1.

POLUAREA MEDIULUI CU NITRAŢI

1.1. Azotul. Prezenţa şi rolul lui în natură
Azotul, elementul chimic cu numărul atomic Z=7, are o pondere de 0,27% din totalul atomilor biosferei. Numele îi vine de la grecescul a zoe (care nu întreţine viaţa), iar simbolul N derivă de la nitrum genao-nitrogen (generator de salpetru). Cel mai bine reprezentat este în atmosferă, unde deţine supremaţia cu aproape 78% din gazele ce o compun şi cu 75% din masa acesteia. Cantitativ, este vorba de 3,86><1021g. Se estimează că deasupra fiecărui hectar de pământ se află mai mult de 70.000 de tone de azot molecular. În rocile sedimentare, azotul a participat la dezvoltarea primelor plante apărute pe planetă; cu toate acestea, în rocile primare se găseşte îndeosebi în forme inaccesibile pentru nutriţia vegetalelor, cu toate că aici deţine partea covârşitoare 97,82% sau 1,93>1023 g din azotul total de pe Terra (Lixandru şi colab., 1990). Azotul este prezent şi în materia organică de pe fundul oceanului planetar (5,4>10 17 gr), iar în materia vie participă cu 2,8>1016 g. Materia organică aflată în diferite stadii de descompunere cuprinde circa 92% din rezerva de azot a solului, respectiv 8,2>1017 gr, restul de 8% este constituit din compuşi minerali: ioni de amoniu, nitrat şi nitrit. În sol, azotul se găseşte în două forme: N organic şi N anorganic. Azotul anorganic este sub formă de protoxid N2O, bioxid NO2, amoniac NH3, amoniu NH4, nitrit NO2- şi nitrat NO3-. Primele patru forme se află sub formă gazoasă şi au concentraţii foarte reduse, fiind extrem de greu detectabili.

1

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Amoniul schimbabil se găseşte în cantităţi mici dar constante, în stratul lucrat al solurilor cu reacţie cel mult moderat acidă, în mediu reducător, cu condiţii climatice de temperaturi medii reduse,conţinutul fiind mai mic de 10 ppm (Irina Vintilă şi colab., 1984); o concentraţie mai mare poate apărea imediat după aplicarea fertilizanţilor chimici cu azot amoniacal. Este deosebit de important în procesul mineralizării, din care rezultă produşi uşor asimilabili de către plante. Au fost determinate conţinuturi mai ridicate de amoniu în solurile de seră, cu multă materie organică; aici se creează condiţii propice pentru bacteriile amonificatoare, în detrimentul celor nitrificatoare. De regulă, amoniacul apare sub formă schimbabilă. Ionii de amoniu pot fi reţinuţi în complexul de schimb cationic al solului; dimensiunea foarte redusă a lor nu ajută prea mult procesul de nutriţie a plantelor, deoarece sunt reţinuţi în reţeaua cristalină a mineralelor argiloase. Este uşor solubil în apă, invers proporţional cu creşterea temperaturii. Prin combinare cu apa din sol, dă o bază slabă-hidroxidul de amoniu. Nitraţii rezultă din mineralizarea în fiecare an a 1-2 procente din azotul organic (Lăcătuşu, 2000), fiind de fapt săruri foarte solubile din soluţia solului, sub formă de ioni difuzabili. Nitraţii au o mare importanţă pentru nutriţia plantelor dacă nu se găsesc în concentraţii excesive; efectul lor toxic asupra organismului uman se datorează transformării în nitriţi şi implicării acestora în unele reacţii chimice ulterior consumului de produse de origine agricolă. Principala sursă de nitraţi din alimentaţia omului o constituie produsele vegetale (tabel 1.1), între 54 şi 80%, restul provine din alte produse sau din apa potabilă (Lixandru, 2006).

2

Poluarea mediului cu nitraţi

Acelaşi autor menţionează consumul zilnic mediu de nitraţi pentru o persoană, de 40-80 mg, pentru ca în cazul alimentaţiei vegetariene să se ajungă la 300 mg. Pentru Germania, aportul de nitraţi din alimentaţie provine în proporţie de 70% din legume, 20,9% din apa potabilă, 6,3% din produsele din carne, 1,6% din cereale, 1% din fructe şi 0,2% din lactate; aceasta pentru un consum zilnic de 130 mg. Au fost stabilite şi valori maxime ale conţinutului de nitraţi din apa de băut, respectiv 44 mg NO3/litru conform OMS sau 50 mg NO3/litru după standardele UE (Directiva 92). La valori cuprinse între 50 şi 100 mg/litru, se ajunge la pragul de alertă, pentru ca odată cu depăşirea nivelului de 100 mg/litru, apa să fie declarată improprie consumului. Stratul superior (arabil) al solului are concentraţii variate de nitraţi: de la 15-20 ppm în solurile pe care nu s-au aplicat niciodată fertilizanţi, la 20-40 ppm în soluri fertilizate uzual şi la 50-60 ppm sau chiar mai mult pe terenurile folosite în horticultură. În funcţie de activitatea antropică, dar şi dependent de condiţiile naturale ale unei zone sau ale alteia, conţinutul de nitraţi din stratul arabil poate înregistra fluctuaţii mari. Solul poate conţine azot în proporţie de 0,1-0,4% în orizontul arat (stratul de la 0 la 20 de cm); scăzând până la 0,04-0,2% în următorii 30-60 cm, pentru ca la adâncime mai mare de 80 cm să fie găsite doar urme. Peste 95% din azotul solului este de origine biologică şi se află sub formă de compuşi organici. Prin fixare biologică şi mineralizare, între 0,5 şi 2,5% din azotul aflat în sol devine accesibil pentru plante în decurs de un an. După Lixandru (2006), în orizonturile prelucrate ale solurilor, azotul participă cu 0,02-0,75% din masa totală a acestora, valoarea obişnuit întâlnită fiind de 0,15%. Diferite tipuri de sol au concentraţii variate ale azotului total. Astfel, conform autorului citat, într-un cernisol cambic azotul reprezintă 0,15-0,28% din masă, în luvosoluri, 0,05-0,2%, iar în soluri cu textură nisipoasă, între 0,05 şi 0,07%. Rezultă că un hectar de cernisol poate avea un conţinut de 3,75 tone, doar pentru orizontul Am. Uneori, această cantitate se menţine până la roca parentală. Solurile aflate sub pădure au cantităţi de azot total cu maxima concentrare în orizontul O (0,6-1%, ceea ce înseamnă o rezervă de 1-6 tone la hectar). Nitriţii, formaţi prin reducerea nitraţilor, se găsesc, de regulă, în concentraţii reduse în sol, fiind condiţionaţi de un pH spre alcalin, de existenţa azotului amoniacal şi de temperaturi medii anuale mici. La creşteri ale conţinutului, pot genera influenţe fitotoxice.

3

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Conţinutul de azot mineral este strâns dependent de procesele de mineralizare, imobilizare şi denitrificare, de mobilitatea compuşilor săi între partea superioară şi cea inferioară a solului, de volatilizarea amoniacului Azotul organic se găseşte sub formă de aminoacizi, amine, aminozaharuri, compuşi heterociclici. Aminoacizii sunt compuşi organici care conţin un grup amino NH2, un grup carboxil, un atom de H şi un radical care conferă specificitate. Sunt constituenţii fundamentali ai materiei vii, din combinarea lor rezultând proteinele. Aminele rezultă din degradarea aminoacizilor în organismele vegetale, sub acţiunea unor enzime specializate. Plantele conţin până la 4,5% azot (substanţă uscată), cu precădere în seminţe şi în fânul leguminoaselor. Nu toate formele sub care se găseşte azotul sunt accesibile plantelor. După Lefebvre, sursele de azot pentru plante sunt destul de complexe, ele folosesc azot în toate formele de agregare: săruri amoniacale, săruri nitroase şi nitrice, amine, amide (faza lichidă), azot elementar şi amoniacal din aerul atmosferic aflat în echilibru dinamic cu cel din sol, aici intervenind bacteriile simbiotice şi cele nesimbiotice (faza gazoasă), compuşi organici şi amoniac reţinut pe cale adsorbtivă (faza solidă). Aceştia din urmă sunt preluaţi de către plante din materia organică a solului şi constituie cea mai importantă sursă de alimentare. Dacă în soluţia nutritivă a solului, azotul se află sub forma nitrică, soluţia tinde să se acidifieze; iar dacă se găseşte în formă amoniacală, pH-ul are tendinţa de a deveni neutru; aceste procese sunt determinate de acţiunea cationilor de HCO3+ şi H++ eliminaţi de rădăcinile plantelor în procesul de absorbţie. Un alt criteriu de abordare a azotului din sol este forma chimică în care se găseşte. Azotul amoniacal NH4+ este prezent în soluţia de sol şi în complexul coloidal unde participă la schimbul cationic. Amoniul neschimbabil, din alcătuirea mineralelor argiloase cu reţea cristalină, predomină cantitativ în sol, cu 5-11% din azotul total în orizontul A şi 10-35% în cele inferioare (Lixandru, 2006). Azotul aflat în formă amoniacală este disponibil plantelor în mică măsură şi nu tot timpul, deci riscul levigării sale în apa freatică este micşorat pe măsură, de 100 de ori mai mic decât în cazul azotului nitric (autorul citat). Aceasta nu este o situaţie perpetuă, dar durează mult timp până ce azotul amoniacal trece din nou în soluţia solului şi devine accesibil plantelor.

4

Poluarea mediului cu nitraţi

Azotul nitric participă în sol sub forma sărurilor solubile (azotat de amoniu şi azotat de calciu) şi s-a format prin oxidarea azotului amoniacal de către microorganisme. Are mobilitate mare în sol, apa din precipitaţii îl duce rapid către orizonturile inferioare, iar la secetă, poate reveni către suprafaţă prin capilaritate. După încălzirea din primăvară, nitratul apare la suprafaţa solului ca o pudră albicioasă (Lixandru, 2006). în cursul anului, concentraţia nitratului creşte din primăvară până prin iunie, urmează o reducere semnificativă până la recoltare, odată cu intensificarea consumului plantelor cultivate şi cu activitatea bacteriilor. Dacă solul este lucrat normal, conţinutul de azot nitric este mai mare, pentru că se creează condiţii optime pentru activitatea microorganismelor.

1.2. Dinamica azotului
Azotul este un element deosebit de dinamic, mişcarea sa în natură, în mod special în sol, este rezultatul unor bacterii specifice: amonificatoare, nitrificatoare, denitrificatoare şi de sinteză. În sol, azotul este supus unor procese specifice: 1) Mineralizarea constă din procesele de descompunere a substanţelor organice şi începe cu eliberarea de ioni de amoniu în soluţia solului. Procesul este controlat de bacterii specializate şi se produce după ce acestea şi-au satisfăcut propriile nevoi nutritive. În sol, în paralel cu mineralizarea, are loc şi imobilizarea azotului, ritmul acestor două procese depinzând de condiţiile solului şi de intervenţia umană. După Russel (1970) într-un gram de sol trăiesc între 22 şi 45 de milioane de bacterii, deci starea de fertilitate a solului depinde de asigurarea condiţiilor optime pentru dezvoltarea acestora. Bacteriile întreţin legături strânse cu rădăcinile plantelor, în asociaţii rizosferice, cu atât mai ample cu cât gradul de acoperire cu vegetaţie a solului este mai mare. Mai multe studii efectuate în SUA, s-au ocupat cu procesele în care este antrenat azotul solului sub influenţa componentelor sistemelor agricole Din cauza marii variabilităţi climatice, indicii mineralizării au fost prea puţin raportaţi la condiţiile din câmp. Drinkwater a pus la punct în 1996 o procedură

5

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

de incubaţie aerobă şi anaerobă pentru măsurători pe termen scurt ale mineralizării azotului stocat la un moment dat în sol. El a ajuns la concluzia că rezerva de azot activ dintr-un sol este o însumare a azotului produs de biomasa microbiană, a celui organic şi a celui mineral. Un aport ridicat de materie organică duce la creşterea mai ales a cantităţii de azot produs de bacterii şi a celui mineralizabil, ceea ce îi măreşte solului capacitatea de a furniza acest element fără a se mări şi riscul infiltrării nitraţilor. Tehnici de incubaţie pe termen lung au fost aplicate de Omay (1997), care a demonstrat că, pe soluri de tip cernoziomoid cu predominarea fracţiunii lutoase, ponderea azotului organic ce a fost mineralizat în timpul incubaţiei nu a fost afectată de rotaţia culturilor sau de metodele de fertilizare, dar acest lucru nu s-a întâmplat în cazul solurilor cu un conţinut ridicat de argilă. Procentajul azotului mineralizabil din masa microbiană s-a micşorat pe cernoziomuri datorită fertilizării , iar în solurile argiloase, diminuarea a avut loc pe seama asolamentului diferit. Se poate aprecia că răspunsul azotului mineralizabil la rotaţia culturilor şi la fertilizare este strâns dependent de cantitatea de reziduuri vegetale redate solului, precum şi de textură. Clay (1997) este de părere că mineralizarea azotului depinde de altitudinea terenului şi de poziţia sa pe forme de relief, ea este încetinită de un drenaj defectuos. Între 49 şi 67% din azotul aplicat odată cu fertilizarea este imobilizat ca azot organic după cel dintâi sezon agricol (Omay, 1998). Doar un procentaj minuscul din acest azot a fost mineralizat şi folosit de către recoltele din anul următor, indicând că, prin reîntoarcerea reziduurilor în sol, mineralizarea a fost sporită. Conţinutul azotului mineralizabil din primii 15 cm ai solului de pe un teren unde a fost desfiinţată cultura de lucernă cu un sezon agricol înainte a fost determinat în Canada, în perioada 1992-1994. Au rezultat diferenţieri minime între diferitele metode de tratament, după cum rezultă din Tabel 1.2. Unele diferenţe între determinările de teren şi cele de laborator sugerează că, în mare parte, efectele tratamentelor s-au produs asupra descompunerii reziduurilor. Metoda de incubaţie în laborator- care nu a urmărit mineralizarea N din resturile de lucernă-, a scos în evidenţă efecte minime ale tratmentelor; pe câmp, unde erau prezente reziduurile, diferenţele au fost mult mai evidente. În ce priveşte cantitatea de azot disponibil pentru plante, relevantă a fost determinarea însumată a NO3 acumulat în primii 60 de cm ai solului, îndepărtat de pe teren prin recolta următoare (boabe şi paie, Tabel 1.3).

6

Poluarea mediului cu nitraţi

Tabel 1.3. Azotul mineralizabil accesibil plantelor în stratul de sol 0-60 cm (calculat ca diferenţa dintre N disponibil primăvara şi toamna dintr-un sezon de creştere) după desfiinţarea culturii de lucernă, sub influenţa perioadei şi metodei de pregătire a terenului (provincia Manitoba, Canada, după Ramona Mohr, 1994)

7

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

2) Amonificarea-nitrificarea este transformarea biologică a azotului, în urma căreia se formează, iniţial, amoniacul. Sursa principală pentru acesta este rezerva de resturi de origine vegetală şi animală, supusă descompunerii microbiene. Substanţele organice din sol sunt desfăcute în compuşi intermediari (peptide, polipeptide, amide), sub acţiunea unor bacterii ca Pseudomonas ovalis, P. putrefaciens, Bacterium mycoides, Proteus vulgaris. Ulterior, se formează amoniacul, care, în contact cu apa din sol, se poate nitrifica. În prima etapă a nitrificării, se formează nitriţii (azotiţii), prin oxidarea amoniacului, sub influenţa unor bacterii ca Nitrosomonas, Nitrosococus, Nitrospira, Nitrosoglea- toate din familia Nitrobacteriaceae. În etapa următoare, prin oxidarea nitriţilor, se formează nitraţii (azotaţii). Condiţiile standard necesare acestei faze sunt:

- temperatură cuprinsă între 25 şi 35OC (D. Davidescu); la valori mai mari de
45OC, microorganismele nitrificatoare nu mai au activitate, cu excepţia celor termofile care au preferinţe legate de sol supraîncălzit şi sunt active şi la 50-60OC (Borlan, Hera, 1973).

- umiditate de 40-70% din capacitatea totală pentru apă a solului, aceasta asigură
hidroliza amoniului şi trecerea lui în nitrat. Deşi se admite că uscăciunea solului, precum şi excesul de apă inhibă procesul, unii autori (citaţi de Borlan) consideră că este posibilă nitrificarea şi la umidităţi extreme, cum ar fi cea apropiată de coeficientul de ofilire. Un grad mare al umidităţii, combinat cu argilozitatea, încetineşte procesul. Maximum se produce începând din mai până în iulie, perioadă când plantele cultivate asimilează intens azotul mineralizat, de aceea, nitratul este absorbit repede pe terenurile acoperite cu vegetaţie.

- reacţia solului determină o mare varietate de comportament a bacteriilor. Un pH
acid reduce activitatea celor nitrificatoare, acestea preferând un mediu neutruslab alcalin. În cursul reacţiei de formare a nitratului se eliberează ioni de hidrogen, potenţial acidifianţi; deci, pe un sol cu reacţie acidă nativă, nitrificarea este, ab initio, sortită autoinhibării (Borlan, 1973). Pe acest fel de terenuri, favorizată este formarea de amoniac. Factorul pH este cel mai uşor de modificat pe cale antropică, spre deosebire de ceilalţi doi prezentaţi anterior

- lucrările solului, mai cu seamă fertilizarea organică, influenţează, uneori decisiv,
desfăşurarea amonificării şi a nitrificării.

8

Poluarea mediului cu nitraţi

în concluzie, procesul are loc prin trecerea azotului organic în ioni de amoniu sub acţiunea bacteriilor specializate, urmată de oxidarea de către bacteriile autotrofe a amoniului la nitrit şi apoi la nitrat. Amonificarea are loc lent, formarea nitritului este rapidă, iar oxidarea finală are un ritm accelerat. 3) Denitrificarea este procesul invers, prin care are loc conversia nitratului la nitrit şi apoi la oxizi inferiori ai azotului, Responsabile în acest proces sunt bacteriile reducătoare. În prima fază, sub acţiunea unor microorganisme ca Baccilus megatherium, Pseudomonas denitrificans, Pseudomonaspyocyanea sau Escherichia colli, are loc reducerea nitratului la nitrit. Faza a doua constă în continuarea reducerii chimice a nitritului până la formarea amoniacului, datorită bacteriilor ca Baccilus subtilis, Clostridium sporogens etc. În final, alte microorganisme se ocupă cu simplificarea totală până la stadiul de azot elementar (Baccilus nitrosus, Vibrio denitrificans). În cele din urmă, azotul liber ajunge în aer, restabilind rezervele atmosferice şi închizând circuitul azotului în natură. Când solul are cantităţi prea mari de nitraţi (urmare a supradozelor de fertilizanţi chimici sau a utilizării necorespunzătoare a gunoiului de grajd), denitrificarea se desfăşoară lent, tocmai în acest moment ivindu-se riscul de absorbţie pasivă a lor de către plante sau levigarea către apele subterane. Denitrificarea duce la pierderea a 15-25% din azotul aplicat în sol prin fertilizare, dar este dependentă şi de chimismul solului, mai cu seamă de capacitatea de schimb cationic a acestuia, precum şi de conţinutul de materie organică. Într-un an umed (Kessavalou et al., 1997), se consideră că 13% din azotul aplicat poate fi îndepărtat din sol prin denitrificare pe parcursul sezonului de creştere, pe o parcelă de porumb irigat, iar alţi 41% se pierd prin infiltrare. Totuşi, într-un an uscat, în acelaşi loc, rata denitrificării a fost de doar 1-5% din totalul fertilizanrtului folosit (Qian et al., 1997) Dacă porii ocupaţi cu apă din sol depăşesc 70% din porozitatea totală, denitrificarea se materializează prin pierderea a circa 0,2-1,4 kg azot/ha. Pierderea netă a 95 kg/ha într-un sezon agricol complet pe un teren cu drenaj global nesatisfăcător poate fi atribuită denitrificării (Clay et al., 1997). Citând rezultatele obţinute prin măsurători ale fluxurilor de N2O de după precipitaţii de Jacinthe şi Dick (1997) rezultă că pierderile sezoniere maxime ale azotului datorate denitrificării se înregistrează în monocultura de porumb (3,7% din azotul aplicat), valorile cele mai reduse au fost observate în cultura de soia (0,6%). Pe total, denitrificarea îndepărtează între 0,5 şi 3% din azotul adăugat prin îngrăşăminte.

9

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

De asemenea, denitrificarea este dependentă de sărăcia în carbon organic a solului, precum şi de existenţa unei populaţii numeroase de microorganisme denitrificatoare. Cei doi autori au propus aplicarea unor măsuri artificiale de denitrificare pentru scăderea concentraţiei de NO3 din apele freatice.

5) Sinteza azotului atmosferic prin procese simbiotice şi nesimbiotice. Azotul

atmosferic pătrunde în sol pe două căi. Sub influenţa descărcărilor electrice şi a razelor ultraviolete, se formează oxizii de azot, care, în combinaţie cu apa de ploaie, trec în acid azotic şi acid azotos. Acizii respectivi pot reacţiona cu carbonaţii solului şi apar sărurile azotului (azotiţi şi azotaţi). Pe cale fotochimică, azotul se poate fixa prin oxidarea materiei organice din sol, sub acţiunea luminii.

O altă cale este asimilarea directă a azotului, prin acţiunea complexă a bacteriilor din genurile Rhizobium şi Azotobacter care trăiesc pe rădăcinile plantelor, în special ale leguminoaselor. În proces intervin enzime ca nitrogenaza, nitroreductaza, carboxilaza, hidrogenaza, acestea desfac legăturile azotului molecular şi se formează aminoacizii-forma organică a amoniului. Condiţiile de mediu şi activitatea fotosintetică intervin hotărâtor în intensificarea reacţiilor specifice. Microorganismele adaptate la fixarea simbiotică a azotului sunt importante pentru agricultură. Azotobacter agile, Clostridium aceticum, C. pasteurianum sunt câteva dintre cele care coabitează cu rădăcinile leguminoaselor; altele găsesc condiţii optime în rizosfera cerealelor: Azospirillum, sau în cea a gramineelor furajere: Spirillum, ba chiar şi în simbioză cu viţa-de-vie (Clostridium). Utilizarea în exces a pesticidelor, ca şi aplicarea de fertilizanţi cu azot amoniacal inhibă activitatea acestor bacterii.

6) Imobilizarea şi eliberarea azotului anorganic este un proces condiţionat de

aplicarea pe teren a îngrăşămintelor. Astfel, ureea se descompune prin intervenţia enzimelor gen urează, rezultând amoniul şi CO2. Amoniul este asimilat de către plante şi bacterii, se poate fixa în sol, se volatilizează sau se oxidează în nitrat. La rîndul său, nitratul sub formă de ioni este folosit în nutriţia plantelor, se spală în adâncime sau este redus către nitrit.

După moartea bacteriilor, fixarea azotului încorporat în sol de acestea este intensificată de prezenţa în sol a resturilor organice bogate în celuloză. După imobilizare, azotul va fi mineralizat din nou, însă într-un ritm extrem de lent. Concentraţia de azot din sol creşte şi prin fixarea biologică a azotului molecular. Aici intervin microorganisme aerobe şi anaerobe.

10

Poluarea mediului cu nitraţi

1.3. Relaţia dintre plante, sol şi azot
În compoziţia chimică a plantelor, intră, printre altele, şi substanţe cu azot: proteine simple (aminoacizi), proteine complexe (protide), nucleoproteide, alcaloizi (Tabel 1.4). În afară de leguminoase, care îşi asigură necesarul de azot prin intermediul bacteriilor fixatoare Rhisobium şi Azotobacter, toate celelalte plante de cultură au nevoie de îngrăşăminte chimice sau organice cu conţinut de azot. Plantele, în funcţie de specie, asimilează azotul din forme nitrice sau amoniacale; chiar şi aşa există numeroase diferenţieri generate de tipul şi caracteristicile solului - în special capacitatea de schimb cationic şi reacţie, stadiul de dezvoltare a plantei, fotosinteză. În perioada de vegetaţie, raportul optim dintre azotul nitric şi cel amoniacal trebuie să fie de 3:1. Dacă unele plante îl preferă pe cel dintâi: cartoful, meiul, inul; altele, ca dovlecii, sfecla de zahăr, castraveţii manifestă afinitate pentru azotul aflat în cea de-a doua formă. Diferenţieri sunt şi în ce priveşte metabolizarea azotului, respectiv partea din plantă unde are loc mobilizarea cea mai intensă a ionilor: porumbul, în rădăcini; cartoful şi viţa-de-vie, în frunze etc.

11

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Ca o consecinţă a faptului că nu toate plantele răspund la fel de bine la aplicarea fertilizării bazate pe azot, aceasta trebuie făcută diferenţiat; astfel, printre speciile cu toleranţă mare şi asimilare eficientă a fertilizanţilor se numără sfecla de zahăr şi furajele; altele răspund bine: cerealele, varza, ceapa; printre speciile cu necesar mediu de azot se remarcă orzul, secara şi leguminoasele. Gestiunea azotului ca element nutritiv trebuie să fie foarte exactă: astfel, o recoltă de grâu de 8000 kg/ha presupune fertilizarea cu mai mult de 300 kg/ha azot (Jeuffroy şi Meynard, 1987). Infiltrarea în adâncime a doar 20 sau 30 de kg azot la hectar este de ajuns pentru a fi depăşit pragul admis de încărcare a apelor freatice folosite ca sursă de alimentare cu apă de băut. O diferenţă a absorbţiei de azot de numai 20 kg/ha poate scădea conţinutul de proteine cu un procent, de la 10,5 la 11,5%, pentru o recoltă de grâu de 8500 de kg la hectar (Meynard, 1987). De aceea, marja de variabilitate în gestionarea azotului nu trebuie să depăşească 10%. Pe de altă parte, sistemul „sol-recoltă" se caracterizează şi prin alţi factori de luat în seamă. Dinamica accesibilităţii azotului mineral din sol este foarte rapidă, cu variaţii abrupte, aflate în interdependenţă cu ratele de fertilizare, cu prima ploaie de după o perioadă secetoasă, cu adâncimea la care se fac lucrările solului. Este bine să se prevadă astfel de variaţii, întrucât atât deficienţa, cât şi excesul de azot sunt periculoase. O altă caracteristică variabilă este eterogenitatea activităţii faunei din sol, la aceasta se adaugă proprietăţile solului şi natura intervenţiilor antropice. Cunoaşterea acestor factori îl ajută pe fermier să-şi aleagă metodele de urmărire a caracteristicilor nutriţiei cu acest element la un moment dat, pe un teren anume. Ulterior, se poate stabili strategia de fertilizare, pentru a ajuta producţia fără a aduce daune mediului. Printre metodele agronomice de management a utilizării azotului, cuantificarea cerinţelor culturii este de primă importanţă; este un proces care diferă de la o cultură la alta prin natura lucrărilor aplicate, soiul genetic ales, fiziologia plantei respective etc. Cel mai simplu model se referă la suma temperaturilor zilnice (Addiscott şi Whitmore, 1987), care nu ţine cont de accesibilitatea azotului din sol şi nici de răspunsul culturii la diferite deficienţe în acest element cauzate de aplicarea unor doze insuficiente. De regulă, cuantificarea este o balanţă între nivelul maxim al concentraţiei azotului din planta luată ca unitate, cantitatea cea mai mare ce poate fi asimilată la diferite niveluri ale plantei şi pe total şi cel minim, de la care planta nu mai are şanse de supravieţuire. Aceste puncte critice rezultă din studii efectuate pe teren, cu diferite regimuri de fertilizare.

12

Poluarea mediului cu nitraţi

Alte metode se referă la „valoarea critică a azotului adăugat", adică acea cantitate minimă care, adăugată în sol, permite creşterea maximă a plantei. Culturile crescute în condiţiile în care azotul se găseşte sub „valoarea critică" suferă de cele mai multe ori de o încetinire a creşterii. Modelul este folosit încă din 1986 (Jones şi Kiniry); conform studiilor efectuate în acest sens, există două faze ale creşterii în funcţie de concentraţia de azot. Prima dintre ele corespunde plantei tinere aflate sau nu în competiţie pentru asigurarea hranei; în acest stadiu, asimilarea de azot şi creşterea masei frunzelor au fost relevate în numeroase studii de specialitate (Grindlay, 1997). A doua fază implică o mai mare competiţie între plante. Sunt două procese care contribuie la creşterea părţii aeriene a plantei. Prima se referă la raportul descrescând în timp dintre creşterea metabolică (a aparatului foliar) şi cea structurală (a nervurilor centrale şi a tulpinii). Odată cu creşterea, competiţia pentru resursele de hrană duce la utilizarea intensă a azotului în ţesuturile structurale, care devin mai sărace în azot decât frunzele active. În al doilea rând, azotul este redistribuit în partea superioară a plantei, cel aflat în părţile umbrite scade prin reciclare, deoarece este cedat altor părţi ale plantei. Alte metode (Greenwood et al., 1990) analizează doar conţinutul de azot asimilat de partea aeriană a plantei, când nu există deficienţă şi nici depozitare la nivelul solului. Se ia în calcul cantitatea de biomasă aeriană. În fine, au fost întreprinse studii care estimează cererea de azot necesară creşterii; altele iau ca referinţă nivelul maxim al azotului stocat în plantă în condiţii de exces, la un moment dat, sau se fac diferite combinaţii ale valorii azotului din cultura aflată în diverse stadii de creştere. Dintre speciile de plante care pot fixa azotul în nodozităţi, leguminoasele reprezintă 88% (Faria et al., 1989); sunt cunoscute aproape 750 de genuri cu 19.000 de specii (Pothill et al., 1981), incluzând cereale, plante de pajişti şi specii lemnoase importante din punct de vedere economic. Unele din acestea au fost cultivate pentru prima oară acum 3000 de ani în America şi în Asia. Informaţii referitoare la capacitatea acestora de a îmbunătăţi unele caracteristici ale solurilor ne-au parvenit de la romanul Varro (37 a.Ch). care spunea că nu ar trebui cultivate atât pentru valoarea lor intrinsecă, cât pentru că pregătesc excelent terenul pentru ce se va cultiva după aceea. Aceste plante se cultivă la ora actuală pe 180 milioane de hectare, adică pe 15% din suprafaţa arabilă a globului. Conform NationalAcademy of Sciences (1994), ordinea ponderii leguminoaselor folosite în alimentaţie este: Pisum sativum, Cicer arietinum, Vicia faba, Cajanus cajan, Vigna unguiculata.

13

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Au fost obţinute soiuri valoroase, rezistente la concentraţii ridicate de aluminiu, cu maturare rapidă şi cu un consum eficient al nutrienţilor din sol. Din păcate, din punct de vedere al productivităţii, s-a creat un dezechilibru între cultura leguminoaselor şi aceea a cerealelor, de exemplu, în Franţa, sporul de producţie la recoltele de grâu a fost de 120 kg/ha între 1981 şi 1990, în timp ce la leguminoase a fost de numai 75 kg/ha în acelaşi interval. Situaţia este mai gravă în ţările în curs de dezvoltare, lucru explicabil, în parte, prin continua degradare a solurilor şi prin condiţiile nesatisfăcătoare de mediu. Unele specii s-au adaptat, în timp, la condiţii vitrege; de exemplu Vigna sp. rezistă la secetă, având înrădăcinare adâncă şi micşorându-şi suprafaţa foliară până la formarea de cuticule, ceea ce reduce pierderea apei. În Mexic se fac cercetări pentru obţinerea de fenotipuri cu maturare timpurie şi folosire eficientă a puţinilor nutrienţi de care dispun solurile respective (Beaver et al., 2003). Leguminoasele pentru furaj sunt folosite de secole în creşterea animalelor, producţia zootehnică din ţările dezvoltate depinde foarte mult de introducerea acestor plante în asolamente; lucerna este cea mai potrivită cultură de acest gen pentru zonele cu climă temperată, se obţin anual 72 milioane de tone pe glob. În SUA, lucerna ocupă unul din locurile 3-4 ca pondere a producţiei. Cultivarea leguminoaselor ar putea uitliza cu mai multă eficienţă solurile slab fertile din savanele subtropicale, din păcate, costul seminţelor, lipsa datelor şi infrastructura săracă sunt tot atâtea piedici în această direcţie. În Asia şi în Africa, datorită necesităţii unei siguranţe alimentare, degradării intense a solurilor şi presiunii crescânde asupra terenurilor, se pune tot mai mult accent pe utilizarea „păşunilor împădurite", unde specii lemnoase ca Glicidia şi Cajanus sunt intercalate culturii de porumb căreia îi ajută dezvoltarea în sezonul secetos; arborii sunt apoi tăiaţi, iar resturile vegetale bogate în azot (frunze, păstăi şi lujeri) sunt introduse în sol cu puţin înainte de începerea ploilor (Sanchez, 1999). Astfel se obţin sporuri semnificative de producţie, cantitatea de minerale creşte mult, iar furajele sunt de calitate. În culturile amestecate, recoltele sunt separate prin gard viu sau prin arbori tunşi scurt; adăugarea de îngrăşământ verde pe post de mulci contribuie la o creştere a conţinutului de azot din sol pentru culturile dintre şirurile de arbori. În Costa Rica, fasolea cultivată într-un atare sistem are producţii cu 1550% mai mare decât în regim de monocultură. În alte zone, arborii leguminoşi se găsesc şi în culturile de orez. Totuşi, pe soluri acide sau foarte sărace, arborii intră în competiţie cu plantele de cultură şi rezultatele devin tot mai slabe (Giller, 2001).

14

Poluarea mediului cu nitraţi

Leguminoasele cultivate fixează anual, la nivel planetar, în jur de 40-60 de milioane de tone de azot în nodozităţi, alte 3-5 mil. tone se fixează datorită speciilor din ecosistemele naturale (Smil, 1999). Eficienţa lor este pusă în lumină dacă se face următorul calcul: pentru a se ajunge la o eficienţă similară fără ajutorul leguminoaselor- prin folosirea fertilizanţilor sintetici-, ar fi nevoie de fonduri de 710 miliarde de dolari pe an. Simpla intercalare a lucernei în asolament pe terenurile agricole din SUA scuteşte fermierii de cheltuirea a 200-300 milione de dolari anual (Peterson şi Russell, 1991). Pe de altă parte, îngrăşămintele chimice nu sunt la îndemâna fermierilor din sistemele agricole de subzistenţă, aceştia depind deci de capacitatea leguminoaselor de a fixa azotul pe cale naturală. Leguminoasele contribuie cu deosebită eficienţă la sechestrarea carbonului în sol şi la diminuarea emisiilor de CO2 în aer. Resli (2002) a calculat că speciile de leguminoase arborescente (de ex Prosopis) sechestrează între 0,07 şi 0,11 kg de carbon organic/an/m2. Giller (2001) sugerează că este posibil să se fixeze între 1 şi 2 kg de azot la hectar, zilnic, în sezonul de creştere, indiferent de specia de leguminoasă cultivată. Unii autori (van Kessel şi Hartley, 2000) arată că începând cu 1985 se constată un uşor declin al ratei de azot fixat biologic de către soia şi mazăre-fasole, cauzele fiind secetele, acidifierea solurilor, limitarea fertilizării şi folosirea soiurilor cu posibilitate redusă de fixare. Solul intervine, de multe ori, hotărâtor în folosirea eficientă a fertilizanţilor. Pe un teren predominant nisipos, întrucât există riscul levigării azotului, aplicarea se va face fracţiont, evitându-se în acelaşi timp folosirea unui material cu aciditate echivalentă ridicată. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile cu un conţinut scăzut de materie organică, de exemplu pe luvosoluri (Tabel 1.5).

15

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Consumurile de azot pot fi stabilite şi prin analiza „indicelui-azot" calculat, după cum reiese din Tabel 1.6.

1.4. Bilanţul azotului în agricultura româniei; scurt istoric al folosirii îngrăşămintelor cu azot la nivel planetar

Este de mare importanţă cunoaşterea bilanţului fiecărui element nutritiv din sol, la diferite niveluri, întrucât se creează o imagine destul de evidentă a necesarului de nutrienţi pentru o recoltă sau alta (raportul optim al N, P şi K; cu privire specială, în cazul de faţă, asupra azotului), dar şi a cantităţilor care se pierd, pe diferite căi, cu efect asupra ineficienţei fertilizării sau a poluării componentelor mediului. Considerând că nu s-ar face nici un fel de fertilizare, ritmul de refacere a rezervei de azot a solului este mult mai lent decât cel în care aceasta este folosită de culturi (Răuţă, 1984). La nivelul României, după extinderea pe scară largă a culturilor, se estimează că rezerva de azot din sol s-a înjumătăţit (Vintilă, 1984). În perioada 1938-1978, pe fondul creşterii progresive a consumului de îngrăşăminte chimice, care a atins punctul culminant de 63 kg/ha, azotul a avut un bilanţ negativ, încât la nivelul anului 1979, deficitul a fost de 900.000 tone de azot, faţă de 235.000 de tone estimate pentru 1938.

16

Poluarea mediului cu nitraţi

Pierderile de azot odată cu preluarea recoltelor au crescut de la 428.705 tone în anul 1938, la 1.061.123 tone în 1978; eroziunea este răspunzătoare pentru îndepărtarea a 20.000 de tone în fiecare an din perioada la care se fac referiri, iar levigarea a dus la pierderea a 100.000 de tone în 1938 şi a 150.000 de tone în anul 1978. Pe de altă parte, aportul de azot sub forma îngrăşămintelor de sinteză a urmat tot un curs ascendent. Dacă în anul 1938 în toată ţara au fost aplicate circa 50 de tone de azot, la nivelul anului 1978 se ajunsese la 632.000 de tone: În acelaşi timp, au crescut uşor şi cantităţile de fertilizanţi organici (de la 180.000 la 300.000 de tone în anii de referinţă). La bilanţ mai participă şi plantele leguminoase, care au introdus în sol 55.600 de tone în 1938 şi 40.000 de tone în 1978, evidenţiindu-se o scădere uşoară în acest interval. În perioada cu agricultură intensivă şi producţie zootehnică de tip industrial, au fost create condiţiile necesare pentru îmbogăţirea în azot nitric a straturilor situate sub orizonturile lucrate. Circulaţia descendentă a apei, accelerată de producerea precipitaţiilor sau de aplicarea irigării a fost responsabilă de pătrunderea nitraţilor pe adâncimi relativ mari. După Irina Vintilă şi colab. (1984), fiecare 100 de mm de apă din precipitaţii percolată printr-un sol aflat la capacitatea de câmp pentru apă, este în măsură să deplaseze nitraţii până la adâncimi de 20, 30 şi 45 cm, după cum textura solului respectiv este argiloasă, lutoasă sau nisipoasă. La nivelul globului, fertilizanţii cu azot au cunoscut o creştere susţinută, de la 32 milioane tone în 1970, la aproape 80 milioane tone în 1990, iar pentru anul 2050 se aşteaptă un consum de 130-150 milioane tone. În ultimii 30 de ani, agricultura a cunoscut un avânt deosebit, marcat de tratarea chimică a culturilor, extinderea mecanizării şi a irigaţiilor, folosirea soiurilor selecţionate, cu mare randament. Creşterea a fost cunoscută ca „revoluţia verde". Un scurt istoric al utilizării îngrăşămintelor cu azot începe în mod formal cu obţinerea recoltelor mici din Evul Mediu (nu mai mult de 1000 kg/ha, cu care ocazie erau extrase din sol 21 kg de azot). Un mic supliment nutritiv se datora azotului depus din atmosferă şi celui fixat de leguminoase, la aceasta adăugându-se bălegarul împrăştiat pe câmp. În orice caz, recoltele obţinute nu puteau asigura necesarul unei cominităţi numeroase, fiindcă azotul se pierdea, inevitabil, prin fixare, depozitare, levigare, recoltare şi păşunat, ori fiecare om avea nevoie de echivalentul a cel puţin 3 kg de azot într-un an.

17

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Aparent, acest barem a fost îndeplinit prin secolul al XlX-lea, cînd au fost obţinuţi nitraţii din minele de salpetru din Chile şi guano-ul din Peru. Abia în anul 1908, Fritz Haber a reuşit să obţină amoniul de sinteză, prin combinarea azotului din aer cu hidrogenul. În 1914, Karl Bosch a pus la punct prima fabrică producătoare de amoniu. La jumătatea secolului, noile tehnologii au coborât preţul fertilizanţilor, încât fermierii consacraţi au putut aplica pe terenurile lor aproape 100 de kg de îngrăşăminte la hectar şi au obţinut recolte mai bune. Îngrăşămintele au înlăturat în mare parte dependenţa faţă de azotul atmosferic şi de cel fixat de leguminoase sau de cel provenit din exploatările miniere. A crescut astfel numărul oamenilor susţinuţi din punct de vedere alimentar de un hectar şi s-a făcut economie de terenuri. În zilele noastre, un american obişnuit consumă anual proteine cu echivalentul a 6 kg de azot. În anul 1930, fermierii din toată lumea au aplicat 1,2 milioane de tone de azot conţinut în fertilizanţi, iar după al doilea război mondial, cantitatea a juns la 3-4 milioane de tone. Cu o creştere anuală de 10%, prin anii 60, sporul a fost considerat moderat. În perioada şocului petrolier din deceniul al optulea, s-a înregistrat primul recul. A urmat o nouă creştere, cu o uşoară stagnare în intervalul 1981-1985, până în anul 1988, când s-a înregistrat cifra record de 80 milioane de tone, adică de peste 100 de ori mai mult decât s-a aplicat la nivelul anului 1900. Din acel moment de referinţă, a urmat o nouă scădere, mai gravă în Europa Centrală şi în fosta URSS. Este momentul când şi în România a început declinul accelerat al fertilizării chimice, pe fondul marasmului din agricultură. Consumul mondial a reînceput să crească în 1993 şi a atins nivelul maxim în 1995. SUA au adoptat fertilizarea chimică mai devreme decât alte părţi ale globului, totuşi ritmul a scăzut oarecum în ultimii 10 ani. Politica promovată de programul federal a limitat nivelul recoltelor, de exemplu, pentru anul 1983 s-a impus reducerea producţiei cu o şesime. Deşi capacitatea fabricilor de îngrăşăminte din această ţară s-a dublat între 1964 şi 1981, închiderea multora dintre ele şi înfiinţarea altora într-un ritm foarte lent a dus la o scădere a producţiei cu 15% în 1995. Alternarea vârfurilor şi stagnărilor de producţie şi de consum se înregistrează, de altfel, în toată lumea. Una dintre cauze ar putea fi şi limitele tehnologiei actuale. În SUA, creşterea anuală a producţiei se menţine la 12%.

18

Poluarea mediului cu nitraţi

1.5. Principalele tipuri de îngrăşăminte cu azot folosite pe glob în sistemele agricole actuale
Fertilizanţii cu conţinut de azot sunt clasificaţi în mai multe feluri. Principalele criterii se referă la: starea fizică (de agregare) a materialului (există produse în formă solidă şi lichidă - soluţii), la forma chimică în care se găseşte azotul (se aplică îngrăşăminte pe bază de azot amoniacal, amidic, nitric sau combinaţii ale acestora), precum şi la gradul lor de solubilitate. Cele mai multe tipuri au solubilitate bună şi foarte bună în apă, de aici rezultă riscul de infiltrare a lor în pânzele de apă freatică sau în apele de suprafaţă-aceasta în cazul utilizării neeficiente, fără o concordanţă între cantitatea aplicată şi nevoile la un moment dat ale culturilor. Din largul sortiment de îngrăşăminte cu azot folosite la nivelul anilor 90, o primă clasificare ţine cont de formula chimică a materialului. Vom aminti întâi îngrăşămintele simple, care conţin un singur element fertilizant, respectiv azotul.

- Sulfatul de amoniu (NH4)2SO4, este obţinut din amoniac, acid sulfuric şi bioxid
de sulf rezidual sau din reziduuri provenite de la cuptoarele de cocs, este folosit ca îngrăşământ de bază pe soluri cu reacţie neutră-slab alcalină. Conţinutul de azot este de circa 20%. Deşi este foarte solubil în apă, nu este higroscopic şi, din această cauză, nu se aglomerează. Poate fi utilizat cu succes în special în cultura cartofului.

- Amoniacul sintetic NH3, a fost produs prin combinarea azotului elementar cu
hidrogenul, este foarte solubil în apă şi acţionează bine pe solurile cu pH acid; prezintă în schimb pericol de explozie. Amoniacul lichefiat se poate împrăştia direct pe sol. se găseşte în Americi şi în Egipt. Se pretează aplicării pe pajişti şi pe culturile de sfeclă. obţinerea acidului azotic; este folosit îndeosebi în legumicultură. apă, se pretează oricărei culturi agricole.

- Azotatul de sodiu NaNO3, rezultă din prelucrarea acidului azotic, în formă nativă - Bicarbonatul de amoniu (NH4)2CO3, este fabricat din oxizi de azot proveniţi de la - Nitratul de calciu Ca(NO3)2, este foarte higroscopic şi are solubilitate bună în

19

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

- Azotatul de amoniu NH4NO3, cel mai utilizat fertilizant din grupă, se obţine prin

neutralizarea apelor amoniacale de la cocserii cu acid azotic sau prin contactul direct între amoniacul gazos şi soluţia diluată de acid azotic, conţine până la 34% azot, este bun pentru orice fel de cultură agricolă şi pentru majoritatea tipurilor de sol, fiind totuşi de preferat un substrat cu reacţie neutră şi slab acidă-de altfel, pe terenurile moderat şi puternic acide este recomandată o amendare prealabilă.

Principalul risc pe care îl prezintă este cel de explozie, dacă se depozitează în straturi prea groase şi fără aerisire corespunzătoare, dacă vine în contact cu produse petroliere sau se încălzeşte de la diverse surse etc.

- Sulfonitratul de amoniu NH4NO3 (NH4)2SO4, ceva mai puţin higroscopic decât
celelalte tipuri şi mai stabil în ce priveşte pericolul de detonare.

- Nitrocalcamoniul (nitrocalcarul, calcamoniul, salpetrul), rezultă din amestecul
mecanic al azotatului de amoniu cristalizat (60%) cu calcar fin măcinat (40%), este recomandat pe solurile acide întrucât are şi aciditatea compensată, conţine 27% azot; totuşi costurile ridicate pe care le implică producerea sa fac ca eficienţa economică să fie ceva mai redusă.

- Ureea CO(NH2)2, tinde să ia locul azotatului de amoniu ca pondere a producţiei şi

a gradului de utilizare, hidrolizează repede în sol şi este aplicabilă pe mai toate solurile-având cea mai eficientă acţiune pe luvosoluri, se recomandă aplicarea în soluţie pe cale extraradiculară. Este cel mai concentrat îngrăşământ cu azot, deoarece, în stare pură, conţine până la 47% din acest element. Încorporarea ei promptă în sol reduce volatilizarea. Se obţine din amoniac şi CO 2, este uşor solubilă în apă, solidă, cristalizată.

Pe lângă acestea, mai sunt folosiţi şi fertilizanţi sub formă de soluţie: apa amoniacală, amoniacatul, sărurile de azot solubile în apă. Concentraţia în azot a acestora este de 28-30% şi pot fi aplicate pe orice tip de sol. Pentru reducerea pe cât posibil a levigării în apa freatică, au fost create noi sorturi cu solubilitate redusă, care cedează treptat substanţele nutritive. În acest scop, ureea este combinată cu aldehidă acetică, aldehidă formică. Îngrăşămintele complexe conţin mai multe elemente fertilizante, aplicarea lor fiind mai avantajoasă decât în cazul primului tip, fiindcă se face economie de energie şi de timp, iar împrăştierea lor pe suprafaţa terenului şi în sol are loc uniform, fiind astfel evitate supradozările. Din această categorie, se remarcă fertilizanţii care, pe lângă alte elemente, conţin şi azot. Cele mai multe îngrăşăminte de acest tip au compoziţie binară.

20

Poluarea mediului cu nitraţi

- Superfosfatul amonizat (NH4)2HPO4, conţine 4-5% azot şi 15-20% P2O5, este
derivat din fosfaţi naturali trataţi cu amoniac.

- Fosfatul

amoniacal 2NH4H2PO4+CaSO42H2O, rezultă din amestecul superfosfatului cu sulfat de amoniu şi are un conţinut de 8-10% azot şi 10-12% P2O5. - Fosfatul monoamoniacal NH4H2PO4, este foarte stabil, destul de puţin solubil în apă, are reacţie fiziologică slab acidă, este slab higroscopic.

- Fosfatul diamoniacal (NH4)2H2PO4, trebuie aplicat la o umiditate relativă a
aerului de cel mult 80-85%, fiindcă se poate transforma în pastă, este solubil în apă şi are reacţie fiziologică acidă. foarte bună.

- Tripolifosfatul de amoniu (NH4)3H2P3O10, este nehigroscopic şi are stabilitate - Fosfat-ureea (CO(NH2)2H3PO4, un fertilizant stabil, nehigroscopic, solubil în
apă, datorită hidrolizei lente a ureei; locul unde este aplicat tinde să se acidifieze temporar, coeficientul de eliberare a azotului este ridicat. total.

- Nitrofosfatul (NH4)2HPO4, parţial solubil în apă, conţine până la 20-27% azot - Azotatul de potasiu KNO3+NH4Cl, o sare solubilă în apă, este utilizabil pentru
orice cultură, nu lasă reziduuri nocive în sol, se poate aplica foliar, are higroscopicitate redusă.

Îngrăşămintele mixte conţin două dau mai multe elemente şi rezultă din amestecarea cu mijloace mecanice a celor simple. Avantajul lor este acela că răspund într-o măsură mai mare nevoilor plantelor şi pot fi aplicate la o singură trecere a utilajului. Amestecarea nu are efecte secundare indezirabile. Poate fi amestecat azotatul de amoniu cu superfosfatul sau cu nitrocalcarul, ureea cu sulfatul de potasiu sau cu săruri ale potasiului, azotatul de amoniu cu sulfatul de amoniu, nitrocalcarul cu superfosfatul. Una dintre căile prin care suprafaţa terestră se poate îmbogăţi în azot este depunerea atmosferică. Aici se pune îndeosebi problema oxizilor de azot şi a amoniului. Wedin şi Tilman au afirmat într-o publicaţie americană că rata depunerilor din aer a crescut de mai bine de 10 ori în ultimii 40 de ani, ajungând spre sfârşitul mileniului trecut la 60 kg/ha/an. Amoniul este un factor potenţial de acidifiere a solului, iar nitratul eutrofizează apele de suprafaţă. Depunerile încurajează plantele iubitoare de azot sau cu toleranţă mare la acesta să le înlocuiască pe cele sensibile, ceea ce are rolul de reducere a diversităţii.

21

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

La nivel european, nivelul critic al depunerilor este apreciat la valori ale încărcăturii suplimentare cuprinse între 3 şi 20 de kg/hectar, în funcţie de soluri şi de vegetaţie; pentru apariţia eutrofizării ecartul încărcării în adaos fiind de 3-10 kg/hectar. Programul Naţional American al Depunerilor Atmosferice a efectuat măsurători ale depunerilor umede şi uscate, atât din punct de vedere volumetric, cât şi sub raportul vitezei de distribuţie pe terenurile împădurite, raportat la suprafaţa foliară şi la capacitatea de absorbţie a diferitelor specii de arbori. Depuneri mai importante de amoniu şi de azot organic au fost măsurate în apropierea fermelor avicole. Creşterea depunerilor este pusă în legătură cu intensificarea fertilizării şi cu procesele de combustie din industrie. Până la urmă, fenomenul este util de urmărit pentru că, printre altele, particulele solide din aer sunt responsabile şi pentru formarea ploilor acide. Între anii 1922 şi 1989 au fost efectuate măsurători volumetrice în diferite puncte din nord-estul SUA, rezultând variaţii destul de mici de-a lungul secolului XX, după cum se observă din Tabel 1.7. Măsurători similare, chiar mai timpurii, s-au desfăşurat şi în Europa, în special în Marea Britanie şi în Olanda (Tabel 1.8).

22

Poluarea mediului cu nitraţi

Astfel de măsurători se pot face şi pe termen scurt, aşa s-a procedat în SUA, în 1966, când a fost înfiinţată de către Institutul Geologic prima reţea care se ocupa cu măsurători volumetrice pe teritoriul satului New York. În acel an s-a constatat o creştere uşoară a depunerilor de amoniu. De asemenea, Consiliul Naţional al Cercetării din SUA a măsurat depunerile de nitrat în perioada 1965-1980, rezultatele nu au fost relevante. În perioada 1972-1992, Programul „HubbardBrook" de Studii asupra Ecosistemelor , integrat unui experiment mai amplu care se ocupa cu observaţii ale pădurilor din NE SUA, a obţinut o mare cantitate de date din care nu a reieşit tendinţa de creştere accelerată a depunerilor de amoniu sau de nitrat. Alte instituţii specializate (USGS) au efectuat observaţii în perioada 1983-1994, reieşind o creştere modestă a concentraţiei de NH4 şi de NO3 în vestul SUA şi o cvasistabilitate în estul ţării. Revenind la ultimul tabel, se observă o creştere uşoară la depunerile măsurate la Flahult, Suedia, într-o perioadă destul de îndelungată. La Woburn, Marea Britanie, s-a estimat o creştere ceva mai accentuată, cu aproape 5 kg/hectar, pe când la Rothamsted, UK, sporul depunerii a fost extrem de mic, cu puţin peste 1 kg/hectar în aproape 80 de ani. La cealaltă extremă se află Olanda. Având o populaţie foarte densă şi o activitate industrială intensă, era de aşteptat ca emisiile de azot în aer să fie pe măsură. Creşterea cu 7 procente între 1908 şi 1994, cele două puncte de observaţii fiind apropiate, este dinamică-pe un teritoriu restrâns se găsesc foarte multe ferme de creştere a puilor. În nici o altă parte a continentului nu s-a înregistrat o asemenea creştere, de 10 kg/hectar în secolul trecut. Pentru vegetaţia naturală, unde, pentru a fi luat în calcul riscul de reducere a diversităţii, încărcătura critică variază între 3 şi 20 kg/ha, nu s-au observat modificări importante la nivelul depunerilor. La nivel global, fie că este vorba de terenurile agricole, fie de păduri, nu există vreun argument solid care să susţină teza creşterii accelerate a depunerilor, cu atât mai mult să se declare că ar fi fost afectată productivitatea primară sau biodiversitatea. Nu înseamnă că nu se poate produce o intensificare în viitor, pe măsură ce îngrăşămintele de sinteză vor fi utilizate necorespunzător. Tehnologiile moderne de producere a fertilizanţilor au dus la o creştere explozivă a folosirii acestora, cu o rată anuală de peste 8% până prin 1960, după care a urmat o atenuare care s-a transformat în descreştere uşoară începând din anii 80, continuând şi acum. Dacă la început a existat o exuberanţă în folosirea îngrăşămintelor, în anii din urmă (1986-1995) rata fertilizării a scăzut cu 2 procente anual.

23

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Pentru o producţie medie de porumb de 8700 kg/ha, în SUA se apreciază un aport de azot la un hectar de 122 kg. În cazul producţiei ideale de 18.000 kg/ha, ar fi nevoie de un adaos al azotului la o cantitate de 400 kg pentru un hectar. La începutul deceniului 9 al secolului trecut, în fermele din 4 state americane (Illinois, Indiana, Nebraska şi Iowa) s-au aplicat cu 200% mai mult azot sub formă de fertilizant decât s-a scos de pe teren prin recoltare. Începând cu 1986, acest raport a scăzut considerabil, pentru a ajunge la 160% în 1996. Scăderea procentuală din fiecare an în statele menţionate a fost de 0,9-2,2%. Dacă se prevede o raţie de fertilizare de 66-130 kg/ha, raportul va avea o valoare de 122-155%. Pe terenuri alcaline cultivate cu grâu şi irigate din Mexic au fost aplicate 250 kg de azot la hectar, cu raportul de 195%. În Marea Britanie şi în Franţa, la doze de 155, respectiv 185 kg de azot/ha, raportul a fost de 108 şi 114%. Pe culturi neirigate de grâu din Olanda, aplicarea a 170 kg de azot/ha, predominant sub formă de uree, a dus la crearea unui raport de 94%. Pentru Arabia Saudită, Egipt şi China de nord, pe terenuri irigate cultivate cu grâu, la doze de 150-226 kg de azot/ha, a corespuns raportul de 156-179%. Prognoza pentru perioada 1990-2100 admitea o rată a fertilizării cu azot variind între 3,8% în statele industrializate şi 0,65% în restul lumii. La un declin al ratei de fertilizare cu 0,5% pe an, se va ajunge ca în anul 2070 aceasta să ajungă la 100%, adică doar cu puţin peste valoarea ei actuală în Olanda. În ce priveşte acţiunea celor două forme ale azotului (nitric şi amoniacal) există mai mulţi factori care favorizează absorbţia de către plante a uneia sau alteia dintre ele (Lixandru, 2006):

- N-NH4 este absorbit mai uşor la reacţie neutră, este preferat de plantele tinere sau

de cele care se dezvoltă bine pe soluri acide şi unde nitrificarea este foarte lentă; în acelaşi timp, la nutriţia preferenţială cu azot amoniacal, are loc intensificarea absorbţiei radiculare a fosforului sub formă de ioni de fosfat. Când ionii de NNH4 au concentraţie mare, au efect toxic asupra plantelor, producând etiolarea acestora. plantele bătrâne, de cele care rezistă fără probleme pe orice domeniu de pH; are efect asupra inhibării absorbţiei ionilor de fosfat, creşte concentraţia de acizi organici din ţesuturile verzi, dacă absorbţia este radiculară, se pare că ionii de nitrat nu sunt toxici.

- N-NO3 este absorbit foarte bine la temperaturi de circa 30OC, este preferat de

24

Poluarea mediului cu nitraţi

1.6. Consideraţii asupra îngrăşămintelor naturale
Abordarea problemei nitraţilor nu poate fi făcută fără cunoaşterea stării celorlalte elemente nutritive din sol, de cea mai mare importanţă fiind humusul şi fosforul. Toate procesele biologice, fizice şi chimice din sol se produc numai în prezenţa materiei organice, întrucât -ca să ne referim doar la procesele chimice-, aceasta contribuie la furnizarea către plante a elementelor asimilabile, măreşte capacitatea de absorbţie a solului, ajută la solubilizarea sărurilor greu solubile, sporeşte eficienţa fertilizanţilor chimici, este un catalizator al reacţiilor de oxidare-reducere. Compuşii organici cu azot se găsesc în resturile vegetale şi participă la formarea proteinelor, acizilor aminici, a humusului; apar şi în secreţiilor rădăcinilor. În cernisoluri din zone cu precipitaţii mai bogate, dar şi în luvosoluri, azotul acoperă aproape 5 % din masa humusului. Pentru stratul prelucrat al solului, fiecărui procent de humus îi corespund 1000 de kg de azot (Lixandru, 2006). Îngrăşămintele organice provenite din zootehnie contribuie la creşterea fertilităţii solului prin elementele nutritive pe care le eliberează sub formă uşor asimilabilă, deci au acţiune humiferă. Gunoiul de grajd rezultă din fermentarea aerobă şi anaerobă a dejecţiilor solide şi lichide produse, în amestec fizic cu resturile vegetale folosite pentru hrana sau aşternutul animalelor. El conţine toate elementele utile creşterii şi dezvoltării plantelor, dar valoarea sa fertilizantă depinde de compoziţie, de gradul şi modul de fermentare, de condiţiile păstrării şi aplicării pe teren. Compoziţia chimică a gunoiului este în legătură cu specia animalelor, cu sistemul de creştere şi cu cantitatea de material folosită ca aşternut. Materia organică nu este în măsură să asigure unilateral recolte bogate, dar acţionează extrem de eficient în alte direcţii: îmbunătăţeşte structura solului, capacitatea pentru apă, drenajul, activitatea microorganismelor. Scăderea concentraţiei de humus în soluri cu textură argiloasă duce la formarea denivelărilor şi la apariţia crăpăturilor la suprafaţa terenului, odată cu supraumectarea se formează crusta şi creşte tasarea, care favorizează eroziunea şi alunecările. Solurile nisipoase sărace în materie organică îşi pierd coeziunea şi devin mobile sub acţiunea apei sau a vântului. În ultimii ani s-a pus tot mai mult problema cunoaşterii cât mai exacte a conţinutului de materie organică a solurilor Europei, în interdependenţă cu alte aspecte actuale, cum ar fi degradarea continuă a solurilor, extinderera deşertificării, schimbările climatice, eroziunea terenurilor.

25

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Sunt urmăriţi mai mulţi factori antropici care contribuie la micşorarea continuă a conţinutului de humus din sol: înlocuirea pajiştilor şi a pădurilor, în general a vegetaţiei native, cu terenurile arabile, lucrarea adâncă a solului care favorizează mineralizarea rapidă a humusului, păşunatul excesiv, incendiile forestiere. Factorii care influenţează conţinutul de materie organică sunt naturali (clima, materialele parentale ale solurilor, aspectul de relief, vegetaţia nativă) şi antropici (utilizarea terenurilor, practicile agricole, degradările accidentale). Prin intensificarea lucrărilor solului, partea de sus a acestuia este supusă uscării rapide; astfel, o mare parte din componentele organice se pierd în aer, iar coeziunea agregatelor se pierde. Rata anuală de pierdere a materiei organice este variată spaţial, depinzând de tipul culturii, starea drenajului, condiţiile climatice (Waters şi Oades, 1991). Un teren luat în cultură poate fi mai sărac cu 30-60% în azot şi materie organică decât alt teren nederanjat. Experienţele efectuate în SUA au arătat că materia organică dintr-un sol cultivat îndelung poate scădea cu 30%, iar azotul se reduce cu 40% (Russell, 1961). În condiţii de umiditate şi covor vegetal constante, se consideră că pentru o scădere a temperaturii medii cu 10OC, cantitatea de azot şi cea de humus ar putea creşte de 2 până la 3 ori; oricum, solurile din nordul Europei sunt de 3-4 ori mai bogate în materie organică decât cele din sudul continentului. Un parametru foarte important în evaluarea asigurării solului cu materie organică este carbonul organic ( C ) , privit în special în raportul său cu nivelul azotului din sol (Tabel 1.9). Pierderile de carbon organic pot fi şi mai mari pe un teren cu exces de apă cvasipermanent, ele ajungând chiar la 80% în 38 de ani (Zdruli, 1995). Refacerea conţinutului de materie organică este posibilă, dar necesită mult timp. The European Soil Bureau a dezvoltat în colaborare cu statele membre o bază de date la nivel de profile de sol, care conţin informaţii asupra conţinutului de carbon organic din stratul de sol de 0-30 cm; totuşi nu este o situaţie corespunzătoare pe de-a-ntregul în ce priveşte acurateţea şi acoperirea teritorială. Concluzia de bază este că 45% din suprafaţa continentului are conţinut mediu de C organic (considerat între 2 şi 6%), alte 32 de procente se caracterizează printr-un conţinut mic (între 1 şi 2%), pentru 13% din total conţinutul este foarte mic (sub 1%), iar 5% din suprafaţă are conţinut ridicat (peste 6% - aici incluzându-se şi zonele acoperite de turbării).

26

Poluarea mediului cu nitraţi

Baza de date europeană (The European SoilDatabase) oferă o imagine destul de aproximativă a felului cum va evolua starea materiei organice din sol. Cele mai periclitate zone sunt cele din sudul continentului, luate în cultură de 2000 de ani. Numai utilizându-se un sistem operaţional omogen - şi până acum acest deziderat este încă departe de a fi îndeplinit - poate fi privită în ansamblu starea solurilor la nivel continental. Este nevoie de o reactualizare a datelor înregistrate cu mult timp în urmă, de corelarea datelor furnizate de centrele regionale cu cele stocate la nivel centralizat, de întocmirea programelor computerizate, de îndesirea recoltării probelor de sol, dar şi de folosirea unei metodologii comune în ceea ce priveşte efectuarea analizelor. În multe părţi ale globului, dar mai ales în America de Nord, s-a încercat lucrarea solului cu minimum de lucrări, uneori acestea fiind chiar eliminate, pe considerentul că numeroase observaţii făcute de-a lungul timpului denotă sechestrarea eficientă a carbonului în sol, în astfel de condiţii, iar aceasta nu numai că îi îmbunătăţeşte acestuia calitatea, dar reduce şi emisiile de carbon în atmosferă. Un studiu în această direcţie a fost efectuat în statul federal Dakota de Nord, pe o perioadă de 12 ani (1983-1995), pe soluri neirigate, cu textură argiloasă. Terenurile erau cvasiorizontale, cu panta maximă de 4%. Clima se caracteriza prin precipitaţii anuale medii însumând 418 mm, dar variaţia de la un an la altul a avut valori mari.

27

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Până la începutul anilor 60, aici nu creşteau decât ierburi native. În cadrul unor sisteme de rotaţie anuală cu grâu de toamnă-grâu de primăvară-floarea soarelui şi grâu de primăvară-pârloagă au fost urmărite evoluţiile recoltelor ca răspuns la fertilizarea cu azot şi cea a nivelului de carbon organic reţinut în sol, conform mai multor scenarii. Rezultatele experimentului au arătat că, în lipsa lucrărilor solului sau pe fondul aplicării la minimum a acestui fel de lucrări, carbonul a fost fixat în sol în cantităţi mai mari sau cel puţin nu a avut loc reducerea rezervei faţă de scenariul în care sau efectuat lucrările anuale obişnuite, la fel întâmplându-se şi cu azotul rezidual. Acest lucru a fost favorizat de fertilizarea cu azot şi de încorporarea în sol a resturilor vegetale. Culturile cărora li s-a aplicat doză crescută de azot au lăsat în sol mai mult reziduu vegetal. Carbonul organic de pe terenurile cultivate cu grâu de primăvară în alternanţă cu pârloagă nu a fost prea mult influenţat de felul şi de intensitatea lucrărilor pe adâncimea de 7,5 cm şi nici de cantitatea de azot adăugată. În schimb, la culturile anuale a avut loc o creştere însemnată a acestuia, pe seama reîncorporării unei mari cantităţi de resturi vegetale-sub acţiunea lucrărilor mai energice ale solului. Acestea au dus la crearea între sol şi resturile respective de condiţii cu mai multă umiditate, oxidarea şi activitatea microorganismelor fiind astfel favorizată, ceea ce a produs descompunerea rapidă a resturilor organice. Pe de altă parte, azotul total din solul cultivat cu grâu de primăvară-pârloagă nu a fost afectat de lucrările solului, nici de fertilizarea chimică. Masa carbonului organic s-a redus, mai ales la adâncimea de 0-15 cm. În schimb, la culturile anuale, odată cu scăderea intensităţii lucrărilor, conţinutul de azot a crescut, cel mai mult în stratul cuprins între 7,6 şi 15,2 cm. În lipsa lucrărilor, rata potenţială a mineralizării creşte foarte mult, aspect relevat de unii autori (Wienhold şi Halvorson, 1999), la 5 ani după terminarea experimentului, pe acelaşi teren. Lucrarea redusă a mărit densitatea aparentă a solului, aceasta micşorându- se pe măsură ce s-au aplicat fertilizanţi în doze progresive. Folosirea îndelungată a pârloagei poate duce la scăderea carbonului organic, concluzia fundamentală a studiului a fost că o sechestrare a carbonului în sol se produce dacă în asolament este introdusă floarea soarelui (Tabelele 1.10 şi 1.11).

28

Poluarea mediului cu nitraţi

29

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

1.7. Importanţa fosforului ca element nutritiv, constrângeri impuse de folosirea lui iraţională
În ce priveşte fosforul, este recunoscut în ultimii ani că, pe lângă calitatea sa de a susţine energic creşterea şi dezvoltarea plantelor, acest element poate crea şi probleme prin intensificarea productivităţii biologice a apelor de suprafaţă, dând naştere eutrofizării, în cele mai multe cazuri fosforul este principalul vinovat, dar pe lângă el intervin şi carbonul şi azotul. Dacă în soluţia solului normal concentraţia de fosfor este de 0,2-0,3 ppm, pentru ca apa să treacă de pragul eutrofizării trebuie să conţină peste 0,02 ppm. Următoarele consideraţii asupra fosforului sunt importante dat fiind că de cele mai multe ori poluarea apelor cu fertilizanţi se datorează nu doar azotului ci şi celui dintâi, acţiunea lor este una de sinergie. Aplicat în concordanţă cu nevoile culturilor, fosforul are o influenţă benefică, el contribuie la îmbunătăţirea structurii solului, la menţinerea densităţii optime a covorului vegetal, micşorează riscul eroziunii. În medie, doar 30% din fosforul ajuns în sol prin fertilizare este folosit de culturi şi în zootehnie; se ajunge ca prin acumularea cantităţilor aplicate în exces să crească pericolul pierderilor prin scurgere. Până prin anii 40, fermierii aveau tendinţa de a asigura necesarul de hrană pe plan strict local. Odată cu dezvoltarea impetuoasă a agriculturii de după cel de-al doilea război mondial, s-a produs o diviziune a muncii în domeniu, astfel încât există o separare teritorială evidentă a culturilor de câmp şi a creşterii animalelor. Doar o treime din producţia de cereale este azi utilizată ca hrană pentru animale, deci se poate vorbi de un transfer cu sens unic al fosforului între producţia de grâne şi zonele de creştere a animalelor. Apariţia surplusului de fosfor apare atunci când sistemul agricol trece de la cultura mare de câmp la producţia zootehnică intensivă, adică de la folosirea fosforului ca fertilizant la cea de component al hranei pentru animale. Pentru ilustrarea balanţei fosforului într-o exploataţie agricolă, este util exemplul oferit de Lanyon şi Thompson în 1996 pentru o fermă din Pennsylvania. Suprafaţa agricolă era de circa 100 de hectare, iar sectorul zootehnic cuprindea toate speciile obişnuite. Elementele de calcul au fost: recolta de cereale- în special cea de porumb şi de lucernă, producţia de ouă, intrările şi ieşirile de fosfor- furajare, export de gunoi de grajd.

30

Poluarea mediului cu nitraţi

S-a constatat că din fosforul intrat în fermă pentru hrana animalelor, numai 27% s-a regăsit în ieşiri, ceea ce demonstrează că astfel de activităţi constituie sursa primară de exces de nutrienţi dintr-o fermă. Surplusul anual de la 80 la 110 lb/acru este reprezentativ pentru o fermă avicolă obişnuită, unde hrana este furnizată îndeosebi de cerealele furajere. Acumularea de fosfor în această fermă a ajuns să depăşească nevoile culturilor. Pătrunderea fosforului în apele pe care le eutrofizează (alături de azot) se face prin scurgerea de suprafaţă, prin flux de subsuprafaţă, infiltrare şi procese de drenaj ocazionate de lucrările de cultivaţie. Efectele se fac uneori simţite la distanţe mari faţă de sursă. În general, fosforul este tratat ca P2O5, combinaţia cea mai uzuală în fertilizare. Fosforul poate fi relativ repede fixat în forme insolubile şi deci devine inaccesibil plantelor, procesul este dependent de pH şi de conţinutul solului în calciu, fier şi aluminiu. În cele mai multe soluri, concentraţia fosforului este mai mare în orizonturile de la suprafaţă decât în adâncime, fiindcă aici este o activitate biologică mai intensă, un ciclu al său între rădăcini şi biomasa de la suprafaţa terenului şi materie organică în cantitate mai mare sub forma resturilor vegetale căzute. În sistemele cu lucrări minime de cultivaţie, fertilizanţii sintetici şi gunoiul sunt aplicate în sol la adâncimi mici, aşa că fosforul capătă concentraţii mari în primii 5-15 cm. Fertilizarea pe termen lung cu fosfor mai mult decât au nevoie culturile cauzează îmbogăţirea solului cu acest element. Mai toate zonele din SUA care au nevoie presantă de fertilizare cu fosfor pentru asigurarea de producţii stabile (aria Marilor Câmpii) sunt şi cele care au probleme legate de poluarea acviferului: Marile Lacuri, lacurile Champlain şi Okeechobee, golfurile Delaware şi Chesapeake. 33% din terenul arabil al lumii înregistrează deficienţe în asigurarea cu fosfor; în regiunile tropicale şi subtropicale, ploile acide poartă principala vină pentru această situaţie (Sanchez şi Euhara, 1980). Pe lângă aceasta, zăcămintele de roci fosfatice vor fi epuizate în următorii 60-90 de ani (Abelson, 1999). Teoretic, pierderile de fosfor au loc prin îndepărtarea rapidă concretizată prin scurgerea de suprafaţă şi infiltraţiile din interiorul profilului de sol. În realitate, situaţia este mult mai complexă, de exemplu, scurgerea la suprafaţa terenului pe pante poate duce la infiltrări în adâncime, la pătrunderi laterale, iar ulterior la reapariţia fluxului la suprafaţă; în general, pierderea se referă la fosforul total antrenat şi ajuns într-un acvifer pe toate căile posibile. Deplasarea se face fie prin depunerea de sedimente, fie sub formă de soluţie.

31

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Sedimentele includ şi particule mici de sol, precum şi materie organică, desprinse în timpul viiturilor-acest tip de mişcare reprezintă 80% din fosforul deplasat de la suprafaţă de pe terenurile cultivate (Sharpley, 1992). Pe terenurile bine înierbate, împădurite şi necultivate, predomină deplasarea fosforului în soluţie. Mobilizarea fosforului are loc mai ales când precipitaţiile sau irigarea interacţionează cu apa freatică apropiată de suprafaţă (sub 4-5 metri) sau cu materialul vegetal căzut la suprafaţa solului. O mare parte a fosforului dizolvat este accesibil imediat consumului biologic, iar cel sub formă de sedimente are o accesibilitate mai lentă, dar pe termen lung este o sursă sigură de contaminare a ecosistemelor acvatice (Echolm, 1994). Acolo unde lucrările de drenaj sunt aplicate pe scară largă (de exemplu în Florida), pierderea fosforului se face şi prin infiltraţii de subsuprafaţă, odată cu apa drenată. Totuşi, pe parcurs, în solurile sărace, o mare parte a sa este fixată, astfel încât în apa freatică nu se regăsesc concentraţii prea mari; excepţie fac solurile nisipoase, turboase sau cu multă materie organică, unde scurgerea preferenţială de-a lungul porilor largi sau al canalelor de mici animale este un catalizator al infiltrării (Bengston, 1992). Irigaţiile sunt un alt factor important al creşterii riscului de îndepărtare a fosforului de pe terenurile agricole, chiar prin mărirea puterii erozive a apei, atunci când se folosesc debite prea mari. Mobilizarea fosforului în apele drenate poate duce la concentraţii de la 0,15 la 2,75 mg/litrul de apă, dacă în sol există o asigurare cu fosfor de 60 ppm (Heckrath, 1995). Nivelul de 60 ppm depăşeşte nevoile celor mai multe dintre culturi, pentru dezvoltarea optimă a lor, deci este punctul critic de la care apar problemele de poluare a componentelor mediului. Un exemplu de variaţie a conţinutului de fosfor în soluri asupra cărora sunt aplicate diferite cultivaţii este redat în Tabel 1.12.

32

Poluarea mediului cu nitraţi

Un exemplu de abordare a încărcării solului cu fosfor în cantitate mai mare decât este necesar pentru culturi este determinarea „saturaţiei solului cu fosfor", aplicată în Olanda (studiul efectuat de Breeuwmsa şi Silva, 1992). În principiu, se urmăreşte relaţia dintre fosforul accesibil şi cel fixat, pe considerentul că la o creştere a P fixat, o mai mare cantitate este îndepărtată din sol prin scurgere de suprafaţă şi ajunge în lacuri sau în apa freatică. În această ţară, a fost stabilit nivelul critic al saturaţiei cu fosfor a solurilor la 25%, dincolo de care situaţia este inacceptabilă.

1.8. Regimul nitraţilor în plante. efectele negative ale excesului de nitraţi asupra sănătăţii umane
Datorită sarcinii electrice negative, nitraţii nu formează săruri insolubile cu vreunul din compuşii minerali sau organici ai solului, ceea ce înseamnă că nu pot fi reţinuţi de coloizi şi sunt lesne îndepărtaţi din soluţia de sol. De aici reiese accesibilitatea completă a nitraţilor pentru plante, o particularitate benefică în condiţii de nutriţie normală, dar şi posibilitatea de spălare a lor din stratul activ către adâncime, în perioadele cu ploi abundente. Pentru zona geografică în care este situată România, cu climă de factură temperată-uşor continentală, fertilizarea chimică şi amonificarea eliberează azotul amoniacal care este apoi destul de repede convertit la nitrat. Plantele se aprovizionează cu azot din sol aflat în ambele forme: nitrică şi amoniacală; forma cea mai convenabilă, în special pentru leguminoase, este cea nitrică. Procesul are loc la nivelul rădăcinilor şi al frunzelor, prin intermediul a a două enzime: nitraza şi nitritreductaza. Dacă doza de îngrăşământ este mărită exagerat sau este aplicată neuniform, se produce o dereglare a nutriţiei minerale a plantei, cu predominarea unui element sau al mai multor elemente chimice. O nutriţie neechilibrată generează carenţa sau excesul de nitraţi. Ambele stări au cam aceleaşi simptome: etiolarea, clorozarea, uscarea marginilor frunzelor; de aici rezultă necesitatea cunoaşterii exacte a cauzei. Când concentraţia de nitrat din stratul superficial al solului este prea mare, plantele se pot adapta relativ repede prin pătrunderea rădăcinilor la adâncimi mai mari, totuşi efectul primar se face simţit şi după aceea şi influenţează negativ productivitatea culturii (recoltele pot fi mai mici cu până la 20% faţă de nivelul aşteptat).

33

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Pentru România, la majoritatea culturilor şi solurilor există o „carenţă latentă" a azotului, materializată prin slaba asigurare cu acest element atât de necesar, chiar dacă efectele nu sunt, de cele mai multe ori, vizibile (Vintilă şi colab., 1980, 1984). Pe fondul precipitaţiilor reduse (în general în condiţii de umiditate deficitară), are loc valorificarea incompletă şi deci neeficientă a azotului accesibil din sol. Când carenţa devine acută, simptomele devin evidente, mai cu seamă în soluri cu textură grosieră, pe terenuri cu eroziune în suprafaţă, în materialele aluvionare (lunci), dar şi în soluri cu asigurare normală dar lucrate necorespunzător. De asemenea, surplusul de umiditate intensifică denitrificarea şi este pierdută o mare parte a azotului, cazul decadei 1970-1980, când a plouat abundent, este grăitor. La aceste cauze se adaugă o prea mare densitate a plantelor, gradul ridicat de îmburuienare, aplicarea nesincronizată sau neuniformă a îngrăşămintelor. Acumularea nitratului în plante este un subiect de preocupare pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor, pentru că părţile comestibile pot căpăta concentraţii ionice foarte mari, aceasta având efect asupra incidenţei methemoglobinei şi, posibil, a cancerului gastric (Brunning-Fann, 1993). Au fost depistate concentraţii ale azotului în frunzele de salată de până la 65x10 -6 mol/gram (Gaudreau, 1995), iar în lăstarii de lobodă, nivelul maxim determinat a fost mai mare de 110x10 -6 mol/gram (Quinche, 1980). Pe deasupra, cam 60% din cantitatea totală de azot poate fi sub formă de nitrat, iar aceasta face dificilă întocmirea unor modele universale cu caracter predictiv asupra conţinutului total de azot din perioada de creştere a plantei, de aceea se urmăreşte îndeosebi nivelul azotului fixat. Se recunoaşte azi că acumularea nitratului are o mare variabilitate şi depinde în mod sensibil de factori endogeni şi exogeni. Această variabilitate largă a fost observată comparând specii vegetale diferite, dar ea se manifestă chiar la aceeaşi specie (Cantliffe, 1973; Maynard, 1976; Blom-Zandstra, 1989). Dintre plantele cu talie înaltă, arborii şi arbuştii au cel mai redus conţinut de nitrat în ramurile tinere (Bussy, 1997). Este acceptat faptul că părţi diferite ale plantei acumulează cantităţi variate de nitrat. Astfel, marginile frunzelor au concentraţii mai mici decât peţiolul, la fel ca frunzele tinere faţă de cele mai bătrâne (Maynard, 1976). Este cunoscut că un nivel ridicat al radiaţiei solare directe reduce acumularea nitraţilor, lucru demonstrat de plantele umbrite tot sezonul de vegetaţie în comparaţie cu cele aflate în câmp deschis (Blanc, 1980), sau prin experimente iniţiate în incinte speciale, cu lumină

34

Poluarea mediului cu nitraţi

controlată (Blom-Zandstra, 1988). După câte s-ar părea, lumina puternică determină o descreştere a concentraţiei în timpul zilei, urmată de creştere evidentă, noaptea (Maynard, 1976). În acelaşi timp, efectul nutriţiei depinde şi de forma sub care se găseşte azotul; de exemplu, reducerea concentraţiei de nitrat din soluţia solului sau înlocuirea sa parţială cu forme reduse de azot cum ar fi amoniul sau ureea, duce la scăderea conţinutului de nitrat din plante (Gashaw, 1981). În mare, conţinutul de nitrat este privit ca o balanţă între rata absorbţiei nete şi cea a asimilaţiei. Cele două procese ale metabolismului sunt determinate genetic, ceea ce explică marea variabilitate a parametrului respectiv în plantele cultivate şi în flora naturală (Ourry, 1997). Pe de altă parte, absorbţia nitratului este determinată de regimul de nutriţie, iar asimilaţia, de condiţiile de climă-incluzându-se aici condiţiile de fotosinteză. Din acest punct de vedere, încă nu au fost elaborate modele predictive. Nitratul conţinut de plantă este fixat prin regularizarea forţei osmotice (McIntyre, 1997). O altă ipoteză este susţinută de experimente în care nutriţia cu azot şi asimilaţia au o mare varietate, iar între azotul nativ şi rata de asimilare este stabilită o „corelaţie negativă". Miller şi Smith au lansat în 1996 teoria conform căreia concentraţia nitratului este reglată în celulele corticale ale rădăcinii. Dacă nitratul, la un moment dat, se găseşte într-o concentraţie mai mare decât raportul optim nitrat/apă, orice modificare a umidităţii într-o componentă sau la nivelul întregii plante aduce după sine dezechilbre. Nitraţii ingeraţi pătrund în sânge şi produc boala denumită methemoglobinemie („boala albastră"), efectul este cel de paralizare a funcţiei de transport al oxigenului în ţesuturile vertebratelor. Aceasta înseamnă că nivelul methemoglobinei, care în globulele din sângele omului sănătos nu trebuie să depăşească 8%, ajunge la valori de 10%; atunci se produce coloraţia antocianică a mucoaselor gurii, nasului şi, uneori, a pielii (Lixandru, 2006). Când concentraţia depăşeşte 20%, simptomele constau din cefalee, ameţeli şi tahicardie. La concentraţii mai mari de 60% se instalează tulburări neurologice şi de vedere, în unele cazuri putându-se produce decesul. Boala are o incidenţă mai ridicată la copiii de vârstă fragedă, în al căror sânge se găseşte varianta F de hemoglobină (Lixandru, 2006).

35

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

O altă consecinţă a prezenţei în exces a ionilor de nitrat în organismul uman, potrivit autorului citat mai înainte, este formarea nitrozaminelor, compuşi cu acţiune cancerigenă, responsabili cu formarea tumorilor la ficat, stomac, rinichi, esofag sau pancreas. Nitrozaminele sunt introduse în organism prin consumul de alimente, dar sunt eliberate şi de unele produse din cauciuc (tetinele şi suzetele de exemplu); tocmai de aceea în unele ţări au fost stabilite niveluri maxime admise. Experimentul iniţiat de Raul Cardenas-Navarro, Stephane Adamowicz şi Paul Robin a obţinut rezultate interesante (publicate parţial în anul 1999). Au fost efectuate observaţii asupra culturilor de tomate şi de salată verde crescute în mediu controlat în ce priveşte umiditatea, cantitatea de radiaţie luminoasă şi substratulacesta a fost de fapt înlocuit cu soluţie nutritivă. Astfel, în cazul culturii de tomate, fluxul luminos a fost dozat progresiv pe toată durata testului, nedepăşind niciodată % din cantitatea pe care plantele ar fi primit-o în câmp deschis, umiditatea relativă din aer a variat între 75 şi 85%, iar temperatura a fost menţinută la valoarea de 25OC. La fel, soluţia nutritivă avea în compoziţia sa apă deionizată cu săruri pure, printre care sulfat de potasiu, sulfat de calciu, sulfat de magneziu şi 3 moli/mc NO3-. Pentru experimentul cu salată verde, condiţiile au constat din umiditate relativă de 80%, temperatură de 16OC şi creştere progresivă a fluxului de energie luminoasă de la 90 la 149 molix10-6/mp/sec. Au fost prelevate probe de plantă pentru determinarea greutăţii acestora (în stare proaspătă şi uscată, doar frunze tinere şi viabile), iar concentraţia nitratului s-a determinat din materialul uscat al extractelor din plante, folosindu-se un analizor colorimetric. Rezultatele au evidenţiat, în primul rând, dinamica diurnă a efectului nutriţiei cu azot la cele două culturi, timp de 19 zile. În funcţie de variantele experimentului, conţinutul de nitrat şi cel de apă au descrescut în perioada cu lumină şi au crescut la întuneric (tabelele următoare).

36

Poluarea mediului cu nitraţi

Referindu-ne la schimbarea conţinutului de nitrat, perioada lipsită de lumină poate fi împărţită în două intervale: de-a lungul primelor 24 de ore conţinutul creşte treptat de la 0,55 la 0,96x10-2 moligramul de masă uscată; ulterior, creşterea se produce lent dar constant. Există un paralelism evident între evoluţia conţinutului de nitrat şi cea a cantităţii de apă din plantă. Nutriţia cu soluţie slab concentrată de nitrat a dus la o creştere înceată a masei uscate din întreaga plantă, dar şi la reducerea corespunzătoare a ratei de acumulare a nitratului.

37

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Tendinţa diurnă a concentraţiei de nitrat a fost întru totul similară celei constatate la cultura de tomate. Totuşi, ca o diferenţiere, la o intensitate luminoasă maximă, amplitudinea dinamicii a fost ceva mai redusă. Din experimente reiese că dinamica diurnă a concentraţiei de nitrat şi de apă la nivelul peţiolurilor şi frunzelor de tomate a urmat o corelaţie liniară între cei doi parametri. În cazul rădăcinilor, deşi acestea nu au fost direct influenţate de ciclul zi-noapte şi au avut un ecart larg al asigurării cu apă, a fost observată acceaşi relaţie de liniaritate între variabilele urmărite. Cea mai strânsă corelaţie a fost înregistrată în tulpini şi peţioluri; ele conţin de altfel o mare parte din apa plantei (40%), alte 40 de procente aflându-se în frunze, iar 20% în rădăcini. Tulpinile au avut cea mai mare concentraţie de nitrat, 60%, pe când în frunze şi în rădăcini se află câte 20%. Într-un studiu de genetică, Reinink a determinat, în 1987, o corelaţie negativă între conţinutul de nitrat şi procentajul de materie uscată în tulpinile tinere de salată cultivate în seră pe substrat de turbă. Vergniaud şi Huguet au efectuat studii pe câmpuri experimentalecultivate cu spanac, fertilizat cu azot în doze diferite, variind între 75 şi 225 kg/hectar; studiul respectiv din anul 1971 a reliefat efectul negativ al azotului asupra creşterii procentuale şi absolute a masei uscate din ramurile tinere (1,5-2,15 t/ha). Tot pe o cultură de spanac varietatea Viking, pe substrat de sol, Quinche a studiat, în 1982, efectul luminii asupra creşterii acestuia în relaţie cu fertilizarea nitrică. Din analizele efectuate asupra tulpinilor, recoltate în trei momente ale zilei, a rezultat că azotul din acea parte a plantei s-a găsit în corelaţie negativă cu radiaţia solară din ziua precedentă. În anul 1980, cu repetare în 1982, Quinche şi Dvorak s-au ocupat cu studii asupra culturilor comparative de busuioc, măghiran, cimbru şi tarhon, atât în câmp liber, cât şi în seră. Rezultatele variantei cu toate aceste specii reunite într-o singură parcelă au scos în evidenţă faptul că nitratul aflat în tulpini s-a găsit în corelaţie pozitivă cu apa din plantele respective, iar pentru aceleaşi genotipuri corelaţia a fost mai strânsă în seră decât în câmp. Aceste experimente independente au arătat că nitratul şi conţinutul de apă din tulpini se află în permanentă corelare pozitivă. La speciile cu un conţinut foarte mic de apă, cum ar fi busuiocul, se produce, uneori, o deviere a liniarităţii.

38

Poluarea mediului cu nitraţi

Rezultatele relevă existenţa unei mari variabilităţi a conţinutului de apă la nivelul tulpinilor, situaţie care depinde foarte mult de genotipuri. Dintre părţile componente ale tomatei, mai mult de 65% din materia uscată se găseşte în frunze şi în peţioluri-acestea fiind în acelaşi timp un veritabil rezervor de apă al plantei. Efectul condiţiilor de mediu (culturi aflate în câmp sau în seră) a fost observat în aproape toate variantele de cicluri zi-noapte pe termen lung, atât la salată, cât şi la tomate, cu influenţe semnificative asupra regimului nitratului. Modificările în regimul apei din plantă sunt efectul combinat al umidităţii solului şi al insolaţiei, care determină un echilibru constant între asimilare şi transpiraţie; aici intervenind şi variaţia diurnă a diametrului tulpinii (Simoneau, 1993). Efectul nutriţiei cu azot asupra conductibilităţii hidraulice a rădăcinilor şi a potenţialului osmotic a fost studiat de Carvajal în 1996, respectiv de McIntyre în 1997. În ceea ce priveşte relaţia dintre nitrat şi conţinutul de apă, Maynard (1976), într-un studiu comparativ efectuat pe două culturi de salată în câmp şi în condiţii de seră, arată că nitratul din plantă urmăreşte îndeaproape conţinutul de apă, modificările se produc sub influenţa genotipului, a radiaţiei luminoase, nutriţiei cu azot, poziţiei pe teren sau în incinte de creştere. Rata de creştere a plantelor creşte direct proporţional cu radiaţia luminoasă şi cu regimul nutriţiei cu azot. Creşterea plantei şi conţinutul de nitrat s-au micşorat la culturile de tomate odată cu restricţia de nutriţie, totuşi această relaţie nu este în mod necesar directă. Nivelul critic al nitratului, raportat la masa uscată şi la volumul total al ţesuturilor, poate fi definit ca valoarea începând de la care apar restricţii de creştere a plantei cu 10%. Pentru salată există o plajă destul de largă a acestui parametru (140-560x10 -6 moli/gramul de materie uscată (Maynard, 1974). Apa din plante este şi un rezervor de soluţie. Concentraţia acesteia se modifică prin homeostazie şi joacă rol de tampon între sursa şi pierderea de apă. Conform studiului întocmit de Cardenas-Navarro în 1988, rata netă de absorbţie a azotului, măsurată pe tomate, în ciclul zi-noapte, s-a încadrat între 23 şi 52x10 -6 mol/gram de masă uscată. Diferenţa dintre rata absorbţiei şi cea de asimilare rezultă din creşterea şi scăderea conţinutului de nitrat din plantă în timpul zilei şi pe parcursul nopţii. Presupunând că nitratul este disponibil asimilării fără oprelişte, este posibil să se estimeze capacitatea sa pentru susţinerea creşterii plantei fără dependenţă directă faţă de sistemul de absorbţie. Autonomia creşterii, oarecum subestimată întrucât nu s-a ţinut cont

39

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

de azotul din rădăcini, este cuprinsă într-un ecart de la 2 la 39% din masa uscată a tulpinii, dacă apa se găseşte într-un conţinut de 7 până la 17x10-6 moli/gram. Interdependenţa nitrat-apă este un element valoros pentru alegerea speciilor vegetale, fiindcă oferă şansa selecţionării soiurilor cu un consum redus de nitrat, ajutând şi la desemnarea modelelor ecofiziologice de predicţie a consumului de nitrat de către culturi, sau la o diagnoză cât mai apropiată de realitate a gestionării azotului în agricultură. Sunt, totuşi, necesare alte studii care să clarifice pe deplin conceptul de nivel critic al nitratului - în cele mai recente modele, azotul total din plante a fost raportat la acumularea de masă uscată (Justes şi alţii, 1994). La astfel de concluzii s-a ajuns pe baza unor experimente pe culturi în care nitratul reprezenta cel mult 1% din azotul total. Tomatele ajung să acumuleze până la 20% din azotul total sub formă nitrică (LeBol şi alţii, 1995); în cele mai multe dintre studiile efectuate, apa şi-a dezvăluit rolul de potenţial chimic-întrucât o mare parte a acesteia se pierde prin transpiraţie, trebuie acordată mare atenţie regimului apei din culturi. Pe solurile nisipoase din zona vulcanică deluroasă a Japoniei, caracterizate de andosoluri şi psamosoluri cu proprietăţi hidrice favorabile percolării rapide şi pe adâncime mare, au fost întreprinse, începând cu 1995, studii prin care să se stabilească traseul cât mai exact al azotului în sol. În aceste zone este concentrată cea mai mare parte a culturilor de câmp ale ţării, iar contaminarea cu nitrat a apelor freatice a devenit o problemă acută, mai ales în anii '70. Un raport întocmit de Tanji în 1977, repetat după 2 ani, pe baza unor date mai detaliate, arăta că utilizarea fracţionată a fertilizanţilor într-un an de producţie poate fi un test foarte eficient al controlului scurgerilor de nitrat în apa freatică. Ulterior, în 1995-1996 s-a folosit şi modelul Nitrate Leaching and Economic Analysis Package, bazat pe GIS; iar în 2001, un alt model a simulat fluxurile azotului şi carbonului în diferite sisteme agricole. În toate cazurile a fost evaluată în primul rând poluarea potenţială cu nitrat a apei freatice de mică adâncime. Pe parcursul experimentului din 2001, s-au aplicat mai multe scenarii de fertilizare şi irigaţie, iar aplicarea dozei anuale de azot în două sau chiar în trei tranşe în loc de una singură s-a concretizat prin micşorarea pierderii de azot cu 30%. Practicile de gestionare a producţiei au inclus rotaţia culturilor, fertilizare cu eliberare controlată a materialului activ, reglarea fină a cantităţilor de apă de irigat, analize detaliate ale solului, controlul apei freatice, crearea câmpurilor experimentale de „fertigaţie".

40

Poluarea mediului cu nitraţi

Cu toate că, în medie, pierderile de azot sunt ridicate mai ales în condiţiile irigării sistematice şi la precipitaţii abundente, care în această parte a Japoniei ating lesne 1500-1700 mm/an, pentru ca modelul să fie cît mai realist a fost nevoie de simularea unor condiţii cât mai variate. Eşantioanele de sol necesare analizelor preliminare au fost preluate de pe un teren agricol din prefectura Totori, situat pe un piemont vulcanic, şi din dunele de la Hojyo, din apropierea coastei marine. Materialul a fost colectat pe adâncimea de 30 de cm (tabelele 1.18, 1.19). Rata nitrificării şi absorbţia amoniacului au fost determinate pe 5 eşantioane de sol; s-au făcut de asemenea determinări ale concentraţiei de amoniu, nitrat, nitrit şi ioni de j sodiu, potasiu, calciu, magneziu şi clor prin metoda cromatografiei ionice. În total s-au efectuat 200 de tratamente. Experienţele de infiltraţie s-au făcut pe 16 coloane de sol în vederea evaluării tranzitului apei şi al azotului în timpul fertigaţiei şi după aceasta, precum şi pentru compararea diferenţelor de nitrat şi azot amoniacal ulterior aplicării fertilizantului. Coloanele au avut înălţimea de 30 cm şi diametrul de 5 cm; după uscarea materialului, densitatea aparentă a andosolului a ajuns la 0,8 g/cmc, iar cea a psamosolului, la 1,37 g/cmc. Solul a fost saturat cu apă distilată şi ţinut 30 de zile la decantare gravitaţională. Irigarea cu doze fixe de soluţie de sulfat de amoniu s-a făcut la intervale de 5 zile cu ajutorul pipetelor, pentru aplicare cât mai uniformă. Nivelul soluţiei aplicate la prima fertigaţie a fost echivalent cu cel al apei pierdute în cele 29 de zile anterioare de decantare prin evaporaţie şi infiltrare. La următoarele fertigaţii, nivelul soluţiei

41

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

e sinuozitate a fazei lichide, densitatea fluxurilor lichidelor conform legilor lui Darcy.

cenariile s-au axat pe dou? culturi tipice zonei: pepenele ?i tomatele. Sezonul de cre?tere a primei culturi ?nce

b?ia pasiv? de azot a fost estimat? ca fiind ?n limite rezonabile, conform dinamicii fluidelor.

de cre?tere, irigarea urm?re?te

ecipita?ii+iriga?ie)-evapora?ie s? nu dep??easc?

ofunzimea solului este foarte redus.

42

Poluarea mediului cu nitraţi

Scenariul pesimist (rată înaltă a infiltrării) ia în calcul posibilitatea lipsei cvasitotale a precipitaţiilor, adică întregul necesar de apă este asigurat prin irigare, ceea ce duce la rata maximă posibilă de infiltrare a apei. Cantitatea de apă pentru irigat şi frecvenţa udărilor se calculează în funcţie de umiditatea solului la un moment dat şi de rata evapotranspiraţiei din sezonul de creştere, precum şi de stadiul de evoluţie a fiecărei din cele 2 culturi. Felul cum are loc nitrificarea nu a fost relevat pentru adâncimi mai mari de 30 de cm, oricum acest proces a fost considerat important doar până unde pătrund rădăcinile active. Într-un sol nisipos, de tipul psamosolului, descreşterea nivelului de azot total a fost foarte redusă, iar creşterea conţinutului de nitrat a fost de asemenea lentă. Mineralizarea, nitrificarea şi denitrificarea într-un asemenea sol sunt neglijabile. Spre deosebire, la andosol, a avut loc o scădere considerabilă a concentraţiei de NH4 şi o creştere la fel de susţinută a conţinutului de NO3, ceea ce denotă un proces clar de nitrificare. Volatilizarea amoniacului a fost la fel de redusă în amândouă solurile, deoarece pH-ul a fost slab acid (6,1-6,5), iar reacţia fertilizantului a fost neutră (7,2). Nu s-au produs schimbări în privinţa azotului anorganic. În concluzie, la psamosol, în absenţa nitrificării, fluxul de azot a constat integral din N-NH4, pe când la andosol, cea mai mare parte a N-NH4, a fost nitrificată, iar infiltrarea azotului a avut loc iniţial sub formă de nitrat. Mai puţin de 1% din azot a fost stocat în primii 30 cm ai solului, cea mai mare parte a fost preluată de plante sau s-a infiltrat mai jos de nivelul rădăcinilor. Infiltrarea a început la 40 de zile de la începerea aplicării. Pierderea de azot s-a intensificat la începutul fiecărui sezon de producţie şi a înregistrat scăderi sensibile la sfârşitul acestuia. Aplicarea fracţionată a fertilizantului a dus la pierderi mai mici de azot prin infiltrare decât în cazul aplicării integrale. Dacă se produc precipitaţii, drenajul şi infiltrarea azotului au loc rapid. În condiţii de irigare şi de aplicare corespunzătoare a fertilizantului (scenariul optim), pierderea de azot prin infiltrare din zona radiculară a reprezentat 72% din cantitatea care se infiltrează anual la psamosol şi 60% la andosol. În contrast, pentru scenariul pesimist, cu aplicare necorespunzătoare a irigării, valorile ajung la 92% la psamosol şi la 90% la andosol. Buna gestionare a fertilizării înseamnă limitarea semnificativă a infiltrării azotului amoniacal într-un sol nisipos şi a nitratului în andosol. Aplicarea fracţionată a îngrăşământului măreşte coeficientul de asimilaţie a plantelor şi reduce pierderile către partea inferioară a solului şi mai departe în apa freatică.

43

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Pentru condiţiile climatice ale Japoniei, s-a ajuns la concluzia că aplicarea în două tranşe este soluţia cea mai bună. Solurile cu mare conţinut de nisip reclamă aplicarea în trei tranşe. Procesul depinde în mare măsură de variabilitatea temporală a regimului precipitaţiilor, făcând ca oportunitatea fertilizării să devină un element deosebit de important; de aceea se consideră că experimentele cu termen mai scurt de 3-4 ani nu sunt cu adevărat relevante. Pe viitor, este nevoie de crearea unor modele mai perfecţionate de evaluare care să urmărească dinamica activă a azotului în corelare cu asimilarea sa de către plante, precum şi cu relaţia „nutrient-stres hidric" sau cu stabilirea schemei optime de irigare. În zona Marilor Câmpii Americane, cu soluri formate în condiţii de climă destul de aridă, precipitaţiile variind între 148 mm în anii secetoşi şi 574 mm în cei umezi, cu posibilitatea de instalare a secetelor aspre şi prelungite care pot dura şi 2-3 ani, pe culturi intensive de floarea-soarelui în asolament cu grâu de primăvară şi grâu de toamnă, s-a desfăşurat un experiment prin care s-a urmărit evoluţia culturilor cu maturare timpurie şi mijlocie, în regim de cultivaţie convenţională, minimă şi zero, cu doze de azot-substanţă activă de 34, 67 şi 101 kg/ha. Studiul s-a întins pe o perioadă de 12 ani. Pentru uniformizarea nivelului recoltelor, în cazul lipsei cultivaţiei, terenul a fost fertilizat cu cantităţi suplimentare de azot. Întrucât zona este supusă limitărilor severe din punct de vedere al precipitaţiilor, fermierii de aici sunt obligaţi să aplice sisteme de cultivaţie adecvate şi să folosească reziduurile vegetale, pentru a suplini parţial cantitatea mică de precipitaţii. Astfel se realizează conservarea eficientă a apei disponibile. Studiul a demarat în anul 1984 pe un cernoziom cu textură lutoasă, având pH slab acid (6,4), carbon organic în concentraţie de 21,4 g/kg şi asigurare cu fosfor de 2026 ppm. Aplicarea azotului s-a făcut sub formă de azotat de amoniu, primăvara devreme, prin împrăştiere, cu excepţia anilor 1991 şi 1992, când seceta prelungită din cei 2 ani anteriori a determinat creşterea rezervei de azot rezidual din sol. Lucrările au inclus erbicidare, discuire şi încorporarea resturilor vegetale în sol în proporţie de 30-60% din masa de floarea-soarelui recoltată. Probele de sol au fost recoltate până la adâncimea de 150 cm de pe fiecare parcelă şi pentru toate variantele de cultivaţie şi de fertilizare cu azot. În general, apa disponibilă din sol a fost deficitară în 3 ani ai experimentului, alţi ani au fost cu mult mai umezi decât media. Parcelele pe care nu s-a făcut cultivaţie au dispus de 456 mm apă disponibilă, cele care au beneficiat de cultivaţie medie au avut 441 mm, iar cele cultivate normal, 433 mm.

44

Poluarea mediului cu nitraţi

Printre alte rezultate ale experimentului, s-a ajuns şi la concluzia că N-NO3 din profilul de 1,5 metri ai solului fără cultivaţie a fost de 89 kg/ha, cel de pe terenul cultivat convenţional s-a ridicat la 138 kg/ha, iar pentru parcelele cultivate moderat, conţinutul determinat a fost de 125 kg/ha. Aceasta reflectă probabil efectul lucrărilor de cultivaţie asupra mineralizării azotului. Wienhold a arătat că terenurile fără cultivaţie au avut un conţinut mai înalt al azotului total, deci şi al nitratului, în primii 15 cm doar pe seama fertilizării cu doza maximă. La o rată aplicată de 34 kg N/ha, azotul de pe solele fără cultivaţie a fost mai mic decât la celelalte variante, al fel şi la doza de 67 kg, chiar şi la cea de 101 kg/ha. Cel mai mare nivel al azotului total a fost înregistrat pe solele unde s-a aplicat cultivaţie convenţională. Pe de altă parte, odată cu creşterea progresivă a dozei de fertilizant, producţia de seminţe de pe parcelele lipsite de cultivaţie a crescut pe măsură: 1390, 1490 şi 1590 kg/ha, în funcţie de cele 3 doze menţionate mai înainte; chiar în condiţii de stres hidric prelungit pe un an, producţia a fost susţinută de fertilizarea cu azot, dar corelat, se pare, cu existenţa la baza rădăcinilor a unei oarecare rezerve de apă care să asigure fluxurile mimime de nutrienţi. Aşadar, includerea florii-soarelui în asolamente anuale fără irigaţie în condiţii de climă semi-secetoasă este benefică întrucât foloseşte eficient rezerva de azot a solului, împiedicându-se astfel infiltrarea nitratului şi chiar salinizarea. Impactul asupra asolamentului este pozitiv şi prin aceea că rădăcinile explorează un volum mai mare de sol decât păioasele, îmbunătăţindu-i acestuia parametrii fizici. Preocupări în legătură cu eficienţa utilizării azotului de către plantele cultivate, prin care să fie evitate dezechilibre ale acestui element în sol, sunt foarte multe. Dintre acestea poate fi menţionat experimentul efectuat în zona Tsukuba din Japonia în 2004, care a urmărit capacitatea a 4 culturi: sorgul, orezul, porumbul şi meiul de asimilare a azotului aflat în diferite forme. Testul s-a făcut pe material de sol de origine vulcanică, tratat prin uscare la aer, cernut în agregate de 2 mm şi cu adaos de vermiculit. Toate culturile au fost fertilizate cu nitrat de amoniu în amestec cu reziduuri vegetale-tărâţe şi paie. Doza de nitrat a fost de circa 500 mg/kg, s-au mai adăugat paie de orez cu raportul C:N 20, tărâţe, superfosfat simplu, fosfat de magneziu şi fosfat de calciu. Materialele au fost amestecate şi menţinute la temperatură şi umiditate riguros controlate. La rândul lor, înainte de iniţierea germinaţiei, seminţele au fost supuse unor tratamente speciale. Scopul de bază a fost modul de organizare a sistemului radicular în explorarea spaţiului

45

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

de sol în procesul de nutriţie. În acest scop, după 21 de zile de la germinare, s-au făcut analize ale rădăcinilor, care au scos în evidenţă suprafaţa totală şi fracţionată pe categorii de grosime, precum şi lungimea lor. Analizele de sol, preluate săptămânal din zona rădăcinilor şi, la sfârşitul testului, din vasele de creştere, au ajutat la determănări ale azotului anorganic, amoniacal, nitric şi proteinic. Azotul anorganic din solul fără plante a crescut spectaculos la începutul incubaţiei, atingând cel mai înalt nivel în timpul tratamentului. La adăugarea tărâţelor şi a paielor, concentraţia de azot anorganic a crescut lent, fiind susţinută mai ales de acestea din urmă. La o săptămână de la începerea incubaţiei, eşantioanele tratate cu soluţii nutritive au răspuns la fel de diferit în ce priveşte concentraţia de azot proteinic. Aceasta a crescut, în general, după adăugarea de material organic şi a atins punctul culminant la introducerea amestecului de tărâţe şi paie. După 2 săptămâni, concentraţia a cunoscut un uşor declin, indiferent de tratament. La 21 de zile, concentraţia de azot anorganic a fost mai acăzută decât în solul fără plante, excepţie făcând sorgul care a beneficiat mai cu seamă de aplicarea reziduurilor vegetale. Diferenţe notabile în ce priveşte lungimea rădăcinilor s-au manifestat între a 7-a şi a 14-a zi, cu excepţia sorgului, unde acest lucru a fost observat la 21 de zile de tratament (Tabel 1.20). Masa plantei raportată la substanţa uscată a crescut la toate speciile indiferent de forma de azot aplicată, creşterea a fost efect al aplicării azotatului de amoniu şi a fost net superioară celei datorate aportului de amestec tărâţe-paie. În ceea ce priveşte efluxul de azot proteinic dinspre rădăcini către sol, s-a observat că procesul a avut loc la toate speciile, iar porumbul a degajat cele mai mari cantităţi de azot amoniacal-aceasta în condiţiile fertilizării cu material organic. Conţinutul de azot nitric a scăzut în plante, de-a lungul tratamentului, ajungând la 21% la sorg, 3% la orez, 18% la porumb şi aproape de 0% la mei Consumurile specifice de azot se regăsesc în Tabelele 1.21 şi 1.22.

46

Poluarea mediului cu nitraţi

În concluzie, creşterea şi consumul de azot la cele 4 graminee supuse testului depind de natura azotului. Porumbul şi meiul au cunoscut creşteri susţinute în urma aplicării de azot anorganic, fiind specii pasive la prezenţa formei organice. Ca o situaţie curioasă, meiul a depins în totalitate de azotul organic, pe când porumbul a demonstrat o preferinţă redusă pentru azotul proteic. Diferenţele scoase în evidenţă pot ajuta la o evaluare mai precisă a modului cum trebuie folosite în viitor îngrăşămintele cu conţinut de azot organic. Departamentul American al Agriculturii a înfiinţat în 1990 un organism de cercetare însărcinat cu evaluarea eficienţei în acel moment a sistemului agricol aplicat de fermieri, controlul pătrunderii nitraţilor în sursele de apă şi cu dezvoltarea tehnologiilor adecvate de utilizare a fondului agricol. S-a acordat o atenţie deosebită componentelor sistemului agricol: fertilizare, lucrări de bază, controlul surselor de apă, planul culturilor, variabilitatea spaţială şi temporală a solului şi a climei. Una dintre concluziile studiului care s-a întins pe 5 ani (19911995) a fost că printr-un asolament porumb-soia se pot ţine mai bine sub control riscurile inerente folosirii fertilizanţilor decât prin cultivarea continuă a porumbului, deşi în ambele cazuri, în funcţie de împrejurări, se poate ajunge la infiltrări de nitraţi. Reducerea lucrărilor de cultivaţie, în special a celei de modelare în coame, este o măsură nimerită pentru minimizarea acestor riscuri. Lucrările de drenaj ţin sub control deplasrea nitraţilor către apele subterane, dar duc la acumulara lor în stratele superficiale ale solurilor. Sistemul agricol din acea perioadă avea două deficienţe majore: terenurile erau gestionate în mod uniform, ignorându-se variabilele induse de învelişul de soluri; iar ratele de fertilizare cu azot şi alte practici agricole curente erau stabilite jpentru o situaţie climatică normală, fără excese sau fenomene neprevăzute. În ambele cazuri, se pot produce pierderi necontrolate de azot.

47

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Factorul climatic, prin incidenţa ploilor torenţiale, îngheţurilor, vânturilor puternice, temperaturilor puternic diferenţiate în perioadele de creştere, înflorire şi fructificare, influenţează mult regimul azotului, în special ciclul acestuia şi transformările prin care trece. Este motivul principal pentru care a fost creat programul amintit, cel mai vast program de supraveghere care a funcţionat vreodată în SUA, condus de la nivel federal, cu participarea agenţiilor statale şi locale. Era acoperită o zonă agricolă de maximă importanţă, care produce mai mult de 80% din recoltele de porumb şi de soia şi utilizează jumătate din fertilizanţii aplicaţi la nivel naţional. Au fost executate diferite teste asupra îngrăşămintelor cu azot, de exemplu o comparaţie între aplicarea pe rânduri şi cea prin împrăştiere, sau includerea inhibitorilor de nitrificare. S-a demonstrat că aplicarea fertilizanţilor pe umerii coamelor-când se foloseşte acest sistem- reduce mult percolarea apei, precum şi deplasarea nitraţilor mai jos de rădăcini (Dolan, 1995). Pe de altă parte, irigarea pe brazde micşorează scurgerile de nitrat către apa suprafreatică în toată perioada când este aplicat fertilizantul (Martin, 1995). O altă latură urmărită a fost momentul aplicării. În regiunea respectivă, peste 60% din îngrăşământ este sub formă de amoniu anhidru. În toţi anii când vremea umedă s-a menţinut mai multe luni la rând, cantităţi mai mari de amoniu au fost aplicate primăvara. În zonele unde conţinutul de nitraţi din apa freatică erau mai mari, aplicarea s-a desfăşurat înainte ca temperatura solului să coboare sub 10OC. S-a mai urmărit efectul aplicării înainte de plantare în comparaţie cu cea de după; în general, dacă s-a dat doza adecvată, nu au existat deosebiri între cele două momente de aplicare, totuşi, Baker a găsit în 1993 un conţinut ceva mai mare de nitrat în primii 150 cm ai solului în cazul fertilizării preplantare. În ce priveşte azotul provenit din bălegar, ca sursă de fertilizare pentru culturile de porumb, pentru că acesta trebuie să fie mai întâi mineralizat -proces dependent de condiţiile climatice şi de trăsăturile solului -, este mai dificilă urmărirea evoluţiei nivelului de nitraţi pe un teren fertilizat cu gunoi de grajd decât pe unul fertilizat chimic, deci şi poluarea potenţială a apei freatice. Oricum, aplicarea unei cantităţi mari de gunoi de grajd creează o concentraţie de nitrat care se menţine în sol cel puţin 10 ani (Klocke, 1999). Nitratul are deci efect remanent, infiltrarea lui pe un teren fertilizat organic este mai intensă şi pentru că este intensificată activitatea microfaunei şi deci se afânează solul, ceea ce contribuie la creşterea conductibilităţii hidraulice.

48

Poluarea mediului cu nitraţi

Rolul leguminoaselor a fost, la rândul său, studiat. Dintre speciile cu rol în regimul azotului în sol, au fost urmărite lucerna, soia şi varietăţi de măzăriche. Pentru condiţiile pedo-climatice din Nebraska, aportul soiei la conţinutul de azot din sol este de circa 40 kg/ha (Klocke, 1999), având o mare importanţă pentru alegerea culturii următoare. Din studiu a rezultat că la o rotaţie porumb-soia infiltrarea de nitrat a avut un nivel de 96 kg/ha, faţă de 59 kg/ha pentru cultura continuă de porumb. Pe de altă parte, soia a fost mai eficientă în reducerea concentraţiei de azot rezidual. Lucerna a fost planta cu rol de purificare a solului aptă să îndepărteze aproape întreaga cantitate de nitraţi din sol pe adâncime de câţiva metri, efectul se menţine cel puţin 5 ani (Lamb, 1998). Trifoiul roşu, în rotaţie cu porumb, soia şi grâu, asigură suficient azot pentru cultura următoare şi reduce concentraţia de nitraţi din sol (Subler, 1995). Deşi pare curios, nitratul poate ajunge la suprafaţa terestră şi prin depuneri atmosferice, odată cu precipitaţiile. În partea centrală a statului Iowa, pe lacurile din zonă s-au depus 12 kg de NO3 anual la hectar. Cea mai intensă depunere are loc în lunile de vară, iar concentraţia de azot din apa pluvială are valori de 0,63-1,5 mg/litru (Kelly şi Blevins, 1993). Pe cele mai multe dintre terenurile experimentale, s-au făcut comparaţii între diferitele sisteme de lucrări ale solului în ce priveşte felul cum acestea influenţează transformarea azotului, nivelul recoltelor şi potenţialul de infiltrare a nitraţilor. Drept rezultat al cultivaţiei, mineralizarea azotului s-a făcut mult mai devreme, nitraţii s-au acumulat intens în sol, iar cea mai mare parte a carbonului conţinut în reziduurile de la recolta precedentă s-a pierdut sub formă de CO2. În schimb, pe solele fără cultivaţie şi mulcite, temperatura şi evapotranspiraţia s-au redus, iar descompunerea reziduurilor s-a desfăşurat mult mai lent, rezultând coeficient scăzut al nitrificării şi retenţie considerabilă a apei, azotului şi carbonului în sol (Mankin, 1996). Ca urmare, nitratul rezidual de după recoltare a fost, de cele mai multe ori, mai mare pe terenurile unde s-a aplicat cultivaţie. Pe soluri loessoide profunde din Iowa, unde s-au efectuat modelări în coame, au fost măsurate niveluri mai mari ale descărcării nitraţilor spre baza profilelor - efect al capacităţii mai mari de infiltrare a apei sub astfel de lucrări - în comparaţie cu lucrările simple, de curăţare a terenului după recoltare. Pe alte terenuri ale experimentului, modelarea în coame a ţinut sub control eroziunea pe terenurile de pe versanţi, mai ales dacă a fost efectuată pe contur, iar dacă a fost combinată cu alte lucrări adecvate, a fost încetinită

49

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

rata nitrificării şi a mişcării nitraţilor prin profilul de sol. Concentraţia NO3 pe astfel de terenuri a fost, în general, mai mică decât acolo unde s-a făcut cultivaţie completă, ceea ce înseamnă că mişcarea nitraţilor se face mai lent dacă se reduc astfel de lucrări cât mai mult cu putinţă. Infiltrarea nitratului are loc mult mai încet dacă amoniul anhidru este aplicat pe creasta coamelor decât dacă este dat pe şănţuleţele dintre acestea (Clay, 1994). Dacă rămân crăpături de la cuţitele utilajelor de aplicare a fertilizantului, se infiltrează mai multă apă de-a lungul benzii respective, deci creşte riscul infiltrării. Se admite că modelarea în coame este o practică nimerită care nu generează efecte adverse mediului, pătrunderea nitraţilor în adâncime se reduce pe măsură ce creşte perioada dintre fertilizare şi prima ploaie sau irigaţie (Karten, 1998). Scopul declarat al studiului a fost de a demonstra că sistemele agricole bazate pe „cultivaţie zero" contribuie la minimizarea scurgerilor de nutrienţi şi intensifică fluxul preferenţial-acesta cade în sarcina fostelor canale de rădăcini şi ale râmelor care, în astfel de condiţii, nu mai sunt deranjaţi. Rezultă o creştere a infiltraţiei apei din ploi şi de la irigaţie; producându-se percolare intensă şi deci o mişcare accelerată a nutrienţilor către stratele inferioare ale solului. La adâncimea de 1 metru, Pierce (1995) a găsit concentraţii mai mici de nitraţi pe terenuri fără cultivaţie în comparaţie cu cele arate. Din probele recoltate în mai, de-a lungul a 12 ani, pe sole lucrate cu cizelul sau arate adânc, rezultă că nitratul se găseşte în concentraţii mai mari în stratul adânc de 30 cm al solurilor, dar valoarea scade foarte mult în stratul de sub 180 cm (Kelly şi Blevins, 1993). Deşi nu poate fi vorba de controlul asupra precipitaţiilor, există destule practici agricole care să eficientizeze folosirea apei - cantitatea acesteia, accesibilitatea şi nivelul pierderii la suprafaţă sau în adâncime. Practicile agricole influenţează infiltrarea nitraţilor direct şi indirect. Efectul indirect se referă la modificarea circuitului apei în câmp. Astfel, se modifică rata evapotranspiraţiei, rezerva de apă din sol, scurgerea de suprafaţă. În funcţie de sistemul de lucrări folosit, concentraţia de nitraţi din sol poate fi mai mare sau mai mică. Deplasarea nitraţilor la suprafaţă este puţin semnificativă faţă de cea gravitaţională. De exemplu, în vestul statului Iowa, mai puţin de 1% din azotul aplicat se pierde prin scurgere la suprafaţă şi asta mai ales după topirea zăpezii (Steinheimer, 1998). În zona Walnut Creek din Iowa, pierderile de NO3 de-a lungul şanţurilor de drenaj, la suprafaţa solului şi către baza solului sunt de 8,0; 0,06 respectiv 7,9 kg de azot/hectar (Soencksen, 1994).

50

Poluarea mediului cu nitraţi

Mai mult de 30% din terenurile agricole din Midwest-ul SUA beneficiază de sisteme de drenaj, iar nitratul pătrunde cu uşurinţă printre rădăcini. O mare parte a nitraţilor găsiţi în apele de suprafaţă provine din această sursă. Mai mult de 95% din nitraţii infiltraţi sunt interceptaţi de pânzele freatice situate sub baza canalelor de drenaj. În decurs de 3 ani, cantitatea de nitrat deplasată prin medierea drenajului se poate încadra între 24 şi 63 kg/ha/an (Baker, 1993). Randall (1993) apreciază că se poate face o corelaţie strânsă între cantitatea de nitrat deplasată şi cea a precipitaţiilor, astfel că într-un an secetos se poate vorbi de 10 kg/ha, iar într-unul mai umed,, de 170 kg/ha. Pierderile sunt mult mai mici în sistemul de culturi perene. În anii foarte ploioşi, concentraţia NO3 din apa freatică poate depăşi nivelul critic de 10 mg/litru, mai ales în primăvară (Tabel 1.23). Există o corelaţie şi cu doza de fertilizare. Cambardella (1999) punctează un element foarte important, şi anume nesincronizarea dinte fazele de creştere şi aplicarea azotului pe teren, mai cu seamă dacă nu se cunoaşte sau nu se ţine seamă de cât azot mineralizabil are solul respectiv. În Ohio, a fost demonstrat că prin utilizarea sistemului de irigaţie de subsuprafaţădrenaj este posibil controlul adâncimii de pătrundere a apei în sol tot sezonul agricol (Fausey, 1995). Cu un asemenea sistem, Cooper a arătat în 1991 că de-a lungul a 3 ani de cultură a soiei s-a obţinut o recoltă medie de 5490 kg/ha dacă s-a menţinut adâncimea de 39 cm a apei infiltrate în sol, iar distanţa dintre rânduri a fost de 18 cm. Prin controlul strict al adâncimii la care ajunge apa din irigaţii, se obţin recolte cu 59% mai mari decât pe terenurile neirigate, iar cantitatea de NO3 infiltrată în acest sistem este foarte mică. Folosind coloane de sol, în laborator, Jiang (1997) a scos în evidenţă aceeaşi situaţie.

51

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Particularitatea esenţială a solurilor constituite din argile gonflante este formarea crăpăturilor care ajung să ocupe 2 până la 6% din volumul total în perioadele uscate ale anului. Prin aceasta se creează ocazia scurgerii preferenţiale a apei când încep ploile. În asemenea situaţii, azotul nitric se poate deplasa rapid prin profilul de sol, pe mari adâncimi. Nitratul este captat într-un mediu foarte argilos de la baza solului, strat cu o conductibilitate hidraulică extrem de mică. Întrucât crăparea solului are caracter întâmplător, şi migrarea nitratului prezintă mare variabilitate. Folosirea irigaţiilor este o sursă importantă de control a calităţii apei. Metoda de irigare gravitaţională sau pe brazde este cel mai des aplicată, fiindcă presupune costuri mici ale echipamentelor necesare. Pe de altă parte, lipsa unui gradient uniform al scurgerii pe şanţuri se reflectă în marea variabilitate spaţială a infiltrării apei. Dacă partea din aval a canalelor este îndiguită pentru prevenirea împrăştierii apei, distribuirea apei în sol devine foarte complicată; ca urmare şi distribuirea nitratului pe parcursul şanţului va fi variabilă în cel mai înalt grad (Eisenhauer, 1993). Prin folosirea echipamentelor de mare fineţe, care controlează debitul apei aplicate, este redusă şi variaţia infiltrării ei în sol. Tehnica de irigare prin picurare reduce foarte mult cantitatea de apă şi asigură distribuirea uniformă a acesteia. De exemplu, Watts (1997) a obţinut în staţii pilot din Nebraska date ale ratei anuale de aplicare a apei de 606 mm pentru irigarea pe brazde şi de numai 175 mm în cazul picurătorilor. Drept urmare, rata fertilizării cu azot a fost micşorată de la 196 la 122 kg/ha. Îmbunătăţirea tehnicii de irigare a redus concentraţia de nitrat din apele subterane în peste 4000 de ferme din partea centrală a statului Nebraska (Lowery, 1998). Interacţiunea tehnicii adecvate de lucrare a solului cu cea de irigare are ca rezultat un control mai eficient al mişcării apei în sol, dar şi a nitraţilor. Se estimează (Albus, 1998) că nivelul nitratului este ceva mai mare în primii câţiva ani de la iniţierea irigării, aceasta explicându-se probabil prin spălarea în adâncime a azotului rezidual de pe terenul neirigat până atunci şi prin intensificarea mineralizării azotului organic sub acţiunea surplusului de apă (Tabel 1.24). În cadrul experimentului MSEA, cele mai multe teste au avut la bază comparaţia dintre cultivarea îndelungată a porumbului şi cea a rotaţiei porumb-soia. Pe suprafeţe mai mici a fost urmărit şi efectul cultivării grâului, a lucernei şi altor leguminoase. Cele mai concludente rezultate au fost obţinute de pe parcelele cu asolament porumb-soia.

52

Poluarea mediului cu nitraţi

3 e

s a

a.

IM

?

a .H s* 5

^

S53

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Concluzia generală a fost că, inclusiv la aplicarea a doar jumătate din doza prescrisă de azot din fertilizant, sau chiar mai puţin, infiltrarea NO 3 a cunoscut variaţii destul de mari în funcţie de cele două sisteme comparate. Totuşi, rotaţia porumb-soia a dus la o micşorare evidentă a infiltrării. Pentru gestionarea corectă a stării nitratului este necesar un pachet de măsuri specifice care includ, adesea, cultivarea în coame. Fertilizarea cu azot se va face în concordanţă cu analizele de sol, aplicarea este nimerită dacă se folosesc cuţitele cu injectoare care astupă crăpăturile; se va aplica şi un sistem corespunzător de drenaj. Odată aplicate aceste măsuri, se poate aprecia că o cultivare în monocultură a porumbului nu este prietenoasă faţă de mediu în ce priveşte menţinerea în limitele dorite a calităţii apelor (Karlen et al., 1998). Randall a măsurat cantităţi mari de nitrat deplasat prin sol la monocultura de porumb în comparaţie cu asolamentul porumb-soia. Acelaşi lucru a fost observat şi de Katupitiya în 1997 pe terenuri din Nebraska, adăugând că infiltrarea NO3 a fost mai rapidă dacă s-au folosit discuri mari. De asemenea, includerea soiei în asolament îmbunătăţeşte considerabil eficienţa fertilizării cu azot şi menţine o rezervă acceptabilă de azot mineralizabil (Omay et al., 1997). Rice (1995) a depistat, după recoltare, diferenţe mici de azot rezidual sub formă de nitrat, dar a găsit cantităţi relativ mari de azot imobilizat în materia organică a solului de pe terenurile cultivate în rotaţie faţă de cele cu monocultură de porumb. Coeficientul de percolare a apei a fost cu cel puţin 28%, iar cel al nitratului cu 15% mai mic în asolament decât în monocultură (Varvel et al., 1995). Mulţi factori influenţează impactul sistemului de lucrări agricole asupra stării nitraţilor din sol; dintre aceştia se remarcă alegerea culturii şi acordarea unui credit generos leguminoaselor- în cazul de faţă al soiei. Schepers (1991) apreciază că mai mult de 50% dintre producătorii de porumb din zona Platourilor Centrale ale statului Nebraska selecţionează în aşa fel culturile din completarea asolamentelor încât obţin plusuri de producţie de cel puţin 10%. Drept urmare, fertilizarea cu azot este mai intensă decât nevoile plantelor şi asta duce la creşterea potenţialului de pătrundere a NO3 în adâncime. O problemă nedezbătută încă pe deplin este aceea a nevoii de azot a culturii de soia. În multe ţări, este recomandată reducerea fertilizării cu 40-45 kg/ha dacă porumbul urmează soiei. Bineînţeles că pot apărea diferenţieri în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice şi alţi factori locali. O recoltă bună de soia poate returna solului mai mult de 100 kg de azot la hectar, sub formă de reziduuri.

54

Poluarea mediului cu nitraţi

O mare parte a acestuia este conţinută în frunzele care cad pe sol destul de devreme în toamnă, când temperatura este încă destul de ridicată. De asemenea, cantităţi apreciabile de azot se găsesc în nodulii rădăcinilor, care se descompun foarte repede în perioada maturării. Se crede că o mare parte a azotului din frunze şi din noduli se mineralizează repede şi se regăseşte, după recoltare, sub formă de azot rezidual depozitat în sol. Dacă soia este un excelent purificator al solului şi aproape că îi secătuieşte acestuia conţinutul de nitrat înainte de secerat, după accea, concentraţia nu diferă prea mult de acea rămasă după cultura de porumb (Varvel et al., 1995). Fiindcă această situaţie depinde de apa ajunsă în sol, este foarte greu de apreciat cât de mult şi de repede azotul conţinut în reziduurile de la cultura soiei devine accesibil culturii următoare. Pe de altă parte, solul de după recoltarea soiei devine mai friabil, iar asta afectează rata de mineralizare a azotului în sezonul următor. Conform observaţiilor lui Omay (1998), în cei doi ani de după ultima recoltare a soiei se păstrează aproape întreaga cantitate de azot din reziduuri în materia organică a solului (Tabel 1.25). În ceea ce priveşte alte rotaţii, porumbul poate fi combinat şi cu grâul; în Missouri şi în Ohio au fost obţinute rezultate bune în privinţa reducerii potenţialului de infiltrare a nitratului (Kitchen et al., 1995). Acest fel de asolament nu este la fel de competitiv din punct de vedere economic pentru condiţiile specifice Midwest-ului. Rezultate bune s-au obţinut şi în rotaţia sorg-soia, pe solurile argiloase din Missouri. De asemenea, lucerna contribuie la îndepărtarea nitraţilor din subsol şi este un bun purificator; în unele locuri, efectul reziduurilor lucernei se menţine perioade îndelungate, crescând accesibilitatea azotului din sol mai mult decât se credea până acum. În alte studii, ierburile perene s-au dovedit la fel de apte pentru reducerea concentraţiei de nitraţi din sol (Rickert, 1993).

55

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Condiţiile climatice îşi manifestă influenţa prin distribuţia precipitaţiilor şi regimul temperaturilor; acestea se regăsesc în relaţia dintre plante şi rezerva de apă, starea oxigenului din sol, rata de creştere a plantelor, procesele de mineralizare şi nitrificare, nivelul recoltelor şi infiltrarea nitratului în adâncime. Condiţiile climatice au un efect direct asupra nevoii de azot a culturilor prin provocarea unor pagube (furtuni, grindină) sau indirect (stimularea creşterii buruienilor, apariţia dăunătorilor), cu reducerea potenţialului de producţie. Se produce o continuitate semnificativă de la un an la altul în ce priveşte producţiile maxime şi cele minime, a putut fi apreciată o variabilitate de 5-42% a recoltelor de cereale. În anul 1993, nivelul ridicat al precipitaţiilor a afectat în mare măsură deplasarea apei şi a nitraţilor în sol. De exemplu, Hatfield (1996) a estimat că deplasarea orizontală şi în adâncime a nitraţilor a fost de 2 ori mai intensă în bazinul hidrografic Walnut Creek din centrul statului Iowa în acel an ploios decât în orice alt punct al experimentului. Variabilitatea spaţială a precipitaţiilor a fost redusă, pe un bazin în suprafaţă de 5130 ha s-au înregistrat 22 de ploi. Unul dintre cele mai importante rezultate obţinute în cadrul experimentului MSEA a fost recunoaşterea modificărilor proprietăţilor solurilor pe arii relativ restrânse, şi chiar în cadrul aceluiaşi tip de sol. Din punct de vedere istoric, mulţi fermieri americani au tratat solul ca pe o entitate unică, aplicând aceleaşi metode de lucru pe cuprinsul terenurilor de care răspundeau. Drept urmare, dacă acele metode corespundeau unei mari părţi a teritoriului fermei, ele erau improprii altor culturi. Un anume tip de variabilitate a constat din producerea de efecte adverse asupra recoltelor şi a calităţii apelor din zonele învecinate solelor pe care nu au fost aplicate metodele adecvate. Cea mai mare parte a infiltrărilor de nitrat s-a produs, totuşi, doar pe arii restrânse din fermă (Krany şi Kanwar, 1995). Pentru a se studia detaliat acest aspect, MSEA a iniţiat experimente pe situri specifice, aplicând metode agricole foarte precise şi stricte, care pot determina exact ce anume determină pierderea în exces a nitratului şi cum trebuie lucrat pentru ca ferma să fie privită ca un întreg, cu rezultate optime. Pentru determinarea variabilităţii solurilor, Cambardella (1994) a studiat în cele mai mici detalii particularităţile stratului de sol de 0-15 cm de pe mai multe situaţii de relief din Boone County, Iowa. Fiecare caracteristică a fost împărţită până la nivel de semivariantă; luându-se în calcul, printre altele, carbonul organic, azotul total, azotul nitric, reacţia, microagregarea, densitatea aparentă etc. Aceste componente se află în dependenţă spaţială diferită.

56

Poluarea mediului cu nitraţi

În Missouri, pe soluri argiloase, Sudduth et al., 1993 a găsit o mare variabilitate a nivelului recoltelor, punând-o pe seama adâncimii la care se află orizontul cel mai argilos- considerat, deci, un factor restrictiv. Gestionarea fertilizării ar putea să se bazeze pe acest parametru care guvernează starea apei din sol. În Dakota, Tomer şi Anderson au abordat variabilitatea pe un teren deluros cu substrat nisipos. Concluziile s-au axat pe rezerva de apă a solului, care depinde de apariţia unor lentile argiloase ce modifică fundamental infiltraţia şi retenţia apei. Deci, în funcţie de parametrii topometrici se produc şi variaţiile suferite de mineralizarea şi nitrificarea azotului, precum şi spălarea nitraţilor. Pe de altă parte, Laboski (1997) nu a determinat o astfel de relaţie între parametrii topometrici şi nivelul recoltelor de porumb, în cursul experimentelor efectuate în Minnesota. Înainte de iniţierea experimentului MSEA, cele mai bune metode de urmărire a stării azotului constau din analizarea simplă a probelor de sol recoltate cu puţin timp înainte sau după plantare, sub raportul nivelului de nitrat (azot nitric). Atunci se considera că se poate aplica doza nimerită de azot mineral care să menţină recoltele la nivelul dorit, bineînţeles ţinându-se seama şi de intercalarea leguminoaselor sau de utilizarea bălegarului. Multe staţiuni de cercetare au stabilit algoritmi de calculare a dozelor de fertilizant necesare în funcţie de condiţiile pedoclimatice predominante în zonă. În general, au fost obţinute rezultatele dorite, iar estimările au avut acurateţe. Abordările actuale tind să ţină cont de problemele destul de grave generate de subsau suprafertilizare, aceasta din urmă fiind răspunzătoare, în ultimă instanţă, de poluarea cu nitraţi a pelor subterane. Un experiment interesant a fost iniţiat în provincia canadiană Quebec, cu scopul de a se releva impactul aplicării dejecţiilor provenite de la fermele de creştere a porcilor, aplicate pe terenurile agricole prin împrăştiere, primăvara şi toamna, în anumite condiţii climatice, cu privire specială asupra mişcării azotului şi a carbonului în soluri cu textură lutoasă. Perioada a fost 13.10.199815.10.1999. Gunoiul de porc a fost aplicat în doze cu echivalent al azotului de circa 200 kg/ha/an; pe lângă aceasta, s-au dat şi fertilizanţi (azotat de amoniu) în cantitate de 150 kg/ha. În cazul aplicării de primăvară, solul a avut temperatură relativ ridicată şi a fost bine aerat; în aceste condiţii, amoniul din gunoi s-a nitrificat rapid şi au fost eliberate cantităţi mari de N2O în timpul ploilor abundente care au căzut. Pentru gunoiul împrăştiat toamna, condiţiile de temperatură şi umiditate nu au fost deloc favorabile nitrificării şi au rezultat cantităţi mici de NO2 ceea ce a limitat potenţialul denitrificării şi emisiile de N2O.

57

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Acurateţea estimărilor a fost limitată de incompleta înţelegere a interacţiunii dintre aplicarea bălegarului şi parametrii biologici şi fizici care guvernează producerea şi consumul oxidului azotic în sol. Acesta este unul din produsele denitrificării, dar poate fi produs şi în procesul de nitrificare, atunci când nivelul oxigenului din sol este scăzut (Firestone, 2000). Bălegarul de la fermele zootehnice conţine cantităţi mari de amoniu şi de substanţe organice cu carbon uşor de descompus, ceea ce duce la stimularea producerii de N2O (Christensen, 1983). Impactul gunoiului de porc asupra producerii de N2O este puternic influenţat de condiţiile pedo-climatice. Recoltarea are efect direct asupra nivelului azotului mineral din sol predispus nitrificării şi denitrificării. De exemplu, cea mai joasă rată a denitrificării şi a pierderii de N2O se înregistrează pe pajiştile unde gunoiul a fost aplicat în timpul creşterii rapide a plantei (Thompson, 1989). Cele mai multe dintre studiile efectuate anterior în zonă se axaseră pe cuantificarea efectului perioadei de aplicare asupra denitrificării şi a ratei de emisii ale N2O pe pajişti. În timp ce aplicarea de gunoi primăvara a dus la rate mai reduse decât în alte perioade ale anului în ce priveşte emisiile, datorită consumului masiv al plantelor (Chadwick, 1997), rate mari s-au înregistrat iarna, când umiditatea din sol a fost mare (Allen, 1996). Rezultatele au scos în evidenţă faptul că aplicarea gunoiului de la fermele de porcine nu are nici un efect asupra regimului termic şi de umiditate a solului; solul rece şi umed din toamnă a diferit faţă de cel cald şi mai uscat din primăvară. Zăpada căzută în iarnă a creat condiţii pentru umectarea solului până în prima parte a primăverii, dar uscarea s-a produs repede odată cu instalarea căldurii. Umiditatea s-a refăcut datorită ploilor abundente din mai şi din prima parte a lui iunie, iar restul verii s-a caracterizat printr-o succesiune de cicluri umede şi aride, în funcţie de ploile sporadice care s-au produs. Porozitatea microcapilară care a înmagazinat apa din precipitaţii a variat între 25 şi 50%. Către sfârşitul verii şi în toamna lui 1999, ploile deosebit de abundente au adus solul la condiţiile de umiditate pe care le avea în urmă cu un an, până la 70% din porii capilari fiind plini cu apă. Temperatura solului la adâncimea de 15 cm s-a menţinut la 10OC în timpul aplicării gunoiului şi a scăzut uşor la prima ninsoare. În 1999, solul s-a încălzit repede în primăvară, la a doua aplicare de gunoi, până la 20OC. Nivelul maxim a fost de 25 OC în iulie, apoi s-a produs o descreştere graduală până la sfârşitul lui octombrie. După fertilizarea din primăvara anului 1999, atât azotul nitric, cât şi cel amoniacal au cunoscut o creştere. Gunoiul a fost responsabil de sporirea

58

Poluarea mediului cu nitraţi

conţinutului NH4. Pentru parcelele de toamnă, nivelul NH4 a fost redus, situaţie pusă pe seama creşterii conţinutului de nitrat, sugerând o altă destinaţie a NH 4 din gunoiul aplicat decât nitrificarea (volatilizarea amoniacului şi fixarea în argilă sau o pierdere rapidă a nitratului de la suprafaţă, din primii 12 cm). Nitratul pare să se fi scurs în partea de jos a profilului.Un ultim scenariu se referă la conţinutul mare de apă al solului şi la concentraţia de N2O din perioada respectivă. Oricum, nitrificarea are un ritm lent la temperaturi joase şi umectare ridicată. De asemenea, nivelul înalt al nitratului indică o anumită întârziere a efectului gunoiului. Azotul mineral din gunoi care a fost imobilizat în biomasa microbiană în toamna lui 1998 ar fi putut fi eliberat şi nitrificat gradual în primăvara următoare. Între 15 şi 25% din azotul amoniacal conţinut de gunoi ar putea fi imobilizat în primele zile consecutive aplicării gunoiului. Întârzierea efectului gunoiului asupra conţinutului de nitrat din sol s-ar explica şi prin mineralizarea azotului organic din gunoi, precum şi prin declanşarea mineralizării azotului nativ al solului. În timpul aplicării gunoiului de primăvară, solul a fost mult mai cald şi mai uscat decât în toamnă; în aceste condiţii, o mare parte a NH4 din gunoi s-a nitrificat în primele 30 de zile de la aplicare, în paralel cu creşterea conţinutului de nitrat şi micşorarea simultană a celui de NH4. La sfârşitul lunii mai a lui 1999, nitratul acumulat în toate parcelele, în absenţa pierderilor prin denitrificare şi prin scurgeri în adâncime, pe când consumul de azot pentru creşterea porumbului a fost foarte mic, a fost, în general, similar pentru toate tratamentele aplicate. Tot în Canada, de data aceasta în provincia Manitoba, pe siturile Carman, Glenlea şi Winnipeg, între 1992 şi 1994, s-a încercat clarificarea modului în care reducerea la maximum a cultivaţiei pe un teren care a fost ocupat anterior cu lucernă modifică regimul de accesibilitate a azotului (Tabel 1.26). Variantele au inclus cultivaţie curentă, cultivaţie însoţită de erbicidare şi erbicidare simplă. Puţine studii au tratat până acum influenţa utilizării chimicalelor (în acest caz erbicidele) asupra regimului azotului, cele mai multe dintre ele s-au axat pe efectul cultivaţiei obişnuite sau reduse. Erbicidele întârzie descompunerea reziduurilor vegetale şi astfel se eliberează cantităţi mai mici de nutrienţi. În mod obişnuit, încorporarea reziduurilor de lucernă se soldează cu eliberare rapidă de azot uşor accesibil, lucru care nu se întâmplă atunci când resturile sunt lăsate la suprafaţa terenului. Accelerarea descompunerii duce la acumularea în exces a azotului anorganic, iar compuşii derivaţi ai acestuia, inclusiv nitraţii, tind să se infiltreze; acest lucru, în zonele semiaride, este valabil şi în absenţa irigaţiilor (Campbell et al., 1984, 1994).

59

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Primăvara, după ce a fost îndepărtată lucerna, au fost observate concentraţii mai mari de nitraţi în straturile superficiale ale solurilor. Cultivaţia a dus la creşterea conţinutului de NO3 în primii 30 de cm în primăvară, dar a avut un efect variabil asupra concentraţiei de sub-suprafaţă. Pe situl Carman 1992 nu s-au observat efecte deosebite asupra concentraţiei de nitrat la adâncimi mai mari de 30 de cm; totuşi, pe solurile cu textură grosieră, cultivaţia a mărit concentraţia de la adâncimea de 100-120 cm, ceea ce sugerează circulaţia descendentă a acestuia. În contrast, la sub-suprafaţa solurilor din lotul Glenlea 1992, pe adâncimea de 30-90 cm, aplicarea timpurie a erbicidelor a condus ls creşterea uşoară a concentraţiei de nitraţi în comparaţie cu lucrările de cultivaţie. O explicaţie posibilă ar fi aceea că toamna există o mai mare rezervă de umiditate în sol, iar bioporii facilitează circulaţia descendentă a apei şi a nitraţilor prin solul cu textură mijlocie-fină. Orice întârziere în lucrarea terenului de după terminarea lucernierei este în măsură să reducă comcentraţia de nitrat din sol. Cultivaţia, singură sau în combinaţie cu erbicidarea, măreşte conţinutul total de nitrat din sol în primăvara ce urmează terminării culturii de lucernă. Atât pe situl Carman 1992, cât şi la Glenlea 1992, cultivaţia s-a soldat cu un conţinut de NO 3 mai mare de 20 kg/ha, adică mai mult decât în cazul tratamentului de erbicidare singulară. Cea mai mare diferenţiere s-a înregistrat pe situl

60

Poluarea mediului cu nitraţi

Carman 1993, unde în primăvară, acumularea NO3 în sol a fost de 62 şi 84 kg/ha la tratamentele de erbicidare târzie şi timpurie, în comparaţie cu 125 şi 196 kg/ha rezultate după cultivaţiile târzie şi timpurie. Rezultate asemănătoare au fost obţinute şi la culturile de îngrăşământ verde: acumularea de azot anorganic a fost mai mică la aplicarea erbicidului decât în condiţii de cultivaţie. Parţial, observaţiile indică o eliberare mai intensă de azot pe seama reziduurilor încorporate decât pe cea a resturilor lăsate la suprafaţa terenului. Din studii cu condiţii de mediu strict controlate rezultă că diferenţele între erbicidare şi cultivaţie în ce priveşte eliberarea azotului se produc în primul rând datorită modului cum sunt folosite reziduurile vegetale rezultate după recoltare (Mohr et al., 1953; Varco et al., 1993), încorporarea promptă a acestora reduce volatilizarea amoniacului, iar creşterea populaţiei microbiene produse astfel este un catalizator al mineralizării. Privind metoda de pregătire a terenului, întârzierea lucrărilor după a doua coasă a lucernei reduce substanţial acumularea nitratului măsurat în primăvara următoare. Aceeaşi tendinţă a fost observată şi la erbicidarea timpurie şi târzie pe lotul Carman 1993. Diferenţele sunt de la 13 kg de NO3/ha (erbicidare pe lotul Glenlea 1992) la 71 kg/ha pe lotul Carman 1992 (erbicidare) şi pe lotul Carman 1993 (cultivaţie). Efectul aplicării întârziate a erbicidului până în primăvara următoare a fost scos în evidenţă doar pe situl Carman 1993; aici, concentraţia de NO 3 s-a micşorat comparativ cu sezonul precedent când erbicidarea a avut loc de timpuriu. Diferenţierile s-au şters cu trecerea timpului. În experimentele de pe lotul Carman, efectul tratamentelor asupra acumulării de nitrat nu au mai fost evidente mult timp după prima recoltare a grâului. În contrast, pe lotul Glenlea 1992, efectul a persistat până la a doua recoltă de grâu, probabil datorită condiţiilor diferite de sol şi de mediu. Pe lotul Winnipeg 1993, acumularea a fost comparabilă cu cea observată la celelalte situri şi a urmat aceleaşi tendinţe peste timp, dar nu s-au publicat date oficiale. În condiţiile climatice limitative specifice Marilor Câmpii Nord-Americane, de pe teritoriile Canadei şi SUA (precipitaţii şi lungimea sezonului de creştere) şi în funcţie de tehnologiile agricole aplicate, cum ar fi pregătirea patului

61

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

germinativ, controlul buruienilor şi gestionarea fertilizării, a fost necesară introducerea, în timpul din urmă, a sistemului de lucrări conservative ale resurselor native (apă şi soluri). Pentru ca un sistem să fie considerat durabil, este nevoie ca nutrienţii preluaţi din sol să fie compensaţi de refacerea stării de fertilitate, încât solul să nu devină mai puţin productiv de-a lungul timpului. În această ordine de idei, azotul este considerat ca elementul cu cel mai mare potenţial limitativ asupra producţiei. În studiile conduse în provincia Manitoba de Campbell şi Ridley între 1968 şi 1990, a rezultat că includerea ţelinei la fiecare al doilea an din asolament, recoltele de grâu au crescut cu până la 65%. În acelaşi timp cu sporul de producţie, s-a mărit şi extracţia azotului din sol. Kolberg (1998) a relatat o epuizare mai accentuată a azotului în sistemul de cultivare a porumbului, faţă de cel care a cuprins doar grâul de primăvară. De exemplu, după 6 ani de culturi intensive, trecerea de la rotaţia grâu-ţelină la grâu-porumb-ţelină, consumul de azot a crescut cu 44%, fapt repercutat în necesitatea fertilizării suplimentare. Acolo unde s-a inclus ţelina, pe măsură ce au fost lăsate pe teren cantităţi tot mai mici de resturi vegetale, nu numai că a scăzut nivelul de mineralizare a materiei organice, dar pe terenurile aflate pe versanţi a crescut şi pericolul eroziunii. După 34 de ani de culturi obişnuite, conţinutul de azot organic şi rata de mineralizare a acestuia s-au mărit în comparaţie cu sistemul care a inclus ţelina, cu menţiunea că s-au făcut fertilizări sistematice (Campbell et al., 1993) Rotaţia extinsă a făcut mai eficientă folosirea îngrăşămintelor. După 9 ani de cultivare fără cultivaţie a grâului de primăvară, capacitatea de asigurare cu azot a solului a fost îmbunătăţită datorită combinaţiei dintre aplicarea de fertilizanţi, volumul minim de lucrări şi o mai mare frecvenţă a recoltelor. De asemenea, cultivarea continuă a terenului a redus pe termen lung nivelul azotului mineral rezidual din sol (Tabel 1.27). Concluzia este că mineralizarea reziduurilor este strict dependentă de condiţiile de umiditate şi că nevoia de azot suplimentar intervine când sezonul precedent a fost mai uscat. Azotul care a rămas neconsumat sporeşte conţinutul de proteine din cultura următoare. Acumularea azotului în apele subterane este iminentă dacă în sol este o concentraţie mare de NO3, iar fluxul descendent al apei are loc mai jos de sistemul radicular. În pajiştile native, NO3 se acumulează foarte rar, deci şi riscul de infiltrare este scăzut (Izauralde et al., 1995). Pe terenurile cultivate, scurgerile de NO3 mai jos de rădăcini se pot produce şi în condiţii de semiariditate (Campbell et al., 1975, 1984).

62

Poluarea mediului cu nitraţi

Pe terenuri lăsate periodic înţelenite, problema nitraţilor se pune în cazul în care culturile dinainte au avut parte de condiţii climatice de uscăciune mai mulţi ani la rând, iar azotul a putut să se acumuleze, nefiind folosit eficient de aceste culturi. Numeroase studii au relevat astfel de acumulări în adâncime: Lamb et al., 1985; Spratt et al., 1975; Grant şi Lafond, 1995. Culturile cu rădăcini superficiale cresc riscul de scurgere a nitratului. Campbell şi Zentner, într-un studiu din anul 1996, au determinat un nivel al NO3 la adâncimea de 60-120 cm sub o cultură de in o cantitate considerabil mai mare decât cea de pe terenul cultivat cu grâu de primăvară. Inul asimilează mai puţin azot decât grâul, deci azotul nefolosit apare ca N rezidual. În Canada, la Swift Current, într-un asolament de culturi anuale cu pârloagă, azotul rezidual de după cultivarea inului nu a avut nici un efect asupra conţinutului de proteine al grâului de primăvară cultivat ulterior, se poate presupune că mai tot azotul se scursese deja (Campbell şi Zentner, 1996). Includerea leguminoaselor şi aplicarea de furaje bine mărunţite (mai ales cele de lucernă) duce la accentuarea mineralizării azotului organic acumulat în rădăcini şi tulpini, deci la formarea unei rezerve semnificative de NO3 în subsol. Un management adecvat reduce riscurile. Intensificarea culturii are rolul de a creşte rata de utilizare a azotului şi de a întrerupe circulaţia descendentă a apei sub rădăcini. Peterson şi Westfall, în 1994, au scos în evidenţă un conţinut de nitrat cu 27% mai mic pe o rotaţie de grâu-porumb-ţelină şi cu 42% în sistemul grâuporumb-mei-ţelină decât în cazul rotaţiei simple de grâu-ţelină.

63

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Îmbunătăţirea eficienţei de utilizare a fertilizanţilor poate include culturi secvenţiale cu fiziologii variate ale rădăcinilor şi cu perioade specifice de dezvoltare sau cu cerinţe de azot de asemenea deosebite. Mobilitatea nitratului în sol este la fel de mare ca aceea a apei, iar rădăcinile îl pot prelua din soluţie de la cel mult 35 de cm (Barber, 1962); astfel că este nevoie de culturi care să exploreze solul pe adâncimi cât mai variate. Înrădăcinarea adâncă şi rapidă ajută la extragerea atât a nitratului, cât şi a altor soluţii, cum ar fi SO 2 sau săruri de fosfor, zinc şi potasiu, mai înainte ca acestea să-şi intensifice deplasarea către adâncime. Pe un studiu de lungă durată efectuat în Alberta (Izauralde et al., 1995), într-un sistem de 5 ani cu includerea lucernei şi a lui Bromus inermis timp de 2 ani, ocazia de infiltrare a nitratului a fost mult mai mică decât a sistemului grâu de primăvară-ţelină. Lucerna este un bun agent de îndepărtare a NO 3 acumulat an de an de la culturile obişnuite. O lucernieră combină înrădăcinarea profundă cu posibilitatea de a se aproviziona cu nutrienţi din straturile superficiale, deci este perfect adaptată la asimilarea nitraţilor. În cel de-al doilea an de producţie, lucerna este capabilă să preia NO3 de la adâncimea de 3,6 metri (Mathers şi Stewart, 1975). Problema devine interesantă la desfiinţarea culturii, mai ales dacă terenul respectiv este lăsat să se înţelenească, deoarece are loc mineralizarea accelerată a azotului organic conţinut de rădăcinile de lucernă rămase în sol (Campbell et al., 1995). Sunt şi culturi non-leguminoase cu înrădăcinare adâncă: floarea-soarelui, Carthamus tinctorius ş.a, care pot prelua nitraţii din straturi mai profunde ale solului, fiind mai eficiente din acest punct de vedere decât cerealele (Halvorson şi Black, 1985). O cale de a reduce riscul infiltrării nitraţilor este sincronizarea disponibilităţii acestuia cu cerinţele nutriţionale ale plantelor. În rotaţiile anuale, infiltrări intense au loc în perioada de creştere, mai ales dacă există un dezechilibru temporal între intrările de azot (mineralizat şi aplicat) şi nevoile plantelor. Culturile anuale de iarnă, cu înrădăcinare adâncă, pot fi utilizate pentru reducerea acumulării de nitraţi în profunzimea solului (Grant şi Lafond, 1994). De asemenea, cerealele semănate toamna folosesc eficient azotul şi apa, fiindcă plantele au în primăvară un sistem radicular stabilizat, iar asimilarea este deja în toi înainte de producerea ploilor. Rădăcinile acestor culturi au o dezvoltare mai rapidă decât ale celor semănate primăvara.

64

Poluarea mediului cu nitraţi

Deexemplu, dupăculturade in, care aretendinţade a-şiîntinde rădăcinile aproape desuprafaţă, uşurândastfelpierdereaNO3cătrebazasolului,semănareadesecară (Secale cereale) sau de grâu de toamnă, care au rădăcini mai profunde, este binevenită; îndepărtează o mare parte a apei şi a nitratului toamna târziu şi la începutul primăverii. În unele studii, s-a constatat că stratul situat între 90 şi 120 de cm rămîne nefolosit chiar de către secară. În preriile canadiene sezonul de vegetaţie este scurt, iar temperatura solului creşte în ritm foarte lent. Densitatea rădăcinilor celor mai multe dintre culturi este mică la această adâncime, iar activitatea lor nu durează prea mult. Are loc o asimilare minimă de azot, iar infiltrarea NO3 se poate produce dacă umiditatea creşte. Includerea leguminoaselor, în special a soiei, în rotaţie cu cerealele este o metodă cu importante implicaţii ecologice, deoarece seminţele acesteia preiau o mare parte a nitraţilor. Plantele cu păstăi pot folosi azotul din fertilizanţi, dacă aceştia au fost aplicaţi, dar în lipsa lor se aprovizionează pe cale simbiotică. Dintr-un studiu al lui Varvel şi Peterson (1992) reiese că sub o cultură de soia nefertilizată cu azot, NO3 rezidual din sol a fost similar celui de pe o solă fertilizată cu cantităţi mari din acest element. În general, leguminoasele nefertilizate, în asolament cu cereale cărora li se aplică mari cantităţi de îngrăşământ, pot folosi azotul rezidual după seceratul cerealelor fără a exista riscuri în legătură cu nivelul recoltei, nici cu calitatea ei. În 1992, Campbell a găsit pe o solă unde a fost cultivată linte, în primii 60 de cm ai solului, un conţinut mai mare de azot decât după monocultura de grâu. Pe de altă parte, scurgerea de NO3 a fost mai redusă în cazul rotaţiei continue decât la sistemul pârloagă-grâu, de asemenea a fost mai redusă la rotaţia grâu-linte faţă de grâu în monocultură, fertilizat (Zentner et al., 2000). Efectul benefic al leguminoaselor a fost determinat prin măsurători directe ale conţinutului de nitraţi din apa de drenaj de pe terenuri acoperite cu porumb-soia şi soia-porumb şi monocultură de porumb (pe bază de comparaţie; Varvel şi Peterson, 1992). Acumularea NO3 în sol duce la creşterea emisiilor de N2O în aer. În provincia Alberta, Lemke et al., 1999, au determinat emisii foarte mari de oxid de azot pe terenuri cu includerea pârloagei urmată de grâu de primăvară cultivat continuu, fertilizat cu uree.

65

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

O creştere similară, de peste 300% a emisiilor de N2O, a fost relatată şi de Aulakh et al în 1982, în Saskatchewan, pe o solă cu pârloagă, în vară, în comparaţie cu grâul de primăvară. Explicaţia ar consta în umiditatea disponibilă ridicată a terenului înţelenit. Într-un alt studiu, s-au constatat emisii anuale de N2 şi N2O de pe un teren cu rotaţie de pârloagă-grâu fără lucrări de cultivaţie la nivelul de 24 kg de azot/ha, în timp ce pe terenul acoperit de grâu de primăvară continuu, pierdrea a fost de numai 13 kg/ha. O primă concluzie este efectul îmbunătăţirii regimului (rezervei) apei în condiţii de „zero cultivaţie". Teoretic, cerealele de toamnă micşorează riscul emisiilor de N2O prin aceea că nu se mai acumulează mult NO3 şi nici cantităţi mari de apă în sol pe timpul toamnei şi primăvara devreme, când pierderile de oxid de azot sunt mai intense. Sistemele agricole care micşorează pierderile de nitrat în apa freatică sunt adecvate unei agriculturi sustenabile (Martin H. Entz, 2001). Pe de o parte, creşterea concentraţiei de nitrat din ape este efectul fertilizării şi al modificărilor induse de sistemul de rotaţie folosit, dar există şi un altul, mai puţin abordat: pierderile micşorează şi posibilităţile de nutriţie a plantelor. Deplasarea nitraţilor prin profilul de sol este în strânsă legătură cu mişcarea apei, după cum s-a mai arătat. Pe măsură ce structura bine dezvoltată a solului canalizează apa către stratele inferioare, aceasta este responsabilă de scurgerea rapidă a NO3 (Coles şi Trutgil, 1985). Mişcarea primară a nitratului este descendentă. Anderson (1969) a arătat că se poate produce şi o mişcare ascendentă, dacă evaporaţia întrece precipitaţiile. Întotdeauna infiltrarea este mai rapidă în zonele umede şi pe terenurile irigate şi intens cultivate, unde o mare parte a apei ajunge în adâncime. Chiar şi în regiunile cu un oarecare deficit anual al umidităţii, nitratul se infiltrează mai repede pe lângă rădăcini în culturile anuale decât în zone subumede cu vegetaţie de prerie, ca în vestul Canadei (Campbel, 1984) Infiltrarea are loc mai intens iarna sau după îmcorporarea în sol a resturilor de la culturile de leguminoase (Jung, 1989). Diversificarea sistemelor de asolament este benefică pentru reducerea pierderilor de NO3 faţă de cazul când se practică monocultura de cereale (Papendick et al., 1987) Varvel (1990) arată că rotaţia continuă porumb-sorg cu trifoi sau cu soia reduce nu doar cerinţele faţă de fertilizarea cu azot, dar şi nivelul azotului predispus spre infiltrare, aceasta comparativ cu o monocultură de porumb. Culturile care includ şi plante perene au acţiunea cea mai eficientă.

66

Poluarea mediului cu nitraţi

De exemplu, rotaţia porumb-ovăz-Bromus inermis urmată de lucernă reduce semnificativ concentraţia de N-NO3 în comparaţie cu monocultura de porumb (Olsen, 1970). Observaţii similare au fost făcute şi de Muir în 1976 sau de Stewart în 1968; acesta din urmă a determinat pentru adâncimea de 6 metri a solului cultivat dintr-o zonă fără sistem de irigaţie o concentraţie a N-NO3 de 292 kg/ha, faţă de un alt teren acoperit cu fâneaţă şi lucernă, unde concentraţia a fost de 88101 kg/ha. Campbel nu a detectat concentraţii apreciabile ale azotului nitric pe adâncimea de 1,5 metri într-o zonă cu vegetaţie de prerie din Saskatchewan, Canada. În regiunile cu sezon scurt de vegataţie din vestul Canadei, Russelle, în 1993, s-a ocupat de extracţia de către lucernă a nitratului, acordând o atenţie mai mare proprietăţilor solului după încheierea dinamicii azotului, dar nu a oferit prea multe detalii, datorită, probabil, neconcludenţei rezultatelor. În 1975, Mathers a observat evoluţia apei şi a azotului nitric sub influenţa culturii de lucernă, pentru adâncimile de 0-180 şi 0-360 cm, pe intervale de un an şi de 2 ani. Huang (1996) a considerat că lucerna are, în primul an, o capacitate mai mică de preluare a NO3 în stratul de sol situat mai jos de 1,2 metri. El a estimat că Panicum virgatum poate îndepărta mai mult de 20 kg/ha de N-NO3 de la adâncimea menţionată, adică mai mult decît dublul performanţei lucernei şi de 20 de ori mai mult decât porumbul. Peterson şi Russelle (1991) sunt de părere că lucerna este capabilă să absoarbă apa şi nutrienţii de la adâncimi mai mari de 11 metri, iar Campbel (1994) consideră că adâncimea la care are loc acest proces semnificativ nu poate depăşi 2,5 m. Schertz şi Miller (1972) au observat că lucerna este mai eficientă în extracţia nitratului la maturitate. Izauralde, în 1995, a ajuns la concluzia că o distribuţie maximă a nitratului în regim de rotaţie grâu-pârloagă se găseşte la adâncimea de 2 metri, pe când la un asolament grâu-ovăz-orz-lucernă, nitratul este distribuit pe un volum mult mai mare de sol, conchizând că leguminoasele determină o reciclare a N-NO3 de la adâncime către stratele superficiale.

67

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Cantităţile de azot nitric eliberat de culturile de lucernă după desfiinţare variază între 100 şi 250 de kg/ha (Hesterman, 1987). Meek (1989) are o părere aparte când susţine că lucerna, prin aceea că îi conferă solului o conductibilitate sporită, uşurează infiltrarea nitratului. Sincronizarea dintre azotul eliberat în urma descompunerii lucernei şi cerinţele culturii succesive influenţează potenţialul de infiltrare a nitraţilor eliberaţi. Infiltrarea se poate produce într-un sistem de asolament cu lucernă dacă aceasta este încorporată în sol prin arătură şi ulterior terenul a rămas pârloagă (Campbel, 1994). Mohr (1999) susţine că folosirea erbicidelor pe cultura de lucernă îmbunătăţeşte sincronizarea dintre azotul eliberat de lucernă şi cel cerut de următoarele două culturi de grâu de primăvară; creşte eficienţa utilizării solului şi se reduce riscul infiltrării nitraţilor. Hoyt şi Hennig (1971) consideră că azotul este mineralizat în condiţii mai bune pe adâncimea de 15 cm dacă terenul este cultivat cu lucernă aflată în primul an faţă de rotaţia grâu-pârloagă-Festuca rubra-Bromus. Concentraţia scade totuşi după a patra recoltă de grâu. Sub egida Universităţii din Manitoba, s-a desfăşurat un experiment, între 1990 şi 1995, care a urmărit dinamica concentraţiei de nitrat în sol, în funcţie de culturi şi de combinaţia lor. Principalii parametri erau: sol cu textură luto-argiloasă, de tip Udifluvent mollic-frigic, cu pH de 7,4; materie organică 55 g/kg; fosfor 29 ppm; potasiu 442 ppm; greutate volumetrică 1,1-1,5 gr/cmc pe adâncimea de 0-90 cm şi 1,37 de la 90 la 150 cm. Cea mai mare concentraţie de nitrat a fost determinată cu un an înaintea începerii experimentului (în 1989), probabil datorită frecvenţei înalte a stadiului de pârloagă - din 1930, terenul nu a cunoscut decât acest mod de folosinţă. În cultura de lucernă a fost introdus inocul de Rhizobium meliloti (Nitragin); cerealele anuale au fost semănate la diferite densităţi, la fel de diferită a fost şi fertilizarea cu azot -de la 0 la 80 kg/ha; cultivaţia a constat din 2 treceri cu freza după terminarea lucernei şi o aplicaţie a cultivatorului de câmp de cel mult 2 ori, toamna. Recoltarea probelor de sol s-a făcut în mod obişnuit, din 30 în 30 de cm. Condiţiile de mediu au constat din date înregistrate pe o rază de 100 de metri în preajma parcelelor. Rezultatele se regăsesc în Tabelul următor.

68

Poluarea mediului cu nitraţi

69

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

1.9. Preocupări în legătură cu protejarea resurselor de mediu din România
Chiar dacă problema nitraţilor a apărut relativ recent în ţara noastră, devenind o preocupare cvasigenerală odată cu directivele emise (şi impuse) de Comunitatea Europeană începând cu ultima decadă a secolului al XX-lea, monitorizarea stării de calitate a componentelor de mediu nu este o activitate prea tânără, existând un interes în protejarea mai cu seamă a surselor de apă. Aceasta şi datorită faptului că a avut loc dezvoltarea accelearată a industriei şi a agriculturii începând cu anii '70. Atunci au fost elaborate primele strategii coerente şi centralizate de apărare a mediului, în special a surselor de apă şi mai puţin a solurilor, cu localizarea precisă a perimetrelor poluate, dar nu s-a reuşit aplicarea unor măsuri eficiente de combatere a efectelor nocive ale poluărilor accidentale. Nu este mai puţin adevărat că după 1990, agricultura şi mai ales producţia zootehnică au înregistrat un recul dramatic, dacă ar fi să menţionăm doar scăderea drastică a producţiei şi a aplicării de îngrăşăminte chimice, cu efectele cunoscute. În perioada actuală, pe măsură ce România beneficiază de sprijinul, inclusiv material, al Uniunii Europene, a devenit necesară continuarea programelor de urmărire a calităţii componentelor de mediu, cu precădere a solurilor şi a apelor, susceptibile la infestarea cu poluanţi proveniţi din activităţile agricole şi nu numai, nitraţii ocupând un loc fruntaş. Este admis că dezvoltarea continuă a societăţii necesită reconsiderarea interacţiunii dintre diverşi factori ai celor două lumi în care omul îşi duce existenţa: biosfera pe care a moştenit-o şi tehnosfera pe care a creat-o; acestea se află în zilele noastre într-un vădit dezechilibru, susceptibil de a determina situaţii de conflict. Omul este la mijloc şi trebuie să facă faţă uneia din cele mai mari crize ale umanităţii, care se pare că va căpăta forma definitivă în scurt timp (Ianovici, 1982). Cu atât mai mult apare ca necesară păstrarea armoniei între mediul înconjurător şi sfera socială care este reprezentată prin sistemele social - culturale şi social politice create de societatea umană. Chiar începând de acum 25-30 de ani, diferite organizaţii mondiale sau regionale sau mobilizat pentru a îndrepta, măcar în parte, ceea ce activităţile omului au provocat naturii. În 1972, s-a desfăşurat la Stockholm Conferinţa mondială pentru protecţia mediului înconjurător; cu această ocazie au fost

70

Poluarea mediului cu nitraţi

trecute în revistă rezultatele obţinute pe plan internaţional în privinţa ameliorării şi protecţiei mediului natural. Principalele direcţii de acţiune ale ONU cu privire la protecţia mediului urmăreau stadiul de degradare a factorilor de mediu: aer, apă, soluri, apărarea speciilor de floră şi faună pe cale de extincţie, inventarierea substanţelor toxice şi limitarea folosirii lor iraţionale, crearea unui sistem de supraveghere a calităţii mediului prin cooperare internaţională, înfiinţarea unui sistem planetar de informare reciprocă în problemele de protecţie a mediului. Degradarea apelor de suprafaţă şi subterane şi în final a apei din mări şi oceane este unul dintre principalii factori ai poluării mediului. La crearea acestei situaţii contribuie deversarea în apele de suprafaţă a apelor uzate neepurate corespunzător din industrie, apelor menajere şi stradale care de cele mai multe ori sunt deversate fără nici un fel de epurare, substanţelor chimice nebiodegradabile din agricultură. Repartiţia apei potabile în diferite zone ale globului este inegală, cea mai mare parte a sa fiind imobilizată în calotele polare ale Arcticii şi Antarcticii. Reţeaua apelor de suprafaţă este principala sursă de apă potabilă, direct din râuri sau după ce apa de suprafaţă se infiltrează în scoarţa terestră (ceea ce este cunoscut sub numele de apă freatică). Există situaţii când, în condiţii de abundenţă a apei potabile, aceasta este contaminată în diferite grade cu produse chimice sau biologice. Conform statisticilor întocmite de OMS, 3 persoane din cinci nu au acces la apa potabilă, iar 3 din 4 nu dispun de instalaţii sanitare igienice. În zonele rurale, doar 29% din populaţie îşi poate procura apa potabilă fără riscuri, serviciile de salubritate sunt accesibile pentru 13% din populaţia globului, iar 80% din îmbolnăviri îşi au cauza în aceste condiţii precare. Cu atât mai evident este motivul pentru care la a 30-a sesiune a Adunării Generale a ONU, deceniul 1981-1991 a fost declarat „Deceniul internaţional pentru apă potabilă". Cheltuielile implicate pentru atingerea scopurilor propuse au atins, în acest interval, 6 miliarde de dolari anual. Trebuie căutat un echilibru între pagubele cauzate mediului de către activităţile umane şi costul luptei duse pentru îndepărtarea lor. Preocupări în acest sens au fost numeroase. Conferinţa Mondială a Apei, organizată în 1971 sub egida ONU a făcut o serie de recomandări cunoscute ca „planul de acţiune Mar del Plata" - element de referinţă în evoluţia preocupărilor în raport cu problema apei pe glob.

