P. 1
ZVN_Romania Sud_Capitolul 1 -2

ZVN_Romania Sud_Capitolul 1 -2

|Views: 44|Likes:
Published by Stan Maria

More info:

Published by: Stan Maria on Jun 04, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/04/2012

pdf

text

original

Azotul este un element deosebit de dinamic, mişcarea sa în natură, în mod special
în sol, este rezultatul unor bacterii specifice: amonificatoare, nitrificatoare,
denitrificatoare şi de sinteză.
În sol, azotul este supus unor procese specifice:
1) Mineralizarea constă din procesele de descompunere a substanţelor organice şi
începe cu eliberarea de ioni de amoniu în soluţia solului. Procesul este controlat de
bacterii specializate şi se produce după ce acestea şi-au satisfăcut propriile nevoi
nutritive.
În sol, în paralel cu mineralizarea, are loc şi imobilizarea azotului, ritmul acestor
două procese depinzând de condiţiile solului şi de intervenţia umană.
După Russel (1970) într-un gram de sol trăiesc între 22 şi 45 de milioane de
bacterii, deci starea de fertilitate a solului depinde de asigurarea condiţiilor optime
pentru dezvoltarea acestora. Bacteriile întreţin legături strânse cu rădăcinile
plantelor, în asociaţii rizosferice, cu atât mai ample cu cât gradul de acoperire cu
vegetaţie a solului este mai mare.
Mai multe studii efectuate în SUA, s-au ocupat cu procesele în care este antrenat
azotul solului sub influenţa componentelor sistemelor agricole Din cauza marii
variabilităţi climatice, indicii mineralizării au fost prea puţin raportaţi la condiţiile
din câmp. Drinkwater a pus la punct în 1996 o procedură

5

Monitorizarea polurii cu nitrai în judeul Argeş

ă

ţ

ţ

de incubaţie aerobă şi anaerobă pentru măsurători pe termen scurt ale mineralizării
azotului stocat la un moment dat în sol. El a ajuns la concluzia că rezerva de azot
activ dintr-un sol este o însumare a azotului produs de biomasa microbiană, a celui
organic şi a celui mineral. Un aport ridicat de materie organică duce la creşterea
mai ales a cantităţii de azot produs de bacterii şi a celui mineralizabil, ceea ce îi
măreşte solului capacitatea de a furniza acest element fără a se mări şi riscul
infiltrării nitraţilor. Tehnici de incubaţie pe termen lung au fost aplicate de Omay
(1997), care a demonstrat că, pe soluri de tip cernoziomoid cu predominarea
fracţiunii lutoase, ponderea azotului organic ce a fost mineralizat în timpul
incubaţiei nu a fost afectată de rotaţia culturilor sau de metodele de fertilizare, dar
acest lucru nu s-a întâmplat în cazul solurilor cu un conţinut ridicat de argilă.
Procentajul azotului mineralizabil din masa microbiană s-a micşorat pe
cernoziomuri datorită fertilizării , iar în solurile argiloase, diminuarea a avut loc pe
seama asolamentului diferit. Se poate aprecia că răspunsul azotului mineralizabil la
rotaţia culturilor şi la fertilizare este strâns dependent de cantitatea de reziduuri
vegetale redate solului, precum şi de textură.
Clay (1997) este de părere că mineralizarea azotului depinde de altitudinea
terenului şi de poziţia sa pe forme de relief, ea este încetinită de un drenaj
defectuos.
Între 49 şi 67% din azotul aplicat odată cu fertilizarea este imobilizat ca azot
organic după cel dintâi sezon agricol (Omay, 1998). Doar un procentaj minuscul
din acest azot a fost mineralizat şi folosit de către recoltele din anul următor,
indicând că, prin reîntoarcerea reziduurilor în sol, mineralizarea a fost sporită.
Conţinutul azotului mineralizabil din primii 15 cm ai solului de pe un teren unde a
fost desfiinţată cultura de lucernă cu un sezon agricol înainte a fost determinat în
Canada, în perioada 1992-1994. Au rezultat diferenţieri minime între diferitele
metode de tratament, după cum rezultă din Tabel 1.2.
Unele diferenţe între determinările de teren şi cele de laborator sugerează că, în
mare parte, efectele tratamentelor s-au produs asupra descompunerii reziduurilor.
Metoda de incubaţie în laborator- care nu a urmărit mineralizarea N din resturile de
lucernă-, a scos în evidenţă efecte minime ale tratmentelor; pe câmp, unde erau
prezente reziduurile, diferenţele au fost mult mai evidente.
În ce priveşte cantitatea de azot disponibil pentru plante, relevantă a fost
determinarea însumată a NO3 acumulat în primii 60 de cm ai solului, îndepărtat de
pe teren prin recolta următoare (boabe şi paie, Tabel 1.3).

6

Poluarea mediului cu nitraiţ

Tabel 1.3. Azotul mineralizabil accesibil plantelor în stratul de sol 0-60 cm (calculat
ca diferenţa dintre N disponibil primăvara şi toamna dintr-un sezon de creştere)
după desfiinţarea culturii de lucernă, sub influenţa perioadei şi metodei de pregătire
a terenului (provincia Manitoba, Canada, după Ramona Mohr, 1994)

7

Monitorizarea polurii cu nitrai în judeul Argeş

ă

ţ

ţ

2) Amonificarea-nitrificarea este transformarea biologică a azotului, în urma căreia
se formează, iniţial, amoniacul. Sursa principală pentru acesta este rezerva de
resturi de origine vegetală şi animală, supusă descompunerii microbiene.
Substanţele organice din sol sunt desfăcute în compuşi intermediari (peptide,
polipeptide, amide), sub acţiunea unor bacterii ca Pseudomonas ovalis, P.
putrefaciens, Bacterium mycoides, Proteus vulgaris.
Ulterior, se formează
amoniacul, care, în contact cu apa din sol, se poate nitrifica.
În prima etapă a nitrificării, se formează nitriţii (azotiţii), prin oxidarea
amoniacului, sub influenţa unor bacterii ca Nitrosomonas, Nitrosococus, Nitrospira,
Nitrosoglea-
toate din familia Nitrobacteriaceae.
În etapa următoare, prin oxidarea nitriţilor, se formează nitraţii (azotaţii).
Condiţiile standard necesare acestei faze sunt:
-temperatură cuprinsă între 25 şi 35O

C (D. Davidescu); la valori mai mari de

45O

C, microorganismele nitrificatoare nu mai au activitate, cu excepţia celor
termofile care au preferinţe legate de sol supraîncălzit şi sunt active şi la 50-60O

C

(Borlan, Hera, 1973).
-umiditate de 40-70% din capacitatea totală pentru apă a solului, aceasta asigură
hidroliza amoniului şi trecerea lui în nitrat. Deşi se admite că uscăciunea solului,
precum şi excesul de apă inhibă procesul, unii autori (citaţi de Borlan) consideră
că este posibilă nitrificarea şi la umidităţi extreme, cum ar fi cea apropiată de
coeficientul de ofilire. Un grad mare al umidităţii, combinat cu argilozitatea,
încetineşte procesul. Maximum se produce începând din mai până în iulie,
perioadă când plantele cultivate asimilează intens azotul mineralizat, de aceea,
nitratul este absorbit repede pe terenurile acoperite cu vegetaţie.
-reacţia solului determină o mare varietate de comportament a bacteriilor. Un pH
acid reduce activitatea celor nitrificatoare, acestea preferând un mediu neutru-
slab alcalin.

În cursul reacţiei de formare a nitratului se eliberează ioni de hidrogen, potenţial
acidifianţi; deci, pe un sol cu reacţie acidă nativă, nitrificarea este, ab initio, sortită
autoinhibării (Borlan, 1973). Pe acest fel de terenuri, favorizată este formarea de
amoniac. Factorul pH este cel mai uşor de modificat pe cale antropică, spre
deosebire de ceilalţi doi prezentaţi anterior
-lucrările solului, mai cu seamă fertilizarea organică, influenţează, uneori decisiv,
desfăşurarea amonificării şi a nitrificării.

8

Poluarea mediului cu nitraiţ

în concluzie, procesul are loc prin trecerea azotului organic în ioni de amoniu sub
acţiunea bacteriilor specializate, urmată de oxidarea de către bacteriile autotrofe a
amoniului la nitrit şi apoi la nitrat. Amonificarea are loc lent, formarea nitritului
este rapidă, iar oxidarea finală are un ritm accelerat.
3) Denitrificarea este procesul invers, prin care are loc conversia nitratului la nitrit
şi apoi la oxizi inferiori ai azotului, Responsabile în acest proces sunt bacteriile
reducătoare. În prima fază, sub acţiunea unor microorganisme ca Baccilus
megatherium, Pseudomonas denitrificans, Pseudomonaspyocyanea
sau Escherichia
colli,
are loc reducerea nitratului la nitrit.
Faza a doua constă în continuarea reducerii chimice a nitritului până la formarea
amoniacului, datorită bacteriilor ca Baccilus subtilis, Clostridium sporogens etc.
În final, alte microorganisme se ocupă cu simplificarea totală până la stadiul de
azot elementar (Baccilus nitrosus, Vibrio denitrificans). În cele din urmă, azotul
liber ajunge în aer, restabilind rezervele atmosferice şi închizând circuitul azotului
în natură.
Când solul are cantităţi prea mari de nitraţi (urmare a supradozelor de fertilizanţi
chimici sau a utilizării necorespunzătoare a gunoiului de grajd), denitrificarea se
desfăşoară lent, tocmai în acest moment ivindu-se riscul de absorbţie pasivă a lor
de către plante sau levigarea către apele subterane.
Denitrificarea duce la pierderea a 15-25% din azotul aplicat în sol prin fertilizare,
dar este dependentă şi de chimismul solului, mai cu seamă de capacitatea de
schimb cationic a acestuia, precum şi de conţinutul de materie organică.
Într-un an umed (Kessavalou et al., 1997), se consideră că 13% din azotul aplicat
poate fi îndepărtat din sol prin denitrificare pe parcursul sezonului de creştere, pe o
parcelă de porumb irigat, iar alţi 41% se pierd prin infiltrare. Totuşi, într-un an
uscat, în acelaşi loc, rata denitrificării a fost de doar 1-5% din totalul fertilizanrtului
folosit (Qian et al., 1997) Dacă porii ocupaţi cu apă din sol depăşesc 70% din
porozitatea totală, denitrificarea se materializează prin pierderea a circa 0,2-1,4 kg
azot/ha. Pierderea netă a 95 kg/ha într-un sezon agricol complet pe un teren cu
drenaj global nesatisfăcător poate fi atribuită denitrificării (Clay et al., 1997).
Citând rezultatele obţinute prin măsurători ale fluxurilor de N2O de după
precipitaţii de Jacinthe şi Dick (1997) rezultă că pierderile sezoniere maxime ale
azotului datorate denitrificării se înregistrează în monocultura de porumb (3,7% din
azotul aplicat), valorile cele mai reduse au fost observate în cultura de soia (0,6%).
Pe total, denitrificarea îndepărtează între 0,5 şi 3% din azotul adăugat prin
îngrăşăminte.

9

Monitorizarea polurii cu nitrai în judeul Argeş

ă

ţ

ţ

De asemenea, denitrificarea este dependentă de sărăcia în carbon organic a solului,
precum şi de existenţa unei populaţii numeroase de microorganisme
denitrificatoare. Cei doi autori au propus aplicarea unor măsuri artificiale de
denitrificare pentru scăderea concentraţiei de NO3 din apele freatice.
5)Sinteza azotului atmosferic prin procese simbiotice şi nesimbiotice . Azotul
atmosferic pătrunde în sol pe două căi. Sub influenţa descărcărilor electrice şi a
razelor ultraviolete, se formează oxizii de azot, care, în combinaţie cu apa de
ploaie, trec în acid azotic şi acid azotos. Acizii respectivi pot reacţiona cu
carbonaţii solului şi apar sărurile azotului (azotiţi şi azotaţi). Pe cale
fotochimică, azotul se poate fixa prin oxidarea materiei organice din sol, sub
acţiunea luminii.
O altă cale este asimilarea directă a azotului, prin acţiunea complexă a bacteriilor
din genurile Rhizobium şi Azotobacter care trăiesc pe rădăcinile plantelor, în special
ale leguminoaselor. În proces intervin enzime ca nitrogenaza, nitroreductaza,
carboxilaza, hidrogenaza, acestea desfac legăturile azotului molecular şi se
formează aminoacizii-forma organică a amoniului. Condiţiile de mediu şi
activitatea fotosintetică intervin hotărâtor în intensificarea reacţiilor specifice.
Microorganismele adaptate la fixarea simbiotică a azotului sunt importante pentru
agricultură. Azotobacter agile, Clostridium aceticum, C. pasteurianum sunt câteva
dintre cele care coabitează cu rădăcinile leguminoaselor; altele găsesc condiţii
optime în rizosfera cerealelor: Azospirillum, sau în cea a gramineelor furajere:
Spirillum, ba chiar şi în simbioză cu viţa-de-vie (Clostridium).
Utilizarea în exces a pesticidelor, ca şi aplicarea de fertilizanţi cu azot amoniacal
inhibă activitatea acestor bacterii.
6)Imobilizarea şi eliberarea azotului anorganic este un proces condiţionat de
aplicarea pe teren a îngrăşămintelor. Astfel, ureea se descompune prin
intervenţia enzimelor gen urează, rezultând amoniul şi CO2. Amoniul este
asimilat de către plante şi bacterii, se poate fixa în sol, se volatilizează sau se
oxidează în nitrat. La rîndul său, nitratul sub formă de ioni este folosit în nutriţia
plantelor, se spală în adâncime sau este redus către nitrit.
După moartea bacteriilor, fixarea azotului încorporat în sol de acestea este
intensificată de prezenţa în sol a resturilor organice bogate în celuloză. După
imobilizare, azotul va fi mineralizat din nou, însă într-un ritm extrem de lent.
Concentraţia de azot din sol creşte şi prin fixarea biologică a azotului molecular.
Aici intervin microorganisme aerobe şi anaerobe.

10

Poluarea mediului cu nitraiţ

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->