P. 1
James Oliver Curwood - Nomazii Nordului v 1.0

James Oliver Curwood - Nomazii Nordului v 1.0

|Views: 439|Likes:
Published by marcelcmv

More info:

Published by: marcelcmv on Jun 25, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/27/2013

pdf

text

original

De mulţi ani nu mai fusese o asemenea furtună în tot ţinutul
Nordului, ca aceea care a călcat, cu repeziciune, pe urmele
primei zăpezi şi care l-a împins pe Neewa în bârlogul lui —
furtuna de la sfârşitul lui noiembrie, din acel an, care avea să
rămână în amintire multă vreme ca Kusketa Pippoon (Anul
Negru), anul gerului mare şi năprasnic, al foametei şi morţii.
A izbucnit o săptămână după ce Miki părăsise caverna în
care Neewa dormea aşa de profund. Până atunci, toată lumea
pădurii a zăcut sub o mantie albă, soarele a strălucit zi după zi,
iar luna şi stelele au sclipit ca nişte flăcări aurii pe cerul nopţii.
Vântul sufla dinspre vest. Iepurii erau aşa de mulţi, că făceau
adevărate poduri bătătorite de zăpadă, în desişuri şi mlaştini.
Erau nenumăraţi caribu şi elani, iar urletul de vânătoare al
lupilor răsuna ca o muzică în urechile miilor de trapperi din
colibe şi corturi.

Neprevăzutul a sosit ou o iuţeală înspăimântătoare. Nimic nu
l-a anunţat. Aurora s-a ivit pe un cer senin şi un soare
strălucitor a urmat răsăritului. Apoi cerul s-a întunecat aşa ele
brusc, încât oamenii care îşi inspectau capcanele au rămas
încremeniţi de uimire. O dată cu creşterea întunericului s-a

92

auzit un vaiet straniu şi în acel vaiet era ceva care semăna cu
uruitul unei tobe mari — dangătul de clopot al unei catastrofe
iminente. Era tunetul. Dar avertismentul venea prea târziu,
înainte ca oamenii să se poată întoarce şi să se pună în siguranţă
sau să-şi construiască adăposturi, Furtuna cea Mare se şi
năpustise asupra lor. A bântuit ca un taur furios, trei zile şi trei
nopţi, dinspre miazănoapte. Pe întinderea pustietăţilor, nici o
vietate nu putea sta pe picioarele ei. Pădurile au fost devastate şi
întreg pământul înecat sub zăpadă. Toate vieţuitoarele s-au
îngropat singure sub troiene — sau au murit; zăpada care se
îngrămădea în dune şi munţi era rotundă şi tare ca alicele şi, o
dată cu ea, s-a lăsat un ger năprasnic.
În ziua a treia, în ţinutul dintre Shamattawa şi Jackson's
Knee au fost şaizeci de grade sub zero. Abia în a patra zi,
vieţuitoarele au îndrăznit să se mişte. Elani şi caribu au ieşit de
sub acoperământul gros de zăpadă care îi protejase; animalele
mai mici şi-au săpat galerii ca să răzbească afară de sub nămeţi
şi troiene; jumătate din iepuri şi păsări muriseră. Dar cel mai
mare tribut l-au plătit oamenii. Mulţi dintre cei care au fost
surprinşi au reuşit să-şi salveze viaţa şi să se târască înapoi la
corturi şi cabane. Dar au fost mulţi care nu s-au mai întors —
cinci sute au murit între Golful Hudson şi Athabasca în acele trei
zile teribile ale lui Kusketa Pippoon.
Când a început Furtuna cea Mare, Miki se afla pe
pământurile.”arse” din Jackson's Knee şi instinctul l-a minat cu
repeziciune spre adâncul pădurii. Aici s-a strecurat sub o
învălmăşeală de arbori doborâţi şi crengi rupte şi în timpul celor
trei zile nu s-a mişcat din loc. Îngropat chiar în inima
uraganului, l-a cuprins dorinţa irezistibilă să se întoarcă în
vizuina lui Neewa şi să se ghemuiască lângă el, chiar dacă Neewa
stătea culcat de parcă era mort. Prietenia ciudată ce se stabilise
între ei — hoinărelile lor în tot cursul verii, bucuriile şi necazurile
zilelor şi lunilor în care luptaseră şi se ospătaseră ca fraţii — îi
erau aşa de vii în minte, de parcă ieri s-ar fi întâmplat, în

93

adăpostul întunecos, îngropat tot mai mult sub zăpadă, visa.
Îl visa pe Challoner, stăpânul din zilele fericite ale copilăriei;
îşi amintea de ziua când Neewa, ursuleţul orfan, fusese adus în
tabără şi de întâmplările de mai târziu: pierderea stăpânului,
aventurile ciudate şi tulburătoare din wild şi, în sfârşit, stabilirea
lui Neewa în vizuină. Lucrul acesta nu-l putea înţelege. Stând
treaz şi ascultând furtuna, se întreba de ce oare Neewa nu mai
vâna împreună cu el, ci se încolăcise ca o minge şi se cufundase
într-un somn din care nu-l putea trezi. În timpul lungilor ore ale
celor trei zile şi nopţi de vijelie, îl rodea mal mult singurătatea
decât foamea. Când a ieşit din adăpost, în dimineaţa zilei a
patra, i se vedeau coastele şi peste ochi i se aşternuse un văl
roşu. Întâi a privit spre sud-est şi a gemut.
În ziua aceea, a parcurs prin zăpadă douăzeci de mile înapoi,
spre creasta unde îl lăsase pe Neewa. În această a patra zi,
soarele strălucea ca un foc orbitor. Era aşa de luminos, încât
sclipirile zăpezii îi înţepau ochii înroşindu-i şi mai tare.
Rămăsese numai o zare de lumină rece, spre asfinţit, când se
văzu la capătul călătoriei. Amurgul se lăsa pe creştetul
pădurilor, când ajunse la creasta unde Neewa descoperise
caverna. Dar nu mai era nici o creastă. Vântul îngrămădise
zăpada în forme groteşti şi monstruoase deasupra ei. Stâncile şi
tufişurile dispăruseră. Acolo unde trebuia să 'fie gura cavernei,

era un troian înalt de zece picioare.
Îngheţat şi înfometat, slăbit de zilele şi nopţile de post şi cu
ultima speranţă, de a-şi găsi prietenul, sfărâmată de munţii
uriaşi de zăpadă, Miki s-a întors pe urmele paşilor lui. Nu-i mai
rămăsese decât vechiul adăpost de sub copacii căzuţi; inima lui
nu mai era a veselului prieten şi frate al lui Neewa, ursul. Labele
îl dureau şi-i sângerau, şi totuşi a mers tot înainte. Stelele au
răsărit; sub lumina lor palidă, noaptea era fantomatic de albă;
era frig, teribil de frig. Copacii începuseră să se crape. Din când
în când se auzea o detunătură, ca un foc de armă, când gerul
crăpa trunchiurile până în inima lor. Erau 30ºC sub zero. Se

94

făcea din ce în ce mai frig. Cu gândul numai la adăpostul de sub
copacii căzuţi, Miki înainta mereu. Niciodată nu-şi încercase
forţa şi rezistenţa aşa cum le punea acum la încercare. Câinii
bătrâni ar fi căzut pe drum, ar fi căutat adăpost sau s-ar fi
odihnit. Însă Miki era un adevărat fiu al lui Hela, tatăl său,
giganticul câine Mackenzie, şi avea să continue până când
triumfa — sau murea.
S-a întâmplat însă ceva ciudat. Parcursese douăzeci de mile
până la creastă şi cincisprezece din cele douăzeci de mile înapoi,
când i-a fugit zăpada de sub picioare şi, deodată, s-a prăbuşit în
gol. Când şi-a venit în fire şi s-a ridicat pe picioarele aproape
îngheţate, s-a trezit într-un loc curios. Se rostogolise până în
fundul unui adăpost în formă de wigwam1, construit din ramuri
şi crengi de brad, iar în nări simţi puternic mirosul de carne. O
descoperi la un picior distanţă de vârful nasului. Era o pulpă
îngheţată de caribu, înfiptă într-un băţ şi, fără să se mai întrebe
cum ajunsese ea acolo, muşcă din ea cu lăcomie. Numai Jacques
Le Beau, care locuia la vreo opt-zece mile spre est, i-ar fi putut
explica provenienţa. Miki căzuse într-una din căsuţele-capcană
puse de el şi acum mânca momeala.
Nu era o bucată mare, dar lui Miki i-a încălzit sângele,
dându-i puteri noi. Simţea încă miros în nări şi s-a apucat să
scormonească zăpada. Nu după mult timp, dinţii lui au dat peste
ceva tare şi rece. Era o capcană de oţel. A scos-o de sub zăpada
groasă de un picior şi, o dată cu ea, a dat la iveală un iepure
mare. Zăpada protejase în aşa fel iepurele, că, deşi mort de
câteva zile, nu era complet îngheţat. Miki l-a mâncat până la
ultimul oscior. A mâncat chiar şi capul. Apoi s-a îndreptat spre
grămada de copaci căzuţi, şi în culcuşul lui cald a dormit până a
doua zi.

În aceeaşi zi, Jacques Le Beau — pe care indienii îl numeau

1 Locuinţă indiană din America de Nord. (n.t.)

95

„Muchet-ta-aao” (Cel cu suflet rău) — a controlat linia1
capcanelor, a refăcut „căsuţele” îngropate în zăpadă şi a întins,
din nou, cursele.

După-amiază, în timp ce vâna, Miki a dat de urmele lui într-o
mlaştină, la câteva mile de adăpost. Sufletul nu-i mai era
tulburat de dorinţa puternică după un stăpân. A adulmecat
bănuitor urmele rachetelor lui Le Beau şi i s-a zbârlit părul de pe
şira spinării când a prins mirosul, şi a ascultat. A urmărit pista
cu precauţie şi, o sută de yarzi mai departe, a dat peste un kekek
sau adăpost-capcană al lui Le Beau. Şi aici era carne — fixată
într-o ţepuşă de lemn. Miki a atins-o. Sub laba din faţă s-a
produs un clămpănit de rău augur şi fălcile de oţel ale unei
capcane i-au aruncat în faţă bucăţi de lemn şi zăpadă. A mârâit
şi a aşteptat cu ochii la capcană. Apoi s-a întins până a ajuns la
carne, fără să-şi mişte picioarele. Aşa a descoperit primejdia
ascunsă în fălcile de oţel şi instinctul l-a învăţat cum s-o evite.
A luat-o pe urmele lui Le Beau încă o treime de milă. Simţea
prezenţa unui pericol nou, care îl înfiora, şi totuşi a mers după
urmă. Un impuls căruia nu-i putea rezista îl mâna înainte. A
ajuns la a doua capcană, şi de data aceasta a şterpelit momeala
din ţepuşă fără să declanşeze lucrul acela pe care îl iştia ascuns
chiar sub ea. Colţii lui lungi clănţăneau când a pornit mai
departe. Era nerăbdător să zărească fiara-omenească. Nu se
grăbea. A furat carnea de la a treia, a patra şi a cincea capcană.
Cum ziua era pe sfârşite, s-a îndreptat spre vest şi a parcurs
repede cele cinci mile dintre mlaştină şi adăpostul lui.
O jumătate de oră mai târziu, Le Beau se întorcea pe linia
capcanelor. A văzut primul kekek gol şi urmele pe zăpadă.
Tonnerre2! Un lup! a exclamat el. În plină zi!
După care, o expresie de mirare i-a apărut pe faţă când s-a

1 Capcanele se aşezau în şir, pe o anumită linie, ca să poată fi mai uşor
regăsite şi controlate, (n.t.)
2 În franceză în text; o exclamaţie folosită fin chip de înjurătură şi care

s-ar putea traduce cu: Mii ide tunete, (n.t.)

96

lăsat pe genunchi în zăpadă şi a cercetat urmele.
— Non! a mârâit el. E un câine! Un afurisit de câine sălbatic,
care-mi pradă capcanele!
S-a ridicat în picioare, înjurând. Din buzunarul hainei a scos
o cutiuţă de tablă şi a luat din ea un cocoloş rotund de grăsime.
În mijlocul grăsimii se afla o capsulă de stricnină. Era o momeală
otrăvită, care se punea pentru lupi şi vulpi.
Le Beau chicotea triumfător când a înfipt momeala
aducătoare de moarte în vârful ţepuşei-nadă.
— Oo, un câine sălbatic — a mormăit el. O să-l învăţ eu
minte. Mâine s-a terminat cu el.
Pe fiecare din cele cinci ţepuşe prădate a aşezat câte o
capsulă de stricnina învelită în ispititorul cocoloş de grăsime.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->