You are on page 1of 310

Cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI ............................................................. 2 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA. ............................................ 17 CURS 3. CICLUL CELULAR .............................................................................................. 30 CURS 4. ŢESUTURILE ........................................................................................................ 38 CURS 5. SÂNGELE ............................................................................................................... 59 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................. 68
6.1. SISTEMUL OSOS ......................................................................................................................... 68 6.2. ARTICULAŢIILE............................................................................................................................ 96 6.3. SISTEMUL MUSCULAR ............................................................................................................... 99

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ................................................ 129 CURS 8. APARATUL CIRCULATOR ............................................................................. 138
8.1. 8.2 Sanguin ................................................................................................................................ 138 Sistemul circulator limfatic ................................................................................................. 152

CURS 9. APARATUL DIGESTIV ..................................................................................... 156 Morfologia şi anatomia aparatului digestiv ....................................................................... 157 CURS 10. METABOLISMUL ............................................................................................ 176 CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) ............................................................ 190 CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA ............................. 199 CURS 13. SISTEMUL NERVOS ........................................................................................ 214 CURS 14. ANALIZATORII ................................................................................................ 260 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 296 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 310

1|Page

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei
2. Caracteristicile speciei umane 3. Planurile corpului uman 4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată. Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor). Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv, circulator, osos etc.) Ramuri specializate ale anatomiei: anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de 2|Page

adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut. Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice: 1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor. 2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă. 3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui permiţînd numeroase mişcări. 4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă. 5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea tridimensional. În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte: 1.3. Planurile corpului uman Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1): - un plan sagital - un plan frontal - un plan transversal Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale. Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi 3|Page

obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Plan sagital

Plan frontal

Plan transversal

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).

4|Page

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului uman Termenul Definiţia Exemple Superior (cranial, cefalic) Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdomenului Inferior (caudal) Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este anterior inimii Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior intestinelor Medial Spre linia mediană a Inima este situată medial corpului faţă de plămâni Lateral Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral corpului faţă de nas Intern (profund) Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă de craniu Extern (superficial) Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă de muşchi Proximal Spre trunchi Genunchiul este situat proximal faţă de tars Distal Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă 5|Page

de cot

Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt: - capul - gâtul - trunchiul - membrele superioare - membrele inferioare Capul - este împărţit în două regiuni: o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul. Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în acele regiuni: - regiunea orbitală (îin dreptul ochilor) 6|Page

reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. 4). în treimea superioară a abdomenului Central.regiunea auriculară (în dreptul urechilor). unde pot fi cel mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. axilă. o parte din rinichiul drept şi din intestinul subtire 7|Page Flancul lateral drept Dreapta. Abdomenul este localizat sub torace. regiunea frontală (osul frontal). Axila este importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi. flexura splenică a colonului. spre exemplu. pancreasul şi duodenul Splina.regiunea orală (în dreptul gurii) . flexura hepatică a colonului.abdomenul . iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. în treimea superioară a abdomenului Stânga. regiunea zigomatică (osul zigomatic) APTER 2 Gâtul . Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul). Regiunea vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. Subsoara este denumită fosa axilară sau simplu. sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea. În cutia toracică sunt localizaţi plămânii şi inima. Include: . o parte din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Cecum. stomacul. o parte din ficat şi din rinichiul drept O parte din ficat. Un medic trebuie să ştie.toracele . Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea integrităţii acestor organe. face referire la piept.regiunea nazală (în dreptul nasului) . Regiunea mamară a toracelui este cea din jurul areolelor mamare. Trunchiul Trunchiul sau torsul. Regiunea Hipocondrul drept Epigastrul Hipocondrul stang Localizarea Dreapta. care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii..face referire la regiunea cervicală. Cele nouă regiuni sunt prezentate in figura de mai jos.pelvisul Toracele sau regiunea toracală. colonul ascendent. în treimea medie a abdomenului . iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de mai jos (Fig. în treimea superioară a abdomenului Organele interne corespunzătoare Vezica biliară.

Regiunea ombilicală

Flancul lateral stâng

Regiunea inghinală dreaptă

Hipogastrul

Regiunea inghinală stângă

Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi vasele sanguine abdominale principale Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni abdomenului din rinichiul stâng şi din intestinul subtire Dreapta, în treimea Apendicele cecal, porţiuni inferioară a abdomenului din cecum şi intestinul subţire Central, în treimea Vezica urinară, o parte din inferioară a abdomenului intestinul subţire şi colonul sigmoid Stânga, în treimea inferioară Porţiuni din intestinul a abdomenului subţire, colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

8|Page

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Figura 5. Cadranele abdomenului Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc alte subregiuni: - pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual) - perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal) - lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale) - sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală) - muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată pentru injecţiile subcutanate. Membrul superior Este anatomic împărţit în: - umăr - braţ - antebraţ - mână (palmă). Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

9|Page

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile intravenoase si pentru prelevarea de sange. Mâna are 3 zone principale: - carpul, ce contine oasele carpiene - metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene - degetele, ce conţin falangele Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a mâinii se numeşte dosul mâinii. Membrul inferior Este anatomic impartit in: - sold - coapsă - genunchi - gambă - picior Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală. Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee). Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei. Piciorul are 3 regiuni principale: - tarsul, alcătuit din oasele tarsiene - metatarsul, alcătuit din metatarsiene - degetele, alcătuite din falange Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior. Cavităţile corpului (Fig. 8) Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului: - cavitatea anterioară - cavitatea posterioară Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin. Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea 10 | P a g e

pelviană este ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9). Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

reg. nazală reg. orală reg. cervicală (gât) umăr reg. axilară reg. mamară reg. brahială reg. reg. abdominală reg. anterioară brahială reg. carpiană reg. palmară reg. digitală reg. femurală reg. patelară

reg. cefalică reg. frontală reg. orbitală reg. zigomatică reg. mentală reg. sternală reg. pectorală reg. cubitală ant. (fosa cubitală) reg. inghinală reg. coxală

reg. pubiană

reg. crurală anterioară

reg. tarsală (glezna) reg. dorsală a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

11 | P a g e

reg. cranială reg. posterioară toracică reg. occipitală reg. cervicală posterioară umăr reg. vertebrală (coloana vertebrală) reg. brahială reg. abdominală reg. cubitală posterioară reg. lombară reg. sacrală reg. gluteală reg. dorsală palmei reg. perineală reg. femurală fosa poplitee

reg. crurală posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor. 12 | P a g e

cavitatea cranială

cavitatea posterioară
cavitatea vertebrală diafragm cavitate toracică

cavitatea abdominală

cavitate pelviană

Figura 8. Cavităţile corpului

mediastin cavităţile pleurale cavitatea pericardică cavitate abdominală cavitate pelviană

cavitatea toracică

cavitate abdomenopelviană
cavitatea

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului 13 | P a g e

abdomeno -pelviană

cavitatea anterioară

Membranele corpului Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă, separă şi susţin organele interne. Există două tipuri principale de membrane: - membrane mucoase - membrane seroase Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive, genitale şi excretoare. Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele, secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros. o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:  foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor  foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul. Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie. o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:  Pericardul visceral vine în contact direct cu inima  Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică. o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:  Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale  Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10). 1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale acestor termeni.

14 | P a g e

micul epiploon

diafragm

pancreas

ficat stomac

duoden intestin gros mezenter intestin subţire peritoneu visceral rect cavitate peritoneală vezica urinară peritoneu parietal marele epiploon

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase asociate

Rădăcina termenului Abdomeno Angi/o artros cianos Cit/o Derm/o eritros Gastr/o Glicos Hepat/o Hist/o Leuc/o Mamo

Semnificaţia Privind abdomenul Cu privire la vasele sanguine Cu privire la articulaţii Albastru Cu privire la celulă Cu privire la piele Roşu Cu privire la stomac Glucide, zaharuri Cu privire la ficat Cu privire la ţesuturi Alb Cu privire la sâni, glande mamare 15 | P a g e

Înregistrarea unor parametri Procesul înregistrării Studiul ...Nefro Neuro Osteo fago Pato Rino Prefixul a/an acro bradi dia dis endo epi hiper hipo macro micro peri tahi Sufixul -algie -cite -ectomie (tomos – a tăia) -gramă -grafie -logie (logos – cuvânt.. Formarea unei deschizături.. absent extremitate încet prin dificil interior deasupra...... peste peste normal sub normal mare mic în jurul rapid Semnificaţia termenului Durere Celule Îndepărtarea chirurgicală a .. în chirurgical mărire Boală Teamă Repararea chirurgicală a .. Instrument de examinare Inflamaţia .. Scăderea sau reducerea . mod 16 | P a g e . ştiinţă) -otomie -ostomie -megalie -patie -fobie -plastie -penie -scop -ită Cu privire la rinichi Cu privire la sistemul nervos Cu privire la oase Cu privire la hrănire Cu privire la boală Cu privire la nas Semnificaţia termenului fără. Tăiere în .

Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale. care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial. muscular şi nervos. Aceştia. la rândul lor. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor. 17 | P a g e . celulele nervoase. dimensiunile şi tipurile celulare 2. trebuie să se desfăşoare corect. Exemple de celule specializate: celulele osoase. împreună.3 Compoziţia chimică a celulei 2. un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. în general.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. Fiecare organ conţine. la nivel celular. formează molecule. spre exemplu. elementele figurate. conjunctiv. Omul este un organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule.2 Numărul. adipocitele. nervos şi muscular. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv. deoarece este compus din celule asemănătoare care. creşterea. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă. 11) Nivelul celular Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. precum: metabolismul. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă. CELULA. hepatocitele. oasele. Organismul uman conţine multe tipuri de celule. Celulele sunt compuse din atomi. prin diverse legături chimice. mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel.1 Nivele de organizare ale corpului uman 2. Ex. remanierea şi diviziunea. splina. inima. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei. fiecare specializată pentru o anumită funcţie. 2. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut. ovarele. funcţiile vitale. Nivelul tisular Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare. pielea. Nivelul organic Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o anumită funcţie.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară 2. alcătuiesc un scut protector pentru corp. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. În stomac.4 Structura celulei 2.CURS 2. celulele musculare. numite organite. excitabilitatea. a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp. pancreasul. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a organismului.

sinteza proteinelor. ca formă şi dimensiuni. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea. alcătuind organismul ca întreg. Este uimitor cum dintr-o singură celulă. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună. respiraţia celulară.5 µm. celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Dimensiunea celulelor este măsuată în micrometri (µm). 12). Spre exemplu. Utilizând un microscop primitiv. multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular. Forma iniţială a celulelor este sferică. Pentru ca organismul să funcţioneze normal. sute de tipuri de celule apar. pot fi foarte lungi. Mai mult decât atât. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. sunt necesare anumite condiţii. sistemul endocrin. în timp ce un eritrocit (hematie) are 7. sistemul nervos. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului. Din acest motiv. ajungând la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru.Nivelul sistemic Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. de către cercetătorul englez Robert Hooke. care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru. în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. cât şi în cel endocrin. zigotul sau celula ou. după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri. În plus. sistemul digestiv. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. dimensiunile şi tipurile celulare Organismul este o maşinărie extrem de complexă. în permanenţă. El le-a denumit celule. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline. sistemul circulator. culminând cu formularea teoriei celulare. Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă. ce au funcţii similare sau înrudite. este de-abia vizibilă cu ochiul liber. Pe de altă parte. pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime. deşi microscopice. un mediu care să protejeze celula. unele celule. celula este considerată o unitate funcţională. ovulul. Chiar şi cea mai mare celulă.2 Numărul. Un sistem este constituit dintr-o varietate de organe. Celule variază mult. 2. Ex. a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule. după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. 1 µm – 10-6 m. numite citologie. Pot fi:  Aplatizate (pavimentoase) 18 | P a g e . trebuie menţinut. mitoza şi meioza. în care baza este reprezentară de celule.

Pentru a înţelege structura şi funcţia. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza). Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. o bază chimică. Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă. 2. Electroliţii Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos. potasiu. în corp. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2). fosfor. toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine. vitamine. Ovale  Fusiforme  Stelate  Prismatice  Cubice etc. Rolul electroliţilor este de a 19 | P a g e . Alte elemente comune existente în orgnism sunt: calciul. altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O). sub formă de soluţii. Apa este un solvent aproape universal. ea reprezentând solventul. magneziu şi sulf. disfuncţionalităţile din organism au de multe ori. de cele mai multe ori. Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum. permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. oxigenul şi azotul). Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici. lipide. În plus. Apa contribuie la termoreglare. absorbind sau eliberând căldură. are rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru transportul gazelor. Privind forma şi dimensiunile celulelor. Patru dintre elemente reprezintă cam 95% din masa corpului (carbonul. formând soluţii capabile să permită trecerea curentului electric.3 Compoziţia chimică a celulei Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi). glucide. ce permite trecerea influxului nervos. Toate procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Apa este prezentă. alcătuind molecule. hidrogenul. majoritatea formează legături. Apa Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. sodiu. trebuie înţeleasă chimia corpului uman. aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. acizi nucleici. Mai mult.

fosfolipide. 13 ). aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari: 1. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi subtanţe înrudite. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare. nucleul 1. lipidelor (lipoproteine) . Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural. citoplasma 3. toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. Excesul de glucide poate fi convertit în lipide.4 Structura celulei Oricât de mare ar fi diversitatea celulară. Membrana celulară (Plama lema) (fig. enzimatic. în contracţia musculară. 14) . Principalul lor rol este cel energetic. Din această categorie fac parte monozaharidele. precum colesterol. glucidelor (glicoproteine). Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. friabilitate osoasă. Glucidele Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C. Lipidele au rol structural şi energetic. membrana 2. în apărarea organismului. H şi O. în contracţia musculară. 2. dizaharidele şi polizaharidele. Compuşii organici Proteinele Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. În structura proteinelor intră 20 de aminocizi. deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos. comă sau diabet.este alcătuită în principal din: o proteine o un dublu strat fosfolipidic o colesterol o carbohidrati o alte lipide 20 | P a g e .menţine constant pH medului intern. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare. Lipidele Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Pentru a descrie mai uşor celula. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine). de transport. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de funcţionare.

În schimb. pot pătrunde prin stratul fosfolipidic. 65 – 100 angstromi (Å). Proteinele membranare se găsesc. care determină un anumit răspuns din partea celulei. electroliţi şi glucoză. Altele intră în structura unor receptori. granule de glicogen şi organitele. iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Altele se comportă ca şi enzime. Capătul care conţine fosfatul este hidrofil. În acest strat sunt inserate proteine mari. 2. precum oxigenul. transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. aparatul Golgi. cum ar fi hormonii peptidici. Citoplasma a. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului. inclusiv apa. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre. prin care moleculele solubile în apă. reticulul endoplamatic. Aceste canale proteice permit trecerea preferenţială a anumitor molecule. b. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial. Structura membranei celulare nu este pe deplin elucidată. Se disting două categorii mari de proteine. ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar. Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor. care nu pot trece altfel prin membrana celulară. cum ar fi ionii. cu uşurinţă. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă. în contact cu mediul intracelular şi extracelular. centrozomul 21 | P a g e . Acestea se găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. dar se atrag între ele. Uneori. în majoritate. acesta suferă o modificare conformaţională. unele spre altele. însoţite de glucide. alcoolul. glucoza sau ureea. Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i). Organitele celulare: → cu membrană dublă: mitocondriile → cu membrană simplă: lizozomii. cu consum energetic). pot străbate membrana. dioxidul de carbon. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă. Acestea funcţionează. dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid.Grosimea membranei este de aprox. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului). transportă substanţele în sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă. Conţine dizolvate proteine. substanţele solubile în grăsimi. ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei. Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. după modul de dispunere în membrană:  proteine transmembranare (integrale)  proteine periferice. globulare. peroxizomii → lipsite de membrană: ribozomii. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. multe dintre ele. Colesterolul este tot de natură lipidică. au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi.

Aceste canalicule sunt interconectate. Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:  Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. Deasemenea suprafaţa mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. filamentoasă. Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor. de susţinere a celulei. prin respiraţia celulară. 15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial. răspândite în citoplasmă. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix.REn (fig. Structura de bază a mitocondriei (fig. Mebrana externă este netedă. nu şi în capul spermatozoidului. ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. !!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul. 22 | P a g e . Deasemena are rol mecanic. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative. Mitocondriile se replică independent. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi membrana celulară. de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne. Au forma şi dimensiunea variabile: globulară. Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea. cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul. Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. !!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe. dar numărul lor variază de la mai puţin de 100 la câteva mii. cea internă invaginează creste mitocondriale. diferit de cel extrareticular. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei. elongată. Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. dezvoltă o toleranţă.Mitocondriile Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar transmite astfel. 17)  Reticul endoplasmatic neted . în funcţie de necesarul energetic al celulei. astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul iniţial. 18) Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor. ele se transmit identic de la mamă. Replicându-se independent de nucleu. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide. toate mitocondriile se transmit pe cale maternă. endos – interior) Reticulul endoplasmatic (fig. în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de energie. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului. Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă.

Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi. Acest aparat este bine dezvoltat în celulele secretoare (fig. Lizozomii (fig. Au rolul de a sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici. !!! Atrofierea normală.Aparatul Golgi (fig. sau reducerea mărimii uterului după naştere. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. 22) Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă. Se formează în nucleoli. vezicule secreatoare sau alte componente. ce permite degradarea structurilor celulare distruse. Se formează fie prin replicare proprie. Este format din 4 sau mai multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. dar diferă prin două aspecte. La fel. a particulelor încorporate de celulă şi a unor bacterii. regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite. 21). de exemplu. 23 | P a g e . Au aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Peroxizomii Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor. cam jumătate din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor. prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic (fig. Spre exemplu. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei. se datorează activităţii lizozomilor. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime. Ribozomii (granulele lui Palade) Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară. are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător. 19 ) Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. ca enzime. fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze. Inflamarea dureroasă din artritele reumatoide. 20). !!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al celulei.

formată din ADN. perpendiculari unul faţă de altul. 3. Când o celulă se divide. 23) Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană. nu se pot divide. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. altele au 2 (hepatocitul). a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă). 24) Este de obicei localizat central în celulă. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură proteică. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. Nucleul (fig. În interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:  Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza ribozomilor. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele organismului. fibrelor musculare striate de tip scheletic este împins spre periferie. formân fusul de diviziune. Neuronii nu au centrozom şi deci. Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. În timpul diviziunii centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului. Porii sunt formaţi din proteine ce permit trecerea selectivă a ARN-ului. Nucleul este delimitat de o membrană dublă. 24 | P a g e . situată în apropierea nucleului. Este format din 2 centrioli. proteine şi mici cantităţi de ARN şi diferiţi ioni.Centrozomul (fig.  Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem. poroasă. În cazul adipocitelor. sau chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic).

Celulă epitelială pavimentoasă. Forma celulelor a. Nivelele de organizare structurală din corpul uman Figura 12. g. f. Hematie. Celulă musculaă netedă. Leucocit. Neuronul. c. Spermatozoid 25 | P a g e . d. h. b.Creşterea complexităţii sistem celulă ţesut Figura 11. Celulă musculaă striată de tip scheletic. Osteocit. e.

Structura membranei celulare 26 | P a g e . Golgi Membrana nucleară Mitocondrie Lizozom Cromatină Nucleu Membrana celulară Microtubuli Reticul endoplasmatic rugos Citoplasmă Reticul endoplasmatic neted Ribozomi Figura 13.Granule de secreţie Centriol Nucleol Ap. Structura unei celule Proteine fibrilare Glucide Glicolipide Dublu strat fosfolipidic Colesterol Proteine globulare Figura 14.

Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic tubuli membrană ribozomi Figura 17. Reticulul endoplasmatic neted 27 | P a g e . ARN) creste mitocondriale cu enzime oxido-reducătoare Figura 15. Mitocondria a. Imagine la microscopul electronic Figura 16. enzime.membrană externă membrană internă matrice (ADN mitocondrial. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18.

vezicule secretoare aparatul Golgi vezicule transportoare reticulul endoplasmatic Figura 19. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi 28 | P a g e . Aparatul Golgi în celulele secretoare Figura 21. Aparatul Golgi Figura 20.

Centrozomul cu centriolii nucleol membrană nucleară por nuclear mb. Lizozomii Figura 23.Figura 22. nucleu mb. Nucleul 29 | P a g e . int. ext. cromatină Figura 24.

Diviziunea urmăreşte pe de o parte. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici. creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse. 29): Cromatina începe să se condenseze Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege 30 | P a g e . fiecare conţinând 2 molecule de ADN. Dintre aceştia. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. guanina o Pirimidinică: citozina. timina  Zahărul: deoxiriboza  Fosfatul Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă. O nucleotidă este formată din:  O bază azotată: o Purinică: adenina. ADN-ul este un polimer format din unităţi de bază numite nucleotide (fig. care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. ADN-ul este o moleculă bicatenară. materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină. Aceasta este formată din ADN şi proteine. unde formează cromatina. fiecare conţinând o singură moleculă de ADN bicatenar. Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN.1 Mitoza Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse. iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în descendenţă. Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu. Structura ADN-ului este cea de dublu helix. 26). 3. În funcţie de scopul urmărit. Structura unui cromosom este reprezentată mai jos: În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici. cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. CICLUL CELULAR Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. ca în fig de mai sus. 22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru bărbat). Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:  Profaza  Metafaza  Anafaza  Telofaza Profaza (fig. 25). Reprezintă perioada din momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei. În timpul interfazei. se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza. catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi). 4).CURS 3. care este laxă.

32): Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare) 3. 33):  Profaza I  Metaza I  Anafaza I  Telofaza I o Etapa equaţională (fig. în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi. 31 | P a g e . Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic. Profaza I: – – Este mai lungă decât profaza mitozei În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi. 31): La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului şi devin monocromatidici La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei Telofaza (fig. Are 2 etape mari: o Etapa reducţională (fig. 35). Etapa reducţională se finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici. paterni şi materni.2 Meioza Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. 30): Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte clar cele 2 cromatide) Membrana nucleară a dispărut complet Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică) Anafaza (fig. 34):  Profaza II  Metafaza II  Anafaza II  Telofaza II În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi).- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici) Metafaza (fig. 23 cromosomi).

singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită. 3. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice. în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi. după care ARN de transport se desprinde.În această etapă are loc şi crossing . părăseşte nucleul şi ajunge în citoplasmă. Acesta. după maturare. la nivelul ribozomilor. unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y cromosomi. Migrează cromosomi întregi. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. în ARN-ul mesager. pe bază de complementaritate. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor. Un codon codifică un anumit aminoacid. În citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. Astfel 3 nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. Translaţia (fig. 36) are loc în 2 etape mari:  Transcripţia  Translaţia Transcripţia (fig. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi. în care nu se mai dublează materialul genetic.over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi) Metafaza I: Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică Anafaza I: – – – – – – Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. 32 | P a g e . Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele. Materialul genetic. bicromatidici. respectiv spermatozoizii.3 Sinteza proteinelor (fig. 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol Telofaza I: Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou formate După etapa reducţională urmează o scurtă interfază. care se leagă între ei prin legături peptidice. are rolul de a controla activitatea celulei prin sinteză proteică. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi.

Structura deoxiribonucleotidei Figura 26. Structura cromosomului bicromatidic 33 | P a g e . Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27.Figura 25.

Figura 28 Replicarea ADN-ului Figura 29 Profaza Figura 30 Metafaza 34 | P a g e .

metafaza I.Figura 31 Anafaza Figura 32 Telofaza Figura 33 Etapa reducţională: profaza I. telofaza I Figura 34 Etapa equaţională 35 | P a g e . anafaza I.

Figura 35. Meioza şi fecundaţia Figura 36 Sinteza proteinelor 36 | P a g e .

Figura 37 Transcripţia Figura 38 Transcripţia şi translaţia 37 | P a g e .

41)  Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. 42) b.4 Nervos - 4. Unistratificate: i.1 Epitelial 4. vaginală (fig. pe baza ţesutului conjunctiv lax situat sub membrana bazală. Pavimentos:  Cheratinizat: epiderma  Necheratinizat: mucoasa bucală. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare. Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală Ţesutul este nevascularizat. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. Epitelii de acoperire: a. 43) c. Columnar (prismatic):  Cu cili: trompele uterine (fig.3 Muscular 4. endoteliul vaselor sanguine şi limfatice (fig.2 Conjunctiv 4.CURS 4. Pluristratificate: i. periard.1 Ţesutul epitelial Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală. 39) ii. 45) 38 | P a g e . Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi: 4. epiteliile se clasifică în: 1. peritoneu. Pavimentos: pleură. ŢESUTURILE Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. sudoripare (fig. mamare. hrănirea se face prin difuzie. Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională După rolul pe care-l îndeplinesc în organism. faringiană. 44) ii. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat. 40) iii. la care nucleii celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig.

Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor. vase de sânge şi nervi. glandele pot fi (fig. Glandele sunt de 3 tipuri mari:  Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. 2. pot fi: o Foliculare (tiroida) o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin iii. Prezintă: o O porţiune secretorie (adenomer) o Un canal de secreţie (duct) După forma părţii secretorii pot fi: o Tubuloase o Acinoase Tipuri morfologice de glande exocrine (fig. 39 | P a g e .Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare: glandele sebacee . alături de ţesut conjunctiv. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi variază: vezica urinară. Atunci când vezica urinară este plină numărul de straturi scade.Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare. iar când este goală. numărul de straturi creşte (fig. uretra peniană d. 47):  Simple: o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală o Acinoase: glandele sebacee  Compuse: o Tubulare: glandele Brunner din duoden o Acinoase: glandele mamare o Tubulo-acinoase: glandele salivare După mecanismul de excreţie. După structură. 46). căile urinare. 48): .Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei: glandele mamare  Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge.Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare: pancreasul exocrin .

52): predomină adipocitele (celule care depozitează lipide): în jurul rinichilor. de reticulină După tipul de substanţă fundamentală.Celule cartilaginoase:  Condroblaste (celule tinere)  Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste . măduva roşie hematogenă. d. tendoane (fig. Ţesutul conjunctiv lax: celulele. a.Este avascularizat. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc limfocitele): splină. de colagen. Ţesutul conjunctiv reticular (fig. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi transformarea lor în impuls nervos. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a arterelor 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) . cartilaje costale (fig. 54) 40 | P a g e . substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc aproximativ în cantitate egală. aponevroze. ovarul. se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti: 1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale. gustative 4. vestibulare. trahee. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii. transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin în contact: celulele senzoriale auditive. b. suprarenalelor. laringe. 51): predomină fibrele de reticulină şi reticulocitele. hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului.Este alcătuit din:  Substanţă fundamentală  Celule conjunctive  Fibre: elastice. Ţesutul conjunctiv adipos (fig.Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi sodiu . Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile.Se clasifică în 3 categorii:  Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele articulare ale oaselor.2 Ţesutul conjunctiv . 49 şi 50) c. în hipoderm e. testiculul 4. Ţesutul conjunctiv elastic (fig.Fibre de colagen şi elastice . Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul. membrană ce înconjoară cartilajul .

Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig.Viteza de contracţie este mare . 59. Ex.Este prezent în muşchii scheletici . . interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a oaselor late şi scurte. diafiza oaselor lungi. 58) . lama externă a oaselor late şi scurte  Spongios: este format din trabecule.Este format din fibre plurinucleate (fig.Durata contracţiei este mică .Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este implicat în transportul ionilor de Ca. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu formeazaă osteoane. Ex. 56) 3) Ţesutul conjunctiv dur (osos) .Se clasifică în:  Ţesutul muscular striat: o Scheletic o Cardiac  Ţesutul muscular neted: o Visceral o Multiunitar Ţesutul muscular striat de tip scheletic . pavilionul urechii. Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă.Structura miofibrilei (fig. aripile nasului (fig. 55)  Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale. care delimitează areole cu măduvă roşie hematogenă. 57.intră în alcătuirea muşchilor .prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile .Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor . 60 şi 61): 41 | P a g e . simfiza pubiană (fig. osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă) Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:  Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers.Fibre de colagen .3 Ţesutul muscular .Celule: osteoblaste (celulele tinere). 4.

proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate Ţesutul muscular neted .- o Disc clar (izotrop)  Central: membrana Z. 62) .Miofibrilele sunt organizate în sarcomere . căile respiratorii. groase. tunica medie a vaselor sanguine).Fibrele sunt unicelulare .Viteza de contracţie este medie . determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea membranelor Z Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. subţiri o Disc întunecat (anizotrop)  Capetele miofilamentelor de actină  Miofilamentele de miozină.Au aspect fusiform .Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere .Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului nervos.Este de două tipuri: o Visceral (fig. fibrele circulare şi radiare ale irisului. care străbate transversal toată fibra  Miofilamente de actină. în prezenţa ionilor de calciu.Durata contracţiei este medie .Viteza de contracţie este mică .Durata contracţiei este mare . Acesta reprezintă porţiunea cuprinsă între 2 membrane Z succesive. O fibră nervoasă inervează mai multe fibre musculare o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr. localizată central este mai dechisă la culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de miozină Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul.Intră în alcătuirea miocardului . muşchiul ciliar. miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră nervoasă 42 | P a g e . dispuse central  Banda H (stria Hensen). vezica urinară. 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv.Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare) . În timpul contracţiei.Este format din fibre unicelulare .

 Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei nervoase (axonului) Clasificarea neuronilor: 1. discontinuă. centrifug. deasemenea.Este alcătuit din: o Celule nervoase (neuroni) o Celule de susţinere (nevroglii.4. care conduce impulsul nervos eferent. După funcţie:  Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)  Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)  Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină) 43 | P a g e . care conduc impulsul nervos aferent. celuliped (dinspre exterior spre corpu celular)  Axon: prelungire unică. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma. 65): o Corp celular:  Neurilema  Neuroplasma  Neurofibrile  Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul endoplasmatic rugos  Organite nespecifice  Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide) o Prelungiri nervoase:  Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple. 64) . Teaca aceasta este. Are rol trofic şi de apărare a axonului. celulifug. în care există vezicule cu mediatori chimici. Axonul se termină cu butoni terminali. spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier.  Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi produce teaca de mielină. în care se găsesc numeroase mitocondrii.Axonul poate fi acoperit de 3 teci:  Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o structură discontinuă. celule gliale) Neuronul Alcătuire (fig.4 Ţesutul nervos (fig. cu rol în transmiterea impulsului nervos. centriped.

Stelaţi etc. După forma celulelor: i. care se unesc în dreptul corpului celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali) c. Piramidali iii.Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii . Secretori (produc hormoni. neuronii din hipotalamus) 2.şi postsinaptică:  Neuro. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă) d. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală 3. 1 Å = 10 -10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine receptori pentru mediatorii chimici Clasificarea sinapselor: o După componentele pre.neuronale:  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul neuronului postsinaptic)  Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita neuronului postsinaptic)  Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic)  Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie) 44 | P a g e - - - . Celulele gliale . Sferici ii. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină) b. 66): o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi. Piriformi iv. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite. După numărul de prelungiri: a.Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor Sinapsa Reprezintă legătura dintre: o Doi neuroni o Un neuron şi o celulă receptoare o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară) Alcătuirea sinapselor chimice (fig.

colina) b.o După tipul de transmitere: a. Electrice: foarte rare în organismul uman o După efect: a. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe b. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine Figura 40. Chimice: i. Colinergice (mediatorul este acetil. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina) ii. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului 45 | P a g e .

Figura 41. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili 46 | P a g e .

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat 47 | P a g e .

Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie 48 | P a g e .Figura 45.

Figura 47. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei 49 | P a g e . Tipuri morfologice de glande exocrine Figura 48.

ţesut conjunctiv moale fibros 50 | P a g e .Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros Figura 50 Tendon .

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos 51 | P a g e .

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin 52 | P a g e .

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros 53 | P a g e .

Figura 57. Ţesutul conjunctiv dur (osos) Figura 58 Fibre musculare striate 54 | P a g e .

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic 55 | P a g e .

Figura 61 Structura miofibrilei Figura 62 Fibra musculară cardiacă 56 | P a g e .

a. Ţesutul nervos. Nevroglia 57 | P a g e . Neuronul b.Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală Figura 64.

Sinapsa chimică 58 | P a g e .Figura 65 Structura neuronului Figura 66.

hemoragii. trombocite 1. El se formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară. organismul având mecanisme speciale de reglare. Sângele este un lichid de culoare roşie.1 Elementele figurate 5. limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului. 5. Stadiul final fiind eritrocitul. Are un aspect caracteristic. SÂNGELE 5. eritrocite 2. 5. gust uşor sărat şi un pH uşor alcalin (7.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Sângele.1. al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant. cu miros specific. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de 59 | P a g e . anucleat. Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare. iar în altele creşte: hipertiroidism. Elementele figurate se împart în 3 categorii mari: 1. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice.1. Definiţie.CURS 5.1 Elementele figurate Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. nucleată). leucocite 3.2 Plasma 5.1 Componentele sanguine Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă sanguină.35). care este globulul roşu matur. iar din profil are aspect de disc biconcav.1. Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. În unele stări patologice: anemii. Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm.1 Componentele sanguine 5. Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. 68) Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la acestea la plămâni. care. Acesta se mai numeşte şi hematie. 67). alcătuiesc seria eritrocitară. în care elementele figurate sunt libere. Cantitatea de sânge rămâne constantă în stări fiziologice. de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig. care a pierdut capacitatea de diviziune. împreună. cantitatea de sânge scade. care se caracterizează prin micşorarea nucleului. Eritrocitele (fig. trecând prin mai multe stadii. Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată. leucemie. Acesta evoluează şi dă alte forme celulare.

astfel se pot deforma când trec prin capilare. Au o formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. mai ales în splină. tratament cu raze X. CO2). după care îşi recapătă forma iniţială.substanţe organice: proteine. Compoziţia chimică a eritrocitelor: . al căror diametru este mai mic decât al hematiilor. este scurtă: 120-135 zile. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2. Poliglobulia poate fi: . . Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina) CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina) Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina. 2. În cazuri patologice. Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge. având o activitate intensă.patologică: în intoxicaţii.fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine. Posibilitatea de a emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor.patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză. iar scăderea numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie. După aceasta se distrug în organele hematopoietice. intoxicaţie cu CO etc. lipide. Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare. creşte numărul hematiilor.5 mil/ mm3 de sânge -♂ În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. pentru totalul eritrocitelor. hemoglobina iese din hematii. cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina. Acest 60 | P a g e . . ocean. Leucocitele Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă nucleu. datorată rarefierii aerului. prin ruperea membranei hematiilor. Pentru a face faţă cerinţelor corpului.4. completează aceste pierderi. Datorită formei lor.volum. Eritrocitopenia poate fi: . Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul eritrocitului). eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare. Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie).5 mil/mm3 de sânge -♀ . . cu droguri (nitratii din droguri)) Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens. care se apreciază la ~ 3000 m2.substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale.fiziologică: poliglobulia de altitudine. Măduva hematogenă. iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge lacat. Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. Numărul eritrocitelor: . Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare.

Clasificarea leucocitelor I. Nucleul prezintă aspecte variate: . astfel că celulele par plurinucleare. timusului. nucleul are formă sferică sau ovală. Granulocitele (fig. Fagocitele au acţiune nespecifică. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici. 69) 1. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi. Se găsesc într-un procent de 65%. 2. În tuberculoză. În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii. . Dimensiuni: variază între 7-20µm. se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. II. După afinitatea pentru un anumit colorant. fenomen numit fagocitoză. etc. Se coloreză cu eozină. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze. 3. encefalită. Nu au capacitatea de fagocitoză. diferite particule străine. acidofile.5%. Bazofilele reprezintă cam 0. putând încorpora orice particulă străină sau 61 | P a g e . formând o masă nucleară unică. în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar leucemiile. intoxicaţii. Structura leucocitelor Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. nucleul este lobat. 2. Aceasta este manifestare a unor stări patologice: septicemii. Au rol în producerea de anticorpi. Agranulocite (fig. Imunitatea -reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor patogene.la granulocite. se colorează cu coloranţi bazici. Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge. în măduva osoasă.fenomen se numeşte diapedeză. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate. de aceea se mai numesc şi eozinofile. Apare în gripe. Monocitele sunt celule mari. în cicatrizarea rănilor. Se formează. Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite). în general. Când creşterea este anarhică. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. se împart în 3 categorii: neutrofile. sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. 2-3 zile (neutrofilele). resturilor celulare şi microbiene. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine. Au rolul de a fagocita resturi celulare. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide. Numărul lor creşte în stadii tardive ale infecţiilor. 1. Astfel leucocitele se împart în agranulocite şi granulocite. bazofile. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri.la agranulocite. splinei. microbiene.

Anticorpii au acţiune specifică. Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate. Coagularea sângelui (hemostază) . Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. . Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K).retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului . Etape: 1.000/mm3 sânge.distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei) 3. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm. Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare: . Durata de viaţă: 3-5 zile. Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor. sub influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ . Timpii: .factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant).este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin.000-400.redirijarea circulaţiei .plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa dopului plachetar.trombodinamic: 1. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin. Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei. fibrinoliza. Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie. Conţine substanţe anorganice şi organice.1. reluarea circulaţiei 5. prin fragmentarea megacariocitelor. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen. 3.serotonina: provoacă vasoconstricţia . cu o compoziţie chimică foarte complexă.formarea dopului plachetar . care activează tromboplastinogenul . Formarea fibrinei din fibrinogen solubil. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului 2. Trombocitele (fig. Sunt cele mai mici elemente figurate şi au rol în coagularea sângelui.2 Plasma . Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici. 3.oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu. Numărul trombocitelor: 200. în prezenţa Ca2+ 2. Se formează în măduva osoasă.are loc vasoconstricţia vasului lezat . 71) se mai numesc plachete sanguine.vasculoplachetar: .fragmente celulare proprii.trombokinaza. în prezenţa trombinei. 62 | P a g e .

nici B.globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. Cationi: Na+. datorită necesităţii realizării transfuziilor. Se formează în ficat. Acid uric. Ca2+. aglutinează şi hemolizează (fig. Grupul sangvin este determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). CO3H-.A anticorpi anti . Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%. 72). prezintă antigen B. 5.Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la suprafaţa hematiilor.fibrinogenul are rol în coagularea sângelui.B 63 | P a g e . prezintă antigen A şi o persoană cu grupul sangvin B. însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A. După cum se observă în tabel. Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul (sisteme tampon). bilirubină. . o persoană cu grupul sangvin A. cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA. lipide. anticorpi.2 Grupele sanguine şi Rh-ul Grupele sanguine În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii.albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu. Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. se are în vedere compatibilitatea. SO4H-. ureea. glucide. enzime. creatinină. Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon. iar LA este în raport de codominanţă cu LB. În acest scop. γglobulinele joacă rol important în sinteza anticorpilor. anioni: Cl-. Un antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). Dacă se întâlnesc. aceasta fiind recesivă. vitamine. . Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l. hormoni. LB şi l. aminoacizi. Aglutinare antigen A Neaglutinare anticorpi anti . K+. De exemplu. Proteine: .

B Pot primi sânge de la A. ducând la hemoliză. AB AB Toate Rh-ul Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse în evidenţă şi la om. O B. iar restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-. AB B. Rh-ul este important în timpul transfuziilor. dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea materno-fetală. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B). S-a constatat că 85% din populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+. o mamă care prezintă Rh.Fig. 72. Figura 67.B Anticorpi (IgM) B A A. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+. Determinismul sistemului sangvin AB0 Fenotip A B AB O Genotip LALA LAl LBLB LBl LALB ll Antigene A B A. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. O Toate O Pot dona sânge la A. Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului. va dobândi în timpul naşterii anticorpi anti-Rh.şi naşte un copil cu Rh+. anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele copilului. Astfel. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut. Compoziţia sângelui 64 | P a g e .

Figura 68 Hematiile (eritrocite. globule roşii) Figura 69 Agranulocitele 65 | P a g e .

Figura 70 Granulocitele Figura 71 66 | P a g e .

Figura 73. Procesul hematopoiezei 67 | P a g e .

sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două extremităţi mai voluminoase numite epifize. Scheletul uman adult este alcătuit. neregulate. SISTEMUL OSOS Scheletul uman. Funcţiile oaselor sunt multiple: Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior. Din punct de vedere histologic. Oasele lungi intră în 68 | P a g e . Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton. cartilaginos etc. coloana vertebrală – măduva spinării. cu rol de protecţie. 6. Oasele: caracteristici morfologice Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult.1. ca la orice organism vertebrat. numite oase. scurte. Morfologia oaselor Forma oaselor Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite. în principal. SISTEMUL LOCOMOTOR 6. Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică Constituie rezerve de minerale.CURS 6. Oasele lungi. cartilajele scheletice pot fi hialine. se deosebesc oase: lungi. constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. În structura lor predomină ţesutul osos. toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor. este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat conjunctiv bogat în fibre. care înseamnă mumie sau corp uscat.2. iar cuşca toracică – inima. care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie. sanguin. aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos. în special calciu şi fosfor. 6.1. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni. Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul. la care predomină lungimea. şi câteva cartilaje. situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. Cartilajele Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje. nutriţie şi reparaţie). late. din elemente osoase. este lipsită de terminaţii nervoase şi vase de sânge. plămânii). mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei funcţii). elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi).1. Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.1.

În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos: DENUMIRE DESCRIERE ROL PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie. care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor. prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. dezvoltate la niveul unei articulaţii. Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini. osul pisiform. Relieful extern Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe. în grosimea unui tendon. ajută la formarea articulaţiilor. asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). subţire 69 | P a g e TUBERCUL EPICONDIL SPINĂ .alcătuirea scheletului apendicular. depresiuni şi deschideri. care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior. toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul). Oasele scurte au o formă aproximativ cubică. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. Pe lângă oasele tipice. el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană. Oasele neregulate au forme variate. Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). aşa cum sunt vertebrele sau mandibula. cu cele trei dimensiuni aproape egale. rotula). există şi oase supranumerare. rugoasă Constituie OSOASE suprafeţe de ataşare pentru CREASTĂ Linie proeminentă îngustă muşchi şi ligamente TROHANTER LINIE Proeminenţă de formă neregulată Linie îngustă mai puţin proeminentă decât creasta Mică proeminenţă rotunjită Suprafaţă înălţată deasupra unui condil Expansiune ascuţită.

ca o despicătură Deschidere rotundă sau ovală într-un os Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor Ajută la formarea articulaţiilor FAŢETĂ CONDIL TROHLEE RAMUS DEPRESIUNI ŞI DESCHIDERI OSOASE MEAT SINUS FOSĂ ŞANŢ FISURĂ FORAMEN Structura oaselor Structura oaselor variază în funcţie de forma lor. de forma unui canal Cavitate în os.PROCES CAP Orice proeminenţă osoasă Expasiune osoasă a unei epifize. cu aer. susţinută de un gât scurt Suprafaţă articulară aproape plată. tapisată cu o mucoasă Depresiune osoasă puţin adâncă. 75) arată că acesta este alcătuit din:  Diafiză: 70 | P a g e . adesea apropiată de articulaţie Brazdă Deschidere îngustă. netedă Proces articular rotunjit Proces articular de forma unui scripete Expansiunea unui os care face unghi cu restul structurii Cale de pasaj. Structura osului lung Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig.

Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost). 71 | P a g e . Aceasta rezultă din transformarea măduvei roşii. Membrana periostală prezintă 2 straturi: Superficial: ţesut conjunctiv fibros Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste  Ţesut osos compact  Endost: membrană epteliformă. şi în faza finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia. măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. precum şi la adult – în oase late. structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta. coxale. bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă). La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact. stern. Creşterea şi remodelarea osoasă Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului. Culoarea. canal medular. ea prezentându-se ca măduvă roşie. dispusă spre interior ce conţine osteoblaste. cu excepţia zonelor articulare. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. Măduva osoasă. în epifizele oaelor lungi. fiind vascularizat şi inervat. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară. os spongios. diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă. situată spre exteriorul osului. dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Inervaţia oaselor este bogată. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular. osteoclaste şi celule osteoprogenitoare. Periostul este bine inervat şi vascularizat. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. similară celor diafizare. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului. Ea are rol hematopoietic. artera nutritivă se ramifică spre periost. unde se găseşte cartilaj articular. nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. neregulate (vertebre. Măduva galbenă. se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. oasele baze craniului). în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă.  Epifiză: ţesut osos spongios. scurte. alveolele osului spongios) măduvă osoasă. Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost).o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă o Peretele diafizar:  Periost: formaţiune de natură conjunctivă. datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. canalele Havers. care conţine în alveolele sale măduvă roşie. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil). Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv. În cazul unui os lung. fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. coaste. Structura osului lat. scurt şi neregulat Oasele late.

ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale. este mare. osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. de geneză şi distrugere osoasă. Spre sfârşitul adolescenţei. discurile de creştere se închid. are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. 79)  Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul. 82) 72 | P a g e . cât şi intracelulară.Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului. 6. Creşterea postnatală a oaselor În perioada copilăriei şi adolescenţei. În acest caz. mai ales la femei. remodelare şi refacere. fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi mai subţiri. Remodelarea afectează atât osul compact. cât şi osul spongios. Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste.2. Remodelarea osoasă În schelet. dar şi la alte oase. au loc aproximativ în acelaşi ritm. inclusiv cel adult. realizându-se prin adăugarea de ţesut la suprafaţa osului. Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată. Aceste două procese. a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. facilitează digestia. coxalul. Craniul (Fig. grupate în două zone principale scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor). De asemenea.1. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil). ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos. 77. Când resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. 74. în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului. fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniu. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea. prezentând procese de creştere. 1. coloana vertebrală şi cuşca toracică. corpii vertebrali. format din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase: o Perechi:  Temporale (Fig. Frecventă la bătrâni. globulos. oasele cresc în lungime şi grosime. 78. Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi. precum omoplatul. care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid). Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase. 76. Scheletul axial Scheletul axial constituie axul lung al corpului. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit. Oasele scheletului uman Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase. 75. atât extracelulară.

se formează canalul neural. 83)  Palatine (Fig. 85)  Nazale (Fig. precum şi petru protecţia măduvii spinării. la care se adaugă hioidul (Fig. 84)  Lacrimale (Fig. implicit a găurilor vertebrale. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară). 74. Coloana vertebrală Coloana vertebrală (Fig. 79. 87) 2. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului. 86). O vertebră tipică este alcătuită din: corp vertebral. provin din sudarea între ele a unor vertebre. între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. arc vertebral. 80)  Cornete nazale inferioare (Fig. în care este adăpostită măduva spinării. 84) o Neperechi:  Vomer  Mandibula (Fig. iar altele două. servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil. Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:  Cervicală  Toracică  Lombară  Sacrală  Coccigiană Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacrococcigiană). Arcul vertebral se leagă de corp 73 | P a g e . prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente. 80. 91). Coloana vertebrală are o structură metamerică. fiind formată din 26 oase. Prin suprapunerea vertebrelor. Parietale (Fig. numite sacrum şi coccis. 79. 78)  Etmoid (Fig. aproximativ plane. 79)  Occipital (Fig. nicovala şi scăriţa (Fig. _prin intermediul câte unui disc intervertebral. dintre care 24 sunt vertebre individualizate.  Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase: o Perechi:  Maxilare (Fig. 84)  Zigomatice (Fig. 79. 78)  Sfenoid (Fig. 85) o Neperechi:  Frontal (Fig. 76. 81) La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul.

Regiunea cervicală (Fig. Apofiza spinoasă este lungă. prin intermediul a doi pediculi vertebrali. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se găseşte . Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern). Regiunea toracică (Fig. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:  Anterioară. lată şi orizontală. D. la care diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens transversal. Acest os are formă triunghiulară. format prin fuzionarea a patrucinci vertebre coccigiene rudiemntare. orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. 94) este reprezentată de osul sacrum. E. X sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul 74 | P a g e . există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. coastele VIII. Axisul (Fig. iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. sunt arcuri osteocartilaginoase formate posterolaterale dintr-un arc osos (regiunea vertebrală). Atlasul (Fig. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre. la baza arcului neural. Pe corpul vertebrei. care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. 93. Apofiza spinoasă este scurtă. primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele cinci. Pe arc există mai multe apofize (procese): spinoasă (unică. care are formă de piramidă patrulateră. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize. 91) cuprinde şapte vertebre. transverse (o pereche) şi de articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). 89) are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate. vertebre cervicale tipice. C. cu un corp vertebral masiv. dispusă posterior pe linia mediană). pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale. B. Regiunea sacrală (Fig. IX. uşor concavă  Posterioară. ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. Coastele Coastele în număr de 12 perechi. nebifurcată şi oblicizată. iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare. cu baza îndreptată în sus. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis.la partea superioară a corpului vertebral.A. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. convexă  2 laterale. 3. 92) cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. 96).

104. 101): radius cubitus (ulna) scheletul mâinii (Fig. nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă. Posterior. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. format din 3 părţi: manubriu. 95). dispus medial la partea anterioară a corpului. fiecare având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale IIVII. 1. Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală. Scheletul apendicular Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare). Xifisternul rămâne liber. 98) clavicula (Fig. corp şi apendice xifoid (xifistern). Sternul Sternul.cartilajului coastei a VII-a). în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern) 4. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană. 102. Sternul este un os lat. Scheletul membrului superior Scheletul membrului superior este format din: centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) (Fig. 97) scheletul membrului propriu-zis: scheletul braţului: humerus (Fig. iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. 100. 99) scheletul antebraţului (Fig. oasele coxale sunt legate 75 | P a g e . împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică (Fig. 103): carpiene (8) – formează încheietura mâinii metacarpiene (5) – formează palma falange (14) – oasele degetelor 2. Scheletul membrului inferior Scheletul membrului inferior este format din: Centura pelviană (Fig.

Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: Ilion Ischion Pubis Scheletul membrului propriu-zis: Scheletul coapsei: femur (Fig. bazinul. 106) Scheletul gambei (Fig. 108): Tarsiene (7) Metatarsiene (5) Falange (14) 76 | P a g e .prin osul sacrum şi formează împreună cu el. 107): Tibia Peroneul (fibula) Scheletul piciorului (Fig.

Figura 74 Craniul – faţa anterioară Figura 75 Craniul – faţa laterală 77 | P a g e .

Figura 76 Baza craniului Figura 77 Craniul secţiune sagitală 78 | P a g e .

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului) Figura 79 Craniul – secţiune frontală 79 | P a g e .

Figura 80 Orbita Figura 81 Osul etmoid 80 | P a g e .

Figura 82 Osul temporal Figura 83 Osul maxilar 81 | P a g e .

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale Figura 85 Osul palatin 82 | P a g e .

Figura 86 Mandibula Figura 87 Osul hioid 83 | P a g e .

Figura 88 Coloana vertebrală 84 | P a g e .

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală 85 | P a g e .

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară 86 | P a g e .

Figura 95 Cuşca toracică Figura 96 Coastă 87 | P a g e .

Figura 97 Clavicula Figura 98 Omoplatul (scapula) 88 | P a g e .

Figura 99 Humerus 89 | P a g e .

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară 90 | P a g e .

Radius şi cubitus – vedere posterioară 91 | P a g e .Figura 101.

Figura 102. Scheletul mâinii – faţa anterioraă 92 | P a g e . Scheletul mâinii – faţa posterioară Figura 103.

Femelă 93 | P a g e . Mascul b. Bazinul – a.Figura 104 Bazinul Figura 105.

Faţa anterioară b. Faţa posterioară 94 | P a g e .Figura 106. Femurul a.

Scheletul gambei a. Faţa posterioară 95 | P a g e . Faţa anterioară b.Figura 107.

Figura 108.  Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern) 96 | P a g e - .2. ARTICULAŢIILE Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei imobilităţi. Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în: o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de ţesut. neexistând o cavitate articulară. fie a unei mobilităţi relative sau depline. Scheletul piciorului 6.

111). 110). doar că prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură. condili occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului  Multiaxiale: scapulă – humerus. articulaţiile dintre zigapofize. atlasul cu axisul. tendoane) (Fig. suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la adulţi. ligamente. 109) o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele. iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară. ca în cazul simfizei pubiene (Fig. humerusul cu cubitusul)  Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene. dintre tarsiene Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial). femur – os coxal. Figura 109 Sinostoză 97 | P a g e . o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:  Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna. dintre carpiene.

Figura 110 Articulaţii semimobile Figura 111 Structura unei diartroze 98 | P a g e .

în interior. dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). numită fascia muşchiului. Unul dintre tendoane. de asemenea. din care se degajează o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium. triceps). numite tendoane. Dupa dimensiunea care predomină. care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. care înveleşte fibrele musculare striate. septuri conjunctive numite perimisium intern. Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei). Acest rol este realizat de către musculatura scheletică (somatică). pot fi: Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele. Se descriu: muşchi fuziformi (biceps. cvadriceps). muşchiul transvers al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze. cu două capete (muşchiul biceps).3. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin septurile conjunctive şi duc.6. Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului 99 | P a g e . coapsă şi gambă) muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă). muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal). Muşchiul are o bogată vascularizaţie. SISTEMUL MUSCULAR Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. $i inserţia se face. cu patru capete (muşchiul cvadriceps). ce are în structura sa ţesut muscular striat. originea este unică. muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului). Din acesta pornesc. cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de origine.1 Structura muşchiului Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară. în formă de cupolă (diafragma). 6. care. distingem: muşchi laţi (marele drept abdominal. care la unii muşchi pot atinge o lungime de 10-15 cm. printr-un singur tendon. Sub aceasta se află o lamă de ţesut conjunctiv . dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps. înveleşte corpul muşchiului. Dupa numărul capetelor care se prind pe os.3. în formă de trapez (muşchiul trapez). Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate. muşchii oblici extern şi intern. Muşchii au forme variate.perimisium extern. muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor). cu trei capete (muşchiul triceps). care au în structura lor ţesut fibros. spre miofibrile. numita corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie. muşchi lungi (muşchii de la braţ. sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. antebraţ. în general. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă. În general. triceps. mai voluminoasă. asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere care însoţesc muşchiuI. iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie.

Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei fibrei musculare striate. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul. Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pompă ritmică a inimii. cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din ganglionii spinali. Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul.una nervoasă . 100 | P a g e . GENERALITĂŢI Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. Inervaţia muşchiului este dublă. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină. iar baza moleculară. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei. Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α. pe căi eferente. Inervaţia vegetativă simpatică determină.componenta presinaptică şi alta musculară . Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat. 6. lipsită la acest nivel de miofibrile. La om. urmat de contracţia caracteristică.muscular este colectat de vene satelite şi omonime arterelor. toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică. la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi. lndiferent de particularităţile morfologice şi de rolul specific. care ajung la fibra musculară striată. situaţi în cornul anterior al măduvei. sau de către axonii neuronilor somatomotori γ. Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă. cu un randament de 30-40%. formând placa motorie. câte o placă motorie. care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular.3. dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. fiecare fibră musculară are. în general. mimica şi mişcările voluntare. Această transformare are loc la nivelul sarcomerului. Placa motorie este considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente . somatică şi vegetativă.componenta postsinaptică. motilitatea digestivă şi excretorie. acomodarea vederii. proteinele contractile. naşterea. conductanţa ionică.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR I. Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă. 2. alăptarea etc. postura. echilibrul. reacţii vasomotorii. polarizare electrică).

fiecare muşchi trece prin faze izometrice. la intervale mici şi regulate. obţinem o contracţie musculară unică. Contracţie auxotonică. curba rezultată nu mai este o secusă. Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. în special atunci când trebuie învinsă inerţia. mecanice. în special când trebuie să deplasăm greutăţi. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi. caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Muşchii realizează lucru mecanic. cu un curent slab. ci o sumaţie de secuse numită tetanos. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE Contracţia muscuIară este de trei feIuri: Contracţie izometrică. Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie. sub valoarea pragului de excitabilitate a fibrelor museulare. Dac în loc de stimulare unică. Exemplu de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului. Contracţie izotonică. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E. dar tensiunea creşte foarte mult.). toată energia chimică se pierde sub formă de căldură.G. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune de pe suprafaţa membranei. Stimulul este subliminal. tonusuI muşchilor scheIetici dispare. TonusuI muscular este de natură reflexă. 3. atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. Elasticitatea joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic. uniformă a obiectului. În funcţie de 101 | P a g e . Aceste contracţii sunt caracteristice majorităţii muşchilor scheletici. Manifestările electrice preced contracţia.Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe exterioare. folosim stimuli repetitivi. Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de urmărit. atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată. nu obţinem nici un răspuns. Dupa denervare. Repetând excitaţia cu un curent de valoare prag. Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă. La o excitaţie unică. atunci când lungimea muşchiuIui variază.M. 4. Începutul oricărei contracţii musculare. iar tensiunea rămâne constantă. chimice. termice şi acustice. Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice. este izometric. Studiul lor se face cu ajutorul miografului. În timpuI contracţiei izometrice. muşchiul nu prestează lucru mecanic extern. izotonice şi auxotonice. Aceasta a fost denumită secusă musculară. aparat ce permite înregistrarea contracţiei musculare. În timpuI unei activităţi obişnuite.

ca şi cel visceral. Atunci când suntem expuşi la frig. similare tetanosului. Deosebim astfel două feluri de tetanos: Tetanosul incomplet. exprimând fuziunea totală a secuselor. Secusa muşchilor netezi viscerali are latenţa. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. nu se află sub control voluntar. format din fibre separate. Astfel. hiperpolarizează membrana fibrei provocând relaxare. Muşchiul neted visceral. Această proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra musculară. deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. Randamentul masei musculare este de 30%. Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă asincron. prin mecanisme reflexe. Excitabilitatea lor este redusă. Muşchiul neted multiunitar. iar contracţiile muşchilor netezi sunt lente şi de lungă durată. ci vegetativ.frecvenţa de stimulare. 102 | P a g e . cu aspect de sinciţiu. întâlnit în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. contracţia miocardului este o secusă. când curba se prezintă ca un platou dinţat. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat (fonomiograma). se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură încălzirea corpului. Muşchii netezi sunt de două feluri. exprimând fuziunea incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe secundă. cordul şi muşchii netezi nu. cât şi deosebiri. ci o parte se pierde sub formă de căldură. Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale. Ei primesc inervaţie vegetativă. Muşchiul scheletic este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge. Muşchii sunt principalii generatori de caldură pentru organism. Tetanosul complet. Muşchiul neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi. Muşchiul visceral manifestă plasticitate. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI Între contracţia muşchilor striaţi. fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. a cărui curbă apare ca un platou regulat. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru mecanic. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. Simpaticul şi catecolaminele. ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale contracţiei. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. a celor netezi şi a cordului există atât asemănări. Sistola cardiacă este tot o secusă. obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s). 5. Prezintă automatism contractil. Frisonul constă din secuse.

În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată. CP.oboseala plăcii motorii. pot apare dureri în grupele musculare solicitate. oboseala se instalează în special în centrii nervoşi. dar limitate în timp. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează acumulării acidului lactic în muşchi activi.6. . controlul şi execuţia mişcării. Nu există propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau reluarea exerciţiului. oboseala musculară se instalează în câteva minute. de asemenea. gâtului. fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda. iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. Este inexact. După un efort muscular intens. oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort. Acidul lactic se formează în timpul efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. efectua eforturi de durate variabile.scăderea rezervelor energetice (ATP. Muşchii scheletici pot. Febra musculară. Aceste dureri se manifestă la 1224 ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. Principalele grupe de muşchi scheletici Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii: capului. OBOSEALA MUSCULARĂ Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima. survine oboseala.acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic). muşchii vaselor şi ai viscerelor). Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în muşchii solicitaţi. fără un antrenament sau încălzire prealabilă.3.3. Cauzele oboselii locale musculare sunt: . trunchiului membrelor Muşchii capului: muşchii mimicii (pieloşi) muşchii masticatori muşchii extrinseci ai limbii muşchii urechii medii muşchii extrinseci ai globului ocular 103 | P a g e . iar în cazul unei activităţi intense predomină semnele oboselii musculare locale. glucoză). ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-musculară. . după mai muIte zile de mers pe jos. fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă. 6. În cazul eforturilor voluntare intense.

104 | P a g e .

105 | P a g e .

106 | P a g e .

107 | P a g e .

108 | P a g e .

109 | P a g e .

110 | P a g e .

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic Figura 113 Componentele unui muşchi 111 | P a g e .

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară 112 | P a g e .

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară 113 | P a g e .

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală 114 | P a g e .

Figura 118 Muşchii masticatori Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular 115 | P a g e .

Figura 120 Muşchii externi ai limbii Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară 116 | P a g e .

Figura 122 Muşchii gâtului .vedere laterală Figura 123 Muşchii respiratori 117 | P a g e .

femeie Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală 118 | P a g e .Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului .

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului .bărbat 119 | P a g e .

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei 120 | P a g e .

vedere posterioară 121 | P a g e .Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară Figura 129 Muşchii braţului .

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală Figura 131 Muşchii antebraţului 122 | P a g e .

Figura 132 Muşchii palmei Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul 123 | P a g e .

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară 124 | P a g e .

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară 125 | P a g e .

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană 126 | P a g e .

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală 127 | P a g e .

Figura 139 Muşchii piciorului 128 | P a g e .

de o parte şi de alta a mediastinului. Ocupă majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig.Funcţiile de nutriţie CURS 7.Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele.Configuraţia externă: → un vârf 129 | P a g e .Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice) . epiglotig . aritenoide .3perechi: cuneiforme. 2) Plămânii .inferior: se continuă cu traheea .9 cartilaje: . tubare.2: → drept (~700g) → stâng (~600g) .corzi vocale adevărate d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului. . Sunt formate din cartilaje complete.3 neperechi: tiroid.Localizare: în cavitatea toracică. 140): 1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene. Alcătuire (Fig.Organe de schimb respirator . Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă . linguale.mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false . 142).16-20 inele cartilaginoase incomplete e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA A. palatine. corniculate. c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic .Orofaringe ( cale comună) . . 141) a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări) → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest). anterior. cricoid.

. mediastinală. inferioară. în care există o presiune negativă (vidul pleural). cele 2 vene pulmonare. care aduc sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui 130 | P a g e . posterioară. . 143) Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare. nervii şi vasele limfatice.Structura plămânului: i. La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia. diafragmatică) → 3 margini (muchii): anterioară. fiecare terminându-se cu saci alveolari). Acesta are formă piramidală. Circulaţia funcţională reprezintă mica circulaţie. sânge (hemotorax). denumit cavitate pleurală.. sau aer (pneumotorax).→o bază → 3 feţe (costală.Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar.La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă. artera pulmonară. . 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. Ramuri ale arterei pulmonare. rezistent şi cu aspect buretos. Cavitatea poate deveni reală în unele afecţiuni. fibre de colagen şi elastice. Reţeaua sanguino-limfatică. Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural. artera bronşică şi vena bronşică.Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi. Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). . → bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari Lobulul pulmonar (Fig. 3-5 canale alveolare.. Este format din celule conjunctive. îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. ii. Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2. .. cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă respiratorie. numită pleură. datorită sedimentelor de praf şi cărbune. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. . puroi (piotorax). când se colectează lichid seros (hidrotorax).Este moale. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural. iii. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. într-o cantitate mică. La nivelul ei are loc schimbul de gaze.

bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă. Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic, fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare. iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de energie.

 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern

2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară: → inspiraţia: - durează ~ 1s. - Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal - Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm) - La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni

→ expiraţia: - durează≈ 2s. - pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade

1

secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea 131 | P a g e

- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui - CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare - Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator

c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:

→HbO2 (98%) →dizolvat în plasmă (2%) CO2 este transportat prin sângele venos: →dizolvat în plasmă (5%) →HbCO2 (3%) →bicarbonaţi (HCO3-): 92% 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxidoreducere (mitocondrii)

oxigenului

în

procesele

de

SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP) Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).

 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral) - Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi determină inspiraţia. - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex. Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer de distensie. - Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:

2 3

La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O 2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg. 4 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

132 | P a g e

→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-Brewer inversat →chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-) →baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee →proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii în timpul mişcărilor →termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia. - Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii
În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume. Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator normal. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală (3000 ml). Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o expiraţie normală. Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică. Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER. Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa 3500 ml (AC+VIR). Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER). Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR). Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric. Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului 133 | P a g e

curent cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-200 l. Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de gaze. Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.

Figura 140 Aparatul respirator

134 | P a g e

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

135 | P a g e

Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar 136 | P a g e

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar 137 | P a g e .

1. vârful este orientat inferior. Intervine în apărarea organismului Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi A. APARATUL CIRCULATOR 8. 147). . spre stânga (fig. Morfologie şi anatomie -aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.1. aspiro-respingător. .are formă conică .250-300g greutate Morfologie (fig.CURS 8. anterolateral. Inima Localizare: în mediastin. este oblică faţă de planul medio-sagital al corpului.este un organ cavitar (4 camere). 148): 2 feţe: → anterioară → posterioară 2 margini: → dreaptă → stângă un vârf o bază 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi → posterior ventricule - - 2 şanţuri longitudinale: → anterior → posterior marchează septul interventricular - În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac Anatomia inimii - Inima prezintă un înveliş numit pericard: 138 | P a g e . Sanguin Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi.

pompat apoi în trunchiul pulmonar. nodulul atrio-ventricular. o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept. care este bicuspidă (Fig. situate la vârful inimii. cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului. Compartimentele inimii (fig. muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul ventriculului stâng. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sinoatrial. 151). prevăzut cu valvula mitrală.- - - o pericard fibros o pericad seros:  foiţă parietală  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)  foiţă viscerală (epicard) peretele cardiac (fig. prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii. ce ajută la închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează în artera aortă. fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară. o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară. o În atriul stâng se deschid venele pulmonare. La nivelul atriilor. 150): o inima prezintă 4 camere: 2 atrii. miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor. iar la nivelul ventriculului drept. o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular o Atriile nu comunică între ele. numită şi automatism cardiac se datorează ţesutului excito-conductor nodal. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă. la fel şi ventriculele. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul atrioventricular. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrioventricular. 151). situate la baza inimii şi 2 ventricule. o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea contracţiei ritmice. Această proprietate. 139 | P a g e . care aduc sânge neoxigenat de la corp. care aduc sânge cu oxigen de la plămâni. 149): o epicard o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace modificate. care prezintă la bază valvula semilunară aortică. ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase.

Există şi excepţii: când se interpun între 2 arteriole. 154). o Arteriolele au calibrul cel mai redus. fibre elsatice şi de colagen o Tunica externă: ţesut conjunctiv. asigurând vascularizaţia organelor. Acestea sunt organe tubulare. vene şi capilare. predominând în tunica medie. Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). formate din endoteliu şi o membrană bazală. tunica medie este foarte subţire. formează o reţea admirabilă (glomeulul renal). Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. în special la organele situate inferior faţă de inimă. 2. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a prelua oxigenul. În cazul vaselor mari. Sunt de 3 tipuri: o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei). iar inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag). aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele vasului. a căror perete este format în general din 3 tunici: o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv (subendoteliu) o Tunica medie: conţine celule musculare. aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. formează o reţea portă (hepatică. Venele (fig. între o arteriolă şi o venulă. La nivelul venelor există valvule. Capilarele sunt cele mai mici vase.- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace. Au perele mai subţire decât arterele de acelaşi calibru. 153) Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere. unde sângele circulă antigravitaţional. Tunica externă este mai groasă decât media. tunica medie are o cantitate mare de ţesut elatic o Musculare: au diametru mediu. iar cân se interpun între 2 venule. - - - - - - 140 | P a g e . de obicei. Vasele sistemului circulator (fig. componenta musculară. Cele mai mici vase se numesc venule. Circulaţia sanguină La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.  Circulaţia pulmonară Se realizează între plămâni şi inimă. 3. ce conţine fibre de colagen şi elastice. hipofizară). Acestea formează reţele interpuse. însă lumenul este mai mare.

prin descărcarea automată de impulsuri.  Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune. Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. Structura corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min. Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu superior este scos din funcţie. 152). fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace. El nu intră niciodată în tetanos. - Marea circulaţie (circulaţia sistemică) B.). Fiziologie 1. Viteza 141 | P a g e . pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri. Proprietăţile inimii  Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. fasciculul Hiss – 25/min). În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min. Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate periodică de lungă durată.Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)  Circulaţia sistemică (marea circulaţie) Se realizează între inimă şi corp.  Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul.

142 | P a g e . Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial. adică se găsesc în diastola atrială. În timpul sistolei. Ciclul cardiac O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele.1s. Contracţia miocardului este o secusă.3s. sângele din atrii. La nivelulul nodulului atrio-ventricular. Când. care durează 0.- - de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0. trece în mod pasiv în ventricule. La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0. înaintea apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. Ventriculul este acum o cavitate închisă.03-0. deschizând valvulele semilunare.4s inima se află în diastola generală. iar relaxările se numesc diastole. iar prin contracţia ventriculelor. atriile se contractă şi ciclul reîncepe. Prin deschiderea valvulelor atrioventriculare. datorită diferenţei de presiune. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular. Urmează imediat sistola ventriculară care duează 0.  Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt relaxate. Valvulele atrioventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. are loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră. dar valvulele semilunare se închid. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul. presiunile din ventricule şi atrii tind să se egaleze. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt închise. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s). Deci aproximativ 0. sângele este împins în sistemul arterial. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în ventricule. prin umplerea ventriculelor cu sânge. presiunea intraventriculară scade. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule. muşchiul se contractă izometrică. viteza de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale.  Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole. presiunea intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. a sângelui ventricular.3m/s). Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se.05m/s. 2. În prima fază. Ciclul cardiac începe cu sistola atrială. În faza a doua.

În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min. iar înregistrarea grafică se numeşte electrocardiogramă (EKG). Debitul cardiac La fiecare sistolă. din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml – debitul sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare ventricul/minut (l/min). ceea ce explică pentru ce inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească. Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. La un ritm normal de 72contracţii/min. Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic.CICLUL CARDIAC Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele. debitul cardiac este de 5l/min. 4. Manifestările activităţii inimii Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care pot fi înregistraţi cu aparate speciale. 143 | P a g e . 3.

La capătul venos. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte hipertensiune arterială.  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. după filtrarea apei au loc procese de absorbţie.  Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul sistolei ventriculare. Schimbul de substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. iar scăderea hipotensiune. durată mare şi de tonalitate joasă. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează spre periferie. corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare diastolei. Circulaţia sângelui prin capilare La nivelul capilarelor. Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea presiunii arteriale. La capătul arterial al capilarelor. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul tensiometrelor. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos. Circulaţia sângelui prin artere În artere sângele circulă sub presiune. 144 | P a g e . 6. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100140 mmHg).  Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui.  Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor arterelor. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate. 5. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă. apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune şi filtrare. Se datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.- - Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2 zgomote ale inimii. 7. datorită mai multor factori:  Forţa de propulsie a cordului  Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. rezistenţa este mare. asigurând circulaţia limfatică. Circulaţia sângelui prin vene Mai lentă decât în artere.

care compensează efectul forţei gravitaţionale. - 145 | P a g e . coborârea diafragmului în inspiraţie apasă asupra viscerelor. Pentru cele situate sub atrii. Astfel. Spre exemplu. o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD. are loc adaptarea inimii. De asemena. prin accentuarea presiunii negative intratoracice. La fel este şi cazul sistemului circulator. pe de o parte şi a vaselor sanguine. Deasemenea. o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei. acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. există valvule situate la 5-7 cm. care dacă se suprainfectează. facilitând întoarcerea sângelui spre inimă. permiţând întoarcerea sângelui spre AD. în efort fizic. pe de altă parte. Reglarea activităţii cardio-vasculare Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. Parasimpaticul determină vasodilataţie şi bradicardie. Degradarea sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice. debitul cardiac creşte de 5-6 ori. 8. dau naştere tromboflebitelor. Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor. pentru venele situate deasupra atriilor.Este asigurată de: o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea sângelui din vene în atrii. adrenalina stimulează inima. o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică Figura 148 Morfologia inimii 146 | P a g e .

interior 147 | P a g e .Figura 149 Peretele inimii Figura 150 Structura inimii .

Figura 151 Valvulele inimii Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal 148 | P a g e .

Figura 153 Structura vaselor sanguine 149 | P a g e .

Figura 154 Arborele arterial 150 | P a g e .

Figura 155 Arborele venos 151 | P a g e .

regiunea toracică stângă. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem). Fluidul pătruns în capilare formează limfa. care colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin. prin producerea de anticorpi Limfa şi vasele limfatice (fig. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit trecerea proteinelor. Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept.8. 156) Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. partea dreaptă a capului şi gâtului. capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din tractul intestinal. partea stângă a capului şi gâtului. numită cisterna chiliferă. În regiunea abdominală există o dilatare a acestui duct. Ductul toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. Ductul 152 | P a g e . Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei. abdomen. regoiuea toracică dreaptă. înapoi sângelui  Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge  Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului. spre exemplu. Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare. Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine. care se formează prin filtrarea celulară.2 Alcătuire:   Sistemul circulator limfatic Vase limfatice Organe limfoide Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă. Rolul sistemului limfatic:  Drenează excesul de lichid interstiţial. lichidului interstiţial. Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul limfatic drept. microorganismelor şi lipidelor absorbite. În vilozităţile intestinale.

se deschide în vena subclaviculară dreaptă. la stânga stomacului. fiind implicaţi în imunitate. 158 ) Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul venelor limfatice. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:  Ganglionii popliteali  Ganglionii inghinali  Ganglionii lombari  Ganglionii axilari şi cubitali  Ganglionii toacali  Ganglionii cervicali Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici. Amigdalele. de care este suspendată. dar participă la producera limfocitelor. 153 | P a g e . ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri. în număr de 3 perechi. Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. în care se distrug hematiile şi pulpa albă. Organele limfoide (fig. Acestea din urmă converg în vase eferente. Splina nu este un organ vital la adult. filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. 157) Ganglionii limfatici (fig. limfocite şi ţesut limfatic. care părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. Aici pătrund vase aferente. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul. combat infecţiile urechilor. Alte organe limfoide: Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui. implicaţi în producerea de limfocite. nasului şi a gâtului. 159) este localizată în hipocondrul stâng. care se ramifică în sinusuri. Splina unui adult conţine pulpa roşie. Dintre toate organele abdominale. Pentru a împiedica decesul. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. Fără intervenţie chirurgicală. în apropiere de vena jugulară internă. se apelează la splenectomie. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor. Deoarece este puternic vascularizată. splina este cel mai frecvent lezată. în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. splina este un organ important în producerea de eritrocite. La copil. Splina (fig. care conţine centri germinativi.

La făt şi la copil este mai mare decât la adult. în spatele manubriului sternal.Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui. Are rol important în imunitate. participând la maturarea unor limfocite (limfocite T) Figura 156 Sistemul de vase limfatice 154 | P a g e .

Figura 157 Organele limfoide Figura 158 Ganglion limfatic 155 | P a g e .

Hrana estze utilizată la nivel celular. precum şi producerea de energie. fiind eliminată prin materiile fecale. fiind necesară o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice care constau în sinteza de enzime. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur nu-i poate produce. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale: Ingerarea Masticaţia Deglutiţia Digestia Absorbţia Defecaţia 156 | P a g e . Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării celulare. O parte din mâncare nu este digerată. APARATUL DIGESTIV Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. creşterea şi repararea celulară.Figura 159 Splina CURS 9. diviziunea.

Submucoasa: este o tunică bine vascularizată. Cavitate bucală Faringe Esofag Stomac Intestin subţire Intestin gros 2. 4. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. b. Fiecare tunică conţine un ţesut dominant. este format din 4 straturi sau tunici. e. Ficat c. ce asigură o serie de contracţii. Cele 4 tunici. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. d. iar de la stomac la rect este epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. structura lui reflectând funcţia. La nivelul mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus. Pancreas 1. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. de la interior spre exterior. Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi limfatice ale submucoasei. O digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. numit musculara mucoasei. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de aproximativ 9 m. Deasemenea. de la esofag la orificiul anal. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. c. aflată în strânsă legătură cu mucoasa. absorbabile. 160) 1. Este formată din epiteliu de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni limfatici. f. 3. 161) Tubul digestiv. Tunicile tubului digestiv (fig. unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici.Morfologia şi anatomia aparatului digestiv A. 157 | P a g e . Glande salivare b. sunt: 1. cu rol de apărare. Glande anexe a. Mucoasa Submucoasa Musculara Seroasa 1. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos Meissner). 2. 2. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor.Tub digestiv a. Mâncarea ingerată trece prin tractul digestiv. până la stomac. există şi un strat subţire de ţesut muscular.

Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. necheratinizat.). Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach. peristaltice. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. reduc secreţia şi contractă sfincterele). Până la stomac. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. situat anterior şi palatul moale. pluristratificat pavimentos. acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucala. Restul colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele. Cavitatea bucală (fig. ţesut adipos subcutanat. seroasa este înlocuită cu o tunică numită adventice. în rest fiind musculatură netedă. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea 158 | P a g e . Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură striată. musculatură striată şi epiteliu de acoperire. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor. cu fibre dispuse longitudinal. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. 162) are rolul de a ingera alimentele. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie. Obrajii sunt alcătuiţi din piele. Stimularea parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile. musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor. palatul moale şi palatul dur. buze. Limba: ca şi organ digestiv. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul orofaringian). coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Cavitatea bucală este delimitată de obraji.3. 4. Fibrele simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul. Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular extern. etc. Între ele se află amigdalele palatine. situat posterior. De la uvulă. Segmentele tubului digestiv a. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare. Median.

d. Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni: Coroana Colul Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola) De la exterior spre interior se disting: Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp. formând dentiţia definitivă. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini. prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni. 1/1 C. 165): i. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a pătrunde în stomac. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate pentru diferite funcţii. Formula se face pentru jumătate din gură. Stomacul (fig. doar că este mai dură. de aproximativ 25 cm lungime. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer.bucală. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Corpul stomacului: este porţiunea centrală. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. după care urmează 6 perechi de molari. Fundul stomacului. fiind ataşată de osul hioid. Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag. În cazul aparatului digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul c. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. ii. 2/2 PM Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I. iar o treime se găseşte în faringe. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. Este localizat imediat sub diafragm. Este un organ tubular colapsabil. în care există vase de sânge şi nervi b. Structura dintelui (fig. Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului alimentar în esofag. situat posterior faţă de laringe şi trahee. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul. iar inferior cu duodenul. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie. iii. fiind formată din fosfat de calciu. 3/3 M. cea mai mare a stomacului 159 | P a g e . Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian. Omul este difiodont. începând cu incisivii. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual. în contact cu diafragmul. 2/2 PM. 1/1 C. Aceasta este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Este o porţiune dilatată situată în stânga stomacului.

Segmentele intestinului subţire: 1. vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. datorită relaxării musculaturii. nervi şi vase limfatice. 2. restul este retroperitoneal. fiind regiunea fixă a intestinului subţire. a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. care conţine atât fibre simpatice. iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Celelalte celule specializate produc pepsinogen.4 cm la o persoană vie. Intestinul subţire (fig. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare. Faţa concavă este orientată spre stânga. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul subţire. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2. Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi. care se continuă cu duodenul. 3. La un cadavru. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn). care permit distensia stomacului. Mucoasa prezintă cripte gastrice. Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. în care se deschid glande gastrice.iv. cât şi parasimpatice. pliurile circulare. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. care secretă mucus. jejun şi ileon. mică şi una convexă. Celulele parietale produc HCl. În afara unei mici porţiuni. unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă. mare. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. La acest nivel se finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din submucoasă. iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale. În mezenter se găsesc vase de sânge. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală. Cele două canale se deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături (papila duodenală). 166) Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden. 160 | P a g e . care se deschide în intestinul gros. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime. Acestea sunt: lungimea intestinului. e. este aproximativ de 2 ori mai lung. în apropiere de stomac.

Pancreasul a. fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii. iar ultimii 2 canalul anal. Există numeroase glande salivare mici răspândite în mucosa bucală. Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul. prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern. Astfel se produc zilnic 1. Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent. transvers. Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. 2. submaxilarele şi parotidele. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic. 168) este cel mai mare organ intern.5 m. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum. Are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice. Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Saliva produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă. ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor. Fiecare glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare. 167) Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1. Intestinul gros (Fig. colon. Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Ficatul (fig. care determină o secreţie mucoasă. cântărind aproximativ 1. descendent şi sigmoid. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. De acesta este legat apendicele cecal. b. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală umedă. Glandele anexe a. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic.3 kg la adult.5 l de salivă. iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă. însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3 perechi de glande salivare: sublingualele. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior. Ficatul c. Glandele salivare b.f. între piele şi muşchiul maseter. Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă. rect şi canalul anal. care produc mucus. despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului 161 | P a g e . Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul anal. interhepatofrenic drept şi stâng. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. Canalul anal comunică cu exteriorul prin orificiul anal. mai bogată în enzime şi celule mucoase. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică.

de pară. iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare. care merg către periferia lobului. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe: o Faţa superioară sau diafragmatică. dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. un canalicul biliar şi nervii vegetativi. foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform. În ce privesşe structura. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular. dispuse în reţea. sfincterul Oddi. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun. În şanţul transvers se află hilul hepatic. fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. numit spaţiul lui Disse. Canalul hepatic comun şi canalul cistic. Vezicula biliară. peritoneul visceral hepatic trece pe stomac. Din şantul transvers. care reprezintă originea venelor suprahepatice. formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic. formează canalul coledoc. în care mai jos se deschide şi canalul cistic. 170). spaţiul subhepatic. lobul pătrat. şi între care se găsesc. o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri. vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare. prezintă un fund. dintre care două sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru. 162 | P a g e .falciform. pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. care pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. La acest nivel. unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. Dar. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar. o ramusculă a arterei hepatice. înaintea şanţului transvers. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu. este brăzdată sagital de un şanţ. prin unirea lor. care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. în care se afăa o ramusculă a venei porte. care părăsesc ficatul. a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal. 169). lobul caudat. Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular. în vena centrolobulară. Cele intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng. iar dedesubtul lui. alcatuită din peritoneul visceral. în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. capilarele sinusoidale ale venei porte. convexă. un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală. iar înapoia lui. adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic: artera hepatică. iar sinusoidele. ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară. menţionăm că ficatul are o tunică seroasă. denumit spaţiul lui Kiernan. Marginea ficatului este situată inferior. fără endoteliu.

insulele lui Langerhans. Ca structură. care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin. acoperiţi de o capsulă proprie. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari. Colul corespunde unei incizuri a glandei. posterioară şi inferioară. trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de peritoneul parietal posterior. Are o formă de prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. 163 | P a g e . în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. alungită transversal şi aşezată între potcoava duodenală şi hilul splinei. pe unde trec vasele mezenterice superioare. ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. procesul uncinat. este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire inferioară. 171) este o glandă mixtă. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară. Pancreasul (fig.c. înscris în cavitatea potcoavei duodenale. Capul glandei.

160 Aparatul digestiv 164 | P a g e .Fig.

161 Tunicile tractului digestiv Fig.Fig. 162 Cavitatea bucală 165 | P a g e .

163 Structura dintelui Fig. 164 Structura stomacului 166 | P a g e .Fig.

166 Intestinul subţire şi adaptările lui 167 | P a g e .Fig. 165 Radiografia stomacului Fig.

167 Intestinul gros Fig. 168 Ficatul .Fig.morfologie 168 | P a g e .

170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic 169 | P a g e .Fig. 169 Lobulul hepatic Fig.

Fiziologia aparatului digestiv Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi asimilate de organism. alimentele. sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal. prin acţiunea sucurilor digestive.Fig. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv. Digestia intracelulară se întâlneşte doar ocazional. pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă. astfel transformate. 171 Pancreasul I. 170 | P a g e . având loc în cavitatea tubului digestiv. La om digestia este extracelulară. având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele). Digestia Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul digestiv.

transparent şi spumos. Deglutiţia După ce bolul alimentar a fost format. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal. globuline. Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %. Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi 500 ml/24 ore.7 % apă şi 4. în stomac. fosfaţi. Na. în perioada când nu se face ingerare de alimente. saliva este alcătuită din 95. Prin deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală. carbonaţi şi bicarbonaţi de K. urmează deglutiţia sau înghiţirea. cât şi una chimică. Digestia fizică constă în: . uree şi acid uric.8 – 7. Alimentele ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. mucină şi enzime). În cavitatea bucală încep primele transformări chimice. 171 | P a g e . Saliva este un lichid puţin vâscos. salivaţia nu se întrerupe. NH4. Aici are loc atât o digestie fizică. Din punct de vedere chimic. Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri. sub acţiunea amilazei salivare şi a maltazei.Formarea bolului alimentar Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă. sulfaţi. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază.Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor . Trebuie remarcat că la om. faringian şi esofagian. prin faringe şi esofag.Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv Digestia bucală Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală.Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei . având loc continuu.3% reziduu uscat.2). Ca. Mg. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele. Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine. este slab acid (pH = 6. act numit ingerare.

este alcătuit din 99% apă. Timpul faringian. este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului. Digestia gastrică Bolul alimentar. până vine în contact cu palatul moale. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag. ajungând în stomac. Muşchii faringieni contractându-se.2 – 0. Analizându-se procesul de deglutiţie. împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. pepsina şi lipaza gastrică. direct în intestinul subţire. Principalul rol al sucului gastric este în digestie. Se realizează sub formă de undă. Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină).9 – 1. împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. acid (pH = 0. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă. Sucul gastric este un lichid incolor. Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. 172 | P a g e . În timpul acestei acţiuni de amestecare. Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari. alimentele se îmbibă cu suc gastric. împing bolul alimentar în esofag. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare. Alimentele lichide trec din esofag.5). conducerea lui prin acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului. începând de la cardia spre pilor. săruri minerale (cloruri. Din punct de vedere chimic. spre fundul cavităţii bucale. prin stomac. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici. Timpul esofagian. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. sulfaţi de K. fosfaţi. stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice. Pentru amestecarea alimentelor. s-a constat că faza bucală este voluntară. întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire.5%). pe când celelalte faze sunt reflexe. vălul palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe. Enzimele sunt labfermentul. care măresc şi micşorează circumferinţa stomacului.Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii. Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe. acid clorhidric (0. care scurtează şi lungesc stomacul.

Rolul bilei (sărurilor biliare): .1% lecitină. care sunt substanţe absorbabile şi asimilabile. 0.Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă. produsă de hepatocite. se mai găsesc mici cantităţi de acizi graşi. K şi F. care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară. D. mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi substanţe minerale (cloruri. Astfel. 0.Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică .Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros. dând produsele finale ale digestiei. se deosebesc 2 tipuri de bilă: bila hepatică. 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu). . carbonaţi). chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei sucuri digestive: sucul pancreatic. la om.5 -9). Între digestii. În intestin. este de 800 – 1000 ml.1-2g‰ colesterol. bila şi sucul intestinal Bila Este produsul de excreţie al ficatului.Digestia intestinală Finalizează transformarea alimentelor. E. fosfaţi.Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ . care în timpul digestiei. Celulele hepatice produc bilă în mod continuu. Alături de acestea. acid uric şi uree. se elimină în duoden direct din ficat. având rol antiputrid . Sucul pancreatic 173 | P a g e . bila este stocată în vezica biliară. permiţând astfel absorbţia grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A.Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic SUCUL PANCREATIC Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore. datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. Este alcătuită din 95 – 97% apă. Este alcalin (pH = 8.5% pigmenţi biliari (biliverdină şi bilirubină). care se varsă în duoden din vezica biliară.

Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen. Enzimele intestinale au o acţiune specifică. Sucul intestinal Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. lipaza pancreatică şi amilaza pancreatică. uşor sărat şi cu reacţie alcalină. Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu. inodor. 174 | P a g e . Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine. mucină şi enzime). clorura de sodiu şi fosfaţii. Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. globuline. Este incolor. cloruri şi fosfaţi). Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi.conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). chemotripsinogen.

Favorizează şi absorbţia. Prin toate aceste transformări. În cazul reflexului vomitiv. de unde ajung în sângele portal. altele acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). hidrogenul sulfurat. Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în fragmente mai mici. care trec în intestinul gros. digestia. Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale. ce alcătuiesc flora specifică. Absorbţia glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun pentru Na. De la polul bazal. Acesta conţine mucus. Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică). intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului. scatolul. permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor. În afara acestui suc. masa 175 | P a g e . contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor. în continuare. de unde trec în sânge şi limfă. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici. glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec pasiv în celulele intestinale. Cl. rezultă nutrienţii (monozaharide. chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire. Funcţia intestinului gros La extremitatea inferioară a intestinului subţire. Na. glicerina şi acizii graşi). Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul. În stomac se absorb apa. Absorbţia intestinală Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic). monozaharidele trec pasiv în sângele portal. Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se scurtează. pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. rămân substanţele nedigerabile. Aici. o mică cantitate de enzime şi apă. aceste unde au un sens de propagare opus. Sub acţiunea lor. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale. în intestinul gros există numeroase bacterii. - În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin. transformându-se în chil intestinal. alcoolul.În intestinul subţire. În celulele intestinale. Prin musculatura sa. Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. aminoacizi. Acestea sunt: Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. chimul gastric suferă. Lipidele se absorb în mod diferit. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi. masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului gros.

Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le suportă în organism. carboxilaze) Menţinerea echilibrului acido-bazic Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului. Acest act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani. în funcţie de necesităţile organsimului. fundamental al materiei vii. Depozitează fier. 176 | P a g e . Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. B1. ficatul este cel mai mare producător de căldură - CURS 10. se numeşte defecaţie. cupru şi o serie de ioni Reglează cantitatea de apă din organism Depozitează vitaminele A (95%). între organismul viu şi mediul înconjurător. D. La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen. B2. Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul ficatului. Proteinele în exces sunt convertite în lipide. ce are loc. Deasemenea are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide). Acesta se poate sintetiza din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). cât şi substanţele nutritive luate din mediu. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g. în mod permanent. Reprezintă o rezervă lipidică. Funcţiile ficatului Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism. car este mobilizat.de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. supuse uzurii şi reînnoirii. K şi PP. În sens larg. protrombină). sinteză) şi se realizează cu un consum energetic. METABOLISMUL Metabolismul reprezintă atributul esenţial. prin metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie. Reprezintă o rezervă de glicogen. Absorbţia. Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect. atât combinaţiile chimice din propria structură. B12. La făt are funcţie hematopoietică Degradarea hematiilor şi captarea fierului Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze. stocând o parte din lipidel organsimului. Toate aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia.

izoleucina. Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa. unele ciuperci şi alge albastre-verzi. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic. dioxidul de carbon şi amoniacul. are loc în cea mai mare măsură în ficat. Detoxifierea pe calea formării glutaminei. Amoniacul. În metabolismul amoniacului. Ceilalţi 10. În catabolism rezultă energia necesară în procesele de sinteză. Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii. Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. cu toată formarea sa continuă. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele. metionina. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice. 2) Catabolismul aminoacizilor Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele. deoarece ca amoniac liber este toxic. acestea din urmă primesc azot. fenilalanina. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită. iar glutamina nefiind toxică este păstrată. arginina). precum şi în dereglările metabolice asociate cu 177 | P a g e . respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei componenete. În condiţii normale. Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat). utilizat în sinteza de aminoacizi. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea ureogenezei. sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. ca o consecinţă. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului. cu formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Metabolismul aminoacizilor 1) Biosinteza aminoacizilor Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot atmosferic). o acumulare a acestui compus în sânge. Ureea este eliminată din organism prin urină. treonina. deşi prezentă şi în alte ţesuturi. numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina. valina. triptofanul. spre deosebire de acizii graşi şi glucoză.Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi. histidina. N 2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. intrând în structura diverselor proteine. rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino. În bolile hepatice. şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). leucina. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-o formă netoxică. inclusiv a celor introduse cu hrana. apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. În celulă. ficatul are un rol fundamental.

sub acţiunea enzimelor digestive specifice. sunt scindate până la stadiul de peptide cu moleculă mică şi. absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant. între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor de degradare azotaţi. Absorbţia proteinelor Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele sanguine şi de aici în vena portă. ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele. numite proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Organismul prezintă o capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ. ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin. Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din tractul gastro-intestinal. care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. unde o parte sunt metabolizate mai departe. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele corpului. constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. în timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. constituind proteinele tisulare. ci este valabilă pentru toate. Absorbţia proteinelor în organism 2. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor. Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură: 1. Administrarea de insulină. Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă. unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut. Degradarea se realizează de către enzime specifice. cum este ţesutul adipos pentru lipide. iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Aceste componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena portă. De aici ajung la ficat. hormon de creştere scade aminoacidemia. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare. În tot timpul digestiei. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism: 178 | P a g e . iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv. adrenalină. Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor.bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor. ajungând în ficat. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. forma de absorbţie a proteinelor. Metabolismul proteinelor Proteinele alimentare. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut specializat. 3. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special. în final până la stadiul de aminoacizi. cu excepţia celor plasmatice. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic).

În cazul proteinelor complexe. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina). are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide. Sunt hidrolizate până la stadiul de aminoacizi. trebuie să fie degradate şi componentele prostetice. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. Metabolismul glucidelor în organismul uman Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările alimentelor în glucide necesare organismului. sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice. Catabolismul proteinelor Proteinele din organism sunt înlocuite. nu poate trece prin membrana celulară. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă. iar în cazul unui aport insuficient al acestor componente. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei de interes. 179 | P a g e . Organismul îşi procură glucidele necesare. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. pe măsura degradării lor. datorită insolubilităţii şi moleculei mari. Acesta. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime. organismul posedă un centru de depozit: ficatul. în citoplasmă A doua etapă: translaţia. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv.a. hormoni. deoarece glucidele au rol esenţial în organism. Procesul are loc în două etape. de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. în special din glucide alimentare. Prima etapă: transcripţia. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic. rămânând depozitat în ficat. care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. în funcţie de necesităţile organismului. cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor Biosinteza proteinelor În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. pe căile specifice lor. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. proteine structurale b. precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea acestor glucide în organism.

ptialină polizaharide Glucidele din alimente oligozaharide amilaza dextrine pancreatică maltaza zaharaza glucoză + glucoză + fructoză maltoză maltaza maltoza zaharoza lactoza lactaza monozaharide În organismul uman. celuloza Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. riboză Glucidele din alimente Dizaharide: zaharoză. lactoză Polizaharide: amidonul. glicogenul. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli 2. fructoză. Această hidroliză este realizată de enzime hidrolitice specifice.Glucidele din alimente scindate monozaharide polimerizare Glicogen hepatic Lipide în ţesutul adipos Glucoză sanguină Glicogen în ţesuturi Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare Monozaharide: glucoză. Pentru aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Prepararea alimentelor prin fiebere. metabolismul glucidic are următoarele aspecte: 1. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici 3. coacere uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv. Catabolismul glucidelor 180 | P a g e .

3. cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume: I. a. Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. a. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent galactoza. deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen. fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză. indirect: în 2 etape succesive: 181 | P a g e .poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora. glicogenul. galactoza. Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite. ficatul are capacitatea de a sintetiza glicogen şi din componente neglucidice. Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. 2. În insuficienţă hepatică. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. fructoza. cazeina 48%. Acesta este transformat în glucozo-6-fosfat.1. Poate avea loc: a. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina. Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. Glicogeneza hepatică S-a dovedit că hexozele (glucoza. Valoarea glicogenetică a proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine. Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului. direct: într-o singură etapă b. reacţie care constituie cea mai importantă sursă de energie pentru organism. Gliconeogeneza În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare. Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de energie şi aceasta este dată de către ATP. Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea glucidelor). atât pentru acelaşi ţesut. Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58% glucoformatoare. Gliconeogenza din compuşi proteici. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O. Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină. manoza) sunt precursori ai glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea glucidelor. acidul glutamic. glicocol. Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă. un dizaharid sau glicogenul. pe când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele. componentă cheie a întregului metabolism glucidic. galactoza administrată este eliminată prin urină ca atare. depinzând de transformarea în glucoză. Catabolismul glucidelor . Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar. puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic. acidul aspartic.

Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să se absoarbă. Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. acizii graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman. funcţionează şi ca izolator termic. AMP. plasma devenind latescentă (cu aspect de lapte). care va intra în următoarea cale metabolică. trece în interiorul celulelor din peretele intestinului. şi anume: ATP. constituind ţesutul adipos. ADP. cu grăsime de focă sau de balenă. În ţesutul muscular. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia. locuitorii din Laponia. cum sunt: 1. pentru a fi detoxifiate. Transformarea în componente biologic importante. K+ etc. începe de la glicogen şi implică o secvenţă de 12 etape majore. Toate substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat. Parnas (EMP). Mayerhorf. climatul şi regiunea unde sunt localizate în organism. Influenţa alimentaţiei este foarte mare. în general. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. ionii Mg2+. la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. II. Depozitarea lipidelor Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:  Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit  Depozitate temporar în ficat  Oxidate în ţesuturi Depozitarea gliceridelor În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide: – de rezervă – protoplasmatice Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice. METABOLISMUL LIPIDELOR Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente → o sursă indirectă: glucidele alimentare Absorbţia şi transportul lipidelor Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt. Deasemenea se obţine şi 2ATP. Astfel. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor) 2. În timpul absorbţiei. reprezentând etapa respiraţiei celulare. la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. constituind aşa-numita cale glicolitică Embden. .. ce reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici). S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei. combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun. glutationul. Această etapă se numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs). La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic.prima: anaerobă (glicoliza). concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult. depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor 182 | P a g e . Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici. având rol termoreglator. favorizând transportul gliceridelor. care se hrănesc. care trec în limfă sau sânge. După ce ajung în celulele intestinale.a doua: aerobă. Ca2+. Această etapă are loc în mitocondrii. Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale.

ceea ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH). dar spre deosebire de acestea. sub formă de acetil-CoA. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului. Locuitorii din Polinezia. degradându-se până la CO2 şi H2O. care se hrănesc în special cu nuci de cocos. H2O şi energie. prin glicoliză. Catabolismul gliceridelor Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. cetoza poate fi produsă de: 1. ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare duce la CO2 şi H2O. Catabolismul acizilor graşi. Astfel.cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge . 2. Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. care va resintetiza glicogen hepatic. În condiţii normale. Catabolismul glicerinei. Astfel. Cauzele cetozei. au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. ca o consecinţă. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară. ceea ce duce la acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină. la rândul ei. Deasemenea. Acesta se va găsi sub formă de corpii cetonici. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. Cetoza. Aceasta. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic. printr-o mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi. dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat. catabolismul gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi. degradarea acizilor graşi se 183 | P a g e .animale. Acesta. Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice. Din depozitul de lipide. Sediul de formare a corpilor cetonici. organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). Cea mai importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi. se degradează până la acid lactic. iar cele din profunzime sunt consistente. o depozitare masivă de grăsimi în ficat. au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de cocos. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice: . oxidarea nu are loc. Formarea corpilor cetonici În dereglarea metabolismului glucidelor.cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină . În acest caz. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi independente de alimentaţie. Derivă tot din lipidele de rezervă. Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. care conduce la degradarea completă cu formare de CO2. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în αglicerofosfat. ci în ţesutuile extrahepatice. apare un exces de acetil. α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide. În condiţii patologice însă. deci a cetogenezei hepatice. apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în ţesuturile extrahepatice. ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul. intră în ciclul Krebs. acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). Se mai numesc şi lipide de structură sau constituţionale. Cele subcutanate rămân semifluide.apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat. creşterea generării de corpi cetonici în ficat. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice. sau de organe.

catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime. Catabolismul colesterolului. în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Este în special activă în ficat şi intestin. Această situaţie. dar şi o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. Pregnenolonul este un compus prezent în toate reacţiile de transformare. atât de diferită. colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază). CoA (coenzima A). Mobilizarea excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus. există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. cu excepţia celui nervos. NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul). exogenă: alimentaţie: 0. Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă. ci un exces de glucoză în lichidele organismului. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică. Valoarea calorică a alimentelor Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică. testiculele etc. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte mult în cele sanguine. urmează apoi pielea. iar o parte este eliminat prin materiile fecale. endogenă: prin biosinteză în organism. 2. Transformarea provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare. În stază biliară prelungită.3-1g/zi. Catabolismul colesterolului. şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. În bilă se găseşte sub formă de alcool. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi. ATP. La om nu implică o degradare a inelului sterolic. Metabolismul colesterolului Origine: 1. ci numai o degradare a catenei laterale. Poate fi realizată în toate ţesuturile. Eliminarea colesterolului. Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. Deşi colesterolul este o substanţă greu solubilă. Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. respectiv valoarea lui energetică. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza. Reacţia care are loc. duce însă la un efect similar. cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul).va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală. Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. suprarenalele. este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. 184 | P a g e . glutationul (tripeptid). cum ar fi acizii biliari şi hormonii steroizi. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica biliară. ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. Procesul de biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza. implică modificări ale catenei laterale ale colesterolului. În diabet nu există o lipsă de glucide. Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma cărora se elimină corpii cetonici. cât şi ale scheletului sterolic. Biosinteza colesterolului. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă.

cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia). de care nu se poate dispensa organismul. cu secreţiile (urinare. valorile pentru proteine sunt mai scăzute. atât în afara organismului. 1g proteine – 5. producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. Metabolismul bazal Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia pentru realizarea de travaliu. Metabolismul bazal se exprimă în kcal. Metabolismul de bază include energia necesară respiraţiei. 1g lipide – 9. vârsta. necesitatea construirii elementelor constitutive scade. degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie. travaliului. este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare. travaliul muscular etc. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă.3 kcal. chiar în repaus complet. Această energie minimă. În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală transformată. O celulă. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide . Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută. Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea fiziologică (starea de nutriţie. greutatea etc. Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut. La bărbaţi între 20-50 ani. de exemplu). circulaţiei sanguine. Când celula intră în activitate (muşchiul care se contractă. continuă să fie sediul unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. Cu vârsta. menţinerii metabolismului de bază.). până la CO2 şi H2O.7 şi între 185 | P a g e . În acest caz se adaugă necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare. astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI Necesitatea energetică a organismului este repartizată. Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului. menţinerii tonusului muscular. contracţiei intestinale.4.A fost determinată valoarea energetică a glucidelor. natura alimentării. glanda care secretă etc.1 kcal. pe de o parte. lipidelor şi proteinelor. deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism.3 kcal. metabolismul bazal. chiar în stare de repaus complet. În interiorul corpului.) şi cu starea patologică. pe de altă parte. Necesitatea energetică variază cu o serie de factori. temperatură normală a corpului). cât şi în interiorul său. valoarea metabolismului este de 39. Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare.

Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu trebuie socotite ca patologice. temperatura exterioară 2. metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc. doar energia de întreţinere).7 kcal/m2 de suprafaţă corporală/oră. metabolismul de bază este scăzut până la -50% în hipotiroidism. Toate secreţiile (digestive. metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. travaliul muscular 3. Rolul temperaturii mediului ambiant. socotită a fi de 30° C pentru un om dezbrăcat. când muşchii sunt relaxaţi. Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism. Rolul travaliului muscular. sudorale. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2. ingerarea alimentelor Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului.2. care produc căldură (creşterea termogenezei). Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. în febră. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea dinamică specifică. prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe (frison).50-70 de ani este de 35. Invers. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie. în leucemii. această luptă consumă energie. În timpul somnului. ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal. în poliglobulie. Rolul travaliului secretor. 4. al somnului. Este o reglare chimică a temperaturii. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie liberă de către travaliu şi energie calorică. organismul luptă împotriva frigului printr-o exagerare a arderilor. în diabet insipid. la femei între 20-50 de ani este de 36. Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de O2. Cele mai importante sunt: 1. în afara acestor limite valorile sunt patologice. Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C. Metablismul energetic de funcţionare Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care reprezintă. 1. În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie: 186 | P a g e . Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor intermediare care eliberează energie. 2. organismul luptă împotriva căldurii prin transpiraţie. travaliul intelectual 4. Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. în afecţiuni cardiorenale. în unele insuficienţe hipofizare.9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32. urinare) consumă energie. psihic. iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus complet. Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%. unul moderat cu 100-200%. Când se ridică. 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros. astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această energie potenţială. 3.

Astfel. sex. iar 1/3 extracelular. starea fiziologică. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism 4. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori. în funcţie de vârstă. vitamine. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă) 2. din care 2/3 în interiorul celulei. Rolul elementelor minerale în organism 1. Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:  Apa  Sărurile  Gazele Apa Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. 187 | P a g e . Au rol esenţial în activitatea enzimelor. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic 3. 5. iodul intră în structura hormonilor tiroidieni etc. cobaltul intră în structura în vitaminei B12. enzime). ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice. embrionul are 94% apă. de exemplu. respectiv inhibitori. Cantitatea de apă variază. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni.kilocalorii Repaus complet Sedentar Muncă uşoară Muncă obositoare Muncă foarte obositoare Sarcină Alăptare Bărbat 1800-1900 2200-2400 2400-3050 3300-3800 4150-6500 Femeie 16000-1800 2100-2200 2500 3000 2500 3000 Necesitatea de energie în raport cu vârsta: Vârsta Înainte de un an 1-3 ani 4-6 ani 7-9 ani 10-12 ani 13-15 ani (fete) 13-15 ani (băieţi) 16-20 (fete) 16-20 (băieţi) Kilocalorii 1000 1200 1600 2000 2500 2800 3000 2400 3800 Metabolismul apei şi a electroliţilor Omniprezenţa elementelor minerale în celul.

Apa de circulaţie vasculară (sânge. Acesta este. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil. Menţinerea volemiei este deosebit de importantă. Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi intestinal conţin 97%. Creşterii cantităţii de substanţă organică. Aproximativ 50% din apa din organism este în musculatură. bărbatul adult 60 .noul născut 66 – 86% apă.62% apă.Apa lacunară (interstiţială) Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie. 2. un aport minim. O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa. unul extracelular şi altul intracelular. Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se traduce fiziologic prin senzaţia de sete. iar femeia 40 – 52% apă. lacrimile 98%. Compartimentul extracelular cuprinde: . Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul. limfă) . legată în celulă. Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra presiunii osmotice a mediului interior. provocată la rândul ei de creşterea presiunii osmotice a mediului interior. Repartiţia apei în organism Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente. Reglarea cantităţii de apă în organism Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. deoarece. însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice. Rolul fundamental îl deţine NaCl. 6-11% în piele. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora: a. Originea apei din organism 1. 188 | P a g e . încetează să mai funcţioneze. Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:  conţinutul în electroliţi al organismului  afinitatea coloidelor tisulare pentru apă. Cea mai mare cantitate din acest aport se datorează lipidelor. Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile. dacă scade sub o anumită valoare. iar cea mai mică proteinelor. orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o eliminare sau reţinere de apă. Sărăcirii ligamentelor în apă b. Originea exogenă. Pentru menţinerea presiunii osmotice. Apa se găseşte în schimb permanent în organism. însă. bila 86% apă. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor organice.

Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi). deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. uneori foarte grave. După absorbţie. prin îmbibare şi dezîmbibare. în funcţia respiratorie şi cardiacă. Potasiul administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. în condiţii fiziologice şi patologice. sodiu are o concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă. Potasiul este legat în celulă de proteine. Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii. glicogen. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism. Sodiu se repartizează în tot organismul. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid. Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei. intervin imediat în reglarea cantităţii de apă. Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care. mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular. precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară. spre deosebire de sodiu. urmată de polidipsie. predomină intracelular. O eliminare cutanată. potasiul trece în lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. de resturile de fosfat. plămân sau intestin. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie renală. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. Necesitatea zilnică de Na este de 0. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Cel mai rapid se absoarbe în ficat. Acesta se datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic. dar variază în raport cu alimentaţia. şi prin aceasta. vasopresină) depozitat în neurohipofiză (hipofiza posterioară). este corelat cu creşterea retenţiei renale de sodiu. de aici apa va fi depozitată în ţesturi. se fac de obicei în ţesuturile subcutanate. duce la o creştere a presiunii osmotice. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare. Când concentraţia sa în ser este scăzută. În sânge. duce la stări patologice. prin transpiraţie. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage pierderii excesive de apă. Predomină în lichidele extracelulare (plasmă. După aceea se va elimina prin rinichi. particiă la structura protoplasmei. ţesuturile. Sodiul (Na) Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele. cantitatea ei creşte în sânge. lichidele interstiţiale). Potasiul Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl). Creşterea bruscă a potasiului extracelular. respectiv în plasmă. în spaţiile intercelulare. Reţinerile exagerate de apă în organism. Astfel. în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic.7-4g. Potasiul. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu. are loc o oprire a inimii în 189 | P a g e . 2.Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt: 1. ceea ce duce la edeme. spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă.

o lungime de 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR) Aparatul excretor. Vezica urinară c. sărurile. eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina). În timpul proceselor metabolice. CO 2 este eliminat prin expiraţie. Electroliţii sunt minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă.5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită prezenţei ficatului. La nivelul marginii mediale se găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală. şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele. când este prea mare. Marginile laterale ale fiecărui rinichi sunt convexe. 172) este format din: 1) Rinichi 2) Căile urinare: a. în timp ce marginile mediale sunt concave. astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge. 190 | P a g e . datorită puternicei vascularizări. şi oxigenul sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. apa în exces. aduşi de aparatul digestiv. În urma acestor procese se formează o serie de reziduuri. eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme eliminarea unor medicamente sau a unor droguri - Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi. Echilibrul lor este atins când numărul celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul.7 cm. Rinichiul drept este cu 1. o serie de reziduuri azotate. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului). nutrienţii. culoare roşu – maronie. Uretra 1) Rinchii Localizare: Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a vertebră lombară (T12-L3). pentru menţinerea homeostaziei. Ureterele b. ureterul.5 – 7. vena renală. Aparatul excretor (fig. Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.sistolă.25 cm şi o lăţime de 5. la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din organism. vase limfatice şi nervi). Morfologie: Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole. CURS 11. alături de respirator. Rolurile aparatului excretor: principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. Eliminarea potasiului are loc pe cale renală. care trebuie eliminate din organism.

vene interlobare. 174): Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Aceasta pătrunde în cavitatea rinichiului. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari. Cavitatea este formată din calicele mici. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară. Prin hilul renal pătrunde artera renală. vene arcuate. care formează coloanele renale. 191 | P a g e . Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. care preiau urina prin papila renală. venă renală. Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe: Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul parietal şi de peretele abdominal Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos) Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează glomerulul renal. Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Aceasta se ramifică în artere interlobare. Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare. care colectează urina.Structură (fig. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul. Acesta este responsabil de formarea urinei. ce permite filtrarea sângelui. Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor sanguine îi dă aspect striat. Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi: Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase capilare Medula renală: este mai închisă la culoare. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. care străbat coloanele renale printre piramide. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. Acestea se ramifică în artere interlobulare. Vascularizaţia rinichiului (fig. capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine.

Este formată din epiteliu de tranziţie. treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal 192 | P a g e . nu permit trecerea celulelor sanguine. un strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern. 176) Este format din:  Corpusculul renal Malpighi: o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe. care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o foiţă parietală la exterior. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.Nefronul (fig. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune descendentă şi una ascendentă. Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici: Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. 175. care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare. a. care secretă un mucus ce protejează peretele. Tubii colectori formează piramidele renale.  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. În plus. de aproximativ 25 cm lungime. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle pătrunde puţin în medulă). la fel ca şi rinichii. Deşi aceşti pori sunt mari. o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Acesta conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Mai mulţi tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Sunt organe tubulare. cu fibrele dispuse circular. Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede. Ureterele Sunt localizate retroperitoneal. Ansa Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. Ansa se continuă cu tubul contort distal.

este în contact cu uterul şi vaginul. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. pe parcursul umplerii ei devine ovoidă. care se desprind de pe arterele iliace interne. care pot fi văzute când vezica este goală. Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi protejează celelalte straturi. fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din structura acizilor nucleici). La bărbaţi.  Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv. Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Cute ale mucoasei localizate la locul de pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. 193 | P a g e . Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter.  Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal. sub vezica urinară se găseşte prostata. O vezică urinară goală are formă piramidală. Este localizată (fig. Sângele venos este colectat de venele omoloage. Baza vezicii urinare primeşte ureterele. care se eeschide în venele iliace interne. La femei. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea superioară. o scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. Vezica urinară Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni.  Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi detrusori.peste cel circular. Un calcul renal constă în oxalat de calciu. Un calcul renal se formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale. Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. a. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica urinară este plină. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral intern. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale mucoasei. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în toată regiunea pelviană. Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe care o conţine. iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară.

Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară. conform legilor difuziunii. Procesul de purificare include: 1. între capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. Elementele figurate şi proteinle plasmatice. Aceasta poate avansa spre uretere. Peretele uretrei prezintă o mucoasă înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal.5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare substanţă.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită. aminoacizii. La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina. glucoza. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie. Astfel unele substanţe se reabsorb 194 | P a g e . 2. Din aceştia numai 1. Uretra (fig. ca de exemplu. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului spongios al penisului. acid uric. regiunea membranoasă (are cam 0. O reducere aşa de mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a apei. trimiţând impulsuri nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici. 178) Este un organ tubular care elimină urina din organism. Fiziologia aparatului excretor Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree. ioni. Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă. mai puţin proteine. cât şi sperma. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. b. Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. deoarece mucoasa este continuă. La femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina.Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal. La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de cele 2 labii mici. având moleculă mare nu pot trece prin capilare. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie cu a plasmei. femeile sunt predispuse mai frecvent la infecţii. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri de urină primară. Glande prezente în peretele uretrei secretă un mucus protector în canalul uretral. glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase). Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. ajungând până la glandul penisului.5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm.2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă. Se pot identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită. Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar. creatinină. primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată).

apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv.2 l.pasiv. 195 | P a g e . comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea. dar există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. acid uric şi medicamente. Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur curăţarea plasmei. dar poate varia în limite normale între 600 şi 2500 ml. Când condiţiile permit realizarea micţiunii. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară. Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. Un volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. determinând vasoconstricţie sau vasodilataţie. Centrul acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. La copiii mici. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina. Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+. Hormonii mineralocorticoizi cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. Reglarea funcţiei renale: Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale. Micţiunea Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. H+. 3. micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple. Este o funcţie complexă care implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar. Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ. iar altele activ. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor.

Fig. 173 Structura rinichiului 196 | P a g e .172 Alcătuirea aparatului excretor Fig.

175 Alcătuirea nefronului 197 | P a g e .Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului Fig.

Fig. 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari Fig. 177 Localizarea vezicii urinare 198 | P a g e .

180. la femeie CURS 12. 181) .Organele genitale externe:  Penis  Scrot 199 | P a g e . APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA Aparatul reproducător mascul (Fig. la bărbat B. 178 Uretra A.Fig.Organele genitale interne:  Testicule  Epididim  Căile spermatice .

situat la polul superior al testiculului . la adult.Capul. care produc testosteronul.Corpul. formează o îngroşare: mediastinul testiculului (corpul Highmore). numeroşi pereţi despărţitori. Pe marginea postero-inferioară a testiculului. o faţă internă şi una externă. de formă piramidală (250 – 300).Prezintă: un pol superior. Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig. o porţiune mai subţire 200 | P a g e . Între tubii seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. este formată din ţesut conjunctiv dens.1. cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii.Greutatea de aproximativ 25 g .Lungimea: 4-6 cm .Are forma unui ovoid turtit lateral . Canalele seminifere dintr-un lobul se unesc într-un canal drept.  Canalele drepte se adună în mediastinul testicular. 179) . rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici. din ţesutul interstiţial şi ţesut conjunctivo – vascular. spermatocite II şi spermatide – care formează spermatozoizii. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă căptuşită. prin care părăsesc lobulul.  Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din canale seminifere. care alcătuiesc lobulii testiculari. un pol inferior. care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli. care străbat albugineea şi formează canalul epididimar. de culoare alb-sidefie. albugineea. Epididimul Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului. Prezintă 3 porţiuni: . care au rolul să le hrănească.Structura testiculului:  la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)  albugineea. Testiculul (fig. spermatocite I. Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente. formând reţeaua Haller. numite celule Sertoli.  Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi seminiferi) contorte. situată sub seroasă. De la acesta pornesc radiar. 2. o margine anterioară şi una posterioară . printre acestea se găsesc nişte celule alungite.Este o glandă genitală pereche. care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii sexuali . pătrunzând în interiorul acestuia.

lung de circa 35-40 cm..Este organul de copulaţie al bărbatului. cale urinară şi spermatică. care se continuă cu un canal subţire ce se uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator. De la regiunea cozii. reţeaua Haller şi canalele eferente. formează canalul ejaculator. cu formă de pară aşezată cu vârful în jos. Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea acestora cu gâtul veziculei seminale. ampula canalului deferent. până la uretră. în care se formează. 3. Canalul deferent este un tub cilindric. având rolul de a conduce sperma în organele genitale ale femeii. Celelalte căi spermatice sunt reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator. care este. care se întinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator. Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. Vezicula seminală este un organ pereche. La fundul vezicii urinare. Căile spermatice Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile seminifere. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în porţiune prostatică a uretrei. 201 | P a g e . precum şi prin canalul epididimar. unindu-se cu terminaţia canalului deferent. în acelaşi timp. pe măsură ce este produsă de testicul. Penisul (182) . care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al testiculului. O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte. canalul deferent prezintă o dilatare. alcătuind un rezervor în care se adună sperma. Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. canalul se continuă cu canalul deferent.Coada. Organele genitale externe 1. Porţiunea ei mai subţiată.

care comunică cu arterele terminale ale arterelor cavernoase.. şanţul balanoprepuţial. aşezată pe faţa ventrală a penisului. Pe de altă parte. La partea terminală. Are formă aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. Învelişul propriu (albugineea) este o membrană albicioasă.Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică. În stare de repaus. care este un repliu cutaneomucos şi poate să se retragă de pe gland. cu excepţia liniei mediene ventrale. Aceste capilare sunt contractile. ce se pierde spre faţa ventrală. fiind despărţiţi de un perete. sistem de trabecule şi un sistem de areole. care este un repliu fibromucos. numit sept penian.Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene. ele dau naştere la vene. . Aceasta formează prepuţul.Porţiunea liberă este formată din:  Corpul penisului: are formă cilindrică. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu. Au aspectul a 2 cilindrici care se ating pe linia mediană. de 20-21 cm. iar în stare de erecţie. Este acoperit de piele. care poartă denumirea de coroana glandului. În vârful glandului se deschide uretra. au o lungime de 1516 cm. Baza glandului. Areolele sunt capilare anastomozate şi dilatate. care la acest nivel este fină şi mobilă. fără să adere de el. pielea depăşeşte marginea liberă a corpului. La extremitatea anterioară. care formează spaţii numite areole. prin care cei 2 corpi comunică între ei. De pe faţa ei internă pornesc spre interiorul corpilor trabecule. anastomozate. lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial. Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial. Lungimea sa totală este de 12-16 cm. care acoperă corpii cavernoşi în întregime.  Structura penisului:  Corpii erectili ai penisului:  2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului penisului. . Anterior formează 202 | P a g e . în jurul uretrei.  Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. ei se termină la baza glandului. Pielea de pe corp acoperă glandul.  Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche. Septul prezintă lacune. este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un şanţ. albugineea.

o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax. El are o formă ovoidă. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. Prostata este străbătută de uretra prostatică. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul scrotului. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv. în loja prostatică. care împarte punga scrotală în 2 compartimente. La exterior este acoperit de piele subţire. în care se deschid canalele ejaculatoare. Prostata Este un organ musculoglandular. b. 203 | P a g e . cu nervi şi vase sanguine. se deschid orificiile prostatei. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare. acoperindu-i într-o teacă comună. În fiecare bursă este adăpostit un testicul. Glandele bulbouretrale Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. 2. Are rolul de a comprima. Corpul spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi. cu o lungime de 6 cm. Secretă un lichid vâscos. numite burse. printre care se află 30-35 glande. pigmentată şi încreţită. înconjurând prima porţiune a uretrei. o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă elastică ce aderă la corpii erectili. contribuind prin aceasta la erecţie. ale căror canale se deschid în uretra peniană. corpii erectili. în toată lungimea. care participă la alcătuirea lichidului spermatic. aşezat imediat sub vezica urinară. la bază. Scrotul Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. la adult. Sunt glande tubuloacinoase. Învelişurile corpilor erectili o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din fibre musculare netede. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară. glandul. de culoare alb-gălbuie. Glandele anexe ale aparatului genital mascul a.

auditive. Spermatogoniile se divid mitotic. formând spermatozoizii. Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale. penisul intrând în stare de tensiune. rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici). o îngreunare a întoarcerii sângelui. erecţie. Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile.Fiziologia aparatului reproducător mascul 1.Sistemul pilos . deci printr-o comandă corticală. Funcţia endocrină a testicului Celulele Leydig. care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2. care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii. în diferite grade de evoluţie. şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase. impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor cavernoşi. care influenţează metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. rezultând spermatocitele I. Ejacularea. 2. Întregul proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile. Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi monocromatidici). care porneşte acum de la acest centru.Dezvoltarea muşchilor . Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . suferă prima etapă a diviziunii meiotice (etapa reducţională). olfactive. pe cale aferentă. penisului. şoldurile înguste) . 204 | P a g e . la rândul lor. impulsul nervos. care sunt haploizi (n=23 cromosomi). iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului seminifer (fig.Psihicul şi comportarea Reflexele sexuale Erecţia. ci şi prin excitaţii vizuale. Acestea din urmă nu se mai divid. impulsul nervos ajunge. are loc o stază venoasă. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza) La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene. De aici. Spermatogeneza începe de la spermatogonii.Forma tipică a corpului (umerii laţi. ci doar se maturizează. prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul.Schimbarea vocii . 2). la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). Datorită contracţiei unor muşchi perineali. pe cale eferentă. Prin excitaţiile tactile repetate. prostatei şi veziculelor seminale Caracterele sexuale secundare: . În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi tegumentul corpului penisului. Acestea.

Aparatul reproducător femel (fig. muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează.  Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată din ţesut conjunctiv. 185) . are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare).II.Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul tuboovarian. vase sanguine şi nervi. . foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf). Organe genitale externe (vulva):  Labii mari  Labii mici  Clitoris I. în care se produc gameţii şi hormonii sexuali.Glandele sexuale femele. în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie: foliculi primari. Organe genitale interne:  Ovare  Trompe uterine  Uter  Vagin .4-8g . de o parte şi de alta a uterului şi rectului . Ovare (Fig. în care se găsesc foliculii ovarieni.Sunt dispuse în micul bazin.3-5 cm lungime . Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă. 205 | P a g e .Structura ovarului:  Epiteliu ovarian  Albugineea ovarului  Ţesutul propriu ovarului:  Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă.La nivelul foliculului ovarian.I. astfel că sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.pe cale eferentă. 184) . . . La pubertate. iar cea internă spre uter. 183. Organle genitale interne 1. După aceasta. .

Acstea au rolul de a capta ovulul . Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi evolutivi. după aproximativ 2 săptămâni. evoluând spre următorul stadiu.Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată.10-15 cm lungime .Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei . 2. Uterul . stratul de celule foliculare formează corona radiata. acesta se transformă în corp galben.. subţire (membrană Slavjanski). Unii dintre aceşti foliculi. plină cu lichid folicular.Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă 3. fiind turtit dorso-ventral . dobândesc mai multe straturi de celule foliculare.Are forma unei pere. În afara acestei zone. Trompa uterină .Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi numite antrum. Cavitatea uterină este virtuală. corpul galben degenerează. Dacă nu are loc fecundaţia. formând istmul trompei uterine .Foliculul primar este format din ovocitul primar. cu porţiunea mai mare în sus .Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi ovarieni. .Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete franjurate numite fimbrii. înconjurat de un strat de celule foliculare aplatizate.Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte unul din fiecare ovar.Situat între rect şi vezica urinară .Este un organ cavitar nepereche . În jurul ovocitului se formează un strat hialin (zona pellucida).6-8 cm lungime . . ampula trompei . 206 | P a g e .Este un organ pereche tubular.Spre uter se îngustează. în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. numit atrezie foliculară. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar.Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter.Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii . pentru a avea loc fecundaţia . oviduct şi spermatoduct .Lărgimea este de 4 cm. învelite într-o membrană vitroasă.Uterul prezintă 3 porţiuni:  Fundul uterului  Corpul  Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului. transformându-se în corp alb. . Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de involuţie.

labiile mici. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr pubian. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus.Posterior vine în contact cu rectul . în unele cazuri. labiile mari. II.2. La prima copulaţie. Structurile vulvei înconjoară orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus. abia la prima naştere. vestibulul vaginal. La pubertate această regiune este acoperită de păr pubian. 207 | P a g e . bulbii vestibulari şi glandele bulbare.. la femeia virgină se află o membrană transversală. care prezintă un orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. Anterior. care în timpul sarcinii se hipertrofiază  Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare. această membrană se rupe.Anterior: cu uretra şi vezica urinară . Vaginul .Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin. dispuşi în 3 straturi.Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei.8-12 cm lungime . sau.Este organul copulator al femeii .Este continuarea uterului. Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari. Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin) 4.Structura uterului:  Seroasa  Musculara (miometru): muşchi netezi. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral. . Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă . Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei.5 cm în diametru . semilunară sau inelară. Sunt omoloagele scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei. Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului. formând fundul de sac vaginal .Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.Este un canal musculo-membranos . labiile mici acoperă parţial clitorisul. prezintă o porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive.este mult mai mic şi nu prezintă uretra. La acest nivel. Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din ţesut conjunctiv lax şi adipos. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. numită himen. clitoris. lipsite de păr. Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos şi musculatură netedă.

deosebirea este că prima diviziune a meiozei începe în perioada intrauterină. până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Pe faţa superioară a lui se deschid orificiile galactofore. Acesta din urmă degenerează rapid.Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor. rezultând ovocitul II şi primul globul polar. în urma ei se încheie meioza. Acesta din urmă este o celulă mică. Acinii glandulari produc laptele.Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. determină vasodilataţie generală. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual. vaginului) şi secundare (forma corpului. numită areolă. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor. Acinii glandulari se deschid în canale galactofore. este eliminată celula sexuală femelă din ovar.Prezintă pe mijlocul feţei convexe. dezvoltarea glandelor mamare. 187) Ovarul produce 2 categorii de hormoni: . care degenerează rapid. Fiziologia aparatului reproducător femel Funcţia exocrină (ovogeneza) Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza. rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei. începe prima etapă a meiozei (reducţională).Glande tegumentare . între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi anterior de orificiul vaginal. Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. Dacă fecundaţia are loc. Vaginul şi orificiul uretral se deschid în vestibulul vaginal. Tot în timpul perioadei intrauterine. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată. se termină etapa reducţională. intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe. de ovocit secundar. rămânând blocat în metafază. psihicul şi comportarea). Sub această formă. nedezvoltarea laringelui. mamelon. cam până la 400 mii. o preominenţă cilindrică. . Acest număr se reduce după naştere. scad tensiunea 208 | P a g e . stimulează contracţiile uterului. 186) . Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie. Ovocitele primare rămân blocate în profaza I.Glandele mamare au o structură lobulară. uterului. Glandele anexe (glandele mamare) (fig.

Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia. inhibă contracţiile uterului. aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare). favorizează nidaţia. Figura 179 Alcătuirea testiculului 209 | P a g e ..

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală 210 | P a g e .

Figura 182 Alcătuirea penisului Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel 211 | P a g e .

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară Figura 185 Structura ovarului 212 | P a g e .

Figura 186 Glandele mamare .structură Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin 213 | P a g e .

CURS 13. În afara celulei potenţialul este 0. iar celălalt va penetra membrana. pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană. Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. K+ este mai mult intracelular. Există câteva forme: 1. Activitatea bioelectrică Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. Potenţialul de repaus 2. conform gradientului de concentraţie.60 mV. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+. Pompa Na+ . 3. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4. Prin intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului. fiind caracteristic doar membranei. Există 3 factori care menţin acest potenţial: 1. proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei. 2. Na+ este mai mult extracelular. Aceste canale sunt de 100 de ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor. Dacă se aplică un electrod pe suprafaţa membranei. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu.40 mV şi . 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. se constată că nu există diferenţă de potenţial. la interiorul celulei se găsesc mai mulţi anioni. Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a membranei.K+ . 214 | P a g e . acizi organici. se constată că acest potenţial dispare.ATP – dependentă (fig. Potenţialul de repaus Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular. SO42-.90 mV. Dacă se continuă penetrarea electrodului. acul aparatului de măsurat se va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. Potenţialul de acţiune 1. SISTEMUL NERVOS A. iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între . În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de . iar potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular.

fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0. fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare). acesta poate fi: . receptorii auditivi. sensul fiind imprimat de sinapsă. articulaţii) . iar o altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+. Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex.ATP-dependente. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ .Exteroreceptor (receptorii din piele) . Aspirina determină o scădere moderată a transmiterii sinaptice.Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne) 215 | P a g e .voltaj dependente (fig. neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată de diametrul fibrei. 189).Receptorul . Spre exemplu. se produce repolarizarea. 191) Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli.Proprioreceptor (receptorii din muşchi. sau. excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia impulsului nervos. Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe.5m/s. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV.Căile eferente . Reflexul (fig. Potenţialul de acţiune Două dintre proprietăţile neuronului. Cafeina este un excitant. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina. prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ . B. repolarizarea se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. 190).voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. Când diferenţa atinge valoarea 0. În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă. tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului.Efectorul Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea lor în impuls nervos.2. Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig.K+. neuronii unipolari din retină).Căile aferente . fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s. Totodată pentru o repolarizare eficientă. Arcul reflex conţine o serie de componente: . În funcţie de localizarea receptorului. Depolarizarea se produce în locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional. potenţialul de acţiune poate fi transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor).Centrul nervos . vestibulari). sodiul este captat de citoplasmă. Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos. determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei.

Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul şi măduva spinării. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor. care preiau informaţia de la receptori şi o transmit centrilor nervoşi. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi. Mielencefal: bulbul rahidian ii. 194) Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. sistemul nervos este format din: 1. muşchiul cardiac (reflexe vegetative). Telencefal (emisferele cerebrale) b. glande.1 Meningele. Cranieni: 12 perechi ii. puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral 216 | P a g e . Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente. Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. care transmit răspunsul efectorilor. Meningele sunt formate dintr. SNP: a.Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi. Spinali: 31 perechi b. Sistemul nervos central (SNC) Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. epitalamus. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori). subtalamus. ventriculele cerebrale şi bariera sângeencefal (fig. Din foiţa externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Diencefalul (creierul intermediar): talamus. Măduva spinării 2. Nervi: i. iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor. Encefal (fig. Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe.un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare 5 Bulbul rahidian. Mezencefalul5 iv. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. lichidul cefalorahidian. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul iii. După localizare. iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. SNC (fig. 192): a. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central. somatice şi vegetative. C. hipotalamus v. 193): i. metatalamus. Ganglioni nervoşi 1.

de la exterior spre interior sunt: a. Foiţa cranială este o structură dublă. Dura mater b. Spaţiul subarahnoidian. adipos şi vase sanguine. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele. 1. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale. asemănător limfei.interpusă între oase şi sistemul nervos central. 195. localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni sistemul nervos. 196) Cele trei foiţe meningeale. 197). Deoarece în 217 | P a g e . Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează periostul. alături de arahnoidă. înconjurând măduva spinării.1. c. numit spaţiu epidural. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. Aceasta este subţire. Arahnoida c. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii arahnoidieni. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului.2 Lichidul cefalorahidian (LCR) Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede. Pia Mater (mamă bună) Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. Foiţa spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale. prin canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. Arahnoida Arahnoida este foiţa intermediară. cu aspectul unei reţele care acoperă sistemul nervos central. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare. care formează un strat protector în jurul SNC. Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral. care sunt capilare sanguine. 1. Dura mater Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de tip fibros. Pia mater a. Lichidul scaldă şi encefalul. pia mater este specializată în formarea plexurilor coroidiene. LCR circulă prin ventriculele cerebrale. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului.1.1 Meningele (fig. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. Este formată din ţesut conjunctiv lax. existând un spaţiu. care conţine ţesut conjunctiv lax. b. în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central.

iar inferior cu filum terminale. în talamus. osmolaritate şi presiune sanguină. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. Unele substanţe. inferior corpului calos.1. 200) Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. uree. 1. precum proteinele. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în sistemul nervos central. bariera lipseşt în anumite regiuni ale encefalului. 198) Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. alcoolul) trec prin barieră. pH. cum ar fi apa. superior se continuă cu bulbul rahidian. şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. ureea. cum ar fi hipotalamusul. Al treilea ventricul este localizat în diencefal. astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. oxigenul. Din acest motiv. Alte substanţe. Unii ioni anorganici (Ca 2+. Conţine glucoză. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri coroidiene. Măduva spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală. Conţine o cantitate mai mare de sodiu. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin orificiile Monro. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării. şi un dezechilibru chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene.sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice. clor. O creştere a concentraţiei glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. K+) trec mai lent. lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. proteine.2 Măduva spinării (fig. lipidele. magneziu şi hidrogen. CO2. glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. între C1-L2. Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă. 1. salinitate. Fiecare dintre cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză.1. formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. 1. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. creatina. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia. 199) Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă în LCR. mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă. astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să 218 | P a g e . globule albe. inulina.3 Ventriculele cerebrale (fig.4 Bariera sânge – encefal (fig.

posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). fiind înconjurată de substanţă albă. Nervii care se găsesc la acest nivel servesc membrelor superioare. Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării longitudinal. . Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate. respectiv inferioare stabilesc conexiuni. în care se închid diferite reflexe involuntare. Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal. Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare. Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi lombară superioară. posterioare şi laterale.Lombară. Funcţia reflexă. 2.Cervicală. 1. Substanţa cenuşie este situată la interior. Funcţia de conducere. fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente. fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. O cantitate mai mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare. Structura măduvei spinării (fig. bicipital. plantar. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central.coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea de decusaţie. Măduva spinării reprezintă un centru nervos. rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice). tricipital. reflexul ahilian. divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă. Sbstanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor. Funcţiile măduvei spinării Măduva spinării are două funcţii principale: 1. Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori). Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari). 201) Măduva spinării formează 31 de segmente. unde nervii ce se distribuie membrelor superioare. Funcţia de conducere: 219 | P a g e . alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal. Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. nervii de la acest nivel servind membrelor unferioare. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12. tracturile nervoase îngroşându-se. Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi de capătul final. Astfel aceşti nevi. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje ale măduvei spinării. Prezintă două umflături: .

privind 220 | P a g e . necesare coordonării contracţiilor musculare cerebel Conduce impulsuri din ambele reguni ale corpului la cerebel.lateral los anterior Ganglionii spinali cordoanele laterale aceeaşi parte – de Spinocerebe. Acestea pot fi ascendente (senzitive) sau descendente (motorii). sensibilitate fină. lemniscul interpretate ca median până senzaţii de la talamus. 202) Fasciculul Cordonul Origine Spinoanterior Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de anterior aceeaşi parte – cordoane anterioare de parte opusă Spinolateral Ganglionii spinali – talamic coarnele posterioare de lateral aceeaşi parte – cordoanele laterale de parte opusă Goll Burdach şi posterior Ganglionii spinali – cordoanele posterioare de aceeaşi parte Spinocerebe.lateral los posterior Ganglionii spinalicordoanele laterale de aceeaşi parte Terminaţie Funcţie Talamus. interpretate în cortexul cerebral Nucleii Goll şi Conduce informaţii Burdach din de la piele. În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste fascicule: Fasciculele ascendente (fig. apoi la vibratorie şi mişcări cortexul ale corpului cerebral cerebel Conduce impulsuri dintr-o jumătate a corpului la aceeaşi jumătate a cerebelului. apoi Conduce informaţii cortex de la receptorii cerebral termici şi dureroşi. privind sensibilitatea proprioceptivă inconştientă. continuă cu articulaţii. apoi Conduce informaţii cortexul privind cerebral sensibilitatea grosieră şi presiune Talamus. cerebral şi se tendoane. 204).- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării) Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. muşchi trunchiul scheletici.

necesare coordonării contracţiilor musculare Fasciculele descendente (fig.se încrucişează în bulbul rahidian Coarnele anterioare Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele încrucişează în anterioare măduva spinării Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul roşu) – se încrucişează în măduva spinării Coarnele anterioare Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu se încrucişează Coarnele anterioare . 203) Fasciculul Corticospinal anterior Cordonul Anterior Origine Cortexul cerebral – se încrucişează în măduva spinării Terminaţie Coarnele anterioare Funcţie Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de motricitatea realizată voluntar Conduce impulsuri motorii responsabile de mişcările capului spre stimuli audivi sau vizuali Conduce impulsuri motorii responsabile de tonusul muscular şi postură Conduce impulsuri motorii ce reglează tonusul 221 | P a g e Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral.sensibilitatea proprioceptivă inconştientă.

Datorită încrucişării fibrelor. cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări. Stimularea substanţei reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali. Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral.muscular şi postura. prin nucleii vestibulari. unde formează decusaţia piramidală. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în bulb. datorită sinapselor realizate cu tracturile extrapiramidale. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi. Vorbirea. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. Cerebelul influenţează activitatea motorie doar indirect. în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal. Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în 222 | P a g e . Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. nucleul roşu şi nucleii bazali. este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere sinaptică. Aceste structuri comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal. Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. spre exemplu. De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. până în motoneuronii spinali. în urma mişcărilor capului Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce reticulată din anterioare impulsuri trunchiul motorii ce cerebral – nu se controlează încrucişează tonusul muscular şi activitatea glandelor sudoripare Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. rubrospinal şi reticulospinale. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. Stimularea electrică a scoarţei cerebrale.

Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa reticulată. Funcţia reflexă În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative. În tabelul de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe: Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv 1 neuron somatosenzitiv.spaţiu. iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului. Bulbul rahidian b. acesta poate fi monosinaptic (fig.2 Trunchiul cerebral (fig. Aceştia sunt de două categorii mari: 223 | P a g e . rotulian. însoţită de tremurătură intenţionată. iradiere. simetrie. care continuă superior canalul epenmdimar. determinând inhibarea acestora. Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior.şi proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. extero. 2. unilateralitate. substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului cerebrali. 1 şi 1 neuron motor neuron somatomotor şi cel puţin 1 neuron intercalar Timpul scurt Lung Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger (localizare. 207) Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni: a. bicipital. abdominal flexie Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ) 1. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului muscular. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora. Mezencefalul Posterior. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV. 206). 205) sau polisinaptic (fig. La fel ca şi măduva spinării. Puntea lui Varolio c. Rexlexul de apărare realizat prin tricipital. generalizare) Exemple Ahilian. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate).

Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel. Funcţiile bulbului rahidian: . deglutiţie şi vomă. dar pe parcurs devin involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar.Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral: . Impulsurile inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie.Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului glosofaringian . Impulsurile acceleratorii coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare.Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian.Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut. se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea 224 | P a g e .Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul cerebral. . . vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători cornelor anterioare) Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu. . Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând ritmul respirator. . Puntea lui Varolio Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. tuse.Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel.Centrul vasomotor. accesor şi hipoglos. cât şi stimulatorii. delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. superior. nucleii Goll şi Burdach) a. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale. Nervul vag porneşte din nucleii vagi.Centrul respirator. substanţa neagră. Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării: . Anterior prezintă fisura mediană.Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular . .- - Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare ale măduvei. Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar. Bulbul rahidian Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm. b. de o parte şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare.Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii. Este asemănător măduvei spinării.

nucleul lacrimomuconazal. nucleul salivator superior . fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii. masticaţia. orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear) c. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali. nucleul roşu şi substanţa neagră. se găseşte substanţa neagră. nucleul motor al nervului facial.Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall) În mezencefal se închid reflexele: oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni superiori acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni inferiori pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor 225 | P a g e . seceţia lacrimală. cum ar fi: clipitul.Nucleul motor al nervului oculomotor . În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie: . Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu cerebelul. coliculii cvadrigemeni. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului.Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen. În punte se închid reflexe importante.superioară a bulbului. Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului.Nucleii substanţei reticulate Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi descendente motorii.Nucleul motor al nervului trohlear (patetic) . Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori. iar de o parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări involuntare. Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori. salivaţia. care leagă ventriculul III de ventriculul IV.Nucleii de origine: nucleii respiratori . Mezencefalul Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării: . La nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. continuarea celor din măduva spinării şi bulb. nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear. Inferior nucleului roşu.

Superior este acoperit de emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului.Lobul floculonodular (arhicerebelul) Structura internă a cerebelului. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale. iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. ce formează aşanumitul arbore al vieţii (fig. care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa cerebrală. uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului.3 Cerebelul (fig. emboliformi şi dinţaţi Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule: Extern: stratul molecular.Lobul anterior (paleocerebelul) .Lobul posterior (neocerebelul) . format din celule mari. Aceştia sunt în număr de 3: . Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită. Substanţa cenuşie: Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. 208. ducând la pierederea conştiinţei.de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear) de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu Substanţa reticulată Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral. 210). Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere. mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. cu o dendrită foarte abundent ramificată în stratul molecular 226 | P a g e . 1. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central. altele mai adânci delimitează lobuli. sărac în celule Intermediar: stratul lui Purkinje. Se consideră că somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori. punte. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri. prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici. 209. Lovituri la cap. globoşi. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici. sub formă de nuclei cerebeloşi. 210) Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior. Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele. cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. priforme. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular. droguri sau diverse boli pot afecta SRAA. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării.

Talamusul interpretează anumite senzaţii. Talamusul Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa diencefalului. în efectuarea mişcărilor de precizie.Subtalamus . joacă rol important în funcţia de echilibru. fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii. Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre motorii. sub ventriculele laterale. Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular. 1.Hipotalamus . El stabileşte legături cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus.Epitalamus a. exceptând mirosul. bogat în neuroni multipolari Substanaţ albă: Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele Fibre de proiecţie: aferente şi eferente Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori. Având legături strânse cu aparatul vestibular. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor. Extirparea cerebelului nu duce la paralizii. Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi. este perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. situat de o parte şi de alta a ventriculului III.Talamus . Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor voluntare. dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Este un organ pereche. care ajung la nucleul roşu. Este format din mai multe structuri: . Apar de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie). mijlocii şi inferiori. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale.Metatalamus .Intern: granular. care ajung la cortexul cerebral.4 Diencefalul (creierul intermediar) Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. apoi la talamus şi în final la cortexul motor. Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive. 227 | P a g e . Cerebelul.

Hipotalamusul prezintă atât un centru al somnului. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. Impulsurile plecate din porţiunea anterioară a hipotalmusului au efect invers. multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. 4. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea temperaturii corpului. În acelaşi timp centrul setei din hipotalamus este activat. ca urmare a unei lipse de apă. 2. centrul saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele: 1. probabil. şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume puternice. Impulsurile nu ajung direct la inimă. duce la eliberarea de ADH. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii. nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. o temperatură mai mică decât normalul determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală. hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale. Secretă o serie de hormoni. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns involuntar la durerea intensă. Reglare cardiovasculară.Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile. contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei. Formează podeaua şi parţial. b. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori. Termoreglare. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este mai mare. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. Talamusul este. Când a fost consumată suficientă hrană. Hipotalamusul primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv. cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC determinând nivelul activităţii conştiente. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). este porţiunea cea mai joasă a diencefalului. 3. O concentraţie osmotică ridicată. Centrul foamei este o regune specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia. numit astfel după localizarea sa. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial responsabil de senzaţia de foame. peretele lateral al ventriculului III. prin frisoane. inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară. inferior faţă de talamus. Invers. 228 | P a g e . Hipotalamusul Hipotalamusul. Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. ci la centrii cardiovasculari din bulb. În ciuda dimensiunilor reduse. 5. nivelul sanguin al aminoacizilor şi al acizilor graşi. în schimb talamusul percepe în general senzaţiile.

numite corpii geniculaţi laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv). somatice sau psihice.5 Telencefalul (emisferele cerebrale. creierul mare) (fig. Cele două emisfere sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. c. Aceasta este pliată. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian. Metatalamusul Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. În legătură cu epitalamusul se află glanda epifiză. Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. frica. palpitaţiile. Stratul superficial. d. emisfera stângă controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale. 8. precum memoria şi raţiunea.Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal) 229 | P a g e . Reglarea emoţiilor. durerea şi plăcerea. La majoritatea oamenilor. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză. 211) Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal. Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. circa 80%. Insomnia. şi este responsabil de funcţiile nervoase cele mai înalte. Reglarea funcţiei endocrien. Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative. 212). 1. Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului. cum a fi cititul. Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. Epitalamusul Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III. numit şi cortex cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie. având o grosime de 24 mm. care se consideră a avea funcţie neuroendocrină. 7. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă. scrisul şi gândirea matematică. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. 214). Telencefalul constă din 2 emisfere (fig. diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite răspunsuri emoţionale. 213) care delimitează patru lobi (fig. cum ar fi furia. ulcerul peptic.6. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. Reglarea activităţii sexuale. purtând numele oaselor în dreptul cărora se află: .

Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari . în special cu mezencefalul.- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal) Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital) Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important este scizura calcarină din lobul occipital.Stratul granular intern cu neuroni de talie mică . Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior). Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. Sunt regiuni în care predomină stratul granular. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură ventriculele cerebrale. 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală 230 | P a g e . Substanţa cenuşie Nucleii bazali (fig. incluzând rigiditate. Se găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal. Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice. scoarţa este formată din 6 straturi: . Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei. altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. dar bogat în fibre nervoase . 217) Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi de alte forme. cum ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. 215. 216. tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii legate de anumite funcţii.Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici .Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică. 218. Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului. 216.Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie . 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3 categorii: 1. Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi la periferie. Substanţa albă (fig. Structura internă. În general. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. parietal şi frontal. unde formează scoarţa cerebrală. Insula (fig. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii. nucleul lenticular (putamen şi globus pallidus).

mai ales degetul mare. Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiecărei emisfere. 220). leagă între ele cele două emisfere cerebrale. îndeplinind astfel funcţii psihice. Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi. Funcţiile scoarţei cerebrale Din punct de vedere funcţional. Zonele de asociaţie. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală. ci şi-i formează prin educaţie: Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. 231 | P a g e . dureroasă) din piele. stabilind conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central. oase) constituie aria somestezică (fig. limba şi mâna cu degetele. Zona senzitivă. articulaţii. dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată. şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. Fibre comisurale. precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi. omul nu se naşte cu ei. dar reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă. auditive. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale. Aceste zone sunt: zone receptoare. Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii. Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă. după silueta răsturnată a corpului. Centrii nervoşi ai acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori. Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite organe de simţ. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată. cea mai bogată reprezentare o au buzele. de o parte şi de alta a scizurii calcarine. ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat. 3. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce senzaţia de văz. tendoane. Ele cuprind localizările vizuale. Se formează şi aici homunculus motor. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. mult deformat ca proporţii.2. unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul. zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la receptorii periferici. 220). Ca şi în zona senzitivă. Regiunea din scoarţă în care proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos. Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor. o astfel de emisferă este corpul calos. termică. olfactive şi gustative. Aceasta este localizată în girusul postcentral din lobul parietal. în funcţie de numărul receptorilor. Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc impulsuri motorii. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă.

Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate Sunt înnăscute. Acesta este format din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor. 221) se clasifică în două categorii după localizare: 3. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi.1. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. în girusul temporal superior. bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale.2 Nervi spinali Termenii de nerv senzitiv. Nervii motori conţin fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori. care este localizat în vecinătatea ariei auditive. Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali: Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite. supt. Afectarea acestui centru produce cecitate verbală.Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată. motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv. prehensil. Lezarea lui produce surditate verbală. apărare. 3. clipit. Sistemul nervos periferic (SNP) Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos central. 3. vomă. 232 | P a g e . iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii. patinatul etc. deasupra centrului vorbirii. deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se spune. Nervii (fig. strănut. în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Lezarea ariei produce agrafie. deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii Au căi preformate Nu au căi preformate Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei ale axului cerebrospinal cerebrale Sunt constante şi invariabile Sunt temporare Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale Ex. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate). cântatul la pian. mersul pe bicicletă. sexuale etc.1 Nervi cranieni 3. Ex. cititul. Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal. bolnavul găsinduse în imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude. Activitatea nervoasă superioară La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. scrisul. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile enumerate mai sus. Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior.

pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi . motorie. 12 perechi toracali. Nervul abducens (fig. Nervii spinali (fig. . 231) Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali. 225) este un nerv mixt. III. Toţi nervii spinali sunt micşti. XII. 5 perechi lombari. X. care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior. format din două tipuri de fibre: somatice. Nervul accesor (fig.Un trunchi care este mixt 233 | P a g e . Asigură inervaţia muşchilor faringelui. IX. Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Nervul optic (fig.O radăcină posterioară senzitivă. 3. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei. acomodare. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi sternocleidomastoidieni şi trapezi. VIII. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor interne. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive. Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari.2. Nervul trigemen (fig. Se distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari.I. 1 pereche cocigieni. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. Are funcţie vizuală. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din retină. Nervul olfactiv (fig. inferior. 224) este un nerv motor. IV. pupiloconstricţie. 228) este un nerv mixt. Un nerv spinal este alcătuit din: . este un nerv motor şi se distribuie muşchiului drept extern.O rădăcină anterioară. II. VI. Nervul facial este mixt (fig. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal. Nervul hipoglos (fig. Nervul glosofaringian (fig. Nervul vag (fig. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. Nervul oculomotor (fig. Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele 2/3 anterioare ale limbii. XI. 224) are originea în punte. V. 5 perechi sacrali. VII. 226). iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori. intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale corpului ciliar. Nervul trohlear (patetic) (fig. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii. 227) este un nerv senzitiv şi preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă.

Spre deosebire de sistemul nervos somatic. 4. Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul primului sistem controlul este doar involuntar. gât şi abdomen (ganglioni previscerali). vertebre şi ligamente vertebrale . se distribuie la meninge. deoarece neuronii preganglionari părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă.- Ramuri: o Meningeală: mixtă. spre exemplu prin yoga. 234) Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar. Sistemul nervos vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic. în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control voluntar. Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică. deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. pielea şi vasele din regiunea posterioară a trunchiului o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului. 236). în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară. 234 Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea activităţii diferitelor organe. ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare. muşchii netezi (din viscere) şi epiteliile glandulare. Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral. o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici. articulaţiile. implică 2 neuroni motori(fig. lombar şi sacral. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri. ca urmare formează ramura 234 | P a g e . Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. în cazul SNV. Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi S2-S4). brahial. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali. vasele sanguine şi alte structuri specializate din alte organe. ca răspuns la la condiţiile fiziologice. iar cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne. calea. Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control voluntar. o Posterioară: inervează musculatura. Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical. Unii dintre neuronii simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral.

unde sinapsează în ganglionii cervicali simpatici. Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice. Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. Glandele suprarenale Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari. VII. splina. în acelaşi timp. IX şi X. Fiecare glandă este compusă dintr-o regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi noradrenalina. pancreasul. Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului. Aceşti neuroni sinapsează cu neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul capului şi gâtului.numită comunicantă cenuşie. mezenteric superior şi inferior. neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral. Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. fără a sinapsa. Neuronii postganglionari inervează stomacul. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a 235 | P a g e . neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului. aceşti neuroni formează nervii splahnici. Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul. Spre deosebire de simpatic. deoarece neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici postganglionari. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine. glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică. ce determină un efect general pe mai mulţi efectori. Neuronii postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul. Aceşti sunt nervul III. Ca urmare a impulsurilor simpatice. intestinul subţire şi rinichii. Ganglionii periferici Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec prin trunchiul paravertebral. care includ ganglionii celiac. După trunchiul simpatic. 4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. vezica urinară şi organele genitale. În trunchiul ganglionar simpatic. apare divergenţa. aceste celule eliberează în sânge adrenalină. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici. Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat.

afectează Vasodilataţi în unele organe toate organele (ex. relaxare (în lipsa sarcinii) Penis Ejaculare Erecţie 236 | P a g e . În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului: Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului Ochi Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie irisului Fibrele musculare circulare Pupiloconstricţie ale irisului Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea distanţă) de aproape) Glandele Lacrimele Stimularea secreţiei Sudoripare Stimularea secreţiei Salivare Reduce secreţia. intestin gros) Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros. esofag. intestinul subţire. penis) Plămâni Bronhiole Dilataţie Constricţie Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia Tractul digestiv Motilitate Inhibare Stimulare Sfinctere Constricţie Relaxare Ficat Stimularea glicogenolizei Adipocite Stimularea hidrolizei Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine Splină Stimularea contracţiei Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei de păr Uter Contracţie (în caz de sarcină). sistemul urinar şi reproducător. saliva vâscoasă apoasă Stomacale Stimulează secreţia Intestinale Stimulează secreţia Suprarenale Stimulează secreţia renală Inimă Frecvenţa Stimulare Inhibiţie Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie Puterea Stimulare Vasele sanguine Vasocontricţie. ficat. stomac. rectul. inimă. saliva Stimulează secreţia.corpului (plămâni. pancreas. aortă.

190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente 237 | P a g e .K+ . 189 Transmiterea potenţialului de acţiune Fig. 188 Pompa Na+ .ATP – dependentă Fig.Fig.

Fig. 191 Actul reflex 238 | P a g e .

192 Sistemul nervos central Fig. 193 Encefalul 239 | P a g e .Fig.

194 Meningele. 195 Meningele craniene 240 | P a g e .Fig. LCR. ventriculele cerebrale Fig.

Fig. 196 Meningele spinale Fig. 197 Foiţele meningeale. ligamentul denticulat 241 | P a g e .

199 Bariera sânge .encefal 242 | P a g e . 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar Fig.Fig.

Fig. 200 Configuraţia externă a măduvei spinării Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării 243 | P a g e .

202 Fasciul ascendent Fig. 203 Fascicul descendent 244 | P a g e .Fig.

205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian 245 | P a g e .Fig. 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării Fig.

Fig. 206 Reflex somatic polisinaptic Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară) 246 | P a g e .

210 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară Fig. 208 Cerebelul .Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală 247 | P a g e .secţiune sagitală Fig.

vedere mediană Fig. 212 emisferele cerebrale . 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului 248 | P a g e .Fig.

215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului 249 | P a g e .Fig. 214 Lobii emisferelor cerebrale Fig.

Fig. 216 Secţiune frontală prin encefal Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal 250 | P a g e .

Fig. 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală 251 | P a g e .

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală 252 | P a g e .

222 Nervul olfactiv Fig. 221 Nervii Fig.Fig. 223 Nervul optic 253 | P a g e .

trohlear şi abducens Fig. 225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui 254 | P a g e . 224 Nervii oculomotor.Fig.

227 Nervul vestibulocohlear 255 | P a g e . 226 Nervul facial Fig.Fig.

229 Nervul vag 256 | P a g e .Fig. 228 Nervul glosofaringian Fig.

231 Nervul spinal 257 | P a g e .Fig. 230 Nervul accesor şi hipoglos Fig.

Fig. 232 Reflex vegetative Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ 258 | P a g e .

Fig. 234 Principalii centri vegetativi 259 | P a g e .

Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central. ANALIZATORII Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. III. în majoritatea lor. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul prelungirilor neuronilor senzitivi. depinde de structura receptorilor. receptorii sunt împărţiţi în două categorii: 1. Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente: I. Intensitate c. 2. receptorii pot fi: 260 | P a g e . Aceştia manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor. Identificarea tipului de excitant. toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în impuls nervos. la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. Distribuţie spaţială Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj inteligibil sistemului nervos central. în timp ce. excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică. la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. Receptorii. II.CURS 14. Proprietăţi generale ale receptorilor Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. electrici. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă. Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin: a. Segmentul central. La nivelul receptorilor. în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit. Desfăşurare temporară d. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul nervos este transmis la scoarţa cerebrală. Acest lucru permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate. Calitate b. acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici. răspunzând intens unui anumit tip de stimul. chimici. În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei. numit stimul adecvat (specific). În funcţie de natura excitantului. reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă. Spre exemplu. deci a calităţii lui.

Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură.A. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii gustativi. osmoreceptorii. modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. Astfel receptorii pot fi: Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel. corpusculii Ruffini). urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 10 12 ori. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune. chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic. baroreceptorii din plămâni. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. vizuali. Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare. alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii stimulului. Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. C. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină. Adaparea este diferită de oboseală. gustativi au rol în prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Cu cât un stimul va fi mai intens. Adaptarea receptorilor Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp îndelungat. D. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian. receptorii acustico-vetibulari. nociceptori. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului. acesta va genera la nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii pentru Na+. aparatul cardiovascular). În acest sens unii receptori răspund continuu. Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii unui stimul: Meisnner (vârful degetelor. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului. cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. 261 | P a g e . Creierul interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. olfactivi. receptorii pentru aminoacizi). olfactivi. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific. organele cavitare. glucoreceptorii. Toţi receptorii prezintă o caracteristică comună. buzelor). E. Codificarea intensităţii stimulilor. reacţionează la toate tipurile de stimuli de intensitate mare. kinestezici. Când asupra lor acţionează un stimul. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. B. Spre exemplu.

5 m2 şi o grosime variabilă. Formează papilele dermice responsabile pentru dermatoglife. are o grosime de 300 μm . Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă. 236): o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate keratinizate  stratul transparent (lucid): celule poliedrice  stratul cornos: celulele sunt moarte. Analizatorul cutanat Segmentul periferic se găseşte în piele. deci a variaţiei intensităţii stimulului. Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar. senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite semnalul. Straturile cele mai superficiale se desprind. Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii nervoase. fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. cu rol de protecţie contra radiaţiei solare. Conţine capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase. încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală. Stratul profund are rolul de a genera noi celule. conţin keratină şi au aspect solzos. în locul celor exfoliate. Epiderma este într-o continuă regenerare. În cadrul receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul. Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. între 1 şi 4 mm. fenomen numit exfoliere (descuamare).are o întindere de 1. o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi celulare. o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2 urechi. deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare.este de natură conjunctivo-epitelială . 235): . 1. 262 | P a g e . de la o regiune la alta. respectiv amprente digitale. Pielea (Fig. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie riguroasă a zonelor corpului.3 mm. Structura pielii:  epidermul (Fig.  dermul: este un ţesut conjunctiv. Unele celule produc melanina.Codificarea temporală a stimulilor.

hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. 237) o unghiile (Fig. bulbii firelor de păr. dispuse în toate sensurile. limfatice şi terminaţii nervoase libere sau încapsulate. precum şi trunchiuri nervoase. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei  rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte continuu. Conţine vase limfatice şi sanguine. Producţiile pielii  cornoase: o părul (Fig. 2389  glandulare (Fig. o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen. ce formează plexul superficial cutanat. Conţine glomerulii glandelor sudoripare. Glandele sudoripare 263 | P a g e - . vase sanguine.  foliculul pilos: o teaca epitelială internă o teaca epitelială externă o teaca fibroasă  tulpina: o măduvă o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea părului o epidermicula (cuticula): keratină Unghia producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor aspect de lamă subţire:  corpul unghiei. 239): o glandele sebacee o glandele sudoripare - Părul producţie cornoasă filiformă:  rădăcină:  la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui.

loviturilor. Excreţie: realizată prin glandele sudoripare Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii. glomerulare:  glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare  canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por  au rolul de a produce transpiraţia Glandele sebacee sunt glande acinoase. ce se deschid la baza firului de păr produc sebumul cu rol de protecţie a pielii Funcţiile pielii - - protecţie contra microbilor. Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele. produce melanina. când temperatura scade apare vasoconstricţie Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin stagnant) Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie). Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat. vitamina D şi histaminele. radiaţiei solare.- glande tubuloase. Sensibilitatea cutanată (Fig. prin terminaţii nervoase (dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se termină liber sau în corpuscului tactili. 240):  tactilă  termică  dureroasă Sensibilitatea tactilă: mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:  corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)  corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune) Sensibilitatea termică:  corpusculii Krause (pentru rece)  corpuscuii Ruffini (pentru cald) 264 | P a g e - . contra lichidelor şi gazelor. contra dezhidratării. Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2.

Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm Segmentul de conducere: Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din bulbul rahidian. oase. serotonina.. Adaptarea receptorilor algici Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. acizi. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. Odată cu creşterea intensităţii stimulului creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi). fiind mielinizate sau nemielinizate. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză. crampe muscualre. histamina. Tritoneuronul: talamus. diferite de mecanoreceptori sau termoreceptori specifici. ioni de potasiu în exces. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice. cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. Există două arii somestezice: SI şi SII. produsă de calculi biliari. Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale. Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale. acetilcolina. cu o capacitate mare de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. apare în viscere. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. prostaglandine. informând organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa normală. enzime proteolitice. Există la nivelul ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. de arsură. ulcere. 241): caracter difuz. determină apariţia senzaţiilor 265 | P a g e . În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii. unde densitatea receptorilor este ami mică. durerea având un caracter dfuz. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi. în girusul postcentral din lobul parietal. SI primeşte semnale specifice. articulaţii. migrene durere viscerală (Fig. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei somestezice principale. apendicită Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument. dacă sunt injectate în doze mici. spre deosebire de viscere. care apare cu o latenţă mai mare. care determină excitarea receptorilor algici. aceasta poate fi: durere somatică:  superficială:  iniţială  tardivă  profundă: ţesut conjunctiv. Un stimul nociv generează o senzaţie dureroasă dublă. precum: bradichinina.

dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie. Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate. S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase. În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom. Sistemul analgezic al creierului Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: βendorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC
Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242). Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune. Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase. Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului. Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii. Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării. Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. 266 | P a g e

Fusurile neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi conţine 40-50 nuclei. Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase. Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie: a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu lanţ nuclear. b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al măduvei. Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic, împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat. Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie. Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri majore: În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice. În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului. În controlul motilităţii voluntare. Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

267 | P a g e

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea posterosuperioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate 10 000/mm2. Ei măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu talamusul. Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea locurilor cu aer viciat etc. Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga diversitate de senzaţii olfactive. Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor, de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros. Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine. Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor. 268 | P a g e

În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului. 4. ANALIZATORUL GUSTATIV Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi, situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale formate din: celule de susţinere celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246). Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian, excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive. Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide. Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale, cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245): 1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful limbii. 2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI. Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii. 3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii. 269 | P a g e

4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina. Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate. Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide, proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punândule în contact cu alţi receptori. Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe. Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi neplăcere.

5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită (Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente: Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi anterior, corneea: Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere. Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic. Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens. Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre partea posterioară spre cea anterioară sunt: Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine vascularizată, având rol nutritiv. Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul 270 | P a g e

suspensor al cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 6080, sunt alcătuite din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose. Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de lumină ce soseşte la retină. Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă, responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezinta două regiuni importante: Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri. Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile. În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare. În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt: 1. epiteliu pigmentar; 2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu conuri bi bastonaşe; 3. membrana limitantă externă; 4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale; 5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele bipolare; 6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare; 7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi celulele ganglionare; 8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare; 9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare; 10. membrana limitantă internă. Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125 milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu bastonaşe. 271 | P a g e

Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui Zinn. 250)este un lichid incolor. sunt striaţi. 248). delimitată între iris şi cristalin. Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. transparente. Corpul vitros are o formă sferoidală. Mediile refringente (Fig. de către mediile refrigerente ale globului ocular. Ocupă camera posterioară. se va obţine o imagine reală. Anexele de protecţie sunt: sprâncenele. Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un echilibru constant. limfatice şi nervi. răsturnată şi mai mică. ce se formează printr-o activitate secretorie a proceselor ciliare. La exterior este învelit de o membrană numită hialoida. dând boala denumită glaucom. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent. Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină. unde sunt refractate conform legilor refracţiei. colorată. Umoarea apoasă (Fig. Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular. în foveea centralis există numai celule cu conuri. formându-se pe retină imaginea obiectului privit. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică. numită cristaloidă. nutriţia sa făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare. presiunea intraoculară creşte prin formarea continuă normală a umoarei apoase. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi cursul despre muşchi). în număr de 6-7 milioane. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară. cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă. Calea optică 272 | P a g e . localizată între iris şi corpul vitros. pleoapele. sunt mai numeroase în macula luteea. Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. Când se produce o obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei. umoarea apoasă. cristalinul corpul vitros. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei. 254) sunt reprezentate de: corneea transparentă. 253). Cristalinul (Fig. situată înapoia cristalinului. iar aceasta cu o singură celulă multipolară. conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig. de asemenea.Celulele cu conuri (Fig. care spre deosebire de cei intrinseci. la lumină intensă. cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. 250) are forma unei Ientile biconvexe. apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre iris şi cornee. celule nervoase modificate. Anexele ochiului (Fig. 247) Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie. Cristalinul nu conţine vase sangvine.

la albinoşi. unele fibre merg spre nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul sfincter al pupilei (mioza). un sistem de Ientile . Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând chiasma optică. În interiorul globului ocular. În plus.Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. dând o imagine reală şi răsturnată (fig.aparatul dioptric al ochiului. aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Aceasta se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. 255) se petrece la nivelul ochiului. Simplificând. ) Acomodarea (Fig. 253). Organul activ al acomodării este muşchiul ciliar. De la acest nivel. 256). suprafaţa fotosensibilă . unde se află aria vizuală care reprezintă segmentul cortical al analizatorului. ci merg spre coliculul superior. muşchiul ciliar este relaxat. formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină.camera posterioară a globului ocular. cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17 mm în faţ a retinei. 251). în jurul scizurii calcarine. Ca 273 | P a g e . RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. putem considera aparatul dioptric al ochiului ca o singură lentilă convergentă.stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină. Fiziologia analizatorului vizual Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii. altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular. provoacă tulburări de vedere diurnă. comprimând cristalinul. formei şi culorii obiectelor din lumea înconjurătoare. fiind reprezentat de celulele multipolare. Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. tensionată. Aceasta pune în tensiune cristaloida. razele luminoase nu se reflectă. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare. Acesta poate fi comparat cu un aparat fotografic. Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei. Lipsa ei. Axonii proveniţi din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi parte. unde se desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei. Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale. fiecare con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului. iar zonula Zinn. după care ajung în tractul optic opus. format din trei sisteme optice: camera obscură . Receptorii căii optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul geniculat lateral. în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii ochi. Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital. Variaţia acesteia cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. Camera obscură. Când ochiul priveşte la distanţă.

muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. În cazul ochiului miop. pe retina acestora. puterea de acomodare scade datorită scăderii elasticităţii cristalinului. ochiul hipermetrop. ducând la apropierea punctului proxim. În acest mod.urmare. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar punctul remotum. în consecinţă. Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Tensiunea din cristaloidă scade. iar datorită elasticităţii. indiferent de distanţa la care priveşte. fără efortul muşchiului ciliar. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar. care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic. fără acomodare. Punctul cel mai apropiat de ochi. Emetropia şi tulburările ei În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic. EI necesită un efort acomodativ permanent. ochiul hipometrop (miop). Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. În consecinţă. puterea de convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în influx nervos. cristalinul se bombează. la care vedem clar un obiect. fenomen cunoscut sub numele de presbiopie (presbiţie). Ca urmare. punctul proxim se îndepărtează. Cu vârsta. Când privim obiecte aflate în apropiere. la 6 m de ochi. miopul apropie obiectul privit. fără efort acomodativ. care permite ochiului emetrop să vadă clar. se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic. ducând Ia îndepărtarea punctului proxim. suprapuse în mai multe 274 | P a g e . Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă. cu efort acomodativ maximal. acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm. se numeşte punct proxim. Procesele fotochimice din retină Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între 400-750 nm. acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la distanţe mai mici de 25 cm. razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi. iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. se numeşte punct remotum. care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de 6 m. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape. corneea va determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial corespunzător. Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale suprafeţei corneei. Miopia se corectează cu Ientile divergente. există trei tipuri de ochi: ochiul emetrop. raza de curbură a acestuia creşte. Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice. obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente. Pentru a vedea clar. La hipermetrop. iar imaginea obiectelor aflate la infinit este clară.

numite iodopsine. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă culoare complementară care. Bastonaşele conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali. cu pigmentul necesar. va scădea mai ales sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Timpul de adaptare la lumină este de 5 minute. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase apar albe. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă spre centri vizuali. În avitaminoze A. Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină. conurile conţin trei feluri de asemenea pigmenţi. Retinenul este o aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. iar lipsa stimulării. Există mai multe varietăţi de purpur retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual. în amestec cu prima. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual. în primele 5 minute. Conurile conţin trei feluri de opsine numite fotopsine. numit rodopsină. Stimularea conurilor produce senzaţii mai diferenţiate. în timp util. Retinenul provine din vitamina A. opsina. Adaptarea Ia lumină. Opsinele sunt diferite. Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. dă culoarea albă. descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice. inclusiv culoarea albă. Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile "verzi").straturi. Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. se compromite adaptarea la întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric. Structural. 275 | P a g e . În structura lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. Pentru a excita o celulă cu bastonaş. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe. un pigment vizual are două componente: o grupare neproteică. O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile "albastre"). este suficientă energia unei singure cuante de lumină. se pot obţine toate celelalte culori din spectru. Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor. apar negre. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). Mecanismul fotoreceptor. Adaptarea receptorilor vizuali. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte nictalopie. senzaţia de negru. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de lumină albă. datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. potenţial numit receptor sau generator. verde şi albastru sunt culori fundamentale. cantitatea purpurului retinian scade. de zeci de minute şi chiar ore. Vederea alb-negru şi vederea cromatică. retinenul şi o grupare proteică. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. iar cele ce absorb toate radiaţiile. Sub acţiunea luminii. Prin amestecul lor în diferite proporţii. ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi o fază lentă. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o fază rapidă. urmate de apariţia unui potenţial electric. Adaptarea Ia întuneric. Culorile roşu.

şi viceversa. care la rândul lor. precizia vederii în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Ultima staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). Partea comună a celor două câmpuri reprezintă câmpul vizual binocular. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt conduse spre emisfera dreaptă. imaginile proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi. spre exemplu. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Bolnavul vede. dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. provoacă. ei nu văd nimic. spre emisfera stângă. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru. a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat. Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea. iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. senzaţia de roşu. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii diferite de conurile roşii.Transmiterea stimulului vizual. 256). este nevoie de activitatea retiniană. Corespondenţa. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. Perfecţionarea aparatului acustic a 276 | P a g e . Spaţiul cuprins cu privirea se numeşte câmp vizual. Pentru a vedea culoarea neagră. să citească. hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă. Orbii nu văd negru. Câmpul vizual. Totuşi. vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii. noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. Pe baza experienţei anterioare. apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Prelucrarea stimulilor vizuali începe încă de la nivelul retinei. la nivelul neuronilor multipolari. Pe traiectul nervului cohlear se află ganglionul spiral Corti. verzi şi albastre. pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-pontin. Datorită modului particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. La fel se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. iar cele din jumătăţile stângi. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe fiecare din retine. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. Nervul stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. pe scoarţă. hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng. 6. aceasta va transmite un influx nervos care va genera. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Altfel spus. este apreciată distanţa ochi . iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare intermediară din spectru. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări electrice în neuronii bipolari. punct cu punct.obiect.

La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. lumenul melcului osos este compartimentat în: rampa vestibulară. iar în interiorul celui membranos. Grosimea timpanului este de 0. Labirintul osos este format din: vestibul osos canale semicirculare osoase. posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. endolimfa. mai lată la bază şi mai îngustă la vârf. Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în stânca temporalului. cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. se prinde pe osul timpanal care are formă de inel.determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă şi medie.1 mm. 257). Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig. numită ampulă. Urechea externă cuprinde: pavilionul conductul auditiv extern. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. între membrana bazilară. situată la limita dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern. în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate. O altă membrană. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă. este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele extern al melcului osos. care se întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen). Membrana timpanică. muşchiul scăriţei (inervat de facial). situată deasupra membranei vestibulare. Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de tegument. numită membrana vestibulară Reissner. Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior. rampa cohleară (timpanică). care ar putea fi nocive. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. Urechea internă (Fig. fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior. Cele 3 canale semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă. membrana vestibulară şi peretele extern al melcului osos. care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. 277 | P a g e . Muşchii au rol protector. melc osos numit şi cohlee osoasă. săpate în stânca temporalului. prin intermediul trompei. sub membrana bazilara canalul cohlear (melcul membranos). cu un ax osos central. numit columelă. iar la nivelul scăriţei. 260) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică. Datorită acestor membrane. amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare. iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. nicovala şi scăriţa.

peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel. ca şi cele osoase. şi aşezate pe o membrană bazală. 261). Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală. În utricuIă şi saculă se găseşte câte o maculă (Fig. Cele interne sunt dispuse pe un singur rând. Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. acoperit de membrana tectoria (Corti). Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă. numai că vestibulul membranos este format din 2 cavităţi membranoase: utricula. Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu. bazilară şi vestibulară Reissner. sunt perpendiculare unul pe celălalt. ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. numită membrana otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu. De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul endolimfatic comun. acelulară. sub utriculă. ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului. ci numai parţial. formate din celule de susţinere. în general. Cilii sunt înglobaţi. care se întinde pe aproape toată lungimea canalului cohlear.care se sprijină unul pe celălalt prin polul apical. numite otolite. Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos. situate în interiorul labirintului osos. situate în interiorul celor osoase şi. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu alte celule de susţinere mai mici. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă (fig. vestibulară şi cohleară.Ambele rampe. 263). cele externe pe 3-4 rânduri. În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. respectiv utriculară şi saculară. cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului cohlear. într-o structură gelatinoasă. 278 | P a g e . Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. Prezinta 3 extremităţi dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior. Baza tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui. Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere. celulele Deiters. cu a celui osos. în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte. Deasupra cililor auditivi se află membrana tectoria Corti. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. pe un singur rând şi celule auditive externe. terminat printr-un fund de sac endolimfatic. în spaţiul care corespunde celor două membrane. numite stâlpii interni şi externi . Conformaţia labirintului membranos seamănă. pe care nu-l ocupă în întregime. 261). care este localizat într-un canal spiral în columelă. În raport cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne. de două rânduri de celule de susţinere mai înalte. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. Organul Corti se află pe membrana bazilară. În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase. Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti.

când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. cu rol în captarea şi dirijarea sunetului spre conductul auditiv extern. spre măduvă. Unii autori afirmă că proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal. După încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al IIIlea neuron. Ea începe la nivelul pavilionului urechii. Axonul celui de-al III-lea neuron se proiectează în girrul temporal superior. atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă). . . La nivelul acestor doi nuclei se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. un rol important în audiţie revine trompei lui Eustachio. iar la polul bazal. Calea acustică. spre cerebel. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. cât şi prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). spre talamus. Celulele senzoriale ocupă poţiunea superficială a epiteliului. pe faţa sa superioară. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este maximă. 264). . Mecanismul recepţiei auditive. La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe fascicule. localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase.fasciculul vestibulo-cerebelos. iar axonii formează nervul cohlear care se alătură nervului vestibular. iar canalele semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior. Calea vestibulară. care. şi anume: . De aceea. inferior. Sunetul este transmis până la organul Corti. antrenează lanţul celor trei oscioare. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini între zero şi 130 decibeli. este determinată de deplasările endolimfei. Dendritele primului neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti. Dendritele primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare. Celulele senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. unda sonoră pune în vibraţie timpanul. la rândul său. formând perechea VIII (n. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti.fasciculul vestibulo-spinal. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic. Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static. consecutiv mişcărilor capului. Acesta pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte.fasciculul vestibulo-nuclear. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. care se găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. Transmisia aeriană este cea fiziologică. Stimularea celulelor senzitive cu cili din macule şi creste ampulare. lateral şi medial). spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte. iar axonii formează ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). prin fibre talamo-corticale se proiectează spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o cupulă gelatinoasă. prin care se echilibrează 279 | P a g e .Crestele ampulare (Fig. de aici.fasciculul vestibulo-talamic. La capătul acestuia. terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa.

În acest mod. Senzaţia şi perceptia auditivă. în sens opus deplasării. iar hiperpolarizările. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele. se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali. Când capul şi corpul suferă accelerări liniare (înainte. excitaţiile sonore. Simţul vestibular nu este propriu-zis un simţ al echilibrului. FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. declanşând. Aria acustică are o organizare tonotopă. însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă). Această specializare tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. În jurul ariei primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. perilimfei şi endolimfei. care trimit impulsuri spre centri. Sunetele de o anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari. 262). separate în frecvenţele componente la nivelul membranei bazilare. în timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune. în sensul că sunetele joase activează neuroni din porţiunile anterioare. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite.). le hiperpolarizează. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în circumvoluţia temporală superioară. ferestrei ovale. Transmiterea stimulului auditiv. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare.presiunea aerului din urechea medie cu presiunea atmosferică. Vibraţiile antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. Înclinarea capului într-o parte determină 280 | P a g e . o reduc. De la oscioare. vizual. tactil şi de cerebel). anumiţi neuroni coliculari. fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig. ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează echilibrul (alături de analizatorul kinestezic. în vederea menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în faţă. iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul. anumiţi neuroni talamici. ce primeşte informaţii acustice de la ambele urechi. Când capul stă nemişcat. forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai dense ca endolimfa. prin intermediul centrilor nervoşi. vibraţiile sonore se transmit succesiv. iar înclinarea lor în direcţie opusă. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate. Rolul utriculei şi saculei. înapoi sau lateral). iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana bazilară. otolitele apasă prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale. În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. Aceasta este aria acustică primară.

spre formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului. pentru menţinerea automată a echilibrului. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. pentru reglarea tonusului muscular şi a posturii corpului. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului. spre nucleii motori ai nervilor oculari. Rolul nucleilor vestibulari. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai multe direcţii: spre arhicerebel. asigurând fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului. Acest model de stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii suferite de cap (fig. descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. asigurând senzaţia vestibulară conştientă. de mişcarea circulară derulată. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv. Rolul canalelor semicirculare. Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale semicirculare. spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală. ). centrii nervoşi iau cunoştinţă. în orice moment. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a capului. Recepţionarea mişcărilor circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal. în vecinătatea ariilor acustice din girul temporal superior. orizontal şi sagital) ale spaţiului. este excitat organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. 281 | P a g e . Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal). Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării.creşterea tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc.

Figura 235 Structura pielii Figura 236 Epidermul 282 | P a g e .

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei Figura 239 Glandele tegumentare 283 | P a g e .

Figura 240 Receptorii din tegument Figura 241 Durerea viscerală raportată 284 | P a g e .

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv 285 | P a g e .

Figura 244 Receptorii gustativi Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale 286 | P a g e .

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative Figura 247 Globul ocular şi organele anexe 287 | P a g e .

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară Figura 249 Globul ocular Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular 288 | P a g e .

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului Figura 252 Straturile retinei 289 | P a g e .

Figura 253 Mioza şi midriaza Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş 290 | P a g e .

Figura 255 Formarea imaginii pe retină Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale 291 | P a g e .

Figura 257 Structura urechii Figura 258 Urechea medie 292 | P a g e .

Figura 259 Urechea internă Figura 260 Secţiune prin cohlee 293 | P a g e .

Figura 261 Receptorii auditivi Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare 294 | P a g e .

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Crestele ampulare 295 | P a g e .

2) Glandele endocrine formează un sistem propriu. unde anumite structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. În schimb. sistemul endocrin. dar efectele sunt de durată. alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. rinichii. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei. celulele mucoase ale duodenului şi placenta. sudoripare. Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene. Hormonii şi modul lor de acţiune Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. În plus faţă de glandele enumerate mai sus. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. numite celule ţintă. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute. în scrot. deoarece prezintă şi porţiune exocrină. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană. Pe de altă parte. în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. 265). mucoase. Acţiune lor este lentă. Acestea prezintă ducte prin care este transportat produsul de secreţie. 296 | P a g e . Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp. hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului. în cutia craniană. produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau în lichidul interstiţial. Glandele sistemului endocrin Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai multe regiuni ale corpului (Fig. organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul. anumiţi hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. glandele salivare.CURS 15. Hipotalamusul. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte. în funcţie de structură şi funcţie: 1) Glande exocrine: ex. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul. stomacul. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule. Aceste glande nu prezintă ducte. unde îndeplinesc funcţii specifice. SISTEMUL ENDOCRIN Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari.

Hipofiza (glanda pituitară) Hipofiza este localizată la baza creierului. provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Fiecare hormon este secretat de celule diferite. când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge. Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către anumite glande. cum ar fi medulosuprarenala. Structural şi funcţional.Controlul secreţiei hormonale Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate. până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat. cât şi LH. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient hormon. Acesta provine prin capilarizarea arterei hipofizare superioare. LH) Hormoni nontropi (STH. Eliberarea lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori. în regiunea diencefalului. 297 | P a g e . Este foarte bine vascularizată. Cele mai importante creşteri ale concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. prolactina – PRL) 1. În acest caz. hipofiza este divizată în: . Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1. FSH. Adenohipofiza produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă. Hormonii produşi de adenohipofiză Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul şi hipofiza. La făt există un lob intermediar. unde se încarcă cu factori eliberatori.Lobul anterior (adenohipofiza) . care secretă atât FSH.Lobul posterior (neurohipofiza). Glanda va elibera din nou hormonul. somatotrop) este un hormon de natură proteică. numite factori eliberatori. influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa. ACTH. Astfel. care la adult este unit cu adenohipofiza. fiind ataşată de hipotalamus prin tija pituitară. având funcţii multiple. Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. sângele arterial care ajunge la hipofiză. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. cu excepţia celulelor gonadotrofe. Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Hormonul de creştere (STH. Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă.3 cm în diametru. trece întâi prin hipotalamus.

. Reglarea secreţiei STH-ului . gonadali. Dacă hipersecreţia survine la maturitate. relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă. muşchilor.(creşterea concentraţiei plasmatice) o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a nefronilor.  Glucidic: o Hiperglicemie o Stimulează glicogenoliza o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente (acţiune antiinsulinică)  Electrolitic: o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+. . etc. intensificând proteinosinteza. adenocorticotrop. după osificarea cartilajelor de creştere. inteligenţa normală şi comportament pueril. viscere). Se caracterizează prin întârzâierea creşterii. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea scheletului şi apariţia gigantismlui. viscerelor. Mg2+. caz în care STHul acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni. a maturizării sexuale.  Lipidic:  stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite  creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină  stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. hiperaminoacidemia. 272). mai ales cea musculară. ţesutului conjunctiv.Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie.  Acţionează asupra metabolismului:  Proteic: stimulează transportul aminoacizilor. K+.). falange). are loc creşterea ţesuturilor moi (piele. 298 | P a g e . Cl.Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina.Efectele biologice:  Creşterea scheletului.Hipoglicemia. În hiposecreţie apare nanismul hipofizar. cruţându-se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei. Na+. boală numită acromegalie (Fig. limbă. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor ca sursă energetică. Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi calcifierii. stressul stimulează secreţia de STH.

FSH stimulează testiculele să producă spermatozoizi.Expunerea corpului la factori stresanţi. LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben.CRH (hormon eliberator de corticotropină) . Acest lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH). Este eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului. Hormonul corticotrop (ACTH) Este un hormon de natură proteică. Reglarea secreţiei: . Frigul. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală. LH-ul este numit hormon stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să producă testosteron. după cât se pare. LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul. împreună formând gonadotropinele. De asemenea. Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. de asemenea. Reglarea se realizează. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. prin GnRH-ul produs de hipotalamus. Hormonul melanocitostimulator (MSH). FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. Prolactina este secretată atât la femeie. De asemenea. 7. Sinteza TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Prolactina. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. prin feedback negativ. stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele 299 | P a g e . dar funcţionează după parturiţie. La femei. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi inhibată de dopamină. La femei. şoc electric.Prin feed-back. 3. 4. frig. Hormonul foliculostimulant (FSH). Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. stimulează secreţia de estrogeni. cât şi la bărbat. Hipotalamusul are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină. 1. 5. numit dopamină. traume fizice. cum ar fi: expunerea organismului la eter. căldură. emoţii cresc secreţia de ACTH. în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi . Hormonul luteotrop (LH).2. dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei granulelor de melanină din melanocite. La bărbaţi. La bărbat. Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este foarte bine elucidată. stresul emoţional stimulează sinteza de TSH. declanşând astfel naşterea. stimulează producerea de progesteron. 6.

Hormonul antidiuretic (ADH). În cazul lezării hipotalamuslui sau a neurohipofizei. ca şi ocitocina. împreună cu prolactina. Din punct de bedere structural (Fig. Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care există foliculi tiroidieni. apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie. având efect calorigen  Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active (mai puţin creier. nelinişte Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină vasoconstricţie. în concentraţii ridicate. Rolul hormonilor tiroidieni: Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează diferenţeierea neuronilor. determinând ejecţia laptelui. uter. dedesubtul laringelui. Funcţia principală a hormonului este reducerea cantităţii de apă eliminată prin rinchi. nervi şi celule parafoliculare. Celulele parafoliculre produc calcitonina. Prezintă 2 lobi de circa 5 cm fiecare. formarea tecii de mielină şi a sinapselor) Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din organism Pe sistemul nervos determină iritabilitate. stimulează oxidările celulare. 266). testicule)  Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză. În interiorul folicului există un coloid. realizată prin stimularea reabsorbţiei. ADH-ul este. secreţia lactată Menţin greutatea corpului în limite fiziologice Influenţează metabolismul:  Energetic: stimulează consumul de O2. glicogenoliză hepatică 300 | P a g e . delimitate de un epiteliu coboidal. cântărind cam 25 g. vase de sânge. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină. un hormon polipeptidic produs de hipotalamusul anterior. a căror secreţie este controlată de către TSH. determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină Menţin. creşterea catabolismului tisular de glucoză. Glanda tiroidă Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. 2. situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. la nivelul tubului contort proximal. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min). 267). Oxitocina administrată după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea. Foliculii ovarieni sunt structuri sferice.galactofore ale glandelor mamare. 1.

anemie. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei. Reglează nivelul calciului sanguin. lipogeneză din glucide). situate pe faţa posterioară a tiroidei. iar celulele β produc insulina. anatomic şi funcţional. la mijloc şi zona reticulată. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Paratiroidele Sunt 2 glande pereche. Structural. Pancreasul endocrin (Fig. Îndepartarea glandelor suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. Aceste animale pot fi menţinute mult 301 | P a g e . Fiecare este formată dintr-o porţiune corticală şi una medulară. Corticosuprarenala (CSR) Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. cu rol de susţinere. la interior. stimularea oxidărilor celulare. Glucagonul are efect hipergliceminat (glicogenoliză. în funcţie de nivelul glicemiei. 273) 2. reacţii motorii şi psihice întârziate. Epiteliul secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie. formate din mai multe tipuri de celule. Rolul hormonilor steroizi este vital. structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul). Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice  Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge. creşterea în greutate. 268) Pancreasul este o glandă mixtă. diferite din punct de vedere embriologic. în contrast cu medulara. diseminate printre celulele oxifile. Ei au o structură sterolică (provin din colesterol). căderea prului. zona fasciculată. uneori enoftalmie Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală. Celulele α produc glucagon. Medulosuprarenala este formată din celule mari. Glandele suprarenale (Fig. glandele sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. scade nivelul de coşlesterol) Tulburări: Hiposecreţie: În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian La maturitate: mixedem. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale. Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans. de formă ovală. lipoliză). ce prezintă granule de neurosecreţie. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat. senzaţia permanentă de frig. 270) Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. gliconeogeneză. Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant (glicogenogeneză. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. având efect hipocalcemiant. având efect hipercalcemiant.

Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. Medulosuprarenala Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul crestelor ganglionare. Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt secretaţi în zona fasciculată. modificări ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice. Când sunt secretaţi în exces hormonii sexului opus. prin acţiunea sa de reţinere a Na + în organism. Anatomic şi funcţional. de 20%. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. De fapt. Acţiunea acestora se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor. diabet şi hipertensiune. glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice. la nivelul ficatului (gluconeogeneza). Inhibă absorbţia lipidelor.). ei sunt împărţiţi în trei grupe: Mineralocorticoizii. Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. cresc diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. Hipersecreţia duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului.timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. Aldosteronul. lipidelor şi protidelor. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR (boala Addisson). Activează catabolismul proteic şi lipidic. precum şi în echilibrul acido-bazic. Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi determină edeme şi hipertensiune. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei sistemului nervos simpatic. Creşte secreţia de pepsină şi HCl. Ei sunt: adrenalina în proportie de 80% şi noradrenalina. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi. La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na + în schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. cresc eliminările de azot. medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri. Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării caracterelor sexuale secundare. mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc. la terminaţiile simpatice din ţesuturi 302 | P a g e . Se produce potasiurie şi acidurie. Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. are rol în menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin. unii androgeni (asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare). creşte filtrarea glomerulară. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison. inhibă mucusul gastric şi intestinal. incapactitate de concentrare. Sunt secretaţi de zona glomerulară. Bolnavii prezintă obezitate. apar semne de masculinizare a femeilor (barbă. Asupra sistemului nervos. urmată de hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort). În funcţie de acţiunea principală exercitată de aceşti hormoni. Ei stimulează procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide. Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni. Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. cu reprezentantul principal aldosteronul.

Substanţa are o puternică acţiune antigonadotropă. simpatic.). sunt mediatori chimici ai S.N. Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de încordare neuropsihică. mucoase şi viscere. Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de către grupuri de cercetători români (Milcu. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din piele. contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr. Produc alertă corticală. Pavel). atât în metabolismul lipidic. protidic şi glucidic. În întuneric melatonina creşte. prin intermediul nervilor simpatici. Extractele de epifiză au efecte metabolice. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent. Denumită glandă pineală. Neacşu. Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia sfinctereIor. EPIFIZA (269) Şcoala românească de endocrinologie (Parhon. Inhibă majoritatea secreţiilor. după care involuează. Aceşti hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi interne. Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S. Creşte excitabiltatea inimii. datorită formei sale de con de pin. Contractă splina şi ficatul. înconjurate de o bogată reţea vasculară. Structurile secretorii sunt reprezentate de cordoane celulare nevroglice (pinealocite). Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.N. vasoconstricţie şi hipertensiune. Adrenalina are efecte predominant metabolice şi energetice. Epifiza are strânse legături cu retina. Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie. Alte acţiuni . Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi. traumatisme. Acest hormon are o acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor.dilată pupila. frânând funcţia gonadelor. Până acum a fost identificată melatonina. Epifiza este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă. Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. cât şi în cel mineral. Stimulii luminoşi produc. 303 | P a g e . Hiperfuncţia se întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. şi conţine numeroase fibre simpatice. derivat al serotoninei. de emoţii. Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia bronhiilor. cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule şi prelungiri). Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici sunt: Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie. în special anti LH. simpatic. anxietate şi frică.se eliberează aceleaşi catecolamine în proporţie inversă. mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi cvadrigemeni anteriori. frig sau de căldură excesivă etc. o reducere a secreţiei de melatonină. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.

La pubertate involuează. Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi.TIMUSUL Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei. Este o glandă cu structură mixtă.rol de organ limfatic central . de epiteliu secretor şi organ limfatic. care determină involuţia acestui organ. fără a dispare complet. Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici. Îndeplineşte în organism funcţii importante: . imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule limfoformatoare de tip "T". se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus: .acţiune de stimulare a mineralizării osoase. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule reticulare între care se află timocite. 304 | P a g e . Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare.acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor. . până la pubertate. . Se dezvoltă din endoderm. Are localizare retrosternală (Fig. amigdalele etc.rol de glandă endocrină. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem). splina. 271).efecte de frânare a mitozelor.).

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină 305 | P a g e .

localizare Figura 267 Structura tiroidei 306 | P a g e .Figura 266 Tiroida .

Figura 268 Pancreasul endocrin Figura 269 Epifiza 307 | P a g e .

Figura 270 Glanda suprarenală 308 | P a g e .

Graves 309 | P a g e .Figura 271 Localizarea timusului Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH Figura 273 Boala Basedow .

BIBLIOGRAFIE Cârmaciu.. The McGraw−Hill Companies. Editura Medicală. Iaşi. 2001 310 | P a g e . Torsan. Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie Soru Eugenia. Anatomia şi fiziologia omului. Textbook of medical Physiology. Iaşi... Bucureşti. H. 1967 Planşele . 2006 Guyton. TH.. Eleventh edition. Bucureşti. 1982 Van De Graaff. C. 2007 Hriţcu.E. 2008 Neagu. The McGraw−Hill Companies. V. Anatomia şi fiziologia omului... I. I. L. Editura Pim. Biochimie medicală.. 1983 Ellis. 2006 Hefco. C. vol.. reproducerea şi funcţiile de nutriţie). Human anatomy. Bucureşti. Hall. R. C. Petricu. Human anatomy. Ed. L. L. Didactică şi pedagogică.. Eleventh Edition.. J.A. I. Blackwell Publishing. Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin. Niculescu. 2001 Voiculescu. Clinical Anatomy.. II. C.. Editura Medicală. Editura Tehnopress. Hriţcu. A.. Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii .Van De Graaff. Elsevier Saunders.