71

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

În 1976, la Varna s-au desfăşurat lucrările conferinţei cu tema „Planificarea pe termen lung în gospodărirea apelor"; în Leipzig, în anul 1979 a avut loc simpozionul „Folosirea raţională a resurselor de apă"; în Olanda (1980) s-a pus problema utilizării „pârghiilor economice în gospodărirea apelor". Comisiile economice ale ONU s-au întrunit în numeroase rânduri pentru a dezbate problemele grave ale zonelor sărace ale lumii. În România, încă din 1976 a fost elaborată o legislaţie destul de eficientă la acea vreme pentru utilizarea corectă a surselor de apă şi evitarea poluării acestora. În anii 80, în procesul de evacuare a apelor utilizate se manifestau adeseori abateri mari, după atitudinea pe care utilizatorii de apă o adoptau faţă de această importantă resursă. Aceste abateri căpătau aspecte deosebit de grave şi uneori ireversibile asupra mediului înconjurător, cu atât mai mult cu cât rezervele de apă sunt mai modeste. Era şi este şi problema României, unde situaţia se prezenta ca în Tabel 1.29, după Tomescu Gabriel, 1982). Râurile interioare au densitate neuniformă, iar stocurile de apă variază de la un an la altul (între 20 şi 60 miliarde m3, după cum anul respectiv este secetos ori ploios, media unui an normal fiind de 37 miliarde m3). În cursul anului, distribuţia stocurilor se modifică mult, 50% din acestea sunt disponibile primăvara. În regim de scurgere, doar 5 md m3 pot fi utilizaţi anual. În aceste condiţii, sunt necesare lucrări de retenţie a apei sau de transfer de debite între diferite bazine hidrografice, lucrări foarte costisitoare. Dunărea, cea mai importantă sursă de apă dulce a ţării, dispune de un stoc mediu anual de 170 md m3 (în anii secetoşi doar 50 md m3), dar asigură doar nevoi locale; în plus este supusă unor reglementări juridice internaţionale. Apele subterane, aflate în pânzele freatice şi în stratele de adâncime, dispun de un volum total de circa 8 md m3, dar distribuţia lor neuniformă în teritoriu şi variaţiile la care acestea sunt supuse fac ca numai 4,5 md m3 să poată fi utilizate în condiţii economice. Această apă, având un grad ridicat de puritate, ar trebui folosită în special pentru acoperirea nevoilor umane. În privinţa repartizării rezervelor de apă în teritoriu, Câmpia Română deţine 55% din freatic şi 40% din apele de adâncime; urmează Câmpia de Vest cu 42, respectiv 33% şi zonele deluroase şi depresiunile intramontane cu circa 25% din apa subterană.

72

Poluarea mediului cu nitraţi

Între 1950 şi 1980, cantitatea de apă folosită la nivel naţional a crescut de 14 ori, de la 1,4 la 20 md m3, aceasta pe fondul dezvoltării economice accelerate; în acest interval, populaţia a crescut cu 22%. Amenajările hidrotehnice au făcut posibilă creşterea stocului de apă dulce la aproape 6 md m3 în anul 1980. În ce priveşte folosirea apelor în agricultură, pierderile de apă se cifrau la 30-35% din debitele captate, deci o doză destul de mică era folosită efectiv de către plante, restul infiltrându-se în apele freatice al căror nivel este crescut artificial, cu repercusiuni deosebit de grave asupra calităţii acesteia, a solurilor şi aşezărilor umane, mai ales în condiţiile când avea loc şi poluarea apelor. Poluarea apelor subterane este mult mai gravă decât a celor de suprafaţă întrucât dacă la cele din urmă odată cu înlăturarea sursei de poluare dispare şi poluarea, în apele subterane, datorită vitezei foarte mici de curgere - de ordinul metrilor pe zi -, poluarea persistă timp îndelungat. Poluarea apelor subterane ridică o altă problemă: este greu de sesizat procesul, la fel şi cauzele care îl produc. Pentru înlăturarea efectelor este nevoie de lucrări deosebit de costisitoare, iar rezultatele sunt de multe ori incerte. Cu atât mai mult reiese importanţa prevenirii. Pentru supravegherea stării de poluare a apelor freatice cu diverşi poluanţi, printre care NH4, NO3 şi NO2 (încadrate ca substanţe toxice şi specifice), existau, în perioada 1977-1982, 265 de staţii amplasate pe bazinele hidrografice, în cadrul Sistemului Naţional de Supraveghere a calităţii Apelor - SNSCA.

73

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

În intervalul 1982-1986 au mai fost date în funcţiune 27 de staţii pentru controlul automat al calităţii apelor. Pe ansamblu, calitatea necorespunzătoare a apelor, în privinţa încărcării cu substanţe toxice, a fost înregistrată pe circa 405 din apele incluse în sistemul de monitorizare. Tendinţa era de înrăutăţire în bazinele BegaTimiş, Olt, Ialomiţa şi Prut, în timp ce bazinele Tisa, Vedea şi Crişuri erau cele mai curate din acest punct de vedere. Punctual, poluarea cu substanţe toxice a fost identificată şi urmărită în tronsoanele Făgăraş-Slatina, Tg. Mureş-Deva, confluenţa Argeş-Dâmboviţa în aval, Confluenţa Ialomiţa-Prahova, confluenţa Prut-Bahlui (Antoniu, Cuşa, 1982). Se estima că, dacă ritmul poluării apelor subterane va fi progresiv, fără măsurile necesare de protecţie şi prevenire, resursele de apă subterane se vor reduce cu 25% până în anul 2010, suferind mai ales acviferul freatic (acesta urmând să se micşoreze cu aproape 40%). Anticipaţiile momentului indicau ca zone defavorizate din acest punct de vedere lunca râului Moldova, valea mijlocie a Someşului, bazinul Crişului Repede, împrejurimile oraşelor Ploieşti, Arad, Piteşti, Buzău, Braşov, Gheorgheni, depresiunile Ciucurilor şi Haţegului. Folosirea necontrolată a îngrăşămintelor chimice a dus în anii 80 la poluarea gravă a acviferelor freatice din judeţele Ialomiţa şi Dolj. În sudul acestuia din urmă, pe soluri nisipoase, a fost perturbată intens alimentarea cu apă potabilă a numeroase localităţi. Vinovaţi de acestă stare de lucruri au fost azotaţii şi nitriţii derivaţi din complexele zootehnice şi din apele menajere. În Câmpia Crişurilor, pe conul de dejecţie al Crişului Repede, în zona comunelor Borş şi Sântion, în 1979-1980, a fost semnalată poluarea intensă a apei freatice cu nitrat, însoţit de compuşi ai Ni, Mn, Fe, Al, Pb, Cr şi Zn. Ca atare, alimentarea cu apă a numeroase localităţi din zonă a fost întreruptă pentru mult timp. În aceeaşi perioadă, azotaţii şi azotiţii proveniţi de la Combinatul de îngrăşăminte Arad au provocat poluarea unui sector al apelor freatice din conul de dejecţie al Mureşului, frontul de captare existent în aval de această unitate fiind astfel periclitat. În Câmpia Olteniei, Combinatul chimic Işalniţa şi Complexul zootehnic de la Băileşti au provocat contaminarea cu nitraţi a apei freatice din ariile limitrofe, în anul 1981.

74

Poluarea mediului cu nitraţi

ui, ?iretului, B?rladului ? Prutului. Punctual, au fost determinate concentra?ii de nitrat de peste 500 mg/litru, pe

escu-Sise?ti ?i al?ii, 1982).

ai materialele aflate ?n suspensii se ridicau la 950.000 tone pe an. Avicultura, cu cele 60 de milioane de p?s?ri,

ste 90.000 de tone de azotat de amoniu sau mai mult de 50.000 de tone de superfosfat.

75

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

În ce priveşte preocupările pentru protecţia apelor în faţa poluării, s-au remarcat rezultatele obţinute la fermele de porci de la Slobozia, Focşani, Nazarcea şi Căzăneşti, unde eficienţa globală a epurării apelor uzate a depăşit, în 1980, 90%. La fermele avicole, aceste preocupări nu au câştigat teren; de altfel, depozitarea necontrolată a dejecţiilor pe terenuri limitrofe a provocat, în dese rânduri, poluarea solurilor şi a apelor de suprafaţă. Toată această cantitate de reziduuri avea un ridicat potenţial poluant: materie organică, substanţe eutrofizante, materii în suspensie, substanţe toxice şi inhibitoare. Prin ajungerea lor în apele freatice (infiltrarea din reţelele de canalizare interioară sau deversarea directă în emisarii naturali) se puteau crea situaţii grave. Poluarea apelor freatice avea loc cel mai adesea în apropierea halelor, a platformelor de deshidratare sau a instalaţiilor de epurare. În general, metodele cu cea mai mare eficienţă urmăreau epurarea mecanică, urmată de cea biologică-operaţiile respective erau limitate de condiţiile pedoclimatice şi hidrogeologice; în combinaţie cu folosirea reţelelor de irigaţie, stocarea pentru perioade mai îndelungate fiind inevitabilă -, se urmăreau lucrări de desecare acolo unde nivelul freatic era mai aproape de suprafaţă sau de drenaj pe terenurile predispuse la exces de apă pluvială. Au fost cunoscute poluări intense la complexele zootehnice de la Palota (lângă Oradea), la Beregsău şi la Deta. Deversarea necontrolată a apelor uzate de la fermele Şercaia şi Feldioara în albia Oltului a fost atât de intensă încât a dus la infestarea captărilor care asigurau alimentarea municipiului Râmnicu Vâlcea. Dejecţiile evacuate de la complexele Saha Dorneşti şi Todireşti au compromis pentru un timp alimentarea cu apă potabilă a Sucevei (din râul omonim). Din fermele Orăştie şi Ruja au fost descărcate dejecţii care au poluat captările de apă potabilă ale oraşelor Deva şi Agnita. Un alt caz de poluare a fost semnalat la acumularea Cătămăreşti, din care se alimenta oraşul Botoşani, pe seama deversărilor de la ferma Leorda (în valea Sitna). În judeţul Iaşi, funcţionau în anii 80, 66 de complexe mari care creşteau taurine şi 8 de creştere a porcilor; 27 de complexe din sectorul taurin foloseau apa la evacuarea dejecţiilor, 15 utilizau raclarea, iar 24 evacuau dejecţiile manual, cu lopata. Nici unul din complexe nu dispunea de bazine pentru depozitarea dejecţiilor lichide, nici de vidanje sau de utilaje pentru transport. Modul de lucru era, deci, nesatisfăcător. Impurificarea mediului era pe măsură. Au suferit, mai întâi, unele acumulări de apă cu folosinţă piscicolă de pe valea Jijioara (din cauza fermei zoo Groşniţa); peştele a devenit impropriu consumului din cauza concentraţiei foarte mari de nitrat.

76

Poluarea mediului cu nitraţi

Probleme asemănătoare au apărut şi în alte lacuri din judeţul: Gurguiata, Hărpăşeşti, bălţile din lunca Prutului. Dejecţiile de la ferma de vaci Vlădeni au impurificat apele din zonă, predominau amoniacul, nitraţii şi substanţele organice în suspensie. Complexul de taurine Tomeşti evacua apele insuficient epurate în râul Bahlui, cu un debit de 46 mc/sec, apa din râu era tot timpul degradată; mai mult, era afectat şi Prutul, creându-se neajunsuri la alimentările cu apă din aval de confluenţa acestuia cu Jijia. Mai mult de atât, nici fermele nou-înfiinţate nu stăteau mai bine, cazul celei de la Bivolari fiind grăitor prin infestarea tuturor pâraielor din împrejurimi cu nitraţi şi substanţe organice. Unităţile avicole din localitatea Războieni evacuau apele uzate în canalizarea oraşului Târgu frumos, apele ajungeau în pârâul Bahluieţ şi provocau eutrofizarea acumulării Podu Iloaiei. Nici o fermă nu dispunea de platforme de depozitare, dejecţiile fiind folosite ca îngrăşământ organic în proporţie de cel mult 25%. De exemplu, la Avicola Iaşi erau stocate în batale, pe mai mult de 15 ha, circa 500.000 mc de ape uzate bogate în dejecţii care nu erau folosite ca fertilizanţi naturali, fapt care a dus la infestarea a mari suprafeţe limitrofe. Nu numai că poluarea avea efecte dintre cele mai nocive, dar costurile cerute de fertilizarea chimică erau destul de mari, nefiind suplinite de aplicarea gunoiului, gratis şi la îndemână. Cantităţile de dejecţii rezultate (şi nevalorificate) din sectorul zootehnic al judeţului Iaşi într-un an însumau 970.000 de tone de gunoi de la taurine, un milion de tone din creşterea porcilor şi 122.500 de tone de la fermele avicole. Dacă acestea ar fi fost folosite, înlocuiau cu succes, într-un singur an, 30.000 de tone de azotat de amoniu, 30.000 de tone de superfosfat şi aceeaşi cantitate de sare potasică. După datele OSPA Iaşi, în cele 122.500 de tone de gunoi acumulate anual la ferma avicolă Iaşi, se găsea echivalentul a 2560 tone de azotat de amoniu, 3750 de tone de superfosfat şi 1220 de tone de sare potasică. Folosirea întregii cantităţi de dejecţii în scopuri agricole, asigura fertilizarea a 215.000 hectare din judeţ. Dacă s-ar fi utilizat şi reziduurile provenite de la fermele mici şi din gospodării, cifrele ar fi crescut semnificativ. Amplasarea defectuoasă a unităţilor, lângă aşezări, căi de comunicaţie şi surse de apă, a contribuit, la rândul ei, la accentuarea problemei poluării. Chiar proiectele de înfiinţare a fermelor nu s-au preocupat prea mult de eventuala degradare a mediului, parţial justificată, întrucât se conta pe valorificarea cvasicompletă a reziduurilor ca fertilizant. Pe de altă parte, părţi întregi ale

77

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

respectivelor proiecte erau ignorate, extinderile ulterioare nu au mai ţinut deloc seamă de specificul natural al zonei, proiectele erau tip, echipamentele din dotare nu au fost folosite corespunzător şi nici modernizate. Toate acestea au creat necesitatea iniţierii unui proiect de adaptare a staţiilor de epurare; din păcate, în anii următori s-a făcut prea puţin pentru remedierea situaţiei; ce este mai grav este că aceleaşi probleme apăreau în majoritatea judeţelor din Moldova. Pentru exemplificare, în judeţul Neamţ, unde zootehnia era bine reprezentată, cu 30 de complexe de taurine (cu cea mai mare concentrare în zona municipiului Roman), 3 de porcine şi 8 de creştere a oilor (risipite prin tot judeţul), dejecţiile erau evacuate prin sistemul antrenării hidraulice-în 1981, volumul de ape uzate ajunsese la 1,22 milioane m3; cea mai mare pondere aparţinea fermelor de porci, cu 960.000 m3, aproape 80% din total. Procedeul standard era cel de stocare a dejecţiilor pe platforme, în bataluri, iazuri, bazine şi distribuire pe teren-când această operaţiune era oportună. Din apele uzate, 15% erau relativ bine epurate, 40% insuficient epurate, diferenţa se descărca ca atare. S-a ajuns ca în anul 1981 să se deverseze în reţeaua hidrografică de suprafaţă 1775 tone de suspensii, 1697 tone de substanţe organice, 301 tone de amoniu, 1306 tone de reziduu fix. Ca o comparaţie, volumul evacuărilor îl egala pe cel provenit de un oraş de talia Romanului. Deficienţele activităţii respective se regăseau în stabilizarea, recuperarea şi valorificarea reziduurilor zootehnice, precum şi în epurarea apelor uzate. Sursele de alimentare cu apă necesară activităţilor agricole nu aveau instituite zonele de protecţie sanitară; nu era posibilă întocmirea unui bilanţ al apei, singurele date reieşeau din unele prevederi ale documentaţiei tehnice; starea instalaţiilor, a echipamentelor şi a suprastructurii, dar şi nivelul de calificare lăsau mult de dorit; investiţiile necesare prezervării mediului erau mult în urma celor de extindere a capacităţilor de producţie; calitatea construcţiilor care asigurau depozitarea, canalizarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate nu corespundea întru totul cerinţelor, ceea ce a dus la impurificări ale subteranului sau la nefuncţionarea unor echipamente; exista lipsă de interes în valorificarea nămolurilor şi a apelor uzate în scopuri agricole, în parte datorită costurilor ridicate şi suprafeţelor reduse afectate sectorului zootehnic; lipsa de experienţă şi nesiguranţa cu privire la utilizarea reziduurilor; aplicarea în prea mică măsură a rezultatelor experimentelor ce se efectuaseră până în momentul respectiv.

78

Poluarea mediului cu nitraţi

Încă de atunci s-a ivit cerinţa de a fi solicitate studii complexe de sol şi de apă care să furnizeze informaţii cât mai complete în privinţa înfiinţării de noi complexe zootehnice sau extinderea celor vechi, de căutare a tehnologiilor potrivite şi de buna gestionare a reziduurilor zootehnice, eforturi conjugate de ţinere sub control a impactului pe care ramura zootehnică îl are asupra mediului, cu privire specială asupra degrădării surselor de apă. Ca o concluzie, resturile digestiv-metabolice diluate cu cantităţi variabile de apă ar fi putut fi folosite în paralel cu gunoiul de grajd, dar s-a considerat că au un potenţial poluant deosebit de mare (Ionescu-Siseşti, Răuţă, Dumitru, 1982). Cercetările efectuate până prin 1988 nu au fost, totuşi, relevante, deci s-a recurs la separarea fracţiunii solide de cea lichidă şi la aplicarea ca fertilizant a nămolurilor şi a apelor uzate decantate. Aplicarea acestor reziduuri timp de 5 ani pe terenuri experimentale de la Periş a dus la creşteri de producţie la unele culturi: 8% la cartof, 59% la sfecla pentru furaj, 45% la lucernă, 30% la soia, 22% la porumb, 21% la floarea-soarelui, 44% la sfecla de zahăr. În ce priveşte influenţa asupra solului, s-a constatat o creştere a conţinutului de elemente nutritive al acestuia, dar şi un spor de reziduu mineral (mai ales în fosfor şi potasiu), cu aproape 50%, ceea ce induce riscul de salinizare şi de scădere a capacităţii de microagregare a solului; este redusă foarte mult şi viteza de infiltraţie (Tabel 1.30). Deci, apele uzate decantate corespunzător şi nămolul pot fi folosite în agricultură, dar raţional; au loc sporuri de producţie, dar se măreşte conţinutul de săruri solubile-nitraţii având un rol semnificativ.

79

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Cercetările întreprinse în diferite localităţi din ţară (Periş-Ilfov, Valu lui TraianConstanţa, Oradea, Caracal, Jucu-Cluj, Căzăneşti-Ialomiţa), au demonstrat clar că utilizarea apelor uzate provenite de la complexele de creştere a porcilor este în măsură să asigure o eficienţă deosebită din punct de vedere al producticităţii, cel puţin egală celei obţinute prin irigarea convenţională (cu „ape curate"), dar numai cu respectarea anumitor limite ale încărcării cu fertilizanţi. Folosirea nămolurilor nefermentate poate suplini atât fertilizarea chimică, cât şi pe cea organică, la majoritatea culturilor de câmp (Ionescu-Siseşti şi colab., 1893). În aceste condiţii, solul se comportă ca un agent de epurare şi transformă produsele reziduale în nutrienţi, capacitatea sa în această privinţă depinde în mare măsură de natura şi cantitatea reziduurilor aplicate şi de propriile însuşiri fizico-chimice şi microbiologice. Atingerea eficienţei maxime a fertilizării cu ape uzate şi cu nămoluri se realizează prin respectarea unei condiţii sine qua non: apa trebuie să aibă o concentraţie maximă de material în suspensie de 2 gr/litru, pentru evitarea împotmolirii bazinelor de stocare folosite în perioadele improprii distribuirii pe teren şi a colmatării reţelei de irigaţie. Distribuirea apelor uzate necesită o amenajare de irigaţie prevăzută cu echipamente suplimentare, avându-se în vedere caracteristicile apei şi eventuala neconcordanţă dintre regimul continuu de producere şi cel discontinuu de distribuire pe terenurile agricole. Astfel se ridică probleme specifice ca: suprafaţa amenajării; parametrii staţiilor de pompare şi ai bazinelor de stocare; modul de distribuţie a apei; sortimentul, structura şi rotaţia culturilor; regimul şi tehnica de irigare; măsurile de protecţie fito-sanitare. Pe de altă parte, pretabilitatea unui teren pentru acest gen de fertilizare depinde în egală măsură de panta terenului, textura solurilor, permeabilitatea acestora, adâncimea stratelor acvifere, intensitatea salinizării şi a soloneţizării-acolo unde este cazul. Dacă se distribuie ape decantate (relativ curate), sistemul de irigaţie trebuie adaptat; caracteristicile tehnologice fiind în acest caz: aplicarea apei în stare nediluată odată la 2 ani pe aceeaşi suprafaţă; metodă de udare prin brazde scurte (50-100 m) şi înfundate, evitându-se contactul cu partea vegetativă aeriană a plantei; folosirea conductelor din aluminiu cu orificii reglabile; asolamente cu parcele irigate şi neirigate; rotaţii scurte; distribuirea nămolului pe aceeaşi suprafaţă o dată la 2 ani. Avantajele distribuirii apei uzate la interval de doi ani constau în simplificarea exploatării terenului în condiţii de irigare, refacerea permeabilităţii solurilor care suferă o oarecare deteriorare prin umezire, efect de remanenţă a elementelor fertilizante- tot mai crescut odată cu numărul udărilor efectuate. În Tabel 1.31 poate fi urmărit efectul aplicării apelor uzate de la staţiile de epurare din fermele de creştere a porcilor.

80

Poluarea mediului cu nitraţi

În concluzie, soluţia integrării apelor uzate şi a nămolurilor în mediul natural ca apă de irigaţie şi ca îngrăşământ organic contribuie în mod indirect la protecţia calităţii apelor prin înlăturarea totală şi definitivă a utilizării cursurilor de apă ca loc de descărcare a apelor uzate evacuate din complexele de porci. Rezultatele de producţie obţinute au dovedit că schema tehnologică proiectată pentru amenajarea de la fostul IAS Crevedia era corectă, cu condiţia respectării întocmai a tehnologiilor stabilite; astfel nivelul recoltelor creştea vădit, în condiţiile protecţiei solului şi a resurselor de apă. Foarte interesant a fost experimentul desfăşurat la staţia- pilot de la Teremia Mare (jud. Timiş). Aici, a fost amenajat primul filtru zeolitic, care a contribuit la reducerea cu 40% a încărcării organice şi chimice a influentului, dând posibilitatea dezvoltării luxuriante a algelor microscopice. Un al doilea pilot, de data aceasta neconsumator de energie, cu 4 filtre zeolitice succesive, a fost pus la punct la o fermă de creştere a porcilor de la Pădureni, din acelaşi judeţ. Epurarea avea un efect evident; secundar, s-au dezvoltat macrofitele ca Pistia stratiotes şi lemnaceele. Materialul din suspensii s-a redus cu aproape 99%, iar încărcătura organică a fost micşorată cu 87,5% (Marton., 1983). Pe deasupra, biomasa algală putea fi reţinută prin cernere, sau chiar folosită ca fertilizant verde pe terenurile din preajmă. Pentru remedierea situaţiei apelor uzate din zootehnie în România, între 1970 şi 1980, a fost aplicată aproape în exclusivitate soluţia epurării mecano-biologice, cu evacuarea apei în receptorii naturali. În decada următoare, au fost adoptate noi orientări care au vizat atât realizarea protecţiei mediului în faţa poluării cu nitraţi, cât şi valorificarea componentelor utile din apele uzate şi din nămoluri (Negulescu, 1984).

81

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

În această orientare s-a înscris şi proiectul-cadru elaborat de fostul ISPIF pentru epurarea mecanică a apelor uzate, urmată de stocarea şi împrăştierea lor pe terenurile agricole (fertilizare sau irigare), în funcţie de condiţiile pedo-climatice respective. O experienţă vastă în acest domeniu a fost dobândită de specialiştii staţiei de epurare de la ISCIP Tomeşti-Iaşi, care au folosit, în premieră, bazinele de egalizare, necesare pentru omogenizarea debitului şi a încărcării cu poluanţi. O inovaţie deosebită a fost utilizarea predecantoarelor şi a sitelor statice care reţineau materialul grosier cu un consum minim de energie. Pot fi amintite, de asemenea, instalaţiile de îngroşare a nămolului, fermentarea anaerobă a dejecţiilor cu producere de gaz combustibil şi alte scheme tehnologice destul de competitive. În aceeaşi perioadă a fost introdus sistemul de denitrificare a apelor uzate, o soluţie dificilă care presupunea crearea unui substrat organic uşor asimilabil, susceptibil la oxidare rapidă, concomitent cu reducerea nitraţilor. Viteza procesului depindea de felul substratului (metanol sau altă sursă de carbon, mai ales ape reziduale cu concentraţii mari de substanţe organice biodegradabile). Totuşi, insuficienta experienţă în estimarea coeficienţilor de eficienţă a instalaţiilor a făcut ca experimentul să nu aibă finalitate (Lydia Vaicum, 1984). S-a urmărit îndepărtarea combinaţiilor azotului din apele uzate în cadrul unui proiect ce urmărea evoluţia ionilor aflaţi în apele reziduale provenite de la unităţi atât zootehnice, cât şi industriale (Rodica Zeana, 1982) Scopul consta în stabilirea metodologiei adecvate de epurare biologică a apelor uzate, prin îndepărtarea ionilor de NH3- ; în apă, azotul se găseşte preponderent sub această formă, ionii de nitrat şi nitrit au o participare mult mai redusă. În condiţii de laborator, după 13 săptămâni de teste-timp în care compuşii organici pe bază de carbon au fost îndepărtaţi, azotul era oxidat până la faza de nitrat şi nitrit, iar după aceea se formau compuşi gazoşi ai azotului, cu participarea microorganismelor care consumau oxigenul; s-a ajuns la concluzia că eficienţa eliminării ionilor de amoniu este mulţumitoare. În condiţiile în care parametrii tehnologici s-au menţinut în limite optime, pornindu-se de la influentul care avea un conţinut de N-NO3 de 1 mg/l şi 18 mg/l de NO2, s-a ajuns la o concentraţie a efluentului final de 8 mg/l N-NO3 şi 42 mg/l de NO2. O preocupare susţinută s-a manifestat şi în ce priveşte obţinerea coeficienţilor cinetici şi a parametrilor de proiectare pe baza datelor de laborator, în procesul

82

Poluarea mediului cu nitraţi

de denitrificare la concentraţii mari şi foarte mari de substrat (dr. Lucian Teodorescu, 1982). Parametrii vizaţi fiind: viteza maximă de utilizare de către microorganisme a nitratului din substrat, viteza maximă specifică de creştere a bacteriilor, timpul de retenţie sau vârsta nămolului şi concentraţia în efluent şi în substanţe volatile a substratului, au fost aplicate două metode de lucru. Cea dintâi consta în folosirea instalaţiilor cu funcţionare continuă (în reactor, cu amestecare totală-agitaţie magnetică). Concentraţia substanţelor volatile a fost verificată zilnic, timp de o săptămână, la fel şi cea de ioni de nitrat din soluţia de alimentare şi din efluent. Rezultatele reies din Tabelul următor.
Tabel 1.31. Concentraţiile de ioni de nitrat (după Teodorescu, 1982)

ziua N-NO3 (mg/litru) 1 7,23 2 11,53 3 9,94 4 27,57 5 24,86 6 27,35 7 17,68 8 4,97 Cea de-a doua metodă s-a bazat pe instalaţii cu funcţionare în şarje, cu agitare magnetică, preluarea probelor pentru determinări de concentraţie a N-NO3 făcându-se din 3 în 3 ore. Rezultatele:
Tabel 1.32. Concentraţiile de ioni de nitrat (după Lucian Teodorescu, 1982)

ziua 1 2 3 4

N-NO3 (mg/litru) 470 350 232 113

În concluzie, încercarea de simplificare a metodei experimentale de laborator pentru obţinerea coeficienţilor cinetici ai procesului de denitrificare la concentraţii mari şi foarte mari de ioni de nitrat (1000-3000 mg/litru), lucrând în şarje de 6-12 ore, a dus la rezultate promiţătoare. Această tehnică poate fi perfecţionată, permiţând scurtarea timpului de lucru şi evitarea unei aparaturi sofisticate şi, poate, greu de procurat.

83

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

1.10. Eutrofizarea
În ultimul timp a apărut o dilemă de ordin etic în ce priveşte costurile sociale ale producţiei mondiale de alimente, şi aceasta este foarte bine ilustrată printr-un studiu care se ocupă, printre altele, cu problema excesului de azot fixat ce a dus la declanşarea „hipoxiei" în apele Golfului Mexic, în zona coastelor şi în unele lacuri. A apărut deja aici aşa-numita „zonă moartă" (Howarth, 1991 şi 1996). Hipoxia înseamnă de fapt „oxigen puţin" şi este un termen folosit pentru a desemna o concentraţie a oxigenului mai mică de 3 mg/litrul de apă (US Environmental Protection Agency). Cea mai extinsă zonă cu astfel de probleme este în Golful Mexic, dar se pot menţiona şi alte zone costiere, ca de exemplu în Long Island Sound. Excesul de nutrienţi din apele golfului Chesapeake din estul SUA a contribuit la înmulţirea dinoflagelatelor Pfisteria piscicida. Aceste alge au efect neurotoxic datorită unor substanţe chimice volatile pe care le conţin şi le emană (Burkholder şi Glasgow, 1997). Azotul, luat independent, sub formă de nitraţi, este răspunzător pentru eutrofizarea golfurilor şi a estuarelor din statul Delaware Procesul este generat de supraabundenţa nutrienţilor, care se reflectă în dezvoltarea accelerată a algelor. Când acestea intră în descompunere, se epuizează rapid oxigenul dizolvat în apă. Algele brune şi albastre devin astfel o ameninţare la adresa sănătăţii animalelor şi chiar a omului. Algele sunt plante simple, situate la baza lanţului trofic marin, care în condiţii normale, chiar dacă formează polulaţii numeroase, nu afectează în nici un fel celelalte ecosisteme. Varietatea algelor este foarte mare, cuprinzând atât specii monocelulare care formează fitoplanctonul, cât şi organisme alcătuite din conglomerate de macrocelule (aşa-numitele „bălării de mare"). De fapt, proliferarea algelor constituie sursa de energie necesară organismelor imediat superioare care le consumă. Sunt totuşi câteva specii care eliberează biotoxine deosebit de puternice care pot ucide rapid peştii, scoicile, mamiferele şi păsările marine. O astfel de specie (Pseudo-nitzschia) este găsită în literatura de specialitate din anul 1943, ceea ce înseamnă că problema nu este chiar atât de recentă. Odată ingerată, hrana furnizată de mare (peşti sau scoici infestate), repercusiunile asupra sănătăţii umane sunt multiple şi se materializează prin deranjamente gastro-intestinale, urmate de ameţeli, pierderea memoriei, dezorientare, iar în unele cazuri - din fericire nu au fost numeroase - survine moartea.

84

Poluarea mediului cu nitraţi

Alte specii care proliferează pe seama concentraţiei de nutrienţi nu sunt toxice, dar dăunează ecosistemelor prin faptul că au durată mică de viaţă, iar procesele descompunătoare care urmează depunerii fitoplanctonului mort pe fundul apei consumă oxigenul dizolvat în apă şi produce moartea altor organisme, în primul rând a peştilor, sau cauzează migrarea acestora în ape mai curate. Deocamdată nu este cunoscută nici o metodă eficientă de tratament, mai ales că simptomele sunt similare altor maladii. Produşii toxici care rezultă din transformările suferite în mediul acvatic de substanţele chimice deversate -inclusiv fertilizanţii de sinteză-au o mare stabilitate, se descompun extrem de greu şi au o rată mare de acumulare, fiind cu atât mai periculoşi. Pe de altă parte, nu este deplin cunoscut sau explicat mecanismul prin care anumite specii de alge răspund atât de prompt creşterii cantităţii de nutrienţi din apă. Unele studii arată că înmulţirea poate fi pusă în legătură cu anumite condiţii de temperatură sau de dinamică a apei. Astfel, încetinirea transferului de apă (curenţi verticali sau orizontali), creşterea anormală a temperaturii locale a apei, secetele prelungite, inundaţiile sau furtunile violente se pare că sunt premise ideale pentru proliferarea algelor. Deci, nu trebuie acuzate doar sursele agricole. Algele microscopice care dau „mareea roşie" sunt amintite încă din secolul al XVIlea. O astfel de specie este Karenia brevis, care a afectat în multe rânduri apele costiere ale Floridei prin infestarea cu neurotoxine a peştilor, a delfinilor şi a focilor. Nu este exclsă nici eliberarea de către aceste alge a toxinelor sub formă de aerosoli. Eutrofizarea apei dulci de pe o mare parte a globului este, de fapt, nu doar rezultatul infestării lor cu azot, aici intervenind sinergic şi fosforul şi carbonulelemente cel puţin la fel de periculoase din acest punct de vedere, deşi, dacă se găsesc în apă în proporţii normale, sunt vitale. Pe de altă parte, este destul de greu de urmărit schimbul dintre aer şi oglinda apei în cazul celorlalte două elemente implicate, de aceea este încă puţin cunoscut şi studiat efectul lor poluant. Tot atât de puţin cunoscută este şi fixarea de către alge a azotului atmosferic. Dacă salinitatea este crescută, ca în cazul estuarelor, azotul este considerat un factor de control al productivităţii acvatice.

85

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Hipoxia ucide peştii şi produce modificări pe termen lung în apele din apropierea ţărmurilor. Pe ansamblu, eutrofizarea reduce mult calitatea apelor, mai ales a celor din lacuri, acest lucru se reflectă în defavorizarea unor activităţi ca piscicultura, industria, recrearea, consumul de apă potabilă. Declanşarea hipoxiei din Golful Mexic îşi are originea în schimbările structurale prin care trece agricultura modernă. Îmbogăţirea în nutrienţi se datorează fertilizării intense cu azot şi fixării acestuia în monoculturile din bazinul fluviului Mississippi şi din regiunea Midwest. Deci, surplusul de azot a fost adus în golf de fluviul care a intersectat anumite pânze acvifere. Procesul ar putea fi încetinit prin revenirea la o mai mare diversificare a exploataţiilor agricole, folosirea rotaţiilor şi o integrare mai strânsă a întreprinderilor zootehnice cu cele de producţie cerealieră. Realizarea acestor deziderate este, dacă nu imposibilă, cel puţin extrem de complicată, date fiind costurile colosale pe care le-ar implica în lanţul de activităţi de cercetare-producţieprocesare-mecanisme de piaţă. Pe lângă asta, deşi există o bogată documentaţie în literatura de specialitate care arată rolul agriculturii în poluarea apelor golfului, tot mai multe voci se ridică în favoarea exonerării acesteia de vină (măcar parţial), atât timp cât şi alte activităţi umane ar putea la fel de bine să constituie o sursă de nutrienţi: exploatarea pădurilor, marile oraşe etc. Instituţii de vază din SUA, printre care The American Farm Bureau Federation, The Fertilizer Institute, The National Cattlemans Association sau The National Pork Producers Council, precum şi o sumedenie de producători, nu admit existenţa unei corelaţii substanţiale între monocultură, sistemul de creştere a animalelor pe de-o parte şi producerea hipoxiei pe de alta. În schimb, organizaţiile ecologiste, asociaţiile agricole şi fermele „pro-familia" sunt de părere că relaţia cauză-efect este mai mult decât evidentă. Un număr impresionant de staţii de monitorizare analizează apele de coastă din Golful Mexic şi de pe ţărmurile nord-vestice ale SUA (la Oceanul Pacific). Organisme nou create, coordonate de centrele de la Chesapeake Bay şi de la Washington Olympic Peninsula, se ocupă cu această activitate: Center for Operational Oceanographic Products and Services, Center for Sponsored Coasted Ocean Research, Monitoring and Event Response for Harmful Algal Bloom Program, Marine Biotoxines Program şi altele.

86

Poluarea mediului cu nitraţi

Conceptul american HABs (Harmful algal blooms) se referă la un proces în continuă intensificare care afectează cea mai mare parte a apelor din zonele de coastă. Situaţia este urmărită constant de National Ocean Service. Aceste probleme de poluare implică aplicarea unor măsuri care să intre în rezonanţă cu normative de genul Clean Air Act sau Clean Water Act şi care să intre în atribuţiunile municipalităţilor sau ale corporaţiilor industriale şi agricole. În altă ordine de idei, încă nu s-au dezvoltat tehnologii magice care să rezolve aceste probleme peste noapte. Deşeurile provenite din agricultură şi din activităţile industriale, dacă sunt depozitate în apropierea lacurilor sau în zonele de coastă, fără măsuri de siguranţă adecvate, chiar dacă nu ajung imediat în apă, constituie o sursă latentă de poluare, pe termen lung. Este o ameninţare cu atât mai mare, cu cât, în fiecare an apar produse de sinteză, oricare dintre acestea prezentând potenţial toxic. Numai în SUA sunt cunoscute aproape 70.000 de substanţe chimice comercializate sub diferite forme, acestora adăugându-li-se alte 30.000 de produse derivate. Peste 75% din ele nu oferă informaţii referitoare la toxicitate sau o fac în prea mică măsură. Un control instituţionalizat al acestui boom chimic ar presupune două direcţii. Prima dintre ele ar fi testarea fiecărui produs înainte de lansarea pe piaţă, în vederea evaluării riscurilor potenţiale asupra mediului. Cea de-a doua înseamnă controlul strict după ajungerea produsului pe piaţă, pentru a putea fi aduse eventuale corecţii sau îmbunătăţiri. Conform părerii cvasiunanime, controlul iniţial este mai eficient, dar întârzie lansarea produsului, îl face mai scump şi aplicabil cu oarecare întârziere. Oficial, în SUA nu există obligaţia legală ca firmele producătoare de fertilizanţi săşi testeze temeinic produsele înainte de lansare. Un minimum de informaţii de această natură este cerut de o instituţie denumită Toxic Substances Control Act. În UE, s-a luat hotărârea ca 30.000 de substanţe aflate în comerţ (inclusiv fertilizanţi de sinteză) să fie reevaluate prin teste amănunţite, iar 1.500 dintre acestea sunt supuse unor restricţii severe.

87

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Busch şi alţii (1994) sunt de părere că programul de cercetare în domeniul agricol se află în impas din cauză că încă primează conceptul de creştere a productivităţii. Mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, această creştere a eficienţei s-a făcut pe seama unor mari costuri sociale, iar succesul a fost de multe ori iluzoriu. O idee foarte interesantă emisă de Matson în 1997 este ca pentru introducerea de substanţe chimice de orice fel în sol ar trebui instituită o taxă federală, ceea ce ar putea fi un început în descurajarea intensificării folosirii acestora. În ţări ca Austria, Finlanda, Norvegia sau Suedia, utilizarea fertilizanţilor şi a pesticidelor este supusă taxării. De pildă, în Norvegia, pentru folosirea îngrăşămintelor cu fosfor, azot şi potasiu, se percepe o taxă de 15%. Un astfel de program va fi aplicat curând şi în SUA, de exemplu în fermele din Wisconsin, Iowa sau Nebraska. O instutuţie europeană din spaţiul EC, The European Fertilizer Manufacturer Association, aplică taxe deloc de neluat în seamă fermierilor care aplică bălegar pe terenurile arabile din prajma lacurilor sau din cea costieră. Poluări au fost semnalate şi în alte părţi ale globului, dacă ar fi să menţionăm doar infestarea cu fertilizanţi a ţărmului insulelor Aleutine (Makushin Bay) sau a golfului Lavaca din Texas, unde întreaga porţiune de litoral dintre Houston şi Corpus Christi a fost contaminată, fertilizanţii ajungând până şi în sedimente. Un caz intens mediatizat în cercurile de specialişti a fost desemnarea bazinului micului fluviu Ythan din nord-estul Scoţiei ca zonă vulnerabilă la poluare cu nitraţi-deci la eutrofizarea, în primul rând a estuarului. În 1996, fusese desemnată prima ZVN din Scoţia, la Balmalcom in Fife. Primele semnale au fost lansate încă din anul 1993, când Comisia de Nord-Est pentru Controlul Calităţii Apei,, în conformitate cu obligaţiile ce decurgeau din Directiva Nitraţilor, aprobată în 1991 de Consiliul Mediului al CE, a propus regiunea respectivă la desemnare. Au avut loc mai multe consfătuiri, inclusiv publice, în legătură cu oportunitatea desemnării. Guvernul Scoţiei s-a opus din capul locului, afirmând că nu există un fundament ştiinţific solid pentru demonstrarea teoriei eutrofizării, în schimb Agenţia Scoţiană de Protecţie a Mediului a fost de acord cu recomandarea desemnării. În cele din urmă, după alte consultaţii publice şi mai ales după ce Guvernul a fost avertizat în mod oficial în anul 1999 de către CE, în 2000, bazinul a fost declarat ZVN.

88

Poluarea mediului cu nitraţi

Era vorba de o suprafaţă de aproape 68.000 de hectare, agricultura fiind activitatea predominantă cu 99% grad de ocupare a terenurilor. În acel moment existau aici 718 exploataţii agricole, suprafaţa medie a lor fiind de 77 ha. Predomina arabilulprofilat pe cereale şi culturi mixte-, cu 70% din terenuri. Zootehnia acoperea 14% din teren şi 20% din numărul de ferme (vite, oi şi mai puţin ferme avicole). Horticultura era slab reprezentată. Poate că argumentul iniţial şi care a devenit hotărâtor în focalizarea atenţiei asupra bazinului şi estuarului Ythan a fost prezenţa unor populaţii numeroase de păsări acvatice, ceea ce a impus includerea zonei într-o arie specială de protecţie şi conservare sub incidenţa Directivei EC asupra păsărilor sălbatice (79/449 EEC) Estuarul Ythan şi micul lac Meikle erau deja supravegheate şi de Convenţia asupra Zonelor Umede, iar nisipurile de la Forvie au fost propuse pentru includerea într-o zonă specială de conservare, conform Directivei UE a Habitatelor. Din punct de vedere strict ştiinţific, desemnarea a fost întru totul întemeiată, avându-se în vedere trei aspecte din ciclul nutrienţilor agricoli: creşterea concentraţiei de nitraţi în fluviu şi în estuar, schimbările produse în practicile agricole şi proliferarea algelor. Culegerea datelor a durat 35 de ani şi a relevat o creştere clară a conţinutului de nitraţi, cu mici variaţii de la an la an. În 1958 se înregistrau 3 mg/l, în 1960-1,5 mg/l, în 1962 a avut loc o creştere până la 2,9 mg/l, în 1964 s-a produs o scădere1,2 mg/l; apoi creşterea a fost continuă până în 1969, când s-au măsurat 4 mg/l, a urmat o uşoară scădere în 1970-2,2 mg/l, o nouă creştere s-a produs până în anul1975 (5,5 mg/l), în 1976 nivelul a coborât la 4 mg/l, pentru ca în anul 1977 să fie atins vârful de aproape 7 mg/l. Pentru perioada următoare, până în 1980, mersul a cunoscut creşteri şi scăderi foarte uşoare, în jurul valorii de 5 mg/l, iar tendinţa pentru intervalul 1981-1998 a fost de creştere lentă dar constantă, ajungându-se la aproape 8 mg/l. Datele arătau clar că toate aceste valori se aflau mult sub pragul minim stabilit în cadrul Directivei, de 50 mg/litru. Era evident, totuşi, efectul crescând al agriculturii asupra modificărilor produse în caracteristicile chimice ale apei din estuar. Primul acuzat a fost găsit în schimbările ce avuseseră loc în practicile fermelor din zonă. Aceste schimbări fuseseră cuantificate printr-un studiu care acoperea perioada 1960-1990.

89

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

Astfel, în aceşti 30 de ani au avut loc mutaţii în gestionarea bălegarului, iar consumul de îngrăşăminte s-a triplat; în ambele cazuri crescând riscul contaminării cu nitraţi. În consecinţă, problema de eutrofizare a estuarului Ythan poate fi pusă în legătură cu activităţile agricole ca sursă poluatoare. Circuitul azotului este complex în cel mai înalt grad, cu relaţii de „cauză-efect". Impactul nitraţilor asupra ecosistemelor acvatice este de natură fizică, dar mai ales biologică. Cel mai mare aport de nitraţi de origine agricolă este înregistrat iarna; ca rezultat al nivelului ridicat al precipitaţiilor, corelat cu aplicarea suplimentară a dejecţiilor din zootehnie şi a fertilizanţilor chimici, plantele neconsumând nimic în acest timp. Pe de altă parte, creşterea algelor în primăvară şi vară, poate fi interpretată ca un răspuns la acumularea în timp a nitraţilor, existând posibilitatea ca aportul din timpul iernii să fie, totuşi, nesemnificativ. Nu sunt excluse şi alte cauze ale eutrofizării, cum ar fi sursele alternative de azot folosite în agricultură, sau surse care nu au nimic în comun cu agricultura. Răspunsul Guvernului Scoţiei de a nu aplica recomandările, reflecta nesiguranţa acestuia în ceea ce privea fundamentul ştiinţific, neexistând probe clare cu privire la originea agricolă. S-a afirmat chiar că este vorba de o echilibrare naturală a ecosistemului. În concluzie a fost cerută continuarea cercetărilor. În 1997 a fost analizată din nou situaţia estuarului şi s-a făcut iarăşi recomandarea de desemnare. Guvernul a solicitat clarificarea conceptului de „eutrofizare" legat de contextul local şi a pus la punct propriile criterii de identificare a procesului-existent sau potenţial. Cele 8 criterii au fost: conţinutul de nitraţi, localizarea arealelor cu dezvoltare intensă a algelor, durata de înflorire a algelor, deficitul de oxigen, restrângerea faunei, modificări în dezvoltarea macrofitelor, moartea (prin otrăvire) a moluştelor şi apariţia spumei de alge pe ţărm sau în apropierea coastei. În cazul Ythan, ca urmare a apariţiei noilor probe, s-a ajuns la concluzia că impactul de lungă durată a proliferării algelor asupra populaţiilor faunistice este evident şi că toate cele opt criterii sunt funcţionale. Cercetările suplimentare asupra unor surse paralele de poluare cu nitraţi par să nu mai plaseze activităţile agricole drept principalul vinovat (Raffaelli et al., 1999).

90

Poluarea mediului cu nitraţi

În concluzie, singurul criteriu care a fost aplicat în zona estuarului Ythan, pentru desemnarea acestuia ca ZVN, a fost de natură strict ştiinţifică, legat de nivelul ridicat de eutrofizare a apelor. Faptul că nu s-a analizat mai profund circuitul azotului în natură a fost un eşec. Deciziile care au fost luate erau mai degrabă subiective şi politice. În acest context, legislaţia iniţiată de EU, bazată doar pe date ştiinţifice, ridică numeroase semne de întrebare în legătură cu gestionarea în acest mod a resurselor de apă din cadrul bazinelor. O asemenea abordare îngustă a situaţiei înseamnă negarea tuturor schimbărilor care au avut loc în agricultura Marii Britanii în ultimele câteva zeci de ani, de la război încoace. Pe de altă parte, participarea celor direct interesaţi în procesul decizional şi de implementare-în special când este vorba de comunităţi- este destul de restrictivă, cu menţiunea că se pot face unele îmbunătăţiri în areale punctuale. Referindu-ne la Marea Neagră, problema eutrofizării s-a pus încă din anii 60, când a fost semnalată de Gomoiu. Treptat, fenomenul s-a amplificat, generând transformări profunde ale fitoplanctonului şi ale căilor de producţie primară (Vespremeanu, 2005). Când nutrienţii erau eliberaţi într-un flux cât de cît controlat, numărul de specii ale fitoplanctonului era mare, iar algele macrofite cuprindeau 141 de specii (Muller, 1995, citat de Vespremeanu). Şelful nord-vestic era acoperit de câmpuri întinse formate de algele Phyllophora. Lanţurile trofice terminate prin peştii valoroşi economic erau asigurate din punct de vedere al producţiei primare realizate de fitoplancton. Dezvoltarea forţată a agriculturi în mai toate ţările din jurul Mării Negre (mai ales în bazinele Dunării, Donului, Niprului şi Nistrului), prin folosirea de cantităţi tot mai mari de fertilizanţi chimici fosfatici şi azotoşi, a dus la însutirea de câteva ori a cantităţii de nutrienţi în apele costiere (Mee, citat de Vespremeanu). În fiecare an ajungeau în mare 160.000 tone de fosfor şi 800.000 tone de azot.

91

Monitorizarea poluării cu nitraţi în judeţul Argeş

În ce priveşte poluarea cu azot, agricultura participa cu 31%, urmau sursele menajere, cu 26%, depunerile atmosferice (19%) şi industria, cu 17% (Europes Enviromnent; The DobrisAssessment, 1995, citat de Vespremeanu). În urma eutrofizării accelerate, câteva populaţii din fitoplancton s-au dezvoltat exploziv, ajungându-se la biomase enorme. Turbiditatea a crescut. Întrucât cantitatea de substanţă organică este cu mult mai mare decât capacitatea de descompunere a mării, surplusul s-a depus pe fund sau pe plaje. În condiţiile astfel create, a dispărut cea mai mare parte a macrofitelor bentale şi lanţurile trofice care ţineau în echilibru productivitatea au fost grav afectate, producţia piscicolă scăzând drastic (Vespremeanu). Ţinerea sub control a eutrofizării se poate realiza numai prin adoptarea de măsuri moderne de folosire raţională a îngrăşămintelor de sinteză, de epurare a apelor menajere sau industriale care ajung în mare, precum şi de refacere a regiunilor umede care au un rol de filtrare a nutrienţilor transportaţi de apele curgătoare (Mee, 2000, citat de Vespremeanu). Un alt efect negativ al deversării de substanţe chimice în apa mării este reducerea diversităţii speciilor şi a ecosistemelor. Conform studiilor ecologice efectuate în perioada 1890-1960 de specialişti ca Gr. Antipa sau M. Băcescu, această diversitate era acceptabilă, chiar dacă nu la nivelul Mării Mediterane. După 1960 - se vede că este un an de referinţă -, s-a produs un evident declin al anumitor ecosisteme şi al populaţiilor unor specii (Black Sea Environmental Studies, UNDP, 1999, citat de Vespremeanu, 2005) Mai cu seamă în zona costieră s-au produs schimbări majore. Ecosistemul bentonic din şelful nord-vestic (cunoscut în literatura de specialitate sub numele de „Cîmpul lui Zernov"), format din specii de Phyllophora, aproape că a dispărut. La rândul ei, şi populaţia de peşti planctivori s-a redus până la nivelul critic (Konovalov, 1995-citat de Vespremeanu, 2005) Se estimează că în prezent nu mai puţin de 160 de specii din acvatoriul Mării Negre, aparţinând regmurilor animal şi vegetal, sunt în curs de dispariţie, o mare parte a acestora trăiesc în zona de coastă. Regiunile umede (Wetlands) din jurul Mării Negre au rolul de filtrare naturală şi de neutralizare parţială a substanţelor poluante (în cazul de faţă a fertilizanţilor), contribuind la menţinerea echilibrului natural. Modificările induse de amenajările deltei şi a lagunelor au transformat ireversibil structurile, funcţionalitatea sistemelor teritoriale respective, reducându-le rolul benefic asupra apelor marine din zona costieră (Vespremeanu, 2005).

92

Poluarea mediului cu nitraţi

Un plan de acţiune pentru refacerea pe cât posibil a echilibrului natural există, putem cita Declaraţia ONU asupra Mediului de la Rio de Janeiro, Convenţia de la Bucureşti din aprilie 1992 şi Declaraţia de la Odessa din aprilie 1993. Convenţia de la Bucureşti este o prescurtare pentru Convenţia pentru Protecţia Mării Negre împotriva Poluării şi conţine, printre altele, un protocol asupra reducerii şi a controlului surselor de poluare de pe uscat. Acţiunile politice concertate vizează managementul resurselor naturale, protecţia biodiversităţii, protejarea habitatelor, evaluarea impactului în mediu a dezvoltării umane - inclusiv sub aspectul producţiei agricole -, implicarea societăţii civile în luarea deciziilor, gestionarea integrată a zonelor de coastă (Vespremeanu, 2005). Dintre preocupările relativ recente în legătură cu evoluţia planctonului din apele interioare, nu pot fi trecute cu vederea observaţiile efectuate pe cursul Dunării. Astfel, în 1983 (intervalul mai-octombrie), în urma prelevării de probe de la 8 staţii de lucru, prin urmărirea variaţiilor sezoniere cantitative şi calitative ale fito-şi zooplanctonului, a fost determinat un nivel mediu de impurificare a apei fluviului între kilometrii 495 şi 491 în sectorul românesc. Cantitativ, biomasa remanentă a înregistrat creşteri din primăvară până toamna, la toate staţiile, cu un maxim în august, cu un mare număr de taxoni (Iliescu, Leonte, 1983). Dintre specii, au predominat diatomeele cu 65-95%, urmate de clorofite -5-30% şi cianofite cu 0,5-20%. Eglenofitele au fost slab reprezentate, cu mai puţin de 2%. În ce priveşte zooplanctonul, creşterea a fost nu doar cantitativă, cât şi ca număr de specii; valorile maxime au fost caracteristice tot pentru luna august. Predominau rotiferele (45-70%), urmate de copepode cu 50-85% şi de cladocere, cu 10-40% din total. De remarcat că valorile maxime au fost înregistrate către mijlocul fluviului.

ioi

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful