You are on page 1of 30

Lidia Muraru

Jurnal din India

1

Cuvânt înainte Am plăcerea să prezint cititorilor a doua carte a Lidiei Muraru, o creştină din România care a devenit mai cunoscută în comunitatea credincioşilor români atunci când a plecat departe de ţară, e adevărat pentru anumite perioade de timp, mai precis în India, fiind din acest punct de vedere o deschizătoare de drumuri pentru creştinii din generaţia tânără. Începând cu anul 2000, Lidia a făcut mai multe călătorii misionare în această ţară a milioanelor de zei, confruntându-se cu o altă lume decât cea cu care se obişnuise ea, şi cu care suntem noi, românii, obişnuiţi. Lucrarea ei, plină de riscuri şi de provocări, care nu a luat sfârşit, a început deja să-şi arate roadele şi sunt convins că ele vor fi mai vizibile pe măsură ce vor trece anii. Dar adevărata dimensiune a acestei lucrări nu se poate măsura în unităţi de măsură pământeşti, pentru că adevăratul impact al ei îl cunoaşte numai Dumnezeu. Ceea ce noi am văzut clar este că în ultimii ani şi alţi români i-au urmat exemplul, cu unii dintre ei făcând echipă în câteva din deplasările ei acolo. În prima carte a Lidiei Muraru pe care Editura Noua Speranţă a publicat-o, „Potopul iubirii“, am descoperit rădăcinile chemării speciale pe care Lidia a avut-o pentru o lucrare specială. În acest „Jurnal din India“ vedem cum Dumnezeu împlineşte următoarea etapă a planului Său în viaţa Lidiei, trimiţând-o într-o lucrare misionară de excepţie, pentru care sunt convins că El i-a dat şi un dar special. Dacă punem alături şi talentul de jurnalist al Lidiei (una dintre profesiile ei) avem imaginea unei creştine pregătite nu numai să misioneze în India, dar şi să surprindă cât se poate de sugestiv clişee din viaţa de zi cu zi a indienilor, o viaţă cu obiceiuri ciudate şi nefireşti pentru noi, dar şi cu religii şi credinţe care, la fel ca în cazul apostolului Pavel, îţi „întărâtă duhul“ şi îţi pune serios la încercare credinţa în adevăratul Dumnezeu. Această a doua carte a Lidiei, pe care Noua Speranţă o publică, adună articolele publicate în revista devoţională „Jurnalul meu“, păstrând în cea mai mare parte forma şi conţinutul în care ele au fost publicate în mai multe numere ale acestei reviste. Povestirile Lidiei sunt doar clişee decupate din viaţa complexă a Indiei, la care ea este un participant activ, dar marea calitate a lor este că, prin limbajul antrenant, ne face să participăm alături de ea la evenimentele sau stările sufleteşti pe care le descrie. Sperăm ca această carte să capteze interesul tinerilor creştini, iar citirea ei să îi determine să susţină mai mult în rugăciune, şi nu numai, lucrarea misionară a Lidiei Muraru. Tinu Leontiuc Noua Speranţă, Timişoara

Am învăţat...
Am privit peste lume învăţând de la toamnă să las să cadă ca şi frunzele ei, peste vremi peste zile şi ani de-a rândul aşa... să las să curgă şi din sufletul meu. Am învăţat de la iarnă aşternându-mă peste lume aşa... cum ea se lasă picurând în fulgi, am picurat şi eu din sufletul meu, plângerile. Am scris în cuvinte învăţând din anotimpuri din înţelepciunea lor

Lidia Muraru

Jurnal din India

2

aşa... m-am lăsat să cad, să curg, să m-aştern peste lume-n cuvinte, ... sufletul meu. Lidia Muraru

Lidia Muraru

Jurnal din India

3

Pro-India India este o ţară idolatră. Sunt recunoscuţi mai mult de 33 milioane de zei. Filozofia reîncarnării este predominantă în religia hindusă. Procentul creştinilor este de doar 2%, 83% din populaţie fiind hinduşi, 11% musulmani, alte 4% incluzând budişti, siki, religii tribale si altele. India este considerată un subcontinent. Populaţia ei a depăşit un miliard de locuitori. Sistemul de caste este încă respectat ca organizare socială. Este una dintre ţările cele mai sărace din lume. Media de vârsta este de 60 ani. Mizeria, boala, sărăcia şi lipsa educaţiei sunt greu de imaginat pentru străini. Sărăcia lucie a celor din casta inferioară este de-a dreptul de nedescris. Idolatria şi credinţa în reîncarnare duc la o filozofie a „sorţii“ destinate de zei căreia trebuie să te supui fără drept de replică. Sistemul de caste face imposibilă egalitatea valorilor umane. Săracii trebuie să moară săraci, iar bogaţii se îmbogăţesc prin sclavia supuşilor din casta inferioară. Este respectată căsătoria doar între membrii aceleaşi caste. Creştinii sunt consideraţi „lepădaţii“, aceştia fiind excluşi din rândul oricărei caste. Se interzice convertirea la creştinism şi se practică uciderea misionarilor. Câteva aspecte ale culturii sunt vrednice de amintit, ca să ne dea o imagine mai clară asupra a ceea ce înseamnă viaţa indienilor: * Animalele sunt zeificate. Orice animal este văzut ca o persoană umană cu o altă înfăţişare. Hrana vegetariană este justificată de „non-uciderea“ vieţii umane din orice fază a ciclului reîncarnării. Vaca „sfântă“ are drept de dumnezeu. * Cu cât mai mulţi şobolani ai in casă, cu atât casa este mai „binecuvântată“. * Maimuţa este unul dintre zei. Când moare, i se face „înmormântare“ şi i se aduc ofrande. În schimb poţi vedea la orice pas muritori de foame căzuţi în stradă, acolo unde îşi sfârşesc zilele. Bătrânii şi copiii în special, sunt abandonaţi de către familie, aceştia fiind „destinaţi“ de zei să-şi îndure „karma“. Foamea, durerea, boala, sunt doar „maya“, adică iluzii care trebuiesc supuse uitării. Am fost de mai multe ori în India, unde prin harul Tatălui am avut ocazia să slujesc indienilor. Sigur, despre aceste perioade se pot spune multe, dar cred că totul se rezumă la Cinstea, Gloria, Victoria, „Aplauzele“ care aparţin Tatălui meu, Cel care m-a păzit ca lumina ochilor, în cea mai curată dragoste. El merită totul! De dragul Lui vreau să fac publică marea Izbăvire, marea Chemare, marea Trimitere de care am avut parte şi eu. A fost greu, deosebit de greu, am fost în groapa morţii printre cadavrele păcatului, idolatriei, sărăciei şi mizeriei lucii, am fost acolo de unde doar mâna Domnului m-a mai putut scăpa. Curajul, puterea, răbdarea, toate resursele necesare au venit de la Domnul, Cel care dă din belşug la toţi cei care I-au spus, „Iată-mă, trimite-mă“.

Lidia Muraru

Jurnal din India

4

O zi pe frontul Indiei
Am ajuns la Delhi la o oră târzie. Mica probabilitate că cineva mă va aştepta s-a spulberat repede. Mi-am luat bagajele întorcându-mă în rândul celor ce aşteptau. În aer plutea un miros închis. Oboseala îmi apăsa coloana provocându-mi dureri. E destul de aglomerat. Mulţi oameni dorm întinşi pe jos. Cineva vomitase printre scaune. Văd cum o femeie în vârstă se clatină şi cade pe spate scoţând un strigăt ciudat. Câteva femei îi sar în ajutor sprijinind-o de un scaun. Îmi caut un loc şi mă aşez lângă doi tineri. Aici mi-am petrecut tot restul nopţii aşteptând să se facă ziuă, pentru a călători în siguranţă spre staţia de cale ferată. Ochii mă ustură, capul îmi zvâcneşte, dar îmi adun puterile să nu adorm. În fine, se face ziuă. Mă târguiesc cu cei ce-mi cer aproape de trei ori preţul unui drum, şi după mai bine de jumătate de oră, mă îngrozesc de ce-mi văd ochii: mizerie, cerşetori, idoli, păcat şi groază. Cu mare efort cobor, luptându-mă să-mi fac loc prin mulţime, trăgând după mine bagajele cu medicamente, rechizite şcolare, strictul necesar permis unui misionar. Biletele sunt greu de găsit, rezervările făcându-se din timp, aşa că mă văd nevoită să-mi caut un hotel. Îmi asigur bagajele şi aştept posibila plecare spre un orăşel în care urma să vizitez o familie coreeană creştină, cunoştinţe mai vechi. Preţul camerei mă uimeşte, dar fără prea multe comentarii, după un duş rece, într-o baie îngustă, veche, cu aspect ciudat, mă întorc în patul de lemn, acoperit cu o pătură uzată, cu miros de vechi, încercând să ignor şobolanii care patrulau pe lângă bagajele mele, şi furnicile care năvăliseră pe bananele şi pe sucul de pe masă. Încerc să-mi îmblânzesc peisajul, aruncându-mă în cuvintele, „mulţumiţi Domnului pentru toate lucrurile.“ Doar aşa, rugându-mă, îmi liniştesc sufletul, mintea, duhul şi... trupul. Adorm, dar nu pentru multă vreme. În zgomotul bătăilor stridente de pumni nervoşi, mă trezesc stupefiată. Cineva strigă să deschid. Întreb cine este, cerând câteva minute pentru a-mi lua hainele de stradă în locul pijamalei. Trag zăvorul şi deschid uşa, nedumerită. Stupoare! Trei soldaţi înarmaţi mă măsoară, încruntaţi, din cap până-n picioare. Mintea mi-e copleşită de presupuneri. Ştiam că în India, persecuţia creştinilor este la ea acasă şi eu plecasem din România gata să şi mor, dar oare chiar aşa de scurt să-mi fie drumul? — „Vrem să vă controlăm camera şi bagajele“, mă întrerupe din gândurile mele o voce hotărâtă de bariton. Cei trei, fără să-şi ceară permisiunea, năvălesc în camera prea strâmtă pentru toţi, obligându-mă să mă lipesc aproape de perete. — „Paşaportul, vă rog“, mi se cere, în timp ce o privire grăbită se roteşte prin toată încăperea. „Ce cauţi aici?“ mă întreabă unul din cei trei, în timp ce-mi răsfoieşte paginile actului de identitate cu un gest furios. Zâmbesc ca la o glumă la gândul amarnic ce-mi trece prin minte: „Poate că în noaptea asta voi fi trimisă în Cer, sau la aeroport, pentru întoarcere. Ăştia sunt în stare să mă trimită înapoi.“ Dintr-o dată sunt asaltată cu tot felul de întrebări: unde merg, ce problemă am, ce-am făcut data trecută în India, ce vreau să fac acum, ce părere am despre templele hinduse, ce părere am despre săraci, dacă vreau să-i ajut şi cum, ce ştiu despre sărbătoarea care trebuia să aibă loc peste două zile (de purificarea spiritului,

Lidia Muraru

Jurnal din India

5

din câte ştiam eu) şi alte întrebări la care încerc să răspund zâmbind şi să-mi stăpânesc vocea şi engleza. La un moment dat îmi cere să-mi deschid bagajele. Asta m-a tulburat. Aveam acolo Biblia (şi în engleză) şi materialele de studiu biblic şi puteau da de bănuit. „Doamne, luminează-mă, scapă-mă!“... şi-mi deschid gura, găsind răspunsul. — Nu înţeleg de ce-mi faceţi asta. Nu ştiu dacă e corect şi normal să vă purtaţi aşa cu un turist care iubeşte India. Bagajele mele au trecut prin aeroport, au fost controlate, totul este în ordine, nu e nimic rău la mine. Dar dacă doriţi dumneavoastră numaidecât să-mi căutaţi în bagaje, faceţi ce vreţi, dar să ştiţi că e un gest şi-un gând urât. Cel din faţa mea rămâne uimit şi nu-mi rezistă privirii. Îl văd încurcat şi dezarmat. Se îndreaptă spre ceilalţi vorbindu-le în hindi. Nu prea înţeleg ce se întâmplă, dar îi văd îndreptându-se spre uşă, înşiraţi unul după altul, punându-şi armele pe umăr. — „Să aveţi o zi bună, şi scuzaţi-ne de deranj“, îmi spune cu un rânjet plictisit unul mai în vârstă. — „Ziua bună“ şi... trag zăvorul după ei. Mă arunc în pat, dându-mi seama că tremur şi mă încearcă un sentiment de frică şi nesiguranţă. Verific din nou dacă uşa este într-adevăr încuiată. Dumnezeul meu e cu mine. Încep să mă rog, mulţumindu-I pentru protecţie şi inspiraţie. Apoi încep să scriu în jurnalul din care, iată, au curs şi aceste picături.

Lidia Muraru

Jurnal din India

6

„Rugăciune“ unui zeu
Mă găsesc la capăt de lume. Ridicolul e la el acasă. Gunoiul, boala, sărăcia, lipsa, mizeria. Aici parcă toate s-au întâlnit să împărăţească deodată. Moartea mi-e obişnuită ochiului şi de mult ce mă doare văzând-o, a trebuit să-mi disciplinez sensibilitatea umană ca să pot să răzbat prin mulţimea de cadavre înghiţite de păcat. Printre acestea, mai zăreşti din când în când câte o fărâmă de glumă, făcând haz de necaz, colorând pentru o scurtă clipă prezentă realul prea crud într-o nuanţă de zâmbet... Iată-mă în ţara zeilor, India. Templele închinate lor sunt la tot pasul. Zecile de mii de idoli împânzesc trecerile aglomerate obligându-mă să-i ocolesc. În faţa mea e un templu faimos. Mulţimea curge înăuntrul lui. Sunt luată de val înainte să mai pot decide dacă să păşesc sau nu într-acolo. La poarta clădirii ni se cere să ne lăsăm încălţările pentru a nu „profana“ locul, primind în schimbul sandalelor nişte tăbliţe gravate cu număr de înregistrare. Păşesc desculţă. Asfaltul e fierbinte şi slinos, dându-mi senzaţia că păşesc pe spinarea unui şarpe despuiat de curând. O fetiţă îşi ţine cu grijă farfuria cu orez lângă trupul slab, acoperit cu un fel de rochie veche, ce-i lasă spatele descoperit sub ruptura necruţătoare. E poate o porţie din mâncarea ei de azi. Mulţi copii cerşesc în pieţe sau muncesc din răsputeri la casele bogaţilor pentru doar un pumn de orez. Fetiţa noastră n-a uitat să-i aducă şi zeului mâncare din mâncarea ei. Păşeşte cu grijă în faţă, se închină profund, aplecându-se cu respect înaintea unei statui de patru-cinci ori mai mare decât ea, ce-şi arată o faţă de maimuţă bătrână, severă, ţinând în laba dinainte un buzdugan aurit. Urechile-i clăpăuge îmi amintesc de clopotul unei lumi sihastre, de pustnic. Simt frica fetiţei până-n măduva oaselor. Parcă a rămas paralizată, hipnotizată de groaza dinaintea ei. Trezindu-se ca dintr-un coşmar, îi întinde farfuria zeului. I se închină din nou. O aşează cu grijă, luând din porţia de orez şi înfăţişând-o lângă trupul monstrului. Întârzie făcându-şi ritualul închinării sub privirea mea plină de milă, zbuciumându-mă tot mai mult cu fiecare clipă, ce trece acum prea încet. Îmi clocoteşte sufletul! Ca un fulger aş vrea să dispară tot ceea ce-mi văd ochii, pe care-i închid, fugind, scăpând în rugăciune. „Doamne, iartă-ne pe toţi: pe ei pentru ceea ce fac, pe noi ceilalţi pentru că nu facem ceea ce trebuie.“ Fetiţa a plecat... Mâncarea zeului stă înaintea lui, neispitindu-l să mănânce. E nemişcat. Poate că nu-i este foame! Totuşi, de dragul fetiţei care s-a ostenit, poate se va apleca să guste. O clipă, două, trei... aştept zâmbind, abţinându-mă să nu sparg atmosfera ridicolă creată, jenând pe cineva. Dar, cum să nu râzi când, deodată, din „tronul“ zeului au apărut familii de şobolani, mai mici, mai mari, mai bătrâni, mai coloraţi, mai de soi, mai cu cozile însângerate de bătăile care acum încep din nou lângă chipul zeului rămas fără ajutor. Nu-i nimeni să-l apere. Alţi şoareci apar. E ca-ntr-un muşuroi. O chiţăială şio frământare, ceva ce nu mi-au mai văzut ochii. Orezul dispare mai repede decât mi-am putut închipui. Mâncarea zeului îşi găseşte locul în stomacurile şobolanilor înfometaţi. Privesc gândindu-mă: dacă ar putea zeul să vorbească, l-aş auzi strigând cu disperare, „Doamne, scapă-mă de şobolani, Doamne, scapă-mă de flămânzii ăştia,

Lidia Muraru

Jurnal din India

7

că de fiecare dată mă invadează lăsându-mă flămând. Doamne, voi muri de inaniţie. Ce să mă fac? Doamne...!“ Şi s-ar cutremura templul. Dar, iată-l pe bietul zeu rămas neputincios sub freamătul şobolănimii. Noroc că nu i-a fost făcut şi chipul lui din orez, că n-ar fi rămas nici urmă din el! Această „rugăciune“ către un zeu ne face să zâmbim, dar cine poate zâmbi la vederea celor ce se închină zeilor? Doamne, iartă-ne pe toţi: pe ei că fac ceea ce fac, iar pe noi că nu facem ceea ce trebuie pentru salvarea lor.

Lidia Muraru

Jurnal din India

8

Strigăt şi ecou
„Sunt indianul din Mahala. Am tăcut parcă de-o viaţă. Azi voi striga, răsuflând geamătul morţii ce s-a cuibărit în fiecare celulă din mine. M-am născut pe o limbă de pământ: India. Cine mai ştie dacă aceasta este o singură ţară sau e un continent, dacă se vorbeşte în atâtea sute de limbi şi culoarea trupului nostru variază de la negru până la albul tulburiu! E o lume aglomerată. Din fiecare şase oameni, unul se naşte tot printre noi, aducându-ne o povară în plus. Pământul nu-şi mai găseşte liniştea sub forţa picioarelor noastre. Îl transformăm în praful gros, îngălbenit şi murdar, să ne roadă plămânii inspirându-l şi scuipându-l cu sânge şi puroi. Ogoarele nu-şi mai dau seva, înghiţite de secetă şi de arşiţa verii ce ridică temperatura până la 50 de grade Celsius, înghiţind de vii nu doar plantele şi animalele, ci şi oamenii, îmbolnăvindu-i fără leac. Norii ne ocolesc, iar când răsare câte unul, acesta aduce călduri după el, răzbunându-se, turnând musonul specific anotimpului. Inundaţiile încep, furtuna aduce victimele ei. Epidemiile seceră necruţător, despuind vieţi fără adăpost. Râurile umflate şi spumoase adună, răsfirând în drumul lor, tot ce întâlnesc în cale. Priviţi-mi coliba unde locuiesc. Paiele care mă acoperă deasupra capului, cele patru cărămizi ce-mi ţin tăciunii (din bălegar de vacă) aprinşi, să-mi pot fierbe orezul, patul din lut, o pătură soioasă şi ruptă, singura cameră pentru prea mulţii copii, nu este oare doar locuinţa sărăciei care-şi întinde trupul lipicios stăpânind nestingherită? Apa mi-e otravă dacă n-o fierb, pumnul de orez e amestecat cu pietre şi nisip, zdrobindu-mi dinţii, făcându-mă să scuip cu dezgust şi singurul fel de mâncare pe care mi-l permit. Şi să nu uit că din porţia mea trebuie să hrănesc şi zeii. Ei cer, toate miile de zei cer. Închinarea mea strigă cu disperare, chiar şi cu glasul întâiului născut ce l-am dat ca jertfă. Locuinţa lor e templu, e palat zidit cu trudă, să dea adăpost chipurilor de elefant, de maimuţă, de şarpe şi de alte făpturi. Aici se arde neîncetat tămâie zeilor, cărându-li-se zilnic mâncarea, care ajunge hrana miilor de rozătoare, înghiţind aproape un sfert din recolta anuală de cereale. Vaca mi-e sfântă. Are dreptul să se servească de oriunde pofteşte. Pieţele care-şi întind tarabele cu legume de-a lungul drumului sunt restaurantele unde animalele-şi savurează zilnic hrana, nederanjate, sub ochii vânzătorilor, ce-şi primesc ca răsplată a dărniciei lor porţia de excremente, lăsate lângă taraba lor. Mormanele de gunoaie fac cu greu loc străzilor. Insectele, ţânţarii de soi se hrănesc din trupul meu, sugându-mi parcă şi măduva oaselor. Sunt om, dar am rămas ca un schelet. Îmbătrânesc prea devreme. Pielea mi se usucă pe oase, zbârcindu-mi urâţenia. Copiii n-au acces la educaţie. N-au văzut vreodată creioane colorate, cărţi cu poveşti, periuţă de dinţi, cadouri de Crăciun, lumini, artificii. Trupurile lor fragede, acoperite cu o zdreanţă, cheamă bolile care nu mai pot fi alungate din lipsă de medicamente. Sunt om, dar credinţa mea afirmă că sunt în rândul animalelor. Nu-mi pasă dacă mor, voi fi schimbat, cu o nouă înfăţişare, continuându-mi viaţa, cu puţin noroc şi ajutor din partea zeilor, să ajung poate chiar în templele acestora, să am o viaţă mai fericită de şobolan. Am două picioare, dar instinctele animale nu-mi sunt deloc domesticite, dându-mi ghes să urinez şi să scuip fără vreo jenă în faţa oricui.

Lidia Muraru

Jurnal din India

9

Muncesc precum animalele. Trag la jug în locul boului, ocrotindu-l. Trăiesc pentru bogaţi, făcând cărămizi din zori până seara, să-mi primesc plata exact cât să-mi cumpăr orezul, pâinea zilnică şi poate ridichile iuţi, sau ceva seminţe să fierb. Tutunul ce-l mestec înroşindu-mi dinţii îmi amorţeşte stomacul şi viaţa care-mi mai rămâne de trăit. Sunt hipnotizat de privirea leprei. Până şi copacii sunt sugrumaţi, storşi de sevă sub strangularea plantelor parazite, uscându-se, despuiaţi de verdele care-a murit fără drept de replică. O licărire de speranţă... Să strig, să-mi spun cuvântul, apoi să tac din nou, poate pentru totdeauna. Acum aştept să fie doar ecoul care se va-ntoarce cu aceeaşi strigare în urechea mea care n-a auzit niciodată despre Dumnezeu, care să mă scape. Am răsuflat şi-am gemut. Atât.“ Atât?

Lidia Muraru

Jurnal din India

10

Dumnezeul meu şi dumnezeii ei
Ieri mă aflam pentru timpul de părtăşie pe casa familiei păstorului, casă în care locuiesc. E unul dintre locurile care-mi aduce linişte şi încărcarea spirituală necesară pentru a rezista mulţimii de demoni cu care mă confrunt zi de zi. La un moment dat aud paşi în spatele meu. O fată de vreo 17 – 18 ani se apropia încet. Îşi cere permisiunea să se aşeze lângă mine. Îi fac loc îndepărtând ghitara pe care acum o ţineam pe braţe ca suport pentru Biblia deschisă, intrând totodată în vorbă cu ea: — Eu sunt Lidia. Care e numele tău? — Sunt Ismita (un nume indian vestit). Te-am auzit cântând şi vreau să te aud mai de aproape. Ce cânţi? — Îl laud pe Dumnezeul meu, stau de vorbă cu El, mă închin Lui. — Cine-i Dumnezeul tău? Eşti creştină? Încep să-i vorbesc, prezentându-i-L pe Dumnezeul meu, străduindu-mă să fiu cât se poate de simplă în cuvinte, întrebând-o care este dumnezeul ei. Ştiam că este hindusă. — Eu am mulţi dumnezei: Ram, care este puternic, soţia lui, Cito, vaca, spiritul elefantului, a maimuţei... şi-mi mai înşiră multe alte nume. Ram e în cer şi după ce mor o să mă prefac într-o stea şi o să fiu în casa lui. — Dumnezeul meu e Atotputernic. El a făcut cerurile şi pământul. Ştii că dumnezeii tăi se închină Dumnezeului meu? Am petrecut mult timp prezentându-ne fiecare dumnezeii şi Dumnezeul ei. M-a rugat să mai cânt. Pe faţa ei se citea interes. A început să cânte cu mine. Inima mi sa umplut de pace şi speranţă că într-o zi, poate chiar acum, se va întâlni cu Dumnezeul meu. A doua zi m-a invitat acasă la ea să-mi arate zeii. Are o mulţime. Am fost surprinsă când a început să fredoneze în hindi unul din cântecele pe care le-am cântat ieri: Isus este bun, El a venit jos să moară pentru mine. O lacrimă mi sa ascuns sub pleoapă, gata să cadă… Doamne, fă ca ea să Te accepte ca singurul Dumnezeu, chiar dacă e ştiut că aceasta-i va aduce respingerea totală de către familie.

Lidia Muraru

Jurnal din India

11

Crăciun în India
E cald. Nici urmă de zăpadă. Freamătul zilei obişnuite nu anunţă nimic deosebit. Străzile sunt aglomerate şi murdare, ca mai înainte. În magazine, doar în câte unul, se pot vedea brăduţi confecţionaţi din hârtie colorată, atârnaţi neglijent la vedere. Moş Crăciunii şi clopoţeii ce mai strigă trecătorilor indiferenţi, cum c-ar fi sărbătoare. Colindătorii, jocurile de lumini, zăpada, brazii împodobiţi, mirosul de fructe, prăjituri şi cozonaci, familii vesele, biserici pline cu închinători, toate acestea sunt o amintire, un vis care mă obligă să accept sărăcia unei ţări lipsită de Cristos. O lacrimă mi se ascunde-n suflet şi-un nod în gât îmi îneacă respiraţia. Doamne, sunt aici să fie Crăciun, să fie Lumină. Tu ai venit pe pământ într-un grajd pentru mine, acum voi merge eu în grajduri să duc Naşterea Ta. În mahalaua întinsă pe malul râului, în colibe de paie, pe uliţele ei înguste, cu praf care afundă adânc piciorul desculţilor crăpându-le usturător călcâiele, păşesc împreună cu trei tineri indieni, creştini, să spunem săracilor că Isus S-a născut să moară şi pentru ei. O colindă, două... David, un fost preot hindus caută cuvinte simple pentru a se face înţeles, vorbind despre Isus, darul divin, şi despre însemnătatea Crăciunului. După mesaj împărţim broşuri şi Nou Testamente la puţinii care ştiu să citească. Ne inundă o pace deplină privind la cei ce răsfoiesc interesaţi paginile divine şi la copiii care înfulecă grăbiţi gogoaşele şi bomboanele primite ca dar de Crăciun. Pe neaşteptate se lasă întunericul. Azi e Crăciun. Pentru cine? E parcă o poveste care vine de demult. Şi totuşi, azi a fost vestită Naşterea lui Isus, pentru prima dată acestor indieni. Pentru prima oară au primit un dar de Crăciun. Câţiva copii se ţin scai de noi până la intrarea în oraş. Mânuţele lor murdare se agaţă cu disperare de hainele noastre. Un plâns de milă îmi zvâcneşte îndurerat în toată fiinţa. Rugăciunea mea devine un geamăt tăcut, întrebându-mă îndurerată dacă va mai fi cineva vreodată să vină la ei cu daruri de Crăciun. Chiar de nu va fi să vină, Doamne, fă te rog să rodească ceea ce azi s-a semănat.

Lidia Muraru

Jurnal din India

12

Biharul
Sunt din nou în India, în Bihar, aproape de graniţa cu Nepalul şi pentru a treia oară, sunt gata sa plătesc preţul lucrării la care am fost chemată: misiunea. Vreau să vă ofer în ceea ce urmează câteva informaţii pe care le-am citit în cartea „India, The World`s Leading Guidebook to India“, care va ajuta la înţelegerea mai aproape de adevăr a ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc pentru o vreme. Bihar este cel mai sărac stat din India. Este aşezat în partea de nord-est a Indiei la graniţa cu Nepalul. Grevele, demonstraţiile, răzbunările, războiul între caste şi violenţa caracterizează această zonă. Are cel mai mare procent de analfabeţi. Este răspândit banditismul. Din cauza inexistenţei legilor şi lipsa implicării statului în protecţie, puţini turişti trec pe aici, unde pot fi văzute câteva privelişti: panorama budistă, izvoare fierbinţi, cascade, câteva lacuri. Sunt sanctuare cu viaţă sălbatică, dar pentru a le putea vizita, trebuie să ai escortă. Atacul din partea bandelor este posibil oricând. Budgaia este unicul loc unde poţi întâlni străini. Este unul dintre renumitele centre budiste. Dacă eşti singură, femeie albă şi fumătoare, vei atrage atenţia intrun mod unic. Aşteaptă-te ca oricine să se „holbeze” la tine. Aici se organizează cel mai mare târg de vite din India. Muzeul oraşului găzduieşte câteva sculpturi în piatră şi fier şi figurine din teracotă. Tot aici se găseşte cel mai lung copac fosilizat al lumii. Are vechimea de 200 de milioane de ani şi lungimea de 16 metri. Grădina botanică se poate mândri cu puiul de capră cu trei urechi şi opt picioare. În Bihar se mai găseşte cel mai vechi altar al sichilor. Zeul Hanuman se mândreşte cu un altar faimos chiar lângă gară. Tot aici este cunoscută cea mai veche moschee. Gul Zarbagh este un fost depozit de opium. Ghişeul pentru bilete este de-a dreptul o glumă. Daca nu ai la dispoziţie câteva ore bune să aştepţi să-ţi cumperi biletul, plăteşti comision sau cauţi pe cineva să se ocupe de treaba asta. Războaiele dintre caste, grevele, demonstraţiile, violurile, fac ca Biharul să aibă un renume de groază. Puţini turişti trec pe aici. Punctele turistice se recomandă să fie vizitate cu escortă datorită posibilităţii atacului din partea bandelor. Sărăcia extremă face ca autobuzele şi maşinile închiriate să fie o pradă sigură pentru vagabonzi. Aceştia forţează oprirea autovehiculelor. Procentul alfabetizării Biharului a fost întotdeauna unul alarmant: de la 31 de milioane de analfabeţi în 1951 a crescut la 58 milioane în 1991, când procentul celor educaţi era de 38%, din care procentul femeilor educate era de doar 23,19%. Rata totală de alfabetizare a Biharului este acum de 47,53%. Procentul alfabetizării femeilor este mult sub media naţională a alfabetizării femeilor, care este de 54%. Sistemul de caste este o forţă de care trebuie să se ţină seama in toată India. Ea controlează toate relaţiile politice, economice şi sociale ale indivizilor. Extremismul şi cultul violenţei este predominant în Bihar. Conflictele violente si masacrele la scară uriaşă sunt acum incidente obişnuite, datorate unor motive economice şi sociale. Vieţile femeilor sunt foarte afectate de cultura violenţei. Datorită colapsului cumplit al administraţiei şi datorită erodării totale a valorilor civice, femeile nu sunt în siguranţă nici acasă, nici în societate, sau la locul de muncă. A existat o creştere bruscă a infracţiunilor împotriva femeilor, în special de când guvernul Janata Dal a

Lidia Muraru

Jurnal din India

13

fost instalat la putere. Războaiele de castă, luptele dintre bande, răpirile, violurile, omorârea femeilor în răscoale, toate acestea sunt la ordinea zilei. Acestea sunt câteva lucruri care caracterizează Biharul. În această lume sumbră, idolatră, unde încă un dumnezeu în plus nu mai contează prea mult, am ales să slujesc Domnului la vestirea Evangheliei, în special săracilor din casta inferioară. În anul 1998 am participat la un program de formare de ucenici şi educaţie într-o echipă din Coreea de Sud. In perioada octombrie 2000–martie 2001, am luat parte la demararea unor proiecte locale de alfabetizare a copiilor, asistenţă socială şi asistenţă medicală în mahalalele înşirate de-a lungul Gangelui, lucrând în echipă cu învăţători indieni.

Lidia Muraru

Jurnal din India

14

Coşmarul
Au trecut 10 zile de când sunt din nou în India, mai exact în Patna, împreună cu Mariana Manea, care e pentru prima dată în contact direct cu ceea ce înseamnă hinduismul. Ea face eforturi să se acomodeze cu lucrurile ciudate din jur: mizeria, despre care spune, „n-am mai văzut niciodată aşa ceva!,“ bărbaţii care scuipă şi urinează fără ruşine oriunde îi apucă şi în văzul oricui. Animalele zeificate, vaca sfântă care stă pe „tronul” de bălegar şi gunoaie, savurând satisfăcută resturile de orice fel, aruncate în drum, porcii sălbăticiţi, negri, cu părul ţepos, ridicat pe şira spinării, care vagabondează fraţi cu haitele de câini printre maşini, biciclete, autoricşe şi mulţimea care-ţi dă impresia că nu mai încape niciunde, praful pe care-l înghiţi într-o zi cât poate într-un an în România, ochii care te urmăresc ca pe un extraterestru, gălăgia nejustificată a claxoanelor asurzitoare, dar mai ales încercării de a accepta, sau a te revolta, a zâmbi sau a plânge neînţeles, a lua totul ca o glumă proastă sau a înţelege situaţia, orbirea, decăderea omului, când clipă de clipă eşti îmbâcsit de lumea idolatriei. Cei peste 30 de milioane de zei îşi fac simţită prezenţa vrând-nevrând. De la ignoranţă la închinare, de la neînţeles la reverenţă, de la ofrande la jertfe adunate de o viaţă, de la mirosul de tămâie la templele luxoase, devenite fortăreţe demonice. Aici, într-o lume de coşmar, ajuns parcă în iad, trăieşti sentimentul pe care l-a trăit Cristos pe cruce, când a strigat: “Tată, pentru ce m-ai părăsit?” In ziua de 26 Ianuarie, în jurul orei două noaptea, după ce mă chinuisem să adorm, din cauza chemării la rugăciune a celor ce strigau în amplificatoare de ţi se ridica părul măciucă, pierindu-ţi somnul, am fost trezită de Mariana într-un fel mai puţin obişnuit. Avusese un vis îngrozitor, faţa şi glasul trădând o luptă prelungită. Dar s-o lăsăm pe ea să ne povestească: „M-am culcat devreme, obosită fiind de noaptea trecută, în care abia am dormit din cauza frigului şi a «moliciunii» patului pe care dorm. După ce am adormit am avut un vis ciudat, care m-a făcut să-l percep ca ţinând ore întregi. M-am trezit îngrozită şi m-am bucurat atât de mult că a fost doar un vis. Se făcea că lucram cu o familie rătăcită, care avea nevoie de călăuzirea şi de dragostea cuiva. În timp ce-i consiliam şi mă pregăteam să mă rog cu această familie a apărut o băbuţă cu părul alb şi suspect de interesată de mine. Stătea în faţa mea, la capătul celălalt al mesei. În privirea ei era ceva diabolic, o prezenţă străină, care m-a făcut să tremur. Era o putere care mă chema. Am realizat că Diavolul era în faţa mea şi voia să-mi facă rău; era ca şi cum încerca să-mi scoată sufletul din piept cu privirea. Atunci am ştiut să chem NUMELE care mă putea salva, şi am strigat din toate puterile mele: `În Numele lui Isus, pleacă din faţa mea!`. Am repetat aceleaşi cuvinte, dar simţeam că ele nu vor să iasă, să fie auzite de această prezenţă malefică. Simţeam că cineva mă strânge de gât cu amândouă mâinile şi nu mai puteam să articulez decât un slab şi gâtuit, `Isus!`. În acel moment m-am trezit. Încă mai tremuram toată în interiorul meu şi, spre nefericirea mea, auzeam cântece ciudate la zece paşi de fereastra noastră. Erau probabil incantaţii sau cântecele de închinare aduse vreunui zeu hindus, sau nişte versete din Coran, cântate spre disperarea mea. Cântecul acesta jalnic îmi producea acum frică. Ştiam că eram

Lidia Muraru

Jurnal din India

15

atacată de Diavol, care mă oprima, făcându-mă să simt ce n-am mai simţit până acum, fiindcă am venit pe terenul lui, `în tranşeele inamicului`.” Ne-am rugat, rostind protecţia numelui şi a sângelui lui Isus. Cu o seară înainte citisem: „Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.” (Psalmul 4:8). Ce minunat e să ai scăpare în turnul Numelui Sfânt! După ce ne-am rugat, a doua zi dimineaţa, Mariana mi-a mărturisit: „Cred ca am adormit într-un minut“. E timpul să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru somnul tău liniştit de acasă, „căci numai Tu, Doamne dai linişte deplină în locuinţa mea“. Mulţumeşte-I pentru protecţia pe care o ai în timpul nopţilor prin Sângele Lui.

Lidia Muraru

Jurnal din India

16

Oameni sau îngeri
Sărăcia extremă a Biharului face ca autobuzele şi maşinile particulare sau închiriate să fie ţinta golanilor. Turiştii sunt asaltaţi de bande. Se forţează oprirea autovehiculelor. De aceea se recomandă călătoria sub escortă a străinilor. Nu e o idee rea să-ţi împarţi bagajul în mai multe genţi şi să nu laşi lucrurile valoroase toate la un loc. Este nepermis să călătoreşti după înserare. Într-o ţară asiatică, să fii străin, să ai culoarea pielii albă, să fii altfel decât toţi ceilalţi, înseamnă sa fii o privelişte vrednică de a fi descoperită. Eşti citit de miile de ochi aţintiţi asupra ta, când treci pe străzile oraşului sau ai intrat în târgul de fructe sau legume. Unii oameni parcă uită şi să respire când trece un străin. Mulţi te îndeamnă cu ofertele târgului, alţii se cotesc, unii râd batjocoritor, bărbaţii fluieră dezgustător, iar cei mai mulţi privesc străinii ca pe nişte extratereştrii. Într-o astfel de lume trăim zi de zi şi pentru a ne putea apăra trebuie să fim întotdeauna gata. Nu ştim de unde apare pericolul, cine caută să ne fure fie la preţ, fie la cântar, dându-ţi impresia că trăieşti într-o junglă fără legi. Totuşi, azi am fost surprinsă de o întâmplare misterioasă, care, contrară „normalului” descris mai sus mi-a dat o convingere nouă asupra oamenilor. Eram cu Mariana în drum spre Internet, când, poate, sute de ochi ne urmăreau să vadă în ce autoricşă ne vom urca. Ne-am îndreptat spre una care staţiona şi a cărui şofer parca aştepta special pentru noi. Contrar obiceiului de a întreba unde mergem, cel care conducea autoricşa ne-a spus numele exact al locului unde noi trebuia să ajungem. Ne-am urcat pe bancheta din spate lângă tânărul care se ghemuise cât putea mai mult pe exteriorul scaunului, fără măcar ca acesta să ne privească. Pe tot parcursul drumului tânărul a fost suspect de cuminte: nu întrebări, nu măsurări cu privirea din cap până în picioare, nu mâini trecute „întâmplător“ peste spatele nostru, nu înghesuiala înspre noi, nu toate celelalte pretexte obişnuite, întâlnite la ceilalţi bărbaţi. Am ajuns in faţa clădirii care adăpostea un Internet café. Coboram cu gândul unei „întâmplări“ prea frumoase ca să fie adevărate, când Mariana mă priveşte îngrijorată, cu ochii mari, arătându-mi geanta de umăr pe care o poartă mai tot timpul când merge în oraş, spunându-mi răspicat: „Lidia, mi-am pierdut foile cu adresele de e-mail! Ce mă fac?“ Am privit dezamăgită spre urma de praf rămasă în urma mulţimii ca un furnicar de oameni, biciclete, autoricşe, ricşe, maşini, căruţe, animale, căutând să zăresc prin mulţime autoricşa celui care dispăruse deja fără urmă. Ce mai…! Şansele sunt nule, este imposibil să cauţi şoferul. Adresele pierdute puteau fi o armă in mâna celui care le avea. Erau adrese ale unor misionari, şcoli de misiune, organizaţii, prieteni, evanghelişti… Numai Domnul mai putea scoate din cursă jocul periculos în care ne-am trezit fără a mai putea renunţa la el. Ne-am văzut de treabă cu inima cât un purice, rugându-ne: „Doamne, doar Tu poţi să mai faci ceva…“ Doar 2-3 minute mai târziu, tânărul din autoricşă a intrat în Internet café-ul în care eram, cu foile pierdute, căutându-ne să ni le dea. Mi s-a părut o revelaţie. I-am întins mâna, parca temându-mă că o să dispară când o să-l ating. Mi-a zâmbit timid, nevinovat, şi parcă prea repede s-a făcut nevăzut dincolo de uşa de la intrare,

Lidia Muraru

Jurnal din India

17

trezindu-mă repetând „Mulţumesc, mulţumesc foarte, foarte mult“. Mariana nu-şi terminase bine rugăciunea când şi-a primit adresele. Seara am comentat întâmplarea şi am adormit întrebându-ne: „Tânărul a fost un om, sau un înger? Fii aşa, încât ceea ce faci să-i determine pe oameni să întrebe: „A fost om, sau înger?“

Lidia Muraru

Jurnal din India

18

Gânduri la o sărbătoare păgână
„Nuuu!! E loc sfânt! E loc sfânt! Ce faci?“ … îmi strigaseră o mulţime de voci în cor. Deodată, zeci de ochi acuzatori m-au surprins călcând cu-n picior maldărele de ofrande înşirate înaintea soarelui, azi aşteptat de mii de oameni să răsară. Talpa cealaltă mi-o ţintuisem instantaneu pentru a mă echilibra din cădere, bulucită fiind de jur- împrejur de trupuri anonime care îşi făceau loc cu anevoie până la mult râvnita „apa sfântă a Gangelui“. Evident, mi-am cerut scuze. Cine ar fi vrut să strice ritualul sacru inventat de fiecare închinător mai mult ca pentru el însuşi? Venisem ca observator, nicidecum să iau parte în vreun fel la sărbătoarea închinată soarelui. Am făcut „cale-ntoarsă“ resemnată, găsindu-mi oarecum un loc cu vizibilitate de pe vârful unei grămezi de nisip umed. Mulţimea curgea din toate părţile spre ambele maluri. Încă de pe la ora trei în zori, oamenii tot vin, vin ca furnicile urmând obişnuiţi acelaşi drum până lângă apa râului. E încă noapte. Luminile artificiale de pe cealaltă parte a Gangelui se pierd tremurat în apa aproape tulbure, zgâriată acum de urmele câtorva bărci pescăreşti pline de data aceasta cu cei mai curajoşi tineri care vor să guste sărbătoarea cu mai multă adrenalină. Artificiile pocnesc repetat, înnebunite, venite din toate direcţiile. Copiii, închinătorii cei mai mici, trag după ei ciorchini de baloane roşii, albastru-marin, galben-ţipător, portocaliu, acel portocaliu insistent al steagului indian, inconfundabila culoare a şofranului purtată de „guru“, oamenii „sfinţi“ ai templelor hinduse. Coşuri pline cu ofrande purtate pe cap sunt coborâte până la apă. Fiecare închinător aşteaptă ca binecuvântarea zeului-soare să cadă odată cu lumina zilei peste fructe, tămâie, parfum, lemnul de santal, culorile lichide şi pulberea multicoloră binecunoscută de localnici. Nucile de cocos, acele daruri nelipsite preferate de zei, sunt desenate cu linii galbene, culoare întâlnită şi pe frunţile „sfinţilor cerşetori“. Tobe şi tamburine. Zângănitori şi fluierători de tot felul făcute din scoici şi oase. Muzică pretutindeni. Toate se amestecă cu strigătele şi haosul continuu specific indian. Pe furiş, femeile îşi schimbă hainele ude, cele cu care au intrat în Gange să-şi împreuneze mâinile rugându-se soarelui. Unii bărbaţi dezbrăcaţi până la jumătate, printre exerciţiile spirituale îşi încearcă şi lecţiile de înot. Văd o tânără cum gustă apa râului din palma-i pictată cu hena, o pastă care lasă pe piele urme ca de tatuaj. Credinţa e că gestul ei o va „sfinţi“. Un bărbat mai în vârstă, probabil unul dintre „înţelepţii satului“ , cei care-s consultaţi de oamenii de rând cu diferite ocazii mai importante pentru a primi călăuzire şi un sfat înţelept, citeşte cu voce tare din paginile unui manuscris prins neglijent într-un singur colţ cu un ac ruginit. E insistent. Poruncitor. Din când în când îşi mai ridică ochii de pe pagini să privească scurt la cele două femei aşezate

Lidia Muraru

Jurnal din India

19

înaintea lui cu mâinile ţinute în semn de închinare, care ascultă umile, pierdute undeva între gânduri… Bătrânul citeşte într-un dialect, bănuiesc, necunoscut de femei. De fapt, nici la temple nu contează prea mult ce se citeşte din „cărţile sfinte“, ci important este cine citeşte. Orice închinător se va supune ritualului aşa cum e, fie el înţeles, fie nu. Între timp, soarele, zeul-vedetă, se ridică încet, martor ignorant la tot ce se întâmplă. Îşi urmează nestingherit porunca de ieri, de alaltăieri, de anotimpuri, de secole… Tineri mai veseli îi trimit în treacăt sărutări cu mâna la gură, apoi fluturând-o înaintea lui. Alţii varsă apă dintr-un vas, şiroindu-o leneş cu faţa spre el… Eu? Mă-ntreb câţi se gândesc la Creatorul soarelui, la Dumnezeul tuturor dumnezeilor ( Psalmul 97: 7). Mâine soarele va răsări din nou, dar oamenii vor fi preocupaţi să se închine oricum altui dumnezeu şi altor dumnezei, celor peste treizeci şi trei de mii de zei câţi aparţin religiei hinduse. Cu multă îngăduinţă ne închipuim cum, într-o singură viaţă de om, o singură persoană trebuie să se închine la nu mai puţin de o mie de zei pe zi dacă vrea să-i împace pe toţi. Atunci? Putem să ne gândim la credinţa hindusă care afirmă prezenţa „unui singur dumnezeu în mai multe chipuri“. Sau ar fi nevoie de mai multe vieţi pentru a fi de-ajuns închinării tuturor zeilor? „O deşertăciune a deşertăciunilor! […] Nimic nu e nou sub soare“ ar spune înţeleptul Solomon (Eclesiastul, 1:9). Aşa spun şi eu, ca un ecou, peste veacuri: „nimic nu e nou sub soare“… iar inima-mi răspunde apărând parcă orice creştin: „nimic nu e nou sub soare…“ şi tac, şi tac simţind adânc gustul amar al resemnării creştine.

Lidia Muraru

Jurnal din India

20

Un popor pe cale de dispariţie
Poporul „jarawa“ trăieşte pe insula Andaman de Sud, în rezervaţie. Guvernul indian interzice accesul, această zonă fiind bine păzită de poliţie. Traversarea insulei se face sub escortă, numai în vehicule deplasându-se în convoi, fără drept de oprire. Fotografiatul sau filmatul sunt strict interzise. Orice contact cu tribul băştinaş este o încălcare a legii. Stilul de viaţă a oamenilor „jarawa“ este cât se poate de provocator pentru cei din „lumea civilizată“. Trăiesc în grupuri. Specialiştii antropologi spun că populaţia totală din secolul al nouăsprezecelea era de aproximativ şase sute de membri. In secolul douăzeci mai erau doar două sute de reprezentanţi, număr în descreştere. Sunt culegători de fructe şi vânători cu arcul. Mănâncă miere sălbatică, peşte, moluşte, păsări, rădăcini, nuci de cocos, banane şi, din când în când, o delicatesă mult râvnită de orice vânător iscusit, porcul sălbatic. Au limba lor proprie, una doar vorbită. Se îmbracă-n sfoară, o singură banderolă, de preferinţă de culoare roşie, trecută peste mijlocul trupului gol. Au obiceiul să se picteze cu lut, să se orneze cu oase şi scoici. Sunt atleţi, robuşti, de statură mezomorfă. În urmă cu numai zece ani erau de temut, vestiţi fiind datorită atacurilor frecvente asupra populaţiei indiene emigrate pe insule, din diferite state ale Indiei. Se spune ca ucideau cu sânge rece şi furau orice li s-ar fi părut util. La ei, la aceşti oameni deosebiţi, de doi ani mi-am dorit să merg. Insulele din sudul Indiei sunt accesibile turiştilor străini pe o perioada maximă de douăzeci de zile. Anul acesta, între 18 octombrie şi 2 noiembrie, am avut ocazia să merg acolo cu dorinţa nu doar de a-i observa ci şi de a-i ajuta. Iată-mi gândul aproape naiv şi prea curajos găsit acum, măsurându-l cu restricţiile impuse, pe care urma să le aflu doar după ce am coborât din vapor în Port Blair, după o călătorie de aproape patru zile. I-am zărit de departe imediat după ce-am trecut de curba care ne închidea vizibilitatea. M-am aplecat prin geamul autobuzului să-i pot avea în vedere câteva secunde-n plus. Roşul aprins, culoarea sforilor prinse peste mijlocul trupului gol mi se părea un intrus în peisajul sălbatic al junglei. Iată-i în sfârşit! Sunt în grup. O femeie se ridică grăbită din calea maşinii care, evident, n-a redus viteza. Ţine un bebeluş sub braţul drept. Pare înaltă, atletică, aproape că i se pot vedea muşchii spatelui şi ai picioarelor nervos încordate. Emana sănătate, putere, sălbăticie, vigilenţă. Pielea lor neagră parcă străluceşte. Dinţii, de un alb pur le ies in evidenţă ori de câte ori schiţează un zâmbet fugar. Doi băieţi de vreo zece-doisprezece ani poartă un fel de arcuri trecute peste umărul drept, prinse la spate. Pe faţă sunt pictaţi cu nămol galben. Frunţile le sunt dungate orizontal, paralel cu buzele. Le-am întins mâna prin geam în semn de salut. Imediat le-am atras atenţia. Copiii şi-au deschis ambele braţe gata pregătite să prindă orice le-aş fi aruncat.

Lidia Muraru

Jurnal din India

21

Ooh! mi-am zis. N-am vrut să-i dezamăgesc. Pentru ei gestul meu a fost o invitaţie să primească ceva, nicidecum un salut! Le-am văzut ochii lor trişti îndepărtându-se, cerând, năuciţi, şi mi-a fost ruşine de zâmbetul meu rămas fără răspuns. Înainte să pot găsi o soluţie, uh, prea devreme, deja mult prea devreme i-am pierdut din vedere. Autobuzul îşi scrâşnea roţile la o nouă curbă… — Lidia, întoarce-te. Întoarce-te acum, îmi răsuna vocea pastorului rămas neclintit în uşa de intrare a spitalului. Asistenta medicală i se alătura şi ea, cu aceeaşi îngrijorare, aceleaşi cuvinte insistente, dar şi mai poruncitoare: —Întoarce-te, îţi spun! Acum! Vine poliţia. Ştiam că încălcasem regulile. Intrasem în „zona interzisă“. Eram turist străin. Am distribuit biscuiţi şi bomboane pacienţilor, ceea ce era interzis cu desăvârşire şi pentru localnici, iar acum studiam o femeie „jarawa“ cum strânge la piept, cu ambele braţe, punga cu daruri primită: un cocos, un săpun antibacterian, o pastă şi o periuţă de dinţi şi câteva dulciuri. I-am zâmbit. Uitasem că-mi tremurau mâinile şi că mi s-au dat doar cinci minute cât să „laşi punga cu biscuiţi pe banca din colţ, că o să vină ei s-o ia“. M-am întors. Doar cu coada ochiului am mai putut-o vedea pe femeia îmbrăcată într-o haină lungă de noapte, evident, împrumutată, obligată s-o poarte pe tot timpul spitalizării. Orice reprezentant „jarawa“ vine la medic însoţit de poliţie. Adulţii sunt aduşi aşa cum sunt, dezbrăcaţi, ba, pardon, îmbrăcaţi cu o singură sfoară, de preferinţă roşie sau portocalie, legată peste coapse. Pielea le sclipeşte lucioasă, fie din cauza obişnuitei unsori întinsă pe ea, fie din cauza transpiraţiei umede emanată cu-n iz specific de porc sălbatic. Culoarea pielii e de un anume negru-insistent. Când zâmbesc, albul dinţilor este extrem de pronunţat în contrast cu faţa. Vorbesc doar între ei. Se înţeleg mai mult din priviri. Folosesc puţine cuvinte, mai mult suflate, şi nici vorbă să ştie să scrie ce vorbesc. O altă mamă păşeşte dincolo de pragul salonului curioasă, se pare, să mă vadă. Poartă în braţe un bebeluş, un omuleţ negru cu părul capului scurt, scurt şi cârlionţat. Îl ţine cu faţa în jos, întins pe burtă, lipit orizontal pe mâna stângă a ei. Îl leagănă aşa cum face orice mamă care-şi alintă puiul. Doi bărbaţi îşi fac apariţia pe rând. Cel mai înalt este zugrăvit pe frunte cu dungi de nămol galben, întinse orizontal. Pe celălalt îl mai văzusem o dată cu doar câteva zile în urmă. Îmi zâmbeşte fluturându-şi energic mâna dreaptă. Cu siguranţă m-a recunoscut. Intrasem la el însoţită de poliţie data trecută. Atunci n-a schiţat nici un zâmbet, n-a scos o vorbă, doar m-a urmărit fără să clipească tot timpul în care am traversat salonul dus-întors. Mi-l amintesc cum stătea la intrare cu picioarele trase sub el, poziţie specific de relaxare indiană. E mai mic de statură ca celălalt, dar e mai musculos. Mi s-a spus că are febră şi tulburări digestive. E internat împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. Le-am făcut fugitiv un semn cu mâna. Eram deja departe de ei când una dintre femei a deschis gura plasei de nylon să „descopere“ darul primit.

Lidia Muraru

Jurnal din India

22

Am ieşit. Asistenta, complice, mi-a zâmbit şi mi-a întins timid un petec de hârtie. Dintr-o singură privire am citit pe el un nume si un număr de telefon. Grăbită, mi-a strâns mâna prieteneşte. Eram mulţumită. Tocmai primisem confirmarea unei uşi deschise pentru „oamenii mei“. M-am îndepărtat în grabă. Taximetristul îşi aştepta banii şi timpul… să treacă.

Lidia Muraru

Jurnal din India

23

O zi la Gange
Varanasi, cea mai sfântă întindere de lângă Gange, centrul hinduismului indian căutat de pelerini şi râvnit de exploratori din lumea întreagă. 26 ianuarie 2005, ora 11:32… Iată-mă călcând pe treptele „sfinte“ înşirate de-a lungul râului; privelişte unică pentru oricine are privilegiul să surprindă feeria spirituală a „oraşului luminii“. Soarele ca un ochi incandescent zvâcneşte parcă absent peste aceleaşi ritualuri practicate de veacuri. Shiva este principalul zeu venerat. Casa lui este tot acest oraş şi toată lumina din fiecare segment al oraşului este a lui, emană din el. A muri pe malurile „râului sfânt“ înseamnă a atinge moksha adică eliberarea din ciclul vieţii şi al morţii. În India moartea nu este deloc ascunsă. Ea chiar face parte din procesiunea închinării obişnuite, comune fiecărui hindus. Pentru localnici azi se pare că este o zi obişnuită. Pentru mine este altfel; fiecare scenă divizată în secunde îmi răscoleşte curiozitatea. Râul curge, pluteşte liniştit de la sud la nord. Culoarea lui ascunde mistere numai de el ştiute. Pe maluri e o fantezie unică: mulţimi, grupuri, persoane, toţi atrag interesul turistului, parcă întâmplător ajuns de nu ştii unde. Religia penetrează în orice activitate. Este imposibil să nu vezi robele de culoarea şofranului ale zecilor de shadu care ies în evidenţă într-un mod unic. Pletele lor lungi strânse-n cocul neglijent legat în vârful capului, sandalele lor de lemn care clămpănesc sec pe treptele murdare, sau picioarele lor desculţe imprimă parcă în fiecare pas, cu tălpile lor agale purtate, amprentele unei lumi de dincolo, vraja unui necunoscut. Privirea lor tulbure, pierdută undeva între mine şi lumea lor dezvăluie sufletul hoinărind pe undeva, cine ştie dacă în lumea asta. Mă întreb dacă ne văd, dacă ne aud, ne simt lângă ei sau trăiesc într-o altă dimensiune. Incantaţiile lor sinistre, jelite, tămâia lor arsă şi bolul de lut, mirosurile de frunze aromate, flori, parfum ars, fum de santal sau alte ofrande aduse zeilor, îţi pătrund prin toate simţurile în aşa fel încât, chiar dacă ai vrea, n-ai putea să le uiţi vreodată. E ora amiezii. „Cerşetorii sfinţi“ se adună pe platforma din faţa gatului principal închinat celor doi zei uriaşi pictaţi pe stâlpii care susţin templul lor: Shiva şi Annapurna. E un timp special când săracii templelor îşi întind fiecare vasul purtat zilnic în traista lor de pânză veche trecută peste umăr, la vederea trecătorilor. Fiecare îşi ştie locul, vecinul din stânga, din dreapta. E o ordine neînţeleasă de ochiul obişnuit. Iată-i pe toţi aşezaţi în poziţia lor de lotus; cu picioarele sub ei, cu blidul dinainte, cu mâinile împreunate aşteptând răbdători, calmi, parcă indiferenţi, să-şi primească porţia de mâncare. Doi „albi“, probabil soţ şi soţie, se apleacă peste farfuria fiecăruia să toarne polonicul plin de dhal (linte fiartă), trei puri (un fel de gogoşi fără zahăr prăjite în ulei de muştar) şi un sos de fructe. Bătrânul shadu din faţa mea îşi toarnă grijuliu, cu mâna stângă, jumătate de pumn de apă, pe cealaltă mână pregătind-o pentru a se servi cu ea direct din vas. Unul dintre „mai marii templului“ ridică glasul deasupra tuturor. Se face auzit pentru toată mulţimea care aşteaptă supusă intervenţia lui sacră. Îşi ridică mâinile spre cer. Este o rugăciune în incantaţii prelungite, repetate de enoriaşi în cor. Apoi iată-i mâncând deodată, parcă în acelaşi ritm. Unii rup bucăţile de puri în părţi mai mici. O fetiţă de vreo zece–doisprezece ani, încercată de foame, se repede la sosul ispititor savurându-l uns pe porţiile de turtă rupte prea mari parcă pentru gura ei.

Lidia Muraru

Jurnal din India

24

Cine mai aude muzica dată la maxim din templu! Sau strigătele vânzătorilor ambulanţi, la a căror insistenţă cedezi, împotrivindu-te să te mai laşi ispitit de fleacuri. Un băiat de vreo treisprezece–paisprezece ani insistă să-i cumpăr vederile. Are un teanc. Le ţine cu ambele mâini. Doar pentru moment şi-a desprins mâna dreaptă să mă poate trage cu insistenţă de mânecă. — Aie, doar trei rupii pentru fiecare!, şi-mi întinde pe rând câteva, sub ochii mei. Nu ne înţelegeam la preţ. Cer să-mi dea zece cu câte două rupii, convinsă fiind că ilustratele-s prea vechi ca să le vândă cu trei. Dar, deja a renunţat dezamăgit. Îl aud multă vreme îndepărtându-se în spatele meu cu o voce hotărâta dar şi cu o tristeţe remarcabilă. Cine ştie câţi copii nu aşa-şi câştigă puţinele rupii atât de necesare să-şi târâie viaţa de pe o zi pe alta, fie şi pe „sfintele trepte“ ale zeului luminat Shiva! Vacile dorm tolănite printre vizitatori. Unele chiar au ocupat locurile de închinare ale credincioşilor. Sub umbrelele mari de paie, pe platformele din lemn, stau doi shadu care-şi vopsesc toiegele-n culori amorţite de mirosuri, esenţe, fum, amestecuri numai de ei ştiute. Vacile şi închinătorii; o comuniune omogenă găsită numai în India. Este uşor să-ţi aminteşti de statutul acestor animale. Cel de „prinţese“, de „regine mame“, de „zeiţe“ întruchipate-n sfinţenie. Şi de reîncarnarea femeilor, prea bune să fie doar atât pe pământul acesta. Azi le văd în „locul sfânt“ unde-şi vor găsi, poate, chiar şi moartea din pricina vârstei, tot pe aceste trepte sacre. Un cerşetor vine grăbit spre mine. Ambele picioare îi sunt bandajate. Încheieturile înfăşurate în tifonul pătat de sânge, puroi, mizerie, dezvăluie clar existenţa leprei, crunta boală care desfigurează trupurile bolnavilor abandonaţi pe străzile Indiei. — Dumnezeul meu să te binecuvânteze… Nimeni nu mă ajută; îl aud fără să-i pot privi faţa, cu un glas grav, nadir, hotărât, într-o engleză uşor înţeleasă accentuând cu asta mai mult contrastul dintre interiorul şi exteriorul lui. Mă cutremur… Oare despre ce Dumnezeu vorbeşte? Cine-i dumnezeul lui care să mă binecuvânteze? Probabil pentru el este dumnezeul albilor. Pe ei îi văd ca turişti pe aici, sau că vin în pelerinaj, găsind o ocazie bună în cerşetori să le dea ceva care săi ajute pe ei înşişi în iluminarea căutată-n ţara lui Buda. Albii, ei sunt darnici, sunt recunoscuţi ca dătători, ca bogaţii „superiori“ căutaţi de cei care-şi târâie soarta dezamăgiţi sau împăcaţi cu ea. Eu? Îl ocolesc. Îl ignor amintindu-mi de ceea ce păţisem prima dată când păşisem în India. Îndrăznisem să dau câţiva bănuţi cerşetorilor (erau şase copii zgribuliţi, desculţi şi murdari) şi un pumn de floricele de porumb la fiecare. Groaza? După nici cinci minute zeci de cerşetori ne-au invadat blocându-ne în mijlocul lor, închişi între ei în imposibilitatea de a mai scăpa. Soluţia salvatoare nea fost taxiul cel mai aproape posibil. Ne-am urcat în el şi am pornit oriunde în răcnetele şoferului, strigând spre nasurile turtite de parbrizul „ambasadorului“, încă insistând rugători să le dăm, să le dăm, să le dăm… Tot aici, femei venite de la sute de kilometri depărtare îşi găsesc piaţa profitabilă. Vând suveniruri: brăţări, lănţişoare făcute din fructe uscate sau seminţe, sau pietre colorate, scoici, flori uscate, inele, bucăţi de oase sau cine mai ştie ce. Pentru fiecare „produs“ se găseşte o explicaţie îmbietoare, un fel de reclamă: „Sunt

Lidia Muraru

Jurnal din India

25

fructele preferate ale zeului nu ştiu care!“ Sau „Sunt oase care vindecă.“ „Brăţara aceasta, dacă o porţi o lună de zile pe mâna stângă, îţi va regla tensiunea arterială“ sau „Crema aceasta este cu apă sfântă din Gange şi-ţi va face pielea mai albă“, etc… Preţul este negociabil. Calitatea rămâne aceeaşi. Gustul negustorilor este o artă sau o joacă în acelaşi timp, e o distracţie, un fel de a fi şi atât. Se pare că nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde din toată afacerea aceasta. Vânzarea în sine are farmecul ei, are preţul ei numai de negustori ştiut şi înţeles. Şi-i cald… Malurile nude sunt stropite de îmbăierile repetate ale zecilor de mii de închinători care se „purifică“; preludiul rugăciunilor sau exerciţiilor de mortificare ale trupului. Femeile fac baie îmbrăcate. Puţine sunt cele care îndrăznesc să-şi dezbrace bluza acoperindu-se cu sariurile lor bogate-n metri de pânză fără nici o cusătură. Bărbaţii, probabil în funcţie de gradul de sfinţenie, îşi mai păstrează câteva petice de dhoti pe corpurile lor. Dacă eşti „norocos“ poţi vedea şi procesiunea „Naha Sadhus“, ritual de închinare a tuturor „bărbaţilor sfinţi“ dezbrăcaţi, „goi-puşcă“ mărşăluind desculţi de la treptele templelor până la apă, scufundându-se umili pentru purificarea sufletului. Tot aici malurile Gangelui găzduiesc zilnic focurile ce ard trupurile aduse pentru incinerare. Noapte şi zi, fără încetare, cadavrele se transformă-n cenuşă sub privirile bărbaţilor (numai ei au dreptul de participare la incinerare), rămaşi parcă imuni faţă de scena morţii. Pe râu sunt aruncate resturile rămase nearse din trupurile „reîncarnate“ în păsări, vaci, maimuţe sau cine ştie ce zeu. Şi totuşi râul poartă frumuseţile lui. O plimbare cu barca pe liniştea apei e ca un vers de poem nescris. De fapt, legendele spun că unul dintre preoţii care a locuit într-o colibă pe malurile Gangelui, pe Tulsi Ghat, a scris poemul epic Ramayama, inspirat de şopotul liniştii dezbrăcate între cele două maluri ale apei. Soarele trece spre vest tăind aproape perpendicular traseul apei. Coboară încet printre clădirile impunătoare ale zecilor de temple. Turnul cu cincisprezece kilograme de aur turnat îşi strigă închinătorii pentru runda de seară. Foşnetul vieţii e departe de a lua sfârşit până şi sub lumina lunii. Cine mai ştie şi ea ce poveşti ascunde, ce adevăruri, cât înţeles sau cât neînţeles! Azi e o zi ca oricare alta pentru ei, pentru localnici. Pentru mine va rămâne o carte deschisă din care am citit doar prefaţa. Cândva vor urma paginile… pe rând.

Lidia Muraru

Jurnal din India

26

Scrisoare pentru cei de acasă
Aseară aveam în plan să scriu, dar cum aici se ia foarte des curentul electric, mam văzut nevoită să-mi amân dorinţa pentru dimineaţa asta. M-am trezit devreme. Peste noapte m-am trezit de câteva ori, asta pentru că nu reuşesc să ignor zgomotul străzii. Să spun câte ceva despre mine: sunt în acelaşi loc indian, Bihar. Viaţa mulţimilor este aceeaşi; o mişuneală fără noimă, fără sens. Mizeria şi săracii îmi obosesc sufletul, privirile, gândurile. Praful e oribil. Nu exagerez. După o oră de mers pe „stradă“, te ustură nările neputincioase să-şi mai poată îndeplini rolul lor biologic. Scuipatul şi urinatul pe oriunde şi oricând sunt peste puterea mea de-a înţelege instinctele masculine. De data asta sunt aici cu Dani si Ioana din Arad. Prima lor impresie? „Nu ne-am putut închipui aşa ceva! E peste puterea noastră de-a înţelege.“ Încă nu au trecut perioada acomodării, dar fac faţă destul de promiţător. Vor fi mai bine după faza de „hairup“ de care nimeni nu scapă când ajunge în India pentru prima dată. Sunt încântată de „copiii mei“. Şcolile deschise în mahala sunt o promisiune în ceea ce priveşte investiţia noastră pentru a îndrepta vieţile micuţilor. Mă bucur pentru ei. Sunt nişte scumpi. Unii au învăţat chiar bine să citească, vin mai curaţi la şcoală, folosesc săpunul, îşi taie unghiile, îşi piaptănă părul… etc. Dacă în România astea sunt obiceiuri normale, obişnuite, aici totul se învaţă într-un proces, cu greu, cu răbdare, împotriva culturii chiar. Lucrez mai mult la partea medicală a proiectului. Nu am găsit un medic disponibil să lucreze cu noi, aşa că… Îmi lipseşte Liana, medicul cu care am lucrat data trecută. Dar, e prezentă într-un fel. Când sunt cazuri dificile pot apela oricând la sfaturile ei. Locuim într-un apartament închiriat. E bine, ne facem mâncare româneasca. Nu avem şobolani, doar câteva insecte de vreo 3-4 cm ne mai dau târcoale. Le-am venit de hac şi lor: pentru că nu avem hinduşi în casă, nu ne reţinem de la a le întâmpina cu ceva „cretă toxică“, substanţă care le întoarce cu burta-n sus, făcândule inofensive pentru totdeauna. Nu mai spun de ţânţari! Moartea lor este sigură. Ne pare rău pentru cei care cred în reîncarnare. Fie cine-o fi în trupurile lor! Nu vreau să ne îmbolnăvim. Alaltăieri seara am vizitat un bolnav de malarie. E groaznic! Mai ales pentru albi, dacă se îmbolnăvesc. Lepra e la ea acasă. Încă din Delhi ne-au „întâmpinat“ cerşetorii leproşi. Ţi-e mai mare mila de ei! Îmi amintesc că în 1999 am vizitat o leprozerie. Uh!! Nu vreau să spun ce simţi când vezi oameni din care curge efectiv carnea. Le lipsesc degetele, au răni înfioratoare pe faţă, schimonosiţi de „dărnicia“ bolii care sfârtecă din ei zilnic, până la ultima fărâmă de viaţă! Mă voi întoarce în România. Până atunci sunt cu ochii aţintiţi spre ceea ce am de făcut. „Scopurile divine garantează reuşita.“ Îmi amintesc de ceea ce spunea Maica Tereza: „Dumnezeule, ţine seama că nu ne înţelegem pe noi înşine, că nu ştim ce vrem şi că ne despărţim la nesfârşit de ceea ce dorim.“

Lidia Muraru

Jurnal din India

27

„Amvonul“ cu ... ţânţari
E seară. În India este ceva obişnuit să se întrerupă curentul electric şi apa în orice moment. Aici înveţi să-I mulţumeşti Domnului pentru jumătatea de găleată cu apă, când aceasta se opreşte în timp ce te speli, gândindu-te că, aşa, tot e mai bine decât să nu fi avut deloc. Lumânările trebuie să le ţii la îndemnă, iar chibriturile să le găseşti chiar şi pe întuneric, ştiindu-le bine locul. Acum, la ora 20, suntem din nou fără curent electric. În cameră este cald datorită temperaturii din timpul zilei, care se ridică până la 40 de grade celsius. Ce poţi să mai faci pe întuneric? Timpul de părtăşie stabilit trebuie să fie respectat în orice condiţii dacă vrei să nu-ţi pierzi sănătatea psihică. Aşa că mi-am luat chitara şi-am ieşit să cânt afară, doar-doar mă voi bucura de aer mai răcoros. Una din fetele vecine camerei mele, ştiindu-mi obiceiul de-a cânta la ora aceasta, deja mă aştepta. Ştiind că poate să cânte la tobe, i-am adus tamburina să cântăm împreună. Cântece şi ritm! Cred că Domnul se bucura cu noi şi asculta laudele noastre. „Domnul este bun“ cântam şi în maleala, limba indiană vorbită de Sina, vecina mea de companie. Minute de închinare! E întuneric dar Lumina pătrunde în inimile noastre! E întuneric, dar nu şi în suflet! Atmosferă divină! Uităm de noi! Ţânţarii s-au adunat roi în jurul nostru. Nu-i băgasem în seamă până nu i-am mai putut suporta. A trebuit să ne întoarcem fiecare în camera ei. A venit, în sfârşit, şi curentul electric. Am văzut că picioarele îmi erau muşcate de ţânţari cum nu mi-am putut închipui! Un fior, la gândul transmiterii malariei prin aceste insecte, m-a furnicat prin măduva oaselor. Am văzut mulţi bolnavi murind din cauza acestei boli. Săptămâna trecută, una dintre fete era suspectă de malarie. Din nou îmi privesc picioarele. Ele îmi amintesc de versetul: „Ce frumoase sunt […] picioarele celor ce…“ Zâmbesc. Un alt gând: amvonul din bisericile noastre de acasă. Microfoanele şi aerul condiţionat. Scaunele confortabile şi serviciile divine, pretenţios servite! Zâmbesc iar, privind de data asta spre „amvonul“ meu cu ţânţari. „Biserica“ în care cânt prin întuneric. Simt aerul greu şi uscat din camera care nu m-a lăsat să dorm nici noaptea trecută. Totuşi… „ce frumoase sunt picioarele“ mele acum, aici, fie ele şi înţepate de ţânţari, când ştiu că am venit să vestesc Pacea, Libertatea, Mântuirea indienilor! Azi, să fie oare vremea ta, când să-ţi priveşti picioarele şi amvonul de unde predici?

Lidia Muraru

Jurnal din India

28

Viaţa ta, o predică
Cea mai eficientă predică este cea pe care o trăieşti“, sunt cuvintele care mi-au rămas în minte ca un ecou toată ziua. De dimineaţa luasem parte la o oră specială de rugăciune cu participanţii la conferinţa adresată celor care se ocupă de înfiinţarea de noi biserici. Mesajul unuia dintre americanii care au conferenţiat mi-a reamintit maxima: „Faptele tale vorbesc mai tare decât vorbele tale.“ Noi predicăm zilnic Evanghelia. Nu există „TĂCERE“ în viaţa de creştin. Predicăm zilnic acolo unde suntem. Se spune: „creştinismul este ca râia“, se ia, se prinde de cel de lângă tine. Sau măcar trebuie să-l facă să se „scarpine“. E după-amiaza. Oamenii, obosiţi de soarele prea arzător la ora aceasta, îşi caută adăpost la umbră, servindu-şi ceaiul fierbinte. Eu, împreună cu Mariana am plecat la bancă să schimbăm 200$. E întotdeauna un chin să circuli cu oto-riksha pe străzile Patnei. Praful, căldura, zgomotul asurzitor al străzii, ţipetele, neîntemeiate de cele mai multe ori, sunt consumatori fideli ai energiilor personale. După aproape jumătate de oră, deloc confortabilă, clădirea instituţiei ne înviorează puţin cu unda de răcoare din interior. Totuşi, mizeria este la ea acasă. Pereţii sunt scuipaţi cu tutun mestecat, un obicei specific indienilor. Urmele roşii-sângerii, rămase ca „zugrăveala“ pe pereţi, te determină să te grăbeşti, ferindu-ţi privirile cât poţi de mult. La biroul de schimb valutar, aceleaşi formalităţi: paşaportul, viza, data expirării, datele personale, adresa din România, adresa locală şi întrebări în plus, toate fără grabă şi plictisitor, chiar cu atâta aşteptare. În sfârşit, mi se dă tăbliţa cu numărul care urmează să-l predau cu un etaj mai jos, de unde urmează să ridic banii. Cobor scările îndreptându-mă spre biroul indicat. Nimeni. Casierul este plecat să mănânce, îmi explică un om de serviciu, ducându-şi mâna repetat la gură, gesticulând să mă convingă că este la masă. Nu ne rămâne decât să aşteptăm. Casierul s-a aşezat fără gând de scuze pentru întârziere. Mai întâi şi-a deschis vasul din plastic să-şi clătească gura înaintea noastră, bând leneş, repetat, apa tulburie. După cel din faţa mea care aştepta la rând, dau şi eu tăbliţa cu numărul cerut. O ştampilă, pusă cu zgomotul unui pocnet de ciocan, îmi dă dreptul să-mi iau banii, număraţi de către persoana aşteptată. Îmi arată o foaie pe care era scrisă suma de 14.355Rs. Îmi întinde bancnotele legate, specificând suma. Ceva nu e in regulă. Mi s-a dat mai mult decât calculasem. Nelămurită, cer să văd foaia cu datele scrise. Citesc 300$… Descumpănită, am luat banii îndreptândumă spre uşa de ieşire. Mariana mă urmează bucuroasă că-n sfârşit s-a terminat aşteptarea, ţinând să-mi facă remarca: — Ai avut trei sute de dolari. Am văzut că i-a numărat de două ori. Acum sunt şi mai confuză. Totuşi ştiam bancnotele, câte şi ce valoare au avut fiecare. Recalculez. Nu, nu putea fi atât! Trebuie să fie o greşeală. După minute de cumpănă, în timp ce căutam în zadar un internet deschis, decid să ne întoarcem la bancă. Obiceiul celui care completează formularele este să fixeze banii primiţi în colţul superior al paginii pe care sunt notate seria şi numărul fiecărei bancnote. Ajunse în faţa omului cunoscut, acesta ne priveşte suspicios. Mă grăbesc să-i explic: — Vreau să văd banii pe care vi i-am dat.

Lidia Muraru

Jurnal din India

29

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă răstit, în timp ce se apleca peste teancul de hârtii, răsfoindu-le să-mi caute formularul. — Cred că s-a făcut o greşeală… Următorul este al meu, îl ajut recunoscând paginile completate cu puţin timp înainte. În colţul de sus, aşa cum mă aşteptam, erau banii prinşi cu o clemă. I-am numărat împreună, răsfirând cele şapte bancnote pe birou; două de 50$ şi cinci de 20$. Cel din faţa noastră îşi dă seama de greşeala făcută. — Oooooo! îl aud, oftând sub ochii celor care se adunaseră gură-cască să vadă ce se întâmplă. Unii cer explicaţii. Înţeleg situaţia deloc plăcută a celui care se simţea vinovat şi, vrând să-i salvez stângăcia, îl ajut: — Cred că este cel mai bine să vă mai dau o sută de dolari. Aşa nu ar trebui să corectaţi atâtea cifre. Omul privea neputincios peste pagini. — Dar, îmi pare rău, nu mai avem la noi dolari. În fine, am ales soluţia să mă întorc acasă după cei 100$, lăsându-i în schimb banii primiţi în plus. Un drum de întoarcere şi reîntoarcere în aceleaşi condiţii. Miam anulat întâlnirea pentru conferinţă, dar ştiam că fac ceea ce trebuie să fac. Se merita, la gândul că voi avea posibilitatea să mă laud cu Dumnezeul meu. M-am rugat aproape tot drumul pentru cel ce greşise. „Doamne, fă ca acest om să Te cunoască pe Tine. Să creadă în ceea ce faci Tu.“ Cu jumătate de oră înaintea închiderii, în timp ce personalul unităţii pleca de la schimbul de dimineaţa, am intrat în acelaşi birou, gâfâind după graba şi căldura prea mare pentru mine. Eram aşteptată, dar se pare că nu era nici o grabă pentru cel care mă privea zâmbind de data asta. — Vă rog să luaţi loc. Mi-a arătat amabil un scaun confortabil. Cineva mi-a adus o ceaşcă cu ceai. Cel din faţa mea şi-a tras scaunul mai aproape, privindu-mă insistent. Nu înceta să-mi mulţumească. Trebuie să recunosc că nu mă simt în largul meu în astfel de situaţii, dar trebuia să fac faţă. Aveam prilejul nimerit pentru altceva. — Isus este Dumnezeul meu. El m-a învăţat să fiu onestă. Să fiu corectă este o datorie. Eu nu am făcut altceva decât ceea ce trebuia să fac. Au fost momente când acest om m-a ascultat cu interes. Şi, la urma urmei, trebuia s-o facă. Poate în alte condiţii s-ar fi ridicat împotriva mea. Avea libertatea s-o facă. Mărturiseam un Dumnezeu al creştinilor. Mi-a dat adresa insistând să-l contactez dacă am vreo problemă cât voi fi in Patna. Numele lui este Amit. Rugaţi-vă împreună cu mine ca sămânţa sădită să crească şi să aducă rod. Azi este timpul tău să predici cu viaţa ta. Faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele. Fă în aşa fel încât ceea ce faci să arate spre Dumnezeul tău.

Lidia Muraru

Jurnal din India

30

Dor de cer
Mi-e dor de cer de parcă aş muri, Mai bine decât să amân plecarea, Să-mi simt piciorul dezlegat de zi, De anii ce-mi ascund chemarea. Mi-e dor să plec de parcă n-aş mai fi Printre mizerii, spini şi ghimpi în cale. Chiar rănile demult le ştiu iubi, Şi-a le uita la gândul că pleca-voi. Mi-e dor, atât mai ştiu, mai văd, Atât mai pot să duc în ceasul nopţii Şi aş pleca învins de clipa morţii, Dar parcă totuşi, aş mai sta. Să-mi scutur praful de pe talpa roasă, Să-mi dau şi gândul ce-l mai port Să uit şi râsul şi necazul Şi-apoi, spre veci, s-o iau din loc. Mi-e dor de cer şi între noi o vorbă Să fie spusă ca un secret uitat: Aş mai muri de şapte ori în viaţă, CREDINŢĂ s-am, cerul mi-a fost dat. Lidia Muraru