Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

în treimea medie a abdomenului . Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. spre exemplu.regiunea orală (în dreptul gurii) . pancreasul şi duodenul Splina. Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi.abdomenul . în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară. Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. face referire la piept.. stomacul.pelvisul Toracele sau regiunea toracală. Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta. Include: . colonul ascendent. regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul .face referire la regiunea cervicală. în treimea superioară a abdomenului Central. flexura hepatică a colonului. în treimea superioară a abdomenului Stânga. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta. Un medic trebuie să ştie.toracele .regiunea auriculară (în dreptul urechilor). Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. Trunchiul Trunchiul sau torsul. regiunea frontală (osul frontal). axilă. 4). reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul). Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne.regiunea nazală (în dreptul nasului) . Abdomenul este localizat sub torace. În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii. flexura splenică a colonului. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul ..Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt.. peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a .. mod 16 | P a g e ... ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără... Formarea unei deschizături. Instrument de examinare Inflamaţia .... în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a ... Scăderea sau reducerea . absent extremitate încet prin dificil interior deasupra. Tăiere în .

inima. CELULA. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. în general.2 Numărul. Exemple de celule specializate: celulele osoase. fiecare specializată pentru o anumită funcţie.4 Structura celulei 2.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. celulele musculare. conjunctiv. alcătuiesc un scut protector pentru corp. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. care îndeplinesc aceeaşi funcţie. împreună.3 Compoziţia chimică a celulei 2. trebuie să se desfăşoare corect. celulele nervoase. 2. În stomac. pielea. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. prin diverse legături chimice. deoarece este compus din celule asemănătoare care. precum: metabolismul. numite organite. pancreasul. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. formează molecule. remanierea şi diviziunea. dimensiunile şi tipurile celulare 2. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. Aceştia. la rândul lor. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. Ex. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. oasele. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. funcţiile vitale. spre exemplu.CURS 2. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. Fiecare organ conţine. 17 | P a g e . Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. ovarele. muscular şi nervos.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. nervos şi muscular. excitabilitatea. splina. la nivel celular. hepatocitele. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. elementele figurate. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. Celulele sunt compuse din atomi. adipocitele. creşterea.

sunt necesare anumite condiţii.5 µm. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. culminând cu formularea teoriei celulare. pot fi foarte lungi. 12). Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. În plus. cât şi în cel endocrin. alcătuind organismul ca întreg. Mai mult decât atât. Ex. sistemul nervos. ca formă şi dimensiuni. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. mitoza şi meioza. sistemul circulator. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. Celule variază mult. un mediu care să protejeze celula. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. Spre exemplu. Este uimitor cum dintr-o singură celulă. Utilizând un microscop primitiv. respiraţia celulară. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. sistemul endocrin.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Forma iniţială a celulelor este sferică. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. El le-a denumit celule. trebuie menţinut. în permanenţă. sistemul digestiv. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. Din acest motiv. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. zigotul sau celula ou. în care baza este reprezentară de celule. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. ce au funcţii similare sau înrudite. 1 µm – 10-6 m. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . unele celule. numite citologie. sinteza proteinelor. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Pe de altă parte. celula este considerată o unitate funcţională. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. deşi microscopice. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. ovulul. sute de tipuri de celule apar. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann.2 Numărul. 2. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. de către cercetătorul englez Robert Hooke. Chiar şi cea mai mare celulă.

magneziu şi sulf. fosfor. toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. acizi nucleici. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Apa contribuie la termoreglare. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. Privind forma şi dimensiunile celulelor. ea reprezentând solventul. disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. de cele mai multe ori. alcătuind molecule. ce permite trecerea influxului nervos. Apa este un solvent aproape universal. glucide. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. sodiu. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. În plus. 2. hidrogenul. potasiu. majoritatea formează legături. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). Apa este prezentă. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. lipide. oxigenul şi azotul). Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. absorbind sau eliberând căldură. sub formă de soluţii. Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Pentru a înţelege structura şi funcţia. în corp. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. vitamine. o bază chimică. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. Mai mult.

glucidelor (glicoproteine). Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. în contracţia musculară. dizaharidele şi polizaharidele. lipidelor (lipoproteine) . enzimatic. Lipidele au rol structural şi energetic.este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e . Principalul lor rol este cel energetic. aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. precum colesterol. deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). în apărarea organismului. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. friabilitate osoasă. Din această categorie fac parte monozaharidele. 14) . Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi.menţine constant pH medului intern. fosfolipide. 13 ). citoplasma 3. Membrana celulară (Plama lema) (fig. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. membrana 2. comă sau diabet. Pentru a descrie mai uşor celula. de transport. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide. nucleul 1. în contracţia musculară. H şi O. Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. 2.

b. Colesterolul este tot de natură lipidică. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. cu uşurinţă. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi. însoţite de glucide. pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. cum ar fi hormonii peptidici. globulare. dioxidul de carbon. Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. inclusiv apa. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. unele spre altele. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. Se disting două categorii mari de proteine. precum oxigenul. prin care moleculele solubile în apă. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. multe dintre ele. Uneori. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. care determină un anumit răspuns din partea celulei. Citoplasma a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. Acestea funcţionează. Altele se comportă ca şi enzime. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. aparatul Golgi. acesta suferă o modificare conformaţională. cum ar fi ionii. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. alcoolul. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). în majoritate. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. În schimb. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. electroliţi şi glucoză. Altele intră în structura unor receptori. cu consum energetic). Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. 2. reticulul endoplamatic. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid. dar se atrag între ele. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. substanţele solubile în grăsimi. pot străbate membrana. În acest strat sunt inserate proteine mari. Proteinele membranare se găsesc. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i).Grosimea membranei este de aprox. glucoza sau ureea. Conţine dizolvate proteine. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. 65 – 100 angstromi (Å). granule de glicogen şi organitele. centrozomul 21 | P a g e . Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă.

ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. 17)  Reticul endoplasmatic neted . Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. nu şi în capul spermatozoidului. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). Mebrana externă este netedă. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. ele se transmit identic de la mamă. Structura de bază a mitocondriei (fig. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. prin respiraţia celulară. Deasemena are rol mecanic. răspândite în citoplasmă. Replicându-se independent de nucleu. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. Aceste canalicule sunt interconectate. diferit de cel extrareticular.REn (fig. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. 22 | P a g e . 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. dezvoltă o toleranţă. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. cea internă invaginează creste mitocondriale. Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. în funcţie de necesarul energetic al celulei. de susţinere a celulei. elongată. filamentoasă. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. Mitocondriile se replică independent. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial.

20). Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. !!! Atrofierea normală. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. ce permite degradarea structurilor celulare distruse. La fel. a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. Se formează în nucleoli. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. 23 | P a g e . Spre exemplu. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. Lizozomii (fig. ca enzime. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. Se formează fie prin replicare proprie. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei.Aparatul Golgi (fig. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. de exemplu. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. sau reducerea mărimii uterului după naştere. cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. dar diferă prin două aspecte. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. 21). vezicule secreatoare sau alte componente. se datorează activităţii lizozomilor.

a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. formată din ADN. 24) Este de obicei localizat central în celulă. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. 24 | P a g e . Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic). nu se pot divide. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. perpendiculari unul faţă de altul. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului. altele au 2 (hepatocitul). poroasă. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. situată în apropierea nucleului. Neuronii nu au centrozom şi deci. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. Este format din 2 centrioli.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. În cazul adipocitelor. 3. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului.Centrozomul (fig. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. Când o celulă se divide. formân fusul de diviziune. Nucleul (fig. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni.

d. h. c. Celulă epitelială pavimentoasă. b.Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. Spermatozoid 25 | P a g e . Celulă musculaă striată de tip scheletic. Osteocit. Celulă musculaă netedă. g. f. Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. Forma celulelor a. Leucocit. Hematie. e. Neuronul.

Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Structura membranei celulare 26 | P a g e . Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14. Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13.

enzime.membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e . Mitocondria a. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Imagine la microscopul electronic Figura 16.

Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e . Aparatul Golgi Figura 20.vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19. Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21.

cromatină Figura 24. Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb.Figura 22. int. ext. nucleu mb. Lizozomii Figura 23. Nucleul 29 | P a g e .

fiecare conţinând 2 molecule de ADN. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. Diviziunea urmăreşte pe de o parte. ADN-ul este o moleculă bicatenară. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. Aceasta este formată din ADN şi proteine. catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. ca în fig de mai sus. care este laxă. 4). fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. 26). Dintre aceştia. Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. În funcţie de scopul urmărit. unde formează cromatina. se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. 3. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. 25). Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi).1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. guanina o Pirimidinică: citozina.CURS 3. În timpul interfazei. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici.

- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi. 32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. paterni şi materni. 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig. în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi. 31 | P a g e . 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. 23 cromosomi). 35). 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici.

37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. 32 | P a g e . Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. Migrează cromosomi întregi. în ARN-ul mesager.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei.În această etapă are loc şi crossing . respectiv spermatozoizii. la nivelul ribozomilor. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. după maturare. singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46.3 Sinteza proteinelor (fig. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi. după care ARN de transport se desprinde. în care nu se mai dublează materialul genetic. Un codon codifică un anumit aminoacid. bicromatidici. 3. Materialul genetic. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. Translaţia (fig. care se leagă între ei prin legături peptidice. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. Acesta. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. pe bază de complementaritate.

Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e . Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27.Figura 25. Structura deoxiribonucleotidei Figura 26.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. metafaza I. anafaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e .

Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .Figura 35.

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

CURS 4. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală. periard. peritoneu. faringiană. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. sudoripare (fig.4 Nervos - 4. mamare. Pavimentos: pleură. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. epiteliile se clasifică în: 1. hrănirea se face prin difuzie. 44) ii. 41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. 43) c. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig. Unistratificate: i. 39) ii.1 Epitelial 4.2 Conjunctiv 4. vaginală (fig. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig. 45) 38 | P a g e . 42) b.3 Muscular 4. Pluristratificate: i. 40) iii. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig. Epitelii de acoperire: a.

48): . căile urinare. alături de ţesut conjunctiv. 46). 39 | P a g e . uretra peniană d. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare.Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee .Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin . 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie. vase de sânge şi nervi. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. iar când este goală. După structură. Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. 2. glandele pot fi (fig. numărul de straturi creşte (fig. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade.

testiculul 4. Ţesutul conjunctiv adipos (fig.Fibre de colagen şi elastice . d. cartilaje costale (fig. măduva roşie hematogenă. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive. substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. de colagen. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. tendoane (fig. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos. ovarul.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice.Este avascularizat. 49 şi 50) c. 54) 40 | P a g e . a. laringe. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. b. gustative 4. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului. Ţesutul conjunctiv reticular (fig. membrană ce înconjoară cartilajul . 52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor.Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . trahee. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu .2 Ţesutul conjunctiv .Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor. vestibulare. suprarenalelor. aponevroze. Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale. în hipoderm e.

pavilionul urechii. 57.Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor . interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte.Este prezent în muşchii scheletici . diafiza oaselor lungi. simfiza pubiană (fig. aripile nasului (fig. 58) .prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile .Fibre de colagen . lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule.intră în alcătuirea muşchilor . 4. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale. 60 şi 61): 41 | P a g e .Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă.Viteza de contracţie este mare . 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) . Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă.Durata contracţiei este mică . Ex.Este format din fibre plurinucleate (fig.Celule: osteoblaste (celulele tinere).Structura miofibrilei (fig. osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers. Ex. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane. 59. Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig.3 Ţesutul muscular . .Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca.

Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere .Miofibrilele sunt organizate în sarcomere . O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. vezica urinară. muşchiul ciliar. localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul. subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină. 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv. fibrele circulare şi radiare ale irisului.Durata contracţiei este medie . determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig.Viteza de contracţie este mică . Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive.Intră în alcătuirea miocardului .Este de două tipuri: o Visceral (fig. proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted .Durata contracţiei este mare . groase. În timpul contracţiei. dispuse central  Banda H (stria Hensen). miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină.Viteza de contracţie este medie . 62) .Au aspect fusiform .Este format din fibre unicelulare . căile respiratorii. tunica medie a vaselor sanguine).Fibrele sunt unicelulare .Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) .Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos.- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e . care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină. în prezenţa ionilor de calciu.

Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă. centriped. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier. Axonul se termină cu butoni terminali. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică. discontinuă. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig. Teaca aceasta este.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e .  Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1. celulifug. centrifug. în care există vezicule cu mediatori chimici. cu rol în transmiterea impulsului nervos. Are rol trofic şi de apărare a axonului. 64) .4 Ţesutul nervos (fig. care conduc impulsul nervos aferent. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. în care se găsesc numeroase mitocondrii. care conduce impulsul nervos eferent.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma.4. deasemenea.

Stelaţi etc. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. După forma celulelor: i. Sferici ii. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. După numărul de prelungiri: a. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii . Celulele gliale . Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig. Secretori (produc hormoni. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . neuronii din hipotalamus) 2. Piramidali iii.şi postsinaptică:  Neuro. Piriformi iv. 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre.

Colinergice (mediatorul este acetil. Chimice: i.colina) b. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40.o După tipul de transmitere: a. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e .

Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .Figura 41.

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Figura 45. Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .

Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e . Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48.Figura 47.

ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .Figura 57.

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

Neuronul b. a.Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64. Nevroglia 57 | P a g e . Ţesutul nervos.

Sinapsa chimică 58 | P a g e .Figura 65 Structura neuronului Figura 66.

Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. Stadiul final fiind eritrocitul. În unele stări patologice: anemii. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată. Acesta se mai numeşte şi hematie. trombocite 1.2 Plasma 5. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7.1. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare. leucemie. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină. 5. trecând prin mai multe stadii.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice.CURS 5. Are un aspect caracteristic. nucleată). Sângele este un lichid de culoare roşie. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. care a pierdut capacitatea de diviziune. eritrocite 2. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie. care.1 Componentele sanguine 5.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului.1 Elementele figurate 5. SÂNGELE 5. iar din profil are aspect de disc biconcav.1.35). El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. iar în altele creşte: hipertiroidism.1. cantitatea de sânge scade. leucocite 3. Eritrocitele (fig. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. 67). care este globulul roşu matur. împreună. organismul având mecanisme speciale de reglare. hemoragii. 5. Definiţie. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm. cu miros specific. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. anucleat. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului. în care elementele figurate sunt libere. care se caracterizează prin micşorarea nucleului. alcătuiesc seria eritrocitară.

cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens. pentru totalul eritrocitelor.5 mil/mm3 de sânge -♀ . prin ruperea membranei hematiilor. tratament cu raze X. eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare.substanţe organice: proteine. lipide. Compoziţia chimică a eritrocitelor: . Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. Poliglobulia poate fi: . Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. datorată rarefierii aerului. CO2). După aceasta se distrug în organele hematopoietice. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie). În cazuri patologice. Numărul eritrocitelor: . creşte numărul hematiilor. O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. hemoglobina iese din hematii. Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare.4. Datorită formei lor. ocean. al căror diametru este mai mic decât al hematiilor. după care îşi recapătă forma iniţială. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina. Pentru a face faţă cerinţelor corpului. intoxicaţie cu CO etc.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză.fiziologică: poliglobulia de altitudine. care se apreciază la ~ 3000 m2. Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. 2. Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. .fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine.volum. Acest 60 | P a g e . având o activitate intensă. astfel se pot deforma când trec prin capilare. Măduva hematogenă. mai ales în splină. Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. . este scurtă: 120-135 zile.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului).patologică: în intoxicaţii. . completează aceste pierderi. Eritrocitopenia poate fi: .substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale.

Clasificarea leucocitelor I. Se găsesc într-un procent de 65%. bazofile. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. timusului. se colorează cu coloranţi bazici. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. microbiene. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. Dimensiuni: variază între 7-20µm. Au rolul de a fagocita resturi celulare. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene. formând o masă nucleară unică. 3. astfel că celulele par plurinucleare. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. Apare în gripe. Nucleul prezintă aspecte variate: .5%. 2. Fagocitele au acţiune nespecifică. Când creşterea este anarhică. Bazofilele reprezintă cam 0. resturilor celulare şi microbiene. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). II. Au rol în producerea de anticorpi. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. în măduva osoasă. nucleul are formă sferică sau ovală. . Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii.fenomen se numeşte diapedeză. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. Monocitele sunt celule mari. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e .la granulocite. splinei. În tuberculoză. 2-3 zile (neutrofilele). de aceea se mai numesc şi eozinofile. în cicatrizarea rănilor. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. fenomen numit fagocitoză. acidofile. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. în general. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. intoxicaţii. Se coloreză cu eozină. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. După afinitatea pentru un anumit colorant. Se formează. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. nucleul este lobat. 2. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. Granulocitele (fig. diferite particule străine. Agranulocite (fig. Nu au capacitatea de fagocitoză. encefalită. se împart în 3 categorii: neutrofile.la agranulocite. etc. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. 1. 69) 1. în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile.

Timpii: . 71) se mai numesc plachete sanguine.are loc vasoconstricţia vasului lezat .oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu.formarea dopului plachetar .2 Plasma . Conţine substanţe anorganice şi organice. sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ .vasculoplachetar: . Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K). Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului.trombokinaza. Durata de viaţă: 3-5 zile. . Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm.redirijarea circulaţiei . 62 | P a g e . Formarea fibrinei din fibrinogen solubil. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. 3. Trombocitele (fig.000-400.factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant). Etape: 1. în prezenţa trombinei. Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui. care activează tromboplastinogenul . Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei. fibrinoliza.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3. în prezenţa Ca2+ 2.trombodinamic: 1.plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar.retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului .este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. prin fragmentarea megacariocitelor. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2. Se formează în măduva osoasă. Numărul trombocitelor: 200. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici. 3. cu o compoziţie chimică foarte complexă.serotonina: provoacă vasoconstricţia .1.000/mm3 sânge. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin. Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. Anticorpii au acţiune specifică.fragmente celulare proprii. reluarea circulaţiei 5. Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. Coagularea sângelui (hemostază) . Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate.

LB şi l.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. iar LA este în raport de codominanţă cu LB. SO4H-. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA. glucide. Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. Dacă se întâlnesc. Proteine: . Se formează în ficat.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor.A anticorpi anti . anticorpi. datorită necesităţii realizării transfuziilor. 72). enzime. creatinină.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. .fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. vitamine. Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). aglutinează şi hemolizează (fig. Acid uric. nici B. 5. o persoană cu grupul sangvin A. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor.B 63 | P a g e . După cum se observă în tabel. aceasta fiind recesivă. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). ureea. prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. Ca2+. Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. CO3H-. K+. bilirubină. De exemplu. se are în vedere compatibilitatea. Cationi: Na+. însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A. . Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . În acest scop. lipide. hormoni. anioni: Cl-. aminoacizi. prezintă antigen B.

Astfel. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh. o mamă care prezintă Rh. ducând la hemoliză.şi naşte un copil cu Rh+. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului. Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. Rh-ul este important în timpul transfuziilor. Compoziţia sângelui 64 | P a g e .Fig. AB B. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. 72.B Pot primi sânge de la A. O Toate O Pot dona sânge la A. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+.B Anticorpi (IgM) B A A. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală. Figura 67. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. O B. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. Rh-ul este dat de existenţa factorului D.

globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .Figura 68 Hematiile (eritrocite.

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Figura 73. Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .

În structura lor predomină ţesutul osos. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi. sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. ca la orice organism vertebrat. se deosebesc oase: lungi. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. plămânii).1.CURS 6. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. Oasele lungi. cu rol de protecţie. 6. în principal. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă. din elemente osoase. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre. şi câteva cartilaje. sanguin. Scheletul uman adult este alcătuit. Oasele lungi intră în 68 | P a g e . Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). SISTEMUL LOCOMOTOR 6.1.1. late. elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi). dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. la care predomină lungimea. iar cuşca toracică – inima. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. coloana vertebrală – măduva spinării. 6. Din punct de vedere histologic. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje. cartilaginos etc. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor.2. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton.1. scurte. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. neregulate. nutriţie şi reparaţie). Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). care înseamnă mumie sau corp uscat. cartilajele scheletice pot fi hialine. în special calciu şi fosfor. numite oase.

depresiuni şi deschideri. există şi oase supranumerare. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. Oasele neregulate au forme variate. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. cu cele trei dimensiuni aproape egale. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. osul pisiform.alcătuirea scheletului apendicular. Pe lângă oasele tipice. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. rotula). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ . toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). dezvoltate la niveul unei articulaţii. în grosimea unui tendon. Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită. ajută la formarea articulaţiilor.

adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. 75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . cu aer. ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor. netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. de forma unui canal Cavitate în os. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize.

fiind vascularizat şi inervat. Ea are rol hematopoietic. canalele Havers. Măduva galbenă. coxale. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. scurte. În cazul unui os lung. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. similară celor diafizare.o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. os spongios. ea prezentându-se ca măduvă roşie. artera nutritivă se ramifică spre periost. în epifizele oaelor lungi. în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. neregulate (vertebre.  Epifiză: ţesut osos spongios. Culoarea. Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. Inervaţia oaselor este bogată. Periostul este bine inervat şi vascularizat. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. coaste. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. stern. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. unde se găseşte cartilaj articular. 71 | P a g e . nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. care conţine în alveolele sale măduvă roşie. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. oasele baze craniului). Măduva osoasă. canal medular. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. precum şi la adult – în oase late. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. Structura osului lat. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. cu excepţia zonelor articulare. scurt şi neregulat Oasele late. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. situată spre exteriorul osului.

a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). corpii vertebrali. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. În acest caz. Frecventă la bătrâni. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. Spre sfârşitul adolescenţei.Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu.2. Aceste două procese.1. globulos. 78. inclusiv cel adult. cât şi osul spongios. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. 75. de geneză şi distrugere osoasă. Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. 74. dar şi la alte oase. coloana vertebrală şi cuşca toracică. 6. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. 82) 72 | P a g e . remodelare şi refacere. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. De asemenea. coxalul. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. Remodelarea osoasă În schelet. Craniul (Fig. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. 1. facilitează digestia. precum omoplatul. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. prezentând procese de creştere. 77. ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. cât şi intracelulară. este mare. atât extracelulară. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. 76. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. au loc aproximativ în acelaşi ritm. mai ales la femei. discurile de creştere se închid. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste. oasele cresc în lungime şi grosime. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. Remodelarea afectează atât osul compact. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit.

în care este adăpostită măduva spinării. aproximativ plane. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). 74. 79)  Occipital (Fig. Parietale (Fig. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. 85)  Nazale (Fig. Prin suprapunerea vertebrelor. fiind formată din 26 oase. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. 86). arc vertebral. 79. dintre care 24 sunt vertebre individualizate. la care se adaugă hioidul (Fig. O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. 83)  Palatine (Fig. provin din sudarea între ele a unor vertebre. implicit a găurilor vertebrale. 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. 76. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. nicovala şi scăriţa (Fig. se formează canalul neural. 80. 79. numite sacrum şi coccis. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). 84)  Zigomatice (Fig. 91). 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul. 79.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. 87) 2. 78)  Etmoid (Fig. 78)  Sfenoid (Fig. 84)  Lacrimale (Fig. Coloana vertebrală are o structură metamerică. precum şi petru protecţia măduvii spinării. Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . iar altele două. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig.

sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). Pe corpul vertebrei. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare. coastele VIII. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. Apofiza spinoasă este lungă. Regiunea toracică (Fig. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. vertebre cervicale tipice. cu baza îndreptată în sus. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. Axisul (Fig. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e . ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). 96). Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. Apofiza spinoasă este scurtă. 91) cuprinde şapte vertebre. Regiunea cervicală (Fig. 3. Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. care are formă de piramidă patrulateră. Coastele Coastele în număr de 12 perechi.A. IX. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. 92) cuprinde 12 vertebre. 93. B. cu un corp vertebral masiv. D. nebifurcată şi oblicizată. faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. Regiunea sacrală (Fig. Acest os are formă triunghiulară. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Atlasul (Fig. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. 94) este reprezentată de osul sacrum. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. uşor concavă  Posterioară. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. E. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. dispusă posterior pe linia mediană). Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis. la baza arcului neural. C.la partea superioară a corpului vertebral. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. lată şi orizontală. convexă  2 laterale. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern).

nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. 95). Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.cartilajului coastei a VII-a). Sternul Sternul. Sternul este un os lat. 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. 98) clavicula (Fig. oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . Xifisternul rămâne liber. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig. 100. 102. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. 1. 104. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. 99) scheletul antebraţului (Fig. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. format din 3 părţi: manubriu. corp şi apendice xifoid (xifistern). Posterior. dispus medial la partea anterioară a corpului. împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană.

Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig. 106) Scheletul gambei (Fig. 108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e . bazinul.prin osul sacrum şi formează împreună cu el.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .Figura 101.

Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e .Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103.

Bazinul – a.Figura 104 Bazinul Figura 105. Femelă 93 | P a g e . Mascul b.

Faţa anterioară b.Figura 106. Femurul a. Faţa posterioară 94 | P a g e .

Figura 107. Faţa posterioară 95 | P a g e . Scheletul gambei a. Faţa anterioară b.

 Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - . Scheletul piciorului 6.Figura 108.2. neexistând o cavitate articulară. fie a unei mobilităţi relative sau depline. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi.

tendoane) (Fig. 111). atlasul cu axisul. dintre carpiene. condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. 110). ca în cazul simfizei pubiene (Fig. suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna. humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. femur – os coxal. doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. articulaţiile dintre zigapofize. ligamente. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi.

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. originea este unică. care au în structura lor ţesut fibros. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă.6. cu două capete (muşchiul biceps). dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal.3. în formă de cupolă (diafragma). în general. ce are în structura sa ţesut muscular striat. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. care. în formă de trapez (muşchiul trapez). numită fascia muşchiului. mai voluminoasă. coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . Unul dintre tendoane. cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine. 6. triceps.1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. de asemenea. care înveleşte fibrele musculare striate. septuri conjunctive numite perimisium intern. Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. cvadriceps). Muşchiul are o bogată vascularizaţie. dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. muşchi lungi (muşchii de la braţ. înveleşte corpul muşchiului.perimisium extern.3. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc. $i inserţia se face. care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. numite tendoane. Muşchii au forme variate. muşchii oblici extern şi intern. sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. spre miofibrile. Din acesta pornesc. triceps). muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). Dupa numărul capetelor care se prind pe os. în interior. Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică). În general. printr-un singur tendon. cu trei capete (muşchiul triceps). antebraţ. Dupa dimensiunea care predomină. muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). cu patru capete (muşchiul cvadriceps).

Inervaţia vegetativă simpatică determină. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică. echilibrul. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. urmat de contracţia caracteristică. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. motilitatea digestivă şi excretorie. alăptarea etc. pe căi eferente.componenta postsinaptică. somatică şi vegetativă. Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. proteinele contractile. GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. care ajung la fibra musculară striată. conductanţa ionică. cu un randament de 30-40%.3. La om. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. în general.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor. 6. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I.componenta presinaptică şi alta musculară . câte o placă motorie. lipsită la acest nivel de miofibrile. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. polarizare electrică). 2. naşterea. formând placa motorie.una nervoasă . Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. reacţii vasomotorii. Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. Inervaţia muşchiului este dublă. mimica şi mişcările voluntare. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. situaţi în cornul anterior al măduvei. postura. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul. fiecare fibră musculară are. iar baza moleculară. 100 | P a g e . acomodarea vederii. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente .

Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. folosim stimuli repetitivi. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. La o excitaţie unică. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. TonusuI muscular este de natură reflexă. Dupa denervare. termice şi acustice.). Aceasta a fost denumită secusă musculară. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. curba rezultată nu mai este o secusă.M. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. Dac în loc de stimulare unică. dar tensiunea creşte foarte mult. este izometric. În timpuI contracţiei izometrice. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. Începutul oricărei contracţii musculare. izotonice şi auxotonice. În funcţie de 101 | P a g e . MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. la intervale mici şi regulate. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare.G. Contracţie izotonică. Manifestările electrice preced contracţia. obţinem o contracţie musculară unică. iar tensiunea rămâne constantă. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. nu obţinem nici un răspuns. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. 4. atunci când lungimea muşchiuIui variază. uniformă a obiectului. Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. Contracţie auxotonică. mecanice. În timpuI unei activităţi obişnuite. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. cu un curent slab. Stimulul este subliminal. 3. chimice. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. Muşchii realizează lucru mecanic. fiecare muşchi trece prin faze izometrice. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice.

Frisonul constă din secuse. Muşchii netezi sunt de două feluri. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. contracţia miocardului este o secusă. ci vegetativ. ca şi cel visceral. ci o parte se pierde sub formă de căldură. când curba se prezintă ca un platou dinţat. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. Randamentul masei musculare este de 30%. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. cât şi deosebiri. Atunci când suntem expuşi la frig. exprimând fuziunea totală a secuselor. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Sistola cardiacă este tot o secusă. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. Ei primesc inervaţie vegetativă. se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. 102 | P a g e . Excitabilitatea lor este redusă. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi.frecvenţa de stimulare. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. Prezintă automatism contractil. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. Tetanosul complet. cu aspect de sinciţiu. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. Muşchiul neted visceral. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. nu se află sub control voluntar. Simpaticul şi catecolaminele. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. Muşchiul neted multiunitar. format din fibre separate. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. prin mecanisme reflexe. Astfel. similare tetanosului. 5. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. cordul şi muşchii netezi nu. Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. a cărui curbă apare ca un platou regulat. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare.

muşchii vaselor şi ai viscerelor). În cazul eforturilor voluntare intense. survine oboseala. controlul şi execuţia mişcării. iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale.6. după mai muIte zile de mers pe jos. . trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile.3. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. Este inexact. fără un antrenament sau încălzire prealabilă.scăderea rezervelor energetice (ATP. . Febra musculară. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. Muşchii scheletici pot. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic).3. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. dar limitate în timp. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. gâtului.oboseala plăcii motorii. glucoză). oboseala musculară se instalează în câteva minute. pot apare dureri în grupele musculare solicitate. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . CP. efectua eforturi de durate variabile. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. 6. de asemenea. ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. După un efort muscular intens. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui.

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .Figura 122 Muşchii gâtului .

femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .

bărbat 119 | P a g e .Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

tubare.inferior: se continuă cu traheea .Orofaringe ( cale comună) . Sunt formate din cartilaje complete. 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. 142). 2) Plămânii .Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele.Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) .3 neperechi: tiroid.9 cartilaje: . anterior. Alcătuire (Fig.3perechi: cuneiforme.corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului. . 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest). linguale. palatine. . c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic .Funcţiile de nutriţie CURS 7. Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . aritenoide .mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false .16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. cricoid.Localizare: în cavitatea toracică.Organe de schimb respirator .Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e . Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig. corniculate. epiglotig . APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A.2: → drept (~700g) → stâng (~600g) . La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene. de o parte şi de alta a mediastinului.

iii. Este format din celule conjunctive. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. artera pulmonară. Reţeaua sanguino-limfatică.Structura plămânului: i. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală).. într-o cantitate mică.→o bază → 3 feţe (costală..La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. Ramuri ale arterei pulmonare. posterioară. rezistent şi cu aspect buretos.. → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. Acesta are formă piramidală. 3-5 canale alveolare. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. datorită sedimentelor de praf şi cărbune. La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. . artera bronşică şi vena bronşică. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta.Este moale. fiecare terminându-se cu saci alveolari). cele 2 vene pulmonare. sau aer (pneumotorax). La nivelul ei are loc schimbul de gaze. inferioară. Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. ii. mediastinală.Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . nervii şi vasele limfatice. .Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. în care există o presiune negativă (vidul pleural). Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. sânge (hemotorax). Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie. fibre de colagen şi elastice. diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară.. denumit cavitate pleurală. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. puroi (piotorax). Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. când se colectează lichid seros (hidrotorax). . numită pleură. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2. . .

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e . vârful este orientat inferior. este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului.1. spre stânga (fig. 1. Inima Localizare: în mediastin. .250-300g greutate Morfologie (fig. APARATUL CIRCULATOR 8. 147).este un organ cavitar (4 camere).are formă conică . . aspiro-respingător. Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A. Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi. anterolateral. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.CURS 8.

muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. situate la baza inimii şi 2 ventricule. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. pompat apoi în trunchiul pulmonar. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. care aduc sânge neoxigenat de la corp. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. situate la vârful inimii. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. 139 | P a g e . Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase. nodulul atrio-ventricular. Această proprietate. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. 151). prevăzut cu valvula mitrală. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. iar la nivelul ventriculului drept. 151). la fel şi ventriculele. La nivelul atriilor. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. Compartimentele inimii (fig. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. care este bicuspidă (Fig. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor.

formate din endoteliu şi o membrană bazală. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru. Capilarele sunt cele mai mici vase. iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). La nivelul venelor există valvule. Tunica externă este mai groasă decât media. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. Acestea sunt organe tubulare. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. asigurând vascularizaţia organelor. însă lumenul este mai mare. Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. formează o reţea portă (hepatică. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). 2. de obicei. iar cân se interpun între 2 venule. Venele (fig.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. între o arteriolă şi o venulă. ce conţine fibre de colagen şi elastice. predominând în tunica medie. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. tunica medie este foarte subţire. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. componenta musculară. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine. formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Cele mai mici vase se numesc venule. o Arteriolele au calibrul cel mai redus. hipofizară). În cazul vaselor mari. Acestea formează reţele interpuse. vene şi capilare. unde sângele circulă antigravitaţional. - - - - - - 140 | P a g e . 3. în special la organele situate inferior faţă de inimă. 154). Vasele sistemului circulator (fig.

Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp. pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism.). fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min. Viteza 141 | P a g e . Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată.  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul.  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. El nu intră niciodată în tetanos. Fiziologie 1. - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B. 152). Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min. prin descărcarea automată de impulsuri. fasciculul Hiss – 25/min). Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie.

În timpul sistolei.05m/s. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule. În prima fază. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. prin umplerea ventriculelor cu sânge. datorită diferenţei de presiune. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului.4s inima se află în diastola generală.3s. Ventriculul este acum o cavitate închisă. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. Deci aproximativ 0. 142 | P a g e .  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele.1s. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul. adică se găsesc în diastola atrială. 2. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. În faza a doua. Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se. trece în mod pasiv în ventricule. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. muşchiul se contractă izometrică. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. Când. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. Contracţia miocardului este o secusă. a sângelui ventricular. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. iar relaxările se numesc diastole.03-0. dar valvulele semilunare se închid. deschizând valvulele semilunare. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. sângele din atrii. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. iar prin contracţia ventriculelor. sângele este împins în sistemul arterial. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular.3m/s).- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. presiunea intraventriculară scade. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s). La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. care durează 0. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. atriile se contractă şi ciclul reîncepe.

În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). 3. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic.CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). 143 | P a g e . La un ritm normal de 72contracţii/min. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. 4. debitul cardiac este de 5l/min. Debitul cardiac La fiecare sistolă.

7. iar scăderea hipotensiune. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice. 144 | P a g e . Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. asigurând circulaţia limfatică. durată mare şi de tonalitate joasă.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg). 6. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. rezistenţa este mare. 5.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. La capătul arterial al capilarelor. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. La capătul venos. circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular.  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie.

Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. care dacă se suprainfectează. Deasemenea. în efort fizic. dau naştere tromboflebitelor. Astfel. 8. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. De asemena. pentru venele situate deasupra atriilor. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. există valvule situate la 5-7 cm. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. adrenalina stimulează inima. care compensează efectul forţei gravitaţionale. are loc adaptarea inimii. - 145 | P a g e . pe de o parte şi a vaselor sanguine. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel este şi cazul sistemului circulator. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. Spre exemplu. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. Pentru cele situate sub atrii. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. pe de altă parte.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .interior 147 | P a g e .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

Ductul 152 | P a g e .8. partea dreaptă a capului şi gâtului. În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. microorganismelor şi lipidelor absorbite. Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. În vilozităţile intestinale. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. regoiuea toracică dreaptă. care se formează prin filtrarea celulară. regiunea toracică stângă. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. numită cisterna chiliferă. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. abdomen. partea stângă a capului şi gâtului. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal.2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. lichidului interstiţial. spre exemplu. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig.

în care se distrug hematiile şi pulpa albă. 157) Ganglionii limfatici (fig. splina este un organ important în producerea de eritrocite. Dintre toate organele abdominale. se apelează la splenectomie. 153 | P a g e . în apropiere de vena jugulară internă. fiind implicaţi în imunitate. care conţine centri germinativi. La copil. Aici pătrund vase aferente. Deoarece este puternic vascularizată. Acestea din urmă converg în vase eferente. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi.se deschide în vena subclaviculară dreaptă. implicaţi în producerea de limfocite. Amigdalele. Pentru a împiedica decesul. splina este cel mai frecvent lezată. nasului şi a gâtului. de care este suspendată. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. la stânga stomacului. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. în număr de 3 perechi. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. combat infecţiile urechilor. Splina unui adult conţine pulpa roşie. 159) este localizată în hipocondrul stâng. care se ramifică în sinusuri. Splina (fig. Fără intervenţie chirurgicală. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. Splina nu este un organ vital la adult. dar participă la producera limfocitelor. limfocite şi ţesut limfatic. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. Organele limfoide (fig.

participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e . La făt şi la copil este mai mare decât la adult. în spatele manubriului sternal.Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. Are rol important în imunitate.

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

diviziunea. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Hrana estze utilizată la nivel celular. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. O parte din mâncare nu este digerată. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. precum şi producerea de energie. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e .Figura 159 Splina CURS 9. fiind eliminată prin materiile fecale. creşterea şi repararea celulară. Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare.

160) 1. de la esofag la orificiul anal. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor. cu rol de apărare. absorbabile. structura lui reflectând funcţia. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. ce asigură o serie de contracţii. de la interior spre exterior.Tub digestiv a. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. sunt: 1. Ficat c. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. c. d. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. e. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. 2. Cele 4 tunici. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. este format din 4 straturi sau tunici. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). Glande anexe a. 157 | P a g e . până la stomac. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. 4. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. b.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. f. Tunicile tubului digestiv (fig. Pancreas 1. 161) Tubul digestiv. Deasemenea. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici. 3. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. Glande salivare b. numit musculara mucoasei. există şi un strat subţire de ţesut muscular. 2.

Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. în rest fiind musculatură netedă. Între ele se află amigdalele palatine. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Limba: ca şi organ digestiv. ţesut adipos subcutanat. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Median. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. 4. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. pluristratificat pavimentos. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. 162) are rolul de a ingera alimentele. cu fibre dispuse longitudinal.3. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. Segmentele tubului digestiv a. palatul moale şi palatul dur. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. necheratinizat. situat posterior. Cavitatea bucală (fig. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. buze. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. peristaltice. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. situat anterior şi palatul moale. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv.). etc. Până la stomac. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. De la uvulă. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. Cavitatea bucală este delimitată de obraji. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). reduc secreţia şi contractă sfincterele). Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului.

1/1 C. în care există vase de sânge şi nervi b. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. începând cu incisivii. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Este localizat imediat sub diafragm. Omul este difiodont. după care urmează 6 perechi de molari. 3/3 M. de aproximativ 25 cm lungime. iii. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. situat posterior faţă de laringe şi trahee. 165): i. doar că este mai dură. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. 1/1 C. ii. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. Stomacul (fig. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. Formula se face pentru jumătate din gură. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. Fundul stomacului. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. 2/2 PM. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. fiind formată din fosfat de calciu. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. iar inferior cu duodenul. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . în contact cu diafragmul. Este un organ tubular colapsabil. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Structura dintelui (fig. d. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.bucală. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul. formând dentiţia definitivă. fiind ataşată de osul hioid. iar o treime se găseşte în faringe.

care se continuă cu duodenul. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. La un cadavru. mică şi una convexă. 2. nervi şi vase limfatice. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). 160 | P a g e . Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. Celulele parietale produc HCl. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. e. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. mare. Acestea sunt: lungimea intestinului. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. Mucoasa prezintă cripte gastrice. 3. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. În mezenter se găsesc vase de sânge.iv. care secretă mucus. Intestinul subţire (fig. în care se deschid glande gastrice. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Celelalte celule specializate produc pepsinogen. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). pliurile circulare. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. care se deschide în intestinul gros. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. care permit distensia stomacului. Faţa concavă este orientată spre stânga. jejun şi ileon. este aproximativ de 2 ori mai lung. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală. care conţine atât fibre simpatice. datorită relaxării musculaturii. restul este retroperitoneal. În afara unei mici porţiuni. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. Segmentele intestinului subţire: 1.4 cm la o persoană vie. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. cât şi parasimpatice. în apropiere de stomac.

prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. transvers. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.f. 2. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Ficatul (fig.3 kg la adult. b. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. colon. Pancreasul a. între piele şi muşchiul maseter. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. interhepatofrenic drept şi stâng. Glandele salivare b. rect şi canalul anal.5 m.5 l de salivă. 168) este cel mai mare organ intern. care produc mucus. Astfel se produc zilnic 1. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . Ficatul c. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. Intestinul gros (Fig. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. De acesta este legat apendicele cecal. care determină o secreţie mucoasă. descendent şi sigmoid. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. iar ultimii 2 canalul anal. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. cântărind aproximativ 1. Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Glandele anexe a. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. submaxilarele şi parotidele. mai bogată în enzime şi celule mucoase.

formează canalul coledoc. iar sinusoidele. alcatuită din peritoneul visceral. Din şantul transvers. În şanţul transvers se află hilul hepatic. Marginea ficatului este situată inferior. prin unirea lor. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. şi între care se găsesc. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. În ce privesşe structura. Dar. care reprezintă originea venelor suprahepatice. în vena centrolobulară. convexă. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. 170). fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. de pară. este brăzdată sagital de un şanţ. lobul caudat. situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. care părăsesc ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. Vezicula biliară. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. numit spaţiul lui Disse. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. o ramusculă a arterei hepatice. spaţiul subhepatic. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. dispuse în reţea. lobul pătrat. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. prezintă un fund. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. denumit spaţiul lui Kiernan. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. înaintea şanţului transvers. pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. iar înapoia lui. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng.falciform. capilarele sinusoidale ale venei porte. adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. La acest nivel. fără endoteliu. 162 | P a g e . un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. în care mai jos se deschide şi canalul cistic. care merg către periferia lobului. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. iar dedesubtul lui. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. în care se afăa o ramusculă a venei porte. 169). sfincterul Oddi. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare.

posterioară şi inferioară.c. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. Ca structură. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. pe unde trec vasele mezenterice superioare. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. 171) este o glandă mixtă. ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. Colul corespunde unei incizuri a glandei. Pancreasul (fig. 163 | P a g e . Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. insulele lui Langerhans. acoperiţi de o capsulă proprie. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. procesul uncinat. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. Capul glandei. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule.

Fig. 160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .

161 Tunicile tractului digestiv Fig. 162 Cavitatea bucală 165 | P a g e .Fig.

Fig. 164 Structura stomacului 166 | P a g e . 163 Structura dintelui Fig.

166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e . 165 Radiografia stomacului Fig.Fig.

168 Ficatul .morfologie 168 | P a g e .Fig. 167 Intestinul gros Fig.

170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e .Fig. 169 Lobulul hepatic Fig.

170 | P a g e . pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). alimentele. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. prin acţiunea sucurilor digestive. La om digestia este extracelulară. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional.Fig. 171 Pancreasul I. astfel transformate. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv. având loc în cavitatea tubului digestiv.

uree şi acid uric.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă. În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. fosfaţi. cât şi una chimică. carbonaţi şi bicarbonaţi de K. 171 | P a g e . Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. Aici are loc atât o digestie fizică. în perioada când nu se face ingerare de alimente. prin faringe şi esofag. Din punct de vedere chimic.2). salivaţia nu se întrerupe. în stomac. Na. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. saliva este alcătuită din 95.8 – 7. urmează deglutiţia sau înghiţirea. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. faringian şi esofagian. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei . NH4. Ca. act numit ingerare. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei. având loc continuu. Digestia fizică constă în: . transparent şi spumos. este slab acid (pH = 6.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală.3% reziduu uscat. sulfaţi. Trebuie remarcat că la om.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . Mg.7 % apă şi 4. Saliva este un lichid puţin vâscos. mucină şi enzime). În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. globuline.

Timpul faringian. sulfaţi de K. Principalul rol al sucului gastric este în digestie. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Alimentele lichide trec din esofag. fosfaţi. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare.9 – 1.5). pepsina şi lipaza gastrică. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire. spre fundul cavităţii bucale. până vine în contact cu palatul moale. vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. care scurtează şi lungesc stomacul. direct în intestinul subţire. este alcătuit din 99% apă. În timpul acestei acţiuni de amestecare. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. 172 | P a g e . împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Enzimele sunt labfermentul. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă.2 – 0. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. ajungând în stomac.5%). Analizându-se procesul de deglutiţie. s-a constat că faza bucală este voluntară. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. acid (pH = 0. Se realizează sub formă de undă. Digestia gastrică Bolul alimentar. Timpul esofagian. Sucul gastric este un lichid incolor.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. împing bolul alimentar în esofag. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. Muşchii faringieni contractându-se. acid clorhidric (0. împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Pentru amestecarea alimentelor. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului. săruri minerale (cloruri. alimentele se îmbibă cu suc gastric. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. începând de la cardia spre pilor. Din punct de vedere chimic. pe când celelalte faze sunt reflexe. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. prin stomac.

care în timpul digestiei. D. Este alcalin (pH = 8. produsă de hepatocite. având rol antiputrid . se elimină în duoden direct din ficat. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. acid uric şi uree. bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului. care se varsă în duoden din vezica biliară.5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină). carbonaţi).Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. Alături de acestea. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară. Este alcătuită din 95 – 97% apă.Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros. bila este stocată în vezica biliară. 0.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă. E. Astfel. la om. Sucul pancreatic 173 | P a g e . permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A. datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. Rolul bilei (sărurilor biliare): . dând produsele finale ale digestiei. În intestin.1-2g‰ colesterol. chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic. este de 800 – 1000 ml.5 -9). Între digestii. se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică . 0. se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi. mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). K şi F. Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. fosfaţi. .1% lecitină.

Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. globuline.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. 174 | P a g e . Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. inodor. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. chemotripsinogen. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. mucină şi enzime). clorura de sodiu şi fosfaţii. cloruri şi fosfaţi). Este incolor.

o mică cantitate de enzime şi apă. Na. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. De la polul bazal. Favorizează şi absorbţia. Prin musculatura sa. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. transformându-se în chil intestinal. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. hidrogenul sulfurat.În intestinul subţire. În stomac se absorb apa. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). monozaharidele trec pasiv în sângele portal. chimul gastric suferă. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. digestia. de unde ajung în sângele portal. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. scatolul. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. alcoolul. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). în intestinul gros există numeroase bacterii. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. Aici. Prin toate aceste transformări. aceste unde au un sens de propagare opus. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. rămân substanţele nedigerabile. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În celulele intestinale. aminoacizi. ce alcătuiesc flora specifică. în continuare. Sub acţiunea lor. Acesta conţine mucus. masa 175 | P a g e . de unde trec în sânge şi limfă. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. Cl. În afara acestui suc. Lipidele se absorb în mod diferit. În cazul reflexului vomitiv. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. care trec în intestinul gros. rezultă nutrienţii (monozaharide. glicerina şi acizii graşi).

se numeşte defecaţie. în mod permanent. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. car este mobilizat. B2.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. cât şi substanţele nutritive luate din mediu. ce are loc. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. Proteinele în exces sunt convertite în lipide. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. în funcţie de necesităţile organsimului. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia. În sens larg. fundamental al materiei vii. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). B1. 176 | P a g e . Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. supuse uzurii şi reînnoirii. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. Absorbţia. atât combinaţiile chimice din propria structură. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. D. sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. stocând o parte din lipidel organsimului. Reprezintă o rezervă lipidică. Reprezintă o rezervă de glicogen. Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. protrombină). între organismul viu şi mediul înconjurător. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. B12. Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. K şi PP. Depozitează fier.

Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. ca o consecinţă. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. utilizat în sinteza de aminoacizi. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. În metabolismul amoniacului. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. acestea din urmă primesc azot. dioxidul de carbon şi amoniacul. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. histidina. Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). inclusiv a celor introduse cu hrana. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. În condiţii normale. ficatul are un rol fundamental. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. unele ciuperci şi alge albastre-verzi. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. metionina. Amoniacul. Ceilalţi 10. În celulă. triptofanul. deoarece ca amoniac liber este toxic. Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. cu toată formarea sa continuă. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. izoleucina. arginina). Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. treonina. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). leucina.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. fenilalanina. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. intrând în structura diverselor proteine. precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. valina. Ureea este eliminată din organism prin urină. o acumulare a acestui compus în sânge. are loc în cea mai mare măsură în ficat. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. În bolile hepatice.

Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. cu excepţia celor plasmatice. 3. adrenalină. ci este valabilă pentru toate. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Absorbţia proteinelor în organism 2. Degradarea se realizează de către enzime specifice. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic). Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. forma de absorbţie a proteinelor.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. constituind proteinele tisulare. cum este ţesutul adipos pentru lipide. hormon de creştere scade aminoacidemia. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. în final până la stadiul de aminoacizi. În tot timpul digestiei. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Administrarea de insulină. De aici ajung la ficat. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. unde o parte sunt metabolizate mai departe. în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. ajungând în ficat. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor. constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. sub acţiunea enzimelor digestive specifice. iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial.

Procesul are loc în două etape.a. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. În cazul proteinelor complexe. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. proteine structurale b. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. în special din glucide alimentare. în funcţie de necesităţile organismului. nu poate trece prin membrana celulară. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. pe măsura degradării lor. Acesta. pe căile specifice lor. hormoni. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism. 179 | P a g e . Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. Organismul îşi procură glucidele necesare. de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Prima etapă: transcripţia. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. rămânând depozitat în ficat. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor.

fructoză. Prepararea alimentelor prin fiebere. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză. glicogenul. lactoză Polizaharide: amidonul. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e . metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman.

galactoza. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare. a. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. glicogenul. ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. fructoza. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. Poate avea loc: a. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. 3. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e . Gliconeogenza din compuşi proteici. acidul aspartic. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. Catabolismul glucidelor . componentă cheie a întregului metabolism glucidic. Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. direct: într-o singură etapă b. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza.poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. 2. acidul glutamic. Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. În insuficienţă hepatică. glicocol.1. un dizaharid sau glicogenul. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. cazeina 48%. atât pentru acelaşi ţesut. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. a. depinzând de transformarea în glucoză. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor).

Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). şi anume: ATP. care va intra în următoarea cale metabolică. cu grăsime de focă sau de balenă. Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. în general. locuitorii din Laponia. constituind ţesutul adipos. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. ionii Mg2+. care se hrănesc. Ca2+. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. cum sunt: 1. . pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. reprezentând etapa respiraţiei celulare.. glutationul.prima: anaerobă (glicoliza). Deasemenea se obţine şi 2ATP. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. Astfel. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. AMP. Influenţa alimentaţiei este foarte mare. În ţesutul muscular. Parnas (EMP). La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic. În timpul absorbţiei. Transformarea în componente biologic importante. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. După ce ajung în celulele intestinale. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. pentru a fi detoxifiate. favorizând transportul gliceridelor. ADP. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. K+ etc. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte). având rol termoreglator. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. Această etapă are loc în mitocondrii. Mayerhorf. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă.a doua: aerobă. concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult. funcţionează şi ca izolator termic. începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. II. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . care trec în limfă sau sânge.

iar cele din profunzime sunt consistente. Sediul de formare a corpilor cetonici.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . Cauzele cetozei. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. cetoza poate fi produsă de: 1. oxidarea nu are loc. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul.animale. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. intră în ciclul Krebs. Derivă tot din lipidele de rezervă. apare un exces de acetil. Din depozitul de lipide. Locuitorii din Polinezia. dar spre deosebire de acestea. În condiţii patologice însă. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. Acesta. 2. În condiţii normale. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. În acest caz. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. prin glicoliză. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. la rândul ei. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e . Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. Catabolismul acizilor graşi. Cetoza. se degradează până la acid lactic. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului. sau de organe. Deasemenea. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. degradându-se până la CO2 şi H2O. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). ca o consecinţă. Cele subcutanate rămân semifluide. ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. care va resintetiza glicogen hepatic. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. Aceasta. ci în ţesutuile extrahepatice. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. sub formă de acetil-CoA. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. Astfel. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. care se hrănesc în special cu nuci de cocos. H2O şi energie. deci a cetogenezei hepatice. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor. Catabolismul glicerinei. Astfel. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH). Cetoza apare în inaniţie şi în diabet.

şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Această situaţie. testiculele etc. cât şi ale scheletului sterolic. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. Poate fi realizată în toate ţesuturile. catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. Catabolismul colesterolului.va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. Metabolismul colesterolului Origine: 1. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. Este în special activă în ficat şi intestin. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. Catabolismul colesterolului. Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. duce însă la un efect similar. Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. 184 | P a g e . CoA (coenzima A). Biosinteza colesterolului. ATP. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. cu excepţia celui nervos. Eliminarea colesterolului. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. glutationul (tripeptid). ci numai o degradare a catenei laterale. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. În stază biliară prelungită. endogenă: prin biosinteză în organism. cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul). La om nu implică o degradare a inelului sterolic. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. În bilă se găseşte sub formă de alcool. respectiv valoarea lui energetică. cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. suprarenalele. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare.3-1g/zi. urmează apoi pielea. atât de diferită. În diabet nu există o lipsă de glucide. Reacţia care are loc. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. 2. exogenă: alimentaţie: 0.

cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. până la CO2 şi H2O. lipidelor şi proteinelor. menţinerii tonusului muscular. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. chiar în stare de repaus complet.). degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră. cu secreţiile (urinare.3 kcal.7 şi între 185 | P a g e . 1g lipide – 9. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. de care nu se poate dispensa organismul. În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. La bărbaţi între 20-50 ani. chiar în repaus complet. atât în afara organismului. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. Metabolismul bazal se exprimă în kcal. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului.4. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. travaliul muscular etc. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu. vârsta. cât şi în interiorul său. metabolismul bazal. contracţiei intestinale.3 kcal.) şi cu starea patologică. glanda care secretă etc. pe de o parte.1 kcal. Această energie minimă. de exemplu). 1g proteine – 5. circulaţiei sanguine. greutatea etc. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. natura alimentării. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare. În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată. O celulă. valoarea metabolismului este de 39. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. temperatură normală a corpului). menţinerii metabolismului de bază. Cu vârsta. travaliului. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide .A fost determinată valoarea energetică a glucidelor. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. În interiorul corpului. necesitatea construirii elementelor constitutive scade. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. pe de altă parte.

în febră. În timpul somnului. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut.2. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat.50-70 de ani este de 35. în leucemii. travaliul intelectual 4. psihic. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. Cele mai importante sunt: 1. travaliul muscular 3. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. care produc căldură (creşterea termogenezei). în afara acestor limite valorile sunt patologice. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism.7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. 3. al somnului. 2. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. sudorale. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. la femei între 20-50 de ani este de 36. doar energia de întreţinere). urinare) consumă energie. 4. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. în diabet insipid. când muşchii sunt relaxaţi. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. temperatura exterioară 2. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. această luptă consumă energie. în poliglobulie. Rolul travaliului secretor. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . în unele insuficienţe hipofizare. în afecţiuni cardiorenale. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. Rolul travaliului muscular. unul moderat cu 100-200%. Invers. Este o reglare chimică a temperaturii. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison). Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului. Rolul temperaturii mediului ambiant. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. Toate secreţiile (digestive. Când se ridică. 1.

cobaltul intră în structura în vitaminei B12. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. sex. Cantitatea de apă variază. din care 2/3 în interiorul celulei. 187 | P a g e . Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. de exemplu. Rolul elementelor minerale în organism 1.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul. ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. enzime). Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni. respectiv inhibitori. vitamine. 5. Astfel. embrionul are 94% apă. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. în funcţie de vârstă. starea fiziologică. iar 1/3 extracelular. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori.

Pentru menţinerea presiunii osmotice. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. legată în celulă. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. deoarece. Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice. un aport minim. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. 6-11% în piele. Originea exogenă. încetează să mai funcţioneze. lacrimile 98%.Apa de circulaţie vasculară (sânge. 2. iar cea mai mică proteinelor. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. limfă) . O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. Compartimentul extracelular cuprinde: . Rolul fundamental îl deţine NaCl.62% apă. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. Originea apei din organism 1. dacă scade sub o anumită valoare. Acesta este. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. iar femeia 40 – 52% apă. 188 | P a g e . Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. însă. bărbatul adult 60 . Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil.noul născut 66 – 86% apă. Creşterii cantităţii de substanţă organică. bila 86% apă. unul extracelular şi altul intracelular. Sărăcirii ligamentelor în apă b.

Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. dar variază în raport cu alimentaţia. După aceea se va elimina prin rinichi. este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. În sânge. Potasiul. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. urmată de polidipsie. în condiţii fiziologice şi patologice. O eliminare cutanată. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. ceea ce duce la edeme. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. particiă la structura protoplasmei. în spaţiile intercelulare. Necesitatea zilnică de Na este de 0. cantitatea ei creşte în sânge.Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. Astfel. prin îmbibare şi dezîmbibare. spre deosebire de sodiu. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl.7-4g. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. plămân sau intestin. Cel mai rapid se absoarbe în ficat. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. duce la stări patologice. prin transpiraţie. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). lichidele interstiţiale). precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. Sodiu se repartizează în tot organismul. Potasiul este legat în celulă de proteine. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. duce la o creştere a presiunii osmotice. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. 2. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. uneori foarte grave. Când concentraţia sa în ser este scăzută. predomină intracelular. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. glicogen. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. După absorbţie. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Reţinerile exagerate de apă în organism. Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. respectiv în plasmă. ţesuturile. Creşterea bruscă a potasiului extracelular. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . şi prin aceasta. în funcţia respiratorie şi cardiacă. de resturile de fosfat. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl).

alături de respirator. aduşi de aparatul digestiv. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). culoare roşu – maronie. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. Vezica urinară c. Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. Ureterele b. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. vena renală. pentru menţinerea homeostaziei. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului). CO 2 este eliminat prin expiraţie. apa în exces. o serie de reziduuri azotate. când este prea mare. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor.5 – 7. care trebuie eliminate din organism.7 cm. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. CURS 11. datorită puternicei vascularizări. o lungime de 11. sărurile. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. nutrienţii. În timpul proceselor metabolice. 190 | P a g e . şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3).sistolă. Aparatul excretor (fig. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. în timp ce marginile mediale sunt concave.25 cm şi o lăţime de 5. ureterul. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. vase limfatice şi nervi). şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. Rinichiul drept este cu 1.

Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. 191 | P a g e . Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. vene interlobare. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. Prin hilul renal pătrunde artera renală. Cavitatea este formată din calicele mici. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. care formează coloanele renale. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. care preiau urina prin papila renală. vene arcuate. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. Acestea se ramifică în artere interlobulare. ce permite filtrarea sângelui. Vascularizaţia rinichiului (fig. venă renală.Structură (fig. care colectează urina. Acesta este responsabil de formarea urinei. Aceasta se ramifică în artere interlobare. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. care străbat coloanele renale printre piramide. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului.

Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. care secretă un mucus ce protejează peretele. În plus. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior. Sunt organe tubulare. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. nu permit trecerea celulelor sanguine. Este formată din epiteliu de tranziţie. la fel ca şi rinichii. de aproximativ 25 cm lungime. Ansa se continuă cu tubul contort distal. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Între acestea se găseşte spaţiul capsular. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. Deşi aceşti pori sunt mari. cu fibrele dispuse circular. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Tubii colectori formează piramidele renale. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. a. 175. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector.Nefronul (fig.

Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. a. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. La bărbaţi. care se eeschide în venele iliace interne. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. sub vezica urinară se găseşte prostata.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei. Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi.peste cel circular. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. care se desprind de pe arterele iliace interne. este în contact cu uterul şi vaginul. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter. La femei. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. Baza vezicii urinare primeşte ureterele. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară. Sângele venos este colectat de venele omoloage. Un calcul renal constă în oxalat de calciu. O vezică urinară goală are formă piramidală. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. care pot fi văzute când vezica este goală. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. 193 | P a g e . astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Este localizată (fig.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici).

mai puţin proteine. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată). Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă. având moleculă mare nu pot trece prin capilare. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. Procesul de purificare include: 1. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. Din aceştia numai 1. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă. creatinină. acid uric. 2. conform legilor difuziunii.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. ajungând până la glandul penisului. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. regiunea membranoasă (are cam 0. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. aminoacizii. Aceasta poate avansa spre uretere. glucoza. deoarece mucoasa este continuă.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). cât şi sperma. Uretra (fig. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. b.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. ca de exemplu. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. ioni.

3. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. acid uric şi medicamente. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. iar altele activ.pasiv. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. H+. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. La copiii mici. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv. determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. 195 | P a g e . dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară.2 l.

Fig.172 Alcătuirea aparatului excretor Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .

175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului Fig.

177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e .Fig. 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig.

Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e . 178 Uretra A. la femeie CURS 12. la bărbat B.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice . APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig. 181) .Fig. 180.

o margine anterioară şi una posterioară . situat la polul superior al testiculului . la adult. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore). numeroşi pereţi despărţitori.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular. din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. numite celule Sertoli. 179) .Lungimea: 4-6 cm .Este o glandă genitală pereche. de culoare alb-sidefie. prin care părăsesc lobulul. 2. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente. de formă piramidală (250 – 300). Testiculul (fig. care produc testosteronul.Corpul. Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept. pătrunzând în interiorul acestuia. formând reţeaua Haller. o faţă internă şi una externă.Greutatea de aproximativ 25 g .  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere. un pol inferior. Pe marginea postero-inferioară a testiculului.Are forma unui ovoid turtit lateral . care alcătuiesc lobulii testiculari. rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. Prezintă 3 porţiuni: . care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. printre acestea se găsesc nişte celule alungite. albugineea. De la acesta pornesc radiar.1. care au rolul să le hrănească. situată sub seroasă. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului. spermatocite I.Prezintă: un pol superior. este formată din ţesut conjunctiv dens. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii.  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii. o porţiune mai subţire 200 | P a g e .Capul. Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine.

Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. Vezicula seminală este un organ pereche. lung de circa 35-40 cm. în care se formează. în acelaşi timp.. Porţiunea ei mai subţiată. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. Penisul (182) . Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. până la uretră. care este. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. formează canalul ejaculator. La fundul vezicii urinare. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. cale urinară şi spermatică. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. 201 | P a g e . ampula canalului deferent. alcătuind un rezervor în care se adună sperma. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii.Coada. Organele genitale externe 1. Canalul deferent este un tub cilindric. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. canalul deferent prezintă o dilatare. reţeaua Haller şi canalele eferente. De la regiunea cozii. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. precum şi prin canalul epididimar. 3. pe măsură ce este produsă de testicul. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. canalul se continuă cu canalul deferent.Este organul de copulaţie al bărbatului. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator.

Septul prezintă lacune. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. Aceasta formează prepuţul. aşezată pe faţa ventrală a penisului.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. de 20-21 cm. prin care cei 2 corpi comunică între ei.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. numit sept penian. iar în stare de erecţie. care poartă denumirea de coroana glandului. anastomozate.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. care formează spaţii numite areole. Anterior formează 202 | P a g e . La partea terminală. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. La extremitatea anterioară. care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase. Pielea de pe corp acoperă glandul. albugineea. În stare de repaus. ele dau naştere la vene.. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă. . este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. Pe de altă parte. şanţul balanoprepuţial. În vârful glandului se deschide uretra. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. au o lungime de 1516 cm. ce se pierde spre faţa ventrală. Baza glandului. în jurul uretrei. ei se termină la baza glandului. sistem de trabecule şi un sistem de areole.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Aceste capilare sunt contractile. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. cu excepţia liniei mediene ventrale. care acoperă corpii cavernoşi în întregime. care la acest nivel este fină şi mobilă. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. care este un repliu fibromucos. Lungimea sa totală este de 12-16 cm. fără să adere de el. fiind despărţiţi de un perete.Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. Este acoperit de piele. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. .

corpii erectili. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. cu o lungime de 6 cm. în care se deschid canalele ejaculatoare. 203 | P a g e . care împarte punga scrotală în 2 compartimente. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. de culoare alb-gălbuie. se deschid orificiile prostatei. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La exterior este acoperit de piele subţire. în loja prostatică. pigmentată şi încreţită. Prostata este străbătută de uretra prostatică. Sunt glande tubuloacinoase. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. contribuind prin aceasta la erecţie. în toată lungimea. 2. ale căror canale se deschid în uretra peniană. printre care se află 30-35 glande. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. la bază. Are rolul de a comprima. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. aşezat imediat sub vezica urinară. cu nervi şi vase sanguine. b. glandul. la adult. o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. El are o formă ovoidă. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. acoperindu-i într-o teacă comună. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. numite burse. înconjurând prima porţiune a uretrei. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. Prostata Este un organ musculoglandular. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. Secretă un lichid vâscos. În fiecare bursă este adăpostit un testicul.

Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor.Dezvoltarea muşchilor . De aici. ci doar se maturizează. olfactive. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene. rezultând spermatocitele I. Prin excitaţiile tactile repetate.Schimbarea vocii . erecţie. rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul. şoldurile înguste) . o îngreunare a întoarcerii sângelui. penisul intrând în stare de tensiune. ci şi prin excitaţii vizuale. 204 | P a g e . impulsul nervos ajunge. penisului. suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). la rândul lor. Datorită contracţiei unor muşchi perineali. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: .Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig. 2). care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare.Fiziologia aparatului reproducător mascul 1. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. auditive. care sunt haploizi (n=23 cromosomi). are loc o stază venoasă. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile. Acestea din urmă nu se mai divid. pe cale aferentă. 2. Acestea. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig. pe cale eferentă. Ejacularea.Forma tipică a corpului (umerii laţi. deci printr-o comandă corticală. Spermatogoniile se divid mitotic. care porneşte acum de la acest centru. Spermatogeneza începe de la spermatogonii. impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză .Sistemul pilos . impulsul nervos. formând spermatozoizii. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. în diferite grade de evoluţie.

Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. în care se găsesc foliculii ovarieni.  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv.Sunt dispuse în micul bazin. .I.II.La nivelul foliculului ovarian. Ovare (Fig. După aceasta. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare).4-8g . Aparatul reproducător femel (fig.pe cale eferentă. iar cea internă spre uter. Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin .Glandele sexuale femele. La pubertate.3-5 cm lungime . 205 | P a g e . Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I.Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian. . în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. vase sanguine şi nervi.Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă. 183. . muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează. de o parte şi de alta a uterului şi rectului . foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf). 185) . Organle genitale interne 1. astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus. 184) . Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului. . are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali.

fiind turtit dorso-ventral . pentru a avea loc fecundaţia . Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. acesta se transformă în corp galben.. 2. formând istmul trompei uterine . învelite într-o membrană vitroasă.Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată.Foliculul primar este format din ovocitul primar. stratul de celule foliculare formează corona radiata. dobândesc mai multe straturi de celule foliculare. oviduct şi spermatoduct .Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. .Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter. În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida). Uterul . după aproximativ 2 săptămâni.Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. subţire (membrană Slavjanski). .Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii .Lărgimea este de 4 cm. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.10-15 cm lungime . Cavitatea uterină este virtuală. numit atrezie foliculară. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar. plină cu lichid folicular. transformându-se în corp alb. Trompa uterină .Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni.Situat între rect şi vezica urinară .Este un organ pereche tubular.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar. .Spre uter se îngustează. evoluând spre următorul stadiu. cu porţiunea mai mare în sus . Unii dintre aceşti foliculi.Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . Acstea au rolul de a capta ovulul . Dacă nu are loc fecundaţia. În afara acestei zone. corpul galben degenerează. ampula trompei .Are forma unei pere.Este un organ cavitar nepereche . în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare.Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum.6-8 cm lungime . 206 | P a g e . Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie.

II. la femeia virgină se află o membrană transversală. . La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian.Posterior vine în contact cu rectul .5 cm în diametru . care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. abia la prima naştere.Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive.8-12 cm lungime . Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari. Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă.Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. La acest nivel. dispuşi în 3 straturi. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. numită himen.. Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă . în unele cazuri. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare.este mult mai mic şi nu prezintă uretra. clitoris. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului.Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi.Este organul copulator al femeii . Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral.Este continuarea uterului. formând fundul de sac vaginal . bulbii vestibulari şi glandele bulbare. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. sau.2. semilunară sau inelară. labiile mici acoperă parţial clitorisul. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. La prima copulaţie. labiile mici. Vaginul . Anterior. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei. labiile mari. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus.Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. vestibulul vaginal. această membrană se rupe. 207 | P a g e . lipsite de păr.Este un canal musculo-membranos .

Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza. stimulează contracţiile uterului. vaginului) şi secundare (forma corpului. începe prima etapă a meiozei (reducţională). se termină etapa reducţională.Glandele mamare au o structură lobulară. determină vasodilataţie generală. Tot în timpul perioadei intrauterine. Sub această formă. rezultând ovocitul II şi primul globul polar. care degenerează rapid. Acesta din urmă degenerează rapid. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. Ovocitele primare rămân blocate în profaza I. scad tensiunea 208 | P a g e .Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Glandele anexe (glandele mamare) (fig. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . o preominenţă cilindrică. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal. psihicul şi comportarea). de ovocit secundar. mamelon. uterului.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. numită areolă. între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. dezvoltarea glandelor mamare. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. în urma ei se încheie meioza. rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. 186) . nedezvoltarea laringelui. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. Acest număr se reduce după naştere. Dacă fecundaţia are loc. Acesta din urmă este o celulă mică. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. rămânând blocat în metafază. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe.Glande tegumentare . Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. Acinii glandulari produc laptele. Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. . cam până la 400 mii.

Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e . aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare). inhibă contracţiile uterului. favorizează nidaţia.Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia..

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

60 mV. la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. 214 | P a g e . 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. se constată că acest potenţial dispare. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului. K+ este mai mult intracelular. conform gradientului de concentraţie. 3. SISTEMUL NERVOS A. 2. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. SO42-.CURS 13. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+. pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Potenţialul de acţiune 1.40 mV şi . Dacă se continuă penetrarea electrodului. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. fiind caracteristic doar membranei. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. Există câteva forme: 1.K+ . acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular.90 mV. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între . Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori.ATP – dependentă (fig. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. acizi organici. În afara celulei potenţialul este 0. Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei. Na+ este mai mult extracelular. iar celălalt va penetra membrana. se constată că nu există diferenţă de potenţial. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. Potenţialul de repaus 2. Pompa Na+ . În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular.

Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei. fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ . 190). În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina.K+. În funcţie de localizarea receptorului.Proprioreceptor (receptorii din muşchi. receptorii auditivi. articulaţii) . Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. acesta poate fi: . Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. B. Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos.Exteroreceptor (receptorii din piele) . Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe.Căile aferente . Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ . Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+. Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex.voltaj dependente (fig. tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului. Când diferenţa atinge valoarea 0. sodiul este captat de citoplasmă. se produce repolarizarea. Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului.Centrul nervos .voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. neuronii unipolari din retină). fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). vestibulari). Totodată pentru o repolarizare eficientă. 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s. potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor).ATP-dependente.2. 189). sau. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. Cafeina este un excitant. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi. Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă.5m/s. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. Reflexul (fig. în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV.Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e .Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos. determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. sensul fiind imprimat de sinapsă. Arcul reflex conţine o serie de componente: . Spre exemplu. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă.Căile eferente . excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos.Receptorul .

subtalamus. hipotalamus v. metatalamus. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . epitalamus. Ganglioni nervoşi 1. sistemul nervos este format din: 1.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. glande. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. care transmit răspunsul efectorilor. Spinali: 31 perechi b. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. SNP: a. Diencefalul (creierul intermediar): talamus. Cranieni: 12 perechi ii. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). Mielencefal: bulbul rahidian ii. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. Meningele sunt formate dintr. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. Telencefal (emisferele cerebrale) b. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. C. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos.1 Meningele. 192): a. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. 193): i. Nervi: i. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. Encefal (fig. După localizare. somatice şi vegetative. SNC (fig. Mezencefalul5 iv. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Măduva spinării 2. lichidul cefalorahidian. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării.

care conţine ţesut conjunctiv lax. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. 196) Cele trei foiţe meningeale. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central. Dura mater b. alături de arahnoidă. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară. 1. asemănător limfei. Aceasta este subţire. adipos şi vase sanguine. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. Deoarece în 217 | P a g e . Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. de la exterior spre interior sunt: a. pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. care sunt capilare sanguine. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. 1. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Pia mater a. Spaţiul subarahnoidian. Arahnoida c. numit spaţiu epidural.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. 195.interpusă între oase şi sistemul nervos central.1. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. b. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. care formează un strat protector în jurul SNC. Este formată din ţesut conjunctiv lax. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos.1 Meningele (fig. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. c. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. Lichidul scaldă şi encefalul. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros.1. 197). cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. existând un spaţiu. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. Foiţa cranială este o structură dublă. înconjurând măduva spinării.

unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. între C1-L2. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală. în talamus. Conţine glucoză. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. oxigenul. superior se continuă cu bulbul rahidian. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală. magneziu şi hidrogen. ureea. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal.2 Măduva spinării (fig. globule albe. pH. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. iar inferior cu filum terminale. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. precum proteinele. alcoolul) trec prin barieră. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. lipidele. clor. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. uree. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. Unele substanţe. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză. cum ar fi apa. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. Unii ioni anorganici (Ca 2+. proteine. inulina. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. 1. K+) trec mai lent. 1.1. 1. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. CO2. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. creatina. cum ar fi hipotalamusul.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. osmolaritate şi presiune sanguină. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar.4 Bariera sânge – encefal (fig. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral.1. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă.3 Ventriculele cerebrale (fig. salinitate. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. inferior corpului calos. Din acest motiv. Alte substanţe.

Structura măduvei spinării (fig. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. . tricipital. reflexul ahilian. respectiv inferioare stabilesc conexiuni. Funcţia de conducere. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. posterioare şi laterale.coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. Prezintă două umflături: . Funcţia reflexă. Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. Substanţa cenuşie este situată la interior. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). 1. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). 2. unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central. Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. tracturile nervoase îngroşându-se. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare. în care se închid diferite reflexe involuntare. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. fiind înconjurată de substanţă albă. posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). bicipital. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. Astfel aceşti nevi. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. plantar. Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare.Lombară. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei.Cervicală. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori).

În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi. interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. cerebral şi se tendoane. sensibilitate fină. lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus.- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. 204). apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului. necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel. muşchi trunchiul scheletici. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus.lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. privind 220 | P a g e . continuă cu articulaţii. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.

se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare . necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig. 203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.

Vorbirea. Datorită încrucişării fibrelor. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. rubrospinal şi reticulospinale. până în motoneuronii spinali. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. nucleul roşu şi nucleii bazali. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. prin nucleii vestibulari. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. spre exemplu. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică.muscular şi postura. unde formează decusaţia piramidală. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale.

Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . bicipital. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. Mezencefalul Posterior. acesta poate fi monosinaptic (fig. unilateralitate. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. determinând inhibarea acestora. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate). iradiere. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. Bulbul rahidian b. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare.şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. 206). 205) sau polisinaptic (fig. În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv. La fel ca şi măduva spinării. Puntea lui Varolio c. generalizare) Exemple Ahilian. care continuă superior canalul epenmdimar. abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. extero. simetrie. iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. 2. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. însoţită de tremurătură intenţionată. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. rotulian.spaţiu. Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată. Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului.2 Trunchiul cerebral (fig.

. delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. tuse.Centrul respirator. vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. b.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular .Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel. substanţa neagră. Nervul vag porneşte din nucleii vagi. nucleii Goll şi Burdach) a. superior.Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian. Anterior prezintă fisura mediană.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian .Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e . Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular.Centrul vasomotor. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare.Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut. cât şi stimulatorii.Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. . . Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar. dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar. accesor şi hipoglos. deglutiţie şi vomă. Este asemănător măduvei spinării.Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . . . Funcţiile bulbului rahidian: . se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea.- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5.

iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul.Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii.Nucleii de origine: nucleii respiratori . Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. nucleul motor al nervului facial. La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori.superioară a bulbului.Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . se găseşte substanţa neagră. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. salivaţia.Nucleul motor al nervului oculomotor . nucleul lacrimomuconazal. nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear. seceţia lacrimală. care leagă ventriculul III de ventriculul IV. nucleul salivator superior .Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) . fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului. Inferior nucleului roşu. În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: . coliculii cvadrigemeni. continuarea celor din măduva spinării şi bulb. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. masticaţia. Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. nucleul roşu şi substanţa neagră. Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. cum ar fi: clipitul.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . În punte se închid reflexe importante.

210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene.Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . 208. Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. sub formă de nuclei cerebeloşi.Lobul posterior (neocerebelul) . cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori. priforme. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. format din celule mari. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular. ducând la pierederea conştiinţei. 210).Lobul anterior (paleocerebelul) . Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. 209. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA. Aceştia sunt în număr de 3: . Lovituri la cap. punte. Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. 1. globoşi. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali.3 Cerebelul (fig. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. altele mai adânci delimitează lobuli. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje.

El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului. care ajung la nucleul roşu. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale.Epitalamus a. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. Este format din mai multe structuri: .Metatalamus . Având legături strânse cu aparatul vestibular. Extirparea cerebelului nu duce la paralizii. Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. exceptând mirosul.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. joacă rol important în funcţia de echilibru.Hipotalamus .Talamus .Intern: granular. Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. mijlocii şi inferiori. 227 | P a g e . Talamusul interpretează anumite senzaţii. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii. Este un organ pereche.Subtalamus . situat de o parte şi de alta a ventriculului III. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi. sub ventriculele laterale. apoi la talamus şi în final la cortexul motor. Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). care ajung la cortexul cerebral. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. Cerebelul. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. în efectuarea mişcărilor de precizie. 1.

Termoreglare. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. În ciuda dimensiunilor reduse. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. duce la eliberarea de ADH. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. probabil. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. 4. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. ca urmare a unei lipse de apă. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. Reglare cardiovasculară. peretele lateral al ventriculului III. 228 | P a g e . Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. 3. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. Talamusul este. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. Când a fost consumată suficientă hrană. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. Invers. O concentraţie osmotică ridicată. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. numit astfel după localizarea sa. Impulsurile nu ajung direct la inimă. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. Secretă o serie de hormoni. b. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. ci la centrii cardiovasculari din bulb. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Hipotalamusul Hipotalamusul. Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. 5. Formează podeaua şi parţial. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. 2. inferior faţă de talamus. prin frisoane.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă.

7. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Insomnia. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. 214). emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. cum a fi cititul. având o grosime de 24 mm. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). 8. Reglarea activităţii sexuale. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. circa 80%.6. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. Aceasta este pliată. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale. 213) care delimitează patru lobi (fig. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. frica. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. 212). Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: . Reglarea emoţiilor.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. Reglarea funcţiei endocrien. 1. ulcerul peptic. precum memoria şi raţiunea. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. Stratul superficial.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. c. scrisul şi gândirea matematică. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. La majoritatea oamenilor. somatice sau psihice. d. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. creierul mare) (fig. palpitaţiile. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. durerea şi plăcerea. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină. cum ar fi furia. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice.

Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. Structura internă. Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. unde formează scoarţa cerebrală.Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie.Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. 215. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. dar bogat în fibre nervoase . în special cu mezencefalul. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului.Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. parietal şi frontal. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. 216. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. 218. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e . Sunt regiuni în care predomină stratul granular. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. incluzând rigiditate. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus).Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. Substanţa albă (fig. Insula (fig. În general. 216.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici . tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate. scoarţa este formată din 6 straturi: . Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior).

Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă. îndeplinind astfel funcţii psihice. tendoane. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. 3. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. după silueta răsturnată a corpului. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. Fibre comisurale. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. termică. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. dureroasă) din piele. mai ales degetul mare. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. 220). Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. Aceste zone sunt: zone receptoare. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. limba şi mâna cu degetele. cea mai bogată reprezentare o au buzele. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. Zonele de asociaţie.2. Ca şi în zona senzitivă. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. oase) constituie aria somestezică (fig. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. olfactive şi gustative. leagă între ele cele două emisfere cerebrale. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. omul nu se naşte cu ei. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. 220). Ele cuprind localizările vizuale. articulaţii. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. auditive. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. Se formează şi aici homunculus motor. mult deformat ca proporţii. Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. o astfel de emisferă este corpul calos. Zona senzitivă. în funcţie de numărul receptorilor. 231 | P a g e .

221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. Nervii (fig. sexuale etc. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. Lezarea ariei produce agrafie. cititul. patinatul etc. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. 232 | P a g e . care este localizat în vecinătatea ariei auditive. prehensil. iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii. cântatul la pian. strănut. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. Lezarea lui produce surditate verbală. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. vomă.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. clipit.1 Nervi cranieni 3. 3. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. Ex.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. în girusul temporal superior. apărare. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. deasupra centrului vorbirii. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central.1. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. 3. scrisul. supt. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. mersul pe bicicletă. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal.

Toţi nervii spinali sunt micşti. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. format din două tipuri de fibre: somatice. Nervul olfactiv (fig. V. Nervul optic (fig. Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. 5 perechi sacrali. acomodare. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . Nervul trohlear (patetic) (fig. Nervul hipoglos (fig. IV. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Nervul trigemen (fig. Nervul accesor (fig. inferior. VII. II. VI. Un nerv spinal este alcătuit din: . motorie. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari. Nervul oculomotor (fig. 5 perechi lombari. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari. pupiloconstricţie. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. 224) are originea în punte. pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . Nervul vag (fig. 12 perechi toracali. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. VIII. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă. iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. 228) este un nerv mixt.O rădăcină anterioară. . III. este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern. Nervul glosofaringian (fig. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. 1 pereche cocigieni. Nervul abducens (fig. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. XII. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei.O radăcină posterioară senzitivă. 226).I. 3. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. Nervii spinali (fig. Asigură inervaţia muşchilor faringelui. Nervul facial este mixt (fig.2. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. XI. IX. 225) este un nerv mixt. X. Are funcţie vizuală. 224) este un nerv motor.

Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. spre exemplu prin yoga. lombar şi sacral. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. vertebre şi ligamente vertebrale . Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. articulaţiile. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Spre deosebire de sistemul nervos somatic. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. ca răspuns la la condiţiile fiziologice. brahial. în cazul SNV. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. implică 2 neuroni motori(fig. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă. o Posterioară: inervează musculatura. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri. calea. în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. 4. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe. 236). se distribuie la meninge. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare.

Spre deosebire de simpatic. intestinul subţire şi rinichii. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. Aceşti sunt nervul III. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. Neuronii postganglionari inervează stomacul. În trunchiul ganglionar simpatic. IX şi X. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. mezenteric superior şi inferior. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat. apare divergenţa. aceşti neuroni formează nervii splahnici. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. VII. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. pancreasul. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. vezica urinară şi organele genitale. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. fără a sinapsa. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . care includ ganglionii celiac. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori.numită comunicantă cenuşie. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. splina. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. în acelaşi timp. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. După trunchiul simpatic. Ca urmare a impulsurilor simpatice. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul.

stomac. inimă. aortă.corpului (plămâni. saliva Stimulează secreţia. În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. sistemul urinar şi reproducător. intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). ficat. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . rectul. intestinul subţire. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. pancreas. afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. esofag.

189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig. 188 Pompa Na+ .K+ .Fig.ATP – dependentă Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .

Fig. 191 Actul reflex 238 | P a g e .

192 Sistemul nervos central Fig.Fig. 193 Encefalul 239 | P a g e .

195 Meningele craniene 240 | P a g e . ventriculele cerebrale Fig.Fig. 194 Meningele. LCR.

Fig. 197 Foiţele meningeale. 196 Meningele spinale Fig. ligamentul denticulat 241 | P a g e .

encefal 242 | P a g e . 199 Bariera sânge .Fig. 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.

201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .Fig. 200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig.

202 Fasciul ascendent Fig.Fig. 203 Fascicul descendent 244 | P a g e .

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e . 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.Fig.

207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e . 206 Reflex somatic polisinaptic Fig.Fig.

208 Cerebelul .Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 210 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e .secţiune sagitală Fig.

vedere mediană Fig. 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e . 212 emisferele cerebrale .Fig.

214 Lobii emisferelor cerebrale Fig.Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .

217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e . 216 Secţiune frontală prin encefal Fig.Fig.

Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e . 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig.

220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .Fig.

221 Nervii Fig. 223 Nervul optic 253 | P a g e . 222 Nervul olfactiv Fig.Fig.

225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e .Fig. 224 Nervii oculomotor. trohlear şi abducens Fig.

226 Nervul facial Fig.Fig. 227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e .

229 Nervul vag 256 | P a g e . 228 Nervul glosofaringian Fig.Fig.

Fig. 231 Nervul spinal 257 | P a g e . 230 Nervul accesor şi hipoglos Fig.

233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e . 232 Reflex vegetative Fig.Fig.

Fig. 234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .

Segmentul central.CURS 14. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. Desfăşurare temporară d. chimici. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. 2. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. electrici. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. În funcţie de natura excitantului. în majoritatea lor. în timp ce. Spre exemplu. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. II. Receptorii. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. receptorii pot fi: 260 | P a g e . numit stimul adecvat (specific). ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. deci a calităţii lui. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. Identificarea tipului de excitant. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. La nivelul receptorilor. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. Calitate b. III. Intensitate c. Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. depinde de structura receptorilor. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă.

buzelor). Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. C. D. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. baroreceptorii din plămâni. receptorii acustico-vetibulari. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. Codificarea intensităţii stimulilor. Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. olfactivi. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. E. osmoreceptorii. glucoreceptorii. aparatul cardiovascular). cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. B. Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. organele cavitare. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. corpusculii Ruffini). În acest sens unii receptori răspund continuu. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. Spre exemplu. nociceptori. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor.A. Cu cât un stimul va fi mai intens. olfactivi. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. Adaparea este diferită de oboseală. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. 261 | P a g e . baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. kinestezici. receptorii pentru aminoacizi). Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură. vizuali. Când asupra lor acţionează un stimul. Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor.

încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală. Unele celule produc melanina. Pielea (Fig. 1. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului. de la o regiune la alta. conţin keratină şi au aspect solzos. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar.5 m2 şi o grosime variabilă.3 mm. Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. între 1 şi 4 mm. 262 | P a g e . are o grosime de 300 μm . Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. fenomen numit exfoliere (descuamare). Structura pielii:  epidermul (Fig. Stratul profund are rolul de a genera noi celule.  dermul: este un ţesut conjunctiv. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. Straturile cele mai superficiale se desprind. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul. senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul.este de natură conjunctivo-epitelială . respectiv amprente digitale. Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. în locul celor exfoliate.are o întindere de 1. 235): .Codificarea temporală a stimulilor. Epiderma este într-o continuă regenerare. deci a variaţiei intensităţii stimulului. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi.

239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. Conţine vase limfatice şi sanguine. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu. dispuse în toate sensurile. hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. 2389  glandulare (Fig. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. Glandele sudoripare 263 | P a g e - . vase sanguine. 237) o unghiile (Fig. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. bulbii firelor de păr. ce formează plexul superficial cutanat.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. precum şi trunchiuri nervoase.

Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . radiaţiei solare.- glande tubuloase. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. contra lichidelor şi gazelor. Sensibilitatea cutanată (Fig. contra dezhidratării. produce melanina. loviturilor. vitamina D şi histaminele. Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor.

. durerea având un caracter dfuz. histamina. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. migrene durere viscerală (Fig. acetilcolina. în girusul postcentral din lobul parietal. Tritoneuronul: talamus. dacă sunt injectate în doze mici. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. oase. de arsură. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. enzime proteolitice. serotonina. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. ulcere. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. precum: bradichinina. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . SI primeşte semnale specifice.Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. Există două arii somestezice: SI şi SII. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. 241): caracter difuz. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. fiind mielinizate sau nemielinizate. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale. care apare cu o latenţă mai mare. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). care determină excitarea receptorilor algici. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. acizi. spre deosebire de viscere. articulaţii. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. ioni de potasiu în exces. apare în viscere. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. unde densitatea receptorilor este ami mică. prostaglandine. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. crampe muscualre. produsă de calculi biliari. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. 250) are forma unei Ientile biconvexe. de asemenea. Ocupă camera posterioară. 250)este un lichid incolor. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. pleoapele. Umoarea apoasă (Fig. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. la lumină intensă. localizată între iris şi corpul vitros. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. celule nervoase modificate. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. colorată. Corpul vitros are o formă sferoidală. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. delimitată între iris şi cristalin.Celulele cu conuri (Fig. sunt mai numeroase în macula luteea. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. dând boala denumită glaucom. Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. 248). Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. Calea optică 272 | P a g e . care spre deosebire de cei intrinseci. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. se va obţine o imagine reală. Cristalinul nu conţine vase sangvine. numită cristaloidă. 253). transparente. Mediile refringente (Fig. conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. în foveea centralis există numai celule cu conuri. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). de către mediile refrigerente ale globului ocular. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. cristalinul corpul vitros. răsturnată şi mai mică. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. limfatice şi nervi. în număr de 6-7 milioane. situată înapoia cristalinului. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. sunt striaţi. umoarea apoasă. Cristalinul (Fig. Anexele ochiului (Fig. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat.

RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. Camera obscură. Simplificând. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. 255) se petrece la nivelul ochiului. 251). Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). Lipsa ei. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. suprafaţa fotosensibilă .aparatul dioptric al ochiului. Ca 273 | P a g e . 253). Când ochiul priveşte la distanţă.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. Aceasta pune în tensiune cristaloida. dând o imagine reală şi răsturnată (fig. la albinoşi. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. format din trei sisteme optice: camera obscură . Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. iar zonula Zinn. altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. fiind reprezentat de celulele multipolare. Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă. formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. muşchiul ciliar este relaxat. 256). după care ajung în tractul optic opus. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. De la acest nivel. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). în jurul scizurii calcarine. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. comprimând cristalinul. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. tensionată. ci merg spre coliculul superior. provoacă tulburări de vedere diurnă. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. În interiorul globului ocular. razele luminoase nu se reflectă.camera posterioară a globului ocular. În plus. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. un sistem de Ientile . ) Acomodarea (Fig.

puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. În consecinţă. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară. muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. cristalinul se bombează. Cu vârsta. Pentru a vedea clar. În acest mod. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. indiferent de distanţa la care priveşte. fără efortul muşchiului ciliar. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. pe retina acestora. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. Ca urmare. ochiul hipometrop (miop). suprapuse în mai multe 274 | P a g e . care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. În cazul ochiului miop. La hipermetrop. ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. Când privim obiecte aflate în apropiere. raza de curbură a acestuia creşte. iar datorită elasticităţii. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei. ochiul hipermetrop. cu efort acomodativ maximal. EI necesită un efort acomodativ permanent. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. se numeşte punct remotum. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). care permite ochiului emetrop să vadă clar. Tensiunea din cristaloidă scade. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.urmare. Miopia se corectează cu Ientile divergente. Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. la 6 m de ochi. fără efort acomodativ. fără acomodare. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. ducând la apropierea punctului proxim. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. la care vedem clar un obiect. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. în consecinţă. Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. miopul apropie obiectul privit. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. Punctul cel mai apropiat de ochi. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. punctul proxim se îndepărtează. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. se numeşte punct proxim. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş.

ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. în timp util. iar lipsa stimulării. cantitatea purpurului retinian scade. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. În avitaminoze A. în amestec cu prima. opsina. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. Adaptarea Ia lumină. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. numite iodopsine. cu pigmentul necesar. Culorile roşu. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. Adaptarea receptorilor vizuali. Opsinele sunt diferite. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. dă culoarea albă. În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. verde şi albastru sunt culori fundamentale. Structural. apar negre. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. urmate de apariţia unui potenţial electric. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. de zeci de minute şi chiar ore. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre").straturi. potenţial numit receptor sau generator. Prin amestecul lor în diferite proporţii. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. în primele 5 minute. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). inclusiv culoarea albă. retinenul şi o grupare proteică. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. Adaptarea Ia întuneric. 275 | P a g e . Retinenul provine din vitamina A. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. Mecanismul fotoreceptor. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi"). numit rodopsină. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. senzaţia de negru. Sub acţiunea luminii. este suficientă energia unei singure cuante de lumină. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. iar cele ce absorb toate radiaţiile.

Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. Totuşi. pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. 256). pe scoarţă. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. Altfel spus. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. ei nu văd nimic. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. care la rândul lor. este nevoie de activitatea retiniană. la nivelul neuronilor multipolari. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. este apreciată distanţa ochi . Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. 6. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. şi viceversa. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. spre exemplu. să citească. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Pe baza experienţei anterioare. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. Bolnavul vede. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). iar cele din jumătăţile stângi. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. verzi şi albastre. Corespondenţa. Câmpul vizual. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Orbii nu văd negru.obiect.Transmiterea stimulului vizual. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. provoacă. Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . punct cu punct. Pentru a vedea culoarea neagră. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. senzaţia de roşu. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. spre emisfera stângă. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual.

care ar putea fi nocive. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. nicovala şi scăriţa. muşchiul scăriţei (inervat de facial). Datorită acestor membrane. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. 277 | P a g e . prin intermediul trompei. iar la nivelul scăriţei. numită ampulă. Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. Muşchii au rol protector. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. Membrana timpanică. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. rampa cohleară (timpanică). Urechea internă (Fig. situată deasupra membranei vestibulare. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. săpate în stânca temporalului. melc osos numit şi cohlee osoasă. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos.1 mm. cu un ax osos central. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. între membrana bazilară. endolimfa. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. O altă membrană. cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. numită membrana vestibulară Reissner. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel. Grosimea timpanului este de 0. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. iar în interiorul celui membranos. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. numit columelă. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. 257). sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge.

numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. pe un singur rând şi celule auditive externe. Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. celulele Deiters. 278 | P a g e . cele externe pe 3-4 rânduri. acelulară. acoperit de membrana tectoria (Corti). sub utriculă. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear. situate în interiorul labirintului osos. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. pe care nu-l ocupă în întregime. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. formate din celule de susţinere. situate în interiorul celor osoase şi. Organul Corti se află pe membrana bazilară. numite stâlpii interni şi externi . 263). Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. bazilară şi vestibulară Reissner. respectiv utriculară şi saculară. în general. Conformaţia labirintului membranos seamănă. cu a celui osos.Ambele rampe. vestibulară şi cohleară. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. ca şi cele osoase. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. care este localizat într-un canal spiral în columelă. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. 261). De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. ci numai parţial. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. şi aşezate pe o membrană bazală. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. Cilii sunt înglobaţi. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. într-o structură gelatinoasă. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. 261). sunt perpendiculare unul pe celălalt. numite otolite. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. în spaţiul care corespunde celor două membrane. terminat printr-un fund de sac endolimfatic.

De aceea. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. Ea începe la nivelul pavilionului urechii. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. La capătul acestuia. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti.fasciculul vestibulo-cerebelos. formând perechea VIII (n. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. iar la polul bazal. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). . După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. Mecanismul recepţiei auditive. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice.fasciculul vestibulo-talamic. prin care se echilibrează 279 | P a g e . antrenează lanţul celor trei oscioare. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static.Crestele ampulare (Fig. La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. spre cerebel. Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. şi anume: . Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. la rândul său. când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. inferior. spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. spre măduvă. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. . de aici. 264). iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. pe faţa sa superioară. Transmisia aeriană este cea fiziologică. Calea acustică. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior.fasciculul vestibulo-spinal. este determinată de deplasările endolimfei. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase. spre talamus. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. . Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). care. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). lateral şi medial). cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. consecutiv mişcărilor capului. vestibulo-cohlear). Sunetul este transmis până la organul Corti. unda sonoră pune în vibraţie timpanul.fasciculul vestibulo-nuclear. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. Calea vestibulară.

în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . ferestrei ovale. tactil şi de cerebel). Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. perilimfei şi endolimfei. Transmiterea stimulului auditiv. vizual. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. o reduc. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. excitaţiile sonore. ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig.). În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. anumiţi neuroni talamici. Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. anumiţi neuroni coliculari. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. prin intermediul centrilor nervoşi. Rolul utriculei şi saculei. înapoi sau lateral). Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. vibraţiile sonore se transmit succesiv. separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. Senzaţia şi perceptia auditivă. De la oscioare. 262). iar hiperpolarizările. declanşând. Aria acustică are o organizare tonotopă. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. în sens opus deplasării. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. care trimit impulsuri spre centri. iar înclinarea lor în direcţie opusă. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. Aceasta este aria acustică primară. le hiperpolarizează. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. Când capul stă nemişcat. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. În acest mod. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic.

Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. spre nucleii motori ai nervilor oculari. de mişcarea circulară derulată. pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. Rolul canalelor semicirculare. în orice moment. 281 | P a g e . Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. Rolul nucleilor vestibulari. pentru menţinerea automată a echilibrului. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. orizontal şi sagital) ale spaţiului. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. centrii nervoşi iau cunoştinţă. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. ). Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. stomacul. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. 265). Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. glandele salivare. Pe de altă parte. Hipotalamusul. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. Aceste glande nu prezintă ducte. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. rinichii. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. sistemul endocrin. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. Acţiune lor este lentă. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. În schimb. sudoripare. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte.CURS 15. 296 | P a g e . Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. numite celule ţintă. 2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. dar efectele sunt de durată. în cutia craniană. în scrot. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. mucoase. Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. unde îndeplinesc funcţii specifice.

când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. 297 | P a g e . secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. ACTH. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. somatotrop) este un hormon de natură proteică. Glanda va elibera din nou hormonul. hipofiza este divizată în: . fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. care secretă atât FSH. Hormonul de creştere (STH.Lobul posterior (neurohipofiza). FSH. La făt există un lob intermediar. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. cât şi LH.Lobul anterior (adenohipofiza) . sângele arterial care ajunge la hipofiză. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. care la adult este unit cu adenohipofiza. În acest caz. Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. în regiunea diencefalului. numite factori eliberatori. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. prolactina – PRL) 1. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. unde se încarcă cu factori eliberatori. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. având funcţii multiple. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. Astfel. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. cum ar fi medulosuprarenala.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. LH) Hormoni nontropi (STH. Este foarte bine vascularizată. Structural şi funcţional. cu excepţia celulelor gonadotrofe.3 cm în diametru. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. trece întâi prin hipotalamus. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH.

. stressul stimulează secreţia de STH.Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina.(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor. Mg2+. inteligenţa normală şi comportament pueril.). viscere).  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. adenocorticotrop. 298 | P a g e . 272). . viscerelor. hiperaminoacidemia. Cl. caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. muşchilor.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. limbă. Reglarea secreţiei STH-ului . Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. gonadali. Na+. ţesutului conjunctiv. a maturizării sexuale. boală numită acromegalie (Fig. Dacă hipersecreţia survine la maturitate.  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi. cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. mai ales cea musculară.Efectele biologice:  Creşterea scheletului. falange).Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. după osificarea cartilajelor de creştere. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii.Hipoglicemia. K+. etc. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă. intensificând proteinosinteza.

7. de asemenea. La femei. traume fizice. după cât se pare. Reglarea secreţiei: . emoţii cresc secreţia de ACTH. De asemenea. La femei. 1. stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. declanşând astfel naşterea. dar funcţionează după parturiţie. 4. 6. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . prin GnRH-ul produs de hipotalamus. căldură. Prolactina.Expunerea corpului la factori stresanţi. FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi. La bărbat. cât şi la bărbat. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e .2. împreună formând gonadotropinele. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. Hormonul melanocitostimulator (MSH). De asemenea. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. Hormonul luteotrop (LH). numit dopamină. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. La bărbaţi. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite. stimulează producerea de progesteron. Reglarea se realizează. Prolactina este secretată atât la femeie. Frigul. 5. şoc electric. 3. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Hormonul foliculostimulant (FSH). prin feedback negativ. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). cum ar fi: expunerea organismului la eter. Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben. stimulează secreţia de estrogeni. frig.Prin feed-back.

266). creşterea catabolismului tisular de glucoză. Hormonul antidiuretic (ADH). un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. vase de sânge. determinând ejecţia laptelui. 2. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. ca şi ocitocina. Celulele parafoliculre produc calcitonina. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. realizată prin stimularea reabsorbţiei. nervi şi celule parafoliculare. testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. dedesubtul laringelui. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. ADH-ul este. împreună cu prolactina. delimitate de un epiteliu coboidal. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin.galactofore ale glandelor mamare. a căror secreţie este controlată de către TSH. cântărind cam 25 g. stimulează oxidările celulare. 267). glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. uter. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. În interiorul folicului există un coloid. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. 1. la nivelul tubului contort proximal. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. în concentraţii ridicate. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). Din punct de bedere structural (Fig.

Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. anemie. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. diseminate printre celulele oxifile. Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). cu rol de susţinere. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. senzaţia permanentă de frig. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. Rolul hormonilor steroizi este vital. lipoliză). Glandele suprarenale (Fig. Pancreasul endocrin (Fig. stimularea oxidărilor celulare. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. reacţii motorii şi psihice întârziate. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. având efect hipocalcemiant. creşterea în greutate. ce prezintă granule de neurosecreţie. anatomic şi funcţional. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. Structural. zona fasciculată. la interior. Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. diferite din punct de vedere embriologic. de formă ovală. în contrast cu medulara. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. căderea prului. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. având efect hipercalcemiant. 273) 2. Reglează nivelul calciului sanguin. Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. situate pe faţa posterioară a tiroidei. gliconeogeneză. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. formate din mai multe tipuri de celule. Celulele α produc glucagon. lipogeneză din glucide). Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . la mijloc şi zona reticulată. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. iar celulele β produc insulina. Medulosuprarenala este formată din celule mari. în funcţie de nivelul glicemiei. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig.

urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. De fapt. inhibă mucusul gastric şi intestinal. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). diabet şi hipertensiune. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). Bolnavii prezintă obezitate. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. de 20%. precum şi în echilibrul acido-bazic. Sunt secretaţi de zona glomerulară. Activează catabolismul proteic şi lipidic. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. Aldosteronul. Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR.). Creşte secreţia de pepsină şi HCl. Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. creşte filtrarea glomerulară. incapactitate de concentrare. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Anatomic şi funcţional. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. Asupra sistemului nervos. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. Se produce potasiurie şi acidurie. ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. cresc eliminările de azot. Inhibă absorbţia lipidelor. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. lipidelor şi protidelor. cu reprezentantul principal aldosteronul. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson).

Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. şi conţine numeroase fibre simpatice. Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. de emoţii. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. o reducere a secreţiei de melatonină. protidic şi glucidic. Stimulii luminoşi produc. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S. Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Creşte excitabiltatea inimii. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor. Extractele de epifiză au efecte metabolice. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. simpatic. cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele. Până acum a fost identificată melatonina. anxietate şi frică. Inhibă majoritatea secreţiilor. prin intermediul nervilor simpatici. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. mucoase şi viscere. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. atât în metabolismul lipidic. derivat al serotoninei. după care involuează. traumatisme. În întuneric melatonina creşte. vasoconstricţie şi hipertensiune.N. înconjurate de o bogată reţea vasculară. cât şi în cel mineral. frânând funcţia gonadelor. Alte acţiuni . sunt mediatori chimici ai S. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. datorită formei sale de con de pin. frig sau de căldură excesivă etc.N. Produc alertă corticală. Denumită glandă pineală. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. în special anti LH. simpatic. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. Contractă splina şi ficatul. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie.).dilată pupila.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. 303 | P a g e . Neacşu. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare. Pavel). EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon. Epifiza are strânse legături cu retina. contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu.

se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: .efecte de frânare a mitozelor. Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem). de epiteliu secretor şi organ limfatic. Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici. splina. . amigdalele etc. până la pubertate. Se dezvoltă din endoderm.rol de organ limfatic central .). . 304 | P a g e .TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. Este o glandă cu structură mixtă. fără a dispare complet.rol de glandă endocrină. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . 271). Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. care determină involuţia acestui organ. La pubertate involuează. Are localizare retrosternală (Fig.acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor.acţiune de stimulare a mineralizării osoase. imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T". Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi.

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .Figura 266 Tiroida .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Graves 309 | P a g e .Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .

. Bucureşti. I. Iaşi. L. Eleventh Edition. Iaşi. Blackwell Publishing. 2006 Guyton. 2001 310 | P a g e . Ed.. Hriţcu. Textbook of medical Physiology. The McGraw−Hill Companies. Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii . C. II.. Anatomia şi fiziologia omului. Clinical Anatomy. 2006 Hefco..BIBLIOGRAFIE Cârmaciu. Hall. Torsan.. Bucureşti. Human anatomy.E.Van De Graaff. Elsevier Saunders. Editura Medicală. Editura Tehnopress. 1983 Ellis. I. 1967 Planşele . Editura Pim. Biochimie medicală. TH. The McGraw−Hill Companies. V... L. R. L. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia.. A.A.. 1982 Van De Graaff. C. Didactică şi pedagogică.. Editura Medicală. Anatomia şi fiziologia omului. Petricu. 2008 Neagu.. 2007 Hriţcu. Bucureşti. Human anatomy. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin.. H. Eleventh edition. vol.. Niculescu. I. C. 2001 Voiculescu. C. J. reproducerea şi funcţiile de nutriţie).