fine. dar totuşi distinctă de ea. din cauză că sunt de natura plinului şi nu pot fi risipite nicăieri şi nicicum. şi universul era totdeauna aşa cum este acum şi va dăinui la fel în viitor. iar aceasta explică înfăţişarea de un singur obiect continuu pe care ne-o dau ele şi păstrează proporţiile pe care le aveau în obiect. fiind trimis de fiecare . datorită ciocnirilor. pe care le mai numim şi natură impalpabilă. nimic nu se naşte din neant. iar dacă e confirmată sau nu e infirmată rezultă adevărul… Denumirile lucrurilor la început n-au fost statornicite prin convenţie. din vibraţia atomilor în adâncimea obiectului solid de la care vin… Şi oricare ar fi reprezentarea pe care o primim prin contact direct. ci ele să aibă loc prin schimbări de poziţie a unor atomi şi prin adăugiri şi scoateri de atomi… Când ajungem să avem de-a face cu corpuri compuse. fie ale oricărui alt criteriu şi la fel şi stările noastre afective… După ce acestea au fost înţelese. X. raţiunea dezvoltă ceea ce a primit astfel şi face noi descoperiri… Noi trebuie să considerăm că vedem şi concepem lucrurile prin ceva care intră în noi venind de la lucrurile exterioare. Din această mişcare rezultă falsitatea. şi nici mişcarea lor în jos datorită greutăţii lor nu schimbă viteza de translaţie. dar trebuie ca lucrurile să nu piară în nefiinţă.156 2. fără să fie nevoie de seminţe. Si n-ar exista nici eroare. Aceasta din cauză că atomii din compuşi merg într-o direcţie în timpul continuu cel mai scurt. care este răspândită peste tot în corp…”. AETIOS. în altele cu căldura. 321-331. a unor imagini ce vin de la lucruri. deşi atomii lor au o viteză egală. această formă aşa cum este înfăţişată este însăşi forma obiectului solid şi e datorată unei continuităţi neîntrerupte a simulacrelor… Falsitatea şi eroarea depind întotdeauna de opinia pe care ne-o facem noi… Într-adevăr. încât acel ceva în care se risipesc nu există. greutate şi mărime şi de proprietăţile legate de formă. în unele privinţe semănând cu vântul. Nu putem să concepem… că există altceva în afară de corpuri şi vid. Căci pe lângă univers nu există nimic care să pătrundă în el şi să aducă schimbare… Universul constă în corpuri şi vid. Existenţa corpurilor este atestată peste tot de simţuri… Dacă n-ar fi vidul şi spaţiul. care-şi are sediul în piept. În primul rând. până ce continuitatea mişcării lor este percepută de simţuri… După acestea. Trebuie să ne închipuim că şi natura omenească a fost deprinsă şi silită să ia multe învăţături de la faptele însele şi că. Deci este necesar ca principiile lucrurilor să fie insecabile şi elementele naturale ale corpurilor… Când atomii sunt purtaţi în vid şi nu întâlnesc rezistenţă. e timpul să considerăm lucrurile care sunt clare. referindu-te la ele. IV. nu posedă niciuna dintre calităţile aparţinând lucrurilor care cad sub simţurile noastre. în realitate. prin urmare. să poţi judeca opiniile. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Trebuie să fim convinşi că atomii. 6. cercetările sau problemele. ci în înseşi firile oamenilor. sau ca o formă sau ca nişte calităţi ce revin acesteia. Într-adevăr. Întradevăr. în afară de formă. asemănarea imaginilor cu ceea ce noi numim lucrurile reale şi adevărate n-ar exista niciodată dacă n-ar fi fost nişte lucruri cu adevărat de felul celor cu care le comparăm. 3. şi alta iraţională. fiecare calitate se schimbă. le considerăm în ansamblul lor ca naturi integrale. pentru ca să aibă (cititorul) prezent în minte esenţialul din principalele doctrine… În primul rând. care va face ca transformările să nu se producă prin trecerea în neant şi din neant. Ele se mişcă repede. Aceste elemente sunt insecabile şi neschimbătoare.1. Iaşi. Editura Polirom. trebuie să înţelegi lucrurile semnificate în spatele cuvintelor. pentru ca. în culoare şi formă. Iar dacă tot ceea ce devine invizibil piere şi devine neant. corpurile n-ar avea nimic în care se existe şi prin care să se mişte. în DIOGENES LAERTIOS. 4. într-o mărime adaptată în ochii şi mintea noastră. căci altfel orice s-ar naşte din orice. zice Epicur. referindu-ne la senzaţiile şi afectele noastre…. deoarece când corpurile se destramă trebuie să rămână ceva solid şi indisociabil. împrăştiate în toată masa corpului nostru. toate lucrurile ar fi pierit. aşa încât toate lucrurile să nu rămână nedovedite şi raţionamentele să nu meargă la nesfârşit sau să nu ne bazăm pe cuvinte goale de înţeles. altele sunt elementele din care-s făcute aceste corpuri. foarte asemănător vântului. dar atomii nu se schimbă cu nimic. 1997.

acţiuni şi intervenţii incompatibile cu această idee. când mirarea produsă de această cunoaştere nu poate găsi mai departe o soluţie şi nu poate înţelege cauzele supreme ale ordinii universale. ci printr-o alunecare iraţională. Editura Polirom. ba chiar mai multă. graţie amintirii celor trecute. Iaşi. Scrisoarea către Menoiceus. fie din spaima în faţa nesimţirii morţii….157 din afecte şi închipuiri într-un fel particular… Mai târziu. 339-342. suferă o atât de mare tulburare. nu dragostea senzuală cu băieţi şi femei. nu înţelegem plăcerea vicioşilor sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale. nu fiindcă va suferi când moartea vine. Cel ce spune că timpul pentru studierea filosofiei n-a sosit încă sau c-a trecut este asemenea unuia care spune că timpul fericirii n-a sosit încă sau că s-a dus. li se atribuie voinţă. iar dacă ne lipseşte. Scrisoarea către Pythocles. ci suprimând năzuinţa către nemurire. iar primul ca să fie tânăr şi bătrân totodată prin lipsă de teamă faţă de cele ce vor veni. căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri. Într-adevăr. îmbinată cu nemurirea. la fel ca ideea globală pe care o are majoritatea oamenilor despre divinitate. nebun este omul care se teme de moarte. cel de-al doilea pentru ca la bătrâneţe să se simtă tânăr. care nu rămâne la noţiunile pe care şi le face despre zei. Zeii există cu adevărat şi cunoaşterea lor este evidentă. ci judecata sobră. Ea nu are nicio legătură cu cel viu. De aceea amândoi. moartea nu înspăimântă pe acela care a înţeles temeinic că nu-i nimic înspăimântător în încetarea vieţii. aşa încât dacă oamenii nu pun stavilă fricii lor. şi din ajungerea în această stare nu prin convingere. scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim liberaţi de suferinţă şi frică şi. căci pentru cel viu nu există încă. şi tânărul şi bătrânul. Editura Polirom. după ce am atins acest ţel. furtuna sufletului este potolită… Căci atunci avem nevoie de plăcere când din absenţa ei simţim durere… Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii. în DIOGENES LAERTIOS. unele sunt necesare. trebuie să caute înţelepciunea. fie din bănuiala deşteptată de mituri. Iaşi. căci dacă o dobândim. ca şi .2. adică de cunoaşterea fenomenelor cereşti şi atmosferice… Aceia care sunt bine informaţi asupra acestora. cum socotesc unii. în Diogenes Laertios. p. Într-adevăr. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. ci din cauză că suferă în aşteptarea ei. De aceea moartea. căci nici o vârstă nu-i prea timpurie sau prea târzie pentru sănătatea sufletului. căci orice bine şi rău se află în senzaţie. X. ci noi avem nevoie de un trai netulburat…”. decât omul ale cărui vederi asupra acestor chestiuni sunt foarte imprecise. ba poate o frică mai mare. şi încă. 3. noi nu mai existăm. iar când vine ea. dar nu sunt aşa cum crede mulţimea. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii. 1997. socotindu-le că sunt elementele unei vieţi fericite. 1997. 122-135. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Aceasta se face dând vieţii nu un timp nelimitat.3. din aşteptarea şi teama unui chin veşnic. p. ci să urmărim sfatul faptelor. nepricepere sau din înţelegere greşită. în acelaşi timp. când e sosit. deoarece acesta este scopul unei vieţi fericite. Într-adevăr. Pe lângă acestea. De aceea. 85-87. anume că cea mai mare tulburare a sufletelor oamenilor ia naştere din credinţa că diferitele corpuri cereşti sunt fericite şi nepieritoare şi că. în aşteptare. iar cel mort nu mai există el… Trebuie să ne gândim că unele dorinţe sunt fireşti. nu desfrânarea cu un peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută. nu are nicio legătură cu noi. ci presupuneri false… Obişnuieşte-te să crezi că moartea nu are nicio legătură cu noi. Cunoaşterea sigură a acestor lucruri ştie să raporteze orice preferinţă şi aversiune la asigurarea sănătăţii trupului şi a liniştii spiritului. căci viaţa noastră n-are nevoie de lipsă de raţiune şi de părere greşită. Nu trebuie să afirmi nimic despre zeu din cele ce i-ar fi contrar nemuririi lui sau nepotrivit cu fericirea. avem tot ce ne trebuie. nici cu cel mort. sau din neştiinţă. 331-332 „Epicur salută pe Pythocles… În primul rând să socoteşti că a cunoaşte fenomenele cereşti… n-are alt scop decât pacea sufletului şi o convingere fermă… În studiul nostru asupra naturii nu trebuie să ne călăuzim de judecăţi fără sens sau de legi arbitrar stabilite. mai sunt de considerat următoarele. produce numai o suferinţă lipsită de temei. unele sunt necesare pentru fericirea noastră. altele pentru ca trupul să fie scutit de suferinţă. ci trebuie să crezi despre el orice poate să-i păstreze fericirea. cel mai înfricoşător dintre rele. Mai întâi să crezi că Zeul este o vietate nemuritoare şi fericită. X. dar nu ştiu ce sunt în realitate corpurile cereşti şi care sunt cele mai importante cauze ale fenomenelor simt tot atâta frică ca şi aceia care n-au o astfel de informaţie specială. Nu omul care neagă zeii adoraţi de mulţime este lipsit de pietate. iar altele sunt necesare pentru trai. altele sunt lipsite de temei: dintre cele fireşti. iar unele sunt numai fireşti. 3. Căci ceea ce nu ne aduce niciun rău. toate acţiunile noastre sunt îndreptate spre obţinerea ei. Iar dintre dorinţele necesare. „Epicur îl salută pe Menoiceus… Nici în tinereţe nu trebuie cineva să ezite de a se ocupa cu filosofia şi nici când ajunge la bătrâneţe să se sature a filosofa. Cele ce spun oamenii despre zei nu sunt anticipaţii. dat fiind că atât cât existăm noi moartea nu există. oamenii au adoptat în comun numirile lor speciale pe fiecare seminţie… Ajungerea la o cunoaştere temeinică a cauzei lucrurilor celor mai importante este preocuparea ştiinţelor naturale şi fericirea depinde de aceasta. iar moartea este privaţia de senzaţie. ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi tulburării din suflet. a avea linişte sufletească înseamnă a fi eliberat de toate aceste tulburări şi a avea mereu în minte amintirea celor mai generale şi mai importante adevăruri…”. Astfel trebuie să ne îndeletnicim cu lucrurile care ne dau fericirea. de aceea o justă înţelegere a faptului că moartea nu are nicio legătură cu noi face să fie plăcută ideea că viaţa are un sfârşit. ci acela care ia drept bune părerile mulţimii despre zei. Să faci acele lucruri pe care ţi le-am spus şi să te îndeletniceşti cu ele.

Visele nu au nici natură divină şi nici putere profetică. 27. 1999. orice este probat ca fiind de folos în nevoile relaţiilor mutuale este. fie că e sau nu e acelaşi pentru toţi. Prietenia cutreieră în ritm de dans pământul de jur împrejur şi ne invită pe toţi să ne redeşteptăm întru preamărirea fericirii. atunci aceasta nu mai e justă…”. Toate poftele omeneşti care nu provoacă durere dacă nu sunt satisfăcute. nu toţi găsesc acelaşi lucru ca fiind drept. În celelalte preocupări rezultatul final. din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi. şi o vom convinge dacă satisfacem dorinţele necesare. 17. 115-124. 65. În domeniul lucrurilor limitate ne convingem că cea mai mare încredere se obţine prin prietenii. 36. ci învăţătura şi desfătarea sunt simultane. 24. 1997. Aceeaşi convingere ne face să avem încredere că nimic teribil nu este etern şi nici de lungă durată. X. Luată în sine justiţia este aceeaşi pentru toţi. În acelaşi moment are loc atât geneza binelui. în vol. Editura Polirom. „cunoaşterea” este nemijlocit însoţită de bucurie. 26. care nu poţi fi stăpân pe ziua de mâine. 27. De aceea înţelepciunea este un lucru mai de preţ chiar decât filosofia. în relaţiilor lor reciproce pentru a nu vătăma şi a nu fi vătămaţi. Cel care are parte de aceste împliniri şi cel care poate spera să le împlinească. Maxime (sentenţe) vaticane. ci numai un contract încheiat între oameni. 32. Dar lucrurile care prilejuiesc anumite plăceri pot aduce necazuri mai mari decât plăcerile însele. Ar fi cu neputinţă să alungăm teama cu privire la lucrurile de cea mai mare importanţă. dar să respingem pe cele dăunătoare. 343-345. Să te naşti pentru a doua oară nu este cu putinţă. în cel mai bun caz. 37.158 alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului. nu te lăsa să îngheţi. cât şi eliberarea de rău. Bucureşti. 33. Printre lucrurile socotite juste. Dintre toate bunurile pe care ni le oferă înţelepciunea. apare atunci când s-a ajuns la sfârşit. . iar viaţa plăcută nu poate fi despărţită de virtuţi…”. închise în amintiri pline de mulţumire. Editura Ştiinţifică. deoarece virtuţile merg mână în mână cu viaţa plăcută. ca să ne asigure fericirea de-a lungul întregii noastre vieţi. precum şi pe cele naturale întrucât nu ne produc vreun rău. Justiţia naturală este un contract încheiat între oameni cu scopul de a nu se vătăma unii pe alţii şi a nu fi vătămaţi de alţii. ele intră în aceeaşi categorie. 42. poate să se ia la întrecere cu însuşi Zeus. nu există nici justiţie. ci convinsă. Considerăm ca ajutor din partea prietenilor noştri nu atât ajutorul în sine. Este lipsit de sens să te rogi la zei pentru ceva pe care poţi să-l faci singur. din oarecare teritorii. 34. 3. p. primul şi cel mai mare lucru dintre bunuri este înţelepciunea. ci bătrânul care a trăit o viaţă frumoasă. Norocul intervine numai arareori în viaţa înţeleptului. dimpotrivă. Maxime fundamentale. 28. amâni bucuria.4. 21. Dacă cele la care râvneşti sunt greu de atins sau dacă lasă impresia că ne vor dăuna. Ne naştem numai o singură dată. Natura umană nu trebuie forţată.5. este încă mult timp supus la loviturile sorţii. Iaşi. 12. Nu există justiţie absolută. 139-154. ei bine. 10. şi în cazul când se face o lege şi nu se dovedeşte potrivită pentru folosul relaţiilor mutuale. şi nici că ducem o viaţă înţeleaptă cumsecade şi dreaptă fără să fie şi o viaţă plăcută. dar în aplicarea ei la cazurile particulare ale unei ţări şi la procese de orice fel. 16. 33. dacă omul nar cunoaşte natura întregului univers. considerat just. Cu adevărat fericit nu trebuie socotit tânărul. 40. Dintre toate acestea. cumsecade şi dreaptă. cu mult cel mai important lucru este dobândirea prieteniei. p. în scopul de a nu vătăma şi a nu fi vătămate. ci ar trăi în frica a ceea ce ne spun miturile. în plină floare a vârstei sale. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 8. căci tânărul. Viaţa trece în timp ce noi rămânem nehotărâţi. nu fi însetat. de-a lungul întregii sale vieţi. 52. şi fiecare dintre noi. în DIOGENES LAERTIOS. şi le păstrează acum în siguranţă. moare din pricina unei activităţi fără răgaz. sunt şi vor fi luate de raţiune. Faţă de acele animale care nu-s în stare să încheie un contract. Cel ce afirmă că totul se întâmplă din necesitate. Tu însă. căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă. iar acele popoare care n-au putut sau n-au vrut să încheie înţelegeri mutuale în scop asemănător. Nu avem cum exista în eternitate. Căci desfătarea nu urmează învăţătura. cât încrederea că ne poate fi dat. Nu uita că tu care eşti muritor şi ai de trăit o perioadă de timp limitată. te-ai ridicat prin consideraţiile pe care le-ai făcut asupra naturii spre infinitate şi eternitate… 14. În materie de filosofie. înseamnă că nu sunt neapărat necesare. bătrânul însă ancorează în bătrâneţe ca într-un port şi bunuri pe care mai înainte spera să le obţină greu. Epicurea. Vocea cărnii zice aşa: nu flămânzi. nu are nimic de obiectat celui care contestă că totul se întâmplă din necesitate. sunt în acelaşi caz. între timp. ci ele provin dintr-o afluenţă de imagini. cele mai multe şi mai mari hotărâri ale acestuia au fost. 31. prin aceasta. deoarece şi acesta din urmă îşi formulează afirmaţia sa bazat tot pe legea necesităţii. 3. nici injustiţie. Nicio plăcere nu-i în sine un rău. anume un mijloc oarecare găsit util pentru relaţiile reciproce. De aceea fără studiul naturii nu există o desfătare a plăcerilor curate.

Un suflet nobil se consacră în mod absolut înţelepciunii şi prieteniei: două bunuri dintre care unul muritor. dar spre deosebire de Democrit. nu da ostateci hazardului căsătorindu-te şi făcând copii. Atomii sufletului sunt răspândiţi prin tot corpul. O filosofie valetudinară. deşi altora etica sa li se părea porcească şi lipsită de altitudine morală. care pot fi studiate ştiinţific. că «Moartea nu are nici o legătură cu noi. sufletul se împrăştie. care. „Înţeleptul epicurian e un om liber de orice stăpân (adèspotos). nu mai sunt capabili de senzaţie. Aici. de bună seamă. era pătruns de întreaga fervoare a unui reformator religios. învaţă să contempli plăcerile şi nu durerile. Epicur crede ferm în existenţa lor. Aşadar. iar dacă durează mult. care urmează preceptele sale şi nu se amestecă în viaţa publică. Din când în când însă. BERTRAND RUSSELL. formarea de vârtejuri etc. Senzaţia se datorează unor pelicule subţiri emanate de corpuri şi care se propagă până când vin în atingere cu atomi de-ai sufletului. condus de intelect. cu opulenţă pe cele spirituale. supravieţuiesc. În Grecia… concepţia despre necesitate era de origine religioasă şi Epicur avea probabil dreptate să considere că atacul împotriva religiei ar fi incomplet dacă ar lăsa să supravieţuiască necesitatea. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. mânat de ceva de genul liberului arbitru. pentru că nu mai sunt legaţi de corp. 267 – 268. Nu putem fugi de moarte. 3. fireşte. gustă plăcerile vieţii: cu parcimonie pe cele trupeşti. 76. Rezultă. de teama indigestiei. ION BANU. suntem stăpâni pe destinul nostru. invidie. în deplina beatitudine de care au parte. ci prin grija pe care le-o dovedim. guvernarea ar fi o trudă de prisos. ostilitate. Libertatea este cel mai mare rod al îndestulării şi independenţei de sine. nu se simt de fel ispitiţi. Istoria filosofiei occidentale. într-o anumită măsură. abordează lucrurile cu adâncă seriozitate… A scris o carte Despre pietate.159 66. dar pentru omul descumpănit de nefericirea din jur el era suficient ca să inspire entuziasm”. fie civil. nu este un rău. Bucureşti. I. Atomii săi aveau greutate şi erau în cădere continuă. Aceasta e un îndreptar de mântuire modest. urând funcţiile şi riturile publice. se abate un pic de la traiectoria dreaptă în jos şi astfel ajunge să se ciocnească cu alţi atomi. după ce s-a risipit în elementele lui. La moarte. vol. nu spre centrul pământului. Editura Humanitas. destinată unei lumi în care fericirea aventuroasă devenise practic imposibilă. Nu luptă contra lor. Mai presus de toate. dar dacă e aprigă va fi scurtă. un mare rău. în ciuda ei.7. în viaţa sufletească. Aceste pelicule pot să persiste şi după ce corpurile din care au emanat iniţial se destramă. de aer. e lipsit de raţiune să ne temem că s-ar putea abate asupra noastră mânia zeilor sau că după moarte am putea pătimi în Hades. căci trupul. bea puţin. se retrage în lăcaşul său. 2005. are loc în acelaşi mod ca la Democrit. va putea fi îndurată prin disciplina spiritului şi prin deprinderea ca.6. între anumite limite. nu mai are simţire şi ceea ce nu are simţire nu are nici o legătură cu noi». gândurile să fie îndreptate spre lucruri fericite. 78. . Este convins însă că ei nu se frământă cu ceea ce se întâmplă în lumea noastră omenească. El l-a urmat pe Democrit în credinţa că lumea constă din atomi şi vid. urând gloata. aşa cum este şi credinţa în Providenţă. Fireşte. câte un atom. ele nu sunt doar aer în mişcare). liber şi de legături de familie. Să fim părtaşi la nefericirea prietenilor noştri nu prin văicăreli. În oamenii mulţimii vede doar ură. p. ci. Deşi suntem supuşi forţelor naturii. fie religios. 77. ci în jos într-un sens absolut. Durerea fizică este. iar atomii săi. aşa se explică visele. prevestirile şi alte asemenea practici sunt simple superstiţii. ghicitul. Trebuie că simţea o adâncă milă pentru suferinţele omenirii şi că împărtăşea o convingere de nezdruncinat că aceste suferinţe ar fi mult alinate dacă oamenii ar adopta filosofia sa. de care ei. fereşte-te de politică. de durere. 1980. Filosofia elenismului ca etică. dar preţuind prietenia. Sufletul e material şi este alcătuit din particule aidoma celor ale respiraţiei şi căldurii (la Epicur. 3. Zeii sunt nişte hedonişti raţionali. O face însă cu o intensitate emoţională de care oamenii «de rând» nu ar fi capabili”. Problema evitării fricii e cea care l-a condus pe Epicur spre filosofia naturii. avem totuşi liber arbitru şi. p. corect înţeleasă. în cuvintele lui Epicur. iar celălalt nemuritor. trăieşte în aşa fel încât să eviţi frica. De aici mai departe. Dacă trăim înţelept. conform maximelor lui Epicur. ne vom putea feri probabil. între prieteni. Bucureşti. dar moartea. de teama mahmurelii din dimineaţa următoare. de amor şi de toate activităţile violent pasionale. nu credea că atomii sunt tot timpul supuşi integral unor legi naturale. respiraţia şi vântul diferă. Cât despre zei. pentru că altfel nu se poate explica existenţa atât de răspândită a ideii de zei. Mănâncă puţin. ca substanţă. „Epicur.

II. Filosofia în Grecia veche. conflagraţie universală. Editura Polirom. Botezatu. Bucureşti. p. Bucureşti. 1985. destin. p. Editura Junimea. I. p. • P. Vlăduţescu. Iaşi. confatale. Editura Humanitas. ataraxia. 78 – 131. Mirarea filosofică. 1984. p. Hersch. 255 – 257. 1976. Filosofia stoică OBIECTIVE • Înţelegerea specificului mişcării stoice în contextul spiritualităţii elenistice • Cunoaşterea principalilor reprezentanţi ai stoicismului şi a contribuţiilor lor filosofice • Însuşirea principalelor teme şi motive ale filosofiei stoice • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE portic (stoa). Cunoaştere şi libertate. apatea. Chamoux. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. 96 – 111. . STOICISMUL STRUCTURA TEMEI 13. logică propoziţională. Ethos elenistic. Editura Meridiane. Gramatopol. 535 – 543. Bucureşti. • G. Ce este filosofia antică?. 219 – 252. 1997. 258 – 265. Bucureşti. • P. Civilizaţia elenistică. I. 404 – 425. Contur general 13. 273 – 290.1. vol. • I. fantasia. Bucureşti. p. • B. Bucureşti.2. Editura Humanitas. p. Ediţia a II-a. Istoria filosofiei europene. 56 – 98. vol. vol. • M. 1994.160 13. Editura Polirom. p.W. p. Editura Orientul Latin. Istoria filosofiei occidentale. Preludiul ideii de libertate morală. Bucureşti. Banu. 2000. 1964. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Civilizaţia elenistică. VII. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 12 – 45. Iaşi. • J. Hadot. Editura Albatros.F. argumentul leneş. fantastón. Russell. 68 – 74. Filosofia elenismului ca etică. 134 –143. Braşov. Editura Academiei. 153 – 169. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. providenţă. Hegel. 1980. • F. 1981. Prelegeri de istorie a filosofiei. 1997. 2005. Iaşi. • Marin Constantin. • Gh. p. p.

născut însă în insula Cipru. Acesta a întemeiat în jurul anului 300 î. rolul dinamizator revenindu-i focului.Hr. cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. 331 – 232 î. care s-a întins până în epoca imperială a Romei antice (secolul al III-lea d. fenician de origine. dar stabilit din tinereţe la Atena. – 65 d. ale cărui figuri reprezentative sunt: . A fost fondat de Zenon din Cittium (polis grecesc din insula Cipru). Caracterizare generală Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î.) . mai ales de către: . Stoicismul târziu. ce va fi numită stoică. aprofundări şi nuanţări ale doctrinei.Hr.Hr.) . Filosofia stoică Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă. Principalele contribuţii doctrinare au fost realizate deci de: • Zenon din Cittium considera că lumea se întemeiază pe principii materiale perceptibile. care se întinde de-a lungul unei clădiri. Stoicismul vechi. ai cărui principali reprezentanţi sunt: .) . în jurul unei grădini sau al unei pieţe) pictat de Polygnot cu scene din războiul troian şi din bătălia de la Marathon.). 281 – 204 î.Hr. o şcoală filosofică. deoarece lecţiile se desfăşurau într-un portic (gr.Poseidonios din Apamena (135 – 51 î.). 50 – 138 d.Hr. se pot distinge trei mari etape în devenirea filosofiei stoice: 1.1. în celelalte realizânduse numai dezvoltări.Hr.Hr. cuprins între secolele II – I î.Hrysippos (Chrysippos) din Soloi (cca.Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr.2.) 2.161 Cursul 13 STOICISMUL 13.Cleanthes din Assos (cca.) 3.). 13.Hr.) . susţinută de coloane.Zenon din Cittium (cca. În gnoseologie el a considerat reprezentările senzoriale ca „întipăriri” ale lucrurilor în .Hr.Hr..Hr.. Sub raport istoric. 333 – 262 î. stoa – galerie acoperită deschisă.Marcus Aurelius (121 – 180 d. înţeles ca raţiune divină (logos).). Stoicismul mediu.Hr.) .Hr.Epictet (cca. şi sfârşitul secolului al III-lea î.Panaitios din Rhodos (185 –112 î.Hr. dezvoltat în epoca romană (secolele I – III d.

Despre raţiune. mor când hotărăşte Destinul implacabil şi între naştere şi moarte se mişcă mânaţi dintr-un loc într-altul de o necesitate pe care nici atunci când ajung s-o cunoască n-o pot controla. Hrysippos din Soloi este socotit cel de-al doilea întemeietor al spiritualităţii stoice datorită profundei sale originalităţi: „arăta cea mai mare pătrundere în orice fel de subiect.162 • • suflet. În acest univers guvernat de fatalitate oamenii se nasc fără să fi voit. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic. el se justifica spunând că „din cauza asta rar greşesc”. Despre lege.) şi foarte puţine fragmente. reprezentativă pentru mentalitatea elenistică. făcea ca lumea să-şi încheie un ciclu de viaţă în „conflagraţia universală” (influenţă a filosofiei lui Heraclit din Efes). fiind „raţiunea lumii sau legea tuturor lucrurilor”. Despre zei. în foarte multe puncte. Diogenes Laertios îi atribuie lui Zenon numeroase lucrări: Republica. pugilist convertit de Zenon la filosofie. care „ordonează şi conduce totul în univers”. de Zenon ca şi de Cleanthes” (Diogenes Laertios). Fatalismul stoic a fost criticat încă din antichitate imputându-i-se aşa-numitul . iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Din titlurile lucrărilor sale rezultă că s-a ocupat de fizică. Despre libertate. În semn de preţuire a înţelepciunii sale şi a serviciilor aduse cetăţii atenienii i-au dăruit o coroană de aur şi i-au ridicat o statuie de bronz. care este considerat a avea existenţă de sine stătătoare în raport cu subiectul cunoscător. ea n-ar fi alta decât cea a lui Hrysippos”. Despre îndatorire. conceput ca o înlănţuire implacabilă de cauze şi efecte. Despre instinct sau despre natura omului. din opera lui Zenon din Cittium păstrându-se numai câteva fragmente. Destinul stoic. Deşi era „peste măsură de încet”. Diogenes Laertios scria în acest sens că: „dacă zeii ar face dialectică (logică). elementele şi cauzele”. Despre pasiuni. Fizica – ce ar studia „universul. el a fost al doilea mare logician al antichităţii după Aristotel. Mai puţin original în fizică decât în etică. Lumea este asemenea unei ape curgătoare în care totul se schimbă fără încetare (Heraclit). fiind o justificare a fatalismului. Reprezentarea obiectelor (fantasia) rezultă din afectarea organelor de simţ şi chiar a raţiunii de obiectul reprezentat (fantastón). Contra lui Democrit. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv. 3. mor câte puţin în fiecare zi. fiind considerat fondatorul logicii propoziţiilor. scopul omului trebuie să fie „viaţa conformă cu raţiunea”. Despre datorie. Etica stoică este fundamentată în fizică. Despre univers. Cleanthes din Assos. Din acestea nu ne-au parvenit decât câteva titluri (Despre timp. anihilarea pasiunilor şi dobândirea independenţei faţă de împrejurările exterioare. Interpretări la Heraclit. Potrivit eticii sale. Logica – reprezintă din perspectivă stoică o teorie a cunoaşterii. Orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă. Stoicii considerau că filosofia ar fi alcătuită din trei părţi: 1. nu să se opună cursului ei. Oamenii se tem de moarte deoarece nu îşi dau seama că. în care legitimează posibilitatea libertăţii umane prin teoria „confatalelor”. în ultima făcând o demonstraţie ontologică a existenţei divinităţii. Etica etc. a preluat după moartea acestuia conducerea şcolii stoice. de fapt. etică şi teologie. Prin eforturi susţinute „el s-a ridicat deasupra multora” şi a lăsat numeroase scrieri pe care Diogenes Laertios le apreciază ca „foarte bune”. Despre dialectică etc. logică (dialectică). în care se resimt certe influenţe aristotelice. Stoicii considerau Destinul ca o putere de neînvins. Despre artă. dar şi o pledoarie pentru libertatea umană. pentru ca apoi să-şi reia cu aceeaşi necesitate istoria. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. 2. până într-atât încât avea păreri deosebite. iar oamenii sunt aruncaţi în această apă şi trebuie să se lase purtaţi de ea. Despre viaţa în conformitate cu natura. Despre filosofia naturală a lui Zenon. Despre stil.

Contur general Stoicismul a fost o orientare complexă de gândire apărută la începutul epocii elenistice (sfârşitul secolului al IV-lea î. Intenţia lui Hrysippos a fost să demonstreze că fatalismul ce guvernează existenţa umană este mai complex decât cel ce guvernează natura. fie să mori”. b.. Marcus Tullius Cicero etc. dezvoltat între secolele I – III d. senină. Împotriva acestui argument Hrysippos va formula „argumentul confatatelor”. dar intersecţia la celor două lanţuri fatale determină un rezultat ontologic diferit de evenimentele determinate de fiecare dintre ele. iar adevărul sau falsitatea sa depinde şi de seria cauzală în care este integrat Platon. 3. Existenţa umană este astfel individualizată ontologic. a – fără.) şi întinzându-se până în epoca imperială a Romei antice (se-colul III d.Hr.Hr.163 „argument leneş”: „dacă eşti bolnav. Stoicii combăteau pasiunile care contravin necesităţii. Hrysippos din Soloi.Hr. teoria lor fiind incapabilă să facă vreo predicţie. Înţelegând şi asumându-şi necesitatea care guvernează lumea şi actele sale. Apateia (gr. îndeosebi de Lucius Annaeus Seneca. vieţii şi semenilor a fost transfigurată artistic în Glossa lui Mihai Eminescu. nu numai de cea în care este integrat Socrate. Stoicismul vechi. REZUMAT 1. şi sfârşitul secolului al III-lea î. Atitudinea stoică în faţa lumii. a – fără. ridicându-se deasupra lucrurilor şi evenimentelor şi eliberându-se de orice servitute fizică. Epictet şi Marcus Aurelius. sau poate tocmai datorită lui. preocupată îndeosebi de logică şi de etică. eliberându-se de pasiunile iraţionale şi contemplând cu detaşare spectacolul lumii. El propune distincţia dintre judecăţile: a. Acest argument este numit „leneş” deoarece stoicii se limitau la legitimarea a ceea ce se întâmplă. este fatal fie să te vindeci.Hr. stoicii ajung la un concept al libertăţii. pentru că el nu vrea decât ceea ce trebuie să se înfăptuiască”. înţeleptul ajunge la o fericire calmă. cuprins între secolele II – I î. Stoicismul mediu.Hr. taraxis – tulburare) – definită ca starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul. El a parcurs trei mari etape: 1. Socrate va muri într-o zi – judecată care vizează în fapt simplu şi nu avem nicio îndoială asupra adevărului său. Cele două serii cauzale pot să se intersecteze sau nu. care i-a avut ca principali repre-zentanţi pe Panaitios din Rhodos. b. Ataraxia (gr. Stoicismul târziu. căci el ajunge la perfecţiunea umană. propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane. considerându-le iraţionale. considerată starea psihică spre care trebuie să tindă individul. ele nu sunt fatale. prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel.Hr. pathos – pasiune) – concepută ca indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său. 2.). pe care şi-o asumă cu orgoliu. cuprins între sfârşitul secolului al IV-lea î.. Cleanthes din Assos. În pofida fatalismului. ci să se implice în cetate pentru a combate viciul şi a promova virtutea. Socrate se va întâlni mâine cu Platon – judecată care vizează o asociere. Poseidonios din Apamena. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate: a. el este liber şi atotputernic şi tot ce vrea el se înfăptuieşte. Fiecare în sine este fatală. considerat întruchiparea conduitei morale exemplare. 2. Ei considerau că înţeleptul stoic. şi reprezentat de Zenon din Citium. ca în prima judecată. ci confatale. S-a replicat însă în posteritate că acest înţelept n-ar fi decât un sclav conştient de condiţia sa precară. Filosofia stoică . Înţeleptul stoic scapă astfel de constrângerile necesităţii fizice prin asumare şi nu prin refuz. Ei susţineau că înţeleptul nu trebuie să se izoleze de semeni. va deveni asemenea Zeului: „Înţeleptul posedă suprema fericire. concepută ca necesitate înţeleasă. căci totul se întâmplă conform unei necesităţi căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi.

Hrysippos versus Aristotel. Care sunt trăsăturile esenţiale ale filosofiei stoice? 4. Astfel.164 Fundamentele filosofiei stoice au fost fixate în prima sa etapă. un oraş grecesc care avea colonişti fenicieni… A fost elevul lui Crates. Care este statutul existenţei umane în antropologia stoică? 28. Care este contribuţia logică majoră a stoicilor? 19. Ea are drept punct de plecare lucrurile individuale existente obiectiv. domenii în care ei au adus contribuţii demne de interes. Reprezentanţi Zenon din Citium 1. 6. fiind o justificare a fatalismului. Cleanthes din Assos. „Zenon. propunând cea mai avansată concepţie antică asupra libertăţii umane. Despre stil. care a afirmat că scopul este cunoaşterea…. Despre datorie. Aporiile fizicii stoice. Despre lege. Herillos din Cartagina. Care sunt principalele etape ale evoluţiei filosofiei stoice şi care au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai săi? 3. urmaşul lui Zenon la conducerea . 5. pentru referate sau eseuri 1. Stoicii considerau că filosofia este alcătuită din trei părţi: fizica. Etica… Poporul atenian îl cinstea foarte mult pe Zenon… (s-a dat următorul decret) cu privire la el: «Întrucât Zenon s-a dedicat de mulţi ani filosofiei în cetate şi a trăit ca un om vrednic în toate privinţele îndemnând la virtute şi cumpătare pe tinerii care veneau la el să înveţe. Stoicii au propus două concepte care rezumă etica lor şi au avut o puternică influenţă în posteritate: apateia (indiferenţa individului faţă de tot ceea ce se întâmplă cu el sau în jurul său) şi ataraxia (starea de linişte şi de seninătate sufletească la care ajunge înţeleptul). Ce este stoicismul? 1. Ariston… care a introdus doctrina lucrurilor indiferente din punct de vedere moral. Logica stoică este de fapt o teorie a cunoaşterii. aprofundări şi nuanţări ale doctrinei. Despre instinct sau despre natura omului. 3. Destinul stoic între fizică şi etică. şi dând tuturor prin propria sa purtare un model de urmat… poporul a găsit cu cale să-i aducă laude şi să-l încununeze cu o cunună de aur… şi să-i ridice un monument funerar pe cheltuiala publică…». Despre pasiuni. ce se afla în Cypru. Respingeri. În fine. Care sunt cele mai importante limite ale filosofiei stoice? B. stoicii ajung la un concept al libertăţii. concepută ca necesitate înţeleasă. Despre raţiune. 4. Sphairos din Bospor. Care este spaţiul libertăţii umane din perspectivă stoică? 21. Despre univers. Împliniri şi limite ale logicii stoice. fiul lui Demetrios din Citium…. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. 2. Stoicismul – expresie filosofică tipică a lumii elenistice. Ce este apatia stoică? 29. fiul lui Mnaseas sau al lui Demeas. prin care îi anticipează pe Spinoza şi pe Hegel. în fizică ei considerau că orice lucru ar fi alcătuit dintr-o materie şi o formă. AUTOEVALUARE A. în celelalte realizându-se numai dezvoltări. 1 – 37. În pofida fatalismului. Stoicismul ca antropologie şi etică. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. logica şi etica. Stoicii concepeau Destinul ca o putere de neînvins. dar şi o pledoarie pentru libertatea umană. Se spune că după aceea a urmat zece ani lecţiile lui Stilpon şi Xenocrates… În afară de Republica a mai scris: Despre viaţa în conformitate cu natura. căreia nu i se poate împotrivi nimeni şi nimic. sau poate tocmai datorită lui. Teme pentru dezbatere în seminar. Această teorie a cauzalităţii constituie fundamentul ontologic al fatalismului stoic. Întrebări 1. Care sunt cele mai importante realizări filosofice ale stoicismului? 30. îndreptându-i spre ce era mai bine. VII. etica stoică este fundamentată în fizică. DIOGENES LAERTIOS. care determină o luare de cunoştinţă mai întâi senzorială. Dintre numeroşii discipoli ai lui Zenon: Persaios. iar devenirea ar fi o înlănţuire strictă de cauze şi efecte. Care sunt principalele domenii filosofice abordate de stoici? 10. Ce este conflagraţia universală în cosmogonia stoică? 22. e originar din Citium.

se divide în trei părţi: fizica. Virtutea. spun ei. în măsura în care lucrurile sunt înţelese cu ajutorul noţiunilor generale… Reprezentarea este o imprimare asupra sufletului: numele este foarte potrivit împrumutat de la imprimarea făcută de pecetea unui inel pe ceară. Comprehensivă numesc ei reprezentarea care e criteriul de judecare a lucrurilor şi e produsă de un obiect real.165 şcolii…”. imaginea unui cal ne poate apărea în minte. spun ei. a trăi în conformitate cu virtutea este deopotrivă cu a trăi în acord cu experienţa mersului naturii. spun stoicii. Doctrina 2. aşa cum este arătat de Hrysippos. care deşi nu-i o substanţă. 6) acela despre valoarea supremă. iar fizica sufletului. dar nu e în conformitate cu acel obiect. sau cu o cetate bine apărată de ziduri şi cârmuită de raţiune… Ei admit ca mijloc de descoperire a adevărului partea care se ocupă cu canoanele sau criteriile. De aici urmează că binele este virtutea însăşi şi ceea ce participă la virtute… Motivul pentru care ei caracterizează binele suprem ca frumos este că el posedă pe deplin proporţiile numerice cerute de natură sau are o armonie desăvârşită…Mai spun că numai frumosul moral e bun… Ei susţin că frumosul e virtutea şi tot ce participă la virtute… După părerea stoicienilor… din falsitate rezultă perversiunea care se întinde şi asupra minţii. logica corespunzând oaselor şi tendoanelor. etica recolta. deoarece în cursul acestei părţi. în timp ce Cleanthes spune că numai natura universului trebuie urmată. drept scop «viaţa în acord cu natura». frica. Sunt două feluri de reprezentări: comprehensive şi necomprehensive. nu trebuie să luăm «imprimarea» în sensul literal al cuvântului. mai special. 7) acela despre acţiuni. este asemenea unui animal. acesta din urmă este o aparenţă din minte. Pasiunea. aşa cum se întâmplă în somn. O altă comparaţie făcută de ei este aceea cu un ou: coaja este logica. 2) rubrica despre lucrurile bune şi rele. fiind imprimată şi întipărită în conformitate cu acel obiect. de la unul şi acelaşi obiect. nici o calitate. Mai mult. 3) studiul despre pasiuni. este o dispoziţie armonioasă. cum sunt judecăţile şi silogismele. ca şi cu aceea a universului. Mai asemuiesc filosofia cu un câmp purtător de roade: logica fiind gardul care îl înconjoară. în alte cuvinte. şi aceea despre expresiile eliptice. cum nu s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi venit de la un obiect nereal… Stoicienii declară că criteriul adevărului este reprezentarea comprehensivă. spune el. totuşi ea este ca şi o substanţă şi este ca şi o calitate. La fel spune şi Cleanthes în tratatul său Despre plăcere… Tot aşa. Şi acelaşi lucru constituie virtutea omului fericit şi cursul paşnic al vieţii… Prin natura cu care viaţa noastră trebuie să fie de acord. 2. ei o împart în felul următor: 1) studiul despre instinct. părţilor cărnoase. 9) despre îndemnuri la acţiune şi opriri… Zenon. 39 – 160. care sunt tot atâtea cauze de tulburare.1. scopul poate fi definit ca o viaţă în acord cu natura sau. un lucru care merită să fie ales pentru el însuşi. Hrysippos înţelege atât natura universală. cât mai ales natura omului. pofta şi plăcerea… . deşi calul nu este prezent… În rubrica ce se ocupă cu lucrurile ca atare şi cu lucrurile semnificative este pusă şi doctrina despre exprimabilele complete. fericirea noastră constă în virtute. o viaţă în care să ne abţinem de la orice acţiune. VII. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. La fel partea referitoare la definiţii este acceptată ca un mijloc de recunoaştere a adevărului. DIOGENES LAERTIOS. „Doctrina filosofică. 4) acela despre virtuţi. iar gălbenuşul din centru este fizica. virtutea fiind scopul către care ne mână natura. a sufletului sau un impuls ce creşte în mod exagerat… Există patru genuri de pasiuni: durerea. Reprezentarea este înţeleasă ca aceea a obiectului real. deoarece nu-i cu putinţă să presupunem că un număr de asemenea imprimări se pot face în unul şi acelaşi loc. etica. este sau identic sau apropiat cu folosul. despre predicate directe şi indirecte. oprită de legea comună pentru toate lucrurile şi este identică cu acel Zeus conducător care orânduieşte tot ce există. şi acelaşi lucru l-a făcut şi Hrysippos. în timp ce reprezentarea este actul de imprimare în suflet. nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afară. Astfel. Ramura filosofiei care e etica. în tratatul său Despre natura omului. ca tiparul unui sigiliu. iar din această perversiune se nasc multe pasiuni. ceea ce e acelaşi lucru cu o viaţă virtuoasă. ei determină deosebirile dintre reprezentările pe care le avem. logica şi etica. în prima carte a operei sale Despre raţiune şi în prima carte a Fizicii sale… Filosofia. care concordă cu acest obiect şi a fost întipărită. căci virtutea e acea stare a spiritului care tinde să facă armonioasă întreaga noastră viaţă… Binele. în acord cu propria noastră natură. pe urmă vine albuşul. De aceea. în general. aşa cum o defineşte Zenon. adică aceea care vine de la un obiect real… O noţiune este o reprezentare a minţii. adică o schimbare. imprimată şi presată în felul unei peceţi pe suflet. fără să adauge natura individului. este lucrul care are un folos şi. este o mişcare neraţională şi contra firii. iar fizica solul sau copacii. 5) acela despre scop. care-i etica. Pentru că. anume reprezentarea care nu e nici clară nici distinctă… Există o diferenţă între reprezentare şi obiectul reprezentat. ei înţeleg expresia care corespunde unei reprezentări raţionale. Cea necomprehensivă e reprezentarea care nu provine de la un obiect real sau care provine de la un obiect real. cum spune Hrysippos…. indică cel dintâi. căci natura noastră individuală este o parte a naturii întregului univers. Prin exprimabil. Cel dintâi care a făcut această împărţire a fost Zenon din Citium în lucrarea sa Despre raţiune.

în timp ce cel activ este raţiunea imanentă din această substanţă. împărţirea pe genuri e făcută însă în trei: prima parte se ocupă cu universul. a doua cu elementele şi a treia cu cauzele. având în vedere că ele se transformă unele în altele. apa. Cele patru elemente împreunate constituie substanţa necalificată care e materia. cele dintâi n-au fost nici generate. iar pământul elementul uscat. în timp ce elementele sunt înzestrate cu formă. Aceasta cuprinde problema referitoare la substanţa universului. raţiunea pătrunzând fiecare parte a ei. calitatea specifică din fiecare substanţă. altă virtute. Timpul trecut şi cel viitor sunt infinite. În univers nu există spaţiu gol. se preface în pământ. Acesta-i rezultatul necesar al armoniei şi al tensiunii care unesc la un loc lucrurile din cer şi cele de pe pământ… Şi timpul este un incorporal. alt bine decât acest acord. întocmai cum face sufletul în noi… Astfel. el e făcut pentru societate şi acţiune. înţeleptul e lipsit de pasiuni… E lipsit de trufie. căci el este veşnic şi făuritorul oricărui lucru din întregul cuprins al materiei… Există o deosebire între principii şi elemente.2. Stoicienii susţin că lumea este pieritoare. care aparţine numai fizicienilor. din pricină că nu caută plăcerile pentru ei şi nici nu le admit la alţii… Mai spun că înţeleptul este liber. De aceea. virtutea şi fericirea. deci lumea este un animal. în apă. aerul şi pământul… Elementul e definit ca lucrul din care mai întâi se nasc lucrurile particulare şi în care se desfac în cele din urmă. În afara acestei lumi este răspândit vidul infinit care este incorporal. el care în anumite perioade absoarbe în sine întreaga substanţă şi din nou o creează din el însuşi. întrucât tratează chestiuni privitoare la stelele fixe şi la planete… Dar mai este şi o altă parte sau domeniu al cercetării cosmologice. să fie politiceşte activi. Focul este elementul cald. iar prin aceasta în acordul cu Raţiunea universală şi cu legea divină. după părerea lor. Editura Humanitas. natura este un foc artist ce păşeşte pe calea spre creaţie. 2) principiile. întrucât este născută prin analogie cu lucrurile care sunt percepute de simţuri. adică zeul. lumea întreagă este o fiinţă vie. dacă e condusă de providenţă şi alte chestiuni… Stoicienii supun că există două principii în univers. ceea ce-i tot una cu un suflu de foc. viaţă şi inteligenţă este exprimată de Hrysippos în prima carte a tratatului său Despre providenţă… Este un animal. p. iar lucrul ale cărui părţi sunt pieritoare. fiind distanţa mişcării lumii. înzestrată cu senzaţie. fără a fi totuşi ocupat. Istoria filosofiei europene. Toate celelalte lucruri pe care le putem poseda. iar în al treilea rând întregului constituit din acestea două… Lumea. dă naştere la foc. pe când sclavia înseamnă lipsa acestei puteri… Înţeleptul nu va trăi în singurătate. adică materia. căci este indiferent şi la faimă şi la defăimare… Oamenii înţelepţi sunt austeri. 5) limitele. dacă lumea a avut un început în timp sau nu. Într-adevăr.166 După ei. de care putem sau nu dispune. în timp ce elementele vor pieri în conflagraţia universală. 72. apa cel umed. subţiindu-se şi mai mult. principiile sunt incorporale şi lipsite de formă. 3) elementele. dotat cu artă…”. or. 2. aerul cel rece. iar partea consistentă din apă. Termenul de univers este folosit de ei în trei înţelesuri: 1) acela de zeul însuşi. 1994. El este indestructibil şi n-a fost creat. cu destinul şi cu Zeus… La început. ci totul formează un întreg unit. nici nu vor fi distruse. el a existat în el însuşi şi a transformat întreaga substanţă prin aer. Bucureşti. condensându-se. pe când oamenii răi sunt sclavi. părţile lumii sunt pieritoare. căci. Împărţirea aceasta este pe specii. lăţime şi adâncime… Zeul este unul şi acelaşi lucru cu raţiunea. prin aer. iar acesta. Este înzestrată cu suflet. în sensul că-i o fiinţă însufleţită. fiind ziditorul acestei orânduiri a lumii. JEANNE HERSCH. Principiul pasiv este o substanţă fără calitate. Corp este ceea se extinde în trei dimensiuni: lungime. Mirarea filosofică. Mai mult. 6) spaţiul şi 7) golul. Stoicienii împart fizica în diferite rubrici: 1) corpurile. să-şi asume responsabilităţi şi să . Acest acord exprimă deopotrivă binele. 4) zeii. din amestecul acestor elemente s-au format plantele şi animalele şi toate celelalte din natură… Doctrina că lumea e un animal dotat cu raţiune. în apă şi întocmai cum în sămânţă e cuprins germenul. Cleanthes însă susţine că este soarele… Poseidonios şi Antipatros cu discipolii săi spun că lumea este sferică. deoarece libertatea este puterea de a acţiona cum vrea. animalul e superior celui ce nu-i animal şi nimic nu-i superior lumii. înzestrată cu suflet şi raţiune… Hrysippos şi Poseidonios supun că cerul este raţiunea conducătoare a lumii. El creează mai întâi cele patru elemente: focul. unul activ şi altul pasiv. dacă e destructibilă sau nu. rămâne în umiditate. din ceea ce reiese că sufletele noastre sunt frânturi din sufletul lumii… Stoicienii susţin că materia primară este substanţa tuturor lucrurilor… Prin materie se înţelege substanţa din care se naşte orice lucru… După părerea stoicienilor. Ei cer cetăţenilor să participe la viaţa societăţii. dacă Soarele şi stele au o materie şi o formă. în mod firesc. Incorporal se numeşte ceea ce e capabil să fie ocupat de un corp. este şi el pieritor. tot aşa zeul care este raţiunea seminală a universului. După aceasta. în timp ce partea subţire se preface în aer. Stoicii spun că omul care doreşte ceea ce nu depinde de el este un sclav. trebuie să ne devină puţin câte puţin indiferente. lumea însăşi este pieritoare… Lumea se naşte atunci când substanţa ei se produce din foc. „Binele suprem constă în acordul cu sine. Nu există altă fericire. Ei spun că partea care se ocupă cu universul se divide în două: cu una se ocupă şi matematicienii. este guvernată de raţiune şi de providenţă…. face maleabilă materia în vederea creaţiei care va urma. forma aceasta fiind cea mai potrivită pentru mişcare. 2) dau numele de univers aşezării ordonate a corpurilor cereşti. numai timpul prezent e finit.

4. lucruri precum sănătatea. va fi moral. 275 – 276. Această conflagraţie. ţine doar de individ. nobleţea şi originea umilă. în care judecăţile noastre depind de convenţiile sociale sau de pasiunile noastre. dar ce contează? Poate fi virtuos şi fiind sărac. ale cărui importanţă şi influenţă au dăinuit prin veacuri până în zilele noastre. Astfel. Astfel de dorinţe triumfă doar din pricina judecăţilor false. Editura Polirom. adică nu trebuie să introducem diferenţe. însă a voi. ale cărui judecăţi sunt adevărate. adică bun sau rău. La început a existat doar focul. puterea şi slăbiciunea. este stăpân pe destinul său în tot ceea ce consideră de valoare. Aceasta e intenţia fundamentală a dreptului roman: să creeze o ordine care să fie conformă cu însăşi ideea de ordine şi deci şi cu raţiunea. Editura Humanitas. adică destinului. Tot ce se întâmplă s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla. ci doar încheierea unui ciclu. Singurul lucru care depinde de noi este. Iaşi. pentru că niciuna nu depinde de noi. pentru că nu se poate şti. . plăcerea şi suferinţa. ce rataşează fiecare eveniment în perspectiva naturii şi a Raţiunii universale. cetăţenii trebuie să fie angajaţi politic şi să ia parte la dezbaterile publice”. Ordinea statului. înţeleptul. a iubi chiar. de felul celui din învăţătura creştină. pentru că nicio forţă din afară nu-l poate lipsi de virtute”. precum Socrate. apoi s-au ivit celelalte elemente – aerul. El ar putea ajunge sărac. Zenon credea că nu există hazard şi că mersul naturii este rigid determinat de legi naturale. I. în vederea realizării anumitor scopuri prin mijloace naturale… În viaţa individului uman virtutea e singurul bine. va practica o activitate politică sau o meserie. sunt indiferente viaţa şi moartea. evoluţiei naturii şi acţiunii altor oameni. în fond. la fel ca în teologia secolului al XVIII-lea. până la cele mai mici detalii. vol. În stoicism. sănătatea şi boala. omul e cu desăvârşire liber. Dar acesta nu este decât un aspect al ei. tocmai stoicii au participat cel mai mult la crearea dreptului roman. nu este un sfârşit definitiv. Istoria filosofiei occidentale. dacă este bun sau rău. Întregul a fost proiectat. Pentru pyrrhonian. Bucureşti. mersul naturii este orânduit de un Legiuitor care este totodată o Providenţă binefăcătoare. Această teorie va permite voinţei bune să găsească materia asupra căreia să se exercite. Până aici doctrina stoică ar putea să pară sumbră şi cu nimic mai consolatoare decât materialismul obişnuit. virtutea. 2005. p. p. structura sa raţională trebuie să se afle în acord cu Raţiunea universală. tot ce e cu adevărat bun sau rău în viaţa unui om depinde doar de el însuşi. fericirea. care este singurul bine veritabil. Ce este filosofia antică?. să vegheze la ordinea statului – şi nu întâmplător. însă acesta este intenţia morală.3. ceea ce depinde de noi şi va fi indiferent ceea ce nu depinde de noi. în afara intenţiei morale. nu o dată. totul este indiferent. 1997. 2. să ne fie indiferente. îşi va servi patria? Apare aici un element esenţial al doctrinei morale stoice: teoria «obligaţiilor» (nu a obligaţiei în general) sau a «acţiunilor apropriate». «fizică» a lucrurilor. Indiferenţa constă în a nu face diferenţă. cu condiţia de a se fi emancipat de dorinţele lumeşti. PIERRE HADOT. apa. Prin urmare. pământul. Trebuie. în principiu. carierele politice. întreg procesul se va repeta la nesfârşit. avuţia nu contează defel. în principiu. sensul pe care îl dăm evenimentelor. de exemplu. în această ordine. celor care. Alţi oameni pot avea putere asupra lui doar în ceea ce priveşte lucrurile exterioare. Astfel. ci să acceptăm ce se întâmplă ca dat al destinului… Există aici o răsturnare totală a manierei de a vedea lucrurile. dar asta nu-l va împiedica să trăiască mai departe în armonie cu Natura. dar poate muri în chip nobil. la o viziune «naturală». bogăţia şi sărăcia. Ceea ce nu depinde de noi corespunde înlănţuirii necesare a cauzelor şi efectelor. BERTRAND RUSSELL. sunt fără valoare”. Dar mai devreme sau mai târziu va avea loc o conflagraţie cosmică şi totul va redeveni foc. intenţia noastră morală. Dat fiind că virtutea rezidă în voinţă. să fie condusă de un cod de conduită practică şi să atribuie o valoare relativă lucrurilor indiferente. dacă. „Principalele doctrine pe care şcoala [stoică] le-a profesat pe toată durata ei au fost determinismul cosmic şi libertatea umană. Şi pentru stoic un singur lucru nu este indiferent. deopotrivă tot ceea ce este dorit de destin. ci de nenumărate ori. Se trece de la o viziune «omenească» a realităţii. de felul celui al lui Democrit. Numai un singur lucru nu este indiferent şi anume indiferenţa însăşi. „Putem defini deci opoziţia dintre domeniul «moralului» şi cel al «indiferentului». Tot în acest scop. 159 – 161. conform majorităţii stoicilor. Ne vom întreba atunci cum se va orienta stoicul în viaţă. Ar putea fi condamnat la moarte. în legătură cu niciun lucru. Un tiran îl poate băga la închisoare.167 se achite de toate îndatoririle lor. care se dă pe sine ca bună şi invită omul la a se schimba el însuşi şi atitudinea sa faţă de lume. frumuseţea şi urâţenia. Indiferenţa stoică este cu totul deosebită de cea pyrrhoniană. totul este indiferent? Se va căsători. 2.

Editura Albatros. 535 – 543. Editura Junimea. • P.2. Bucureşti. 1981. • M. Istoria filosofiei europene. Istoria filosofiei occidentale. 1985. 1965. 124 – 143. Filosofia în Grecia veche. Ethos elenistic. 1964. sensibilitate filosofică. Gramatopol. 1997. gymnosofişti.169 – 172. forma mentis. Filosofia elenismului ca etică. 81 – 123. 78 – 135. Editura Polirom. p. ataraxie. 99 – 164.168 14. Bucureşti. vol. Opere filosofice. Banu. • Gh. p. în Scrieri filosofice. 1980. Hersch. 432 – 455. Mirarea filosofică. Russell. Vlăduţescu. 2000. • F. 462 – 468. Iaşi. Bucureşti. 1997. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. I. p. 1984. p. Scepticismul grec şi filosofia indiană. 1976. p. Caracterizare generală 14. BIBLIOGRAFIE • Diogenes Laertios. Iaşi. • Sextus Empiricus. Bucureşti. 132 – 156. p. Editura Antet. 1988. Preludiul ideii de libertate morală.F. Bucureşti. vol. Editura Humanitas. p. Editura Academiei. p. vol. 129 –133. Hegel. I. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti. Bucureşti. Hadot. Filosofia sceptică OBIECTIVE • Înţelegerea specificului mişcării sceptice în contextul spiritualităţii elenistice • Cunoaşterea contribuţiilor filosofice majore ale principalilor reprezentanţi ai scepticismului • Însuşirea principalelor teme şi motive ale filosofiei sceptice • Fixarea informaţiei prin teme de seminar şi pentru activităţi tutoriale TERMENI CHEIE skeptikos. Expunere a filosofiei sceptice. Civilizaţia elenistică. Bucureşti. suspendarea judecăţii (epoché). vol. I. • G. Editura Academiei. 68 – 74. Editura Polirom. IX. Iaşi. p.W. Editura Meridiane. Cunoaştere şi libertate. . Ce este filosofia antică?. • Aram M. tropi.1. • B. Braşov. • P. 301 – 312. 1994. Frenkian. • Sextus Empiricus. vol. II. I. SCEPTICISMUL STRUCTURA TEMEI 14. • J. îndoiala. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Editura Humanitas. • Marin Constantin. Civilizaţia elenistică. 251 – 261. Ediţia a II-a. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Chamoux. p. Prelegeri de istorie a filosofiei. Bucureşti. Botezatu. Editura Orientul Latin. p. p. 2005. • I.

2. 4. de rezervă. 315 – 240 î. Agripa (secolul I d. o forma mentis. asemenea epicurismului şi stoicismului. fără a fi însă neapărat necesar ca el să propună alte valori. pe de altă parte. Noua Academie a lui Carneade din Cyrene – polis grecesc din nordul Africii (cca. Este vorba de o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii. în sens riguros. Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos (polis grecesc din insula Creta (secolul I î.169 Cursul 14 SCEPTICISMUL 14. Sextus Empiricus (secolul II d. Denumirea acestei orientări filosofice provine de la termenul grecesc skeptikos – cel care examinează. 214 – 129 î. care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi semnificative asupra lumii şi vieţii. de neîncredere faţă de ceva. Caracterizare generală Scepticismul nu reprezintă atât o şcoală filosofică. de lansare a . unele dintre obiecţiile de fond. mişcarea sceptică se integrează perfect în climatul cultural elenistic.) etc. cât. acest termen a devenit sinonim cu atitudinea de îndoială. de a elabora teorii consistente asupra lumii în ansamblul său sau asupra diferitelor sale domenii sau categorii de fenomene. o sensibilitate filosofică. mai degrabă. deci.Hr.). încercând. marea provocare pe care scepticismul a lansat-o oamenilor epocii sale – dar şi posterităţii! – poate fi concentrată în teza potrivit căreia fericirea şi pacea sufletului pot fi atinse de înţelept în pofida prăbuşirii sistemului tradiţional de valori. 3. pentru prima dată. Este vorba deci despre posibilitatea elaborării unei filosofii lipsite de fundament. La prima vedere. Academia medie a lui Arcesilau din Pitane – polis grecesc din Asia Mică (cca. ce vor fi reluate de-a lungul evoluţiei filosofiei occidentale. să propună o cale de salvare a omului într-o lume aflată în criză. nu atât despre o filosofie. un mod de viaţă. Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate în perioade istorice diferite: 1.). Într-un sens mai general. iar această caracteristică face mişcarea pe care o examinăm deosebit de interesantă sub raport teoretic. care analizează.Hr. 360 – 270 î. susţinute cu mare subtilitate dialectică. referitoare la capacitatea omului de a cunoaşte adevărul şi. Cu referire la scepticism se poate vorbi. la sceptici se întâlnesc.). Şcoala lui Pyrrhon din Elis – polis grecesc din Peloponez (cca. se pare că este vorba despre teme sofistice.Hr.).).1.Hr. mai degrabă. despre o antifilosofie. caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi celei romane.Hr. În fond.Hr. cât.

care a formulat celebrele argumente sceptice de îndoială cu finalitate etică în privinţa posibilităţii oricărei cunoştinţe certe. S-ar putea să existe şi alte proprietăţi ale obiectelor pe care nu le putem percepe întrucât nu avem organe de simţ adecvate lor. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie de amestecuri. La filosofie a ajuns ascultând un yoghin indian în timpul participării între 334 şi 323 î. ca şi Socrate. evident.Hr. 7. care propuneau un ideal de viaţă ce tindea spre depăşirea tuturor necesităţilor umane. 14. orice interes faţă de lucruri şi fixându-şi drept obiectiv ultim al practicii lor impasibilitatea. tròps – mod. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep diferit în funcţie de dispoziţii. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că fiecare simţ percepe altceva şi altfel decât celelalte. adică suspendarea judecăţii (èpohé). Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor dintre animale şi. Astfel. fel. Datorită acestor deosebiri nu putem şti opiniile cui sunt adevărate şi ale cui false. Astfel. când a intrat în legătură cu gymnosofiştii.170 unei meditaţii existenţiale ce face în mod programatic abstracţie de coordonarea comportamentului indivizilor cu valorile grupurilor sociale din care ei fac parte. Informaţii despre Pyrrhon şi filosofia sa ne-au parvenit de la urmaşii săi. Orice om este alcătuit din trup şi suflet. O deosebită impresie a făcut asupra sa şi a suitei lui Alexandru Macedon episodul relatat de Diogenes Laertios în care unul dintre gymnosofiştii pe care căpeteniile macedonene i-au întâlnit în India şi-a dat foc suportând impasibil acea moarte atroce. filosofia sceptică se autodesfiinţează. dintre organele lor de simţ. dar sensul acestui termen în contextul scepticismului este de motiv de îndoială). Ca urmare a acestor deosebiri. un sunet izolat pare diferit de acelaşi sunet auzit într-un context de sunete etc. Filosofia sceptică Fondatorul scepticismului este considerat Pyrrhon din Elis. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită constituţiei obiectelor percepute. dar fiecare părticică din care este alcătuită este neagră etc. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită deosebirilor existente intre oameni. 5. Cei zece tropi sceptici sunt: 1. Un lucru perceput individual pare diferit de acelaşi lucru perceput în ansamblul relaţiilor în care este . vârstă.2. o corabie văzută de departe pare mică. La rigoare. pilitura de argint pare albă. 6. nici al său nu poate face. boli etc. 3. ca şi acesta s-a consacrat ulterior filosofiei şi nu a lăsat nimic scris. modalitate. mai ales. Prin aceşti tropi se urmărea abţinerea de la orice afirmaţie sau negaţie. suprimând. Deci nu putem să ştim dacă imaginile pe care ni le transmit simţurile sunt corespunzătoare obiectelor lor. un fel de sectă de înţelepţi orientali (indieni). mierea este dulce pentru indivizii sănătoşi. care. excepţie. stări afective. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită faptului că oamenii percep lucrurile diferit în funcţie de poziţiile. un turn pătrat văzut de la distanţă pare rotund. spre deosebire de Socrate. numite tropi (gr. dar de aproape mare etc. 2. a fost până în jurul vârstei de 40 de ani sculptor (dar. dar se deosebeşte de ceilalţi din ambele puncte de vedere. căci dacă nu poate fi probat adevărul niciunei teorii. 8. la expediţia lui Alexandru Macedon în Asia. mai ales de la Anaesidemos din Cnosos. Astfel. dar amară pentru cei bolnavi de ficat etc. ele percep diferit aceleaşi obiecte şi nu putem şti care percepţii sunt adecvate şi care nu. în consecinţă. Astfel. 4. distanţele şi locurile unde se află obiectele pe care le percep. şi pictor). demonstrând astfel celor prezenţi deplinul control pe care înţeleptul îl poate exercita asupra propriei sale suferinţe fizice. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită relaţiilor dintre lucruri.

Este vorba. 10. 3. credinţe. Academia medie a lui Arcesilau din Pitane. Noua Academie a lui Carneade din Cyrene. care se referă la motivele principiale de îndoială cu privire la adevărul sau falsitatea oricărei cunoştinţe. legende. Ca şi stoicii. mai degrabă. Aşa-numiţii sceptici ulteriori: Aenesidemos din Cnosos. finalitatea demersurilor teoretice ale scepticilor este etică. Agrippa. la conceperea cunoaşterii ca proces deschis. Astfel. care s-a pronunţat asupra problemei posibilităţii elaborării de concepţii coerente şi semnificative asupra lumii şi vieţii. Ca şi în cazul stoicilor. De asemenea. adesea ignorat. ei recomandau apateia şi ataraxia ca formule de viaţă pentru atingerea fericirii. dar întrucât aceasta apare mai rar îi acordăm mai multă atenţie. Filosofia sceptică Deşi. moştenire filosofiei Occidentului se referă îndeosebi la semnalarea limitelor constitutive ale raţiunii logice. Aenesidemos din Cnosos a formulat opt tropi prin care a susţinut că orice explicaţie cauzală este numai probabilă. Nu putem cunoaşte nimic cert întrucât cunoaşterea este influenţată de regulile de viaţă. despre o atitudine generală în confruntările asupra cunoaşterii. Care dintre cei zeci tropi ai lui Aenesidemos vi se par mai pertinenţi? 5. adică faptul că ea nu este produsul exclusiv al raţiunii logice. 2. 9. obiceiuri. Sextus Empiricus etc. soarele este mai spectaculos decât o cometă.171 integrat. opţiuni filosofice etc. ei au adus contribuţii deosebit de interesante în gnoseologie. 2. ei căutau să întemeieze cel mai înţelept mod de viaţă. caracteristică etapei elenistice a filosofiei antice greceşti şi celei romane. Ce este scepticismul? 2. Concluzia acestor subtile analize gnoseologice este că trebuie să ne îndoim de orice cunoştinţă întrucât nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra niciuneia. au subliniat faptul. 4. Aşa este. ei au semnalat limitele constitutive ale raţiunii logice. Ce sunt tropii lui Aenesidemos? 4. adică a faptului că ea nu este produsul exclusiv al raţiunii logice. adesea ignorat. la sublinierea faptului. de exemplu. Şi ei recomandau apateia şi ataraxia ca formule de viaţă pentru atingerea fericirii. AUTOEVALUARE A. iar aurul frecvent ca pietrele scara valorilor umane ar fi diferită etc. În spiritul epocii lor. cel puţin în formă embrionară. Această atitudine mentală specifică a caracterizat patru mişcări filosofice manifestate pe parcursul a mai bine de o jumătate de mileniu: 1. că procesul cunoaşterii implică întotdeauna subiectivitatea umană şi au accentuat teza caracterului global al cunoaşterii. finalitatea analizelor filosofice ale scepticilor este etică. Nu putem cunoaşte nimic cert datorită rarităţii sau frecvenţei mari a lucrurilor. Întrebări 1. Şcoala lui Pyrrhon din Elis. o forma mentis. Care sunt principalele etape ale evoluţiei filosofiei sceptice şi care au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai săi? 3. o sensibilitate filosofică. dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le întemeiază gnoseologic. că procesul cunoaşterii implică întotdeauna subiectivitatea umană şi la accentuarea caracterului global al cunoaşterii. Nici asupra cauzelor lucrurilor nu ne putem pronunţa cu certitudine. cât. un mod de viaţă. teoria sceptică a tropilor. îndeosebi. Principalele achiziţii gnoseologice pe care scepticismul le-a lăsat. asemenea tuturor doctrinelor filosofice elenistice. au conceput cunoaşterea ca proces deschis. Caracterizare generală Scepticismul reprezintă nu atât o şcoală filosofică. Dacă apa ar fi rară. REZUMAT 1. În ce constă provocarea lansată de scepticism filosofiei occidentale ulterioare? . dar dacă stoicii le întemeiau ontologic ei le întemeiază gnoseologic.

dar noi dăm cuvântului dogmă sensul pe care îl dau cei care spun că dogmă este aprobarea – într-o formă generalizatoare – acordată unui lucru anume (căci şi scepticismul acceptă stările impuse de reprezentări. I. Ni s-au transmis în mod obişnuit de la vechii sceptici moduri din care se pare că se ajunge la suspendarea judecăţii. S-a retras din lume şi a trăit în singurătate. Deoarece unele animale au ochii galbeni. o pictură de-a lui acceptabilă. care mai poartă şi denumirile de argumente sau tipuri. 10. în gimnaziul din Elis. Teme pentru dezbatere în seminar. nici nu afirmăm un lucru. arareori arătându-se rudelor. 8. I. „Lecţia” scepticismului. 7. „Şcoala sceptică e numită şi căutătoare (zetetică). cu privire la corpul lor….Modul al treilea… acesta este un rezultat al deosebirii dintre senzaţii. SEXTUS EMPIRICUS. Că senzaţiile diferă unele de altele este neîndoielnic. Schiţe pyrrhoniene. o însuşire datorită căreia noi ajungem. Suspendarea judecăţii este o stare a intelectului prin care nici nu negăm. Scepticismul – expresie filosofică emblematică a lumii elenistice. căci orice lucru nu-i mai mult într-un fel decât în altul. 2. cât şi lucrurile inteligibile în toate felurile. IX. Se deosebeşte ca formă corpul unui scit de cel al unui indian. ca şi Nausiphanes din Teos… 2. Pornind de aici. Doctrina 2. Care sunt cele mai importante achiziţii gnoseologice ale scepticismului? B. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. de la activitatea ei consacrată căutării şi cercetării. pentru referate sau eseuri 1. proprie fiecărui individ. „Pyrrhon din Elis… spunea că nu există nici frumosul. mai întâi la suspendarea judecăţii şi. trebuie să aibă o percepţie diferită a culorilor… Şi mirosul se deosebeşte dacă ne raportăm la un animal sau la altul… La fel şi gusturile. A dus o viaţă în conformitate cu această părere a sa. Picturile pentru vederea noastă par a avea adâncituri şi reliefuri. Putem susţine că scopul scepticismului consistă în netulburarea raportată la opinii. 25 – 26. 13 – 15. 36 – 163. altele îi au albi şi altele de altă culoare. atunci când este vorba de lucruri pe care suntem siliţi să le îndurăm. dar nu şi pentru pipăit. DIOGENES LAERTIOS.1. se mai numeşte şi suspensivă (ephektică) după starea ce se produce în căutător după cercetare. prin excelenţă. altele o au extrem de umedă… . 12. apoi. este normal ca oamenii să difere unii de alţii şi în ce priveşte sufletul luat în mod izolat. în virtutea forţei egale de argumentare. Netulburarea înseamnă lipsa de nelinişte şi seninătatea sufletească… I. . reprezentările lor nu se produc la fel. iar diferenţa o produce predominanţa umorilor. încetăm să mai avem opinii dogmatice.172 6. I. 4. la netulburare… I. Spunem că scepticismul nu are atitudine dogmatică. Noi spunem că principiul generator al scepticismului este faptul de a spera să ajungem la netulburare… Principiul atitudinii sceptice este. şi anume în privinţa corpului ne deosebim prin forma lui şi prin alcătuirea lui. . pentru că se îndoieşte… I. în simţire echilibrată. convingerea că fiecărui argument i se împotriveşte un argument tot atât de valabil. Actualitatea tropilor lui Aenesidemos.1.Primul argument zicem că este acela după care (din cauza) deosebirii dintre animale. spunându-i că niciodată nu va fi în stare să înveţe pe un altul ce este binele atâta timp cât el însuşi făcea anticameră la curţile regilor… Printre discipolii lui Pyrrhon se află şi Hecataios din Abdera.Al doilea mod rezultă din deosebirile care există între oameni… Se afirmă că omul este alcătuit din două părţi: sufletul şi corpul. Timon din Phlios. determinată de lucruri şi aserţiuni opuse. A făcut acest lucru pentru că auzise pe un indian cum îl mustra pe Anaxarh. întrucât unele animale au limba aspră şi uscată. Din cauza predominării deosebite a umorilor devin deosebite şi reprezentările lor… Întrucât există atâtea schimbări în oameni. Reprezentanţi 1. iar cei care au ochii congestionaţi le văd de culoarea sângelui. nici urâtul. neabătându-se pentru nimic din calea sa… La început a fost un pictor sărac şi necunoscut şi se mai află încă. altele au ochii injectaţi de sânge. nu va spune când îi este cald sau frig. Căci sufletul este un fel de amprentă a corpului… Cea mai mare probă a deosebirilor multe şi fără de sfârşit ale felului de a gândi al oamenilor sunt nepotrivirile arătate de către filosofii dogmatici cu privire la feluritele lucruri şi cu privire la ceea ce se cuvine ca ei să aleagă şi ce să evite. pare-se. bunăoară. iar noi ne deosebim unii de alţii în ambele privinţe. 61 – 116. el. nici dreptatea. Scepticismul este posibilitatea de a opune – prin antiteze – atât lucrurile sensibile. autorul lucrării Silloi…. reprezentând nişte purtători de torţe. Mai poartă şi numele de dubitativă (aporetică). 3. deşi obiectele sunt aceleaşi… Cei bolnavi de gălbinare spun că sunt galbene lucrurile care nouă ni se par albe. Acestea sunt următoarele: . nici nedreptatea. Suspendarea judecăţii şi temeiurile sale. moduri în număr de zece. că nu crede că-i este cald sau frig)… I. La fel cu privire la toate lucrurile susţinea că nu există nimic adevărat şi că oamenii săvârşesc fapte în conformitate cu obiceiul şi cu convenţia. TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1.

turnată pe părţile inflamate ale corpului cuiva. altă dată fiecăruia din celelalte lucruri. dar pentru cei bolnavi de gălbinare ea pare amară… După vârste. poate este cu neputinţă să stabilim natura amestecului rezultând din unirea obiectului exterior şi ceea ce se combină cu el pentru a fi perceput. credinţe legendare şi presupuneri dogmatice. care pare întărită de un raţionament sau de o demonstraţie… Noi opunem fiecare din acestea. dar e lipsită de dulceaţă pentru văz. nu are o confirmare recunoscută de senzaţii. răzăturile cornului par albe dacă sunt considerate pur şi simplu fără compunere. ci întotdeauna în unitate cu alt lucru. pe câtă vreme soarele nu ne uimeşte de loc… . şi piliturile argintului luate izolat par negre… . unii îi dau o explicaţie cauzală de un singur fel. deoarece orice criteriu am adopta este controversat şi nevrednic de încrederea noastră. al doilea cel al regresiunii la nesfârşit. cei care dau explicaţiile . Aenesidemos ne transmite opt moduri prin care el crede că poate dovedi că orice explicaţie cauzală a dogmaticilor este eronată. deci. înţelegând prin împrejurări dispoziţiile. imposibil de a susţine că e dulce sau că e lipsită de dulceaţă… . 178 – 179. Primul este acela după care genul în explicaţia cauzală. Această controversă nu admite rezolvare din cauză că noi nu putem recurge nici la argumentul criteriului sensibil. cum sunt printre altele miturile privitoare la Cronos. cine îşi propune să dea preferinţă unora din aceste reprezentări va încerca imposibilul… . la rodieni însă plăteşte în orice caz… Într-o povestire afirmăm că Zeus este reprezentat în unele mituri ca tatăl oamenilor şi al zeilor. căci din cauza fiecăruia din acestea aceleaşi obiecte apar ca deosebite… Lumina opaiţului la soare pare întunecată. iar celor în puterea vârstei de o căldură bine dozată… De aici rezultă că suntem aduşi la suspendarea judecăţii cu privire la natura realităţilor exterioare (obiecte ale senzaţiei) şi în privinţa modului acestuia de suspendare a judecăţii. distanţe şi locuri.Al şaptelea mod de suspendare a judecăţii este întemeiat pe cantitatea şi constituţia obiectelor supuse cunoaşterii noastre… Spre exemplu. Al doilea este acela după care existând o puternică înclinaţie de a atribui lucrului cercetat cauze de mai multe feluri. pe când noi nu simţim nimic… Aceeaşi miere mie mi se pare dulce. alţii că elementele sunt infinite la număr… Aşadar. Concepţia dogmatică este acceptarea unui lucru.Al şaselea mod se întemeiază pe amestecuri şi de aici concludem că. aceeaşi atmosferă apare celor bătrâni rece vara. Dar deoarece soarele îl vedem necontenit. mierea pare dulce gustului nostru. pare fierbinte. acela care a renunţat la averea părintească nu plăteşte datoriile părintelui. 201). Ne sunt transmise şi alte două moduri de suspendare a judecăţii.Modul al zecelea de suspendare a judecăţii care este mai cu seamă pus în legătură cu morala. un grup de oameni sau un popor… Legea este o convenţie scrisă între cetăţenii unui stat… Deprinderea sau obiceiul este acceptarea în comun de către mai mulţi oameni a unui lucru… Credinţa în mituri este acceptarea unor lucruri neîntâmplate şi plăsmuite. I.Despre modul de abţinere care rezultă din întâlnirea frecventă sau rară a unui fenomen. Căci dacă lucrul prin care un anume obiect e înţeles va trebui întotdeauna să fie înţeles prin alt lucru. iar cometa rar de tot. de care spuneam că e al nouălea mod… vom da următoarele explicaţii: soarele este desigur mai surprinzător decât o cometă. este necesar să ne suspendăm judecata despre natura adevărată a lucrurilor care se află în afară de noi. lucrurile având loc într-o ordine dată. legi. pe obiceiuri.173 De asemenea. al treilea cel întemeiat pe relaţie.Al optulea mod de abţinere se întemeiază pe ideea relaţiei dintre lucruri… deoarece potrivit acestui mod toate lucrurile sunt relaţii ale unora cu altele. suntem impresionaţi de aceasta şi ne închipuim că este un semn trimis de Zeus. Desigur. dar nu suntem în situaţia de a spune care este exact natura realităţii exterioare în sine… Acelaşi sunet într-un fel pare când se combină cu aerul rar şi altfel când se combină cu aerul dens. Unii filosofi declară că există un singur element. dar reunite pentru a forma substanţa cornului apar negre. vom fi aduşi la cercul vicios sau la argumentul regresiunii la infinit… I. Acestea sunt crezute de către mulţi oameni ca adevărate. XIV. al patrulea cel care provine din presupunere şi al cincilea din cercul vicios. O regulă de conduită este alegerea unui fel de viaţă sau a unei acţiuni izolate pe care o face un individ. 180 – 186. Este. Spre exemplu: opunem un obicei altui obicei în modul următor: … La romani. . stările noastre sufleteşti… Aceeaşi apă. De asemenea. cred eu. e limpede că nu vom putea spune ce fel este fiecare lucru în natura sa şi în realitate. parfumurile în baie şi la soare par mai pătrunzătoare decât în aerul rece… . 164 – 177. trebuie să ne abţinem de a judeca cu privire la ce este un lucru în mod absolut şi în natura lui reală… Toate lucrurile sunt relaţii… (Dar dacă) toate lucrurile sunt relaţii. I. ci cum apar în funcţie de caracterul lor relativ. o dată lui însuşi. altul într-un flaut şi altul în aer pur şi simplu. este întemeiat pe regulile de viaţă. primul cel din contrazicere. Partizanii acestor două moduri… spun că nimic nu se înţelege de la sine. . Scepticii mai noi ne transmit aceste cinci moduri de abţinere. nici la cel inteligibil. din controversa ce există în sânul filosofilor naturalişti cu privire la toate lucrurile sensibile şi inteligibile. care este de domeniul lucrurilor non-aparente. Al treilea mod este acela după care.Al cincilea mod este cel care provine din poziţii. Iliada. ceea ce este evident. iar în obscuritate ca luminoasă… Sunetul pare altul într-un fluier. iar în alta se spune că: «Okeanos este obârşia zeilor…» (Homer. deoarece niciun lucru real nu ne impresionează simţurile în sine.Al patrulea mod… este denumit cel referitor la împrejurări.

ARAM FRENKIAN. ci ceea ce s-ar putea numi îndoială dogmatică.n. „… scepticismul lui Pyrrhon este radical. căutată dincolo de ele. pentru că-i arăta că ignoranţii sunt la fel de înţelepţi ca oamenii cu reputaţia de învăţaţi.5. singura atitudine justă a scepticului este refuzul de a se pronunţa în favoarea unuia din contrarii. Al patrulea mod este acela după care cercetătorii. Al optulea mod este acela după care. „Termenul scepticism nu vizează… o continuitate teoretică în interiorul unei şcoli determinate. iar contrariul lui fals. nici reprezentare comprehensivă. Scepticii. Omul de ştiinţă spune: «Cred că lucrurile stau în cutare fel. neagă că ar susţine în chip dogmatic imposibilitatea cunoaşterii. El atacă două dintre doctrinele fundamentale ale stoicienilor: 1) existenţa unui criteriu al adevărului şi 2) existenţa reprezentărilor comprehensive. deşi atât lucrurile date prin senzaţii. instituţiilor ţării sale. Deci. «A fi sceptic» se referă. 85. „În mod firesc. negările lor însă nu sunt foarte convingătoare”. când de fapt aceasta era inaccesibilă. El arată cu nu există nici criteriu. I. Celor care. vol. Cei pe care-i numim sceptici invocă variate paternităţi în sfera cugetării. Tocmai din pricina acestui element dogmatic. Mai bine bucură-te de prezent. adesea. dogmaticii îşi construiesc învăţătura cu privire la lucrurile îndoielnice pornind de la alte lucruri îndoielnice… 2. Toate contrariile sunt egale ca valoare de adevăr. din penumbra conştiinţei meditative deliberative.174 cauzei nu le prezintă în nicio ordine. legilor. socotesc că şi lucrurile non-aparente le-au înţeles aşa cum se produc… Al cincilea mod este acela după care toţi dau explicaţii cauzale după presupuneri proprii cu privire la elemente. a se conforma obiceiurilor. Nu e. ci o atitudine practică. Scepticismul grec şi filosofia indiană. ce depăşeşte una sau alta dintre şcoli. fără să urmeze o anumită metodă de demonstraţie comună şi admisă de toţi. adică viaţa de toate zilele.2. care apare în Grecia la finele secolului al IV-lea î. 132 – 133. Intrăm astfel în zona structuralului. Scepticismul academic s-a dezvoltat în luptă mai ales cu stoicismul. Este. acesta se recomanda ca antidot împotriva neliniştii. O morală. sferă a subiectivităţii pure. acolo unde proclamaţiile epistèmei se aud mai limpede decât cele ale filosofilor. în adevăr. sistemul sceptic e vulnerabil. după această eliminare a discursului filosofic. mai mult sau mai puţin complet de la un gânditor la altul. Scepticul filosof spune: «nimeni nu ştie şi nimeni nu va putea şti vreodată». drept succedaneu al gnoseologiei. anume la cel de refuz. 2. Editura Humanitas. 171 – 172. cât şi cele care sunt obiecte ale cercetării sunt deopotrivă de îndoielnice. „Ce mai rămâne atunci. p. este regula de viaţă a scepticului: a utiliza pur şi simplu. De ce să te frămânţi cu privire la viitor? Acesta e cu totul incert. 2. E temerara sarcină de a propune vieţii. ce n-ar putea fi decât tăria morală. deşi au o egală probabilitate. o şcoală. Totuşi. Al şaselea mod este acela după care adesea ei iau explicaţiile care sunt în acord cu propriile lor presupuneri de la care pleacă. Istoria filosofiei occidentale. scepticismul era atrăgător pentru multe din spiritele nefilosofice. Un «dincolo» care-şi exercită înrâurirea asupra meditaţiei. Filosofia elenismului ca etică. el admite drept criteriu «rezonabilul» (eýlogon). nu la unul dintre punctele de vedere teoretice posibile. pentru viaţa practică. dar neglijează pe acelea care contrazic ipotezele de unde au pornit. p. Este viaţa însăşi. care voise până acum să se proptească în cunoştinţe teoretice ancorate în obiectualitate – declarate de astă dată iluzorii – alt punct de sprijin. Omul animat de curiozitate intelectuală spune: «Nu ştiu care-i adevărul. resursele sale naturale. căci ce va urma este încă nesigur. fondatorul şcolii stoiciene. 2005. sau niciuna. Noi nu putem afirma că un lucru e adevărat. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. BERTRAND RUSSELL.e. Arcesilaos este adversarul lui Zenon. ci un curent. Din aceste motive. ci o anumită conduită ce angajează filosofi de orientări câteodată mult distanţate între ele. scepticismul putea să le pară nesatisfăcător. Bucureşti. precum profanii. Editura Polirom. Bucureşti. I. prinse în dispute acerbe. Iaşi. foarte elenistică desemnarea unui curent filosofic printr-un termen ce nu vizează o direcţie teoretică. De observat că scepticismul ca filosofie înseamnă nu simplă îndoială. prin discursul filosofic? Un mod de viaţă. dar sper să aflu». şi trăgeau concluzia că toate se pretindeau deţinătoare de cunoaştere. dar şi cu propriile lor ipoteze. Bucureşti. în Scrieri filosofice. prin firea lor. al oricărui punct de vedere în teorie. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Scepticismul era o consolare pentru insul leneş. acesta e scepticismul integral”. 2. scepticismul a avut parte de un considerabil succes popular. trebuie. simţeau nevoia unei dogme. Oamenii observau diversitatea şcolilor filosofice. 1988. p. dar nu sunt sigur». Ce este filosofia antică?. Semnificaţia faptului. ce va fi de altminteri un mod de viaţă nonfilosofic. deci. 1997. evident. fireşte. dar. Al şaptelea mod este acela după care adesea filosofii dau explicaţii cauzale în contrazicere nu numai cu aparenţele. simţurile şi inteligenţa. 256. proclamaţii care înregistrează în chip mai perceptibil solicitările existenţei sociale a timpului. ci la un comportament. Cine va adopta atitudinea sceptică de nepronunţare (afasía) va fi fără suferinţă şi fericit. p. vol.4.3. luând fenomenele aşa cum se produc. 1980. ION BANU. a-şi urma dispoziţiile şi . asemeni tuturor doctrinelor din perioada elenistică. viaţa care îi conduce pe toţi oamenii. PIERRE HADOT.

Editura Ştiinţifică. Istoria didactică a filosofiei greceşti. 1950 . Studiu istoric la Filosofia greacă până la Platon. 1980 BLACKBURN.175 tendinţele naturale: a mânca atunci când îţi este foame. Jean. Civilizaţia greacă.. I – III. Ştii să citeşti filosofie?. Civilizaţia elenistică. Al. Filosofia antică. Texte filosofice. I – II. Întoarcere naivă la simplitate? Poate. Ştefan. 1963 BANU. 1967 – 1969 BOTEZATU. Editura Academiei. Editura Univers Enciclopedic. De la Platon la Heidegeer. Pierre. Editura Ştiinţifică. 1999 BEZDECHI.S. Enciclopedia civilizaţiei greceşti. Romulus. Petre. Despre suflet. Editura Orator. Editura Ştiinţifică. Preludiul ideii de libertate morală.-P. Heraclit din Efes. 2000 CHIRIŢĂ. VERNANT. Ethos elenistic. 1980 BANU. Editura Academiei. 1–2. Julia. 1957 – 1963 ARISTOTEL. Ion. Editura Meridiane. 1985 CHAMOUX. revăzută şi adăugită. J. Cunoaştere şi libertate. Etica nicomahică. Editura Meridiane. Editura Sport – Turism. Biblioteca istorică. ediţia a II-a. Antologie filosofică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. François. Metafizica. 1988 ARISTOTEL. I. Editura Amarcord.A. Editura Ştiinţifică. scepticul va fi neclintit în pacea sufletului. NARLY. 1999 BONNARD. Civilizaţia greacă. Mic dicţionar al filosofiei occidentale. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiinţifică. Editura Universităţii Transilvania. Editura Institutului Biblic. Politica. vol.P.. C. ideea torturantă că este vorba de un rău”. împiedicându-l să adauge durerii sau încercării sorţii. Editura de stat. Poetica. Despre vieţile şi doctrinele filosofilor. Ion. Bucureşti. I – II. 1979 BAGDASAR. Editura Univers Enciclopedic. Literatura elină. coord. convins că este imposibil să ştim dacă un lucru sau un eveniment este mai bun decât un alt lucru sau un alt eveniment. E. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. N. 1973 CICERO. André. Editura Ştiinţifică. Jean. graţie suspendării oricărei judecăţi de valoare asupra lucrurilor. 1996 BALICA. 1970 DIDIER. Despre supremul bine şi supremul rău. Întrucât. 1965 AUBENQUE. BOGDAN. suspendare care va diminua durerile şi suferinţele sale. 2008 CICERO. V. Editura Univers. Pierre. Ion. 1965 ARISTOTEL. Organon. Nicolae. 1983 COLLINSON. Editura Meridiane. Editura Academiei. a bea când îţi este sete. 1981 DIOGENES LAERTIOS. dacă este nevoit să le suporte. 1996 DIODOR DIN SICILIA. Opere alese. 1985 CHIRIŢĂ. Dicţionar de filosofie Oxford. Editura Polirom. Editura Paideia. vol. Editura Casa Şcoalelor.. Romulus. 1. Istoria filosofiei antice. I – IV. Editura Cultura Naţională. Editura Polirom. 1983 BANU. Filosofia elenismului ca etică. Introducere în filosofie. 1981 DEFRADES. 1968 DESPRE PYTHAGORA ŞI PYTHAGOREI. Gânduri şi chipuri din lumea antică. Braşov. Platon heracliticul. Editura Nemira. 1972 BANU. I. dar a unui filosof care nu este deloc naiv. 1995 CONSTANTIN. 1966 ARISTOTEL. Ion. 2001 CAZAN. Diane. Editura Ştiinţifică. 1997 DEMOCRIT. 1976 CANFORA. Gheorghe. 1943 BEAUFRET.L. Norii. Editura Dacia. în Omul grec. Dicţionar de filosofie Larousse. Editura Junimea. vol. 1956 ARISTOTEL. Luciano. Marin. Problema fiinţei la Aristotel. Editura Ştiinţifică. Editura Tineretului. 1998 DEVAMBEZ. 1969 ARISTOTEL. Parva naturalia. Fragmente. Fizica. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • ARISTOFAN. 1972 ARISTOTEL. 1924 ARISTOTEL. Lecţii de filosofie.. Editura Proarcadia. 1994 CHAMOUX. Editura Teora. François. în Teatru. Cetăţeanul. I – III. Simon.

Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Victor. Mircea. Editura Polirom. Editura Ştiinţifică. Emilian. vol. A. Editura Ştiinţifică 1976 – 1993 POPPER. Mit şi gândire în Grecia antică. Eseu asupra formării gândirii greceşti. I. I. Editura Humanitas. vol. Editura Univers. 1996 FLORIAN. 1998 ROBIN. Studii de istorie a religiilor antice. Editura Humanitas. Mirarea filosofică. Istoria gândirii antice. Editura Ştiinţifică. 2002 MUREŞAN. Jean – Pierre.C. Filosofia dialogurilor. 1981. 1986. Istorii. Robert. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. „Minune” greacă. Mircea. 1996 ROSS. Aspecte ale mitului. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Omul grec. M. W.K. Empiricus. 1970 JAEGER. Iliada. Gnomologicum Vaticanum. D. Empiricus. Vol. I.. Editura Teora. 1975 VERNANT. Istoria literară a Greciei antice. 1965 SEXTUS. Pierre. 1980 KERNBACH. Editura Teora. 1998 TEOFRAST. Editura Ştiinţifică. D. Editura Teora. Vechii greci. 1995 VERNANT.M. Bucureşti. 1988 GHYKA.C. D. Istoria logicii. 1967 SEXTUS. W. 1973 HOMER. W. 1997 HEGEL. Editura Teora. Antony. Athanase.. Prelegeri de istorie a filosofiei. I – VII. 1970 FLACELIÈRE. Mircea. 1963 – 1964 HERSCH. Alexandru. Orfeu şi orfismul. vol. Platon.. Editura Univers enciclopedic. Cosmologie greacă.. Expunere a filosofiei sceptice. vol. Mircea. 1999 HADOT. Paideea. 1979 FINLEY. vol. Editura Eminescu. Grecia epocii întunecate. Ediţia a II-a.D. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Aurelius. Sofiştii. Editura Eminescu. 1969 PETERS. 1981 PLATON.. 1993 EPICTET. Editura Incitatus. 1989 LUCREŢIU. 1998 VASILESCU. Pierre – Maxime. Matila C. Jean – Pierre (coord. Editura Humanitas. I. Vraja lui Platon. Institutul de Arte Grafice Bucovina. Editura Polirom. Bucureşti. Trei scrisori. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Istoria religiilor. 1974 FLACELIÈRE. 1993 PIPPIDI. 2000 JOJA. Aristotel. Editura Meridiane. Editura Teora. orice ediţie ISAC. Filosofia şi mistica numărului. Editura Dacia.. Editura Academiei. 1994 HERODOT. Scepticismul grec şi filosofia indiană. K. 2001 .. Maximele fundamentale. Poemul naturii. Opere filosofice.. Editura Univers. Editura Ştiinţifică.. Valentin. Editura Humanitas. Editura Metropol. 1998 POSESCU.). Mit şi religie în Grecia antică. 1998 ROŞCA. 1957 FRENKIAN. Editura Humanitas. Editura Meridiane..F. Editura Eminescu. Dicţionar de mitologie generală. Istoria filosofiei europene. Bucureşti. Editura Meridiane. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. vol. Jeanne.U. CULIANU. Istoria culturii şi civilizaţiei. Editura Meridiane. 1984 DUMÉZIL. Munci şi zile. M. Scrieri filosofice. Manualul.. John. I. 1978 ELIADE. 2000 SENECA. Georges.M. Léon. I – II Editura Academiei. Editura Orientul Latin. în Stoicii.L. Editura Academiei. Dumitru. Teogonia. Editura Teora. Aram.176 • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • DODDS.. Editura Humanitas. 1971 ROBERT. Comentariu la Republica lui Platon. Editura Polirom. 1993 PORPHYRIOS. vol. Religia greacă. în Studii şi eseuri filosofice. I – III. Variaţii de teme clasice.M. Editura Univers. Jean – Pierre. 2002 EPICUR. Dialoguri. 1998 DRÎMBA. I. Civilizaţia elenistică. Metafizica. Editura Univers Enciclopedic. Editura didactică şi pedagogică.. Editura Paideea. I – II. Editura Antet SHAND. 1999 GUTHRIE. 1969 PIPPIDI. 2000 PAGINI ALESE DIN ORATORII GRECI. Cetatea greacă. vol. Cugetări şi dialoguri. Robert. Editura Institutului Biblic. Către mine însumi. E. O istorie a filosofiei greceşti. Mit şi epopee. 1929 FRENKIAN. I – II. Francis E. Editura pentru literatură.. Fernand. 1995 VERNANT. Editura Humanitas.K. Platon. Ion Petru. Aram. Termenii filosofiei greceşti. Editura Minerva. Reynal. Ce este filosofia antică? Editura Polirom.R. 1981 MARCUS. Editura Ştiinţifică. 1994 SOREL. Viaţa lui Plotin. Ovidiu. în Opere. vol. Viaţa lui Pitagora. Editura Ştiinţifică. 1998 SNODGRASS. G. Editura Ştiinţifică. 2000 GUTHRIE. Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle.D. Dicţionar al religiilor. Meditaţii. Introducere în filosofia occidentală. 1969 ELIADE. 1988 ELIADE. 1998 GLOTZ. G. vol.W. 1993 DUMITRIU Anton. I – II. E. vol.. Grecii şi iraţionalul. Editura Incitatus. 1970 SCHUHL. Odiseea. în Epicurea. Editura Ştiinţifică. 1992 GRAMATOPOL.I. Opere. Scrisori către Luciliu.R. 1976 FLEW. Frumosul în filosofia clasică greacă. 1961 HESIOD. în Stoicii. 1999 FILOSOFIA GREACĂ PÂNĂ LA PLATON. Jaeger. 1968 PLATON. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Dicţionar de filosofie şi logică.

Anaximenes din Milet………………. 1972 VLĂDUŢESCU.3.3 INTRODUCERE: Obiectul şi problematica filosofiei………………………………………………………4 1. Helenicile.26 Autoevaluare………………………………………………………………………………………..2.. Preistoria Greciei………………………………………………………………………………12 1.. Orfismul…………………………………………………………………………………………...………………………………………………….………………………………………………………... Editura Ştiinţifică.1.. Editura Cultura Naţională. Epoca istorică a antichităţii greceşti………………………………………………………………. ETAPA PRESOCRATICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI………………………………………….10 1. Editura Eminescu. Editura Ştiinţifică. GENEZA CIVILIZAŢIEI GRECEŞTI………………….…………………………………………………………………………20 2.……………………………………………….... PYTHAGORAS………………………………………………………………………………………………42 4...……………………………………………………. Cei doi Socrate.2. Amintiri despre Socrate. Editura Albatros..43 4.27 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………28 3. Şcoala lui Pythagoras………………………………………………………………………………. 1996 VLĂDUŢESCU.. Editura Moldova. Pierre. Creaţia lui Hesiod………………….………………………………………………………………11 1..51 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………51 .45 4. Milesienii…………………………………………………………………………………………..3.... 1984 VLĂDUŢESCU...2.1.... Periodizarea generală a filosofiei antice greceşti…………………………………………………. 1995 XENOFON.177 • • • • • • • • VIDAL-NAQUET. Poemele homerice…………………………………………………………………………………...32 3.18 2. Gheorghe. Anaximandros din Milet.34 3.………………………………………………………………24 2.. Vânătorul negru.3.34 3..3. O istorie a ideilor filosofice.3.39 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………39 4. Filosofia lui Pythagoras ………………………………………………………………………….4..21 2. 1965 CUPRINS PREFAŢĂ………………………………………………………………………………………………………... PROTOFILOSOFIA GRECEASCĂ.25 Rezumat…………………………………………………………………………………………….1. 1990 WINDELBAND..1..17 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….22 2.46 Rezumat……………………………………………………………………………………………. Filosofia în Grecia veche..3.……………. Gheorghe. Caracterizare generală…………………………………………………………………………….37 Rezumat…………………………………………………………………………………………38 Autoevaluare………………………………………………………………………………………..2. „Miracolul” grecesc………………. Etica lui Epicur.3. Istoria filosofiei greceşti.1.2. 1925 XENOFON...50 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. Geneza filosofiei……………………………………………………………………………………33 3. Gheorghe. Editura Ştiinţifică.33 3. Personalitatea lui Pythagoras……………………………………………………………………….. Wilhelm.36 3.3. Thales din Milet... Editura Paideia. Gheorghe..…………….16 Rezumat……………………………………………………………………………………………16 Autoevaluare………………………………………………………………………………………. 1985 VLĂDUŢESCU.

1..79 7. Mitul peşterii – paradigma alegorică a filosofiei platoniciene…….. Filosofia platoniciană……………..………………….56 5.. ETAPA CLASICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI…………………..63 6..……………………………………………………………………………………………82 Autoevaluare.95 9..4... Ontologia aristotelică…………….59 Autoevaluare……………………………………………………………………………………….. Democrit din Abdera…………………………………………………………………….126 11...………………………………………………………………………………………83 Texte pentru analiză şi interpretare.107 10. Repere biografice……………………………………………………………………………….5.....3.……………………………………………………………………………….2.………….77 7.3..87 8. Gnoseologia platoniciană.. ARISTOTEL………………….…………………………………………………...………….2. Caracterizare generală.93 9... Personalitatea şi procesul lui Socrate.1.. SOCRATE………………….96 9.…………………………………………………………………………….2.2..……………………………………………………………………………....………………………………….. Teoria Ideilor……………….2..……………………………………………………………………….64 6.55 5...1...………………………………………………………………. FILOSOFII PLURALIŞTI……………………………………………………………………………………76 7.111 Rezumat……………………………………………………………………………………….. Zenon din Elea……………………………………………………………………………………..92 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………...4.2....69 Rezumat. Şcoala atomistă…………………………………………………………………………………….………………………………109 10.. HERACLIT DIN EFES…………………. Melissos din Samos…………………………………………………………………………………68 6...3.112 Autoevaluare…………………………………………………………………………………....80 Rezumat..………………………………………………………………………98 Rezumat…………………………………………………………………………………………100 Autoevaluare…………………………………………………………………………………100 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………. Anaxagoras din Clazomene………………………………………………………………………..114 11.105 10.77 7.…………………………………………………………………………. Repere biografice………………………………………………………………………………..3.1.56 5. Xenofan din Colofon……………………………………………………………………………….1. Personalitatea şi opera lui Heraclit………………... Opera platoniciană……………….. PLATON………………….113 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….....4. Protagoras din Abdera.……………………………………………………………………………….125 11.………………………………………………. Sofiştii.…………………………………………………………….1.110 10.. Ontologia platoniciană.………………………………………………………. Parmenides din Elea……………………………………………………………………………….………………………………………………... Opera aristotelică……………….78 7. Teoria social-politică platoniciană……………….……………………………………………………...1..90 Rezumat……………..3.2.. ŞCOALA DIN ELEA………………….………………...2..60 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………………60 6.……108 10... Empedocles din Agrigent……….2.2.……………………………………………………………………54 5.4.... Filosofia socratică……….3.....….104 10..129 11. Caracterizare generală…………………………………………………………………………….3.1.…………………………………………………131 . Filosofia lui Heraclit....101 10.1..…………………………………………………………………….2..1..………………………………………………………………………….66 6. Problema principiului…………………………………………………………. Filosofia aristotelică……………………………………………………………………………129 11..178 5.88 8... Teoria reamintirii (anamnesis)……………….2.…………106 10.3. Caracterizare generală………………………………………………………………………………64 6.……………………………………………………………………………………………72 Autoevaluare………………………………………………………………………………………72 Texte pentru analiză şi interpretare…………………..89 8.. Dialectica devenirii universale…………………………………………………………57 Rezumat…………………………………………………………………………………………….3.2..……………………………………………73 7..3..3..………………………………. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate……………….92 Autoevaluare……………………………………………………………………………………..………………......1..84 8.………………………………………………………………127 11.1.

.2.134 Autoevaluare…………………………………………………………………………………….152 Autoevaluare…………………………………………………………………………………….148 12.……………………………………………………146 12. Filosofia sceptică………………………………………………………………………169 Rezumat…………………………………………………………………………………………171 Autoevaluare……………………………………………………………………………………171 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………….179 11. Teoria social-politică aristotelică……………….…………………………144 12. Epicur…………………………………………………………………………………………….2.3.149 Rezumat………………………………………………………………………………………….………………………………………………….. Distincţia filosofie – ştiinţă ….2.…………………………………………………133 Rezumat…………………………………………………………………………………………. Filosofia stoică……………………….3.2..………….1.1.1. Repere biografice………………..5.136 12..……….……………………………………………………..2.1.153 Texte pentru analiză şi interpretare………………………………………………………………153 13...147 12.3. Caracterizare generală……………………………………………………………………………161 13.………….…………………………………………………………………………. Opera lui Epicur……………….2.…………………………………………….2...3.136 Texte pentru analiză şi interpretare……………………………………………………………….2......………………………………………………161 Rezumat…………………………………………………………………………………………163 Autoevaluare……………………………………………………………………………………164 Texte pentru analiză şi interpretare…………………………………………………………..160 13..3.……………………………………132 11.168 14. STOICISMUL…………………...Ontologia…………………………………………………………………. Filosofia lui Epicur……………….. SCEPTICISMUL……………………………………………………………………………….3.2.3..148 12... Caracterizare generală……………………………………………………………………………169 14.171 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ………………………………………………………………………………. Etica…………………………………………………………………….164 14. Logica aristotelică………………. Caracterizare generală……………………………………………………………………………145 12.175 ..4.146 12.132 11....1..2. ETAPA ELENISTICĂ A FILOSOFIEI ANTICE GRECEŞTI…………………...

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful