Curs 8: Formare duhovnicească (anul I P, 2011-2012, sem.

1) Fiul duhovnicesc: calităţile ucenicului

Introducere. Pentru a se forma și a-și aduce la bun sfârşit misiunea de creștin, ucenicul trebuie să se impună prin viaţa sa morală pentru că „omul ca să devină om, trebuie să fie format”1. Creştinismul s-a răspândit în toată lumea prin forţa sa morală iar „învăţătura creştină nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei şi fără lupta continuă şi fără sacrificiul de sine în numele marilor principii morale ale Evangheliei”2. Ucenicul trebuie să fie curat atât sufleteşte cât şi trupeşte şi să-şi facă slujba sa pe deplin, apoi să fie smerit şi înduhovnicit. Moralitatea ireproşabilă a vieţii îi este impusă mai întâi de caracterul sfânt al Botezului pe care l-a primit, nașterea din nou în Hristos pe care a dobândit-o, apoi de situaţia sa faţă de ceilalți credincioşi, cărora trebuie să le fie pildă. Chiar dacă un ucenic este văzut în general ca o persoană tânără (băiat sau fată, care încep de la vârsta de 7 ani să se spovedească!), totuși trebuie să fim conștienți că starea de ucenicie este cu totul altceva, mult mai înalt și că aceasta este o permanență în viața oricăruia dintre noi. De aceea, tot creștinulucenic al unui duhovnic trebuie să fie el însuși învăţător şi model de virtute pentru a putea fi urmat. 1. Calităţile morale ale ucenicului. Câteva din calităţile morale ale ucenicului pot fi analizate prin comparație cu cele ale preotului, pe care le găsim în Sfânta Scriptură: „ Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără prihană, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic, să înveţe pe alţii, nebeţiv, nebătăuş, neagonisitor de câştig urât ci blând, paşnic, neiubitor de argint” (1 Tim. 3, 2-4). Despre aceste virtuţi (ale preotului, dar prin extensie pot fi și cele ale oricărui ucenic!) Sf.Grigore de Noziaus spune: „ Esenţialul acestor porunci este ca să fie atât de deosebiţi în ce priveşte virtutea, aşa de simpli şi de măsuraţi şi ca să spun pe scurt atât de cereşti, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puţin decât decât cuvântul lor”3. a. Stăpânirea de sine este una din calităţile cele mai importante care se cer ucenicului. Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat oricare om, și mai ales cel care vrea să fie discipolul unui duhovnic încercat, este transformarea lui însuşi. „Nu-i mică primejdia dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”4, iar de aici desprindem ideea că și ucenicul (teologul, viitor preot!) trebuie să aibă stăpânire de sine astfel putând controla orice situaţie duhovnciească și trupească. b. Înţelepciunea este o altă virtute esenţială cu care trebuie să fie împodobită personalitatea ucenicului, tactul şi prudenţa fiind roadele unei maturităţi de cugetare sau a unei îndelungate experienţe. Mântuitorul ne sfătuieşte: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, faţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovai ca porumbeii” (Mt. 10, 16). Înţelepciunea împreună cu tactul şi prudenţa să corecteze excesul de idealism care l-ar putea împinge la greşeli de viețuire în parohie, mai întâi ca tânăr teolog și mai apoi în viața sa pastoral-misionară, oriunde s-ar afla sau în orice calitate ar avea. Multele acte necugetate care se petrec în viața studenților noștri au ca rădăcină tocmai această lipsă de sensibilitate către frumos, lipsă de acumulări bune ale minții și inimii.
IPS Andre, Spovedanie și comuniune, Alba Iulia, 2001, p. 205. Prof. Ioan G.Coman, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor 4 secole, în M.O. XXIV 1972 nr.1-2, p. 11. 3 Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia, P.G. 35, col. 477 C. 4 Ibidem, col. 494 B.
1 2

1

Ţinuta şi comportarea tânărului teolog (ucenic al duhovnicilor din Facultate sau al părinților profesori de seminar sau al parohilor și preoților destoinici din oraș!) constituie de asemenea trăsături de mare importanţă pentru chipul unui adevărat ucenic. Este obligatoriu pentru el să-şi supravegheze cu atenţie comportarea în viaţa civilă, socială şi familială. Ţinuta şi comportarea teologului trebuie să fie caracterizate de seriozitate şi demnitate izvorâte din fiinţa lui, adică cu naturaleţe. „În primul rând ucenicul trebuie să fie întocmai ca argintul şi aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare de viaţă şi treburi ar fi, să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea”5. 2. Calităţile spirituale ale ucenicului. a.Dragostea. Ucenicul trebuie să fie un om plin de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, care este Dragoste-desăvârșită, ucenicul trebuie să fie un răspânditor al dragostei de Dumnezeu și de semeni. Exemplu de netăgăduit este dragostea supremă a Mântuitorului care s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor din dragoste faţă de ei. „Această dragoste pe care a avut-o Mântuitorul faţă de oameni trebuie să o aibă şi preotul faţă de enoriaşii săi, pentru că a fost dată ca învăţătură nouă de către Dumnezeu”6. b.Credinţa Una din cele mai mari virtuţi pe care trebuie să le aibă ucenicul este credinţa. „Să evităm tot ce este vătămător…şi să rămânem în hotarele dreptei credinţe”, zice Sf. Grigorie de Nazians. Teologul (ucenicul) care nu este pătruns de credinţă nu va putea convinge pe altul de puterea acesteia (pe prieten, pe soț-soție sau pe...dușmani!). c.Sfinţenia. Fiecare creștin ortodox este obiectul special al harului Sfântului Duh fiindcă prin Botez el capătă harul lui Dumnezeu. În acest sens Sf. Grigorie de Nazians spune: „Lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaştem şi să ne vindecăm propriile noastre patimi şi păcate”7. d.Modestia este o altă virtute cerută ucenicului. Sf.Apostol Petru îndeamnă: „Supuneţi-vă toţi unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Prin modestia sa preotul va da un bun exemplu credincioşilor care vor lua aminte şi vor avea în faţa lor şi la îndemână un exemplu pe care îl vor urma. 3. Calităţile intelectuale ale ucenicului. În cele ce urmează vom vorbi despre instrucţia sau cultura ucenicului-teolog. Creştinismul cuprinde adevăruri şi învăţături pentru pătrunderea cărora teologul-ucenic are nevoie de o pregătire temeinică. Misiunea sa din tinerețe, aceea de „învăţăcel” şi de „păstorit” îl obligă să-şi însuşească numeroase şi variate cunoştinţe din care și prin care să se desăvîrșească. Dacă mai apoi poate chiar să le împărtăşească altor categorii de credincioşi, după nevoie, pentru că unor credincioşi cu o cultură mai limitată va trebui să le dea învăţături mai temeinice şi amănunţite, mai ales prin exemplul personal, atunci este cu atât mai bine. Sf. Grigorie de Nazians spunea că „nu este un lucru la îndemâna minţii oricui predicarea cuvântului adică a învăţăturii celei dumnezeieşti şi înalte”.

5 6

Ibidem, col.422A. Ibidem, col.433C. 7 Ibidem, col.436B.

2

Fără o cultură minimală teologică și practică, adică fără o pregătire continuă prin participarea la Sf. Liturghie, la predică etc., el îşi riscă și chiar își poate rata misiunea de om care dorește stăpânirea unei profesii și cu atât mai puțin va fi dispus să-și conducă familia. Concluzii. Iată că până aici am vorbit despre calităţile morale, spirituale şi intelectuale ale ucenicului, calități care-i sunt indispensabile, dar trebuie să amintim şi mijloacele prin care se întreţin şi se promovează acestea. Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Ea este hrana şi respiraţia sufletului creştin fără de care nu se poate concepe viaţă duhovnicească, pentru că prin ea se întreţine legătura noastră cu Dumnezeu. Este de la sine înţeles că orice bun creştin trebuie să se roage. Dar cu deosebire teologul, care este şi trebuie să fie prin excelenţă un om al rugăciunii, un maestru al rugăciunii. În rugăciune el poate mărturisi lui Dumnezeu ca unui Tată şi Stăpân, respectul şi iubirea sa pentru El, dorinţele şi năzuinţele sale pentru mântuirea celor din familia sa, slăbiciunile, lipsurile şi căderile sale, nevoile şi durerile, precum şi necazurile sale în împlinirea chemării social-profesionale pe care și-o asumă. Prin rugăciune primeşte ajutor de la Dumnezeu şi se întăreşte cu putere dumnezeiască. Mărturisirea şi Împărtăşirea. Acestea sunt „Tainele de bază” ale vieţii religioase şi izvoarele de căpetenie ale spiritualităţii creştine, cele mai des practicate şi repetate în viaţa creştinilor. Teologul trebuie să se spovedească mai întâi ca om supus greşelilor dar şi ca „slujitor” al celor sfinte, cerându-i-se un grad mai mare de curaţie trupească şi sufletească. Teologul trebuie să se spovedească neapărat pentru orice păcat pentru ca sufletul să fie necontenit curat. Culmea şi coroana vieţii spirituale al creştinului ortodox o reprezintă unirea deplină cu Hristos – Domnul prin împărtăşirea cu Sfântul Său Sânge şi Trup. Pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui, ni se cere o strădanie personală de purificare, de curăţire prin post, rugăciune, fapte bune. Lectura religioasă. Un factor important în viață este cultura. Aceasta trebuie să fie variată şi în pas cu vremurile pentru a putea face faţă întrebărilor şi a-ți putea construi o conștiință creștină și a putea da sfaturi folositoare celor apropiați. Din biblioteca teologului nu trebuie să lipsească: Sfânta Scriptură, Scrierile Sfinţilor Părinţi (P.S.B.), cărţi ale duhovnicilor români și străini, cărți de apărare a credinței împotriva sectelor, etc. Reculegerea (Meditaţia şi examenul de conştiinţă). Un alt mijloc de promovare şi dezvoltare a vieţii noastre duhovniceşti este reculegerea, adică retragerea în noi înşine prin meditaţie şi prin examene de conştiinţă. Clipele de reculegere sunt oaze de singurătate interioară şi de linişte în zgomotul cotidian. Această reculegere şi regăsire a sinelui prin autoanaliza noastră ne va face să ne corectăm deciziile şi acţiunile adâncind şi redescoperind adevărurile divine.

3

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful