Înălţarea

N-a fost vreo rampă de lansare, Nici vreo navetă spaţială, Cu zgomot, forţă de motoare – N-avea nevoie de escală. N-au fost prezente echipaje Şi nici vreo gardă de onoare, Când Domnul, prin cereşti miraje, Pleca din lumea trecătoare. Era spre veşnica Sa cursă Nu pe aeroport, pe munte, Că El era a vieţii sursă, Ce-a-ntins spre noi cereasca punte. Spre zări de vis şi pace ninse, S-a înălţat dintre discipoli, Iar norul îl acoperise, De ochii triştilor apostoli. Pe-aripi de cânt s-a dus departe, S-a-ntors victorios acasă. A smuls din moarte, tot prin moarte, Biserica... a Sa Mireasă. Azi ea aşteaptă revenirea Când va străbate aceleaşi spaţii, Dar împreună cu Iubirea, Pe aceleaşi culmi de slăvi şi graţii, Isus, la fel va reapare... Te-ntrebă suflete: eşti gata? Mireasa Sa scrutează-n zare, Se-aude! Vine! Maranata! Simion Buzduga
Fondurile necesare editării şi distribuirii revistei „Dragoste pentru Adevăr”, provin din donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să sprijine această lucrare pot face depuneri în contul Asociaţiei Creştine de caritate Gosen 2511.1-1584.1/ROL COD IBAN: RO91RNCB1200000015840001 sau 2511.1-1584.2/ EUR, COD IBAN: RO64RNCB1200000015840002 deschis la BCR, Arad, care are ca obiect de activitate doar educaţia creştină. Vă mulţumim în Numele Domnului Isus! Colectivul de redacţie

Cuprins
3
Editorial Lucruri pe care (nu) le uită Dumnezeu – Editorii

4

Închinători în Duh şi în adevăr Căi biblice de vindecare spirituală şi fizică – Simion Buzduga

6

Doctrine biblice Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu (partea a V-a) – Iosif Anca

10

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm Scrisoarea a XXX-a – Zaharia Bica

12 Statutul spiritual şi moral al credinciosului
A pune vorbe bune – Cristian Dan

15

Înţelepciune pentru înţelepţi Ce-ai învăţat din cele întâmplate? – Iosif Anca

16

Experienţe Familia Voronaev (partea a III-a) – Extras din Mesagerul Cincizecimii

ISSN: 1841-1185

Lucruri pe care (nu) le uită Dmnezeu
Noi oamenii suntem supuşi uitării prin limitele capacităţii noatre. Totodată, suntem afectaţi de uitarea lucrurilor bune şi de memorarea negativă – păstrarea unor lucruri păcătoase sau cu gând de răzbunare, fapt pentru care „Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare) «căci» a zis el «Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu»” (Geneza 41:51). El a depus efort să fie selectiv în memoria lui şi nu a uitat educaţia bună, ci numai necazurile pricinuite de cei din jur. Cea mai vinovată uitare este în raport cu Dumnezeu – „...ai uitat pe Dumnezeul, care te-a întocmit” (Deuteronom 32:18). „Luaţi seama, deci, voi care uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfîşii şi să nu fie nimeni să vă scape” (Psalmul 50:22). Sentinţa divină anunţată prin profet pentru Israel a fost foarte dureroasă: „....Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!” (Osea 4:6) Să aflăm acum din Sfânta Carte, felul în care uită sau nu uită Dumnezeu. În situaţii critice, când necazul şi durerea sunt greu de suportat şi oamenii se întreabă rugător: „A uitat Dumnezeu să aibă milă?...” (Psalmul 77:9); „M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!” (Isaia 49:14). Răspunsul este categoric NU; „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip” (Isaia 49:15). Partea noastră în necaz este să „sunăm cu vâlvă” (Numeri 9:9‑10), să‑L chemăm în ziua cea grea şi Dumnezeu ne va veni în ajutor (Psalmul 50:15). „Căci cel nenorocit nu este uitat pe vecie...” (Psalmul 9:18). Regele Ezechia s‑a rugat cu lacrimi: „Doamne, adu-Ţi aminte...” (2 Regi 20:3) şi Dumnezeu Şi‑a adus aminte de faptele lui evlavioase, vindecându‑l. Între oameni, după câţiva ani sau câteva generaţii, „totul este uitat”, „căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului...” (Eclesiastul 2:16) şi „Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu” (Eclesiastul 1:11). Referitor la cele promise prin profeţi, Dumnezeu nu uită niciodată să‑şi împlinească la timp lucrările. După potop, El a aşezat curcubeul în nor, drept semn al siguranţei celor afirmate în legătură cu istoria umană (Geneza 9:15‑16). El a împlinit în timpul vieţii patriarhilor ceea ce privea generaţia aceea „Şi-a adus aminte de Avraam” (Geneza 19:29); „Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei” (Geneza 21:1). Apoi potrivit timpului promis, în legământul Său (Geneza 15), a eliberat pe evrei după sute de ani; „Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov” (Exodul 2:24) Este un mare har faptul că Dumnezeu, Cel ce cunoaşte totul în trecut şi în viitor, a decis să uite greşelile şi păcatele noastre dacă ne pocăim; „Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita...” (Ezechiel 33:16). Să nu uităm cuvintele dintr‑o cântare a treptelor: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Psalmul 130:3). Reversul uitării divine a păcatelor, se produce când omul „săvârşeşte nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita...” (Ezechiel 33:13); Prorocul Balaam este un exemplu al omului, de care Dumnezeu a uitat şi a pierit fără răsplătire, intrând sub incidenţa celuilalt articol, aşa cum se va întâmpla cu Babilonul (Apocalipsa 16:9; 18:5). „Domnul a jurat pe slava lui Iacov: «Niciodată nu voi uita nici una din faptele lor!»”(Amos 8:7). În concluzie, dacă „...nici una din (vrăbii) nu este uitată înaintea lui Dumnezeu” (Luca 12:6), noi suntem „mai de preţ” (v. 7). Domnul, a cărui aducere aminte este o binecuvântare pentru cei credincioşi „Să-Şi aducă aminte de toate darurile tale de mâncare şi să primească arderile tale de tot!” (Psalmul 20:3), dar să nu uităm să le aducem la vreme potrivită şi în aşa fel ca să fie primite. În aşteptarea Împărăţiei viitoare, când „vechile suferinţe vor fi uitate” şi „nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:16‑17), ne vom bucura pentru eternitate, pentru că Dumnezeu a decis ce va uita şi respectiv ce nu va uita: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25); „...Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu...” (Maleahi 3:16‑17). Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită de la întemeierea lumii. În ea vor fi răsplătiţi toţi cei neprihăniţi, pentru toate lucrurile bune, de care ei nu‑şi aduc aminte, dar pe care nu le va uita Domnul (Matei 25:31‑46). Editorii

„La început era Cuvântul...” (Ioan 1:1)

3

partea a III-a

Rezumatul

părţii I

Odată cu căderea în păcat, fiinţa umană a fost puternic afectată şi are nevoie de refacere, de restaurare a comuniunii cu Dumnezeu. Bucuria pe care o produce apartenenţa, reprezintă întoarcerea la părtăşia edenică. Iată de ce, prezenţa Domnului este cea mai mare binecuvântare în comuniune. Primii creştini erau „...toţi împreună” (Fapte 2:46). Comuniunea pozitivă presupune o privire caldă, care se expune înaintea oricărui cuvânt, „o privire prietenoasă înveseleşte inima” (Proverbe 15:30). În consolidarea legăturii frăţeşti, comunicarea este primordială. „Cuvintele Cuvântului”, rostite sub călăuzirea Duhului Sfânt, au puterea să învioreze, să mângâie, să îmbărbăteze, să întărească, să îndemne, să sfinţească, să egenereze, r să transforme, să purifice (2 Timotei 3:16‑17). Biserica Domnului, trebuie să elimine comunicarea distructivă, limbajul lumesc, vorbele nechibzuite, cearta, judecata, blestemul, dispreţul, linguşirea, minciuna, nedreptatea, jurământul strâmb etc. Bârfa este poluantul ucigător de suflete. Soluţii

biblice pentru oprirea bârfei sunt salvatoare, pentru cei ce le aplică, aşa cum sunt recomandate de Biblie: să ne păzim limba, să ne apărăm dreptatea, fără să implicăm terţe persoane şi să evităm anturajele în care bârfa este o activitate plăcută, ieşind din cercurile lor vicioase, care produc durere şi amărăciune.

Rezumatul părţii a II-a

a fi mulţumit cu familia dăruită de Dumnezeu şi de poziţia din societate. O altă cale de vindecare este mărturisirea păcatelor. Tăinuirea îmbolnăveşte (Psalmul 32:3,4), destăinuirea vindecă (Iacov 5:16). Efectele nemărturisirii păcatelor se răsfrâng pe o arie largă, în plan spiritual, biologic şi psihologic. Mărturisirea, ce poate fi de tip personal – „unii altora”, publică sau înaintea lui Dumnezeu, ce cuprinde şi repararea daunelor, reface relaţiile omului cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Comunicarea sfântă este o cale de vindecare, atunci când relaţiile frăţeşti cuprind elemente etice cum ar fi corectitudinea şi sinceritatea, când urmărim bunăstarea şi binele lor. O altă cale (modalitate) de vindecare este slujirea reciprocă, făcută „în dragoste” (Galateni 5:13). În orice biserică, fără dragoste, care îngăduie, care aşteptă, care mângâie, care iartă, care ridică, care doreşte să mântuiască, nu va exista progres spiritual. Unitatea în Biserică este fortificată cel mai mult de spiritul de mulţumire ‑ a fi mulţumit cu bunurile materiale pe care ni le dă Dumnezeu, în funcţie şi de aptitudinile, vocaţiile şi pregătirea noastră pentru a le procura; a fi mulţumit cu poziţia în biserică;

Partea a III-a
Departe de a accepta sau a cultiva cesaţionismul, un concept teologic ce afirmă că o parte a darurilor miraculoase au încetat să mai opereze în biserică odată cu moartea apostolilor, dimpotrivă căile de vindecare amintite conţin doar subiecte biblice predominant nou‑testamentale. Voi prezenta în continuare acele doctrine sau experienţe în domeniu, care au fost acoperite de vălul uitării şi al ignoranţei, însă se vor aborda şi darurile miraculoase şi se va arăta eficienţa lor în situaţiile limită. Toate acestea susţin şi fortifică sănătatea fizică şi spirituală şi mai ales, vor conduce la prevenirea bolilor, atât fizice cât şi spirituale.

Vindecarea prin post

„Atunci... vindecarea ta va încolţi repede;...” (Isaia 58:8b) Biblia prezintă postul total o abţinere de la mâncare şi băutură, o decizie benevolă pe o perioadă limitată – timp împletit între smerenie, pocăinţă, mărturisirea păcatelor,

4

citirea Sfintelor Scripturi şi închinare cu proşternere şi binecuvântarea Numelui divin al lui Dumnezeu pentru atributele şi mai ales pentru lucrările Sale: „copiii lui Israel s-au adunat îmbrăcaţi în saci şi presăraţi cu ţărână, pentru ţinerea unui post. Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii au venit şi şi-au mărturisit păcatele şi fărădelegile părinţilor lor. După ce au şezut jos, au citit în Cartea Legii Domnului, a patra parte din zi şi altă a patra parte din zi şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înainea Domnului... Şi leviţii au zis: «Sculaţi-vă şi binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeul vostru din veşnicie în veşnicie»...” (Neemia 9:1‑5). Perioada de post poate fi dedicată şi rugăciunilor fierbinţi pentru biruinţe spirituale (Matei 17:21), misiuni speciale (Ezra 8:23), slujiri speciale (Fapte 13:2‑3), izbăviri din primejdii şi încercări (Estera 4:16; Ioel 2:12) sau reforme de înnoire a legământului sfânt (Neemia 8‑13). Postul umilinţei practicat de profetul Daniel a deschis imaginea evenimentelor mondiale, a dat la o parte perdeaua lumilor spirituale, având acces la bătălia declanşată de căpeteniile luciferice împotriva avertizării omenirii faţă de evenimentele vremurilor îndepărtate ale sfârşitului, luptă câştigată de oştirea cerească, graţie intervenţiei decisive a voievodului Mihail – ocrotitorul copiilor poporului ales. Daniel alege să postească în jale şi umilinţă: „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni” (Daniel 10:2‑3). Postul spiritual este mai bine primit înaintea lui Dumnezeu decât postul total sau parţial care nu porneşte dintr‑o inimă schimbată şi care poate fi nerăsplătit prin trâmbiţarea lui (Matei 6:17,18), sau datorită cârtirii cu privire la inutilitatea lui, ca rezultat al nerespectării cerinţelor, care pot face ca strigătul să fie auzit sus. Mulţi credincioşi, traversează perioade critice de regres spiritual, de uşi cereşti închise, de absenţa luminii divine, de suferinţe, de boli, fizice sau spirituale. Dumnezeu este cel care nu se schimbă şi ce promite duce la îndeplinire (Maleahi 3:6; Ieremia 1:11‑12). Pentru ca uşile închise să se deschidă, lumina să răsară şi vindecarea să încolţească, Dumnezeu prezintă şapte cerinţe urmate de şapte binecuvântări preţioase. Iată cele şapte cerinţe divine: eliminarea răutăţii, eliberarea celor închişi în inimă, stoparea dependenţei şi a surselor ce o provoacă, hrănirea celor flămânzi, oferirea de adăpost pentru cei fără el sau pentru oaspeţi, îmbrăcarea celor goi, desfătare în Ziua Domnului. Îndeplinirea cerinţelor va fi urmată de cele şapte binecuvântări: călăuză şi lumină în luarea deciziilor în vreme de confuzie, vindecare şi revigorare fizică şi spirituală, prezenţa Domnului ca rezultat al neprihănirii, răspuns la rugăciune, belşug de har în pustiuri spirituale, regenerarea spirituală şi materială a familie, desfătare şi bucurie în moştenirea vieţii veşnice. Dumnezeu nu este indiferent, ci aduce binecuvântările cele mai mari unui suflet nefericit şi lipsit de biruinţă, în urma postului. Să luăm cele trei cazuri, în care s‑a postit cel mai mult: Moise (Exodul 34:28); Ilie (1 Regi 19:8) şi Domnul Isus (Luca 4:2). Istoria sfântă arată traiectoriile eterne descrise de aceşti oameni ai lui Dumnezeu şi mai ales de Mântuitorul lumii, care este aşteptat de Mireasa Sa, să revină pentru a o lua în gloria Împărăţiei Sale. Câte minuni nu experimentează şi astăzi Biserica? Câte exorcizări n‑au avut loc, ca rezultat al folosirii darurilor, în urma postului? Şi totuşi, câţi îl practică, cunoscându‑se, doar parţial efectele pe care le are? Da, postul chiar şi fără răspunsuri cereşti imediate, este o binecuvântare. Mai nou, s‑a descoperit felul cum luptă cu succes împotriva

cancerului. Astfel, avem o întreagă listă de vindecări fizice şi spirituale obţinute prin post.

„...vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5:22). Specialiştii în medicină atrag atenţia asupra efectelor fiziologice ale emoţiilor negative. Ura şi mânia lezează ficatul, controlează bila, sângele şi alte fluidovitale. Dezechilibrul urcă spre inimă, spre cap şi provoacă migrene, ameţeli, tulburarea vederii, confuzie mentală. Anxietatea (stare de nelinişte şi teamă însoţită de palpitaţii şi insomnii) îngreunează respiraţia, dereglează digestia (dureri abdominale) diminuează capacitatea de apărare a organismului, cauzează îmbolnăvirea intestinului gros (constipaţie, colită), afectează alte organe interne (stomac, floră intestinală, splină, pancreas). Îngrijorarea afectează sănătatea splinei, a pancreasului, a stomacului. Ea este una din cauzele indigestiei şi ale scăderii imunităţii organismului. Mâhnirea, tristeţea şi pesimismul – lezează inima, plămânii, afectează uneori chiar şi pericardul, împiedică circulaţia sanguină, şi activitatea nervilor, încetineşte acţiunea ficatului, afectează digestia, nutriţia şi sunt răspunzătoare de dispersia rapidă a rezervelor de energie vitală, diminuând sever rezistenţa faţă de agresiunile, la care este supus corpul, din partea agenţilor patogeni. Teama şi spaima afectează rinichii, determină pierderea controlului vezicii urinare şi acţionează negativ asupra inimii. Copiii care urinează în pat sunt (sau au fost) marcaţi, frecvent de sentimente de teamă1. Prezenţa mâniei excesive şi durabile în timp certifică absenţa naşterii din nou. Apostolul Pavel spune: „eram din fire copii ai mâniei ca şi ceilalţi” (Efeseni 2:3). Mânia poate fi prevenită, când eul personal este răstignit. Acelaşi apostol continuă „Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate” (Coloseni 3:8). Efectele mâniei sunt ura (vrăjmăşia), răutatea – adică răzbunarea. Înţeleptul scria: „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţîţă mânia” (Proverbe 15:1); „Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere” (Proverbe 20:3). Cine declanşează mânia? „Un om iute la mânie – stârneşte certuri” (Proverbe 15:18). Iată de ce este nevoie de auto‑control, fiindcă „furia este fără milă şi mânia năvalnică” (Proverbe 27:4). Cine şi ce detensionează mânia? „Cei uşuratici aprind focul în cetate dar înţelepţii potolesc mânia” (Proverbe 29:8). Câte consecinţe ale mâniei ar fi rezolvate dacă s-ar implini cuvântul divin care zice: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Efeseni 4:26). Nerespectarea acestor porunci biblice atrag cumplitele efecte pe care le provoacă mânia, între care ura cu stările ei dezastruoase. De aceea, Scriptura este foarte categorică, în încadrarea urii, între formele cele mai grave de păcat: „Cine urăşte pe fratele său este încă în întuneric” (1 Ioan 2:9); „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş...” (1 Ioan 3:15a); „Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile” (Proverbe 10:12). Ura naşte invidie, vrajbă, ceartă, neînţelegere şi dezbinare. Cel mai ilustrativ exemplu al efectelor dezastruoase îl găsim la Cain, care „s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa”

Vindecare prin rezolvarea conflictelor (interioare şi exterioare)

(continuare în pagina 9)

5

„Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17)

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU (Partea a V‑a)

Rezumatul părţii I

Prezenţa Duhului lui Dumnezeu în actul creaţiei universului material şi a fiinţelor vii este evidentă. Duhul care a generat viaţa adamică, acum regenerează cu succes în fiecare credincios, viaţa celui de‑al doilea Adam, o nouă viaţă, eternă, după planul conceput înainte de creaţie. În perioada Vechiului Testament, lucrarea Duhului Sfânt s‑a concentrat pe două lucrări de bază: implementarea teoretică a planului etern (revelaţia şi inspiraţia biblică) şi susţinerea supranaturală a derulării lui prin semnele şi minunile aferente. În perioada Noului Testament, prezenţa Duhului a fost amplă, de la intrarea Domnului în lucrare şi certificarea ei, până la încheierea glorioasă prin înălţarea Lui la cer şi realizarea ispăşirii. Lucrarea Duhului a continuat la nivel colectiv prin fondarea şi conducerea executivă a Bisericii, iar la nivel individual, de la naşterea din nou la înviere şi proslăvire. La revenirea Domnului, moment aşteptat cu ardoare de Duhul şi de Mireasă, se va încheia lucrarea Duhului Sfânt în ce priveşte recuperarea creaţiei, când prin Duhul, materia moartă va fi readusă la viaţă (Romani 8:19‑23).

Botezul cu/ în Duhul Sfânt, este o lucrare necesară, în vederea umplerii fiinţei înnoite, care fusese plină de păcat, realizând o stare normală în noua relaţie cu Dumnezeu (Efeseni 3:16‑19). Duhul Sfânt se oferă prin credinţă, în urma (timpul) rugăciunii (Luca 11:9‑13). Prin botez se realizează locuirea Duhului Sfânt în credincios şi se preia controlul tuturor acţiunilor şi activităţilor, evident în condiţia acceptării acestei lucrări călăuzitoare, făcând posibilă închinarea în duh şi adevăr (1 Ioan 3:24). Dovada (manifestarea) prezenţei Duhului este spontană, fiind un fenomen supranatural destinat edificării spirituale, nu doar ceva tainic şi nedetectabil.

Rezumatul părţii a III-a

Rezumatul părţii a II-a

6

Lucrarea Duhului Sfânt la nivel de individ şi de comunitate este posibilă în urma ispăşirii realizate de Domnul Hristos. Ea începe cu naşterea din nou – „dreptul (oferit de harul răscumpărător păcătoşilor) să se facă copii ai lui Dumnezeu....” (Ioan 1:12‑13). Este şi îndatorirea omului de a (re)deveni părtaş naturii divine, conform profeţiilor referitoare la noul legământ şi efectele practice ale noului statut spiritual al omului regenerat (Ieremia 31:31‑33). Duhul realizează „tehnic”, noua viaţă prin Cuvânt, efectuând curăţirea inimii (Efeseni 5:26‑27). Momentul botezului în apă trebuie să confirme teoretic şi practic naşterea din nou, mărturia întreagă a unei vieţi şi a unui destin nou (Romani 6:3‑10).

Scopul prezenţei Duhului lui Dumnezeu, în omul născut din nou este trăirea după voia lui Dumnezeu şi slujirea prin Duhul. Un copil al lui Dumnezeu trebuie să ajungă la „starea de om mare,... înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13). Omul născut din Dumnezeu este duh, nu mai este carne (păcătoasă), căci în el operează „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”, o definire explicită: lege, pentru că are aplicabilitate generală, a Duhului de viaţă pentru că Duhul a generat noua viaţă în om, în Hristos, pentru că prin El (jertfa Lui) a fost obţinută. Existenţa în dublă natură (Duhul şi firea pământească ‑ carnea), până la răscumpărarea trupului, permite omului să trăiască după vechea sau după noua lege. Aşadar, neprihănirea nu este rezultatul educaţiei / cerinţelor Legii, ci al înnoirii (schimbării) condiţiilor spirituale ale omului – Legea Duhului de viaţă în Hristos – evident în condiţia unei ascultări depline, aşa cum explică apostolul, când leagă îndemnurile Duhului de lucrurile Duhului (Romani 8:5). Abia la proslăvire vom fi în condiţia neprihănirii sigure. Cei care refuză repetat să „rodească” ‑ să dea voie Duhului Sfânt să realizeze şi să păstreze sfinţenia în ei, complăcându‑se în stări păcătoase „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă...” (Evrei 6:6).

Rezumatul părţii a IV-a

În împlinirea misiunii sale, Adunarea Domnului a fost înzestrată cu daruri supranaturale (1 Corinteni 12:4‑7), care se „receptează” prin dedicare şi consacrare. Prima acţiune în atribuirea unui dar al Duhului este „slujba duhovnicească” a unei puneri la îndemâna lui Dumnezeu (Romani 12:1‑2). Duhul Sfânt, face repartiţia potrivită a darurilor aferente slujirii în Trupul lui Hristos (Efeseni 4:11‑16). Puterea de operare coroborată a Duhului se manifestă prin oameni aleşi şi împuterniciţi, care trebuie să‑şi înţeleagă menirea, ferindu‑se de abaterile, de la harul lui Dumnezeu, specifice slujirii (Romani 12:3‑5). Darurile operează după principii (reguli) în scopul edificării adunării (1 Corinteni 14) Dragostea alături de înţelepciune, reglează totul în slujire, fiind indispensabilă, ca mijloc şi scop al lucrării sfinte. 1 Corinteni 13 – capitolul dragostei ‑ este scris în contextul slujirii. Fără dragoste, totul se anulează, se pierde, pentru că totul „se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:11‑16). Modelul slujirii perfecte este Domnul Hristos (Matei 20:28). Toată lucrarea Duhului este opera lui Dumnezeu care trebuie să fie slăvit în toată lucrarea sfântă (1 Petru 4:10‑11; 1 Corinteni 3:5‑7). Totuşi, Dumnezeu va recompensa pe toţi cei implicaţi în lucrarea sfântă şi „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui” (v. 8). La revenirea Domnului (Stăpânului), vom fi răsplătiţi prin primirea unui trup potrivit trăirii duhovniceşti (Romani 8:11,23; 1 Corinteni 15:47‑51) şi slujirea efectuată (1 Corinteni 3:10‑15).

5. Darurile Duhului Sfânt
a) Darul ajutorării / slujirii
Termenii specifici acestui dar, în greacă – limba originală în care s‑a scris Noul Testament sunt: diakonia – un serviciu, o lucrare de slujire, îngrijire; antilepsis – a ajuta, a asista pe altul care este în nevoie; diakonos – un slujitor al oamenilor. Ca o definiţie, darul ajutorării / slujirii este abilitatea spirituală de serviabilitate ce‑i ajută pe alţii să‑şi mărească efectivitatea, să‑şi împlinească scopul, slujba la care i‑a chemat Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Romani 12:7 ; 1 Corinteni 12:28). Pentru înţelegerea ariei de cuprindere şi metodologiei de operare a fiecărui dar, vom observa caracteristicile de bază. Astfel, darul ajutorării / slujirii poate fi comparat cu slujba îngerilor (Evrei 1:14). Cei înzestraţi cu aceste daruri: cel al ajutorării, ce se manifestă în relaţie cu o altă persoană şi o lucrare din Trupul lui Hristos; cel al slujirii, care presupune posibilitatea executării asociate sau solitare a unei

misiuni, ce se află tot în serviciul unei lucrări sfinte, sunt slujitori tereştri pentru cei mântuiţi (Matei 4:11). Orice comunitate locală are nevoie de lucrători diakonos, bărbaţi sau femei care văd şi rezolvă nevoile fizice ale colectivităţii (Fapte 6:1‑3; Luca 8:1‑3; Filipeni 2:25). Toţi credincioşii sunt chemaţi să slujească, dar aceşti diakonos se evidenţiază dintre mulţimea de slujitori ce acţionează la nivel de familie şi vecinătate (Romani 12:13, 15; 1 Corinteni 12:28; 1 Timotei 5:4, 16). Exemplele biblice arată cu claritate care era activitatea celor cu darul ajutorării / slujirii (Marcu 10:45). Călătoriile misionare ale apostolului Pavel şi ale lui Barnaba evidenţiază slujirea lui Ioan Marcu (Fapte 13:5; 2 Timotei 4:11). Adesea femeile sunt mai dăruite şi au o gamă mai largă de servicii în care pot sluji, ca în „Iope...Tabita.... Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii... (când a murit, faptele ei au fost evidenţiate înaintea lui Petru, care s‑a rugat pentru învierea ei) Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca, pe când era cu ele” (Fapte 9 :36‑39). Apostolul Pavel a scris ceea ce poate să fie o recomandare pentru toate femeile, nu numai în vederea susţinerii lor la bătrâneţe de către adunare ci cu siguranţă şi în vederea răsplătirilor din viaţa viitoare: „să fie cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună” (1 Timotei 5:10). În Chencrea s‑a evidenţiat „...Fivi sora noastră, care este diaconiţă (slujitoare) a Bisericii...” (Romani 16:1). Activităţile practice actuale, potrivit organizării şi nevoilor specifice vremii noastre sunt: colectarea şi distribuirea fondurilor băneşti şi bunurilor materiale pentru cei implicaţi în lucrarea de misiune şi familiile lor, ajutorarea săracilor, îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, organizarea şi supravegherea lucrărilor tehnice materiale aferente construcţiilor locaşurilor de închinare sau extinderii şi renovării lor, tipărirea şi distribuirea materialelor scrise sau în suport electronic pentru evanghelizare, educarea copiilor şi creşterea spirituală, transportul credincioşilor la adunări sau al celor ce merg în misiuni în alte localităţi.

b) Darul învăţării - didaskalia (lb. greacă – învăţătură, instruire, doctrină)

Darul învăţării este abilitatea spirituală/ înţelepciunea de a explica relevant adevărurile Bibliei (Romani 12:7; Efeseni 4:11). Învăţătorii – cei ce se dedică în plan teologic în formarea de ucenici, se califică în această slujire prin pasiunea pentru învăţătură sistematică, sub

7

8

îndrumarea unor învăţători cu învăţătură sănătoasă – „...orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui” (Luca 6:40). Timotei este un exemplu de învăţător, format prin slujirea apostolului Pavel, care îi scrie referitor la partea lui de preocupări în slujba învăţării, dar pune toate acestea sub pecetea Duhului, care l‑a înzestrat cu darurile lui: „Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături... Porunceşte şi învaţă aceste lucruri... ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mânilor de către ceata presbiterilor... Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Timotei 4:6‑16); „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mânilor mele” (2 Timotei 1:6). Împletind slujba de evanghelist cu cea de învăţător, Timotei, „...ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine (Pavel) pentru înaintarea Evangheliei” (Filipeni 2:22). Fiecare adunare trebuie să promoveze mulţi învăţători maturi, care tocmai pentru importanţa şi responsabilitatea darului de învăţător, vor avea „o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Încă de la începutul lucrării Duhului Sfânt, au fost învăţători, care au ajutat mult la mântuirea şi desăvârşirea celor ce credeau (Fapte 11:26; 13:1‑2), totuşi, mai mulţi ar fi putut să fie folosiţi de Duhul, dacă s‑ar fi dedicat cunoaşterii şi instruirii oamenilor, ca Ezra în perioada postexilică (Ezra 7:10; Evrei 5:12). Trebuie menţionat, că întotdeauna au fost şi învăţători cu accente distructive, pentru care evlavia era doar o formă şi nu scopul preocupării lor. Aceştia trebuie evitaţi, pentru a nu influenţa pe cei necunoscători (1 Timotei 6:3; 2 Petru 2:1). Exemplele biblice sunt conforme cu profeţia ce anunţa creşterea gradului de cunoaştere (Daniel 12:3). Apostolul Pavel, în misiunea sa, „un an şi şase luni învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18:11), în Efes „a învăţat în fiecare zi pe norod”(Fapte 19:9). Apolo a fost un alt învăţător bun ‑ „...Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat, şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus... Când a ajuns, a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră” (Fapte 18:24‑27). Activităţile practice actuale se extind de la predicare tematică la diferite forme de studiu biblic în cadrul slujbelor adunării, dar sunt de mare utilitate

şi în plan educaţional şcolar şi în media creştină. La acestea se adaugă, după modelul Domnului Hristos, cel mai mare învăţător, şi educarea de la om la om. În funcţie de chemare şi ucenici, ce pot fi şi cei din casă şi copii, alături de bărbaţi, cei chemaţi să explice Cuvântul adunărilor – ceea ce este o poruncă, deci nu se „negociază”, în funcţie de context şi nevoi (1 Corinteni 14:34‑38), pot sluji şi femeile (Tit 2:3‑4).

c) Darul îndemnării / încurajării - paraklesis; parakaleo (lb. greacă - a mângâia, a consola, a îndemna)

Darul acesta este lucrarea mângâierii, a îmbărbătării pentru ajutor şi vindecare, întăririi celor slabi şi descurajaţi (Romani 12:8). Caracteristicile acestui dar sunt comparabile cu atribuţiile unui serviciu de intervenţii şi întreţinere (Psalmul 138:3). Ei sunt echipa secundă, ce intervine cu cuvinte de edificare pentru cei în creştere spirituală (Fapte 2:40; Romani 1:12) sau pentru cei ce întâmpină diferite probleme de întristare, suferinţă etc (1 Tesaloniceni 3:2). Necesitatea sprijinirii tuturor, în diferite momente critice (Iosua 1:7‑9; Evrei 10:24‑25), arată importanţa acestui dar al Duhului, care este numit şi „Mângâietorul” (Ioan 14:16,26). Îndemnarea te ajută să începi (Romani 12:1), să păstrezi, să refaci, să reîncepi (1 Tesaloniceni 5:14; 1Timotei 6:13), să sporeşti, să creşti (1 Tesaloniceni 4 :1,10). Exemplele biblice din perioada revărsării Duhului Sfânt îl evidenţiază pe Barnaba – „fiul mângâierii, un levit, de neam din Cipru” (Fapte 4:36). El a ajutat pe proaspătul convertit Saul şi pe mulţi credincioşi din Antiohia şi alte zone de misiune apostolică (Fapte 11:23; 13:43). Alte exemple arată că darul îndemnării / încurajării se asociază şi se completează cu darurile profetice ‑ „Iuda şi Sila, care şi ei erau prooroci, au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Fapte 15:32). Activităţile practice actuale solicită folosirea celor ce îndeamnă „la dragoste şi la fapte bune” (Evrei 10:24), într‑un mod care aduce zidire sufletească evidentă şi încurajează pe cei deznădăjduiţi la timpul rugăciunii curente, în stăruinţe ocazionate de diferite probleme acute, sau pentru primirea şi umplerea cu Duhul Sfânt, în vizitarea bolnavilor şi a bătrânilor, în refacerea legăturilor familiilor în crize, în consilieri spirituale, în transmiterea saluturilor frăţeşti şi predici scurte. (Va urma) Iosif Anca

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea” Ioan 21:25) (continuare din pagina 5) Căi biblice de vindecare spirituala şi fizică
(Geneza 4:5b) Apoi a urmat răzbunarea, căci egocentrismul contribuie cel mai mult la declanşarea mâniei şi a urii. În vremea noastră, asistăm la toate nivelele, la o luptă pentru putere şi întâietate. Dar cel mai grav lucru nu este prezenţa acestor fenomene în viaţa politică şi socială, ci atunci, când ele se găsesc în locul unde nici n‑ar trebui să fie pomenite: mediul religios. Fiindcă Biserica n‑a dus vestea Evangheliei în lume, a fost ea însăşi cucerită de lume, printre altele prin ravagiile produse de mânie. celui rău. Poţi îndepărta vrăjmăşia conturată şi instalată de cel rău prin „pârjolul” facerii de bine. „Dimpotrivă dacă-i este foame vrăjmaşului tău dă-i să mânânce, dacă-i este sete dă-i să bea, căci dacă vei face astfel vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (Romani 12:20). Acelaşi lucru a fost afirmat de către Domnul Isus, când a spus că în Împărăţia Lui nu intră cei ce urăsc, ci cei care‑şi iubesc vrăjmaşii, binecuvântează pe cei ce îi blastămă, fac bine celor ce îi urăsc şi se roagă pentru cei ce asupresc şi îi prigonesc (Matei 5:44). În situaţiile conflictuale, părţile implicate trebuie să parcurgă următorii paşi: Victima (persoana lezată): se va duce personal la cel împricinat (vinovat); va aborda vinovatul strict personal „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18:15); va trebui să‑l mustre – „...Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l” (Luca 17:3a); va fi nevoit să‑l ierte – „...dacă-i pare rău iartă-l!” (Luca 17:3b); va fi nevoit să‑l ierte ori de câte ori – „se întoarce la tine şi zice «îmi pare rău» să-l ierţi” (Luca 17:4). Mustrarea trebuie făcută cu scopul refacerii în dragoste a relaţiei, căci însoţită de ură şi răzbunare este vinovată: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta, să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui... să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău” (Leveticul 19:17,18). Dacă cel vinovat nu ascultă, nici după abordarea personală, se poate trece la următorii paşi – o discuţie de rezolvare a cazului în prezenţa a doi sau trei martori (Matei 18:16). Dacă nici la o a doua mustrare nu ascultă, cazul trebuie adus în faţa Bisericii „şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş” (Matei 18:17). În cazul dezbinătorilor, apostolul Pavel recomandă ruperea relaţiilor cu o astfel de persoană, depărtarea de ea (Tit 3:10; 2 Tesaloniceni 3:6). Vinovatul (împricinatul, cel care păcătuieşte): trebuie să accepte mustrarea (Luca 17:3); să‑i pară rău (Luca 17:4); să se prezinte personal înaintea celui căruia i‑a greşit (Luca 17:6); să‑i ceară iertare (Matei 5:23‑ 24; Luca 17:3‑6); să repare daunele produse victimei (Leveticul 6:1‑5). A nu se uita, că credincioşii îl cheamă ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire, de aceea trebuie să fie sfinţi în toată purtarea lor. Apostolul Petru ne reaminteşte cuvintele lui Dumnezeu care a zis: „Fiţi sfinţi căci Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1:16). Petru a preluat acest text spunând: „căci este scris...” Unde? În Leviticul 19:1‑ 18, un text referitor şi la subiectul tratat: „Să nu vă furaţi şi să nu minţiţi nici să nu vă înşelaţi unii pe alţii” (Leviticul 19:11); „Să nu asupreşti pe aproapele tău şi să nu storci nimic de la el prin silă. Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua” (Leviticul 19:13). Analizând stările vinovate din relaţiile interumane, pe fondul celor scrise în Biblie, trebuie să recunoaştem că prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, vom obţine vindecarea fizică şi spirituală.

Continuare de articole

Sacrificarea eului - „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine ... ” (Galateni 2:20a). Nu este nevoie de prea mult efort pentru a constata că sursa nemulţumirii, spiritul de ranchiună şi resentiment îşi au originea într‑un duşman foarte feroce care ne creează tulburări fizice şi emoţionale, tulbură sistemul nervos, sistemul endocrin, care produce dezechilibre şi boli. Acest duşman este EUL nostru. Nerăstignirea lui va genera o întreagă gamă de conflicte. Aşa că nu trebuie să‑i spunem eului nostru „la revedere” prin camuflarea lui, ci „ADIO!” pentru că înţeleptul spune : „Chiar dacă-şi ascunde ura în prefăcătorie, totuşi răutatea lui se va descoperi” (Proverbe 26:26). Absenţa autocontrolului în cazul mâniei va genera conflicte, ce trebuie eliminate, altfel sănătatea va fi extrem de afectată. Abordarea biblică a conflictelor va duce la eliminarea lor. După cum s‑a putut vedea în cele prezentate mai sus, scăparea de sub control a declanşării mâniei sau a urii în viaţa de creştin, provoacă conflicte. Există situaţii de neveghere şi adesea devin inevitabile, însă tragedia care urmează este învechirea lor. Aşadar, este imperios necesară rezolvarea lor imediată. „...Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului” (Efeseni 4:26‑27) De ce? Pentru că urmează opera vrăjmaşului. Conflictul învechit este scena şi canalul prezenţei forţei întunericului, care vine cu tot felul de soluţii, ce întotdeauna sunt distructive şi mai greu de rezolvat. Însuşi Mântuitorul ne‑a avertizat cu privire la acest fapt, când a explicat porunca a şasea – să nu ucizi: „Aţi auzit că s-a zis msă nu ucizi, dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii...” (Matei 5:22a). Rădăcina actului de ură – ucidere, se trage din trei forme de mânie vinovată: mânia nejustificată, supărări pentru lucruri mărunte sau chiar imaginare; mânia răzbunătoare, deschisă sau ascunsă pentru nedreptăţi, sfidări, gelozii, invidii etc; mânia blasfemiatoare, agresivă care recurge la acte necugetate pentru a‑şi distruge adversarul. Într‑un fel sau altul, marile duşmănii care intervin în vieţile oamenilor îşi au originea în aceste forme de manifestare a mâniei. Un om stăpânit de una din aceste forme ale mâniei, nu poate să se prezinte înaintea lui Dumnezeu, fără să‑şi fi revizuit în prealabil manifestările. Trebuie să identifice atitudini ostile ale vreunui frate cu privire la el şi să rezolve litigiul, printr‑o împăcare (Va urma) grabnică. Mântuitorul continuă: „Caută de te împacă degrab cu Simion Buzduga pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum ...” (Matei 5:25a). Este indicată o revizuire completă a stăriii de spiritualitate, căci 1. Sorin Nicola, Sănătate şi vindecare, vol. I, Editura Texte, Dej, atunci „când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni 2000, pag. 31 chiar şi pe vrăjmaşii lui” (Proverbe 16:7). Apoi, este ştiut faptul că nu poţi câştiga o bătălie spirituală pe terenul şi cu armele

Care este soluţia?

9

Scrisoarea a XXX-a
Să‑ţi scriu despre Nebunie? Din moment ce sunt atâtea subiecte vrednice de preocupările noastre duhovniceşti, ce să caute Nebunia între ele? Ca şi cum n‑ar fi destul de prezentă în lume, agresându‑ne cu cele mai vulgare exprimări, mai trebuie să scriu şi eu despre ea pentru că aşa vrei tu. Mai ales, când mă gândesc, că toată viaţa nu numai că am fugit de ea, cât mi‑a stat în putinţă, ci m‑am zbătut să‑mi apropii înţelepciunea şi să mi‑o fac prietenă şi chiar soră (Proverbe 7:4) şi iată că acum trebuie să scriu despre Nebunie. Mă tem ca nu cumva scriind despre Nebunie să fie tot un fel de...nebunie. Nu este vorba de nebunia patologică căci atunci mi‑ar fi poate mai uşor, deşi n‑am fost nici pe departe învăţăcelul lui Esculap... Dacă chiar vrei să ştii mai multe despre această cucoană împopoţonată, cum o numeau umaniştii Renaşterii, uită‑te cu atenţie în lume, în jurul tău şi dacă nu‑ţi este destul, ai în vedere şi propriile tale nebunii, fiindcă nici o viaţă omenească nu este lipsită cu desăvârşire de ea, nici chiar cea a marilor demnitari ai lumii, precum nu‑i lipsit păianjenul, despre care se scrie că: „Păianjenul îl poţi prinde cu mâinile şi se găseşte totuşi în casele împăraţilor” (Proverbe 30:28). Mai adaugă aici, neapărat, textele lăsate nouă spre înţelepţire de Cineva care, deşi a respins ademenelile Nebuniei în tinereţe, petrecând mulţi ani în prezenţa înţelepciunii, mai spre bătrâneţe s‑a lăsat înduplecat să creadă că, fără prezenţa ei la palat viaţa ar fi prea monotonă şi lipsită de culoare, aşa că nici una, nici alta, şi‑a propus, nu să petreacă în preajma ei din când în când, ci chiar să „stăruiască în Nebunie”, adică Nebunia să aibă drept de şedere permanentă la Curte, ba uneori să facă parte dintre sfetnicii de taină (Eclesiastul 1:3). Este vorba de textele cuprinse în cartea Proverbele, scrisă în bună parte de regele Solomon, la care am făcut referire. Mă voi mulţumi deocamdată, dragă frate, să‑ţi citez un text din savuroasa carte scrisă de umanistul Erasm de Roterdam, Elogiul Nebuniei, pe care am citit‑o chiar zilele acestea a nu ştiu câta oară, carte pe care te îndemn s‑o citeşti şi tu. Ce crezi, Nebunia, cocoţată la amvonul unei săli, plină până la refuz de o adunătură pestriţă printre care şi o mulţime de teologi (cum intrarea este liberă, am aflat, mai nou, că o seamă de tineri teologi penticostali îi audiază cuvântările cu consecvenţă), se plângea pe drept cuvânt că, deşi are cei mai mulţi închinători, totuşi nu are un templu, dar tot ea, Nebunia, se consola cu cuvintele: „Ce să fac cu un templu? Nu-i oare templul meu întreagă această lume ce mă ţine la mare preţ? Dacă s-ar găsi pe pământ vreun locşor în care să nu îmi am credincioşii mei, fără doar şi poate că locul acela este pustiu. Nici să nu mă credeţi aşa de nebună să-mi doresc icoane şi statui, căci ştiu cât de tare strică acestea cinstirii adevărate. Norodul tălâmb şi mojic adoră statuile, nu sfântul şi atunci ar fi ca şi cum aş fi dată afară de pe locul meu de cel ce mi-l ţine. Toţi muritorii vor nu statui, ci icoane vii în care m-au zugrăvit pe mine...”. De altfel, frate, ştii şi tu că nebunia îşi are deliciile ei la care puţini rezistă, altfel cum ţi‑ai putea explica mulţimea de nebuni care umple lumea şi care o slujesc cu fidelitate? Vorba poetului latin Horaţiu: „Nu căzut-am oare pradă dulcii nebunii? Să‑ţi mai scriu ceva, de data aceasta din cartea de care te ocupi de o bună bucată de vreme. Este vorba de un text asupra căruia merită să reflectezi până la sfârşitul vieţii, text în care regele Solomon îl

10

„Să ascultăm, deci, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om”. (Eclesiastul 12:13)

Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

avertiza pe prinţul Roboam, viitorul rege, că Nebunia se simte tot atât de la ea acasă şi în palate regale, ca şi în bojdeuca omului sărman şi că foarte cu uşurinţă, odată ajunsă în palat după plac, se poate vârî până şi în iatac. Regele descrie chipul Nebuniei, în cuvinte de o rară forţă sugestivă, cuvinte care, odată înţelese, ar trebui încrustate pe frontonul tuturor instituţiilor lumii acesteia, iar în anumite perioade ale istoriei de ce nu, ca emblemă deasupra porticurilor palatelor unde s‑au ţinut marile sinoade ecumenice (adu‑ţi aminte de Sinodul tâlhăresc de la Efes din anul 449 d. Hr. şi altele) sau chiar la intrarea în multe din lăcaşurile creştine de închinare. Iată textul asupra căruia, te rog din suflet, meditează ori de câte ori te vei simţi ispitit să cedezi farmecelor Nebuniei: „Nebunia este o femeie gălăgioasă şi proastă şi care nu ştie nimic. Ea sade totuşi la uşa casei sale, pe un scaun, pe înălţimile cetăţii, ca să strige la trecătorii care merg pe cale cea dreaptă: „Cine este prost să vină aici”, iar celui fără minte îi zice: „Apele furate sunt dulci şi pâinea luată pe ascuns este plăcută!” El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în văile locuinţei morţilor” (Proverbe 9:13‑18). Ce trebuia să înţeleagă tânărul rege, Roboam? Nebunia nu este un oaspete trecător, un fel de turist prin lumea noastră, aşa cum le‑ar plăcea unora să creadă, ci dimpotrivă, prezentă aici şi câştigând atât de mulţi adepţi, pe care nu uită să‑i îndulcească, fără încetare la ospeţele ei, a primit în schimb, ca semn de recunoştinţă din partea muritorilor, drept de cetăţenie şi şedere permanentă între ei. Le‑a deprins fără prea mare osteneală limba, obiceiurile, portul şi chiar religia şi pentru că tot este vorba de religie, vreau să spun că Nebunia, deşi este foarte religioasă, a reuşit ceea ce n‑a reuşit nici un muritor, în ciuda atâtor opintiri, să fie ecumenică în mod desăvârşit şi în acelaşi timp confesională. Adică este prezentă peste tot, fiind adesea chiar poftită ca invitat de onoare la conferinţe, programe religioase şi liturghii de către cei cărora li s‑a încredinţat turma lui Hristos spre păstorire. Aşa că, identificându‑se desăvârşit cu muritorii, până la a‑şi pierde urma şi neavând de gând să mai părăsească această lume, a socotit potrivit chiar să‑şi aşeze domiciliul stabil aici, durându‑şi sălaş statornic. Cu toate acestea însă, nu se simte ea în prea mare siguranţă, de aceea, nu numai că nu se depărtează prea tare de uşa casei ei, dar, pentru a se simţi şi mai protejată de nebunia vreunui înţelept, şi‑a zidit casa pe înălţimile cetăţii, adică, altfel spus, s‑a pus sub protecţia sigură a împăraţilor şi demnitarilor

lumii acesteia, de la cei mai mici şi până la cei mai însemnaţi, care se pare c‑au îndrăgit‑o atât de mult încât i‑au dat acces neîngrădit din alcov şi până în sălile cele de taină... Mai mult, datorită generozităţii ei, a fost ridicată la rangul cel mai înalt, dobândind o autoritate de‑a dreptul babilonică. Ce spui de acest text: „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur care îmbăta tot pământul; Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie” (Ieremia 51:7). Textul biblic care mi‑a îndreptăţit aceste constatări, mă obligă să spun că numai cei smintiţi pot fi în solda Nebuniei din moment ce toţi, fără excepţie, sfârşesc, nu în fericita nemurire şi în palate de cleştar, ci în Văile locuinţei morţilor. Crede‑mă, că mă iau fiorii gândindu‑mă acum, când îţi scriu, ce mare este numărul neghiobilor care îi aglomerează sălile de ospăţ, pentru ca de aici să treacă sub implacabila judecată a lui Dumnezeu. Dragă frate, deşi la început m‑am codit cu privire la subiectul ce mi l‑ai propus, recunosc acum că devine tot mai incitant, dar socotesc cumint, să mă opresc aici mulţumindu‑mă să‑ţi ofer lumina curată şi la îndemână a Scripturilor Sfinte, citând doar un singur verset, versetul 3, din capitolul 19 al cărţii Proverbele lui Solomon, capitol pe care l‑am pus, pentru mine, căpătâi duhovnicesc zilei de azi: „Nebunia omului îi suceşte calea şi apoi cârteşte împotriva Domnului”. Iarăşi despre nebunie, dar un fel de nebunie, care se dovedeşte de două ori, că‑şi merită numele pentru faptul că, sucind mintea omului, îi suceşte calea, adică îi determină greşit deciziile pe care le ia, ca mai apoi să‑l dezvinovăţească cu sârg, dovedind că izvorul nenorocirilor abătute peste el se datorează nu unor judecăţi greşite, ci voinţei Domnului. Omul este astfel dezvinovăţit iar Dumnezeu este culpabilizat. Un „motiv” deci, ca omul să se răzvrătească şi să întoarcă spatele acestui Dumnezeu ce se dovedeşte cinic în relaţiile cu făpturile Lui. Îţi dai seama, frate, câtă nefericire este astăzi în lume datorită atâtor minţi înstrâmbate de această Nebunie? Şi când te gândeşti că această nefericire, care este la ea acasă şi printre cei ce se numesc creştini, a venit pe urmele acestei Înstrâmbă‑ Minte? Poate mă socoteşti un pisălog, dar nu voi înceta până la sfârşit să te îndemn, şi nu numai pe tine, să citeşti neistovit Biblia, Cuvântul Dumnezeului nostru şi să‑ţi clădeşti conştiinţa cu acest Cuvânt, pentru ca el să determine toate deciziile tale. Numai aşa te vei putea izbăvi de ademenelile Nebuniei, care a cotropit (continuare în pagina 14)

11

Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui...” (Evrei 1:3)

A pune vorbe bune
„Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să cadă în cursa diavolului” (1 Timotei 3:7 ). Cel puţin o dată în viaţă, vom avea nevoie ca cineva să pună o vorbă bună pentru noi sau pentru cei dragi ai noştri. De aceea, să pornim de la ce spunea Mântuitorul în Matei 7:12 – „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt n articolul anterior am învăţat despre tăcere, dar cuprinse Legea şi Proorocii”: noi am fost creaţi să comunicăm, de aceea trebuie să vorbim întotdeauna bine şi niciodată rău. Acum vrem să învăţăm să punem vorbe bune. Toţi la un moment dat avem nevoie ca alţii să pună vorbe bune pentru noi, să fim recomandaţi pentru un loc de muncă, pentru căsătorie, pentru slujbă etc. Pentru început să observăm câteva situaţii din Se spune despre un frate slujitor dintr‑o biserică Biblie în care oamenii au avut nevoie să li se pună o că ar fi întâmpinat un alt frate care dorea să se mute în vorbă bună. biserica lor. Întrebat fiind care este motivul mutării lui, Estera 4:7,8 – „Şi Mardoheu i-a istorisit tot ce i se acesta ar fi argumentat că cei din biserica de unde vine întâmplase şi i-a spus suma de argint pe care făgăduise nu sunt pocăiţi şi că a auzit că cei de aici sunt mult mai Haman că o va da vistieriei împăratului în schimbul sfinţi. Replica slujitorului a fost promptă: „Frate nu cred măcelăririi Iudeilor. I-a dat şi cuprinsul poruncii vestite că ai găsit ce cauţi şi aici fraţii sunt exact ca cei din în Susa în vederea nimicirii lor, ca s-o arate Esterei şi biserica de unde vii tu”. Cu o altă ocazie, un alt frate să-i spună totul. Şi a poruncit ca Estera să se ducă care se mutase în localitatea aceea, a venit la acelaşi la împărat să-l roage şi să stăruiască de el pentru slujitor care l‑a întrebat acelaşi lucru, motivul mutării. poporul său”. Aici era nevoie de o vorbă bună pentru Acesta i‑a spus că a fost nevoit să se mute datorită Mardoheu dar şi pentru o naţiune. locului de muncă şi nu ar fi dorit să plece de la biserica Geneza 40:14 – „Dar adu-ţi aminte şi de mine aceea că s‑a simţit bine cu fraţii plini de dragoste de când vei fi fericit şi arată, rogu-te bunătate faţă de acolo, dar doreşte să vină la biserica lor fiindcă a auzit mine, pune o vorbă bună pentru mine la Faraon, că sunt fraţi pocăiţi şi aici. Răspunsul primit a fost „Fii şi scoate-mă din casa aceasta”. Un condamnat binevenit dragă frate, să şti şi aici fraţii sunt exact ca nevinovat avea nevoie de o vorbă bună înaintea celui cei din biserica de unde vii tu”. Cel dintâi a vorbit de ce‑l putea graţia. rău pe fraţii de unde a plecat şi nu s‑a bucurat de noua Fapte 16:1,2 – „În urmă, Pavel s-a dus la Derbe şi biserică recomandată de mulţi, dar cel de‑al doilea a la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, avut parte de o bună primire. fiul unei iudeice credincioase şi al unui tată grec. Fraţii Mardoheu s‑a bucurat de iubirea fraţilor iudei, din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine”. Pentru slujbă, pentru că el a fost cel dintâi ce a oferit dragoste vorbind

Î

1. Pune vorbe bune

12

pentru binele lor. „Căci iudeul Mardoheu era cel dintâi după împăratul Ahaşveroş. El era cu vază între iudei şi iubit de mulţimea fraţilor săi, căci a căutat binele poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 10:3). Unul din tâlharii de pe cruce a avut parte de o recomandare pentru intrarea în rai. Acest tâlhar s‑a pocăit acolo pe cruce, nu a mai avut posibilitatea să facă multe fapte vrednice de pocăinţă, prin care să se vadă schimbarea lui şi totuşi a făcut o faptă mare. Atunci când toţi Îl batjocoreau şi‑l vorbeau de rău pe Domnul Isus, când cărturarii şi marii preoţi l‑au incriminat, s‑a găsit el, un tâlhar, să‑l vorbească de bine pe Isus, să‑l apere de batjocorura celuilalt tâlhar. „Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: «Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar omul acesta n-a făcut nici un rău». Şi a zis lui Isus: «Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!» Isus a răspuns: «Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai»” (Luca 23:40‑43). Ferice de cine nu se ruşinează de Domnul şi‑L mărturiseşte înaintea oamenilor (Matei 10:32‑33). Ionatan, fiul lui Saul, s‑a gândit la viitorul familiei sale şi i‑a cerut lui David să aibă grijă de ai lui: „Dacă voi mai trăi, să te porţi faţă de mine cu o bunătate ca a Domnului; şi dacă voi muri, să nu îţi îndepărtezi niciodată bunătatea faţă de casa mea, nici chiar când Domnul va nimici pe fiecare din vrăjmaşii lui David de pe faţa pământului” (1 Samuel 20:14). Dar înainte de a beneficia de acest bine, Ionatan a pus vorbe bune pentru David în ciuda ostilităţii tatălui său şi a făcut aceasta chiar cu preţul vieţii: „ Ionatan a răspuns tatălui său Saul şi i-a zis: «Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut?» Şi Saul şi-a îndreptat suliţa spre el, ca să-l lovească….” (1 Samuel 20:32,33).

2. Nu lăuda pe cel rău
Oare trebuie să punem vorbe bune pentru toţi? Dacă aceşti „toţi” fac parte din cei „foarte neînsemnaţi fraţi ai Domnului”, nu numai că putem să punem vorbe bune pentru ei ci chiar trebuie să le facem bine. (Matei 25:40‑45). Rău este când nu punem vorbe bune pentru fraţii cei foarte neînsemnaţi, dar tot aşa de rău este când punem vorbe bune pentru cei răi. „Pe cine zice celui rău: «Tu eşti bun!» îl blestemă popoarele şi-l urăsc neamurile” (Proverbe 24:24). Ştiţi cine laudă pe cel rău? „Cei ce părăsesc legea, laudă pe cel rău, dar cei ce păzesc legea se mânie pe el” (Proverbe

28:4). Mi‑aduc aminte de la şcoală, când profesoara îl disciplina pe un copil, erau alţii tot răi care imediat luau apărarea celui disciplinat. Ştiţi cântecelul cu „Ceata lui Piţigoi” de la grădiniţă? Se întâmplă ca în versurile acelui cântec „dai în unul, strigă doi”. Dacă lăudăm sau recomandăm pe cel rău, se prea poate că şi noi avem lucruri ascunse la activ, potrivit Romani 1:32 – „Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac”. În perioada când Mântuitorul trăia pe pământ, oamenii religioşi din vremea aceea aveau un mare dispreţ pentru vameşi şi curve. Cine ar fi avut curaj să pună vorbe bune pentru ei? S‑a găsit Domnul Isus să o facă, sigur nu le‑a încurajat faptele rele, ci a scos în evidenţă pocăinţa. „...Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă ca să-l credeţi” (Matei 21:31b,32). Pentru un om pocăit merită să pui o vorbă bună. Când avem nevoie de o recomandare favorabilă, chiar dacă oamenii vor uita să ne răsplătească binele făcut, Dumnezeu nu va uita de noi. Avem cazul lui Mardoheu, care a salvat pe împărat de la moarte, când era în mare pericol, Dumnezeu nu a uitat de el. E scris în Estera 6:1‑3 – „În noaptea aceea, împăratul n-a putut să doarmă şi a poruncit să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile. Le-au citit înaintea împăratului şi s-a găsit scris ce descoperise Mardoheu cu privire la Bigtan şi Tereş, cei doi fameni ai împăratului, păzitorii pragului, care voiseră să întindă mâna asupra împăratului Ahaşveroş. Împăratul a zis: «Ce cinste şi mărire i s-a făcut lui Mardoheu pentru aceasta?» «Nu i s-a făcut nimic», au răspuns cei ce slujeau împăratului”. Oamenii au uitat să‑l răsplătească, dar Dumnezeu nu a uitat. Cazul lui Iosif, fiul lui Iacov, este o altă dovadă a faptului că Dumnezeu nu uită de noi, chiar dacă zăboveşte ca să ne încerce credinţa, odată va veni şi izbăvirea. „I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului. Atunci împăratul a trimis să-i scoată lanţurile şi stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit” (Psalmul 105:18‑2). Concluzie: Pune vorbe bune şi vei avea parte de vorbe bune. Totodată, nu uita să adaugi fapte bune şi vei fi răsplătit la vremea potrivită. Cristian Dan

13

„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea” Ioan 21:25) (continuare din pagina 11)

Continuare de articole

Scrisoarea a XXX-a
atâtea minţi: indivizi, largi colectivităţi umane, naţiuni întregi, o lume chiar. Nebunia omului, care‑L refuză pe Dumnezeu şi înţelepciunea Cuvântului Său; îl refuză ca Guvernator al vieţii lui, păstrându‑L totuşi aproape, dar numai pentru a‑L putea face responsabil de toate nefericirile şi mizeriile lui. Nu cunoşti atâţia creştini, care atunci când dau de bucluc, datorită nepriceperii lor, cârtesc împotriva lui Dumnezeu, alţii mulţumesc lui Dumnezeu Cel Prea Bun pentru toate relele şi belelele care dau peste ei? Mă întreb ce mai pun aceştia în cârca diavolului, sau a lor, dacă răul vine de la Dumnezeu? Revin la cuvintele atât de semnificative: „Nebunia omului îi suceşte calea...”. Câteva texte din această carte atât de îndrăgită de tine îţi vor oferi înţelesuri mai adânci pe care ştiu că le cauţi: • „Frica Domnului este începutul înţelepciunii, dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe 1:7). • „învăţaţi-vă minte, proştilor, şi înţelepţiţi-vă, nebunilor!” (Proverbe 8:5). • „Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său, toţi cei ce mă urăsc pe mine (înţelepciunea), iubesc moartea” (Proverbe 8:36). • „Lăsaţi prostia şi veţi trăi şi umblaţi pe calea priceperii” (Proverbe 9:6). • „Cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite” (Proverbe 10:17). • „Buzele celui neprihănit înviorează pe mulţi oameni, dar nebunii mor fiindcă n-au judecată” (Proverbe 10:21). • „Orice om chibzuit lucrează cu cunoştinţă, dar nebunul îşi dă la iveală nebunia” (Proverbe 13:16). • „Cei proşti au parte de nebunie dar oamenii chibzuiţi sunt încununaţi cu ştiinţă” (Prov. 14:18). • „Bogăţia este o cunună pentru cei înţelepţi, dar cei nesocotiţi n-au altceva decât nebunie” (Proverbe 14:24). • „Nebunului nu-i este de învăţătură...” (Proverbe 18:2). • „Nu vorbi la urechea celui nebun căci el dispreţuieşte cuvintele tale alese” (Proverbe 23:9). Nu cred că trebuie să te interesezi prea tare despre ce este Nebunia, este suficient, cred, să ştii că ea se instalează confortabil potrivit cu textele de mai sus doar acolo unde: • înţelepciunea şi învăţătura divină sunt nesocotite; • înţelepciunea Scripturilor este urâtă sau neglijată; • mustrarea înţelepţilor este uitată sau nesuportată; • prostia, proprie omului natural, este preferată; • cuvintele alese sunt dispreţuite. După ce ţi‑am înşirat aceste simple constatări, te mai întrebi de ce este atâta nefericire în lume? Răspunsul vine de la sine, din moment ce în bună parte, această nefericire îşi are izvorul în nebunia omului, de a respinge Cuvântul Dumnezeului veşnic în favoarea propriei prostii, care înstrâmbă toate căile vieţii lui. M‑aş opri aici dacă n‑aş şti veşnica ta nemulţumire atunci când nu aduc exemplificări din Scriptură la ceea ce‑ţi spun, scriindu‑ţi aici un text, care vorbeşte de data aceasta despre o nebunie care a cuprins o naţiune întreagă, este vorba de naţiunea lui Israel şi care nu numai că i‑a sucit căile ei, ci şi pe cele ale Domnului Dumnezeu: „însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat; de aceea va muri în ele. Voi ziceţi: „Calea Domnului nu este dreaptă!” Ascultaţi dar, casa lui Israel! Nu este calea Mea dreaptă? Oare nu mai degrabă căile voastre nu sunt drepte?” (Ezechiel 18:24,25). Ce ţi‑aş putea dori, preaiubite, acum în finalul scrisorii mele care sper că repede va şi ajunge sub ochii tăi, decât să te fereşti cât poţi de Nebunie, mai ales că s‑a dovedit că ea este de obicei cea mai nedespărţită tovarăşă a tinereţii. Cu drag, Zaharia Bica

14

„Poruncile Tale mă fac mai înţelept..., căci totdeauna le am cu mine.” (Psalmul 119:98)

Înţelepciune pentru înţelepţi

Ce-ai învăţat din cele întâmplate?
„Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii”
(Proverbe 16:9)

„Domnul îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa? ”
(Proverbe 20:24)
În pedagogie şi în ucenicie este nevoie de însuşirea unor cunoştinţe teoretice şi practice prin diferite metode, între care observarea şi repetarea sunt evidente. În cazul educaţiei pe care ne‑o administrează Dumnezeu, adesea, El ne vorbeşte în moduri ce pot trece neobservate. Dacă „te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”, ca în creaţie şi providenţă, ele „se văd lămurit” (Romani 1.20). Atunci când ne propunem realizarea unor proiecte şi ele suportă modificări necontrolate de noi, trebuie să fim atenţi dacă nu cumva este degetul lui Dumnezeu care trasează alte contururi pe planşele noastre cu schiţe, ca şi în cazul lui Iov, care se tânguia: „Ce! mi s-au dus zilele, mi s-au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atâta iubire în inima mea...” (Iov 17:11). Patriarhul a înţeles că trebuie să accepte intervenţiile divine, când zicea: „El Îşi va împlini, deci, planurile faţă de mine şi va mai face şi multe altele” (Iov 23:14). Însuşi Dumnezeu, din mijlocul furtunii, pentru a face prezenţa Sa şi mai de temut a afirmat: „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?” (Iov 38:2); „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” (Iov 42:3). Elihu, inspirat de Duhul supunea observării lui Iov, felul în care Dumnezeu „îndreaptă paşii”omului chiar prin fenomenele ce par naturale „Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat.... El zice zăpezii: «Cazi pe pământ!» Zice acelaşi lucru ploii, chiar şi celor mai puternice ploi. Pecetluieşte mâna tuturor oamenilor, pentru ca toţi să se recunoască de făpturi ale Lui... Dumnezeu, prin suflarea Lui, face gheaţa şi micşorează locul apelor mari. Încarcă norii cu aburi şi-i risipeşte scânteietori; mişcarea lor se îndreaptă după planurile Lui, pentru împlinirea a tot ce le porunceşte El pe faţa pământului locuit. Îi face să pară ca o nuia cu care loveşte pământul sau ca un semn al dragostei Lui. Iov, ia aminte la aceste lucruri! Priveşte liniştit minunile lui Dumnezeu!” (Iov 37:5‑12). Totuşi el recunoaşte că Dumnezeu „face lucruri mari pe care noi nu le înţelegem” (v. 5), aşa cum recunoaşte şi Iov în final: „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep” (Iov 42:3). Iată de ce înţeleptul, după ce afirmă imixtiunea divină în activităţile umane, pune o întrebare foarte importantă, care constituie tema principală a acestei meditaţii: „dar ce înţelege omul din calea sa?” Cu alte cuvinte, mai pe larg: Înţelegi sau nu felul în care Dumnezeu te vrea să fii / să faci anumite lucruri sau toată truda Lui, de la cele mai sensibile acţiuni, când ţi‑a pus o idee în minte, până la situaţiile dure, în care ţi‑a ieşit înainte şi ţi‑a închis drumul cu spini sau cu un zid (Osea 2:6), este zadarnică? Profetul Balaam, „Omul cu ochii deschişi, Cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi” (Numeri 24:3‑4), n‑a înţeles că Dumnezeu era de părere să nu meargă pe drumul spre Balac, de unde nu s‑a mai întors. Dumnezeu nu l‑a oprit forţat, aştepta ca el să înţeleagă părerea divină, care s‑a dovedit foarte bună, dar el a continuat în calea lui, deşi a auzit cuvinte din gura unui animal şi a unui înger – două miracole: „Îngerul Domnului i-a zis: «...Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi, este un drum care duce la pierzare, înaintea Mea»” (Numeri 22:32). În aceeaşi idee a înţelegerii intenţiilor Domnului care vrea să ne călăuzească pe „drumul cel drept” (Psalmul 107:7), este scris: „Eu - zice Domnul-te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmul 32:8), după care apar cuvinte reprezentative pentru cei care nu înţeleg ‑ „Nu fiţi ca un cal sau ca un catîr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine” (v. 9). Acest sistem de operare inspirativă şi educativă, evidenţiază bunătatea Domnului şi scopul divin de formare a omului, fără să îi afecteze personalitatea şi să‑i restrângă libertatea. Cazul celor doi ucenici ce călătoreau spre Emaus în ziua învierii Domnului, arată grija divină pentru căile omului prin aportul adus înţelegerii lor, fără să le poruncească să se întoarcă la Ierusalim – aceasta au înţeles ei, în urma îndreptării paşilor lor, prin Scripturi. Să recunoaştem cu mulţumire şi smerenie importanţa celor scrise şi împlinirea lor, în formarea noastră duhovnicească şi chiar în activităţile specifice vieţii terestre: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). De regulă, Domnul îndreaptă paşii prin lumină, deşi o poate face şi prin bolovanii sau chiar stâncile ce apar în căile noastre. Rămâne de văzut dacă înţelegem să ne schimbăm căile – dacă nu sunt bune şi să mergem pe „calea nevinovăţiei, pe mijlocul cărărilor neprihănirii” (Proverbe 8:20). „Ascultă, fiule, primeşte cuvintele mele... Eu îţi arat calea înţelepciunii, te povăţuiesc pe cărările neprihănirii. Când vei umbla, pasul nu-ţi va fi stânjenit; şi când vei alerga, nu te vei poticni. Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:10‑18). Iosif Anca

15

Experienţe care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...”

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, Evrei 13:7

Familia Voronaev
Isus îi trimitea pe ucenici doi câte doi. Şi de data aceasta în Rusia au plecat doi soli. În vremea apostolilor, unul din cei trimişi era de cele mai multe ori învăţător, iar celălalt – proroc. Rolul prorocului în această misiune i‑a revenit lui Vasili Romanovici Koltovici, născut în 1888 în Belarus, satul Dîia, comuna Voinilov, raionul Cervinsc, lângă Mozîri, într‑o familie săracă de ţărani. Toată copilăria şi tinereţea lui a fost marcată de foame, lipsa de hrană punându‑şi amprenta pe sănătatea lui. Vasili era fragil şi bolnăvicios. Un mic teren mlăştinos nu putea să asigure hrană pentru familia lor. Astfel, Vasili îşi lasă acasă soţia tânără şi porneşte spre alte ţărmuri, în căutare de lucru. Împreună cu mulţi alţi imigranţi, Vasili ajunge în America. În acele vremuri imigrarea în Statele Unite era un fenomen general. Datele statisticii afirmă că între 1871 şi 1907, în America s‑au mutat 18 milioane de oameni. Ruşi, ucraineni, belaruşi, japonezi, polonezi, chinezi, francezi, germani şi alte popoare plecau din locurile lor natale pentru a‑şi aranja viaţa într‑o patrie nouă sau pentru a câştiga nişte bani, după care să se întoarcă acasă şi să‑şi schimbe statutul din cel de cerşetor, în cel de stăpân. Ajuns în America, Vasili a lucrat o vreme în Springfield, dar lucrurile nu au mers foarte bine, astfel că în 1915 se mută la New York. După un timp i se iveşte o ocazie deosebită, datorită auzului său fin a fost angajat într‑un atelier de instrumente muzicale. Remarcând abilităţile lui Vasili, proprietarul îl pune şef de atelier. Încetul cu încetul Vasili devine un om înstărit şi începe să se gândească la întoarcerea acasă, la familia sa. Dar s‑a întâmplat ceva neaşteptat... În 1919 intră în contact cu credincioşii penticostali (posibil prin Anna Koltovici, o rudă de‑a lui, una din acele persoane care au prezis plecarea lor în Rusia). În 1920 a fost botezat şi a venit la biserica lui Voronaev. Nu se cunosc amănunte despre convertirea lui Koltovici, dar fără îndoială întoarcerea lui la Domnul a fost una adevărată, adâncă şi hotărâtă. El a luat decizia să‑şi dedice viaţa slujirii Domnului. Oamenii care l‑au cunoscut şi‑l amintesc ca pe un om inteligent, blând, modest şi cumpătat. Nu încape îndoială că Dumnezeu nu i‑a ales la întâmplare pentru misiunea care trebuia îndeplinită. Anii de lucru împreună a acestor doi oameni ai lui Dumnezeu sunt o mărturie de prietenie creştină sinceră între doi slujitori ai Bisericii Domnului în Duhul Sfânt. Desigur existau lucruri în care cei doi nu erau întotdeauna de aceeaşi părere. Fiecare vedea soluţia

(partea a IlI‑a)

16

problemei în felul lui, dar întotdeauna se ajungea, în cele din urmă, la un consens. Acţiunile lor fiind bine gândite şi cântărite dinainte. Niciodată nu a fost observată vreo umbră de ostilitate sau îndoială în relaţia lor. De aceea lumea cunoştea că ei erau ucenicii lui Cristos – pentru că aveau dragoste între ei (Ioan 13:35). În 13 iulie 1920, nava marină „Madonna“ a părăsit ţărmul american şi s‑a îndreptat spre Lumea Veche. Din cauza fondurilor restrânse, cei zece misionari au cumpărat cele mai ieftine bilete, călătorind pe puntea superioară: ziua – sub soarele arzător, iar noaptea – îngheţând de frig. Dar spiritele lor erau ridicate, cu gândul că după suferinţe şi lipsuri va veni şi cununa bine meritată. Suferinţele de acum nu erau vrednice să fie puse alături de slava viitoare (Romani 8:18). Călătoria peste Atlantic era ca un serviciu divin continuu, cu pauze scurte. Fraţii foloseau tot timpul pe care‑l aveau acum la dispoziţie pentru a se ruga împreună, a citi Scriptura, a discuta chestiunile doctrinei penticostale, având în vedere faptul că urma despărţirea. Fiecare avea o destinaţie bine definită: bulgarul Boris Glîbik şi Daniil Zaplişnăi cu soţia lui, trebuiau să rămână în Bulgaria, grupul din Osetia cu liderul lor N. Kardaşov plecau în Caucaz, iar familia lui Voronaev şi Vasili Koltovici aveau ca destinaţie oraşul‑port Odessa. Din toţi aceşti oameni, doar Ekaterina Voronaeva a reuşit să se întoarcă în Statele Unite după 40 de ani, vreme în care a trecut prin multe suferinţe, luptă cu societatea ateistă, lagăre staliniste, puşcării şi exiluri. Acest lucru a fost posibil doar după intervenţia personală a preşedintelui Statelor Unite, Eisenhower, care a pledat în faţa lui Nikita Hruşciov pentru reîntregirea familiei Voronaev. Călătoria peste Atlantic şi Marea Mediterană s‑a sfârşit după două săptămâni în Grecia. Schimbând vaporul, în data de 6 august 1920, misionarii ajung în Istanbul (Constantinopol). În 2 septembrie 1920, Ivan Voronaev îi scrie lui G.R. Flower următoarea scrisoare: Dragul meu frate în Cristos! Te salut în numele preţios al Domnului nostru Isus Cristos! Doresc să‑ţi aduc la cunoştinţă că am sosit cu familia la Constantinopol, Turcia în data de 6 august 1920. Aici am aflat că nu am voie să trec graniţa Rusiei şi să ajung în Odessa, din cauza regimului bolşevic instaurat acolo. Trebuie să rămân pentru un timp la Constantinopol, unde se află aproximativ 100 de mii de refugiaţi din Rusia, care au

trecut marea, fugind de teroarea bolşevică. Subliniez că aceşti refugiaţi nu sunt oameni de rând sau muncitori, ci constituie spuma nobilimii şi aristocraţiei ruse: generali, comandanţi, medici, jurişti, scriitori şi alţii, împreună cu familiile lor. Din păcate, nu am putut găsi aici Misiunea Rusă Evanghelică Penticostală, aşa că nu se ştie când toţi aceşti oameni pot să găsească liniştea şi izbăvirea în Isus Cristos (Matei 11:28). În Constantinopol există Uniunea Creştină, dar ei nu au Biblii sau Nou Testamente în limba rusă. Am ajuns la concluzia că Dumnezeu mă cheamă să predic Evanghelia şi Împărăţia lui Dumnezeu populaţiei ruse din Constantinopol şi am o dorinţă arzătoare pentru a lucra în acest câmp de misiune, dar am nevoie de ajutorul vostru pentru întreţinerea familiei mele care este aici cu mine. În 15 august 1920, cu ajutorul Domnului am deschis aici Misiunea Rusă Penticostală şi Dumnezeu ne‑a binecuvântat din belşug: în 30 august am avut primul botez în apă. S‑a botezat soţia unui ofiţer rus, slavă Domnului! Am găsit printre cei refugiaţi cinci baptişti‑penticostali, cărora le‑am explicat despre botezul cu Duhul Sfânt şi i‑am îndemnat să caute botezul spiritual. Vă rog să vă rugaţi pentru mine şi pentru refugiaţii ruşi din Constantinopol. De asemenea, implor Assamblies of God să mă ajute financiar, pentru că am ajuns la fundul sacului. Adresa mea este: I.E. Voronaev, British post 262, Galata, Constantinopol. Vă rog frumos să‑mi trimiteţi şi ultimul număr al revistei „Evanghelia Pentecostului“, tipărit în 1 iulie 1920. Ca o informaţie: în Constantinopol există două Misiuni Congregaţionaliste pentru turci, armeni şi greci. Dacă cunoaşteţi o misiune penticostală în Turcia, vă rog să‑mi trimiteţi adresa lor. Fratele vostru în Cristos, I.E. Voronaev. Vă rog să‑mi răspundeţi cât de repede cu putinţă – poporul turc trăieşte în întuneric şi are nevoie de lumina lui Cristos. Ivan Voronaev a petrecut în Turcia aproximativ trei luni, aducând la credinţă şi botezând în Bosfor pe cei refugiaţi din Rusia. În ciuda faptului că lui i‑ar fi plăcut să mai stea şi să continue munca printre refugiaţi, grupul misionar hotărăşte să se îndrepte spre Bulgaria. Este posibil că această decizie să fi fost influenţată de „partea bulgară“ a grupului, care se grăbea să ajungă în patria lor, dar nu este exclus nici că circumstanţele în care se aflau să nu fi fost foarte favorabile pentru a rămâne. Din noiembrie 1920, grupul misionar a început lucrarea pe teritoriul Bulgariei, predicând plinătatea Evangheliei lui Isus Cristos. Vizitând bisericile congregaţionale, baptiste şi metodiste, Ivan Voronaev şi colaboratorii lui împărtăşeau credincioşilor doctrina penticostală şi mărturiseau despre o nouă viaţă în Duhul Sfânt. Credincioşii bulgari se asemănau cu cei din Berea, având „o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic“ (Fapte 17:11). Ei ascultau cu atenţie cuvântul predicat, iar apoi îl comparau cu Scriptura. Ca urmare, în multe oraşe din Bulgaria s‑au format adunări, care mai apoi s‑au unit într‑o singură comunitate. Fred Smolciuk scrie despre perioada de lucru a lui Ivan Voronaev în Bulgaria în cartea sa De la strada Azusa la URSS: „În 13 iulie 1920, Ivan Voronaev şi familia lui au plecat din New York în călătoria peste ocean, împreună cu familia lui D.M. Zaplişnîi. Pe drumul spre Uniunea Sovietică, ei s‑au oprit în Bulgaria şi au rămas acolo, lucrând şi aducând

un rod bogat, până la plecarea spre Odessa. Zaplişnîi cu familia lui au rămas în Bulgaria. Acolo se formaseră optsprezece biserici. Flacăra lui Dumnezeu s‑a răspândit atât de repede, încât în anul 1935 în Bulgaria existau nu mai puţin de cinci mii de penticostali“. Având grijă de cele duhovniceşti, misionarii au primit şi lucrurile materiale necesare. În timpul serviciilor din Plovdiv s‑a pocăit patronul fabricii de textile. Dorind să‑L slujească pe Domnul cu bunurile pe care le avea, el a îmbrăcat familiile misionarilor cu haine de cea mai bună calitate şi i‑a ajutat financiar, înlesnind astfel munca misionarilor. Vestea Cincizecimii se răspândea rapid între bisericile din Bulgaria. La serviciile conduse de Ivan Voronaev se aduna atâta lume, încât clădirile bisericilor deveneau neîncăpătoare. Pentru rezolvarea acestei probleme, s‑a recurs la închirierea clădirilor administrative mai mari şi a sălilor de teatru. La serviciile din Burgas vine la credinţă Nikolai Nikolov, viitorul lider al penticostalilor din Bulgaria, un teolog renumit, teoretician al învăţăturii penticostale. La sfârşitul lui aprilie 1921, grupul misionarilor se mută la Varna, unde continuă să predice Evanghelia şi botezul cu Duhul Sfânt printre bulgari şi prizonierii de război ruşi aflaţi pe drumul lor de întoarcere din Germania în Rusia. Fiind în Bulgaria, Ivan Voronaev se întâlneşte cu misionarul Bisericii lui Dumnezeu, care îi prezintă învăţătura lui J. Wesley despre sfinţire şi despre respectarea poruncii spălării picioarelor înainte de Cina Domnului. După stabilirea în Rusia, Voronaev va începe să pună bazele unei noi denominaţii, cea a Bisericii Penticostale, care sintetiza două doctrine teologice: cea susţinută de Assemblies of God şi cea a Bisericii lui Dumnezeu („The Church of God“). Teologia denominaţiei Assemblies of God susţine „lucrarea completă a crucii de pe Golgota“, unde toată lucrarea de mântuire şi desăvârşire a fost împlinită. Prin credinţă, omul capătă mântuirea şi desăvârşirea lui Isus. Este greu să estimăm corect valoarea concretă a acestei întâlniri pentru istoria mişcării penticostale din ţările URSS. Poate neobservată la început, influenţa doctrinei lui Wesley asupra învăţăturii penticostale a avut un rol de „securizare“ împotriva infiltrării mentalităţii lumeşti în mijlocul bisericii, în special în anii ‘90 ai secolului XX şi începutul secolului XXI. Marele merit al lui Voronaev a fost acela de a reuşi, fără să părăsească doctrina mântuirii săvârşite pe cruce, să îmbrăţişeze doctrina sfinţirii (Filipeni 3:12‑18). De asemenea, el a introdus şi tradiţia spălării picioarelor, respectată de către denominaţia Biserica lui Dumnezeu şi în ziua de azi. Oraşul‑port Varna era plin de militari refugiaţi din Rusia, rămăşiţe ale armatei ţariste care fugeau de teroarea bolşevică. În 1921, Guvernul Sovietic le‑a întins o cursă, promiţând amnistia tuturor care ar vrea să se întoarcă în patria lor. Guvernul Bulgariei a propus Sovietelor să facă un schimb, să repatrieze militarii ruşi refugiaţi în Bulgaria în schimbul prizonierilor de război bulgari aflaţi în Rusia. Pentru acest scop a fost trimis un vapor, pe care orice refugiat putea să se întoarcă acasă, chiar dacă nu avea niciun act. Aceasta era ocazia unică (continuare în pagina următoare)

17

Experienţe pentru familia lui Voronaev de a pătrunde în ţara natală. În august 1921, grupul misionar desemnat pentru Rusia şi‑a luat rămas bun de la fraţii şi surorile din Bulgaria şi au plecat spre Odessa. Oamenii plângeau, gândindu‑se că s‑ar putea să nu se mai vadă niciodată. Familia lui Klîbik şi a lui Zaplişnîi au rămas să continue lucrarea în Bulgaria. În 12 august 1921, vasul a acostat în portul Odessa. Toată lumea a fost cazată în foste cazărmi militare, aşteptând să treacă două săptămâni de carantină şi verificare de loialitate. În sfârşit, li s‑a dat dreptul de şedere în Rusia Bolşevică. O parte a grupului condusă de N. Kardaşov a plecat în Osetia, din păcate nu există nicio informaţie despre soarta lor în continuare. Familia lui Voronaev, Vasili Koltovici şi Daniil Zamriga au rămas să lucreze în Odessa. Le‑a trebuit câteva zile pentru a se adapta cu imensitatea dezastrului care domnea pretutindeni. Misionarii nu şi‑au putut închipui că acestea sunt condiţiile în care trebuia să trăiască şi să lucreze. Situaţia pe care o ştiau din ziare, era incomensurabil mai grea în realitate. Citim în cartea lui Pavel Voronaev, Viaţa mea în Rusia Sovietică: „Am aflat în curând că în timpul Primului Război Mondial soldaţii armatei ţariste fuseseră trimişi pe câmpul de luptă cu foarte puţine provizii, nepregătiţi şi prost înarmaţi. Mai mult de jumătate din ei au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri. Ţara era extenuată de vărsare de sânge, lipsuri, foamete şi sărăcie lucie. A urmat răscoala împotriva regimului ţarist, Nicolae al II‑lea a fost forţat să abdice. Mai târziu, el cu toată familia lui, inclusiv copiii minori au fost ucişi de către comunişti. Puterea comunistă a pus mâna pe tot ce era în ţară, declarând că toate bunurile trec în proprietatea statului: bănci, magazine, depozite, pământuri... etc., fără să acorde nicio compensaţie foştilor proprietari. Marii patroni şi comercianţi au fost arestaţi, duşi în lagăre de concentrare, iar apoi executaţi sau exilaţi. Revoluţia şi războiul civil au început pe când Rusia încă se afla în Primul Război Mondial şi războiul civil a mai durat încă cinci ani. Veştile care ajungeau la ţărmurile Americii spuneau că în Rusia există un nou guvern democratic, care garantează libertatea religioasă pentru poporul rus (o mai mare minciună nici nu putea exista, cum am aflat şi noi mai târziu). Populaţia Americii şi a altor ţări credea că acest lucru este adevărat, printre aceştia erau şi părinţii mei. Tata şi mama, împreună cu alţi prieteni ruşi şi bulgari au hotărât să meargă în Rusia ca misionari. Toată familia noastră, incluzându‑i pe cei trei fraţi şi o soră de‑a mea, am pornit într‑o călătorie lungă spre Europa de Est şi în cele din urmă în Rusia. După câteva luni petrecute în Grecia, Turcia şi Bulgaria am ajuns în Rusia Sovietică. La sosire, toată familia a fost arestată şi lucrurile noastre au fost confiscate: mâncare, haine. După câteva săptămâni am fost eliberaţi, eram flămânzi, îngheţaţi şi bolnavi. Planul nostru iniţial a fost să plecăm din Odessa, la rudele tatălui meu care locuiau la o distanţă de două mii de mile. Din cauza debandadei totale pricinuite de războiul civil, lupte şi vărsări de sânge, toate împrejurimile erau în ruine. Nu exista alimentare

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;...” Evrei 13:7

18

cu apă, încălzire centrală sau energie electrică, nici măcar în oraşele mari. Mijloacele de transport erau inexistente, calea ferată nu funcţiona, călătoriile la distanţe lungi fiind aproape imposibile. Am fost nevoiţi să rămânem în Odessa. Între timp tatăl meu a primit o scrisoare din provincia Orenburg, în care i se aducea la cunoştinţă că majoritatea populaţiei din satul lui natal a murit de foame, inclusiv rudele lui, cu excepţia mamei lui şi a uneia dintre surori“. Era toamnă, timpul strângerii recoltelor, de obicei cea mai bogată perioadă a anului. Dar de data aceasta, toamna a fost fără recoltă. Condiţiile vremii nefavorabile au ruinat recoltele acelui an, care şi aşa era marcat de foamete în toată ţara. După America înstărită, Rusia arăta ca o lume nereală, ca un coşmar îngrozitor. Pavel Voronaev scrie că oamenii arătau ca nişte schelete ambulante pe străzile oraşului. Aveai impresia că sunt nişte stafii. Mergeau târâindu‑şi picioarele, îmbrăcaţi în haine zdrenţuite şi încălţămintea ruptă, reparată cu carton. Peste tot erau cadavre, care nu erau ridicate câteodată, timp de câteva săptămâni. Oamenii, disperaţi de foame, mâncau câini, pisici şi cai. Banii nu aveau nicio valoare. Când Ivan Voronaev a încercat să meargă în satele din împrejurimi ca să cumpere mâncare pentru familie, a aflat cu stupoare că banii nu înseamnă absolut nimic. A fost nevoit să dea haine în schimbul mâncării; încălţăminte şi pături, lucruri rămase după „perchiziţia“ bolşevicilor. În contextul în care moartea bântuia pretutindeni în ţară, predica misionarului despre împăcarea cu Dumnezeu era primită de oameni ca o ultimă speranţă de a avea o viaţă mai bună, măcar în veşnicie. Inimile oamenilor, brăzdate de suferinţă, erau un pământ fertil pentru sămânţa adevărului, care aducea imediat roadele pocăinţei şi împăcării cu Dumnezeu. Mulţi dintre ei apucau să ajungă la mântuire puţin înainte de a trece în lumea cealaltă. Pavel Voronaev avea pe atunci doar nouă ani, dar îşi aminteşte perfect cele întâmplate atunci: „Doar prin mila lui Dumnezeu am putut să trecem prin acea iarnă îngrozitoare. Când a venit primăvara, condiţiile s‑au îmbunătăţit puţin, pentru că au apărut ceva legume şi cartofi timpurii. Cât trăiesc, nu am să uit acea primă iarnă petrecută în Rusia! În lunile următoare, hrana a devenit mai accesibilă şi condiţiile economice s‑au îmbunătăţit datorită politicii noi adoptate de către guvern. A fost nevoie să se recurgă la o «abatere de la cursul comunist» pentru că prin multe sate şi oraşe a trecut un val de nemulţumiri şi răscoale împotriva dictaturii comuniste. Lenin a propus o nouă politică economică, care a fost o soluţie salvatoare pentru ţara înfometată. Ţăranilor li s‑a îngăduit să arendeze terenuri pentru a fi cultivate, şi chiar dacă taxele de arendă erau destul de mari, incluzând plata produselor crescute, ţăranii reuşeau să rămână cu destulă mâncare pentru familia lor şi pentru vânzare. S‑a permis, de asemenea, comerţul la o scară mai mică şi chiar deschiderea unor mici afaceri de familie. Partidul Comunist considera Noua Politică Economică ca pe un compromis ruşinos faţă de comunism, prin faptul că a fost admisă proprietatea privată. Dar datorita acestei

politici, în magazine au apărut din nou produsele alimentare, fapt devenit raritate în ultimii ani“. Putem doar să ne închipuim cât de greu trebuia să fie pentru Ekaterina Voronaev, care se îngrijea zi şi noapte de soţ şi de cei cinci copii ai lor. Părinţii lăsau pentru copii tot ce aveau mai bun, dar şi aşa aceştia, de cele mai multe ori, se ridicau flămânzi de la masă. Atunci mama îi punea pe toţi să se roage, pentru ca Domnul să nu‑i lase şi să le trimită pâinea cea de toate zilele. Dumnezeu era credincios promisiunilor Lui: pe fondul foametei generale, existenţa hranei în casa lui Voronaev era o dovadă a minunilor lui Dumnezeu. Ekaterina Voronaeva îşi aduce aminte despre acele vremuri astfel: „Atunci erau vremuri grele, nu era mâncare, nici îmbrăcăminte, răbdam frig. Pe când încă eram în Bulgaria, oamenii ziceau: „Sunt veşti că în Rusia sunt boli şi foamete.“ Nu aş fi vrut să plec de acolo. Acolo erau de toate, puteai să cumperi orice. Mă gândeam: „Eu o să stau aici, să meargă numai bărbăţii în Rusia.“ Nu ştia nimeni de gândurile acestea ale mele. Dintr‑o dată m‑am îmbolnăvit, exact în seara dinaintea plecării. Atunci m‑am rugat: „Doamne, vindecă‑mă şi mă voi duce în Rusia.“ Dimineaţa ne‑am dus, am cumpărat provizii şi am plecat. Însă nici foametea şi nici alte greutăţi nu i‑au abătut pe misionari de la scopul venirii lor în această ţară ruinată. Deja după şase săptămâni după sosire, au reuşit să adune şi să analizeze informaţii despre situaţia actuală a vieţii spirituale din ţară. Aceste informaţii le erau necesare pentru stabilirea direcţiilor principale ale lucrării lor misionare. În 28 septembrie 1921, Ivan Voronaev scrie prima scrisoare din Odessa adresată lui G.R. Flower: Dragul meu frate în Cristos! Te salut în numele preţios al Domnului nostru Isus Cristos, care vine în curând! Acum şase săptămâni am ajuns din Bulgaria în Odessa, Ucraina. Acum am toate drepturile, ca un cetăţean rus (după ce am stat 10 ani în America şi Bulgaria). Deocamdată m‑am stabilit în Odessa. Biserica ortodoxă greacă şi protestanţii ruşi au acum libertate religioasă şi suntem foarte recunoscători Domnului pentru acest lucru. În Rusia şi Ucraina există câteva biserici protestante, printre care biserici baptiste, creştini evanghelici (un fel de baptişti), adventiştii zilei a şaptea şi molocanii (quakeri), dar nu este nicio denominaţie penticostală. Am predicat într‑o biserică baptistă în Odessa şi am fost binecuvântaţi: două suflete au primit botezul cu Duhul Sfânt, aşa cum scrie în Faptele Apostolilor 4:4, şi multe suflete au început să se roage pentru botezul cu Duhul Sfânt. Printre greco‑catolici se întâmplă acum o trezire mare, dar nu există literatură în limba rusă. Bibliile, Nou Testamentele, tratatele şi articolele sunt foarte puţine, din cauza lipsei de libertate a presei. Oamenii sunt însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu. Vă rog să vă rugaţi pentru Rusia şi pentru timpurile grele prin care trece. Vă rog să vă rugaţi şi pentru mine! Nu se mai pot trimite prin poştă cecuri, nici din America în Rusia, nici invers; puteţi trimite doar scrisori. În multe oraşe din Rusia, este foamete din cauza secetei. Avem mare nevoie de ajutorul Americii. Vă implorăm să nu ne uitaţi şi să vă rugaţi pentru noi. Vă rog să‑mi trimiteţi revista „Evanghelia Pentecostului“ la adresa: Voronaev I.A., str.

Jucovskogo, 16, Odessa, Rusia. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze toate faptele voastre şi slujirea voastră dedicată slavei Lui. În El, I.E. Voronaev. Lucrarea de predicare a lui Voronaev a fost mai roditoare acolo unde, el era deja cunoscut ca autor al revistei „Istina i Jizni“ (Viaţa şi Adevărul), care din când în când ajungea din America în Rusia. Invitând la serviciile lor pe un frate aşa de bine cunoscut, credincioşii baptişti şi evanghelici nu aveau prejudecăţi şi erau gata să primească învăţătura cea nouă despre botezul cu Duhul Sfânt. Plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu se revărsa în inimile lor şi le transforma într‑un mod miraculos. Unele suflete primeau darul Duhului Sfânt chiar în timpul serviciilor conduse de Voronaev. Până când învăţătura despre botezul cu Duhul Sfânt era ceva nou şi necunoscut, nimeni nu se împotrivea. Dar după ce Biserica Evanghelică, care aparţinea Uniunii Ruse a Creştinilor Evanghelici, a trimis o scrisoare direcţiei Uniunii la Petrograd, în care cerea ca Uniunea să se pronunţe cu privire la această nouă învăţătură, lucrurile s‑au schimbat. Conducerea Uniunii, în frunte cu Ivan Stepanovici Prohanov, a răspuns în felul următor: „Învăţătura penticostalilor este o erezie care duce la pieire şi învăţătorii care o propovăduiesc trebuie izgoniţi din biserici“. Lui Ivan Voronaev şi lui Vasili Koltovici le‑a fost interzis să mai vină în biserica evanghelicilor. În acelaşi timp, au fost daţi afară din biserică aproximativ o sută de oameni care au primit botezul cu Duhul sau care simpatizau cu noua învăţătură. Ivan Voronaev a fost nevoit să se folosească de experienţa dobândită în New York şi să deschidă o biserică penticostală autonomă. Primele servicii s‑au ţinut în apartamentul paznicului de la gara din Odessa, Tutkin. Apartamentul se afla la subsolul clădirii gării. Mai târziu au închiriat o clădire pe strada Sabanski, în vecinătate cu temuta Direcţie Politică de Stat. Din 12 noiembrie 1921, biserica penticostală şi‑a început activitatea, fiind înregistrată sub denumirea „Biserica Creştinilor Evanghelici“. Ca pastor al bisericii a fost ales Ivan Voronaev. Într‑un fel, Ivan Voronaev a fost pregătit pentru o astfel de întorsătură a lucrurilor, ajutat fiind şi de experienţa acumulată în SUA. Totuşi, speranţa lui era ca mişcările protestante să răspundă cu mai multă bunăvoinţă la învăţătură penticostală. În Statele Unite, penticostalismul a fost iniţial bine primit, problemele începând să apără abia după ce mişcarea s‑a cristalizat şi a devenit mai puternică. Aici însă, uniunile baptiste şi evanghelice au respins învăţătura despre Cincizecime de la bun început, iar oamenii care simpatizau cu ea, erau daţi afară din biserici. (Va urma)

Extras din cartea Mesagerul Cinzecimii. Nikolai Usaci, Vladimir Tkacenko, Editura Scriplum, Oradea (www.scriptum.ro)

19

PRIETENIE
„Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate”
(Proverbe 17:17)

O prietenie adevărată nu o găseşti gata făcută. Mai degrabă găseşti o perlă decât un prieten. Prietenii adevăraţi sunt greu de găsit, dificil de părăsit şi imposibil de uitat. Un singur prieten adevărat contribuie mai mult la fericirea noastră, decât o mie de vrăjmaşi la nenorocirea noastră. Prietenia curată este cel mai mare dar pe care o persoană îl poate oferi alteia. Caracterul prieteniei vorbeşte despre calitatea propriului suflet. Domnul este prietenul înaintea căruia îţi poţi descărca toată povara inimii, cu bune şi rele, grâu şi pleavă, ştiind că blândeţea mâinilor Lui va lua totul şi va face selecţia, păstrând ceea ce merită să fie pastrat şi, cu suflarea bunătăţii Lui, va da deoparte ceea ce trebuie aruncat. Prietenia este la fel ca banii, mai uşor de făcut decât de păstrat. Una din metodele de a te scăpa de prieteni este: „Dă-le bani împrumut. Nu o să-i mai vezi nici pe ei, nici banii”. Prietenii sunt persoanele cu care ne binecuvântă Dumnezeu sau cu care ne pedepseşte. Prietenii buni sunt îngeri care ne ajută să păşim, atunci când aripile parcă şi-ar fi uitat zborul… Cel care vine la tine doar să se laude cu propriile reuşite şi să plângă pe umărul tău atunci când îi este greu…nu-ţi este prieten. Un prieten este cel care împarte cu noi bucuriile şi îndepărtează lacrimile noastre. Când îţi faci un prieten nou, nu-l uita pe cel vechi. Când prietenii te părăsesc, nu uita că sunt doar oameni şi nimic mai mult. Prietenia este o floare care înfloreşte în toate anotimpurile, dar numai în grădina unei inimi plină de jertfă. Parfumul ei etern şi universal, curăţă mintea şi aduce mulţumire fără preţ. Aşa să te porţi cu prietenul, ca şi cum ţi-ar putea deveni duşman. Să fii de folos prietenului, atât cât să nu-ţi dăuneze ţie. Cel ce se străduieşte să adune mulţi prieteni, câştigă deopotrivă şi duşmani. Prietenia adevărată nu poate exista decât între oameni cinstiţi. Fericit este cel ce găseşte câţiva prieteni buni pe calea vieţii.

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente, răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este: Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România, www.dragostepentruadevar.ro e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com Mobil: 0740 437777, 0746 046080

Revista „Dragoste pentru Adevăr”

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful