Romanitatea românilor Romanitatea românilor reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Această idee a reţinut de-a lungul vremii atenţia cronicarilor, oamenilor politici, geografilor, dar cei care au dezbătut cel mai mult tema romanităţii românilor au fost istoricii. Ei au dorit să demonstreze în numeroase rânduri continuitatea dacica în timpul stăpânirii romane, continuitatea daco-romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii române şi a poporului român, precum şi formarea conştiinţei de neam. Primii care au vorbit despre originea romană a românilor au fost cronicarii secolelor X-XIII , care i-au amintit pe aceştia sub diferite denumiri, care sugerau originea lor etnică ( “daci”, “geţi”, “romei”, “romani”, “vlahi” ). Dintre aceşti cronicari îi amintim pe Anonymus, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Simon de Keza. Ideea romanităţii românilor a fost abordată în Evul Mediu şi de către cărturarii umanişti. Aceştia activau pentru trezirea conştiinţei contemporanilor în vederea opririi expansiunii otomane, ce punea în pericol întreaga Europă. În acest context, a fost suscitat interesul pentru statele româneşti, care jucau un rol activ în cruciadele antiotomane. Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român (sec. al XV-lea). Pe lângă numeroasele elemente comune ale limbii latine şi române, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie al cărei fondator a fost împăratul Traian. Ideile umaniştilor italieni s-au răspândit şi la curţile europene. Ca atare, umanistul italian Antonio Bonfini ce trăia la curtea regelui Ungariei ( sec. XVI) preciza că “din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi de ceilalţi împăraţi s-au tras românii”. De altfel, Bonfini îşi exprimă şi admiraţia pentru modul în care a supravieţuit “vechea limbă a Romei printre români”. Începând cu sec. al XVII-lea, cronicari români precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce au susţinut ideea romanităţii românilor, prin aducerea unor dovezi despre originea lor latină, vechimea lor şi continuitatea lor pe aceste meleaguri. În secolul al XVIII-lea, Transilvania a devenit provincie habsburgică (1699) şi a cunoscut un proces de integrare în imperiu. Românilor nu li se recunoştea nici naţiunea, nici religia, de aceea au început un proces de emancipare naţională. Pentru a înăbuşi această emancipare, austriacul Frantz Sulzer a lansat teoria imigraţionistă potrivit căreia românii au venit mai târziu în Transilvania de la sudul Dunării. Răspunsul la această teorie a venit din partea membrilor Şcolii Ardelene(Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu) care au afirmat în lucrările lor originea romană, vechimea şi continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii. În secolul al XIX-lea, Transilvania a fost anexată la Ungaria (1867) şi a fost supusă unui proces de deznaţionalizare (legi care îi excludeau pe români). Românii au declanşat mişcarea naţională pentru recunoaşterea drepturilor lor. În acest context, Robert Roesler dezvoltă teoria lui Frantz Sulzer spunând că dacii au fost distruşi ca popor în urma cuceririi romane(1), Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani(2) şi că toţi locuitorii au părăsit Dacia în 271-275(3). Răspunsul la această teorie vine din partea istoricilor români: Bogdan Petriceicu Haşdeu şi A.D. Xenopol,Gheorghe Brătianu; aceştia au susţinut: continuitatea dacilor în epoca stăpânirii romane demonstrată de dovezi epigrafice, lingvistice, arheologice şi numismatice(1); romanizarea a început înainte de cucerirea romană prin influenţa culturii materiale exercitată asupra dacilor, prin intermediul armatei şi administraţiei, a coloniştilor şi a veteranilor şi a avut un caracter organizat şi masiv(2), iar izvoarele arheologice, lingvistice, epigrafice şi numismatice dovedesc continuitatea daco-romană dupa 275(3). Aşadar, românii au avut conştiinţa originii latine , a vechimii, a continuității în tot cursul secolelor trecute, fapt ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi a realizării statului român unitar. Necesitatea studierii acestui subiect vine din aceea că un popor nu poate exista în istorie fără să-şi cunoască originea, nu poate avea astfel identitate şi autenticitate în istorie. Necunoaşterea originilor poate reprezenta un pericol, căci alte popoare pot emite pretenţii nefondate referitoare la preeminenţa lor în acest spaţiu, aşa cum s-a întâmplat de exemplu în timpul dualismului austro-ungar cu Transilvania.