Universitatea din Bacău Facultatea de Litere Specializarea Studii Culturale şi Literare

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator ştiinţific Prof. Univ. Dr. Constantin Parascan

Candidat Carmen Jugaru

Bacău -2009-

Universitatea din Bacău Facultatea de Litere Specializarea Studii Culturale şi Literare

PORTRETE ETNICE ŞI INTERETNICE ÎN OPERA LUI REBREANU

Coordonator ştiinţific Prof. Univ. Dr. Constantin Parascan

Candidat Carmen Jugaru

Bacău -2009-

Cuprins
Cuprins........................................................................................................................3

CAPITOLUL 2 Portrete interetnice 2.1 Funcţiile portretului
Examinat în funcţie de natura relaţiilor cu realul, de raportul dintre autor şi model sau de natura sentimentelor care modelează imaginea, cercetat din perspectiva unităţii formale, a relaţiei dintre imagine şi model sau al locului pe care-l ocupă în construcţia epică, portretul literar este dezvăluit în toată complexitatea lui revelatorie. S. Angelescu distinge destul de convingător tiparele istorice ale portretului literar, plecând de la convingerea că acesta ,,concentrează şi fixează într-o imagine semnificativă modalitatea de asumare a condiţiei umane, implicată de o concepţie şi un tip de sensibilitate care exprimă epoca”.1
1

S. Angelescu, Portretului literar, Editura Univers, Bucureşti, 1985, p.32

Portretul dă posibilitatea descoperirii personajului, a reprezentării lui, permite cunoaşterea statutului său social, a convingerilor sale, aşadar portretul are o funcţie de informare. Funcţia de revelator (de dezvăluire) are în vedere fizionomia, ţinuta, poate dezvălui gândurile şi intenţiile secrete, pot indica defecte sau calităţi care anticipează ori explică o anumită evoluţie. Portretul poate să fie reprezentativ pentru o categorie socială, o trăsătură umană, o tipologie, de unde şi denumirea de funcţie simbolică. ,,A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât o sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile”2. Că de la simpla notaţie a unui fapt de viaţă autentic, la pagina literară propriu-zisă e un lung proces de decantare ideatică.

2.2 Armeanul
În nuvela Idilă de la ţară3 Rebreanu construieşte cu o deosebită măiestrie universul armenesc reprezentat de familia lui Sencovici ce îşi are sălaşul în Maieru, un sat ardelenesc, de altfel locul copilăriei autorului. Armeanul este omul bogat care îşi câştigă existenţa din comerţ, din prăvălia pe care o are în grijă şi care este ticsită cu tot felul de obiecte: ,,sticlă de lampă, lumânări ori oţet, ori cine ştie ce”.4 Prăvălia numită de către săteni şi ,,clubul” este un prilej de reuniune a intelectualilor satului, unde, ,,în fiecare seară, şi mai cu seamă iarna”, veneau: notarul Bărgăuanu, pădurarul Laar, David, feciorul cârciumarului, popa Grozea, dascălul Trofan şi alţii. Armeanul este şi cel care ştie toate câte se întâmplă, răspândeşte clienţilor veşti de prin sat iar aceştia le poartă mai departe ,,născocind câte un amănunt nou şi interesant”. Se
2

Liviu Rebreanu, Cred, în Amalgam. Opere, vol. 15, ediţie critică de Niculae Gheran, stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 162 3 Liviu Rebreanu, Răfuiala şi alte nuvele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983 4 Idem, p. 53

face simţit astfel şi universul satului cu modul specific de a concepe lumea, cu obiceiul de a cleveti, ,,gura satului” care ştie să scornească tot felul de picanterii pentru a stârni reacţii şi curiozităţi, de a face senzaţie, de a anima alte glasuri. Subiectele sunt, fireşte, luate din viaţa sătenilor, cum ar fi vestea că ,,vaca cea frumoasă a Boroiului a pierit azi-dimineaţă din senin” motiv pentru care ,,tot satul fierbe”, amănunte pe care le aflăm din spusele armeanului ce îl serveşte pe boierul venit să cumpere o sticlă de lampă. Prăvălia devine un spaţiu intim, un loc în care se ,,desfată” legendele scornite de săteni printre care se numără fireşte, şi Ion al Glanetaşului care ,,zice că ar fi pierit cu limba scoasă de-un cot”, expresie tipic populară, sau ,,Floarea Oanei care spune că de două zile dădea câte zece ocale de lapte amestecat cu sânge…” Răspândirea a tot felul de veşti este o strategie a lui Sencovici prin care el îşi adună clienţii. Boierul, dornic de a auzi şi alte păreri, intră şi în odaia alăturată în care intelectualii joacă domino sau cărţi. Rebreanu construieşte cu lux de amănunte portretul lui Sencovici, poreclit de către ţărani ,,Armeanul, fiindcă vorbeşte foarte stricat româneşte, iar copiii << Şchiopul>> fiindcă umblă în două cârje. Are o faţă neagră ca un arap, o chelie ca o lună plină şi o pereche de ochelari pe care toată ziua îi freacă şi îi curăţă cu un petic de flanelă gălbuie, şi care totuşi sunt veşnic unsuroşi”. Sănătatea sa este şubredă fiindcă ,,din pricina cheliei răceşte uşor şi suferă adeseori de gută iar cu ochelarii nu vede bine şi de aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă cu Armeanca sau are ghinion mare la cărţi”. Sencovici împreună cu Armeanca au trei copii: Berta, Şimi şi Iani. Naratorul construieşte portretul fiecăruia: ,,Berta e odrasla cea mai mică şi cea mai răsfăţată, fireşte, e urâţică şi cam morocănoasă, cu dinţii negri ca barba şchiopului”. Dinţii negri au devenit ,,o legendă”, ţăranii îşi speriau copiii spunând că ,,au înnegrit fiindcă au mâncat prea mult zahăr”, iar copiii credeau deoarece credeau şi ţăranii, mentalitate tipică a oamenilor de la sat. Următorul portret este al nevestei poreclită şi ea după Sencovici, Armeanca, căreia naratorul nu-i dezvăluie numele. Este ,,o femeie naltă, uscăţivă şi înţepată ca o prinţesă”. Ea este stâlpul familiei, o ,,mater familias” care însă îşi neglijează copiii fiindcă sunt veşnic murdari.

Armeanca este o femeie dârză, după ce Sencovici şi-a pierdut piciorul, aceasta nu se mai ceartă cu el, îl menajează. Armeanul, faţă de nevasta lui, este o fire mai slabă, mai placidă, motiv pentru care ,,de când casa e pe mâna lui, a început să se ofilească norocul familiei…” Înainte ca acesta să-şi fi pierdut piciorul, în casa lui stăpânea matriarhatul şi, potrivit gurii satului, „treburile mergeau mai bine”. Iani „umblă cu pantaloni roşii, largi şi peticiţi, Şimi veşnic se spilcuieşte, dar veşnic e murdar, ca ochelarii Armeanului”. Pasiunea lui Sencovici este armonica la care are obiceiul să cânte, prilej cu care toţi din familie se adună în jurul lui „şi ascultă, şi pe urmă cântă, şi pe urmă lăcrimează”. Armeanul duce dorul comunităţii din care s-a rupt pentru că atunci când cântă melodia armenească „se înduioşează, şi ochii i se umplu de lacrimi. Dar cântă mereu şi lacrimile i se revarsă pe obraji şi se împrăştie prin barbă”. ,,Clubul intelectualilor satului” nu este văzut bine de femei din pricina bărbaţilor care-şi pierd vremea şi banii şi uită să se mai întoarcă acasă. Din această cauză Armeanul este urât, este „pacostea satului căci înăcreşte traiul tuturor cucoanelor”. Perindarea sătenilor pe la ,,club” devine şi un prilej de a ne face cunoştinţă, mai îndeaprope, cu câte un ,,partizan”, cum ar fi dascălul Tofan, care, „deşi de-abia răsuflă a calicie, are totuşi multă trecere, fiindcă ştie nemţeşte”, aşadar este respectat pentru ştiinţa lui de carte, fiindcă se deosebeşte de ceilalţi prin faptul că ştie o limbă străină lor. Pentru a se feri de vorbele de duh ale dăscăliţei, îşi lua mereu copilul cu el care se bucura „când vedea că dinaintea tăticului creşte grămada de parale”, şi se posomora şi bâlbâia un ,,Tatăl nostru ca să-i ajute Dumnezeu tăticului şi să câştige” atunci când avea ghinion. O întreagă galerie este oglindită aici, o lume pestriţă dintr-un sat ardelenesc guvernată de mentalităţi şi legi nescrise, cu un mod specific tradiţional de a gândi. ,,Clubul” îşi găseşte sfârşitul prin moartea Armencei, sfârşit anticipat de însuşi Tofan. Prăvălia va fi cumpărată de „un ungur posac care nu vrea să dea nici un ac pe datorie”, motiv pentru care va fi poreclit ,,Pocitul”. Aşadar tradiţia lăsată de ,,Şchiopul” va fi dusă probabil mai departe de către ,,Pocitul” prilej cu care prăvălia va schimba o altă galerie de personaje, în funcţie de comportamentului ungurului, alte măşti pe măsura trecerii timpului.

Armenii au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea comerţului. Ca minoritate etnică, au o îndelungată experienţă de convieţuire armonioasă cu românii şi alte naţionalităţi, prezenţa lor pe teritoriile româneşti fiind atestată încă de la începutul mileniul I al erei noastre de piatra tombală din Cetatea Albă iar vocaţia lor de constructori prin întemeierea aşezărilor de la Gherla şi Dumbrăveni.

2.3 Sasul
Hora Morţii are ca temă iubirea, războiul şi ,,răfuiala” dintre Boroiu şi Haramu care iubesc aceeaşi fată, Ileana, însă această răfuială de data asta este stabilită de opreliştile războiului şi iminenţa morţii. Tema aceasta este dezbătută şi în romanul Ion în care Ana (Ileana din nuvelă) este bătută pentru că s-a procopsit cu un sărăntoc, Ion (Boroiu din nuvelă). În schimb, aici, Ileana, bătută aprig de tatăl său, va fi silită să meargă după Haramu, flăcăul bogat, cu care se şi mărită şi are trei copii. Războiul îi sileşte pe cei doi să meargă pe front iar ameninţarea vinovăţiei şi morţii se strecoară în sufletul lui Haramu sub privirile liniştite ale lui Boroiu pentru care războiul este un prilej de bucurie pentru că de moarte nu-i era frică, iar de ce lăsa acasă nu-i părea rău. Imaginea sasului este construită aici în persoana unui sublocotenent, „lung, roşcovan ce adună plutonul într-un pâlc”. Ca şi Sencovici, „vorbeşte stricat româneşte”, în schimb „vrea să fie energic, dar vocea îi tremură”. Imaginea fioroasă a războiului îşi face loc în fiinţa acestuia care încearcă să-şi ascundă frica, s-o alunge şi soldaţilor prin îndemnul la vitejie: „– Fiţi bărbaţi! Românu-i viteaz… Fiţi români!” Pentru sublocotenentul sas războiul pe care îl vor înfrunta este „un botez de sânge” iar românul este echivalentul viteazului. El este cel care se află în fruntea soldaţilor pe câmpul de luptă şi cel care îi îndeamnă. Moare răpus de gloanţele muscalilor sub privirile înfricoşate ale lui Haramu care-l compătimeşte: „sărăcuţul!... Vezi, cine n-are noroc… Să fii cu stea în frunte şi nu te iartă glonţul!” Boroiu este pedepsit de soartă, chiar dacă nu se îndură să-l lase pe Haramu pe câmpul de luptă pradă muscalilor. În timp ce îl cară pe spate, Haramu este rănit de

gloanţele duşmane şi moare. Boroiu a avut vina de a-şi fi dorit ca Haramu să fie mort de-a binelea, să fie sigur că ,,nu va învia” pentru a putea ,,atenta” la bunul lui, adică la Ileana, motiv pentru care autorul îl şi sancţionează pentru că moare şi el în război. Românul şi sasul sunt deopotrivă legaţi unul de celălalt, la bine şi la rău, acum mai mult ca niciodată. De la acest impact decisiv cu spiritul românesc se desăvârşeşte profilul soldatului sas care luptă pentru aceeaşi cauză ca şi soldatul român: libertatea.

2.4 Ungurul. Secuiul
Ungurul de regulă face parte din elita intelectualităţii. El este fie notar, avocat, locotenent, fie inspector sau subinspector şcolar aşa cum apare în romanul Ion. În România, maghiarii şi românii se deosebesc în mod fundamental după limbă. Aşadar, stilul de vorbire este o proprietate normativă sau stereotipă foarte importantă a apartenenţei la un grup – unul din mijloacele de a arăta că eşti maghiar este să vorbeşti limba maghiară. Limbajul sau stilul de vorbire indică identitatea etnică. De aceea, faptul că un individ accentuează sau ascunde limbajul lui etnic arată în ce măsură vede identitatea lui etnică drept o sursă de mândrie şi respect. Astăzi, aproape toate societăţile sunt multiculturale, combinând un singur grup dominant, cu status înalt, a cărui limbă este limba oficială şi mai multe grupuri etnice ale căror limbaje sunt subordonate. Protagonistul nuvelei Catastrofa reprezintă omul paşnic, neinteresat de politică şi care-şi doreşte un trai lipsit de griji şi în deplină linişte. Năsăudean, aşezat la casa lui cu nevastă şi-un copil, nu înainte de a-şi asigura titlul de sublocotenent în rezervă, David Pop se aşază deasupra tensiunii dintre politica dusă de unguri şi români şi se abonează la gazeta românească şi apoi şi la cea ungurească: „El voia linişte. De ce să se frământe? Era bine cu românii, dar era bine şi cu ungurii. Ce să se amestece el în certuri d-astea? […] Şi ca să fie pe deplin liniştit, nu cetea niciunul.”5 David Pop este cel care evită conflictele, dornic să rămână neutru, să nu facă parte din nicio tabără, mentalitate tipică omului de rând care vrea să ocolească neplăcerile de natură politică pentru a-şi asigura „liniştea casei”, motiv pentru care „nici măcar la
5

Liviu Rebreanu, op. cit., p.80

alegerea de deputat nu se ducea. Degeaba stăruiau românii şi degeaba îl rugau ungurii. Ce să se încurce? Dacă ar vota cu unul, s-ar supăra celălalt. Din pricina aceasta apoi românii îl făceau renegat, iar ungurii, agitator”. În viaţa obişnuită, românul pare foarte înclinat către o convieţuire paşnică cu locuitorii altor naţionalităţi. Aici ţiganii, turcii, armenii şi bulgarii îşi pot vedea nestingheriţi de ocupaţiile lor, şi nici evreul nu pare izbitor de străin.6 David Pop este „un tip mediocru de conformist comod, căruia nu-i plac zbuciumările de niciun fel.”7 Nuvela pune în lumină situaţia politică tensionată din preajma Primului Război Mondial, în care Ardealul este ameninţat de dominaţia austro-ungară. Vestea războiului nu este decât un prilej de nemulţumire, lungă deznădejde şi părere de rău pentru David Pop care-şi regreta statutul de ofiţer rezervist. Ajuns pe frontul Carsului, va locui într-o odaie împreună cu un căpitan croat, un locotenent şi doi sublocotenenţi unguri „care toată ziua oftau după pace”. Năzuinţa tuturor era să se reîntoarcă în sânul familiei din care s-au rupt şi să nu se războiască cine ştie pe unde sau să moară cine ştie pentru ce. Numai David Pop era deasupra acestor dorinţe, deoarece, ajuns pe front, acum era altul, nu vechiul năsăudean, „cel tihnit de odinioară”. Gândul său era alimentat de straniul cuvânt „datorie”, repetat de nenumărate ori, un cuvânt devenit obsesiv, ca în Pădurea Spânzuraţilor, dar fără să atingă aceeaşi intensitate. Acest cuvânt capătă în conştiinţa lui glasuri multiplicate. În regimentul unguresc în care va fi mutat se izolează, „se simţea foarte stingher, fiindcă el vorbea prost ungureşte” aşa cum străinii din celelalte nuvele vorbesc stricat româneşte, „şi nu se prea înţelegea cu soldaţii, care, dealtfel, erau mai bătrâni, aveau copii acasă şi veşnic se văitau de oboseală şi de dor”. Este o ciudată contradicţie în ceea ce priveşte această dublă imagine – una reprezentată de noul şi revoluţionarul David Pop şi cealaltă de camarazii străini care „visau mereu acasă şi când se deşteptau, plângeau că visul n-a fost realitate”. Autorul pune în opoziţie aceste două imagini pentru a reliefa şi mai bine bariera care se interpune între două mentalităţi opuse: cea a conştiinţei datoriei, imagine ce anticipă năzuinţele viitorului Apostol Bologa şi banalitatea războiului care înseamnă moarte inutilă şi răpire din mijlocul celor dragi pentru o cauză necunoscută şi
6 7

K. Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, p. 227-228 Al. Săndulescu, op. cit., p. 83

urzită de alţii. La auzul cuvântului românesc care îi lipsise luni de zile, David se însufleţeşte şi-i ascultă vocea lui Alexe Candale „ca o evanghelie”. Mentalitatea colectivă, a camarazilor străini, prinde glas şi la Candale în dialogul purtat cu David Pop: „– Ne vărsăm sângele prin ţări străine şi nu ştim pentru ce! […] Dar ce-avem noi cu sârbii? Ce-avem noi cu ruşii ori cu italienii? Ce-avem? Spune-mi tu, că eu degeaba mă întreb. Ce ne-au făcut şi ce le-am făcut? Şi cu toate acestea ne măcelărim de atâtea luni de zile. Tu habar n-ai ce s-a prăpădit din flăcăii noştri, cât sânge românesc s-a vărsat! Au rămas satele pustii. Şi toate, degeaba! Înţelegi tu? Degeaba! Ce va răsări din marea aceasta de sânge românesc, din pământurile îngrăşate cu cadavrele noastre? Crezi tu că vom avea noi vreo mulţumire? Crezi?... E îngrozitor ce se petrece cu noi. Alţii cel puţin ştiu că se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?... De ce? De ce?”8 Opoziţia dintre cei doi este evidentă: Alexe Candale este hotărât de a dezerta la români în schimb David Pop nu ştie ce să aleagă, datoria sau trecerea la ,,duşman”. Alexe Candale va muri răpus de glonţele inamicului, se va lăsa răpus, idee dedusă din cuvintele sale: „Mai bine să mă omoare ei pe mine decât să lovesc pe vreunul dintr-înşii… Nu?” Situaţia de la popotă se tensionează, David Pop începe să fie privit cu ură de către camarazii străini din cauza românilor care trecuseră în Ardeal. Este prezent aici portretul locotenentului secui, „foarte mustăcios, şi cu nasul vânăt, gesticula ca un desperat, sporovăia mereu nemţeşte şi se întrerupea brusc spre a înjura lung pe ungureşte”. Concludente sunt proverbele româneşti în acest sens: „Neamţul crede-n băutură şi unguru-n înjurătură”. Doi sublocotenenţi îl acuză pe David Pop de indiferenţă: „– Ce s-a întâmplat? ţipară piţigăiat. Dumneata nu ştii?... Dumneata dormi, dumneata…” Locotenentul secui este nemulţumit: „– Ca nişte bandiţi, ca nişte tâlhari! S-au repezit în Ardeal, poate că în clipa aceasta sunt în satul meu, poate că ticăloşii acum devastează casa mea părintească!” Atitudinea locotenentului secui anunţă firea impulsivă, revoltătoare a clasei din care face pentru că „răcneşte şi are o privire sălbatică, respiraţie furtunoasă”. Un sublocotenent ungur, alimentat de ură, exclamă „încet dar aşa încât să auză şi David: – Pun rămăşag că-i pare bine… Zadarnic, are sânge de trădător!”

8

Liviu Rebreanu, op cit., p. 86

,,Se poate spune că prin munca sa românul îi hrăneşte (cel puţin în Transilvania) pe unguri, secui şi saşi, ori drept mulţumire el este plasat mai jos decât orice clasă de oameni”.9 David nu se răzvrăteşte, afişează aceeaşi indiferenţă ostentativă de odinioară şi este ferm convins că „şi-a făcut datoria deplin şi nu se sinchisea de vorbele nimănui”. Camarazii străini sunt intrigaţi de atitudinea lui David Pop, însuşi naratorul remarcă: „Toţi se uitau la David întrebători, într-o aşteptare grea, ca şi când de o vorbă a lui ar atârna mersul lumii întregi şi soarta războiului”. Răspunsul său vine ca o dorinţă de a calma spiritele: „– Ce-mi pasă mie?... Eu ştiu că-mi fac datoria. Încolo, tune, fulgere…” David Pop este un spirit mediocru căruia i s-au inoculat falsele accepţii ale cuvântului datorie care nu îşi găsesc nicio aplicabilitate în realitatea concretă. Contradicţia dintre gândurile sale – în care îşi învăluie fraţii români într-o iubire ce îi sugruma sufletul – şi faptele care dovedesc contrariul gândurilor determină ,,catastrofa” lui David Pop, răpus de revolverul ofiţerului român. David Pop a avut neşansa de a fi fost crescut în spiritul unor principii abstracte, iar când ajunge să înţeleagă aceasta, nu are puterea practică de a le nega şi moare aruncat ca o „zdreanţă netrebnică”, în dizgraţie. ,,David Pop, dimpotrivă, din laşitate, în vreme de pace, nu-şi înţelege nici propria situaţie, nu se amestecă, e deci practic om al datoriei; în război e cuprins mintal de o criză naţională, atrăgându-şi în chip inutil suspiciunea celorlalţi; iar la momentul oportun, nu foloseşte situaţia creată, trage ca un halucinat, cade în mâna <<duşmanilor>>, care-l împuşcă şi-l lovesc apoi cu patul armei în cap, după care-l decleştează de pe mitralieră aruncându-l ca pe o zdreanţă netrebnică’’.10 Lucian Raicu a intuit excelent opoziţia ,,schematică” dintre David Pop şi Emil Oprişor: „Emil Oprişor, deşi făcuse teoria datoriei, e mai util cauzei naţionale decât David Pop, care se indignase dar, spre deosebire de acesta, n-avusese tăria să meargă alături de ai săi”. De aceea trage deci câteva ceasuri în şir cu mitraliera în români apoi cade viu pe mâna lor în timp ce din gât ieşeau sforţări de geamăt surd din nevoia de a se justifica: „– Datoria… frate… român”. Datoria e moartea şi nuvela întreagă nu e decât desfăşurarea înceată a acestei concluzii. Colectivitatea rurală transilvăneană işi are reprezentanţii ei caracteristici, de la oloaga satului, la ţăranii de diferite categorii sociale, la
9 10

K. Heitmann, op. cit.. p. 267 Lucian Raicu, op. cit., p.125

“intelighenţia” bogat figurantă prin: preoţi, notari, invăţători, profesori, judecători, pretori şi diverşi alţi functionari români, maghiari şi evrei. Această categorie impresionantă de personaje este pusă in mişcare după un calendar de manifestări de mult instituite ca mod de existenţă a satului romînesc a carui monografie o realizează Rebreanu. Hora, nunta, botezul, înmormantarea, încăierările flăcăilor, întâlnirile de la crâşmă, judecata, slujbele, probozirea din biserică, practicile oculte precum descântecele, sunt tot atâtea momente şi aspecte din viaţa satului care-şi cer interpreţii. Bine individualizaţi, cei ce formează ,,albăstreala satului”, sunt surprinşi fie în viaţa de familie cu felul particular de comportare, fie in cea obştească, drept eroi sau martori ai evenimentelor. Convieţuirea românilor cu autorităţile austro-ungare din acea perioadă redă tensiunile existente de ambele tabere. Spre exemplu ungurii sunt urâţi de catre Belciug, preotul, dar această ură era deseori mascată de teama să nu-şi piardă venitul fără de care nu putea trăi în rândul oamenilor. Această atitudine aparţine majorităţii românilor care erau constrânşi să se supună autorităţilor.11 Imaginea ungurului este schiţată în persoana lui Madarasy, care este pus în antiteză cu solgăbirăul Vasile Chiţu, care, deşi român, reprezentant al autorităţii statului, este urât de către români şi poreclit ,,renegatul”. Madarasy este “un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările româneşti, vorbind şi chiar citind bine româneşte”.12 Şi-a câştigat simpatia românilor, îl admiră pe Titu pentru talentul lui, îi place vinul acrişor şi este de parere că vinul şi literatura „merg mână-n mână”. La cârciuma lui Neumann, care era şi el evreu ca şi Avrum, are loc o încăierare verbală dintre profesorul Spătaru şi solgăbirăul Chiţu care s-a simţit ameninţat la auzul
11

Între anii 1867 si 1918 Transilvania a fost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea austriacă. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, şvabilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor (în Banat) şi, spre sfârşitul secolului XIX, chiar a saşilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare implementată de autorităţile maghiare, urmând modelele statale şi politicile naţionale uzuale în acea vreme în Europa (Franţa, Germania). În paralel şi independent faţă de politicile naţionale, locuitorii Imperiului Austro-Ungar şi ai Transilvaniei participau la dezvoltarea economică intensă a acelei perioade şi beneficiau de avantajele unei administraţii publice relativ eficiente, competente şi previzibile. Totuşi, nemulţumirile şi opoziţia vehementă a multor grupuri naţionale faţă de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naţionalist nu a fost aplicabil in regiunea multietnică a Transilvaniei înainte de 1918. 12 Liviu Rebreanu, Ion, Editura Liviu Rebreanu, Bucureşti, 2007, p.63

imnului intonat de Spătaru, Deşteaptă-te române. Izbucneşte cu superioritate în faţa profesorului căruia nu-i permite „să facă politică” însă Spătaru îl desconsideră, îl numeşte renegat şi îi spune „mi-ai fost elev, dar mi-i ruşine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă!...” Madarasy intervine şi el şi încearcă să-l concilieze pe Chiţu remarcând că exagerează şi „că parcă statul are să se prăbuşească din pricina unui cântec... Îmi pare rău că nu-l ştiu, că l-aş cânta şi eu, iată!” Aceste vorbe stârnesc reacţia profesorului care aşază în opoziţie cele două atitudini: „― Ascultă-l, domnule, şi ruşinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numeşti român! Pfui!..” Scriitorul surprinde in roman principalele aspecte generate de lupta naţională a românilor transilvăneni în acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezerţiunii trădătoare alături de oficialităţile austro-ungare, reprezentată prin solgăbirăul Chiţu; cea a luptei naţionale in cadrul legalităţii, recomandată si practicată de avocatul Victor Grofşoru; în sfârşit atitudinea dârză, neînduplecată, împinsă până la iredentism, caracteristică profesorului Spătaru. Toate acestea sunt arătate cu limpezime când scriitorul urmăreşte lupta dintre avocatul Victor Grofşoru si bancherul şvab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc în parlament rămas vacant prin moartea deputatului român Ion Ciocan. Rebreanu şi-a organizat acţiunea pe două planuri narative care se întretaie. Primul prezintă momente din existenţa ţărănească şi are drept temă problema pământului. Cel de-al doilea plan narativ prezintă aspecte din viaţa intelectualilor satului, Zaharia Herdelea şi preotul Belciug, şi are ca temă problema naţională a românilor transilvăneni. Satul e cuprins în raporturile cu stăpânirea austro-ungară. Mai afectaţi sunt intelectualii pentru că, slujbaşi ai unui regim administrativ şi politic agresiv, existenţa acestora depinde de autorităţi. Conştiinţa asupririi naţionale se manifestă însă diferit după gradul de dependenţă, avocatul Victor Grofşoru militează pentru emancipare socială şi naţională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist; Titu Herdelea, cu fumurile scriitoriceşti – un entuziast.

În împrejurările acestea neprielnice, romanul lui Rebreanu vorbeşte totuşi despre o permanenţă a vieţii româneşti, cu rosturile ei de neclintit în satul transilvănean. Viaţa intelectualităţii rurale constituie planul secund al acţiunii romanului Ion al lui Liviu Rebreanu, întregind, împreună cu viaţa ţăranilor, viziunea monografică asupra satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Intelectualitatea satului Pripas, din zona Bistriţa-Năsăud, unde se desfăşoară marea parte a acţiunii romanului, este compusă din familia învăţătorului Zaharia Herdelea (Maria, soţia lui; Titu, fiul lor de 23 de ani; Laura si Ghighi, fiicele aflate la vârsta măritişului) şi cea a preotului Belciug, a cărui soţie murise încă în primul an de preoţie. Din categoria intelectualilor fac parte şi George Pintea, tânărul preot cu care se căsătoreşte Laura, avocatul Grofşoru din Armadia, care-1 salvează de la închisore pe Zaharia Herdelea şi-1 angajează după pensionarea forţată la biroul său, în ciuda faptului că acesta îl susţinuse în alegeri pe contracandidatul ungur al lui Grofşoru, Bela Beck, ca urmare a unei vagi promisiuni făcute de inspectorul şcolar Horvat, precum şi tânărul învăţător Nicolae Zăgreanu, viitorul soţ al lui Ghighi, numit în Pripas în locul lui Zaharia Herdelea. La hora duminicală prezentă la începutul romanului, îi cunoaştem pe intelectualii satului, când ,,toţi bărbaţii scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare... Venea preotul Belciug împreună cu doamna Maria Herdelea, soţia învăţătorului, cu domnişoara Laura si cu Titu”. G. Calinescu13 vorbeşte despre caracterul tipic al acestor personaje: „Herdelea e tatăl prudent, umil, ca să-şi poată creşte progenitura, muncit de gânduri, ruşinat. Onoarea, instinctul îi spun să fie patriot român, adică martir. Simţul de conservare familială, datele politice imediate îl îndeamnă la cuminţenie. De aici chinul lui sufletesc, duplicitatea umilă, imprudenţele naţionaliste şi micile tranzacţii « renegate ». Lipsit de fermitate... cu o anumită naivitate, dintr-o bunătate funciară, Herdelea va intra în tot felul de încurcături, neplăceri, susţinându-l pe Ion, împotriva voinţei preotului Belciug, va sprijini candidatura lui Beck, ca deputat, împotriva concurentului român, sperând în protecţie”. Învăţătorul Herdelea este pus în faţa presiunii autorităţilor, era în relaţii bune cu inspectorul ungur Cernatony ,,care a fost om de suflet şi
13

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Artemis Semne, 2007, p. 680

a trecut multe cu vederea”, dar Horvat, urmaşul lui, e un ungur furios şi Herdelea îl ura pentru că nu urmărea decât să-i facă zile fripte deoarece era veşnic nemulţumit din pricina copiilor, că nu ştiu ungureşte. Este suspendat din serviciu pentru condamnare, revine, este pensionat, mereu în dezacord cu preotul Belciug, dar îşi iubeşte cu toată fiinţa meseria de dascăl. Cauza naţională a românilor din imperiul opresor îl face să se împace cu preotul Belciug (,,nu se iubeau, dar nici nu se mai duşmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau şi, când se întâlneau, schimbau câte-o vorbă, două despre treburile oficiale, ferindu-se totuşi de-a lungi conversaţia şi mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daraverele lor trecute”.) şi să se bucure de reuşita de gazetar a fiului său Titu, plecat la Bucureşti. Titu Herdelea este tânărul intelectual român ardelean însufleţit de idealuri naţionale (participă la serbările Astrei la Sibiu), poet trăind aventura erotică (cu Roza Lang, soţia învăţătorului din Jidoviţa). Preotul Belciug este un moralist (îl ceartă pe Ion în biserică), un mare patriot, dar ştie să obţină pământuri şi surse de bani pentru construirea unei biserici noi în Pripas. În acţiunile lor sociale şi politice, intelectualii români exprimă aspiraţia naţională, visul de unire cu Ţara, au conştiinţa asupririi naţionale. Avocatul Grofşoru luptă pe căi legale pentru emanciparea naţională şi socială, profesorul Spătaru este un extremist. Ei apără limba naţională (confruntarea dintre preotul Belciug şi inspectorul Horvat), arborează însemnele naţionale (costumul popular, tricolorul), intonează marşul Desteaptă-te, române. Belciug urmăreşte ca preot ceea ce urmăreşte Zaharia Herdelea ca dascăl: slujirea intereselor românilor ardeleni. G.Călinescu vede în Belciug ,,un inamic de lucruri mărunte al lui Herdelea”. Modalităţile de individualizare la care face apel Rebreanu sunt la îndemână, el împleteşte schiţa biografică cu observarea comportării personajului, a faptelor şi gesturilor sale, a limbajului, a atitudinii unor personaje faţă de celelalte. Confruntarea dintre preotul Belciug şi inspectorul Horvat este un exemplu de apărare a cauzei naţionale a românilor. Preotul Belciug este prototipul săteanului care apără credinţele strămoşeşti primite de la înaintaşi. Duhovnic şi educator, preotul îşi cunoaşte bine misiunea în satul pe care-l păstoreşte. El sfătuieşte, îndeamnă sau mustră, după

împrejurări, oamenii care-i cer ajutorul său, care se abat de la normele morale. Lui Vasile Baciu, adesea beat, i se adresează cu câte o dojană blândă de felul: ,,Rau faci, Vasile, ca nu te sfieşti măcar de tineretul care te vede mereu beat...” In capitolul Iubirea autorul îi face preotului o schiţă de profil, cu economia de mijloace lexicale care-l caracterizează: ,,Belciug rămăsese văduv din primul an de preoţie. Era bolnăvicios şi atât de jigărit că, văzându-l, te intrebai: cum de-şi mai poate ţinea viaţa?... slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte şi ouă, trăia şi se înverşuna parcă şi-ar fi pus în gând să îngroape el tot satul”.14 Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Portretul lui se nuanţează când prin accente tari, când prin aprecieri generoase în relaţiile dintre el şi familia Herdelea pe care o hărţuia îndelung. Pentru ca, în final, între foştii adversari să se instaleze buna inţelegere. Când preotul participa la licitarea unor bunuri din casa invăţătorului, Maria Herdelea se năpusteşte asupra feţei bisericeşti cu o avalanşă de injurii: ,,Cum s-ar zice vii să-mi furi lucruşoarele din casă?...Să ieşi afară de aici, hoţule, c-altfel iţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!...Nu ţi-e ruşine obrazului să-ţi fie! Aşa-s popii, porcule!...Pămătufule”. Iar Titu Herdelea îl consideră drept un om urâcios, ,,câine la suflet şi viclean ca dracul”. Când inspectorul Horvat, reprezentant al autorităţii ungureşti, îşi exprima nemulţumirea că nu aude la orele de religie ,,Tatăl nostru” rostit în maghiară, Belciug răspunde ,,hotărât şi scurt”, îmbujorându-se de mândrie: ,,Asta nu se poate” şi este gata să renunţe la a mai preda religia decât să-şi pângărească conştiinţa şi să zăpăcească sentimentele credincioşilor. El apără cu demnitate şi curaj cauza conaţionalilor: ,,Măcar atâta drept s-avem şi noi în ţara asta în care ne-am născut şi s-au născut părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri!” Fără să accepte compromisuri cu autorităţile ungureşti, cerând supunere totală a oamenilor în faţa bisericii, preotul îşi justifică statutul lui în Ardeal aflat în preajma luptei decisive pentru împlinirea idealului de unitate şi libertate naţională.

14

Liviu Rebreanu, op. cit., p. 45

Această perioadă este caracterizată de fenomenul de deznaţionalizare pe care au dus-o reprezentanţii autorităţilor austro-ungare prin mai multe căi: biserică, şcoală 15, armată, administraţie etc. Alături de destinul lui Ion, se derulează în roman şi cel al lui Titu, îndrăgostit de soţia dascălului evreu din Jidoviţa, unguroaica Roza Lang care ,,era o femeie nostimă, cu obrajii de păpuşă, cu născiorul obraznic, cu nişte ochi visători şi leneşi, cu forme mlădioase şi plinuţe, asemenea unei fete de douăzeci de ani”. Este un personaj care trăieşte în lumea livrescă fiindcă aspiră la o dragoste asemănătoare cu cea a eroinelor din cărţile pe care le citeşte. Suferă de bovarism, în Titu vede realizarea aspiraţiilor sentimentale pe care nu le-a putut împărtăşi alături de evreul pe care-l dispreţuia din pricină că era beţiv dar şi pentru că era evreu. Roza reprezintă adulterina care se simte neglijată de soţ, dornică mereu de a se simţi admirată. Este măgulită de sentimentele pe care Titu le năzuieşte pentru ea, ceea ce îi conferă o mai mare siguranţă de sine. Se consolează cu ideea că şi-a greşit viaţa măritându-se cu un evreu, de aceea găseşte în Titu momentul propice ca să se răzbune. Titu este pentru ea mai mult un obiect al satisfacerii aspiraţiilor pe care le-a căutat întotdeauna într-un bărbat. Este fascinată de naivitatea lui de poet atunci când îi recită versuri sau de escapadele făcute alături de el, când în dormitorul lui Lang, când la plimbări, fără nicio umbră de teamă sau resentimente că ar putea fi prinsă de evreu. Veşnic citeşte cărţi ungureşti, ,,stângăciile” lui Titu i se par ,,poetice”. Prin formele ei apetisante, Roza stârneşte şi admiraţia lui Herdelea care îi arăta simpatia prin glume piperate, ,,spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o înveseleau întotdeauna”. Doamna Herdelea o dispreţuieşte fiindcă o vedea adulterină şi pentru că o silea să vorbească ungureşte de fiecare dată când se întâlneau. Roza Lang se încadrează în rândul personajelor slabe, printre năpăstuiţii lumii reale, căci, aparent veselă, aşa cum e văzută de Titu Herdelea când are o aventură amoroasă cu ea, eşuează lamentabil după ce soţul său este concediat. Roza este departe de a nutri o dragoste profundă pentru Titu, dimpotrivă, îi place să pună în aplicaţie resursele cuceririi, îl ispiteşte pentru ca apoi să-l refuze. Odată ce şi-a împlinit misiunea de a cuceri, Titu nu mai
15

Strategia de maghiarizare forţată a înscris învăţământul românesc ca obiectiv prioritar, supunând şcolile unui proces dur de aliniere la învăţământul de stat maghiar. S-au sporit treptat orele de limba maghiară, s-a impus un conţinut maghiarizator manualelor şcolare, s-a pretins ca examenele de sfârşit de an să se susţină în limba maghiară.

prezintă niciun interes. Simbol al exotismului şi al alterităţii în peisajul satului transilvănean românesc, Roza piere şi ea din sfera de interes a lui Titu, a cărui atenţie se va focaliza asupra Lucreţiei care la început coborâse în planul al doilea în inima lui din cauza evreicei. Roza duce o viaţă aventuroasă alături de Titu, îi place să joace rolul de îndrăgostită până în momentul în care tânărul îşi dă seama că nu merită dragostea lui. Observaţiile lui Stendhal despre temperamente ca şi despre cele patru feluri de iubire (iubirea pasiune, iubirea gust, iubirea fizică, iubirea din vanitate), au avut consecinţe în creaţia romanescă dintre cele două războaie mondiale. Scriitorul francez argumentează astfel importanţa temperamentului: ,,Dacă influenţa temperamentului se face simţită în ambiţie, avariţie, prietenie, cum o să fie oare în iubire, care are un amestec fizic obligator? Să presupunem că toate iubirile se pot raporta la cele patru varietăţi pe care le-am notat. Aceste patru iubiri trebuie să le trecem prin cele şase varietăţi dependente de deprinderile pe care cele şase temperamente le dau imaginaţiei.16 Titu se încadrează în temperamentul melancolicilor, este visător, naiv şi este stăpânit deopotrivă de iubirea-pasiune şi de iubirea carnală: ,,Căldura din odaie îl înăbuşea... Se apropie tiptil de pat, se plecă şi-şi lipi gura pe ceafa catifelată a femeii, printre şuviţele de păr care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puţin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată toate simţurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie şi ispititoare. Fără să-şi mai dea seama, palmele lui mângâiau pătimaş braţele, şoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând”.17 Apare în imagine nudul feminin, ademenitor în care chemarea trupului dă impuls instinctului. ,,Relaţia trup-minte-suflet devine mai complexă odată cu detalierea corpului şi misterul iubirii persistă. Fascinaţia trupului nu mai e frumuseţea ghicită prin îmbrăcăminte, socotită de Ibrăileanu mai enigmatică şi mai cuceritoare în contururile ei nedesluşite”.18 Roza Lang este prezentată în ipostaza ibovnicei ademenitoare: ,,Titu privi zăpăcit corpul femeii şi ochii i se opriră pe şoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrăţişeze. Nu mai ştia ce să facă. Carnea i se înfăţişa în toată ademenirea ei, tulburându-i simţurile. Goliciunea îl chema şi în acelaşi timp îl şi înspăimânta. Mai mult în neştire îşi lepădă
16 17

Stendhal, Despre dragoste, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1968, p.130-131 Liviu rebreanu, op. cit., p.102 18 Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p.147

paltonul. (…) Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi...” Detalierea corpului femeiesc în romane poate să aţâţe pe cititor, dar nu contribuie la acel început de înamorare necesară pentru a pricepe aşa-numitul ,,infinit” din sufletul amantului.19 În istoria interferenţelor etno-culturale româno-maghiare în Transilvania este relevantă cercetarea anumitor etape ale evoluţiei acestora. Timp de şapte veacuri după stabilirea secuilor în estul Transilvaniei, aceştia au avut cele mai intense legături şi ,,osmoze” etno-ligvistice, de influenţe reciproce cu românii conlocuitori, popor sedentar, creator de civilizaţie materială şi cultură spirituală. Maghiarii sunt puţin permisivi şi ospitalieri faţă de nevoia celorlalţi de a-şi afirma şi dezvolta identitatea specifică, pe care o apreciază ca pe o ameninţare la propria identitate. În aceste condiţii una din priorităţile dezvoltării regiunii o reprezintă generalizarea modelului românesc şi a celui european de convieţuire interetnică, de acceptare a alterităţii şi de dezvoltare a unei societăţi multietnice şi pluriconfesionale, şi nu de susţinere a separatismului şi a enclavizării etnice.

2.5 Evreul
Iţic Ştrul dezertor este povestea tragică a unui soldat evreu pe care asprimea regimului şi locotenentul antisemit l-au făcut să-şi pună capăt zilelor, considerând că îi este mai bine mort decât să fie dezertor. Această nuvelă prezintă una din paginile negre ale relaţiei autorităţilor cu societatea civilă. Este dezvăluit aici adevărul despre autorităţile antisemite şi despre crimele pe care acestea le-au săvârşit împotriva evreilor. Sunt ilustrate două aspecte: modul în care autorităţile vegheau asupra ,,bunăstării” populaţiei, care stăteau mereu sub teroare, şi gradul de inteligenţă scăzut al autorităţilor acelor vremuri, ele nefiind în stare să-şi creeze propriul mod de guvernare, copiindu-l pe cel german. Portretul evreului este schiţat în amănunte semnificative pentru derularea acţiunii epice care acumulează o tensiune gradată pe măsura desfăşurării evenimentelor. Iţic Ştrul este nedumerit cu privire la comportamentul căprarului în a cărui sarcină se află. Naratorul insistă asupra detaliului portretistic care îşi va desăvârşi imaginea prin gestul final la care
19

Sanda Radian, op. cit., p. 148

recurge evreul, sinuciderea prin ştreang. Faptul că el îşi mângâie prelung gâtul ,,ca şi când i-ar fi fost mai drag ca oricare altă parte a corpului” anunţă gestul final al personajului: ,,Avea un gât înalt, uscat, cu vinele umflate, cu o piele foarte roşie şi puţin zbârcită, punctată cu pistrui cafenii cât urmele de vărsat. Sub bărbie începea părul cărămiziu, rar şi murdar, care-i acoperea şi fălcile, împreunându-se cu mustăţile şi urcându-se pe obraji până sub ochii verzi, vioi şi parcă veşnic speriaţi. Din mijlocul feţei păroase şi roşcovane, nasul coroiat şi subţire se ridica brusc, dominator, dându-i o înfăţişare veselă, chiar când ochii se umpleau de tristeţe. Capul totuşi părea prea mare pentru trupul pipernicit, slăbuţ, pe care hainele militare groase, sacul din spinare şi arma grea, te miri cum, nu-l doborau”.20 Nuvela prezintă drama unui evreu care ,,se face vinovat” prin însuşi simplul fapt că este evreu. Considerându-se parte integrantă a poporului Regatului României şi solidară cu restul locuitorilor ţării, minoritatea evreiască a participat masiv, în cadrul armatei române, la Primul Război Mondial. Soldaţii şi ofiţerii evrei, până la gradul de colonel s-au luptat cu eroism, au căzut, au fost răniţi, au fost decoraţi, au fost citaţi în ordine de zi. Liviu Rebreanu avusese curajul să atace în mod direct condiţia evreului persecutat, chiar şi atunci când, în războiul din 1916-1918, îşi făcea datoria pe front. Nuvela denunţă ca falsă teza evreului fricos, laş, lipsit de dragoste de ţară, dar denunţul nu se oprea aici: el demască în acelaşi timp ura, cinismul şi reaua credinţă antisemită, împinse până la crimă. Antisemitismul este prezent în persoana locotenentului cel nou care-l urăşte pe Iţic doar pentru că acesta este evreu. Faţă de celălalt locotenent care-i aprecia vitejia în unele momente, acesta nu l-a încurajat deloc şi îl lovea chiar cu cravasa. Locotenentul prin comportamentul său l-a făcut pe Iţic să-şi piardă din nou încrederea în forţele proprii. ,,Locotenentul cel nou, în două săptămâni, nu i-a spus o vorbă bună. Îl înjura din senin, se răstea mereu la dânsul, iar alaltăieri l-a lovit cu cravasa peste cap. Nu era chip să-i intri în voie oricât se străduia. Asprimea locotenentului i-a frânt încrederea. Frica i se cuibări iar în suflet, din ce în ce mai stăpână. Privirile comandantului îl îngrozeau şi-l înţepeneau ca nişte săgeţi otrăvite”.

20

Liviu Rebreanu, op. cit., p. 192

,,Comportamentul uman nu poate fi explicat fără a face trimiteri la modelele mentale ale realităţii”, scria Karmela Liebkind21 , la stereotipurile şi prejudecăţile intergrupale. El nu are doar o explicaţie socio-economică, nu depinde doar de conflictele obiective de interese dintre grupuri ci şi de modul în care acestea sunt percepute, de procesele mediatoare ale cauzalităţii la nivel individual. Sentimentul puterii condiţionează efectele categorizării sociale aşa cum sunt postulate în teoria identităţii sociale. Indivizii ce se auto-categorizează ca făcând parte din grupuri dominante se declară mai mulţumiţi de condiţia lor şi discriminează, ca în cazul locotenentului cel nou. Grupurile restrânse ca număr de membri, cu status inferior şi fără putere manifestă o tendinţă extrem de redusă de a discrimina. Antisemitismul românesc interbelic – deşi inspirat din ideologia antisemită europeană, mai ales din Austria, Franţa şi Rusia şi ajunsă la apogeu în regimurile de tip naţional-socialist şi fascist – a fost de o factură socio-economică, cu rădăcinele adânc înfipte în straturile sociale medii şi superioare, politice, academice, economice şi culturale ale populaţiei majoritare române, dar fără priză marcată în cadrul marei mase a poporului. Acuzaţia de deicid era un pretext, un instrument de manipulare a maselor, dar nu o cauză. Mulţi intelectuali români au ales postura de teoreticieni ai antisemitismului sau au făcut propagandă antisemită. Ura, fascismul, xenofobia, calomnia, mistificarea, răstălmăcirea şi neghiobia şi-au dat mâna pentru reuşita acestei misiuni. Aşadar, evreul nostru din nuvelă cade pradă întocmai acestei ,,misiuni”, el nu are nicio putinţă de salvare întrucât este evreu. Ghinionul lui a fost că s-a născut sub steaua nenorocoasă a iudaismului. Evoluţia sa în nuvelă este prezentată gradat. El apare într-o dublă ipostază: ,,Viteaz nu se născuse Iţic Ştrul, ci fricos şi bănuitor. Un copil de se răstea la dânsul, începea să-i joace barba şi să-i ticăie inima. În Fălticeni, lumea îl poreclise iepurele”. În clipa când doctorul de recrutare a zis ,,slăbuţ dar tot bun, Iţic a leşinat”. Numai gândul că va merge la război îl îngrozea.

21

K. Liebkind, Minority identity and identification processes: a social psychological study, ,,Commentationes Scientiarum Socialium”, no. 22, 1984, p. 16

Andrei Oişteanu22 recunoaşte faptul că frica este distribuită în rândul tuturor etniilor, inclusiv la evrei. Numai că în acest ultim caz s-a exagerat enorm. Evreii au participat cu devotament şi curaj, alături de români, la multe dintre confruntarile armate esenţiale. (Exemple: războaiele din 1877-1878; 1913 sau 1916-1919.) Însă şi în cazul fricii, viciile ,,evreului imaginar“ au adumbrit virtuţile ,,evreului real“. Mai mult, arată Oişteanu, proverbiala frică a evreului a fost ceva „dobândit“ şi nu „înnăscut“. Iţic este convins că are să moară când va auzi întâiul bubuit de tun pentru ca pe urmă să devină ,,îmboldit de o îndrăzneală sălbatică”. De fapt personajul oscilează între aceste două stări de unde şi refuzul său, la un moment dat, de ,,a se aventura” în continuare pe drumul necunoscut alături de căprar căruia, datorită acestui gest, i-a răsărit în gând ,,ispita” de a-l ucide. Evreul se află încă de la început pe un drum sinuos fără posibilitate de întoarcere. Antisemitismul activ al locotenentului a avut ca principală ţintă eliminarea acestui ,,pericol”, eliminare pusă în sarcina căprarului Ghioagă, o povară grea pentru că erau prieteni şi se cunoşteau de pe timpul când în Fălticeni ,,dânsul avea un han mititel şi o ogradă destul de mare să poată găzdui joia, în ziua bâlciului, pe ţăranii care veneau să târguiască. Ghioagă trăgea la Iţic de zece ani, încât se împrieteniseră de-a binelea, ajutându-se omeneşte la necazuri”.23 Ironia sorţii, dar nu înainte de toate, ironia autorului pusă pe seama coincidenţei celor doi care erau prieteni, altfel evoluţia conflictului nu ar fi atins cote maxime iar acţiunea ar fi căzut în banal.

22

Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura romana. Studiu de imagologie în context est-central european, ediţie ilustrată, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 5. 23 Ruth Benedict afirma că ,,Evreii ca grup rural sunt cei mai numeroşi în Moldova. Ei n-au fost niciodată servitori, ci proprietari de magazine şi bodegi. Ei sunt priviţi de către ţărani ca «trăind în afara ţărănimii», în acelaşi fel în care sunt priviţi boierii şi cei de la oraşe. Desigur, evreii sunt în general orăşeni, iar atunci când devin bogaţi, ei sunt, ca şi ţiganii, «români». Printre ei îi întâlnim pe cei mai prosperi boieri ce-şi educă fetele în aşezămintele Romano-Catolice, iar băieţii ca avocaţi. Ei ocupă poziţii profesionale foarte ridicate. Fără îndoială, România este privită ca fiind alături de Polonia, una din ţările cele mai antisemite din Europa, iar pogromurile evreişti şi masacrele se petrec atât în regiunile urbane, cât şi în cele rurale atunci când tensiunile devin prea mari”(Ruth Benedict, Romanian Culture and Behaviour. Occasional Papers in Anthropology nr. 1/1972, p. 9-10)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful