Modalitati de cultivare a motivaţiei la elevi Ausubel şi Robinson prezintă câteva strategii pe care le pot utiliza educatorii în munca lor

de dezvoltare a motivaţiei elevilor şi le prezintă rezumativ: 1.Dezvoltarea unui punct de vedere realist Se are în vedere o concepţie realistă asupra motivaţiei după care să se conducă educatorul în activitatea lui la clasă. Fixându-şi ca obiectiv, de exemplu,creşterea maximală a motivaţiei intrinseci, el trebuie să recunoască rolul impulsurilor „de autoafirmare şi afiliativ”. 2.Evoluarea trebuintelor celui care învatã Dacă un elev nu este motivat pentru un anumit obiect de învăţământ, educatorul va trebui să afle cauzele (motivele) acestei situaţii. El va trebui să cauteşi să găsească o cale didactică salutară pentru tratarea „impulsurilor” neorientate spre sarcina didactică propusă. 3.Dezvoltarea impulsului cognitiv Educatorul trebuie să facă „orice” pentru stimularea „impulsului” cognitiv existent, manifest şi pentru dezvoltarea unuia „deficitar”. În acest scop, ar putea, de exemplu, să fie redus accentul pus pe învăţarea pentru examene, sau sublinierea necesităţii ca admiterea în învăţământul superior să se efectueze pe baza rezultatelor la testele de aptitudini. De asemenea, educatorul ar putea să utilizeze, într-o mai mare măsură, procedee care să stârnească interesul elevului pentru noutatea, surpriza sau contrastul incluse în probleme atunci când „impulsul” cognitiv este minim. Elevul poate să nu fie iniţial motivat pentru învăţarea algebrei, dar poate fi intrigat de un paradox logic sau de o contradicţie vizibilă; rezolvarea problemei respective de algebră poate da naştere unei satisfacţii, iar aceasta, la rândul ei, să reprezinte un punct de pornire pentru dezvoltarea unei atitudini ulterioare pozitive faţă de domeniul algebrei. 4.Captarea interesului Există numeroase modalităţi prin care educatorul poate să capteze interesul elevului pentru disciplina pe care o predă. Dacă avem în vedere, de exemplu matematica, se poate porni de la „impulsul de autoafirmare” al elevului, subliniind perspectivele profesionale ale matematicii într-o mulţime de domenii prestigioase. În ceea ce priveşte alte discipline de învăţământ, se pot folosi exemple despre care ştim că îi interesează în mod deosebit pe elevi. De asemenea, profesorii buni stimulează interesul elevilor pentru un obiect de învăţământ prin simpla forţă a entuziasmului lor.

5.Utilizarea competitiei Se are în vedere utilizarea judicioasă a competiţiei individuale între elevi, care cultivă autoformarea. Aşa sunt competiţiile interşcolare, care pun în valoare talentele elevilor în numeroase domenii de activitate. 6.Predarea în absenþa motivatiei Sarcinile didactice susceptibile de învăţare conştientă pot fi însuşite adeseori cu un efort minim şi cu un nivel scăzut de motivare. Datorită succesului iniţial, este posibil ca nivelul de motivare să crească şi să stimuleze astfel comportamentul de învăţare al elevului. 7.Utilizarea nivelului adecvat al impulsului De obicei, nivelurile foarte ridicate ale motivaţiei, adică intensitatea prea mare a acesteia poate determina fenomenul de inhibare a învăţării sarcinilor complexe. Deci, simpla „punere sub presiune” a elevului care se loveşte de greutăţi în legătură cu o problemă va face mai mult rău decât bine. Supramotivarea este mai mare la elevii cu un grad mai ridicat de anxietate. 8.Analiza si remodelarea programului de recompensare si pedepsire a celui care învatã În trecut, pentru unii elevi rămaşi în urmă la diferite materii de studiu singura modalitate de a ieşi din acest impas o constituia doar retragerea de la şcoală. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Există posibilitatea de stimulare a aptitudinilor individuale. De asemenea, este accesibilă tehnica de autoinstruire pentru recuperarea rămânerilor în urmă (D.P. Ausbel, F.G. Robinson, 1982, p. 447- 450). La aceste strategii de dezvoltarea motivaţiei la elevi, propuse de cei doi cunoscuţi autori, se pot adăuga şi altele. Câteva dintre ele le prezentăm în continuare. a)Tehnica întrebãrilor succesive si a disonantei cognitive Tehnica întrebărilor succesive impune o mobilizare cognitivă intensă din partea elevilor, care trebuie să dea răspunsuri cât mai corecte la întrebările puse de profesor (vezi D. Şt. Săucan, 1999, p. 116). Acest tip de întrebări nu numai că incită curiozitatea epistemică, dar menţine concentrată atenţia copiilor pe o durată mai mare în timpul lecţiilor, asigurând astfel o învăţare mai eficientă. Pe de altă parte, ca strategie de cultivare a motivaţiei, disonanţa cognitivă poate fi utilizată de educatori prin tehnica rezolvării creative a problemelor. Problemele creative prin datele lor, dintre care unele cunoscute altele mai puţin sau deloc cunoscute, creează contradicţii în cunoaştere, în căutarea şi găsirea de soluţii ingenioase pentru rezolvare, iar contradicţiile determină mobilizarea cognitivă a elevului în vederea asimilării de informaţii suplimentare, care să faciliteze soluţionarea şi să conducă totodată la reducerea stării de tensiune psihică în care acesta se află.

b)Cultivarea pasiunii pentru activitatea de învatare Educatorul nu trebuie să dezvolte numai intenţia şi dorinţa elevului de a învăţa, ci să cultive, treptat, mai ales implicarea puternică a elevului în activitatea de studiu. Poate să realizeze acest obiectiv prin procedee educaţionale care să întărească trăirile afective pozitive ale elevilor legate de sarcinile şcolare. Creşterea duratei acestor trăiri emoţionale se obţine treptat, prin dozarea lor judicioasă. c)Dezvoltarea intereselor cognitive Deşi Ausubel şi Robinson menţionează printre strategii şi „captarea” intereselor, considerăm că este util să subliniem necesitatea cultivării la elevi, cu deosebire, a intereselor cognitive. Sublinierea este justificată de faptul că interesele cognitive presupune curiozitatea epistemică, a cărei satisfacere aduce plăcere, fără a produce o reducţie totală de tensiune, ceea ce induce efectul de facilitare în învăţarea obiectului de învăţământ preferat. Se ştie că la aceste obiecte elevii respectivi învaţă adeseori peste limitele solicitate, trăind puternice satisfacţii şi obţinând performanţe ridicate. „Între activitatea cognitivă şi subiect se încheagă o reacţie circulară cu efecte optime” (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 373). Dezvoltarea intereselor cognitive (care urmăresc trebuinţe, motive, tendinţe, scopuri) se obţine prin antrenarea elevilor în activităţi de cunoaştere: rezolvarea de probleme în cadrul oricărui obiect de învăţământ, efectuarea de experienţe ştiinţifice în diferite laboratoare, elaborarea (pe măsura posibilităţilor) a unor lucrări cu caracter ştiinţific, participarea la diferite sesiuni ştiinţifice, la olimpiade etc. d)Dezvoltarea intereselor profesionale Îndeosebi pentru elevii din clasele mari stimularea acestui tip de interese trebuie să constituie unul din obiectivele cele mai importante, pentru că aceşti elevi se pregătesc mai intens pentru alegerea viitorului tip de învăţământ superior sau a viitoarei profesiuni. Ca strategii pentru dezvoltarea acestor interese se pot utiliza: dezbateri cu elevii pe temele preferate; aplicarea de inventare (chestionare) de interese; cunoaşterea modului cum îşi folosesc elevii timpul liber; cunoaşterea fişelor de caracterizare psihopedagogică; antrenarea elevilor în activităţi extraşcolare preferate etc. La prima vedere sugestiile prezentate în legătură cu dezvoltarea motivaţiei elevilor par simple, dar ele sunt esenţiale şi utile. De altfel, nu există reţete pentru realizarea acestui obiectiv educaţional fundamental. De aceea, „dirijarea motivaţiei în clasă rămâne mai mult o artă” (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981, p. 447).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful