De numele lui Walter Lippmann se leaga multe din lucrarile de referinta din domeniul opiniei publice si al comunicarii sociale

. Lucrarea esentiala „Public Opinion” 1922 pune bazele unei viziuni coerente despre opinia publica si rolul ei in societate. Discursul stiintific al lui Lippmann este marcat in primul rand de preocuparile sale publice si nu in ultimul rand de viata si evenimentele istorice. In primul razboi mondial , din perspectiva comunicarii, realizeaza ca faptele pot fi „distorsionate”. Uneori pentru ca „cineva” doreste acest lucru sau pur si simplu pentru ca adesea „informatiile des 323e46d pre fapte” parcurg un traseu mai complicat in cursul caruia intelesul se modifica. Lippmann isi da seama ca oamenii actioneaza nu in functie de realitate, ci pe baza modului cum isi reprezinta ei aceasta realitate, a imaginilor pe care le poarta in minte. Pe 6 noiembrie 1918 presa publica o stire despre incheierea armistitiului cu 5 zile mai devreme de semnarea sa. Pe baza unei realitati sugerate, oamenii se bucurau si marcau in diverse feluri incetarea cosmarului, in timp ce pe front inca se desfasurau lupte. Lippmann vorbeste tot mai des despre descoperirea care-l preocupa, si anume ca „opinia poate fi fabricata”. Acest lucru trebuie sa aibe consecinte remarcabile asupra „libertatii de gandire” (este real acest lucru, intre ce limite?) si asupra „libertatii cuvantului” – pana unde libertatea poate merge fara a-mi afecta interesele, fara a ma ofensa? Preocuparile fata de opinia publica, fata de adevar, sunt evocate la inceput, in lucrarea „Public Opinion”. Urmeaza in 1925 „The Phantom Public”, studiu in care teza principala este aceea ca cetateanul obisnuit traieste intr-o lume pe care nu o intelege suficient de bine: „este greu sa decida asupra problemelor de conducere si de inteles national”. El chiar conchide: „a vorbi despre un public in masura sa directioneze activitatea guvernantilor, inseamna a vorbi despre o fantoma’. „Cetateanul obisnuit a ajuns sa se simta asemenea unui spectator surd, aflat in randul din spate, care este nevoit sa priveasca la un spectacol misterios, abia abtinandu-se sa nu adoarma. Publicul nu face decat, cel mult sa aprobe sau sa se opuna celor care ar putea sa ia deciziile”. In lucrarea „The Public Philosophy”, Lippmann abordeaza aspecte esentiale ale democratiilor occidentale, liberale si realitatile acestui secol. El

pune in evidenta dezechilibrele interne generate de o criza de guvernare care este asociata cu ascensiunea opiniei publice ca actor al vietii moderne. Lippmann opereaza analitic asupra unor termeni pe care ii lanseaza cu deosebit succes si devin concepte cheie: „pictures in our heads” = imaginile din mintea noastra; „pseudo environments” = mediul de fictiune; „unseen facts” = faptele nevazute. Teza: oamenii iau drept fapte nu ceea ce sunt ele in realitate ci ceea ce percep ei ca sunt acele fapte (in urma impresiei pe care o lasa asupra lor, a impactului cu „pseudo environment”). Intreaga viziune a lui Lippmann porneste de la raportul dintre 2 realitati: lumea exterioara si reprezentarea noastra despre aceasta lume. Mediul in care traim este mult prea extins si foarte greu de asamblat, de articulat si cuprins intr-o viziune unitara. Fiecare vede atat cat poate intelege si cuprinde. Raspunsul omului la realitate , evenimente, este o reactie care exprima mai curand o reprezentare subiectiva, personalizata (posibil obiectiva, uneori eronata si falsa). Fiecare om dispune de un atlas mental si va actiona in functie de principalii vectori ai propriei harti mentale. Asadar, imaginile din capul oamenilor nu corespund automat cu lumea exterioara. Diferenta rezulta mai intai din modul in care avem acces la fapte, situatii si evenimente. Contactul poate fi partial si adesea indirect. Imaginile reprezinta simplificari cognitive ale realitatii. Are loc o anumita distorsionare a unor date si evenimente in defavoarea altora, prin combinarea si evaluarea lor, intr-o maniera care traduce seturi de interese si valori diferite. „Efectul de atasament”. Imaginile elaborate capata o conotatie afectivemotionala; omul este mai atasat de ceea ce construieste si elaboreaza si crede ca „adevarul” se afla in mintea sa. Autorul acestei teorii mai precizeaza ca mintea umana dispune de anumite stereotipuri si chiar structuri de stereotipuri, ceea ce inseamna ca nu putem vorbi in intregime de rationalitatea deciziei umane. Nu uitati greselile istoriei pentru a nu le repeata. Stereotipul exista, tentatia este prezenta si poate fi condamnata doar prin apel la memoria istoriei, cu valoare de adevar. Percepem ceea ce suntem pregatiti sa percepem

Teza: intampinam multimea de fapte si situatii noi pe baza unor cunostinte („plase cognitive”) pe fondul cultural si experienta personala in care sunt condensate stereotipuri de natura intelectuala. Lippmann indrazneste sa postuleze: „in cele mai multe din situatii noi nu vedem si apoi definim, ci mai intai definim si apoi vedem”. Acelasi fapt va fi vazut si interpretat diferit, uneori complet diferit de catre 2 persoane in functie de pregatire, de credinta, de apartenenta politica, de experienta profesionala, de interese, de spiritul cultural, de structurile mentale pe care spatiul cultural le modeleaza. ‘Selectam ceea ce cultura noastra a definit pentru noi si tindem sa percepem ceea ce cultura noastra , intr-o forma stereotipa (economica-simpla) a ales pentru noi’ . Stereotipul este , deci , o structura mentala , o prefiguratie care selecteaza si stocheaza informatia , acele ‘tipare’ care influenteaza raspunsul , perceptia noastra . Stereotipul „este un majordom la un bal mascat, care judeca daca invitatii au venit intr-o tinuta adecvata”. Prin urmare stereotipul intra in functiune chiar in faza de evaluare si reprezinta un gen de filtru care opereaza o selectie inainte ca informatia propriu zisa sa ajunga a fi analizata. Stereotipurile au o puternica semnificatie valorica (sunt puternic incarcate de sentimente, marcate de traditie) si indeplinesc un rol protectiv. Cu o asemenea structura cognitiva exista putine sanse ca omul sa-si reprezinte in mod adecvat lumea in care traieste. El proiecteaza imaginea „comandata” a lumii, o imagine in care se regasesc, convietuind, obisnuintele noastre, gusturile, standardul de viata, sperantele noastre, intr-un fel, subiectivitatea noastra. In acest fel nu este de mirare ca fiinta umana si grupurile sociale confunda propria imagine asupra realitatii cu realitatea propriu zisa, orice tulburare a stereotipurilor noastre este asimilata cu o zdruncinare a „bazelor intregului univers”.

Traim in aceiasi lume dar simtim in lumi diferite

Felul in care oamenii isi reprezinta realitatea, reprezinta un impuls pentru ceea ce vor face in continuare. La originea reactiilor se afla mediul de reprezentari (lumi subiective) ce au o virtualitate ontologica care modeleaza interpretarile si pozitiile noastre. Diferenta, discrepanta intre lumea exterioara si propriile noastre imagini despre ea nu este rezultanta unui proces, a unei activitati deliberate de selectare si de interpretare partizana. Atentia noastra este chemata de acele fapte, de acele situatii care se afla intr-un raport de compatibilitate cu credintele si optiunile „topite” in structurile noastre mentale. Concluzia: lumea si intreaga noastra experienta sunt codificate potrivit unor structuri mentale, culturale, personale; cand incercam sa descriem realitatea, nu facem decat sa prezentam lucrurile potrivit codurilor noastre oferind astfel versiuni distorsionate ale realitatilor la care ne referim. Teoria clasica sustine ca opinia publica reprezinta o judecata morala asupra unui grup de fapte. Teoria lui W. Lippmann: opinia publica este in prmul rand o versiune codificata si moralizata a faptelor. Structura stereotipurilor, aflata in centrul codurilor noastre, determina in mod substantial ce grupuri de fapte vom vedea si in ce lumina le vom privi. Crearea si mentinerea stereotipurilor mentale Lippmann se refera la simboluri din unghiul de vedere al actiunii politice si al principalului sau actor – liderul. Intr-o serie de contexte, simbolurile joaca un rol extreme de important, ele fiind practic de neanlocuit. Virtutea de baza a simbolului este ca datorita particularitatilor sale conserva unitatea. Fiind un depozitar de emotii, de intelesuri istoriceste accumulate, el favorizeaza perceptii si interpretari commune, raportari similare, reactii identice; unifica prin estomparea sau stergerea deosebirilor dintre idei, judecati si evaluari. Functia simbolului se releva cu deosebire in unele situatii tipice: 1. in momente critice, presante, dificile, cand este mai important sa actionezi decat sa intelegi; 2. cand actiunea va inregistra un esec, va astepta acordul fiecaruia, intrucat este nevoie de reactie rapida si de unitate;

3. cand masele de oameni trebuie sa coopereze intr-un mediu „nesigur si exploziv”, in acest context, simbolul apara securitatea, chiar in absenta unui consens real, el confera maselor mobilitate, desi imobilizeaza personalitatea; 4. in orice context ar fi simbolurile directioneaza emotia catre o tinta comuna; 5. reprezinta un mecanism de solidaritate si unul de exploatare; granitele dintre aceste roluri sunt foarte fine si oricand rolul pozitiv al simbolului poate trece intr-un registru manipulator. Modul cum este folosit simbolul ar reprezenta in opinia lui Lippmann, un indiciu pentru a diferentia demagogul de omul politic veritabil. Primul, demagogul, apeleaza la emotii pentru a descarca o tensiune acumulata, cel de-al doilea , politicianul veritabil, nu va stimula decat acele emotii care sa poata fi orientate catre un program menit sa capteze energia, sa unifice, sa ofere in timp, un sentiment de implinire. Utilizat cu masura si buna credinta, simbolul este un instrument essential in conducerea unei comunitati umane.

Presa – tribunalul opiniei publice , deschis zi si noapte W. Lippmann a fost elevul lui John Dewey, profesor al scolii, curentului de la Chicago, dar punctele sale de vedere privind rolul presei in societate sunt distincte. Scoala de la Chicago vedea presa drept un instrument de informare si de educare al publicului . Lippmann, dimpotriva, considera ca presa contribuie la aparitia si permanetizarea unor boli ale opiniei publice. Lippmann se indoieste ca omul obisnuit ar avea capacitatea de a cunoaste si judeca „faptele nevazute”. Dewey argumenteaza ca problema nu este incompetenta opiniei publice, ci mai degraba, absenta unor metode adecvate pentru comunicarea si dezbaterea publica. Mijloacele fizice de colectare au deposit cu mult faza intelectuala de cercetare si de organizare, de procesare a rezultatelor. Viziunea lui Lippmann asupra presei este una critica.

In mod firesc, atat jurnalistul ca persoana cat si presa ca institutie, cunosc constrangerile legate de stereotip, cod si chiar prejudecati, atunci cand este vorba de formarea unor opinii. Analiza lui Lippmann penduleaza intre 2 poli: 1. pune sub semnul intrebarii credinta veche si persistenta in democratii, ca adevarul ar fi relevant, inspirit, furnizat si nu constant descoperit in urma unui efort de durata. Aceasta credinta atribuie presei rolul de a „releva adevarul”. Presa este principalul mijloc de contact cu mediul pe care nu-l cunoastem direct. Presa ar oferi chipurile „tabloul adevarat” al intregii lumi. Presa ar organiza pentru societate informatiile, ar usura si orienta perceptia sociala a diverselor fenomene. Reporterii nu pot acoperi si nu pot reflecta tot ceea ce se intampla in lume, in plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selectii privitoare la ce fapte se dau publicitatii, in ce forma, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de standarde obiective, ci de evaluarile fiecarei publicatii. „Stirile nu reprezinta o oglinda a situatiilor sociale, ci infatisarea unui aspect al acestora care se impune de la sine”. Versiunea reporterului asupra adevarului este, pe fond, propria sa viziune, iar opinia pe care o infatiseaza este construita pe baza propriilor stereotipuri, coduri si sub presiunea interesului propriu. El priveste lumea prin lentile subiective, de aceea Lipmann precizeaza ca este essential sa facem o distinctie clara intre informatie si adevar. 2. raporturile presei cu institutiile unei comunitati sociale. Ascensiunea este interpretata de Lippmann ca o dovada a slabiciunii institutiilor, „a esecului lor de a organiza o adevarata <masinarie a cunoasterii>”. Presa, prin actiunea de zi cu zi asupra fiecarui om, castiga teren strategic si creeaza o forta mistica, numita Opinia Publica, o forta care va profita de slabiciunea institutiilor publice. In acest fel, presa a ajuns sa fie privita ca un organ al „democratiei directe”. Apare un tribunal al opiniei publice, deschis zi si noapte. Deciziile unui astfel de tribunal nu ar putea duce decat la dezordine, intrucat, potrivit lui Lippmann despre natura stirilor, ele nu opereaza cu adevarul. Remediul: formarea unor echipe de experti care sa analizeze obiectiv si neutru faptele si sa contribuie la construirea unor „opinii publice sanatoase”, a unor imagini realiste despre mediul pe care nu-l cunoastem in mod direct. Legatura cu mediul nu este corect asigurata de presa care are de regula un joc propriu si interese de grup profesional. Lumea reprezentarilor (a lui Kant), deci a ideilor, este prea importanta pentru a fi lasata pe mana reporterilor si a presei in general. Lippmann sesizeaza un lucru real si anume ca nici guvernele si nici presa,

nici institutiile de invatamant nu actioneaza pe baza unei imagini demne de incredere asupra lumii. Presa, cum sesizeaza Lippmann, se substituie opiniei publice, mai mult, devine Tribunalul acesteia. Presa rapeste celorlalte institutii si puteri, rolul lor legitim. Intrebarea este daca presa invadeaza acest teren sau alte institutii il cedeaza. Puterea opiniei de masa Lippmann este preocupat de infaibilitatea opiniei publice, de faptul ca vocea poporului – opinia publica , a devenit o forta misterioasa. In multe situatii, organizatorii de opinie care au inteles jocul, structureaza majoritati confortabile in perioada alegerilor. Acest joc democratic are ca slabiciune preocuparea stricta de a castiga puterea, ulterior neglijand exercitarea sa eficienta. Rezultatele guvernarii democratice nu pot fi oricum evaluate obiectiv de cetateanul obisnuit pentru ca are prea putine cunostinte si o experienta incomplete. Mai mult, chiar daca ar dispune de informatii el este marcat de propria subiectivitate, limitat de cercul stereotipurilor, al prejudecatilor, al propriilor coduri care impiedica tratarea rationala a lucrurilor. A rezolva aceste riscuri inseamna a licha structurile care distorsioneaza faptele, adica a conecta opiniile cu mediul nostru real de existenta. Cand oamenii actioneaza in acord cu principiul inteligentei , ajung sa descopere faptele si sa-si dezvolte intelepciunea. Pe de alta parte, nu putem cere de la oameni mai multa intelepciune politica decat se afla in sufletele lor. Deci, problema fundamentala este de a spori intelepciunea finite umane si a societatii in ansamblu. Au guvernantii acest interes? Solutia consta in formarea unor cercuri de experti care sa ofere interpretari rationale. Inlocuirea Opiniei Publice universale (superficiale stereotipe) care se pronunta asupra oricarui subiect, cu opinii utile, realiste inspirate de adevarul unei situatii prezentate neutru, obiectiv precis fara echivoc. Solutia este conferita de educatie, care inlatura stereotipul si ofera deprinderea de a examina sursele de la care se obtin informatiile. Prin educatie, se obtine inlocuirea structurilor mentale care genereaza prejudecata, cat si formarea unor prejudecati centrate doar in jurul eului, al propiului subiectivism. Capacitatea de guvernare a democratilor este afectata de ascensiunea opiniei de masa in spatiul public, insotita de o presiune asupra executivului care ar contribui la slabirea fortei de reactie a acestuia.

Oamenii au dobandit o putere pe care nu sunt capabili sa o exercite, iar guvernantii pe care ii aleg au pierdut puteri pe care trebuie sa le recupereze daca vor cu adevarat sa guverneze. Exista, conform Lippmann, o limita pana la care se poate extinde puterea cetatenilor: „Ei pot alege guvernul. Il pot inlocui. Pot aproba sau nu performantele sale. Dar ei nu pot administra guvernarea… Masa nu poate guverna!” Pe masura ce opinia de masa a dobandit o imensa putere in acest secol, devenind un adevarat stapan al deciziilor, puterea de guvernare a democratiilor a slabit, pentru ca s-a pierdut „puterea de a decide”. ‘Liberatea si democratia pot fi pastrate inainte ca una sa o distruga pe cealalta”. Lippmann considera ca opinia de masa prezinta cateva erori tipice. Reactia sa este mai lenta decat cea a evenimentelor (realitati la care se raporteaza). Opiniile de masa sunt prin excelenta inertiale pentru ca, asa cum spune autorul, este nevoie de mult timp pentru a schimba mai multe minti decat cateva. Reactiile inertiale sunt mai evidente cand se ivesc situatii noi care au nevoie de abordari orgonale de analize si solutii noi. Exemple legate de implicatia SUA in Irak si acordul opiniei publice sau reactia lenta a democratiilor vest – europene fata de ascensiunea fascismului. Opinia publica este incapatanata sau maleabila? Pe de-o parte exista, credinta profunda ca opinia publica (natura comuna) nu poate fi schimbata; pe de alta parte exista opinia la fel de ferma ca anumite institutii bine definite modifica si altereaza opinia publica. In SUA exista consens asupra multor probleme, el poate fi o expresie a constiintei publice; altfel avem de a face cu rezultatele unei „propagande perfide” (nu ne sunt satisfacute credintele proprii, asteptarile). Relatia presei in dialog cu opinia publica Americanii sunt un public cititor de ziare – dimineata si seara . Si totusi, unii apreciaza ca spiritul public este inca patinat, iar presa nu ar avea o prea mare influenta asupra sa. Ex: situatii cand presa a sustinut un candidat sau l-a boicotat pe altul, iar rezultatele au fost contrare la urna de vot. Acest lucru inseamna ca pe langa presa mai sunt si alti factori care contribuie la formarea opiniei publice. Multe articole au purtat titlul de „Puterea in declin a presei” in care comentariul principal era legat de faptul ca „nimanui nu-i pasa de ceea ce spun ziarele”. „Stirile = simple vorbe de gazeta!” Un alt punct de vedere este acela

ca de fapt presa cotidiana nu face decat sa accepte, sa reflecte si sa amplifice opinia publica. Presa ar fi un instrument foarte eficient de pastrare a contactului cu mase mari de oameni. Exista si pozitia, ca prin presa se poate obtine o modificare clara a opiniei publice. Opinia publica este maleabila si poate fi atrasa atentia asupra unei cauze. Afirmatia potrivit careia publicul conduce institutiile este la fel de adevarata ca aceea care sustine ca institutiile conduc publicul.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful