„Quousque tandem abutere, Catilina patientia nostra? Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet?

Quem ad finem sese effrenata jactabit audacia? Nihilne te nocturnum praesidium Palatii, nihil urbis vigilae,nihil timor popului, nihil concursus bonorum omnium, nihil hic munitissimus habendi senatus locus, nihil horum ora vultusque moverunt? Patere tua consilia non sentis? Constrictam jam horum omnium scientia teneri conjurationem tuam non vides? Quid proxima, quid superiore nocte egeris, ubi fueris, quos convocaveris, quid consilii ceperis, quem nostrum ignorare arbitraris? O tempora! O mores! ”. „Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp această furie a ta îşi va bate joc de noi? Până unde se va arunca îndrăzneala ta neînfrânată? Oare întru nimic nu te-au făcut să tresari:
1

nici garda de noapte de la Palatin, nici străjile oraşului, nici spaima poporului, nici adunările tăcute ale oamenilor cumsecade, nici acest foarte apărat loc unde se tine şedinta senatului, nici faţa şi nici privirile acestor senatori? Nu simti că planurile tale sunt descoperite? Nu vezi ca e îngrădia conspiraţia ta, deoarece o cunosc toţi? Cine dintre noi crezi tu că nu ştie ce-ai făcut noaptea trecută, ce-ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai strâns în şedintă, ce hotărâre ai luat? ”.

Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp această furie a ta îşi va bate joc de noi? Până unde se va arunca îndrăzneala ta neînfrânată? Oare întru nimic nu te-au făcut să tresari: nici garda de noapte de la Palatin, nici străjile oraşului, nici spaima poporului, nici adunările tăcute ale oamenilor cumsecade, nici acest foarte apărat loc unde se tine şedinta senatului, nici faţa şi nici privirile acestor senatori? Nu simti că planurile tale sunt descoperite? Nu vezi ca e îngrădia conspiraţia ta, deoarece o cunosc toţi? Cine dintre noi crezi tu că nu ştie ce-ai făcut noaptea trecută, ce-ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai strâns în şedintă, ce hotărâre ai luat? POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)

2

Trăsături generale: - una din primele politici comunitare puse în aplicare
-

printre foarte puţinele politici comune menţionate explicit în textul Tratatelor (alături de politica comercială şi de cea în domeniul transporturilor)

- cea mai cuprinzătoare şi cea mai importantă politică comunitară (inclusiv în termeni bugetari) - puternic centralizată:
competenţă cvasi-exclusivă a instituţiilor comunitare în formularea sa punerea în aplicare este însă foarte descentralizată (spre deosebire de alte politici comunitare)

- puternic autonomizată: interacţiuni minore cu • alte politici comunitare (care, de regulă, se adaptează la cerinţele PAC); • mediul internaţional În ultima perioadă, apar semne de schimbare. - s-a dezvoltat ca o parte integrantă a “statului bunăstării”, cu anumite particularităţi (fuziunea obiectivelor productive cu cele de venit) PARTICULARITĂŢI ALE SECTORULUI
Hrana este o necesitate vitală. De aici decurg o serie de circumstanţe prezumate, unele exagerate vădit, care tind să convingă de nevoia absolută pentru orice ţară de a avea un sector agricol dezvoltat: război, blocadă economică, dezastre naturale. Viaţa rurală are o atractivitate specială, mai ales în ţările unde societatea s-a urbanizat puternic, iar populaţia rurală se bucură de o simpatie specială din partea societăţii în general. Agricultura este un sector căruia condiţiile de piaţă complet liberă îi pot crea anumite probleme:

- cererea este foarte puţin elastică în funcţie de preţ (în toate ţările dezvoltate, ea este mult subunitară) şi are tendinţa de a se modifica structural
3

cu rapiditate, mai ales în ultima vreme: de exemplu, consumul pe locuitor de unt a scăzut 40% în Irlanda şi cu 20% în Marea Britanie şi Germania doar în foarte scurta perioadă 1985-89. - oferta are o capacitate limitată de a răspunde pe termen scurt la semnalele transmise de preţuri. Ciclurile de producţie nu pot fi scurtate, astfel că ajustările în sectorul vegetal nu pot, în mod obişnuit, avea loc mai devreme de un an, iar cele din sectorul animal pot uneori necesita chiar şi mai mulţi ani. Variaţiile anuale ale ofertei sunt foarte importante (cele de ordinul a 2030% nefiind rare) şi din cauza unor factori exogeni imprevizibili: condiţii meteorologice, boli. Din aceste motive, pieţele agricole pot cunoaşte evoluţii foarte capricioase. ISTORIC
Unele ţări (precum Germania şi Olanda) ar fi fost dispuse să nu includă agricultura între domeniile pieţei comune, dar Franţa a insistat în sensul opus, cu scopul de a transfera asupra partenerilor o parte din costul pe care îl presupunea subvenţionarea unui sector agricol de mari dimensiuni şi relativ puţin productiv (în raport cu alte ramuri economice, nu cu sectoarele agricole din alte ţări membre). Obiectivele PAC au fost definite prin Tratatul de la Roma (1957). Principiile de bază ale PAC au fost convenite cu ocazia conferinţei de la Stresa (iulie 1958) şi validate de Consiliu abia în decembrie 1960. Mecanismele de punere în aplicare au făcut obiectul unor negocieri îndelungate, începute în mai 1961 şi încheiate abia în ianuarie 1962. Punerea efectivă în aplicare s-a făcut, progresiv, cu începere de la 1 iulie 1962, cand au intrat în vigoare primele regulamente referitoare la regimul de piaţă a diferite produse agricole.

OBIECTIVELE PAC
♦ creşterea productivităţii agricole [...] prin utilizarea optimă a factorilor de producţie

4

♦ standarde echitabile de viaţă pentru fermieri ♦ stabilizarea pieţelor agricole ♦ asigurarea disponibilităţii aprovizionării ♦ preţuri rezonabile pentru consumatori Această “aglomerare” de obiective contrazice teoria corespondenţei dintre instrumente şi ţinte (‘policy assignment theory’ – Jan Tinbergen). În plus, obiectivele susmenţionate nu sunt perfect compatibile între ele: pentru ca sporul de productivitate să se reflecte într-o creştere corespunzătoare (“echitabilă”) a veniturilor, e necesară o restrângere a factorilor de producţie utilizaţi (în primul rând, munca) asigurarea veniturilor prin mecanisme de susţinere bazate pe preţuri garantate ex ante (care sunt considerate “anti-ciclice”) amplifică variabilitatea condiţiilor de piaţă pe plan internaţional asigurarea aprovizionării din surse interne presupune preţuri mai ridicate, care intră în conflict cu obiectivul asigurării de preţuri “rezonabile” pentru consumatori

Creşterea productivităţii agricole
În general, se poate spune că CEE a fost mult mai preocupată de creşterea producţiei decât de cea a productivităţii, dar aceasta din urmă a crescut, în anumite perioade chiar peste media economiei comunitare în ansamblul său, ca urmare a unui exod important de populaţie către mediul urban şi a contribuţiilor tot mai mari de capital productiv. Acestea fiind spuse: - dinamica nu a fost superioară celei înregistrate în domeniul agricol pe plan mondial - legătura de cauzalitate cu PAC nu este certă: cadrul macroeconomic favorabil poate să fi jucat un rol mai important - investiţiile şi progresul tehnologic au fost favorizate, dar nu şi specializarea regională în cadrul pieţei interne
Creşterea productivităţii agricole nu este, însă, doar o sursă de avantaje, ci creează şi probleme: în condiţiile inelasticităţii cererii, câştigurile de productivitate rezultă în scăderi importante ale preţurilor (pe plan mondial, preţurile alimentelor scad în medie cu 2% pe an de mai multe decenii). Cum,

5

însă, în UE reducerea preţurilor nu a fost acceptată, rezultatul a fost apariţia şi apoi creşterea masivă a surplusurilor agricole.

2. Stabilizarea pieţelor
Dacă prin aceasta se înţelege stabilitatea pe termen scurt a preţurilor, rezultatele sunt pozitive. (Cu precizarea că preţuri stabile pentru
consumatori, care sunt sistematic mai mari decât preţurile mondiale, nu îl “protejează” pe acesta decât faţă de eventuale câştiguri de bunăstare!)

Dacă însă acest obiectiv este interpretat drept echilibrarea pe termen lung a cererii cu oferta, realizările sunt discutabile:
costurile stocării surplusurilor de producţie generate au crescut cu 6,3% în medie anuală pe perioada 1973-92, demonstrând o tendinţă vădit nesustenabilă sporurile de producţie care au indus surplusurile nu reflectă întotdeauna avantaje comparative reale (ci artificiale), fiind deci de nesusţinut în absenţa stimulentelor care le-au generat

-

Stabilizarea pieţei interne se face însă cu preţul amplificării instabilităţii pe piaţa internaţională1, generându-se şi un efect autoreproducător pervers: instabilitatea, astfel generată, a pieţei internaţionale devine justificare pentru protejarea (deci, izolarea) şi mai pronunţată a pieţei interne.

3. Standarde echitabile de viaţă pentru fermieri
“Rădăcina” problemei a cărei soluţionare este dorită: existenţa unui surplus structural de lucrători agricoli
elasticitatea cererii de produse agricole este scăzută ⇒ expansiunea efectivă a cererii provine mai ales din sporul populaţiei; creşterile de productivitate permit cu uşurinţă ca oferta să “ţină pasul” cu creşterea demografică

Se apreciază că fermierii din UE obţin venituri care sunt cu peste 50% mai mari decât cele obtenabile în condiţii normale de piaţă. Pe ansamblu, veniturile agricole au crescut oarecum “în pas” cu cele din alte sectoare, dar această medie maschează variaţii mari:
1

între situaţia marilor exploataţii şi cea a celor mici

De exemplu, o scădere a producţiei mondiale va avea un efect mai puternic asupra preţului mondial dacă unele regiuni sunt izolate de efectele creşterii de preţ şi, în consecinţă, nu îşi reduc în mod corespunzător nivelul cererii. 6

-

între producătorii de produse specifice zonei temperate şi cei de produse specifice zonei subtropicale (mediteraneene) intertemporale: până la începutul anilor ’70 veniturile agricole au crescut în ritm susţinut, dar ulterior dinamica lor a fost tot mai mult devansată de cea a veniturilor neagricole

-

Venitul mediu pe persoană ocupată în agricultură reprezentă circa jumătate din salariul mediu în UE, cu o uşoară tendinţă de scădere (54% în 1995, 52% în 2002). Dacă devansarea veniturilor agricole de către cele neagricole nu s-a răsfrânt automat în mod negativ asupra standardului de viaţă al fermierilor, aceasta se datorează faptului că: a) doar o mică parte a fermierilor recenzaţi (2,2 milioane din 8 milioane în UE12) activează exclusiv în agricultură, restul desfăşurând activităţi agricole “cu timp parţial”; pe de altă parte, această situaţie reflectă la rândul său nivelul scăzut al veniturilor în agricultură, care obligă mulţi locuitori din mediul rural să caute locuri de muncă în alte domenii, ei ocupându-se de ferme doar serile şi în week-endu-uri.
b)

circa o treime din fermierii ocupaţi exclusiv în agricultură au şi alte surse de venit (în principal, pensii şi alocaţii pentru copii)

Mecanismele tradiţionale de susţinere nu au fost deloc adaptate satisfacerii acestui obiectiv. PAC a ajuns să sprijine cel mai mult pe beneficiarii pe care, în principiu, îi avea cel mai puţin în vedere, deşi problema standardului de viaţă este esenţială în primul rând pentru “fermierul marginal”.
Concentrarea sprijinului asupra marilor exploataţii agricole în UE, 1996 Câştigul pe Venitul pe Nr. ferme ca Ponderea fermelor în fermă % din total sprijinul total pentru persoană în raport cu salariul mediu (‘000 EUR) agricultură (%) din UE

Ferme foarte mici Ferme mici Ferme mici spre medii Ferme medii spre mari Ferme mari Ferme foarte mari

sub 5 5-10 10-19 19-160 160-400 peste 400

20 19 21 23 13 4

3 5 14 28 29 21

20 30 48 70 110 210

Mai mult, acest dezechilibru are o serie de efecte secundare care pot chiar să agraveze situaţia veniturilor “fermierilor marginali”.
• Obţinând venituri importante, marile exploataţii îşi permit să investească masiv în achiziţionarea de factori de producţie, determinând creşerea preţurilor acestora (inclusiv – şi foarte important – ale pământului). Un studiu OCDE apreciază că preţul pământului în UE este cu 30-40% mai
7

mare decât cel care ar prevala în absenţa mecanismelor de susţinere a agriculturii

În consecinţă: - se amplifică barierele la intrarea pe piaţă a noilor veniţi - veniturile nete ale arendaşilor (în condiţiile în care circa 40% din suprafaţa agricolă din UE face obiectul arendării) nu sunt bine
susţinute, un studiu OCDE arătând că circa 45% din plăţile directe reprezintă un beneficiu pentru proprietarii pământului
-

sunt stimulate veniturile furnizorilor de input-uri agricole şi ale proprietarilor de pământ ⇒ de multe ori, aceste venituri suplimentare generate de PAC nici macar nu ajung in zonele rurale

4. Disponibilitatea aprovizionării
Dacă este asimilată autosuficienţei alimentare, ea a fost realizată . Dacă, în componenţa sa iniţială, CEE întregistra un grad de autosuficienţă de doar 80%, deja după aderarea Greciei situaţia era radical shimbată, în sensul că autosuficienţa fusese atinsă pe ansamblul producţiei agroalimentare a Comunităţii
Situaţia gradului de acoperire a consumului din producţia proprie la principalele produse susţinute 1968/69 1986/87 1997/98 CEREALE 86% 111% 116% ZAHĂR 82% 127% 115% CARNE DE VITĂ 95% 108% 104%

Produsele la care se înregistrează încă deficite sunt fructele, uleiurile şi grăsimile alimentare.

… dar cu sacrificii greu de justificat prin prisma avantajelor obţinute: - costuri enorme pentru bugetul comunitar - reduceri serioase ale “surplusului consumatorului” Deoarece disponibilitatea hranei este un concept care implică nu doar existenţa fizică a acesteia, ci şi accesibilitatea sa în termeni de preţ, realizarea unor proporţii mari de acoperire a consumului din producţia proprie nu este necesarmente un indiciu al succesului. De asemenea. o largă răspândire geografică a furnizorilor poate fi de dorit pentru a întări securitatea alimentară.

5. Preţuri rezonabile pentru consumatori

8

PAC face ca preţurile produselor agricole în interiorul pieţei interne a UE să fie mai mari decât cele mondiale ⇓ Existenţa unui impact negativ asupra consumatorilor este certă, dar acest efect nu poate fi cuantificat cu precizie (deoarece, în absenţa PAC, şi preţurile mondiale ar fi mai ridicate)
Cele mai fiabile estimări (care, totuşi, supraapreciază efectul susmenţionat): • preţurile interne sunt cu circa 20% mai mari decât cele mondiale • fiecare menaj plăteşte pentru hrană, în medie, cu circa 500 EURO pe an mai mult decât în absenţa PAC

Pe de altă parte: a) preţul real al produselor agricole manifestă o tendinţă structurală de scădere, chiar dacă mai puţin pronunţată decât la scară internaţională (diminuare de 3,7% pe an, faţă de 6,7% pe an în intervalul 1979-91) b) ponderea cheltuielilor pentru procurarea hranei în coşul de consum s-a redus simţitor
Austria Belgia Germania Italia M.Britanie

1970 2000

26% 15%

24% 17%

27% 16%

33% 18%

20% 11%

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PAC
a) liberă circulaţie a produselor agricole în interiorul UE • Presupune eliminarea atât a obstacolelor explicite în calea schimburilor intra-comunitare, cât şi a celor implicite. Barierele implicite au fost îndepărtate gradual. Jaloane importante: - armonizarea progresivă a TVA; - armonizarea reglementărilor administrative, sanitare şi veterinare (şi recurgerea la principiul recunoaşterii reciproce în materiile nearmonizate); - disciplinarea subvenţiilor naţionale; regulile în materie de ajutoare de stat sunt mai flexibile pentru produsele agricole. Potrivit Tratatului, ele nu sunt aplicabile acestora decât „în măsura decisă de Consiliu”. Or, Consiliul nu a introdus reguli draconice în această privinţă.

9

• Corolar: unicitatea preţurilor în interiorul pieţei UE; nu este realizată în fapt din cauza persistenţei unor distorsiuni: ⇒“înclinaţia naţională” (home bias); ⇒ diferenţe ale preţurilor input-urilor (e.g., costul mâinii de lucru; accesul lesnicios la materii prime importate) ⇒ vicieri ale climatului concurenţial:
practici neconcurenţiale în reţeaua de distribuţie ajutoare de stat (programe de infrastructură, subvenţii pentru asigurări sociale)

b) “preferinţa comunitară” Acest principiu presupune favorizarea producţiei autohtone faţă de importuri şi a fost multă vreme pus în aoplicare cu ajutorul unor mecanisme de netarifare de protecţie, cunoscute sub numele de „prelevări variabile”, care majorau automat preţul produselor importate până la nivelul preţului-prag (sau limită). Conversia tuturor măsurilor netarifare de protecţie în taxe vamale, decisă cu ocazia „Rundei Uruguay”, a dus la abandonarea acestui instrument, dar nivelul taxelor vamale agricole aplicate în UE este încă suficient de ridicat pentru a a da substanţă acestui principiu. De asemenea, produsele agricole comunitare exportate pe piaţa internaţională (unde preţurile sunt, de regulă, semnificativ mai mici decât pe piaţa internă a UE) sunt eligibile pentru aşa-numitele „restituiri la export”, care reprezintă subvenţii destinate să acopere diferenţa dintre preţurile prevalente pe cele două pieţe. Acordul privind agricultura negociat la „Runda Uruguay” a afectat posibilitatea UE de a recurge şi la acest instrument al PAC, prevăzând obligaţia tuturor semnatarilor de a reduce subvenţiile de export acordate cu 36% din punct de vedere al sumelor şi cu 21% din punctul de vedere al cantităţilor de exporturi subvenţionate. Chiar punând în aplicare acest angajament, Uniunea Europeană continuă să aloce acestui instrument sume în valoare de circa 5 miliarde de euro anual. c) solidaritate financiară: toate încasările sunt afectate bugetului
comunitar, iar toate cheltuielile sunt suportate de acesta, indiferent cine a contribuit mai mult la încasări şi cine a beneficiat mai mult de cheltuieli. Corolarul acestui principiu este că unele ţări membre sunt în situaţia de a contribui la finanţarea PAC cu mai mult decât primesc înapoi şi vice versa.

10

În ceea ce priveşte paleta de instrumente alese la început, acestea prezentau importante elemente de similaritate cu măsurile pe care se bazaseră politicile agricole postbelice ale membrilor originari ai CEE, respectiv asigurarea unor preţuri înalte pentru fermieri.

PREZENTARE GENERICĂ A MECANISMELOR PAC
Intervenţia guvernamentală în sectorul agricol, mai ales în contextul penuriilor alimentare subsecvente celui de-al doilea război mondial, era o trăsătură comună, chiar dacă cu intensităţi diferite, multor ţări vest-europene. În general, ţările care au constituit Comunitatea Economică Europeană recurgeau la forme concrete de intervenţie foarte similare, având ca element central garantarea (la nevoie, prin achiziţia directă a surplusului relativ de către autorităţi) a unor preţuri remuneratorii pentru producătorii interni, adesea ineficienţi din perspectivă internaţională. Alte ţări din Europa Occidentală practicau sisteme diferite de susţinere a agriculturii (bazate pe plăţi directe către fermieri, nelegate de nivelul producţiei – în Suedia, sau pe acordarea de subvenţii directe care să compenseze diferenţa dintre preţul obtenabil pe piaţă şi un preţ „corect” garantat producătorilor – aşa-numitele deficiency payments, în Marea Britanie). ORGANIZAŢIILE COMUNE DE PIAŢĂ (OCP) = seturi de aranjamente destinate să orienteze producţia, să influenţeze preţurile şi să controleze schimburile comerciale externe. Ele cuprind preţuri comune, măsuri de intervenţie pentru susţinerea acestor preţuri, ca şi mecanisme de intervenţie asupra comerţului exterior (taxe vamale şi restituiri la export). Progresiv, OCP au fost extinse asupra tuturor produselor agricole, cu excepţia cartofilor şi a băuturilor alcoolice distilate, acoperind astfel peste 90% din producţia agricolă comunitară. Extensiunea OCP se explică prin capacitatea lor de a oferi soluţii la următoarele probleme:
- riscul si incertitudinea asociate evoluţiilor de pe pieţele agricole (de regulă, abrupte) - asigurarea unor venituri mai mari pentru un număr mare de beneficiari (iniţial, 15 milioane de fermieri)

11

TIPOLOGIA MECANISMELOR DE INTERVENŢIE
OCP asigură un regim uniform de producţie şi vânzare a produselor agricole în toate statele membre ale UE. Acest regim diferă însă de la produs la produs sub aspectul gradului de intervenţie şi al costul funcţionării sale, mergând de la o postură foarte intervenţionistă (care substituie, practic,

mecanismele de piaţă prin intevenţia autorităţilor publice) până la asumarea unui rol de facilitare a absorbirii şocurilor manifestate pe piaţă. Cele mai complexe OCM funcţionează pentru culturile cerealiere, lapte şi produse lactate, zahăr şi carne de vită.

În prezent, există şi funcţionează peste 20 de organizaţii comune de piaţă. În funcţie de caracteristicile mecanismelor cu care operează, ele pot fi clasificate în cinci categorii: Intervenţie publică pentru retragerea surplusului de pe piaţă + măsuri de limitare a producţiei + protecţie faţă de importuri + subvenţii la export - cereale*; - lapte şi produse lactate; - zahăr; - orez - carne de vita*;
* suplimentate de plăţi directe către fermieri

I.

Sprijinirea intervenţiilor private pentru retragerea surplusului de pe piaţă + protecţie faţă de importuri + subvenţii la export - carne de ovine şi caprine*; - carne de porc - vin de masă**; - ulei de măsline**; - unele legume şi fructe
* suplimentate de plăţi directe către fermieri ** însoţite de măsuri indirecte de limitare cantitativă a producţiei (controlul plantărilor şi replantărilor)

II.

Formele I. şi II. acoperă circa 2/3 din producţia agricolă comunitară. III. Protectie faţă de importuri + subvenţii la export

12

- carne de pasăre; - ouă; IV.

- flori - unele legume şi fructe

Plăţi directe către producători, proporţionale cu producţia obţinută - oleaginoase (soia, floarea-soarelui, rapiţă) - tutun*; - bumbac şi alte plante textile; - grâu dur
* însoţite de limitarea cantitativă a producţiei Rolul important atribuit protecţiei la import în susţinerea diferitelor ramuri de producţie agricolă explică de ce UE are printre cele mai înalte taxe vamale agricole din lume: 30% în medie, dar cu numeroase produse la care taxa vamală depăşeşte 100%.

REFORMAREA PAC
I. "Pachetul din 1988" - coordonate principale:
- constrângeri bugetare: creşterea cheltuielilor secţiunii "Garanţie" a FEOGA - limitată la maximum 74% din creşterea PNB comunitar - introducerea de "stabilizatori" pentru circa 1/2 din producţia asistată: plafoane de producţie a caror depăşire declanşează reducerea automată a preţurilor de intervenţie (la care se retrage surplusul de producţie de pe piaţă) - reduceri de facto ale preţurilor de intervenţie prin măsuri de ordin tehnic: • condiţii mai exigente de calitate pentru producţia preluată pentru stocare • limitarea duratei de intervenţie a agenţiilor abilitate • retrageri de pe piaţă la preţuri inferioare preţurilor de intervenţie

II. "Reforma MacSharry" (Consiliul „Agricultură” din mai 1992)
• factori declanşatori:
13

- presiunea bugetară - negocierile din cadrul "Rundei Uruguay

● coordonate principale:
- reducerea preţurilor garantate
Deşi propunerile Comisiei au fost mai radicale, reducerile acceptate de miniştri au fost, totuşi, substanţiale.

- acordarea (drept compensaţie) de plăţi directe; aplicarea în continuare a mecanismelor anterioare ar fi antrenat (din cauza "stabilizatorilor") o reducere a preţurilor de intervenţie cu 11% - introducerea obligativităţii scoaterii temporare din producţie a unor suprafeţe agricole • Iniţial, a fost vizată circa 75% din producţia agricolă, respectiv cerealele, plantele oleaginoase şi proteaginoase, carnea de vită, ovine şi caprine, laptele şi tutunul. Începând cu 1997, reforma a fost extinsă şi asupra altor segmente ale pieţei agricole: zahăr, furaje, bumbac, vin, fructe şi legume. • consecinţe: costul bugetar al PAC nu s-a redus reducerea nevoii de subvenţionare a exporturilor reintroducerea cerealelor de provenienţă comunitară în furajarea animalelor

III. "Agenda 2000" (1999) Factori declanşatori: - operarea unor „amenajări” ale PAC care să permită „absorbţia”, devenită inevitabilă, a unui mare număr de noi membri, cu sectoare agricole extinse, dar ineficiente - menţinerea sub control a cheltuielilor agricole, pentru a nu exercita efecte de evicţiune, la nivelul bugetului comunitar,

14

asupra altor capitole de cheltuieli (în primul rând, cele de coeziune). Coordonate principale:
- reducerea preţurilor garantate: principiul urmărit = mecanismele de intervenţie să ofere doar o "plasă de siguranţă”, obiectivele legate de venitul fermierilor fiind transferate instrumentului plăţilor directe - compensarea parţială prin plăţi directe; iar la anumite produse (e.g., oleaginoase), plăţile directe au fost reduse pentru a se păstra raportul concurenţial cu cerealele - stabilizarea cheltuielilor bugetare: menţinerea la nivelul existent a cheltuielilor agricole totale pe întreaga perioadă 2000-2006 (40,5 mld.EUR, plus o inflaţie anuală de 2%) - încurajarea practicilor productive care protejează mediul
Modificările aduse erau insuficiente: • reducerile de pret au fost prea mici pentru a reduce semnificative necesarul de subvenţionare a exporturilor • menţinerea cheltuielilor bugetare în limitele preconizate era incertă • nu exista suficient spaţiu pentru a integra agriculturile ţărilor candidate în condiţii de egalitate

IV. “Reforma Fischler” (2003)

A apărut neprogramat, Comisia folosindu-se de prilejul analizei “la jumătatea drumului” (mid-term review) care i se ceruse cu privire la aplicarea “Agendei 2000”. Ea adânceşte procesul început cu reforma MacSharry în sensul schimbării în continuare a instrumentarului, fără însă ca nivelul de susţinere să fie redus radical. Coordonate principale:

- "decuplarea" plăţilor directe de producţie - noi reduceri ale preţurilor garantate, inclusiv cu privire la produse anterior „neatinse” - permanentizarea scoaterii din producţie a unor suprafeţe
Efecte preconizate:

15

• mai mare flexibilitate pentru fermieri în a decide ce să producă ⇒ competitivitate internaţională superioară • impact relativ modest asupra bugetului • reducerea suprafeţelor cultivate Prin acordul de la Luxemburg – 22 aprilie 2004, 10 luni după adoptarea de către Consiliu a pachetului de reforme – acestea au fost extinse asupra unor noi categorii de produse: tutun, bumbac şi ulei de măsline.

PREŢURILE DE SUSŢINERE
Categorii de preturi:
a) ~ indicative / orientative / de bază Deoarece ţările membre mai puţin eficiente în agricultură (Germania, Belgia şi Luxemburg), care erau importatoare nete, nu ar fi consimţit altfel la deschiderea pieţelor lor pentru importuri, aceste preţuri au fost stabilite la niveluri care să fie remuneratorii chiar şi pentru cei mai ineficienţi producători comunitari (e.g., la grâu: preţul din bazinul Ruhr) b) ~ prag/ limită/ de ecluză: reprezintă nivelul de preţ sub care produsele
importate nu pot fi vândute pe piaţa comunitară. În general, sunt stabilite la un nivel corespunzător diferenţei dintre preţul orientativ şi costurile de transport şi manipulare de la punctul de import până la cel unde costurile interne sunt cele mai ridicate (e.g., în cazul grâului, pe parcursul Rotterdam-Duisburg). Multă vreme, respectarea preţurilor-prag era asigurată printr-un instrument („prelevarea variabilă”) a cărui utilizare nu mai este posibilă în condiţiile tarificării "tarificarea" obstacolelor netarifare.

c) ~ de intervenţie/ declanşator/ de achiziţie: preţurile care sunt garantate
producătorilor, în sensul că autorităţile sunt obligate să le susţină (în principal prin „achiziţii de intervenţie”, dar şi prin subvenţionarea exporturilor, atunci când tranzacţiile pe piaţa comunitară tind să se încheie la preţuri inferioare). Primele preţuri garantate au început să fie stabilite în anii ́ 60, cele – crucial importante – la anumite cereale fiind convenite cu începere din 1964. Iniţial, aceste preţuri funcţionau ca limite minime absolute ale preţurilor pe piaţa comunitară dar, după reforma din 1988, intervenţia efectivă poate avea loc şi la preţuri mai mici (cu până la 30-60%, în cazul fructelor şi legumelor). Dacă nivelul preţurilor orientative este stabilit în funcţie de condiţiile prevalente în zonele de producţie cele mai necompetitive, cel al preţurilor de intervenţie ia în considerare nivelul costurilor din regiunile cele mai competitive la producţia

16

bunului respectiv (e.g., Ormes – în bazinul parizian – pentru grâu; Vercelli – în nordul Italiei – pentru orez). În mod tipic, preţurile de intervenţie ajung să fie inferioare cu 10-30% preturilor indicative. Preţurile de intervenţie nu sunt însă la fel de „generoase” pentru fermieri în toate cazurile. De aceea, descrierea de mai sus se potriveşte îndeosebi cerealelor şi produselor lactate, în vreme ce legumele şi fructele sunt susţinute prin preţuri de intervenţie semnificativ mai reduse raportat la condiţiile prevalente pe piaţă.

Stabilirea nivelurilor concrete de preţ, chiar în condiţiile existenţei principiilor de ghidaj menţionate mai sus, nu a fost o întreprindere simplă şi lipsită de asperităţi. Multă vreme, până la declanşarea reformelor din anii ́90, deciziile se luau anual, de regulă în luna aprilie, în cadru unor Consilii „Agricultură” extrem de tensionate, şi erau valabile pentru o perioadă de 12 luni. Reduceri ale preţurilor de sustinere
Cereale MacSharry (1992) - 35% Agenda Fischler 2000 (1999) (2003) - 15%, în două etape (2000 şi 2001) - 20%, în trei ani (2000-03) - 25%, începând cu 2004
(Agenda 2000: -15% din 2005)

Carne de vită Lapte şi produse lactate - unt - lapte praf

- 15% - 5%

-

15%, începând din 2004
(Agenda 2000: începând din 2005)

Agenda 2000. Propunerea iniţială a Comisiei era mai radicală, ea prevăzând o reducere cu 20% a preţurilor garantate la cereale. De asemenea, reducerea preţurilor la produsele lactate urma să fie compensată parţial şi de o majorare cu 1,5% a contingentelor la lapte. “Reforma Fischler”. Premiere notabile în sectorul cerealier: - eliminarea susţinerii de preţ pentru secară; - reducerea la jumătate a preţului de intervenţie pentru orez.
17

Un episod recent, dar extrem de semnificativ, este cel al deciziei (luate în noiembrie 2005) de a reforma din temelii sistemul de susţinere a producţiei comunitare de zahăr, care presupune – între altele – reducerea preţului de intervenţie cu 36% până în 2009.

Probleme induse de sistemele de sustinere a preţurilor : - surplusuri cronice, a căror resorbţie este costisitoare
- “difuziune” a efectelor preţurilor garantate la unele produse asupra pieţei altor produse agricole: e.g.,
• cerealele sunt întrucâtva substituibile în consum (mai ales ca furaje), ceea ce înseamnă că preţuri înalte garantate anumitor cereale necesită preţuri înalte şi pentru substitutele lor (altminteri, costul susţinerii primelor fiind foarte mare); • deoarece furajele sunt un input important în producţia de lapte şi carne de vită, preţuri înalte garantate pentru ele fac necesară majorarea preţurilor la producţia din aval, pentru a nu îi dezavantaja pe producători (“strânşi” între preţuri mari la input-uri şi preţuri mici la ieşire)

- "productivism" generator potenţial de consecinţe negative pentru mediu şi pentru siguranţa în consum a hranei (e.g.,
episoadele BSE, dioxină, febra aftoasă)

Principalul mecanism de asigurare a respectării preţurilor de intervenţie îl reprezintă achiziţia publică şi stocarea surplusurilor. Stocarea comportă costuri importante, mai ales pentru produsele care necesită o condiţionare prealabilă şi condiţii speciale de depozitare, adică în primul rând laptele, care este păstrat sub formă de unt şi lapte praf. Deoarece achiziţionarea şi păstrarea stocurilor au caracteristicile unor „costuri scufundate”, nu se pune problema recuperării lor integrale şi, într-adevăr, doar circa o treime din valoarea lor „contabilă” poate fi recuperată, de regulă prin „aruncarea” lor la preţuri care nu reflectă nici pe departe costurile lor de producţie, ci pe cele de oportunitate (respectiv, cele pe care le implică destinaţiile alternative posibile).

18

LIMITAREA CANTITATIVĂ A PRODUCŢIEI
Două forme: I. ~ directă - vizează cantitatea de produs care beneficiază de susţinere II. ~ indirectă - vizează factorul principal de producţie (pământul) necesar realizării produselor beneficiare de susţinere

I. Contingente de producţie
Primele contingente de producţie au fost introduse încă din 1968 pentru zahăr . Ulterior, pe fundalul creşterii exponenţiale a costului susţinerii producţiei comunitare de lapte , au fost introduse, din 1979, prelevări de « co-responsabilitate » destinate finanţării parţiale a costului stocării şi vânzării în pierdere a surplusurilor acumulate, cărora le-a succedat introducerea, din 1984, a unor contingente propriu-zise. Potrivit «reformei Fischler », acestea vor rămâne în vigoare (cel puţin) până în anul agricol 2014-2015. Alte produse vizate de această formă de limitare cantitativă a producţiei sunt: tutunul, uleiul de măsline şi bumbacul. O formă soft de limitare a producţiei se regăseşte, începând din 1992, în cazul producţiei de ovine, unde primele acordate pe cap de animal se reduc la jumătate pentru ce depăşeşte numărul de 50 de animale pe exploataţie. Pentru cantităţile care exced dimensiunea contingentelor, există tratamente diferite de la produs la produs:
• aplicarea unor prelevări, care pot ajunge la dimensiuni practic confiscatorii; • reducerea pro rata a preţului garantat;

19

• neaplicarea nici unui mecanism de susţinere pentru producţia în exces

Sunt instrumente care nu pot fi aplicate în mod fiabil decât la acele produse care fac obiectul unor concentrări în vederea prelucrării industriale, ceea ce facilitează administrarea.

Probleme: a) "ingheaţă" distribuţia geografică a producţiei, descurajând eforturile de mărire a productivităţii şi alocarea resurselor în funcţie de criterii de eficienţă b) dacă sunt transferabile, contingentele generează rente care sunt însuşite de cele mai mari exploataţii agricole, cu consecinţe negative pentru micii fermieri

II. Retragerea din exploatare a pământului a devenit
obligatorie după reforma din 1992. Cele mai mici ferme (capacitate de producţie mai mică de 92 tone cereale) au fost însă exceptate. Nu semnifică necesarmente că suprafeţele respective rămân neutilizate, ci doar că ele nu pot servi la obţinerea de produse destinate direct consumului uman. Proporţia terenului retras din producţie depinde de evoluţia preţurilor mondiale: în practică, a oscilat în jurul a 5-15% Este posibilă şi retragerea voluntară (10% din suprafaţă, timp de 5 ani); fermierul beneficiază de plăţi directe şi pentru terenul retras voluntar din producţie
Probleme a) raţionalitate economică discutabilă: cel mai productiv teren este tratat la fel ca cel mai slab;

b) deşi se obţin efectele comprimante dorite aspra producţiei, ele nu

sunt proporţionale cu suprafaţa scoasă din producţie şi pot fi chiar anulate prin retragerea în primul rând a terenurilor mai

20

puţin productive şi exploatarea mai altă parte, introducerea sistemului acestor posibilităţi de eludare face să fie mai mare atunci când ele productiv;

intensă a celor rămase. Pe de de rotaţie în scopul limitării ca productivitatea terenurilor sunt reintroduse în circuitul

c) beneficii

ecologice discutabile, întrucât se stimulează “productivismul” pe suprafeţele menţinute în producţie..

PLĂŢILE DIRECTE
Trei tipuri: ♦"deficiency payments": - primul utilizat; - destinat suplimentării veniturilor obţinute de producătorii care nu puteau obţine preţuri mai mari decât cele mondiale din cauza absenţei unei protecţii semnificative la import - produse vizate: oleaginoase, culturi vegetale proteinice ♦ plăţi compensatorii: - introduse de reforma din 1992; principiu similar cu "deficiency payments": suplimentarea veniturilor fermierilor, de data asta pentru compensarea reducerilor de preţ operate - spre deosebire de “deficiency payments” (care se bazează pe volumul producţiei), nivelul lor se bazează pe volumul factorilor de producţie utilizaţi (dar cu diferenţieri în funcţie de “randamente noţionale”) - produse vizate: cereale, carne de vită, produse lactate (odată cu aplicarea
reducerii preţurilor garantate)

Gradul de compensare a variat în timp:
• reducerile operate prin reforma din 1992 au fost compensate integral (cu unele restricţii la carnea de vită: plafon maxim de 90 vite/exploataţie; densitate maximă de 2 animale/ha de suprafaţă de furajare); • reducerile operate prin reforma din 1999 au fost compensate doar partial: 80% - vită (dar plafonul maxim a fost abolit); 50% - cereale; 40% lapte.

Ambele categorii de plăţi erau dependente de volumul factorilor de producţie, fiind acordate în functie de suprafaţa cultivabilă sau

21

numărul de animale şi suferind anumite ajustări în funcţie de condiţiile pentru agricultură din diferitele regiuni. ♦ plăţi directe pentru susţinerea veniturilor (introduse prin « Reforma Fischler ») o singură sumă plătită pe fermă, bazată iniţial pe nivelul istoric al plăţilor. Fiecărui stat membru i se atribuie un

“plafon naţional” care corespunde sumei vărsate fermierilor în perioada 2000-2002. Suma totală a plăţilor care vor fi distribuite la nivel naţional trebuie să se înscrie în acest plafon.

- fermierii beneficiari nu trebuie să realizeze vreo producţie agricolă în schimbul plăţilor, chiar dacă sunt obligaţi să păstreze suprafeţele agricole în “condiţii agronomice şi de mediu satisfăcătoare”. Acest lucru, împreună cu stablirea nivelului de referinţă în funcţie de plăţile istorice, semnifică, în principiu, o decuplare completă între plăţile directe şi producţie.
Nu toate plăţile directe vor fi însă decuplate. Plăţi directe legate de volumul factorilor de producţie vor fi păstrate: - pentru producţia de orez şi măsline, din raţiuni legate de protecţia mediului asigurată prin aceste culturi - în mod limitat, la alegerea Statelor membre, acolo unde acestea consideră că decuplarea totală ar duce la abandonarea producţiei, pe care nu o consideră necesară ; acesta este cazul pentru maximum 25% din plăţile directe succesoare ale plăţilor compensatorii pentru cereale; 50% din primele plătite pentru ovine şi caprine ; 40-75% : vite şi carne de vită ; 40% grâu dur Se estimează că 90% din subvenţiile pentru cereale şi 70% din cele pentru vită vor fi decuplate.

- decuplarea urmează a se extinde asupra majorităţii produselor agricole beneficiare de susţinere • în 2003 au fost stabilite propiorţiile de decuplare pentru : culturile
proteinice, grâu dur, cartofi pentru amidon • în 2004, acelaşi lucru a fost făcut pentru culturile mediteraneene : tutun, ulei de măsline, bumbac

- nivelul de referinţă al plăţilor directe este ajustabil:
• "modulare": reducere graduală, în 3 trepte anuale, cu un nivel cumulat de 5% până în 2007, a părţii din suma plătită pe exploataţie care depăşeşte 5000 EUR
22

Statele membre pot reţine la dispoziţia lor 80% din fondurile eliberate prin modulare (90% în cazul Germaniei). Ca urmare, circa 5% din suma iniţială a plăţilor directe va fi transferată în partea de buget dedicată dezvoltării rurale.

• "cross compliance": efectuarea plăţilor va fi condiţionată de
respectarea unor cerinţe legate de protecţia mediului, bunăstarea animalelor şi siguranţa în consum a alimentelor ; nerespectarea lor atrage după sine sancţiuni constând în reducerea cu 5-15% a plăţilor datorate, sau chiar peste 20% (şi, eventual, suspendarea totală) în caz de înălcare deliberată

UE urmăreşte ca acest tip de plăţi directe să fie acceptat de partenerii de negociere din cadrul « Rundei Doha » a OMC drept nedistorsionant, şi prin urmare scutit de obligaţia reducerii susţinerii pe această cale a sectorului agricol. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, circa 75% din sumele actualmente incluse în « cutia albastră » ar fi transferate în « cutia verde ».

Avantaje şi dezavantaje
♦ dependenţa iniţială de dimensiunea factorilor de producţie utilizaţi perpetuează - chiar dacă în formă atenuată - dificultăţile generate de sistemele de susţinere a preţurilor: ♦ modalitate de susţinere mai oneroasă din punct de vedere bugetar, dar – din această cauză – mult mai transparentă; costurile fiind astfel mai "vizibile", reverberaţiile politice pot fi importante ♦ susţinerea veniturilor - mai eficientă decât cea prin mecanismul preţurilor:
pe măsura creşterii gradului de decuplare, susţinerea este degresivă se evită deteriorarea posibilităţilor de consum

-

♦ sunt un instrument mai maleabil decât susţinerea preţurilor, ceea ce permite:
“ţintirea” mai bună a beneficiarilor condiţionarea de îndeplinirea unor obiective sociale şi ecologice valoarea plăţilor directe este capitalizată în preţul pământului, fiind astfel favorizaţi proprietarii

♦ aspecte inechitabile:
-

23

-

-

utilizarea plăţilor istorice ca bază de referinţă perpetuează dezavantajele suferite de unele tipuri de ferme (e.g., cele din zonele de păşunat) fermierii eligibili sunt cei aflaţi în activitate: sunt discriminaţi noii veniţi

♦ "costuri de tranzactie" (punerea în aplicare) mai mari: formalităţi mai
greoaie; posibilităţi de abuz

♦ cazuri tot mai multe în care plăţile directe vor depăşi venitul agricol propriu-zis (devenit "venit rezidual"), de unde decurg probleme de acceptabilitate socială (inclusiv pentru beneficiari)

"Pilonul II" - DEZVOLTARE RURALĂ
Primele reguli de bază pentru finanţarea măsurilor structurale au fost stabilite prin trei directive emise în 1972, care au rămas în vigoare până în 1985. Obiectivul pe care îl urmăreau prioritar era cel al creşterii productivităţii, cu ajutorul progresului tehnic. Direcţiile de acţiune avute în vedere se refereau la : - modernizarea exploataţiilor agricole - restructurarea sectorului (creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole de la doar câteva hectare la circa 100 ha ; unificarea suprafeţelor dispersate ; irigaţii etc) - sisteme de informare pentru fermieri, între altele prin crearea a peste 1500 de posturi de consilieri - retragerea din activitate a fermierilor vârstnici (peste 55 de ani) Efectivitatea acestor măsuri a fost limitată de bugetul redus avut la dispoziţie. Deşi s-au înregistrat progrese în sporirea exploataţiilor agricole, acestea au rămas încă la dimensiuni suboptimale: peste jumătate din fermele existente în UE-15 au mai puţin de 5 hectare. Dezvoltarea rurală a redevenit o prioritate în anii ’90 : I. Reforma din 1992: Regulamentele 2078/92 si 2080/92(CEE)

24

Acordarea de ajutoare pentru "măsuri de însoţire": dezvoltarea metodelor
de producţie compatibile cu protecţia mediului; împăduriri; promovarea zonelor defavorizate; scheme de pensionare anticipată Masurile de însoţire comportau un element de cofinanţare naţională (25-50%)

II. "Agenda 2000" : - bugetul pentru dezvoltare rurală în perioada 2000-2006 a fost stabilit la circa 10% din totalul aocaţiilor FEOGA În plus, a apărut - posibilitatea utilizării unei părti din fondurile afectate plăţilor directe pentru măsuri gestionate la nivel naţional
♦Până la 20% din plăţile directe pot fi "modulate": reducerea alocărilor
anumitor destinatari (exploataţii cu profit peste medie, intensitate a factorului muncă sub medie, sau beneficiare de plăţi directe care depăşesc anumite plafoane)

♦ statele membre au avut posibilitatea de a condiţiona acordarea plăţilor directe de respectarea unor criterii minime de mediu (ingrăşăminte, deşeuri etc) – cross compliance Sumele astfel eliberate pot fi utilizate pentru programe de care să beneficieze zonele rurale: Regulamentul 1257/99 (CEE) - două categorii mari de măsuri: întreţinerea zonelor rurale şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu; ameliorarea eficienţei activităţilor din aval - condiţii relativ puţin exigente: planuri de dezvoltare rurală aprobate de Comisie

Totuşi, caracterul facultativ al acestor scheme a facut ca ele să fie utilizate sporadic.
Franţa, Portugalia şi Marea Britanie au făcut uz de opţiunea "modulării", iar din 2002 Marea Britanie a rămas singura ţară care continua să o aplice, la o scară modestă (doar 4,5% din sumele afectate plăţilor directe); în ceea ce priveşte “condiţionarea încrucişată” (cross compliance), ea a fost aplicată de doar 6 State Membre: Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia şi Olanda

-

III. “Reforma Fischler” prevede extinderea activităţilor de dezvoltare rurală - aplicarea "cross compliance" devine automată şi multi-criterială (mediu, bunăstarea animalelor, siguranţa în consum a alimentelor) modularea devine obligatorie

Principalele direcţii de acţiune preconizate: - ameliorarea calităţii produselor agricole
25

- ameliorarea bunăstării animalelor - consultanţă agricolă
Importanţa amplificării măsurilor de dezvoltare rurală • mai uşor aplicabile în contextul extinderii UE • mai adecvate obiectivelor negocierilor agricole de sub egida OMC • mai acceptabile pe plan intern

Măsurile de dezvoltare rurală finanţate din bugetul comunitar sunt incluse în Planuri de Dezvoltare Rurală pe 7 ani, elaborate de fiecare stat membru şi supuse aprobării Comisiei. Priorităţile variază de la ţară la ţară. În vreme ce în estul Germaniei, o mare parte din finanţare este dedicată reabilitării infrastructurii rurale, în Austria aceasta se concentrează pe măsuri de ameliorare a mediului, iar în Spania pe dezvoltarea sistemelor de irigaţie agricolă. Finanţarea dezvoltării rurale din bugetul comunitar comportă un element de cofinanţare naţională. În funcţie de gradul de dezvoltare a regiunii vizate în raport cu media comunitară, contribuţia bugetului comunitar reprezintă între 40-75% pentru măsurile de diversificare şi ameliorare a competitivităţii şi între 55-85% pentru măsurile agroecologice. Probleme: a) dezechilibru între sumele disponibile şi portofoliul de proiecte eligibile b) nevoia unor capacităţi de administrare suplimentare c) ridică spectrul « renaţionalizării » PAC, cu consecinţa încălcării principiului solidarităţii financiare şi a distorsionării mediului concurenţial (capacitatea de a acorda ajutoare de stat fiind diferită de la un Stat Membru la altul) Ţările membre mai puţin dezvoltate sunt cel mai afectate de aceste probleme.

CUANTIFICAREA SPRIJINULUI PENTRU AGRICULTURĂ
26

Indicatori utilizaţi:
• Echivalentul tarifului nominal (exprimat ca o taxă vamală ad valorem aplicată pretului mondial): este presupus a exprima impactul tuturor măsurilor de sprijin de care beneficiază sectorul agricol
Echivalentul tarifar nominal al susţinerii agriculturii în unele ţări dezvoltate, 1990-2006 1990 1998 2006 UE 96% 82% 22% SUA 41% 28% 3% Japonia 194% 170% 106% Norvegia 322% 229% 125% Noua Zeelandă 5% 1% 0% OECD 59% 21%

• Echivalentul subvenţiei la producător (cel mai des utilizat): - reprezintă nivelul de subvenţie care ar fi necesar pentru a menţine neschimbate veniturile producătorilor în cazul eliminării sprijinului acordat prin programele existente la un moment dat - măsoară toate transferurile operate către producatorii agricoli, atât pe cele directe, cât şi pe cele indirecte (implicite)

Transferurile indirecte se referă la sprijinul pe care producătorii îl primesc prin politici comerciale protecţioniste, respectiv de stimulare a exporturilor, care stânjenesc accesul produselor de import pe piaţa naţională şi permit existenţa unor preţuri la poarta fermei mai mari decât cele ale pieţei mondiale.

- se exprimă ca pondere din veniturile brute ale exploataţiilor agricole
ESP în principalele ţări dezvoltate producătoare

U.E. S.U.A. Japonia Australia Canada N.Zeelandă

1979 38% 11% … 7% … …

1989 38% 27% 72% 10% … …

1994 50% 20% 75% 10% 27% 3%

1999 39% 25% 61% 6% 18% 1%

2004 36% 16% 56% 4% 21% 1%

2006 32% 11% 53% 6% 23% 1%

Din punctul de vedere al intensităţii susţinerii agriculturii, Uniunea Europeană este devansată – la nivelul ţărilor dezvoltate – de Japonia (ca şi de Elveţia şi Norvegia care, în 2006, înregistrau ESP de 63% şi, respectiv, 65%). În schimb, din punct de vedere extensiv, UE este lider mondial absolut: 41% din volumul total al subvenţiilor agricole supuse angajamentelor asumate sub egida
27

OMC sunt acordate în cadrul PAC, la mare distanţă de Japonia (19%) şi SUA (18%). Susţinerea acordată fermierilor în Uniunea Europeană variază destul de mult de la un produs la altul, consecinţă a mecanismelor de intervenţie complexe şi foarte diferenţiate, ca şi a evoluţiilor nesincrone ale preţurilor internaţionale la diferite produse. După cum relevă tabelul de mai jos, de cel mai înalt nivel de sprijin beneficiază producătorii de carne de vită, lapte şi zahăr, în vreme ce susţinerea acordată producătorilor de carne de porc şi, mai ales, de ouă, a fost mult mai modestă, practic neglijabilă în ultimul caz.
PROFILUL PE PRODUSE AL SUSŢINERII ACORDATE AGRICULTURII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (ESP) 1989 1994 2000 2004 Grâu 27 57 43 44 Oleaginoase 60 57 30 37 Zahăr 49 59 49 61 Lapte, lactate 59 63 43 41 Carne vită 55 60 75 73 Carne porc 6 10 25 21 Carne oaie … 59 52 52 Carne pasăre 26 23 57 39 Ouă 16 5 9 3

● Sprijinul total acordat agriculturii.

Calculat ca procent din PIB, acest indicator măsoară valoarea monetară anuală a tuturor transferurilor operate către agricultură dinspre consumatori şi contribuabili, din care se scad încasările bugetare provenite din sectorul agricol, indiferent de obiectivele acestora şi de impactul exercitat asupra producţiei agricole. Indicatorul include, aşadar, şi transferuri « legitime », asociate unor obiective de interes general : cercetare-dezvoltare, siguranţa şi calitatea alimentelor.
Coreea de Sud Japonia Norvegia 1986-88 9,3% 2,3% 3,5% 2,8% 3,9% 1,3% 1,8% 0,7% 2002-04 3,5% 1,4% 1,4% 1,2% 1,8% 0,9% 0,8% 1,2% 2004-2006 3,4% 1,2% 1,1% 1,2% 1,6% 0,8% 0,8% 0,8%

Uniunea Europeană
Elveţia SUA Canada Mexic

28

Australia Noua Zeelandă OECD

0,8% 1,7% 2,3%

0,3% 0,4% 1,2%

0,2% 0,3% 1,1%

Indicatorii de cuantificare a sprijinului acordat producătorilor agricoli nu oferă însă decât informaţii incomplete cu privire la gradul în care sunt distorsionate condiţiile de piaţă. Chiar dacă, în principiu, un grad înalt de susţinere sugerează distorsiuni importante, o analiză riguroasă trebuie să ia în considerare şi instrumentele prin care această asistenţă este acordată. Aceasta, deoarece instrumentele utilizate au o eficienţă diferită din punctul de vedere al transformării subvenţiei (explicite sau implicite) acordate în avantaje pentru producătorul agricol.
Beneficiari finali ai sustinerii prin diferite categorii de instrumente
Forţa de muncă Valoarea pământului Proprietari funciari "neagricoli" Furnizori input-uri Alte costuri* Mecanismul preţurilor 10.4% 12.6% 13.2% 35.7% 28.2% "Deficiency payments" 11.5% 14.0% 14.0% 39.6% 20.9% Plăţi directe legate de factori 0.7% 46.3% 45.0% 2.5% 5.4% Subvenţionarea input-urilor 7.8% 9.4% 9.4% 24.8% 48.6%

* ineficienţe induse în utilizarea resurselor productive, "costuri de tranzacţie" (administrare, fraudă etc)

Din cauza distorsiunilor care afectează eficacitatea diferitelor mecanisme de susţinere, doar o fracţiune din costul pe care îl comportă subvenţionarea agriculturii se reflectă în beneficii obţinute de fermieri. Din acest punct de vedere, mix-ul instrumentelor PAC este vădit ineficient, raportul menţionat mai sus fiind de doar 30% în perioada 1998-2002. Niciun instrument de susţinere utilizat în prezent nu reuşeşte să transfere beneficiarilor "ţintiţi" mai mult de jumătate din transferurile operate dinspre contribuabili si consumatori : - Plăţile directe legate de factorii de producţie şi, în mult mai mică măsură, «deficiency payments» sunt mai eficiente decât mecanismul preţurilor pentru a opera transferuri de venit între exploataţiile agricole şi au marele merit suplimentar de a nu afecta consumatorii prin preţuri majorate. - Subvenţionarea input-urilor este cea mai ineficientă formă de sprijin din perspectiva avantajelor conferite producătorilor agricoli. În bună măsură, acest lucru este rezultatul puterii mari de care se bucură pe piaţă furnizorii, graţie mai ales numărului mare de brevete deţinute cu privire la pesticide, seminţe sau rase de animale. - Subvenţionarea exporturilor are, la rândul său, dezavantajul că o bună parte din sumele care îi sunt alocate nu se reflectă în sporirea

29

utilităţii recipienţilor, ci are ca efect ameliorarea bunăstării clienţilor externi. Cel mai înalt nivel obtenabil de eficienţă a susţinerii reclamă o combinaţie de împrejurări rar întrunită, respectiv ca susţinerea să constea din plăţi directe nelegate de volumul producţiei, iar fermierul beneficiar să fie proprietarul terenului utilizat, care nu trebuie să fie grevat de sarcini (e.g., ipoteci).

Este evident că, în Uniunea Europeană, modificarea structurii pe tipuri de instrumente de intervenţie operată în ultimele două decenii s-a produs în direcţia cea bună, adică a creşterii contribuţiei instrumentelor mai puţin distorsionante în detrimentul celor ineficiente, generatoare de distorsiuni semnificative.
PROFILUL PE CATEGORII DE INSTRUMENTE AL SUSŢINERII ACORDATE AGRICULTURII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Prin mecanismul preţurilor (preţuri garantate şi/sau protecţie la import) Plăţi directe legate de producţie (deficiency payments) Plăţi directe legate de factori de producţie (suprafaţă, număr animale) Subvenţionarea input-urilor

1986-88 86% 5% 3% 6%

1999-2001 58% 4% 27% 12%

2002-2004 55% 4% 29% 13%

"Mix-ul" de instrumente de susţinere generează combinaţii diferite ale transferurilor dinspre consumatori şi, respectiv, contribuabili, Repartizarea transferurilor către agricultura în UE 1986-88 1991-93 1996-98 2003* Dinsre 21% 36% 53% 51% contribuabili Dinspre 79% 64% 47% 49% consumatori

COSTURI SUPORTATE DE CONSUMATORI
Costurile pentru consumatori ale susţinerii agriculturii decurg din achiziţionarea de produse agricole la preţuri mai mari decât cele mai bune preţuri obtenabile pe piaţa internaţională.

30

Ele se măsoară prin echivalentul subvenţiei de la consumator (ESDC), care reprezintă proporţia din cheltuielile consumatorilor care este rezultatul politicilor de susţinere.
U.E. S.U.A. Japonia Canada Australia ESDC în principalele ţări dezvoltate 1986-88 1994 39% 38% 7% 12% 58% 50% 22% 17% 7% 8% 2000 27% -3% 53% 14% 1%

Echivalentul subvenţiei la consumator (ESC) exprimă totalitatea transferurilor brute către (sau dinspre) consumatorii interni de produse agricole, măsurate la nivelul primului consumator după « poarta fermei », şi care decurg din decuplarea preţurilor interne de preţurile internaţionale din cauza mecanismelor de intervenţie, din care se scad subvenţiile implicite rezultate din menţinerea la un nivel mai scăzut decât în condiţii de piaţă liberă a preţurilor alimentelor destinate anumitor categorii de consumatori (persoane defavorizate, instituţii publice, anumiţi procesatori) De regulă, ESC este negativ, având semnificaţia unei penalizări a consumatorilor, în beneficiul producătorilor agricoli interni.
Australia Canada Elveţia U.E. Japonia Norvegia Noua Zeelandă S.U.A. OCDE 1986-88 -8% -22% -73% -39% -62% -56% -9% -7% -30% 1999-2001 -14% -31% -54% -4% 0 2004-2006 -2% -15% -52% -17% -48% -52% -2% +10% -17%

BUGETUL AGRICOL COMUNITAR
Ţinând seama de caracterul pronunţat redistributiv al PAC, finanţarea acesteia a reprezentat întodeauna un aspect central şi, totodată, deosebit de sensibil. Iniţial, PAC a fost concepută ca o politică autosuficientă din punct de vedere bugetar. Mai precis, încasările din prelevările variabile agricole ar fi trebuit să acopere cheltuielile implicate de punerea în aplicare a PAC. În fapt, combinaţia dintre importurile serios comprimate de un mecanism protecţionist extrem de restrictiv şi creşterea puternică a producţiei agricole comunitare a făcut ca, în scurtă vreme, resursele destinate finanţării PAC să devină inadecvate. Ssursele de finanţare a PAC au luat iniţial forma contribuţiilor încasate de la statele membre. Atunci când Comisia a formulat proiectul de reorganizare a bugetului comunitar prin instituirea unor „resurse proprii”, Franţa şi-a
31

manifestat intens dezacordul, recurgând la „politica scaunului gol”. În cele din urmă, blocajul a fost depăşit prin instituirea unui control exclusiv interguvernamental al cheltuielilor pentru intervenţie în agricultură: acestea au fost incluse în categoria aşa-numitelor „cheltuieli obligatorii”, asupra nivelului cărora Consiliul UE (decizând cu unanimitate de voturi) are ultimul cuvât, în vreme ce prerogativele decizionale ale Parlamentului European în privinţa cheltuielilor bugetare au fost limitate la aşa-numitele „cheltuieli neobligatorii” (dintre care cele mai importante sunt cele pentru dezvoltare regională – „fondurile structurale”). În cele din urmă, finanţarea PAC din resursele proprii ale Comunităţii a început abia din 1970. Instrumentul central pentru gestionarea PAC a fost Fondul European de Orientare şi Grantare Agricolă (FEOGA), creat în 1964, şi inclus în bugetul comunitar. Între cele două secţiuni ale FEOGA („Garanţie” şi, respectiv, „Orientare”) trebuie făcută o distincţie netă: - Secţiunea "Garanţie" era destinată finanţării cheltuielile necesare funcţionării organizaţiilor comune de piaţă (achiziţiile pentru susţinerea preţurilor, constituirea stocurilor de intervenţie, desfacerea surplusurilor acumulate, plăţi directe către fermieri). Cele mai mari sume alocate din secţiunea “Garanţie” au fost destinate, în mod tradiţional, culturilor cerealiere. În 2002 şi 2003, acestea beneficiau de peste o treime din cheltuielile acestei secţiuni, fiind urmate de carnea de vită. - Politica structurală era în sarcina secţiunii "Orientare" şi se referea la: îmbunătăţirea structurilor de producţie, prelucrarea şi marketingul produselor agricole, unele programe de dezvoltare rurală.
Cheltuielile aferente secţiunii „Orientare” fac parte din aşa-numitele „cheltuieli neobligatorii” ale bugetului comunitar. Ele nu acopereau integral costul proiectelor susţinute, trebuind cofinanţate din surse publice naţionale sau de către beneficiarii lor. Nivelul cerut de cofinanţare a naţională fost redus în urma „Reformei Fischler”, de la 25%, la 15% în regiunile eligibile pentru cele mai mari intensităţi ale ajutoarelor regionale (aşanumitele regiuni de „Obiectiv 1”) şi de la 50%, la 40% în celelalte regiuni.

Raportul dintre cei doi “piloni” ai PAC nu a fost stabilit formal de la bun început, în condiţiile în care ei nu puteau fi promovaţi în egală măsură prin aceleaşi instrumente, dar conferinţa de la Stresa conturase deja o preferinţă a Statelor membre în favoarea primului pilon. Orientativ, acestuia ar fi urmat să i se atribuie circa două treimi din bugetul agricol total. Cu timpul, acest raport favorabil s-a amplificat,
32

transformând “pilonul II” într-un apendice simbolic al PAC, cel puţin până la încercările de resuscitare făcute în ultimii ani. Astfel, între 1970-87, resursele pentru finanţarea măsurilor de piaţă au reprezentat peste 97% din bugetul total acordat agriculturii, iar ulterior secţiunea „Garanţie” a continuat să primească cel puţin 90% din alocaţiile FEOGA. În perioada de programare bugetară multianuală 2007-2013, alocaţiile destinate îndeplinirii obiectivelor organizaţiilor comune de piaţă („pilonul I”) sunt limitate la o creştere nominală anuală de nu mai mult de 1%, orice depăşire determinând automat o reducere a nivelului plăţilor directe. În schimb, sumele destinate dezvoltării rurale urmează să crească semnificativ, cu 1,2 miliarde EUR anual, până la un nivel de 13,2 miliarde EUR în 2013. În condiţiile în care celelalte cheltuieli agricole fac obiectul unor limite stricte, ponderea lor se va dubla, ajungând la circa 20% din totalul bugetului agricol. Această “reechilibrare” a devenit aparentă încă de la primul buget anual (2007) adoptat pe baza noilor perspective financiare multianuale: dezvoltarea rurală a primit o alocaţie de 12,4 miliarde EUR, echivalentă cu 22% din suma totală destinată agriculturii, pescuitului şi mediului. Trebuie însă menţionat că există o disparitate foarte pronunţată între Statele Membre din punctul de vedere al importanţei relative a acestor măsuri. Astfel, în Austria şi Finlanda, dezvoltării rurale îi sunt în prezent alocate circa 45% din fondurile comunitare cu destinaţie agricolă, pe când în Danemarca, Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie ponderile înregistrate sunt în jur de doar 10%. Mecanismele PAC au generat, până la sfârşitulul secolului trecut, tensiuni bugetare tot mai mari, determinate de creşterea producţiei agricole comunitare într-un ritm mai accelerat decât consumul intern. Pe de-o parte, aceasta a dus la sporirea cheltuielilor de intervenţie. Pe de altă parte, în condiţiile în care o importantă sursă de alimentare a bugetului comunitar o constituiau taxele vamale (prelevările variabile), baza de impunere reprezentată de importurile agricole s-a îngustat sensibil sub impactul creşterii gradului de autosuficienţă alimentară pe fundalul politicilor protecţioniste reclamate de aplicarea PAC. Creşterea exponenţială a cheltuielilor agricole a exercitat efecte de evicţiune asupra altor categorii de cheltuieli, determinând în 1988 introducerea "stabilizatorilor bugetari", care însă au avut o eficacitate redusă. Nici „Reforma MacSharry” nu a avut un

33

efect comprimant asupra cheltuielilor bugetare, în principal din cauza neplafonării plăţilor compensatorii acordate marilor exploataţii agricole. Pe seama extinderii masive a plăţilor directe, cheltuielile totale pentru agricultura au sporit cu 28% între 1991 şi 1997. Aplicarea reformelor din 1999 şi 2003, care au inclus doar o compensare parţială prin plăţi directe a reducerilor de preţ (Agenda 2000) şi o reducere (prin modulare şi condiţionare încrucişată a plăţilor directe a permis în sfârşit “menajarea” bugetului dedicat « Secţiunii Garanţie ». Bugetul agricol a continuat să crească însă în termeni absoluţi, de data aceasta pe seama « pilonului II » al PAC.
Evoluţia cheltuielilor agricole din bugetul comunitar 1975 1986 1995 2000 Miliarde ECU/EUR 5,3 23,1 39,1 41,9 % agricultură bugetul 74% 65% 54% 54%
comunitar % “Garanţie” în bugetul comunitar

2008 53,8 43% 32%

71%

62%

50%

49%

Datele din tabelul anterior arată că reducerea ponderii cheltuielilor agricole în bugetul comunitar nu este consecinţa scăderii lor în termeni absoluţi, ci aceea a sporirii mai accentuate a dimensiunilor de ansamblu ale bugetului. Aceeşi “involuţie” în termeni relativi a cheltuielilor agricole se remarcă şi în raport cu PIB-ul comunitar, ponderea lor scăzând de la 0,54% în 1990 la 0,44% în 2005.2 În ciuda aderării a 12 noi membri, care a dus la sporirea numărului fermierilor beneficiari cu 50%, cheltuielile secţiunii “Garanţie” au fost practic “îngheţate”, nefiind prevăzută decât posibilitatea ajustării anuale cu 1% în termeni nominali.
Structura cheltuielilor ocazionate de PAC şi evoluţia sa în timp - în % din bugetul agricol 1989-91 1993 1997 2000 2006 Intervenţii pe piaţă (achiziţii, stocare, subvenţii de export) Plăţi directe (inclusiv "deficiency payments") Dezvoltare rurală 90.7% 9.3% 65.8% 31.5% 2.7% 32.8% 62.6% 4.5% 26.1% 63.0% 10.4% 21% 68% 11%

2

Guyomard CAE07 CAP XII,p.131

34

ECONOMIA POLITICĂ A SUSŢINERII AGRICULTURII ÎN UE
PARTICULARITĂŢI CARE SPORESC EFICIENŢA “CERERII” DE SUSŢINERE
1. Intensitate puternică, reflectând gradul de dependenţă a veniturilor agricultorilor de sprijinul statului
-

"rentele" obţinute până acum în cadrul sectorului s-au capitalizat în preţul unor active (pământ, maşini agricole) care sunt dificil de valorificat in afara sa ⇒ retragerea sprijinului presupune o pierdere patrimonială substanţială pentru agenţii economici implicaţi3

-

dependenţa mare a veniturilor agricultorilor de deciziile politice generează un "activism" politic mult peste medie decupaje ale circumscripţiilor electorale în general favorabile agricultorilor, care le conferă o influenţă asupra rezultatelor scrutinurilor mai importantă decat cea rezultând din ponderea lor demografică mobilizarea, de către politicienii care sprijină sectorul agricol, atât a voturilor neagricole din mediul rural, ca şi a celor din ramurile furnizoare de input-uri pentru agricultură4 absenteism mult mai redus în rândurile alegătorilor rurali numărul relativ redus al agricultorilor poate avea şi valenţe favorabile întrucât întăreşte coeziunea "lobby-ului" agricol şi reduce problemele de coordonare asociate "acţiunii colective" relativ puţine situaţii de interese divergente în interiorul grupului de interese legate de agricultură credibilitate mai mare a demersurilor îndreptate către obţinerea de asistenţă, ca rezultat al nivelului relativ redus al veniturilor în cadrul ramurii

2. Eficacitate importanta (peste medie) a activitatilor de "lobby"
-

-

-

-

3

Chiar si micii fermieri, care obţin aproape integralitatea veniturilor lor din alte surse, au un interes direct şi puternic pentru mentinerea susţinerii, întrucât cea mai mare parte a averii lor se regăseşte în valoarea (amplificată artificial) a pământului. 4 Nedergaard Eur Integr Jul 06, p.206

35

3. Curent general de opinie in general favorabil agricultorilor
-

determinat de considerente raţionale (e.g., nivelul redus al veniturilor), dar şi de reacţii emoţional-sentimentale “Eurobarometrul” indică existenţa unei preocupări reale pentru problemele agriculturii

Pe de altă parte, există o tendinţă lentă dar persistentă de schimbare a percepţiei opiniei publice, pe măsură ce:
• tot mai puţini cetăţeni au legături personale directe cu mediul rural • preocuparea se deplasează dinspre problemele de venit ale agricultorilor (77% din respondenţi în mai-iunie 2002) către asigurarea siguranţei în consum şi calităţii produselor alimentare (90% din respondenţi) • costurile susţinerii (ca şi caracterul concentrat al avantajelor) devin tot mai vizibile

4. Dezechilibre inerente în manifestarea intereselor contrarii
-

Potrivit unei estimări mai vechi (1994), o sporire cu 10% a protecţiei acordate sectorului agricol determină o majorare cu 25% a veniturilor fermierilor cu 25%, dar le reduce pe cele ale capitaliştilor industriali cu doar 4%

avantajele obtenabile de pe urma PAC se concentrează asupra unui număr de circa 7 milioane de persoane, pe când costurile sunt dispersate asupra unui număr de 375 milioane consumatori şi contribuabili.

-

De asemenea, consumatorii sunt mai puţin interesaţi de impactul asupra preţului hranei în condiţiile în care cheltuielile cu această destinaţie absorb o pondere în scădere din bugetul unei gospodării

interesele care ar putea constitui o “contrapondere” a intereselor agricole nu au acelaşi acces privilegiat la decidenţi (e.g., nu există un minister al consumatorilor).

PARTICULARITĂŢI ALE "OFERTEI" DE SUSŢINERE CARE ÎI SPORESC RECEPTIVITATEA
1. "Forţa inerţială"
politicile de sustinere sunt practicate de atât de multă vreme încât şi-au edificat un "subsistem" propriu în cadrul administraţiilor naţionale/ supranaţionale rezistenţa la schimbare a crescut şi ea odată cu trecerea timpului şi cu emergenţa unor interese legate de menţinerea sprijinului pentru agricultură chiar şi la nivelul decidenţilor abundenţa problemelor tehnice legate de punerea în aplicare a politicilor de susţinere a contribuit la relativul dezinteres al outsider-ilor faţă de problematica agricolă

2. Lipsa de transparenţă
-

36

-

a fost favorizată multa vreme de preponderenţa subventiilor implicite în cadrul mecanismelor de susţinere (odata cu tranziţia către susţinerea prin plăţi directe, "mascarea" adevăratelor dimensiuni ale costurilor implicate de susţinere devine mai dificilă)

În consecinţă, palierul birocratic de decizie exercită o influenţă mai puternică în acest sector, iar această preponderenţă tinde să perpetueze trăsăturile intervenţioniste ale politicilor agricole, ştiut fiind că funcţiaobiectiv a birocraţiei este cea de prezervare şi extindere a propriilor prerogative.

3. Poziţionare particulară în dispozitivul instituţional al UE (CE)
-

este una dintre puţinele ramuri economice care dispun de un minister « propriu », ai cărui funcţionari au carierele dependente de performanţa sectorului

mecanismele utilizate în UE (CE) pentru a corecta cunoscuta problemă a "deficitului democratic", ca şi pentru a asigura contribuţia experţilor în problemele extrem de tehnice pe care le ridică numeroasele « organizaţii comune de piaţă » sunt părtinitoare pentru agricultori: comitete consultative, cu o puternică prezenţă a organizaţiilor profesionale agricole (peste 150 la începutul anilor '90), aflate sub umbrela Comitetului Organizaţiilor Profesionale Agricole (COPA) de la Bruxelles; Comisia are obligaţia legală de a consulta COPA cu privire la continutul propunerilor sale de politică agricolă Reformele mai amibţioase lansate în ultimii 15 ani pot fi puse în legătură şi cu o anumită pierdere a influenţei COPA: începând cu perioada mandatului lui Ray McSharry, Comisia a renunţat la practica «concertării» cu grupurile de interese agricole în legătură cu iniţiativele sale în domeniul PAC (« Reforma McSharry » a fost pregătită de o manieră confidenţială chiar şi faţă de o bună parte din serviciile Comisiei). rolul decizional primordial al Consiliului (în formaţiunea constituită din miniştrii de resort) a întărit influenţa decidenţilor direct legaţi de interesele agricole:
• Consiliile "Agricultură" se reunesc cel mai frecvent, cu excepţia Consiliilor "Afaceri Generale" (de circa 15 ori pe an), iar membrii lor tind să fie foarte longevivi (e.g., Josef Ertl, ministru german al agriculturii între 1969-1983), ceea ce consoliidează relaţiile reciproce şi o anumită solidaritate : reuniunile sunt foarte îndelungate şi pentru că miniştrii agriculturii nu vor să lase ca deiciziile să ajungă să fie luate la nivelul Consiliului « Afaceri Generale » • eventualele dezacorduri tind să se soluţioneze prin compromisuri care presupun cheltuirea de fonduri suplimentare, în condiţiile în care
37

deciziile se iau în absenţa reprezentanţilor instituţiilor interesate de rigoarea financiară, adică a miniştrilor de finanţe (pentru resursele de care se dispune astfel nu există - practic - cost de oportunitate) : « timp de mulţi ani, chiar şi ministrul german al agriculturii era mulţumit, în ciuda faptului că ministrul său de finanţe trebuia să plătească de trei ori mai mult decât banii « obţinuţi » în Consiliul Agricultura pentru fermierii germani5 • sindromul « împărţirii notei de plată la restaurant» : atunci când toţi contribuie în mod egal la plată, deci frugalitatea nu generează economii, fiecare participant este tentat să aleagă cele mai scumpe feluri de mâncare, pentru a îşi spori utilitatea ; analog, în cadrul CAP chiar şi ţările opuse exitnderii susţinerii ajung să solicite aranjamente favorabile pentru proprii fermieri, deoarece alte ţări au obţinut acelaşi lucru pentru ai lor

-

reuniunile Consiliului sunt pregătite de Comitetul Special pentru Agricultură (constituit din funcţionari publici de rang înalt ai Statelor Membre proveniţi din ministerele de resort), nu de COREPER, agricultura finnd singurul domeniu unde funcţionează un astfel de aranjament în domeniul agricol, Parlamentul European nu are, practic, prerogative legislative (decât în mod indirect, prin rolul în adoptarea bugetului şi prin legislaţia referitoare la siguranţa alimentelor). Nu trebuie inferat de aici, însă, că un rol mai important atribuit Parlamentului ar fi putut atenua trăsăturile intervenţioniste şi protecţioniste ale PAC. Poate chiar dimpotrivă: Parlamentul nu are capacitatea de a introduce taxe, fiind deci eliberat de răspundere pentru povara fiscală suportată de populaţie şi sectorul întreprinderilor, astfel că poate susţine proiecte generoase de cheltuieli publice fără contrapartea normală associata unor asemenea opţiuni – pierderea de popularitate. De asemenea, Parlamentul European este deosebit de permeabil la activităţile de influenţare pozitivă întreprinse de grupuri constituite de interese, în încercarea de a-şi clădi o bază de putere proprie în concurenţa instituţională avută cu Consiliul.

-

RAPORTURI ÎNTRE ŢĂRILE MEMBRE ALE U.E. ÎN CADRUL PAC
Principiile esenţiale ale PAC (în primul rând preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară) au un efect pervers asupra nivelului de echilibru al interacţiunilor dintre statele membre:
5

Nedergaard Eur Integr Jul 06, p.208

38

- fiecare ţară este stimulată să promoveze măsuri care îi pot conferi avantaje indiferent de cât de costisitoare sunt acestea, deoarece suportarea acestor costuri este împărţită - în general, nici opoziţia faţă de măsurile astfel propuse nu este puternică, din acelaşi motiv al “împărţirii poverii” ♦ “Tranzacţia fondatoare” franco-germană: comerţul liber în domeniul industrial (favorizant pentru Germania) – compensat de o puternică susţinere a agriculturii (în avantajul Franţei)
Pe lângă faptul că această interpretare nu întruneşte unanimitatea, devine tot mai evident că poziţiile celor două ţări în domeniul agricol devin tot mai divergente: GER este favorabilă unei reforme de substanţă a PAC (cu preferinţe şi idiosincrazii proprii), în vreme ce Franţa este în continuare aliniată mecanismelor tradiţionale ale PAC

♦ “Dezechilibrul Nord-Sud”: structura pe categorii de produse a susţinerii favorizează culturile/elevajele specifice nordului continentului, în detrimentul celor mediteraneene.
Dezechilibrul este pus pe seama configuraţiei naţionale a CEE în momentul formării sale.

Principiul de echitate conform căruia ţările comparativ mai bogate le sprijină pe cele relativ mai sărace nu este aplicat decât în mod accidental în cadrul PAC.

PRINCIPALELE CONSTRÂNGERI SUSCEPTIBILE SĂ INFLUENŢEZE EVOLUŢIA PAC ÎN VIITOR I. Presiunile bugetare: odată cu începerea viitoarei perioade de
programare financiară multianuală, fermierii din noile state membre devin eligibilli pentru plăţi directe la acelaşi nivel cu cei din UE-15.

39

II. Angajamentele şi negocierile în cadrul OMC
- marja de manevră în privinţa utilizării mecanismului tradiţional (preţ intern peste preţul mondial + subvenţionarea diferenţei de preţ la export) este deja limitată şi se va îngusta şi mai mult după extindere [ surplusuri în creştere; aderarea de ţări fără plafoane sau cu plafoane reduse de subvenţionare] - dispariţia “clauzei de pace” în legătură cu măsurile din “cutia albastră” (plăţi directe nedecuplate totalmente de volumul producţiei) - plafoane posibil prea înguste de susţinere potrivit angajamentelor asumate în cadrul “Rundei Uruguay” [ mai multe ţări candidate –

CZE, HUN, SVK – au exprimat aceste angajamente în monedă naţională, supunându-le astfel unui proces ireversibil de erodare în termeni reali] Posibile “supape”: - interesul mai scăzut al comunităţii de afaceri faţă de actuala rundă de negocieri comerciale multilaterale în raport cu precendenta - perioada îndelungată de tranziţie preconizată pentru punerea în aplicare a rezultatelor “Rundei Doha” - relativa animozitate a publicului faţă de OMC

III. Contra-reacţiile consumatorilor în urma numeroaselor “panici alimentare” din perioada recentă
- “vizibilitatea” PAC în rândul marelui public a crescut considerabil (contrabalansând astfel, într-o anumită măsură, lipsa de transparenţă a mecanismelor de susţinere a agriculturii) - se cristalizează o tot mai puternică suspiciune şi opoziţie a consumatorilor faţă de practicile “productiviste”

40