UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării CLUJ-NAPOCA

BLACK SWAN
Analiză simbologică şi semiologică
COMUNICARE SIMBOLICĂ ianuarie 2012

Stan Elisabeta Ecaterina Producţie Media, Master, Anul I

CONŢINUT TEORETIC documentare

“E îndeajuns de surprinzătoare constatarea că M. Bonaparte, în autoanaliza ei, n-a determinat arhetipul mamei pornind de la viziunea atât de tenace şi atât de capitală a uriaşei păsări de culoarea curcubeului care-i obsedează copilăria de orfană.1 Această pasăre, atât de puţin pasăre, în culori irizate şi încântătoare, nu e de fapt asimilată mamei decât prin subterfugiul anamnezei individuale, prin intermediul unui opal oferit realmente de-o prietenă mamei analistei.” Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p. 222. „În timp ce gândirea solară numeşte, melodia nocturnă se mulţumeşte să pătrundă şi să dizolve; e ceea ce Tieck nu conteneşte să repete: dragostea gândeşte în sonorităţi duioase, întrucât gândurile sunt mult prea îndepartate. Aceste reverii despre fuziunea melodică, pe care le găsim atât la Jean Paul cât şi la Brentano, sunt destul de înrudite cu concepţia tradiţională chineză despre muzică. Muzica este considerată o unire a contrariilor, îndeosebi a cerului şi a pământului, şi fără a intra de pe-acum în consideraţii aritmologice şi ritmologice, putem spune că ola vechii chinezi ca şi la poeţii romantici sonoritatea muzicală e resimţită drept fuziune, drept comuniune a macrocosmosului şi microcosmosului. Simbolismul melodiei e aşadar, ca şi cel al culorilor, tema unei regresiuni către aspiraţiile cele mai primitive ale psihismului, dar şi modalitatea de-a exorciza şi de-a reabilita printr-un soi de eufemizare constantă însăşi substanţa timpului. „ Gilbert Durand, op. cit., p. 222. „În tradiţia occidentală modernă, ilustrată de doctrina alchimistă, mama Louisine, locuitoarea apelor, e numele propriu al aquaster-ului alchimiştilor.2 Acesta din urmă e principiul acelei materia cruda, confusa, grossa, crassa, densa. Principiu al sufletului vital care, dintre toate concepţiile lui Paracelsus, ar fi cea care se apropie cel mai mult de noţiunea de inconştient.3 Imaginea Mamei Louisine ar fi deci o proiecţie a inconştientului abisal, nediferenţiat şi originar, nuanţat, în doctrina lui Jung, de feminitatea proprie masculinei anima.” G. Durand, op. cit., p. 224-225. „Însemnătatea microcosmică acordată locuinţei indică deja primatul acordat în constelaţia intimităţii imaginilor spaţiului fericit, centrului paradisiac.” G. Durand, op. cit., p. 239.

Definirea durandiană a noţiunilor: idee, imagine, semn, simbol, arhetip, schemă, regim şi imaginar.
1

M. Bonaparte, Psychanalyse et Antropologie, p. 90, citat în Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, trad. Marcel Aderca, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
2 3

Jung, Paracelsica, p.95, citat în Gilbert Durand, op.cit., p 224. Jung, idem, p. 130, citat în Gilbert Durand, op.cit., p 224.

„Departe de a avea prioritate asupra imaginii, ideea n-ar fi decât angajarea pragmatică a arhetipului imaginar, într-un context istoric şi epistemologic dat.” G. Durand, op. cit., p. 53. „După cum spune Jung, imaginile care slujesc drept bază unor teorii ştiinţifice se menţin în cadrul aceloraşi limite...ca acelea care inspiră basmele şi legendele.” Jung, Types of Psychology, p. 310-311, citat în G. Durand, op. cit., p. 53. „Semnul este semnalul contingent al unui semnificant.” „Ceea ce diferenţiază arhetipul de simplul simbol e în genere tocmai lipsa lui de ambivalenţă, universalitatea lui constantă şi adecvarea lui la schemă: roata, de pildă, e marele arhetip al schemei ciclice, căci nu vedem ce altă semnificaţie imaginară i s-ar putea da, în vreme ce şarpele nu e decât simbolul ciclului, simbol foarte polivalent.” Durand, op. cit., p. 53. „Gesturile diferenţiate în scheme, în contact cu mediul ambiant natural şi social, vor determina marile arhetipuri.” Durand, op. cit., p. 52. „În prelungirea schemelor, a arhetipurilor şi a simplelor simboluri putem reţine mitul,un sistem dinamic de simboluri, de arhetipuri şi de scheme, sistem care, sub impulsul unei scheme, tinde să se realizeze ca povestire. Mitul e deja o schiţă de raţionalizare întrucât utilizează firul unei expuneri în care simbolurile se transformă în cuvinte şi arhetipurile în idei. Mitul explicitează o schemă sau un grup de scheme. Aşa cum arhetipul favoriza ideea şi simbolul zamislea denumirea, putem spune că mitul favorizează doctrina religioasă, sistemul filozofic sau, cum bine a remarcat Bréhier, povestirea istorică şi legendară. Organizarea dinamică a mitul corespunde adeseori cu organizarea statică pe care am denumit-o constelaţie de imagini. Metoda convergenţei scoate în evidenţă acelaşi izomorfism în constelaţie şi mit. În sfârşit, acest izomorfism al schemelor, al arhetipurilor şi al simbolurilor mitice sau al constelaţiilor statice ne va duce la constatarea existenţei anumitor protocoluri normative ale reprezentărilor imaginare, bine definite şi relativ stabile, grupate în jurul schemelor originale şi pe care le vom numi structuri. Grupările de structuri învecinate definesc un Regim al imaginarului.„ Durand, op. cit., p. 54-55. „Semantic vorbind, se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil: noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul Diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei.” Durand, op. cit., p. 67. „Schema este o generalizare dinamică şi afectivă a imaginii, ea constituie factivitatea şi nonsubstantivitatea generală a imaginarului. Mai multe scheme alcătuiesc scheletul dinamic, canavaua funcţională a imaginaţiei.” Durand, op. cit., p. 52.

„Imaginarul nu e nimic altceva decât traseul în care reprezentarea obiectului se lasă asimilată şi modelată de către imperativele impulsionale ale subiectului.” G. Durand, op. cit., p. 37. „Imaginarul este răscrucea antropologică care îngăduie luminarea unui anume demers al unei ştiinţe umane prin cutare alt demers al altei ştiinţe.” G. Durand, op. cit., p. 19. „Departe de a fi un produs al refulării, imaginaţia e dimpotrivă originea unei defulări.” G. Durand, op. cit., p. 36. „Ideologia regală implică, sub o formă sau alta, ridicarea la cer. Penele de păsări constituiau, pentru taoiştii şi alchimiştii din China, unul din simbolurile cele mai frecvente ale zborului şamanic. Zborul celest aparţine magicienilor, înţelepţilor şi misticilor de tot felul. Zborul semnifică plastic capacitatea unor indivizi de a-şi abandona corpul şi de a călători în spirit. Prin extaz, zburătorul (şamanul), devine egalul zeilor, al morţilor, al spiritelor.” Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2008. Capitolul - Simbolismul ascensiunii şi visele treze p. 106-111 Despre zborul magic „Neofitul moare pentru viaţa sa infantilă, profană, neregenerată pentru a învia într-o nouă existenţă sanctificată. El reînvie într-un mod de a fi care face posibilă cunoaşterea, conştiiţa, înţelepciunea. Iniţierea echivalează cu o maturaţie spirituală.” M. Eliade, idem. Capitolul – Mistere şi regenerare spirituală p. 206-211 Despre mister şi iniţiere „Omul îşi ucide existenţa profană, istorică, uzată, pentru reintegrarea unei existenţe imaculate, neatinse în timp. Veritabila ştiinţă, cea transmisă de mituri şi simboluri, nu este accesibilă decât în cursul sau în urma unui proces de regenerare spirituală realizată de moartea şi învierea iniţiatică.” M. Eliade, idem. Capitolul – Mistere şi regenerare spirituală p. 231-236. Despre simbolismul morţii iniţiatice „O caracteristică esenţială a simbolismului religios este plurivalenţa sa, capacitatea de a exprima simultan mai multe semnificaţii a căror solidaritate nu este evidentă în planul existenţei inedite.” M. Eliade, Mefistofel şi Androginul, trad. Alexandra Cuniţă, Bucureşti: Humanitas, 1995, p 195. „Dintr-un anume punct de vedere, se poate spune că o parte din credinţele ce implică coincidentia oppositorum trădează nostalgia unui Paradis pierdut, nostalgia unei stări paradoxale în care contrariile coexistă fără a se înfrunta şi unde pluralităţile configurează aspectele unei misterioase Unităţi.” M. Eliade, idem, p 155. „Înainte de a deveni concepte filozofice prin excelenţă, Unu, Unitatea, Totalitatea constituiau nostalgii care se dezvăluiau în mituri şi credinţe şi se împlineau în rituri şi tehnici mistice. La

nivelul gândirii presistematice, misterul totalităţii reflectă strădania omului de a accede la o perspectivă în care contrariile se anulează, Spiritul Răului se dovedeşte stimulator al Binelui, Demonii apar ca aspect nocturn al Zeilor.” M. Eliade, idem, p 115-116. „Complexul coincidentia oppositorum trezeşte totdeauna sentimente ambivalente: pe de o parte, omul este obsedat de dorinţa de a scăpa din situaţia sa particulară şi de a reintegra o modalitate transpersonală; pe de altă parte, el este paralizat de teama de a-şi pierde identitatea şi de a se uita pe sine.” M. Eliade, idem, p 116. „Androginia este simbolic reactualizată prin rituri. Angroginizarea rituală are scopuri multiple, iar morfologia ei este extrem de complexă. […] accesul la sexualitate este una din consecinţele iniţierii, semnificaţia profundă a acestui rit pare a fi următoarea: nu poţi deveni un bărbat adult pe plan sexual înainte de a fi cunoscut coexistenţa sexelor, androginia; altfel spus, nu poţi accede la un mod de a fi particular, bine determinat, înainte de a fi cunoscut un mod de a fi total.” M. Eliade, idem, p 104-105. „Schimbarea rituală a costumelor implică o inversare simbolică a comportamentelor, servind drept pretext bufoneriilor carnaveleşti ca şi libertinajului Saturnaliilor. Inversarea comportamentelor presupune confuzia totală a valorilor – notă specifică a oricărui ritual orgiastic.” M. Eliade, idem, p 106. „Eforturile depuse de om pentru depaşirea contrariilor îi permit să iasă din situaţia lui inedită şi personală, şi să se ridice la o perspectivă transsubiectivă; Cu alte cuvinte, să ajungă la cunoaşterea metafizică. În experienţa imediată, omul este alcătuit din perechi de contrarii. Mai mult: nu numai că deosebeşte plăcutul de neplăcut, plăcerea de durere, prietenia de duşmănie, dar este chiar înclinat să creadă că aceste contrarii sunt valabile şi în absolut; altfel spus, că realitatea ultimă poate fi definită prin aceleaşi perechi de contrarii ce caracterizează realitatea inedită, în care omul este cufundat prin simplul fapt că traieşte în Lume.” M. Eliade, idem, p 87. „ARIPĂ: Este o metonimie a zborului, elevaţiei, rapidităţii, uşurinţei, imponderabilităţii, transcenderii realului, năzuinţei spre ideal. Îngerii, ca simboluri ale fiinţelor spiritualizate, poartă aripi. Aripile mai semnifică şi eliberarea, victoria, inspiraţia poetică. Aripile de ceară(cf. Icar) sau aripile unor animale nocturne (liliacul) semnifică şi căderea sau imaginaţia perversă. ASCENSIUNE: Mişcarea de jos în sus, fie căe urcarea unui munte, urcarea treptelor unui templu, ridicarea în aer etc, reprezintăo elevaţie spirituală, o depăşire a condiţiei terestre, o mişcare de sfinŃenie şi de autodepăşire, o apropiere de valorile absolute ale cerului. ANDROGIN: Fiinţă fabuloasă, jumătate bărbat şi jumătate femeie. După Platon („Banchetul"), scindarea celor două jumătăţi ar fi dus la apariţia dragostei ca atracţie reciprocă şi ca tendinţă de reunificare a lor. Este simbolul nediferenţierii originare, al ambivalenţei, armonizării şi contopirii contrariilor (coincidentia oppositorum), totalităţii, autarhiei, plenitudinii, al (bi-)unităţii divine.

GEMENI: Toate mitologiile lumii manifestă interes deosebit pentru tema gemenilor, strâns legată de androginitatea sau dualitatea fiinţelor primordiale. Gemenii divini (Castor şi Pollux, Aşvinii, Romulus şi Remus etc.) populează miturile popoarelor indoeuropene. Ei sunt de acelaşi sex sau de sex diferit (Yavia şi Yami— în Vede, Yimaşi Yimak —la iranieni, Apollo şi Artemis — la greci etc). Mitul şi simbolul gemenilor exprimă ideea diferenţierii Unului, separaţia, polaritatea, dar şi armonia sau complementaritatea contrariilor, reducţia multiplului la Unu. Gemenilor li se atribuie o forţă divină sau demonică; de aceea, în unele tradiţii ei erau omorâţi (la populaţiile bantu din Africa) sau divinizaţi şi temuţi. Se crede că la naşterea gemenilor intervine un zeu sau un demon. în cultura indoeuropeană li se atribuie, de regulă, calităţi benefice. Dioscurii (Castorşi Pollux) sunt zei vindecători, apărători ai luptătorilor şi ocrotitori ai marinarilor. Ei sunt eroi civilizatori. Gemenii apar adesea în rolul eroilor întemeietori de state, cetăţi, oraşe (Romulus şi Remus). în tradiţia culturală europeană târzie (mai ales la romantici), tema gemenilor va fi legatăde ceaa dublului (omul şi umbra sa), tratată sub un aspect dramatic, deşi există şi o lungă tradiţie literară în care genialitatea devine o sursă a erorilor şi farselor comice. LEBĂDĂ: Prin frumuseţea şi graţia ei, această pasăre parcă a fost predestinată a deveni un personaj central al mito-poeziei multor popoare ale lumii. Simbolizează puritatea, nevinovăţia, singurătatea mândră,- curajul, poezia, elevaţia spirituală, întruchipează fie lumina zilei,,şi se asociază principiului masculin (Zeus se preface în lebădă pentru a se apropia de Leda-gâscă), fie lumina nopţii, fiind simbol feminin, lunar, legat de moarte şi înviere. Uneori cele două aspecte formează un tot unitar, lebăda căpătând însuşirile unei păsări hermafrodite sau androgine. Cele mai multe basme şi legende o consideră drept metamorfoză a unei fete. În această calitate, ea poate deveni simbolul iubitei, al logodnicei sau miresei, aşa cum apare şi într-o colindă românească, constând dintr-un dialog al candidatului la însurătoare cu aleasa inimii sale, coborâtăla el în chip de lebejoară: „O, tu mândră lebejoară, / în baie te-ol îmbăia... / în baie de lapte dulce, / D-aicea nu te-ai duce / .. . — Tinere fecior de Domn . . . / Că nu-s dalbă lebejoară, / Ci sunt zâna cerului / De la poarta raiului" (G. Dem. Teodorescu, 89). Ca pasăre a luminii, e asociată înţelepciunii, iniţieriişi elevaţiei spirituale, în mitologia brahmanică, un înţelept se preface într-o lebădă de aur şi se împreunează cu soarele. O temă prelucrată intens în mito-poezie a fost legată de motivul ultimului cântec al lebedei. Se crede că înainte de a muri, lebăda se ridică în cer, către soare,şi cântă câteva note şi apoi cade moartă în apă. În acest context, ea a devenit simbolul poetului şi al poeziei. La o serie de popoare este o pasăre psihopompă sau întruchiparea sufletului plecând pe alte tărâmuri. MAMĂ: O. G. Jung consideră„Mama" drept unul din cele mai importante simboluri arhetipale, concretizat în imaginea propriei noastre mame, a bunicii, a oricărei alte femei, a zeiţei-mame sau în unul din sinonimele sale simbolice: Sf. Fecioară, biserica, universitatea, casa natală, satul, ţara, pământul,pădurea, materia, lumea subterană etc. Figura mamei umple copilăria şi însoţeşte viaţa fiecărui om. Această adoraţie —dependenţă faţă de mamă şi instituţia maternităţii şi-a găsit o expresie religioasă şi mistică în cultul Zeiţei-Mamă a pământului, zămislitoarea tuturor formelor de viaţă: Gaia, Rhea, Hera, Demetra, Cybele, Astrate, Aditietc. În planul simbolismului cosmic, mama se aliniază pământului roditor şi apei stagnante din care purced toate formele vegetale şi animale. Din această perspectivă, principiul matern se asociază vieţii, morţii şi reînvierii: a se naşte înseamnăa ieşi din pântecele mamei, a muri — a se întoarce în matricea pământului, eventual, pentru o nouă naştere. Mama divină e fiinţă originară, duh al fecundităţii universale, patroana tuturor naşterilor, dar şi cea care dă moarte. În mitologia indiană, ea este Prakriti (materia primăzămislitoare), dar apare şi sub înfăţişarea zeiţei teribile Kâlifemeie cu aspect hidos, plină de sânge, care dansează pe cadavre. Mai frecvent, această ambivalenţă e redată prin cele douăchipuri polare şi complementare, în acelaşi timp: ca bătrână

uitată de vreme(„mumă", „babă") orica Venera — zămislitoare de popoare, patronând dragostea şi vegetaţia primăverii. Folclorul şi mitologia românească sunt puternic marcate de cultul mamei (muma-pădurii, muma-ploii, muma-florilor, muma-lui-Dum-nezeu etc), pentru că în concepţia ţărănească nu e nimic pe lume care să nu aibă o mumă, o maică, sinonime cu obârşie sau origine (T. Her-seni, Forme străvechi, 226). Pe plan psihologic, arhetipul mamei este prima formă pe care o capătă experienţa inconştientă a individului. Principiul Anima e prezent în structura psihologică a oricărui individ, fiind asociat instinctualităţii, inconştientului, afectivităţii, protecţiei. Fixaţia pe mamă e semnul unei stări psihologice involutive şi se află în opoziţe cu principiul Animus, constând în predominanta arhetipului Tatălui, ca întruchipare a conţinutului raţional şi a voinţei. OGLINDĂ: După cum atestă datele arheologiei, oglinda e un străvechi atribut al civilizaţiei umane. Primele oglinzi dateazăde aproximativ 5 000 de ani. Centrul lor de expansiune pare a fi Egiptulşi China. Ele erau din bronz sau argint şlefuitşi aveau o formăovală; pe lângărosturi practice, mai aveauşi o seamăde funcţii magico-religioase foarte importante. Latinescul speculum „oglindă", care a dat naştere speculaţiei filosofice,era iniţial un instrument al observării cerului. în istoria culturii vechi şi noi, oglinda s-a dovedit a fi un adevărat „mecanism semiotic" (Eco, 1988, 215—257). E simbol al cunoaşterii, metaforă a literaturii şi artei, punctul de plecare al tuturor dedublărilor. Dar oglinda nu semnifică o cunoaştere directă (solară,la lumina zilei), ci una reflectată, mijlocită, pusă sub incidenţa lunei, apei, principiului femininşi a nopţii. Oglinda dă o imagine inversată a obiectului şi, ca atare, este o îndepărtare de Principiu şi de Esenţă. Multe popoare cred că în oglindă se reflectănu chipul cel adevărat al omului, ci o dublură a sa, având adesea unele însuşiri malefice. De această credinţă sunt legate numeroase tabu-uri de a nu privi în apăde frica să nu fie atras omul de umbra sa, aflată în lumea de dincolo. Tot de acest complex ţin, probabil, şi obiceiurile de a acoperi oglinzile sau a le întoarce cu faţa la perete în camera unde se află mortul (Frazer, II, 123—124). Oglinda e un ochi străin în care căutăm adevărul despre noi, de aceea,ea apare ca simbol al virtuţilor şi păcatelor. Oglinda curată e simbolul purităţii şi una din emblemele Sf.Fecioare. în acelaşi timp, oglinda murdară sau deformată va simboliza păcatul, minciuna, caricatura, autoamăgirea, vanitatea. Motivul oglinzii „mincinoase" e răspândit în folclorul şi în literatura cultă. Demotivul oglinzii este legat complexul lui Narcis.

Evseev, Victor, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara: Amarcord, 1994.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful