CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

Prof. să lucreze la staţiune: W. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . profesor la Universitatea din Varşovia. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). Polinski şi H. de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. Knehtel (entomolog). Miltiade Filipescu. cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Constantin T. Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Th. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Constantin Bogoescu. la care participau cercetătorii. Gheorghe Brandza. Otto Protescu.laborator. Solacolu. Popescu. E. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. încă de la începutul activităţii. În lucrare sunt analizate sistematic. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). lucrare cu un profund caracter monografic. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. Radian. Gh. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Despre caracterul formativ al instituţiei. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. Marcel Branza. intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. prof.

nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C.„Solurile de pe Cumpătu şi . asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. Soc. Acentrella sinaica n. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. pentru perioada 1927–1941. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune.Belgrad – protistolog. Geburtig. t. 1925. n. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. Th. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. p.” (Bull. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. XCIII. Sc. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. „Polycladodes voinovi. R. totuşi.sp. se presupune că în perioadele de vară. publicând într-un interval de timp scurt. 11 lucrări ştiinţifice. Biologie Paris. în documentele existente. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. sp. 1435). vol. de l’Acad. XIV-éme. 10. „Nouvelles galles pour Roumanie. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. De la Sec. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. Tot în anul 1932 Mihai A. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. studenţii. Roumanie. 1931) autor Th. autor Radu Codreanu.. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. Colaboratorul apropiat. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. Deşi. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. ca domeniu de preocupare. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. 1931) autor Constantin Bogoescu. făceau vizite scurte. Într-un interval scurt de timp.

şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. Bâznoşanu. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. de Ion Cătuneanu.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. iar altele pentru Bucegi. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. petrografie etc. Nicolae Cernescu (1932). Alexandru V. . fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor. sau chiar de pe băncile liceului. forme salmastre şi de apă dulce. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Astfel Radu Codreanu. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. susţinută în anul 1939 la Paris. la staţiune. fiziologie vegetală şi animală. avea să-şi realizeze teza de doctorat. tot în această perioadă. lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”.

Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. în special asupra protozoarelor Ciliate. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. Valeriu Puşcariu. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. de pe platou: Leontopodium alpinum. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. Gentiana lutea etc. . imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. a asociaţiilor vegetale. Naturalistul. existent şi astăzi. S. Alexandru Beldie. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. printr-o revigorare şi o creştere a personalului. mai ales în primul interval. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928).Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. un „alpinetum”. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. la altitudinea de 2000 m. Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. Ei au organizat. mai rare. Gentiana punctata. 1934). a pajiştilor alpine. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu.

obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. Ortoptera (1942).În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. Astfel prof. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). Vasile D. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Traian Orghidan). până la vremea aceea. Traian Orghidan. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. absolvent al Universităţii din Grenoble. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. rămase fără succes. Bujor Florescu. Florica Mezincescu. datorită lipsei fondurilor. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. Maria Dornescu. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. Dornescu. în cele din urmă. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. Adriana Murgoci. Margareta Dumitrescu. Constantin Motaş. realizează primele cercetări asupra Ord. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. Face nenumărate demersuri. Gheorghe T. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. . cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. În plan ştiinţific. Homeiu.

Doina Dinescu. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Nicolae Botnariuc. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. reorganizatorul Institutului de Speologie. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. Ion Şerbănescu. Maria Dornescu. Constantin Bogoescu.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. Ştefan Negru. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. În acest interval. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. II). Margareta Diaconescu. cum este cazul lui Traian Orghidan. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. Alexandru Beldie). vol. Vasile D. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. Homeiu. Eugen Şerban. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. vol. Dornescu. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. Adriana Murgoci. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. Elena Chiriac. T. Ştefana Roman. Ionescu. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Bujor Florescu. tinere. Nicolae Sălăgeanu. un foarte bun . În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. Florica Mezincescu. Mihai A. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). MirceaAlexandru Ieniştea. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. Gh. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953.

V. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. Traian Ştefureac. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. Alexandru Beldie. pentru prima dată. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). Ion Şerbănescu. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Sub egida Academiei Române. Creţu.cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. Lupan şi V. în anul 1956. Ana Paucă. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. . L. faunisticii. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. Saghin. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru. Nicolae Cernescu. fiziologi. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. Dintre tinerele cadre numite. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. F.

Adriana Murgoci. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). Lucian Gruia. prevăzută în planul de învăţământ. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc.A. Margareta Moşneaga. Adriana Murgoci şi de cel al dr.În plan local. identificate de către specialiştii staţiunii. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. absolut necesare unui început de muzeu. pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. activitate didactică de teren a studenţilor. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. De numele prof. insecte. de la alte institute de cercetare: I. nevertebrate etc.C. pentru documentare bibliografică. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice.A. Începând cu anul 1954. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente.. în anul 1972. Perioada 1961–1989 corespunde. Institutul de Speologie etc. Institutul de Biologie. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare.S. în persoana prof. la care au participat majoritatea biologilor .C.S. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune. Astfel Alexandru Beldie (I. a laboratoarelor.

Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. Lucian Gruia (care părăseşte . în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. funcţia îndeplinită de staţiune. iar la conducerea staţiunii.de la catedrele Facultăţii de Biologie. preuniversitar şi universitar. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. După pensionarea prof. montane şi alpine. este complet abandonată. începând cu anii 1960. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. comasarea unor discipline etc. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. genetică. scăderea numărului de catedre. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. Nicolae Botnariuc. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. botanică.. Margareta Cantoreanu. Cluj şi Iaşi. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. institute de cercetări de profil din Bucureşti. Vălenii de Munte etc. apăruse deja disciplina de ecologie.

Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. atât din punct de vedere metodologic. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. coordonată de prof. S. în reviste interne şi în străinătate. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. În intervalul 1984–1989. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. trei cadre de la staţiune. zona Sinaia – Buşteni”. dar mai ales din punct de vedere conceptual. În anii 1984–1989. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. România”.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. Margareta Cantoreanu şi dr. unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. această activitate didactică. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. în foarte multe momente. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. neabordat până atunci de cercetătorii români. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. .

a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. prof. după pensionarea dr. cercetare ştiinţifică.Începând cu anul 1970. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. modernizare. din întreaga ţară şi din străinătate. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. dr. Perioada 1989–prezent. liceal şi universitar. se reânfiinţează funcţia de director şi. dr. – crearea în staţiune. experţi. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. „workshop”-uri. cadre didactice. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. din diferite domenii. Angheluţă Vădineanu. extindere etc. simpozioane. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. La aceste module au participat specialişti. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. dr. Ioan Mihăilescu. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. În staţiune. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. . Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. Constantin Ciubuc. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. În anul 1994 este numit în funcţia de director. dr. Din anul 1994. Angheluţă Vădineanu şi conf. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. consolidare. sub conducerea fondatorului acestui departament. Margareta Cantoreanu. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. programe TEMPUS.

prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti. cu 15 camere de locuit. Ioan Mihăilescu. nu departe de Vf. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. Găvanele (2472 m). cu deschiderea către sud. de direcţie generală N-S.Staţiunea Zoologică Sinaia. Cele două ramuri ale arcului. prof. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. dr. în primul rând. iar cea dinspre apus culmea Strunga. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”. înălţată deasupra văii Prahovei. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. . – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. 2. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. în special de către dl. 1). este denumită culmea principală a Bucegilor. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. MASIVUL BUCEGI . Privit în ansamblu. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. Ramura dinspre răsărit.

cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. . în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. pe alocuri. Valea Izvorul Dorului. este în cea mai mare parte uşor ondulat. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. despart două şiruri paralele de înălţimi. platoul Bucegilor. ţancuri ascuţite.

ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Cocora (2182 m).Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi.Baiului (Gârbova) . Pietrosul (1932 m). Caraiman (2325 m). iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. De la Piatra Arsă în continuare însă. Lăptici (1872 m). Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). Oboarele (1707 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. Jepii Mici (2143 m). şirul se încovoaie puţin.Fig. iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Piatra Arsă (2044 m). luând direcţie NNE-SSV. Jepii Mari (2071 m). Furnica (2103 m). 1. Blana (1875 m). Munţii Bucegi . platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş. Nucetu (1861 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. Şirul prahovean .

versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. Jepii Mici. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. Brâna Mare a Caraimanului). . Spre deosebire de celelalte flancuri. numită şi Valea Caraimanului. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Brânele Mici ale Caraimanului. Feţele sudice însă. La nord. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. iar la sud cu muntele Caraiman. cu buruienişuri luxuriante. Pe clinele nordice. se deschid luminoase. de care este despărţit prin Valea Albă. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. una singură. care îl desparte de muntele Moraru. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. cel mai însemnat munte al masivului. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. împodobite cu nenumărate flori. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. Caraiman. iar versanţii exteriori au înclinări medii. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere.

Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Piscul Câinelui 1658 m). pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. puternic frământată. unde străbate câteva mici chei stâncoase. muntele Zamora (Vf. al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). muntele Cumpătul (Vf. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. . La ieşirea din aceste chei. care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. la limita superioară a pădurii. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. Zamora 1521 m). 1). Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). luând naştere din platoul Pietrei Arse. Cumpătul 1651 m). La circa 1300 m altitudine. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. Pe un bot al acestui plai. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. domină oraşul cu clinele sale domoale.Din Vf. pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. de la limita platoului. Pintenul Pietrei Arse (2007 m).

Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. influenţând în mare măsură. pe culmile înalte. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. afluent al Prahovei. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. Temperatura aerului În mod normal. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. Astfel. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. direct şi indirect. având ca efect răcirea rapidă a solului. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. De aceea. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. . În nopţile senine însă. asupra celorlalte elemente climatice.

Astfel. În zilele senine şi fără vânt. iar în timpul iernii spulberă zăpada. ciuperci). producând acele „scurmături de vânt”. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. îmbibat cu apă. . datorită cărora iarna. la altitudini de peste 2000 m. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Astfel. În regimul normal. pe culmile Bucegilor. ci şi de formele de relief. rupe pe alocuri covorul vegetal. răscoleşte pământul moale. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. vântul şlefuieşte necontenit stâncile. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. coloane. iar iarna zile neobişnuit de călduroase.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. Se produc astfel inversiuni de temperatură. local. în special iarna. primăvara.

sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. către limita superioară a pădurii.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. Iarna. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. aproape constantă în tot timpul anului. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. ca urmare a inversiunilor de temperatură. în dimineţile senine de vară. pe măsură ce soarele se ridică. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. Ajungând la altitudini mai mari. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. apoi. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. acestea. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. iar primăvara şi vara mai ridicată. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. cu descărcări electrice. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. cu toate ramurile îndreptate unilateral. Astfel. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. este de la V-NV către E-SE. care începe să învăluie crestele. ceaţa care învăluie frecvent culmile. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. Astfel. spre E-SE. pe platou. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. Ceaţa (negura). se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. în continuă agitaţie. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. fiind purtată de curenţi. . Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”.

în medie 588 mm). în tot cuprinsul masivului.. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). * Text adaptat din BELDIE AL. . 3. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune.Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. Cele mai bogate precipitaţii. se realizează în luna iulie (168 l/mp). în medie. 1968. între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti.

1. 2. Acest tip de simetrie se . şi Lamium maculatum).).monosimetria (frunză). Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie. Simetria radiară (actinomorfă.simetria radiară (floare de Geranium sp. polisi-metrie). Simetria organismelor vegetale: 1 .simetria zigomorfă (floare de Viola sp. 5 – simetria dorsiventrală. 3 .Fig. 2 .faţa dorsală. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale.simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). Simetria. v . d .faţa ventrală. 4 .

se ramifică. unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. monopodială).. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. perpendiculare unul pe altul.). Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). Simetria bilaterală (bisimetrie). Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. – ulm). anterior – posterior).). Semn convenţional: ·|·. 2. unele flori şi fructe (Fig.).1. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. flori (Valeriana sp. tulpini modificate. peţiol). Ex. Monosimetria (simetria dorsiventrală).a. egale (dreapta – stânga. 2: 3–5).întâlneşte la organe cilindrice. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. alungite (rădăcină.a. tot din vârf. unele flori (Fig. eutalul hepaticelor. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. izopodială. ex. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală. tulpina). Sisteme de ramificaţie. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. acestea la rândul lor. Orientarea în spaţiu. .). majoritatea frunzelor ş. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). tulpină. 2. ex. ramuri culcate la pământ.1. ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare.a. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. 2. 3. 3. Selaginella sp. (Fig. – odolean) ş.: organe turtite (talul lichenilor.: tulpini repente. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. Ex. – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul.2. ÷. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp. Semn convenţional: *. frunzele). Galium aparine – lipicioasă) ş. Semn convenţional: +.

Larix sp. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite.: tulpini de conifere (Abies sp. Ramificaţia laterală.. 3. Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. 1-5 . simpodială).). lateral de pe axa principală. p .picior. 3. 3.).ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă).axe succesive de vârste şi ordine diferite..ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). 3.. Axele succesive pornesc subterminal. Fig. 4 . 2 .ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială). rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. Picea sp. 3 .2.3.). Ex.Ramificaţia anisotomă (anizopodială. Sisteme de ramificaţie: 1 . UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . Pe picior se formează două axe inegale.).ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială).4. Pinus sp. În cazul rădăcinii. Ramificaţia simpodială (cimoasă). axele au o creştere determinată (definită) (Fig. 4.

LICHENI (Regnul Fungi.). familie. Lichenophyta) . Încreng. ordin. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia.Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. clasa etc.1. subspecia). 5. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5.

Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Talul gelatinos are aspect subţire. cenuşie. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. fixat parţial de substrat (sol. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. roşie etc. corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii.: Collema sp. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. Licheni gelatinoşi. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. verde. Licheni tufoşi (fruticuloşi). ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. fiind de . Culoarea apoteciilor variază. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. trunchiul arborilor). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. neagră. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. muscicoli (pe muşchi) etc. Licheni frunzoşi (foliacei). tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). Tal lamelar. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri).a. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine). Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră. membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros.). Ex. cu diametrul de câţiva milimetri. gelatinos în stare umedă. galbenă. albăstruie. brună. verticale sau pendule cu simetrie radiară. ex. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. Culoarea talului.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Licheni crustoşi. Nostoc sp.

Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. Observaţii. Discolichenes. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. tei). neregulat ramificate. Ascolichenes. Licheni crustoşi Graphis sp. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). şanţate. Graphidaceae). lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. dând naştere la hife de ciupercă. Ex. alimentară. (Fam. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. carpen.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici. chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice. vor da naştere unui nou lichen. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag. . Ord. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece. Datorită sensibilităţii lor deosebite. care au o accentuată acţiune corozivă. ele nu au compoziţia acizilor). lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare.

.Rhizocarpon geographicum (Fam. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. compacte. gălbuie sau brună. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. Lichen saxicol de culoare galben verzuie. 4. Specie tericolă ce creşte în tufe dese. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. 4. În păduri sunt frecvente de asemenea: P. P. iar pe cea inferioară. portocalii (Fig.). Parmeliaceae).a.6.). cu contur neregulat. pietre.). Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. albe şi nude) (Fig. toate în aceeaşi parte (Fig. stânci. netedă. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui). apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. Parmelia furfuracea (Fam.2. Cladonia coniocraea ş. 4. 4.).a. În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig.1. 4. 4. Cladonia sylvatica. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. caperata. Teloschistaceae). Tal mare (până la 40 cm). faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. adânc lobat. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Lichen corticol sau tericol. neted şi lucios pe faţa superioară.). netede. Cladoniaceae). Lichen corticol.8.). 4. Parmeliaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. cu ramificaţiile terminale curbate în jos.). Ramificaţii erecte. cetrarioides ş. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari.). lichen de munte (Fam. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară.3. Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Lichen corticol rar saxicol. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Lecideaceae). Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam.4.5.7. 4. cu aspect prăfos. Stictaceae).

5 .Usnea barbata. 10 .Cladonia pixidata. 8 .Xanthoria parietina.Cetraria islandica.apotecii. 4 . Licheni crustoşi (1). foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 .Fig.Rhizocarpon geographicum. 4. . 2 . ap .Cladonia rangiferina.Thamnolia vermicularis.Parmelia furfuracea.Peltigera canina. 9 . 3 . 6 . 7 .Lobaria pulmonaria.

Tal cilindric. Sporofitul mic. Hepaticae).).). în biotopuri foarte umede şi răcoroase. lamelar. Usneaceae).: Marchantia polymorpha – fierea pământului. Lichen corticol. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse.9. saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). Tal foliaceu.1. Tal filamentos. zone mlăştinoase etc.10.2. de culoare albă (alb-cenuşiu). 5. frecvent întâlnit în pajiştile alpine. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig.Thamnolia vermicularis (Fam. situată apical. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal. de culoare verde-închis. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). coada rândunicii (Ord. . BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. Lichen tericol. barba ursului (Fam. Încreng. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. Usnea barbata (asemănătoare cu prima. Bryobionta. Marchantiaceae). fistulos. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). Usneaceae). 5. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. 4. Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. Plantă dioică. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec.). de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. ramificat. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Talul poartă la vârf apotecii mari. Fam. în camere anteridiale (Fig. Ex. cu marginile ondulate (Fig. disciforme. 5. pajişti.2. 4. Subregn.). mai închise la culoare. ascuţit la capete. La maturitate. Usnea florida – mătreaţa bradului. ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. Mar-chantiales.

Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig. ascuţite sau obtuze. 5. Sporogonul de dimensiuni reduse. Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. Fig. 5.secţiune longitudinală prin anteri-diofor.4. 5. cu marginea întreagă sau dinţată. 5.). Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum.sec-ţiune . Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. propagulele pot genera noi indivizi. simplă sau ramificată. 3 . scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. Frunzuliţele sunt simple. Metzgeria conjugata ş. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . 2 .fragment de tal &cu arhegoniofori.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. mici.).1. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig.). este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.3. 4 . sesile. După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format.4. 5. Bryatae/Musci). tulpiniţă şi frunzuliţe.fragment de tal % cu un anteridiofor.a.).

setă şi capsulă (Fig. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. Eubryales. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). Pe tulpiniţa lungă. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Fam. Hypnobryales. 1b). Fam. Ex.). an .arhegon. st . Neckeraceae). Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. 6. rzi .stomate.picior (peduncul). ar . pp .longitudinală prin arhegoniofor. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. Hypnum cupressiforme (Ord. Fam. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. per . 6: 1a).pseudo-periant. pr . 6: 1a.pericheţiu. Fam. Mnium punctatum (Ord. Mniaceae). Fam. Fam. Isobryales. Hylocomium proliferum (Ord. Polytrichaceae). Rhytidiaceae) (Fig. Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Fam. pc .rizoizi. cilindrică. Polytrichales. Hypnobryales. sp . Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive.1. Dicranales. . Hypnaceae).: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. Fam. Hypnaceae). Seta este cilindrică.propagule. Polytrichum juniperinum (Ord.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Dicranaceae).anteridie. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). Hypnobryales. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. lb . Polytrichales. Polytrichaceae). 6: 2–7). Mnium affine. Neckera crispa (Ord.lobi.

Hypnum cupressiforme. dispuse în alternanţă cu sepalele.. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate.Polytrichum commune. îngustată a petalei. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.Dicranum scoparium. 5 Mnium affine. sc .setă.Hylocomium sp. 2 .Rhytidiadelphus triquetrus.fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. Sepalele pot fi persistente sau caduce. 1b . . în general diferit colorate.Neckera crispa. Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. 6. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Briofite cu tal cormoid: 1 . 1a . 4 . Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. cu care aceasta se prinde de receptacul. se înrădăcinează şi generează noi plante.apofiza. 7 . s .opercul. 6 . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. partea inferioară. ap . ur urna.sporogon (detaliu). La Papaver sp. 3 . La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. cad pe pământ.scufie. op .Fig.

Helleborus sp.oval-lanceolată (Nymphaea alba). Rubus sp. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. 3 .) etc. unguiculată (Cheiranthus cheiri). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). 2 . Petale transformate în organe nectarifere: 6.bilobată (Stellaria media). 59: 1–5). 5 .. 8 .orbiculară (Ranunculus acris).tetralobată (Lychnis flos-cuculi). (7) şi Trollius europaeus (8). Ranunculus acris). emarginată (Rosa sp. bilobată (Stellaria media). (6). Forma petalelor: 1 . 59. 9 .pinten nectarifer la Viola odorata. ovallanceolată (Nymphaea alba). 7. . Solanum sp.unguiculată (Cheiranthus cheiri).. 4 .Fig. (Fig..cornet nectarifer la Aconitum sp.

al .) (Fig. 2 .alae/aripi (petale laterale). Viola sp. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Helleborus sp. când petalele sunt libere (Ranunculaceae.) şi gamopetală. Brassicaceae.Stellaria media. Corola este dialipetală.carena (petale inferioare). .Fragaria vesca. Asteraceae ş.). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . câte o glandă nectariferă).. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Rosaceae. ca .Fig. 3 . 4a . 59: 6–9). Ericaceae. Glandele nectarifere (nectarine).vexilum (petala superioară). Convolvulaceae. – spânz. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. ve .floare de fabacee (Pisum sativum). Trollius europaeus – bulbuci). – omag. cornete nectarifere (Aconitum sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere.Veronica polita.a.corola etalată. 60.a. Fabaceae.Sinapis arvensis. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. 5 . Apiaceae ş. bazal. Orchis sp. La Helleborus sp. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. Caryophyllaceae. când petalele sunt concrescute (Solanaceae..

). 61. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.: Pisum sativum (Fig. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. 2 . Stellaria media – rocoină (Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. Brassicaceae). 5 . 60. rotundă (steag.Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. 6 . Fig.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). stindard. 60. carena).campanulată (Campanula rotundifolia).globuloasă (Vaccinium myrtillus). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.5. Caryophyllaceae) (Fig.). Rosaceae). Scrophulariaceae) (Fig. 3 . 4 .infundibuliformă (Calystegia sepium).4. vexilum). Ex.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). 60: 1–3). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. . (Fam. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1.

Datura stramonium).. 4b . globuloasă. 3 . pin . Nicotiana tabacum).).floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei).ligula corolei. (Fig. lgc .stil.capitul la Leucanthemum vulgare. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.ovar.labium superior. 1a floare văzută în profil.caliciu.stamine. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. 2.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp.floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). lbi .corola. 62. 5 . C .floare ligulată de Taraxacum officinale. K . stg .). Convolvulus sp. la Linaria sp.pinten. sta . 61). lbs .labium inferior.). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). (3). ovr . aproape sferică (Vaccinium sp. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior.1. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.stigmat. hipocrateriformă (Syringa vulgaris).personată la Linaria vulgaris. 4 . partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . 4a . sti . campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. Florile cu corolă bilabiată sunt . format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale.Fig. 62.

Urtica sp. Carpinus sp. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. 64). 6 . Asteraceae (Compositae).. – ligulată – corola are un tub scurt la bază.şi gamotepal la Orchis sp.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris..labelum. Pedicularis sp.a.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium.. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere..: Leucanthemum vulgare..a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp.dialitepal la Lilium sp. Fraxinus sp.). liberă.). (Fig. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. (1) şi Aconitum sp. Ex.: Lamium maculatum. Colchicum autumnale. 63: 1–3).gamotepal la Muscari sp. 7 . Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp.diali. Lilium sp. Galanthus nivalis. Salix sp.. Lilium sp. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. Salvia sp. 63.) (Fig. 2 . Galanthus nivalis. care se continuă lateral cu un limb – ligula. 4 . Lamiaceae (Labiatae). peri (Eriophorum sp.a. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. iar tepala anterioară.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp... (2). Ex.P alcătuit din bractei la Luzula sp. l .. Perigon (P): 1. 3 ..caracteristice Fam. Iris sp. rezultat din concreşterea petalelor.5). Taraxacum officinale ş. La Orchis sp. Rumex sp.. 63: 5–7. nepereche. unele concrescute iar altele libere.. perigonul este alcătuit din 6 tepale. Fig. 62: 4.. Perigonul este sepaloid. (Fig.3). Scilla bifolia ş. Scirpus sp.. Polygo-natum latifolium ş. 5 . . Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. 63.4. nepereche. Fig. 62: 2..).) (Fig.

ament %.1. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. 65. două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp..floare %.. Verbascum sp. 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp.floare &.). Fig. conectiv şi anteră (Fig. cilindric. Stamine. 64. 2a . 65. 1a .Salix sp.stamine cu filamente staminale bifurcate.A didinam (Thymus sp. 2a ..4.. Fig. tetradinam – din totalul de 6 stamine. 65: 1.). 3 . Flori nude: 1 .Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine. . 2 Carex sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. partea sterilă a staminei este subţire. şi alţi reprezentanţi ai Fam. 1b .2). 65. 65.floare % de Corylus avellana. Thymus sp.stamină (Hyoscyamus niger). Filamentul staminal.).). de lungime variabilă. O stamină este alcătuită din filament staminal. 2 . floare %.floare &. Tipuri de androceu (A): 1 .3. 1c . simplu sau ramificat (Fig.ament &.

5a . 2 . Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. 9 .) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.stamine unite prin antere. floare întreagă.Primula veris. triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. Ex.Hyacinthus sp.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. Primulaceae. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 . 2a .5. 66: 1–4). Lamiaceae. Liliaceae ş. Fig.A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7).A tetradinam (Brassica sp. 5 .A dialistemon (Salix alba).a. diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. Salix purpurea). 66.5. Sinantere: 5 . La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. 65: 6–10). androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. După raportul dintre stamine. 65.floare în secţiune longitudinală. 6.Muscari comosum. Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere).corola desfăcută. Solanaceae. Oxalis acetosella.. 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum.Thymus serpyllum.) (Fig.). 8. 5b .floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare.A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9).). 3 . unele fabacee). Boraginaceae. 66. 4 .4 . . 7 .

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. 4 . . După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale.Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp..).). Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4).).a. Lilium sp. prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.. printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis). 67. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp. 67). oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct..dorsifixe la Colchicum autumnale (2). poacee) (Fig. Plantago sp.) ş. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp. bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. 3. dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale..bazifixe la Tulipa sylvestris. Linum sp. 2.. Stamine cu antere oscilante: 1 . Vaccinium sp.). Fig. Trollius europaeus).

). Fig.Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană .G inferior în flori epigine. Brassicaceae. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. Rosa sp. 3 . bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. Tulipa sp. 68)..). Asteraceae. Lamiaceae. 69: 1–7). iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). şi alţi reprezentanţi ai Fam. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. 2 .. Asteraceae). faţă de celelalte elemente ale florii. policarpelar (Fig. 68.. Violaceae.). semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin.). Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . Apiaceae. Campanulaceae. reprezentanţi ai Fam. Sedum sp. eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp.. Iridaceae. pentacarpelar (Linum sp. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae. Primula sp. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. tricarpelar (Tulipa sp.G semiinferior în flori perigine. Violaceae.G supe-rior în flori hipogine. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. Fabaceae. poacee). Rosaceae. Amaryllidaceae) (Fig. Liliaceae).

Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). 1a .. (4) şi Primula veris (5). ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre. ovr . 7 . 70: 1–3). 3 . 10.6–11). Tipuri de gineceu (G): 1 .3.stigmat. 6 . Fragaria sp. sti . 9 .G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. Primulaceae ş.2)..a) (Fig. ce face legătura între ovar şi stigmat. stil şi stigmat (Fig. 2 . voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. 69: 1.G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp. 4. stg .care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae. 69: 2.secţiune transversală prin ovar. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.stil.).G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. 5 .G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp. 7a carpelă. Stilul este o prelungire a ovarului.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.G monocarpelar la Pisum sativum. variabil ca formă. Ovarul este partea bazală..ovar. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.. ovarul se continuă cu stil lung . 8 .. Fig. 69. 11 . Boraginaceae) (Fig.G pentacarpelar la Linum sp.. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii.

gol/găunos (Viola sp.).). filiform şi papilos (Plantago sp.floare brevistilă. Tipuri de flori după repartiţia sexelor .).disciform şi stelat (Papaver sp.globoid (Primula sp. 3 . Lamiaceae). 5 . sti . papilos (Festuca sp. Fig. bifid (Arnica montana. 9 . Nardus stricta).4.foliaceu (Iris germanica).)... (Fig.bifid (Arnica montana).trilobat (Lilium sp. 2 .trifid (Crocus sativus).. Tipuri de stigmat: 1 . Primula sp.gol/găunos (Viola tricolor). adaptată morfologic pentru reţinerea polenului.) etc. 2 .).). lobat (Lilium sp. Ex. trifid (Campanula sp..).filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Stigmatul este partea terminală a stilului.floare longistilă.Fragaria vesca. 8 – papilos (Festuca sp. Stil ginobazic: 1 . (Fig. foliaceu (Iris sp. 3 . Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. cvadrifid (Epilobium sp. Fig. 4 . Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. 71).: Primula sp. pentafid (Geranium sp.).Alchemilla sp. 7 . Poaceae).). 4a .). 6. Hetero-stilie la Primula veris: 4 .). 71. 70. 10 .(longistil) sau scurt (brahistil).). disciform şi stelat (Papaver sp.Symphytum officinale. Crocus sp.). 70.stil. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. 4 .plantă ginandromonoică (trimonoică).plantă ginodioică. plante monoice – au flori unisexuate. 5 .plantă monoică. flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. flori asexuate (agame) – flori sterile. . Urtica dioica ş.plantă androdioică. 2 ..plantă ginandrodioică.a. Corylus avellana.a. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ.plantă ginomonoică. se deosebesc (Fig.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . pe doi sau trei indivizi. 9 .). fără androceu sau gineceu. 6 . 3 . poligam-dioice şi poligam-trioice. Fagus sylvatica ş.). 72. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. 7 . 8 .plantă agamonoică.plantă dioică. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii.plantă andromonoică. 10 .

Betulaceae. Lamiaceae. hexaciclice (Brassicaceae). Urticaceae). în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala.Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. pentaciclice (Aceraceae. Scrophulariaceae). masculine şi feminine sau alte combinaţii. Salvia pratensis.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Veratrum album). având flori bisexuate. Thymus sp... Ranunculus sp. . Iridaceae.. Trollius europaeus). Salix sp. Solanaceae. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. – verticilată (ciclică. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Pulsatilla montana). Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Corylaceae. Primulaceae.). Fraxinus sp.).. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. feminine şi bisexuate (Acer sp. Leontopodium alpinum. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Liliaceae). ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. triciclice. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Fagaceae. Saponaria sp. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae).). Boraginaceae. Ex. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis)..şi pentaciclice. tetraciclice (Apiaceae.

·|· – simetrie zigomorfă. + – simetrie bilaterală.În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. Poziţia gineceului. C5. A(5). gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Ex. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. G – gineceu. G(5). staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. } – flori bisexuate. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. A – androceu. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. |. trimere (Iris sp. . Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). 5 – flori spirociclice. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă.: K5. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Tulipa sp. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. tetramere (Rubiaceae). axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. G superior – Ex. Ex.. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. A5. pentamere (Primulaceae. raporturile dintre ele). C – corola. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc.). inferior – Ex.: G (5)- .: G(5). Linaceae).)..: G(5) G semiinferior – Ex. P – perigon. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. pe faţa externă. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. polimere (Crassulaceae). K – caliciu. Lilium sp. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. litere şi cifre. C(5). G5. dimere (Papaveraceae).

Lamium maculatum). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. tuberculi. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. caliciul.Construirea diagramei florale. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). se reprezintă axa florală şi bracteea. rizomi). lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). de la exterior spre interior. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. La o floare spirociclică. albăstrui-cenuşiu (suriu). olivacee (de culoare verde-bruniu). corola. androceul şi gineceul. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). Fructul . Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. pruinos (brumat). iar pe cercurile concentrice trasate.

). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.păs-taie la Pisum sativum. 6 . 5 . receptaculul (Fragaria sp.folicula la Helleborus sp.păstaie la Vicia sp. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). hipsofilele (Corylus sp. nuca.silicva la Cheiranthus cheiri.dehiscenţa siliculei.silicula latiseptă la Lunaria annua. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. .dehiscenţa siliculei. 5a -dehiscenţa silicvei. 4 .. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.). 73. 7 . Fig.. stigmatul (Papaver sp. 3 . 1a . 2a . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. baca şi drupa. 7a .).silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior).dehiscenţa ventricidă. 6a . mezocarp (zona mijlocie. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. 2 .dehiscenţa dorsi-ventricidă. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. Capsula: 1 . Tipuri biologice de fructe. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.lomenta la Coronilla varia.).Fructul.

3 . 6 . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.carpele la maturitatea fructelor.poricidă (Papaver somniferum).).). Tipuri biologice de fructe.stigmate. sm .pixidă (Anagallis arvensis). 73. 2 .septifragă la Viola tricolor. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. ca . În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. 1a dehiscenţa septicidă.dehiscenţa loculicidă.sămânţă. 8 .septifragă (Datura stramonium).: Pisum sativum (mazăre). stg .loculicidă (Tulipa sp. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Fig. rst . . 74. Vicia sp. 4 . 3a .septicidă (Colchicum autumnale). 7 denticidă (Primula veris).rostru. 5 .: Coronilla varia (coronişte) (Fig. Capsula: 1 .1. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex. (măzăriche) (Fig.Capsula este un fruct cu pericarp uscat.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. Ex. 73: 2.3).). 4a – dehiscenţa septifragă. 2a . 73. af axa florii.dehiscenţa septifragă.4. dehiscent la maturitate. gâtuite între seminţe.

Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. Ex. Ex.7. 74.). Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.5.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). prin linii longitudinale în peretele fructului. prin 4 linii longitudinale. indehiscent la maturitate.. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Tulipa sp.). 74.7). La Geranium sp.). (Fig.) (Fig.5. Fructul matur se deschide în două valve. Viola sp. de jos în sus. Ex. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve.: Primula sp.8.Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. de la vârf până la bază. .). Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). 73. 74. bilocular.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig..). Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. Lilium sp. Nuca este un fruct cu pericarp uscat.). capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. 74: 1–4). Hyoscyamus niger. 73: 6.) (Fig. 74. Plantago sp.6. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.) (Fig.

).poliachene la Fragaria sp. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.rostru. 10 .tetraachenă (Symphytum sp. Aste-raceae) (Fig. 4a achenă.peri. Ranunculus sp. 75: 1. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos).disamara (Acer pseudoplatanus). 11 . cupuliform). Rosa sp. 7. Lamiaceae) (Fig. 9 .poliachenă (Ranunculus sp. Apiaceae (Fig.poliachene la Rosa sp. pp . 75..2). Tipuri biologice de fructe.achenă (Matricaria perforata). 8.). La Fragaria sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. 75. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. p . 75.) (Fig.5.).. 6 . r . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.embrion.). 3 .12 .6. 75.diachenă (Carum carvi).cariopsă (Triticum sp. Rosa sp.). Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9)...Fig.75: 11.şanţ.achenă cu papus (Asteraceae).). 75. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.3.). . Nuca: 1 .4. 2 .12). em . Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. 4 . s .papus.samara la Ulmus glabra (7). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. 5 . Boraginaceae.).

Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).) (Fig. 76. 6b . 5a . Baca: 1 . Convallaria majalis.receptacul cărnos. mezocarp cărnos şi endocarp membranos.mezocarp. 6a . mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. 76: 1.2. sm . Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.).) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.drupeolă în secţiune longitudinală. Solanum dulcamara (Fig.sămânţa.). Drupa este un fruct cu epicarp subţire.). Baca este un fruct cu epicarp subţire.: Rubus idaeus (Fig. 5 .10. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig.epicarp. CORMOFITE .Solanum dulcamara.drupeolă. 4 . ep . Ex. 75: 7–9).) (Fig. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Tipuri biologice de fructe. end endocarp.4).polidrupă la Rubus idaeus. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Drupa: 6 . 76. 2 .Atropa belladonna. r . 6. dr .: Atropa belladonna.secţiune longitudinală prin polidrupă.fruct deschis.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. mz .6. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Ex. 75. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia).Fig. bilateral la mesteacăn (Betula sp. 76: 3.5).Convallaria majalis.

). îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. Pteridophyta.1. ramuri sau frunze dar. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. . câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). Cardamine pratensis – stupitul cucului).1. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. de multiplicare vegetativă ş. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. de obicei. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă). Baza lor se racordează la baza tulpinii. Cormobionta. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. Funcţii principale: fixează planta în sol. 2.a. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. ce asigură nutriţia plantei (rădăcina. 6.1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6. Rădăcini adventive.(Regn Plantae. Rădăcini normale. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). Pe tulpină. în număr determinat sau nedeterminat. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii.1. câte două. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. – salcie). 7. rădăcină principală. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. Subregn. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. 1. Încreng. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). Pteridofitele mature nu prezintă.

rădăcini adventive.frunză. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Galium odoratum (vinariţă). toporaşi) ş.tulpină.rădăcini contractile la Crocus sativus.1. t . Rădăcini metamorfozate. se încreţeşte. A. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. Tipuri de rădăcini: 1 . Prezintă modificări adaptative.a. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). 3 . ra . La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. Rădăcini contractile. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. f . B .rădăcini adventive la Veronica beccabunga. morfologice şi structurale (metamorfoze). etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. La orhidee embrionul nu are radiculă.rădăcini adventive fixatoare.rădăcini contractile. (viorele. alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. Scoarţa externă. – . 3. Viola sp. Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). rc .rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix. 7.suport.bulb la suprafaţa solului şi retras în sol. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive. 2 ..Fig. spt . Rosa sp. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. raf . 3.

2 . Rădăcini tuberizate. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Scilla bifolia – viorele) (Fig. Taraxacum officinale – păpădie). Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). Crocus vernus – brânduşe de primăvară. 3. 7.3. 7. exclusiv fixatoare. radicele.radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. în care se acumulează substanţe de rezervă.3. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore.2. Fig. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele . 8: 1–4). bulbilor. 3. Rădăcini fixatoare. mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Ex.). Prezintă o creştere particulară în grosime. (4). Orchis sp. 4 . tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. La plantele care se dezvoltă pe sol.4. servesc la adâncirea în sol a plantulelor.). După rolul pe care îl îndeplinesc. (Filipedula vulgaris – aglică). Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane.2.) (Fig. Plantago media – pătlagină. Lilium martagon – crin de pădure. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. 8.rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota.: Hedera helix – iederă (Fig. prin formarea de ţesuturi parenchimatice.rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. 3. Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri.capul/potcapul călugărului. Crocus sativus – şofran. 3. Rădăcini tuberizate: 1 .

: Cirsium arvense (pălămidă). Rubus idaeus (zmeur). Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi.1. (trifoi). drajonare. Trifolium sp. Pinus sp.Rumex acetosella. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . Populus sp. (plop). având formă de pivot (ţăruş).2. Rădăcini pivotante.: Abies alba (brad). iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Taraxacum sp.).plante lemnoase (arbori). Rumex acetosella (măcriş mărunt). Vaccinium myrtillus (afin) ş.. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale.a. 10.). . Ex. Fig. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). firoase). Rosa canina (măceş). (pin). 10. Ex. Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. Rădăcina principală este bine dezvoltată. 2 . Neottia nidus-avis (trânji). Rădăcini fasciculate (fibroase. Taraxacum officinale (păpădie). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. rămuroasă şi fasciculată. Rădăcini rămuroase. Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate.erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. 9). 9.

Nodozităţile au forme. Rădăcini cu nodozităţi. Fabaceae (Fig.rămuroasă (Picea abies).). 10.). la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam.3.La reprezentanţii Fam. 10. 11.pivotantă. .1. 3 fasciculată (Poaceae). Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Fig. 1. 2. dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. 2 . Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. Plante micorizice.).

Alnus sp.a.a. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Ericaceae. (ghinţură). prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei. 11. 3 . Fig. Haustori .3.şi intracelular (Fig. (arţar. zadă). Acer sp.). Pinus sylvestris (pin). Carpinus sp. Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. (brădişor. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Nardus stricta (ţăpoşică). Fagus sylvatica (fag).2. formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. Pentru reprezentanţii Fam. (plop) ş. Rădăcini simbionte: 1 . Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară. Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri.micoriză ecto-trofă. Pinus mugo (jneapăn. Moneses uniflora (părăluţe de munte). (larice. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. anin). Populus sp. 11.: Abies alba (brad).micoriză endotrofă.: Gentiana sp. Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. Ex. Corylus avellana (alun). 2 . 11.Ciuperca furnizează plantei superioare apa.). jep) ş. Micorize externe (ectotrofe). pedicuţă). 1a nodozităţi mărite. Orthilia secunda (perişor).rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). Lycopodium sp. Mercurialis perennis (brei). paltin). Micorize interne (endotrofe). Ex. (arin. Larix sp. (carpen).

cărnoasă. – lucerna. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. – salvie.: Euphrasia sp. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi). După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. Salvia sp. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Thymus sp.Haustorii caracterizează angiospermele parazite.: caudex – tulpină scurtă. (silur). Medicago sp. cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală).: Cuscuta sp. Urtica sp. – trifoi. Tulpini supraterane articulate. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). – cimbrişor. Aceste plante nu prezintă rădăcini.. 6. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. 1. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. neramificată. 2. Melampyrum sp. Ex. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. Rhinanthus sp. Ex. Tulpini supraterane nearticulate. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri.2. (ciormoiag). Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare.1. Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. frunze. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.: Jovibarba sp. Trifolium sp. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină.a. (clocotici). – urzică). ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. Ex. Ex.. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. Pedicularis sp. . Sunt caracterizate prin internoduri lungi. flori şi ulterior fructe şi seminţe.

Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. 2 – culm (Triticum aestivum).caulis (Lamium maculatum). Culm (pai) – tulpină simplă. Galanthus nivalis (ghiocel). Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente.). (ciuboţica cucului).scap (Primula veris).). fistuloasă sau plină.Fig. 12.4. verde. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. 4 . Ex. Poaceae (Fig. 3 . de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze. Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.).: Allium sp. 12. Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). groasă.2. Tulpini supraterane articulate: 1 . Asteraceae (Fig. Brassicaceae. caracterizează majoritatea plantelor din Fam.). 12. Apiaceae. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale. cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate..: majoritatea plantelor din Fam.3. Plantago sp. Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă). Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. neramificată. Ex.calamus (Carex sp. . (pătlagină). 12. Ranunculaceae. Taraxacum sp. Lamiaceae. (Fig. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază.1. 12. moale (puţin sclerificată). Primula sp.).

emergenţe (Rosa sp. Tulpini procumbente.1. Ex. garduri. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi.). fără să formeze rădăcini adventive (Fig. Solanum dulcamara – lăsnicior). Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat. fără a-şi ridica vârful (Fig. ziduri etc.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Ex.1. Astfel de tulpini se numesc nutante. tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. cu stereom ± dezvoltat. . peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp. îndreptat într-o parte sau în jos. Ex. Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica. Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase).: Salix reticulata (salcie pitică).: Polygonum aviculare (troscot). Carduus nutans. foliară (Vicia sp. 13.). plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară.). Thymus pulcherrimus (cimbrişor). cu stereom slab dezvoltat. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile.). Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Tulpini prostrate. Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. Silene nutans. Ex. Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare).. Tulpini urcătoare (scandente).). Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism).: Convolvulus arvensis (volbură). Tulpini culcate pe sol. 2. Ex. cu vârful îndreptat în sus. Tulpini drepte (erecte). învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport).2. Galanthus nivalis. 13.

7.: Thymus serpyllium (cimbrişor). Veronica serpyllifolia (şopârliţă). Ex. Tulpină supraterană la început ascendentă.3.). apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. 13. 2 . de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. Tulpină plagiotropă la bază.4. 13.Tulpini repente (culcate). 13. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. 13.: Ajuga reptans (vineţică). Ex.6. Tulpini geniculate.). Fragaria vesca (fragi de pădure). Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 .: Lysimachia nummularia (gălbioară).). Fig. 3 . Tulpini ascendente. Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. Ex. 13.plante stolonifere.procumbentă.).prostrată.repentă.: Stellaria nemorum (steluţă).).decumbentă. după care devine erectă (Fig. Tulpini orizontale sau oblice la bază. 4 ascendentă. Ex. Antennaria dioica (parpian). Ex. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. 6 . Trifolium repens (trifoi alb târâtor). Glechoma hederacea (rotun- . Tulpini decumbente (culcate). 7 .5.: Alopecurus geniculatus.geniculată. 5 . Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. 13.

Tulpini metamorfozate Fig. Forma tulpinii: 1 . unii reprezentanţi ai Fam. Aspectul exterior al tulpinii. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Sunt tulpini simple sau ramificate. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. – rogoz). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. 4 muchii (reprezentanţii Fam. Potentilla anserina (coada racu-lui). Ranunculus repens (floare de leac). comprimate sau prismatice (Fig. 2 .tulpină sulcată. De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Consistenţa tulpinii. bulbi. 3-7 . nesclerificată).tulpină cilindrică. Potentilla reptans (cinci degete). 14. 14. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. Hieracium pilosella (vultu-rică). prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. de obicei cărnoase.). După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. când dungile sunt fine etc. sclerificată). tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. . striată. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi.tulpini prismatice. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori. Rizomi. Lamiaceae. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene.gioară). Apiaceae).

Ex.După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.: Convallaria majalis (lăcrămioare.). filiformi (Convallaria majalis). Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită. verticală (Fig.). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. Taraxacum sp. Ex. Equisetum arvense (coada calului). de forma literei S. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. 2 . Rizomi: 1 . 15. 16. Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui).rizom ortotrop (Primula veris). Ex.1. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.: Primula veris (ciuboţica cucului).). continuă).rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). Ex. coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 15.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an. După formă rizomii pot fi: cilindrici. în anul . iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari.). care se va transforma. (stânjenel). comprimaţi. Fig. tuberiformi (Iris sp.1. 15. 3 .: Convallaria majalis.4. mărgăritar).rizom coraliform (Corallorhiza trifida). Paris quadrifolia (dalac).). Oxalis acetosella. (păpădie). Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială. odată cu formarea tulpinii florifere. 15. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal.3.2.rizom plagiotrop (Convallaria majalis). Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). 15.). Ramificaţia simpodială. Iris sp. 4 . Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig.

Fig. şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. cât mai mult. Tuberculi. globuloasă.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. fie din cei axilari situaţi pe stoloni.2. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali. ci . Tuberculii sunt microblaste groase. mt .următor în tulpină floriferă (Fig.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia). fl . tfl .floare. 2 . Ex. alungită.mugure terminal. Lamium album (urzică moartă). comprimată. 17). bogate în substanţe de rezervă. 16. f frunză. Forma tuberculilor variază: ovală. Lamiaceae. ş. I-V . subţiri. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere.a. Ex. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite.: Helianthus tuberosus (napi porceşti. Solanum tuberosum (cartof) (Fig.2. . Equisetum sp. Ex.). Ex.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. plantele tinere de planta mamă. 16. cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. Liliaceae şi Iridaceae.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. având rolul de a îndepărta. Stoloni subterani.rădăcini adven-tive. rz . 15.rizom. ra . topinambur). La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Elymus repens (pir târâtor). (Fig.tulpină floriferă.). Ramificaţia rizomilor: 1 .: Convallaria majalis.ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi.

: Lilium candidum (crin alb). ca nişte solzi.). 18. 17. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Hyacinthus orientalis (zambila). Pe tulpina disciformă. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate.: Allium cepa. catafile) sunt uscate. Bulbo-tuberi. Ex. iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. se formează tulpini supraterane florifere. . Frunzele externe (tunici.Fig. Tuberculi: 1 . La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. mai mici şi mai înguste. Bulbi. compacţi. de culoare brună. uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. care poartă unul sau câţiva muguri. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. care se acoperă parţial. Primăvara. 18. 18. puternic turtită (disciformă).1. Ex. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig.). membranoase.2. cu noduri foarte apropiate.Solanum tuberosum. prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari. Muscari comosum (ceapa ciorii). prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase.3. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali.).Helianthus tuberosus. 2 .

18. dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie. Pinus sp. Funcţii principale: fotosinteza. 6. – pin. În timpul germinaţiei seminţei. ra .rădăcini adventive.mugure terminal. tu . absorbţie. nutriţie heterotrofă. înmaga-zinare de substanţe de rezervă.mugure de înlocuire.3. ) (Fig. cu creştere limitată. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad. Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate).). Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1.bulbo-tuber tânăr.bulbo-tuber la Crocus sativus. Fig. Trifolium sp. bt . Liliaceae. 21.Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. – carpen. – trifoi ş. Cotiledoane (Fig.a.tunici uscate. Fagus sylvatica – fag. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. germinative). monosimetric.bulb solzos la Lilium candidum. 2 . . reproducere vegetativă.tulpină disciformă.. respiraţia şi transpiraţia. 3 . td . 21: 2–5). m .1. Tipuri de bulbi: 1 . Carpinus sp. mt . cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp.1.

Ex. 3.nomofile.rădăcina prin-cipală.Carpinus sp. 4 . 21. complet dezvoltate. rp .Abies alba.). Se formează imediat după cotiledoane.a.1. 21.reprezentare schematică.). Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. solitare. Organe reduse.Fagus sylvatica. două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice.). Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 .). Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme.cotiledon. Catafile (frunze inferioare) (Fig. (plop) ş. Sunt frunze verzi. mai puţin lobate (Acer sp.catafile.hipocotil. 21. în loc de catafile sau după acestea. se usucă şi cad. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . cat . Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. . frunze mijlocii). nmf . Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă.Fig. 2. rs . hf hipsofile.1.rădăcini secundare. ptf .: Acer pseudoplatanus (paltin de munte). 21. h . Nomofile (frunze propriu-zise. cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane.protofile.. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă.1. 3 Acer sp. tipice. cot .). 5 . Populus sp..

rădăcini adventive. II.Lycopodium clavatum.4. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. 2a .microfile unite. 21. Arum maculatum (rodul pământului). secundar şi terţiar. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. ra . Hipsofile (frunze superioare). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină.spic sporifer (stobil). rh rahis. Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. Poaceae). glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. tulpină asimilatoare şi sporangiferă. 22. dispuse la noduri.).lamină (limb).sporofilă cu sporange reniform. elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă.). 2c . 2 Equisetum telmateia. Pteridophyta) Fig. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. Potentilla sp. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . rz . scv . 2b .microfilă. 1c . flori sau inflorescenţe.sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. 1b .1.spic sporifer.scvame. III – segment primar.rizom.baza frunzei. bfr . elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). .macrofilă la Polypodiaceae (schemă). 3 . bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. lm .a. 1a . Arum orientale ş. Apiaceae şi Asteraceae). I. (ghiocel)..

palmată (Pteridium sp. 23.2. Nervaţiunea. 22:1. 22. La majoritatea speciilor. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. 23.) etc. ş. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp. Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis.). numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui.. penată (Polypodium vulgare). vegetative). Polypodiatae. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare.) (Fig. Dryopteris sp. Selaginella sp. foarte apropiat. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. .a.2). – feriguţă.1. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi.Microfilele sunt frunze mici.).). numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). microfilele sunt dispuse spiralat. nedife-renţiate în peţiol şi lamină. aripi.). scvamiforme. la rândul lor. – ferigă. La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică. Asplenium sp. Botrychium lunaria – limba cucului ş. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV.).a. pinna). Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.) (Fig.3.

Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. 2e .secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor.Ophioglossum vulgatum.segment de ordin I cu sori. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. plată. 23.lamina. 2 . La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă. rar verticilat.1. numeroase. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig.segment fertil cu sporangi (detaliu).sporofilă cu spic sporifer. aciculare sau solziforme.2. 2c .trofofilă. 24. in . La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf. 2d . lm . 24. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . întregi. lipsite de peţiol sau slab peţiolate.). lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). rar caduce (Larix sp. 1c . spr sporange.induzie.Fig. .sporange deschis ce eliberează sporii.induzie (detaliu). opus. 2b .segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă. cu baza lăţită.) sunt izolate sau grupate în fascicul. disciformă (Fig. Frunzele sempervirescente.Dryopteris filix-mas (habitus). dispuse spiralat. frunzele au nervaţiune uninervă. 2a . pungente (înţepătoare). la uscare se desprind de pe ramuri. 1a . 1b .).

Pinus sp. 24. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse.Fig. Magnoliofite (Încreng. Frunzele acicu-lare lungi. Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte. 25).3. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. 24.4.). sclerenchim dezvoltat etc. 2 – Picea abies. peţiol şi baza frunzei (Fig.). La Larix sp. . moi. 24. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). Frunze aciculare: 1 – Abies alba. 3 Pinus sylvestris. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. Tipuri de frunze la pinofite. (larice) frunzele aciculare. 4 . Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare.Juniperus communis. ţepoase. sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.

blm .incizii. lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. de forma literei greceşti delta (Populus nigra). romboidală. inc . Carex curvula). cu aspect de lance (Salix alba. de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). triunghiulară (Atriplex patula). sagitată. falcată. de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). bf . st . snb . 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris. Lamina Lamina partea principală a frunzei. în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. Populus tremula). reniformă (Asarum europaeum).lob (segment). deltoidă. scutată. Galium odoratum).peţiol. spatulată. dn .dinţi. sn . Tilia cordata).baza laminei. este foarte variabilă ca formă. cu vârful în sus (Viola odorata.sinus. obovată. asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. eliptică. cuneată/cuneiformă. Forma laminei (Fig. pl . de forma unei spatule (Bellis perennis).apex.margine. Plantago lanceolata. cordată/cordiformă. lanceolată. Tussilago farfara. lb .baza frunzei. ovată. de forma unui ou inversat. Symphytum cordatum. în formă de scut (Rumex scutatus). ovat-lanceolată. de forma inimii. de forma unui ou (Syringa vulgaris. lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx .stipele. hastată.Fig. 25. Pyrus communis). cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. mg . lamina are forma .sinus bazal. Plantago media).

rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. Sagittaria sagittifolia).spatulată. 21 . 20 .fistuloasă.. 6 . cuneată (Bellis perennis. Gladiolus sp. . acută sau ascuţită (Salix alba).liniară. plină. Typha sp.eliptică.reniformă. 17 .). 10 . 13 scutată. în formă de sabie (Iris germanica. liniară. 15 .obovată. reniformă (Asarum europaeum). 7 . Inula ensifolia). 18 .ensiformă.forma laminei: 1 .setacee.cilindrică.triunghiulară. dilatată (Sonchus oleraceus). ensiformă. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). goală la interior (Allium cepa). lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae)..ovat-lanceolată. hastată (Rumex acetosella. inegală sau asimetrică (Ulmus sp.falcată. Atriplex patula). Nardus stricta). la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella.deltoidă.hastată. lungă.sagitată. 2 romboidală. Fig.. Salvia glutinosa). 11 . atenuată (Viola persicifolia). Baza laminei (Fig. 19 . cilindrică şi plină (Sedum acre). 12 . 9 . 14 .ovată.cuneată. 4 . Tipuri morfologice de frunze .circulară (orbiculară).lanceolată. fistuloasă. 3 . cordată (Viola odorata). 8 . 22 . setacee. Atropa belladonna). 26. 5 . auriculată (Nicotiana tabacum).unui vârf de lance.cor-dată (cordiformă). sagitată (Isatis tinctoria. 16 .

spinos. 4 . ondulată (Reseda lutea). 9 . 11 inegală (asimetrică).cuspidat. Trifolium sp. 10 . 29.dilatată. Fig. spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. 3 . încreţită (Rumex crispus). 28. 2 .Fig. 9 . rotund (Cotinus coggygria. neascuţit (Cruciata laevipes. Colutea arborescens.rotundă.obcordat. ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus. 8 . obtuz. mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). 5 .cuneată. 5 reniformă.acuminat. emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa.sagitată. 4 .obtuz. retezat sau trunchiat (Coronilla varia). cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). 2 .auriculată.mucronat. Viscum album). Vârful laminei (Fig. ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere).). 27.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris).cordată. 6 . 6 emarginat.acut.retezat.rotund. 3 . Vârful laminei (formă): 1 . Vaccinium uliginosum). Urtica dioica). 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba). 8 . 10 . La frunzele cu marginea întreagă (Fig.1. 7 . Forma bazei laminei: 1 . obcordat (Oxalis acetosella). involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula . acuminat – vârf lung. aspră sau scabră (poacee şi ciperacee).atenuată.acută (ascuţită).hastată. 7 . Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite.

întreagă. margine dublu-serată (Betula pendula. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. Poa alpina). Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată.. Festuca sp. 29.vulgaris. Tussilago farfara. Salvia pratensis) etc. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana.dinţată.. fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. 3 . crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp. 2 . ascuţite (Urtica dioica. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). iar segmentele proeminente formează lobi. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. 30). Vaccinium vitis-idaea) etc. .). 5 . Veronica chamaedrys).serată. partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei. Petasites hybridus). sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. Urtica urens). margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. Marginea laminei: 1 . Viola sp. 4 . Fig. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici. Carpinus betulus).crenată. Salix alba. 29: 2–5).sinuată.

Lamina prezintă lobi inegali. 8 . 4 .frunză palmat-fidată. 6 .4. (Fig. 31.). 31: 1–3).frunză palmat-partită. Frunza lirată. Anthyllis vulneraria ş. 5 . pieloasă (scorţoasă. cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor.frunză palmat-lobată.: Brassica napus. 31. tare). partită sau sectată. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale.frunză palmat-sectată. 3 . Frunză penat-fidată. Ex. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali.frunză penat-partită. 2 . Marginea laminei cu incizii profunde: 1 . (Fig. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. .frunză penat-lobată.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată. bipenat-sectate.frunză penat-sectată.).5. 30.Fig.frunză penatfidată.). Ex. tripenat-sectate etc.a. arbuştilor şi a plantelor erbacee). Frunza runcinată. 7 . cărnoasă (Sedum sp.

: Acer platanoides. Acer pseudo-platanus. 32: 2. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. Nervaţiune paralelă.) (Fig.frunză bipenat-sectată. 4 . ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Frunze cu incizii profunde: 1 . 5 . 32. Nervaţiune penată. 3 . Nervaţiune palmată (digitată).3).).frunză tripenat-sectată..frunză bipenat-partită. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare.4. 32. Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei. Ex. Hedera helix (Fig. 2 . Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica.).Fig.frunză lirată. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale. . nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană.frunză runcinată. 31. Quercus sp.1. secun-dare şi de alte ordine. Populus sp.

Maianthemum bifolium. 2. 3 . Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate. 32. orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. Nervaţiune arcuată. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris). Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia.penată. 32: 5. 32. 4 . Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc.7. 7 . Nervaţiunea: 1 .) (Fig.Fig. . 5. Ex.). 6 .arcuată. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis.pedată.palmată. numai spre marginea de la baza laminei. Nervurile laterale se ramifică unilateral. Parnassia palustris. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). Polygonatum sp. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile.: Helleborus purpurascens (Fig.6). Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. canaliculat – scobit longitudinal. Nervaţiune pedată.paralelă. com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula).

3 – frunză perfoliată.).frunze concrescute (connate). Thlaspi arvense) (Fig.). Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină. 33. Verbascum thapsiforme.frunză sesilă propriu-zisă. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină).).). . Carduus sp. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale.) (Fig. Cirsium sp. Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig.a.5. parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina.frunză amplexicaulă.4. Bupleurum rotundifolium) (Fig.2..3. 33. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee. 33. 33. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus.1.) (Fig. 4 – frunză decurentă. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum. la nivelul nodului. 2 .).Fig. 33. 5 . 33. Lamium amplexicaule. Frunze sesile: 1 .

. lm ..). concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp.).).teaca (vagina): 1 . stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. forma. semicordate (Crataegus sp. dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele. Prezenţa sau absenţa stipelelor. 34. ohrea (ochrea).teacă. Viola sp. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). stipele axilare situate între peţiol şi tulpină. 4 . 34. reniforme (Salix caprea).). au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. Trifolium medium.2. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica.). 2 . Baza frunzei . Scirpus sp. 3 .lamină.). Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei.teacă umflată (Apiaceae).). 35. După poziţie se deosebesc: stipele laterale. 35: 1–4).).. la care stipelele concresc două câte două. Trifolium pratense). 1. 35: 4–9). hastate (Lathyrus sp. voluminoasă (Fig. de regulă perechi. Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp.) (Fig. stipele opuse peţiolului. 35).) (Fig. Stipele. cu rol în apărarea mugurilor foliari. Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. La reprezentanţii Fam. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată. 34. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. lanceolate (Galium aparine). 34. mai mari ca frunzele. La reprezentanţii Fam. ligula..frunze reduse la teacă (Juncus sp. tc . Trifolium campestre).Fig. natura. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica).teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae).1. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.3. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig.teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae). La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile.4.1. 34.

urechiuşe.10. Rosa sp.teacă.stipele cordiforme..stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes). 4 . 2-3 . 36. 10 .stipele.lamina. st . 8 .frunză. . 35. 5 .stipele libere (Fagus sylvatica). o ohrea. După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus).).stipele semicordate (Trifolium campestre).ligula.stipele lanceolate (Galium aparine).stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna).).ohrea la Fagopyrum esculentum. 9 . lig . 7 . lm . ur . Fig.) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele). Ulmus sp. Fig.stipele hastate (Lathyrus sp. Anexe foliare: 1 . 35. tc . f .stipele: 1 .ligula la Poa trivialis.urechiuşe la Hordeum vulgare. 3 ligula la Poa pratensis.stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp. 4 . Anexe foliare .).stipele reniforme (Salix caprea). 2 . 6 .dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.

II sau de ordin mai înalt.). ciliată (Dichanthium ischaemum).a. Rumex sp. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. Vicia sp. 36. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule).) (Fig. . Ohrea.) (Fig. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Polygonum sp. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii.). ş.). Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. 36: 2. 37. sfârtecată/lacerată (Festuca sp. Pisum sativum. aflată la limita dintre teacă şi lamină. ciliată sau sfârtecată.1. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis). Rosa sp. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar.4).2.) (Fig. păroasă (Eragrostis sp. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I.a. Ligula este caracteristică poaceelor. 36. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. 3. 1.. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis.1.) (Fig... 37: 2–4). Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. Sorbus aucuparia ş. Este o formaţiune cu rol protector.3). Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum. întreagă. ligula continuă teaca. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. Ligula.

frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia. 37. Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză. dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general.. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig.1. Paris quadrifolia ş. Caryophyllaceae. Frunze compuse: 1 . 6 . 5. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină.).. 3. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. .frunze palmat compuse. 38. 37: 5.). frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc.). trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp.6). pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp. 2. (Fig. 38.) (Fig.a). dispuse de o parte şi de alta a tulpinii.2. (6).). Scrophulariaceae ş. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp.2. frunze pentafoliolate (Lupinus sp. Trifolium sp. Fig.3. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior.a. 38. (Fig. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. Lysimachia vulgaris. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. ş.a.). Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp. Lamiaceae.

38. Variaţii privind forma. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope.4.dispoziţie opusă. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii.).dispoziţie alternă. 38. în rozetă (Fig. Fig. . Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie. 4 . Taraxacum officinale ş.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii. formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope.frunze rozulare bazale. 3 dispoziţie verticilată. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. La o serie de plante (Bellis perennis. Anisofilia. De la această regulă există şi o serie de excepţii. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma.Frunze rozulare bazale. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 . 2 . Capsella bursa-pastoris.a. dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel.

Mozaic foliar.2.Fig. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope.frunze tetrastihe inegale (detaliu). 2 .). Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . La Acer pseudoplatanus. Variaţii privind forma. Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. Anisofilia: 1 .). Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. 39. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari. 39. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori. 39.1. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. 1a . eliptice. La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur.Atropa belladonna. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. frunzele. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod.Selaginella helvetica.

Cirsium arvense.1. Variaţii privind forma. la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă.Acer pseudoplatanus. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides. Mozaic foliar: 1 . Carduus nutans. Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative.. 40.frunzele laterale (Fig.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale. 40. Ex. 3 Ranunculus cassubicus. 41.2. întregi (Fig. Fig. Geranium sp. Frunze cu rol protector. Carlina vulgaris.).3. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite.). Heterofilia: 2 .). . Xanthium spinosum ş.) (Fig.Hedera helix.a. alungite. Heterofilia. Capsella sp. întreagă.1.). plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix).a.) ş. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar. 40. 40. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.

Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. care elaborează enzime proteolitice.). rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba). frunze complet transformate în cârcei.2. (foaie grasă). Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate. plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane. Ex.). provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. Frunze cu roluri nutritive speciale. pe locuri turboase (Fig. sesili. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară.: Pinguicula sp.3. .Frunze cu rol de agăţare.). Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta. Ex. acoperind insecta pe care apoi o digeră. capitaţi (cu o parte terminală globuloasă).) (Fig. pluricelulari. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici. 41. 41. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari.

frunze de Hyoscyamus niger). moi.). Calamagrostis sp. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). scurţi. albi.. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. lanatum). rigizi. 3 . Arabis hirsuta.). drepţi.Fig. Papaver rhoeas). groşi şi rari. rigizi.spini la Carduus nutans. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. moi. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp.cârcei foliari la Vicia sepium. Pulmonaria officinalis). subţiri. aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. deşi. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. 2 . drepţi şi mai rari (Betula pubescens). – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). lânoşi. drepţi. 41. – setiform – organ acoperit cu peri lungi. glande (Impatiens noli-tangere. Leontodon hispidus). Knautia arvensis). Poa sp. – hispid – organ acoperit cu peri lungi. Frunze metamorfozate: 1 . – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi. – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus.. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. – scabru – organ aspru. prevăzut cu peri foarte scurţi. – lanat – organ acoperit cu peri deşi. dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). mici. lungi. rigizi. . deşi şi ţepoşi (Echium sp. lânoşi. moi. foarte deşi şi încâlciţi. Sedum vulgare). – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa.

dispers (peri rari pe un organ) ş.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). monoice.1b). la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. Pe axă sunt dispuse spiralat. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. Pinus mugo) florile unisexuate. Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere. Fig.a.2. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. sunt grupate în conuri. Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. barbat (peri lungi pe un organ). sori etc. Abies alba.2. Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. 23).2. Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). primitiv. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. (Fig. Picea excelsa. 6. în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. Pinaceae (Pinus sylvestris. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. se formează microspori şi ulterior granule de polen. se formează spori (pteridospori). Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). La reprezentanţii Fam. În sporange. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . 42: 1a.). în acest scop. arahnoideu (peri ca pânza de păianjen). Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. 42: 1b). la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral. 23. 22: 1.

g). 42.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. rm . 1i .axa florii.axa inflorescenţei. . 42.solz carpelar. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină. Cupressaceae (Juniperus sp. 1g .floare & văzută dorsal.umbo.Pinus sylvestris: 1a . ov .con & matur.bractee.microspo-rofilă.secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ).ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri). Fig. Odată cu acest proces. 1f . iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig.sămânţă aripată. sc . Organizarea florii la conifere .ramură.1: c. conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.floare & văzută ven-tral.ovul. caracter ce se menţine şi la seminţe. u . 1b . eliberând granulele de polen.e. La reprezentanţii Fam. msg . solz seminal.longitudinală.micro-sporange. af .d. 1e .ramură cu flori %.solz car-pelar cu două seminţe. a . Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. megasporofilă). În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar. 1c . Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. msf . Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). 1h . Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. 1d secţiune longitu-dinală prin con &. br .f.

Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. florile se dezvoltă în axila unei bractei. Ex. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. Sămânţă protejată de aril. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Pseudobacele sferice. iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos. cărnoase şi parţial cărnoase. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. 43). Pseudobace. de consistenţă cărnoasă care. La Juniperus sp. Pinaceae. Seminţe aripate. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. sclerificat. Galanthus nivalis (ghiocel). păştiţa galbenă).: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. Flori solitare. după fecundaţie. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. cărnos. păştiţa albă). . Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. Tegumentul seminal este dur.1i). Papaver sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor. asemănător unui fruct de tip bacă. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). 42: 1h. (mac) (Fig. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar.

de la nivele diferite. Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. Vicia sp. 2 . Thlaspi sp. Flori solitare: 1 . – punguliţă etc.) (Fig. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului.: racem. (lumânărica).) şi Brassicaceae. cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare). 3 . Fabaceae (Robinia pseudacacia. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor.Fig.Anemone nemorosa.Galanthus nivalis.: Convallaria majalis. Ex. Verbascum sp. Racem – pe axa principală se dezvoltă. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). 43. Ex. spic. spadice. corimb. Inflorescenţe. inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte).Anemone ranunculoides. axe secundare fiecare terminată cu o floare. 44). capitul. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. calatidiu. . umbela. Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară. ament. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare.

4). Poaceae. în partea superioară. usturoiul ursului).Convallaria majalis.: Alnus sp. 45: 3–5).Vicia cracca. Ex. 46: 1. din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Coronilla sp. pendulă sau erectă. ajung la acelaşi nivel. (mesteacăn). se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Inflorescenţă caracteristică Fam. (plop). 44.: Alopecurus pratensis (coada vulpii). Ex. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern.: Allium ursinum (leurdă. Plantago sp.2). 46: 3. scurt pedicelate sau sesile. 4 . Corylus avellana (alun). . Racem: 1 . Salix sp. Inflorescenţe simple racemoase. Betula sp. Ex. (pătlagina) (Fig. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc. 2 . Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig.Fig.Alyssum repens. Carpinus betulus (carpen). (salcie) (Fig. de la nivele diferite. 45: 1.schema inflorescenţei. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. Ex. (coronişte). Populus sp. axe florifere secun-dare care.2). (arin). 3 . (cununiţă) (Fig. Fagus sylvatica (fag).: Spiraea sp. Ament – pe axa principală flexibilă.

Spiraea chamaedryfolia. Asteraceae (Fig.Fig.Coronilla varia. Spic: 3 . 45. sferică sau ovoidă. 4 .schema inflo-rescenţei. se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. Trifolium sp. întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru.: Arum orientale.Plantago sp. Inflorescenţe simple racemoase. 2 . 4 . . compactă sau goală. 46. 5 . Ament: 1 . 47). Corimb: 1 . Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Typha sp.Corylus avellana. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată.schema inflorescenţei. fl . căr-noasă. Ex. 48: 1. Fig. Capitul – pe axa principală scurtă. ap axa principală. Umbela: 3 .schema inflorescenţei. (papura) (Fig.flori. se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. 2 .Alopecurus pratensis..schema inflorescenţei. Arum maculatum (rodul-pământului). (trifoi).: Matricaria recutita (muşeţel).2). Inflorescenţe simple racemoase. Ex.

După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare.flori &. Nu se formează o axă comună.inflorescenţă acoperită de spată.flori sterile. 3 . care pornesc din acelaşi loc. ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). 2 . se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). flm . 47. apm aparat de manifestaţiune. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile. 48: 3–5). fls . flf .Fig. Taraxacum officinale (păpădie) (Fig.schema inflorescenţei. cu creştere definită. Inflorescenţe simple race-moase. Hieracium villosum (vulturică).inflorescenţă cu spata îndepărtată. Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite. bracteele de la baza axei formează involucrul. dihaziu şi polihaziu. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.flori %. Spadice la Arum maculatum: 1 . Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). . Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf.

2 .Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Inflorescenţe simple racemoase. 4 – Hieracium villosum. 5 . Calatidiu: 3 . 48.Matricaria recutita. 1a . Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. ramificaţia continuând unilateral. . subterminal.schema inflorescenţei.Leontodon hispidus. ripidiu.secţiune longitudinală prin inflorescenţă. De pe această axă. Fig. bostrix şi cincin. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite.schema inflorescenţei. Capitul: 1 .

49.).1. Iridaceae.2.succesiunea florilor. 1a fragment de inflorescenţă.: Hemerocallis sp.).). 1b . Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri.: Iris sp. .ripidiu la Iris pseudacorus.2. (crin) (Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. b1-b5 succesiunea bracteilor. urmând o linie helicoidală. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. în două sensuri diferite. Juncaceae (Juncus sp. Ex. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga).ripidiu văzut lateral (schemă). Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior). 2 . rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai.).1. Myosotis sp. spre dreapta sau spre stânga. (stânjenel) (Fig.drepaniu la Juncus bufonius. Ex. transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. 49. I-VI .) (Fig.drepaniu văzut în profil (schemă). – rugină) (Fig. dar alternativ. 50. 2a . 50.Fig. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. 49. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. – nu-mă-uita etc.

succesiunea florilor. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . 2 . de sub floarea terminală. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal). se dezvoltă două axe secundare.).2.: Butomus umbellatus (roşăţea).: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig.bostrix la Hemerocallis sp. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Dihaziu (cima bipară.. 50.cincin (proiecţie). 2a . I-VI . ş. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv.Fig. Sedum sp. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. b1-b5 .a. Caryophyllaceae. (Fig. 51. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. Ex. în axila a două bractei opuse. Ex. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. terminate fiecare cu câte o floare. din acelaşi loc. 51. Chenopodiaceae.cincin la Symphytum officinale.succesiunea bracteilor. 1a bostrix (proiecţie). cima dicotomică). Inflorescenţă caracteristică Fam. Inflorescenţe compuse . aproximativ egale ca lungime.).1.

Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară.1.polihaziu la Butomus umbellatus. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase.axe de vârste/ordine diferite. Triticum aestivum (grâu comun) etc.schema inflorescenţei.schema inflorescenţei.). Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. (raigras/iarba de gazon). mai mult sau mai puţin răsfirat. Ex. Poaceae. 1a . ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. 51. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.Fig. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor). Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus. scurt pedicelate numite spiculeţe. Inflorescenţe simple cimoase: 1 .: Anthoxanthum odoratum (viţelar). lung pedunculate. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. 2a . Lolium sp. Secale cereale (secara). I-V . La noduri se inseră alternativ spice simple. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. (Fig. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori.dihaziu la Myosoton aquaticum. . Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. 2 . 52.

palee inferioară. aspi .călcâi. Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.a. (Fig.spic compus (schema inflorescenţei). gs .1. Ex. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.Festuca supina.glumă superioară. Fig. 4 . (păducel).palee supe-rioară. asp .Poa annua. cl . la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. ovr . Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. (obsiga). .stigmat plumos. lo – lodi-cule. 4a . 3a . Spic compus: 1 . gi . (Fig.a.spiculeţ. la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). stg . Axa principală.spiculeţ. 1b . Festuca sp.glumă inferioară. 3 . ps . Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam.Elymus repens.Arrhenatherum elatius (ovăscior).). Ex.stamine cu antere oscilante.axa spiculeţului. (firuţa) ş. sta .Bromus hordeaceus.spiculeţ. axele secundare se ramifică sub formă de umbelă.: Hedera helix (iedera) (Fig.). 53. Umbela compusă. Rosaceae: Crataegus sp. 1c .2. Poa sp. 53. Nardus stricta (ţăpoşică). Bromus sp.axa spicului (rahis). Apiaceae (Umbelliferae). Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. Panicul: 2 . 1a . 52. (Fig.3. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc.ovar. Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem.schema generală a unui spi-culeţ. 53. (păiuş).a. Daucus carota (morcov) ş. pi . 52: 2–4). Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb.).

Ex. Axa principală se ramifică sub formă de racem. (coada şoricelului) (Fig.2.Fig.3. 2a . Capitul compus. axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. Ex. 54. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb.). floare de colţ.involucru. in .). umb . Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . 54.). .: Petasites albus (captalan) (Fig. 54.1.racem cu umbele la Hedera helix. 2 . 3 .umbelulă. Corimb cu calatidii. axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. 53.schema inflorescenţei. Asteraceae. Racem cu calatidii. floarea Reginei) (Fig.: Achillea sp.: Leontopodium alpinum (albumiţă.schema inflorescenţei. 1a .corimb compus la Sorbus aucuparia. inv involucel. Ex.umbelă compusă la Aegopodium podagraria.

În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. (laptele-cucului/ laptele câinelui). Ex. aparent. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă.floare %.cupă. 3 . 2c schema inflorescenţei. se formează astfel un polihaziu. Umbelă de spiculeţe. 2a calatidiu. 1a .: Cynodon dactylon (pirgros).floare.floare % (stamină). Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare.Fig.florile % sunt dispuse în cincin. Ciaţiu la Euphorbia sp.glande nectarifere.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. Pe axele secundare formate se află.porţiune de tulpină cu calatidii.racem cu calatidii la Petasites albus. de la primul nod aflat sub floare. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. 55. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .ciaţiu în secţiune longitudinală . Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. flori scurt pedicelate. 54. flm . Ex. 1b . din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu. 2 .floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare.: 1 . 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă). fiecare terminate cu câte o floare. 2b floare.vedere exterioară a unei „flori biologice”. Fig. flf . ciaţiul se aseamănă cu o floare. gln . 2 .floare &. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. De pe această axă. cp . De pe fiecare axă a polihaziului. Ultima . din axila mai multor bractei. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig.: Euphorbia sp. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite.. dispuse în axila unor bractei. 55). cpf carpofor.

floare văzută în profil. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex.receptacul. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp. androceu şi gineceu (Fig. pf . deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară. Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. disciform – ca un disc (Rubus sp. ca . Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă.). Floare completă de Ranunculus acris: 1 . Fig.). (Fig. Euphorbiaceae.peduncul floral. înveliş floral. ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc.). sub formă de butelie (Galanthus nivalis). capitul cu cincin – Armeria sp. sta stamine. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă). care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască).floare în secţiune longitudinală. Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. 56). Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). r .sepale. 2 . cilindric etc. Fiecare stamină este considerată o floare masculină.de stamine cu filamente inegale. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp.. Învelişul floral . 57).carpelă. pt . bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). sp .petale. 56.

El se numeşte periant. Potentilla sp. urceolată (Hyoscyamus niger). 2 . 58: 3–7). Tipuri de receptacul floral: 1 . 58: 1–7).. . cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice. (Fig.2). atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc.sferic la Ranunculus sceleratus. inserate pe receptacul spre exterior.) (Fig. 3 .a) (Fig. dimensiuni. 4 .cupuliform la Rosa arvensis. 57.). caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. La unele flori caliciul apare sub formă de peri. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee. primulacee ş. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri. culoare (flori heteroclamideice. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul.sub formă de butelie la Galanthus nivalis.).: Arnica montana.Fig. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială. Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee. infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). inflată/umflată (Silene sp.disciform la Rubus odoratus.). lamiacee.8. Caliciul este dialisepal. 58. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp. 58: 1. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). cu înveliş floral simplu). Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. deobicei verzi. Ex.

îngustată a petalei. Caliciu gamosepal: 3 . 2 . 59. 58. Fig.flori tubuloase de Arnica montana. Sepalele pot fi persistente sau caduce.Fig. 7 campanulat la Gentiana acaulis. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate..orbiculară (Ranunculus acris).tetralobată (Lychnis flos-cuculi). 3 . Tipuri de caliciu. 4 infundibuliform la Primula veris.. K – caliciu.oval-lanceolată (Nymphaea alba). cu care aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.tubulos la Dianthus sp. 8 .caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca.cornet nectarifer . partea inferioară. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. Caliciu format din peri: 8 . Forma petalelor: 1 . 2 . (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.inflat la Silene sp. La Papaver sp. în general diferit colorate.unguiculată (Cheiranthus cheiri).bilobată (Stellaria media).Sinapis arvensis. dispuse în alternanţă cu sepalele. 5 . Petale transformate în organe nectarifere: 6.urceolat la Hyoscyamus niger. 5 . 7. Caliciu dialisepal: 1 . 6 . 4 .

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp.corola etalată. ve .) etc. Brassicaceae). 9 . Helleborus sp. Ranunculus acris). 59: 6–9).la Aconitum sp. 5 . Rubus sp.Veronica polita. – spânz.) şi gamopetală.Sinapis arvensis. Viola sp. Corola este dialipetală. Glandele nectarifere (nectarine).. Rosaceae). (6). 59: 1–5). (Fig. Trollius europaeus – bulbuci). – omag. ovallanceolată (Nymphaea alba).vexilum petala superioară). Fig. emarginată (Rosa sp.alae/aripi (petale laterale).. . Brassicaceae. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . Fabaceae. 3 . cornete nectarifere (Aconitum sp. Ericaceae. Stellaria media – rocoină (Fam.. 2 .pinten nectarifer la Viola odorata. Convolvulaceae.) (Fig. ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. când petalele sunt concrescute (Solanaceae..floare de fabacee (Pisum sativum). La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. (7) şi Trollius europaeus (8). Solanum sp.. câte o glandă nectariferă). Caryophyllaceae) (Fig. pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp. bilobată (Stellaria media). bazal. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Orchis sp. La Helleborus sp. ca .a. 4a .).Fragaria vesca.a. 60: 1–3). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Helleborus sp. 60.Stellaria media. Asteraceae ş. al .carena (petale inferioare). Caryophyllaceae. Apiaceae ş. unguiculată (Cheiranthus cheiri).

tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 2 .: Pisum sativum (Fig. (3). vexilum).Fig.personată la Linaria vulgaris. 60.). stindard.floare ligulată de .4.campanulată (Campanula rotundifolia). Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. 60. 3 . 1a floare văzută în profil.5.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (Fam.hipocrateriformă (Syringa vulgaris). rotundă (steag. Fig.infundibuliformă (Calystegia sepium). 4a . 62. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . carena).capitul la Leucanthemum vulgare.globuloasă (Vaccinium myrtillus). 4b .).floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei).floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). 61. 3 . Ex. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 5 . 4 . 4 . Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. 5 . 6 . 2. Scrophulariaceae) (Fig.

62... 3 .corola. Fig. globuloasă.labium inferior.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. 62: 2. Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).. campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.caliciu. 5 . 61).şi gamotepal la Orchis sp. (Fig.dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. Ex.diali. stg .. aproape sferică (Vaccinium sp. 4 .stamine.. (Fig.stil. C ..: Lamium maculatum. 2 . Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. lbs . (2). – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior.). hipocrateriformă (Syringa vulgaris).P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.labium superior.ovar. 6 . partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. Lamiaceae (Labiatae). la Linaria sp. 7 . 63.ligula corolei. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior.Taraxacum officinale. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.). Pedicularis sp.). sti .stigmat. . Datura stramonium). urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. l .3).pinten.labelum. lgc .P alcătuit din bractei la Luzula sp. lbi . Nicotiana tabacum). Salvia sp. sta . Convolvulus sp. K . Perigon (P): 1.1.gamotepal la Muscari sp. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. pin . ovr .

Iris sp. peri (Eriophorum sp. Polygo-natum latifolium ş. 65: 1.a..: Leucanthemum vulgare.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.) (Fig. floare %.. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam.. 2 Carex sp. Lilium sp. Perigonul este sepaloid.).floare &. 1b .5). nepereche. Flori nude: 1 . de lungime variabilă. 2a . Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin.). Galanthus nivalis.. Urtica sp. Rumex sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. conectiv şi anteră (Fig. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp.). ament %. 62: 4. Scirpus sp. 1c .floare &. Colchicum autumnale. Taraxacum officinale ş. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. Fig.1. simplu sau ramificat (Fig.. Filamentul staminal. 63: 1–3).2)...). Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Scilla bifolia ş.4. Lilium sp.Salix sp.. 1a . când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.. .floare %. Salix sp. iar tepala anterioară. La Orchis sp. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.) (Fig.ament &. cilindric. care se continuă lateral cu un limb – ligula. unele concrescute iar altele libere.. Galanthus nivalis. partea sterilă a staminei este subţire. perigonul este alcătuit din 6 tepale.. 65. rezultat din concreşterea petalelor. Ex..a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. 64. 63.– ligulată – corola are un tub scurt la bază. nepereche. (Fig. 63: 5–7.a. Carpinus sp. Fraxinus sp. O stamină este alcătuită din filament staminal. Asteraceae (Compositae).. liberă. Fig. 64).

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.... Stilul este o prelungire a ovarului. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp. ce face legătura între ovar şi stigmat. 70. pentafid (Geranium sp.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. 69: 1. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.). disciform şi stelat (Papaver sp. ovr .floare longistilă.Alchemilla sp. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. Boraginaceae) (Fig. Fragaria sp. stg . Stil ginobazic: 1 .ovar. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. 70: 1–3). (Fig. Primula sp. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.: Primula sp. trifid (Campanula sp.).floare brevistilă.stigmat. Lamiaceae). Ex.stil.).Fragaria vesca. stil şi stigmat (Fig. variabil ca formă.stil.). filiform şi papilos . 2 . Stigmatul este partea terminală a stilului. Fig.. sti . adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Ovarul este partea bazală.). 4a . Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). lobat (Lilium sp.4. 3 . 70. Crocus sp.).2).. bifid (Arnica montana. sti .Symphytum officinale.). Hetero-stilie la Primula veris: 4 . cvadrifid (Epilobium sp.

4 . Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig.) etc.trifid (Crocus sativus). 2 . papilos (Festuca sp.(Plantago sp. 8 – papilos (Festuca sp..plantă monoică. 4 .). 9 gol/găunos (Viola tricolor). flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. 72. flori asexuate (agame) – flori sterile.trilobat (Lilium sp.bifid (Arnica montana). 5 . Poaceae). 71). 3 .plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 .filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7).plantă agamonoică. 3 .plantă .disciform şi stelat (Papaver sp. 7 . 2 . Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. gol/găunos (Viola sp.). Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme).globoid (Primula sp. foliaceu (Iris sp. 5 .).). 71.foliaceu (Iris germanica).plantă dioică.). Nardus stricta).). 6. (Fig. Tipuri de stigmat: 1 . 10 . fără androceu sau gineceu. Fig.

Corylus avellana. androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi..plantă ginandrodioică. pe doi sau trei indivizi. plantele poligame pot fi: poligam-monoice.).a. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. Fagus sylvatica ş. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. Ex. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. ..). 10 . Salvia pratensis. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Leontopodium alpinum. se deosebesc (Fig. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). 6 . dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp. Pulsatilla montana).plantă androdioică.plantă ginomonoică. 8 .. feminine şi bisexuate (Acer sp. poligam-dioice şi poligam-trioice. Urtica dioica ş. 9 . Saponaria sp. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate.plantă ginodioică.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine.). 7 . După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine.ginandromonoică (trimonoică). masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. Thymus sp.a.). 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. masculine şi feminine sau alte combinaţii. Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. plante monoice – au flori unisexuate.. având flori bisexuate.plantă andromonoică. Veratrum album).

trimere (Iris sp. Fagaceae. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. A – androceu. P – perigon. Tulipa sp. Lilium sp. A5. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). Iridaceae. G – gineceu. + – simetrie bilaterală. K – caliciu. Betulaceae. ·|· – simetrie zigomorfă. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Poziţia gineceului.. Linaceae).: K5. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris.). Boraginaceae. pentamere (Primulaceae. Solanaceae.şi pentaciclice.). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. tetramere (Rubiaceae). Ranunculus sp. triciclice.: [C(5) A5] – stamine concrescute . Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Liliaceae). |. raporturile dintre ele). Corylaceae.– verticilată (ciclică. pentaciclice (Aceraceae. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie).. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. Fraxinus sp. tetraciclice (Apiaceae. Trollius europaeus). Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. C5. Lamiaceae. dimere (Papaveraceae). Ex. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite. hexaciclice (Brassicaceae). Primulaceae. } – flori bisexuate. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. litere şi cifre. Urticaceae).. G5. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. 5 – flori spirociclice. C – corola. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G.. Ex. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Scrophulariaceae). sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.). polimere (Crassulaceae). Salix sp.

Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Lamium maculatum). La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. Construirea diagramei florale. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. C(5). . caliciul. pruinos (brumat). G(5). iar pe cercurile concentrice trasate. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. androceul şi gineceul. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. A(5). Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5).pe tubul corolei. olivacee (de culoare verde-bruniu). staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. de la exterior spre interior. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. albăstrui-cenuşiu (suriu). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. La o floare spirociclică. ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). corola. pe faţa externă. se reprezintă axa florală şi bracteea. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri.

Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.). Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior). Fructul Fructul. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea).). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. . tuberculi. mezocarp (zona mijlocie. stigmatul (Papaver sp. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. hipsofilele (Corylus sp. rizomi). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). receptaculul (Fragaria sp. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii).). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale.). Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris.dehiscenţa dorsi-ventricidă.păs-taie la Pisum sativum. dehiscent la maturitate. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.păstaie la Vicia sp.dehiscenţa siliculei. dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig.3). Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. 5a -dehiscenţa silicvei.folicula la Helleborus sp. Tipuri biologice de fructe. Capsula este un fruct cu pericarp uscat. 73: 2. Vicia sp. Ex. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.lomenta la Coronilla varia.: Pisum sativum (mazăre). În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.Fig. . 73. 1a .). 7 . 2a .silicva la Cheiranthus cheiri.silicula latiseptă la Lunaria annua. 2 ...dehiscenţa ventricidă. 5 .dehiscenţa siliculei. 7a . (măzăriche) (Fig. 4 . 73. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. Capsula: 1 . 6a . baca şi drupa. 3 . nuca.1. 6 .

Viola sp. sm . Tipuri biologice de fructe. Ex. Tulipa sp. bilocular. 1a dehiscenţa septicidă. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig.pixidă (Anagallis arvensis). stg .5. 3a . 74: 1–4). 4a – dehiscenţa septifragă. 8 . Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp. de la vârf până la bază. 6 . . 5 . capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie.7).dehiscenţa septifragă.). 2 . 2a . Ex. de jos în sus.Fig. gâtuite între seminţe.stigmate. ca .). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.septifragă la Viola tricolor.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig.loculicidă (Tulipa sp. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. af axa florii. 73: 6. rst . Fructul matur se deschide în două valve.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. prin 4 linii longitudinale. 7 denticidă (Primula veris).) (Fig.). Lilium sp. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.rostru. 4 . prin linii longitudinale în peretele fructului. Ex.. 73. 74.septifragă (Datura stramonium).dehiscenţa loculicidă. Capsula: 1 .carpele la maturitatea fructelor.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.poricidă (Papaver somniferum).septicidă (Colchicum autumnale).sămânţă. 3 ..4. 73.). Lomenta – fruct asemănător unei păstăi.

4a achenă.). p . Tipuri biologice de fructe.disamara (Acer pseudoplatanus).6.poliachene la Rosa sp.embrion.) (Fig.8.: Primula sp. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.samara la Ulmus glabra (7).poliachenă (Ranunculus sp.). s . La Geranium sp.).7. 5 . 8. 74. 74.poliachene la Fragaria sp.5. 9 . Hyoscyamus niger. . pp .). em .cariopsă (Triticum sp.). 4 .). Ex. 2 . Fig. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.diachenă (Carum carvi). 74. Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9).achenă cu papus (Asteraceae). 6 . 74. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. 11 .şanţ. cupuliform). (Fig.). indehiscent la maturitate. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp. 10 . Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.papus. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). r .) (Fig.peri.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. 75. 12 .tetraachenă (Symphytum sp.rostru. Plantago sp. Nuca: 1 . 3 . 7. Nuca este un fruct cu pericarp uscat.achenă (Matricaria perforata).

Apiaceae (Fig. Tipuri biologice de fructe. bilateral la mesteacăn (Betula sp. 2 ... r .12).Atropa belladonna.). Rosa sp.drupeolă.Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.. Fig.4.) (Fig. 75: 1. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam.Solanum dulcamara. 75. mz . Ranunculus sp.).) (Fig. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. Rosa sp. sm .3.).receptacul cărnos. 6a . 75. 75.6. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp.5. 4 .Convallaria majalis.. dr . Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.2). Aste-raceae) (Fig.drupeolă în secţiune longitudinală. Lamiaceae) (Fig.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.). .sămânţa.) (Fig.). 5a . neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.secţiune longitudinală prin polidrupă.epicarp.10.fruct deschis. Boraginaceae. Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. Baca: 1 . 75: 7–9).mezocarp.polidrupă la Rubus idaeus. ep . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. 5 . 76.).).) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.75: 11. Drupa: 6 . 75. 75. La Fragaria sp. 6b . 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). end endocarp.

: Lycopodium alpinum (bradisor). Lycopodium annotinum (cornisor). 76: 3. Tulpini repente si ascendente.Baca este un fruct cu epicarp subţire.5). Sporangii dispusi în axila sporofilelor. CORMOBIONTA) 6. Convallaria majalis. 76. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI .4). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere.).: Atropa belladonna. Selaginellaceae . mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat.2. uninerve. perene. Plante erbacee.BAIULUI (REGN PLANTAE. înguste. Ord.: Rubus idaeus (Fig. Ex. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. SUBREGN.1.6. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime). fara noduri evidente. Lycopodium clavatum (pedicuta). Lycopodiales Fam. dispuse spiralat.3. ramificate dicotomic sau pseudomonopodial. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. prinse de substrat prin radacini adventive. diferentiate în trofofile si sporofile. fara ligula. sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. Solanum dulcamara (Fig. 76: 1. Ex. 77). Lycopodiatae Ord. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag). Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. sesile. 6.3. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Selaginellales Fam. Ex. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls.

Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. 1a . 4d .frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala). Equisetatae Ord. ramificate dicotomic. Cls. 3b microfila. Selaginellaceae: 4 . 2 . 4e . dispuse opus sau altern. 3 .frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). moi. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei).Selaginella helvetica. Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori).Lycopodium selago. Equisetales Fam.sporofile cu sporangi. Fam. 77. Selaginella selaginoides (Fig.sporofila cu sporange. Frunze mici.Fig. sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. fixate de substrat prin radacini adventive. Ex. Tulpini repente.sporofila cu sporange. Plante erbacee de dimensiuni reduse.Lycopodium annotinum.: Selaginella helvetica. 3a . Fam.Lycopodium clavatum. 4c microfila cu ligula. Lycopodiaceae: 1 . Equisetaceae . sesile. 4a. 4b . egale sau inegale. 1b microfila. 77).

perene. Equisetum palustre (barba ursului). Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. E. Equisetum pratense. fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte. pipirigut de munte). ramificate (E. Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. . 78. tulpina sporifera. 1a tulpina sterila. Ex. prevazute cu noduri si internoduri distincte. palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. verzi (asimilatoare). grupate terminal sub forma de spice sporifere. Equisetaceae: 1 .Fig.Equisetum arvense. 3 . brune.Equisetum palustre. sterile. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. asimilatoare.portiune de rizom.tulpina sterila. 2a . reduse la scvame (neasimilatoare). fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi.: Equisetum arvense. Frunze uninerve. dintate. hyemale. Sporofile de forma peltata (scut). sylvaticum). 2 . dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune. Equisetum telmateia. E. Equisetum hyemale (pipirig. 78). Fam. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). 2b . Plante erbacee. asimilatoare (de vara).Equisetum sylvaticum. tulpina fertila (de primavara). Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). arvense.

În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila. Filicatae Ord. 1a .vârful unei ramificatii cu sporangi. Ophioglossaceae Ferigi erbacee. Ord. 79. 4 – Polystichum lonchitis. asimilatoare (trofofila) si o parte fertila. perene.foliola cu sori. Polypodiaceae .1. Polypodiales Fam. 3 Asplenium trichomanes. 79. întreaga sau divizata. Fig. Polypodiaceae: 2 . verde. 2a . Ophioglossales Fam. iarba dragostei) (Fig.Botrychium lunaria.).Asplenium scolopendrium.: Botrychium lunaria (limba cucului. 5 .Cls. Fam. Ex.Asplenium ruta-muraria. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila). Fam. Ophioglossaceae: 1 .

: Asplenium ramosum (poci-toc. alungiti. Polypodium vulgare (feriguta. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Plante perene cu rizom. scurt peţiolate. frecvent variat divizate. Dryopteris carthusiana (feriga). PINATAE ORD. liniari) prezinta sau nu induzie. 79: 2–5. lung petiolate. Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. Asplenium trichomanes (strasnic). Ex. Cystopteris montana (feriga de piatra). de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). rar întregi. rotunzi. Fig.foliola cu sori.).). Asplenium scolopendrium (navalnic.. sempervirescente.Polypodium vulgare. Polypodiaceae: 1 . prezinta inel mecanic de dehiscenta. PINALES Fam. Frunze aciculare. Asplenium ruta-muraria (ruginita). Polystichum aculeatum (creasta cocosului). 3 . Pinus sp. rugina).foliola cu induzie de pe frunza sporifera. Frunze: trofosporofile. Blechnum spicant (scarita muntelui). Dryopteris filix-mas (feriga).). 80. 80). Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). Fam. iarba dulce). Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Sorii de forme variate (reniformi. pungente/înţepătoare (Picea abies). CLS. 1a . rar caduce (Larix sp. Athyrium filixfemina (spinarea lupului).Blechnum spicant. Dryopteris dilatata (feriga). 2 . Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei. limba cerbului). 2a . Fig. sunt .Cystopteris fragilis.

2 . 3 . Fig. Plante unisexuate.frunza. Seminţe aripate. Pinaceae: 1 . 81. zadă). 3f .1.solz carpelar cu două seminţe. 81. Fam. 82.solz carpelar fără seminţe. grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp.ramură cu două flori ~.ramură tânără cu flori |. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare. 1a . Flori unisexuate grupate în conuri mici.). solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. 1c .con ~. verzi. monoice cu flori grupate în conuri. Conurile masculine sunt mici.sămânţa aripată.inflorescenţa ~ tânără (erectă).frunză în secţiune transversală.: Abies alba (brad). Ex. 3c . 3d .frunză. 1e . Larix decidua (larice. 3g . .Abies alba. 1b . spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.). 3a .conuri ~ mature. 3b . 2c . Fam. Fig.). 2b . 1d . Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. jep). 2a .Larix decidua.solz carpelar cu bractee.con ~ matur (pendul).). Conurile feminine sunt mari. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.rămurică cu flori |. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp. 1f .dispuse spiralat (Picea abies). 3e . ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule. Picea abies (molid).sămânţa aripată.frunză în secţiune transversală. Pinus mugo (jneapăn.Picea abies. apoi albastru-negricioase. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice.

frunză în secţiune transversală.Taxus baccata. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară).2. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. taxina). MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls. 3d .). 3e . 3b . 3c .Juniperus communis. Fam.frunză. 2a . Fam.frunze în fascicul.). Flori masculine grupate la baza frunzelor.3. Arbore/arbust dioic. Taxaceae: 3 . moi. 3a . 82.floare |. Fig. Nu prezintă canale rezinifere. erect). Taxaceae Ex. Fam. 82. Frunze sempervirescente liniare. 1b . ramură cu flori | (planta |). Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu.ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~).: Taxus baccata (tisa) (Fig. Fam. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. dispuse altern.: Juniperus communis (ienupăr). CLS. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig.pseudobacă. 1a .sămânţa fără aril. Cupressaceae: 2 . 82. Pinaceae: 1 . cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid. pe ramurile terminale.Pinus mugo. turtite dorsi-ventral. Ranunculales .sămânţa aripată.Ex.

actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. Helleborus purpurascens (spânz). lobate sau palmat-sectate. sălăţică. Ranunculus alpestris. K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs.). Gineceu superior. bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. nigricans (căldăruşe). Aquilegia sp. Aconitum vulparia subsp. Ranunculus platanifolius. Caltha palustris (calcea calului). floarea Paştelui). Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). Clematis alpina (curpen de munte). bisexuate.: Aconitum anthora (omag galben). dediţei). Aconitum moldavicum (omag). Ranunculus repens (floare de leac).Fam. Pulsatilla alba (sisinei de munte. nucă (poliachene) sau bacă.. hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe).). rar opus (Clematis sp. Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). Aquilegia nigricans subsp. lasianthum (omag). pluricarpelar. apocarp. Anemone narcissifolia (oiţe). helleborina) şi alcaloizi (aconitina. Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). Tulpinile subterane (rizomiforme. . Thalictrum aquilegifolium (rutişor). 83. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). elatum (nemţişor). Actaea spicata (orbalţ). Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). Frunze bazale peţiolate. întregi.). Elementele florii sunt dispuse spiralat. Aconitum toxicum (omag). Fig. frunze superioare sesile. decozina). Ranunculus oreophilus. Anemone nemorosa (păştiţa albă). Delphinium elatum subsp. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. Ex. dispuse altern. Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă. Ranunculus ficaria (untişor. Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. bianuale şi anuale. perene. Înveliş floral: perigon sau periant. 84). Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Isopyrum thalictroides (găinuşi). adonitoxina. grâuşor). Rădăcina principală lipseşte. Ranunculus carpaticus. Ranunculus cassubicus.

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

două flori ~.). întregi.Carpinus betulus. ramură cu frunze şi fructe. ramură cu frunze şi fructe. îngroşate la noduri. bilocular cu două stigmate. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. 2b .rămurică cu inflorescenţă | şi ~.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. Fam. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. pentamere (rar unisexuate. 87. tetramere) grupate în cime dihaziale .nuculă. monoice. 1b . Frunze simple. Fruct: achenă (Corylus sp. Carpinus betulus (carpen) (Fig.: Corylus avellana (alun). Gineceu inferior. Flori unisexuate. Subcls. Corylaceae: 1 . bisexuate. Flori actinomorfe.Fig. 1d .ament ~. 2a . 87).rămurică cu o inflorescenţă | şi ~.Corylus avellana. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). 1c . 1a . 2 . Tulpini articulate. bicarpelar. Frunze alterne. Formula florală: | P0 A4. opuse. simple cu stipele caduce. Caryophyllaceae Plante erbacee.floare |. ~ P4 G(2) Ex. samară (Carpinus sp. Caryophyllidae Ord. Florile masculine nude. Fam.

. Fig. Dianthus glacialis subsp. Formula florală: K5-4. Saponaria officinalis (săpunariţă). (5-4) C5-4. Ex. miliţea). 10.Stellaria holostea.: Dianthus carthusianorum (garofiţe). petale lung unguiculate. Gineceu cu ovar superior. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. Silene heuffelii (opaiţă). Silenoideae: caliciu gamosepal. 88). 2c . Fruct: frecvent capsulă. 1a . 5 . 2a . Lychnis viscaria (lipicioasă). Dianthus spiculifolius (garofiţe). între sepale şi petale). 2 .petală.floare. lanatum.porţiune de tulpină. Fam.caracteristice familiei . Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). Silene acaulis (iarbă roşioară. Caryophyllaceae: 1 .sămânţa. unilocular. 3 . Lychnis flos-cuculi (floarea cucului).Dianthus carthusianorum. 0 A5+5. variat colorate. 88. gelidus (garofiţă pitică). 4 Silene acaulis. 5-2 G(5-2) Subfam. denticulată. Silene nutans (Fig. cu dehiscenţă apicală. Silene dioica (opaiţă roşie).Stellaria media. 2b .Cerastium alpinum subsp. Gypsophila petraea.

cu aspect făinos. Alsinoideae: caliciu dialisepal. Stellaria nemorum (steluţă) (Fig.Subfam. nestipelate.1. Ovar superior. simple. erecte. grupate în spice sau cime (glomerule). albe. Frunze alterne sau opuse. ovar fără ginofor. roşu) alcătuit din 3-6 tepale. 89.). Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. Flori mici. Chenopodiaceae Plante erbacee. Fam. Moehringia trinervia (merinană). Polygonaceae Plante erbacee. Polygonales Fam. lanatum (lâna caprelor). cu 6-9 stamine. Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. Flori mici. Gineceu superior cu ovar uniloculat. petale mici. Minuartia recurva. Ord. spanac sălbatic). gerardii (mierluţă). actinomorfe.: Arenaria biflora (studeniţă). articulate. Cerastium alpinum subsp. tricarpelar. Scleranthus uncinatus (studeniţă). Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. prostrate sau volubile. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. actinomorfe. uniloculat. Tulpini cilindrice. Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Ex. cornuţ). bisexuate sau unisexuate. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii). Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . Frunze alterne. Myosoton aquaticum (plescaiţă). Formula florală: P5-1. bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb.: Chenopodium album (lobodă. cornuţ). Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. uniovulat. Minuartia sedoides. racem sau cime). anuale sau perene. 0 A5-1 G(5-2) Ex. umflate la noduri. Scleranthus perennis (sincerică). stile libere. Arenaria ciliata (studeniţă). Stellaria graminea (rocoţea). pentamere. Cerastium arvense (struna cocoşului. uniovulat cu 3 stile libere. cu stipele concrescute formând ohrea. Minuartia verna subsp. Arenaria serpyllifolia (studeniţă). Sagina procumbens (grăşătoare). 88). Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). Stellaria holostea (iarbă moale). Stellaria media (rocoină).

Fig. ştevie creaţă). 4a . Polygonum viviparum (iarba şopârlelor). Polygonum mite (buruiana viermilor). Plumbaginales Fam.floare |. Fam. Polygonum persicaria (iarbă roşie. 4c . ardeiul broaştei). Fam. Ex.: Polygonum aviculare (troscot). Rumex crispus (dragavei. Rumex acetosa (măcriş).fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent). Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Polygonum bistorta (răculeţ).fruct/nuculă.floare ~ (ovar cu stigmate). 4b . Rumex alpinus (ştevia stânelor). 89: 2–4). Polygonum lapathifolium (iarbă roşie).fruct. 3a . 89. Polygonum hydropiper (piperul bălţii). Plumbaginaceae . Rumex scutatus (Fig.floare. 2b . Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Polygonaceae: 2 . Ord. Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare).Rumex alpinus. 2a .Polygonum bistorta. 4 . Rumex acetosella (măcriş mărunt). Rumex conglomeratus (măcrişul calului). Rumex obtusifolius (măcrişul calului).Rumex acetosa. 3 .

Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. Fruct: capsulă (foliculă). pe tipul 5 (rar 4). Fam. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. nestipelate.Plante erbacee perene.). Saxifraga adscendens (ochii şoricelului). de regulă pe tipul 5. frecvent grupate în cime. bisexuate. frecvent oligomer şi sincarp.: Jovibarba heuffelii (urechelniţă). Ex. Ex. La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. Subcls. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. bisexuate. întregi dispuse altern sau în rozetă. Frunze simple. 5-3 Obs. Fruct: polifoliculă. 90. caliciu gamosepal. Sedum hispanicum (şoaldină aurie).: Armeria alpina (armerie) (Fig.1. Flori actinomorfe. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. stile libere. Sedum alpestre. ovar superior. suculente ± cilindrice. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. Saxifragales Fam. persistent şi membranos. pe tipul 5. . Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). rar apocarp. Gineceu superior.: Chrysosplenium alternifolium (splină). Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu.3). Frunze întregi. Fruct: achenă sau capsulă. frecvent grupate în rozete bazale. unilocular. Sedum annuum. Frunze simple. Sedum acre (iarbă de şoaldină). Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. cărnoase. bisexuate. Sedum atratum. Flori actinomorfe. Flori actinomorfe. Saxifraga androsacea. Parnassia palustris (şopârliţa albă). petale puţin unite la bază. stamine 5 epipetale. Sepale şi petale libere. Rosidae Ord. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). cu învelişuri florale libere. alterne. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex. Saxifragaceae Plante erbacee. semiinferior şi inferior. grupate în inflorescenţe cimoase. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine. nestipelate. Rhodiola rosea (rujă). 90: 2.

Fam.Armeria alpina.floare. Plumba-ginaceae: 1 .floare. 2b frunză.3 . Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă).flori cu două bracteole. Saxifraga demissa.Sedum acre. Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig. Fig. 91).Jovibarba heuffelii. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Saxifraga moschata. Fam. . 90.Saxifraga bryoides. 1b . 1a . 2a . Crassulaceae: 2 . 1c .stamină con-crescută cu o petală. Saxifraga oppositifolia.

Saxifra-gaceae: 1 . concav sau urceolat). 4a . cu elemente libere. Flori actinomorfe. frecvent alterne şi stipelate.Saxifraga pani-culata. dispuse în inflorescenţe variate. gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă.Saxifraga aizoides.Saxifraga cuneifolia. nucă. Receptaculul (convex. 3a . Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă.Parnassia palustris. 2 .Fig.porţiune de frunză mărită.floare. rar perigon. Rosales Fam.Chryso-splenium alternifolium. Fragaria vesca (fragi de . Frunze simple sau compuse. arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. Ord.floare. 4 . rar solitare. Rosaceae Plante lemnoase (arbori. 4b . Alchemilla mollis (creţişoară). 5 . bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate. Formula florală: K5. 91. Subfam. frecvent bisexuate şi pentamere. Fam.capsulă înconjurată de caliciul persistent. La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. 5+5 C5 A¥ 1 Ex. 3 . Filipendula ulmaria (creţuşcă). Androceu cu numeroase stamine libere. Rosoideae.: Alchemilla flabellata (creţişoară). Filipendula vulgaris (aglică). 2a . Dryas octopetala (arginţică).

4 .Dryas octo-petala. Rubus hirtus (mur păros).Filipendula vulgaris. Rosa canina (măceş). Potentilla reptans (cinci degete). Geum montanum (mărţişor). 1b . Potentilla erecta (sclipeţi). Fig.ramură cu fructe. Geum urbanum (cerenţel). ramură cu flori. Rosaceae: 1 . Geum rivale (călţunul doamnei). 3a fructe. 92.pădure). 93. Fig. Rosa pendulina (măceş de munte). Fig. 2a . 3 . Geum reptans (plăcinţele). 1a. Potentilla thuringiaca. Potentilla ternata (scâteiuţă de munte).Alchemilla mollis. Fam. 92. . Potentilla argentea (scrântitoare). 94). Potentilla anserina (coada racului). 2 Crataegus monogyna. Rubus idaeus (zmeur) (Fig.floare văzută din faţă şi profil.

Subfam.Potentilla erecta. Ord. Crataegus monogyna (păducel. Fabaceae (Leguminosae. Maloideae (Pomoideae). 10+5+5 G (5-2). 2a petală. Spiraeoideae. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. alterne. Fam. pentamere. 94). 1a . stipelate. 4 .). 92. 93.. Lathyrus sp.nuculă.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. bisexuate. Fabales Fam.fruct/nuculă. 94). Flori zigomorfe. Ex.Fig. grupate în . 2 . cu 3–5–7 foliole). 1 Ex. Rosaceae: 1 .: Sorbus aucuparia (scoruş de munte).Potentilla anserina. 2b . 3 . ¥. Subfam. gherghinar) (Fig. Rădăcini cu nodozităţi.Geum rivale. Formula florală: K5 C5 A10+10. Fig. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase.Geum montanum.

saponine. Fam. sparteina. 1a . 2b . Coronilla varia (coronişte).Rosa pendu-lina. 2a . 4 .Sorbus aucuparia. galegina).inflorescenţe racemoase.floare.Rubus idaeus. unicarpelar. Genista tinctoria (drobiţă). Caliciul alcătuit din 5 sepale unite. aripi şi carenă). Fruct: păstaie. Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. Gineceu superior. alcaloizi (citisina.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare). ramură cu flori. 4a . Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. Ex.ramură cu fructe. 94. unilocular. 3a .receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr). Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin.sămânţa. G1 (9)+1 Obs. Genistella sagittalis (grozamă). Fig. 2 Spiraea chamaedryfolia. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. Formula florală: K(5) C5 A5+5. 3 . păstaie indehiscentă sau lomentă. Hedysarum hedysaroides . Rosaceae: 1 . cu unul sau mai multe ovule. Astragalus glycyphyllos (unghia găii). (5+5).fruct/ folicule.

Trifolium arvense (papanaşi). Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. Ononis arvensis (osul iepurelui). axilare sau grupate în racem. Melilotus albus (sulfină albă). Vicia cracca (măzăriche). pentaciclice). Myrtales Fam. Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. bisexuate. 95). transsilvanica (sparcetă). Ord. stipelate.(dulcişor). Trifolium pannonicum. frecvent pe tipul 4 (tetramere. . Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. Frunze simple. bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. culbecească). Medicago falcata (lucernă galbenă. Medicago lupulina (trifoi mărunt). Lathyrus pratensis (lintea pratului). Trifolium pratense (trifoi roşu). Melilotus officinalis (sulfină galbenă). Trifolium aureum (trifoi). Onobrychis montana subsp. Oxytropis halleri (luntricică). Lotus corniculatus (ghizdei). Oxytropis campestris (luntricică). Flori actinomorfe. Trifolium alpestre (trifoi). Vicia sepium (măzăroi sălbatec). Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. dispuse altern sau opuse. Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). Trifolium montanum (trifoi).

Lotus corniculatus. liber faţă de receptaculul caduc.fructe.floare. Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. Epilobium montanum (pufuliţă).0 A10. Fabaceae: 1 . 3 .Lathyrus pratensis.Fig. întregi.8.4.1.). Epilobium roseum. 97. 95. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. alterne.: Daphne blagayana (iederă albă). 3b . 2a . Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă).2 G(4) Ex. Ord.sămânţa. Circaea lutetiana (tilişcă). 2 . Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee. nestipelate. Frunze simple. Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile. 4 . Fam. Thymelaeales Fam. bisexuate pe tipul 4. răscoage.Anthyllis vulneraria. zburătoare). . grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana). 3a . Formula florală: K4-2 C4-2. 96). Gineceu monocarpelar cu ovar inferior.Hedy-sarum hedysaroides. Epilobium alpestre. Fruct: drupă.Trifolium repens.: Chamerion angustifolium (pufuliţă. 5 . Flori actinomorfe.

96. nestipelate.: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. pe tipul 4. Frunze simple. bisexuate.fruct. Petale valvate. Flori actinomorfe. Gineceu cu ovar inferior. bicarpelar. 97. opuse.Circaea lutetiana.2. Cornaceae Plante lemnoase. Onagraceae: 1 . dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme.floare. Ord. 3a . 3b . Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex.Chamerion angustifolium. Ord.Fig. 2a fruct/capsulă. 2 . 3 .sămânţă cu peri. Cornales Fam. Sepale mici. 2b .Epilobium montanum. întregi.). Celastrales . Fam. Fruct: drupă.

: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. 97. Gineceu cu ovar inferior. Frunze simple. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig.3. alterne sau opuse. pe tipul 4-5 cu perigon. lemn râios). actinomorfe. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase. Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Frunze simple. alterne. 97. nestipelate. Thesium kernerianum (măciulie). Fruct: achenă.). bisexuate. Ex. Obs. Ord. Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. verzui. Gineceu cu ovar superior. pe tipul 4–5. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti). semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori).4. întregi.: Thesium alpinum (măciulie). La baza staminelor au disc nectarifer. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. Flori mici.). monolocular. actinomorfe.Fam. . bisexuate. grupate în cime dihaziale. Santalales Fam. Flori mici. Santalaceae Plante erbacee. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele.

substanţe tinctoriale. Frunze simple. 97. 0 G(3) Obs. Flori mici. unisexuate.fruct după căderea seminţelor. Fam. glicozide cianogenice. ramură cu flori. Fam. ricinina). 2b . Thymelaeaceae: 1 .a.Cornus sanguinea. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). ~ P5-1. Euphorbiaceae Plante erbacee.ramură cu fructe/capsule. 2a . ramură cu flori. Santalaceae: 4 . răşini ş. 3b . dispuse altern sau opus. 0 A¥-1. apetale. Ord. Cornaceae: 2 .Evonymus verrucosus. Fam. 4a . protide toxice (curcina. Formula florală: | P5-1.ramură cu fructe/bace. crotina.Fig. monoice sau dioice.floare. actinomorfe. . 3a .Daphne mezereum. Fam. 1a . plantă cu fructe. Celastraceae: 3 .fruct mărit. Euphorbiales Fam.ramură cu fructe/bace.Thesium kernerianum.

Euphorbia helioscopia. Frunze alterne. Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu.capsulă. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). 4b . Euphorbia stricta (Fig. Fam.Plante cu latex: Euphorbia sp. 3 . Frunze opuse. Euphorbia helioscopia. Sapindales (Acerales) Fam. Ord.ciaţiu. laptele cucului). Aceraceae . Euphorbiaceae: 1 . Euphorbia cyparissias. trimer. Plantă dioică. 98.Mercurialis perennis. Fig. 98: 1–3).floare |.sămânţa. 2c .ciaţiu. 3b . (alior. 1a . 98. Gineceu superior.sămânţa. Flori cu perigon sepaloid.). Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). 4 . 2b – stamină. 2a . 1b . 3a ciaţiu. 4a . Gineceu cu ovar bilocular (Fig. Androceu: 9–12 stamine. Ex. tricarpelar.Euphorbia amygdaloides.4. trilocular.: Euphorbia amygdaloides. laptele câinelui.sămânţa. 2 Euphorbia cyparissias.

lung peţiolate. bisexuate sau unisexuate monoice. pe tipul 5 (4). Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig.Plante lemnoase. Gineceu superior. paltin de munte) (Fig. Flori actinomorfe.3. cu rizomi subţiri.2). Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile. Acer pseudoplatanus (paltin. Fam.: Acer platanoides (arţar. bicarpelar.). uneori învelişul floral lipseşte. Frunze simple. 99. Ord. Frunze palmat compuse. lobate. Geraniaceae . 4+4. Oxalidaceae Plante erbacee mici.: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). caliciu persistent. 5-4 G(2) Ex. Geraniales Fam. 99: 1. Flori actinomorfe. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. Fruct capsulă. Fruct: disamară. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar. nestipelate. pe tipul 5. opuse. paltin de câmp). Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. bisexuate. stigmate globuloase.

Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. Flori zigomorfe. 99. geraniol). 5 G(5-3) Obs. stipelate. rostrată. Geranium pratense (greghetin). După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. nestipelate. 5+5. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme.disamară. Fam. dispuse altern sau opus. . Balsaminaceae Ex. Aceraceae: 1 . 100). Formula florală: K5 C5 A5+5+5. ovat-eliptice.: Impatiens glandulifera. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol.Acer pseudoplatanus. 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate.1b . palmat compuse.Oxalis acetosella. Fruct: capsulă lungă. 1a. bisexuate.1. care contribuie la formarea capsulei. Geranium phaeum (pălăria cucului). Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung.Acer platanoides.Fig. 2a . Fam. Plante erbacee cu frunze simple. pe tipul 5. Fam. Ovarul superior 5-carpelar. Plante erbacee.: Geranium caeruleatum. Flori actinomorfe. alterne. sub formă de cioc de barză.fruct/disamară.). Frunze simple lobate. 101. 2 . Oxalidaceae: 3 . întregi. bisexuate. Ex. pentamere. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol.

Fruct cărnos dehiscent. Ord. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele.Geranium robertianum. Linales Fam. ineaţă). pendule. 100. 2 . Polygalaceae . Frunze simple. Linum catharticum (inuţ de câmp. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere. 101: 2–4).: Linum austriacum (ineaţă). Sepale şi petale libere. dispuse în cime. Flori actinomorfe. pe tipul 5. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig. Ord.Geranium pratense. 3 . Linaceae Plante erbacee.Geranium phaeum.galbene. Geraniaceae: 1 . Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. Fam. cu pinten curbat. Gineceu superior. 5+0 G(5) Ex. Formula florală: K5 C5 A5+5. Fruct: capsulă. Polygalales Fam. întregi. bisexuate. dispuse altern.

Corola: 3 petale unite la bază. Linaceae: 2 . Fam. alterne. 1a . nestipelate. bisexuate. arbuşti căţărători sau târâtori. grupate în umbele. Fruct: bacă. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). 1b . Gineceu superior. persistente. Polygala vulgaris (amăreală. 2a - . Fruct: capsulă. Balsaminaceae: 1 .Impatiens noli-tangere. Frunze simple. 101.sămânţa. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. întregi sau palmat lobate. Araliaceae Plante lemnoase. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. actinomorfe. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex. Flori mici.Linum austriacum. 5-locular. Fig. persistente. grupate în raceme. petaloide. Fam. Apiales (Umbellales) Fam. dispuse altern. bisexuate. verzui. Gineceu cu ovar inferior. Caliciu: 5 sepale libere.fruct cărnos dehiscent.5). şopârliţa) (Fig.: Hedera helix (iederă). nestipelate. Frunze simple.Plante erbacee. cea inferioară cu un apendice fimbriat. Flori zigomorfe. Ord. 101. pe tipul 5.: Polygala amara.

cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. Hypericaceae . Fig. cimol. Carum carvi (chimen. Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp). articulate. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă). Heracleum sphondylium (brânca ursului). Daucus carota subsp.. Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic).Polygala vulgaris. Bupleurum diversifolium.Linum extraaxillare. bicarpelar. Chaerophyllum aromaticum (antonică). Bupleurum falcatum. Seseli annuum (cosicel). Fam. heterozide şi alcaloizi (coniina). brioală).1. Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă.Linum catharticum. cu internoduri lungi. de regulă longitudinal costate. Ligusticum mutellina (brie. 103. Fruct: diachenă. bisexuate (rar unisexuate). 4 . Gineceu inferior. Tulpini în general fistuloase. Pastinaca sativa (păstârnac). timol. Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs.). bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Frunze alterne. Polygalaceae: 5 . borneol. pe tipul 5. carota (morcov). Fam. Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. limonen. Ex. se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Conium maculatum (cucută). nestipelate. oleorezine.sămânţa. 3 . săcărică).). Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. Sanicula europaea (sânişoară). Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. pinen). Dilleniidae Ord. Heracleum palmatum (talpa ursului. Flori mici. cruceapământului). Astrantia major (ştevie de munte). actinomorfe. Heracleum carpaticum. Theales Fam. Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. 102. Angelica archangelica (angelică).: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). Sanicula sp. Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. Subcls. rar umbela simplă (Astrantia sp. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente.

Hypericum macu-latum (sunătoare). Apiaceae: 1 . care se află şi în celelalte organe.Carum carvi. Malvaceae Plante erbacee în flora României. sunt actinomorfe. Frunze simple. 2 . pojarniţă) (Fig. Obs. 2b .fruct. alterne. întregi. 3 . întregi sau lobate.diachenă.: Hypericum hirsutum (sunătoare). 4a . 1c . 103. Androceu gamostemon. 3a .floare bisexuată funcţional ~.Astrantia major.floare |. 102. Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare. Flori actinomorfe.).floare bisexuată. Gineceu superior cu 3–5 carpele. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. 1a .Plante erbacee în flora României. 4 – Heracleum sphondylium.2. Ex.floare. 2a .fruct/diachenă. bisexuate. Fruct: capsulă septicidă. caduce. Hypericum perforatum (sunătoare. Malvales Fam. pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. pe . Frunze simple. bisexuate. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. 1b . cu stipele mici. Fam.Ligusticum mutellina. opuse. Ord.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

4b . 2 .siliculă.Biscutella laevigata. dioice.silicvă. 105. pluriovulat.Fig. Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. Flori nude. Florile feminine au gineceu superior. alterne. Fam. întregi.floare. 1a . 4 . 1b . unilocular.floare. Ord. unisexuate. Salicales Fam. Frunze simple.Alliaria petiolota. 2b . arbuşti şi arbori.Barbarea vulgaris. 3b . Formula florală: | P0 A . cu ovar bicarpelar. 2a . 3a . cu rol în diseminare. 3 . Brassicaceae: 1 .silicvă. 4a .sămânţă.Arabis alpina.silicvă. ~ P0 G(2) 30-2 . prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine.sămânţă. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul. stipelate. Salicaceae Plante lemnoase. grupate în amenţi erecţi sau penduli. Fruct: capsulă loculicidă. prevăzute cu un disc sau glande nectarifere.

Salix caprea (salcie căprească). 1a . 4a . 2a . 3 . 106. Fam.: Populus tremula (plop tremurător).Rorippa sylvestris. Salix silesiaca (Iovă.Dentaria glandulosa. Salix reticulata (salcie pitică).Lunaria rediviva. 4 . Salix retusa.floare. 2 . Salix hastata.silicvă. Brassicaceae:1 . Fig. 4b .Cardamine pratensis.silicvă. Salix triandra (Fig. Salix purpurea (răchită roşie). Salix herbacea.silicvă. Salix fragilis (răchită). 107).Ex. Salix alba (salcie). salcie de Silezia). .

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

). Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. Oleales Fam. Corola gamopetală. bicarpelar. Frunze simple. nestipelate. Cuscutaceae . Centaurium pulchellum (frigurică). Frunze simple. 110: 1–3). întregi sau lobate. opuse (rar alterne). Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. Gentiana punctata (ghinţură). grupate în inflorescenţe terminale racemoase. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). arbuşti). Ord. Gentiana verna (ghinţură de primăvară. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. pe tipul 4. Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. bilocular.). Oleaceae Plante lemnoase (arbori. Gentiana utriculosa (ghinţură. Oleaceele conţin glicozide (siringosida. pe tipul 5. actinomorfe. Gentiana lutea (ghinţura galbenă). gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina). Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă.). Flori actinomorfe. Gentianella austriaca. Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. ligustrisidă). hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă).: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. Ord. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. ochincele).Obs. Ex. Fruct: capsulă. bacă sau drupă.4. samară (Fraxinus sp. Fam. glicozide flavonice (gentizina. Solanales Fam. bisexuate. Fruct variat: capsulă (Syringa sp. nestipelate. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. bisexuate. întregi sau penat-compuse. ochincele). campanulat-infundibuliformă. Ex.: Centaurium erythraea (fierea pământului). Gentiana acaulis (cupe). caliciu gamosepal. corola gamopetală. Syringa vulgaris (liliac). gineceu superior.: Fraxinus excelsior (frasin). alterne. Gentiana nivalis. 110.

5a . pe tipul 4–5. Fam. 110. de culoare galbenă. Cuscutaceae: 5 .Plante parazite lipsite de rădăcini. roşiatică sau albicioasă.Gentiana utriculosa.). Fam. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze. Gineceu superior cu 1–2 stile. Ex.Convolvulus arvensis. alterne.Gentiana verna. Fam.Cuscuta epithymum. Solanaceae Plante erbacee. Flori rar solitare. 110. Convolvulaceae: 4 . 2 . sesile sau scurt pedicelate. actinomorfe. bicarpelar.sămânţa.floare. pe tipul 5.: Cuscuta epithymum (torţel). Corola tubuloasă/rotată. Fam. Frunze simple (întregi. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. 3 Gentiana asclepiadea. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe). Androceu cu 5 stamine. gamosepale şi gamopetale. Caliciu persistent.5. Gentianaceae: 1 .floare. Fruct: capsulă. bisexuate. Androceu: 5 stamine prinse de petale. lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. Flori mici. 5b . Fig. grupate în glomerule. 4a . Tulpini subţiri. bilocular . Cuscuta europaea (torţel) (Fig. nestipelate. volubile. gamosepale şi gamopetale. Gineceu superior. bisexuate.

întregi. Boraginaceae Plante erbacee în flora României.bace. Ex. 2 . Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). 3b . scopolamină.Solanum dulcamara. Solanaceae: 1 . bilocular cu stil lung. Gineceu superior. Hyoscyamus niger (măselariţă. Frunze simple. Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin. . bicarpelar. solanină).sau multicarpelar.). 3a .Datura stramonium. nestipelate.capsulă pixidă în caliciu persistent. 3 .Hyoscyamus niger. (5–4) Obs. tubuloasă. ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Caliciu gamosepal. Corola gamopetală. pluriovulat. bisexuate. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. 111. frecvent campanulat. persistent. Fam. alterne.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. nicotină. frecvent acoperite cu peri aspri. rar zigomorfe (Echium sp. 111). 2a capsulă. Datura stramonium (ciumăfaie). multilocular. 1a . capsicină.: Atropa belladonna (mătrăgună). Flori actinomorfe. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. Androceu: 5 stamine ± egale. Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. păroase numite fornice. hiosciamină. prinse de tubul corolei. pe tipul 5. nebunariţă). Fig. Lamiales Fam.

: Anchusa officinalis (miruţă). 3b . Fig. 2 . Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). Cerinthe minor (somnoroasă).Echium vulgare. 2a . Symphytum officinale (tătăneasă). Pulmonaria rubra (mierea ursului.caliciu. Myosotis scorpioides (nu-mă-uita). 112.Pulmonaria rubra. Symphytum cordatum (brustur negru). Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Myosotis alpestris. Boraginaceae: 1 .floare. 3 Myosotis sylvatica. 4 .corola văzută apical.). Symphytum tuberosum (Fig. Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). 112. Fam.Anchusa officinalis. 113.Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. Echium vulgare (iarba şarpelui). cuscrişor). .1. 3a . Fig.

113. 4 . 3 . Caliciu gamosepal. alpinus (cimbru de munte).: Acinos alpinus subsp. Florile zigomorfe. Fam. În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee. bisexuate.floare. zabră). între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. rar lemnoase. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere.). Ex. Glechoma hederaceum (rotungioară. frecvent bilabiat. Ajuga reptans (vineţică). Frunze simple. rar unilabiată (Mentha sp. 3a . 2] G(2) Obs.floare. geraniol).Acinos alpinus. Androceu didinam.Galeopsis speciosa. opuse. Fam. borneol.Fig. bilocular cu stigmat bifurcat. Ballota nigra (cătuşe). reunite în verticile ± contractate. 2a . Gineceu superior. Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. Boraginaceae: 1 . Fam. Corola gamopetală.Lamium galeobdolon. . cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare. Galeopsis speciosa (cânepiţă. persistent. pentamere. tubuloasă este bilabiată. uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. silnic). nestipelate. bicarpelar. Lamia-ceae: 2 .Symphytum cordatum. limonen. Fructe mericarpice: tetraachene.) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. Tulpini tetramuchiate.

5b . 5d .Prunella vulgaris. 3d . Prunella vulgaris (busuioc de câmp). 4 . Inflorescenţa: spic ± alungit. 5 .floare văzută apical. Thymus alpestris (cimbrişor). Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig. Frunze simple.sămânţa. 3 . 113: 2–4. 2 . izmă proastă). 5a . Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. izma calului). Fig.frunză. 114).Lamium album (urzică moartă). Stachys sylvatica (bălbişă). Salvia nemorosa (jaleş de câmp). 3b .floare.detaliu tulpină.Thymus pulegioides.floare văzută lateral şi din faţă. 5c caliciu. Fam. Salvia glutinosa (cinsteţ). Lamium maculatum (urzică moartă). 4a .Mentha longifolia. Plantaginaceae Plante erbacee scunde. Plantaginales Fam. Fig. Ord. 3a. Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor.Salvia nemorosa.floare. 114. 3c . Thymus comosus (cimbrişor). Thymus pulcherrimus (cimbrişor). nestipelate. Lamium galeobdolon (gălbiniţă). Salvia verticillata (urechea porcului). 1a . Mentha longifolia (izmă proastă. Teucrium montanum (sugărel). Origanum vulgare (sovârv). Lamiaceae: 1 .stamină.Stachys sylvatica. uneori . grupate în rozete bazale la suprafaţa solului.

Plantaginaceae: 1 .capsulă pixidă. Frunze simple. 1b . pe tipul 5. 2 Plantago media. pe tipul 4. Scrophulariales Fam.. Euphrasia sp. Ovar superior. infundibuliformă sau rotată. bisexuate sau unisexuate. rar pe tipul 4 (Veronica sp. Corola frecvent bilabiată. uneori semiparazite (Melampyrum sp.Plantago major.capsulă pixidă. Scrophulariaceae Plante erbacee.).) sau parazite (Lathraea sp. 3a . bisexuate.sămânţa. alterne sau opuse. gamosepale şi gamopetale. racemoase sau cimoase. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex.capituliform.). gamosepale şi gamopetale. Rhinanthus sp. 3b . Caliciu persistent. Plantago media (pătlagină moale) (Fig.: Plantago atrata (pătlagină de munte)..floare. actinomorfe. Plantago major (pătlagină mare). Flori mici. Inflorescenţe axilare. 2a – să-mânţa. 115). 3 . 115. 1a . Flori zigomorfe. Androceu . Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). Ord. Fruct: capsulă operculată. Fam. Fig. nestipelate.Plantago lanceolata.

Euphrasia stricta (silur). Linaria vulgaris (linariţă). Melampyrum bihariense (ciormoiag. Veronica chamaedrys (stejărel). dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. . 118). Verbascum nigrum (somnoroasă). iarbă negră). Fruct: capsulă sau bacă. Gineceu superior. Lathraea squamaria (muma pădurii).4. Veronica officinalis (ventrilică. Fig. Rhinanthus angustifolius (clocotici). bicarpelar. Veronica aphylla. Scrophularia nodosa (bubernic. Digitalis grandiflora (degeţel galben). Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. sor cu frate). Veronica bellidioides (şopârliţă). Euphrasia officinalis subsp.didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. Pedicularis oederi (darie). 117. Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). Rhinanthus alpinus (clocotici). Linaria alpina (linariţă de munte). Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). bilocular. Fig. Veronica baumgartenii. Veronica alpina (şopârliţă de munte).: Bartsia alpina (bursucă). Ex. Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. gratiolină) şi saponine. Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). Veronica serpyllifolia (şopârliţă). strătorică). Obs. 116. Rhinanthus minor (clocotici). Veronica teucrium (şopârliţă). rinantosidă.2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Veronica beccabunga (bobornic). pratensis (silur). Verbascum thapsus (lumânărică).

floare. Caliciu bilabiat. Scrophula-riaceae: 1 . Fam. 4 . Fam. pintenată. Galium mollugo (sânziene .Campanula serrata. 5 Scrophularia nodosa. saponine. bisexuate. glicozide (asperulosida.Digitalis grandiflora.floare. tanin şi substanţe tinctoriale.Pedicularis oederi.Linaria vulgaris. 2a . 3 Campanula cochleariifolia. 4 .floare. rozulare. 4a .Campanula rapunculoides. Androceu alcătuit din două stamine.floare. 3 . 2 . Fam. Galium aparine (lipicioasă. Fruct: capsulă Fig. nestipelate.: Asperula capitata (sânziene de munte). cinchonină. Cruciata glabra. Lentibulariaceae Plante erbacee.Fig. bicarpelar. Obs. Corolă bilabiată. turiţă). cumarina). 3a . pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar. Campanulaceae: 1 .floare văzută din faţă şi lateral. 5b . 2 . 120. Flori zigomorfe. Gineceu superior. 116. Frunze întregi. pe tipul 5. insectivore. 5a. emetină). Galium anisophyllon (sânzi-ene). Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. Ex. 4a .Pedicularis verticillata. unilocular. celule taninifere. Rubiaceele au laticifere articulate. cafeină. Cruciata laevipes (smântânică).Phyteuma orbiculare.

Inflorescenţe cimoase uneori contractate. Viburnum sp. Dipsacales Fam. cu o singură lojă fertilă. gamosepale şi gamopetale. Fruct: drupă (Sambucus sp. opuse. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs.).: Lonicera caerulea (caprifoi). Valerianaceae Plante erbacee. pe tipul 5. pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. bisexuate sau unisexuate. tricarpelar. în general redus. Viburnum opulus (călin) (Fig. Sambucus ebulus (boz). Galium verum (sânziene galbene. Flori actinomorfe sau zigomorfe. Caprifoliaceele conţin alcaloizi. Androceu: 3 (4–1) stamine. Lonicera xylosteum (caprifoi). Sambucus nigra (soc). bisexuate. pe tipul 5. Fam. Viburnum lantana (dârmoz). Fruct: achenă.) sau bacă (Lonicera sp. Ord. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. Gineceu inferior. 121). uneori bilabiată. glicozide cianogenice (sambunigrină. Corola gamopetală. Ex. Sambucus racemosa (soc roşu). Galium schultesii (sânziene de pădure). 122: 1. opuse.albe). sectate sau penate. Flori zigomorfe. Frunze simple. Caliciu variat alcătuit. drăgaică) (Fig. . trilocular. Frunze simple sau penat-sectate.2).. nestipelate. Gineceu inferior. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). Galium odoratum (vinariţă). perene.

dicariopsă. bisexuate.Galium verum. 2 .: Valeriana montana (odolean). Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). Flori zigomorfe.dicariopsă. Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. 3a . Valeriana tripteris (odolean) (Fig. 2a .floare. Valeriana sambucifolia (odolean). alcaloizi. acizi organici (izovalerianic) şi enzime. 3 . Fam. 4a .fruct/ dicariopsă. pe tipul 5.4). 121.Galium schultesii. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. 3b . 4b . 1a .Galium aparine. Frunze simple. Organele vegetative conţin uleiuri eterice. 122: 3. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs. persistent (la maturitate . Dipsacaceae Plante erbacee.porţiune de tulpină. nestipelate.Galium odoratum. Fam.Fig. Rubiaceae: 1 . cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate. 4 .floare. opuse. întregi sau sectate. Ex. Valeriana officinalis (odolean). Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă.

Fig. cu 4–5 lobi. Ord. Fam. Knautia arvensis subsp. întregi sau sectate.Knautia arvensis.Valeriana officinalis. 4 .floare.transformat în papus). Gineceu inferior. ramură cu frunză şi fructe/bace.flori.nuculă. Vale-rianaceae: 3 . Frunze simple. 3c . Asterales Fam. tubuloasă. 6 . 122: 5. Scabiosa lucida (sipică). 1a floare. nestipelate. Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . Fruct: achenă. Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă.Sambucus racemosa. Fam. Formula florală: K(5). bicarpelar.6).floare. 2 . alterne. 3b . Dipsacaceae: 5 . 5a . Scabiosa columbaria (muşcata dracului.0 [C(3-5) A5] G(2) Ex.Valeriana montana (detalii). Knautia longifolia. unilocular şi uniovulat. 2a . rosea (muşcata/muşcatul dracului). 3a. Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig. Corola gamopetală.Scabiosa lucida. Fam.: Dipsacus pilosus (scăiuş). porc).Lonicera xylosteum. 122. Androceu cu 4 stamine. Caprifoliaceae: 1 .

spic. numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. Elaborează uleiuri eterice (cineol. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini. bisexuate. glicozide (lappozidă. corimb. achillină. Flori: mici. continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. cele ligulate fiind la exterior. piretrină. taraxacină). În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. Gineceu cu ovar inferior. cumarină). Formula florală: K(5).– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. prin avortare devin unisexuate sau sterile. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. actinomorfe şi zigomorfe. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. Latexul conţine substanţe amare (absintină. tuberculi). achilleină. tulpini. borneol).0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic. senecionină. Corola tubuloasă: gamopetală. formând un tub – sinantere. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. Fruct: achenă ± papus. unilocular. frecvent alcătuit din peri persistenţi. camfor. Caliciu: redus. sesile. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. . Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. cime etc. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. uniovulat. bicarpelar. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. actinomorfă. rezine şi cauciuc.

Fig. Subfam. Subfam. 2 . Mycelis muralis (susai pădureţ. 3 . 1b foliolă involucrală. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase. 4b . Asteraceae. Carduus personatus (spin).fruct/achenă. 123.Centaurea triumfetti. Ex.Homogyne alpina. zigomorfe.floare. lăptuci) (Fig. Subfam. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. 4 . bisexuate. 4a .Mycelis muralis. 1a .achenă. ligulate. fertile. actinomorfe. Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig. Fam. dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central.Arctium lappa.Carduus personatus. Leontodon autumnalis (capul călugărului). Tubuliflorae: 1 . florile tubuloase sunt bisexuate. salata câinelui).foliolă involucrală. 123).: Hieracium pilosella (vultu-rică). 3 . florile marginale sunt masculine sau sterile.Fig. . Ex. Subfam. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte). 4a . 2 Leontodon autumnalis.Hieracium pilosella. Lapsana communis (zgrăbunţică. 124). 4 . Fam.: Arctium lappa (brusture).Lapsana communis. Asteraceae. 124. Subfam. Liguliflorae: 1 . Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate.

Cirsium erisithales (scai). floare de colţ.a. Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Arctium minus (brusture). Arnica montana (arnică). spălăcioasă). Scorzonera rosea. Hieracium bifidum. Senecio papposus. floarea Reginei). Matricaria recutita (muşeţel). Hieracium transsylvanicum. Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Anthemis tinctoria (floare de perină).Ex. Cichorium intybus (cicoare). Leontodon montanus subsp. Bellis perennis (bănuţei. Cirsium arvense (pălămidă). Crepis biennis (barba lupului). Doronicum austriacum (iarba ciutei). Achillea stricta. Adenostyles pyrenaica. Taraxacum alpinum. Petasites hybridus (captalan). Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Centaurea nigrescens. Carlina acaulis (turtă). Carduus kerneri (spin). kerneri (ciucuraşi). Leontopodium alpinum (albumiţă. Fig. Cirsium oleraceum (nilocea. Doronicum columnae (cujdă). Sonchus arvensis (susai). Centaurea pseudophrygia. siminic). Senecio squalidus (cruciuliţă. Tanacetum corymbosum (năpraznic). Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Gnaphalium supinum. 126). Centaurea pinnatifida (albăstriţă). Ligularia sibirica (gălbinele. . Doronicum carpaticum (cujdă). Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Tussilago farfara (podbal) (Fig. Centaurea phrygia. Centaurea kotschyana (mături). Taraxacum officinale (păpădie). Aster alpinus (ochiul boului). Arctium tomentosum (brusture). Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Senecio jacobaea. părăluţe). Solidago virgaurea (splinuţă). Artemisia petrosa (pelin de munte). Senecio ovatus. Petasites albus (captalan). Leucanthemum vulgare (margaretă). Leucanthemum waldsteinii (margarete). curechi de munte). pseudotaraxaci. 125. Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Crepis paludosa (gălbenuş). Inula britannica (sovâvariţă). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). Hieracium alpinum.: Antennaria dioica (parpian. crăstăval). Adenostyles alliariae var. Hieracium villosum (vulturică de stânci). Erigeron uniflorus (bunghişor).

Fam.Fig.floare tubuloasă. 4 Doronicum austriacum.Sonchus arvensis. 2 . Asteraceae. Subfam.achenă. 125. 1a . 1b . Radiiflorae: 1 . 3 . .Leucanthemum vulgare. 2a .Anthemis tinctoria.floare ligulată.

de obicei sesile. 2 . stil terminat cu 3 stigmate. tricarpelar. 2a . cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Fruct: capsulă rar bacă.calatidiu. bisexuate (rar unisexuate).Antennaria dioica. 126. Asteraceae. bulbi sau bulbotuberi. Gineceu superior (rar inferior). Subfam. dispuse terminal sau axilar. . rar în verticile. Cls. tulpinale sau bazale.Tanacetum corymbosum. 4 .Artemisia petrosa. Radiiflorae: 1 . Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. rar uşor zigomorfe. Fam. Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile.Tussilago farfara. multiovulat. solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. trilocular. umbeliforme. Liliales Fam. 5a achenă. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. Frunze alterne.Fig. Tulpini subterane: rizomi. Flori actinomorfe. 3 .Petasites hybridus. spiciforme sau cimoase). 5 . Liliidae Ord.

Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon).Erythronium dens-canis. Fig. 128). veratrina). Fig.gineceu. 2a . 1a . 127. Polygonatum odoratum.Colchicum autumnale. glicozizi. cocoşei).Formula florală: P3+3. Ornithogalum pyrenaicum. 4 . Muscari comosum (ceapa ciorii). 127. 2 . 3 – Lilium martagon. Biochimic.: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). (3+3) A3+3 G(3) Obs. Liliaceae: 1 . Lloydia serotina (crinişor de stâncă).tulpină cu fruct tânăr. Gagea lutea (laptele păsării). Fam. 1b fruct/capsulă. Scilla bifolia (viorele). Polygonatum latifolium (coada cocoşului). unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. saponine şi răşini. Lilium martagon (crin de pădure). . Ex. Maianthemum bifolium (lăcrimiţă).Muscari comosum. Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. Veratrum album (ştirigoaie) (Fig.

Obs. Fam. Fruct: capsulă loculicidă. Allium ursinum (leurdă.Ornithogalum umbellatum. 4 . grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile. Fam. Gineceu cu stil ginobazic.bace. 128. Ex. usturoiul ursului) (Fig.Fig.Polygonatum latifolium. Liliaceae: 1 . bisexuate. Frunze bazale. ce le conferă un miros caracteristic. 3 .). Fruct capsulă. trilocular. Tulpină scapiformă. Gineceu cu ovar inferior. pe tipul 3.Scilla bifolia. bisexuate. Androceu cu 6 stamine. Frunze bazale liniare. uneori inseraţi pe un rizom scurt.1. Flori cu hipsofile la bază. întregi. Flori actinomorfe. 3a . actinomorfe. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . cu bulbi. 2 . Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. Tulpina: scap florifer. Fam. tricarpelar.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. Inflorescenţă: cime unipare. 129. pe tipul 3. alterne.Veratrum album.

129: 2. solitare sau grupate (racem. 129. spic sau cime). enziforme sau liniare. Perigon gamotepal. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. Fam. tricarpelar.: Crocus vernus (brânduşe de munte. petaloid. Fam. Trilliaceae: 4 . Ex. Iridaceae Fig. Iridaceae: 2 . bisexuate. Iris ruthenica (stânjenel de munte). Fam. pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub).fruct cărnos dehiscent. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). trilocular cu 3 stigmate.3). Androceu: 3 stamine.Gladiolus imbricatus. Alliaceae: 1 . brânduşe de primăvară). Dioscoreales . la Iris sp.Paris quadrifolia.Ex. Fam. Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi). stigmatele sunt petaloide. Ord. Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. Iris sibirica (stânjenel) (Fig. 3 Iris ruthenica.Allium ursinum. Flori actinomorfe (rar zigomorfe).: Galanthus nivalis (ghiocel). Gineceu cu ovar inferior. Frunze bazale sau alterne. 4a . Fruct: capsulă.

Ex. perene. neramificată. Gineceu cu ovar inferior. întregi. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. Trilliaceae Plante erbacee. Înveliş floral: perigon petaloid. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară. rar solitare. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. frecvent sesile. grupate în raceme sau spice simple.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. Ord. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. a doua mare familie de angiosperme. alterne (rar opuse). răsucit şi stigmat trilobat. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu. Orhidaceele reprezintă ca mărime. Fruct cărnos. unele saprofite (lipsite de rădăcini). La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. Stamina este sesilă.). Frunze simple. perene. dehiscent. . Orchidales Fam. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile.0+2. Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. cu rizom. 129.5-2 G (3) Obs. tricarpelar. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. Tulpina simplă. Orchidaceae Plante erbacee. rar două stamine fertile şi o staminodie). cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. Formula florală: P3+3 A1+0. luând o formă caracteristică – label. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°).Fam. bisexuate.4. În flora României există un singur gen.

Perigon sepaloid. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Dactylorhiza sambucina (bozior). 2 . poroinic). uneori ciclul intern este redus la staminodii. Gineceu cu ovar superior. Platanthera bifolia (stupiniţă).) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr).floare. pe tipul 3. . Orchis morio (untul vacii. Gymnadenia conopsea (ură). grupate în inflorescenţe cimoase. ± membranos. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. 5 . sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. Ex. Frunzele sunt glabre. Orchis militaris. Nigritella rubra (sângele voinicului). Ophrys insectifera. 4 . bisexuate. 3 . Nigritella nigra. Goodyera repens. liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb. 5a . Orchis ustulata.floare. Fruct: capsulă loculicidă. Frunze alterne.: Anacamptis pyramidalis (bujor).). Pseudorchis albida.Fig. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea. Corallorhiza trifida (buzişor).floare.Goodyera repens. majoritatea perene. 1a . 130. 130). Juncaceae Plante erbacee. uneori reduse numai la teci. 2a . Juncales Fam. cu teci închise (Luzula sp. Flori actinomorfe. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului). tricarpelar. Neottia nidus-avis (trânji.Orchis morio. cu teci deschise (Juncus sp. Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. Dactylorhiza incarnata. Epipactis helleborine (mlăştiniţă). Fam. cuibuşor). Ord.Neottia nidus-avis.Anacamptis pyramidalis.

Ex.Juncus trifidus. iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem. Cyperus sp. părul porcului). Cyperaceae Plante erbacee.capsulă cu înveliş floral. rugină). înveliş floral absent (Carex sp. Tulpina frecvent trimuchiată. 3a .floare. monoice sau dioice). horşti) (Fig. Frunze alterne.capsulă cu înveliş floral. Luzula spicata (mălaiul cucului). 4b . iarba broaştei). Juncus trifidus (rugină de stâncă. 131). Juncaceae: 1 . Înveliş floral: sete (peri) perigoniale. Luzula campestris (mălaiul cucului). perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp. Luzula multiflora (horşti.capsulă cu înveliş floral. uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte.Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. pipirig.Luzula campestris. Ord.Luzula sylvatica.). Cyperales Fam. 131.. 1a .). plină. 4c .Juncus effusus. anuale şi perene cu rizomi. 2 . Juncus bufonius (iarba bivolului. 2a . cimă).: Juncus effusus (spetează.Juncus bufonius. gru-pate în spiculeţe. Fam. 5a floare. 5 . spic. 4a floare. panicul. . mălaiul cucului).sămânţa văzută lateral. 3 . 4 . Luzula luzuloides (horşti). Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină). Luzula sylvatica (scredei. Flori bisexuate (rar unisexuate. cu teaca închisă şi limbul liniar.

anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Carex pallescens. Flori bisexuate. Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. ~P0 G(3–2) Ex.Gineceu: ovar superior. Elyna myosuroides. . Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. Carex rupestris. fasciculate. Carex ovalis. Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. şovar). la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. Eleocharis palustris (pipiriguţ). Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). Carex sylvatica (rogoz. Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). Rădăcini adventive. pe axa spiculeţului. iar uneori este înlocuită de peri). uniovulat cu 3 stigmate. Carex remota. Carex curvula (rogoz. Ord.: Blysmus compressus. Baza limbului prezintă. tricarpelar. Carex sempervirens (rogoz verde). Carex capillaris (rogoz). Carex digitata (rogoz digitat). Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. 132). cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. Carex fuliginosa. Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă). Poales (Graminales) Fam. unilocular. coarnă).

Fig. Cyperaceae: 1 . Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile). Fruct: cariopsă.utriculă cu stigmate.Carex curvula. Gineceu: superior. Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume. de obicei aris-tată.Eriophorum latifolium.floare cu bractee.Scirpus sylvaticus. bicarenată (bimuchiată). Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. 4 . convexă. 132. unilocular şi uniovulat. de obicei membra-noasă şi nearistată. 2 . bicarpelar.Carex sylvatica. Fam. Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat).utriculă cu glumă. 1a . omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă.utriculă cu glumă. se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. 5a . una inferioară. . continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. racem cu panicule spiciforme etc. una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate).Carex sempervirens. Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. 4a . 3 . 2a . urmează alte două bractee numite palei. două sau 6) cu antere dorsifixe. 5 .

Deschampsia flexuosa (păiuş. Festuca altissima (păiuş). Poa media (firuţă). Poa nemoralis (iarbă deasă). Agrostis rupestris (iarba stâncilor).floare. Festuca amethystina. Setaria pumila (mohor). Bromus arvensis (obsigă). târsă mică). Bromus erectus (obsigă). Fam. 3 . 1a .Agrostis stolonifera.Anthoxanthum odoratum. Poa annua (hiruşor). Sesleria coerulans (mălaiul cucului). Fig. firicea). Festuca rupicola subsp. geniculatus. Arrhenatherum (ovăscior). 133. Calamagrostis arundinacea (trestioară). Bromus hordeaceus (obsigă). Festuca bucegiensis. 2a . Agrostis stolonifera (iarba câmpului). versicolor Bellardiochloa variegata. Secale montanum. Festuca versicolor. 3a-c - . Festuca gigantea. Dactylis glomerata (golomăţ).: Agrostis capillaris (păiuş). Lolium perenne (iarbă de gazon. Poa alpina (firuşca şopârlelor). 1b . 135). 2 . saxatilis (păiuş). raigras englezesc). Phleum pratense (timoftică). Poaceae: 1 . Festuca rubra (păiuş roşu).Ex. Deschampsia caespitosa (târsă). Phleum alpinum (timoftică). Briza media (tremurătoare).porţiune de frunză cu ligulă. Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. Festuca pratensis (păiuş de livadă). Nardus stricta (ţăpoşică).Agrostis rupestris. Trisetum alpestre. Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). Festuca carpatica (păiuş). Fig. Anthoxanthum (ovăscior). odoratum Alopecurus (viţelar). Elymus repens (pir târâtor). 1c . Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Festuca supina (păruşcă).fruct/cariopsă. Fig. Cynosurus cristatus (pieptănariţă). 134. 133. Poa pratensis (firuţă).floare.

spiculeţ desfăcut (3a .spiculeţ. 4b . 4a .Bromus arvensis. 4a . Fig.glume externe. . 134.Cynosurus cristatus.spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 4 . 3a . Fam. 2a . 4 . 3 . 3d . 3c .palee cu stamine şi gineceu). Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea.spiculeţ fertil şi unul steril.stamină. 2 .Deschampsia flexuosa.cariopsă.glume interne. 1a .floare.Dactylis glomerata. 3b .floare (paleea superioară şi inferioară).

2a . alterne. grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. Fruct: capsulă operculată. 2c . uniovulat. Flori mici. cu stil lung persistent şi stigmat filiform. Poaceae: 1 . unisexuate. 3 . Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. 2 . Fam. Typha cu specii semiacvatice. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri.spiculeţ. 1a . Fam. liniare. Ord. 3a . Frunze bazale.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral).cariopsă.Phleum pratense. Typhaceae Plante perene cu rizomi. Tulpina simplă.Poa pratensis.). cilindrică.spiculeţ văzut dorsal şi ventral.1. 135.Festuca rubra. Formula florală: | P0 A3. 5a . vaginate.Fig. 2b. 3b .spiculeţ.spiculeţ. ~ P0 G1 Ex.: Typha angustifolia (papură) (Fig. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. 136. Typhales Fam. monoice.porţiune de axă mult mărită. Gineceu superior cu ovar unilocular. 4 . 4a . 5 . sete sau scvame liniare. învelite iniţial într-o spată caducă. Familia cuprinde un singur gen. erectă. Sparganiaceae .Poa alpina.Nardus stricta.

unisexuate. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante). Flori mici.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. perene. monoice. 1 Ex. ~ P6–3 G(2). Plante erbacee.Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. cu 1–3 ovule. Androceu: 6–3 stamine. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase. Formula florală: | P6–3 A6–3.). Arales . cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). simple sau ramificate. ciclice. actinomorfe. dispuse altern. Fruct uscat. 136. Frunze liniare. Subcls. cu 1–3 seminţe. indehiscent/achenă sau drupă. Arecidae Ord.3.

Sparganiaceae: 3 .spadice cu flori fără spată. 3b .tubercul globulos. Florile mici. cu rizomi sau tuberculi. Araceae Plante erbacee. Fig. Androceu cu 3 stamine sau mai multe. ~P0 G(3) Ex.). 2a . Typhaceae: 1 . 2c fructe/ bace. Fam.Sparganium emersum. sunt grupate într-un spadice. unisexuate. învelit parţial de spată. monoice. perene. Fam. Fam. 7.Typha angustifolia. 3a . multiovulat. Fruct: bacă. Frunze bazale. Formula florală: |P0 A3. simple. 2b . FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE .2.floare ~.: Arum orientale (Fig. peţiolate. tricarpelar.Fam. Gineceu cu ovar superior. pe tipul 3. fără perigon. 136. Araceae: 2 . 136. actinomorfe.Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată.floare |.

Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic. Ex. (Fig. 137. Lysimachia sp.). Hemicriptofite (Hemicryptophyta. Anemone sp.5. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. 137. rizomi. 137.3. astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale.Formele biologice (forme de viaţă. Epifite (Epiphyta.3–2 m înălţime). 137. Ex. structurile de regenerare ale plantelor. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. Viscum sp. Fanerofite (Phanerophyta. muguri radiculari. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră.). Ex. Ex. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. Ranunculus repens.: Papaver sp.2. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. în timpul sezonului nefavorabil. tuberculi. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori. (Fig. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0. Ep) – cormofite fixate pe arbori.: Achillea sp. plante-perniţe (Minuartia sedoides. Criptofite (Cryptophyta. Crocus sp. – Hidrofite (Hydrophyta. Vinca sp. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului.. cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane. H) – specii erbacee perene. Ex. G) – plante de uscat.. Vaccinium sp. (Fig.4.. . Nuphar sp. cu organele de rezistenţă (bulbi. 137. Ex. Silene acaulis) (Fig..: Trifolium repens.1. Taraxacum sp. Camefite (Chamaephyta. rădăcini tuberizate) situate în sol. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m).).. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). Fragaria sp. în condiţiile în care organele vegetative se degradează. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare...). Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta.). de zăpadă sau/şi litieră.: Nymphaea sp.

Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic. 2c . 2 . substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi. reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu. 2a .. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. căldură. 4b . 4 .fanerofite (Fagus sylvatica)..terofite (Papaver sp.geofite..camefite. . prezenţa unor anumite plante.hemicriptofite.. 2b .Lysimachia sp. Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă. pe un anumit teritoriu.Crocus sp.). lumină..Ranunculus repens. Forme biologice: 1 . 3a . 137. Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează.Anemone sp..Fig. Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare.Taraxacum sp. alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare. 5 .Vinca sp.Vaccinium sp. 3b . 4a . 3 .

Geranium robertianum. fie în sol.). Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. Phleum pratense. Trifolium pratense. Mycelis muralis. Lycopodium selago. Scrophularia nodosa.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. Festuca gigantea. Dryopteris filix-mas. Aegopodium podagraria. Dentaria bulbifera.: Genistella sagittalis. Polystichum lonchitis. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Potentilla argentea. fie în atmosferă (plante palustre). Polygonatum verticillatum. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Muscari comosum. Pulmonaria rubra. Impatiens noli-tangere. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Euphorbia amygdaloides. Mercurialis perennis. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Corallorhiza trifida. Allium ursinum. Lycopodium clavatum. Juncus sp. Veronica chamaedrys. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Ex. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. Campanula rapunculoides. Saxifraga cuneifolia. Circaea lutetiana. Origanum vulgare. 6. Stachys sylvatica. Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Filipendula vulgaris. Bruckenthalia spiculifolia. Ex. Leucanthemum waldsteinii. Symphytum tuberosum. 4. Luzula sylvatica. Symphytum cordatum. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. Polygonatum latifolium. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite.: Carex remota. Ex. Festuca rubra.: Actaea spicata. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna.. Ex. Galium odoratum. Lamium galeobdolon. Salvia glutinosa. 2. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Nuphar sp. Equisetum sylvaticum. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp.: Polytrichum juniperinum (briofită). 5.: Campanula abietina. Ranunculus carpaticus. Moneses uniflora. cu adaptări la un mediu permanent umed. . Melampyrum bihariense. Epilobium montanum. Campanula persicifolia. 3. Ex. Hieracium transsilvanicum. Paris quadrifolia.

Petasites albus. Orthilia secunda. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. Luzula luzuloides. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Stellaria nemorum. Sanicula europaea. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. Menţionăm că la speciile cu areal larg. pentru ţara noastră. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură). în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. Ex. Chrysosplenium alternifolium. Vaccinium myrtillus. Soldanella hungarica. Stellaria holostea. Athyrium filix-femina. – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. . Soldanella pusilla). Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. Alliaria petiolata. mai multe grupe de specii. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Galium schultesii.: Dicranum scoparium. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. Homogyne alpina. Deschampsia flexuosa.5°C). Lapsana communis.7. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic.5 – 0. chiar în condiţiile ţării noastre. cu temperaturi medii anuale negative (–2. Polytrichum commune. Rubus hirtus. Calamagrostis arundinacea. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite.

de fapt. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). (1700) 1800–2200 m altitudine. ce corespunde etajului boreal (al molidului). de sărături). Din punct de vedere al vegetaţiei. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal.5°C şi +2°C din climatul subalpin. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei. . răspândite între izotermele 7. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale).5°C. În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat. corespunzător în mare parte subetajului fagului. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed. dar toleranţa faţă de lumină este diferită. fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. deşerturi. 1300–1700 (1850) m altitudine. de nisipuri. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. Heliofite (specii heliofile.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig.5°C.5°C. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. 800–1300 m altitudine. cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. rece şi umed.5°C). formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie. toate speciile au nevoie de lumină. în decursul timpului. aici domină climatul continental de dealuri. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură.5°C şi 10. cu temperaturi medii anuale între –0.5–7. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. între izotermele anuale 4. cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4.

Oxalis acetosella. Dentaria glandulosa. Ex. Leucanthemum waldsteinii. Pulmonaria rubra. Deschampsia flexuosa. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Polystichum lonchitis. Ex. păduri (Fragaria vesca. Moneses uniflora. Eupatorium cannabinum. Campanula abietina.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. plantele din această categorie cresc în plină lumină. heliofobe.: plante din poieni.0). Leucanthemum vulgare). Symphytum cordatum. Polygonatum verticillatum. Ex. Homogyne alpina. Paris quadrifolia. Orthilia secunda. – Specii moderat acidofile (pH = 6. Alliaria petiolata. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Circaea lutetiana. Ex.: Athyrium filix-femina. Dryopteris filix-mas. Luzula sylvatica.5–4. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6. Lycopodium clavatum. Luzula luzuloides. . Mercurialis perennis.Sciadofite (specii sciadofile.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. Genistella sagittalis. Scrophularia nodosa. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Chrysosplenium alternifolium. Lamium maculatum. Valeriana officinalis.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită). exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare. – Specii puternic acidofile (pH = 5. .: Deschampsia caespitosa. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină.8–6. Ex. Vaccinium myrtillus. Solanum dulcamara. Petasites albus. Bruckenthalia spiculifolia. Muscari comosum. Soldanella hungarica. Calamagrostis arundinacea. Ex. – Specii excesiv acidofile (pH = 4.2–6. Polytrichum juniperinum (briofite). fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia.0).0–4. ferigile din păduri).0). Festuca gigantea. Hedera helix. Paris quadrifolia. Stachys sylvatica. Epilobium montanum. Carex remota. Ex. Ex: Polytrichum commune. pajişti mezofile. Geranium phaeum. Stellaria nemorum. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4.5). Polygonatum latifolium. Vaccinium vitis-idaea. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două.0–5. Lycopodium selago. Ranunculus carpaticus.8).: Aegopodium podagraria. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri.0.: Corallorhiza trifida.

Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Solanum dulcamara. Dryopteris filix-mas. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Euphorbia amygdaloides.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. Ex. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Scrophularia nodosa. Salvia glutinosa. Polytrichum juniperinum (briofite). Moneses uniflora. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Vaccinium myrtillus. Galium aparine.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. fără să le fie afectată creşterea. Muscari comosum. Stellaria nemorum. Ranunculus carpaticus. . Corallorhiza trifida. dezvoltarea şi reproducerea. Potentilla recta. Bruckenthalia spiculifolia. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Ex.: Polytrichum commune. Valeriana officinalis. Ex. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri. Geranium phaeum. Genistella sagittalis. Melampyrum bihariense. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. Circaea lutetiana. Ex. Homogyne alpina.: Bupleurum falcatum. Vaccinium vitis-idaea. Sanicula europaea.: Athyrium filixfemina.: Dicranum scoparium. Lamium maculatum. Luzula luzuloides. Ex. Petasites albus. Deschampsia caespitosa. Pulmonaria rubra. Equisetum sylvaticum.8–8. Soldanella hungarica. Lycopodium selago. Carex remota.. Geranium robertianum. Mercurialis perennis. . Lycopodium clavatum. Ex. Deschampsia flexuosa. Polystichum lonchitis.: Campanula abietina.: Alliaria petiolata. Polygonatum latifolium.5). Polygonatum multiflorum. Symphytum cordatum. Dentaria bulbifera. Ex. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30).: Eupatorium cannabinum. Festuca gigantea.

Ex.: Alnus glutinosa. Leontopodium alpinum.: Dactylis glomerata. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale. Linaria alpina. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. Lycopodium clavatum) şi halofobe. Specii care indică alte caractere edafice . – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. Oxalis acetosella. Datura stramonium. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. Eritrichium nanum. Ex.Specii calcifile (calcicole. pe care se dezvoltă luxuriant. Ex. Urtica dioica.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. . – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri. Hyoscyamus niger. sărace în humus. Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. Fagus sylvatica. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Atropa belladonna.: Campanula carpatica. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri. mediu sau puternic salinizate. Rubus idaeus. . Galium schultesii. Poa nemoralis. Hieracium transsilvanicum. Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor. În opoziţie se disting specii nitrofobe.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. Chelidonium majus. calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Leucanthemum waldsteinii. Maianthemum bifolium.Specii halofile – preferă mediile slab.

Mercurialis perennis. Luzula sylvatica. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Polygonatum verticillatum. Deschampsia flexuosa. caracteristic Europei de vest şi centrale. Luzula luzuloides. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Galium odoratum. Vaccinium vitis-idaea.: Lysimachia nummularia. Ex. . ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Pulmonaria rubra. bazale. Ranunculus carpaticus. Stachys sylvatica. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Vaccinium myrtillus. Paris quadrifolia. Symphytum tuberosum. Specii indicatoare de soluri compacte. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. rizomilor şi stolonilor. Deschampsia caespitosa. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Polygonatum latifolium. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite.: Dentaria bulbifera. Lamium galeobdolon. Symphytum cordatum. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. ale plantelor sunt întreţesute. Potentilla recta. Geranium robertianum. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Anemone nemorosa. Juncus effusus. Ex. Lamium galeobdolon. Aegopodium podagraria.: Actaea spicata. Potentilla argentea. Circaea lutetiana. – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea. Muscari comosum. 8. Paris quadrifolia. Specii producătoare de înţelenire. Ex. Polygonatum latifolium. Polygonatum verticillatum. Euphorbia amygdaloides. Carex sylvatica. Dentaria glandulosa. Stellaria nemorum. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. Sanicula europaea. Salvia glutinosa.

Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. etajul subalpin. 138). Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). În teritoriile deluros-muntoase. Baiului). în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . etajul alpin (Fig. 3. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. 2. – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). – subetajul inferior. al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. etajul boreal. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. 1. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. – subetajul superior. Etajul nemoral – subetajul superior. 4. Sinaia – Valea Rea (Mţii. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui).

1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. molid sau ambele). precum şi făgete pure de mare altitudine. afin. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). astfel încât deasupra acestei limite.„Sfârşitul lumii” (cota 1400). Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. m 2000 1900 1800 arin de munte. smirdar. Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. 6. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. 5. 2100 (al jneapănului) ienupăr. Pajişti Molid cu Limita superioară . oscilând între 1400–1500 m altitudine). În această zonă se află de asemenea brădete.a.

Fig.larice. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag. 138. brad şi molid. tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. molid sau ambele) . 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. brădete. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad.

Dryopteris filix-mas. Veronica urticifolia ş. Corylus avellana. Filipendula ulmaria. Mercurialis perennis. Lunaria rediviva. Pulmonaria rubra. Equisetum sylvaticum ş. Carduus personatus. Lonicera xylosteum. Ranunculus carpaticus. Rumex alpestris. Hieracium transsylvanicum. Lunaria rediviva. brad şi molid. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. Oxalis acetosella.a. Poa nemoralis. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Isopyrum thalictroides. Petasites albus. Urtica dioica. Salix silesiaca. Brădete . iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Valeriana montana. pe Piatra Arsă.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica. Doronicum austriacum. Circaea lutetiana. Arbuşti: Carpinus betulus. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Mycelis muralis. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Lapsana communis. Luzula luzuloides. În drumul spre Poiana Stânei. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Pulmonaria officinalis. Abies alba. Cirsium oleraceum. Athyrium filix-femina. Salvia glutinosa. Rubus hirtus. Festuca altissima. Valeriana tripteris. Crepis paludosa.a. Ulmus glabra ş. Sambucus racemosa. Festuca gigantea. Sambucus nigra. Valeriana officinalis. Anemone nemorosa. Stachys sylvatica. Fraxinus excelsior. Geranium robertianum. Paris quadrifolia. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium.a. Spiraea chamaedryfolia ş. Impatiens noli-tangere. Galium schultesii.a. Telekia speciosa ş. Dentaria glandulosa.a. Sanicula europaea. Lamium galeobdolon. Calamagrostis arundinacea. Orthilia secunda. Symphytum cordatum. Euphorbia amygdaloides. Polygonatum verticillatum. Epilobium montanum. Chamerion angustifolium. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum. Moehringia trinervia. Sorbus aucuparia.a. Polystichum lonchitis. Rosa pendulina. Galium odoratum. Picea abies. Stellaria nemorum. Valeriana sambucifolia ş. Scrophularia umbrosa. Geranium phaeum. Dentaria bulbifera. Evonymus verrucosus. Populus tremula.a. Fragaria vesca. Senecio ovatus ş. Chaerophyllum hirsutum. Acer pseudoplatanus. Cardamine impatiens.

Plantago lanceolata. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp. Carum carvi. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Plantago media. Flora însoţitoare. Centaurea pseudophrygia. Arabis hirsuta. Campanula glomerata. Trisetum flavescens. Acinos alpinus. Mnium sp. Campanula persicifolia. Crepis biennis. Heracleum sphondylium. Pimpinella saxifraga. Ranunculus montanus. Rhinanthus angustifolius. Stellaria graminea. Hieracium pilosella. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Veronica chamaedrys. Rhinanthus minor. Alopecurus pratensis. Leontodon hispidus. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. Parnassia palustris. Hypericum maculatum. Echium vulgare. ş. Gentiana utriculosa. Achillea stricta. Polygala vulgaris. Campanula patula. Bellis perennis. Origanum vulgare. Myosotis sylvatica. Ranunculus acris. Cruciata glabra. Cardamine pratensis. Cynosurus cristatus.a Pajişti Pajiştile. Campanula serrata. Thymus pulegioides. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Arenaria serpyllifolia. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Centaurea phrygia. Botrychium lunaria. Stellaria media. Deschampsia caespitosa. Linum catharticum. în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Briza media. Carex ovalis. Veratrum album. Gentianella austriaca. Trifolium aureum. Poa pratensis. Crocus vernus. Leucanthemum vulgare. Dactylis glomerata. Veronica officinalis. Trollius europaeus. Veronica serpyllifolia ş. Prunella vulgaris. Carlina acaulis. Antennaria dioica. Daucus carota. Cerastium arvense. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Euphrasia stricta. Luzula campestris. Festuca pratensis.. Scorzonera rosea. Arrhenatherum elatius. Phleum pratense. pe malul Prahovei. Leontodon autumnalis. Rumex acetosa.a. Polygonum bistorta. Chaerophyllum aromaticum.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). Gentiana acaulis.

a. Verbascum nigrum ş. Saponaria officinalis. Epilobium hirsutum. Anchusa officinalis. Pastinaca sativa. 2.) Frecvent.numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Corallorhiza trifida. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Sedum vulgare. Soldanella hungarica. Homogyne alpina. Salix alba. Polytrichum sp. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. Maianthemum bifolium. Melampyrum sylvaticum. Euphorbia stricta.. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). Rhytidiadelphus triquetrus ş. Rosa pendulina. Molidişuri În acest etaj în păduri. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Doronicum carpaticum. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Stellaria nemorum.. Deschampsia flexuosa. Sambucus racemosa. Papaver rhoeas. 2. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori. Sorbus aucuparia. Cirsium arvense. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. Polystichum lonchitis. Luzula sylvatica. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. Salix triandra. Dryopteris carthusiana. Saxifraga cuneifolia.a. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. Salix fragilis. Diplotaxis muralis.. . Myosoton aquaticum. Moneses uniflora. Spiraea chamaedryfolia. Inula britannica. Hylocomium sp. Doronicum columnae. Lonicera xylosteum ş. Salix silesiaca. La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. Linaria vulgaris. Leucanthemum waldsteinii. Barbarea vulgaris. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Chaerophyllum hirsutum.a.

către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). slab acide. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. mai fertile. Ranunculus carpaticus ş. Ligusticum mutellina. Moehringia muscosa. Festuca versicolor. bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri.Pe calcare. Doronicum austriacum. Lamium galeobdolon. Anthoxanthum odoratum. Salvia glutinosa. Poa nemoralis.a. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. Polypodium vulgare. Heracleum palmatum ş. Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . Dacă nu se păşunează. Pajişti Pajiştile. Cystopteris fragilis. Leontodon autumnalis. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Pulmonaria rubra. pe care se formează soluri bogate în humus. Rumex acetosella. Campanula abietina. instalate pe locul molidişurilor defrişate. Campanula carpatica. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. Carduus personatus. Luzula luzuloides. Hieracium aurantiacum. Deschampsia caespitosa. Agrostis rupestris. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. pe alocuri. Saxifraga cuneifolia. Euphorbia amygdaloides. Potentilla ternata. Vegetaţia stâncăriilor. Poa media. Geum montanum.a. 3.a. Festuca supina. Sedum vulgare. Trifolium repens ş. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. Pedicularis verticillata. Clematis alpina (liană). flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Prunella vulgaris. Carex sempervirens. Lotus corniculatus. Festuca carpatica. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite.

) care formează pe alocuri covor continuu. Gentiana punctata. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină.a. 2. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea. Jepii Mici ş. sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Luzula sylvatica. Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. al Jepilor Mari ş.Trasee: 1. . ienupăr.a. se întind pe sol. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele. Doronicum austriacum. În vegetaţia naturală a etajului. Homogyne alpina. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte.). La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului.a. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. Soldanella hungarica. arin de munte. afin şi merişor. Deschampsia flexuosa. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). Oxalis acetosella. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş.a. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului.. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari.

Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Helianthemum alpestre. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. Luzula spicata. Festuca supina. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. Carex rupestris. Polygonum viviparum. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate. pe soluri sărace. Silene acaulis. pe versanţii însoriţi. În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Alyssum repens. . Specia apare în rariştile din etajul inferior. Deschampsia flexuosa. mai ales pe platoul Bucegilor. Campanula alpina. Armeria alpina. Androsace chamaejasme. Juncus trifidus. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Homogyne alpina. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. culmile interioare şi culmile nordice. acide.a. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Juniperus sibirica. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Soldanella hungarica. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene. Hedysarum hedysaroides. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. Potentilla ternata. Trifolium repens. Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). Oxytropis campestris. Geum montanum. Ligusticum mutellina. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Sedum alpestre. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie.

Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. lasianthum. Rumex alpestris. Digitalis grandiflora. Valeriana sambucifolia ş. Filipendula ulmaria. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. Centaurea kotschyana. Carduus personatus. kerneri. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. văilor înguste.a. Cirsium erisithales. Ligularia sibirica. în lungul pâraielor. Trifolium alpestre ş. În locurile fostelor stâne.5 m înălţime). Crepis paludosa. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. Deschampsia caespitosa.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Doronicum columnae. Heracleum palmatum. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. Astrantia major. Leucanthemum waldsteinii. Urtica dioica. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă.a. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Pajişti . singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. Adenostyles alliariae var. Ranunculus platanifolius.a. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Bupleurum falcatum. Veratrum album ş. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. Doronicum austriacum.

a. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Saxifraga aizoides. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Phyteuma orbiculare. Ligusticum mutellina. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). Ranunculus oreophilus. Silene acaulis. Carex sempervirens. Dryas octopetala. Salix reticulata. Minuartia sedoides. Anthoxanthum odoratum. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Ranunculus montanus ş. Campanula abietina. Juncus trifidus. Veratrum album. Anthemis carpatica subsp. Trifolium repens ş. Leontodon montanus subsp. Campanula alpina. Geum montanum. Geum montanum. Pedicularis verticillata.a. Erigeron uniflorus. Geum reptans. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Avenula versicolor. gelidus. Dianthus glacialis subsp. Poa media. Deschampsia flexuosa. Gentiana acaulis. Myosotis alpestris. Polygonum viviparum. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Sesleria coerulans. Minuartia recurva. Alchemilla flabelata. Primula minima. Ligusticum mutellina.a. Poa alpina. Potentilla ternata. Nardus stricta. Hieracium aurantiacum. pseudotaraxaci. Hieracium alpinum. Taraxacum alpinum. Homogyne alpina. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Veronica serpyllifolia ş. Festuca supina. Soldanella pusilla. Galium anisophyllon. Vaccinium uliginosum. Luzula luzuloides. Potentilla ternata. Festuca bucegiensis. Sedum atratum. Phleum alpinum. Soldanella hungarica. Rhinanthus alpinus. Luzula campestris. Campanula abietina. Lotus corniculatus. Armeria alpina. Deschampsia caespitosa. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. Luzula campestris. Pedicularis oederi. Plantago atrata. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. pyrethriformis. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Luzula spicata. Gentiana verna. Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. . Pinguicula vulgaris.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Festuca amethystina. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. Potentilla ternata. Thamnolia vermicularis).

În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile. Pimpinella saxifraga. Dianthus tenuifolius. Pedicularis oederi. Juncus effusus ş. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. Onobrychis montana subsp. ş. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa.În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. Galium . Carduus kerneri. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Senecio papposus. Cerastium alpinum subsp. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. lanatum. Thesium kernerianum. Hedysarum hedysaroides. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Equisetum sylvaticum. Trifolium montanum ş. transsilvanica. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. Cerastium transsilvanicum. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. rezistente la uscăciune. Saxifraga demissa. Salix reticulata ş. Scorzonera rosea. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Knautia longifolia. Bupleurum diversifolium. saxatilis. Gymnadenia conopsea. Ranunculus oreophilus. Draba haynaldii. Festuca versicolor. pajiştile. calcicole. fotofile. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Biscutella laevigata. Campanula cohlearifolia. Dryas octopetala. Iris ruthenica.a. Hypochaeris uniflora. Iris ruthenica. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Thlaspi dacicum. Festuca amethystina. Geranium caerulatum.a. Vegetaţia stâncăriilor. Linum extraaxillare.a.a.

pyrethriformis. fiind proprii rocilor silicioase. pajişti. Saxifraga demissa. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). plante de stâncării şi bolovănişuri. Salix herbacea. Viola alpina. Oxytropis halleri. Saxifraga corymbosa. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. Saxifraga paniculata. corona-sancti-stephani. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Phyteuma confusum. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Arabis alpina. Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. Soldanella pusilla ş. în ciuda condiţiilor grele de viaţă. Gypsophila petraea. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. Minuartia verna. Galium anisophyllon. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme. Juncus trifidus. Aici se află frecvent: Achillea schurii. Sedum hispanicum. Geum reptans. Primula minima. Lloydia serotina. Thamnolia vermicularis). Trisetum alpestre. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina.a.anisophyllon. Saxifraga moschata. Ranunculus alpestris. Anthemis carpatica subsp. Saxifraga androsacea. Gnaphalium supinum. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. . Sedum alpestre. Festuca bucegiensis. Draba kotschyi. 4. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp.

* Adaptat după BELDIE AL.Pe coame. ci cresc în smocuri sau tufe izolate. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. 146). Cerastium alpinum subsp. trebuiesc ocrotite. PLANTE OCROTITE. Festuca bucegiensis. 9. PLANTE PERICLITATE. Dianthus glacialis subsp. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. Armeria alpina. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. în consecinţă. Fig. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici). lanatum. Pedicularis oederi. gelidus. versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. 139.. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. Campanula alpina. . Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. VULNERABILE ŞI RARE. Saxifraga androsacea. Silene acaulis. Viola alpina. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. Primula minima. Plantele nu formează pajişti continue. Luzula spicata. în condiţii de îndelungată înzăpezire. 1967. vânturi puternice şi uscăciune. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. ENDEMITE. şei. 142. Dryas octopetala. Fig. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig.

regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. 143. Hepatica transsilvanica.* End. (Fig. Fig. Gentiana lutea. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig. 139. Fig. Fig.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. Heracleum carpaticum. Fig. Nigritella nigra. Fig. 144). Fig. 141. Nigritella rubra. Dianthus spiculifolius. relativ limitat. 7. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. 140. Rhododendron myrtifolium. Fig. Armeria alpina. Fig. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate.*** Anthemis carpatica subsp. Saxifraga demissa. 147). care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. 141. Fig. 140. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. 139. Leontopodium alpinum. Fig. 144 Fig. Secale montanum. care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. Fig. Taxus baccata. O altă categorie de taxoni. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. Fig. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. crt. 140. 147). Larix decidua. Fig.* End. 5.*** End. 9. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. 6.* End. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. Trollius europaeus ş. 8. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. 139. 4. 147). 2. 143. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze.a. Daphne blagayana. 3. 142. 146. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici. 145. 142. Fig. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. 146. Fig. Fig. Fig. Nr.** . 145. 143.

** End.* End. 38. 22. 25. 30.* End. 24. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 16. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End. 28. 19. 31.*** End. 20.* End. 27.* End.* End. 29. 11. 23.10.* End. 21. 18. 36. 32.*** End.*** . 26.* End.** End.* End. 14. 13.** End.*** End. 35.*** End. 37. 33. 15. 34. 17. 12. 39.

** End. 60.* End.FAB R R Nt R R R E E R End. 54. 55. 46. 65. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp. 47.** End.* 62. 59.*** End.*** 52.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End. 51. 50. 61. 58. *** End.* End. 44. 42. crt. Taxon 53.* End. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp. 48. 49.40. 64.** End. 56. 43. 41. 63. 45. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R . 57.

70.* End. 75. 71. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. 76. 72. 80. 74. 94. *** End.* End. corona-sancti-PAP stephani 68. 85. 88.* Papaver alpinum subsp. 89. Oxytropis halleri FAB R V End.* End. 93. 78. 84.** End. 86. 69. 87. 82. 81.*** End. 92.** End. 83. *** End.* End. 91. 79. 67. 73. 77.66. 90. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End.*** End.** .

Ranunculus carpticus (R/End. gelidus (R/End.*** End. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig.).fruct/păstaie.).Papaver alpinum subsp. 4 . 97. . 1a .capsulă.). Corona-sancti-stephani (V/End. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End. Plante rare şi endemite: 1 . 5 .Dianthus glacialis subsp.carenă. 98. 139.Dianthus tenuifolius (Nt/End.** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig. 2 .95. 3 . 96.Oxytropis halleri (R).). 140. 1b . 3a .

Soldanella hun-garica (R).Fig. 2 .rămurică cu flori.capsulă.Primula halleri (R). 141.Viola alpina (R). 3 . 3a . 6 . 2a . Plante rare: 1 . 4 . 6a .Vaccinium uliginosum (R). . 5 Androsace chamaejasme (V).Loiseleuria procumbens (R).faţa inferioară a frunzei.

Veronica alpina (R). 3 .floare în secţiune longitu-dinală.).Phyteuma confusum (R).fruct tânăr cu caliciu persistent.). 143. 142. 2a . 7a . 2 .Campanula carpatica (R/End. 3 Anthemis carpatica (R). .). Fig.Eritrichium nanum (E/End. Plante rare şi endemite: 1 . 6 . Plante rare şi endemite: 1 . 4 – Pingui-cula vulgaris (R).Arnica montana (V).Fig.Gentiana acaulis (R).Achillea schurii (R/End. 5 Plantago atrata (R). 2 . 7 .

Centaurea kotschyana (R/End.Lloydia serotina (R). mijloc şi de sus de la un calatidiu.foliole involucrale de jos. 1d . 144.).Hieracium transsylvanicum (Nt/End. 1a.).).Doronicum carpaticum (R/End. 3 . 1b.fruct/achenă. 4 . . Plante rare şi endemite: 1 .Fig. 2 . 1c .

2a .). 2 . 145. 146. . 1a . Fig.Fig. exemplar înflorit. 3 . 2 . regional şi în rezervaţii naturale: 1 . 4 Nigritella rubra (E).Gentiana lutea (E).fruct. Plante ocrotite în toată ţara. regional şi în rezervaţii naturale: 1 . Plante ocrotite în toată ţara.Angelica archangelica (V).Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.Daphne blagayana (V).exemplar steril.Leontopodium alpinum (E).

Omul. 3a .polifoliculă. 2 . 147. cu numeroase rarităţi.). 1a .Fig. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi. Plante ocrotite în toată ţara. 2507 m). menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. abrupţi ai masivului şi două mai mici.Saxifraga demissa (V/End. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. . iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. 1b .Trollius europaeus (V). Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. aşezate în bazinul văii Ialomiţa. dintre care una situată pe versanţii exteriori.capsulă. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte.sămânţa. 3 . de la Sinaia până la şeaua Strunga. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară.

abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. V. cele din pădurea Piatra Arsă). jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. . Peleşului. În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. Thlaspi dacicum.a. V. transsilvanica. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. în suprafaţă de circa 250 ha. situat la poalele Jepilor Mari. Pe alte văi (V. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. Cerastium transsilvanicum.a.Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). elemente termofile mai rare. Onobrychis montana subsp. pe Jepii Mici ş. Silene nutans subsp. cât şi cele ale culmilor nordice. Babei. pe Valea Peleşului. în apropiere de stâncile „Sf. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. Dianthus tenuifolius. Ana”. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). calcicole. În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. Teucrium montanum. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. În zona alpină. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana). care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. Geranium caeruleatum. dubia. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). Caraiman şi Coştila. Ana”. însoriţi ai Jepilor. Caraimanului şi Coştilei. Thymus pulcherrimus ş.

clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. melifere. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. 10.). pajişti de brâne. tufărişuri de smirdar. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. medicinale. determinarea (identificarea taxonilor). herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. Rezervaţia botanică Vf.a. care include teritorii considerabile. furajere. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. 148): . 1. herbare cu plante tehnice etc. În afară de rezervaţia principală.). grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea. frunza – sau reproducător – floarea ş. uscarea prin presare. ornamentale.). HERBORIZAREA. PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. tulpina. tipul de organ vegetativ – rădăcina.

localitatea. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 .presă de teren. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite.deplantor. 3 . 6 . altitudinea. – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. necesară la presarea plantelor pe teren.– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare. – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. pământ). – etichete pe care se vor nota imediat după colectare. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic. pietre. . 5 .daltă. 4 lopăţică.botanieră. expoziţia şi data colectării. – deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană. presa este formată din două plăci de placaj sau carton. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren). de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea. Fig. lemne.cosor. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. staţiunea. 148. – botanieră (cutie specială din tablă. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). 2 .

– probele colectate se ambalează imediat. pentru lichenii gelatinoşi. care trebuie să însoţească eşantionul. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. pH etc. crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. fiind caractere de determinare. confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. expoziţie. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat. trebuie manipulaţi cu multă atenţie. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. 149). Pentru lichenii saxicoli. cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). când talurile nu se rup. 149). ceea ce le conferă elasticitatea necesară. separat. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. în pliculeţe numerotate. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. tipul de sol. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor.). . pot fi colectaţi în tot timpul anului. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. altitudine.– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice.

arbuşti. . muguri. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. flori. – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. Cormofite. sori. complete. tuberculi. frunze) şi reproducătoare (spice sporifere. fructe. – plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. conuri. bulbo-tuberi sau bulbi). – se colectează numai plante sănă-toase. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. iar uneori şi eşantioane de ritidom). La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi.Fig. tulpină. dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. flori). cu toate organele vege-tative (rădăcină. 149. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. – de la plantele lemnoase (arbori.

frunzelor şi florilor. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. Înainte de a fi aşezate pe coli. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. Florile vor fi de asemenea. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. Cormofitele terestre transportate în laborator. rizomi. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. trebuiesc imediat presate şi uscate.– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. de regulă longitudinal. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. . prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. 2. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. în mod similar la toate grupele de plante. organele tuberizate (rădăcini. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele.

150. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. ghimpi. prin atingere cu mâna. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. diagnozele. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. atlase etc. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. 3. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. cormofite). Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei. albume.Plantele cu spini. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. diagnoze. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. desene . desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. 150).

confecţionate din coli albe de hârtie (Fig.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv.). ordine. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig. 149). dacă aceasta este mare sau mai multe. genuri şi specii) sau în alt mod. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. 4. Colile de herbar sunt cartoane duplex. de circa 2–3 mm lăţime. clase. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. După lipirea tuturor plantelor. familii. . Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. 151: 2–4).1. 151. în cazul celor mai mici. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. staţiunea. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. localitatea. Talofitele (licheni. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe.

TUDOR Constanţa. 1c. 1997. Bucureşti: Edit. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. BELDIE AL. Bucureşti: Edit. I. Determinator Ferigi. 1983. & POSEA GR. 151. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. Sigma. medie (3) şi mare (4). Flora României. Academiei Române. 1968. Bucureşti: Edit. Enciclopedică. 2000. ANGHEL I. Vol. 1976.Fig. Agro-Silvică. MEŞTER Lotus. UNTU Constanţa. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. BĂCĂUANU V. 1b.. 1967. Geografia fizică. Practicum de Biologie. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. Bucureşti: Edit. Ghid turistic. În: Geografia României. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). . Universităţii Bucureşti. Morfologia generală a plantelor.. TOMA N. Relieful. Bucureşti: Edit. NĂSTĂSESCU Maria. Academiei Române. BADEA L. Bucureşti: Edit.. ANDREI M. BELDIE AL.

2000. & CHIRIŢĂ C. a II-a. & LUNGU Lucia.. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti: Edit. SÂRBU I. 1974. Determinator. II. Bucureşti: Edit. Flori din munţii noştri. Didactică şi Pedagogică. Determinator de plante inferioare. a II-a. Flora ilustrată a României. 1985. Bucureşti!”. 1976. Ceres. 1979.BELDIE AL. BELDIE AL.R. Fitocenologie şi vegetaţia R. Ştiinţifică. a II-a revăzută şi adăugită. BELDIE AL. Bucureşti: Edit. MORARIU I. Bucureşti: Edit. pentru uzul studenţilor. COLDEA GH. CRISTUREAN I. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). Universităţii Bucureşti. Ed. Plantele din Munţii Bucegi. Agro-Silvică. & POP I. Bucureşti: Edit. Botanică Sistematică. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. 1967. Licheni. 1988. Ştiinţifică. Didactică şi Pedagogică. Botanica. Didactică şi Pedagogică. Cormophyta. Ed. IVAN Doina. 2001. & PRIDVORNIC C. 1979. CIOCÂRLAN V. CRISTUREAN I. 1972. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. Practicum de Botanică Sistematică.S. Bucureşti: Edit. Mycophyta Lichenophyta . PAUCĂ Ana M. Chei de determinare. Pteridophyta et Spermatophyta.Bryophyta. CRISTEA V. Ed. a II-a revizuită. Academiei Române. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. „alo. Bucureşti: Edit. Botanica sistematică. & SÂRBU Anca. NEGREAN G. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Botanică sistematică. HODIŞAN I. AgroSilvică. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. 1969. 1959. Bucureşti: Edit. Flora indicatoare din pădurile noastre.. GRINŢESCU I. Ed. 1965. 1971. & ROMAN Ştefana. MORUZI Constanţa & TOMA N. .

Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică. TARNAVSCHI I. SĂVULESCU T. 1983. Universităţii Bucureşti. a II-a. Enciclopedia geografică a României. & TURENSCHI E. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. Mic Atlas de plante din flora R. Note de curs. Didactică şi Pedagogică.. & MIHAI GH. 1999. Botanică sistematică. LUNGU Lucia. 1973. Botanica.POP I. Flora României. (coord. .S. Academiei Române. 1952-1976. Bucureşti: Edit. MITITELU D. (ed.).T. RĂVĂRUŢ M. 1968. Biologie vegetală.1982. Bucureşti: Edit.R. SÂRBU Anca. Bucureşti: Edit.).. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. TODOR I. HODIŞAN I. Bucureşti: Edit. POSEA GR... Bucureşti: Edit. CRISTUREAN I. Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Ed. 1981. Bucureşti: Edit.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful