P. 1
-  ÎNDRUM-  ÃTOR DE PRACTIC-  Ã BOTANIC-  Ã

-  ÎNDRUM-  ÃTOR DE PRACTIC-  Ã BOTANIC-  Ã

|Views: 437|Likes:
Published by 입은입은

More info:

Published by: 입은입은 on Jun 05, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/18/2014

pdf

text

original

CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3.

Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
INTRODUCERE
Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC

Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. Andrei-Popovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă autorităţile vremii, prin mai multe scrisori succesive adresate Ministerului Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată: „Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din

apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din

În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. prof. lucrare cu un profund caracter monografic. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. Polinski şi H. Popescu. profesor la Universitatea din Varşovia. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Gheorghe Brandza. Prof. Th. Marcel Branza. Constantin Bogoescu. Despre caracterul formativ al instituţiei. Miltiade Filipescu. la care participau cercetătorii. Gheorghe Potişel (specialistul în microscoape). cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din . să lucreze la staţiune: W. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă.laborator. Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Solacolu. Knehtel (entomolog). intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. Constantin T. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare. Gh. apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu). de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare. Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare). E. este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski. Otto Protescu. încă de la începutul activităţii. Radian. În lucrare sunt analizate sistematic.

” (Bull. XCIII.Belgrad – protistolog. Acentrella sinaica n. introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. Sc.. ordinul de insecte acvatice din apele de munte. Biologie Paris. publicând într-un interval de timp scurt. XIV-éme. 1931) autor Constantin Bogoescu. nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică. Într-un interval scurt de timp. în documentele existente. Deşi. sp. Roumanie. Geburtig. micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. n. Th. vol.„Solurile de pe Cumpătu şi . studenţii. se presupune că în perioadele de vară. autor Radu Codreanu. asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor. pentru perioada 1927–1941. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare. de l’Acad. precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României. Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani. un număr de 14 lucrări ştiinţifice. t. Soc. ca domeniu de preocupare. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune. De la Sec. 11 lucrări ştiinţifice. 1925. 10. de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss. R. Colaboratorul apropiat. autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale. făceau vizite scurte. de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural. totuşi. viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe. 1931) autor Th. p. această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România. Tot în anul 1932 Mihai A. „Nouvelles galles pour Roumanie.sp. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România. „Polycladodes voinovi. 1435). Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”. Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”.

lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început. Bâznoşanu. . „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932). susţinută în anul 1939 la Paris. forme salmastre şi de apă dulce. activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”.Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor. un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog. şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr. iar altele pentru Bucegi. tot în această perioadă. Astfel Radu Codreanu. Grossu îşi elaborează teza de doctorat (1939) intitulată „Contribuţiuni sistematice. petrografie etc. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode. prin publicarea a numeroase lucrări de sistematică entomologică asupra amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate. de Ion Cătuneanu. Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate. avea să-şi realizeze teza de doctorat. Sub conducerea ştiinţifică a prof. cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre. fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare. ecologice şi biologice asupra Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. unele dintre ele endemice pentru Carpaţi. Alexandru V. Nicolae Cernescu (1932). fiziologie vegetală şi animală. sau chiar de pe băncile liceului. la staţiune.

Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. Valeriu Puşcariu. a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut. imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. Alexandru Beldie. în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu. Naturalistul. Gentiana lutea etc. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. de pe platou: Leontopodium alpinum.Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează. 1934). existent şi astăzi. . Ei au organizat. Gentiana punctata. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu. mai ales în primul interval. Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. a asociaţiilor vegetale. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. mai rare. pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928). S. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte specii de plante erbacee. în special asupra protozoarelor Ciliate. de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice. medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale. asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”. Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie. a pajiştilor alpine. un „alpinetum”. la altitudinea de 2000 m. printr-o revigorare şi o creştere a personalului.

În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş. în cele din urmă. până la vremea aceea. organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă. Ortoptera (1942). realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat. datorită lipsei fondurilor. Adriana Murgoci. Maria Dornescu. Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă. fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi. obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei. intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. Face nenumărate demersuri. Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin. Florica Mezincescu. Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman. încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi. în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi). Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi. absolvent al Universităţii din Grenoble. realizează primele cercetări asupra Ord. Vasile D. rămase fără succes. Dornescu. Constantin Motaş. Gheorghe T. Margareta Dumitrescu. schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. Bujor Florescu. În afară de tinerii cercetători care activează în continuare. iar mai târziu Valeriu Puşcariu. pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare. Homeiu.În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor. cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate. profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. Astfel prof. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate). . Traian Orghidan. Traian Orghidan). aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România. Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj. În plan ştiinţific.

Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate. Ionescu. Doina Dinescu. Nicolae Botnariuc. Ştefana Roman. Maria Dornescu. Dornescu. Elena Chiriac. În acest interval. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi. în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii. Homeiu. a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. cum este cazul lui Traian Orghidan. Vasile D. vol. Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. vol. aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Gh. Cu toate acestea intervalul 1953–1961 este cunoscut ca o perioadă nouă. activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941– 1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944. se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice. tinere. În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. Mihai A. MirceaAlexandru Ieniştea. iar ca preparatori sunt angajaţi permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu. II). Florica Mezincescu. Adriana Murgoci. Ştefan Negru. un foarte bun . Ion Şerbănescu. Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. Constantin Bogoescu.Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului. reorganizatorul Institutului de Speologie. în persoana profesorului Mircea-Alexandru Ieniştea. considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii. Bujor Florescu. I şi 26 articole în intervalul 1944– 1948. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi. Eugen Şerban. Nicolae Sălăgeanu. Alexandru Beldie). Margareta Diaconescu. T.

Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. în anul 1956. proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Traian Ştefureac.cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage. Sub egida Academiei Române. doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). pentru prima dată. Lupan şi V. După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii. F. de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. V. Ana Paucă. Creţu. Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale. Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu. îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. fiziologi. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care. sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. Evdochia Puşcaru-Soroceanu. În lucrare sunt caracterizaţi detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană. Nicolae Cernescu. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană. L. un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni. pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. Saghin. sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. Dintre tinerele cadre numite. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956). lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. Alexandru Beldie. faunisticii. . Ion Şerbănescu. unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie Puşcaru.

Adriana Murgoci. Lucian Gruia.S.C. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. Margareta Moşneaga. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. Astfel Alexandru Beldie (I. contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii. Institutul de Speologie etc. Institutul de Biologie. de la alte institute de cercetare: I.S. punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente. activitate didactică de teren a studenţilor. identificate de către specialiştii staţiunii. Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967). Perioada 1951–1961 se caracterizează prin două categorii importante de activităţi: continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare. Începând cu anul 1954. lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune. De numele prof..C. ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. prevăzută în planul de învăţământ. Perioada 1961–1989 corespunde. în anul 1972. timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. insecte. cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune.În plan local. cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României. la care au participat majoritatea biologilor . în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. pentru documentare bibliografică.A.A. Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. Adriana Murgoci şi de cel al dr. a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite. pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice. absolut necesare unui început de muzeu. în persoana prof. a laboratoarelor. nevertebrate etc. iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”.

Cluj şi Iaşi. în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti. iar la conducerea staţiunii. în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România. botanică. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general.de la catedrele Facultăţii de Biologie.. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti. montane şi alpine. institute de cercetări de profil din Bucureşti. a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. este complet abandonată. Margareta Cantoreanu. aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces. funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970. la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia. comasarea unor discipline etc. funcţia îndeplinită de staţiune. scăderea numărului de catedre. Vălenii de Munte etc. genetică. începând cu anii 1960. ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial. printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie. a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă. apăruse deja disciplina de ecologie. După pensionarea prof. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie. Lucian Gruia (care părăseşte . îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie. Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice. a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare. preuniversitar şi universitar. Nicolae Botnariuc. În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării. iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune.

În anii 1984–1989. România”. astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice. în reviste interne şi în străinătate. Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit. neabordat până atunci de cercetătorii români. trei cadre de la staţiune. deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române. S. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne. atât din punct de vedere metodologic. la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti. foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat. zona Sinaia – Buşteni”. această activitate didactică. Margareta Cantoreanu şi dr. în foarte multe momente. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată. specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre. Lucrarea se axează asupra taxonomiei. În intervalul 1984–1989. . unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea.staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. dar mai ales din punct de vedere conceptual. coordonată de prof. morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României.

dr. extindere etc. Constantin Ciubuc. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. programe TEMPUS. staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare. Angheluţă Vădineanu. – afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare. din diferite domenii. – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare. susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. simpozioane. în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. – crearea în staţiune. viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial. . prof. dr. În anul 1994 este numit în funcţia de director. „workshop”-uri. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti. consolidare. din întreaga ţară şi din străinătate. cercetare ştiinţifică. urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice. În staţiune. Fondurile necesare în dificila activitate de reparaţie. se reânfiinţează funcţia de director şi. în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor existente. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. dr.Începând cu anul 1970. a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată. – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii. printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri. după pensionarea dr. cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene. Angheluţă Vădineanu şi conf. programe de educaţie ecologică de scurtă durată. centru de practică ştiinţifică a studenţilor. dr. Perioada 1989–prezent. experţi. întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului. Din anul 1994. Ioan Mihăilescu. cadre didactice. modernizare. La aceste module au participat specialişti. liceal şi universitar. sub conducerea fondatorului acestui departament. Margareta Cantoreanu.

Ramura dinspre răsărit. prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti.MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului. Ioan Mihăilescu. 2. dr. masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”.Staţiunea Zoologică Sinaia. în special de către dl. – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare. un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare. 1). înălţată deasupra văii Prahovei. iar cea dinspre apus culmea Strunga. este denumită culmea principală a Bucegilor. în primul rând. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. prof. aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune. de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare. cu 15 camere de locuit. Găvanele (2472 m). Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează. Cele două ramuri ale arcului. cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. de direcţie generală N-S. Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice. Privit în ansamblu. MASIVUL BUCEGI . cu deschiderea către sud. prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. nu departe de Vf. .

adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care. spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean. . pe alocuri. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri. despart două şiruri paralele de înălţimi. înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor. pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”. pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. este în cea mai mare parte uşor ondulat. în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt. sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi. platoul Bucegilor. ţancuri ascuţite.Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt. larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. Valea Izvorul Dorului. brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne.

Şirul prahovean . Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele. Munţii Bucegi . luând direcţie NNE-SSV.Baiului (Gârbova) . Oboarele (1707 m). şirul se încovoaie puţin. Furnica (2103 m). Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). 1. Nucetu (1861 m).Fig. Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE. De la Piatra Arsă în continuare însă. Piatra Arsă (2044 m). Jepii Mici (2143 m). ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m). Lăptici (1872 m). Blana (1875 m).Aria de efectuare a practicii botanice Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi. Jepii Mari (2071 m). Cocora (2182 m). iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. Caraiman (2325 m). Pietrosul (1932 m). iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş.

Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată. Colţii lui Barbeş şi Vânturiş. se deschid luminoase. La nord. Caraiman. cel mai însemnat munte al masivului. oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. numită şi Valea Caraimanului. bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină. Pe clinele nordice. împodobite cu nenumărate flori.Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere. pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. cu buruienişuri luxuriante. versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei. cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate. care îl desparte de muntele Moraru. remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. . prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă. munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei. de care este despărţit prin Valea Albă. se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci. muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului. Spre deosebire de celelalte flancuri. iar la sud cu muntele Caraiman. Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. una singură. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor. mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi. întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice. iar versanţii exteriori au înclinări medii. Brânele Mici ale Caraimanului. Brâna Mare a Caraimanului). Jepii Mici. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica. Feţele sudice însă.

Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă. muntele Zamora (Vf. Cumpătul 1651 m). Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor). Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est). care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. Piscul Câinelui 1658 m). cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. se întinde poiana „Sfârşitul lumii”. plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. luând naştere din platoul Pietrei Arse. la limita superioară a pădurii. adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. Zamora 1521 m). domină oraşul cu clinele sale domoale. la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş. puternic frământată. a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului. se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse. pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. Pe un bot al acestui plai. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei. cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. de la limita platoului. unde străbate câteva mici chei stâncoase. Pintenul Pietrei Arse (2007 m). al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. muntele Cumpătul (Vf. 1).Din Vf. . pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă. La circa 1300 m altitudine. La ieşirea din aceste chei. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi.

aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. asupra celorlalte elemente climatice. Punctul geografic Altitudine –m– Presiunea atmosferică – mm Hg – (medii anuale) Bucureşti Sinaia Cabana Babele Vf. Astfel. . rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos. Temperatura aerului În mod normal. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate. De aceea. temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie.Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea. străbătută de pârâul cu acelaşi nume. influenţând în mare măsură. În nopţile senine însă. Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare. pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată. având ca efect răcirea rapidă a solului. Omul 80 900 2200 2507 752 690 590 560 Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. direct şi indirect. afluent al Prahovei. pe culmile înalte.

Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii. rupe pe alocuri covorul vegetal. pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. pe culmile Bucegilor. Astfel. ciuperci). coloane. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. producând acele „scurmături de vânt”. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. Se produc astfel inversiuni de temperatură. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. local. primăvara. În regimul normal. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine. datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald. . temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. datorită cărora iarna. În zilele senine şi fără vânt. uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol. iar în timpul iernii spulberă zăpada. în special iarna. iar iarna zile neobişnuit de călduroase. Astfel.Staţiunea Temperatura Temperatura medie anuală maximă absolută Sinaia Vf. la altitudini de peste 2000 m. vara fiind anotimpul cel mai liniştit. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă. al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate. ci şi de formele de relief. aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri. depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. Omul + 60 C – 30 C + 320C + 220C Temperatura minimă absolută – 270C – 380C Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. îmbibat cu apă. răscoleşte pământul moale. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. vântul şlefuieşte necontenit stâncile.

Ajungând la altitudini mai mari. cu toate ramurile îndreptate unilateral. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. spre E-SE. în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. fiind purtată de curenţi. care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi. nu este altceva decât un nor în contact cu solul. . Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”. trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte. Iarna. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare. Astfel. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. apoi. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei. Astfel. se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor. nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol. ca urmare a inversiunilor de temperatură. datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute. solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială. produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece. către limita superioară a pădurii. Ceaţa (negura). pe platou. în continuă agitaţie. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii. aproape constantă în tot timpul anului. iar primăvara şi vara mai ridicată. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. acestea. care începe să învăluie crestele. pe măsură ce soarele se ridică. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici.Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor. cu descărcări electrice. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. în dimineţile senine de vară. vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă. nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie. fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul. ceaţa care învăluie frecvent culmile. este de la V-NV către E-SE.

între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti. * Text adaptat din BELDIE AL. în tot cuprinsul masivului. 1968. iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp). . Cele mai bogate precipitaţii. în medie. se realizează în luna iulie (168 l/mp).. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune. 3.Precipitaţiile Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual. în medie 588 mm).

faţa dorsală. d . Simetria organismelor vegetale: 1 . 4 . 2. 5 – simetria dorsiventrală. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie.simetria radiară (floare de Geranium sp. Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Acest tip de simetrie se .simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis). Simetria radiară (actinomorfă. polisi-metrie).Fig. v . 2 .faţa ventrală. 1. Simetria.monosimetria (frunză).simetria zigomorfă (floare de Viola sp. şi Lamium maculatum). 3 .).

Florile monosimetrice se numesc zigomorfe.a. peţiol). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală.. ex. Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă). Ex. Selaginella sp. alungite (rădăcină. 2.). unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei. ÷. . Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. anterior – posterior). 2. 3. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale.). – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul.). tulpini modificate.întâlneşte la organe cilindrice. Ex. Semn convenţional: ·|·.a. se ramifică. egale (dreapta – stânga. frunzele). Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig.: tulpini repente. – odolean) ş.a. Semn convenţional: *. Monosimetria (simetria dorsiventrală). flori (Valeriana sp. 3.2. în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală. 2. Ramificaţia isotomă (eudicotomică. Semn convenţional: +. comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I. perpendiculare unul pe altul.1. Sisteme de ramificaţie. în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. tulpina). – ulm). acestea la rândul lor. ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală).1. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală. unele flori (Fig. ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare. Galium aparine – lipicioasă) ş. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. tulpină. tot din vârf. Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie. Simetria bilaterală (bisimetrie). 2: 3–5). ex. cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp. izopodială. Orientarea în spaţiu. ramuri culcate la pământ.: organe turtite (talul lichenilor. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală.). (Fig. eutalul hepaticelor. monopodială). majoritatea frunzelor ş. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus. unele flori şi fructe (Fig. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală.

. „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite.ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee. lateral de pe axa principală. Fig. axele au o creştere determinată (definită) (Fig. 2 .4. Ex. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig.). Ramificaţia simpodială (cimoasă). p .).). Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig.: tulpini de conifere (Abies sp. 3 . rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior. Pe picior se formează două axe inegale. 4..ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă). simpodială). Sisteme de ramificaţie: 1 . 3..ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială).3. Larix sp.axe succesive de vârste şi ordine diferite. Ramificaţia laterală.ramificaţia laterală simpodială (cimoasă). 4 .2. 3. Axele succesive pornesc subterminal.Ramificaţia anisotomă (anizopodială.).picior. 3. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ . De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Picea sp. 3. Pinus sp. În cazul rădăcinii. 1-5 .

iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen.1. ordin. Încreng. pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). 5.). clasa etc. Lichenophyta) . LICHENI (Regnul Fungi. subspecia). familie. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex.Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor. Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia.

). galbenă. gelatinos în stare umedă. Ex.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol). Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori. Nostoc sp. Culoarea talului. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. roşie etc. neagră. ex. trunchiul arborilor). Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri. albăstruie. Talul gelatinos are aspect subţire. Licheni gelatinoşi. fixat parţial de substrat (sol. muscicoli (pe muşchi) etc. structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală. scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine).a. Licheni tufoşi (fruticuloşi). cu diametrul de câţiva milimetri. corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. Tal lamelar.Lichenii sunt un grup aparte de organisme. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş. Culoarea apoteciilor variază. lignicoli (pe lemne şi putregaiuri). verde. cenuşie.: Collema sp. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic. Licheni crustoşi. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor). corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei). membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros. brună. criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă. fiind de . rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Licheni frunzoşi (foliacei). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate. ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). verticale sau pendule cu simetrie radiară. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră.

tei). . lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. (Fam. Discolichenes. vor da naştere unui nou lichen. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează. Datorită sensibilităţii lor deosebite. Ascolichenes. Ord. lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol. Ex. care au o accentuată acţiune corozivă. substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare. Graphidaceae). dând naştere la hife de ciupercă. în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Observaţii. lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. neregulat ramificate. pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor. cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă. paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie. uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag). alimentară. carpen. chimică). şanţate. ele nu au compoziţia acizilor). Licheni crustoşi Graphis sp. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare. Prin intermediul acizilor lichenici. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive. Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice.obicei diferită de cea a talului pe care se formează. proeminente deasupra talului şi a scoarţei. Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag.

).). compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. stânci. Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor. Tal mare (până la 40 cm). gălbuie sau brună. toate în aceeaşi parte (Fig. 4.5. albe şi nude) (Fig.1. Stictaceae).). apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. Teloschistaceae). cu ramificaţiile terminale curbate în jos. 4. adânc lobat. .3. Lecideaceae). cu aspect prăfos. 4. 4.8. cu contur neregulat. iar pe cea inferioară. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie). 4.Rhizocarpon geographicum (Fam. Lichen saxicol de culoare galben verzuie.2. Parmeliaceae).). Lichen corticol rar saxicol.4. Stictaceae). Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie. alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda. Parmelia furfuracea (Fam.a. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari. În păduri sunt frecvente de asemenea: P. neted şi lucios pe faţa superioară.). Parmeliaceae). lichen de munte (Fam. Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. 4.6. cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. portocalii (Fig. Lichen corticol sau tericol. cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave. 4. netede. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară.). Specie tericolă ce creşte în tufe dese. În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. Peltigera canina (Fam. Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune.a. alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui). 4. caperata. Lichen corticol. pietre. Cladonia coniocraea ş. Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig.). netedă. Cladonia sylvatica. Ramificaţii erecte. Cladoniaceae).). cetrarioides ş. Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie. P.7.

Thamnolia vermicularis. . 8 . ap .Usnea barbata.Lobaria pulmonaria. 10 . 2 . 4.Peltigera canina. 6 .Cetraria islandica.Xanthoria parietina. Licheni crustoşi (1).Cladonia rangiferina. 7 .Rhizocarpon geographicum.Fig. 3 .Cladonia pixidata.Parmelia furfuracea. 5 . 9 . foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 . 4 .apotecii.

Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. . Tal filamentos. Lichen tericol. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. 5. Marchantiaceae).1. în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Tal foliaceu. Talul poartă la vârf apotecii mari. 5.). în camere anteridiale (Fig. Fam.: Marchantia polymorpha – fierea pământului. Mar-chantiales. Plantă dioică. 4. fistulos. După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon.9. Usnea barbata (asemănătoare cu prima. ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. Usneaceae).Thamnolia vermicularis (Fam. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. Bryobionta. Lichen corticol. Ex. de culoare albă (alb-cenuşiu). Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). 4.2. de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. Hepaticae). de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. de culoare verde-închis. lamelar.2. disciforme. ascuţit la capete.). Usnea florida – mătreaţa bradului.). situată apical. frecvent întâlnit în pajiştile alpine. mai închise la culoare. saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor).). coada rândunicii (Ord. Subregn. barba ursului (Fam. ramificat. Încreng. Usneaceae). După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol). zone mlăştinoase etc. pajişti. dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului. La maturitate.10. pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal. 5. Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae. Sporofitul mic. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri. cu marginile ondulate (Fig. Tal cilindric.

simplă sau ramificată. propagulele pot genera noi indivizi. 5. După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format. Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. Metzgeria conjugata ş. Bryatae/Musci).).4. 3 . sesile. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi. Fig. 5.sec-ţiune .).fragment de tal % cu un anteridiofor. Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig. 5. mici. tulpiniţă şi frunzuliţe. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă. este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig.fragment de tal &cu arhegoniofori. 5.1.). 5.Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum. Sporogonul de dimensiuni reduse. 2 . Frunzuliţele sunt simple.). ascuţite sau obtuze.4.secţiune longitudinală prin anteri-diofor. cu marginea întreagă sau dinţată. 4 .a.3. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 . scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi.

Mniaceae). Polytrichum juniperinum (Ord. setă şi capsulă (Fig. Ex. 6: 1a. Hypnaceae).pericheţiu. 1b). Polytrichaceae).stomate. 6: 2–7). Dicranales. an . pc . Hypnobryales. pp . prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. Neckera crispa (Ord. Fam. pr .: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Mnium punctatum (Ord. rzi . Pe tulpiniţa lungă.pseudo-periant. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). Fam. Fam. Neckeraceae). Hypnobryales. Fam. Fam. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici. Polytrichales.sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii. Seta este cilindrică. 6. Eubryales. Fam. În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. Polytrichaceae). Hypnobryales. Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. ar .longitudinală prin arhegoniofor. Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Hypnum cupressiforme (Ord.1. Mnium affine. st .anteridie. În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. . lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. 6: 1a). Rhytidiadelphus triquetrus (Ord.rizoizi. cilindrică.lobi.arhegon. Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor). Fam. Hypnaceae). Rhytidiaceae) (Fig. Polytrichales. per .). Dicranaceae). Isobryales. Fam. lb . Hylocomium proliferum (Ord.picior (peduncul).propagule. sp .

fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon. se înrădăcinează şi generează noi plante. 6. cad pe pământ.apofiza. în general diferit colorate.. 1b .Neckera crispa.Polytrichum commune. 3 .sporogon (detaliu). Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. cu care aceasta se prinde de receptacul. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. 6 . 5 Mnium affine. Briofite cu tal cormoid: 1 . ur urna.Fig. Sepalele pot fi persistente sau caduce. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă.Dicranum scoparium.Rhytidiadelphus triquetrus.Hylocomium sp. 4 . 7 . La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile.opercul. op . îngustată a petalei. ap . Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă. 1a . (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. dispuse în alternanţă cu sepalele. partea inferioară.scufie. . sc .setă. La Papaver sp. s . Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. 2 .Hypnum cupressiforme.

Forma petalelor: 1 .. . Ranunculus acris). (Fig.unguiculată (Cheiranthus cheiri). Petale transformate în organe nectarifere: 6. 59: 1–5).oval-lanceolată (Nymphaea alba). 59.tetralobată (Lychnis flos-cuculi). ovallanceolată (Nymphaea alba). 5 .cornet nectarifer la Aconitum sp.bilobată (Stellaria media).Fig. 8 .) etc. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. unguiculată (Cheiranthus cheiri). 7.. Solanum sp.. (7) şi Trollius europaeus (8). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). 9 . 2 .orbiculară (Ranunculus acris). 4 . bilobată (Stellaria media).pinten nectarifer la Viola odorata. emarginată (Rosa sp. (6). Helleborus sp. Rubus sp. 3 .

60. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. Rosaceae.Sinapis arvensis.corola etalată. Fabaceae.a..floare de fabacee (Pisum sativum). 3 . 59: 6–9). ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul.Fig. Trollius europaeus – bulbuci).. Apiaceae ş. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 . pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.alae/aripi (petale laterale). Caryophyllaceae. Glandele nectarifere (nectarine). Brassicaceae. Ericaceae. 2 . – omag. La Helleborus sp.) şi gamopetală. câte o glandă nectariferă). Convolvulaceae. Corola este dialipetală. Viola sp.) (Fig. . fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară.Stellaria media. cornete nectarifere (Aconitum sp. Orchis sp. ca .a. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere.Fragaria vesca.). al . ve . când petalele sunt concrescute (Solanaceae.Veronica polita. 5 .vexilum (petala superioară). – spânz. 4a .carena (petale inferioare). bazal. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . Helleborus sp. Asteraceae ş.

6 . Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.infundibuliformă (Calystegia sepium). Scrophulariaceae) (Fig. 60. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. rotundă (steag.). vexilum). Rosaceae). (Fam.). stindard. 60. Stellaria media – rocoină (Fam.4. . Caryophyllaceae) (Fig.campanulată (Campanula rotundifolia). 2 .hipocrateriformă (Syringa vulgaris). două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. 60: 1–3). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae). 3 . Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. 4 .5. 61.: Pisum sativum (Fig. Ex.globuloasă (Vaccinium myrtillus).Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Fig. carena). 5 . Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2).

corola.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. 4b . campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. Nicotiana tabacum). lgc . sti .Fig. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale.floare ligulată de Taraxacum officinale. globuloasă.labium superior.floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). 5 .ovar.). Datura stramonium). 62..floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei).1. la Linaria sp. Convolvulus sp.ligula corolei..).personată la Linaria vulgaris. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior.stamine.stigmat. (Fig. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. lbs . Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona).labium inferior. Florile cu corolă bilabiată sunt . K . aproape sferică (Vaccinium sp. lbi . hipocrateriformă (Syringa vulgaris).pinten. infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. 2. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa. C . 4a . 1a floare văzută în profil. 62.capitul la Leucanthemum vulgare. 61). – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. stg . 4 . (3).caliciu. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 . ovr . pin . sta . urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.).stil. 3 .

) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp.a. Fraxinus sp. peri (Eriophorum sp. Asteraceae (Compositae).) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.P alcătuit din bractei la Luzula sp. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară.3). în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.).. Polygo-natum latifolium ş. unele concrescute iar altele libere. Lilium sp. 62: 4.). (1) şi Aconitum sp. 63: 1–3). Scirpus sp. Perigonul este sepaloid. 63. Ex. liberă.. Colchicum autumnale. Urtica sp. . Perigon (P): 1.: Lamium maculatum.diali.4. perigonul este alcătuit din 6 tepale. nepereche... când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. Fig.caracteristice Fam.a. (2). Scilla bifolia ş. Ex. 62: 2. – ligulată – corola are un tub scurt la bază.labelum.) (Fig. Salix sp. rezultat din concreşterea petalelor.: Leucanthemum vulgare. 7 . l . Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp... 63. Lilium sp.) (Fig. 6 .P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium. Pedicularis sp.5).. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig.dialitepal la Lilium sp.. La Orchis sp. Iris sp. 3 ..). Lamiaceae (Labiatae). Salvia sp. 63: 5–7. Carpinus sp. 64). (Fig.gamotepal la Muscari sp. 5 . Fig..a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. care se continuă lateral cu un limb – ligula. 2 . Rumex sp.. (Fig..şi gamotepal la Orchis sp.. 4 . iar tepala anterioară... Taraxacum officinale ş. Galanthus nivalis. Galanthus nivalis. nepereche.

1a . Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine. 65. Flori nude: 1 . floare %. 65: 1.). cilindric. conectiv şi anteră (Fig. 3 . şi alţi reprezentanţi ai Fam. Verbascum sp. Fig. de lungime variabilă.. 2a . 65. 64.stamină (Hyoscyamus niger).1. Stamine. 1b .). 65. 2 . Tipuri de androceu (A): 1 . 65.floare %. şi alţi reprezentanţi ai Fam. partea sterilă a staminei este subţire.stamine cu filamente staminale bifurcate.3. 2a . 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. tetradinam – din totalul de 6 stamine.floare % de Corylus avellana. 2 Carex sp. O stamină este alcătuită din filament staminal. Brassicaceae) (Fig. Thymus sp. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. Fig.).4.floare &.. Filamentul staminal. .).2).Salix sp. ament %.A didinam (Thymus sp. Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare..Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin.ament &.floare &. două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp.. simplu sau ramificat (Fig. Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. 1c .

8..: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. floare întreagă. .A dialistemon (Salix alba).).A tetradinam (Brassica sp. Oxalis acetosella. 66: 1–4). Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris. 5 . După raportul dintre stamine.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente.5. 4 . 9 . Salix purpurea). 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. Lamiaceae. androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig.Thymus serpyllum.Muscari comosum. Solanaceae.A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9). triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. Sinantere: 5 . Fig. Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere).Primula veris.corola desfăcută. Boraginaceae. 5b .stamine unite prin antere. 66. unele fabacee). 7 .) (Fig.a. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam.floare în secţiune longitudinală. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 .A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7). Primulaceae. Liliaceae ş. 6. 65. 66.5.Hyacinthus sp. 5a .). 65: 6–10).4 . Ex. 3 .floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare. diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris. 2a . 2 .

dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale. . După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp. Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale. bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.bazifixe la Tulipa sylvestris. Vaccinium sp. Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Trollius europaeus). Lilium sp. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. Plantago sp. printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis).) ş.dorsifixe la Colchicum autumnale (2).... prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp. oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct. După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.). 3. 2. 67. prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp. Fig. 67).). Stamine cu antere oscilante: 1 . 4 . poacee) (Fig. ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.a.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp...). Linum sp.).Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal.

Asteraceae. inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte. 68). eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp. gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae. faţă de celelalte elemente ale florii. Liliaceae).). Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp. 69: 1–7)... pentacarpelar (Linum sp. 68. 3 . Violaceae. Rosaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae. şi alţi reprezentanţi ai Fam.Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).. 2 . După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae.. Rosa sp. semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului. bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele. Brassicaceae. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp. lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană .G semiinferior în flori perigine. Fabaceae. poacee). Primula sp.). Fig.).G inferior în flori epigine. Sedum sp. Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul. Lamiaceae. Campanulaceae.). Tulipa sp. reprezentanţi ai Fam. policarpelar (Fig. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 . Violaceae. iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae). tricarpelar (Tulipa sp. Iridaceae. Apiaceae.G supe-rior în flori hipogine. Asteraceae). Amaryllidaceae) (Fig.

sti .ovar. 6 . 7 .G policarpelar apocarp la Ranunculus sp. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp.G pentacarpelar la Linum sp. 9 . 69.. 8 .secţiune transversală prin ovar. stil şi stigmat (Fig. 69: 2.a) (Fig.care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae.G pentacarpelar apocarp la Sedum acre. 4. 70: 1–3). 69: 1. Fragaria sp.G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.. variabil ca formă.. Tipuri de gineceu (G): 1 .6–11).. Boraginaceae) (Fig. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.stil. ovr . 11 .2). ovarul se continuă cu stil lung . 1a . Stilul este o prelungire a ovarului. Primulaceae ş. ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor). Fig.G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului.3. 5 .G monocarpelar la Pisum sativum. 10. Ovarul este partea bazală. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar.G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri. Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. 2 .).G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.. (4) şi Primula veris (5)..G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp. 3 . După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. stg .stigmat. 7a carpelă.

Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp.globoid (Primula sp.) etc. 70. 4a .. bifid (Arnica montana. 71).). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată. 3 . sti .floare brevistilă.).Fragaria vesca. adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. 3 . Hetero-stilie la Primula veris: 4 .gol/găunos (Viola tricolor). Fig.trilobat (Lilium sp.Symphytum officinale. 70. Tipuri de stigmat: 1 .). Crocus sp. 2 . papilos (Festuca sp.floare longistilă. Lamiaceae). Primula sp.4.trifid (Crocus sativus). Fig. 4 . filiform şi papilos (Plantago sp.). (Fig. Tipuri de flori după repartiţia sexelor .bifid (Arnica montana). 10 . gol/găunos (Viola sp..).).).: Primula sp.foliaceu (Iris germanica). Stil ginobazic: 1 .stil. Ex.). 71.filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). 8 – papilos (Festuca sp. Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae.(longistil) sau scurt (brahistil). (Fig. 2 .). 6. 7 . trifid (Campanula sp. Stigmatul este partea terminală a stilului. lobat (Lilium sp.).)..). cvadrifid (Epilobium sp. disciform şi stelat (Papaver sp. Poaceae). foliaceu (Iris sp.Alchemilla sp.. 5 . 9 .).disciform şi stelat (Papaver sp. Nardus stricta). pentafid (Geranium sp.

a. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. 3 . flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu.).plantă androdioică.plantă agamonoică.plante cu flori bisexuate/ hermafrodite.După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). Urtica dioica ş.plantă andromonoică. se deosebesc (Fig. plante monoice – au flori unisexuate. Corylus avellana. fără androceu sau gineceu. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii. pe doi sau trei indivizi.plantă dioică.plantă monoică. poligam-dioice şi poligam-trioice. 72. 5 .plantă ginandromonoică (trimonoică).a.). Fagus sylvatica ş. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. 7 . flori asexuate (agame) – flori sterile.plantă ginomonoică. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. 2 . După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ.. 9 . 6 . plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). 8 . 10 . . Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. 4 . plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.plantă ginodioică.plantă ginandrodioică.

Betulaceae. Salvia pratensis. Ranunculus sp. Veratrum album). ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. Boraginaceae.. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri. Ex. indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Majoritatea angiospermelor sunt tetra. hexaciclice (Brassicaceae). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). având flori bisexuate. Trollius europaeus). Salix sp. . Iridaceae. Pulsatilla montana).. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi. Liliaceae). Saponaria sp.. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Scrophulariaceae). andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. pentaciclice (Aceraceae.). Leontopodium alpinum. Urticaceae). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. masculine şi feminine sau alte combinaţii. Fraxinus sp. Solanaceae.). triciclice. Corylaceae. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii.).. tetraciclice (Apiaceae. ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. – verticilată (ciclică. Lamiaceae. Primulaceae. Fagaceae.Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine.şi pentaciclice. feminine şi bisexuate (Acer sp.. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. Thymus sp.

C – corola. A – androceu. Ex. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. Poziţia gineceului. raporturile dintre ele). G(5).. Ex. bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. inferior – Ex. pentamere (Primulaceae. 5 – flori spirociclice. } – flori bisexuate. tetramere (Rubiaceae). G – gineceu. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute..În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. A(5). .: G(5) G semiinferior – Ex. litere şi cifre. trimere (Iris sp. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Tulipa sp. dimere (Papaveraceae). axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. C5. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. P – perigon.: K5.). A5. + – simetrie bilaterală. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). C(5). polimere (Crassulaceae). Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc.: G(5). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.). G5.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. ·|· – simetrie zigomorfă. |. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Lilium sp. G superior – Ex.: G (5)- . K – caliciu. pe faţa externă. Linaceae). Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. androceul şi gineceul. Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens). Fructul . Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). rizomi). lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). albăstrui-cenuşiu (suriu). caliciul. Lamium maculatum). Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. pruinos (brumat). olivacee (de culoare verde-bruniu). iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. de la exterior spre interior. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. La o floare spirociclică. rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra).Construirea diagramei florale. corola. iar pe cercurile concentrice trasate. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. se reprezintă axa florală şi bracteea. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. tuberculi.

păstaie la Vicia sp. 7a . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor.).. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. .folicula la Helleborus sp.Fructul.). mezocarp (zona mijlocie.).silicva la Cheiranthus cheiri. baca şi drupa. 6a .dehiscenţa siliculei. se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula.lomenta la Coronilla varia. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). 1a .silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. Capsula: 1 .dehiscenţa dorsi-ventricidă. nuca. 7 . 5 . Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior).silicula latiseptă la Lunaria annua. 2a . receptaculul (Fragaria sp. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. 3 . Fig. Tipuri biologice de fructe. 2 .păs-taie la Pisum sativum. 4 . La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. 73. 5a -dehiscenţa silicvei. hipsofilele (Corylus sp.dehiscenţa siliculei.. stigmatul (Papaver sp.dehiscenţa ventricidă. Ţinând seama de consistenţa pericarpului. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. 6 . Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp.).

5 . 73: 2.dehiscenţa loculicidă. 2a .rostru. stg . ca . Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei.septifragă la Viola tricolor.carpele la maturitatea fructelor. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.poricidă (Papaver somniferum).: Pisum sativum (mazăre).).loculicidă (Tulipa sp.). 1a dehiscenţa septicidă.: Coronilla varia (coronişte) (Fig.Capsula este un fruct cu pericarp uscat. gâtuite între seminţe. 3 . af axa florii. Fig. Ex. 2 . . 73.septicidă (Colchicum autumnale). Tipuri biologice de fructe. 74. dehiscent la maturitate.capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense.stigmate.pixidă (Anagallis arvensis). 3a . 6 . rst .).sămânţă. 4 .dehiscenţa septifragă. Ex. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.4. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.septifragă (Datura stramonium). la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. 7 denticidă (Primula veris). Capsula: 1 .3). Vicia sp.1. 4a – dehiscenţa septifragă. (măzăriche) (Fig. 8 . sm . Lomenta – fruct asemănător unei păstăi.

7). indehiscent la maturitate. 74. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă). prin 4 linii longitudinale. Plantago sp.5. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. Ex. Tulipa sp. Ex.) (Fig. Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi.) (Fig.).5.).). Nuca este un fruct cu pericarp uscat.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului).8.) (Fig. 74. bilocular. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis.6.: Primula sp. Hyoscyamus niger.). Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. Ex. 73.). . 74. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă. La Geranium sp. capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar. (Fig. 73: 6.7..).. Fructul matur se deschide în două valve. Viola sp. de la vârf până la bază. Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp. 74: 1–4). capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. prin linii longitudinale în peretele fructului. 74. de jos în sus. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Lilium sp. Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.

Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig.diachenă (Carum carvi). (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp.2).samara la Ulmus glabra (7).. 7. Apiaceae (Fig. Tipuri biologice de fructe. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.).cariopsă (Triticum sp.Fig.12 .peri.). 2 ..) (Fig. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana.tetraachenă (Symphytum sp. 8. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos. 4 . Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9). Nuca: 1 .poliachene la Rosa sp. Aste-raceae) (Fig. Boraginaceae. Ranunculus sp.poliachene la Fragaria sp.).disamara (Acer pseudoplatanus).3.). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. 75. La Fragaria sp. Lamiaceae) (Fig. Rosa sp. 11 .papus..rostru. 75.). 5 . Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp. 75.achenă (Matricaria perforata). Rosa sp. 10 .5.poliachenă (Ranunculus sp.).4. 4a achenă. cupuliform).şanţ.. em .achenă cu papus (Asteraceae). 75. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp. 3 .embrion. s . 9 . r .). 6 . .6. 75.).75: 11. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig. pp . 75: 1. p .12).

fruct deschis. end endocarp.Fig. r . Baca: 1 . mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. 75. 6a . Tipuri biologice de fructe. 76. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Ex.10. Drupa: 6 . Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp. CORMOFITE .) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp. 2 .Solanum dulcamara. Convallaria majalis.). mz .epicarp.Convallaria majalis. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.2. dr . 6. sm . Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig.drupeolă. 76. bilateral la mesteacăn (Betula sp.) (Fig.). Ex.: Rubus idaeus (Fig. 5 . 75: 7–9). Baca este un fruct cu epicarp subţire. La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.mezocarp.4).5).fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere. 6b .polidrupă la Rubus idaeus.Atropa belladonna. ep .6. mezocarp cărnos şi endocarp membranos. 5a .: Atropa belladonna.sămânţa.receptacul cărnos. 4 . Solanum dulcamara (Fig.secţiune longitudinală prin polidrupă.) (Fig. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). 76: 3. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp.). 76: 1.drupeolă în secţiune longitudinală. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane). de multiplicare vegetativă ş. La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol. formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod).1. de obicei. îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pteridophyta. Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă. Încreng. Rădăcinile obişnuite sunt adventive. Rădăcini normale. ramuri sau frunze dar. Funcţii principale: fixează planta în sol. – salcie). Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei. de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă).(Regn Plantae. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria – untişor. rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri). ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6.a. Cormobionta. mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă. Pe tulpină. 1. Baza lor se racordează la baza tulpinii. rădăcină principală. 2. absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp.1.1. în număr determinat sau nedeterminat. Subregn. 7. Rădăcini adventive.). 6. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. . După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. Cardamine pratensis – stupitul cucului). Pteridofitele mature nu prezintă. câte două.1. câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare). ce asigură nutriţia plantei (rădăcina.

Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon). 3. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.1. etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. (viorele. Galium odoratum (vinariţă).rădăcini adventive.Fig. spt . Rădăcini contractile.rădăcini contractile la Crocus sativus. morfologice şi structurale (metamorfoze).rădăcini contractile. raf . Viola sp. cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc. Scoarţa externă. sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă). Prezintă modificări adaptative. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. ra .. t . La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. f . toporaşi) ş.rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. A. se încreţeşte.frunză.bulb la suprafaţa solului şi retras în sol.tulpină. rc .a.rădăcini adventive la Veronica beccabunga. Tipuri de rădăcini: 1 . alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora. 7. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Rădăcini metamorfozate. B . 2 . La orhidee embrionul nu are radiculă. – . Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Rosa sp. 3 .rădăcini adventive fixatoare. 3.suport.

radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris. 3. (Filipedula vulgaris – aglică).). Rădăcini tuberizate: 1 . în care se acumulează substanţe de rezervă. tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă. prin formarea de ţesuturi parenchimatice. 7. Taraxacum officinale – păpădie). Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov). 2 . 8. 3. Scilla bifolia – viorele) (Fig. 3. exclusiv fixatoare. rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria. (4).rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. Fig. Crocus sativus – şofran. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). radicele. bulbilor. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. Prezintă o creştere particulară în grosime. Plantago media – pătlagină.3.2. 7.capul/potcapul călugărului. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele .rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota. mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave.4. După rolul pe care îl îndeplinesc.) (Fig.3. Orchis sp. 3. Crocus vernus – brânduşe de primăvară.: Hedera helix – iederă (Fig. 8: 1–4). Rădăcini tuberizate. La plantele care se dezvoltă pe sol. tulpina generează rădăcini adventive mai scurte. Ex. Rădăcini fixatoare.). Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. Lilium martagon – crin de pădure. 4 . Când planta urcă pe trunchiul unui arbore.2. tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. servesc la adâncirea în sol a plantulelor.

Rubus idaeus (zmeur). (pin). drajonare.1. Rădăcini pivotante. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 . (trifoi). 9). Trifolium sp. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. . rămuroasă şi fasciculată. Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Rădăcini fasciculate (fibroase. iar acest mod de îmmulţire vegetativă. Rădăcina principală este bine dezvoltată. Rosa canina (măceş). Fig. Taraxacum sp.: Abies alba (brad). Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate. radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig.: Cirsium arvense (pălămidă). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni. Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Pinus sp. Rumex acetosella (măcriş mărunt).Rumex acetosella. 9. Ex. Taraxacum officinale (păpădie).).erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). 10.plante lemnoase (arbori). Rădăcini rămuroase. 2 . Populus sp. Neottia nidus-avis (trânji). Ex. întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). (plop).2..a. având formă de pivot (ţăruş).). Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă. firoase). Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime. Vaccinium myrtillus (afin) ş. 10.

Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor.). Rădăcini cu nodozităţi. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig.pivotantă. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi. Plante micorizice. Fig. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci.).La reprezentanţii Fam. 3 fasciculată (Poaceae). Tipuri morfologice de rădăcini: 1 . Nodozităţile au forme.1. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Fabaceae (Fig. iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei.3. Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri.). dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. 11. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza. cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp. 2. 10. la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate. 2 . 1. 10.rămuroasă (Picea abies). .

Micorize interne (endotrofe). Pinus sylvestris (pin). Pinus mugo (jneapăn. Ex.a. Larix sp. 3 . Moneses uniflora (părăluţe de munte). Ex. Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Alnus sp. 11. arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Rădăcini simbionte: 1 . prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei. Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase.: Abies alba (brad). (arin. (carpen). (plop) ş. Fig.şi intracelular (Fig. 1a nodozităţi mărite. Populus sp. paltin). Pentru reprezentanţii Fam. Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter. Lycopodium sp. Orthilia secunda (perişor).a. (ghinţură). (arţar.micoriză ecto-trofă. Nardus stricta (ţăpoşică).rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae). formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig.micoriză endotrofă. Haustori .2. Acer sp. 2 .).: Gentiana sp. Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii. Mercurialis perennis (brei).3. Ericaceae. 11. sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Micorize externe (ectotrofe). Carpinus sp. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). Fagus sylvatica (fag). pedicuţă). anin). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară.). 11. jep) ş. zadă).Ciuperca furnizează plantei superioare apa. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori. (larice. (brădişor. Corylus avellana (alun).

Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi). Aceste plante nu prezintă rădăcini. ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele.: Jovibarba sp. (silur). cărnoasă. – trifoi. Tulpini supraterane articulate. Ex. – urzică).1..: caudex – tulpină scurtă. Salvia sp. – cimbrişor. sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe.: Cuscuta sp. Sunt caracterizate prin internoduri lungi. organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. (clocotici).Haustorii caracterizează angiospermele parazite. 6. Ex. Melampyrum sp. Trifolium sp. frunze. Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. 2.. Thymus sp. (ciormoiag). Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false). neramificată. – lucerna. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare. Medicago sp. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă. Ex. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate. fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp. Ex. – salvie. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.: Euphrasia sp. Urtica sp. alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele.2. parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). flori şi ulterior fructe şi seminţe.a. Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş. 1. Pedicularis sp. Rhinanthus sp. .

Poaceae (Fig. 4 . Galanthus nivalis (ghiocel).2. 12. prevăzută cu o rozetă de frunze bazale. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Primula sp. 12. de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze. 12. moale (puţin sclerificată). Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate.). Apiaceae. fistuloasă sau plină.scap (Primula veris). Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope. Culm (pai) – tulpină simplă.1. neramificată. 12.: majoritatea plantelor din Fam.calamus (Carex sp.). verde. Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă).. 2 – culm (Triticum aestivum). Ex. Asteraceae (Fig.). Tulpini supraterane articulate: 1 . Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte). 3 . (pătlagină). Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Taraxacum sp.). Lamiaceae. caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. groasă. Ranunculaceae. 12.Fig. (ciuboţica cucului). Ex. (Fig.: Allium sp. care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). .caulis (Lamium maculatum).4. Plantago sp.). Brassicaceae.3.

Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi. Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. fără să formeze rădăcini adventive (Fig.1. Ex. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ. foliară (Vicia sp.2. îndreptat într-o parte sau în jos. producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp.). cu stereom ± dezvoltat.: Salix reticulata (salcie pitică). Silene nutans. Ex. de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă. Tulpini urcătoare (scandente). Ex. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Solanum dulcamara – lăsnicior). 13. fără a-şi ridica vârful (Fig. emergenţe (Rosa sp. cu stereom slab dezvoltat. plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară. cu vârful îndreptat în sus. Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). Astfel de tulpini se numesc nutante. Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale. peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă). tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Galanthus nivalis. Tulpini procumbente. Ex. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism). Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Carduus nutans. Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica. 13. ziduri etc.). . Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Ex.).: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini. Tulpini drepte (erecte).).). Tulpini culcate pe sol. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). 2. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat.: Convolvulus arvensis (volbură)..: Polygonum aviculare (troscot).1. Tulpini prostrate. garduri.

geniculată. Tulpini geniculate. 13.). Fig.plante stolonifere. Plante stolonifere.procumbentă. Tulpini decumbente (culcate). 5 . Ex. Ex. 13. Tulpină plagiotropă la bază.Tulpini repente (culcate). 3 .: Ajuga reptans (vineţică).4.: Lysimachia nummularia (gălbioară). după care devine erectă (Fig. apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat. 13.5. Fragaria vesca (fragi de pădure).: Alopecurus geniculatus. de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. Glechoma hederacea (rotun- . 4 ascendentă.3.decumbentă. Ex.6. Tulpini orizontale sau oblice la bază. Tulpină supraterană la început ascendentă.prostrată. 2 . Veronica serpyllifolia (şopârliţă).: Stellaria nemorum (steluţă). 13. 7 .7. Tulpini ascendente.). Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. Antennaria dioica (parpian). Ex. fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig.). 6 . Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 . 13.).: Thymus serpyllium (cimbrişor). Trifolium repens (trifoi alb târâtor). 13. Ex.repentă.).

gioară). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Rizomi.tulpini prismatice. Lamiaceae. nesclerificată). Potentilla reptans (cinci degete). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. sclerificată). când dungile sunt fine etc. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură. tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile. unii reprezentanţi ai Fam. 14. bulbi. alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae. Potentilla anserina (coada racu-lui). Sunt tulpini simple sau ramificate.tulpină sulcată. 14. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice. Aspectul exterior al tulpinii. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori.). Consistenţa tulpinii. comprimate sau prismatice (Fig. Tulpini metamorfozate Fig. Hieracium pilosella (vultu-rică). Forma tulpinii: 1 . Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi.tulpină cilindrică. prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Ranunculus repens (floare de leac). După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale. 4 muchii (reprezentanţii Fam. Apiaceae). 2 . . Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. – rogoz). Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. 3-7 . de obicei cărnoase. striată.

Maianthemum bifolium (lăcrămiţă). în anul .3. Ex.4. Paris quadrifolia (dalac).rizom ortotrop (Primula veris).rizom şerpuitor (Polygonum bistorta). care se va transforma. 3 . Fig. Ex. Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.). mărgăritar). Taraxacum sp.). Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă. continuă). 15. 15. După formă rizomii pot fi: cilindrici.). comprimaţi. 4 . coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. filiformi (Convallaria majalis). Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). (stânjenel).După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială.: Convallaria majalis (lăcrămioare. Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal. verticală (Fig.).1. Iris sp. 15. tuberiformi (Iris sp. iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. Oxalis acetosella. 15. 15. Rizomi: 1 . de forma literei S. Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. Ex. Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure. 16.).). Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită.rizom coraliform (Corallorhiza trifida).1.: Primula veris (ciuboţica cucului).2. (păpădie).: Convallaria majalis. vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an. 2 . Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Ramificaţia simpodială. Equisetum arvense (coada calului). Ex.rizom plagiotrop (Convallaria majalis). odată cu formarea tulpinii florifere.

ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum). f frunză. Liliaceae şi Iridaceae. rz . Lamium album (urzică moartă). .mugure terminal. Forma tuberculilor variază: ovală. Ex. 15.tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. tfl . (Fig. 17). cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi.2.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă). I-V . 16.rizom. ra . şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Equisetum sp. Tuberculii sunt microblaste groase.a. comprimată.: Convallaria majalis. Elymus repens (pir târâtor). fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei. plantele tinere de planta mamă.cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani. La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. ş. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali.tulpină floriferă. 16. Ex.floare. având rolul de a îndepărta. 2 . topinambur).). Stoloni subterani. fl . Ramificaţia rizomilor: 1 .: Helianthus tuberosus (napi porceşti.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam.2. Solanum tuberosum (cartof) (Fig.rădăcini adven-tive.). mt . cât mai mult.ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia). în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Lamiaceae. ci . subţiri. alungită. globuloasă. Ex. bogate în substanţe de rezervă. Tuberculi.următor în tulpină floriferă (Fig. Fig. Ex.

Frunzele externe (tunici.2. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. de culoare brună.). în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. catafile) sunt uscate.3.). Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele. Muscari comosum (ceapa ciorii). Hyacinthus orientalis (zambila). compacţi. mai mici şi mai înguste. 18. Pe tulpina disciformă. 18. se formează tulpini supraterane florifere.Helianthus tuberosus. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată. uscate.: Allium cepa. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă.Solanum tuberosum. Ex.). care se acoperă parţial. Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi). puternic turtită (disciformă). iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Ex. prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase. Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali.: Lilium candidum (crin alb). . prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari. care poartă unul sau câţiva muguri. înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate. 2 . Bulbi. ca nişte solzi. Bulbo-tuberi. cu noduri foarte apropiate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă.1. Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi. 17. Tuberculi: 1 . Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig.Fig. Primăvara. 18. membranoase.

germinative). FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii. Fig. 6.).. ra . respiraţia şi transpiraţia. cu creştere limitată. . ) (Fig. mt . 21. În timpul germinaţiei seminţei. 18. 21: 2–5). Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate).rădăcini adventive.a.tulpină disciformă. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1.bulbo-tuber tânăr.1. reproducere vegetativă. absorbţie. Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare. majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad. Liliaceae. td . – carpen. 3 .3.Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam.bulb tunicat la Hyacinthus orientalis. Cotiledoane (Fig. m .mugure terminal. cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp. nutriţie heterotrofă. înmaga-zinare de substanţe de rezervă. Trifolium sp. Funcţii principale: fotosinteza. monosimetric.bulbo-tuber la Crocus sativus. – trifoi ş. – pin. Fagus sylvatica – fag.mugure de înlocuire. dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric). Pinus sp. tu . Carpinus sp. Tipuri de bulbi: 1 .1. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie. bt .bulb solzos la Lilium candidum.tunici uscate. 2 .

cot .Fagus sylvatica. Sunt frunze verzi. în loc de catafile sau după acestea. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 . Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp. cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. 4 . Organe reduse.rădăcini secundare.1. incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. 3 Acer sp.). complet dezvoltate. Catafile (frunze inferioare) (Fig. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă.. Populus sp. 5 . cat . h .: Acer pseudoplatanus (paltin de munte).catafile.reprezentare schematică. 2.Fig. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase.). se usucă şi cad.Carpinus sp.cotiledon.).1. solitare. Nomofile (frunze propriu-zise.Abies alba.1. 21. două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. hf hipsofile. 21. cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate. rp .). nmf .nomofile. Ex. rs .). mai puţin lobate (Acer sp.protofile.hipocotil. 21. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. tipice. (plop) ş. 3. frunze mijlocii).rădăcina prin-cipală. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane.. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 . Se formează imediat după cotiledoane. 21.a. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. ptf . .

spic sporifer. 22.baza frunzei. 1c . Hipsofile (frunze superioare). Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 . rz . scv . III – segment primar. ra . II. 1b . elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp. Pteridophyta) Fig. bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. (ghiocel).sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici. Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri. Arum orientale ş.4. secundar şi terţiar.sporofilă cu sporange reniform. Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica). 2a .spic sporifer (stobil). Protejează florile sau inflorescenţele (Fig.microfile unite.Lycopodium clavatum. Poaceae).macrofilă la Polypodiaceae (schemă). glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. Arum maculatum (rodul pământului). lm .microfilă.scvame. Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng.rădăcini adventive. La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă.). elementele involucrului şi ale involucelului (Fam.lamină (limb). rh rahis.1. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. tulpină asimilatoare şi sporangiferă.rizom. 2 Equisetum telmateia. dispuse la noduri. 2b . 21. 1a . Apiaceae şi Asteraceae). I. flori sau inflorescenţe. .a.. bfr . Potentilla sp. 3 . 2c .).

Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penatdivizată) (Fig.). pinna). La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică. Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. scvamiforme. la rândul lor. nedife-renţiate în peţiol şi lamină. . penată (Polypodium vulgare). Polypodiatae. – feriguţă. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare).2. 22:1.a.Microfilele sunt frunze mici. microfilele sunt dispuse spiralat.). Botrychium lunaria – limba cucului ş. numite trofofile şi fertile (purtătoare de sporangi/sporangifere). Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care. aripi. Asplenium sp. – ferigă. se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. 23. foarte apropiat.) (Fig.).. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare. Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. palmată (Pteridium sp.) etc. Dryopteris sp. Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi. astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.) (Fig.a.2). numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui. Nervaţiunea. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. 22. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp.).1. Selaginella sp. 23.3. vegetative).). ş. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. La majoritatea speciilor.

induzie. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate. 1a . Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici. 2 . La Picea abies (molid) frunzele sunt ascuţite la vârf. rar verticilat. plată. 2b . numeroase. in . cu baza lăţită.). Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 .Dryopteris filix-mas (habitus).sporange deschis ce eliberează sporii.segment de ordin I cu sori.). 1c . pungente (înţepătoare). disciformă (Fig. Frunzele sempervirescente. 23.Fig.lamina.1. la uscare se desprind de pe ramuri. 2e . lipsite de peţiol sau slab peţiolate. 24. întregi. dispuse spiralat. La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă.) sunt izolate sau grupate în fascicul. lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit). lm .sporofilă cu spic sporifer. rar caduce (Larix sp.2.segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă.trofofilă. aciculare sau solziforme. 24.segment fertil cu sporangi (detaliu). 2c .induzie (detaliu).secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor. 2a . . 1b . spr sporange.Ophioglossum vulgatum. frunzele au nervaţiune uninervă. 2d . opus. dispuse pe câte o proeminenţă (Fig.

sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). 2 – Picea abies. La Larix sp. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb). Pinus sp. 25). sclerenchim dezvoltat etc. sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. 24. Frunzele acicu-lare lungi. . Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.Fig.). 3 Pinus sylvestris. moi. Frunze aciculare: 1 – Abies alba. Magnoliofite (Încreng. peţiol şi baza frunzei (Fig. Tipuri de frunze la pinofite. ţepoase. Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă.3. 24. 24. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare. (larice) frunzele aciculare. 4 .) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse.).Juniperus communis. dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig.4.

în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. pl . deltoidă. Populus tremula).peţiol.incizii. de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula). lb . lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată. triunghiulară (Atriplex patula). de forma unui ou (Syringa vulgaris. snb .Fig. sagitată. Forma laminei (Fig. de forma inimii. Tussilago farfara. Tilia cordata). în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum. obovată. cordată/cordiformă. Lamina Lamina partea principală a frunzei. sn . în formă de scut (Rumex scutatus). reniformă (Asarum europaeum). Carex curvula). bf . cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana). scutată. de forma unei spatule (Bellis perennis). lanceolată. cuneată/cuneiformă.lob (segment).baza frunzei. Galium odoratum). Symphytum cordatum.stipele. de forma literei greceşti delta (Populus nigra). ovat-lanceolată. Pyrus communis). romboidală. dn . inc .dinţi. blm . hastată.sinus bazal. Plantago lanceolata. ovată.margine. eliptică. de forma unui ou inversat.sinus. de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia). lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia). mg . lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus). este foarte variabilă ca formă. cu aspect de lance (Salix alba.apex. spatulată. falcată. asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx . 25. lamina are forma . cu vârful în sus (Viola odorata.baza laminei. Plantago media). st . 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris.

18 . atenuată (Viola persicifolia). 21 . lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae). Baza laminei (Fig. în formă de sabie (Iris germanica.ensiformă. reniformă (Asarum europaeum). Salvia glutinosa).hastată. goală la interior (Allium cepa). Tipuri morfologice de frunze . 17 . Atropa belladonna). Gladiolus sp. rigidă şi foarte subţire (Festuca sp. Fig. auriculată (Nicotiana tabacum).falcată.ovat-lanceolată.circulară (orbiculară). 15 .cor-dată (cordiformă).unui vârf de lance. 13 scutată. acută sau ascuţită (Salix alba). Sagittaria sagittifolia). 4 .).eliptică.reniformă.spatulată... 9 . Nardus stricta). plină.setacee.ovată.liniară.cuneată.triunghiulară. 12 . liniară.deltoidă.obovată. 16 . 7 ..sagitată. .fistuloasă. 5 . cordată (Viola odorata). 8 .lanceolată. Inula ensifolia). setacee. 26. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis). 2 romboidală. Atriplex patula). 3 . fistuloasă. cuneată (Bellis perennis. sagitată (Isatis tinctoria. 11 . la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella. 19 .cilindrică. 14 . ensiformă. inegală sau asimetrică (Ulmus sp. 20 . hastată (Rumex acetosella. cilindrică şi plină (Sedum acre). Typha sp.forma laminei: 1 . 22 . lungă. 10 . dilatată (Sonchus oleraceus). 6 .

acută (ascuţită). Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite.auriculată.Fig.1. 5 reniformă. încreţită (Rumex crispus). Vârful laminei (formă): 1 . 6 emarginat. involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula .retezat.cordată. ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris). Colutea arborescens. 8 . 3 .acut. Forma bazei laminei: 1 .mucronat.rotund. 11 inegală (asimetrică).acuminat.sagitată.cuspidat. La frunzele cu marginea întreagă (Fig. Urtica dioica). Fig. rotund (Cotinus coggygria. 27.dilatată. 9 . retezat sau trunchiat (Coronilla varia).spinos. 4 .rotundă. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba). Viscum album). 2 . acuminat – vârf lung. 28. 8 . 7 . ondulată (Reseda lutea). 4 .hastată. mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta). Vârful laminei (Fig.atenuată. cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides). spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc. aspră sau scabră (poacee şi ciperacee). 10 . Vaccinium uliginosum). ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere). 6 . 7 . 2 .obcordat. Trifolium sp. neascuţit (Cruciata laevipes. 10 .). 29. obcordat (Oxalis acetosella).obtuz. 3 . 9 .cuneată. obtuz. emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa. 5 .

Vaccinium vitis-idaea) etc. Salvia pratensis) etc. crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum. Carpinus betulus). 5 . Marginea laminei: 1 .). 29.vulgaris. Poa alpina). După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). Tussilago farfara. 2 . Salix alba.întreagă. După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei. iar segmentele proeminente formează lobi. Festuca sp. partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei. 4 . 3 . .serată. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată. Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia. Viola sp. perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana. 29: 2–5). ascuţite (Urtica dioica. sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. margine dublu-serată (Betula pendula.crenată. Veronica chamaedrys). Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi. Urtica urens). Fig. fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei. margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea. dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. 30)..sinuată. Petasites hybridus).dinţată. revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp.. serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici.

2 .frunză penat-lobată.frunză penatfidată. cărnoasă (Sedum sp. arbuştilor şi a plantelor erbacee). Anthyllis vulneraria ş.: Taraxacum officinale (frunză penat-fidată.4. Lamina prezintă lobi inegali.: Brassica napus. partită sau sectată. Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor. frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale. cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali.frunză palmat-partită. 7 .5.a. 31: 1–3). (Fig. 31. Frunză penat-fidată. bipenat-sectate. Frunza lirată. 5 . cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig.frunză palmat-lobată. 31. 8 . 6 . tripenat-sectate etc. care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite. pieloasă (scorţoasă.frunză penat-sectată.frunză palmat-fidată. . Frunza runcinată.). Ex. Ex.). 3 .frunză palmat-sectată.).Fig. tare). Marginea laminei cu incizii profunde: 1 .frunză penat-partită. 30. 4 . (Fig.

secun-dare şi de alte ordine. Frunze cu incizii profunde: 1 .frunză tripenat-sectată.frunză lirată.3). Acer pseudo-platanus.frunză bipenat-sectată. Ex. 32. Nervaţiune palmată (digitată).) (Fig. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. Nervaţiune penată. Hedera helix (Fig. 32: 2.frunză runcinată. 32.frunză bipenat-partită. ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Populus sp. 3 . 2 . Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. 4 .. . nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană.4.Fig. 31.: Acer platanoides. Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica. Nervaţiune paralelă. 5 . Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei.). Quercus sp. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei.).1.

numai spre marginea de la baza laminei. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus). în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc. 4 .pedată. Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate.palmată. Nervaţiunea: 1 . 6 . 32. Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină. Polygonatum sp.arcuată.) (Fig. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea. orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. Nervaţiune pedată. Parnassia palustris. 7 . com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula).Fig.: Helleborus purpurascens (Fig. Ex. auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus). 32. 2. Nervaţiune arcuată.penată. Maianthemum bifolium. dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris). . 5. iar cele lipsite de peţiol sunt sesile.paralelă.7. Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis. canaliculat – scobit longitudinal. 32: 5. 3 . Nervurile laterale se ramifică unilateral.6).).

). Carduus sp.a.frunze concrescute (connate). 33.). 3 – frunză perfoliată. decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee.frunză amplexicaulă. ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus. 33.).) (Fig.Fig. pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale.4.2.). 2 .). la nivelul nodului. connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş. Frunze sesile: 1 . 33..5. . Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină. Lamium amplexicaule. Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina. perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum. 33.) (Fig.3.frunză sesilă propriu-zisă. Bupleurum rotundifolium) (Fig. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină). 33. Thlaspi arvense) (Fig. Verbascum thapsiforme. 5 . 33. 4 – frunză decurentă.1. Cirsium sp.

la care stipelele concresc două câte două.3.. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele.frunze reduse la teacă (Juncus sp.2. ligula. au aceeaşi formă şi mărime cu acestea. natura.).teacă umflată (Apiaceae).1. tc . După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus). La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile. 34. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig.). 34. reniforme (Salix caprea). Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată. Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp. Prezenţa sau absenţa stipelelor.1. 1. stipele axilare situate între peţiol şi tulpină. ohrea (ochrea).. forma.teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae).) (Fig. stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse. 4 .teaca (vagina): 1 . stipele opuse peţiolului. Viola sp.). 3 . 35). 2 . Baza frunzei .).). Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica). voluminoasă (Fig. Trifolium medium. lm . hastate (Lathyrus sp. La reprezentanţii Fam. dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor. Trifolium pratense). cu rol în apărarea mugurilor foliari. concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp. 34.) (Fig. Scirpus sp. La reprezentanţii Fam. dar se deosebesc de nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se . semicordate (Crataegus sp. După poziţie se deosebesc: stipele laterale. solziforme (Fagus sylvatica) (Fig.). 34. 35: 4–9). concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp. cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp. lanceolate (Galium aparine).teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae). Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei.lamină.4. mai mari ca frunzele. care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica.Fig.. Stipele. 35: 1–4)..).). 34.teacă. Trifolium campestre). de regulă perechi. 35.

stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp.stipele.dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.urechiuşe. 10 . Fig.stipele lanceolate (Galium aparine). 3 ligula la Poa pratensis.10.frunză.).) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele). lm . Anexe foliare . st . Anexe foliare: 1 .stipele libere (Fagus sylvatica). 2-3 .urechiuşe la Hordeum vulgare.ligula la Poa trivialis. tc . 4 . lig . o ohrea.teacă. Rosa sp. ur .stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna).stipele: 1 . 35. 8 . 35. 4 . f .). 36. După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica.ligula. .stipele cordiforme.stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes).. 7 .stipele hastate (Lathyrus sp. Ulmus sp. 2 . 5 .ohrea la Fagopyrum esculentum.lamina. 6 . concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus). 9 .stipele semicordate (Trifolium campestre). Fig.).stipele reniforme (Salix caprea).

37. Pisum sativum. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele.3). Ligula.a.. II sau de ordin mai înalt. păroasă (Eragrostis sp. 3. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. aflată la limita dintre teacă şi lamină. Vicia sp. ş. 36. Rosa sp. Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole.1.) (Fig. de consistenţă membranoasă sau scorţoasă. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia. Ohrea. structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. Polygonum sp. Ligula este caracteristică poaceelor. ciliată (Dichanthium ischaemum). Este o formaţiune cu rol protector. ligula continuă teaca.). 36: 2.). 1. oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis)..2. Rumex sp. sfârtecată/lacerată (Festuca sp.).a. . Polygonaceae (Fagopyrum esculentum.) (Fig. întreagă.1. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă. de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. Sorbus aucuparia ş. ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis). 36. ciliată sau sfârtecată.) (Fig. 37: 2–4). Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp. Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule).) (Fig.4).. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului.

pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp.). ş. ...a). 3. Caryophyllaceae.frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia.). (Fig. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp. 38. Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze. Trifolium sp. 5.3. frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. Frunze compuse: 1 . Lysimachia vulgaris.1. Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină.). 6 .) (Fig. 38. 37: 5. Paris quadrifolia ş. 38.2.). dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante.2.6).a. dispuse de o parte şi de alta a tulpinii. frunze pentafoliolate (Lupinus sp. (Fig. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. 37. Lamiaceae. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae. Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general. Scrophulariaceae ş.a. (6). Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus. 2. 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp. frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig. Fig.).frunze palmat compuse.

formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope. Variaţii privind forma. 2 .4. în rozetă (Fig. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope.dispoziţie opusă. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă. Taraxacum officinale ş.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii. 38.). Capsella bursa-pastoris. Anisofilia. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. . Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie.dispoziţie alternă. 38. De la această regulă există şi o serie de excepţii. Fig. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 . dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma. 3 dispoziţie verticilată.a.frunze rozulare bazale. 4 .Frunze rozulare bazale. La o serie de plante (Bellis perennis.

pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. 39. frunzele. eliptice. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între . Frunzele dispuse lateral sunt mai mari. Mozaic foliar. La Acer pseudoplatanus. Anisofilia: 1 . Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale. pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari. 1a . La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod.). 39.frunze tetrastihe inegale (detaliu). Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.). La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur.Atropa belladonna. iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig.Fig. 39. Variaţii privind forma.1. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii.Selaginella helvetica.2. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. 2 . Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte.

Frunze cu rol protector. Ex. 40.Acer pseudoplatanus. . întreagă.). Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite.) ş.). Heterofilia: 2 . plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum. Carduus nutans.2. 3 Ranunculus cassubicus. alungite.frunzele laterale (Fig.. 40.) (Fig. 40. iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig.1. întregi (Fig. Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix). Variaţii privind forma. 40.).). Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative. Carlina vulgaris. O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.Hedera helix. ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.a. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides. Heterofilia. Xanthium spinosum ş. mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Mozaic foliar: 1 . la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă. Capsella sp.3.a. Cirsium arvense. Geranium sp.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale.1. Fig. 41.

). capitaţi (cu o parte terminală globuloasă).2. lamina frunzei se pliază spre faţa superioară. (foaie grasă). Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari. rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate.3. acoperind insecta pe care apoi o digeră. Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari. 41.) (Fig. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta. care elaborează enzime proteolitice. 41. provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. frunze complet transformate în cârcei.: Pinguicula sp. Ex. care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba).Frunze cu rol de agăţare. . Frunze cu roluri nutritive speciale. frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp. Ex.). plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane. sesili. pluricelulari. pe locuri turboase (Fig.). Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri.

). Leontodon hispidus). . scurţi. mici. drepţi şi mai rari (Betula pubescens). deşi. – glabrescent – organ aproape lipsit de peri. Pulmonaria officinalis). glande (Impatiens noli-tangere. aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae. – setiform – organ acoperit cu peri lungi. groşi şi rari. 2 . moi. Frunze metamorfozate: 1 ..spini la Carduus nutans. deşi şi ţepoşi (Echium sp. dispuşi neregulat (Symphytum officinale. Poa sp. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor. – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp. – pubescent – organ acoperit cu peri fini. drepţi. rigizi. foarte deşi şi încâlciţi. densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri. Sedum vulgare). – lanat – organ acoperit cu peri deşi. – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi. rigizi. – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi. frunze de Hyoscyamus niger). – scabru – organ aspru. 3 . 41. formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum). – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa. lânoşi.Fig. creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba). slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum). – hispid – organ acoperit cu peri lungi. Knautia arvensis).cârcei foliari la Vicia sepium. moi. – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului. Calamagrostis sp. subţiri. dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum. prevăzut cu peri foarte scurţi.frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. rigizi. lânoşi. Papaver rhoeas). moi. – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi. Arabis hirsuta.. – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus. lungi. albi.). – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi. – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi. drepţi. lanatum).

Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere.Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină). Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. 42: 1a. Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine). 23).1b). Pinaceae (Pinus sylvestris. În sporange. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. 6. Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. 23.a. Fig. se formează spori (pteridospori). Pinus mugo) florile unisexuate. barbat (peri lungi pe un organ). 22: 1. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă . arahnoideu (peri ca pânza de păianjen). sori etc. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus. la bază cu 1–2 bractei care îndeplinesc rolul de înveliş floral. Picea excelsa. în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor. au forma unui con mic – conuleţ (Fig. dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta). dispers (peri rari pe un organ) ş. Pe axă sunt dispuse spiralat. 42: 1b). Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere.2. monoice. Abies alba.). numeroase microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere. La reprezentanţii Fam. la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza. primitiv.2.2. sunt grupate în conuri. se formează microspori şi ulterior granule de polen. Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii. (Fig. în acest scop.

Pinus sylvestris: 1a .d.e. La reprezentanţii Fam.solz car-pelar cu două seminţe.solz carpelar.floare & văzută dorsal.axa inflorescenţei. br . rm . conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede.umbo.ovul. Fig.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri. ov . iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. megasporofilă). Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar. 1i .axa florii.longitudinală.f. 42. 1g . 1c .bractee. 42.1: c. u . 1f .microspo-rofilă.floare & văzută ven-tral.con & matur. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină. 1d secţiune longitu-dinală prin con &. caracter ce se menţine şi la seminţe.ramură cu flori %.ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri). Organizarea florii la conifere . . 1b . eliberând granulele de polen. 1e .g). Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Cupressaceae (Juniperus sp. a . Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). solz seminal. af .micro-sporange. 1h . msf . Odată cu acest proces. În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar.ramură.secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ).sămânţă aripată. sc . msg . Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule.

Sămânţă protejată de aril.Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate. 42: 1h. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Ex. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice. cărnoase şi parţial cărnoase. păştiţa albă). asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobace.1i). Flori solitare. Anemone ranunculoides (floarea Paştelui. Tegumentul seminal este dur. după fecundaţie. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. Galanthus nivalis (ghiocel). Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui. Pinaceae. cărnos. 43). iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. (mac) (Fig. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară. . păştiţa galbenă). Pseudobacele sferice. se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos. dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. Seminţe aripate. Papaver sp. La Juniperus sp. sclerificat. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic. de consistenţă cărnoasă care. florile se dezvoltă în axila unei bractei.

Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). Fabaceae (Robinia pseudacacia.: Convallaria majalis. 44). calatidiu. . ament. inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte).) (Fig. Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam.Anemone nemorosa. Vicia sp. 2 . La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară. cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare). – punguliţă etc. Racem – pe axa principală se dezvoltă. Ex. (lumânărica). umbela. 3 . Inflorescenţe. Capsella bursa-pastoris – traistaciobanului. Thlaspi sp. Flori solitare: 1 . spic. Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. 43. de la nivele diferite. de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare.Fig. Verbascum sp.: racem. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor. Ex.Anemone ranunculoides.) şi Brassicaceae. capitul. spadice. axe secundare fiecare terminată cu o floare.Galanthus nivalis. corimb.

Inflorescenţe simple racemoase.Vicia cracca. 46: 1. Racem: 1 . Ament – pe axa principală flexibilă.2). 45: 3–5).: Alopecurus pratensis (coada vulpii). 2 .Alyssum repens. Plantago sp. Populus sp. Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. 4 . pendulă sau erectă. Ex. 45: 1.schema inflorescenţei.: Alnus sp. Ex. se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc.: Spiraea sp. (plop). din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex. axe florifere secun-dare care.Fig. (mesteacăn).2). în partea superioară. Inflorescenţă caracteristică Fam. Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate. (pătlagina) (Fig.4).Convallaria majalis. Carpinus betulus (carpen). Corylus avellana (alun). (arin).: Allium ursinum (leurdă. (coronişte). 44. (salcie) (Fig. Salix sp. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern. . Coronilla sp. 3 . Ex. Betula sp. (cununiţă) (Fig. ajung la acelaşi nivel. 46: 3. Poaceae. de la nivele diferite. usturoiul ursului). Fagus sylvatica (fag). scurt pedicelate sau sesile.

sferică sau ovoidă.Spiraea chamaedryfolia. Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. 4 . Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată.: Matricaria recutita (muşeţel). 2 .schema inflorescenţei.schema inflo-rescenţei..Plantago sp.flori.: Arum orientale. compactă sau goală. 5 . Spic: 3 . se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Typha sp.Fig.Alopecurus pratensis. Corimb: 1 . (trifoi). 48: 1. 46.Coronilla varia.schema inflorescenţei. Ex. Ex. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. (papura) (Fig.2). . 4 .schema inflorescenţei. Ament: 1 . Capitul – pe axa principală scurtă. ap axa principală. 45. Asteraceae (Fig. Inflorescenţe simple racemoase. Arum maculatum (rodul-pământului). Umbela: 3 . 2 . Inflorescenţe simple racemoase. se inseră flori sesile sau scurt pedicelate. fl . căr-noasă. 47). întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. Fig. Trifolium sp.Corylus avellana.

Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei). fls .inflorescenţă acoperită de spată. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. dihaziu şi polihaziu. După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare.flori &.schema inflorescenţei. ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. 47. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile.Fig.inflorescenţă cu spata îndepărtată. Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu). 48: 3–5). 2 . cu creştere definită. Hieracium villosum (vulturică). bracteele de la baza axei formează involucrul. flm . Inflorescenţe simple race-moase. Nu se formează o axă comună. se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu. apm aparat de manifestaţiune. Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite.flori sterile. 3 . Spadice la Arum maculatum: 1 . .flori %. care pornesc din acelaşi loc. flf . Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.

Matricaria recutita. 2 .Leontodon hispidus.Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Capitul: 1 . . De pe această axă. ripidiu. Fig. 4 – Hieracium villosum. 5 .schema inflorescenţei. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. Calatidiu: 3 .schema inflorescenţei. 1a . Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu. 48. bostrix şi cincin. subterminal. din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare. Inflorescenţe simple racemoase.secţiune longitudinală prin inflorescenţă. ramificaţia continuând unilateral.

Ex. 2a .1. b1-b5 succesiunea bracteilor. – rugină) (Fig. – nu-mă-uita etc. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.1. 2 . spre dreapta sau spre stânga. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. 1a fragment de inflorescenţă. 1b . urmând o linie helicoidală.drepaniu la Juncus bufonius.succesiunea florilor.: Hemerocallis sp. 50. rezultând o inflorescenţă în formă de zig-zag sau evantai. (stânjenel) (Fig. 49. în planuri diferite (la dreapta şi la stânga). I-VI . transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ.). Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . 50. 49.) (Fig. în două sensuri diferite. .).ripidiu văzut lateral (schemă). dar alternativ. Iridaceae.ripidiu la Iris pseudacorus. Myosotis sp. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă.drepaniu văzut în profil (schemă). Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior).Fig. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam.).: Iris sp. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară.). Juncaceae (Juncus sp. Ex.2. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. (crin) (Fig. 49. Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri.2.

succesiunea bracteilor. Inflorescenţe compuse . 51.succesiunea florilor. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal).: Myosoton aquaticum (pleşcaiţă) (Fig. Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. în axila a două bractei opuse.cincin la Symphytum officinale.Fig.: Butomus umbellatus (roşăţea). Chenopodiaceae. 1a bostrix (proiecţie). din acelaşi loc.).1.2. cima dicotomică). Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 . aproximativ egale ca lungime.. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. se dezvoltă două axe secundare.bostrix la Hemerocallis sp. mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. 2a .). 51. (Fig. b1-b5 . Ex.a. ş. de sub floarea terminală. din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară. Dihaziu (cima bipară. terminate fiecare cu câte o floare. Ex. Sedum sp. Caryophyllaceae. 50. 2 . Inflorescenţă caracteristică Fam. I-VI .cincin (proiecţie).

(raigras/iarba de gazon). La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori.: Anthoxanthum odoratum (viţelar). Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. scurt pedicelate numite spiculeţe.schema inflorescenţei. Triticum aestivum (grâu comun) etc. Lolium sp.dihaziu la Myosoton aquaticum. 2 . Poaceae. 2a .1. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. La noduri se inseră alternativ spice simple.).polihaziu la Butomus umbellatus. 51. (Fig. lung pedunculate. ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore. I-V . Ex.axe de vârste/ordine diferite. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor). 1a . Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară.Fig. 52. Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid.schema inflorescenţei. Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase. Inflorescenţe simple cimoase: 1 . Secale cereale (secara). mai mult sau mai puţin răsfirat. fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase. .

).spiculeţ. Festuca sp.spiculeţ.călcâi. Spic compus: 1 .schema generală a unui spi-culeţ. asp . 53. (păiuş).3. (păducel). Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. (firuţa) ş.a. Ex. (obsiga). 4a . Poa sp. Nardus stricta (ţăpoşică).stigmat plumos. 4 . sta . ovr . pi . Rosaceae: Crataegus sp. (Fig.palee inferioară.ovar. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. (Fig.Festuca supina. cl .2. axele secundare se ramifică sub formă de umbelă. 3 . stg . 3a . Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş. Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb.axa spiculeţului.axa spicului (rahis).Elymus repens. 53. aspi . 52: 2–4). la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. 52. Daucus carota (morcov) ş. Ex.1.spic compus (schema inflorescenţei).). . Umbela compusă. (Fig. 1c . Panicul: 2 .glumă superioară. ps .). Fig.a.spiculeţ. lo – lodi-cule. 1a . Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule. 1b .a. Bromus sp.glumă inferioară.: Hedera helix (iedera) (Fig.Arrhenatherum elatius (ovăscior).: Aegopodium podagraria (piciorul caprei). gs .palee supe-rioară. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase.Bromus hordeaceus. la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam.stamine cu antere oscilante. 53. gi . Axa principală.Poa annua. Apiaceae (Umbelliferae).

in .umbelulă.involucru.: Achillea sp.schema inflorescenţei. floarea Reginei) (Fig. Capitul compus.Fig.schema inflorescenţei. floare de colţ.corimb compus la Sorbus aucuparia. Asteraceae. Axa principală se ramifică sub formă de racem.). axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. 54. 54. Racem cu calatidii.: Petasites albus (captalan) (Fig. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb. inv involucel. 2a .3. . Ex. Ex. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Ex. 54.racem cu umbele la Hedera helix. axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu.2. (coada şoricelului) (Fig. 1a .). Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 . 53.umbelă compusă la Aegopodium podagraria.).: Leontopodium alpinum (albumiţă. umb .1. 2 . 3 . Corimb cu calatidii.

De pe această axă. 3 - apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă).: Euphorbia sp. iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig.floare %.corimb cu calatidii la Achillea millefolium. Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin.floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare. gln . În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât. Fig. din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.ciaţiu în secţiune longitudinală .racem cu calatidii la Petasites albus. aparent.floare % (stamină). flm .vedere exterioară a unei „flori biologice”. 1a . Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 .. se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite. 2 . Umbelă de spiculeţe. flf . 2a calatidiu. (laptele-cucului/ laptele câinelui). Ciaţiu la Euphorbia sp. din axila mai multor bractei. 2b floare. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. Ex. flori scurt pedicelate. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. 1b .floare &. ciaţiul se aseamănă cu o floare. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. 54. Pe axele secundare formate se află. Ex.florile % sunt dispuse în cincin.: Cynodon dactylon (pirgros). cp . cpf carpofor. De pe fiecare axă a polihaziului. 2c schema inflorescenţei.glande nectarifere. 2 . Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate . se formează astfel un polihaziu.: 1 . fiecare terminate cu câte o floare.floare.cupă. dispuse în axila unor bractei. 55. de la primul nod aflat sub floare.Fig. 55). Ultima . 3 .porţiune de tulpină cu calatidii.

disciform – ca un disc (Rubus sp.). pt . bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare). Fiecare stamină este considerată o floare masculină. capitul cu cincin – Armeria sp. r . cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască). Fig. androceu şi gineceu (Fig. 2 . Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp. cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp. care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. ca . Floare completă de Ranunculus acris: 1 .de stamine cu filamente inegale. sub formă de butelie (Galanthus nivalis). 57). ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară.receptacul. Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii.floare văzută în profil.. 56. sta stamine.petale. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul.peduncul floral. sp .floare în secţiune longitudinală.).: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). (Fig. Învelişul floral .sepale. 56).carpelă.). pf . spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex. Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă. Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă). cilindric etc. înveliş floral. Euphorbiaceae.

lamiacee. atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă. 4 .). culoare (flori heteroclamideice. urceolată (Hyoscyamus niger). Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.sferic la Ranunculus sceleratus. Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate. 57. . cu înveliş floral simplu). inserate pe receptacul spre exterior. brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee. 58: 3–7).Fig.8. 2 . 58. 3 . Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp. primulacee ş. El se numeşte periant. cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice.a) (Fig. Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul.2). La unele flori caliciul apare sub formă de peri.. Potentilla sp.). Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). Tipuri de receptacul floral: 1 .cupuliform la Rosa arvensis. dimensiuni.). campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. 58: 1–7). Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri.disciform la Rubus odoratus. 58: 1.) (Fig. părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi). (Fig. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. Caliciul este dialisepal. inflată/umflată (Silene sp. infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris). când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee. Ex.sub formă de butelie la Galanthus nivalis. De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială.: Arnica montana. deobicei verzi.

Sinapis arvensis. 6 . Caliciu dialisepal: 1 .caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. 4 .flori tubuloase de Arnica montana. dispuse în alternanţă cu sepalele.. în general diferit colorate. 2 . Tipuri de caliciu. Forma petalelor: 1 . 5 . 8 . 7. îngustată a petalei. K – caliciu..oval-lanceolată (Nymphaea alba). 4 infundibuliform la Primula veris.unguiculată (Cheiranthus cheiri). Totalitatea petalelor alcătuieşte corola. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi.orbiculară (Ranunculus acris). Caliciu gamosepal: 3 . partea inferioară. 7 campanulat la Gentiana acaulis. 5 . Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate. Caliciu format din peri: 8 . 59. Sepalele pot fi persistente sau caduce. cu care aceasta se prinde de receptacul. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă. 3 .cornet nectarifer . 58.tubulos la Dianthus sp. Fig. Petale transformate în organe nectarifere: 6.bilobată (Stellaria media).urceolat la Hyoscyamus niger.inflat la Silene sp. 2 .Fig.tetralobată (Lychnis flos-cuculi). La Papaver sp.

Helleborus sp. câte o glandă nectariferă).). Solanum sp. (Fig. Ranunculus acris).) şi gamopetală.Sinapis arvensis.Fragaria vesca. Stellaria media – rocoină (Fam. Helleborus sp. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 .floare de fabacee (Pisum sativum). Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam.. Rosaceae). bazal. 4a . (6). tetralobată (Lychnis flos-cuculi). emarginată (Rosa sp. 60: 1–3).) etc. 3 . Fabaceae. – omag. Rubus sp. . fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară.. Brassicaceae. Ericaceae. 60. când petalele sunt concrescute (Solanaceae.) (Fig. al . bilobată (Stellaria media). Brassicaceae). Caryophyllaceae.carena (petale inferioare). Convolvulaceae.alae/aripi (petale laterale). Corola este dialipetală. Caryophyllaceae) (Fig. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp... La Helleborus sp.pinten nectarifer la Viola odorata. Orchis sp.. – spânz. când petalele sunt libere (Ranunculaceae. Rosaceae. 9 . 59: 1–5). ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Viola sp. 5 . 2 . Glandele nectarifere (nectarine). Asteraceae ş.a. cornete nectarifere (Aconitum sp. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 . ve . Apiaceae ş. 59: 6–9). ca . Trollius europaeus – bulbuci). Fig. ovallanceolată (Nymphaea alba). (7) şi Trollius europaeus (8). pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp.Stellaria media.corola etalată.vexilum petala superioară).Veronica polita.la Aconitum sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp. unguiculată (Cheiranthus cheiri).a.

hipocrateriformă (Syringa vulgaris). vexilum).5. 3 .).personată la Linaria vulgaris. 5 .floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei). 2 . Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare. 5 .floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei). 61. rotundă (steag.tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2). 4a .globuloasă (Vaccinium myrtillus). (Fam. 60. 4b . 3 .: Pisum sativum (Fig. 4 . două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa. Ex. 4 .). stindard. (3). 1a floare văzută în profil.floare ligulată de . Scrophulariaceae) (Fig.capitul la Leucanthemum vulgare. Fig.bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. 2. 60.Fig. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1. 6 .4. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 .campanulată (Campanula rotundifolia). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam.infundibuliformă (Calystegia sepium). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. carena).

Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam.. Perigon (P): 1. C . K . Salvia sp. Datura stramonium). sta .corola.şi gamotepal la Orchis sp. Lamiaceae (Labiatae).caliciu. hipocrateriformă (Syringa vulgaris). stg . 63.. format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Pedicularis sp.P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium.). lbs . 7 .. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa.gamotepal la Muscari sp. urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc.Taraxacum officinale.labium inferior.pinten. aproape sferică (Vaccinium sp.P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris.. la Linaria sp. globuloasă. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig..stigmat.ligula corolei. – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior. Nicotiana tabacum). campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp. Ex. (1) şi Aconitum sp. 61). ovr . . 2 .labium superior. alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior. (2)..1.: Lamium maculatum. lgc .stil. (Fig. 4 . l .ovar. pin . 5 . Convolvulus sp.). 62: 2. Fig. 6 .diali.P alcătuit din bractei la Luzula sp.). infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp. 3 .3). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona). sti . 62.dialitepal la Lilium sp. lbi .labelum.stamine. (Fig.

Salix sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale.floare %.). liberă. de lungime variabilă. rezultat din concreşterea petalelor.. Perigonul este sepaloid.4. Rumex sp.. Lilium sp..5).a.1. Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp. partea sterilă a staminei este subţire.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp. 2a .. Fig. Galanthus nivalis. Carpinus sp. Asteraceae (Compositae).. 1a . . 64. Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. (Fig. floare %. 62: 4. cilindric. Lilium sp.2).: Leucanthemum vulgare. când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp. Taraxacum officinale ş..) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp... Scirpus sp. conectiv şi anteră (Fig. Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp. ament %. unele concrescute iar altele libere. Fig. 2 Carex sp. Urtica sp. se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 64). 63: 1–3). 1c . Iris sp. nepereche.ament &. nepereche. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară. Fraxinus sp.. care se continuă lateral cu un limb – ligula. 65.). 1b . O stamină este alcătuită din filament staminal. iar tepala anterioară. La Orchis sp.. peri (Eriophorum sp.a. 63. Polygo-natum latifolium ş. simplu sau ramificat (Fig.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp. Scilla bifolia ş. Filamentul staminal. 63: 5–7.) (Fig.floare &. Ex.)..– ligulată – corola are un tub scurt la bază. Colchicum autumnale. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Flori nude: 1 .Salix sp. 65: 1. în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere.).) (Fig. Galanthus nivalis..floare &..

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4). Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus). Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine (Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam. Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11

disciform şi stelat (Papaver sp.).Symphytum officinale.). Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor).). Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Ovarul este partea bazală.). stil şi stigmat (Fig.stigmat.floare brevistilă.ovar. ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp. Fig. 69: 1.. ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil).).stil. 4a .Alchemilla sp. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar. sti .G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului. filiform şi papilos . pentafid (Geranium sp. (Fig. Ex.. stg . 3 . ovr . Stilul este o prelungire a ovarului. 70: 1–3). Primula sp.. Boraginaceae) (Fig.. cvadrifid (Epilobium sp. lobat (Lilium sp.4. trifid (Campanula sp. ce face legătura între ovar şi stigmat. 70. Fragaria sp. Crocus sp.). Stigmatul este partea terminală a stilului. voluminoasă a gineceului care conţine ovulele.). adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Lamiaceae). După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii. sti .). 70. bifid (Arnica montana. Stil ginobazic: 1 . 2 . Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp.floare longistilă. Hetero-stilie la Primula veris: 4 .stil. lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.: Primula sp.. Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.Fragaria vesca. variabil ca formă.2)..

72.). Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae. Nardus stricta).plantă monoică. (Fig. 2 . 71. 9 gol/găunos (Viola tricolor).trilobat (Lilium sp. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 . 5 . 3 .(Plantago sp. 71). 3 .plantă . flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu. Tipuri de stigmat: 1 .plante cu flori bisexuate/ hermafrodite. 2 .filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7). Poaceae).foliaceu (Iris germanica). flori asexuate (agame) – flori sterile. gol/găunos (Viola sp.) etc. foliaceu (Iris sp. 8 – papilos (Festuca sp. 7 .). 5 . Tipuri de flori după repartiţia sexelor După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme). Fig. Tipuri de plante după repartiţia sexelor Fig. 6.trifid (Crocus sativus). fără androceu sau gineceu. 4 .plantă dioică. 4 .).plantă agamonoică.bifid (Arnica montana).).globoid (Primula sp.). 10 . papilos (Festuca sp.)..disciform şi stelat (Papaver sp.

andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp..). După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ. plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae). plante monoice – au flori unisexuate. 8 . Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe.ginandromonoică (trimonoică)..a. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite. Veratrum album).: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii.. 7 . Saponaria sp.. masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp. ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis). ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp. plantele poligame pot fi: poligam-monoice. plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee). . feminine şi bisexuate (Acer sp.plantă ginandrodioică. Ex.plantă androdioică. 9 . Pulsatilla montana). androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala. Fagus sylvatica ş. Thymus sp.plantă ginodioică. Leontopodium alpinum. pe doi sau trei indivizi.plantă andromonoică. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale. Corylus avellana.). 10 . masculine şi feminine sau alte combinaţii. plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba. Salvia pratensis. poligam-dioice şi poligam-trioice. Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi.plantă ginomonoică.). având flori bisexuate. se deosebesc (Fig.). indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Urtica dioica ş. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii. 6 .a.

litere şi cifre. având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris. trimere (Iris sp. Poziţia gineceului..). Linaceae). Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale. ·|· – simetrie zigomorfă. 5 – flori spirociclice. sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. A – androceu. Iridaceae.– verticilată (ciclică. } – flori bisexuate. G – gineceu. Primulaceae. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp. Salix sp. G5.). Majoritatea angiospermelor sunt tetra. Ranunculus sp. polimere (Crassulaceae). Urticaceae). + – simetrie bilaterală. Lilium sp. |. ~ – flori unisexuate masculine sau feminine.: K5. K – caliciu. În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele. Fagaceae. Scrophulariaceae). Solanaceae. Ex. Betulaceae.. raporturile dintre ele). triciclice. P – perigon. C – corola. tetraciclice (Apiaceae. C5. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă. Trollius europaeus). Liliaceae). pentaciclice (Aceraceae.: [C(5) A5] – stamine concrescute . Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor. în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor). hexaciclice (Brassicaceae). dimere (Papaveraceae). Fraxinus sp.). Lamiaceae. Ex. Boraginaceae.şi pentaciclice. Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite.. Tulipa sp. diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G. pentamere (Primulaceae. Corylaceae. Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie).. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. tetramere (Rubiaceae). Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). A5. – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri.

bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele. Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). pruinos (brumat). Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. albăstrui-cenuşiu (suriu). de la exterior spre interior. iar pe cercurile concentrice trasate. Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care. iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Construirea diagramei florale. pe faţa externă. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. caliciul. corola. C(5). se reprezintă axa florală şi bracteea. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. La o floare spirociclică. gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului. staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei. olivacee (de culoare verde-bruniu). reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verdealbăstruie. axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic.pe tubul corolei. A(5). Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense. o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane. Lamium maculatum). Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri. . androceul şi gineceul. G(5).

. hipsofilele (Corylus sp. organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. tuberculi.). Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens).). mezocarp (zona mijlocie. stigmatul (Papaver sp.).). receptaculul (Fragaria sp. Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior).Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii). La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent. lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale. rizomi). Fructul Fructul. în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat.

păstaie la Vicia sp. Vicia sp.dehiscenţa ventricidă. Capsula: 1 .dehiscenţa siliculei. Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 4 . (măzăriche) (Fig..dehiscenţa dorsi-ventricidă. 5 . dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor. Ţinând seama de consistenţa pericarpului.). 73. 7 . 2a . 1a . se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula. Tipuri biologice de fructe. 6a . baca şi drupa. . Ex. Ex.: Pisum sativum (mazăre). dehiscent la maturitate. 2 .silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris. 7a . 6 .Fig.silicva la Cheiranthus cheiri. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei.. Capsula este un fruct cu pericarp uscat. 73: 2. 5a -dehiscenţa silicvei.păs-taie la Pisum sativum. 73.3).folicula la Helleborus sp. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule.dehiscenţa siliculei.1. nuca.silicula latiseptă la Lunaria annua. 3 .lomenta la Coronilla varia.

capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp.) (Fig.).dehiscenţa septifragă.septicidă (Colchicum autumnale). Ex. Ex. capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie. Tulipa sp. 7 denticidă (Primula veris). sm . Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar.septifragă la Viola tricolor. Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig.carpele la maturitatea fructelor. Lilium sp. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă).). 73. Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve.: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului). Ex. prin 4 linii longitudinale.).7).rostru.poricidă (Papaver somniferum). 2 .capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense. 74: 1–4). Viola sp. 3a . 73: 6. 6 .sămânţă.septifragă (Datura stramonium).stigmate. 74.loculicidă (Tulipa sp. 4a – dehiscenţa septifragă. de la vârf până la bază. 1a dehiscenţa septicidă. 73. Lomenta – fruct asemănător unei păstăi. stg .. gâtuite între seminţe.4. rst . de jos în sus. 2a . bilocular. 4 . prin linii longitudinale în peretele fructului. între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele..5. 3 .). 8 . Capsula: 1 . af axa florii. câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. Tipuri biologice de fructe.pixidă (Anagallis arvensis). . Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale.dehiscenţa loculicidă. la maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Fructul matur se deschide în două valve. 5 .: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. ca .Fig.

(achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos.5.) (Fig. Tipuri biologice de fructe.peri. r .cariopsă (Triticum sp.). 2 . 4 .rostru. Plantago sp.). s .). indehiscent la maturitate. 74. Nuca este un fruct cu pericarp uscat. 74. 9 .diachenă (Carum carvi). Fig. 12 . 6 . Nuca: 1 . cupuliform). 4a achenă. 10 .disamara (Acer pseudoplatanus). 3 . Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.). În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.7. . Ex. 74. 11 .8.samara la Ulmus glabra (7). Hyoscyamus niger.). Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9).şanţ.poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos). em . capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig.6.achenă cu papus (Asteraceae). Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. 74.Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis. (Fig.: Primula sp.poliachenă (Ranunculus sp. 75.).) (Fig. 8.achenă (Matricaria perforata).papus.poliachene la Fragaria sp. 5 . pp . 7.).embrion. La Geranium sp. p .tetraachenă (Symphytum sp.

75: 1.12). 6a . 75. Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp. 75.) (Fig. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.secţiune longitudinală prin polidrupă. Tipuri biologice de fructe. 75: 7–9). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig.Convallaria majalis.sămânţa. neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana. 3 fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia). r . 75.3.5.75: 11. sm . 2 . Boraginaceae. Rosa sp. Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp. 75. Lamiaceae) (Fig. end endocarp.) (Fig. Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam..). Baca: 1 .).receptacul cărnos.).2).Solanum dulcamara. La Fragaria sp.polidrupă la Rubus idaeus. 76..drupeolă în secţiune longitudinală. 6b .epicarp.4.) (Fig. Drupa: 6 .).mezocarp. Ranunculus sp.). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.).fruct deschis.10. . dr . 5a .Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă.. Rosa sp. Apiaceae (Fig. Fig. 5 .). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp. Aste-raceae) (Fig.fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.. 4 . ep .Atropa belladonna. bilateral la mesteacăn (Betula sp. mz .6. 75. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.drupeolă.

Selaginellaceae . dispuse spiralat.BAIULUI (REGN PLANTAE. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime). mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ord. CORMOBIONTA) 6. sesile. 6.5). ramificate dicotomic sau pseudomonopodial.2. Lycopodiales Fam. fara ligula. 76: 3. 76. Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. Lycopodium clavatum (pedicuta).: Lycopodium alpinum (bradisor). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere. Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe.Baca este un fruct cu epicarp subţire. perene. SUBREGN. Convallaria majalis. Sporangii dispusi în axila sporofilelor.6. Ex. Lycopodiatae Ord.). uninerve. Lycopodium selago (bradisor) (Fig. 76: 1. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).3. Lycopodium annotinum (cornisor). prinse de substrat prin radacini adventive. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI . Ex.: Rubus idaeus (Fig.1. sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati în spice sporifere mai mult sau mai putin distincte.4). înguste. 77). Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. Ex. mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. fara noduri evidente. diferentiate în trofofile si sporofile. Plante erbacee.: Atropa belladonna.3. Selaginellales Fam. Tulpini repente si ascendente. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Drupa este un fruct cu epicarp subţire. Solanum dulcamara (Fig.

frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala).sporofila cu sporange. Selaginellaceae: 4 . Frunze mici.frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala). moi. 1a . 77).sporofile cu sporangi. 3b microfila. Ex. ramificate dicotomic.sporofila cu sporange.Lycopodium annotinum. 1b microfila.Fig. 4a. Plante erbacee de dimensiuni reduse. 4b . fixate de substrat prin radacini adventive. Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei).Lycopodium selago. sunt grupati în spice sporifere situate pe ramurile ascendente. 3 . 77. egale sau inegale. Equisetales Fam. Fam. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate. 4e . 3a . Equisetaceae . Tulpini repente. Selaginella selaginoides (Fig. sesile.: Selaginella helvetica.Lycopodium clavatum. 2 . dispuse opus sau altern. Lycopodiaceae: 1 . 4d . Cls.Selaginella helvetica. Equisetatae Ord. 4c microfila cu ligula. Fam. Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori).

hyemale. Equisetum sylvaticum (rusinea ursului). palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde. dintate. asimilatoare (de vara). Equisetum palustre (barba ursului). Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. reduse la scvame (neasimilatoare). fiecare sporofila poarta 5–12 sporangi. fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte.Equisetum sylvaticum. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate. E. Plante erbacee. pipirigut de munte). verzi (asimilatoare). arvense. .: Equisetum arvense. tulpina sporifera.Fig.portiune de rizom. 78). Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. Equisetum hyemale (pipirig. asimilatoare. 2 . Ex. Sporofile de forma peltata (scut). 3 . 2a . sylvaticum). Equisetum telmateia. Fam. grupate terminal sub forma de spice sporifere. Frunze uninerve. sterile.tulpina sterila. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). perene. 1a tulpina sterila. Equisetaceae: 1 . tulpina fertila (de primavara). Equisetum pratense. ramificate (E. 2b . brune. 78. E.Equisetum palustre. prevazute cu noduri si internoduri distincte.Equisetum arvense. dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune.

2a . Polypodiaceae: 2 . Filicatae Ord. Ex. Polypodiaceae . 3 Asplenium trichomanes. perene.Asplenium ruta-muraria. asimilatoare (trofofila) si o parte fertila. iarba dragostei) (Fig. galben-brunie care poarta sporangi (sporofila). Fig. Fam.1. Ophioglossales Fam. 4 – Polystichum lonchitis.Cls. 1a . Polypodiales Fam.Botrychium lunaria. 79.).vârful unei ramificatii cu sporangi. 79. Ord. 5 . În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila.Asplenium scolopendrium. întreaga sau divizata. Ophioglossaceae: 1 . Ophioglossaceae Ferigi erbacee. verde. Fam.: Botrychium lunaria (limba cucului.foliola cu sori.

2 . de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Cystopteris montana (feriga de piatra).. Dryopteris dilatata (feriga). Ex. Polypodium vulgare (feriguta. Asplenium scolopendrium (navalnic. Fig. Frunze aciculare. Sorii de forme variate (reniformi. Asplenium ruta-muraria (ruginita). Fam. scurt peţiolate. sempervirescente. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Plante perene cu rizom.Polypodium vulgare. prezinta inel mecanic de dehiscenta.). rar întregi. cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp. Cystopteris fragilis (feriguta de stânca). lung petiolate.Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. 80). 1a .foliola cu sori. 79: 2–5.Blechnum spicant. alungiti. 2a . pungente/înţepătoare (Picea abies). rugina).: Asplenium ramosum (poci-toc. Polystichum aculeatum (creasta cocosului). Pinus sp. 3 . rar caduce (Larix sp. PINATAE ORD.Cystopteris fragilis. frecvent variat divizate. Frunze: trofosporofile.). Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. Athyrium filixfemina (spinarea lupului). liniari) prezinta sau nu induzie. Dryopteris carthusiana (feriga). PINALES Fam. CLS. rotunzi. Fig. 80. Dryopteris filix-mas (feriga). Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp. Blechnum spicant (scarita muntelui). limba cerbului). Asplenium trichomanes (strasnic).foliola cu induzie de pe frunza sporifera. iarba dulce). Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei. Polypodiaceae: 1 .). sunt .

Fam.frunză în secţiune transversală. Seminţe aripate. Larix decidua (larice. Picea abies (molid). 2b .Picea abies. ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule. Flori unisexuate grupate în conuri mici. 3c .dispuse spiralat (Picea abies).). Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice. Plante unisexuate.solz carpelar cu două seminţe.con ~ matur (pendul).1. Conurile masculine sunt mici. monoice cu flori grupate în conuri.conuri ~ mature. jep).).: Abies alba (brad). 3 . . 3a . 2a . 1f .solz carpelar cu bractee.inflorescenţa ~ tânără (erectă). Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere. 3d .solz carpelar fără seminţe. 1b .Larix decidua. 2 . Ex. 82.ramură tânără cu flori |.). Fig. Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare. 3g .Abies alba.rămurică cu flori |. spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp. 1c . solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. 81. grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp. apoi albastru-negricioase. Conurile feminine sunt mari.ramură cu două flori ~. 3e .frunza.con ~. Fig. 81.frunză. 3f .). 1e . Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp. Pinaceae: 1 . zadă). 2c . 1d . 1a .sămânţa aripată. Pinus mugo (jneapăn. Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. verzi.frunză în secţiune transversală. 3b .sămânţa aripată. Fam.

Fam. turtite dorsi-ventral.Taxus baccata. taxina). dispuse altern. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE) Subcls.Ex.Juniperus communis. 1b . 82.sămânţa aripată. 2a . 3e . 82.).: Taxus baccata (tisa) (Fig. Taxaceae Ex.ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~). 3a .frunză. 3d . Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. moi. erect). Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal. Pinaceae: 1 . Cupressaceae: 2 . 82. CLS. Flori masculine grupate la baza frunzelor. Fig.Pinus mugo. 1a . Nu prezintă canale rezinifere.: Juniperus communis (ienupăr).sămânţa fără aril.3.frunză în secţiune transversală.2. cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid.). 3b .pseudobacă. Fam. discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). ramură cu flori | (planta |). Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu. Frunze sempervirescente liniare.frunze în fascicul. Ranunculales . Fam. Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig.floare |. pe ramurile terminale. Arbore/arbust dioic. 3c . Taxaceae: 3 . Fam.

grâuşor). întregi. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate. Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive.Fam. Ex. floarea Paştelui).). Elementele florii sunt dispuse spiralat. actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp. dediţei). Ranunculaceae Plante erbacee (rar lemnoase). Rădăcina principală lipseşte. Pulsatilla alba (sisinei de munte. Ranunculus repens (floare de leac). Ranunculus ficaria (untişor. dispuse altern. pluricarpelar. decozina). Ranunculus cassubicus. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Ranunculus platanifolius. sălăţică. lasianthum (omag). Caltha palustris (calcea calului).). apocarp. frunze superioare sesile. lobate sau palmat-sectate. Frunze bazale peţiolate. Ranunculus montanus (piciorul cocoşului de munte). K10-5 C<¥-5 A¥ G<¥-1 Obs. adonitoxina. 84). Fruct multiplu: capsulă (polifolicule). bisexuate. Aquilegia sp. bianuale şi anuale. hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. perene. nucă (poliachene) sau bacă. Anemone ranunculoides (păştiţa galbenă.. helleborina) şi alcaloizi (aconitina. 83. Aconitum moldavicum (omag). Aconitum toxicum (omag). Actaea spicata (orbalţ). Ranunculus oreophilus. Helleborus purpurascens (spânz). alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. nigricans (căldăruşe). Isopyrum thalictroides (găinuşi). Anemone nemorosa (păştiţa albă). Aconitum vulparia subsp. Thalictrum aquilegifolium (rutişor). Din punct de vedere biochimic mulţi reprezentanţi conţin glicozide (cimarina. Ranunculus acris (piciorul cocoşului). Gineceu superior. Formula florală: P3+3 A<¥ G<¥. Aquilegia transsilvanica (căldăruşe). Delphinium elatum subsp.: Aconitum anthora (omag galben).). Hepatica transsilvanica (crucea voinicului). rar opus (Clematis sp. nestipelate (excepţie Thalictrum sp. Ranunculus alpestris. Clematis alpina (curpen de munte). elatum (nemţişor). Înveliş floral: perigon sau periant. Aquilegia nigricans subsp. Trollius europaeus (bulbuci) (Fig. Fig. Anemone narcissifolia (oiţe). . Tulpinile subterane (rizomiforme. Ranunculus carpaticus.

Fig. 83. Fam. Ranunculaceae: 1 - Aconitum anthora; 2 - Caltha palustris; 2a - polifoliculă; 2b - sămânţa; 3 – Isopyrum thalictroides; 3a - nectarină; 3b - polifoliculă. Ord. Papaverales Fam. Papaveraceae Plante erbacee. Frunze simple, alterne, nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase. Caliciu cu două sepale caduce. Corola alcătuită din 4 petale libere, diferit colorate. Fruct: capsulă (silicvă, capsulă poricidă). Formula florală: K2 C2+2 A<¥-4 G(¥-2) Obs. Plante bogate în alcaloizi (morfina, tebaina, narcotina, codeina, papaverina) cu laticifere anastomozate care conţin latex incolor sau colorat în alb, portocaliu etc. Ex.: Chelidonium majus (rostopască, iarbă de negi, negelariţă), Papaver alpinum ssp. coronasancti-stephani (mac galben de munte), Papaver rhoeas (mac roşu de câmp) (Fig. 85.1.).

Fig. 84. Fam. Ranunculaceae: 1 - Actaea spicata; 1a - bace; 2 - Ranunculus montanus; 3 Ranunculus repens; 3a - achenă; 4 - Pulsatilla alba. Subcls. Hamamelidae (Amentiferae) Ord. Urticales Fam. Ulmaceae Arbori cu frunze simple, alterne, asimetrice la bază şi stipele caduce. Florile bisexuate, monoice, solitare sau dispuse în glomerule, apar înainte de înfrunzire. Perigon gamotepal. Fruct: nuculă aripată/samară. Formula florală: P(5) A5 G(2) Ex.: Ulmus glabra (ulm de munte) (Fig. 85.2.). Fam. Urticaceae Plante erbacee cu frunze simple, opuse, serate, cu peri urticanţi. Flori mici unisexuate, monoice sau dioice, pe tipul 4, dispuse în inflorescenţe cimoase contractate. Fruct: achenă. Formula florală: | P4A4; ~ P4G(2) Obs. Plante cu fibre folosite în industria textilă.

Ex.: Urtica dioica (urzica mare), Urtica urens (urzica mică) (Fig. 85.3.). Ord. Fagales Fam. Fagaceae Ex.: Fagus sylvatica (fag) (Fig. 86.1.). Arbore. Frunze simple, întregi, alterne cu stipele caduce. Flori actinomorfe, unisexuate, monoice. Florile masculine dispuse în dihazii, formează amenţi aproape sferici, lung pedunculaţi şi penduli. O floare masculină prezintă perigon sepaloid, campanulat, cu 4–7 tepale unite numai la bază şi stamine numeroase, în număr dublu faţă de tepale. Florile feminine sunt dispuse câte două într-o inflorescenţă înconjurată la bază de hipsofile (4) ce concresc formând o cupă. Gineceu inferior. Fruct: achenă tetramuchiată, monospermă, protejată la maturitate de o cupă lemnoasă (jir). Formula florală: | P(7-4) A14-8; ~P(4-3) G(3-2). .

Fig. 85. Fam. Papaveraceae: 1 - Chelidonium majus; 1a - fruct/silicvă. Fam. Ulmaceae: 2 – Ulmus glabra; 2a - fructe/samare. Fam. Urticaceae: 3 - Urtica dioica; 3a - floare |; 3b fructe.

Fig. 86. Fam. Fagaceae: 1 - Fagus sylvatica; 1a - ramură cu inflorescenţe | şi ~; 1b - floare |; 1c - ramură cu fructe (jir). Fam. Betulaceae: 2 - Alnus glutinosa; 2a - rămurică cu amenţi | şi ~; 2b - conuri false uscate; 2c - nuculă; 3 - Alnus incana; 4 - Alnus alnobetula. Fam. Betulaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti). Rădăcinile formează micorize cu diferite ciuperci sau trăiesc în simbioză cu bacterii. Frunze alterne, simple cu stipele caduce. Flori unisexuate, monoice, grupate în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale triflore). Flori masculine: perigon sepaloid (4 lacinii) şi androceu alcătuit din 4 stamine. Flori feminine erecte, nude cu gineceu bicarpelar, bilocular cu două stigmate. Bracteolele care însoţesc florile se lignifică şi rămân peste iarnă, având aspectul unor conuleţe. Fruct: achenă. Formula florală: | P2+2 A2+2; 4; ~ P0 G(2) Ex.: Alnus alnobetula (arin de munte), Alnus glutinosa (arin negru), Alnus incana (arin alb), Betula pendula (mesteacăn) (Fig. 86: 2–4).

îngroşate la noduri.floare |. 87). Tulpini articulate.). tetramere) grupate în cime dihaziale . Fam. ramură cu frunze şi fructe. bicarpelar. bilocular cu două stigmate. Flori actinomorfe.două flori ~. ~ P4 G(2) Ex. 1d . 2 . Florile masculine nude. Frunze alterne.Carpinus betulus. Carpinus betulus (carpen) (Fig. Flori unisexuate. cu 4 stamine sunt dispuse în amenţi. Florile feminine sunt dispuse în inflorescenţe mixte (ament cu cime dihaziale) şi au perigon înconjurat de bractee şi bracteole. simple cu stipele caduce. Fruct: achenă (Corylus sp. ramură cu frunze şi fructe. Caryophyllaceae Plante erbacee. Fam.) însoţite de un involucru provenit din dezvoltarea bracteei şi bracteolelor. 87.: Corylus avellana (alun). 1a .rămurică cu inflorescenţă | şi ~.ament ~. Frunze simple. Caryophyllales (Centrospermae) Fam. Formula florală: | P0 A4. Corylaceae Plante lemnoase (arbori şi arbuşti).nuculă.rămurică cu o inflorescenţă | şi ~.Fig. Gineceu inferior. monoice. samară (Carpinus sp. întregi. Caryophyllidae Ord. opuse. Corylaceae: 1 . 2b . 1b .Corylus avellana. pentamere (rar unisexuate. bisexuate. 1c . 2a . Subcls.

Caryophyllaceae: 1 . Dianthus tenuifolius (garofiţă de munte). Silene dioica (opaiţă roşie).Stellaria holostea.Cerastium alpinum subsp.sămânţa.caracteristice familiei . Fam. între sepale şi petale). Gypsophila petraea. Fig. Silene acaulis (iarbă roşioară. Dianthus glacialis subsp. 2c . (5-4) C5-4. Lychnis viscaria (lipicioasă). Dianthus spiculifolius (garofiţe). 10. 3 .porţiune de tulpină.Stellaria media. Lychnis flos-cuculi (floarea cucului). Saponaria officinalis (săpunariţă). unilocular. 5-2 G(5-2) Subfam. 88.floare. 2 . gelidus (garofiţă pitică). lanatum. 0 A5+5. cu dehiscenţă apicală. Silene nutans (Fig. Silenoideae: caliciu gamosepal. Gineceu cu ovar superior.: Dianthus carthusianorum (garofiţe). variat colorate.Dianthus carthusianorum. 88). miliţea). Ex. ovar susţinut de ginofor (internod provenit din alungirea axei florale. 2b . 2a . Formula florală: K5-4. Silene heuffelii (opaiţă). . Fruct: frecvent capsulă. 4 Silene acaulis.petală. denticulată. 1a . 5 . petale lung unguiculate.

Polygonaceae Plante erbacee. Minuartia verna subsp. bisexuate sau unisexuate. Frunze alterne sau opuse. Ovar superior. Stellaria graminea (rocoţea). Chenopodiaceae Plante erbacee. grupate în spice sau cime (glomerule). Ord. 0 A5-1 G(5-2) Ex. cornuţ). Inflorescenţe axilare sau terminale (spic. Gineceu superior cu ovar uniloculat. Formula florală: P3+3 A G(3) 3+3 . cu 6-9 stamine. Frunze alterne.). actinomorfe. uniloculat. spanac sălbatic). Înveliş floral: perigon sepaloid sau absent. Arenaria ciliata (studeniţă). Scleranthus perennis (sincerică). Cerastium transsilvanicum (struna cocoşului. articulate. Ex. Stellaria media (rocoină). prostrate sau volubile. Tulpini cilindrice. Scleranthus annuus (buruiana surpăturii).1. albe. uniovulat. lanatum (lâna caprelor). Cerastium alpinum subsp. Moehringia muscosa (scâteiuţe albe). petale mici. simple. nestipelate. Fam. Stellaria nemorum (steluţă) (Fig. Stellaria holostea (iarbă moale). Fruct: achenă trimuchiată adăpostită frecvent în perigonul persistent. Cerastium arvense (struna cocoşului. Flori mici. gerardii (mierluţă). roşu) alcătuit din 3-6 tepale. erecte. stile libere. cornuţ). 88). Formula florală: P5-1. ovar fără ginofor. Scleranthus uncinatus (studeniţă). Polygonales Fam. cu stipele concrescute formând ohrea. Arenaria serpyllifolia (studeniţă). Moehringia trinervia (merinană). bisexuate (rar unisexuate) cu perigon sepaloid sau petaloid (alb. Fruct: achenă sau capsulă însoţită de perigonul persistent. Myosoton aquaticum (plescaiţă). Minuartia sedoides.: Chenopodium album (lobodă. Alsinoideae: caliciu dialisepal. Chenopodium bonus-henricus (spanacul ciobanilor) (Fig. uniovulat cu 3 stile libere. Minuartia recurva.Subfam. tricarpelar. cu aspect făinos. actinomorfe. umflate la noduri. Sagina procumbens (grăşătoare). anuale sau perene.: Arenaria biflora (studeniţă). Flori mici. pentamere. 89. racem sau cime).

Rumex scutatus (Fig.Polygonum bistorta. 4a . ştevie creaţă). 4c . 3a .floare |. Polygonaceae: 2 . Ex. Rumex alpestris (măcriş ciobănesc). Fam. Polygonum hydropiper (piperul bălţii). Polygonum mite (buruiana viermilor). Polygonum bistorta (răculeţ).Fig. 4b . Cheno-podiaceae: 1 – Chen-opodium bonus-henricus. Fam. Plumbaginales Fam. ardeiul broaştei).Rumex alpinus.fruct (achenă adăpostită în perigonul persistent). 3 . 2a . Rumex obtusifolius (măcrişul calului). Ord.fruct/nuculă.fruct. 4 . Polygonum lapathifolium (iarbă roşie). Polygonum persicaria (iarbă roşie. Rumex acetosella (măcriş mărunt).floare.floare ~ (ovar cu stigmate). Rumex alpinus (ştevia stânelor). Rumex crispus (dragavei. 89: 2–4). Polygonum viviparum (iarba şopârlelor). 2b . Plumbaginaceae .: Polygonum aviculare (troscot).Rumex acetosa. Polygonum convolvulus (hrişcă urcătoare). Rumex conglomeratus (măcrişul calului). 89. Rumex acetosa (măcriş).

nestipelate. petale puţin unite la bază. alterne. stile libere. Sedum acre (iarbă de şoaldină). 90. Flori actinomorfe. Sedum hispanicum (şoaldină aurie). Saxifraga androsacea. pe tipul 5. Rhodiola rosea (rujă).: Chrysosplenium alternifolium (splină). Fruct: achenă sau capsulă. nestipelate. bisexuate. Saxifragales Fam. Crassulaceae Plante erbacee adaptate la xerofitism. Parnassia palustris (şopârliţa albă). Frunze simple. Carpele libere (acelaşi număr cu petalele) cu poziţie superioară. Sepale şi petale libere. Rosidae Ord. persistent şi membranos. frecvent grupate în cime. . bisexuate. Ex. Gineceu superior.: Armeria alpina (armerie) (Fig. Ex. în care se depune calcar prin evaporarea apei ieşită din stomatele acvifere. Androceu cu (4)5-(8)10 stamine.Plante erbacee perene. ovar superior. 90: 2. Sedum atratum. Formula florală: K(5) C(5) A0+5 G(5) Obs. Sedum vulgare (dragoste) (Fig. întregi dispuse altern sau în rozetă. semiinferior şi inferior. Fam. Formula florală: K5 C5 A5 G5-2 Ex. Subcls. pe tipul 5 (rar 4). cărnoase. frecvent oligomer şi sincarp. Saxifraga aizoides (ochii şoricelului). La unele specii (Saxifraga paniculata) pe marginile frunzei se află lacune. Flori actinomorfe. de regulă pe tipul 5. Stamine în acelaşi număr cu petalele sau în număr dublu. suculente ± cilindrice.). Inflorescenţă capituliformă sau dihaziu. unilocular.1. Epiderma prezintă glande secretoare de apă sau calcar. frecvent grupate în rozete bazale. grupate în inflorescenţe cimoase. Saxifragaceae Plante erbacee. bisexuate. Saxifraga adscendens (ochii şoricelului).: Jovibarba heuffelii (urechelniţă).3). Sedum alpestre. cu învelişuri florale libere. Fruct: polifoliculă. 5-3 Obs. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5 G(5-1). rar apocarp. Fruct: capsulă (foliculă). Frunze simple. caliciu gamosepal. Frunze întregi. Flori actinomorfe. Sedum annuum. stamine 5 epipetale.

Fig.3 .floare. 1a . Saxifraga moschata. Saxifraga oppositifolia.stamină con-crescută cu o petală. . 1b . Crassulaceae: 2 .flori cu două bracteole. Saxifraga paniculata (iarba-surzilor) (Fig.floare. 2a .Jovibarba heuffelii.Armeria alpina.Saxifraga bryoides. 90. 1c . Saxifraga corymbosa (saxifragă galbenă). 91).Sedum acre. Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Fam. 2b frunză. Plumba-ginaceae: 1 . Fam. Saxifraga demissa.

Androceu cu numeroase stamine libere.porţiune de frunză mărită.Saxifraga cuneifolia. Subfam. 3a .Chryso-splenium alternifolium. Înveliş floral diferenţiat în caliciu şi corolă. Frunze simple sau compuse.floare. nucă. Rosales Fam. Fam. 5 . Filipendula ulmaria (creţuşcă). Dryas octopetala (arginţică).Saxifraga aizoides. dispuse în inflorescenţe variate. 2a . cu elemente libere.Parnassia palustris. 5+5 C5 A¥ 1 Ex. Rosoideae. Flori actinomorfe. frecvent alterne şi stipelate. gineceul (apocarp sau sincarp) şi fructul (capsulă/foliculă. concav sau urceolat).Fig.floare. bacă sau drupă) prezintă o mare variabilitate.capsulă înconjurată de caliciul persistent. 4 . 4a . La unele genuri se întâlneşte şi caliciu extern – calicul. 4b . Receptaculul (convex. Fragaria vesca (fragi de . Ord.: Alchemilla flabellata (creţişoară). Alchemilla mollis (creţişoară). 2 . frecvent bisexuate şi pentamere. 91.Saxifraga pani-culata. 3 . Filipendula vulgaris (aglică). rar perigon. rar solitare. Formula florală: K5. Saxifra-gaceae: 1 . arbuşti şi subarbuşti) şi erbacee perene. Rosaceae Plante lemnoase (arbori.

2a . Fig. 4 . Rubus idaeus (zmeur) (Fig.Alchemilla mollis. Fam. Rosaceae: 1 . 1b .ramură cu fructe. Fig. Fig. 92.Dryas octo-petala. 2 Crataegus monogyna. Potentilla erecta (sclipeţi). Rosa canina (măceş). Potentilla anserina (coada racului). Potentilla thuringiaca. Potentilla argentea (scrântitoare). 94). Potentilla ternata (scâteiuţă de munte).floare văzută din faţă şi profil. Geum reptans (plăcinţele). Potentilla reptans (cinci degete). 93. Geum montanum (mărţişor). Rubus hirtus (mur păros). Rosa pendulina (măceş de munte). Geum urbanum (cerenţel).pădure). Geum rivale (călţunul doamnei). 3 . 3a fructe.Filipendula vulgaris. ramură cu flori. . 1a. 92.

grupate în . Lathyrus sp. alterne.: Sorbus aucuparia (scoruş de munte). Ex.Geum montanum. pentamere.Fig. 93. 3 . stipelate. 10+5+5 G (5-2). Fig. gherghinar) (Fig.fruct/nuculă. Spiraeoideae. Fabales Fam.: Spiraea chamaedryfolia (cununiţă) (Fig. Frunze frecvent compuse (penat sau palmat. Maloideae (Pomoideae). 92. cu 3–5–7 foliole). Subfam. bisexuate..Potentilla erecta. 94).Potentilla anserina. Formula florală: K5 C5 A10+10+10 G5-2. 2 . Subfam. Papilionaceae) Plante erbacee sau lemnoase. 4 . Crataegus monogyna (păducel. Ord. Fam. Rădăcini cu nodozităţi. 1a . 2a petală. Formula florală: K5 C5 A10+10. La frunzele penate foliola terminală se transformă frecvent în cârcel (Vicia sp. ¥. 2b . 1 Ex. Rosaceae: 1 .).nuculă. Flori zigomorfe. Fabaceae (Leguminosae.Geum rivale. 94).

galegina). 94. 2 Spiraea chamaedryfolia. Fruct: păstaie. Biochimic fabaceele se caracterizează prin tanin.floare. ramură cu flori. Hedysarum hedysaroides . G1 (9)+1 Obs. ramură cu flori şi fructe/ polidrupe. Genistella sagittalis (grozamă).ramură cu fructe. Fig. Androceu alcătuit din 10 stamine: dialistemon sau gamostemon monadelf sau diadelf – (9)+1. cu unul sau mai multe ovule. unilocular. 4a . sparteina.receptacul şi caliciu persistent (fruct tânăr).inflorescenţe racemoase. aripi şi carenă). Ex. Coronilla varia (coronişte). Rosaceae: 1 . alcaloizi (citisina. Astragalus glycyphyllos (unghia găii). Fam. 1a . unicarpelar. Genista tinctoria (drobiţă). Gineceu superior. 3a . 2a . 2b . 4 . 3 . (5+5). Caliciul alcătuit din 5 sepale unite.: Anthyllis vulneraria (vătămătoare).Rubus idaeus.Rosa pendu-lina.fruct/ folicule.sămânţa. Corola: 5 petale libere cu o conformaţie caracteristică (vexilum. Formula florală: K(5) C5 A5+5.Sorbus aucuparia. saponine. păstaie indehiscentă sau lomentă.

Onobrychis montana subsp. Vicia sepium (măzăroi sălbatec). Trifolium pratense (trifoi roşu). Vicia cracca (măzăriche). bisexuate. 95). Trifolium arvense (papanaşi). dispuse altern sau opuse.(dulcişor). Trifolium montanum (trifoi). bisanuale (Oenothera biennis) sau perene. Trifolium aureum (trifoi). Oxytropis campestris (luntricică). Lotus corniculatus (ghizdei). Myrtales Fam. culbecească). frecvent pe tipul 4 (tetramere. stipelate. Lathyrus pratensis (lintea pratului). Melilotus albus (sulfină albă). Fruct: capsulă cu numeroase seminţe frecvent prevăzute cu peri lungi. Flori actinomorfe. pentaciclice). Trifolium pannonicum. . Melilotus officinalis (sulfină galbenă). Trifolium repens (trifoi alb tărâtor). Oxytropis halleri (luntricică). Medicago falcata (lucernă galbenă. Vicia sylvatica (măzăriche de pădure) (Fig. Ord. Medicago lupulina (trifoi mărunt). Trifolium alpestre (trifoi). Gineceu inferior cu un stil cu 1–4 stigmate. Frunze simple. axilare sau grupate în racem. Ononis arvensis (osul iepurelui). Onagraceae (Oenotheraceae) Plante erbacee. transsilvanica (sparcetă).

Hedy-sarum hedysaroides. 97. Epilobium hirsutum (pufuliţă păroasă).Trifolium repens.Anthyllis vulneraria. liber faţă de receptaculul caduc.1.2 G(4) Ex. Frunze simple. Înveliş floral simplu (perigon format din 4 lacinii) inserat pe marginile receptaculului tubulos-campanulat. întregi. Formula florală: K4-2 C4-2. alterne.: Daphne blagayana (iederă albă).0 A10.Lathyrus pratensis. . Androceu: 8 stamine inserate pe pereţii interiori ai receptaculului în două verticile.sămânţa. 3a . bisexuate pe tipul 4. 4 . Fabaceae: 1 .Fig. Gineceu monocarpelar cu ovar inferior. Fruct: drupă. Thymelaeaceae Arbuşti şi plante erbacee. 2 . Ord. zburătoare). 2a .4.floare. 3 . Oenothera biennis (luminiţă) (Fig. 95. Epilobium roseum. Circaea lutetiana (tilişcă).). Epilobium montanum (pufuliţă).Lotus corniculatus. nestipelate. răscoage. grupate axilar (Daphne mezereum) sau în capitule terminale (Daphne blagayana). Fam.: Chamerion angustifolium (pufuliţă. Formula florală: P4 A4+4 P4 A4+4 G1 Ex. 96). Thymelaeales Fam. 3b .fructe. Daphne mezereum (tulichină) (Fig. 5 . Epilobium alpestre. Flori actinomorfe.8.

Chamerion angustifolium. bicarpelar. 2b . întregi.Fig. bisexuate. pe tipul 4. 97. 2a fruct/capsulă. 3 . dispuse în inflorescenţe umbeliforme sau în cime corimbiforme. Cornaceae Plante lemnoase.2. 3a . opuse. Frunze simple.Epilobium montanum. Fruct: drupă. Flori actinomorfe.floare. Petale valvate.fruct.Circaea lutetiana. 96. 3b . 2 . Onagraceae: 1 .: Cornus sanguinea (sânger) (Fig. Sepale mici. Fam. Formula florală: K4 C4 A4 G(2) Ex. Celastrales . nestipelate.). Cornales Fam. Ord. Ord. Gineceu cu ovar inferior.sămânţă cu peri.

Fruct: achenă. Stamine în număr egal cu laciniile perigonului. Rădăcinile conţin gutapercă (substanţă de natura cauciucului) cu utilizări industriale. alterne sau opuse. Fruct: capsulă cu 3-5 seminţe acoperite de un ariloid de culoare roşie sau portocalie ce acoperă mai mult sau mai puţin seminţele. Ex. lemn râios). monolocular. 97. Flori mici. . Formula florală: K4-5 C4-5 A4-5 G(5-2) Ex. La baza staminelor au disc nectarifer. Flori mici. Thesium kernerianum (măciulie).4. Celastraceae Plante lemnoase (arbuşti).). întregi.). bisexuate. Obs. actinomorfe. pe tipul 4–5. actinomorfe. Evonymus verrucosus are ramurile acoperite de lenticele sub forma unor verucozităţi brune-negricioase.: Thesium alpinum (măciulie). Frunze simple.3.: Evonymus verrucosus (salbă râioasă. alterne. Ord. Santalales Fam. Frunze simple. nestipelate. Santalaceae Plante erbacee. pe tipul 4-5 cu perigon. semiparazite pe rădăcini de plante erbacee sau arbuşti (emit haustori). Thesium linophyllon (măciulie) (Fig. Evonymus latifolius (salbă moale) (Fig. grupate în cime dihaziale. bisexuate. 97. verzui.Fam. Gineceu cu ovar inferior. Gineceu cu ovar superior.

Thymelaeaceae: 1 .Cornus sanguinea. Fam. ramură cu flori.fruct după căderea seminţelor. Celastraceae: 3 . 2b .Evonymus verrucosus. plantă cu fructe. ramură cu flori. Fam. Euphorbiales Fam. 3a . Ord. substanţe tinctoriale. 0 G(3) Obs. . 0 A¥-1. apetale.ramură cu fructe/capsule. glicozide cianogenice. Flori mici.floare. Euphorbiaceae Plante erbacee. 4a . Fam. 1a . actinomorfe. răşini ş. monoice sau dioice.Fig.ramură cu fructe/bace. Santalaceae: 4 . ricinina). 97. dispuse altern sau opus.ramură cu fructe/bace. Frunze simple. 2a .Daphne mezereum. Din punct de vedere biochimic euforbiaceele conţin: uleiuri grase (în seminţe). protide toxice (curcina. Cornaceae: 2 .fruct mărit. ~ P5-1. 3b .Thesium kernerianum. Fam. crotina. unisexuate. Formula florală: | P5-1.a.

Plantă dioică. Sapindales (Acerales) Fam.sămânţa.: Euphorbia amygdaloides. Gineceu cu ovar bilocular (Fig. Euphorbia helioscopia. Flori cu perigon sepaloid. 2 Euphorbia cyparissias. 3 . Frunze opuse. trimer.ciaţiu. 2a . Frunze alterne. (alior. Euphorbiaceae: 1 . 4b . 98. Androceu: 9–12 stamine. 98. tricarpelar.ciaţiu. 3b . laptele câinelui. Fruct capsulă (se desface în 3 mericarpii monosperme). laptele cucului). Euphorbia cyparissias. 3a ciaţiu. 4a . Euphorbia stricta (Fig. 1a . 98: 1–3). Fam. 2c .Mercurialis perennis. Inflorescenţă caracteristică: ciaţiu. trilocular.sămânţa. Aceraceae .Euphorbia amygdaloides. 4 .Euphorbia helioscopia.).4.capsulă.sămânţa. 2b – stamină.Plante cu latex: Euphorbia sp. Gineceu superior. Fig. Ord.floare |. Ex. Plantă fără latex: Mercurialis perennis (brei). 1b .

Fam. Formula florală: K5 C5 A5+5 G(5-3) Ex. opuse. Geraniaceae . Plantă cu gust acrişor (conţine acid oxalic) (Fig. Formula florală: K5-4 C5-4 A5+5. Flori actinomorfe. lobate. adesea anizofile sau dispuse în mozaic foliar.3. bisexuate. 99: 1.Plante lemnoase. pe tipul 5. paltin de câmp). uneori învelişul floral lipseşte. bisexuate sau unisexuate monoice.). pe tipul 5 (4). 5-4 G(2) Ex.2).: Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). lung peţiolate. Fruct: disamară. Gineceu superior. cu rizomi subţiri. Oxalidaceae Plante erbacee mici. stigmate globuloase. Geraniales Fam. Fruct capsulă. caliciu persistent. Acer pseudoplatanus (paltin. paltin de munte) (Fig. Ord. Flori actinomorfe. Gineceu superior cu 5 carpele unite continuat cu 5 stile.: Acer platanoides (arţar. Frunze palmat compuse. nestipelate. Frunze simple. bicarpelar. 99. 4+4.

Acer platanoides. Fam. geraniol). Mericarpiile sunt prevă-zute cu un filament lung. sub formă de cioc de barză. stipelate. 100). bisexuate. Fam. . Fam.). 101. dispuse altern sau opus. bisexuate.Oxalis acetosella. 5 G(5-3) Obs. pentamere. Plantele au peri glan-dulari care secretă substanţe vola-tile (borneol. Oxalidaceae: 3 . Flori actinomorfe. 99. întregi. palmat compuse.1. Geranium robertianum (năpraznică) (Fig. nestipelate. Balsaminaceae Ex. Formula florală: K5 C5 A5+5+5.: Impatiens glandulifera. Ex. alterne.fruct/disamară. Plante erbacee cu frunze simple. Frunze simple lobate.: Geranium caeruleatum. Aceraceae: 1 . Geranium pratense (greghetin). 5-locular se prelungeşte cu un stil lung (rostru) al cărui vârf se desface în 5 stigmate.Acer pseudoplatanus. 5+5. 2 . ovat-eliptice. Impatiens noli-tangere (slăbănog) (Fig. care contribuie la formarea capsulei. Plante erbacee. Fruct: capsulă lungă. rostrată. Ovarul superior 5-carpelar. Geranium phaeum (pălăria cucului). După fecundaţie receptaculul floral împreună cu carpelele formează un rostru alungit. la maturitate se desface în 5 mericarpii monosperme.1b .Fig. 2a . Flori zigomorfe. pe tipul 5. higro-scopic care prin răsucire contribuie la răspândirea seminţelor şi la pătrunderea lor în sol. 1a.disamară.

Geranium phaeum. pe tipul 5. Linaceae Plante erbacee. Fruct cărnos dehiscent. Baza filamentelor staminale este unită într-un inel care prezintă glande nectarifere.: Linum austriacum (ineaţă). 3 . 5+0 G(5) Ex. bisexuate. ineaţă). cu pinten curbat. Gineceu superior.Geranium robertianum. la maturitate plesneşte brusc la atingere răspândind seminţele. Polygalaceae . Ord. Ord. Polygalales Fam.Geranium pratense. 100. Formula florală: K5-3 C5 A5 G(5) Fig. Flori actinomorfe. 2 . Linales Fam. Formula florală: K5 C5 A5+5. Frunze simple. Fruct: capsulă.galbene. Fam. Linum catharticum (inuţ de câmp. Geraniaceae: 1 . Sepale şi petale libere. dispuse altern. pendule. dispuse în cime. Linum extraaxillare (in de munte) (Fig. întregi. 101: 2–4).

101. 1a . şopârliţa) (Fig. persistente. Formula florală: K5 C10-5 A5 G(8-1) Ex.fruct cărnos dehiscent.Plante erbacee. Caliciu: 5 sepale libere. Fruct: capsulă. persistente. bisexuate. arbuşti căţărători sau târâtori. 1b . 2a - . Gineceu superior. Fruct: bacă. Corola: 3 petale unite la bază. Frunze simple. 5-locular. întregi sau palmat lobate. grupate în raceme. Gineceu cu ovar inferior. bisexuate.Linum austriacum. actinomorfe.5). Frunze simple. Polygala vulgaris (amăreală. Balsaminaceae: 1 . nestipelate.: Hedera helix (iederă). alterne. nestipelate. verzui.: Polygala amara. Fam. inegale (3 externe mai mici şi două interne mai mari numite aripi). Linaceae: 2 . Fig. 101. Formula florală: K5 C5 A4+4 G(2) Ex. Androceu: 8 stamine cu filamente parţial unite şi antere poricide. Ord. cea inferioară cu un apendice fimbriat. Flori mici. Araliaceae Plante lemnoase. petaloide. pe tipul 5. grupate în umbele. Fam. Apiales (Umbellales) Fam.sămânţa. dispuse altern. Flori zigomorfe.Impatiens noli-tangere.

Toate organele conţin canale secretoare cu uleiuri eterice (geraniol. Chaerophyllum aromaticum (antonică). heterozide şi alcaloizi (coniina). Hypericaceae . cimol.). Fruct: diachenă. brioală).Linum catharticum. bisexuate (rar unisexuate).. Corola dialipetală cu 5 elemente diferit colorate. Dilleniidae Ord. Bupleurum falcatum. 3 . Ligusticum mutellina (brie. oleorezine. Seseli annuum (cosicel). cu internoduri lungi. pe tipul 5. Astrantia major (ştevie de munte). Pastinaca sativa (păstârnac). Fam. Frunze alterne. Fam. Fig. Heracleum carpaticum. Caliciu dialisepal cu 5 sepale mici sau absente. timol. Gineceu inferior. se desface în două mericarpii fixate la partea superioară pe o axă centrală bifurcată numită carpofor. Sanicula europaea (sânişoară). 102. Carum carvi (chimen. Pimpinella saxifraga (petrinjei de câmp).sămânţa. Androceu: 5 stamine libere cu antere introrse. de regulă longitudinal costate. Conium maculatum (cucută). cu lamina frecvent penat sau palmat-divizată şi teaca bine dezvoltată. bicarpelar. Sanicula sp. actinomorfe. articulate.1.). Inflorescenţa caracteristică: umbela compusă. Angelica archangelica (angelică). Daucus carota subsp. Tulpini în general fistuloase. Apiaceae(Umbelliferae) Plante erbacee cu rădăcini pivo-tante. Polygalaceae: 5 . Formula florală: K5 C5 A5 G(2) Obs. Heracleum palmatum (talpa ursului. limonen. pinen). borneol. 4 . 103. Anthriscus sylvestris (haşmaciucă).Polygala vulgaris. Subcls. Chaerophyllum hirsutum (asmăţui sălbatic). Theales Fam. Bupleurum diversifolium. cruceapământului).: Aegopodium podagraria (piciorul caprei).Linum extraaxillare. Ex. bilocular continuat cu două stile la baza cărora se află un ţesut nectarifer (stilopodiu). Flori mici. rar umbela simplă (Astrantia sp. Heracleum sphondylium (brânca ursului). nestipelate. Seseli libanotis (smeoaie) (Fig. carota (morcov). săcărică).

2a .diachenă.: Hypericum hirsutum (sunătoare). 4a .fruct. pojarniţă) (Fig. 1c . care se află şi în celelalte organe. Flori actinomorfe.fruct/diachenă. Frunze simple. Apiaceae: 1 . Obs. 4 – Heracleum sphondylium. 2 . Androceu gamostemon. întregi sau lobate. alterne. Frunze simple. triadelf sau pentadelf cu numeroase stamine rezultate prin dedublare. bisexuate.Carum carvi. În frunze (inclusiv sepale şi petale) se văd prin transparenţă puncte ce reprezintă pungi secretoare cu uleiuri volatile. 1a . 3a .floare bisexuată funcţional ~.Astrantia major. Malvaceae Plante erbacee în flora României. Ex. pe tipul 5 cu sepale şi petale libere. cu stipele mici.2. sunt actinomorfe. Gineceu superior cu 3–5 carpele.floare bisexuată. bisexuate.floare |.). pe . caduce. 103. 2b . Hypericum macu-latum (sunătoare).Ligusticum mutellina. Fam. 3 . Malvales Fam.floare. Ord. Formula florală: K5 C5 A¥ G(3–5) Fig. Hypericum perforatum (sunătoare. 102. 1b . Florile solitare sau grupate în cime în axila frunzelor. întregi.Plante erbacee în flora României. Fruct: capsulă septicidă. opuse.

tipul 5. Caliciu dublu: caliciu extern – calicul; caliciu intern gamosepal. Corola dialipetală este concrescută spre bază cu tubul staminal, astfel încât pare gamopetală. Androceu monadelf alcătuit din 5 stamine ramificate cu filamentele unite în jurul stilului. Gineceu superior format din 5 sau mai multe carpele unite. Fruct mericarpic (achene). Formula florală: K(5) C5 A(5–¥ ) Obs. Florile şi organele vegetative conţin celule şi pungi secretoare de mucilagii. Ex.: Malva neglecta (caşul popii), Malva pusilla (nalbă mică), Malva sylvestris (nalbă) (Fig. 103.3.). Ord. Violales (Parietales)

Fam. Violaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi sau divizate, alterne, cu stipele persistente. Flori solitare, zigomorfe, bisexuate, pe tipul 5. Sepale persistente. Petale libere; petala inferioară (anterioară) este mai mare şi se prelungeşte printr-un pinten, în care pătrund prelungiri în formă de apendici nectariferi proveniţi de la cele două stamine anterioare. Androceu alcătuit din 5 stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular; stil în formă de columnă (la vârful său, întro gropiţă aflându-se stigmatul) sau curbat, cu stigmat măciucat. Fruct: capsulă loculicidă.

Fig. 103. Fam. Apiaceae: 1 - Sanicula europaea; 1a - floare bisexuată; 1b - floare |; 1c petală. Fam. Hypericaceae: 2 – Hypericum perforatum; 2a - floare; 2b - fruct tânăr/ capsulă; 2c - sămânţa. Fam. Malvaceae: 3 - Malva sylvestris; 3a - sta-mine grupate într-un mănunchi; 3b - fruct îmbră-cat în caliciul persistent; 3c - fruct mericarpic matur; 3d - fruct parţial. Formula florală: K5 C5 A5 G(3) Ex.: Viola alba (viorele albe), Viola alpina (viorele alpine), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola odorata (toporaşi), Viola reichenbachiana (colţunii popii), Viola tricolor (trei fraţi pătaţi) (Fig. 104:1–3).

Fam. Cistaceae Subarbuşti pitici. Frunze simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, dispuse în cime racemiforme. Sepale libere, persistente. Petale galbene, libere. Androceu cu numeroase stamine. Gineceu superior, tricarpelar, unilocular. Fruct: capsulă.

Formula florală: K5 C5 A G(3) Ex.: Helianthemum alpestre (mălăioaie), Helianthemum nummularium (iarba osului) (Fig. 104.4.). Ord. Capparales (Cruciferales) Fam. Brassicaceae (Cruciferae) Plante erbacee. Rădăcini de regulă pivotante. Frunze întregi sau divizate, nestipelate, dispuse altern. Florile nebracteate, grupate în racem simplu sau compus sunt bisimetrice, bisexuate, pe tipul 4. Elementele florale perechi sunt dispuse în cruce. Caliciu: 4 sepale libere dispuse pe două verticile. Corola: 4 petale libere dispuse pe un verticil, alternează cu sepalele. Androceu tetradinam; la baza celor două stamine externe, mai scurte, se află glande nectarifere. Gineceu superior, tetracarpelar, sincarp cu ovar bilocular, prin apariţia unui perete (replum) între cele două carpele fertile. Fruct: capsulă de tip silicvă sau siliculă, uneori indehiscentă. Formula florală: K2+2 C4 A2+4 G(2) Obs. Plantele prezintă celule caracteristice care secretă mirosină, o enzimă ce hidrolizează glicozidele sulfuroase dând glucoză şi diverşi isotiocianaţi, uleiuri eterice cu gust picant.

Fig. 104. Fam. Violaceae: 1 - Viola declinata; 2 - Viola odorata; 2a - secţiune longitudinală prin floare; 2b - gineceu; 2c - capsulă; 2d - sămânţa; 3 - Viola reichenbachiana. Fam. Cistaceae: 4 - Helianthemum nummularium; 4a - caliciu; 4b - sămânţa. Ex.: Alliaria petiolata (usturoiţă), Alyssum repens (cuişoară), Arabis alpina (gâscariţă), Arabis hirsuta (gâscariţă), Barbarea vulgaris (cruşăţea, bărbuşoară), Berteroa incana (ciucuşoară), Biscutella laevigata (ochelariţă), Bunias orientalis (brăbin), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Cardamine impatiens (râjnică), Cardamine pratensis (stupitul cucului), Dentaria bulbifera (colţişor), Dentaria glandulosa (creasta cocoşului, breabăn), Diplotaxis muralis (puturoasă), Draba haynaldii (flămânzică), Draba kotschyi (flămânzică), Hesperis oblongifolia, Kernera saxatilis, Lunaria rediviva (lopăţea), Rorippa sylvestris (boghiţă, gălbenea), Sinapis arvensis (muştar sălbatec, muştar de câmp), Thalspi arvense (punguliţă), Thlaspi dacicum (Fig.105; Fig. 106).

2b . unisexuate.Fig. alterne. Flori nude. Fruct: capsulă loculicidă.Biscutella laevigata. 4a . Salicaceae Plante lemnoase. pluriovulat.Arabis alpina. Florile masculine sunt alcătuite din două sau mai multe stamine. 3b . dioice.Alliaria petiolota. 2a .sămânţă.siliculă. Salicales Fam. Brassicaceae: 1 . 3a . stipelate. Formula florală: | P0 A . Fam. se deschide în două valve care se răsucesc în afară începând de la vârf. 3 . Florile sunt dispuse la baza unei bractei mai mult sau mai puţin păroase. prelungit cu un stil şi stigmat bifurcat. unilocular.silicvă.Barbarea vulgaris. întregi. Florile feminine au gineceu superior. grupate în amenţi erecţi sau penduli. 4b . 2 .silicvă. 1b . Frunze simple. Ord.silicvă. cu ovar bicarpelar. 1a . prevăzute cu un disc sau glande nectarifere. 105. arbuşti şi arbori. cu rol în diseminare. Seminţele mici au în jurul hilului un smoc de peri proveniţi din funicul. ~ P0 G(2) 30-2 . 4 .floare.floare.sămânţă.

Salix retusa. 107). Brassicaceae:1 . 1a . Salix silesiaca (Iovă.floare.: Populus tremula (plop tremurător). Fam. .Ex. 4a . Salix alba (salcie).Dentaria glandulosa.Lunaria rediviva. Salix fragilis (răchită). 106. Salix reticulata (salcie pitică). Salix herbacea.Cardamine pratensis. Fig.silicvă.silicvă. Salix triandra (Fig. 2a . 2 . Salix hastata. 4b . Salix purpurea (răchită roşie).Rorippa sylvestris. salcie de Silezia).silicvă. 4 . Salix caprea (salcie căprească). 3 .

Fig. 107. Fam. Salicaceae: 1 - Salix alba; 1a - ramură cu ament |; 1b - floare |; 1c - ramură cu ament ~; 1d - floare ~; 2 - Salix caprea; 2a - ramură cu ament |; 2b - floare |; 2c - ramură cu ament ~; 2d - floare ~; 2e - capsulă; 2f - sămânţa; 3 - Salix purpurea; 3a - ramură cu amenţi |; 3b - floare |; 3c - ramură cu amenţi ~; 3d - floare ~; 3e - capsulă; 4 - Salix reticulata.

Fig. 108. Fam. Ericaceae: 1 - Bruckenthalia spiculifolia; 1a - floare; 1b - sămânţa; 2 Vaccinium myrtillus, ramură cu flori; 2a - ramură cu bace; 2b - stamină; 3 - Vaccinium vitisidaea; 3a - rămurică cu bace. Fam. Pyrolaceae: 4 - Moneses uniflora; 4a - stamină; 5 Orthilia secunda; 5a - capsulă; 6 - Pyrola rotundifolia; 6a - stamină.

Ord. Ericales (Bicornes)

Fam. Ericaceae Arbuşti mici. Rădăcini cu micorize. Frunze simple, întregi, nestipelate, dispuse altern, opus sau verticilat, de obicei semper-virescente. Flori actinomorfe (sau uşor zigomorfe), bisexuate (rar unisexuate), pe tipul 4–5. Caliciu mai mult sau mai puţin gamosepal. Corolă gamopetală, frecvent urceo-lată. Androceu alcătuit dintr-un număr egal sau dublu de stamine faţă de sepale şi petale, cu antere poricide; la unele specii anterele prezintă două prelungiri sub formă de corniţe (de unde denumirea Ord. Bicornes). Gineceu: ovar superior (excepţie Vaccinium sp.) cu 4–5 carpele unite, 4–5 locular. Fruct: capsulă (Rhododendron sp.), bacă (Vaccinium sp.), rar drupă. Formula florală: K5–4 C(5–4) A5+5; 4+4 G(5–4)

Ex.:

Bruckenthalia

spiculifolia

(coacăză),

Loiseleuria

procumbens

(azalee

de

munte),

Rhododendron myrtifolium (smirdar, bujor de munte), Vaccinium myrtillus (afin negru), Vaccinium uliginosum (afin vânăt), Vaccinium vitis-idaea (merişor de munte) (Fig. 108: 1–3).

Fam. Pyrolaceae Plante erbacee, perene. Frunze simple, întregi, nestipelate, alterne, persistente. Florile solitare sau dispuse în racem simplu, sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, cu înveliş floral diferenţiat în sepale şi petale libere sau uşor concrescute. Stamine în număr dublu faţă de petale. Anterele poricide. Gineceu superior. Fruct: capsulă loculicidă. Ex.: Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pyrola rotundifolia (brăbănoi) (Fig. 108: 4–6).

Ord. Primulales

Fam. Primulaceae Plante erbacee. Frunze simple, întregi sau lobate, nestipelate, alterne, opuse sau verticilate şi frecvent rosulare. Florile solitare sau grupate în inflorescenţe umbeliforme sunt actinomorfe, bisexuate, pe tipul 5, gamosepale şi gamopetale. Androceu: 5 stamine epipetale şi frecvent 5 staminodii. Gineceu superior, 5-carpelar, unilocular cu placentaţie centrală. Heterostilie. Fruct: capsulă pixidă. Formula florală: K(5) [C(5) A0+5] G(5)

Fig. 109. Fam. Primulaceae: 1 - Cortusa matthioli; 1a - capsulă; 2 - Soldanella pusilla; 3 Primula minima; 4 - Primula veris; 4a - secţiune longitudinală prin floare brevistilă; 4b secţiune longitudinală prin floare longistilă; 5 - Lysimachia nummularia. Ex.: Androsace chamaejasme (lăptişor), Cortusa matthioli (ciubo-ţica ursului), Lysimachia nummularia (gălbăjoară, gălbioară, dreţe), Primula elatior (ciuboţica cucului), Primula halleri (anghelină), Primula minima (ochiul găinii), Primula veris (ciu-boţica cucului), Soldanella hungarica (degetăruţ), Soldanella pusilla (dege-tăruţ pitic) (Fig. 109).

Subcls. Asteridae

Ord. Gentianales

Fam. Gentianaceae Plante erbacee, glabre, frecvent cu micorize. Frunze întregi, frecvent sesile, opuse (foarte rar alterne), nestipelate. Flori actinomorfe, bisexuate, pe tipul 4–5, gamosepale şi gamopetale. Corola ± tubuloasă. Androceu: 5 stamine concrescute cu tubul corolei. Gineceu superior, bicarpelar, unilocular, pluriovulat. Fruct: capsulă septicidă. Formula florală: K [C(4-5) A4-5] G(2)

(4-5)

Oleaceae Plante lemnoase (arbori.). bicarpelar. Androceu alcătuit din 5 stamine prinse de corolă. opuse (rar alterne). hipocrateriformă sau campanulată (rar absentă). întregi sau penat-compuse. Gineceu superior cu 5–2 carpele unite şi 1–2 ovule/lojă ovariană. 110: 1–3). campanulat-infundibuliformă.Obs. bacă sau drupă. nestipelate. Gentiana acaulis (cupe). ochincele). glicozide flavonice (gentizina. gineceu superior.). 110. Ex.4. Formula florală: K(4) [C(4) A2] G(2) Obs. bisexuate. ochincele). Convolvulaceae Plante erbacee cu tulpini târâtoare sau volubile. Flori actinomorfe. Fam. Frunze simple.: Convolvulus arvensis (volbură) (Fig. Ord. grupate în inflorescenţe terminale racemoase. Oleaceele conţin glicozide (siringosida. arbuşti). actinomorfe. Ord. ligustrisidă). pe tipul 4. Centaurium pulchellum (frigurică). bilocular. Solanales Fam. samară (Fraxinus sp. gentiina) şi alcaloizi antihelmintici (gentiamina).: Fraxinus excelsior (frasin). caliciu gamosepal. Gentianopsis ciliata (trâmbiţa ciobanului) (Fig. Frunze simple. Gentiana verna (ghinţură de primăvară. Oleales Fam. Gentianella austriaca. nestipelate.: Centaurium erythraea (fierea pământului). androceu alcătuit din două stamine concrescute cu corola. Syringa vulgaris (liliac). Formula florală: K5 [C(5) A5] G(5–2) Ex. Gentiana nivalis. bisexuate. alterne. Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului). Gentiana utriculosa (ghinţură. Genţianaceele conţin o serie de produşi specializaţi ai metabolismului. Fruct: capsulă. foarte importanţi în fitoterapie: glicozide amare (gentiopicrina). Ex. Gentiana punctata (ghinţură).). Gentiana lutea (ghinţura galbenă). întregi sau lobate. Flori solitare sau grupate în raceme şi cime. corola gamopetală. Fruct variat: capsulă (Syringa sp. pe tipul 5. Cuscutaceae . Corola gamopetală.

nestipelate.5. Flori mici. Cuscutaceae: 5 . 3 Gentiana asclepiadea. pe tipul 4–5. Fam. 4a .). bisexuate. 5b . Ex. grupate în glomerule. sesile sau scurt pedicelate.Cuscuta epithymum. Androceu cu 5 stamine.floare. 110. bisexuate. gamosepale şi gamopetale. 5a . Solanaceae Plante erbacee. pe tipul 5. Gineceu superior. Cuscuta europaea (torţel) (Fig. 110. bilocular . de culoare galbenă. Fam. Fam.Gentiana verna. Gentianaceae: 1 . 2 . Fig. lobate sau divizate) sau imparipenat compuse. roşiatică sau albicioasă. prevăzute cu haustori şi lipsite de frunze.sămânţa. Corola tubuloasă/rotată. Gineceu superior cu 1–2 stile. Florile sunt actinomorfe (rar slab zigomorfe).Gentiana utriculosa.floare. Flori rar solitare. bicarpelar. gamosepale şi gamopetale. volubile.Convolvulus arvensis.: Cuscuta epithymum (torţel). Tulpini subţiri. actinomorfe. Fruct: capsulă.Plante parazite lipsite de rădăcini. alterne. Caliciu persistent. Androceu: 5 stamine prinse de petale. frecvent grupate în inflorescenţe cimoase. Frunze simple (întregi. Fam. Convolvulaceae: 4 .

persistent. frecvent campanulat. întregi. 1a .sau multicarpelar. nestipelate. tubuloasă. 3a . nicotină. pluriovulat. Hyoscyamus niger (măselariţă. multilocular.bace. pe tipul 5. prinse de tubul corolei. Solanaceae: 1 . Fruct mericarpic alcătuit din 4 achene (tetraachenă). Corola gamopetală. Flori actinomorfe. 3b . Solanum dulcamara (lăsnicior) (Fig. cu gâtul închis prin formaţiuni solzoase. Caliciu gamosepal. bilocular cu stil lung. solanină). capsicină. Gineceu superior. Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2). Solanaceele conţin numeroşi alcaloizi (atropină. hiosciamină. (5–4) Obs. frecvent acoperite cu peri aspri. Lamiales Fam. 3 . ginobazic (rar terminal) şi stigmat bilobat. Fam. rar zigomorfe (Echium sp. Fig. Fruct: bacă sau capsulă polispermă. păroase numite fornice. nebunariţă).Datura stramonium.capsulă pixidă în caliciu persistent. 111).Solanum dulcamara.să-mânţa văzută din faţă şi lateral Ord. 111. Boraginaceae Plante erbacee în flora României. .: Atropa belladonna (mătrăgună). Datura stramonium (ciumăfaie). 2 . Inflorescenţa caracteristică: monohaziu de tip cincin.Hyoscyamus niger. 2a capsulă. Ex. scopolamină. bisexuate. bicarpelar. Androceu: 5 stamine ± egale. Frunze simple. alterne.).

4 .Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2) Ex. Symphytum cordatum (brustur negru). Symphytum officinale (tătăneasă).). Pulmonaria rubra (mierea ursului. Pulmonaria officinalis (mierea ursului).1. 112.floare. 3b . Myosotis sylvatica (nu-mă-uita). cuscrişor). 112.caliciu.Pulmonaria rubra. 2a . 2 . Fam. Fig. Cerinthe minor (somnoroasă).Anchusa officinalis. Eritrichium nanum (ochiul şarpelui). Echium vulgare (iarba şarpelui). Myosotis scorpioides (nu-mă-uita). 3a . Fig.corola văzută apical. Myosotis alpestris. Symphytum tuberosum (Fig. .Echium vulgare.: Anchusa officinalis (miruţă). 3 Myosotis sylvatica. Boraginaceae: 1 . 113.

113.Lamium galeobdolon. Fam. Labiatele sunt acoperite de peri secretori de uleiuri eterice plăcut mirositoare (pinen. Corola gamopetală. În fiecare lojă ovariană se află câte două ovule. Între stamine şi gineceu se află glande nectarifere. Ex. zabră). Fam. Gineceu superior. cu o conformaţie caracteristică sunt grupate în cime dihaziale axilare.floare. nestipelate. persistent. Florile zigomorfe. 2] G(2) Obs. Glechoma hederaceum (rotungioară.).Galeopsis speciosa. Frunze simple. Lamia-ceae: 2 . geraniol). bicarpelar.: Acinos alpinus subsp. frecvent bilabiat. 4 .floare. alpinus (cimbru de munte). Formula florală: K(5) [C(5) A2+2. rar unilabiată (Mentha sp. Ajuga reptans (vineţică). 3 . silnic). Androceu didinam.Acinos alpinus. pentamere. 3a . limonen. între cele două ovule apare de timpuriu un perete despărţitor care separă ovarul în 4 loje. . Lamiaceae (Labiatae) Plante erbacee. Boraginaceae: 1 . tubuloasă este bilabiată.) sau sunt prezente două stamine şi două staminodii. Ballota nigra (cătuşe). opuse. Fam.Symphytum cordatum. Fructe mericarpice: tetraachene. Tulpini tetramuchiate. borneol.Fig. uneori două stamine sunt reduse (Salvia sp. Galeopsis speciosa (cânepiţă. bisexuate. bilocular cu stigmat bifurcat. 2a . reunite în verticile ± contractate. Caliciu gamosepal. rar lemnoase.

5c caliciu.sămânţa. Thymus comosus (cimbrişor). Ord. Lamium maculatum (urzică moartă). Tulpina se ridică scapiform din mijlocul frunzelor.Stachys sylvatica. Lamium galeobdolon (gălbiniţă). Mentha longifolia (izmă proastă. izma calului). Origanum vulgare (sovârv). 2 . izmă proastă). Fig. Stachys sylvatica (bălbişă). Thymus alpestris (cimbrişor).detaliu tulpină. 114.floare văzută lateral şi din faţă. 3a. 1a . uneori .floare văzută apical.Prunella vulgaris.floare. Fam. Plantaginaceae Plante erbacee scunde. Frunze simple.frunză. 5d . Plantaginales Fam. nestipelate. Mentha pulegium (busuiocul cerbilor. 3 . 3c . 4 .stamină. Salvia verticillata (urechea porcului). Lamiaceae: 1 . 4a . 114). 3b . Inflorescenţa: spic ± alungit. grupate în rozete bazale la suprafaţa solului. 113: 2–4. 3d . Thymus pulegioides (cimbrişor de munte) (Fig.floare.Thymus pulegioides. Thymus pulcherrimus (cimbrişor). Fig. Salvia nemorosa (jaleş de câmp). Salvia glutinosa (cinsteţ).Lamium album (urzică moartă). 5b .Salvia nemorosa. 5 .Mentha longifolia. Teucrium montanum (sugărel). Prunella vulgaris (busuioc de câmp). 5a .

Caliciu persistent. gamosepale şi gamopetale. Fruct: capsulă operculată.). 3 . Frunze simple. Flori mici. Plantago lanceolata (pătlagină cu frunze înguste). Plantaginaceae: 1 . Plantago major (pătlagină mare). Corola frecvent bilabiată. 3b . pe tipul 5. 2a – să-mânţa. Formula florală: K(4) [C(4) A4] G(2) Ex. racemoase sau cimoase. actinomorfe. 1a .capsulă pixidă.floare.Plantago major.Plantago lanceolata. Androceu . rar pe tipul 4 (Veronica sp.) sau parazite (Lathraea sp. Scrophulariales Fam. Euphrasia sp. Rhinanthus sp.. Ovar superior. Scrophulariaceae Plante erbacee. alterne sau opuse. 2 Plantago media. 115. Fig.. pe tipul 4. bisexuate sau unisexuate.sămânţa. gamosepale şi gamopetale. Plantago media (pătlagină moale) (Fig. uneori semiparazite (Melampyrum sp. Flori zigomorfe.). Fam.: Plantago atrata (pătlagină de munte). Inflorescenţe axilare. nestipelate.capituliform. 1b . 3a . infundibuliformă sau rotată.capsulă pixidă. 115). Ord. bisexuate.

didinam (rar numai două sau 5 stamine) cu stamine prinse de tubul corolei. strătorică). Linaria alpina (linariţă de munte). Obs. Verbascum nigrum (somnoroasă). Fig. Veronica chamaedrys (stejărel). Fruct: capsulă sau bacă. Euphrasia stricta (silur).4. Veronica officinalis (ventrilică. pratensis (silur). Veronica urticifolia (iarba şarpelui) (Fig. Veronica teucrium (şopârliţă). Veronica baumgartenii. Rhinanthus alpinus (clocotici). Ex. Verbascum thapsus (lumânărică). Gineceu superior. Veronica serpyllifolia (şopârliţă). sor cu frate). Veronica alpina (şopârliţă de munte). rinantosidă. Lathraea squamaria (muma pădurii). Formula florală: K(5–4) [C(5–4) A5. Fig. Veronica aphylla. Rhinanthus angustifolius (clocotici). iarbă negră). Euphrasia officinalis subsp. Scrofulariaceele conţin glicozide (digitalină. Veronica bellidioides (şopârliţă). Scrophularia umbrosa (iarbă neagră). Pedicularis oederi (darie). Digitalis grandiflora (degeţel galben).: Bartsia alpina (bursucă). Scrophularia nodosa (bubernic.2] G(2) Familie neomogenă datorită alcătuirii variate a corolei şi androceului. Pedicularis verticillata (vârtejul pământului). Melampyrum sylvaticum (ciormoiag). 117. . dar omogenă prin alcătuirea gineceului şi a fructului. Rhinanthus minor (clocotici). Melampyrum bihariense (ciormoiag. gratiolină) şi saponine. 116. bicarpelar. Linaria vulgaris (linariţă). 118). bilocular. Veronica beccabunga (bobornic).

Cruciata glabra. pungi secretoare şi rafide de oxalat în lemnul secundar.Fig.floare. Cruciata laevipes (smântânică). 2 .floare. saponine. 116.Linaria vulgaris. Fam. Caliciu bilabiat. 4 .Campanula serrata. cinchonină. Ex.Phyteuma orbiculare. 120. nestipelate. unilocular. celule taninifere. Rubiaceele produc alcaloizi (chinină. Lentibulariaceae Plante erbacee. 2a . Scrophula-riaceae: 1 .: Asperula capitata (sânziene de munte). Rubiaceele au laticifere articulate. 5a. Campanulaceae: 1 . Galium mollugo (sânziene .Digitalis grandiflora.Campanula rapunculoides. 3 Campanula cochleariifolia. Galium aparine (lipicioasă.Pedicularis oederi. 2 . cumarina).floare. insectivore. cafeină. 4 . 3a . 4a . Androceu alcătuit din două stamine. pintenată. bicarpelar. rozulare. 5b . Fruct: capsulă Fig.floare văzută din faţă şi lateral. glicozide (asperulosida. Frunze întregi. 3 . Galium anisophyllon (sânzi-ene). 5 Scrophularia nodosa. 4a . bisexuate. tanin şi substanţe tinctoriale. Corolă bilabiată. Gineceu superior.floare. Fam.Pedicularis verticillata. Fam. Flori zigomorfe. pe tipul 5. turiţă). Obs. emetină).

Sambucus nigra (soc). perene. Fruct: drupă (Sambucus sp. Flori actinomorfe sau zigomorfe.) sau bacă (Lonicera sp. gamosepale şi gamopetale. Viburnum opulus (călin) (Fig.. siringosidă) şi substanţe răşinoase (viburnina). glicozide cianogenice (sambunigrină. Ex. bisexuate. . Corola gamopetală. Caprifoliaceae Plante lemnoase (arbuşti şi liane) rar erbacee. Fam. Galium odoratum (vinariţă).2). Formula florală: K(5) [C(5) A5] G(2-5) Obs. 121). tricarpelar. Sambucus racemosa (soc roşu). Fruct: achenă. Dipsacales Fam. Caliciu variat alcătuit. drăgaică) (Fig. pe tipul 5. Valerianaceae Plante erbacee. Galium verum (sânziene galbene. Viburnum lantana (dârmoz). Frunze simple sau penat-sectate. Frunze simple. Gineceu inferior. pentamere grupate în inflorescenţe cimoase. opuse. trilocular. Gineceu inferior. sectate sau penate. pe tipul 5. în general redus. Galium schultesii (sânziene de pădure).). Sambucus ebulus (boz). uneori bilabiată. Inflorescenţe cimoase uneori contractate. 122: 1. cu o singură lojă fertilă. Ord. Caprifoliaceele conţin alcaloizi. Viburnum sp.albe).: Lonicera caerulea (caprifoi). opuse. Lonicera xylosteum (caprifoi). Androceu: 3 (4–1) stamine. Flori zigomorfe. nestipelate. bisexuate sau unisexuate.

Galium verum. Inflorescenţa: capitul înconjurat de hipsofile involucrale la bază (involucru). Receptaculul (axa inflorescenţei ) este ± scvamos. Ex. Formula florală: K5 [C(3-5) A1-4] G(1-3) Obs. cu flori bracteate (bractei sub formă de scvame) sau nebracteate.Galium schultesii. 1a . Dipsacaceae Plante erbacee. 121. Fam. Flori zigomorfe. nestipelate. Uleiurile esenţiale au acţiune fitoterapeutică sedativă.dicariopsă. 4a . Rubiaceae: 1 . 3 .4).Galium aparine. pe tipul 5.Galium odoratum.porţiune de tulpină. Valeriana officinalis (odolean). 4b .floare.: Valeriana montana (odolean).dicariopsă. Valeriana tripteris (odolean) (Fig. opuse. alcaloizi.fruct/ dicariopsă. Caliciu extern (calicul) şi caliciu intern gamosepal. bisexuate. 2 . Valeriana sambucifolia (odolean).Fig. 2a . 3a . Organele vegetative conţin uleiuri eterice. Fam. persistent (la maturitate . 4 . 3b . acizi organici (izovalerianic) şi enzime. Frunze simple. întregi sau sectate. 122: 3.floare.

Fam. Knautia arvensis subsp. Vale-rianaceae: 3 .Valeriana montana (detalii). tubuloasă. 3a.: Dipsacus pilosus (scăiuş). Caprifoliaceae: 1 . bicarpelar. 4 . Corola gamopetală.flori. 3b . Florile grupate în inflorescenţe caracteristice –capitule sau calatidii . 1a floare. Gineceu inferior.floare. Scabiosa lucida (sipică). Asteraceae (Compositae) Plante erbacee cu alcătuire variată formând o familie heterogenă. Androceu cu 4 stamine. alterne. cu 4–5 lobi. Scabiosa ochroleuca (sipică) (Fig.Knautia arvensis. 122: 5. Fam. 2a . întregi sau sectate.Sambucus racemosa. Fruct: achenă. porc). Formula florală: K(5).transformat în papus). Ord. Dipsacaceae: 5 .nuculă. Frunze simple. ramură cu frunză şi fructe/bace.Scabiosa lucida. 2 . unilocular şi uniovulat. 6 .6). 3c . 5a . Fig. Asterales Fam.0 [C(3-5) A5] G(2) Ex. Knautia longifolia. rosea (muşcata/muşcatul dracului).floare.Lonicera xylosteum.Valeriana officinalis. Fam. Scabiosa columbaria (muşcata dracului. 122. nestipelate.

spic. . Flori: mici. frecvent alcătuit din peri persistenţi. glicozide (lappozidă. uniovulat. continuat cu un stil lung terminat cu două stigmate. rezine şi cauciuc. Elaborează uleiuri eterice (cineol. cu petale unite într-un tub terminat cu 5 dinţi mai mult sau mai puţin egali. unilocular. Latexul conţine substanţe amare (absintină. tuberculi). numai flori ligulate sau ambele tipuri de flori. cele ligulate fiind la exterior. tulpini. Gineceu cu ovar inferior. cime etc. fixate în tubul corolei şi antere unite în jurul stilului. Caliciu: redus. Inflorescenţele pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe compuse de tip racem. cea mai mare şi mai răspândită familie de angiosperme dicotiledonate. Asteraceele constituie din punct de vedere taxonomic.– înconjurate la bază de hipsofile involucrale ce alcătuiesc involucrul. corimb.0 [C(3-5) A5] G(2) Obs. prin avortare devin unisexuate sau sterile. bicarpelar. Androceu: 5 stamine cu filamente libere. Corola poate fi tubuloasă sau ligulată. centaureozidă) şi alcaloizi (abrotină. Formula florală: K(5). Corola tubuloasă: gamopetală. cumarină). formând un tub – sinantere. camfor. piretrină. senecionină. actinomorfă. Multe asteracee depozitează ca substanţe de rezervă inulina (în rădăcini. bisexuate. sesile. În inflorescenţă pot fi prezente numai flori tubuloase. achillină. Corola ligulată: zigomorfă cu petalele concrescute într-un tub scurt prelungit lateral cu o ligulă terminată cu 3–5 dinţi. actinomorfe şi zigomorfe. Unele asteracee prezintă în organele vegetative laticifere articulate. taraxacină). borneol). Fruct: achenă ± papus. achilleină.

Subfam. Radiiflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori ligulate. 1b foliolă involucrală. 2 . 4a . Tubuliflorae: 1 . lăptuci) (Fig. salata câinelui). 2 Leontodon autumnalis. actinomorfe. Tubuliflorae: inflo-rescenţe alcătuite din flori tubuloase.achenă.Mycelis muralis. Liguliflorae: inflo-rescenţe formate numai din flori bisexuate. Subfam. 1a . dispuse marginal şi flori tubuloase dispuse central. Centaurea triumfetti (albăstrele de munte).Hieracium pilosella. Liguliflorae: 1 . Carduus personatus (spin). 3 . 4a . florile tubuloase sunt bisexuate. 4 . Subfam.floare.Carduus personatus.foliolă involucrală.fruct/achenă. 4b . Fam. fertile. Subfam.Lapsana communis. 3 . Subfam. Asteraceae. Fig. florile marginale sunt masculine sau sterile. Lapsana communis (zgrăbunţică. zigomorfe.Centaurea triumfetti. ligulate. 4 .Arctium lappa. . Ex. Asteraceae. 123). 123. Mycelis muralis (susai pădureţ.Fig. Leontodon autumnalis (capul călugărului). bisexuate. Ex.: Arctium lappa (brusture). Fam. Homo-gyne alpina (rotunjoară) (Fig.Homogyne alpina. 124). 124.: Hieracium pilosella (vultu-rică).

Tussilago farfara (podbal) (Fig. Ligularia sibirica (gălbinele. Leucanthemum vulgare (margaretă). Centaurea nigrescens. 126). Senecio ovatus. Crepis paludosa (gălbenuş). Gnaphalium supinum. Scorzonera rosea. Matricaria perforata (romaniţă nemirositoare). Eupatorium cannabinum (cânepa codrului). Inula britannica (sovâvariţă). Achillea stricta. crăstăval). Hieracium bifidum. Erigeron uniflorus (bunghişor). Taraxacum officinale (păpădie). Doronicum austriacum (iarba ciutei). Cirsium oleraceum (nilocea. Achillea schurii (coada şoricelului de munte). Carlina acaulis (turtă). Carduus kerneri (spin). Hieracium transsylvanicum. Senecio jacobaea. kerneri (ciucuraşi). părăluţe). spălăcioasă). Cichorium intybus (cicoare). Tanacetum corymbosum (năpraznic). Anthemis carpatica (romaniţă de munte). Crepis biennis (barba lupului). Artemisia petrosa (pelin de munte). Fig. Doronicum columnae (cujdă). Hieracium villosum (vulturică de stânci). Petasites hybridus (captalan).a. floarea Reginei). . Leontodon montanus subsp. Hypochoeris uniflora (anghinarea oilor). Centaurea kotschyana (mături).Ex. Adenostyles alliariae var. Matricaria recutita (muşeţel). curechi de munte). siminic). Arctium tomentosum (brusture). Alte specii frecvent întâlnite: Achillea millefolium (coada şori-celului). Taraxacum alpinum. Cirsium erisithales (scai). Centaurea pinnatifida (albăstriţă). Adenostyles pyrenaica. Aster alpinus (ochiul boului). Arctium minus (brusture). Hieracium aurantiacum (ruşuliţă). Leucanthemum waldsteinii (margarete). Solidago virgaurea (splinuţă). Centaurea phrygia. Sonchus arvensis (susai). Petasites albus (captalan). Senecio papposus. Leontopodium alpinum (albumiţă.: Antennaria dioica (parpian. 125. Leontodon hispidus (potcapul călugărului). Cirsium arvense (pălămidă). Telekia speciosa (lăptucul oii) ş. Hieracium alpinum. Centaurea pseudophrygia. Bellis perennis (bănuţei. Anthemis tinctoria (floare de perină). floare de colţ. pseudotaraxaci. Senecio squalidus (cruciuliţă. Doronicum carpaticum (cujdă). Arnica montana (arnică).

Leucanthemum vulgare. Asteraceae. Radiiflorae: 1 . 1a . .floare ligulată.floare tubuloasă.Fig. 2 .Anthemis tinctoria.achenă. 4 Doronicum austriacum. 125. 1b . Subfam. 3 . 2a .Sonchus arvensis. Fam.

calatidiu. Liliatae (Monocotyledonatae) Subcls. Liliidae Ord. Radiiflorae: 1 . Flori actinomorfe. Androceu: 6 stamine dispuse pe două verticile. Frunze alterne. Asteraceae. Fruct: capsulă rar bacă. de obicei sesile. Subfam. Cls. bulbi sau bulbotuberi.Artemisia petrosa. bisexuate (rar unisexuate).Tussilago farfara. stil terminat cu 3 stigmate. tulpinale sau bazale.Petasites hybridus. Liliales Fam.Tanacetum corymbosum. multiovulat. Liliaceae Plante erbacee (rar arbuşti) perene. rar uşor zigomorfe. 126. umbeliforme. 3 . 5a achenă. spiciforme sau cimoase). solitare sau grupate în inflorescenţe variate (racemiforme. Tulpini subterane: rizomi. trilocular. Gineceu superior (rar inferior).Antennaria dioica. tricarpelar. rar în verticile. Perigon petaloid format din 6 tepale libere sau unite. dispuse terminal sau axilar. 5 . cu nervaţiune paralelă sau arcuată. 4 . . 2 .Fig. Fam. 2a .

.tulpină cu fruct tânăr. 4 . Veratrum album (ştirigoaie) (Fig.gineceu. saponine şi răşini.Formula florală: P3+3. Muscari comosum (ceapa ciorii). unele liliacee conţin alcaloizi (colchicina. Liliaceae: 1 .Erythronium dens-canis. Fam.Muscari comosum. 128). Biochimic. 1b fruct/capsulă. Lilium martagon (crin de pădure). Erythronium dens-canis (măseaua ciutei. Scilla bifolia (viorele). Maianthemum bifolium (lăcrimiţă). Gagea lutea (laptele păsării). Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon). Lloydia serotina (crinişor de stâncă). Ornithogalum pyrenaicum. 127. 2a . Ex. glicozizi. Fig. veratrina). Polygonatum latifolium (coada cocoşului). Ornithogalum umbellatum (băluşcă). Polygonatum verticillatum (pecetea lui Solomon). cocoşei). (3+3) A3+3 G(3) Obs. 1a .: Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). 127. 3 – Lilium martagon. Fig.Colchicum autumnale. Polygonatum odoratum. 2 .

alterne. tricarpelar. întregi.Ornithogalum umbellatum. 128. 3 .). Fam. Ex. Frunze bazale. Fam. Gineceu cu ovar inferior. Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) . Tulpina: scap florifer. Fruct: capsulă loculicidă.: Allium ochroleucum (ai sălbatic). cu bulbi. grupate umbeliform şi protejate iniţial de două hipsofile.Fig.1. Amaryllidaceae Plante erbacee perene. pe tipul 3.Scilla bifolia. Obs. 2 .Polygonatum latifolium. 4 . Flori cu hipsofile la bază. trilocular. Gineceu cu stil ginobazic.Veratrum album. bisexuate. Alliaceae Plante perene cu bulbi tunicaţi. ce le conferă un miros caracteristic. Inflorescenţă: cime unipare. Frunze bazale liniare. Allium ursinum (leurdă. Fam. 3a . bisexuate. Liliaceae: 1 . actinomorfe. Flori actinomorfe. usturoiul ursului) (Fig.bace. 129. Fruct capsulă. pe tipul 3. uneori inseraţi pe un rizom scurt. Tulpină scapiformă. Androceu cu 6 stamine. Din punct de vedere biochimic aliaceele se caracterizează prin prezenţa uleiurilor eterice cu sulf.

Iris ruthenica (stânjenel de munte).Ex. spic sau cime). 4a . Iridaceae: 2 .: Galanthus nivalis (ghiocel).Allium ursinum. Plante erbacee perene cu rizomi şi bulbotuberi (rar bulbi).Paris quadrifolia. Androceu: 3 stamine. tricarpelar. Perigon gamotepal. bisexuate. Iris sibirica (stânjenel) (Fig.3). Formula florală: P(3+3) A3+0 G(3) Obs. Fam. brânduşe de primăvară). enziforme sau liniare. Fam. Fam. Fam. solitare sau grupate (racem. Fruct: capsulă. stigmatele sunt petaloide. Gladiolus imbricatus (săbiuţă). Ord. la Iris sp.Gladiolus imbricatus. Unele iridacee conţin glicozide şi uleiuri esenţiale. Dioscoreales .fruct cărnos dehiscent. petaloid. 3 Iris ruthenica.: Crocus vernus (brânduşe de munte. Frunze bazale sau alterne. trilocular cu 3 stigmate. Trilliaceae: 4 . Iridaceae Fig. Flori actinomorfe (rar zigomorfe). pe tipul 3 (6 tepale unite la bază într-un tub). 129. 129: 2. Ex. Alliaceae: 1 . Gineceu cu ovar inferior.

Fruct cărnos.). tricarpelar. Orchidaceae Plante erbacee. a doua mare familie de angiosperme. Trilliaceae Plante erbacee. cu rizomi sau rădăcini adventive tuberizate. unele saprofite (lipsite de rădăcini). Înveliş floral: perigon petaloid. Tulpina supraterană prezintă un singur verticil de frunze. 129. frecvent sesile. Stamina este sesilă. dehiscent. La extremitatea opusă labelului se află un pinten nectarifer. luând o formă caracteristică – label. tepala superioară a ciclului intern ajunge inferioară.Fam. Tulpina simplă. Orhideele trăiesc în simbioză cu micorize endotrofe. rar două stamine fertile şi o staminodie). Fruct: capsulă care se deschide în 3(6) valve. rar solitare. Ord. Flori zigomorfe (bilabiate şi pintenate). bisexuate. Ex. Paris cu o floare terminală pe tipul 4 cu tepale externe sepaloide. Orchidales Fam.: Paris quadrifolia (dalac) (Fig. perene. Orhidaceele reprezintă ca mărime. .0+2. În flora României există un singur gen. Frunze simple.5-2 G (3) Obs. alterne (rar opuse). grupate în raceme sau spice simple. neramificată. redusă la o anteră biloculară care concreşte cu stilul sau stigmatul formând o coloanăginostemiu.4. Androceu: 3 stamine (una fertilă şi două staminodii. cu rizom. Gineceu cu ovar inferior. alcătuit din 6 tepale dispuse în două verticile. Formula florală: P3+3 A1+0. perene. răsucit şi stigmat trilobat. întregi. Datorită torsiunii ovarului în timpul creşterii (cu 180°).

Corallorhiza trifida (buzişor). 130. Nigritella nigra. Platanthera bifolia (stupiniţă). Juncales Fam. Dactylorhiza sambucina (bozior). Gymnadenia conopsea (ură). Frunze alterne. Pseudorchis albida. uneori ciclul intern este redus la staminodii. alcătuit din 6 tepale dispuse pe două cicluri. 130). cu teci deschise (Juncus sp.). 2 . 2a . majoritatea perene. uneori reduse numai la teci.) sau ciliate (cel puţin în stadiu tânăr). Orchis ustulata. Dactylorhiza incarnata.floare.Fig. Ex. Juncaceae Plante erbacee. Ophrys insectifera. Fruct: capsulă loculicidă. liniare sau cilindrice formate din teacă şi limb. 3 . 4 . 5 . Flori actinomorfe. tricarpelar. Epipactis helleborine (mlăştiniţă).: Anacamptis pyramidalis (bujor). Traunsteinera globosa (poroinic) (Fig. Gineceu cu ovar superior. bisexuate. . Ord. Dactylorhiza maculata (Mâna Maicii Domnului). poroinic). cuibuşor).floare.Orchis morio. cu teci închise (Luzula sp. 1a .Goodyera repens. sincarp prevăzut cu un stil şi 3 stigmate. 5a . Perigon sepaloid. Frunzele sunt glabre. Orchis morio (untul vacii.Neottia nidus-avis. Orchidaceae: 1 – Gymnadenia conopsea.Anacamptis pyramidalis.floare. Androceu alcătuit din 6 stamine dispuse pe două cicluri. Nigritella rubra (sângele voinicului). ± membranos. Neottia nidus-avis (trânji. Fam. Orchis militaris. pe tipul 3. grupate în inflorescenţe cimoase. Goodyera repens.

Ord. 4b . horşti) (Fig.Luzula sylvatica.floare. Juncus trifidus (rugină de stâncă. părul porcului).Formula florală: P3+3 A3+3 G(3) Fig. panicul. monoice sau dioice). gru-pate în spiculeţe. 3 . 4c . 2 .). Cyperales Fam. 131).Juncus effusus.: Juncus effusus (spetează. mălaiul cucului). cimă). Luzula spicata (mălaiul cucului). . pipirig.capsulă cu înveliş floral. Tulpina frecvent trimuchiată.sămânţa văzută lateral.capsulă cu înveliş floral. 4a floare. Cyperus sp. înveliş floral absent (Carex sp. Luzula campestris (mălaiul cucului). iar spiculeţele în inflorescenţe compuse (racem. spic. Ex. 5a floare. perigon redus format din 6 lacinii filiforme dispuse pe două ver-ticile precum şi din numeroşi perişori (Eriophorum sp.Luzula campestris.Juncus bufonius. Flori bisexuate (rar unisexuate. Luzula sylvatica (scredei. Fam. anuale şi perene cu rizomi. 3a .. 131. Androceu: frecvent 3 stamine (rar o stamină).capsulă cu înveliş floral. plină. uneori prezintă ligulă sau limbul lipseşte. Juncaceae: 1 . Frunze alterne. Luzula multiflora (horşti. Cyperaceae Plante erbacee.Juncus trifidus. 2a . 4 . iarba broaştei).). 1a . Juncus bufonius (iarba bivolului. 5 . rugină). cu teaca închisă şi limbul liniar. Luzula luzuloides (horşti). Înveliş floral: sete (peri) perigoniale.

rar unisexuate (monoice sau poligame) grupate într-o inflorescenţă caracteristică numită spiculeţ. uniovulat cu 3 stigmate. pe axa spiculeţului. Baza limbului prezintă. Ord. Eriophorum latifolium (bumbăcăriţă). Fruct: achenă învelită într-o bractee asemănătoare unui ulcior (utriculă). Flori bisexuate. iar uneori este înlocuită de peri). Carex pallescens. Carex rupestris. anuale sau perene cu rizomi sau stoloni. Elyna myosuroides. Carex capillaris (rogoz).: Blysmus compressus. Florile sunt grupate câte una (spiculeţ uniflor) sau mai multe (spiculeţ multiflor) alternativ. Scirpus sylvaticus (ţipirig) (Fig. 132). Carex sylvatica (rogoz. fasciculate. la locul de întâlnire cu teaca anexe foliare: urechiuşele (uneori lipsesc) şi ligula (lipseşte foarte rar. cu margini libere (despicată longitudinal) şi limbul liniar cu nervuri paralele. tricarpelar.Gineceu: ovar superior. ~P0 G(3–2) Ex. şovar). Carex ovalis. Carex fuliginosa. Poales (Graminales) Fam. Frunze alterne formate din teacă cilindrică. Carex digitata (rogoz digitat). Poaceae (Gramineae) Plante erbacee. Carex curvula (rogoz. Rădăcini adventive. Formula florală: P3+3 A3 G(3) sau |P0 A3–1. Eleocharis palustris (pipiriguţ). coarnă). Tulpini supraterane neramificate – culm (pai). unilocular. Carex sempervirens (rogoz verde). Carex remota. .

5 . unilocular şi uniovulat. continuat cu două stile şi frecvent două stigmate plumoase (rar unul sau 3). bicarpelar. .Carex sempervirens. două sau 6) cu antere dorsifixe. Fruct: cariopsă. de obicei aris-tată. 5a . Un spiculeţ uniflor este alcătuit din: două bractei numite glume. Ultimele două bractee membranacee sunt mai mici. Alte tipuri de inflo-rescenţe mai rar întâlnite: umbelă cu spice (spic digitat). racem cu panicule spiciforme etc.Scirpus sylvaticus. Cyperaceae: 1 .utriculă cu glumă. de obicei membra-noasă şi nearistată.Carex sylvatica. 2 . una inferioară. lema şi palea închid între ele staminele şi ovarul. 4 . se numesc lodicule şi sunt situate la baza ovarului. convexă.Eriophorum latifolium. 4a .Fig. una inferioară şi alta superioară care pot avea sau nu în vârf o prelungire numită aristă. Fam. urmează alte două bractee numite palei.floare cu bractee. 2a . omoloagă cu bracteea (lema) şi una superioară concavă. Spiculeţele sunt grupate în inflorescenţe compuse: spic compus (cu spiculeţe sesile).Carex curvula. bicarenată (bimuchiată).utriculă cu glumă.utriculă cu stigmate. 132. 1a . Gineceu: superior. Androceu: frecvent 3 stamine libere (rar una. 3 . panicul spici-form (cu spiculeţe scurt pedun-culate) şi panicul (cu spiculeţe lung pedunculate).

Bromus arvensis (obsigă). 3a-c - . Setaria pumila (mohor). Festuca rubra (păiuş roşu).porţiune de frunză cu ligulă. Sesleria coerulans (mălaiul cucului). raigras englezesc). 133.Agrostis stolonifera.Ex. 135). Nardus stricta (ţăpoşică). odoratum Alopecurus (viţelar). Festuca gigantea. 133. saxatilis (păiuş). Fig. versicolor Bellardiochloa variegata. Festuca altissima (păiuş). Poaceae: 1 . Poa annua (hiruşor). Poa media (firuţă). Trisetum alpestre. Phleum pratense (timoftică). Bromus hordeaceus (obsigă). Festuca pratensis (păiuş de livadă). 1a .fruct/cariopsă.Anthoxanthum odoratum.floare. Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Festuca versicolor. Secale montanum. Poa bulbosa (firuţă bulboasă. Briza media (tremurătoare). Deschampsia caespitosa (târsă). Festuca bucegiensis. Bromus erectus (obsigă). târsă mică). geniculatus. Anthoxanthum (ovăscior). 1b . Calamagrostis arundinacea (trestioară).Agrostis rupestris. Festuca carpatica (păiuş). Poa pratensis (firuţă). Poa nemoralis (iarbă deasă). Deschampsia flexuosa (păiuş. Elymus repens (pir târâtor). firicea). Agrostis rupestris (iarba stâncilor). 2a . Festuca amethystina. Fam.floare. Festuca supina (păruşcă). Alopecurus elatius pratensis (coada Avenula vulpii). 3 . Arrhenatherum (ovăscior). Lolium perenne (iarbă de gazon. 1c . Cynosurus cristatus (pieptănariţă). Dactylis glomerata (golomăţ).: Agrostis capillaris (păiuş). Poa alpina (firuşca şopârlelor). Phleum alpinum (timoftică). 2 . Festuca rupicola subsp. Fig. Trisetum flavescens (ovăz auriu) (Fig. 134. Fig.

Dactylis glomerata.stamină. 4 . 3 . 3b .glume externe. Fam.floare (paleea superioară şi inferioară). 3d . 1a . 2 . Poaceae: 1 – Calama-grostis arundinacea.spiculeţ desfăcut (3a .spiculeţ (cu paleele îndepărtate). 2a . 4b . 4a . . 4a . 134. 3a . Fig. 4 .glume interne.Bromus arvensis.palee cu stamine şi gineceu).floare.cariopsă.Deschampsia flexuosa.spiculeţ fertil şi unul steril.spiculeţ. 3c .Cynosurus cristatus.

5 . erectă. Frunze bazale. 3b . sete sau scvame liniare.Festuca rubra.Phleum pratense. 2c . Poaceae: 1 . Sparganiaceae . grupate într-un spadice terminal cu flori feminine dense la bază şi flori masculine spre vârf. 3 . liniare. alterne. 2a .). 136.porţiune de axă mult mărită. Androceu: frecvent 3 stamine cu filamente adesea unite. Tulpina simplă.cariopsă îmbrăcată în palee (văzută ventral). Formula florală: | P0 A3. Typhales Fam.Nardus stricta. Învelişul floral lipseşte (flori nude) sau este înlocuit de peri. Fam. 3a . 135.spiculeţ văzut dorsal şi ventral. cu stil lung persistent şi stigmat filiform. Typhaceae Plante perene cu rizomi. 1a . Familia cuprinde un singur gen.spiculeţ. Ord.spiculeţ.: Typha angustifolia (papură) (Fig. 4a .spiculeţ. Gineceu superior cu ovar unilocular.cariopsă.Fig. monoice. Fruct: capsulă operculată. Typha cu specii semiacvatice. vaginate.Poa pratensis. 4 . uniovulat.Poa alpina. 4b – porţiune de frunză cu ligulă. Flori mici. cilindrică. Fam.1. învelite iniţial într-o spată caducă. 2b. 5a . 2 . ~ P0 G1 Ex. unisexuate.

simple sau ramificate. 1 Ex. Androceu: 6–3 stamine. Frunze liniare. 136.: Sparganium emersum (buzdugan) (Fig. Formula florală: | P6–3 A6–3. cu 1–3 ovule. Gineceu superior cu ovar monocarpelar sau bicarpelar sincarp. Arecidae Ord. cu 1–3 seminţe. unisexuate. perene. grupate în inflorescenţe spiciforme alcătuite din capitule globuloase şi spaţiate – florile feminine se află în partea inferioară iar cele masculine în partea superioară a inflorescenţei. indehiscent/achenă sau drupă. Fruct uscat. Flori mici.3. dispuse altern. Arales . monoice. Plante erbacee. actinomorfe. ~ P6–3 G(2).). cu specii acvatice şi palustre (ape stagnante sau lin curgătoare). Subcls. Perigon sepaloid format din 6–3 tepale membranoase.Familia cuprinde un singur gen Sparganium (buzdugan). ciclice. cu rizom stolonifer şi tulpini erecte (sau natante).

tubercul globulos.: Arum orientale (Fig. tricarpelar. sunt grupate într-un spadice. Fruct: bacă. ~P0 G(3) Ex. 7. Sparganiaceae: 3 . Araceae: 2 . Fam. Formula florală: |P0 A3. 2c fructe/ bace. Androceu cu 3 stamine sau mai multe. 2b . 3b . 136. simple.Fam. 3a . Florile mici. Typhaceae: 1 .Arum orientale inflorescenţă acoperită de spată. unisexuate. Araceae Plante erbacee. 136.spadice cu flori fără spată. Fam.Typha angustifolia. FORME BIOLOGICE CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A PLANTELOR – FORME ECOLOGICE FORME BIOLOGICE .Sparganium emersum. multiovulat. învelit parţial de spată.floare |.floare ~. monoice. Gineceu cu ovar superior. perene. peţiolate. Fig. Frunze bazale. 2a .2.). actinomorfe. Fam. pe tipul 3. cu rizomi sau tuberculi. fără perigon.

). Crocus sp. Fanerofite (Phanerophyta. tuberculi. Cr) – specii cu muguri hibernali localizaţi în sol sau acoperiţi de apă: – Geofite (Geophyta. Ex. rizomi.3–2 m înălţime). cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane. structurile de regenerare ale plantelor. Hemicriptofite (Hemicryptophyta. Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul în care sunt protejate. Ex. Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului. (Fig.: Trifolium repens.: Achillea sp. respectiv poziţia organelor de reînnoire (a mugurilor). rădăcini tuberizate) situate în sol. Ex. Vinca sp.2. muguri radiculari. T) – plante anuale sau bianuale (TH) care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori.4. astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale. Ex. (Fig. 137. în timpul sezonului nefavorabil.). (Fig. evoluţie care le conferă caracteristici morfo-structurale şi fiziologice asemănătoare. Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile (Fig. . Ep) – cormofite fixate pe arbori. Silene acaulis) (Fig.. bioforme) sunt o expresie a evoluţiei convergente a unor specii diferite. mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0.: Papaver sp. Nuphar sp. Categorii de forme biologice: Terofite (Therophyta. Ex. în condiţiile în care organele vegetative se degradează.. Lysimachia sp. Anemone sp. cu organele de rezistenţă (bulbi.. H) – specii erbacee perene. de zăpadă sau/şi litieră.3. Vaccinium sp. 137.).1... Hy) – plante acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în mediul acvatic.5. 137.. plante-perniţe (Minuartia sedoides. În cadrul acestui grup se disting megafanerofitele (înălţime de peste 15 m). 137. – Hidrofite (Hydrophyta.Formele biologice (forme de viaţă. Viscum sp.: Nymphaea sp. G) – plante de uscat.. Ranunculus repens. Ex.). Criptofite (Cryptophyta.). Taraxacum sp. 137. Epifite (Epiphyta. Camefite (Chamaephyta. Fragaria sp.

4 . Pentru aprecierea comportării ecologice a speciilor faţă de factorii mediului abiotic au fost alcătuite grupe de plante în funcţie de comportarea faţă de un anumit factor ecologic.). pe un anumit teritoriu.Fig... alte plante manifestă toleranţe restrânse sau chiar foarte restrânse faţă de un anumit factor ecologic şi aceste specii sunt bune indicatoare. 4b . 4a . Forme biologice: 1 . Există plante adaptate să trăiască la o variabilitate mare a factorilor ecologici şi acestea sunt slab indicatoare.camefite. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice Răspândirea plantelor pe o anumită suprafaţă de teren este condiţionată de factorii mediului abiotic şi în consecinţă. 3b .Vaccinium sp. lumină. 2c .Taraxacum sp.Lysimachia sp. 3a .Ranunculus repens. substanţele minerale din sol şi poate trăi într-un interval cu limite de variabilitate determinată a factorilor menţionaţi.Vinca sp. . reflectă caracterul factorilor ecologici din acel teritoriu. prezenţa unor anumite plante..hemicriptofite.geofite. căldură.fanerofite (Fagus sylvatica). 3 . 2 . 2b .. Formele ecologice sunt deci expresia adaptării speciilor la anumiţi factori ecologici şi reflectă caracteristicile ecologice ale habitatelor pe care le populează. 137..Crocus sp. 2a . Fiecare specie de plante manifestă anumite cerinţe faţă de apă..terofite (Papaver sp. 5 .Anemone sp.

Veronica chamaedrys. Paris quadrifolia. Circaea lutetiana. 3. Scrophularia nodosa. 5. Mycelis muralis. Salvia glutinosa. Muscari comosum. Ex. Dentaria bulbifera. Lycopodium selago. Saxifraga cuneifolia. Hidrofitele (specii hidrofile) sunt plante de apă (plante acvatice). Allium ursinum. Filipendula vulgaris. Euphorbia amygdaloides. Stachys sylvatica. Bruckenthalia spiculifolia. solul poate să aibă o umiditate mai ridicată. Nuphar sp. 4. cu adaptări la un mediu permanent umed. 6. Trifolium pratense. Ex. Mezo-xerofitele reprezintă o grupă de plante intermediară între mezofite şi xerofite. Mercurialis perennis.). Acest grup de plante are rădăcinile în apă sau în soluri înmlăştinite. Hieracium transsilvanicum.: Polytrichum juniperinum (briofită). Polystichum lonchitis. Impatiens noli-tangere. Lycopodium clavatum. Symphytum tuberosum. Ex.: Carex remota. fie în atmosferă (plante palustre). Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate moderată. Ranunculus carpaticus. Pulmonaria rubra.: Campanula abietina. Campanula rapunculoides. Ex.. . Melampyrum bihariense. Lamium galeobdolon.: Genistella sagittalis. Festuca gigantea. Phleum pratense. Aegopodium podagraria. Equisetum sylvaticum. Symphytum cordatum. Potentilla argentea. Mezo-higrofitele sunt o grupă de plante intermediară între higrofite şi mezofite. Festuca rubra. cunoscut fiind faptul că primăvara sau toamna. având organele de regenerare sub apă (Nymphaea sp. În funcţie de regimul de apă se deosebesc următoarele tipuri de bază: 1. Luzula sylvatica. Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre. fie în sol. Polygonatum latifolium.Exigenţele plantelor faţă de regimul de apă Grupele de plante. Dryopteris filix-mas. Geranium robertianum. Xerofitele (speciile xerofile) populează habitate caracterizate printr-o lipsă cronică de apă. Galium odoratum. Epilobium montanum. Ex. Polygonatum verticillatum. Corallorhiza trifida. suportând o secetă prelungită a aerului şi a solului. 2. Campanula persicifolia. care cresc pe soluri permanent umede până la submerse. Moneses uniflora.: Actaea spicata. Juncus sp. alcătuite după exigenţa manifestată faţă de apă se referă la regimul de umiditate al solului din perioada estivală mijlocie. Origanum vulgare. Leucanthemum waldsteinii.

răspândite diferenţiat pe zone şi etaje de vegetaţie. Menţionăm că la speciile cu areal larg. Luzula luzuloides. există populaţii care manifestă cerinţe diferite faţă de căldură. cu temperaturi medii anuale negative (–2. pentru ţara noastră. formează în parte etajul alpin (al pajiştilor alpine) la peste 2000–2200 m altitudine. Temperaturile medii anuale împreună cu suma gradelor de temperatură efectivă egală sau mai mare de 10°C. Athyrium filix-femina. chiar în condiţiile ţării noastre. Lapsana communis. Eurifitele sunt speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant. Soldanella pusilla). – Ombrofite – plante adaptate la climat cu precipitaţii bogate. Stellaria nemorum. Fiecare specie ocupă un areal cu limite nordice şi sudice. Sanicula europaea. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Hekistotermofitele (specii criofile) – plante adaptate să trăiască la temperaturi foarte scăzute. Deschampsia flexuosa. Majoritatea speciilor din ţara noastră se încadrează în categoria mezofitelor. Galium schultesii.: Dicranum scoparium. Homogyne alpina. Alte categorii de plante în funcţie de diferitele forme în care se prezintă factorul umiditate: – Chionofite – plante de locuri cu înveliş de zăpadă persistent în timpul iernii (Pinus mugo. mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor. Vaccinium myrtillus. Chrysosplenium alternifolium. Calamagrostis arundinacea. mai multe grupe de specii. Alliaria petiolata. astfel că aceste specii se pot încadra în grupe diferite. Ex. Factorul termic Plantele sunt organisme poikiloterme. adaptările termice ale plantelor pot fi apreciate după prezenţa lor în anumite zone climatice. Petasites albus. Orthilia secunda. Rubus hirtus. Soldanella hungarica. prezenţă care serveşte şi ca indicator termic. temperatura lor depinzând direct de cea a mediului ambiant. Stellaria holostea. În funcţie de comportamentul plantelor faţă de factorul termic se deosebesc. reprezintă cel mai important criteriu pentru caracterizarea termofiliei (cerinţele faţă de căldură) plantelor. sau numărul de zile cu temperaturi medii egale sau mai mari de 10°C. limite ce pot fi apreciate prin izoterme (linii ce unesc puncte de pe glob cu aceeaşi temperatură).5°C). . în condiţiile foarte friguroase din climatul alpin. Polytrichum commune.7.5 – 0.

Din punct de vedere al vegetaţiei. Mezotermofitele – plante cu cerinţe mijlocii faţă de căldură. zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari mezofili şi silvostepa nordică. Euritermofitele (specii euriterme) – plante termoindiferente. aici domină climatul continental de dealuri. 1300–1700 (1850) m altitudine. cu temperaturi medii anuale între –0. Exigenţele plantelor faţă de intensitatea luminii Comportarea plantelor faţă de lumină a determinat. . În funcţie de acest factor se deosebesc 4 grupe de plante. de sărături). cu temperaturi medii anuale între 2–4°C (4. (1700) 1800–2200 m altitudine. formarea unor adaptări variate în funcţie de intensitatea iluminării. Subtermofitele – plante cu cerinţe mijlocii spre mari faţă de căldură (specii subtermofile). Termofitele – plante iubitoare de căldură (specii termofile) răspândite în climatul continental de câmpie. rece şi umed.5°C şi 10. 800–1300 m altitudine.5°C). ce corespunde etajului subalpin (al jneapănului). cu temperaturi medii anuale mai mari de 10. de fapt. Din punct de vedere al vegetaţiei cuprinde subetajul gorunului. corespunzător în mare parte subetajului fagului. La noi în ţară cresc în spaţii adăpostite şi încălzite peste iarnă şi foarte rar în câmpuri (unele specii anuale). dar toleranţa faţă de lumină este diferită.Psichrotermofitele – plante adaptate să trăiască la condiţii de frig. deşerturi. toate speciile au nevoie de lumină. silvostepa sudică şi vestică şi zona stepei.5–7. Astfel s-au diferenţiat plante/grupe de plante care manifestă exigenţe diferite faţă de lumină. în decursul timpului.5°C şi +2°C din climatul subalpin. între izotermele anuale 4.5°C. ce corespunde etajului boreal (al molidului). fotofile) – plante care cresc în plină lumină şi nu suportă umbrirea (plante de stepă. răspândite între izotermele 7. acest grup de plante este răspândit şi formează în bună parte zona nemorală cu subzona pădurilor de stejari termofili. Microtermofitele – plante adaptate la temperaturile scăzute ale climatului boreal. răspândite în climatul temperat răcoros şi umed.5°C. de nisipuri. Megatermofitele – plante cu cerinţe foarte ridicate faţă de temperatură. Heliofite (specii heliofile.5°C.

Orthilia secunda.0). Ex. Paris quadrifolia. Mercurialis perennis.: Corallorhiza trifida. se deosebesc mai multe categorii de plante şi soluri. Polytrichum juniperinum (briofite). – Specii puternic acidofile (pH = 5. Polygonatum latifolium.0–5. Circaea lutetiana.0. Homogyne alpina. Festuca gigantea. Ex. Ex. ferigile din păduri). Symphytum cordatum. Eupatorium cannabinum. plantele din această categorie cresc în plină lumină. fiind adaptate la o intensitate redusă a acesteia. Alliaria petiolata.0). Hedera helix. Eurihelele (specii eurifotofile) – plante foarte tolerante faţă de variaţiile intensităţii luminii. Vaccinium myrtillus. – Specii moderat acidofile (pH = 6. Genistella sagittalis. Paris quadrifolia. – Specii extrem acidofile – cresc pe soluri cu pH sub 4. plante de umbră) – plante care nu cresc în plină lumină.5–4. Exigenţe faţă de reacţia (pH) solului După adaptarea plantelor la reacţia soluţiei solurilor. Ex. Deschampsia flexuosa. Lycopodium clavatum. Petasites albus. Epilobium montanum. Ex: Polytrichum commune. Lamium maculatum. Carex remota. Oxalis acetosella. Pulmonaria rubra. Calamagrostis arundinacea.Sciadofite (specii sciadofile. Dryopteris filix-mas. Bruckenthalia spiculifolia.8–6.2–6. Polygonatum verticillatum. dar suportă şi umbrirea fiind denumite plante de semiumbră. Polystichum lonchitis. Stachys sylvatica. Muscari comosum. Soldanella hungarica. Geranium phaeum. Ranunculus carpaticus. păduri (Fragaria vesca. Solanum dulcamara. Valeriana officinalis. . Campanula abietina. Ex. Heliosciadofite – grupă de specii intermediară între primele două.: Athyrium filix-femina. exprimată prin valoarea pH în orizonturile superioare.: plantele din păduri (Impatiens nolitangere. Stellaria nemorum. Luzula luzuloides. Dentaria glandulosa.5). Lycopodium selago. Specii acidofile – suportă bine pH-ul scăzut: – Specii slab acidofile (pH = 6.0). Moneses uniflora. Ex. Leucanthemum waldsteinii. . – Specii excesiv acidofile (pH = 4. Scrophularia nodosa. Ex. Vaccinium vitis-idaea. heliofobe.: Rhytidiadelphus triquetrus (briofită).: Deschampsia caespitosa. Leucanthemum vulgare).0–4.: plante din poieni. Luzula sylvatica.Specii neutrofile – sunt adaptate să se dezvolte pe soluri neutre (pH = 7. Chrysosplenium alternifolium. pajişti mezofile.: Aegopodium podagraria.8).

Polygonatum multiflorum. Galium aparine. Bruckenthalia spiculifolia. Deschampsia flexuosa. Dryopteris filix-mas. Carex remota. Specii eutrofe – cresc pe soluri cu troficitate ridicată (T = 80–140). Vaccinium myrtillus. Homogyne alpina. Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive Gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este numit troficitate (T) şi este foarte variabil deosebindu-se mai multe categorii de soluri..: Athyrium filixfemina. Equisetum sylvaticum. Specii megatrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte ridicată (T = peste 14). Solanum dulcamara. Ex. Vaccinium vitis-idaea. Polygonatum latifolium. Potentilla recta. Festuca gigantea. Rhytidiadelphus triquetrus (briofite). Ex. Lamium maculatum. Corallorhiza trifida. Euphorbia amygdaloides.: Alliaria petiolata. Geranium robertianum.: Polytrichum commune. Melampyrum bihariense. . Symphytum cordatum. Petasites albus. Pe aceste soluri cresc diferite categorii de plante care s-au adaptat la capacitatea mai ridicată sau mai scăzută de aprovizionare cu ioni nutritivi. dezvoltarea şi reproducerea.: Dicranum scoparium. Ex. Specii extrem oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate foarte scăzută (T < 10). Luzula luzuloides. Moneses uniflora. Specii oligotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută (T = 10–30). Dentaria bulbifera. Muscari comosum.Specii euriacidofile (indiferente) – suportă variaţii largi de pH. Specii mezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate mijlocie (T = 50–80). Circaea lutetiana. Ex. Lycopodium selago. . Soldanella hungarica.: Campanula abietina. Lycopodium clavatum. Ranunculus carpaticus. Ex. Geranium phaeum. Mercurialis perennis. Genistella sagittalis. Specii oligomezotrofe – cresc pe soluri cu troficitate scăzută până la mijlocie (T = 30–50). Stellaria nemorum. Polytrichum juniperinum (briofite).8–8. Polystichum lonchitis. Scrophularia nodosa. Ex. Sanicula europaea.5). Salvia glutinosa.: Bupleurum falcatum. Ex. Deschampsia caespitosa. Pulmonaria rubra.: Eupatorium cannabinum.Specii bazifile (alcalinofile) – cresc pe soluri cu valori ridicate ale pH-ului (pH = 6. fără să le fie afectată creşterea. Valeriana officinalis.

Atropa belladonna. sărace în humus. Ex. calcifitele) – s-au adaptat să se dezvolte pe soluri care au o mare cantitate de cationi de Ca++. – Specii rupicole – vegetează pe versanţi abrupţi. Hyoscyamus niger. s-au adaptat la conţinutul mare de cationi de amoniu (NH4+) al unor soluri. – Specii silvicole – sunt răspândite mai ales în pătura erbacee din păduri.Specii halofile – preferă mediile slab. pietrişuri sau grohotişuri mărunte. – Specii arenicole – vegetează în special pe nisipuri. Maianthemum bifolium. Rubus idaeus. calcifobe/calcifuge (Genistella sagittalis. Eritrichium nanum. Fagus sylvatica. Urtica dioica.Specii calcifile (calcicole. pe coaste puternic înclinate sau pe brâne. Ex. pe care se dezvoltă luxuriant. Ex. mediu sau puternic salinizate. Galium schultesii.Specii nitrofile – preferă mediile bogate în azot. Hieracium transsilvanicum. Lycopodium clavatum) şi halofobe. În opoziţie se disting specii nitrofobe. – Specii petrofile – vegetează numai pe bolovănişuri sau grohotişuri.: Dactylis glomerata. Leontopodium alpinum. Datura stramonium.: Alnus glutinosa. . Tipul de săruri din sol sau din apă În funcţie de tipul de săruri din sol sau din apă se deosebesc: . Specii care indică alte caractere edafice . Textura solului În funcţie de textura solului pe care se dezvoltă se deosebesc: – Specii litofile – populează suprafaţa stâncilor.: Campanula carpatica. Oxalis acetosella.Specii euritrofe – prezintă mare amplitudine ecologică faţă de troficitatea solului. – Specii humicole – vegetează pe soluri bogate în humus. Linaria alpina. – Specii ruderale – cresc în locuri umblate de om şi animale. – Specii saxicole – se dezvoltă pe zone stâncoase. Chelidonium majus. Leucanthemum waldsteinii. Poa nemoralis. .

: Lysimachia nummularia. formând o pâslă continuă şi discontinuă când plantele se dezvoltă în tufe dese. Ex. Datorită acestui fapt pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi pe de altă parte. Specii indicatoare de soluri compacte. Vaccinium vitis-idaea. Specii producătoare de înţelenire. Juncus effusus. Anemone nemorosa. Mercurialis perennis. cu climatul temperat excesiv al Europei de est. Specii care afânează orizontul superior al solului prin acţiunea mecanică a rădăcinilor. Luzula sylvatica. Stellaria nemorum. Lamium galeobdolon. Muscari comosum. 8. Ex. Aceste specii produc înţelenirea orizontului superior al solului îndeosebi în condiţii favorabile de lumină (deschiderea sau tăierea rasă a arboretului). Lamium galeobdolon. vegetaţia ţării noastre este foarte variată. Ex. Salvia glutinosa. Pulmonaria rubra. Luzula luzuloides.: Actaea spicata. rizomilor şi stolonilor. Deschampsia caespitosa. Ranunculus carpaticus. Polygonatum verticillatum. între care râmân totuşi spaţii neînţelenite. Polygonatum verticillatum. – Specii care produc înţelenire continuă: Bruckenthalia spiculifolia. Symphytum cordatum. Polygonatum latifolium. Stachys sylvatica. Euphorbia amygdaloides. Polygonatum latifolium. Carex sylvatica. Geranium robertianum. Paris quadrifolia. Sanicula europaea. Circaea lutetiana. Teritoriul României este situat în întregime în climatul temperat. bazale.: Dentaria bulbifera. Înţelenirea este continuă atunci când rădăcinile şi părţile aeriene. Aegopodium podagraria. . – Specii care produc înţelenire discontinuă: Calamagrostis arundinacea.Specii indicatoare de soluri afânate (în orizontul superior) cu humus de tip mull. Deschampsia flexuosa. Galium odoratum. Symphytum tuberosum. acolo unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat. ETAJE DE VEGETAŢIE DIN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a realizat sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici (ai solului). Paris quadrifolia. Vaccinium myrtillus. Potentilla recta. Dentaria glandulosa. caracteristic Europei de vest şi centrale. Potentilla argentea. ale plantelor sunt întreţesute.

Masivul Bucegi cuprinde următoarele etaje/subetaje de vegetaţie: etajul nemoral-subetajul pădurilor de fag şi de amestec. al pădurilor de gorun (Quercus petraea) şi de amestec: 300– 600 (700) m altitudine. În teritoriile deluros-muntoase. Pe o suprafaţă de circa 300 km 2 Bucegii adăpostesc aproximativ 1. 1. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase): 300 (400)–1350 (1450) m altitudine. Etajul alpin (al pajiştilor alpine): peste 2000 (2200) m altitudine. Sinaia – Poiana Stânei – Poiana . al pădurilor de fag şi de amestec: 600 (700)– 1350 (1450) m altitudine Trasee: 1. Sinaia – Cabana Piscul Câinelui (Muntele Piscul Câinelui). 2. în care se resimte influenţa climei de altitudine vegetaţia se diferenţiază altitudinal în etaje de vegetaţie. Etajul boreal (al pădurilor de molid): 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine. zonele de vegetaţie urmând zonele climatice) se deosebesc trei zone de vegetaţie principale: – Zona stepei (cuprinde o vegetaţie caracteristică şi izolat tufărişuri de arbuşti). al pădurilor de fag şi de amestec (fag cu răşinoase): 600 (700)–1350 (1450) m altitudine.185 de specii de plante vasculare (mai mult de o treime din numărul total de specii cunoscut în întreaga ţară). – subetajul inferior. etajul boreal. – subetajul superior. – Zona nemorală (a pădurilor de stejar). 3. 4. etajul subalpin.Pentru teritoriile joase ale României (0–300 m) în care se manifestă zonalitatea latitudinală (de la ecuator spre poli. 138). Sinaia – Muntele Cumpătul – Poiana Şarânga. Sinaia – Valea Rea (Mţii. Baiului). În masivul Bucegi flora este deosebit de bogată şi variată. etajul alpin (Fig. – Zona silvostepei (zona cu vegetaţie erbacee ± asemănătoare cu cea din stepă dar şi cu păduri izolate). Etajul nemoral – subetajul superior. Etajul subalpin (al jneapănului): 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine.

1700 (1850) – 2000 (2200)merişor. 5. m 2000 1900 1800 arin de munte.a. 6. 2100 (al jneapănului) ienupăr. Pajişti Molid cu Limita superioară . Sinaia – Poiana Ţapului – Cascada Urlătoarea ş. precum şi făgete pure de mare altitudine.„Sfârşitul lumii” (cota 1400). Sinaia – Buşteni – Valea Cerbului – Cabana Gura Diham. molid sau ambele). oscilând între 1400–1500 m altitudine). astfel încât deasupra acestei limite. Vegetaţia forestieră este alcătuită predominant din păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. Altitudini medii 2500 Etaje/subetaje de vegetaţie Vegetaţia caracteristică Observaţii Etajul alpin Tundră alpină 2400 (al pajiştilor alpine) – peste 2000 – 2200 m Pajişti de coarnă (Carex curvula) Limita superioară a 2300 jnepenişurilor 2200 Etajul subalpin Tufărişuri de jneapăn. În Bucegi bradul vegetează obişnuit până la 1200–1350 m altitudine (exceptând exemplarele izolate şi scunde care se pot afla şi la altitudini mai mari). În această zonă se află de asemenea brădete. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului (în medie 1400 m. smirdar. afin. pot fi întâlnite numai făgete pure sau făgete cu molid.

tufărişuri a arborescente vegetaţiei 1700 Etajul boreal (al pădurilor de molid) Molidişuri Limita superioară a pădurii 1600 1300 (1450) – 1750 (1850)Pajişti m 1500 1400 Păduri de amestec: fag cu molid. Fig. Etaje/subetaje de vegetaţie din Masivul Bucegi* Păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad. subetajul pădurilor de fag 1100 şi de amestec 600 (700) – 1350 (1450) m 1000 900 800 Limita inferioară a bradului 700 Făgete carpen 600 pure sau cu fag. 1300 făgete pure Limita superioară a fagului Limita superioară a bradului 1200 Etajul nemoral. făgete Pajişti Păduri de amestec: fag şi brad. brădete.larice. brad şi molid. molid sau ambele) . 138.

Isopyrum thalictroides. Polystichum lonchitis. Veronica urticifolia ş.Specii de arbori dominante: Fagus sylvatica.a. Poa nemoralis. Rosa pendulina. pe Piatra Arsă. Sambucus nigra.a. Doronicum austriacum. Populus tremula. Orthilia secunda. Pulmonaria officinalis. Moehringia trinervia.a. Pulmonaria rubra. În zonele cu creştere locală a umidităţii solului sunt prezente: Aegopodium podagraria. Petasites albus.a. În drumul spre Poiana Stânei. Scrophularia umbrosa. Telekia speciosa ş. Valeriana tripteris. Dentaria bulbifera. În pătura erbacee pot fi remarcate printre altele: Aconitum toxicum.a. Ulmus glabra ş. Lunaria rediviva. Cirsium oleraceum. Valeriana montana. Stachys sylvatica. În zone cu umiditate pronunţată vegetează Chrysosplenium alternifolium. pe suprafeţe mici se află arborete de Acer pseudoplatanus şi Ulmus glabra alături de exemplare rare de fag. Polygonatum verticillatum. Sorbus aucuparia. Euphorbia amygdaloides. Stellaria nemorum. În lungul şi pe flancurile pâraielor ce străbat pădurile de amestec de la poalele masivului. Lunaria rediviva. Cardamine impatiens. Evonymus verrucosus. Senecio ovatus ş. Chaerophyllum hirsutum. Chamerion angustifolium. Hieracium transsylvanicum. Brădete . Festuca altissima. Rumex alpestris. Valeriana officinalis. Sambucus racemosa. Crepis paludosa. Epilobium montanum. Athyrium filix-femina. Galium schultesii. Mercurialis perennis. Alţi arbori prezenţi: Acer platanoides. Sanicula europaea. Lapsana communis. în pădurea de sub stâncile „Franz Iosef”. Vegetaţia erbacee (pătura erbacee ce acoperă solul) este alcătuită frecvent din: Actaea spicata. Oxalis acetosella. Abies alba. vegetaţia erbacee este reprezentată printre altele de o serie de specii caracteristice: Campanula latifolia. Mycelis muralis. Dryopteris filix-mas. Fraxinus excelsior. Acer pseudoplatanus. Fragaria vesca. iar în cele cu apă stagnantă în sol Carex remota. Calamagrostis arundinacea. Carduus personatus.a. Valeriana sambucifolia ş. Urtica dioica. Galium odoratum. Dentaria glandulosa. Ranunculus carpaticus. Rubus hirtus. Salix silesiaca. Lonicera xylosteum. Geranium robertianum. brad şi molid. Luzula luzuloides. Picea abies. Equisetum sylvaticum ş. Circaea lutetiana. Salvia glutinosa. Symphytum cordatum. Anemone nemorosa. Impatiens noli-tangere. Arbuşti: Carpinus betulus. Paris quadrifolia. Geranium phaeum. Spiraea chamaedryfolia ş. Filipendula ulmaria. Lamium galeobdolon. Corylus avellana. Festuca gigantea.a.

Arrhenatherum elatius. Campanula persicifolia. Bellis perennis. Carex ovalis. pe malul Prahovei. Hypericum maculatum. Leontodon autumnalis. Rhinanthus angustifolius.a. ş. Arenaria serpyllifolia. Veronica chamaedrys. Acinos alpinus. Rhinanthus minor. Parnassia palustris. Linum catharticum. Trifolium aureum. Campanula glomerata. Cardamine pratensis. Crocus vernus. Leucanthemum vulgare. Cerastium arvense. Mnium sp. Polygala vulgaris. Heracleum sphondylium. Botrychium lunaria. Cynosurus cristatus. cea mai complexă şi mai larg răspândită formaţie vegetală din Bucegi sunt reprezentate pretutindeni. Zăvoaie de anin alb (Alnus incana) Traseu: Sinaia – Poiana Ţapului – Buşteni. Dactylis glomerata. Leontodon hispidus. Veronica serpyllifolia ş. Antennaria dioica. Centaurea phrygia. Euphrasia stricta. Thymus pulegioides. Myosotis sylvatica. De-a lungul Prahovei zăvoaiele de Alnus incana alternează cu tufărişuri de Salix purpurea. Deschampsia caespitosa. Daucus carota. Gentiana utriculosa. Briza media.a Pajişti Pajiştile. Cruciata glabra. Plantago media. Pimpinella saxifraga. Rumex acetosa. Origanum vulgare. Polygonum bistorta. Campanula serrata. Ranunculus montanus. începând din regiunea inferioară până pe culmile cele mai înalte (maxima extensie în zona alpină). în preajma Sinaiei şi Poienii Ţapului. Pătura erbacee conţine numeroase specii întâlnite în pădurile de amestec precum şi o serie de briofite: Dicranum sp.În Bucegi brădete pure se află pe suprafeţe relativ restrânse. Ranunculus acris. Festuca pratensis. Campanula patula. Stellaria graminea. în special în masivele forestiere de la poalele versantului prahovean. Carlina acaulis. În fâneţele şi poienile din acest subetaj sunt prezente numeroase specii dintre care menţionăm: Achillea millefolium. Prunella vulgaris. Gentianella austriaca. Stellaria media. Veronica officinalis.. Luzula campestris. Phleum pratense. Crepis biennis. Hieracium pilosella. Centaurea pseudophrygia. Scorzonera rosea. Achillea stricta. Alopecurus pratensis. Echium vulgare. Trollius europaeus. Plantago lanceolata. Carum carvi. Poa pratensis. Trisetum flavescens. Flora însoţitoare. Chaerophyllum aromaticum. Gentiana acaulis. Veratrum album. foarte variată şi obişnuit puternic ruderalizată cuprinde elemente silvicole şi . Arabis hirsuta.

a. Polystichum lonchitis. Veronica urticifolia alături de briofite (Dicranum sp. 2. Cirsium arvense. Salix triandra. Deschampsia flexuosa. 2. Diplotaxis muralis. Sinaia – Cota 1400 – Cabana Vârful cu Dor (1885 m). Papaver rhoeas. Myosoton aquaticum. Doronicum carpaticum. Lonicera xylosteum ş. Molidişuri În acest etaj în păduri. Saxifraga cuneifolia. Sorbus aucuparia. Etajul boreal 1350 (1450)–1750 (1850) m altitudine Trasee:1. în stratul inferior al unor molidişuri domină Vaccinium myrtillus şi Vaccinium vitisidaea. . La limita superioară a etajului se întâlnesc de asemenea şi păduri de larice. Chaerophyllum hirsutum. Salix alba. Anchusa officinalis. Corallorhiza trifida. Dryopteris carthusiana. Pastinaca sativa..a. Homogyne alpina. Inula britannica. Hylocomium sp.numeroase specii din pajiştile învecinate alături de: Alopecurus geniculatus. Rosa pendulina. Etajul boreal (al pădurilor de molid) se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului. Epilobium hirsutum. arbuşti şi subarbuşti cu prezenţă sporadică: Acer pseudoplatanus. Melampyrum sylvaticum. Sambucus racemosa. Barbarea vulgaris. Salix silesiaca. Platoul Bucegi – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei. până la limita superioară a zonei forestiere şi se caracterizează prin prezenţa molidişurilor (păduri pure de molid). Euphorbia stricta.. Moneses uniflora. Pătura erbacee este alcătuită din specii întâlnite în pădurile de amestec la care se adaugă: Adenostyles pyrenaica. Doronicum columnae. Leucanthemum waldsteinii.) Frecvent. Saponaria officinalis. Stellaria nemorum. Linaria vulgaris. Verbascum nigrum ş. Luzula sylvatica. Maianthemum bifolium. Spiraea chamaedryfolia. Sedum vulgare. Rhytidiadelphus triquetrus ş. Soldanella hungarica. Salix fragilis..a. Polytrichum sp. specia dominantă este molidul (Picea abies) însoţit de o serie de arbori.

Etajul subalpin (al jneapănului) 1750 (1850)–2000 (2200) m altitudine . Potentilla ternata. au înţelenire puternică şi înălţimea de 15–20 cm (40 cm inflorescenţele). Pulmonaria rubra. pajiştea poate atinge 50–70 cm înălţime. Salvia glutinosa. Poa media. arborete de larice (Larix decidua) sau larice cu molid. instalate pe locul molidişurilor defrişate. pe alocuri. pe care se formează soluri bogate în humus. Moehringia muscosa. Poa nemoralis. Anthoxanthum odoratum. Campanula carpatica. Pajiştile sunt dominate de Festuca rubra alături de numeroase alte specii: Achillea millefolium. flora stratului inferior al pădurii conţine multe specii de „mull”: Epilobium montanum. Polypodium vulgare. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din specii ca: Astrantia major. către limita superioară a zonei forestiere (remarcabile îndeosebi pe Piatra Arsă şi versanţii nordici ai Jepilor Mici). bolovănişurilor şi grohotişurilor Pe stâncăriile umbrite din păduri. Sedum vulgare. Rumex acetosella. se întâlnesc frecvent: Asplenium trichomanes. Geum montanum. Hieracium aurantiacum. Festuca carpatica. Festuca supina. Deschampsia caespitosa. Saxifraga cuneifolia. Prunella vulgaris. mai fertile. Valeriana sambucifolia precum şi diferite specii de briofite. Laricete La limita superioară a acestui etaj cât şi în cel subalpin se întâlnesc. Doronicum austriacum. Campanula abietina. 3. Ligusticum mutellina. Pedicularis verticillata. Agrostis rupestris. Euphorbia amygdaloides. Pajişti Pajiştile.Pe calcare. slab acide. Leontodon autumnalis. Lotus corniculatus. Dacă nu se păşunează. Festuca versicolor. Vegetaţia stâncăriilor. Trifolium repens ş.a. Ranunculus carpaticus ş. Clematis alpina (liană).a. Heracleum palmatum ş. Carduus personatus.a. Luzula luzuloides. Lamium galeobdolon. Acestea se prezintă obişnuit ca rarişti sau pâlcuri de arbori pe suprafeţe relativ restrânse. Cystopteris fragilis. Carex sempervirens.

Tulpinile lungi ale jneapănului adesea de mai mulţi metri. Deschampsia flexuosa.) care formează pe alocuri covor continuu. Jepii Mici ş. tufărişurile (asociaţii vegetale formate din arbuşti/tufe) ocupă cele mai întinse suprafeţe. ienupăr. Sub umbra jnepenişurilor de pe platou flora erbacee este săracă şi alcătuită dintr-o serie de specii din celelalte etaje (elemente oligotrofe cu mare amplitudine ecologică faţă de lumină) care se ridică în acest etaj numai la adăpostul jnepenilor: Calamagrostis arundinacea. Spre limita superioară a etajului devin din ce în ce mai frecvente tufărişurile de smirdar şi pajiştile. iar înălţimea lor scade pe măsură ce altitudinea creşte. Doronicum austriacum. Arborii au trunchiul îmbrăcat cu ramuri până jos. La limita de vegetaţie a arborilor (circa 1950 m altitudine) înălţimea lor nu depăşeşte pe cea a jnepenişului. Etajul subalpin constituie tranziţia între zona forestieră (a vegetaţiei arborescente) şi cea alpină. Etajul subalpin este caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn. Sinaia – Cota 2000 – Cabana Piatra Arsă – Cabana Naturaliştilor – Cabana Babele. 2. . În vegetaţia naturală a etajului. Buşteni – Cabana Babele – Vârful Caraiman – Monumentul Eroilor – Brâna Caraimanului – Cabana Caraiman – Cabana Babele ş. afin şi merişor. Oxalis acetosella. printre jnepeni se observă rar exemplare scunde de molid sau larice. arin de munte.a. Rhytidiadelphus triquetrus ş.a.. Gentiana punctata. al Jepilor Mari ş. ramurile şi vârfurile ridicându-se la înălţimi până la 2 m. Jnepenişurile ascund pe alocuri şi raritatea Lonicera caerulea (Jepii Mari. Soldanella hungarica. Rariştile de arbori care se întâlnesc în partea inferioară a etajului.a. Jnepenişurile sunt instalate în condiţii corespunzătoare deosebitei exigenţe a speciei faţă de umiditatea atmosferică şi acoperirea permanentă de zăpadă pe timpul iernii (le protejează de ger). sunt constituite din grupe sau exemplare izolate de molid sau larice cuprinse în masa de jnepeniş. Luzula sylvatica. Tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) Tufărişurile de jneapăn sunt întâlnite pe platoul Pietrei Arse.a. Vaccinium myrtillus precum şi o serie de briofite (Hylocomium sp. se întind pe sol.Trasee: 1. Jnepenişurile de pe platoul Bucegi sunt în general pure. Homogyne alpina.).

Acoperirea cu zăpadă în timpul iernii asigură protecţia contra gerului. Spaţiile dintre tufe este ocupat cu specii din pajiştile subalpine sau de pâlcuri de azalee de munte (Loiseleuria procumbens). Androsace chamaejasme. Ligusticum mutellina. Juniperus sibirica. pe soluri sărace. sunt marcate de sus şi până jos prin verdele cenuşiu al tufărişurilor de arin de munte. Deschampsia flexuosa. culmile interioare şi culmile nordice. . În etajul subalpin ele substituie tufărişurile de jneapăn pe versanţii permanent umezi şi pe văi. Alteori covorul este întrerupt şi smirdarul vegetează în pâlcuri. Trifolium repens. pentru a nu se reduce durata sezonului de vegetaţie. mai ales pe platoul Bucegilor. Armeria alpina. Smirdarul este uneori însoţit de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea).Tufărişuri de smirdar (Rhododendron myrtifolium) Tufărişurile de smirdar nu depăşesc 30–50 cm înălţime. Sedum alpestre. Helianthemum alpestre. Polygonum viviparum. Alături de smirdar în aceste tufărişuri sunt întâlnite şi o serie de specii erbacee din pajişti: Agrostis rupestris. Oxytropis campestris. Uneori tufele de smirdar acoperă complet solul. Homogyne alpina. întinse ca nişte panglici de-a lungul jgeaburilor. acide. dar cea mai mare dezvoltare o are în acest etaj. Carex rupestris. mai ales pe versanţii exteriori ai masivului Bucegi. Tufărişuri de arin de munte (Alnus alnobetula) Traseu: Sinaia – versantul dinspre Valea Peleşului a muntelui Furnica ş. fâşii sau formează trepte de-a lungul coastei. Geum montanum. Aceste „drumuri de avalanşe” pot fi distinse de la distanţă pe anumite coaste de munte care. Potentilla ternata. În alte zone (coastele şi şeile puternic vântuite) Loiseleuria procumbens formează covoare dese şi scunde. Festuca supina. Hedysarum hedysaroides. Tufărişuri pure sau aproape pure de arin de munte se află în tot cuprinsul etajului subalpin dar pătrund frecvent şi în etajele inferioare. Aceste tufărişuri se află în lungul vâlcelelor şi jgheaburilor deschise de pe coastele puternic înclinate.a. Specia apare în rariştile din etajul inferior. Juncus trifidus. Alyssum repens. pe versanţii însoriţi. Luzula spicata. Silene acaulis. Soldanella hungarica. Campanula alpina. dar o condiţie importantă este aceea ca zăpada să se topească repede. continue sau întrerupte de eroziuni eoliene.

în lungul pâraielor. Carduus personatus. Digitalis grandiflora. Rezistenţa la condiţiile date sunt datorate marei elasticităţi a tulpinilor şi înrădăcinării foarte puternice. Leucanthemum waldsteinii. singura specie lemnoasă care poate supravieţui în aceste condiţii. Adenostyles alliariae var. văilor înguste. Buruienişurile din lungul depresiunilor se caracterizează în primul rând prin Heracleum carpaticum. Pajişti . Astrantia major. asociaţii vegetale alcătuite dintr-un număr mare de specii pe unitatea de suprafaţă.a. Filipendula ulmaria. Majoritatea speciilor sunt de talie înaltă. Ranunculus platanifolius. Heracleum palmatum. Crepis paludosa. Caracteristice pentru văile din partea inferioară a etajului subalpin sunt buruienişurile înalte. Alături de alte specii silvicole pot fi întâlnite frecvent: Aconitum toxicum. Valeriana sambucifolia ş.a. Doronicum columnae. în condiţii de umiditate atmosferică relativ ridicată. În locurile fostelor stâne. Rumex alpestris. Buruienişuri Buruienişurile sunt frecvente mai ales în etajul boreal şi subalpin. lasianthum.5 m înălţime). Cirsium erisithales. Centaurea kotschyana. Doronicum austriacum. Trifolium alpestre ş. Urtica dioica. pe soluri îngrăşate prin staţionarea animalelor la păşune sunt instalate buruienişuri alcătuite din colonii compacte de Rumex alpinus alături de alte specii: Chaerophyllum aromaticum. ceea ce conferă caracterul de vegetaţie luxuriantă (1–1. Vegetaţia erbacee însoţitoare este alcătuită din speciile prezente în buruienişuri. kerneri. În buruienişurile de pe flancurile însorite ale văilor se remarcă ca specie dominantă Calamagrostis arundinacea însoţită de alte numeroase specii: Aconitum vulparia subsp.Alnus alnobetula prezintă o deosebită rezistenţă faţă de avalanşele de zăpadă. Bupleurum falcatum. Veratrum album ş. Ligularia sibirica. dar şi pe flancurile înierbate ale văilor. Deschampsia caespitosa.a.

Deschampsia caespitosa. Phleum alpinum. Rhinanthus alpinus. gelidus. Festuca amethystina. Soldanella pusilla. Saxifraga aizoides. Gentiana acaulis. Lotus corniculatus. Silene acaulis. Populaţia de Nardus stricta sporeşte considerabil în urma păşunatului intensiv. întinsele şi monotonele „nardete” constituie specificul peisajului. Dianthus glacialis subsp.a. Ligusticum mutellina. Deschampsia flexuosa. Pedicularis verticillata.a. Anthemis carpatica subsp. Viola declinata şi muşchiul Polytrichum juniperinum. Carex sempervirens. Pinguicula vulgaris. Pajiştile dominate de Festuca rubra (păiuş roşu) sunt localizate în partea inferioară a etajului şi prezintă un strat de 15–20 cm şi un altul de 50–70 cm. Sedum atratum. Dryas octopetala. Campanula alpina. Anthoxanthum odoratum. Ligusticum mutellina. Printre speciile constante din aceste pajişti menţionăm: Agrostis rupestris. Vaccinium uliginosum. Geum reptans. Hieracium alpinum. Poa alpina. Potentilla ternata. Poa media. Myosotis alpestris. Alchemilla flabelata. Sesleria coerulans. Juncus trifidus. Hieracium aurantiacum. Aceste pajişti ocupă suprafeţe însemnate şi continue în porţiunea inferioară şi mijlocie a platoului Bucegilor unde. Gentiana verna. Salix reticulata. Alţi taxoni întâlniţi în pajiştile alpine: Achillea schurii. Polygonum viviparum. Ranunculus montanus ş. Luzula spicata. Taraxacum alpinum. Luzula luzuloides. Nardus stricta. Minuartia sedoides. Leontodon montanus subsp. Veronica serpyllifolia ş. Armeria alpina. Pedicularis oederi. Avenula versicolor. Festuca bucegiensis. Potentilla ternata. Festuca supina. . Pajiştile de Nardus stricta (ţăpoşică) numite şi „nardete” sunt dominate de această specie prin excelenţă invadantă. Alături de ţăpoşică se află relativ puţine alte specii: Anthoxanthum odoratum. Campanula abietina. Geum montanum. Trifolium repens ş.a. Veratrum album. Homogyne alpina. Minuartia recurva. Plantago atrata. Potentilla ternata. briofite (Polytrichum juniperinum) şi pteridofite (Selaginella selaginoides). la care se adaugă o serie de licheni (Cetraria islandica. Luzula campestris. Galium anisophyllon. Ranunculus oreophilus. Alături de Festuca supina mai apar frecvent: Agrostis rupestris. Erigeron uniflorus. pyrethriformis. Thamnolia vermicularis). Phyteuma orbiculare.Pajişti dominate de Festuca supina (păruşcă) reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte din zona subalpină a Bucegilor. Luzula campestris. Geum montanum. Campanula abietina. Pajiştea nu depăşeşte 15–20 cm înălţime. Soldanella hungarica. pseudotaraxaci. Primula minima.

Vegetaţia stâncăriilor. însoriţi vegetează Leontopodium alpinum. Pe brânele şi coastele de pe versanţii abrupţi nordici. transsilvanica. Gymnadenia conopsea. Cerastium alpinum subsp. Senecio papposus. Iris ruthenica. fotofile. Carex ovalis alături de higrofite: Caltha palustris. saxatilis. Ranunculus oreophilus. Carduus kerneri. Speciile dominante sunt Festuca rupicola subsp. Onobrychis montana subsp. Knautia longifolia. Draba haynaldii. Pedicularis oederi. rezistente la uscăciune. lanatum. Thlaspi dacicum. Equisetum sylvaticum.În pajiştile mezohigrofite din porţiunea inferioară a etajului alpin apar în mod caracteristic Deschampsia caespitosa. ca şi multe endemisme şi rarităţi floristice. Galium . Salix reticulata ş. Vegetaţia brânelor de pe versanţii însoriţi conţine o serie de specii dominante: Festuca amethystina.a.a. Alte specii însoţitoare: Alyssum repens. Iris ruthenica. Scorzonera rosea. Festuca amethystina. Pe poliţele înguste şi în crăpăturile stâncilor se află în mod frecvent: Artemisia petrosa. Hedysarum hedysaroides. Cerastium transsilvanicum. Thesium kernerianum. Juncus effusus ş. Carex sempervirens la care se asociază un mare număr de alte specii: Centaurea kotschyana. Geranium caerulatum. Biscutella laevigata. Campanula cohlearifolia. pajiştile. calcicole. Festuca versicolor şi Bellardiochloa variegata. Pimpinella saxifraga.a. Bupleurum diversifolium. Pajiştile de brâne calcaroase Pajiştile de brâne calcaroase formează o categorie cu totul aparte în vegetaţia subalpină. Pe brânele de pe versanţii abrupţi. Saxifraga demissa. Festuca versicolor. bolovănişurilor şi grohotişurilor Stâncăriile însorite prezintă o vegetaţie specifică masivului. Hypochaeris uniflora. Dianthus tenuifolius.a. ş. Trifolium montanum ş. Linum extraaxillare. Dryas octopetala. Pajişti de pe brânele versanţilor abrupţi Aceste pajişti întrunesc majoritatea elementelor specifice masivului. dezvoltate în condiţii de insolaţie mai redusă şi înzăpezire mai îndelungată sunt dominate de Carex sempervirens şi Sesleria coerulans alături de alte specii: Bartsia alpina. În aceste pajişti sunt localizate un număr mare de specii termofile.

Sunt întâlnite pe platoul Caraimanului şi Coştilei şi sunt relativ slab reprezentate în Bucegi. Lloydia serotina. pyrethriformis. Salix herbacea. corona-sancti-stephani. Draba kotschyi. Pajişti alpine Pajişti de Carex curvula (coarnă) Pajiştile de coarnă tipice pentru etajul alpin. Saxifraga oppositifolia alături de raritatea Eritrichium nanum. Grohotişurile mobile de calcare de la poalele muntelui Grohotişul sunt remarcabile prin trei rarităţi: Linaria alpina. Gnaphalium supinum. Saxifraga demissa. Festuca bucegiensis. precum şi briofite (Polytrichum juniperinum) şi licheni (Cetraria islandica. Galium anisophyllon. Sedum alpestre. 4. Soldanella pusilla ş. Minuartia verna. Viola alpina. Geum reptans. Întinderea acestui etaj este redusă şi. Gypsophila petraea. Thamnolia vermicularis). Saxifraga moschata. plante de stâncării şi bolovănişuri. Juncus trifidus. pajişti. Primula minima. Pe versanţii umbriţi vegetaţia este mai săracă şi mai monotonă. Anthemis carpatica subsp. Phyteuma confusum.a. Alături de Carex curvula în aceste pajişti mai sunt prezente: Campanula alpina. nu depăşesc 5–10 cm înălţime. . Oxytropis halleri. Ranunculus alpestris. Arabis alpina.anisophyllon. Rumex scutatus şi Papaver pyrenaicum subsp. Sedum hispanicum. Aici se află frecvent: Achillea schurii. învelişul vegetal este destul de diversificat şi alcătuit în general din specii oligotrofe şi oligoterme. Etajul alpin (al pajiştilor alpine) – peste 2000 (2200) m altitudine Traseu: Buşteni – Cabana Babele – Cabana Omul – Vârful Omul. Trisetum alpestre. Etajul alpin cuprinde „golurile de munte” lipsite de păduri. în ciuda condiţiilor grele de viaţă. Pe bolovănişurile de pe versanţii însoriţi se întâlnesc frecvent: Acinos alpinus. Saxifraga androsacea. Saxifraga corymbosa. Vegetaţia este alcătuită predominant din tufărişuri scunde (întâlnite şi în etajul subalpin). Saxifraga paniculata. fiind proprii rocilor silicioase.

Armeria alpina. PLANTE OCROTITE. lanatum. ci cresc în smocuri sau tufe izolate. gelidus. Primula minima. Salix herbacea (salcie pitică de 1–4 cm înălţime) formează pâlcuri în punctele în care stagnează vremelnic apele produse din topirea zăpezilor. se întind pâlcurile de Salix reticulata însoţită frecvent de: Achillea schurii. Aceste asociaţii de „tundră alpină” se evidenţiază prin dominanţa perniţelor de Silene acaulis şi Minuartia sedoides sau a coloniilor de Primula minima însoţite frecvent de: Armeria alpina. Covorul vegetal discontinuu şi neomogen. în consecinţă. trebuiesc ocrotite. VULNERABILE ŞI RARE. vânturi puternice şi uscăciune. Plantele nu formează pajişti continue. REZERVAŢII NATURALE DIN MUNŢII BUCEGI În zona montană şi alpină vegetează numeroase plante rare care. PLANTE PERICLITATE. 146). Fig. * Adaptat după BELDIE AL. Fig.Pe coame. Campanula alpina. în condiţii de îndelungată înzăpezire. Silene acaulis. Luzula spicata. Cerastium alpinum subsp. Saxifraga androsacea. Viola alpina. Pedicularis oederi. 139. Pentru a preciza măsura şi modul în care speciile sunt ameninţate sunt folosite o serie de categorii diferenţiate dintre care menţionăm: – taxoni periclitaţi (E) = taxoni în pericol de stingere (extincţie) a căror supravieţuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă să acţioneze sau ale căror populaţii au fost sărăcite până la nivelul critic (Fig. şei. În tundra alpină pe versanţii umbriţi (nordici şi vestici).. Dianthus glacialis subsp. determinate în primul rând de temperaturi scăzute. este de regulă alcătuit din plante foarte scunde. Festuca bucegiensis. în mare parte formând „perniţe” sau rozete de frunze alipite de sol (3–5 cm înălţime). . versanţii ± înclinaţi se instalează o vegetaţie adaptată condiţiilor climatice speciale ale acestor ţinuturi. 142. ENDEMITE. Dryas octopetala. 9. 1967.

142. 147). 9. Taxon Familia Grad periclitare deEndemite 1. O serie de specii sunt ocrotite în toată ţara. Este de menţionat faptul că jnepenişurile (edificate de Pinus mugo) sunt ocrotite pe tot cuprinsul ţării. 139. Leontopodium alpinum. 3. 141. relativ limitat. vulnerabile sau rare pe când alţi taxoni sunt nepericlitaţi (Nt) (Fig. Fig.*** Anthemis carpatica subsp. taxoni cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală. Gentiana lutea. 147).** . Fig. 140. 139. uneori la o arie extrem de redusă este inclus în noţiunea de endemism. 144 Fig. Fig. care în prezent nu sunt ameninţaţi dar care se află sub risc ca urmare a arealului lor restrictiv (Fig. Saxifraga demissa. 146. O altă categorie de taxoni. 145. Larix decidua. Fig. Fig. (Fig. Fig. 145. Fenomenul apartenenţei unor taxoni la un teritoriu geografic determinat. Taxus baccata. Fig. sunt incluşi taxoni dintre care cei mai mulţi au populaţii în descreştere din cauza supraexploatării şi a distrugerii extensive a habitatelor sau a altor tulburări de mediu (Fig.*** End. 8.* End. 140. Hepatica transsilvanica.– taxoni vulnerabili (V) = taxoni consideraţi posibil să treacă în prima categorie în viitorul apropiat. 141. 146. Daphne blagayana. Fig. 7. 143. pyretriformis AST Aquilegia transsilvanica RAN End. 143. 139. dacă factorii cauzali continuă să acţioneze. Fig. 143. regional şi în rezervaţii naturale: Angelica archangelica. 5. Fig. 4. Fig. Fig. Secale montanum. Fig. 2.a. Nigritella rubra. 6. Fig. – taxoni rari (R) = taxoni cu populaţii mondiale mici.* End. crt.* End. Heracleum carpaticum. Achillea schurii Aconitum vulparia subsp. Fig. 142. 144). Nr. Armeria alpina. Rhododendron myrtifolium. Fig. Fig. Nigritella nigra. O serie din aceşti taxoni pot face parte din categoriile de plante periclitate. 147). care au o semnificaţie naţională sau mondială o reprezintă endemitele. 140. Dianthus spiculifolius. lasianthum Aconitum toxicum Alyssum repens Anacamptis pyramidalis Androsace chamaejasme Angelica archangelica AST RAN RAN BRA ORC PRI API R Nt Nt Nt V V V R R End. Trollius europaeus ş.

28.*** End. 26.* End.* End. 33. 12. 14.* End. 37. 20.** End.*** End. 31. 34. 32. 35. 15. 16. 19. 30. 11.* End. 25. gelidus Dianthus spiculifolius Dianthus tenuifolius Doronicum carpaticum Draba haynaldii Eritrichium nanum Festuca amethystina Festuca bucegiensis Festuca carpatica Gentiana acaulis Gentiana lutea Gentiana punctata Geranium caeruleatum Geum reptans AST CAM CAM AST CYP CYP CYP AST AST CRY ORC ORC ORC ORC THY BRA CRY CRY CRY AST BRA BOR POA POA POA GEN GEN GEN GER ROS V R V R R R R R R R R R R R V Nt R V Nt R V E R R R R E R R R End.** End. 22. 29.* End.*** End. 27.*** End. 36. 24.*** .* End. 38.* End. 18. 39. Arnica montana Campanula carpatica Campanula transsilvanica Carduus kerneri Carex capillaris Carex fuliginosa Carex rupestris Centaurea kotschyana Centaurea pinnatifida Cerastium transsilvanicum Corallorhiza trifida Dactylorhiza incarnata Dactylorhiza maculata Dactylorhiza sambucina Daphne blagayana Dentaria glandulosa Dianthus glacialis subsp. 21. 23.* End. 13.** End. 17.10.

Leucanthemum waldsteinii Linaria alpina Linum extraaxillare Lloydia serotina Loiseleuria procumbens Neotia nidus-avis Nigritella nigra Nigritella rubra Onobrychis transsilvanica montana AST SCR LIN LIL ERI ORC ORC ORC subsp. Taxon 53.FAB R R Nt R R R E E R End. 60. 41.** End.** End. 61. 58.* End. 45. 59.* End. 43. 50.* 62.*** 52. Leontopodium alpinum AST Familia E Grad periclitare deEndemite Nr. 47. crt.*** End. 56.40.* End. 64. 42. 46. 57.AST R R R R R Nt V Nt R Nt R R End. 51. 49.** End. Ophrys insectifera Orchis militaris Orchis morio Orchis ustulata ORC ORC ORC ORC E R R R . 44. Gladiolus imbricatus Godyera repens Gymnadenia conopsea Gypsophila petraea Hedysarum hedysaroides Hepatica transsilvanica Heracleum carpaticum Heracleum palmatum Hesperis oblongifolia Hieracium transsylvanicum Iris sibirica Leontodon pseudotaraxaci montanus IRI ORC ORC CRY FAB RAN API API BRA AST IRI subsp. 54. *** End. 65. 63. 48. 55.

69.*** End.* End. *** End. Phyteuma confusum Pinguicula alpina Pinguicula vulgaris Plantago atrata Primula halleri Pseudorchis albida Pulmonaria rubra Ranunculus carpaticus Rhododendron myrtifolium Salix retusa Saxifraga demissa Secale montanum Senecio papposus Sesleria coerulans Silene nutans subsp. 67. 80. 72. 77. 88. 76. 71. 89. 87. 75. 81. corona-sancti-PAP stephani 68.** End. 70.* End.** End. 92. 93. 78. 84. dubia Soldanella hungarica Soldanella pusilla Symphytum cordatum Taxus baccata Thesium kernerianum Thlaspi dacicum Thymus comosus Thymus pulcherrimus Traunsteinera globosa Trollius europaeus Vaccinium uliginosum Veronica alpina CAM LEN LEN PTG PRM ORC BOR RAN ERI SAL SAX POA AST POA CRY PRM PRM BOR TAX SAN BRA LAM LAM ORC RAN ERI SCR R R R R R R Nt R V R V R Nt Nt Nt R R Nt V/R R R Nt R R V R R End. 74. 79. 91.*** End.* End. *** End. 82. 73. 90.* End.66.** . 86. 94.* Papaver alpinum subsp. 83. 85. Oxytropis halleri FAB R V End.

98. Plante rare şi endemite prezente în Masivul Bucegi Fig.Papaver alpinum subsp. 96.** * Endemit cu areal restrâns ± la România ** Endemit carpatic *** Endemit carpato-balcanic Fig.*** End. 5 .Dianthus tenuifolius (Nt/End.95.capsulă. 4 .). 97. 139.carenă. 140. Plante rare şi endemite: 1 . 2 . 3a . . 1b .). 1a . gelidus (R/End.Oxytropis halleri (R).Dianthus glacialis subsp. Corona-sancti-stephani (V/End.fruct/păstaie. Veronica aphylla Veronica baumgartenii Viola alpina Viola dacica SCR SCR VIO VIO R R R R End.Ranunculus carpticus (R/End.). 3 .).

Vaccinium uliginosum (R).Loiseleuria procumbens (R).faţa inferioară a frunzei. 2 .Fig.Soldanella hun-garica (R). 141.rămurică cu flori. 2a . 6 .Primula halleri (R). 5 Androsace chamaejasme (V). .Viola alpina (R). Plante rare: 1 . 3 . 3a . 4 . 6a .capsulă.

143.fruct tânăr cu caliciu persistent. 2a .).).Achillea schurii (R/End.Veronica alpina (R). . 4 – Pingui-cula vulgaris (R). 2 .).floare în secţiune longitu-dinală.Campanula carpatica (R/End. 3 Anthemis carpatica (R).Arnica montana (V). 7 .Gentiana acaulis (R). 3 . 142.Phyteuma confusum (R). 6 . 5 Plantago atrata (R).Eritrichium nanum (E/End. 2 .Fig. Plante rare şi endemite: 1 . Plante rare şi endemite: 1 . Fig. 7a .

). 1c . 4 .Lloydia serotina (R).Centaurea kotschyana (R/End.Doronicum carpaticum (R/End. 3 .). mijloc şi de sus de la un calatidiu.foliole involucrale de jos.Fig. 2 .).fruct/achenă. 1a.Hieracium transsylvanicum (Nt/End. Plante rare şi endemite: 1 . 1d . . 144. 1b.

Leontopodium alpinum (E). 4 Nigritella rubra (E).Fig. 2 .). 146.Daphne blagayana (V). exemplar înflorit. Plante ocrotite în toată ţara. 2 . regional şi în rezervaţii naturale: 1 .Angelica archangelica (V). 145. 3 .Hepatica transsilvanica6 (Nt/End.fruct. regional şi în rezervaţii naturale: 1 . 1a . .exemplar steril. 2a .Gentiana lutea (E). Plante ocrotite în toată ţara. Fig.

Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000–1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor. 1b . 2 . de la Sinaia până la şeaua Strunga. menite a ocroti anumite biocenoze şi peisaje specifice acestor munţi. Rezervaţia Bucegi este alcătuită din trei porţiuni distincte. aşezate în bazinul văii Ialomiţa.sămânţa. iar cea superioară la peste 2500 m altitudine (Vf. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi Bogăţia şi diversitatea lumii plantelor din Bucegi.Fig. regional şi în rezervaţii naturale: 1 Rhododendron myrtifolium (V). 1a . Omul. Plante ocrotite în toată ţara.Saxifraga demissa (V/End. fiind unul dintre cele mai extinse spaţii de acest gen din ţară. . 147. Rezervaţia principală are o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor şi constituie o fâşie continuă de-a lungul versanţilor exteriori ai masivului.polifoliculă.Trollius europaeus (V). dintre care una situată pe versanţii exteriori. 3 . cu numeroase rarităţi.). Ea se desfăşoară pe aproximativ 6680 ha. specii endemice şi asociaţii vegetale unice. a determinat înfiinţarea de rezervaţii naturale. abrupţi ai masivului şi două mai mici. 3a .capsulă. 2507 m).

Dianthus tenuifolius.a. Geranium caeruleatum. Ana”. care se află în exemplare izolate sau în mici pâlcuri în câteva staţiuni: la stâncile „Sf. pe Valea Peleşului.a. cele din pădurea Piatra Arsă). Thymus pulcherrimus ş. care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii. transsilvanica. Silene nutans subsp. Aceste pajişti adăpostesc numeroase endemisme ale Carpaţilor româneşti: Centaurea pinnatifida. în suprafaţă de circa 250 ha. Vegetaţia stâncăriilor înierbate şi a grohotişurilor de calcare de la stăncile „Sf. V. V. În zona alpină. Stânca „Clopoţel” din pădurea Piatra Arsă reprezintă singura staţiune în Bucegi a plantei termofile. dubia. însoriţi ai Jepilor. Pe alte văi (V. sub stâncile Franz Josef de sub Poiana Stânei şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă. unul dintre cele mai frumoase brădete pure din Bucegi. calcicole. în pădurea Jepii Mari şi pe Valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. cât şi cele ale culmilor nordice. Rezervaţia include o zonă ştiinţifică de protecţie absolută. Caraiman şi Coştila. Onobrychis montana subsp. Caraimanului şi Coştilei. deasupra localităţii Poiana Ţapului (în drumul spre cascada Urlătoarea). În această zonă este interzis păşunatul începând din anul 1955. jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă şi Jepi. . Cerastium transsilvanicum. abrupturile din zona subalpină şi alpină ale munţilor Jepii Mici. Dintre speciile cu răspândire sporadică în Carpaţi menţionăm Taxus baccata (tisa). În zona forestieră rezervaţia cuprinde brădeto-făgete (ex. Urlătorilor) există luxuriante buruienişuri de depresiune montane şi subalpine. cu brazi monumentali înalţi până la 50 metri şi de asemenea. cele mai reprezentative grupări vegetale sunt pajiştile de pe brânele versanţilor abrupţi. Ana” (Sinaia) se remarcă prin rarităţile Syringa vulgaris (unica staţiune din Bucegi) şi iedera albă (Daphne blagayana).Rezervaţia cuprinde pădurile ce îmbracă poalele versantului prahovean (între Valea Izvorul Dorului şi Valea Cerbului). O altă raritate în cuprinsul masivului este Evonymus latifolius (salba moale). situat la poalele Jepilor Mari. pe Jepii Mici ş. în apropiere de stâncile „Sf. care se întinde de-a lungul versanţilor răsăriteni. Peleşului. Thlaspi dacicum. abrupţi ai Jepilor Mici şi Caraimanului. Teucrium montanum. Babei. Ana”. elemente termofile mai rare.

1. Rezervaţia botanică Babele (2200 m altitudine) în care sunt ocrotite de asemenea plante specifice crestelor bătute de vânturi. herbare cu plante tehnice etc. tulpina.). herbare fitocenologice – cuprind taxoni vegetali grupaţi în fitocenoze. aranjarea pe coli şi conservarea plantelor. herbare cu plante utile omului şi animalelor (herbare cu plante alimentare. tufărişuri de smirdar. HERBORIZAREA. tipul de organ vegetativ – rădăcina. herbare morfologice – sunt inserate specii diferite. asociaţii de stâncării şi asociaţii de sălcii pitice. Rezervaţia botanică Vf. 10. herbare ecologice – plantele sunt grupate în funcţie de biotopul din care au fost colectate. Herborizarea constituie operaţia de colectare a plantelor. în Bucegi s-au mai înfiinţat mici rezervaţii botanice.). aranjate pe coli speciale şi ordonate în funcţie de tematica acestuia. melifere.). Pentru herborizare sunt necesare o serie de ustensile şi materiale (Fig. Omul (2500 m altitudine) cuprinde plante caracteristice pentru tundra alpină. În afară de rezervaţia principală.a. clasificate după o serie de criterii: herbare taxonomice – cuprind taxoni vegetali aranjaţi în ordine sistematică. grupate după criterii morfologice (tipul de aparat vegetativ. frunza – sau reproducător – floarea ş. uscarea prin presare. determinarea (identificarea taxonilor). PREPARAREA ŞI ÎNTOCMIREA HERBARELOR Herbarul este o colecţie de plante uscate prin presare. ornamentale. herbare fenologice – cuprind taxoni vegetali ordonaţi în funcţie de ciclul lor de dezvoltare (perioada de înflorire şi fructificare etc. 148): . pajişti de brâne. Se cunosc mai multe tipuri de herbare. furajere. Alcătuirea herbarelor Tehnica de întocmire a unui herbar implică o serie de operaţii succesive: herborizarea.Pe clinele nordice ale abruptului Jepilor şi Coştilei se întind jnepenişuri. care include teritorii considerabile. medicinale.

– deplantor/deplantator metalic (lopăţică) – cu ajutorul lui se scot plantele superioare tericole împreună cu porţiunea lor subterană.botanieră. în lipsa acesteia pot fi utilizate pungi de material plastic.daltă. Fig. – presa de teren este necesară deoarece unele plante trebuiesc introduse în presă imediat după colectare.– lupa (cu putere de mărire de 10x şi 20x) este necesară pentru o primă identificare a plantelor pe teren. . – botanieră (cutie specială din tablă. pietre. 4 lopăţică. intercalându-se şi câteva coli de carton gofrat pentru a asigura aerisirea. necesară la presarea plantelor pe teren. pământ). 6 . staţiunea. ce pot fi strânse cu chingi sau benzi de cauciuc. 3 . – cuţit cu lama lungă şi bine ascuţită – util la desprinderea lichenilor şi muşchilor de pe substrat (scoarţa arborilor. între care se prind colile de sugativă (sau foile de ziar). – dalta şi ciocanul – necesare pentru obţinerea unor fragmente de stâncă pe care se dezvoltă unele grupe taxonomice de talofite. 148. 5 . localitatea. expoziţia şi data colectării. de formă cilindrică) în care se depozitează temporar plantele colectate pe teren.cosor. altitudinea. lemne. denumirea plantei (dacă aceasta poate fi identificată pe teren).deplantor. – hârtie sugativă specială sau în lipsa acesteia hârtie de ziar. 2 . presa este formată din două plăci de placaj sau carton.presă de teren. Ustensile necesare colectării plantelor: 1 . facilitând observarea unor caractere morfologice inaccesibile ochiului uman. de formă dreptunghiulară (30 x 45 cm). – etichete pe care se vor nota imediat după colectare.

Este de preferat ca materialul biologic să fie colectat pe timp umed. fiind caractere de determinare. ceea ce le conferă elasticitatea necesară. separat. pot fi colectaţi în tot timpul anului. 149). crustoşi se va utiliza dalta şi ciocanul. care trebuie să însoţească eşantionul. Lichenii datorită particularităţilor lor biologice. expoziţie. – harta regiunii în care se face deplasarea şi o busolă – indispensabile pentru orientarea în teren. Prin staţiune se înţelege totalitatea factorilor de mediu ce acţionează asupra plantelor dintr-o anumită localitate sau dintr-un loc determinat (relief. Pentru lichenii saxicoli. Pentru muşchii care înmagazinează multă apă este necesară îndepărtarea acesteia prin tamponare cu hârtie sugativă sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat şi bine aerisit. . Colectarea materialului botanic se face în mod diferit pentru diferitele grupe taxonomice. când talurile nu se rup. acordându-se o atenţie deosebită marginii talului şi apoteciilor (peritecii). – probele colectate se ambalează imediat. pentru aprecierea corectă a altitudinii staţiunilor. – altimetru – indispensabil în cazul în care deplasarea se face într-o regiune colinară sau montană. cu ajutorul cărora se pot obţine fragmente din stânca pe care se dezvoltă aceştia.– caiet de teren în care se trec toate datele referitoare la plantele colectate. altitudine. pH etc. Muşchii presaţi se pun de asemenea în plicuri confecţionate în acest scop (Fig. – lichenii saxicoli şi gelatinoşi fiind foarte fragili. Observaţii: – fiecare eşantion lichenic va fi desprins cu o porţiune de substrat.). confecţionate în prealabil în acest scop (Fig. Colectarea se face cu un cuţit prin intermediul căruia lichenii pot fi desprinşi de substrat împreună cu o porţiune din acesta. 149). trebuie manipulaţi cu multă atenţie. în pliculeţe numerotate. uscaţi se recomandă ca înainte de ambalare să fie uşor umectaţi. Exemplarele „complete” se curăţă bine de resturile organice şi minerale. pentru lichenii gelatinoşi. tipul de sol. Pentru briofite tehnica de colectare este în general asemănătoare cu cea a lichenilor.

– plantele erbacee cu habitus mic se colectează integral. tulpină. – organele tuberizate se secţionează reţinându-se numai o parte din acestea. complete. pentru a putea fi mai uşor presate şi uscate. aceeaşi plantă va fi colectată în diferite stadii fenologice (în perioada de înflorire şi după maturarea fructelor). iar uneori şi eşantioane de ritidom). – se colectează numai plante sănă-toase. Cormofite. muguri. . frunze) şi reproducătoare (spice sporifere.Fig. tuberculi. sori. dacă pentru determinare sunt necesare şi fructele. de la plantele erbacee de dimensiuni mari se pot îndepărta acele porţiuni de tulpină care nu prezintă importanţă taxonomică. conuri. cu toate organele vege-tative (rădăcină. bulbo-tuberi sau bulbi). flori). subarbuşti) se vor lua doar acele părţi care sunt strict necesare pentru determinarea lor (ramuri tinere cu frunze şi muguri. arbuşti. 149. Schema modului de confecţionare a pliculeţelor pentru ambalarea şi conservarea lichenilor şi muşchilor. Observaţii: – plantele nu se colectează pe timp ploios şi nici pe arşiţă. – de la plantele lemnoase (arbori. La colectarea cormo-fitelor terestre se va utiliza deplantorul pentru detaşarea plantei de substrat împreună cu organele sale subterane (rădăcini şi tulpini – rizomi. flori. fructe.

bulbi şi tuberculi) vor fi secţionate. pot fi aranjate pe aceeaşi coală două sau mai multe exemplare din aceeaşi specie. Plantele mari care depăşesc cadrul hârtiei de presare se îndoaie făcând 2–3 coturi. 2. frunzelor şi florilor. se aşează pe hârtia de filtru specială sau pe hârtie de ziar. Înainte de a fi aşezate pe coli. Aşezarea plantelor se face într-o poziţie cât mai naturală. prezenţa plantei va fi notată în caiet şi dacă este posibil i se va face o fotografie. trebuiesc imediat presate şi uscate. Frunzele şi florile se vor etala (se vor întinde) foarte bine. .– se recomandă a se colecta mai multe exemplare din aceeaşi specie. se pune aşa numitul „strat tampon” format din două sau trei coli de sugativă sau hârtie de ziar. Presarea şi uscarea Presarea şi uscarea plantelor colectate se face în linii generale. reţinându-se numai părţile esenţiale ale acestora. în mod similar la toate grupele de plante. dar nu se vor lua niciodată toate plantele întâlnite. organele tuberizate (rădăcini. – de fiecare plantă colectată se va ataşa câte o etichetă care va cuprinde datele mai sus menţionate. cât mai mult posibil desfăcute pentru a facilita analiza detaliată a componentelor lor. Fiecare plantă se curăţă bine de pământ. de regulă longitudinal. cu o aranjare cât mai naturală a rădăcinii. Alături de plantă (e) pe fiecare coală se aşează şi eticheta pe care au fost completate toate datele menţionate. cel puţin una sau două frunze vor fi răsucite cu 180° pentru ca la determinare să se poată analiza cu uşurinţă ambele feţe foliare. potrivindu-se pe dimensiunile hârtiei. Florile vor fi de asemenea. rizomi. Peste fiecare coală pe care au fost aranjate plantele. Cormofitele terestre transportate în laborator. iar în cazul celor rare şi ocrotite nu se va colecta nici una. – plantele pot fi introduse imediat în presă sau depozitate şi transportate în botaniere sau pungi de material plastic. Dacă plantele sunt de dimensiuni reduse.

Plantele trebuiesc ţinute în presă până la completa uscare fiindcă altfel se încreţesc (în special florile şi frunzele). Plantele se usucă în decurs de mai multe zile. Putem să ne dăm seama dacă plantele sunt complet uscate. iar peste aceasta o greutate corespunzătoare care să asigure presarea optimă. Pentru determinarea taxonilor sunt utilizate: determinatoare pentru grupul respectiv (talofite. ghimpi. În determinatoare sunt incluse cheile dichotomice. albume. desenele şi fotografiile habitusului taxonilor sau a unor caractere morfologice şi anatomice esenţiale. 150). 150. prin atingere cu mâna. Când pachetul are înălţimea de 40–50 cm se introduce între plăcile presei şi se strânge cu chingi. hârtia umectată fiind schimbată cu alta perfect uscată (Fig. cele lipicioase (cleioase) şi cele suculente se presează separat. Determinarea Identificarea taxonilor este o operaţie deosebit de importantă. desene . atlase etc. dar este necesar ca „stratul tampon” să fie schimbat în fiecare zi. Pentru plante cu organe suculente se recomandă a se aşeza sub şi peste acestea un strat subţire de vată hidrofilă care asigură o mai rapidă şi mai perfectă presare a lor. diagnozele. 3. încât în permanenţă pachetul ce se formează să aibă o formă perfect paralelipipedică. cormofite). Sistemul de schimbare a hârtiei la uscarea plantelor. diagnoze. Plantele trebuiesc aranjate în aşa fel. dacă nu sunt reci înseamnă Fig. Comparând caracterele morfo-anatomice ale plantei de determinat cu cele incluse în chei.Plantele cu spini. În lipsa presei poate fi utilizată o placă de lemn (35 x 50 cm) care se aşează peste pachetul de plante.

.). familii.şi fotografii se poate ajunge în final la cunoaşterea taxonului căreia îi aparţine specimenului respectiv. 151: 2–4). ordine. dacă aceasta este mare sau mai multe. altitudinea şi numele celui care a colectat şi determinat planta. În colţul din dreapta-jos al colii se lasă suficient loc pentru lipirea etichetei care va cuprinde: denumirea ştiinţifică (genul şi specia) şi populară. clase. presare şi determinare plantele vor fi aranjate (montate) pe coli de herbar. albe cu dimensiuni de 42 x 29 cm. staţiunea.1. în cazul celor mai mici. Talofitele (licheni. După lipirea tuturor plantelor. 151. Dacă este posibil se vor lipi pe aceeaşi planşă mai mulţi indivizi aflaţi în diferite faze fenologice (Fig. 4. în funcţie de scopul pentru care a fost întocmit herbarul respectiv. 149). confecţionate din coli albe de hârtie (Fig. Pe fiecare carton se va lipi o singură plantă. localitatea. Plantele se fixează pe cartoane prin fâşii înguste de hârtie gumată. dar care trebuie să aparţină aceleiaşi specii sau aceluiaşi taxon infraspecific. Montarea plantelor pe colile de herbar După uscare. colile se grupează după criterii taxonomice (pe încrengături. Acestea la rândul lor vor fi lipite pe coala de herbar. de circa 2–3 mm lăţime. muşchi) vor fi ambalate în pliculeţe speciale. Colile de herbar sunt cartoane duplex. genuri şi specii) sau în alt mod. În funcţie de mărimea pliculeţelor pe aceeaşi coală pot fi lipite 2-8 pliculeţe. având însă grijă ca plicurile de pe o coală să alterneze cu cele de pe coala anterioară şi următoare (Fig.

Bucureşti: Edit. MEŞTER Lotus. NĂSTĂSESCU Maria.. BĂCĂUANU V. TUDOR Constanţa. Relieful. TOMA N. Universităţii Bucureşti. Enciclopedică. Sigma. BADEA L. Academiei Române. Ghid turistic. Determinator Ferigi. Flora României.. 1c. Modalităţi de aranjare a cormofitelor pe colile de herbar în cazul exemplarelor de talie mică (2). Bucureşti: Edit. GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. BELDIE AL. & POSEA GR. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. ANDREI M. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. BIBLIOGRAFIE ANDREI M. . Academiei Române. Bucureşti: Edit. 1967.. Bucureşti: Edit. 1983. ANGHEL I. În: Geografia României. BELDIE AL. 2000. medie (3) şi mare (4). Practicum de Biologie. 1997. Bucureşti: Edit. 1976.Fig. Variante de aranjare a pliculeţelor pe colile de herbar: 1a. 151. I. Morfologia generală a plantelor. 1b. Bucureşti: Edit. 1968. UNTU Constanţa. Geografia fizică. Vol. Agro-Silvică.

a II-a revizuită. Fitocenologie şi vegetaţia R. Bucureşti: Edit. SÂRBU I. 1967.S. 1988. & POP I. Bucureşti: Edit. 1969. Ştiinţifică. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. COLDEA GH. Ed. IVAN Doina. Plantele din Munţii Bucegi. & CHIRIŢĂ C. & LUNGU Lucia. CIOCÂRLAN V. Bucureşti: Edit. & ROMAN Ştefana. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca. a II-a. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Ed. HODIŞAN I. Chei de determinare. Flora indicatoare din pădurile noastre. CRISTEA V. Bucureşti: Edit. GRINŢESCU I. 1972. Determinator de plante inferioare. & PRIDVORNIC C. 1971. CRISTUREAN I.Bryophyta. Practicum de Botanică Sistematică. Pteridophyta et Spermatophyta. Botanica. Botanică Sistematică. 1985. Ceres. Bucureşti: Edit. Bucureşti: Edit. Ed. 1974. BELDIE AL. Botanica sistematică. MORUZI Constanţa & TOMA N. Bucureşti: Edit. Licheni. Universităţii Bucureşti. a II-a revăzută şi adăugită. . BELDIE AL. Determinator.. 1979. 2000. Bucureşti: Edit Universităţii Bucureşti. 1976. Botanică sistematică. Didactică şi Pedagogică. PAUCĂ Ana M. „alo. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de geobotanică. Didactică şi Pedagogică. 2001. NEGREAN G. Agro-Silvică. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti: Edit. MORARIU I. Bucureşti!”. pentru uzul studenţilor.R. Ghid pentru identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România.. Academiei Române. AgroSilvică. 1959. CRISTUREAN I.BELDIE AL. 1979. a II-a. Flora ilustrată a României. 1965. & SÂRBU Anca. Flori din munţii noştri. Mycophyta Lichenophyta . Didactică şi Pedagogică. Flora alpină şi montană (Îndrumător botanic). II. Ştiinţifică. Cormophyta.

1981.POP I. 1968. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mic Atlas de plante din flora R.. (coord. Practicum de morfologie şi anatomie vegetală. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Edit. Botanica. Bucureşti: Edit. LUNGU Lucia. CRISTUREAN I. Flora României. 1999. (ed. 1952-1976. Didactică şi Pedagogică. Academiei Române. HODIŞAN I. Botanică sistematică. 1973.).). Enciclopedia geografică a României.. SĂVULESCU T. Bucureşti: Edit. Biologie vegetală. RĂDULESCU-MITROIU Natalia & RĂDULESCU Didona. a II-a. ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela. RĂVĂRUŢ M. & MIHAI GH. Ed. Universităţii Bucureşti. Bucureşti: Edit.R. Didactică şi Pedagogică. Note de curs.T. TARNAVSCHI I. Bucureşti: Edit. MITITELU D. SÂRBU Anca. . Bucureşti: Edit. TODOR I.1982. Universităţii Bucureşti. POSEA GR... Bucureşti: Edit.S. & TURENSCHI E. 1983.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->