P. 1
James Oliver Curwood - Nomazii Nordului v 1.0

James Oliver Curwood - Nomazii Nordului v 1.0

|Views: 439|Likes:
Published by marcelcmv

More info:

Published by: marcelcmv on Jun 25, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/27/2013

pdf

text

original

În timpul ultimelor zile ale lui decembrie, toate pârtiile de pe
zece mii de mile pătrate, în jur, duceaula Post Fort O'God. Era
ajunul lui Ooske Pipoon — Anul Nou — vremea sărbătorilor din
mijlocul iernii, pentru oamenii wildului; din corturi şi cabane, de
departe sau mai de aproape, soseau traperii şi familiile lor ca
să-şi vândă blănurile şi să petreacă cele câteva zile împreună cu
alţii asemenea lor. Bărbaţii, femeile şi copiii care se adunau de
Anul Nou îl aşteptau cu nerăbdare timp de multe luni lungi şi
plictisitoare. Femeia traperului n-are vecin. „Linia” bărbatului ei
este un mic regat inviolabil şi nu se mai află nici o altă suflare
omenească pe întinderea aceea de multe mile. Aşa că, pentru
femei, Ooske Pipoon este vremea petrecerilor: pentru copii,
„circul cel mare”, iar pentru bărbaţi, o răsplată a muncii şi a
strădaniei de a agonisi blănurile, în aceste câteva zile se
reînnoiesc vechile cunoştinţe şi se fac altele noi. Aici se
răspândesc „noutăţile” wildului lipsit de mijloace de
comunicaţie, ştirile despre decese, căsătorii şi naşteri; despre
întâmplări tragice care aduc groază, supărare şi lacrimi şi despre
altele care provoacă râs şi veselie. Pentru prima şi ultima oară, în
timpul celor şapte luni de iarnă, oamenii pădurilor „vin la oraş”.
Indieni, metişi şi albi iau parte împreună la sărbătoare, fără
deosebire de culoare sau de credinţă.
Anul acesta avea să fie la Fort O'God o friptură grozavă de
caribu, puşi întregi la frigare, şi când Henri Durant a ajuns cam
la şase mile de Post, pârtiile dinspre nord, sud, est şi vest erau

135

bine bătătorite de urmele câinilor şi ale oamenilor. Veniseră din
păduri o sută de sănii şi, cu ele, trei sute de bărbaţi, femei şi
copii, precum şi o jumătate de mie de câini.
Durant era în întârziere cu o zi faţă de ceea ce plănuise.
Totuşi îşi folosise bine timpul. Miki, deşi purta încă botniţă,
acum mergea în urma lui Henri. În după-amiaza celei de a treia
zile după ce plecase de la cabana Nanettei Le Beau, Durant
părăsise pârtia cea mai frecventată şi, într-un târziu, ajunsese la
cabana lui Andre Ribon, care furniza carne proaspătă Factorului
şi oamenilor lui de la Post. Andre, tot aşteptându-l, începuse să
fie foarte îngrijorat de întârzierea lui Durant, când prietenul său
sosi. Aici îşi lăsase indianul lui Henri câinele său de luptă, un
husky enorm. Tot aici l-a lăsat şi el pe Miki, închis în coliba lui
Andre, apoi cei doi oameni s-au dus la Post, care se afla la o

distanţă de numai o milă.
Nici el, nici Ribon nu s-au întors în noaptea aceea la cabană.
O dată cu căderea nopţii, Miki a perceput nişte zgomote
misterioase şi ciudate, care deveneau tot mai puternice pe
măsură ce întunericul se lăsa. Era zgomotul petrecerii de la Post
— tumultul îndepărtat al vocilor omeneşti, amestecat cu urletele
a vreo sută de câini. Niciodată nu mai auzise aşa ceva şi a
ascultat multă vreme nemişcat. S-a ridicat, ca un om, la
fereastră, sprijinindu-şi labele de pervazul rudimentar. Cabana
lui Ribon se afla pe vârful unei măguri care domina un lac
îngheţat şi, ceva mai departe, peste vârfurile tufişurilor care îi
tiveau malul, Miki a văzut pe cer lumina roşie de la vreo douăzeci
de focuri ale unui mare campament. A gemut şi s-a lăsat din nou
pe cele patru labe. Avea mult de aşteptat până a doua zi. Totuşi
cabana era mai confortabilă decât fusese cuşca-închisoare a lui
Le Beau. Toată noaptea, somnul lui agitat a fost plin de vedenii
cu Nanette şi copilul.
Durant şi Ribon nu s-au întors până a doua zi la amiază. Au
adus cu ei carne proaspătă, pe care Miki a mâncat-o cu lăcomie,
căci era înfometat. Fără să reacţioneze, a tolerat avansurile celor

136

doi. L-au lăsat singur în cabană, încă o noapte. Când Durant şi
Ribon s-au întors în zori, au adus cu ei o cuşcă de patru picioare
pătrate, făcută din crengi subţiri de mesteacăn. Au lipit de uşa
cabanei portiţa lăsată deschisă a cuştii şi, cu ajutorul unei
bucăţi de carne proaspătă, l-au făcut pe Miki să intre înăuntru.
În aceeaşi clipă, trapa a căzut şi el a fost făcut prizonier. Cuşca
era legată de un tobogan mare şi abia se ridicase soarele, că Miki
se şi afla în drum spre Fort O'God.
Era ziua cea mare a carnavalului — ziua fripturii de caribu şi
a luptei. Cu mult înainte de a ajunge în apropiere de Fort O'God,
Miki a auzit tumultul crescând. Mirat, s-a ridicat în picioare, în
cuşcă, atent şi încordat, fără să-i pese de oamenii care îl trăgeau.
Privea peste ei, iar Durant a chicotit triumfător când l-a auzit
mârâind şi clănţănind din dinţi.
Oui, are să lupte! Acum are să lupte! a rânjit el.
Ajunseseră pe marginea lacului. După ce au ocolit un
promontoriu, dintr-o dată întreg Fort O'God s-a desfăşurat pe
povârnişul ridicat al malului din faţa lor. Mârâitul s-a stins în
pieptul lui Miki. Fălcile i s-au închis cu un ultim clănţănit. O
clipă i s-a părut că inima i s-a oprit în loc. Până în acel moment,
lumea lui nu cuprinsese mai mult de o jumătate duzină de fiinţe
omeneşti. Acum, deodată, fără ca nimic să-l avertizeze, a văzut o
sută, două sute, trei sute. La apariţia lui Durant, mulţi dintre ei

au pornit-o alergând la vale spre mal. Peste tot erau numai lupi,
atât de mulţi lupi că, privindu-i, îi venea ameţeală. Cuşca lui
devenise centrul unei hoarde de bărbaţi şi copii care zbierau şi
gesticulau în timp ce cuşca era târâtă în sus, pe pantă. Femeile
s-au alăturat şi ele mulţimii, multe cu copii mici în braţe. Apoi
călătoria s-a terminat. Se afla alături de o altă cuşcă, în care era
un animal la fel cu el. Lângă această cuşcă stătea un metis înalt,
negricios şi păros, care semăna a pirat. Omul era Grouse Piet,

rivalul lui Durant.

Un rânjet dispreţuitor s-a ivit pe faţa lui cu buze groase când
s-a uitat la Miki. S-a întors către grupul de metişi şi indieni cu

137

faţa arămie din jurul lui şi le-a spus ceva care a stârnit un râs
gutural.

Durant s-a înroşit la faţă.
— Râdeţi, păgânilor — i-a apostrofat el — dar să nu uitaţi că
Henri Durant e aici, ca să primească pariurile! Apoi a scuturat
sub nasul lui Grouse Piet cele două vulpi cu cruce şi cele zece
roşii. Scoate şi tu la fel, Grouse Piet! a strigat el. Mai sunt de zece
ori pe atâtea în locul de unde le am!
Cu botul ridicat, Miki adulmeca aerul. Era plin de mirosuri
ciudate: de mirosul puternic al oamenilor, al câinilor şi a cinci
caribu uriaşi care se rumeneau în frigări, la cincisprezece
picioare deasupra unor focuri imense ce fuseseră făcute sub ei.
Aceşti caribu se frigeau timp de zece ore, învârtiţi încet în nişte
frigări groase cât piciorul unui om. Lupta urma să aibă loc
înaintea ospăţului.

O oră, zgomotul şi tumultul vocilor a răsunat în jurul celor
două cuşti. Oamenii apreciau valoarea luptătorilor şi-şi făceau
pariurile; Grouse Piet şi Henri Durant răguşiseră aruncându-şi,
unul altuia, cuvinte batjocoritoare şi dispreţuitoare. După o oră,
mulţimea a început să se împrăştie. În locul bărbaţilor şi
femeilor, o jumătate de sută de copii cu faţa arămie s-a adunat în
jurul cuştilor. Abia atunci Miki a putut zări mulţimea de animale
legate câte unul, câte doi sau în grup, la marginea poienii. Nările
lui au prins în cele din urmă deosebirea. Nu erau lupi. Erau la fel
ca el.

A trecut mult timp până când privirea i s-a fixat asupra
câinelui-lup din cealaltă cuşcă. S-a apropiat de zăbrele şi a
mirosit. Câinele-lup şi-a îndreptat botul subţire spre el. Îi
amintea lui Miki de lupul uriaş cu care se luptase, într-o noapte,
la marginea falezei şi, instinctiv, şi-a arătat colţii, mârâind. Ca
răspuns, câinele-lup a mârâit şi el. Henri Durant şi-a frecat
mâinile bucuros, iar Grouse Piet a râs înfundat.
Oui; se vor bate — a spus din nou Henri.
— Lupu' o să se bate, oui — a zis Grouse Piet. Dar câinele tău,

138

m'sieu, el fi tare bolnav, ca un căţel, când luptă începe!
Mai târziu, Miki văzu un om alb stând lângă cuşca lui. Era
MacDonnell, factorul scoţian. Se uita la Miki şi la câinele-lup cu
o privire întristată. Zece minute după aceea, în cămăruţa care îi
servea de birou, spunea unui om mai tânăr:
— Aş vrea să opresc lupta, dar n-am nici o putere. Oamenii
n-ar fi de partea mea şi aş pierde jumătate din recolta de blănuri
a sezonului. În ultimii cincizeci de ani a fost mereu o luptă ca
aceasta la Fort O'God şi, în definitiv, nu cred că e mai detestabilă
decât meciurile de box din alte părţi. Numai că în cazul de faţă...
— E o luptă pe viaţă şi pe moarte — spuse tânărul.
— Da, aşa este. De obicei, unul din câini moare. Tânărul îşi
scutură cenuşa din pipă.
— Îmi sunt dragi câinii — mărturisi el simplu. Mac, la Postul
meu nu va fi niciodată vreo luptă — exceptând, poate, acelea
dintre oameni. Nu mă duc să privesc lupta; mi-e teamă că aş
putea omorî pe cineva.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->