Protectionismul si Subminarea Prosperitatii

Protectionismul, adesea respins si aparent abandonat, a revenit, cu forte proaspete. Japonezii, care si-au revenit de la nivelul pierderilor devastatoare din al doilea război mondial au reusit să uimească lumea prin producerea de produse inovatoare, de înaltă calitate, la preturi mici, sunt serviti ca o baza convenabila a propagandei protectioniste. Rememorarea miturilor din timpul razboiului se dovedeste un amestec imbietor, pentru protectionisti ca sa poata avertiza despre reinventatul "imperialism japonez", care va fi "chiar mai rău decât Pearl Harbor". Acest "imperialism" precum se poate observa consta in vanzarea catre americani a minunatelor televizoare, masini, microchipuri, etc. la preturi mai mult decat competitive in comparatie cu firmele americane. Este acest val de produse japoneze intr-adevar o amenintare care merita sa fie combatuta de guvernul SUA? Sau reprezinta aceasta noua Japonie o salvare divina pentru consumatorii americani? Inspre formularea unei pozitii ar trebui sa realizam ca orice actiune guvernamentala este echivalenta cu constrangerea, sau mai exact, apelarea la forta Guvernului Federal de interventie, reprezinta o indemnare inspre a folosi forta si violenta pentru a restrange comertul pasnic. Ne-am putea exprima convingerea ca protectionistii nu sunt dispusi sa isi urmareasca ratiunea pana la capat, adica inspre un nou Hiroshima sau Nagasaki.

SA NE ORIENTAM ATENTIA INSPRE CLIENTI Odata ce analizam mai atent argumentarea protectionistilor, ar trebui sa ne dirijam atentia inspre doua puncte esentiale: (1) (2) Protectionismul inseamna folosirea fortei inspre restrangerea comertului Esenta este reprezentata de ceea ce se intampla clientilor. Invariabil, vom afla ca protectionistii au intentia de a paraliza, exploata, si impune pierderi masive nu numai asupra clientilor straini dar in mod special asupra acelor clienti americani. Si pentru ca fiecare dintre noi este un client, asta inseamna ca protectionismul este pregatit sa ne constranga pe noi toti inspre beneficiul catorva speciali privilegiati, catorva subventionati si catorva incapabili sa reziste in conditiile unei piete libere si lipsite de interventii. Sa luam spre exemplu, asa spusa amenintare japoneza. Comertul, ca un intreg este reciproc avantajos pentru ambele parti - in acest caz producatorii japonezi si clientii americani - altfel nu ar fi existat acest comert. In incercarea de a opri acest comert, protectionistii incearca sa opreasca clientii americani sa se bucure de un standard ridicat de viata prin cumpararea de bunuri de inalta calitate, la preturi scazute din Japonia. In schimb, suntem fortati de catre guvern sa ne intoarcem catre produsele ineficiente si scumpe pe care deja le desconsideram. Pe scurt, producatorii ineficienti incearca sa ne lipseasca pe noi toti de produsele pe care le

dorim astfel incat sa alegem din nou produsele lor slabe. Clientii americani sunt pe calea cea buna inspre a fi jefuiti. CUM SA PRIVIM COTELE DE PIATA SI TARIFELE? Cea mai buna metoda de a privi tarifele si cotele de import sau cine stie ce alta constrangere protectionista, este sa uitam de granitele politicii. Granitele politice ale natiunilor sunt sigur ca pot fi importante din alte ratiuni, dar din punct de vedere economic nu au nici o justificare. Sa presupunem, spre exemplu, ca fiecare stat al SUA ar reprezenta o natiune separata. In acest caz, am auzi o gramada de aiureli protectioniste de care slava Domnului acum suntem lipsiti. Sa ne gandim la urletele disperate ale producatorilor textili scumpi din zona New York sau Rhode Island, care s-ar plange de concurenta “neloiala”, forta de munca “ieftina” de la diversi straini inferiori din Tenessee sau Carolina de Nord, sau vice-versa. Slava Domnului, absurditatea ingrijorarii asupra balantei de plati este evidenta daca luam exemplul schimbului inter-statal. Nimeni nu isi face griji asupra balantei de plati dintre New York si New Jersey sau daca tot suntem la acest subiect, asupra balantei de plati dintre Manhattan si Brooklyn, pentru ca nu exista vreun reprezentant al vreunei vami care sa inregistreze aceste schimburi comerciale sau diverse balante de plati. Daca ne gandim mai exact, este defapt clar ca orice incercare a firmelor din New York de a bloca producatorii din Carolina de Nord este un jaf pe fata al clientilor din New York (precum si a celor din Carolina de Nord), o incercare lipsita de substanta de a aduna diverse privilegii “speciale” de catre unele afaceri mai putin eficiente. Daca cele 50 de state ar fi natiuni separate, atunci protectionistii ar putea sa foloseasca capcanele oferite de “patriotism” si de neincredere in straini pentru a isi ascunde jaful care il fac asupra clientilor din propria lor regiune. Din fericire, tarifele inter-statale sunt neconstitutionale. Dar chiar si cu aceasta clara bariera, si chiar fiind lipsiti de modalitati de a se ascunde in spatele nationalismului, protectionistii au reusit sa ascunda tarifele inter-statale in alta forma. O buna parte din cresterile constante aduse de catre guvernul federal salariului minim au scopul de a impune o mantie protectionista impotriva costului mai redus cu forta de munca din Carolina de Sud si alte state sudiste inspre a mai micsora diferenta dintre ele si competitia lor din nord formata spre exemplu din statele New England si New York. Spre exemplu, in timpul “luptei” din cadrul Congresului din 1966 care avea scopul de a creste salariul minim la nivel federal, actualmente regretatul senator Jacob Javitz (Republican de New York), a recunoscut ca unul dintre motivele sale principale de a sustine aceasta lege este de a schilodi competitia sudista a firmelor din industria textila a New York-ului. Din moment ce salariile din Sud sunt in general mai scazute fata de cele din nord, companiile care sunt lovite din plin de asemenea cresteri ale salariului minim (precum si angajatii lor care vor fi amenintati de somaj) sunt in general pozitionate in sudul Americii. Alte metode prin care comertul interstatal a fost restrictionat a fost in numele “sigurantei”. Carteluri din industria laptelui din New York, au reusit sa opreasca importurile din zona adiacenta, New Jersey sub motivul ca orice traversare a raului Hudson ar avea efecte nefaste asupra calitatii laptelui, prin urmare acesta devenind “nesigur”. Daca tarifele si constrangerile asupra comertului sunt bune pentru o tara, de ce atunci sa nu le aplicam si la nivel national? Principiul este absolut identic. In timpul primei mari crize economice, “Panica din 1819”, Detroit era doar un orasel mic de granita care avea doar cateva

sute de locuitori. Dar evident vocile protectioniste au aparut - slava Domnului ca nu au avut nici un efect - , ele spunand ca toate importurile ar trebui oprite, si ca cetatenii ar trebui sa cumpere bunuri doar din Detroit. Daca aceste absurditati ar fi fost puse in aplicare, foametea generala si moartea ar fi rezolvat toate problemele economice pentru cetatenii Detroit-ului. Asa ca de ce sa nu restricionam si sa interzicem si mai mult comertul, spre exemplu “importurile” catre anumite orase, sau catre unele cartiere, sau poate doar la nivel de blocuri, sau defapt de ce sa nu le ducem la nivelul primordial al ratiunii economice, sa interzicem importurile la nivel familial? De ce, spre exemplu, familia Jones sa nu dea un decret ca de acum incolo, nici un membru al familiei sa nu cumpere bunuri si sau servicii care nu sunt produse in interiorul propriei case? Foametea cred ca ar linisti foarte rapid asemenea conceptii ridicole ale auto-suficientei. Si totusi ar trebui sa realizam ca asemenea absurditati sunt inerente logicii protectionistilor. Protectionismul standard este la fel de revoltator, dar retorica nationalista si a granitelor nationale a fost in stare sa ascunda aceasta realitate evidenta. Consecinta este ca, protectionismul nu este doar o aberatie, el reprezinta o aberatie periculoasa, distrugatoare a oricarei prosperitati economice. Noi nu reprezentam, nici nu cred ca am reprezentat vreodata, o lume a unor fermieri autosuficienti. Economia de piata este o retea deosebit de vasta la nivel mondial, o retea in care fiecare individ, fiecare regiune, fiecare tara produce ceea ce el/ea pot cel mai bine, la care ar fi cel mai eficienti, si fac comert cu aceste bunuri pentru a obtine bunuri si servicii de la ceilalti. Fara existenta diviziunii in munca sau a comertului bazat pe aceasta, intreaga planeta ar muri de foame. Restrictiile fortate asupra comertului - precum protectionismul - mutileaza si impiedica comertul. Protectionismul reprezinta doar un motiv ca si clientii, precum si prosperitatea generala, sa fie prejudiciate astfel incat sa le fie oferite privilegii speciale unor grupuri restranse de producatori mai putin eficienti, totul pe cheltuiala unor firme mai bune si a clientilor. Dar acesta reprezinta un mod deosebit de periculos de interventie, pentru ca acesta inhiba in permanenta comertul sub acoperirea patriotismului. Calea Ferata Inversa (sau negativa) Protectionismul este deasemenea deosebit de distructiv pentru ca actioneaza ca o crestere artificiala si fortata a costurilor de transport dintre regiuni. Una dintre cele mai importante caracteristici ale Revolutiei Industriale, una dintre metodele prin care a adus prosperitatea maselor infometate, a fost prin reducerea drastica a costurilor de transport. Spre exemplu, dezvoltarea cailor ferate la inceputul secolului 19, a insemnat ca, pentru prima oara in istoria umanitatii, bunurile pot fi transportate cu costuri scazute pe uscat. Inainte de acest moment, apele-raurile si oceanele, reprezentau singura metoda viabila economic de transport. Prin aducerea costurilor transportului pe uscat la un nivel scazut, caile ferate au permis transporturilor inter-regionale sa demonteze monopolurile locale ineficiente. Rezultatul a fost o imbunatatire considerabila a standardului de viata al tuturor clientilor. Iar ceea ce protectionistii ar dori sa faca este sa blocheze acest principiu progresist minunat. Nu este nici o surprindere ca, Frederic Bastiat, marele economist laissezfaire francez al mijlocului secolului 19, defineste tarifele ca fiind “o cale ferata inversa”. Protectionistii sunt aproape la fel de daunatori economiei, precum distrugerea bucata cu bucata a cailor ferate, a avioanelor sau a

vapoarelor ar dauna transportului nostru personal, fortandu-ne catre ineficientele metode de transport prin pasurile dintre munti, folosind plute sau vase cu vele.

Comertul “Echitabil” Sa ne indreptam acum atentia asupra celor mai importante argumente ale protectionistilor. Sa luam spre exemplu, plangerea obisnuita: protectionistii considera competitia binevenita, dar aceasta competitie trebuie sa fie corecta. De fiecare data cand cineva incepe sa vorbeasca despre competitie corecta, a venit momentul sa va tineti bine de portofele, pentru ca cineva tocmai se pregateste sa umble prin ele. Pentru ca singurul comert “corect” si “echitabil” este cel voluntar, asupra caruia vanzatorul si cumparatorul au cazut deacord. Dupa cum majoritatea ganditorilor medievali si-au dat seama, nu exista un pret “aproximativ corect” sau “corect” in afara pretului pietei. Deci, defapt, ce este incorect cu pretul decis de o piata libera? O pozitie protectionista uzuala stipuleaza ca “nu este corect” fata de o firma americana sa intre in competitie cu, sa zicem, o firma taiwaneza pentru ca cea din urma ar avea costurile cu forta de munca la jumatate. De unde, se apeleaza la Guvernul Federal, care prin diverse taxe sa egalizeze aceasta balanta intre cele doua firme. Dar cumva asta inseamna ca un client nu ar putea niciodata sa se bucure de produsele mai ieftine oferite de o companie straina, doar pentru ca aceasta companie este mai eficienta si are costuri mai scazute decat o companie americana? Aceasta pozitie este identica cu pozitia unei firme NewYorkeze care incearca sa saboteze activitatea competitorilor din Carolina de Nord. Ceea ce protectionistii nu se obosesc sa explice este, de ce salariile din Statele Unite ale Americii sunt mult mai ridicate decat in Taiwan? Ele nu sunt IMPUSE DE BUNASTARE. Salariile din SUA sunt mari pentru ca angajatorii americani au tot ridicat standardul acestor salarii. La fel ca toate celelalte preturi de pe piata, costul asociat salariilor este determinat de cerere si oferta, iar cererea crescuta a angajatorilor americani a dus la cresterea salariilor. Ce inseamna aceasta cerere? “Productivitatea marginala” a muncii. Cererea de factori de productie, inclusiv de forta de munca, este realizata de productivitatea acelor factori, de veniturile aduse afacerii de catre muncitori, productivitatea terenurilor, kgului de ciment. Cu cat este mai productiva fabrica, cu atat sunt mai mari pretentiile angajatorilor, ceea ce va duce la cresterea costului fortei de munca. Forta de munca americana este mai costisitoare decat cea taiwaneza pentru ca este mult mai productiva. Ce o face mai productiva? Intr-o anumita masura, avantajul comparativ al calitatii muncii prestate, al pregatirii si al educatiei. Dar majoritatea diferentei nu este data de calitatile personale ale muncitorilor in sine, ci pentru faptul ca lucratorul american, privit in general, este mai bine dotat cu echipamente decat omologul sau taiwanez.

Pe scurt, daca rata de salarizare a americanilor este dubla fata de cea a taiwanezilor, acest lucru se intampla pentru ca muncitorul american are mai multe resurse de capital, si este dotat cu mai multe si mai bune unelte, deci prin urmare, este in medie de doua ori mai productiv. Intr-un fel, banuiesc, ca nu este “corect” ca un muncitor american sa fie renumerat mai bine decat unul taiwanez din cauza uneltelor care i-au fost date de un investitor, mai ales daca cei doi au capacitati egale de munca. Dar rata salarizarii nu este determinata doar de calitatile personale ale cuiva cat si de accesul la forta de munca, care in Statele Unite este mult mai putina decat in Taiwan. Privind din alta perspectiva problema, realitatea ca salariile mediane ale americanilor sunt in medie duble fata de cele ale taiwanezilor, nu face ca, costul de productie sa fie dublu fata de cel din Taiwan. Din moment ce forta de munca din SUA este de doua ori mai productiva decat cea din Taiwan si costa de doua ori mai mult defapt inseamna ca, costul asociat fiecarei unitati de productie este mai mult sau mai putin, identic. Una dintre cele mai mari erori protectioniste este faptul ca ei deobicei confunda pretul fortei de munca(rata de salarizare) cu costul, care depinde si de productivitatea relativa. Prin urmare, problema cu care se confrunta angajatorii americani nu este defapt cu “forta de munca ieftina” din taiwan, ci cu “forta de munca scumpa” din SUA, care este rezultat direct al licitarii pentru o forta de munca restransa. Problema cu care se confrunta companiile de textile sau companiile auto mai putin eficiente nu este defapt forta de munca ieftina din Taiwan sau Japonia, ci faptul ca alte industrii mult mai eficiente americane au licitat costurile cu forta de munca atat de sus. Deci, prin impunerea de tarife si cote protectioniste astfel incat sa salvezi companii americane de textile, masini sau microchipuri, protectionistii nu numai ca ranesc clientii americani. Ei ranesc si diverse industrii si companii americane mult mai eficiente care nu pot accesa resurse care sunt acum blocate in firme incompetente, si care in alte circumstante ar putea sa se extinda si sa isi vanda produsele lor eficiente si in SUA si in strainatate.

Dumpingul O alta directie contradictorie a atacului protectionist asupra pietei libere sustine ca problema nu este costul lor de productie scazut pe cat este pretul lor de vanzare “sub costul de productie”, catre clientii americani si prin urmare demararea practicilor “rusinoase” de “dumping”. Prin acest “dumping” ele sunt capabile sa exercite un avantaj competitiv incorect asupra firmelor americane care cel putin teoretic niciodata nu coboara la nivelul unor asemenea practici si care intotdeauna isi tin pretul la un nivel care le acopera costurile. Dar daca sa vinzi sub costuri este totusi o arma atat de puternica, de ce nu este niciodata practicat de companiile din interiorul unei tari? Primul nostru raspuns la aceasta acuzatie este ca, din nou, trebuie sa ne directionam atentia asupra clientilor in general si asupra clientilor americani in mod particular. De ce ar trebui sa fie o chestiune de care sa ne plangem atunci cand consumatorii au clar de castigat? Spre exemplu, sa presupunem ca Sony isi doreste sa isi raneasca competitia americana prin vanzarea televizoarelor catre americani la un penny bucata. Nu ar trebui sa ne bucuram la o politica atat de absurda a unei companii care va suferi pierderi masive doar pentru a ne subventiona? Opinia nostra nu cumva ar trebui sa fie “ Haide Sony, subventioneaza-ne si mai mult! “. Din punctul de vedere al consumatorului, cu cat exista politici de dumping mai multe, cu atat mai bine!

Dar ce se va intampla cu saracile firme americane producatoare de televizoare, ale caror vanzari vor avea de suferit atat timp cat Sony este dispusa sa isi dea televizoarele aproape pe gratis? Desigur, o politica rationala pentru RCA, Zenith si altele ar fi sa isi opreasca productia si vanzarile pana cand Sony intra singura in faliment. Dar sa punem raul in fata si sa presupunem ca RCA, Zenith si altele sunt fortate in faliment de razboiul preturilor declansat de Sony. In situatia aceasta, noi, clientii, din nou suntem in castig, deoarece fabricile firmelor falimentare, care in continuare ar exista, ar putea fi cumparate pentru nimic la o licitatie, iar cumparatorii americani de la licitatie ar putea sa intre in afacerea cu televizoarele si sa invinga usor Sony din cauza costurilor initiale mult mai scazute. De decenii, intr-adevar, oponentii pietei libere au sustinut ca multe companii si-au castigat pozitia dominanta in piata prin ceea ce se numeste “predatory price-cutting”, adica, mai exact prin fortarea in faliment a competitorilor mai mici, prin vanzarea produselor sub costurile de productie, urmata de o crestere abrupta a preturilor si prin urmare taxarea clientilor cu un “pret de monopol”. Ei sustin ca, desi pe termen scurt un client are de castigat din razboiul preturilor, pe termen lung acestia vor avea de pierdut din cauza monopolului preturilor. Dar, dupa cum am vazut, teoria economica ne arata ca este o presupunere nefondata, deoarece firmele care practica preturi de dumping doar pierd bani si nu ajung niciodata la un pret de monopol. Si, evident, o simpla investigatie istorica ne arata ca nu a existat niciodata vreun caz in care vreo politica predatoriala a preturilor , daca a fost incercata, sa fi avut succes, si defapt au fost prea putine cazuri in care a fost incercata. Altii spun ca firmele Japoneze sau in general firmele straine isi permit sa practice politici de dumping deoarece guvernul lor este dispus sa le acopere pierderile. Dar din nou, ar trebui sa primim cu bratele deschise o asemenea politica ridicola. Daca guvernul Japonez este intradevar dispus sa faca risipa de putinele resurse care le are la dispozitie doar ca sa subventioneze cumparaturile facute de americani, trebuie doar sa le multumim! O asemenea politica ar fi la fel de inutila ca si in momentul in care nu ar fi fost pierderile subventionate. Dar, evident mai exista inca o problema cu dumpingul, chiar daca este ridicata de economisti sau alti “asa-zisi” experti care stau pe comisioane impartiale sau in birouri guvernamentale. Nu exista nici o cale prin care observatorii externi, fie ei economisti, oameni de afaceri, sau orice alti experti, ca sa realizeze care sunt cheltuielile asociate unei alte firme. “Cheltuielile” nu reprezinta entitati obiective care pot fi cuantificate sau masurate. Cheltuielile sunt corelate cu deciziile fiecarui patron, iar ele variaza continuu in functie de piata, de stadiul de productie sau de procesul de vanzare cu care are deaface fiecare patron in parte. Sa presupunem, spre exemplu, ca un vanzator de fructe a cumparat o lada de pere cu 20$, la pretul de 1$/450g. El spera si se asteapta sa le vanda la 1.50$/450g. Dar ceva se intampla cu piata perelor, iar el va descoperi ca este imposibil sa isi vanda marfa la un pret apropiat de ce spera. Defapt el realizeaza ca va trebui sa vanda perele la orice pret poate, numai ca sa le vanda inainte ca ele sa se strice. Sa presupunem ca el descopera ca va putea sa le vanda doar la 70 centi/450 g. Un observator exterior ar putea spune ca vanzatorul de fructe si-a vandut bunurile la un pret “incorect”, sub costurile sale, afland ca el a dat 1$/450g. Industriile Nou-aparute O alta “aberatie” protectionista este ca guvernul ar trebui sa le ofere o protectie temporara sau sa ofere diverse avantaje industriilor nou-aparute. Pasul urmator ar fi, odata cu evolutia acestei industrii si maturizarea ei, ca guvernul sa renunte la diversele privilegii oferite si sa ii permita acestei industrii sa intre in circuitul competitional normal.

Teoria este dezastruoasa, iar practica s-a dovedit ingrozitoare. Nu exista vreun motiv pentru care guvernul ar trebui sa protejeze o industrie mai mult de competitia internationala decat sa spunem de competitia nationala. In ultimele decenii, industriile nou-aparute ale plasticelor, televizoarelor si calculatoarelor sau descurcat foarte bine fara nici un fel de protectie. Orice subventie guvernamentala a unei industrii noi va bloca mult prea multe resurse in acea industrie in comparatie cu industrii mai vechi, si va duce la distorsiuni ale pietei care ar putea persista si duce ca acea industrie sau companie sa fie complet ineficienta si vulnerabila in fata competitiei. Prin urmare, “privilegiile industriilor nou-aparute” au o tendinta de a deveni permanente, oricare ar fi nivelul de “maturitate” al acelei industrii. Sustinatorii au fost indusi in eroare de o analogie biologica catre “bebelusi”, care au nevoie de ingrijirea parintilor. Dar o afacere nu este o persoana, fie ea tanara sau in varsta. Industriile “vechi” Intr-adevar, in ultimii ani, industrii mai vechi care sunt deosebit de ineficiente au folosit argumentarea unei industrii “senile” pentru a favoriza protectionismul. Industriiile otelului, masinilor si alte industrii depasite se tot plang ca au nevoie de putin spatiu de respiro pentru a se putea redota si pentru a redeveni competitive cu rivalii straini, iar ca acest spatiu ar putea fi oferit de cativa ani de bariere tarifare sau cote de import. Aceasta argumentare are la fel de multe lacune ca si cea a industriilor nou aparute, mai putin ca de data aceasta este mult mai greu sa realizam cand o industrie “senila” va fi deodata revigorata. Defapt, industria otelului a fost intotdeauna ineficienta, iar varsta ei, cronologic vorbind, nu are nici o relevanta. Prima miscare protectionista din SUA a fost lansata in 1820, pornita si condusa de catre reprezentantii industriei fierului (mai tarziu a devenit si a otelului), care a fost alimentata fortat de catre razboiul din 1812 si deja se afla in pericol din cauza competitorilor straini mult mai eficienti. Inexistenta problemei balantei de plati In sfarsit, o ultima problema ridicata este reprezentata de balanta de plati. Protectionistii se bazeaza pe dezastrul care il pot provoca importurile, daca sunt mai mari ca exporturile, lasand sa se inteleaga, ca americanii vor ajunge sa cumpere tot ce folosesc, din afara, in timp ce nu ar mai vinde nimic strainilor, astfel incat clientii americani vor fi contribuit semnificativ la distrugerea companiilor americane. Dar daca exporturile ar scadea pe bune inspre zero, de unde ar mai face rost americanii de bani astfel incat sa cumpere bunuri straine? Balanta de plati, dupa cum am spus si mai devreme, reprezinta o pseudo-problema creata doar de existenta unor statistici vamale. In vremea in care exista convertibilitatea in aur, un deficit in balanta nationala de plati era o problema reala, dar acest fapt doar din cauza naturii sistemului rezervelor-fractionale impus sistemului bancar. Daca bancile americane, impulsionate de catre rezerva federala sau de catre vreo alta forma de banca centrala, ar fi extins oferta de credite si bani, inflatia americana ar duce la preturi mai mari in SUA, care, prin urmare ar descuraja exporturile si incuraja importurile. Deficitul rezultat trebuia sa fie achitat in vreun fel, iar in timpului convertibilitatii in aur, acest lucru insemna ca trebuia platit in aur, moneda internationala. Deci, odata cu expansiunea ofertei de creditare, aurul a inceput sa paraseasca tara, ceea ce a pus sistemul bancar bazat pe rezerve-fractionale intr-o pozitie si mai riscanta. Ca sa se

adreseze problemei, bancile pana la urma erau fortate sa ia contracteze credite, precipitand o recesiune in inversand balanta de plati, si prin urmare aducand aurul inapoi in tara. Dar acum, in the fiat-money era, balanta de plati chiar nu mai are nici un rost. Motivul este simplu, nu mai exista aurul care sa aiba rolul de “element de echilibrare”. Prin urmare, nu mai exista nici un deficit in balanta de plati. Este adevarat ca, in ultimii cativa ani, importurile au fost mai mari decat exporturile cu aproape 150 mld. $ pe an. Dar aurul nu a parasit tara, defapt nici dolarii nu au iesit din tara. Acel deficit a fost acoperit de catre investitorii straini care aduc cantitati echivalente de bani in dolari americani si ii plaseaza in: imobiliare, bunuri de capital, bonuri de trezorerie si conturi bancare. In realitate, in ultimii cativa ani, strainii au investit destui din proprii lor bani in dolari ca sa mentina dolarul ridicat, permitandu-ne sa cumparam bunuri de import ieftine. In loc sa ne ingrijoram si sa ne plangem de aceasta situatie, ar trebui sa ne bucuram ca investitorii straini sunt dispusi sa ne finanteze importurile noastre ieftine. Singura problema este ca acest paradis deja este pe sfarsit, dolarul devenind mai ieftin si exporturile mai scumpe. Prin urmare, putem concluziona ca amalgamul de argumente protectioniste, desi poate plauzibile la o prima vedere, reprezinta defapt o gramada de prostii lipsite de un substrat economic. Ele tradeaza orice farama de cunoastere a economiei. Intr-adevar, multe dintre argumente reprezinta replici preluate din mercantilismul secolului 17: spre exemplu, ca deficitul de plati reprezinta o problema deosebit de grava, dar nu cu toate tarile, ci doar cu una, Japonia spre exemplu. Dar chiar este necesar sa invatam din nou din non-sensurile mercantilismului secolului 18? Mai exact ca balantele de plati ale diverselor tari se vor anula intre ele, deci prin urmare singura balanta care ne intereseaza este generala? (Ca sa nu mentionam ca putem realiza ca defapt nici macar aceasta nu ne intereseaza.) Dar nu cred ca este necesar sa recitim literatura economica ca sa realizam ca aceste impulsuri protectioniste nu vin defapt din aceste teorii absurde, dar din cautarile unora dupa privilegii speciale si restrangeri ale comertului cu pretul limitarii competitorilor eficienti si al clientilor. In umbra protectionistilor se regasesc aceste interese, iar acestia vor folosi orice procedura sau putere politica astfel incat sa ne reprime si deposedeze de tot ce pot. Poate ca a venit momentul sa ne descotorosim in sfarsit de ei si sa ii tratam cu acelasi respect cu care ne trateaza si ei pe noi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful