Povestea lui Harap – Alb de Ion Creangă -demonstraţie basm cult 1) Introducere Încadrat de către G.

Călinescu în triada „ Marilor prozatori ”, alături de I. L. Caragiale şi Ioan Slavici, Ion Creangă este „ expresia monumentală ” a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, [... ] surprins într-un moment de genială expansiune. ” ( „ Ion Creangă. Viaţa şi opera ” ). I. Creangă s-a remarcat ca un clasic al literaturii române, scriitorul aderând la principiile realismului estetic. Criticul român jalona, în lucrarea menţionată mai sus, profilul spiritual al primului nostru „ povestitor de tip rabelais – ian ”, în opera căruia credinţele, datinile, eresurile, limba, poezia şi filozofia populară apar într-o sinteză savant elaborată. Basmele lui I. Creangă s-au evidenţiat în literatura română prin originalitatea stilului, specific scriitorului din Humuleşti, prin autohtonizarea şi localizarea fantasticului, dar şi prin bogăţia paremiologică (ştiinţa populară) şi jovialitatea enormă a discursului literar. „ Povestirile ” lui Creangă au fost înglobate unui material literar vast, ceea ce a pus problema clasificării lui. Basmele sale nu sunt conservatoare, ci dimpotrivă, sunt complet inovatoare, putând fi clasificate astfel : „ Ciclul lui Păcală şi al prostiei omeneşti ” ; „ poveşti religioase ” ( „ Dănilă Prepeleac ”, „ Ivan Turbincă ” ) ; „ fabule animale ” ( „ Capra cu trei iezi ”, „ Punguţa cu doi bani ” ) şi „ poveşti fantastice ” ( „ Soacra cu trei nurori ”, „ Povestea porcului ”, „ Povestea lui Harap – Alb ” ). Se observă că operele de inspiraţie folclorică apar la Creangă cu termenul de „ poveşti ” şi nu de „ basme ”. Originar din limba slavă, termenul de „ basm ” apare în literatura română veche ( secolul al XVII - lea), cu forma „ basne ”, dar este pus în circulaţie abia în secolul al XIX – lea de intelectuali ca Nicolae Filimon şi Petre Ispirescu, în calitate de culegători şi editori de folclor. Acesta denumeşte o creaţie care implică plăsmuirea şi născocirea faptelor şi a personajelor, valorificând categorii ale fantasticului, precum supranaturalul şi miraculosul. În paralel, însă, circulă şi termenul de „ poveste ”, folosit şi de scriitor, ce implică existenţa unei creaţii literare, care cade sub incidenţa verosimilului, fantasticul fiind atenuat. Acest fapt justifică, parţial, umanizarea fantasticului şi intruziunea realului în cadrul miraculosului din opera lui Creangă. Basmul este o specie narativă amplă a genului epic popular sau cult, în care se narează întâmplări fabuloase, iar acţiunea este supusă unui tipar convenţional, având ca protagonişti personaje simbolice, diferenţiate în doua categorii ce reprezintă Binele şi Răul. Basmul are o finalitate etică, postulând victoria Binelui asupra Răului, ceea ce implică existenţa unor eroi înzestraţi cu atribute fizice şi morale ideale care să contureze modele, arhetipuri comportamentale. Publicat în revista „ Convorbiri literare ” ( 1 august 1877), opera „ Povestea lui Harap – Alb ” de Ion Creangă se încadrează basmului cult, de factură folclorică, fiind o monografie a satului moldovenesc, realizată prin hiperbolizare şi prin transfigurarea artistică în scriere. 2) Cuprins Fiind un basm de inspiraţie folclorică, „ Povestea lui Harap – Alb ” valorifică atât elemente tradiţionale ale basmului popular, cât şi elemente noi, originale, specifice stilului inconfundabil al lui I. Creangă. Asemenea basmului popular, „ Povestea lui Harap – Alb ” dezvoltă tema confruntării dintre forţele Binelui şi ale Răului, conflict finalizat cu victoria Binelui şi cu răsplata eroului. La nivelul personajelor, se indentifică antiteza dintre personajele negative şi cele pozitive. De asemenea, personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii, ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin comportament şi limbaj. Denumite „ fiinţe de hârtie ” de către Roland Borthes, personajele basmului se pot clasifica în şapte tipuri, conform taxonomiei pe care a realizat-o Vladimir Propp ( „ Morfologia basmului ”) : „ Eroul ” ( Harap – Alb va evolua de-a lungul operei de la statutul de anti – erou la cel de erou, prin călătoria iniţatică ), „ Răufăcătorul ” ( antagonistul – Spânul, dar şi Împăratul Roş ), „ Trimiţătorul ” ( craiul – tatăl lui Harap – Alb, dar şi Spânul ), „ Ajutorul ” ( personajele adjuvante – calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, cei cinci giganţi ), „ Donatorul ” ( Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor ), „ Personajul căutat ” ( fata împăratului Roş ) şi „ Falsul erou ” ( fraţii mezinului şi Spânul ). Tiparul narativ al basmului cult este preluat din eposul popular, construcţia subiectului fiind una stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte cu stricteţe un tipar consacrat, în patru secvenţe, inegale ca lungime şi consistenţă, dar la fel de importante. „ Povestea lui Harap – Alb ” începe printr-o situaţie de echilibru ( un crai care avea trei feciori trăia liniştit la curtea sa), pe care o perturbă cererea Împăratului – Verde, fratele craiului, din dorinţa de a avea ca moştenitor la tron pe unul dintre nepoţii săi ( starea de dezechilibru este generată de lipsa moştenitorilor ). Ulterior, se desfăşoară o acţiune de restabilire a echilibrului : fiul cel mic pleacă spre unchiul său, fiind supus unor probe iniţiatice, care îl vor pregăti pentru statutul de împărat. Starea finală de echilibru presupune şi răsplata eroului, prin învestitură regală – Harap – Alb devine împărat – şi prin nuntire – tânărul se căsătoreşte cu fata împăratului Roş.

Formula finală este cu totul originală. ca în basmul popular. care devine un „ Humuleşti idealizat ”. pe care V. cine are bani bea si mănâncă. surprins în evoluţie. stabile ale basmului. şi merg două. cea de-a treia poruncă a Spânului – aducerea fetei – presupune alte trei încercări la care îl va supune împăratul Roş ( casa de fier. motivul nunţii împărăteşti. Originalitatea basmului cult rezidă şi în caracterul complex al personajului principal ( sumar conturat în basmul popular ). naivitate şi slăbiciune. El observă că acţiunile personajelor sunt aproximativ aceleaşi mereu. care nu mai sunt previzibile. independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte ” ( „ Morfologia basmului ”). într-un text narativ mai complicat decât al basmelor populare. păzirea şi aducerea apei vii si a celei moarte ). În „ Povestea lui Harap – Alb ” se observă principiul triplicării la nivelul probelor iniţatic. prin utilizarea procedeului de triplicare. În incipitul basmului. demonstrând valoarea incontestabilă a operei lui I. constituind o tărăgănare tactică şi o gradaţie ascendentă ( climax ) a tensiunii şi a suspansului. „ Demascarea ” – Spânul este demascat de către fata împăratului Roş. putând fi încadrate într-un tipar repetabil. basmul lui Creangă se bazează pe supralicitarea triplicării. dar şi cele trei probe la care îl supune fata împăratului Roş ( identificarea. care nu mai reprezintă idealul de virtute şi curaj. Propp ) reprezintă modalitatea de construire a subiectului pe principiul cifrei trei. dar şi localizarea geografică a universului basmic. La nivel compoziţional. Astfel. deoarece un basm atât de amplu necesită avertismente repetate care să anunţe continuarea firului poveştii. Basmul surprinde evoluţia lui Harap – Alb. statutul tânărului este schimbat. Creangă este autohtonizarea fantasticului. ci sunt originale. Formula definitorie pentru creaţia basmică la I. întâlnite adesea şi în basmul popular. acesta fiind supus prin vicleşug. autorul folosind formule narative inovatoare. Motivele narative specifice sunt : motivul împăratului fără urmaş la tron. iară cine nu. acesta fiind novicele aflat pe calea iniţierii. care atestă caracterul „ Bildungsroman ” sau de „ basm al fiinţei ”. „ Interdicţia ” – proba trecerii podului ( i se interzice tânărului. în tradiţia românească. Iar pe la noi. Autorul porneşte de la modelul popular. armele. Propp va numi aceste acţiuni – „ funcţii ” – „ Funcţiile personajelor constituie elemente fixe. sub forma sfatului părintesc. „ Prima funcţie a donatorului ” – apariţia Sfintei Duminici care îl supune pe tânăr la proba milosteniei. naratorul îşi domină mai bine materialul. se uită şi rabdă ”. „ triplicarea ” ( V. separarea macului de nisip ). Singura calitate basmic-populară pe care nu o recuperează eroul lui Creangă este curajul. Spre exemplu. fiind particularizată prin nota de umor şi prin reflecţia asupra realităţii sociale. Textura narativă a basmului „ Povestea lui Harap – Alb ” este complexă. dozând efectele fiecărei secvenţe în drumul spre maturizare al personajului principal. „ Deplasarea spaţială ” între două împărăţii. Harap – Alb dobândeşte treptat calităţi importante precum altruismul. pentru ca apoi să le perpetueze ca atitudine în viaţă. iar tânărul capătă statutul de slugă – Harap – Alb. Propp le pune în lumină pentru a evidenţia stereotipia basmului universal în general. „ Sosirea incognito ” – Spânul uzurpează identitatea feciorului de crai. „ Înzestrarea cu unelte şi instrumente magice ” ( hainele. apelează la formula consacrată ( „ Amu cică a fost odată ”). „ Iscodirea ” – Spânul doreşte să afle scopul călătoriei fiului de crai. Se poate afirma că Harap – Alb este un personaj atipic. Creangă se remarcă printr-o reţea complexă de fire epice. calul năzdrăvan). ospăţul pantagruelic. „ Pretenţiile neîntemeiate ” ale falsului erou ( Spânul ). „ Încercările grele ” – probele la care va fi supus Harap – Alb de către Spân şi de Împăratul Roş. cât şi defecte. dar o personalizează prin regionalismul „ cică ” şi prin suprimarea clişeului „ A fost odată ca niciodată ”. În basmul lui Creangă se manifestă o serie dintre „ funcţiile ” identificate de formalistul rus : „ Absenţa ” – fiul de crai este nevoit să plece de acasă. Din punct de vedere narativ. Forster). Formulele mediane „ Şi merg ei o zi. milostenia şi inţelepciunea. „ căsătoria ” – eroul se căsătoreşte şi este înscăunat împărat. deoarece reuneşte. Basmul lui Creangă este constituit pe baza clişeelor compoziţionale. că cuvântul din poveste. să se ferească de omul spân şi de omul roş ). „ Pedeapsa ” – Răufăcătorul este ucis de calul năzdrăvan. şi merg patruzeci si nouă ”. omul trebuie să îşi descopere calităţile. Element auxiliar în structurarea basmului. motivul calului năzdrăvan. „ Vicleşugul ” – răufăcătorul îşi înşală victima. ceea ce accentuează faptul că. deoarece se complace în statutul de slugă a Spânului. nesupunere. „ Încălcarea ” – răufăcătorul îndeamnă la incălcarea interdicţiei. „ Dumnezeu să ne ţie. „ Transfigurarea ” – moartea şi învierea ritualică a eroului. presupunând amplificarea subtanţei basmului. printr-un scenariu narativ ce presupune trei tipuri de călătorii: călătoria iniţiatică. Personajul principal funcţionează chiar pe modelul antieroului. atât calităţi. motivul motivul călătoriei şi al probelor iniţiatice. Originalitatea . acestea fiind sporite de-a lungul desfăşurării acţiunii. motivul podului. cine se duce acolo be si mănâncă. înainte mult mai este ” sunt menite să întreţină atenţia cititorului şi au un rol clar în delimitarea secvenţelor narative. care menţin interesul lectorului. Prin urmare. Aceste forme de schematism şi repetabilitatea duc la constituirea unei adevărate poetici a basmului. reactualizează teme şi motive de circulaţie universală. motivul superiorităţii mezinului. proiectat într-o lume fabuloasă. complet diferită de lumea ideală a basmului : „ Şi a ţinut veselia ani întregi.În cadrul basmului „ Povestea lui Harap – Alb ” se identifică episoade esenţiale ale lumii – basm. Deşi iniţial tânărul dă dovadă de aroganţă. derulându-se pe motive tipice. În viziunea lui Creangă. care proiecta eposul în timp fabulos. fiind un personaj rotund ( R. Singurele calităţi native ale lui Harap – Alb sunt sunt onestitatea şi respectul filial. Creangă. Itinerariul parcurs de protagonist pentru a se maturiza este valorificat original. călătoria de verificare şi călătoria de înapoiere. „ şi mai merge el cât mai merge ”. motivul pactului faustic. triplicarea dobândeşte o funcţie estetică. basmul cult al lui I. spre deosebire de un Făt – Frumos obişnuit. şi acum mai ţine încă. „ Soluţia ” – încercările sunt trecute cu succes. moralitatea este esenţială şi nu forţa fizică. dar le organizează conform propriei viziuni. Spre deosebire de basmul popular.

naratorul auctorial. textul lui Creangă axându-se pe bogăţia şi înţelepciunea populară (paremiologie). care joacă într-un „teatrum mundi”. localizând fabulosul.. deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. ca şi comicul de limbaj.. când aş avea eu o slugă ca aceasta. „Nu-i după cum gândeşte omul ci îi după cum vrea Domnul”. Acestea devin caractere. fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă. prin umorul debordant. ca în teatru: se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele. Caragiale. nu i-aş trece pe dinainte. iacătă-o-i.. de se târâiau aţele şi curgeau oghealele după dânşii. Astfel. dar şi versurile populare sau frezele ritmate („La plăcinte. Doamne. Absenţa satirei deosebeşte umorul lui Creangă de comicul lui I. dar unde mergeţi voi. Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid al povestirii. parcă era oastea lui Papuc…”) stă alături de comicul de caracter (portretul făcut împăratului Roş – „om pâclişit şi răutăcios la culme”. Umorul savuros al „zicerilor” lui Creangă este iscat prin jocuri de cuvinte şi enumerări hilare (caracterizarea lui Ochilă – „frate cu Orbilă. deşi personajele rămân arhetipuri constituite pe o dominantă etică. hai!. nepoate! Ia. în „Povestea lui Harap–Alb”. a expresiilor şi formulelor caracteristice comunicării orale şi stilului colocvial („vorba ceea”. apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. cal bătrân. a imprecaţiilor („Numai de nu i-ar muri mulţi înainte.scriiturii lui Creangă este demonstrată prin particularizarea tiparului narativ şi individualizarea personajelor din perspectiva unei viziuni subiective asupra lumii şi a unor opţiuni estetice. „Voinic tânăr.. cât şi cititorii: „ – Ei. „de voie de nevoie”. exclamaţii. Luminate împărate.pe vârful unui munte…”. îndeplineşte deseori rolul de observator (secvenţele descriptive de tip tablou sau portret alternând cu cele de observaţie morală şi de analiză psihologică a eroilor) şi pe cel reflector (prin inserţii de tip reflexiv care activează funcţia de interpretare).oral.”).”.. dar mai ales prin folosirea numeroaselor proverbe în cadrul basmului. „m-ai băgat în toate grozile morţii”. zice atunci Flămânzilă. Harap-Alb. dând personajelor individualitate psihologică. care în proza lui Creangă. ilustrând şi categorii psihice. Creangă „ umple schema universală a basmului cu imagini concrete ale vieţii ţărăneşti de odinioară. Umorul. Dialogul este foarte important. „încalte”. interogaţii. care face scrierile lui Creangă intraductibile. ceea ce va permite încadrarea personajului principal în tiparele modelului eroic consacrat în mentalitatea populară. Celelalte personaje ale basmului se constituie ca individualităţi fiind consideraţi nişte „ţărani travestiţi”. Comicul onomastic ( numele celor cinci tovarăşi ai lui Harap–Alb) este o modalitate importantă de caracterizare. „Ş-odată pornesc ei teleap-teleap-teleap. ce „intră buluc în ogradă … care mai de care mai chipas şi mai îmbrăca. „-Ei. „cât îi lumea şi pământul”. manifestând optimism şi crezând într-o „îndreptare” a defectelor umane. Scriitura poartă mărcile originalităţii autorului şi la nivelul actului de narare. Altă modalitate de realizare a oralităţii stilului este bogăţia paremiologică (proverbe şi zicători – „capul de-ar fi sănătos. / Să mă mier ce m-a găsit”. „frica păzeşte bostănăria”. „omul sfinţeşte locul”). hai. În discursul său. povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti. personajele înfăţişează anumite tipuri umane specifice spaţiului rural. râzi. L. Astfel.. Creangă restituie povestirea funcţiunii ei estetice primitive. zboară cu dânsul în înaltul cerului. etnică. Harap-Alb este tânărul care parcurge un drum al maturizării. itinerariu necesar pentru cristalizarea unei personalităţi. Prezenţa dialogului în basm susţine realizarea scenică a secvenţelor narative. ţărănească şi chiar humuleşteană ” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). văr primar cu . având o funcţie dublă. se opresc puţin”). „a-şi pune pofta în cui”). dacă vrei să rămâi fără cap!” Oralitatea se mai realizează.” Implicarea afectivă a naratorului este remarcată prin: folosirea dativului etic –„Şi odată mi ţi-l inşfacă cu dinţii de cap. având complexitate.”. Astfel. Oralitatea este modalitatea prin care se creează impresia de „spunere” a textului scris şi se realizează în cadrul operei prin diferite mijloace. măi! Că multe-ţi mai văd ochii! [. „Vorba ceea: Dă-mi . dar care sunt scuzate prin „terapia râsului”.regional. să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri. măi. „Ei. „ vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită” este însoţit de urările lui Gerilă care-i doreşte „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”). „-Parcă v-a ieşit un sfânt din gură. de asemenea. şi cum ajung în dreptul uşii. „a mâna porcii la jir”. a expresiilor onomatopeice („şi când să pună mâna pe dânsa. La aceste embleme inconfundabile ale limbajului său se adaugă jovialitatea prezentă prin valorificarea categoriilor umorului. hai! în zori de ziuă ajung la palat ”.. definind arta naraţiunii lui Creangă. Personajele construite de Creangă sunt individualizate prin comportament. moşule. zise atunci Flămânzilă. definit prin funcţia narativă şi cea de regie.] –Râzi tu.conferă originalitate limbajului. Naraţiunea la persoana a III-a (heterodiegetică) este realizată de un narator omniscient. comicul de situaţie (cearta dintre „uriaşi” din casa de aramă sau apariţia la curtea Împăratului Roş a cetei lui Harap–Alb. prin folosirea formelor neliterare. care este de a se adresa nu unor cititori. prin atitudine. dar nu şi obiectiv. „pripor”. interjecţii./Înainte/Şi la război/Înapoi”.Măi Păsărilă. Măi. hai. cu tipurile ei morale. jovialitatea şi oralitatea povestirii particularizează stilul şi talentul prozatorului. „a se chiurchiului”.. Acesta este motivul pentru care Jean Bouticre afirma despre stilul scriiturii lui Creangă că alcătuieşte „o colecţie ce nu are echivalent la nici un alt povestitor european”. ia!”.”şi. gestică sau mimică. apoi? Lasă-te în sama lor. „spectatori” ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte persoanje./Greu se-ngăduie la drum!”). zbrr!. ce mai zici? -Ce să zic. care diferă de al naratorului anonim prin specificul termenilor şi al modului de exprimare: „Prin astfel de mijloace. ci unui auditoriu capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu” (Tudor Vianu – „Arta prozatorilor români”). că belele curg gârlă”. reprezentanţi ai unor trăsături morale sau spirituale şi ai unor „păcate veniale” (care nu pot fi scuzate) (G. prin oralitatea stilului. dar şi prin utilizarea regionalismelor lexicale sau fonetice („oleacă”. Registrele stilistice -popular. ce n-am avut.”.Călinescu) ale omului. prin limbaj şi psihologie. „. cu o realitate-social istorică şi psihologică determinată. „farmazoană”). fără descrieri suplimentare. este dat de verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”.

stilul ironic. Motivul morţii ritualice este marcat prin coborârea în fântână. însoţirea cu uriaşii fabuloşi – simbol al instinctelor şi aspiraţiilor umane hiperbolizate). Primele două probe le trece cu ajutorul Sf.. Finalul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative. „Stăpânu-tău ca stăpânu-tău. Prin regionalul „amu”. Desfăşurarea acţiunii are ca scop refacerea echilibrului iniţial şi presupune trecerea mai multor probe. ospăţul pantagruelic – Flămânzilă. albinele – simbol al solarităţii şi al dualităţii venin/dulceaţă. uciderea Spânului de către cal. toate toposurile tradiţionale. unde tânărul va primi o nouă identitate: Harap–Alb. loc al morţii şi al regenerării: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”. prin truism („una-i una şi două-s mai multe”). răsplătirea eroului – recuperarea identităţii şi motivul nunţii împărăteşti. în timp ce prim-planul este dominat de acţiunile personajelor sau de discursul personalizat al naratorului auctorial. accentuând prezenţa ludică a naratorului. Creangă. Astfel. care avea trei feciori …”. iar pielea ursului. Apariţia fetei Împăratului Roş presupune instituirea unei noi situaţii – intrigă. unde va fi condus de spân. care îl va însoţi pe cititor. Astfel. tautologie şi pleonasm („trăind şi nemurind”. aceasta fiind o probă a calităţilor războinice. reiterându-se motivul podului. necesare celui care aspiră la tronul împărătesc.Te-aş vârî în sân. Prin exprimarea mucalită. peste drum de Nimerilă”. aducerea pielii cerbului (cerbul cu nestemata în frunte – ispita frumuseţii ce poate ucide) şi aducerea fetei Împăratului Roş. Schimbarea numelui reprezintă începutul iniţierii spirituale. Fiul de crai trece această probă cu ajutorul calului. războaiele grele care despart cele două împărăţii şi care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor. conturând vocea narativă. Împăratul Verde. astfel survenind călătoria de verificare. care îndeplineşte rolul clasic al prezentării personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – Craiul. este complexă şi necesită mai multe ajutoare. Duminici). „trebuşoară”). totemul). Incipitul este urmat de formularea succintă a intrigii. declanşată de scrisoarea împăratului Verde. Deznodământul acţiunii însă. „ băuturică”. cu condiţia ca Binele să învingă”. deghizat în urs. nu coincide cu finalul operei. Aşadar. Harap–Alb reeditează mitul „Crengii de Aur”. Primele trei probe au drept cadru spaţiul familial al curţii crăieşti şi aduc mezinului (motivul superiorităţii mezinului ) dreptul de a porni spre împărăţia unchiului său: proba milosteniei (sfaturile Sf. care deplasează accentul de pe registrul fabulosului pe cel al „reprezentaţiilor” personajelor şi al ramei discursului. acesta fiind pus sub semnul improbabilităţii: „Amu cică”. dar nu încapi de urechi”. simbol ambivalent. totodată expoziţiunea are şi elemente de modernitate. alegerea armurii – opoziţia dintre aparenţă şi esenţă). moartea ritualică (uciderea şi învierea tânărului). Deşi calitatea aparţine mai mult ajutorului său (calul). . constituind „însăşi sinteza basmului românesc” (Pompiliu Constantinescu). Duminici. naratorul colportor. tocmind pe spân drept călăuză (motivul încălcării interdicţiei). Incipitul din basmul lui Creangă anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar. fata îl însoţeşte pe Harap–Alb la curtea Împăratului Verde. Setilă. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea – labirint. care marchează trecerea protagonistului în altă etapă: cea a maturităţii. supradimensionarea expoziţiunii. unde. care avea trei fii. Prin acest mecanism se instituie un model narativ modern. În structurile narative ale basmului cult „Povestea lui Harap–Alb” se regăsesc toate motivele şi temele diegesisului fabulos din folclor. proba curajului (înfruntarea ursului – deghizarea tatălui). care implică mai multe etape: idila dintre Harap–Alb şi fata de împărat. eroul fiind răsplătit prin investitura regală şi prin nuntirea sacră. prin asocieri neobişnuite de cuvinte oximoronice („Tare-mi eşti drag!. ca o particularitate a incipitului din basmul lui I. Cele trei întâlniri cu Spânul (care se travesteşte) îl determină pe mezin să încalce sfatul părintesc. ulterior survenind călătoria explorativă şi iniţiatică.Chiorilă. dezvăluirea adevărului despre spân ( punctul culminant al acţiunii).. Prin definiţie. păzirea fetei (Ochilă. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens: „ trecerea primejdioasă de la un mod de existenţă la altul: […] de la imaturitate la maturitate” (M. Prin anihilarea Ursului şi a Cerbului. nepot de soră cu Pândilă. Proba labirintului duce la schimbarea statutului protagonistului. formulele iniţiale au rolul de a introduce cititorul în lumea basmului. asta-i deosebit de başca”). aluziv şi echivoc.întrecerea dintre cal şi turturică (dublul magic al eroilor). care nu au insă relief stilistic. probele de la curtea împăratului Roş (casa de aramă încinsă – Gerilă. Ajunşi la curtea Împăratului Verde. Călătoria spre Împăratul Roş implică supunerea personajului la o nouă suită de probe: altruismul şi prietenia (furnicile – simbol al vredniciei şi al modestiei. ce ţ-a face el. deznodământul este unul tipic pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai. Spânul îl supune pe Harap–Alb la trei probe: aducerea „sălăţilor” din Grădina Ursului (ursul simbolizând clasa războinicilor. naratorul aduce în prezentul lectorului lumea atemporală a basmului. Păsări – Lăţi – Lungilă). odată cu formula din incipit se instaurează convenţia conform căreia „totul este posibil în basm. iar a treia probă presupune o altă etapă a iniţierii. fiind schiţate într-un plan secund. scriitura lui Creangă se adaugă celorlalte elemente de originalitate ale „Poveştii lui Harap–Alb”. Aceste probe fiind depăşite. hrana fizică (salata) şi spirituală. care avea trei fiice. astfel survenind călătoria de înapoiere (sau recunoaştere). aruncând asupra lor o umbră de îndoială. alegerea macului de nisip – furnicile). „drag ca sarea-n ochi”). „îl invită” pe cititor să pună sub semnul ludicului „lumea pe dos” prezentată. încă de la începutul basmului. preluând de la învinşi atributele războinicului şi ale privilegiului eternităţii. prin exagerare comică sau prin diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”. iar prin cuvântul „ cică” sugerează că nu a fost martor direct la evenimentele povestite. ghicirea fetei (crăiasa albinelor). din sat de la Chitilă. umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipice: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu. considerată a fi „descensus ad inferos”. care doreşte ca moştenitor la tronul său pe „ cel mai vrednic dintre nepoţii” săi. iar fata Împăratului Roş impune o ultimă probă . curajul perechii este testat mai întâi de crai. incipitul basmului elimină schematismul enunţiativ specific modelului popular. proba hărniciei (hrănirea calului. Este de remarcat. Eliade). interpretând şi comentând evenimentele.

detaliul psihologic semnificativ şi incertitudinile lăuntrice. ci un drum spiritual. iar cine nu. funcţional. Harap–Alb descoperă o valoare existenţială importantă. fără bani în buzunariu. Duminică. la cea de sacru. pe parcursul căruia tânărul este supus unui adevărat test de maturitate şi abilitate. chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”. în plină formare. Finalul. Sacralitatea acestui personaj este relevată în momentul în care aceasta dispare „învăluită într-un hobot alb”. un umor amar şi ascunde o obsesie ancestrală: procurarea hranei. pentru că ştia acum ce e necazul”). neştiind puterea ascunsă a acestora (incapabil încă să distingă diferenţa dintre aparenţă şi esenţă). Personajele basmului lui Creangă sunt individualizate. Asemenea oricărui erou al basmelor populare. iar cuvântul „alb” sugerează un suflet în care încă nu s-au scris semnele sacerdotale ale iniţierii. reuşind să nu trezească suspiciuni asupra adevăratei sale identităţi. Onomastica protagonistului este foarte importantă – numele său devine şi titlu al basmului – construit pe o structură oximoronică. fie prin surprinderea mişcărilor sufleteşti ale personajelor. Călinescu îl asemăna unui flăcău din mediul rural datorită comportamentului şi mentalităţii sale. simbol al opoziţiei dintre aparenţă şi esenţă. care alterează starea miraculoasă a lumii pe care naratorul a făcut-o cunoscută „sub ochii” cititorului. se uită şi rabdă. Eroii din „Povestea lui Harap–Alb” sunt polarizaţi. caracteristică a stilului de excepţie a lui Ion Creangă (eroii lui Creangă „se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte” – G. ironic sau meditativ situaţii. şi acum mai ţine încă. rob. marcat oral şi regional. neînsemnată. gesturile şi mimica. concentrează întregul şi aparţine naratorului omniscient. Harap–Alb este un personaj „tridimensional” (Booth) deoarece iese din tiparul clasic al eroului de basm şi surprinde lectorul atunci când demonstrează aroganţă şi neîncredere faţă de Sf. în faze esoterice: inteligenţă.crăiese şi-mpăraţi. Veselie mare între toţi era. gestul căpătând valoare simbolică: generozitatea fiului de crai face posibilă comunicarea dintre sacru şi profan. Tânărul îşi însuşeşte excelent condiţia de slugă umilă. Sf. iar tânărul fascinat de vorbele acesteia îi oferă un ban. bătrâna e gârbovă. atitudini ale eroilor (tehnica participării şi a detaşării faţă de evenimentele narate şi personajele prezentate). în schimb. Insula Sf. Arătându-i că poate vedea dincolo de aparenţe. creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate şi sintetizând ironic trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani întregi. bunătate. puternic ancorat în sfera umanului. suportând progresul iniţierii. un drum către centru. Harap–Alb devine un personaj de tip „personna”. G. onomastica tânărului se referă la faptul că statutul de împărat presupune acordul armonios dintre condiţia umilă (harap) şi cea nobilă (alb). Harap–Alb este un personaj real. Caracterizarea directă se realizează prin comentariile naratorului. înţelepciune. finalizat prin victoria forţelor binelui. Modalităţile indirecte de caracterizare sunt diverse: faptele eroilor sunt dublate de notaţii privind reacţia definitorie. lovindu-l din cauza aspectului său exterior jalnic. care se dovedeşte a fi un itinerariu anevoios. un drum de la starea de profan. oameni în samă băgaţi. Bătrâna are un limbaj predicator. aceea că puterea milostiveniei şi bunătatea ajută omul să reuşească în viaţă. Totuşi calităţile îi sunt relevate treptat. iar călătoria pe care o întreprinde acesta este un act iniţiatic: „ drumul lui Harap–Alb nu este un drum fizic. Duminică poate fi considerată „pedagogul bun”. milostenie. locuieşte pe o insulă izolată de lume. neputincioasă. identificată cu cercul imobil în jurul căruia se înfăşoară ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor” (Vasile Lovinescu). . Harap–Alb este un „personaj rotund” (Forster). bătrâna îi oferă crăişorului un cod. de umilinţă şi măreţie”. cine are bani bea şi mănâncă. un spaţiu sacru în care eroul este dus de cal. sau când râde de aspectul fizic al celor cinci giganţi. acestea fiind exponente ale fantasticului autohtonizat. Revenirea la realitate se face brusc. cel ce poartă o mască. ş-un păcat de povestariu. deoarece nu deţine nici o calitate supranaturală. fiind dominat de puterea nocivă a banului. fiind personaj adjuvant şi donator. universul cotidian este diferit de cel al basmului. Psihologia eroilor se dezvăluie. cine se duce acolo be şi mănâncă. deşi esenţa ei e ascunsă în cea mai de jos ipostază a condiţiei umane. pe criterii etice (Bine/Rău) şi estetice (Urât/Frumos) şi evidenţiază eternul conflict dintre Bine şi Rău. prin caracterizarea făcută de alte personaje sau prin autodefinire (autocaracterizare). deoarece prezintă procesul de formare a tânărului. Dincolo de ţesătura narativă şi de construcţia subiectului. Sau. prin care tânărul va învăţa că izbânda se datorează asumării sensului milei creştine („Fii tu încredinţat că nu eu. fie prin vocea eului narator care comentează volubil. sfânt (echivalentă alegoric în basm cu cea de împărat)” (Andrei Oişteanu). mai ales prin construcţia personajelor şi prin originalitatea discursului. Procedeele de caracterizare a personajelor din basmul lui Creangă sunt complexe. geografic. ca şi discursul naratorului. neştiutoare. ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută!”) şi cunoaşterii pe care o aduce experienţa („când vei ajunge şi tu odată mare şi tare […] vei crede celor asupriţi şi necăjiţi. Din momentul întâlnirii cu Spânul. de perfecţionare şi purificare. înălţându-se spre cer. peripeţii. care face legătura dintre timpul basmului şi timpul cititorului. care „poate simboliza manifestarea Creaţiei”. Tânărul nu este doar fiul de crai şi mezinul mai înzestrat decât ceilalţi fraţi. Duminici este de fapt o Insulă a Soarelui. În aparenţă. basmul cult se diferenţiază de eposul popular. Basmul „Povestea lui Harap–Alb” este considerat un veritabil Bildungsroman fabulos. atunci când dispreţuieşte calul. În cadrul mirific al insulei. un drum de iniţiere. fidelitate şi sociabilitate. Călinescu). altfel spus. ilustrează un registru stilistic popular. Celelalte personaje ale basmului (personajele adjuvante) nu fac decât sa-l ajute pe erou să parcurgă drumul iniţiatic. Iar pe la noi. pozitiv şi eponim. reprezentat prin probele simbolice. „Hobotul alb” trimite la vălul mayei. ci reprezintă un personaj complex. o mare iniţiată ce se remarcă prin „alternanţa de strălucire şi stingere.” Formula finală dobândeşte astfel. a resorturilor psihice. a devenirii interioare şi spirituale. ca şi în basmul popular. Limbajul are şi el un rol important în caracterizarea personajelor – „ vorbirea” eroilor din basm. bazat pe un sistem de aluzii. Sf. dar în esenţă ea este „Bătrâna Timpurilor. Harap–Alb este personaj principal. numele personajului reprezentând simbolul cromaticii opuse: cuvântul „harap” înseamnă slugă. şi nu unul fabulos.

ci prin virtuţile pe care le dezvoltă bunătatea.Calul. care presupune îndeplinirea ritualurilor de purificare şi iniţiere. fata dezvăluie identitatea lui Harap–Alb. personificând Diavolul. fiind „pedagogul rezervat”. care este rezultatul unei moşteniri seculare. prin uciderea Spânului. Entitate angelică. După ce îl readuce la viaţă. tratându-l cu duritate pe tânărul Harap–Alb. autohton. trezeşte energii latente. druidesă. Cei cinci năzdrăvani se înscriu în sfera umanului reprezentând un portret grotesc. „o schimonositură de om”. calul deţine puteri supranaturale pe care le pune în slujba lui Harap–Alb devenind confesorul. aşadar. Spânul (asemănat Păzitorului Pragului) apare ca un personaj cu un important rol în formarea tânărului: „Pentru ca Harap–Alb să devină om. dar şi „mare farmazoană”. va fi metamorfozată prin iubirea pentru Harap–Alb. bunătate. umanizarea fantasticului. spirit invincibil şi simbol al forţei şi vitalităţii. Împăratul Roş va fi înfruntat de către protagonist. precum este cea a calului năzdrăvan. viclean ipocrit. Crud. Cele cinci apariţii bizare sunt descrise prin raportare la fiinţa umană: „o dihanie de om”. ÎNCHEIERE Ca toate basmele lui I. Iniţierea fiind finalizată. cruzimea. o imagine a lumii rurale. Tămaş nu par exagerate. având rolul iniţiatorului şi fiind „un rău necesar”. aceasta fiind un „modus vivendi”. al cruzimii şi al răzbunării. până când îi muri şi iar îi învia”). omul diabolic poartă semn pe chip. personificat. Ea îl respinge pe spân dezvăluind inversarea rolurilor şi îl acceptă pe Harap–Alb. Astfel. ce valorifică un vast cod etic dominat de respectarea regulilor. Personajele negative ale basmului sunt individualizate prin faptul că nu deţin puteri supranaturale precum zmeii din basmele populare: antagoniştii – Împăratul Roş şi Spânul. prin nuntirea sacră. Personaj himeric. propuse de G. omul Spân şi omul Roş întruchipează răutatea. După metamorfoza care se face urmând un procedeu ritualic (proba jăratecului). care îl vor însoţi pe tânăr în călătoria spre Împăratul Roş. schimbându-şi regimul moral şi devenind un personaj pozitiv. cât şi cosmicul. Un astfel de exemplu sunt cei cinci giganţi fabuloşi. Călinescu: cheia realistă – prin care se identifică universul basmului şi personajele acestuia cu lumea satului humuleştean şi a ţăranilor joviali. umorul şi oralitatea limbajului. setea. fata are puterea de a se metamorfoza. în a cărui credinţă. Împăratul Roş este semnul răului de care îl avertizase tatăl să se ferească. Calul năzdrăvan este şi personaj psihopomp (realizează translaţia între lumea reală şi cea fabuloasă). Spânul. tămăduitoare. rolul final al acestuia fiind suprimarea Răului. fata îi oferă tânărului paloşul de mire şi împărat. cu tradiţiile şi credinţele ei şi cu psihologia umană specifică. care reînnoieşte. Având un puternic sentiment al dreptăţii. nunta reprezintă atingerea iluminării tânărului neiniţiat şi pătrunderea într-o altă etapă. altruism. Pentru a înţelege simbolistica basmului scris de Creangă. Fata Împăratului Roş este un alt personaj important pentru finalizarea procesului de iniţiere a protagonistului. Basmul lui Creangă deţine trăsături comune cu basmul popular. desăvârşită prin uniunea finală. stăpânind atât teluricul. moartea şi învierea („Şi atâta vreme să ai a mă sluji. Păsări–Lăţi–Lungilă – omul universal). Conform credinţelor populare. alături de ajutoarele pe care şi le-a câştigat prin milă. bazat pe solidaritate şi comunicare. prin nuntirea sacră. simbol sacerdotal al puterii. În aceste condiţii. reprezentări hiperbolice. „o namilă de om”. dar reprezintă şi un model de originalitate. Gerilă) sau cognitive (Ochilă – ochiul eternităţii. Creangă. prietenie şi înţelepciune. caricatural. interpretări esoterice precum ale lui V. este „pedagogul rău”. una cu mult . Ultimul este un personaj negativ. Deşi are la început atribute malefice. nu cu sabia. Fondul acesta ermetic al basmului este cel mai important. aceştia reducându-se la o trăsătură dominantă ce este îngroşată până la limita absurdului. reînvie. mincinos şi egoist. Personaj de excepţie. cheia hieroglifică sau ermetică – aceasta comportă un sens „abscons” al oricărui basm (uneori nici de scriitori intuit). Lovinescu sau M. calul e neputincios dar esenţele se ascund în forme degradante ale materiei. III. Acesta este ucis de spân. Factura cultă a „Poveştii lui Harap–Alb” rezidă în reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului. şi „Povestea lui Harap–Alb” ilustrează pe toată marginea schemei universale a basmului. simbolul vărsării de sânge. se pot avea în vedere cele trei chei de descifrare a mesajului unui basm. justiţiar. necesară iniţierii). fabuloase ale unor impulsuri fiziologice (foamea. Setilă. dar renaşte. Creangă. dar şi universal al basmului lui I. lăcomia. itinerariul protagonistului văzut ca o succesiune de katabasis şi anabasis reprezintă cheia succesului şi a împlinirii spirituale pentru erou. care în urma acestei întovărăşiri va învăţa că bunătatea este cheie reuşitei. aceasta relevând caracterul cult. putând fi accesat printr-o psihanaliză interioară ce presupune analiza tematicii de sorginte mitică. Spânul trebuie să fie rău” (Florin Ioniţă). perechea primordială se reuneşte pentru eternitate. cheia didactică – prin care se descoperă funcţia moralizatoare a basmului. prin caldă prietenie şi înţelegere frăţească. Identificarea calului din incipitul basmului ţine de metamorfoza sub semnul focului. care supervizează totul şi intervine numai când este necesar. dar şi condiţia eliberării de sub jurământul de asuprire. deoarece asigură translaţia protagonistului din lumea reală în cea fabuloasă. puternic şi frumos. individualizarea personajelor. frigul – Flămânzilă. „o arătare de om”. fata de împărat simbolizează absolutul uman şi frumuseţea supremă. ce relevă caracterul spiritual românesc. Acest personaj instituie condiţia de robie pentru Harap–Alb (prin coborârea în fântână – casa Profunzimii. incluzându-l şi pe fiul de crai. „o pocitanie de om” şi sunt epifanii (mărturisiri). viclenia. acesta fiind falsul erou din momentul în care fură identitatea fiului de crai. calul devine tânăr. hărnicie. sfătuitorul şi ajutorul fidel al tânărului. este un personaj adjuvant. fiind stropit cu apă vie şi apă moartă. În aparenţă. cel care trecuse de probele tatălui său. Toţi cinci formează parcă un întreg.

superioară celei anterioare. Prin urmare. În lucrarea lui M Tămaş – „Misterele lui Harap–Alb”. . cele care aparţin paradisului terestru (maturizare – „artă regală” – responsabilitatea conducerii unei împărăţii). de o complexitate nemaiîntâlnită. dar şi descifrarea „Marilor Mistere”. universul basmic fiinţând într-o geografie miraculoasă şi într-un discurs inconfundabil – toate puse sub egida originalităţii celui care este întruchiparea maximei autenticităţi a spiritualităţii neamului românesc. desăvârşirea lui Harap–Alb presupune descoperirea „Micilor Mistere”. lumea basmului creată de „povestariul” din Humuleşti stă sub semnul unei simbolistici de adâncime. cele care corespund Paradisului celest (cheia esoterică a basmului: desăvârşirea spirituală – descoperirea iubirii – uniunea sacralizatoare).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful