UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOPEDAGOGICE

AUREL ION CLINCIU BRAŞOV - 2007

1

CAPITOLUL 1 DEMERS ŞTIINŢIFIC ÎN PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE Moto: „Întreaga ştiinţă nu este altceva decât o rafinare a gândirii de zi cu zi” Einstein – Fizică şi realitate 1.1. Discurs profan, discurs savant, discurs ştiinţific Oamenii nu au aşteptat constituirea psihologiei ca ştiinţă (ceea ce sa produs foarte târziu) pentru a dezvolta cunoştinţe utile privind semenii, care au fost transmise pe cale orală sau scrisă. Şi într-un caz şi în celălalt, depozitarul imensului patrimoniu de experienţă care derivă din aşanumita psihologie naivă sau a simţului comun, o constituie limba. De altminteri ipoteza lexicală a fost în repetate rânduri invocată în studiul ştiinţific al personalităţii, plecând de la Klages, la Thurstone, la Cattell şi până la creatorii celui mai elaborat model al personalităţii, Big five (Minulescu, 1994, p. 90). Acest tip de discurs, numit de Richelle (1995, pp. 144-145) discurs profan, exprimă în limbaj natural cunoaşterea lumii înconjurătoare, a celei umane, sau chiar a celei interioare: „lexicul unei limbi trimite la o anumită modalitate de a decupa realitatea, de a delimita obiecte, modalitate care trimite la rândul ei la caracteristicile culturii”. Chiar structura limbii, prin morfologie şi sintaxă, indică activităţi de punere în relaţie, exprimând raporturi de cauzalitate, de temporalitate, de consecinţă, comune şi discursului ştiinţific. Discursul ce emerge din bunul simţ (simţul comun) respectă două tipuri de constrângeri: • să se raporteze corect la realitate; • să comunice clar, fără echivoc relaţiile descoperite, care se vor verifica în acţiunea practică, curentă. Astfel de observaţii, reţinute în zicători, proverbe, legende, mituri sau poveşti ne spun că „leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”, că „cine se-aseamănă, se-adună”, sau că „vulpea care nu ajunge la struguri spune că sunt acri” şi sunt dezvoltate printr-un mecanism inductiv, la un capăt fiind observaţia cazuală (accidentală), la celălalt formularea aforistică sau zicătoarea, un fel de lege a acestui discurs profan. De multe ori, deoarece aceste observaţii cazuale nu sunt sistematice, precise şi se bazează pe un număr insuficient de observaţii, care nu sunt atent verificate, ele pot duce la concluzii greşite. Astfel, geniile nu ar avea aptitudini sociale şi pentru sport şi s-ar trece mai repede („ce se coace repede, se trece repede”), oamenii „însemnaţi” (cu stigmate) ar trebui evitaţi, iar persoanele cu buze subţiri ar fi rele la suflet etc. Metoda ştiinţifică afirmă că evenimentele se desfăşoară după principii precise şi utilizează observaţii obiective şi sistematice pentru a determina care sunt acele principii. Aşa cum afirmă Richelle, ştiinţa nu este decât un discurs, o altă modalitate de a folosi limba, care rafinează şi specializează atât de mult limbajul curent, încât, prin conceptele lor, ea ajunge la descrieri şi explicaţii foarte depărtate, sau chiar în opoziţie cu simţul comun. 2

Iată câteva caracteristici ale metodei ştiinţifice, aşa cum sunt indicate de Smith (1998, p. 32): • Ştiinţa este sistematică, formală şi obiectivă, de aceea ea pleacă foarte rar de la observaţii cazuale. Ea urmăreşte un set de reguli prin care menţine un mare grad de formalitate ştiinţifică şi cere ca omul de ştiinţă să fie cât de obiectiv este posibil, atât în proiectarea cercetării, cât şi în interpretarea rezultatelor acesteia. • Ştiinţa aspiră la simplicitate şi ordine, deoarece ea pleacă de la ordinea implicită existentă în univers: aşa cum fizicienii ştiu că mişcarea planetelor sau a electronilor pe orbite are regularitate, ştiinţele comportamentului aşteaptă să regăsească ordinea care îl guvernează. • Ştiinţa este precisă pentru că ea măsoară şi cuantifică cu atenţie observaţiile. Aceasta presupune efort şi timp cheltuite, dar plusul de precizie face una din diferenţele majore faţă de discursul profan. • Cunoaşterea ştiinţifică este reproductibilă: urmând aceleaşi procedee sau metode, cercetători diferiţi trebuie să ajungă la aceleaşi rezultate. Replicarea (repetiţia unei cercetări) este o modalitate de a-i verifica rezultatele, ceea ce îi dă o mare acurateţe şi sens. • Ştiinţa procură o cunoaştere cumulativă: publicându-şi rezultatele în cărţi şi jurnale, ea dă ocazia apariţiei a noi ipoteze şi idei, ce se construiesc pe o fundaţie preexistentă. • Pentru Karl Popper, filozof al ştiinţei, această sporire a cunoştinţelor în cadrul speciei umane se face după modelul evoluţiei darwiniste a speciilor: vor supravieţui acele ipoteze şi teorii care sunt selectate pentru că rezistă mai bine la tendinţele de respingere. Dincolo de universul fizic (Lumea 1) există universul experienţei subiective (Lumea 2) şi universul creaţiei umane (Lumea 3). Pentru Popper refutabilitatea (falsifiability) este chiar linia de demarcaţie între discursul ştiinţific şi cel profan, o ipoteză fiind ştiinţifică atunci când poate fi verificată prin observare sau experimentată în laborator. • Să mai adăugăm o trăsătură a discursului ştiinţific: el se sprijină pe fapte şi se supune unei permanente puneri în problemă prin intermediul lor. Între discursul profan şi cel ştiinţific există, după Richelle (op. cit., p. 145) o zonă intermediară, cea a discursului savant, care se bazează tot pe limbaje specializate (juridic, al esteticii, filozofic). Diferenţa dintre discursul savant şi discursul ştiinţific este aceea că ultimul încearcă întotdeauna să-şi autoverifice validitatea prin confruntarea empirică cu realitatea. Există însă două tipuri de discurs ştiinţific, logica şi matematica, care fac excepţie de la regula anterioară. Plecând de la axiome, matematica derivă propoziţii tot mai complexe, respectând cu rigoare regulile raţionamentului şi exigenţele demonstraţiei. Validarea ei, ca şi în cazul logicii, nu este una empirică, ci una internă. De ce se potrivesc aşa de bine „hainele” logico-matematice peste universul fizic şi ce statut au obiectele ideale create de ele (există sau nu cu adevărat entităţile ideale?), sunt probleme care ţin de filozofia ştiinţei. Cercetarea ştiinţifică poate fi fundamentală (de bază), adică atacă o problemă de ordin foarte general (sau care nu are consecinţe, finalităţi practice immediate), şi aplicată, desemnată din start să 3

aplicând ceea ce s-a învăţat teoretic la situaţii reale de viaţă (aceasta dintr-o perspectivă mai degrabă behavioristă). Cercetări ale modului cum gândesc oamenii au fost foarte utile pentru inteligenţa artificială (sistemul expert sau reţelele neuronale). ea statuând o anumită expectanţă faţă de acesta. Chiar dacă beneficiile cercetării fundamentale nu sunt imediat vizibile.F. să explice şi să prezică femomenele. după Valeriu Ceauşu. Întărirea comportamentului la B. putem deriva din ea ipoteze care devin obiectul testării prin cercetarea ştiinţifică: teoria atracţiei interumane poate produce ipoteza că similaritatea atitudinilor şi a preferinţelor creşte posibilitatea atracţiei dintre oameni. a drogurilor. teoriile nu sunt egale unele cu altele: unele sunt mai elaborate. Rolul teoriei şi al cercetării O teorie este un set organizat de concepte şi de propoziţii desemnate să ajute omul de ştiinţă să înţeleagă. Înţelegerea face posibilă explicaţia faptelor care circumscriu domeniul unei ştiinţe. Teoria lui Darwin asupra evoluţiei ne-a adus o mai bună înţelegere a raporturilor dintre specii. cum ar fi. iar teoriile freudiene ne arată modul în care inconştientul influenţează comportamentul. O teorie bună se caracterizează prin: 4 . însă în ştiinţă aceasta îmbracă forma unei ipoteze. În plus. Predicţii facem şi în viaţa cotidiană. reţinând. munca ştiinţifică aduce totuşi mereu un plus de înţelegere asupra faptelor studiate. Totuşi. Deşi în psihologie înţelegerea cauzelor ca în fizică sau medicină este rară. Controlul unui comportament este posibil când ştim ce determină acel comportament şi se leagă strâns de capacitatea înţelegerii lui. Predicţia: dacă descrierea are în vedere comportamentul deja produs. încercând să determine cauzalitatea. 1. predicţia are în vedere comportamentul înainte de a apărea. problema suicidului. mai consistente sau mai bune decât altele. care este o propoziţie specifică şi clară ce poate fi testată dacă este adevărată sau falsă. Înţelegerea înseamnă că am dobândit cunoaşterea reală a cauzelor unui comportament. scopurile majore ale psihologiei ştiinţifice sunt să descrie. a fumatului sau a alcoolismului. pe termen lung ea duce cel mai adesea la importante aplicaţii practice.2. să prezică şi să controleze comportamentul. a obezităţii.soluţioneze probleme practice. Skinner este un exemplu în acest sens. făcând presupuneri asupra mecanismelor interne sau asupra proceselor subiacente numai în măsura în care le putem articula într-un discurs teoretic elaborat. Descrierea trebuie să includă nu numai comportamente obiectiv observabile. Odată ce avem o teorie. Aplicaţia are scopul de a utiliza cunoaşterea şi tehnicile derivate în rezolvarea unor scopuri practice: programele pe computer pentru învăţarea matematicii. triada descriere-explicaţie-predicţie. adică ce auzim şi ce vedem. cele mai însemnate caracteristici ale metodei ştiinţifice. testele de aptitudini şi de inteligenţă arată beneficiile concrete ale cunoaşterii psihologice în viaţa obişnuită. pentru psihologi.

adică acoperă cel mai bine fenomenele de care se ocupă. care se referă la fenomene importante. Freud în psihologia clinică. ce permitea localizarea „facultăţiilor mintale”. de exemplu. 5 . Observaţiile care conduc la cercetare au o mare varietate de forme ce depind de scopul cercetării. este un semn că ea nu este o teorie bună. De multe ori cercetătorii îşi reiau studiile pentru a verifica dacă. modificări care generează alte şi alte cercetări. colectează informaţii de la un set de subiecţi. pentru a ajunge la un set de concluzii întemeiate. teorii mai bune. în consecinţă. că sunt false. încât pare să se potrivească tuturor faptelor şi deci nu poate fi falsificată. căci prin acestea se elimină parte din explicaţiile posibile. În acelaşi fel. emoţional şi intelectual) s-a dovedit a fi greşită. toate punând în mişcare multe cercetări evaluative. teoria frenologică a „boselor”. duc la modificări ale acesteia. stimulând noi cercetări şi. Piaget în psihologia dezvoltării. Rezultatele acestor cercetări relative la o anumită teorie. adică ipotezele ei pot fi testate (şi în laborator) şi pot fi dovedite. potenţial. cu o primă mare confirmare prin descoperirea de către Broca a centrului vorbirii. • este economicoasă. ajung la aceleaşi concluzii. Se creează astfel un mecanism circular prin care cunoaşterea ştiinţifică se îmbogăţeşte ca volum şi acurateţe. • produce noi ipoteze prin care se prezic noi observaţii (putere derivativă). având cea mai simplă formă posibilă. pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a fenomenului. Atunci când o teorie este extrem de generală. în final. făcând o analiză atentă a informaţiilor. Fiecare domeniu are asemenea teorii puternice: Skinner în învăţare. Cercetarea este un proces de investigare şi de căutare pe care ştiinţa îl utilizează cu grijă. a dus la apariţia teoriei localizării funcţiilor cerebrale. Chiar şi teoriile nepotrivite pot fi valoroase dacă conduc la cercetări atente. • este testabilă şi falsifiabilă. ce sugerează regularităţi rezultate din ritmurile biologice (fizic. Astfel. Un studiu ştiinţific. care au lărgit considerabil înţelegerea mecanismelor de funcţionare a creierului. teoria bioritmurilor. nici cu eşecurile în anumite activităţi.• încorporează într-un cadru logic şi consistent toate (sau foarte multe) dintre faptele şi observaţiilor existente (are mare putere de cuprindere). pentru ca aceasta să genereze teoria localizării largi sau teoriile echipotenţiale privind cortexul cerebral. ceea ce nu a împiedicat totuşi industria electronică să vândă o mare cantitate de programe şi soft legate de bioritmuri. Odată dezvoltată o teorie bună. aceasta conduce la o considerabilă cantitate de muncă de cercetare. căci ea nu se punea în relaţie nici cu performanţele ridicare.

căci ne permit să examinăm cu atenţie şi să descriem cu precizie o multitudine de comportamente. interese. De aceea ele ne procură o bază pentru a face predicţii cu privire la relaţiile cauză-efect. detaliat. deoarece se pleacă doar de la o persoană. emoţii. Cercetătorul creează o listă de întrebări şi o prezintă într-o formă standardizată fiecărui participant. concluziile trebuind verificate atent pe multe alte cazuri. Asemenea metode sunt adesea folosite pentru a îndeplini scopurile descripţiei şi predicţiei. Dar.1. 1. micul Hans. Este o metodă ce probează adâncimea efortului individual în încercarea de a înţelege mai bine comportamentul. Studiul (survey) este un procedeu de a evalua sau prezice vederile. prin cercetări ulterioare. Metode descriptive şi corelaţionale Demersurile care sunt descriptive sau corelaţionale pot fi considerate amândouă ca nonexperimentale (o metodă este nonexperimentală când comportamentul este observat şi măsurat fără a fi controlat sau manipulat). în mod tipic folosind atât ancheta.Generarea de ipoteze Construcţia teoriei şi modificarea ei Testarea ei în laborator Figura 1. conduita şi originile sale. sunt investigate cu grijă. atitudini. Cele mai obişnuit folosite ca metode nonexperimentale sunt studiile de caz. Freud a formulat ipotezele sale despre dezordinea psihică numită fobie. Interrelaţia dintre teorie şi cercetare. cât şi chestionarul. reacţiile ori părerile unui număr mare de oameni în legătură cu o problemă limitată. Studiul de caz este o analiză în profunzime a comportamentului unei singure persoane. această bază nu este niciodată suficient de fermă. studiul şi observaţia naturalistă. Studiul de caz este foarte util pentru că dă psihologului clarificări despre un caz individual. Investigând un număr mare de persoane 6 . ale cărei gânduri. Pornind de la un singur caz. care poate servi ca bază pentru comportament la modul general. în timp ce Jean Piaget a construit teoria sa despre geneza structurilor inteligenţei pronind de la studiul propriilor săi copii.3.

dintr-o populaţie foarte largă. Caming of age in Samoa că adolescenţii acestei insule nu aveau competitivitatea şi violenţa cu care această vârstă se asociază în cultura americană. sau dacă cei chestionaţi dau mai degrabă răspunsurile aşteptate decât cele reale. ne poate oferi o importantă cantitate de informaţii despre vederile. dar nimic despre cauza care a produs-o. Margaret Mead. cancerul de plămâni şi bolile coronariene. Design-ul corelaţional este necesar când vrem să depăşim simpla descripţie şi să determinăm relaţia dintre două variabile care ne interesează. ceea ce ne permite ca. pe politicieni să-şi dezvolte campaniile electorale şi pe comercianţi să-şi lanseze anumite produse. preferinţele unui număr mare de oameni. în condiţii de laborator. atitudinile. metoda ne indică unde să căutăm o relaţie între elemente. riscul de eroare devine foarte mare. Această metodă. ceea ce îi ajută pe psihologi să construiască ipoteze. una din creatoarele psihologiei transculturale. în care să evidenţiem modificările variabilelor dependente în funcţie de cele independente. Variabilă este orice însuşire ce poate lua mai multe valori diferite. Avantajul este aprecierea comportamentului în cadrul lui natural. 7 sau 9 trepte şi pusă în legătură cu similaritatea de vârstă a membrilor cuplului sau cu începutul. O altă limitare a metodei provine din faptul că ea este indicativă pentru opinia publică într-un anumit moment. după care anumite evenimente o pot modifica radical. Expectaţiile de vot din anchetele sociologice.D. apărută în 1928. cum ar fi de pildă satisfacţia maritală. a indicat succesul unui candidat la preşedenţie. pentru că nu am făcut nimic pentru a controla sau manipula vreo variabilă. expunând sistematic animale la fumul de ţigară şi descoperind astfel o relaţie cauzală. Dar dacă eşantionul ales nu este reprezentativ. Printr-un astfel de procedeu corelaţional aflăm câte ceva despre relaţie. De exemplu. dezavantajul fiind dificultatea de a fi total obiectiv sau neimplicat. să dezvoltăm un studiu de tip cauzăefect. Un sondaj telefonic de opinie ca cel făcut în 1936 în America (după 1990 şi în România). ce poate fi evaluată pe o scală cu 5. Asemenea observaţii se pot face şi în laborator. ştim că există o relaţie între fumat. care nu a fost cel real (F. pentru a construi acolo un studiu experimental. putând avea o mare extensie în studierea animalelor sau a copiilor. arătând că rata suicidului. opiniile. atunci când este elaborată şi condusă cu grijă. Un alt cercetător (Freeman. comportamentul violent şi competitiv au un nivel ridicat şi în aceste insule. scopul este de a generaliza prin extrapolarea rezultatelor la întreaga populaţie. arăta în cartea sa. Studiind adolescenţii din insula Samoa din Mările Sudului. părerea despre abandonarea pedepsei cu moartea sau legalizarea avorturilor sunt câteva exemple de utilizare a metodei. 7 . 1983) a adus o altă lumină asupra problemei. Observaţia naturalistă este cea în care psihologul observă comportamentele care apar. mijlocul sau perioada târzie a căsniciei. Roosevelt) din simplul motiv că cei care aveau telefon tindeau să fie mai curând republicani decât democraţi. Şi totuşi. fără a le modifica sau intefera cu ele. dar şi în cadrul natural.

Cvasi-experimentul este acela în care psihologul studiază variabile independente pe care el nu le poate controla sau manipula. cum ar fi anxietatea. Asemenea variabile independente se numesc variabile naturale. o cercetare care implică manipularea uneia sau mai multor variabile. Putem studia efectul experienţei şi antrenamentul asupra nivelului de anxietate la un grup de paraşutişti. motivaţia. dar nu noi manipulăm apartenenţa la gen. ce va fi detaliată ulterior. pulsul etc.dar opţiunea lor pentru acest sport le aparţine în întregime.1. cercetătorul variază sistematic condiţiile pentru a înregistra efectele lor asupra comportamentului. iar cele măsurate pentru a vedea cum se schimbă prin manipularea experimentală. putem totuşi avea un nivel de încredere ridicat în rezultatele noastre şi în cazul cvasi-experimentului.). se cheamă variabile dependente (se numesc aşa pentru că depind de nivelul schimbării variabilelor independente). simplu sau stratificat) care constituie capitole importante ale cercetării şi statisticii. Un al treilea tip de variabile sunt cele explicative. iar măsurile ce vor fi culese sunt diferite valori cum ar fi presiunea arterială. căci se bazează pe condiţii preexistente: putem studia diferenţele masculinfeminin. include un grup experimental (pe care se desfăşoară întreaga procedură) şi un grup de control. vârstă. CONCLUZII ŞTIINŢIFICE RELAŢII CAUZĂ-EFECT Manipulăm sistematic variabilele independente şi măsurăm efectul lor asupra variabilelor dependente CORELAŢIE Observăm gradul de relaţie dintre variabile DESCRIERE Descriem mai ales ceea ce vedem 8 . etc. ca elemente interne de legătură între celelalte două tipuri. Deşi nu putem găsi în acest tip de studii o puternică relaţie cauză-efect (ca atunci când avem variabile independete). schimba sau manipula cercetătorul se cheamă variabile independente. sau grup martor. depresia. Variabilele pe care la poate lua în consideraţie. Metoda experimentală Coloana vertebrală a cercetării psihologice este experimentul. ceea ce conduce la descoperirea de relaţii tip cauză-efect. Experimentul ridică şi probleme de eşantionare (eşantion reprezentativ sau aleator. Metoda experimentală. În experiment. probleme pe care le vom detalia la vremea potrivită. Ambele grupuri sunt măsurate iniţial şi după experiment.4. nivel cultural. gândirea. etnie. pentru a face comparaţii statistice. Condiţiile care se pot schimba în experiment se numesc variabile şi ele pot fi elemente prin care diferă subiecţii (sex.

3. pentru ca în final să conducă adevărate experimente. ideal ultim al ştiinţei (vezi figura 2). Cattell şi alţii.Fiecare studiu ştiinţific implică un număr de etape sau paşi. 37). pentru a ajunge la o înţelegere de tip cauză-efect. Cunoaşterea prealabilă a ariei de studiat Dezvolţi o idee iniţială Treci în revistă studiile relevante despre problemă Cunoaştere detaliată a teoriei testate Faci design-ul studiului Desprinzi ipoteze din teorie Determini populaţia şi alegi eşantionul reprezentativ Scrii articolul de jurnal descriind studiul rezultatele Expui fiecare participant experiment Desfăşori studiul actual Desprinzi concluziile la care ai ajuns Faci analiza statistică a datelor obţinute Figura 1. 1998.Figura 1. Smith. creatorul psihometriei. psihologii cu precădere. după care încearcă să stabilească nivelul relaţiei dintre variabile (corelaţia). precursor al metodei psihometrice. apelând la o prealabolă exprimare a lor în termeni cantitativi. 9 . p. ea fiind prezentă ca tamă de meditaţie filozofică în Republica lui Platon. Diversitatea umană şi problematica cercetării Variabilitatea umană este un fapt atestat de foarte multă vreme. 1. Guilford. Problema determinării diferenţelor individuale l-a preocupat foarte mult pe Galton. 37). p. Nivelurile înţelegerii ştiiţifice (după B. Omul de ştiinţă contemporan. dar şi pe Binet. Conducerea unei cercetări ştiinţifice Ştiinţa începe de obicei cu descrierea. Vernon. Conducerea unei cercetări ştiinţifice (după B.D. 1. Thurstone. 1998. apoi pe Spearman. Smith. Burt. începând cu o cunoaştere iniţială a problemei aşa cum se află ea în câmpul ştiinţific şi terminând cu publicarea unui articol într-o revistă de specialitate (vezi diagrama de la figura 3). nu s-au mulţumit să constate aceste diferenţe interindividuale.6.5.D. ci şi-au propus să şi le explice.2. cu a sa Scară metrică a inteligenţei.

ceea ce face ca generalizările reieşite din studii să fie adesea riscante. creând pe cât se poate loturi omogene în toate privinţele. ajutându-ne să prezicem mai bine comportamentele. psihologii încercând să studieze diversitatea în sine: diferenţele de vârstă. variabilitatea fiind specifică naturii vii şi nevii. mai puţin cea investigată. o mai mare motivaţie de a munci. etnii. la reducerea discriminării. psihologia dezvoltării sau psihologia transculturală. această diversitate care rezultă din enorma variabilitate umană a fost unul dintre motivele cristalizării ei mai lente ca ştiinţă. de nivel socio-economic. Şi poate că aceasta va contribui în noul mileniu la mai buna înţelegere dintre grupuri. pentru că variabilitatea face posibilă cuantificarea. fie de mediu sau de educaţie. oportunităţi educaţionale mai mari. Cercetările care studiază diferenţele dintre grupuri. de exemplu. Diferenţele de gen sunt şi în aptitudinea pentru matematică (mai tipic masculină) faţă de aptitudinile verbale (mai tipic feminine). dau o bază de informaţie mult mai solidă. care arată împrăştierea valorilor observate în jurul unor valori centrale. în timp ce la vârstele mai înaintate discriminarea vizuală. nivel mai mare al inteligenţei. cultural. majoritatea testelor de inteligenţă dând standarde separate pe ani. de a se autorealiza. culturi. junătăţi de an (bateria WISC chiar din 4 în 4 luni). de cultură. bărbaţii se pare că sunt mai predispuşi la violenţă. auditivă. o cultură influenţează mai strâns contextul social în care o persoană creşte (etica muncii. în timp ce femeile tind mai frecvent spre depresii. Expresia statistica a variabilităţii este variaţa sau dispersia. Pentru psihologie. Veniturile mai mari sunt asociate cu o nutriţie mai bogată. dau o mai mare importanţă educaţiei şcolare decât negrii sau hispanicii americani. etnice şi culturale apar în ce priveşte agresivitatea. psihologia copilului şi a vârstelor. la alcoolism. fiinţa umană devine abordabilă cu instrumentele matematice. cercetarea ştiinţifică trebuind să ţină seama de aceste diferenţe. căci afectează o gamă largă de variabile. religios). Etnicitatea marchează arii ca religia. Variabilitatea se extinde de la om la grupurile şi macrogrupurile sociale (familial. rasă se combină într-o manieră infinită. atitudinea copiilor faţă de familie sau faţă de bătrâni. dar şi a apariţiei de ramuri specifice cum ar fi psihologia diferenţială. religie. de apartenenţă la o etnie. generate fie de ereditate. nivelul educaţional. 10 . etnic. Nivelul socioeconomic are un impact substanţial. venitul. valori religioase. indiferent de grupul de apartenenţă. Vârsta este unul din cei mai diferenţiatori factori. Având o mulţime de elemente diferenţiatoare. standardele morale. interesele şi valorile unei persoane. dar nu se poate stabili cu exactitate dacă aceste diferenţe au o fundamentare biologică sau una socială. viteza de reacţie şi empanul memoriei de scurtă durată descresc. Diferenţe sistematice între grupuri rasiale. pattern-urile de limbaj. atitudini faţă de sănătate. de sex. Astfel.Fiecărui individ (uman sau animal) îi este specific un grup de însuşiri caracteristice. măsurarea. învăţătură sau artă). Părinţii asiatici. Dacă în prima jumătate a secolului diversitatea a fost rareori luată în considerare. combinate într-o „ecuaţie personală”. ea a crescut progresiv ca importanţă. la optimizarea potenţialului fiecărei persoane.

P. Cauze şi legi Francis Bacon afirma că a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze. 8. Scrieţi un mic eseu (două pagini) despre importanţa diversităţii umane în cercetarea ştiinţifică psihologică sau pedagogică. Managementul resurselor umane. 5. Dicţionar de psihologie. Parot. New York.Autoevaluare 1. urmărind diagrama din curs. B. 2. Human Development. St.. (coord. (1994). 7.. Davis. I. H. Istoric şi metode. Richelle. Măsurarea performanţelor profesionale. Indicaţi rolul. Parot. dar noţiunea de cauză este departe de a fi clară.1. Cercetarea şi teoria şiinţifică au un raport de circularitate. D. M. Pitariu. Analizaţi similitudinile şi diferenţele dintre limbajul profan şi cel savant sau ştiinţific. 6. zise exacte. (1998). Analizaţi evoluţia stadiilor acestor raporturi.D. Mc Graw Hill: International Edition. Los Angeles. Analizaţi contribuţia psihologiei simţului comun la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. 9. Metodologie psihologică şi analiza datelor. Evaluaţi scopurile cercetării şiinţifice în psihologie şi pedagogie.. EXPLICAŢIE ŞI ÎNŢELEGERE ÎN PSIHOLOGIE 2. A Lifespan Approach. Introducere în psihologie. F. 3. 6. Dworetzky. Bucureşti: Editura Humanitas. Definiţi caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice şi modul cum răspunde psihologia acestor deziderate. Bibliografie 1. exemplificând cu indicarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei metode. San Francisco: West Publishing Company. (1999). cauză formală (statuia va lua forma lui Heracle). Evaluaţi rolul metodelor descriptive şi corelaţionale în psihologie. Bucureşti: Editura Humanitas.) (1993). (1989). importanţa şi specificul metodei experimentale în psihologie. CAPITOLUL 2 CAUZĂ. F. (1995). Detaliaţi într-un mic eseu etapele unei cercetări ştiinţifice în psihopedagogie. 11 . de la cunoaşterea prealabilă la articolul ştiinţific final. Smith.J. Bucureşti: Editura All. Aristotel distingea patru tipuri de cauze: 1. Chiar şi în ştiinţele materiei. ClujNapoca: Editura Sincron. cauză materială (marmura din care sculptorul făureşte o statuie). J. N. 2. 5. 4. Radu. 3. LEGE. Psychology. Paul. 2. Science and Undestanding. 4. Doron. R.

cea probabilistă. noţiunea de cauză capătă un sens pozitiv şi tehnic. legile ei fiind mai degrabă stohastice. dar aceasta a evoluat în cursul istoriei ştiinţei de la cauzalitatea simplă. motivele. ea putând îmbrăca forma unei propoziţii declarative sau. căci cel ce este pus în cauză este acuzat: “noţiune juridică sau noţiune psihologică cu mult înainte de a fi un concept ştiinţific. stabilind raporturi necesare între fenomene. sociali şi culturali. legea este răspunsul la întrebarea cum ?. Neputând decela acţiunea fiecărei cauze în parte. cauză eficientă (loviturile de daltă prin care sculptorul fasonează marmura). ideea de cauză este complexă. probabilistice sau statistice. suprapuneri de lanţuri cauzale. dar şi pe ideea de feedback. are conotaţii juridice şi etice. lasă un spaţiu larg voinţei şi intenţionalităţii individuale. deoarece pe ea se sprijină previziunea. În cadrul unei relaţii legice. apare un alt tip de cauzalitate. cauza indică şi ideea de responsabilitate. Şi legea. La nivel uman. 172). generale şi obiective între fenomenele studiate. apar ca fiind orientate spre un scop care le finalizează. În timp ce cauza răspunde la întrebarea de ce ?. la cauzalitatea multiplă. Psihologia şi-a dezvoltat o cauzalitate bazată pe determinismul multiplu. ca şi rolul factorilor biologici. dintre factorii externi (mediul înconjurător. p. cauză finală (scopul muncii este proiectul statuii terminate). confuză şi suspectă de antropomorfism” (Vérgez şi Huisman. 4. La aceasta cibernetica a introdus noţiunea de feedback prin care efectul produs retroacţionează asupra cauzei sale. mai exact. în cauzalitatea comportamentelor. ca şi cauza. Deoarece la nivelul psihicului uman şi al comportamentului obiectivabil faptele se produc ca urmare a numeroase medieri sau intersectări. stabile. Legea are o şi mai mare importanţă practică. în care mai multe cauze intră în acţiune cu ponderi diferite la realizarea unui efect. predispoziţiile). noţiune fundamentală pentru înţelegerea logicii viului. specifică ştiinţelor socio-umane. prin care este posibilă previziunea. • ideea dacă conduitele umane decurg mai degrabă din libertatea subiectului sau din cauze obiectivabile perpetuează în psihologie o dispută a cărei miză e chiar existenţa ei ca ştiinţă. ceea ce întemeiază concepţiile care. forma unei ecuaţii matematice. repetabile. esenţiale.3. educaţia) şi factorii interni (înnăscuţi. Ea face posibilă previzia într-un anumit domeniu şi prin extensie asupra întreg universului. obiectivitatea şi predicţia sunt relative. conform căreia fiecărei cauze îi corespunde un efect şi fiecare efect are o cauză (determinismul liniar). Demersul ştiinţific îşi propune evidenţierea relaţiilor de cauzalitate. • o dezbatere străbate întreagă psihologie cu privire la raportul. dar şi trebuinţele. în ceea ce priveşte cauzalitatea conduitelor. pentru că legea leagă. la nivelul 12 . 1990. În vocabularul ştiinţific legea desemnează raporturi necesare. cauza fiind fenomenul asupra căruia acţionăm pentru a obţine un efect. având deci propriile ei probleme de cauzalitate: • multe acţiuni ale oamenilor şi animalelor sunt teleologice. probabilist.

tot mai multe fenomene în ecuaţii matematice şi. cum este de fapt şi ştiinţa în care au apărut: având o valabilitate restrânsă (nu sunt valabile oriunde şi oricând. ceea ce nu denotă că psihicul uman ar fi haotic sau absurd. chiar dacă ar exista. 1996. ele sunt cvasi-legi (Zlate. de unde dificultatea de a surprinde oriunde şi oricând repetabilitatea. De aici ideea că legile psihologiei sunt inexacte. p. ca în fizică). • problema dificultăţii. statistice. aleatorie. Aceeaşi cauză poate produce efecte diferite la indivizi diferiţi şi. obiectul cunoaşterii fiind inepuizabil). Pentru domeniul psihologiei a existat o îndelungă tradiţie de contestare a capacităţii ei de a avea legi. predicţie în limite de încredere determinate. 138). 139-143): • Legile psihologiei sunt legi probabiliste. ori a nu putea măsura. de aceea legile psihologiei au un caracter pronunţat statistic. din variate motive: • studiind individualul. Aceasta face ca legile să 13 . ultima condiţie este fundamentală. predicţia trece pe primul plan. după Wallon. Fenomenele psihice nu sunt în afara legicului. 69). acelaşi efect poate avea cauze foarte diferite. predicţia şi verificarea. înseamnă imposibilitatea de a avea legi. deci predicţia cercetătorului poate interveni cu ponderi importante în producerea fenomenului prezis. constanţa şi stabilitatea lor. nu sunt pure sau specifice. fie a fizicii sau a altor ştiinţe înrudite. la nivel socio-uman.ştiinţelor materiei. Dacă în ştiinţele exacte. ireductibil la număr. sau la faptul că ele sunt cvasi-legi ale unei ştiinţe inexacte Zlate aduce câteva argumente pertinente (1996. legile ştiinţifice fac natura din ce în ce mai inteligibilă (dar niciodată în totalitate. ea nu ar putea accede la legi universale. ci doar le constată. de unde ideea lipsei de specificitate a proceselor psihice. abatere standard). pentru că se înscriu în câmpul dependenţelor. ori aceasta este subminată de ceea ce el numea „efectul Oedip”: predicţia socială sau individuală intră în retroacţiune cu obiectul prezis. condiţionărilor şi al determinărilor obiective. este unul din argumentele cel mai des invocate. doar că producerea lor este nelineară. cuantifica şi exprima numeric. • legile psihologiei. din ciclul celor trei condiţii fundamentale fixate de Popper: explicaţia. Deşi nu furnizează şi secretul legăturilor surprinse. ci faptul că el este multiplu mediat. pp. în care o cauză produce cu o anumită probabilitate un anumit efect. remarca Mihai Golu (1972. corelaţie. realizează o uriaşă economie de gândire. „Incontestabil sistemul psihic reprezintă entitatea cu caracterul probabilistic cel mai pronunţat”. • inteligenţa artificială este capabilă să proceseze informaţia şi să ajungă la rezultate perfect echivalente cu mintea umană. • domeniul psihologiei ar fi singurul din univers. sau chiar a imposibilităţii previziunii comportamentului uman din legile lui de organizare şi funcţionare. reciproc. condensând mase mari de fapte. Contagiunea informaţională prin intercomunicarea umană face ca subiecţii umani să anticipeze ce se aşteaptă de la ei. exprimabil prin tendinţe centrale (medie. pe care le-ar putea modela şi o maşină. influenţându-l. fiind inexacte. purtând amprenta fie a fiziologiei. p. Evaluând aceste obiecţii relative la lipsa legilor din psihologie.

182-183). ele îşi relativizează efectele sau şi le restructurează total” (Zlate. bazată pe fapte. ca şi în alte ştiinţe.cauzalitatea multiplă (mai multe cauze care interacţionează la obţinerea unui efect).cauzalitatea superioară (de la fenomenele superioare spre cele inferioare. deşi există şi legi specifice: legea optimului motivaţional a lui Yerkes şi Dodson.nu se verifice prin fiecare membru al grupului. întretăindu-se unele cu altele. pe care abia apoi le condensează în cunoştinţe prin inventariere. • Cauzalitatea psihologică nu este simplă şi lineară. Aşa că multe dintre legile psihologiei au „reziduuri” ale acestor niveluri. el fiind expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte niveluri existenţiale. de aceea ea începe prin a fi realistă. aici intervenind: . în principiu infinită. Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor. Fundamentul la acest nivel este stabilirea criteriilor în funcţie de care faptele vor fi abordate.1.cauzalitatea retroactivă (efectul interferează prin feedback cu cauza. explicaţie. clasificate. 145). „Acţionând concomitent. Descrierea în psihologie În psihologie. 1996. asociindu-le cu ceea ce psihologia cognitivă numeşte organizarea bottomup sau top-down (de jos în sus sau de sus în jos). p. de ordine sau succesiune a fenomenelor. este constrânsă totuşi să cearnă elemntele pertinente sau relevante. Acuzaţia că legile psihologiei sunt impure nu este valabilă pentru că psihicul însuşi se află la capătul unei lungi evoluţii care integrează fizicul. modificând-o). descrierea răspunde la întrebarea ce este?. fundamental fiind la acest nivel stabilirea clară a acestor categorii sau 14 . Legile teleologice sau finaliste (pe care le-am mai evocat) nu sunt legate de caracterul intenţional. cele ale autoactualizării propusă de Maslow sunt doar câteva. 144). Descriere. Selecţia de proprietăţi şi de părţi ale obiectelor sau fenomenelor considerate.. triate. în funcţie de care se face categorisirea fenomenelor după unul sau mai multe criterii cu neglijarea celorlalte aspecte. adică formularea lor în termeni observaţionali şi acţionali. cit. de compoziţie sau organizare şi de dezvoltare). cum am mai arătat. ci pe majoritatea membrilor săi. . interferenţa legilor creând condiţia ca una să fie facilitoare sau perturbatoare pentru alta. previziune şi înţelegere 2. Dacă Pradines a evidenţiat trei tipuri de legi în psihologie (de funcţionare. pp. de la periferie spre central). legile nivelului de aspiraţie formulate de Lewin. descrierea este mai mult cantitativă şi mai puţin explicativă. „Categorisirea nu conservă decât relaţiile de echivalenţㆺi de diferenţă dintre fenomene” (Zlate. de la psihic la biochimic). Piaget şi Vîgotski au evidenţiat legile psihogenetice. . chimicul şi biologicul. op. . 2. Stabilind relaţii spaţio-temporale.cauzalitatea inferioară (de la fizico-chimic spre psihic. p. orientat spre scop al conduitei umane. clasificare şi sistematizare. Despre aceste două tipuri de cauze vorbeşte Richelle (1995.2.2.

2. regresia. de aceea este foarte greu de pus în evidenţă. făcând să apară structura de bază. Explicaţia Este elementul central al demersului ştiinţific. Răspunzând la întrebarea de ce? explicaţia se leagă strâns de noţiunile de cauză si de determinism. Specificul explicaţiei din discursul ştiinţific este întoarcerea permanentă de la planul teoretic la real prin proceduri de verificare ce combină reguli logice şi practici empirice. Faptul psihic fiind multideterminat. Deoarece explicaţia face apel la cauzalitate. intervenind inevitabil într-o oarecare proporţie în experiment. aşa cum arată Zlate (op. dar acestea sunt prea numeroase şi prea complexe pentru a îngădui previziune. de condiţiile în care el apare.. stabilim limitele sistemului. de aceea este necesar fie să le măsurăm. relevând proximităţile sau similitudinile dintre date. adăugând sau eliminând din variabile pentru a surprinde cât mai bine conexiunea lor în lanţul cauzal. 15 . Descrierile cantitative se bazează pe faptul că există diferenţe între fenomene în ce priveşte caracteristica studiată. fie să le stabilim frecvenţa de apariţie prin numărare. alţii. mai ales că în psihologie este grevat de dificultăţi specifice. 2. analiza factorială. psihologia nu poate face abstracţie de noţiunea de hazard. modelarea structurală etc. atribuit întâmplării (deci fără o cauză evidenţiabilă). Opoziţia descriere / explicaţie. descripţia cantitativă se simplifică. care este un fapt imprevizibil. căci o descriere teoretică nu poate renunţa niciodată la faptele rezultate din observaţiile empirice care se înscriu explicit sau implicit într-un cadru teoretic. Psihologia şi-a dezvoltat procedee statistice foarte avansate de analiză a datelor (analiza de varianţă şi de covarianţă. ci aceea de a circumscrie aleatoriul şi a creşte valabilitatea concluziilor prin modul cum construim eşantioanele (randomizare). Prin aceasta.cit. paralelă cu opoziţia teorie / fapte empirice este artificială. analiza de clusteri. necontrolaţi. 146) alegem variabilele studiate. p. organizarea internă a fenomenelor.2. 1999. în psihologie vom întâlni tot atâtea tipuri de explicaţie câte tipuri de cauze există (biologică. De la argumentarea didactică la formalizarea într-un model matematic.) care reduc masa mare de date la câteva elemente fundamentale. de fenomenele pe care le pune în mişcare sau de care se leagă. A explica înseamnă a ne da seama de cauzele unui fenomen.criterii. Alegerea sistemului explicativ estre foarte importantă căci prin aceasta. mai pure. ce nu poate fi determinat de nici o minte omenească. p. Un fenomen fortuit nu este lipsit de cauze determinante . Uneori hazardul este intersecţia a două serii cauzale independente. Chiar şi în cercetarea de laborator cea mai riguroasă ţinem sub control doar un anumit număr de factori. ea încercând să surprindă dinamica şi interacţiunea comportamentelor prin legi cauzale. problema care se pune nefiind eliminarea lui completă (fapt imposibil). Explicaţia semnifică „înlocuirea unui discurs mai puţin inteligibil cu unul mai inteligibil” (Richelle.301). se face trecerea de la descriere la observarea mediată de fapte ale realului până atunci nesesizate. Foarte important este să stabilim cu rigurozitate variabilele ce caracterizează indivizii studiaţi.

Importanţa previziunii este că fundamentează acţiunea prin faptul că furnizează elementele deciziei.genetică. aşa cum au fost puse ele în evidenţă de Clubul de la Roma sau de Alvin Tofler în Şocul viitorului sunt exemple care atestă importanţa deosebită a previziunii. scheme etc. spre anticiparea faptelor noi ce pot apărea prin prisma legilor cunoscute. pe care diferitele şcoli (psihanalitice. De aceea se poate vorbi de niveluri ale explicaţiei în psihologie. Şi explicaţia şi previziunea se bazează pe acelaşi tip de logică deductivă. prima punând în evidenţă legile generale cărora li se supun conduitele umane. Psihologia poate integra factori cu cauzalitate diversă şi abordări metodologice de o mare diversitate pentru a ajunge la explicaţii hipercomplexe. neexistând determinism în sens strict. De aceea s-au dezvoltat tehnici sau ştiinţe ale previziunii (viitorologia sau futurologia). cu şansa de a se dovedi valabile pe termen lung. Uneori teorii explicative extrem de vaste (psihanaliza sau darwinismul) nu pot face previziuni. care într-o primă fază stabilesc legile ce reglementează fenomenul investigat. comparativă. evoluţiile economice şi ecologice la scară planetară. aceea dintre explicaţie şi înţelegere. pentru că el poate înclude simboluri matematice. 2. într-o anumită fază a travaliului ştiinţific. fizicalist. necristalizat încă într-o teorie. Studiul pieţei (marketingul). ecologică) sau câte tipuri de abordare a realităţii psihice pot fi evidenţiabile (ontogenetică. din regularităţile observate empiric.). sau forma de discurs închegat. ceea ce atestă un mai mare grad de formalizare matematică. Această distincţie dintre abordarea generalului şi a particularului trimite la una mai veche. în timp ce unele previziuni nu se bazează pe teorii explicative. după care dau valori parametrilor pentru a surprinde efectele în orizontul de timp previzionat. dar nu şi suficientă. previziunea implică un grad mai mic sau mai mare de incertitudine. diferenţa fiind că explicaţia poartă spre trecut (face inteligibile faptele deja înregistrate). socială.3. longitudinală. Acest discurs savant este nu numai verbal.. anticiparea intenţiei de vot a electoratului. ecuaţii algebrice.2. anticipa modul de desfăşurare a unui fenomen sau comportament plecând de la legile generale care îl guvernează. ca în metoda clinică. în timp ce previziunea priveşte înainte. Comprehensiunea ar presupune alte metode şi mijloace. ci şi simbolic. care ia uneori forma de demers (Reuchlin). Cunoaşterea legii este deci o condiţie necesară previziunii. transversală. ce are în vedere explicaţia la un moment dat. figuri. 2. scris sau verbal.2. ceea ce ar fundamenta diferenţa dintre 16 . pentru că în ştiinţele socio-umane. formulată de Dilthey.4. deci are o certă valoare practică. ci pe simple deducţii. Înţelegerea şi interpretarea Karl Jaspers insista mult asupra distincţiei dintre explicaţie şi înţelegere (comprehensiune). fenomenologice sau umaniste) şi le precizează. psihologică. secundele individului particular. Previziunea Este o condiţie importană a ştiinţei şi înseamnă capacitatea ei de a prevedea. psihometrică etc. atunci când explicaţia se fundamentează pe o teorie.

la nivelul cel mai înalt. Teoriile psihologice diferă după gradul lor de abstractizare şi generalizare. deşi nivelurile acesteia sunt foarte variate: • înţelegerea implicită (raportarea globală la schemele perceptive.ştiinţele naturii şi cele socio-umane. cum am mai arătat. ceea ce dă o forţă sporită cunoaşterii. explicaţia pătrunzând şi în ştiinţele umane” (Zlate. care îşi are propriul specific rezultat din rezonanţa psihologică (ce face posibilă empatia) şi intenţionalitatea (care permite sesizarea sensului sau a semnificaţiilor conduitei individuale sau colective). 152). a relaţiilor stabile şi invariabile dintre fenomene. gândire sau creativitate). în care faptul necunoscut este raportat la un cadru de referinţă elaborat teoretic. explicaţie. Specificul teoriei psihologice Toate demersurile aduse în discuţie (descriere. de aceea vom întâlni: • teorii generale (teoria genezei inteligenţei a lui Piaget. de la molar spre molecular. • teorii de rang mediu (ca teoria disonanţei cognitive a lui Festinger sau teoriile despre percepţie. afective şi cognitive ale cercetătorului). este elocvent. centrată pe nivelul miniatural. legi şi concepte organizate coerent. acestea din urmă fiind bazate pe comprehensiune. • înţelegerea bazată pe descriere (unde datele fenomenului au un anumit grad de articulare şi coerenţă interioară). la nivelul înţelegerii explicative ea capătă cu adevărat valoare teoretică. Superioritatea şi necesitatea explicaţiei în psihologie derivă din aceea că ea pune în lumină. pe care le transferă apoi inteligenţei artificiale. Explicaţia favorizează înţelegerea. de la nivel macro la nivel micro.cit. Dacă la nivelul înţelegerii implicite legea are o valoare mai degrabă practică. singura metodă capabilă să confere sens şi inteligibiltate conduitei umane. „Evoluţia ştiinţelor a slăbit însă această opoziţie dintre explicaţie şi înţelegere. punctul de plecare şi de sosire al cercetării dintr-un domeniu. teoria psihanalitică a lui Freud sau teoria câmpului a lui Levin). dar şi explicative care adâncesc înţelegerea şi cunoaşterea ştiinţifică a realităţii. Psihologia comprehensivă şi fenomenologică se bazează şi se rezumă exclusiv la înţelegere. cum am mai arătat. previziunea. care este. 2. op. existenţa legilor. teoriile 17 . Sensul evoluţiei istorice a teoriilor psihologice este de la general spre particular. Faptul că în evoluţia unei ştiinţe există etape descriptive. ceea ce permite. prin care formalizează şi modelează unităţi mici de comportamente sau competenţe umane. teoria este un ansamblu de ipoteze. Mai recent.).3. deoarece decantează şi reţine doar esenţialul din obiectele şi fenomenele studiate. Evoluţia ştiinţelor cognitive. În sens restrâns. dar şi după aria fenomenelor circumscrise.. demonstrează unitatea şi interdependenţa domeniilor amintite. previziune şi înţelegere) ţintesc spre elaborarea şi validarea unei teorii psihologice. • teorii de nivel elementar (teoria periferică a emoţiilor a lui James şi Lange. • nivelul explicaţiei. p. intuiţie. molecular al psihismului uman. teoria tricromatică asupra vederii a lui Helmoltz sau teoria uitării a lui Ebbinghaus etc. care descriu şi explică un domeniu al cunoaşterii.

2. Autoevaluare 1. primele fiind considerate teorii reale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Faceţi o analiză comparativă între cauzele ce apreciază în ştiinţele materiei (fizică. Introducere în psihologie. Istoric şi metode. Curs de filozofie. B. mediu şi elementar întâlnite în psihologie şi pedagogie (altele decât cele din curs). Analizaţi comparativ explicaţia şi înţelegerea în psihologie. comprehensiune) în fundamentarea metodei fenomenologice şi a psihologiei umaniste. 8. 7. Psychology. (1990). chimie. Bucureşti: Editura Babel. 6. Corelaţi cauzaliatea din domeniul ştiinţelor socioumane cu nivelurile explicaţiei ştiinţifice corespunzătoare. Definiţi conceptul de previziune ştiinţifică. Parot F..psihologice cunosc o deplasare de pe domeniul faptelor pe explicarea naturii însăşi a teoriilor.. 1. (1999). Dicţionar de psihologie. Parot. (coord. F. (1998). Huisman D. A. M. Bucureşti: Editura Humanitas. Introducere în psihologie. Bucureşti: Editura Humanitas. (1995). Massachusetts etc.). Smith.. A. 4. Arătaţi specificul şi importanţa nivelului descriptiv în elaborarea unei teorii din domeniul psihologiei şi al pedagogiei. (1997). 5.D. Daţi exemple de teorii de ordin general. Vérgez. Bibliografie Doron. Stabiliţi legătura dintre descrierile cantitative şi nivelurile explicaţiei în psihologie şi pedagogie. Dicu. Bucureşti: Editura Humanitas.: McGraw Hill. 18 . 3. Introducere în psihologie. cele din urmă metateorii. 5. intuiţie. Evidenţiaţi specificul legilor ce guvernează psihicul uman. Iaşi: Editura Polirom.. Golu. (2000). biologie) şi ştiinţele socioumane. 2. Science and Understanding. indicând rolul subiectivităţii (empatie. R. 3. 6. Zlate. Boston. 4. M. Şchiopu. indicând specificul său în psihologie şi pedagogie. (1972). U. Dicţionar enciclopedic de psihologie.. Richelle M. 7.

CAPITOLUL 3 OBIECTIVE. reforma învăţământului trebuie să producă factorul uman tânăr. a doua se referă la învăţarea limbajului informatic şi a calculatorului. iar revoluţia tehnico-ştiinţifică a împins lumea în faza ei post-industrială.prima alfabetizare. SCOPURI ŞI ETAPE ALE CERCETĂRII PSIHOPEDAGOGICE 3.1. a avea atitudini şi responsabilităţi civice şi cetăţeneşti intrinseci democraţiei. apoi capacitatea însuşirii limbajului comunicaţional-valoric ce face posibil dialogul intercultural şi viaţa paşnică pe planetă. celelalte presupunând formarea instrumentelor culturale prin care se educă capacitatea de a gândi. libera circulaţie a informaţiei şi a persoanelor. ceea ce presupune ştergerea treptată decalajelor istorice dintre est şi vest. trebuie să se racordeze tot mai mult la valorile europene. adică spre societatea informaţională. în măsura în care educaţia permanentă se extinde spre vârstele a doua şi a treia. el fiind decretate prioritate naţională de către legea învăţământului. 19 . bazate pe o înaltă eficienţă. capabil să dezvolte „strategiile de primire” a tehnologiilor din vest. de multiplele „alfabetizări” pe care procesul le implică: după învăţarea limbii materne şi a scrierii . multiculturalitate şi liberă iniţiativă. ea a devenit totuşi factorul cel mai activ al schimbării. activ şi bine pregătit. Obiective şi scopuri Creşterea importanţei cercetării psihopedagogice vine din două direcţii: • pe de o parte cererea de educaţie este tot mai mare. pe toleranţă. Pentru învăţământul românesc sarcinile au conotaţii specifice. • preluând ce este mai bun din propria sa tradiţie. • pe de altă parte România şi-a propus şi a reuşit să se integreze în structurile euro-atlantice. dar şi atenuarea sechelelor sistemului comunist. Deşi educaţia nu poate modela ea singură viitorul unei naţiuni. apoi însuşirea limbajului muzicii şi al artelor – stadii înalte ale umanului. căci: • fiind „uvertura” celorlalte reforme. care i-a marcat pentru o jumătate de secol istoria. sau al omenirii în general. sprijinite de o etică a muncii pe măsură. sarcinile ei fiind legate de „ingineria umanului”.

la problema raporturilor tradiţie-inovaţie.priceperi. pentru că scopul educaţiei azi este mai puţin informativ şi mai mult formativ. vedem că multe schimbări nu au fost atent monitorizate. de exemplu). dar în acelaşi timp este lejer. deşi câteva probleme se pun cu mare acuitate: • Câte din aceste schimbări au fost atent pregătite. deprinderi.• decentrarea de pe principii. specific naţional-europenitate. • inversarea ordinii ierarhiei priorităţilor sale: 1. încearcă o ofertă mai detaliată pentru copilul lent (clasele speciale) sau supradotat (clasele de elită). Valul de schimbări al acestei decade marchează cu adevărat o restructurare de substanţă a sistemului. stârnind derută. auditive şi motrice) în învăţământul de masă. de exemplu) şi dispune de: 20 . experimentate pe loturi mici şi apoi generalizate? • Câte din aceste schimbări şi-au atins finalitatea? Dacă ne gândim numai la disputa acerbă asupra manualelor alternative. 3. 2. mai relaxat cantitativ. care acced de regulă în învăţământul de specialitate după doi ani de practică în domeniul pedagogic (în ţările nordice şi Anglia. au extins formarea post-universitară (master. au modificat sistemul de admitere în licee şi facultăţi. haos şi dispută politică. au dat o largă autonomie universităţilor. specializări în ţară şi străinătate) pentru un număr foarte mare de studenţi. au diversificat schimburile de studenţi şi specialişti cu alte universităţi din străinătate. au reconsiderat dimensiunea umanistă (civică şi religioasă) a învăţământului. conţinuturi. au dezvoltat un sistem concurenţial de învăţământ privat. metode şi centrarea pe obiective şi finalităţi pragmatic definite. au schimbat sistemul de evaluare în ciclul primar. care sunt însă asistaţi de sisteme supraordonate extrem de puternice şi diverse: doar în problema testelor educaţionale există în SUA trei organizaţii profesionale intitulate Standards for Educational and Psychological Testing. dând multă libertate manifestării creativităţii copilului şi profesorului. au introdus examenul de capacitate şi bacalaureatul naţional. dictate doar de alinierea la nişte standarde asumate de adeziunea noastră la convenţii internaţionale? Într-adevăr. La modul foarte concret paşii reformei învăţământului românesc au produs o nouă lege a învăţământului. creând aşa-numitul sistem itinerant.atitudini şi capacităţi intelectuale.cunoştinţe. de suprafaţă. • Câte din schimbări sunt efective şi benefice şi câte sunt cosmetice. au dezvoltat forme alternative de învăţământ (sistemul Waldorf şi al centrelor de interese. doctorate. ea tinzând să dea autonomie funcţională educatului. Sistemul vestic se sprijină pe o reţea puternică de psihopedagogi. reforma învăţământului fiind întradevăr în avangarda celorlalte reforme. • estomparea enormului decalaj dintre progresul tehnic fără precedent şi stagnarea în ordinea progresului moral. învăţământul ţărilor avansate este suplu şi elastic. care trebuie învăţat să înveţe. au extins ciclul de formare pentru educatoare şi învăţătoare (devenite institutoare). în evidentă creştere ca pondere şi calitate. încearcă integrarea copiilor cu deficienţe (vizuale.

vedem că în România problemele cercetării psihopedagogice sunt legate de racordarea la standardele vestice pe de o parte. un masterat sau doctorat în domeniu. strategic este aferent macrostructurii sistemului de învăţământ. şi la comandamentele erei informaţionale. un examen de grad. Foarte mulţi dascăli optează pentru cercetarea metodică pentru a-şi susţine o lucrare de grad.• • puternice centre de asistenţiere şi consiliere psihopedagogică. el fiind răspunzător de aspectele mari. de nevoia de a descoperi (uneori ceva contrar aşteptărilor sale). diverse. Nivelul molecular. de specialităţi interdisciplinare pentru integrarea copiilor cu deficienţe senzoriale şi motrice. neavând poate în spate formaţia. formând specialişti înalt calificaţi. dar activitate de ‘căutare’ a noi soluţii pentru activitatea curentă realizează orice dascăl care se respectă” spune Rodica Niculescu (1996. tactic este nivelul şcolii şi de fapt al fiecărui cadru didactic sau psihopedagog. Dispune de instituţii specializate (Institutul de Pedagogie). logoped. Nivelul molar. strategice ale acestuia: legea învăţământului şi amendamentele ei. defectolog afiliat. sau dimensiunea „romantică” a cercetătorului. A doua ipostază este cea mai plauzibilă şi mai des întâlnită: cercetătorul. având o mare receptivitate pentru necunoscut (de unde şi elogiul serendipităţii al lui Marc Richelle (1992. definirea obiectivelor şi finalităţilor. 1. pe de altă parte. consecvente. • de politici educaţionale largi. vrea să-şi perfecţioneze propria prestaţie şi să umple “petele albe” de pe harta experienţei sale. elaborarea programelor şcolare adecvate timpului nostru etc. cu formaţie interdisciplinară. investind în limita resurselor sale de energie. • pentru a trece un masterat. deci din 21 . În lumina celor arătate până acum. pp. dar şi teste docimologice. în varianta lor clasică. 2. pentru a publica. 189-190). are specialişti înalt calificaţi. „Nu toţi educatorii pot să ajungă la calitatea de ‘cercetător’ în sensul ştiinţific al termenului. care nu dispune ca resurse decât de curiozitate. tenacitate şi spirit novator. mediu şi lung. p. Aşa că vom distinge două niveluri ale cercetării. • de un învăţământ universitar şi post-universitar puternic diferenţiat. În primul caz cercetătorul nu are o viziune teoretică coerentă şi complexă. a scrie una sau mai multe cărţi şi a urca în ierarhie. timp şi fonduri (cel mai adesea personale). fondurile materiale şi experienţa necesare. • de asociaţii psihologice şi pedagogice care pun în circulaţie teste standardizate pe populaţii reprezentative. în acelaşi timp dascăl care se respectă. cel molar şi cel molecular. Este ceea ce am numi „arta pentru artă”. care face cercetare din câteva considerente: • din curiozitate şi interes propriu. 290). • pentru a ameliora calitatea propriei prestaţii. dispune de fonduri de cercetare şi are planuri de cercetare pe termen scurt. curiozitatea fiind un fel de hoinăreală ştiinţifică alimentată de tinereţea spiritului. • de centre de cercetare psihopedagogică de interes zonal şi naţional.

judeţ. • impactul şcolar al crizei socio-economice şi culturale a familiei asupra randamentului şcolar. p. • consecinţele practice ale existenţei manualelor alternative. temeinic. cea a Casei Corpului Didactic. p. • consecinţe educaţionale pentru „aurolaci” şi copiii catacombelor. de traversarea cu succes prin valurile reformei învăţământului. cu toate imperfecţiunile şi disfuncţionalităţile lui (practica impune direct cercetare). generată de împletirea dinamică dintre practica şcolară şi activitatea de investigare. Problematica cercetării este locul de unde se cristalizează temele ei predilecte. posibili coordonatori zonali ai cercetătorilor „solitari”. ţinând de ameliorarea instrucţiei şi educaţiei. Ea este o „investigaţie delimitată precis ca temă la o întrebare restrânsă ivită în procesul perfecţionării muncii de învăţare. interesul pentru cercetare să se stingă. învăţământul deschis sau cel particular). care pot fi implicaţi în cercetări complexe. 1985. a Departamentelor pentru Pregătirea Cadrelor Didactice. eşec al familiei. pe cicluri de învăţământ. a Centrelor de Asistenţă Psihopedagogică. argumentat ştiinţific la o întrebare” (Muster. 1. teme Cercetarea psihopedagogică este „un demers raţional organizat în vederea surprinderii relaţiilor funcţionale şi cauzale dintre variabilele acţiunii educaţionale practice” (Drăgan şi Nicola. având în vedere scopuri pe termen mediu şi lung. a Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. 22 . Definire. • învăţământul alternativ (Waldorf. mod de manifestare. • tulburările de conduită şi crizele puberului sau adolescentului de astăzi. absenţa susţinerii financiare sau a coordonării. ce impun munca în echipă. Cercetarea emerge din cadrul procesului de învăţământ însuşi. 22). • reacţia de demisie şcolară şi delincvenţa juvenilă. odată atins obiectivul. • cauze.3. problematică.constrângeri practice. modalităţi de prevenţie sau reinserţie a copiilor străzii. din necesitatea optimizării practicii şcolare prin conştientizarea unor surse de ameliorare intuite de cercetător (impunere indirectă). • suprarealizarea şcolară şi răspunsul ei în plan somatic. dinamica subrealizării şcolare pe sexe şi pe ani de studiu. dintre care menţionăm câteva: • influenţa metodei de evaluare prin calificative asupra randamentului şcolar. 9). Între nivelul tactic şi cel strategic există o zonă intermediară. şcolii şi societăţii. tipologii. Este posibil ca. • inadaptarea şcolară şi delincvenţa juvenilă în ciclul gimnazial şi/sau liceal. • demisia şcolară. Originea activităţii de cercetare poate fi realitatea directă a procesului instructiv-educativ. • abandonul şcolar: cauze. a Comisiilor de Expertiză Complexă. 1993. • evoluţia repetenţiei la nivel de şcoală. atâta vreme cât el presupune efortul solitar. care are propria sa evoluţie. oraş. de educaţie şi care presupune să se afle un răspuns cert.

profesor sau tutore educaţional? laboratorul pe roate: experienţe de biologie în mediul specific. gândire divergentă şi convergentă sau creativitate versus reproductibilitate în şcoala de masă. minoritari. marginali. profesorul-regizor. sporul de risc neuro-psihiatric la dascăli. motric. sau de la clasă în laborator şi de acolo în mijlocul naturii. intervenţia în criză pentru copilul şcolar (după decesul unui părinte. copilul bilingv. o realitate care poate fi depăşită nu numai prin sporuri salariale? valenţele jocului la adulţi. schimburile interculturale în spaţiul de complementaritate multietnic. separaţie. excluşi: programe pentru integrarea şcolară a ţiganilor. o pedagogie a diferenţei: focus pe minoritarul etnic. şcolarul cu nevoi speciale: deficientul senzorial. şansă psihopedagogică pentru copilul instituţionalizat: modalităţi practice suportive. divorţ. sau cum să-ţi pui în valoare colegii şi elevii în serbările şcolare. adulţi imposibili. identitate. în loc de teme şcolare. elitism economic şi debilitate educativ-caracterială. pentru o pedagogie a diferenţei: focus pe copilul stângaci. consecinţele schimbării în evaluarea şcolară prin metoda portofoliului tematic. cu probleme emoţional-afective şi de comunicare (autist). copii dificili. schimbare de domiciliu). rătăciţi în tranziţie: oferta şcolii în depăşirea crizelor. şi profesori de elită. probleme de dezvoltare. particularităţi ale educaţiei vocaţionale pentru copiii din şcolile de artă. 23 . proiecte cu participare multiplă. clasele pentru copii lenţi: integrarea pedagogică a copiilor cu deficienţe uşoare.• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • stil didactic (predare / evaluare) şi reuşită şcolară. emancipare sau obtuzitate în şcoală? noua perspectiva asupra sexualităţii: egalitatea drepturilor. comentarii literare sau compuneri libere? goana după diplome: cumularzii de licenţe. raportul inteligenţă . sau cum să coborâm din turnul de fildeş al maturităţii în lumea copilăriei.personalitate în reuşita şcolară. programe. clasele de elită: selecţie. de la înmagazinare la înţelegere. educaţia ca releu între atitudine şi aptitudine. ghidarea vocaţională sau educaţia pentru cea mai potrivită profesie. sportive sau cu predare intensivă în altă limbă. adaptare.memorie . masterate sau doctorate. a şanselor şi a experienţelor pentru băieţil şi pentru fete. evaluarea cu şi fără catalog (dincolo de teroarea notei). do it yourself sau cum poţi să faci singur cu mâna ta (reconsiderarea educaţiei mâinilor îndemânatice).

• psihopedagogul şcolar. n-ai parte”. a şcolii româneşti de astăzi. asociată cu câmpul educaţional. Mai mult ca pe vremea lui Binet. şcoala continuă să rămână unul dintre cele mai mari domenii ale cercetării psihopedagogice calificate. dublată de intervenţia practicameliorativă. un partener educaţional sau un vampir energetic? • imagine sau cuvânt în învăţare.• • • • rolul metaforei în învăţarea şcolară. cognitive. inventatorului psihometriei moderne. grade de dificultate diferite. furt. o nouă ierarhie a valorilor şcolare şi sociale ? • o nouă valoare ghid: go west. grupul social mai larg. presupun într-o mare măsură pregătirea teoretică prealabilă. delincvenţă). • câmpul didactic şi actorii lui: cum să ne păstrăm tineri pentru elevii noştri. fac apel la procese afectivatitudinale. • inadaptarea şcolară şi problematica asociată. tehnică de intimidare a părinţilor şi a profesorilor. • suicidul în şcoală: de la constatare la intervenţie şi prevenire. • cercurile de creaţie. decurg din problematica extrem de vie şi complexă. 24 . un partener sau un mare absent? Focus pe copiii celor plecaţi la lucru în Europa. nu presupun costuri materiale ridicate. • „ai carte. • stil pompieristic – stil european în intervenţia psihologului şcolar. vizează în egală măsură elevul. • pentru o pedagogie a implicării în tulburările de conduită (minciună. • daţi elevilor dumneavoastră o inteligenţă superioară. • testarea aptitudinilor şi orientarea şcolară şi profesională. • suicid. creator de metode de cunoaştere. • pedagogie individualizată a deficientului. pot fi abordate individual sau colectiv. acest necunoscut. • computerul. • părintele. • diagnosticul constatativ şi cel formativ în şcoală. • şcoala românească este imună la droguri? • prizonierii sectelor sau religia capcană. redescoperirea grupului sau a echipei de lucru. • şantajul suicidar. uneori contradictorie. profesorul. dascăli-artişti şi copii-artişti. potenţarea valorii de mentor în învăţământul vocaţional. reanimarea educaţiei prin dramă. motrice şi sociale. • elitism social şi carenţe caracteriale la liceele „bune”. • chestionarul de interese şi ghidarea vocaţională. o realitate depăşită? • prin Internet spre noi înşine. • şcoală ajutătoare sau educaţie incluzivă? • supradotatul. bizarerie şi originalitate la şcoala de artă. • didactogeniile: cât formează şi cât deformează şcoala tradiţională românească? Observăm că pistele de cercetare sugerate au conotaţii extrem de diverse. părintele. • microviolenţa şcolară.

pentru familiarizarea cu acesta. • lectura poate să fie progresivă. în final. 20-32). dar este doar o etapă a cercetării. apoi lectura exegetică lentă.2. p. Lectura. 27) ceea ce vrea să însemne că documentarea este absolut necesară. Selye. dar aducerea la zi a documentării este obligatorie.2. temei. • trebuie să fie continuă. corelarea acestora cu tema aleasă (care se poate redimensiona sau chiar schimba în această fază). la sfârşitul căruia va avea repere de interpretare a datelor reieşite din investigaţie. A şti să scrii presupune a şti să citeşti. Etapele cercetării psihopedagogice 3. analitice sau sintetice). experienţa de dascăl. pp. 3. desfăşurată în paralel cu cercetarea. al demersului practic. Minusul de informaţie poate genera scăparea din vedere a unor faţete importante ale problemei. în concordanţă cu tipul şi scopul cercetării. carenţele semnalate în munca proprie. prin aşa-numita teamă faţă de autoritate. va trebui să aducă o contribuţie personală în problema cercetată. pentru care se oferă titluri sau rezumate extrase din lucrările solicitate. O bună documentare presupune o tehnică elaborată: • consemnare în fişe (de extrase.1. Exigenţele de informare-documentare sunt diferite în funcţie de tipul cercetării. de aceea documentarea va viza lucrările valoroase în legătură cu tema aleasă. Este optimă informaţia care îl ajută pe cineva să-şi lămurească necesitatea propriei sale cercetări. foarte atentă. În primul rând. surplusul poate genera dificultatea cristalizării punctului de vedere propriu. Documentarea cercetării „Preocuparea fără sfârşit pentru creşterea erudiţiei dă naştere şoarecelui de bibliotecă” şi nu cercetătorului. • trebuie să meargă la sursele primare (să fie autentică). fie prin apelul pe Internet al problemei. consemnarea datelor în fişe. cu sublinieri.3. fie prin consultarea ultimelor reviste şi cărţi din domeniu. pentru a culege informaţia optimă şi nu exhaustivă şi a defini stadiul problemei.2. 1993. pentru a avea informaţia la zi. pentru a nu „redescoperi America”. (1968. afirma teoreticianul stresului H. Punctul de plecare poate fi. adnotări şi reveniri pentru desprinderea clară a esenţialului celor citite (Drăgan şi Nicola. extensia temei trebuie să fie în acord cu posibilităţile de tratare (individuală sau colectivă. Alegerea temei de cercetare Aceasta trebuie să aibă la bază criterii bine definite. eliminarea „zonelor albe” din informare (zone cu informaţii nerelevante sau absente). din perspectivă izolată sau interdisciplinară). elaborarea de conspecte sau comentarii. să-şi organizeze demersul propriu. toate fac parte din 25 . important fiind ca el să dispună de rezervele necesare derulării unui program de cercetare care. adică parcurgerea rapidă a textului. Informaţia exhaustivă este o utopie (mereu apar elemente sau puncte de vedere noi). cum am mai spus.2. pretenţiile cele mai ridicate fiind pentru acele cercetări destinate publicării în reviste de specialitate sau editate ca şi cărţi.

Figura 3. conduce spre noi ipoteze. 568). adică este momentul de inspiraţie creatoare.2. (au introdus electrodul nu în formaţiunea reticulată. Ipoteza deblochează în acelaşi timp cei mai importanţi factori psihologici ai cercetătorului (intuiţie. Cercetarea nu face decât să valideze sau să infirme răspunsul oferit ipotetic (prin ipoteza specifică) ce presupune că modificările ce se produc sau diferenţele constatate sunt datorate variabilei independente. afirmă Marc Richelle (1995. spontaneitate. 26 . Ipoteza pleacă întotdeauna de la o legătură semnalată sau presupusă.). de obicei.3. Redăm mai jos schema propusă de ei. noi planuri. forţă de muncă. căci o bună ipoteză deblochează întregul proces de căutare şi rezolvare. 1978. duce la cristalizarea punctului propriu de vedere. spiritul de sacrificiu etc. În opinia lui Einstein. „Ştiinţa este creaţie iar la aceasta participă aceleaşi surse ca şi în artă şi ca şi aceasta ea face sa izbucnească noutatea”. întreaga evoluţie a ştiinţei este legată de evoluţia ipotezelor: „cercetarea este un proces interactiv care începe cu stabilirea unei ipoteze ce va duce la stabilirea planului de experimentare şi apoi la desfăşurarea experimentului. nivel de anxietate-emotivitate şi veridicitatea depoziţiei martorilor etc.).etapa documentării care are două câştiguri majore: se materializează în fişe bibliografice şi în fişele de extras. Metodologia cercetării în psihopedagogie. Este de ajuns sa arătăm că Pavlov. Formularea ipotezei Sesizarea şi formularea ipotezei corespunde cu momentul de insight în creativitate. curaj. iar contrazicerea constructivismului genetic al lui Piaget a dus la ineismul lui Chomsky. descoperind conduita de autostimulare a animalului). reală sau imaginată (fumat-cancer. Ideea lui Margaret Mead de a verifica teoriile lui Piaget şi Freud pe alte populaţii a născut psihologia transculturală. Ultima etapă din acest ciclu este analiza rezultatelor care.1. delincvenţă şi QI. a descoperit legile activităţii nervoase superioare pentru că a observat „salivaţia psihică” a câinelui. p. ci într-o zonă alăturată. la căutarea şi definirea unui plan de abordare. 192). p. punerea problemei este mai importantă decât rezolvarea ei. perseverenţă. noi experienţe” (Mc Lean. după cum ipoteza despre lumină ca undă sau ca şi corpuscul a născut două teorii complementare. 3. Olds şi Milner (1953) au descoperit centrul plăcerii din greşeală. ereditate-inteligenţă. a drumului de urmat. apud Davitz şi Ball. care a luat premiul Nobel pentru lucrările despre digestie. Raporturile reciproce dintre ipotezele ştiinţifice şi experimentare. Pe de altă parte.

pedagogie sau medicină este acela că nu se pot prezuma efecte negative şi riscuri ce ar decurge de aici: nu se poate periclita evoluţia firească a educatului. fie pentru surprinderea adâncimii fenomenelor. fiecare căsuţă trebuind să-şi găsească o expresie în construcţia eşantionului. ameliorativ. necontrolaţi de cercetător. Doi factori cu două stări posibile dau 8 combinaţii. chestionarul. Metodele de investigare vor fi deja tratate detaliat în paginile care urmează (observaţia. Complexitatea fenomenului educaţional impune folosirea de metode combinate. dar respingerea ipotezei nule nu o confirmă automat pe cea specifică. făcând aproape imposibil controlul experimental. 27 . faza de pre-test sau cea de post-test). De multe ori metodele alese trebuie sa ţină seama nu numai de fenomen. ci şi demersul ei logic. produsele activităţii. Prin opoziţie. aleatori. constructiv. ipoteza nulă afirmă că modificările sau diferenţele se datorează factorilor întâmplători. cuprinzând nu numai metodele de recoltare a faptelor şi datelor semnificative. 3. Acum se face aşa-numitul design experimental care cuprinde.4.). pp. op. trei factori cu trei stări dau 27 de combinaţii.2. acceptarea definitivă presupunând studii ulterioare. 231-233). tehnicile sociometrice etc. numărul de factori cu numărul de stări posibile. iar alegerea la întâmplare este cu atât mai puţin recomandabilă. înlăturând o parte din incertitudine. eşantionul luat în vedere (lot martor. ci de posibilitatea tratării datelor cu mijloacele statistice cele mai performante de care dispunem. lot de control. ci creşte încrederea în ea.manipulate şi controlate de experimentator. interviul. ipoteza trebuind să aibă un caracter pozitiv. sub forma unei grile. cit. Se ştie că admiterea ipotezei nule înseamnă respingerea celei specifice. Metodica cercetării Este aspectul cheie al cercetării experimentale. de aceea putem recurge la metoda careului latin (vezi Richelle. biografia. A fi robul unui mic număr de metode înseamnă a îngusta mult repertoriul faptelor investigabile. experimentul. Specificul ipotezei în psihologie. ancheta. testele. fie pentru controlul reciproc al metodelor.

2. pedagogie. de masterat sau de doctorat etc. în funcţie de care conturaţi modificările ce vor surveni în cercetare psihopedagogică. consiliere şcolară şi asistenţă psihopedagogică. confirmând sau infirmând ipoteza specifică. problema. pentru a intra în cel formativ. construcţii mintale abstracte. Decelarea acestor influenţe externe cercetării.6. semnificaţia de adâncime. datele îşi dezvăluie faţa lor ascunsă. fie cu noi aplicaţii practice derivate. schimbările de paradigmă recente şi pe cele preconizate pentru viitor. ceea ce nu se poate realiza decât pe fondul unor solide cunoştinţe de psihologie. Concluziile vor pune întotdeauna în relaţie datele obţinute cu cauzele care au generat situaţia. ipoteza. 4. apreciind maniera în care integrarea noastră europeană şi le va putea încorpora. căci cifrele sunt doar cifre. Redactarea concluziilor cercetării şi valorificare ei Este etapa ce încheie o cercetare şi se poate concretiza în mai multe forme. atât în cercetarea constatativă cât şi în cea ameliorativă. funcţie de natura lucrării (lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului I. teorii. statistică. comunicare ştiinţifică destinată publicării într-o revistă de specialitate. structura subiacentă.5. Analizaţi comparativ specificul cercetării psihopedagogice la nivel molar şi molecular. Prin prelucrare. lucrare de licenţă.2. O serie întreagă de operaţii logice intervin în interpretarea datelor. luând în calcul şi posibilele surse de eroare. 3. Evaluaţi stadiul actual al reformei învăţământului românesc. 5. Scrieţi un mic eseu (două pagini) despre tehnicile de muncă intelectuală pe care le utilizaţi în scopul documentării pentru o viitoare cercetare psihopedagogică. semnificaţia lor se dezvăluie prin raportarea la modele. Ipoteza confirmată poate deveni fapt ştiinţific şi să contribuie la îmbogăţirea domeniului fie cu noi cunoştinţe.3. 3. Prelucrarea şi interpretarea datelor Este un pas care implică cu necesitate prezenţa instrumentelor statistice adecvate analizei şi interpretării datelor. deschid calea depăşirii planului constatativ. făcând astfel din diagnoză şi prognoză două etape necesare ale cercetării. 28 . Schiţaţi proiectul unei cercetări psihopedagogice personale.2. Efectuaţi câteva consideraţii asupra standardelor vest-europene în materie de educaţie de care aveţi cunoştinţă în învăţământ.). metodele utilizate şi rezultatele preconizate. punerea în legătură a cauzelor presupuse cu efectele observate prin schiţarea unui mecanism explicativ. indicând motivaţia temei. Autoevaluare 1. Asupra particularităţilor fiecăreia din categoriile menţionate vom insista în cursul următor.

A. (1994). Introducere în psihologie. (1996). Fundamentele pedagogiei. Davitz. Bucureşti: Editura Scorpion. (1996). Muster.M. Tipuri de distorsiuni posibile într-o cercetare psihopedagogică Ioan Nicola (1996. Robinson. (1993). Ausubel. D. (1978). Ghid pentru elaborarea lucrării de licenţă. Ball. Psihologia procesului educaţional. H. Niculescu. ClujNapoca.Bibliografie 1. 3. 12. (1971). 4. S.. I. Iaşi: Editura Graphix. Huluban. Experimentul în psihosociologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. pentru că în psihopedagogie multitudinea interdependenţelor funcţionale dintre variabile este foarte mare. (1982). 6. I. Richelle. 5. Pedagogie generală. (1976). Muster.G. aşa cum le evaluează Ion Radu (1993. F. (1981). 71-72) compară cercetarea psihopedagogică cu „o aventură în necunoscut” deoarece ea implică o multitudine de riscuri. Cercetarea psihopedagogică. R. Bucureşti: Editura Litera. uneori foarte elaborat. Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie. 10. Învăţarea în şcoală. pp.Tehnica şi metodologia cercetării ştiinţifice. M. pp. I. S. D. partea I. încă din start. pentru a prelucra datele cantitative. Roşca. 14. Ghid practic. (1995). Gradul I în învăţământ. (1995). Mişan. 8... 2. Iluzia obiectivităţii Cele mai multe cercetări apelează la experiment şi îşi încorporează un aparat statistico-matematic. A. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Tehnica cercetării ştiinţifice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. P. 7. Târgu Mureş: Tipomur. Bucureşti: Editura Humanitas. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.. 4. TIPURI DE LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE STUDENŢEŞTI 4.1. Nicola. Parot.R. Rigoarea obiectivităţii este atributul oricărui demers 29 . Documentarea serioasă şi formularea clară a problemei. (1998). J. elimină o parte din aceste riscuri. 13. Chelcea. Nicola. A. 11. dar nu pe toate. (1985). Istoric şi metode. Bucureşti: Editura Eficient. I. Braşov: Editura Universităţii Transilvania. F. o introducere în psihologia pedagogică. Tratatul de pedagogie şcolară. Iată. CAPITOLUL 4 DISTORSIUNI ALE CERCETĂRII. 9. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. 214-230). Stamsen. câteva surse de distorsiune a cercetării.1. în rezumat. Panţuru.1. Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ. S. Drăgan. (1980).

în prelungirea obiectivităţii. dar a rămâne doar la adevărurile statisticii şi a nu le putea da sens psihologic sau pedagogic constituie o serioasă sursă de distorsiune a cercetării. căci rezultatele ei sunt recursive. sensibilitatea şi comprehensiunea. Aşadar. În fond. 30 . cercetătorul psihopedagog trebuie să simtă pulsul viu al fenomenului. adică se reîntorc în proces pentru a-l ameliora. dar şi „spiritul artist”. Cercetarea psihopedagogică nu iese în afara secvenţei educaţionale. personalitatea umană creşte şi se împlineşte. prin educaţie şi instrucţie. deci gândirea psihopedagogică trebuie să includă şi parametrii obiectivităţii. intuiţia.ştiinţific.

Iluzia distribuţiei normale Chiar dacă o bună parte a statisticii se sprijină pe curba lui Gauss. numită linia de regresie. semnificaţie Supradimensionarea importanţei testului de 31 . deşi ele pot deschide piste noi şi interesante.1. „Tot mai mult curba gaussiană este considerată doar o primă aproximaţie a lucrurilor. p. a punctului de vedere iniţial.1.2.discordanţele. o ipoteză privilegiată. căci ea aduce mai multă cunoaştere decât confirmarea ei artificială. la fel cum relaţiile dintre aptitudine şi voinţă. Psihologii generaţiilor precedente au admis distribuţia normală pentru toate însuşirile psihice şi aptitudinile umane. minimalizând -sau chiar trecând cu vederea.1. după care nu mai există corelare. care face posibilă calcularea coeficienţilor de corelaţie. Stereotipul corelaţiei liniare Corelaţia liniară stipulează că numărului de puncte obţinute i se poate asocia o dreaptă. puse pe seama factorului aleator. energie şi alte resurse. cit. chiar şi mai palidă. la extremitatea de jos (deficienţa) este mult mai extinsă decât la cea de sus (supradotarea). op. Clişeul ipotezei de start Pentru că o cercetare experimentală se face cu costuri ridicate de timp. cum ar fi analiza de caz..1.5. 4. Statistica şi-a îmbogăţit paleta cu mijloace de abordare şi pentru altfel de distribuţii (în i sau în j). Ori acest lucru trebuie verificat. ceea ce poate duce la deformări ale realităţii investigate. De aici dificultatea acceptării situaţiei în care ipoteza de start nu se confirmă şi tendinţa unora de „a ajusta” cumva datele pentru a avea o confirmare. dar nu singura” (Radu. 215). căci regresia nu este liniară. care.4. 4. „absenţa unei relaţii liniare nu înseamnă absenţa oricărei relaţii sistematice” (idem. Infirmarea ipotezei nu este deci o catastrofă.3. motivaţie şi performanţă.Distribuţia va fi deci verificată sub forma poligoanelor de frecvenţă sau a histogramelor. pentru a nu forţa interpretarea datelor prin „prezumţia de normalitate” a acestei distribuţii. deşi lucrurile nu stau aşa nici măcar în privinţa inteligenţei.4. nu toate fenomenele umane şi educaţionale se distribuie normal. 4. p. Cei mai mulţi cercetători sunt preocupaţi excesiv de validarea relaţiei postulate. numărul repetiţiilor şi învăţare nu se relevă prin coeficient de corelaţie. cel mai adesea rezultatele favorabile date de confirmarea ipotezei de start ni se par a fi o gratificaţie binevenită. 218): relaţia dintre inteligenţă şi creativitate are un bun paralelism până la QI 110.

numărul mic al subiecţilor. clinică. în multe experienţe psihopedagogice ameliorative aspectul semnificaţiei devine secundar. 229). hazardul” (idem. stabilă dintre lucruri.Ştiinţa caută relaţia clară. de unde importanţa testului de semnificaţie. p. personalitate) relaţia nu se conturează frapant şi a abandona o cercetare valoroasă pe acest motiv este o eroare. proba. în timp ce testul ipotezei nule serveşte pentru a elimina. anxietatea. Abia după ce ajungem foarte stăpâni pe instrumentele de lucru putem să ne aplecăm mai comprehensiv asupra faptelor studiate. demersul clinic etc. Informaţia asupra fenomenului psihologic ca atare „o furnizează experimentul. Conchidem. ceea ce se poate remedia mărind eşantionul sau ameliorând instructajul. odată cu I. Radu. de regulă. p. lipsa lor de motivaţie. 32 . În foarte multe domenii (psihologie socială. conformismul. toate pot produce date instabile. ceea ce evident presupune că cercetătorul are o evoluţie în timp. nerămânând „cercetător de ocazie”. Dacă în problema validităţii unui test sau a fidelităţii lui avem nevoie de valori ale lui p aproape de 1%. dar nu trebuie să fim centraţi obsesiv pe instrument ci să „îmbinăm cunoaşterea tehnicilor cu observaţia fină” (idem. 226).. că trebuie să acordăm tot respectul instrumentului statistico-matematic. Oboseala subiecţilor.

A compara mai multe puncte de vedere în legătură cu o problemă. Chiar dacă este începător. 33 . Elaborarea ei impune un standard de exigenţă şi calitate. dezvăluirea a ceea ce are esenţial. cercetând apoi lucrările de referinţă. Timpul lung este necesar nu numai pentru parcurgerea bibliografiei şi sinteza la termen a lucrării. utilizând termenii specifici domeniului său. preferinţele sau posibilităţile de acces la sursele de informare ale fiecăruia.4. prolix. articolele din revistele de specialitate. iar la sfârşit bibliografia utilizată. în virtutea căreia el nu are curajul opiniei personale fundamentate ştiinţific. profundă. neavând loc detalierea ei în economia sa. el trebuind să o parcurgă. Ea presupune din partea studentului consultarea bibliografiei indicate. pentru a se putea decanta părerea personală. expunerea cu claritate. studentul împrumută de la cercetător disciplina lucrului bibliografic. prezentând-o incitant şi în progresie logică. să o distileze. Acest neajuns are doar un singur antidot: lectură atentă. cu întrebări şi comentarii personale care să conducă la nişte concluzii finale. faptul de a incita colegii la discuţii legate de tema propusă sunt adevăratele calităţi ale unei lucrări de seminar. Lucrarea de seminar trebuie să răspundă anumitor standarde şi de aceea normal este ca temele lucrărilor de seminar să fie anunţate şi repartizate de la început de semestru. Studenţii înşişi pot propune teme pentru elaborarea cărora simt că au interesul şi bibliografia necesare. evidenţiindu-le pe cele valoroase. neinteresant.2. multitudinea de surse coroborate. Documentarea asupra temei pleacă cel mai adesea de la cursurile şi tratatele universitare de bază care circumscriu problema. interesant. cristalizarea atitudinii sau punctului propriu de vedere. pentru a putea fi discutată sau analizată. căci nu va fi o lungă înşiruire de date şi citate.1. în funcţie de afinităţile. Se recomandă ca lucrarea de seminar să cuprindă la început planul detaliat. ultimele aduc în discuţie perspectivele noi asupra acesteia. care poate fi vastă ca extensie sau intensivă. Dacă prin primele se delimitează stadiul problemei. ci şi pentru punerea la dispoziţia colegilor în vederea consultării.2. de fapte care nu se leagă între ele: prolixitatea este într-adevăr riscul cel mai mare care o face greu de urmărit şi plicticoasă. a formula generalizări. Tipuri de lucrări ştiinţifice studenţeşti 4. concizie şi logică a faptelor. fişând sau conspectând elementele relevante pentru a le aprecia corect. reţinând ceea ce este relevant. Alt risc pleacă de la „subţirimea” pregătirii de specialitate a studentului în problema respectivă. detaşarea de descriptiv şi analitic. Lucrarea de seminar Lucrarea de seminar este o aprofundare a unei teme pe care cursul sau manualul universitar doar a enunţat-o. de aceea se lasă dominat de autoritatea lucrărilor parcurse şi devine expozitiv. Se poate contrabalansa sesizând „firul roşu” al problemei. apoi alte surse relevante. problematic sau legic fenomenul sau faptul studiat.

cit. Dacă un studiu se bazează pe efortul altor membri ai comunităţii ştiinţifice. 34 .. Este foarte posibil ca o problemă tratată la seminar să îl sensibilizeze pe autor sau pe colegii săi să o aprofundeze prin cercetări ulterioare. 4. pe o singură parte. dar şi al înlăturării dificultăţilor. se referă la o problemă sau la un aspect al acesteia. preferabil A4. 1985.Tehnic. dar şi să demonstreze originalitatea şi eficienţa rezultatelor cercetării proprii. materializat în lucrări de specialitate. poate clarifica aspectele confuze sau discutabile. cu margine. neclarităţilor şi finalizării lucrării. este de mică întindere şi prezintă rezultatul imediat al cercetării proprii în problema respectivă. pe baza suporturilor care sunt planul detaliat sau lucrarea însăşi. Standardul de exigenţă este mai mic în prima situaţie. aceasta se scrie pe foi volante. Conducătorul de seminar poate aduce completări şi noi perspective. sublinieri. trimiteri. se poate susţine liber. el fiind mai degrabă o analiză critică a unei cercetări. relativ la o anumită problemă. 177-179). note. bibliografie etc. motivaţia temei de cercetare. Susţinerea se poate face prin citire sau. Apelul la conducătorul de seminar va fi în sensul indicării surselor. contribuţia personală. p. reliefându-i împlinirile şi punctele slabe. într-o reuniune a specialiştilor sau este destinată publicării într-o revistă de specialitate. dar mai ales el poate fi “moderatorul” discuţiilor pe care o lucrare interesantă le suscită. cu o grijă deosebită pentru aranjarea textului în pagină.2. pp. Dacă studiul nu presupune contribuţia ştiinţifică proprie directă. Gradul de elaborare este diferit dacă o lucrare se prezintă în faţa colegilor studenţi. ea trebuind să elucideze stadiul problemei. comunicarea este “forma clasică de expunere simplă şi precisă a problemei şi a dezlegării ei” (op. desfăşurată după metoda experimentală şi bazată pe date concrete (vezi Muster. Este obligatoriu ca el să facă o apreciere clară asupra valorii lucrării. căci investiţia de timp şi efort trebuie să primească un feedback. căci în acest caz studentul care participă sau dezvoltă pe cont propriu o cercetare îşi perfecţionează deprinderile şi tehnica de cercetare şi de elaborare a unei lucrări ştiinţifice. Documentarea pentru comunicare nu este foarte amplă.2. comunicarea ştiinţifică diferă mult de lucrarea de seminar: ea are un subiect restrâns. 177). când materialul parcurs a fost bine prelucrat şi stăpânit în profunzime. ca în cazul lucrării de gradul I sau al doctoratului. Comunicarea ştiinţifică Ca extensie şi originalitate. o sistematizare a unui lanţ de cunoştinţe care deschide perspective abordării ştiinţifice. elementul fundamental al comunicării este aportul propriu. tot atâtea subiecte posibile ale unor lucrări destinate sesiunii de comunicari ştiinţifice sau examenului de licenţă.

dar cu rezultate nesatisfăcătoare. care presupune efort personal. Iniţierea în munca ştiinţifică presupune şi formarea unui stil de comunicare cu membrii echipei sau ai cercului ştiinţific în faţa căruia se prezintă rezultatele muncii. sau cercetat. gândeşte mai selectiv. presupune conducerea şi sprijinul specialistului. deoarece studentul se obişnuieşte să emită idei şi să le urmărească valabilitatea ştiinţifică prin intermediul mijloacelor de investigare elaborate. scopul lucrării ştiinţifice fiind îmbogăţirea unui domeniu mai puţin cercetat. Într-un fel.Lucrând în echipă. căci el face un salt în necunoscut. „Confreria ştiinţifică” se naşte din dorinţa umană cea mai înaltă. desfăşurată de un număr restrâns de studenţi „iniţiaţi”. nu întotdeauna gratificate de rezultate. Tematica acestor lucrări este incomparabil mai liberă faţă de lucrările de seminar. devine creator în măsura în care emite o ipoteză plauzibilă. capătă autonomie în raport cu sursa bibliografică pe care o evaluează critic în legătură cu problema de cercetare. îşi dezvoltă iniţiativa personală şi curajul. desfăşurare de forţe în timp. Verificarea unui rezultat valid în alte circumstanţe (operaţiile piagetiene în altă cultură decât cea de origine de exemplu) poate fi un alt imbold. dar coordonat de un cadru didactic. aceasta este o ucenicie. 35 . sau şi singur. ambigue. dar învaţă şi rigoarea muncii ştiinţifice. fiind declanşată de o motivaţie intrinsecă. suport emoţional. aceea de autorealizare prin perfectibilitate. deşi tema aleasă trebuie să fie concordantă cu nivelul de pregătire şi cu posibilităţile studentului. Fiind benevolă. ea se face la o înaltă tensiune căci presupune pasiune şi dragoste. muncă creatoare. are tensiunea actului creator. Câştigurile sunt numeroase. spre evaluare. studentul îşi dezvoltă o tehnică de muncă intelectuală.

Bibliografia este restrânsă la problematica şi metodologia utilizată. localizarea şi metodologia cercetării. tratarea expune lapidar ipoteza cercetării. autorul conformându-se cerinţelor organizatorilor în privinţa formatului. Publicarea celor mai bune dintre lucrări în Buletinul cercurilor ştiinţifice sau în reviste de profil reprezintă un excelent mijloc de a declanşa şi menţine vii pasiunea pentru cercetare. mobilizând interesul altor studenţi pentru problemele comunicate. corpului de literă etc. pe problemele rezolvate sau generate. centrul de greutate căzând pe aportul propriu. Redactarea se face în stil ştiinţific concis. „orgoliul de autor” în ceea ce are el benefic. încheierea sau discuţiile situează cercetarea în contextul subiectelor reuniunii. este posibil ca multe lucrări de licenţă săşi aibă originea în aceste “exerciţii de stil”. la nivel local. dar care să nu se suprapună tematic. În întregul ei are 3-5 pagini dactilografiate (fără anexe).O sesiune de comunicări ştiinţifice este reuşită atunci când: are un număr nu foarte mare de comunicări. în centre zonale sau naţionale. prezentate sub forma comunicărilor ştiinţifice. căci ele nu sunt nici referate. anexele se oferă spre consultare şi se păstrează în dosarul cercetării. semestrial sau anual. fiind pusă la dispoziţie în cazul că aceasta va fi inclusă în volum.. să aducă realmente o noutate. comunicările sunt prezentate liber. reliefând bibliografia doar cât trebuie să se degajeze motivaţia lucrării şi originea sau stadiul problemei. un punct de vedere personal. mai puţin pe tehnicile şi sofisticările aparatului matematic (obligatoriu) şi mai mult pe rezultate. care devin modele pentru ceilalţi studenţi. dezbatere. nu se folosesc citate (pentru a nu pierde din spaţiul restrâns rezervat). ci trimiteri. Ritmicitatea sesiunilor de comunicări creează un climat de cercetare ştiinţifică studenţească. părţile fiind indicate printr-un scurt titlu. 36 . angajat dar şi degajat. comunicările conduc la discuţie. nici recenzii. Întâlnindu-se trimestrial. Se scrie în şir continuu. rezultatul prelucrării datelor sintetizate în tabele. grafice şi aprecierea confirmării ipotezei şi a limitelor de valabilitate a rezultatelor. Pentru că investiţia într-o temă de cercetare este mult mai mare decât într-o lucrare de seminar. tematicilor propuse sau preocupărilor de perspectivă ale autorului în legătură cu problema comunicată. se creează premiza ca cele mai valoroase comunicări să se bucure de o dezvoltare în timp. Ca structură o comunicare ştiinţifică are aceleaşi părţi ca ale oricărei lucrări ştiinţifice: introducerea realizează în câteva fraze punerea problemei. pe semnificaţia lor. diagrame. ca un articol de revistă. atunci când se pune problema includerii ei în volum. să se selecteze cele de interes. cu respectarea timpului acordat.

se bazează pe acumulări masive de cunoştinţe şi tehnici ştiinţifice. fişele de documentare. probleme. în care se vede stilul muncii lui. Organizarea şi terminologia documentării (trimiteri. datele colectate. El cuprinde tot ceea ce a contribuit la parcurgerea etapelor cercetării. după copertă are foaia de titlu. după care urmeză introducerea. După text urmează bibliografia şi anexele.) sunt cele obişnuite.În cadrul paginii de început se scrie numele autorului (cu funcţia şi locul de muncă). bibliografia generală şi tabla de materii. fiind un indicator relevant al nivelului de pregătire atins. tabelele de sinteză. analizând şi interpretând teorii sau alte lucrări ştiinţifice. dacă autorul dă dovadă că ştie să lucreze după norme ştiinţifice.fiind o contribuţie proprie la înţelegerea problemei studiate. când comunicarea se va publica în revista de specialitate. onestitatea şi probitatea profesională. lucrarea de licenţă are o semnificaţie specială şi de aceea trebuie pregătită în ani de studiu şi efort. conţinutul cu subdiviziunile sale (capitole. ceea ce îi conferă valoare ştiinţifică. Ca şi etape de pregătire. ca structură şi conţinut ea este similară cu orice lucrare de cercetare ştiinţifică independentă. ea poate fi preambulul unei evoluţii în cercetarea ştiinţifică independentă. manuscrisul lucrării elaborate. selectând. legate sau broşate. bazate preponderent pe bibliografie fiind mai lungi). paragrafe). anexele (dacă este cazul). sistematizează şi prelucrează literatura unei teme. Pregătirea teoretică şi practică. Sinteză şi corolar al întregii munci desfăşurate în anii de facultate. opere citate.2. făcută în stil personal. subcapitole. redactorii îşi precizează din start punctul de vedere privind considerentele de ordin tehnic. Toate acestea îl ajută pe cercetător să-şi susţină argumentele şi să răspundă întrebărilor legate de demersul său. sub care se trec şi cuvintele cheie. fac posibilă susţinerea ştiinţific valabilă a propriei lucrări. aceeaşi lucrare etc. Când sunt incluse în volum. opere comentate. Ea trebuie să fie o cercetare cu caracter creator. constituind forma superioară a muncii sale intelectuale. fiind un indicator al seriozităţii al deontologiei profesionale. Lucrarea de licenţă Are o importanţă cu totul specială în ansamblul pregătirii profesionale a studentului. priceperea de a se orienta în literatura de specialitate. că este corect şi onest. 37 . titlul comunicării. O piesă de mare importanţă pentru a demonstra corectitudinea muncii cercetătorului este dosarul cercetării. 4. Prin destinaţie. acelaşi autor. independente şi creatoare. uneori se face un rezumat sub 200 de cuvinte într-o limbă străină. ea are şi câteva cerinţe specifice: este scrisă şi dactilografiată în trei exemplare. pentru a da un format unitar volumului.3. încheierea cu concluziile generale. Deşi încheie o perioadă de studii. Datorită ponderii ei. dimensiunile variază între 40 şi 80 de pagini (cele teoretice. Unele lucrări de licenţă sunt valoroase şi au merite deosebite doar pentru că organizează.

în legătură cu modul în care veţi fi îndrumat de un prezumtiv conducător de lucrare de licenţă. alegeţile pe acelea care afectează mai frecvent cercetarea psihopedagogică. astfel încât ele să nu depăşească limita de la care conducătorul s-ar transforma în coautor. 5. dar şi în formularea concluziilor. de experienţa lui în domeniu. fie pe lecturile indicate în lista bibliografică. Calitatea lucrării de licenţă depinde şi de cea a conducătorului ştiinţific. noutatea abordării sau rezolvării problemelor. tabelele. Faceţi o comparaţie între o comunicare ştiinţifică studenţească şi o lucrarea de licenţă. în înţelegerea. posterele sau slaidurile sunt. Acesta trebuie să îl orienteze pe candidat în tema lucrării. El este acela care citeşte critic şi analizează lucrarea. Argumentarea răspunsurilor se bazează fie pe materialul şi concluziile din lucrare. prin caracterul lor vizual-sintetic. Călăuzindu-l progresiv cu desfăşurarea muncii de elaborare a lucrării. mai jos – numele autorului şi sub el titlul lucrării sub care se scrie Lucrare de licenţă. sau de probleme înrudite. graficele. jos de tot – localitatea şi anul. Analizaţi comparativ modul de elaborare şi prezentare a unei comunicări ştiinţifice dezvoltată de unul singur sau în echipă. excelente suporturi pentru a convinge de seriozitatea demersului ştiinţific implicat în lucrare. Din tipurile de distorsiune posibile ale unei cercetări ştiinţifice. Faceţi aprecieri asupra calităţii şi ţinutei ultimei sesiuni de comunicări ştiinţifice (studenţeşti şi nestudenţeşti) la care aţi participat. subliniindu-i reuşitele şi neîmplinirile. ilustrând (eventual) cu exemple din experienţa de student proprie. 6. Autoevaluare 1. să îi acorde sprijin prin indicarea lucrărilor de referinţă în domeniu şi parcurgerea bibliografiei celei mai relevante. în geneza planului lucrării (care trebuie aprobat de conducător).foaia de titlu cuprinde: sus – instituţia de învăţământ superior unde a fost elaborată (universitatea apoi facultatea). argumentând alegerea făcută. gradul şi titlul ştiinţific al conducătorului lucrării. prelucrarea şi interpretarea materialului. îl ajută la precizarea metodologiei de cercetare. el îl ajută pe student să nu greşească în modul de formulare a problemei. avertizându-l asupra lipsurilor. ca student. Trebuie să-şi susţină convingător şi percutant propria contribuţie. materialul faptic prelucrat. sugestiile date fiind de ordin general. Evaluaţi aşteptările dumneavoastră personale. scopul şi metodologia lucrării. sfaturile prudente şi chibzuite. 2. în modul de lucru sau în tragerea de concluzii insuficient fundamentate. mai noi sau de bază. Acolo unde este cazul. orientărilor greşite sau limitelor autorilor indicaţi. 3. 38 . interpretarea şi concluziile la care a ajuns. 4. studentul expune pe scurt tema. fiind gata să răspundă întrebărilor legate de tema sa. mai jos – numele . Descrieţi (pe o pagină) standardele unei bune lucări de seminar. În faţa acestei comisii. El va stimula munca independentă şi originalitatea. Conducătorul este cel care propune şefului catedrei admiterea lucrării spre a fi susţinută în faţa Comisiei pentru examenul de licenţă.

H. A. 39 . M.7. (1985).. Tehnica cercetării ştiinţifice. Tratat de pedagogie şcolară. Radu. R. Cluj-Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai. Iaşi: Editura Graphix. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. ClujNapoca: Editura Sincron. Metodologie psihologică şi analiza datelor.. Cercetarea psihopedagogică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. (1994). Ghid pentru elaborarea lucrării de licenţă. Nicola. Târgu Mureş: Editura Tipomur.) (1993). (1993). (1998). Niculescu. I. Muster. I. (1971). D. Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ. Pedagogie generală. Bucureşti: Editura Litera. Nicola. Mişan. Moldovean. I. Tehnica şi metodologia cercetării ştiinţifice. şi colab. A. (1996). Arătaţi maniera în care tipurile de lucări studenţeşti prezentate contribuie la formarea dumneavoastră ca specialişti în domeniul în care studiaţi. M. Muster. Bucureşti: Editura Eficient. Huluban. Stănescu. Bibliografie Drăgan. Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie. Bucureşti: Editura Scorpion. (1996). (1980). Roşca. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. I. (coord. (1996). Gradul I în învăţământ – Ghid practic. I. D.

a desprinde unele proprietăţi şi a le ignora pe altele. ceea ce permitea o studiere ulterioară aprofundată. chiar atunci când ele sunt mascate de proprietăţi secundare. Fiind prima zonă de contact cu natura. 1969). observaţia depăşeşte cadrul descriptiv dat de înregistrarea faptelor. La acest nivel.CAPITOLUL 5 OBSERVAŢIA 5. s-a dovedit. observaţia a fost valorizată în medicină de Claude Bernard. similitudinii sau a relaţiilor invariabile ceea ce conducea deja spre sesizarea unor legături legice între fenomene. folosit la începuturile psihologiei pentru determinarea legilor sensibilităţii. metoda observaţiei cere. cit. dădea un statut special observaţiei. Dar care anume proprietăţi ale psihismului sunt demne de reţinut şi care secundare este o problemă importantă a observaţiei. Auguste Compte. comparaţia 40 . cât şi a elementelor contextului situaţional în care acestea se produc. propoziţii din două cuvinte. ce arată clar că observarea deschide forte devreme calea spre altceva decât o simplă constatare. A observa înseamnă a extrage. şi a încerca să înregistrezi totul este o iluzie care duce la epuizarea forţelor fără nici un rezultat notabil.. Prezentare generală a metodei observaţiei Observaţia face parte din metodele descriptive constând în urmărirea sistematică şi înregistrarea exactă atât a manifestărilor comportamentale ale individului sau grupului. se desfăşoară în flux continuu. înregistrarea frecvenţei unui răspuns motoriu considerat pe unitatea de timp. cel care a susţinut metoda pozitivă în ştiinţe (adică fundamentată pe fapte). Acestea sunt de fapt „proprietăţi demne de reţinut. op. propoziţii cu construcţie complexă. abordarea răbdătoare şi fără idei preconcepute a obiectului investigat. el fiind de fapt indicativ pentru aşa-numita distanţă semantică. fraze în care există interrelaţii ale propoziţiilor). 162-172) decuparea realităţii şi alegerea proprietăţilor demne de interes. toate acestea au funcţionat drept unităţi descriptive. ca şi majoritatea fenomenelor realităţii. Una dintre cele mai vechi metode de cercetare ale tuturor ştiinţelor. la o clasificare” (Richelle. după aproape un veac. holofraze. invitând la o punere în ordine. pp. prin reperarea invarianţilor. printr-o multitudine de manifestări. Comportamentele. uneori mai frapante. pe lângă un spirit de observaţie exersat. dar problema este de a le alege pe cele relevante. 165). Prima şi una din marile dificultăţi ale metodei constă în ceea ce numea Richelle (1995. pentru că ea era metoda care ducea la constatarea exactă a unui fapt. un indicator important fie al precocităţii inteligenţei. lungimea medie a producţiei verbale infantile (sunete separate. mai evidente. p. care constituie un indicator preţios al nivelului evouţiei limbajului (dar nu singurul). cu anumite mijloace de investigaţie. Cronometria simplă. fie al evidenţierii procesului de construire a reţelelor semantice (Collins şi Quillian. a cărei dozare cu raţionamentul permitea descoperirea succesiunii.1. esenţiale sau invariabile. Timpul de reacţie. pentru că.

41 . afectivitatea. Este însă şi aici dificil de realizat acea condiţie care cere observatorului să fie prezent în situaţie şi să se implice controlat. clasificând faptele. diametrele anteroposterioare. 5. 1996. adică elementele ce configurează structura persoanei. perimetrul toracic. acordând atenţie comportamentelor observate. prin ceea ce Lewin numea „cercetarea acţiune”. duc la o accentuare a subiectivităţii. La această dificultate Zlate (1996.(care reţine asemănările şi deosebirile). Mai mult. la ce nivel de calitate. Există totuşi o diferenţă majoră între legile naturii (cărora observaţiile anterioare li se potrivesc cel mai bine) şi faptul psihic. grosimea pliului cutanat) care. pot fi puse în evidenţă cu instrumente şi tehnici standardizate. dar şi contextului situaţional în care ele apar. în timp ce alte tendinţe. cât şi a observatorului (care în interpretare va fi influenţat de analogia dintre el şi subiect). duce la o anumită sistematizare şi ierarhizare a acestora. din care vor deriva ulterior legile ştiinţifice. behavioriştii au ajuns să elimine fenomene fundamentale ale psihicului din câmpul psihologiei (motivaţia. Conţinutul observaţiei (ce observăm?) O ţintă a observaţiei este simptomatica stabilă. operaţii care sugerează deja o organizare subiacentă a realului (cum ar fi de pildă tabelul lui Mendeleev sau sistemul de clasificare a plantelor şi animalelor propus de Linné). cercetătorul sesizează regularităţile şi coincidenţele care sugerează ipoteze privind înlănţuirea lor cauzală. perimetrul cranian. de unde obiectivitatea mai redusă. Depăşirea acestor situaţii ar fi posibilă prin studierea copiilor sau a animalelor în mediul lor natural de viaţă. el devenind chiar agent al schimbării sociale. p. care se dezvăluie construcţiei teoretice şi nu observaţiei directe. • faptul psihic presupune plasarea în situaţie atât a observatului (de unde necesitatea considerării solidare a persoanei şi a situaţiei). 96) mai adaugă încă două: • semnificaţia de suprafaţă nu coincide cu semnificaţia de profunzime. Dacă în ştiinţele fizice obiectivitatea este posibilă (subiectul şi obiectul sunt independente). lungimea şi grosimea membrelor. cum putem evita obstacolele din calea unei bune observaţii şi care sunt în fond avantajele şi limitele observaţiei ca metodă psihologică) al căror răspuns îi configurează mai bine problematica. după Zlate.2. Maximizând obiectivitatea. având avantajul preciziei şi al obiectivităţii. p. Problemele observaţiei Acestea sunt reductibile la câteva întrebări (ce observăm. greutatea. 97). gândirea.1. adică mecanismele interne). pentru a le putea explica având nevoie şi de o anumită „simpatie intelectuală” (empatie) prin care reconstituim „sensul psihologic impus fiecărui observator în câmpul ştiinţific pe care îl ocupă” (Mucchielli. 5. sub ce formă. Unele dintre acestea formează aşanumiţii indici antropometrici (înălţimea. care promovează expres implicarea cercetătorului în viaţa grupului. care este global şi greu de separat în unităţi descriptive clare. în cele socioumane subiectul cunoscător (epistemic) poate modifica sau poate fi modificat el însuşi de fenomenul observat.2.

adecvarea la context). nervozitatea. apoi frunte.Putem observa şi trăsăturile fizionomice (forma craniului. vocabular. Constituită ca adevărate limbaje paraverbale (prin intonaţie. gură. unde aceste informaţii secundare pot avea o mare relevanţă în interpretarea datelor. scrierea. de experimentator.). clasificate şi puse în legătură cu trăsături psihice. gestica. care sunt indicative atât pentru afectivitate. fără suport ştiinţific. „arată o imagine a ceea ce nu poate fi văzut”. pentru a suprima indicii exteriori ai trecerii timpului. debit. sau a testelor. dar şi Sheldon) au ajuns deseori la exagerări sau concluzii eronate. Mult mai semnificativă în observaţie este simptomatica labilă. relaţia dintre etajele feţei sau dintre elementele ei anatomice: ochi.). a sufletului. dar şi pentru cea ştiinţifică. pantomimica. care au dus la concluzii interesante privind legătura dintre curba temperaturii corpului şi ritmurile circadiene. faţa umană oglindă. nas. pronunţie. componentă de bază a Eului). pentru că ea scoate la suprafaţă profunzimile psihice (altminteri inobservabile). pot fi ele însele obiect principal al observaţiei. Un studiu desfăşurat în laboratoare speciale. oboseala etc. după cum şi homeopatia valorizează fizionomia sau biotipul în tratarea unor boli. fiziognomonice (Viola şi Pende). fiind o metodă recuperată de psihologia ştiinţifică de la 42 . Observaţia propriu-zisă poartă asupra comportamentelor celorlalte persoane. toate generând un registru de o infinită varietate a conduitelor expresive. care au fost sistematizate. mersul. a cărei valoare ca metodă ştiinţifică validă a fost mult controversată. participarea motivată. ca în cazul metodei experimentale. comunicare sau gândire. de activitate. 5. fluenţă. care „tăiau” orice legătură cu exteriorul. Deşi cercetările frenologice (Gall). reacţiile la eşec şi dificultăţi. Atunci când observaţia se îndreaptă spre propria interioritate avem de-a face cu o formă de introspecţie. „Formele semnifică” şi cu atât mai mult formele chipului uman. alteori secundar. care rezultă din dinamica şi mobilitatea elementelor ce produc mimica. râsul. fie prin confruntarea cu sine însuşi (ceea ce duce în timp la cristalizarea imaginii şi apoi a identităţii de sine. 22-28). plictiseala.2. simptomatica labilă este extrem de importantă şi pentru psihologia vie. alături de date care arătau confortul sau disconfortul psihic (iritarea. biotipologice (Kretschmer. sonoritate. bărbie. de situaţie. Uneori aceste conduite expresive. fie prin compararea cu ceilalţi. Biotipologia lui Kretschmer face subtile corelaţii între tipul somatic-constituţional şi anumite predispoziţii spre boli psihice. „orologiul intern” având tendinţa să se desincronizeze progresiv cu perioada scursă de la începutul experimentului (Chelcea şi Chelcea. cât şi pentru limbaj. vorbirea. criminologice (Lombroso). presiunea arterială. trădând interesul. Formele observaţiei Auto-observaţia este orientată spre comportamentul propriu. sau nonverbale (mimico-pantomimice). a feţei. oboseala. la incidentele provocate sau neprovocate.).2. frazare. motivaţie. 1986. pp. au cules informaţii obiective (tensiune. plânsul. pentru că ele evidenţiază atitudinea faţă de probă. accent. adrenalina etc. cotidiană. obraji etc. lungime a propoziţiilor.

5. fiind provocată oarecum de caracterul aleatoriu al faptului relevant. se implică activ în viaţa lui). detaşate. Condiţia obiectivităţii crescute a observaţiei reclamă decentrarea de pe sine. fie prin eşantionarea evenimentelor (se reţin doar evenimentele care ar putea duce la apariţia fenomenului). Pentru a lua chiar exemplul lui Piaget. în timp ce observaţia asociată cercetării concrete a funcţiilor. altele sunt activparticipative (observatorul. ca în cazul abordării psihiatrice. avem de-a face cu observaţia clinică (considerată arma de bază a specialistului în domeniu). unde. diagnostica şi aprecia şansele de evoluţie. pe o durată determinată. înseamnă că sporirea calităţii acestei metode ţine de stilul şi ecuaţia personală a cercetătorului. având avantajul de a putea reveni asupra aceleiaşi secvenţe de mai multe ori sau cu mai mulţi observatori) şi selectivă (unde urmărim reacţii provocate sau reacţii „decupate” din comportamentul global). Chiar anumite caracteristici ale percepţiei (predominanţa vizualului sau auditivului. realizată adesea cu mijloace audio-video. de antrenament. etc. Observaţia mai poate fi sistematică (proiectată intenţionat. selectivitatea. devenit membru al grupului. individualitate. cu scopul de a înţelege. Există apoi o observaţie directă (observatorul este prezent. aceasta fiind probabil cea mai generală metodă de cunoaştere interumană. Atunci când se desfăşoară pe o singură persoană. ceea ce este mai uşor de întâlnit în ştiinţele naturale şi mai greu în cele socioumane. pentru un anume câmp comportamental.2. conjuncturală. caz în care nu are o regulă precisă. în observaţiile naturaliste din grupurile de copii sau de animale. aceasta din urmă apelând fie la o eşantionarea temporală (prin care notăm prezenţa sau frecvenţa comportamentului studiat. uneori armată cu instrumente şi tehnici speciale) sau întâmplătoare. el trebuie să decupeze unităţi care să fie uşor identificate şi un sistem obiectiv de notare. Calitatea observaţiei Ar putea fi pusă în legătură cu distincţia pe care o făcea Piaget între subiectul epistemic (agent al cunoaşterii ştiinţifice) şi cel subiectul egocentric (incluzând propria sa istorie. subiectivitate). Vom distinge deci între înregistrarea integrală (foarte pretenţioasă.cea a simţului comun. Unele observaţii sunt pasive. fiind cunoscut şi integrat în grup. Deoarece observatorul nu este capabil să noteze evenimentele cu derulare rapidă sau care pun în mişcare simultan mai multe comportamente. capacităţilor sau performanţelor subiecţilor (observaţia experimentală) este un adjuvant preţios al metodei psihometrice şi a experimentului. prezenţa lui trece neobservată. fie în spatele oglinzilor cu vedere unilaterală. cum ar fi videocamera sau televiziunea cu circuit închis). structuralitatea.) pot imprima o anumită direcţie 43 . ignorat. acoperind perioade lungi de timp. altele sunt continue. lucru conştientizat şi de subiect) şi mediată (observatorul îşi maschează sau disimulează prezenţa. sau discontinue. de exemplu un tic. să zicem în tranşe succesive de 10 minute fiecare).3. Uneori observatorul este uitat. fie apelând la mijloace electronice de observare. care a construit una din marile teorii psihologice asupra intelignţei plecând de la observaţia propriilor copii.

iar datele de observaţie. Să accentuăm faptul că observaţia. dependent de câmp sau independent. • selectarea formelor de observaţie celor mai potrivite în raport cu obiectivele şi utilizarea mijloacelor tehnice necesare (binoclu. devine o condiţie necesară a dezvoltării spiritului de observaţie prin care a vedea devine a privi. pot fi mai bine sau mai slab articulate pentru a le sesiza semnificaţia. 99) enumeră câteva modalităţi de creştere a calităţii observaţiei: • stabilirea clară a scopului şi a obiectivului urmărit. 44 . 5. • stabilirea unor repere de control. constă în înregistrarea sistematică a caracteristicilor obiectului studiat. efectul de halou decris de L. • operaţionalizarea şi conceptualizarea faptelor observate. Plecând de la înţelegerea perceptivă obişnuită a realului. de unde subiectivitatea crescută). microscopul. Anumiţi factori sociali ai percepţiei (atribuirea. magnetofon. casetofonul. categorizarea spontană sau prejudecăţile de orice fel). plânge etc.4. • colectarea unui număr optim de observaţii. prin simţuri. „stilul personal” îşi pune amprenta pe tipul şi calităţile observaţiei. imperfecţiunea organelor noastre de simţ. deci educarea percepţiei. care pot reţine un număr redus de elemente (un observator antrenat poate ajunge la cel mult 12. ea îşi fixează reguli sistematice proprii prin care culegerea de date se organizează şi devine eficientă. subiectivitatea generată de faptul că observatorul are doar un punct de vedere. îşi suge degetul. duce obiectele la gură. reieşite din observaţiile anterioare. Prin aceasta. videocameră. Thurstone (caracteristici ale subiectului induc la observator o impresie globală care colorează evaluările acestuia în legătură cu caracteristici nonspecifice. o locaţie spaţială şi temporală specifice. p. film. în calitate de prim demers al oricărei ştiinţe empirice. aparatul de filmat. merge de-a buşilea. astfel încât reperarea şi integrarea lor categorială să fie facilă. prin care fenomenele sunt înregistrate pentru analiza ulterioară şi evaluarea materialelor (bandă. lunetă. gângureşte. Centrat pe parte sau pe întreg (analitic sau sintetic). după cum apreciază Richelle) sunt doar o parte din factorii care limitează posibilităţile acestei metode. în funcţie de domeniul studiat.2.). ea se transformă în observaţie armată. • consemnarea imediată a celor constatate în protocoalele de observaţie anume alcătuite. cu eşantionarea temporală sau eşantionarea evenimentelor (un bebe manipulează obiecte. Câmpul perceptiv poate fi mai îngust sau mai larg. căci în scopul amplificării sau completării simţurilor noastre îşi adaugă binoclul. • elaborarea unui plan riguros de observaţie. Condiţiile unei bune observaţii Zlate (1996. videocamera. cronometru. aparat de fotografiat etc.). descriptiv sau evaluativ. în esenţa lor relaţii dintre faptele observate. sonogramă) de observatori multipli. a auzi înseamnă a asculta. imaginativ sau erudit.L.observaţiilor. în condiţii cât mai variate. priveşte.

clasa socială. Apoi fenomenele cele mai relevante pot fi puţin evidente. 5. submanifeste sau mascate de altele mai puternice. biotipul etc. Această din urmă cerinţă duce la constituirea scalelor de evaluare (rating scales). talia. atent. neatent). Dificultăţi şi limite ale metodei observaţiei Orice observaţie este reactivă (Campbell). de fapt. expectaţiile ridicate pentru anumite persoane. este un alt exemplu. 4. aspectul feţei. Domeniile majore ale utilizării observaţiei în psihologie „Observaţia constituie primul demers al oricărei ştiinţe empirice şi îşi păstrează întreaga importanţă în experimentare. puţin atent. dar nerelevante. ceea ce duce la „autoîmplinirea profeţiei”. duc la supraevaluarea acestora). erau luaţi la întâmplare. a căror utilitate practică este demult pusă în evidenţă. prietenul. sau ca jucând un anumit rol. 45 . ajustându-se acestei percepţii interpersonale. Nivelul de expectaţie vectorializează elemente foarte diverse: înfăţişarea fizică. examinatorul. atent selectiv. p. cit. În afară de aceasta ea trebuie să aştepte ca faptul studiat să intre în funcţiune sau să se producă. au obţinut rezultate care întăreau criteriile prestabilite. vocea. şansa evenimentului de a se produce creşte). confirmând aşteptările: prejudecăţile noastre umane ne fac să abordăm animalele inteligente cu mai multă încredere. Merton vorbea de profeţia care se autoîmplineşte (prin anticipare. rasa. Efectul Rosenthal. pe care o completează. Hans. prin definiţie reactiv. Prezenţa observatorului modifică datele câmpului social: variabilele de natură personală (sexul.3. sistematizându-le după o serie de reguli logice putem obţine grile de observaţie. Perceput ca a avea un anumit statut. subiectul va vedea în el aliatul. vechimea relaţiei. calul savant. încă din 1948.) se repercutează asupra observaţiilor. feedback-ul primit de elev şi climatul social să se modifice în sens favorabil pentru cei ce se bucură de o percepţie pozitivă. de aceea ea declanşează cel mai adesea mecanisme de apărare conştiente şi inconştiente. anchetatorul. nivelul QI-ului etc. dar şi fenomenul studiat.• utilizarea unor modalităţi de estimare care să permită aprecierea acestora pe scale gradate ca intensitate (de la foarte mult/intens. ceea ce ţine de multe ori de legile hazardului. vârsta. astfel atenţia poate fi gradată pe cinci niveluri (foarte atent. greu anticipabile. Reunind mai multe din criteriile anterioare. pleacă de la numele unui cercetător care a sesizat în 1960 că un grup de studenţi care experimentau pe şoareci etichetaţi ca inteligenţi sau neinteligenţi dar. dat de Richelle (op. îl modifică pe cel observat. 185) despre rolul reacţiilor emoţionale şi al indiciilor inconştienţi care pot denatura sensul unor experimente. ceea ce se repercutează în rezultatul final al observaţiei. generând efecte subtile. judecătorul sau superiorul. la foarte puţin/deloc). de fiecare dată comportamentul său. Toate acestea fac ca intrările şi ieşirile în relaţia profesor-elev. De fapt. pe celelalte neîncrezători sau crispaţi. fapt confirmat în multe ocazii (aşteptările.

mai degrabă decât o înlocuieşte”. Analizaţi raportul simptomatica stabilă şi simptomatica labilă. fie pentru cea patologică (Delay şi Pichot. În primul caz. în cadrul nosografiei psihiatrice clasice. Cum în psihologie recurgerea la experiment este limitată. apreciază Richelle (Dicţionar de psihologie. care intervine specific în definirea simptomelor şi a sindroamelor. din raţiuni practice sau deontologice. pedagogie şi psihologia clinică. În acest domeniu există chiar protocoale tip. pentru a observa o problemă ce presupune cooperarea (un joc de construcţii) sau relaţiile de joc. Cadrul natural este mult mai potrivit însă. sec. 2-3). iar principalul dezavantaj este marea dificultate de a-ţi păstra totala obiectivitate şi a nu interfera cu comportamentul ce urmează a fi studiat. indicaţi care au ponderea cea mai mare în şcoală sau în experimentul de laborator. etnologie. care a susţinut în mod specific neurologia şi psihiatria. p. în acest mod a fost pus în evidenţă de Marshal. plecând de la fizică şi medicină. Jane Godal a făcut interesante observaţii în cadrul natural privind comportamentul cimpanzeilor. fie pentru psihologia normală. rupt de viaţa grupului respectiv. 2. unde aceasta este considerată metodă de bază. anumite caracteristici (dominanţa. 547). este mai probabil să afli datele esenţiale care explică valorile şi comportamentele unei comunităţi. Ey sau. în observarea elevilor şi argumentaţi în legătură cu necesitatea utilizării de metode complementare. la băieţei şi fete. din cauza descoperirilor ei trebuind să se reevalueze caracteristici considerate altă dată ca fiind tipice doar oamenilor (Smith. în 1964). rejecţia) nu pot fi provocate în laborator din considerente etice. a creat o direcţie nouă de cercetare în ştiinţă prin folosirea observaţiei naturaliste. Aceasta deoarece semiologia psihiatrică. 46 . mai ales prin metoda observatorului ascuns sau uitat (evoluţia conduitelor amicale şi ostile de la doi ani şi jumătate la şase ani şi jumătate. fondatoarea psihologiei transculturale. Metoda clinică datorează enorm de mult metodei observaţiei. la noi. Ionescu şi Athanasiu au inclus descrieri detaliate ale modificărilor psihopatologice ale funcţiei expresive. Etnologia aparţine simultan psihologiei. 1999. care face ca toate conduitele să fie mai degajate. Margaret Mead. de exemplu. observaţia capătă o importanţă specială în psihologia copilului. 3. convieţuind şi participând la evenimentele majore. Autoevaluare 1. În plus. p. 39). pp. Minkowsky. 1998. Evaluaţi importanţa metodei observaţiei în constituirea ştiinţelor bazate pe fapte. agresivitatea. Dintre toate tipurile de observaţie menţionate în curs. decât observând detaşat. Avantajul metodei este evaluarea ştiinţifică în cadrul natural. până la psihologie şi pedagogie. Învăţând limba acestora. în etologie (psihologia animală). 1984. aplicată pe colectivităţi umane. autentice şi relevante. dar pot fi urmărite în cadrul lor natural. pentru că el aduce elementul de familiaritate şi obişnuinţă. sociologiei şi antropologiei. copiii pot fi studiaţi şi în laborator. dă o mare importanţă funcţiei psihodiagnostice a expresiei (simptomatica labilă).

justiţie. 4. Scrieţi un mic eseu (două pagini) despre şcoală ca mare domeniu de aplicare permanentă a metodei observaţiei. (1996). Apreciaţi importanţa observaţiei în munca psihologului profesionist. Bucureşti: Editura Medicală. Richelle. Paris. M.U. G. 5.F. Athanasiu A. în Psihiatrie. pentru a dezvolta calităţi de foarte bun observator. Bucureşti: Editura Medicală. E. cunoaşterea 47 .D. Pentru că elementele fundamentale constitutive ale structurii de personalitate (trăsăturile şi factorii) rămân fapte interne ale subiectului. (1966). şcoală. Pichot. Bucureşti: Editura Humanitas.. legătura ei cu metodele cantitative (chestionarele şi testele). profeţia care se autoîmplineşte şi efectul Pygmalion în practica şcolară curentă. Convorbirea 6. Indicaţi ponderea metodei observaţiei în cadrul muncii de consiliere şcolară.1. 10.. Zlate. B. Smith. V. Sience and Understanding. Inrtoducere în psihologie. indicaţi modul în care acestea pot fi depăşite. 5.. Bibliografie 1. J. 2. 3. convorbirea este şi o veche metodă de cunoaştere interumană. (1995). Introducere în psihologie. F. Ionescu. P. F. 7. Doron.. Traité de psychopatologie. a cărei valoare a formulat-o însuşi Socrate prin dictonul „vorbeşte ca să te cunosc!”. 6.1. Abrégé de psychologie. Apreciaţi modul în care datele relevante rezultate din observaţie pot fi păstrate şi transmise prin fişa de evaluare psihopedagogică a elevului. enumerate de Zlate (1996. Delay. 6. p. Predescu.: Mc Graw Hill. Semiologia. 9. în profesia de psiholog. Determinaţi efectul Rosenthal. New York: Masson. 8. Elemente de psihologie medicală. Minkowsky. R. (1983).. Bucureşti: Casa de editură „Şansa”. Bucureşti: Editura Humanitas. Determinaţi care dintre condiţiile unei bune observaţii. Dicţionar de psihologie. (1984). Boston. psihologie şi psihiatrie).1. ca şi maniera în care poate fi perfecţionată. (1999). 99) au aplicabilitate concretă în primul şi a doilea ciclu şcolar şi cum se pot reflecta ele în grijile de observaţie corespunzătoare. Analizând dificultăţile metodei observaţiei. de consilier şcolar sau de profesor. Paris: P. Psychologie. Massachusetts etc. Parot. Parot. CAPITOLUL 6 CONVORBIREA ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU 6. (1976). indicând şi modalitatea evitării acestora. 8. Introducere Având un cadru de aplicaţie mult mai larg decât anamneza (consiliere. 7. (1998). Istoric şi metode. M.4..

Convorbirea este o discuţie desfăşurată între cercetător şi subiectul (subiecţii) investigat cu scopul de a obţine relatări clare asupra părerilor. convorbirea presupune o capacitate comprehensivă şi empatică ridicată a cercetătorului. Ea presupune relaţia directă.1.pleacă de la manifestările lui exterioare. Metoda poate completa alte căi de investigaţie mai elaborate sau standardizate (experimentul. Capacitatea subiectului de a se autoanaliza introspectiv. sau a celor născute din dezirabilitatea socială. prin care ar putea rezulta deformări intenţionate ale informaţiilor pentru a se pune pe sine într-o lumină favorabilă. dar şi de sinceritatea deplină a subiectului. care personalizează investigaţia. credinţelor. 6. Deoarece influenţa cercetătorului însuşi poate fi mai mare decât în oricare altă metodă. pentru că întotdeauna este o distanţă (uneori apreciabilă) între ceea ce se spune şi ceea ce gândeşte. Avantajele metodei provin din aceea că ea permite un acces mai direct la viaţa internă a subiectului (opinii. 48 . din care cauză Meili o considera „metoda psihologică cea mai complicată şi mai greu de învăţat” (1964. sau ceea ce face o persoană. valorile ei. pentru că se bazează pe o eşantionare a conduitelor şi nu a persoanelor. gândirea. prejudecăţi. ca şi o experienţă prealabilă bogată. în relaţia de comunicare. atitudini. ea se poate concentra în jurul unei teme. opiniilor. Metodă marcată de subiectivism. de disponibilitatea lui pentru dialog prin evitarea tendinţelor de faţadă. atitudinilor acestuia. filtrate (ele însele operaţii subiective). 144). rezultată din contactul interuman direct. afectivitatea. comportamente. conflicte. ale căror poziţii sunt interşanjabile şi se bazează pe acordul liber consimţit al subiectului de a răspunde la întrebări. atitudini. mentalităţi. p. memoria. de tipul faţă în faţă între cercetător şi subiect. Ca şi pentru interviu. aspiraţii. prin care se reliefează unicitatea şi individualitatea persoanei. spontană. opinii. care nu se pot dispensa de această sursă vie de informaţie. Calitatea informaţiilor depinde de aceste disponibilităţi interne puse în joc. sunt alte condiţii ale metodei. dar şi a operatorului de a conduce convorbirea pe făgaşul dorit. evaluate. ce pune în mişcare mecanisme complexe (limbajul. convorbirea a fost rafinată de psihologi. dar şi de la elementele de expresivitate verbală şi nonverbală. filozofia de viaţă.2. dar schimbările fireşti de direcţie. putând rămâne neabordate elementele cheie pentru problema în cauză şi pentru că îşi poate schimba rapid cursul prin activarea mecanismelor de apărare şi conservare a stimei de sine. legate de temperament şi caracter cu precădere). convingeri. expectaţii. pentru a obţine informaţiile relevante. a lui şi a subiectului. prin angajarea deplină. alte structuri ale personalităţii. dar şi pe capacitatea lui de exprimare verbală liberă. chestionarul sau testele). care permit culegerea de informaţii diagnostice în legătură cu concepţia persoanei. interese. Convorbirea directă Este varianta cea mai apropiată de psihologia simţului comun. rezultatele convorbirii trebuie atent selecţionate. motivaţia. sentimente sau valori). pentru a decanta ceea ce este cu adevărat relevant.

Convorbirea situaţională Convorbirea situaţională cere subiectului să spună cum s-ar comporta el într-o anumită situaţie. accesul spre conţinutul latent al acestor conflicte inconştiente. 6. vizând „în ultimă instanţă dorinţa care se formulează în orice producţie a inconştientului” (Laplanche şi Pontalis. Ea poate fi un preambul al unei discuţii dirijate sau a altui tip de abordare.6. pe care însă nu ajunge să le epuizeze sau să le parcurgă în ordinea strictă pe care şi-a propus-o anterior. Obiectivele aflate în atenţia cercetătorului (numite şi criterii) pot fi aspecte intelectuale. pot fi gândite intercorelat sau independent. catharsisul. respectând doar o singură regulă. formulate în acelaşi fel şi în aceeaşi ordine. care pun în evidenţă modalităţile conflictului defensiv. 1994. intonaţie). ale căror informaţii produc convergenţa necesară diagnosticului psihiatric. 49 .1.4.1. Convorbirea semidirijată Este aceea în care psihologul are precizată nu numai tema. atitudini. sortat şi cuantificat. Elementul de standardizare este aici mai mare. în scopul clarificării unor sensuri. descifrarea intenţionalităţii etc. pentru convorbirea dirijată aceste libertăţi nu sunt permise.1. pantomimică.3.alternarea rolurilor. caracterul aleatoriu al răspunsurilor. Evocând sau retrăind evenimentele traumatice care s-au fixat în structuri patologice. 6. În acest domeniu ea poate urma anamnezei şi este dublată obligatoriu de investigaţie atentă a conduitelor expresive (mimică. ca metode concurente. care vorbeşte liber. cum ar prelucra informaţiile sau documentele furnizate de acesta. Materialul adunat este ulterior supus interpretărilor. un fel de tatonare reciprocă pentru a ajunge la un ritm comun. În psihiatrie. Convorbirea dirijată sau standardizată Convorbirea dirijată sau standardizată dă un grad mic de libertate cursului discuţiei. afective. astfel încât să permită o culegere sistematică de semne relevante pentru o anumită tulburare psihiatrică. Convorbirea psihanalitică Are reguli precise şi o anumită evoluţie în timp: terapeutul şade în spatele divanului pe care este aşezat confortabil pacientul. aceea de a exterioriza tot ceea ce îi trece prin minte.. descrisă de psiholog. p.1.5. opinii sau motivaţii ale unor conduite. ce se apropie foarte mult de anchetă sau chestionar. 6. indiferent de particularităţile lor. condiţie de fond a unei bune comunicări. etice. dar şi câteva obiective precise ce trebuie atinse. 197). 6. o fac greu de urmărit. cu reformularea unor întrebări sau cu adresarea de întrebări suplimentare. Dacă în forma precedentă erau permise schimbarea succesiunii şi a cursului convorbirii. Este o convorbire structurată şi tematică. de unde posibilitatea mai bine marcată de a cuantifica datele obţinute. prin care se obţine „purificarea”. Sensul curei psihanalitice este chiar acela de a oferi subiectului cheia. căci subiecţii trebuie să răspundă toţi aceloraşi întrebări. convorbirea structurată cu scop de diagnostic are un anumit grad de standardizare.

În opinia lui Rogers metoda psihanalitică îi face pe oameni să pară neajutoraţi şi dependenţi de terapeut. unul din promotorii psihologiei umaniste. aversiunile. nemaiavând rolul de dirijor al discuţiei. chiar când manifestările lui contrazic modul de a fi al terapeutului. având un minimum de intervenţie. stilului fiecăruia.1. pentru că testează afinităţile. Există tipuri şi tipuri de convorbire în grup.subiectul se eliberează de conţinutul lor afectogen negativ (prin aşa numita abreacţie). face ce personajul principal să fie subiectul. 71) vorbesc despre două situaţii: prima în care psihologul pune aceeaşi problemă tuturor subiecţilor. care trebuie să animeze discuţia în grup. 6. 6. O altă metodă este aceea în care psihologul pregăteşte atâtea teme câţi subiecţi sunt. Prin libertatea lor. Psihologul poate urmări tipul de emoţie apărută în timpul comunicării. Aceste metode sunt extrem de importante în constituirea aşa-numitului grup terapeutic. idiosincraziile etc. sau are ultimul cuvânt. care determină clientul să devină conştient de sine şi să se accepte aşa cum este. compatibilităţile. organizând astfel discuţia încât fiecare subiect să treacă prin poziţiile de iniţiator (care sparge gheaţa).7. Convorbirea mai poate fi individuală. al cărui părinte este Carl Rogers. constanţa lui. Întrun fel şcoala a oficializat aceste două metode. Faţă de acesta psihoterapeutul trebuie să aibă o atitudine caldă. Rolul psihologului ar fi acela de moderator. să păstreze ordinea şi să activeze subiecţii inerţi. centrată pe client. Convorbirea nondirectivă Este metoda de bază a psihoterapiei omonime. etc. fiecare desemnând zone şi procedee de lucru specifice. Rolul psihoterapeutului este să creeze ambianţa necesară destăinuirii spontane. iar cel ascultat la urmă să fie avantajat. Dunlop şi Watman (citaţi de Şchiopu. pozitivă şi de acceptare. deoarece are „ultimul cuvânt”. ceea ce face ca cel care „sparge gheaţa” să fie dezavantajat. 1976. spontaneitatea participării. de aceea metoda lui. rămâne un membru mai special al grupului (observator). bazată pe simpatia şi înţelegerea subiectului. creativităţii. autentică. adaptarea la situaţie.1. aspecte 50 .8. ca şi psihanaliza) terapeutul doar reformulează sintetic ceea ce rezultă din povestirile clientului. sau nondirectivă. discuţiile pot scoate la suprafaţă caracteristici ale gândirii. deoarece există un disconfort psihic al primului vorbitor. a doua cea de tip examen. prima fiind cea de tip colocviu. adică a unei atmosfere de comunicare caldă. odată ce a descoperit aceasta el fiind capabil să-şi rezolve singur problemele. de familie sau de cuplu. care. profitând de faptul că ceilalţi au produs deja o cantitate importantă de informaţie. p. în această convorbire asimetrică (pentru că ea reţine doar faptele care sunt în acord cu teoria postulată. care poate descoperi singur resursele propriei însănătoşiri. care cer formare şi antrenamente speciale pentru psiholog. În sens strict. de grup. de unde şi numele ei de nondirectivă. rolul asumat de fiecare în grup. Convorbirea liberă în grup Este importantă pentru că problema nu mai emerge de la psiholog.

abandonând orice judecată evaluativ critică şi putând folosi tot ceea ce s-a produs pentru a recombina şi transforma ideile altora).de personalitate. participanţii (care au caracteristici personale şi socioculturale foarte diferite) trebuie să lucreze asupra unei probleme concrete. entuziast şi competitiv. Şedinţa este condusă de un specialist care enunţă problema. El lucrează după două reguli: 1) să faci ca un lucru ciudat să devină familiar (faza analitică de înţelegere) şi 2) să faci ca obişnuitul să devină ciudat (synectics în engleză înseamnă a realiza legături între lucruri şi fenomene).1. născute prin asociaţii libere sau chiar năstruşnice. deoarece elaborează metode pentru creşterea înţelegerii faţă de situaţia problematică. grupul fiind solicitat să rezolve o problemă de nespecialitate. Ea pare a fi mai creativă decât brainstromingul. Sinectica încurajează fantezia. 6. Semănând cu brainstormingul prin aceea că stimulează creativitatea. sinectica este o tehnică de lucru mai disciplinată. Sinectica Metoda pusă la punct de Gordon este una de creativitate colectivă. care stimulează creativitatea grupului. flexibilitatea şi maleabilitatea punctelor de vedere. maniera de lucru. • trebuie traversate elementele iraţionale pentru a creşte şansa de reuşită în rezolvarea de probleme. recoltează (înregistrează) toate soluţiile şi creează un climat de grup degajat. aprofundare şi de definitivare a ideilor selecţionate se face în colaborare cu responsabilii organismului care au propus problema. cu grade de înţelegere mai bune în grupul creativ. climatul emoţional 51 . dar încercările de a emite judecăţi pripite sau de a critica legăturile nerelevante sunt dezaprobate. Subiecţii adolescenţi agreează mult această metodă care permite reliefarea punctului propriu de vedere. Brainstormingul Literal brainstorming înseamnă furtună cerebrală şi este o tehnică de creativitate elaborată de Osborn în 1939. prezentată într-o manieră simplă. originalităţii şi creativităţii personale. 6. • creativitatea are ca element esenţial şi principii de bază punerea emoţionalităţii înaintea raţionalităţii. Valorificarea superioară a acestor metode sunt brainstormingul lui Osborn şi sinectica lui Gordon. dar conducerea discuţiilor presupune o artă îndelung exersată de coordonare a intervenţiilor. Cuprinde patru faze: • în faza de producere a ideilor. Principiile care stau la baza metodei sunt: • creativitatea şi procesele creative se pot dezvolta numai dacă se înţelege substratul situaţional care le susţine. • fazele de cernere.deoarece cuprinde 6-8 oameni cu acelaşi nivel de pregătire. dar şi modul în care se structurează grupul în rezolvarea unei probleme.9. după câteva reguli (fiecare să producă un număr maxim de idei. fondată pe stimularea grupului şi debranşarea (suspendarea sau amînarea) controlului logic şi social. dar cu profesii foarte diferite pentru a facilita fluiditatea.10.1.

îl ajutăm în acelaşi timp să se cunoască mai bine.afectiv şi cel motivaţional fiind potenţaţi şi consideraţi la fel de importanţi ca cei intelectuali. de un terţ (medic. grupa de muncă). pentru a culege o părere avizată profesional despre un caz ce implică responsabilitatea deciziei şi interdisciplinaritatea. Luând o amploare deosebită în a doua jumătate a secolului al XX-lea. atât de mult folosită în evaluarea şcolară). face din obiectul ei şi instrument şi scop. cum ar fi introvertiţii. • depistarea aptitudinilor. 1999. ancheta psihosocială are ca obiective 52 . odată cu creşterea urbanismului. Pentru a compensa dezavantajele convorbirii. aspiraţiile. să creeze un climat stimulativ şi motivat pentru a obţine informaţii autentice. Asociind diferite moduri de gândire. prin sfat psihologic avizat). ca metodă de cercetare psihologică. sinectica este o importantă tehnică de formare şi dezvoltare a creativităţii de grup. de a munci şi de a se distra a persoanelor şi grupurilor din care fac parte. consiliere. în sens mai larg ea presupunând colectarea sistematică de informaţii cu privire la trebuinţele. credinţele. Prin sondarea faptelor. • antrenează subiectul în obţinerea de performanţe ridicate prin creşterea capacităţii lui relaţionale (antrenament. psihologul trebuie să culeagă în prealabil informaţii despre problema ce va fi discutată. verifica şi a ne asigura astfel de validitatea lor. Aşa cum precizează Anzieu (Dicţionar de psihologie. valorile. 190) convorbirea poate fi solicitată de cel interesat (sfat. Schema operaţională generală a anchetei se bazează pe culegerea de informaţii prin întrebare . echipa sportivă.2. • sondarea cunoştinţelor subiectului cu scopul evaluării lor (interogaţia orală.răspuns. reale. motivaţiile. utilizabile într-o mare varietate de scopuri. ghidarea vocaţională). atitudinilor şi intereselor pentru o profesie (orientarea şcolară. de psiholog (anchetă. dar şi despre caracteristicile subiectului. cercetare ştiinţifică). atitudinilor şi opiniilor pe care le are. În psihologie scopurile convorbirii sunt diverse: • reconstituirea evenimentelor relevante din istoria personală (anamneza). convorbire clinică). să-şi structureze dinainte întrebările pentru a putea anticipa răspunsurile sau reacţiile neprevăzute (blocajele sau refuzul de a mai răspunde). sondaj de opinie. căci ne ajută să cunoaştem omul cu ajutorul lui însuşi. • contribuie la diagnosticul şi tratamentul (medical sau psihoterapeutic) pentru subiecţii cu tulburări de comunicare (relaţionale). fie populaţii largi. fie ele mai mici (colectivul de elevi. anxietate de examen. 6. funcţionar public). • ajută subiectul să înfrunte o situaţie existenţială concretă (angoasă. p. formare). Fără a necesita materiale sau dotări speciale. maniera de a trăi. complete despre problema investigată. profesor. convorbirea culege într-un timp scurt o cantitate mare de informaţii valoroase. Ancheta pe bază de interviu Ancheta. anxioşii sau cei cu tendinţe autiste. Subminată de subiectivitatea profundă a ambilor parteneri aflaţi în relaţie. aceste date culese prin observaţie vor fi necesarmente coroborate cu alte date pentru a le completa.

operatorul trebuie să ştie să introducă pe subiect în situaţie. Interviul Larg utilizat în mass-media (televiziune. nemijlocit cu intervievatul. predominant psihologice. în care excelează medicii (psihiatri mai ales). Fiind o metodă interactivă. presă). fie de modul cum este organizat întreg contextul situaţional. interviul este încadrat în categoria metodelor psihosociale de tipul anchetei. care vine în această relaţie cu inhibiţii ce ţin fie de personalitatea sa (emotivitate. căci planul iniţial poate fi schimbat din mers. deci poziţia lui este privilegiată şi nu este interşanjabilă cu a subiectului. adică aspecte obiective (factuale) şi subiective. Pentru aceasta operatorul trebuie să analizeze prealabil situaţia în 53 . având drept obiectiv cunoaşterea adâncită a personalităţii subiectului”.). Interviul focalizat Presupune centrarea (“focalizarea”) atenţiei mai multor subiecţi pe aspecte sau evenimente trăite. valori etc. de exemplu. In funcţie de această libertate există două tipuri de interviu. motivaţii. Operatorul de interviu (anchetatorul) interacţionează direct. ceea ce face ca metoda să se asemene cu discuţia. radio. psihologii clinicieni şi pedagogii. motivaţii şi atitudini. 6. un spectacol etc. opinia publică. anxietate.1. convorbirea. reuşita ei depinde în bună măsură de capacitatea intervievatorului de a înţelege rezistenţa intervievatului. cel clinic şi cel focalizat. p.”Specificul interviului clinic este constă în aceea că el este o metodă calitativă. Interviul şi conversaţia clinică practic se suprapun. Pentru a le depăşi. Având mare libertate de mişcare. clarificându-i scopurile interviului şi convingându-l că răspunsurile trebuie să reflecte părerea lui reală. o emisiune televizată. celelalte metode evocate sunt doar parţial sinonime cu interviul prin faptul că presupun schimbul de informaţii. cunoscute de toţi. dialogul sau interogatoriul. condiţia lui de bază fiind aceea a existenţei unei experienţe comune.2. profesorii. 6.răspuns. conversaţia.culegerea de date personale despre mediul ambiant. în funcţie de situaţie. apreciază Pantelimon Golu (1974. care îl pot folosi în orientarea profesională.). în raport cu care ei trebuie să-şi exprime cât mai clar punctul de vedere. pentru că se bazează pe schema întrebare . acestea devin şi cele mai potrivite contexte de a intervieva pe cineva. în sensul că sunt forme foarte specializate de investigaţie în scop diagnostic şi terapeutic. dată de participarea tuturor la situaţia socială invocată (un accident. despre comportamentul şi activitatea extraprofesională. imprimând un anumit curs discuţiei.2. interviul are şanse de reuşită mai mari decât chestionarul. După Moser scopul interviului este acela de a pune subiectul în situaţia de a exterioriza o anumită informaţie care nu poate fi extrasă şi obiectivată printr-o altă metodă (ceea ce ar face interviul inutil). Ştiind că subiecţii se simt în largul lor în ambianţa cunoscută a familiei sau a locului de muncă.2. 323). Dacă însă interogatorul evocă atmosfera judiciară. diferenţa fiind aceea că în interviu operatorul dirijează subiectul. teama de a se produce în public. Ea vizează două tehnici fundamentale: tehnica interviului şi tehnica chestionarului (autoadministrat sau administrat prin opratorul de anchetă).

54 . Deci focalizarea se face nu pe persoane. controlat strict. empatie. Analizaţi şi evaluaţi formele înalt specializate ale convorbirii în potenţarea creativităţii grupului. interviul urmând a produce un tip de informaţii semnificative social în raport cu acestea. pentru a surprinde din discuţiile cu ei opiniile cele mai semnificative şi relevante. Evaluaţi importanţa metodei convorbirii în consilierea individuală şi de grup. Descrieţi utilizarea corectă a formulelor înalt specializate ale acestei metode (convorbirea psihanalitică şi cea nondirectivă). stăpânire. plecând de la gradul de intervenţie. jenă sau teamă. atitudine încurajatoare) devin esenţiale în angajarea persoanelor într-o discuţie fructuoasă. nuanţă. 5. 7. definind măsura în care mesajele sunt percepute sau determinând distanţa dintre efectele scontate şi cele efectiv realizate. în efortul lor de a crea o societate democratică şi participativă. care este unul structurat. standardizat. Caracterizaţi metoda convorbirii prin raportare la accepţiunea comună în legătură cu această metodă. mai eficientă. Publicitatea şi propaganda (culturală sau politică) sunt domeniile care beneficiază semnificativ de această metodă. constând dintr-o suită de întrebări formulate şi aplicate într-o ordine strictă. fiinţe sunt tipice acestei forme de investigaţie. mai democratică şi mai umană. existând doar un ghid de interviu. care este mult mai flexibil. de a stabili uşor şi natural contactul uman. fără tensiune. pentru a avea deja câteva ipoteze sau idei care să-i permită flexibilitate şi adaptare la subiecţii investigaţi. ci pe situaţiile. Autoevaluare 1. Experienţa de a suprima distanţele. Faceţi o analiză comparativă între brainstroming şi sinectică. cum se întâmplă şi în cazul chestionarului cu întrebări deschise. de a echilibra asimetria relaţiei. Indicaţi care este specificul metodei interviului. dirijare al psihologului. • interviul neformal. căci prin surprinderea psihologiei sociale se pot releva parametrii de eficienţă ai acestor acţiuni. De aceea calităţile personale ale operatorului (calm. fac din interviul formal o cale predilectă a televiziunii şi radioului. Acest tip de interviu are şi o importantă funcţie de control (feedback) a efectelor produse de comunicarea în masă. construcţia unei hidrocentrale sau deschiderea unui nou magazin) pot face apel la interviul focalizat.Din punct de vedere al tehnicii de aplicare putem distinge două tipuri de interviu: • interviul formal. evenimentele care s-au răsfrânt asupra acestora. Prin existenţa posturilor locale de radio şi de televiziune. acestea intervin în mod nemijlocit la crearea unor sisteme largi de integrare şi unificare socială în vederea construirii împreună a unei lumi evoluate. Operaţi distincţii între tipurile de convorbiri. care pentru a ajunge la reuşită trebuie să decurgă agreabil. De asemenea orice altă acţiune socială (lansarea unui produs nou.detaliu. Există şi riscul de a rata un interviu sau de a obţine o informaţie nerelevantă. 6. pentru că întrebările decurg din logica situaţiei. căldură. 2. prin care interviul devine practic o anchetă. 3. Aspectele de calitate. 4.

. 2. Pontalis. formal sau neformal). Dicţionar enciclopedic de psihologie. Introducere în psihologie. Laplanche. Bucureşti: Editura Academiei. (coord. 7. CAPITOLUL 7 ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR 55 . (1994).. Indicaţi modul de valorificare a valenţelor metodei interviului. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.. Şhiopu. U. 4. Bucureşti: Tipografia Universităţii. Roco. 9.). P. Studii experimentale. 1. Bucureşti: Editura Humanitas. Şhiopu. Zlate. Metode de psihodiagnostic. (1999). (1979). S. 8. Dicţionar de psihologie. Editura Didactică şi Pedagogică. Psihologie socială. arătând cum se pot dezvolta calităţile personale necesare utilizării creative a metodei. J. Bibliografie Chelcea. (1976). Creativitatea individuală de grup. Incercaţi o comparaţie între principalele tipuri de interviu (clinic sau focalizat. M. Bucureşti: Editura Humanitas. (1997). (1974).. M. (1996). Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa”.8. Horghidan. U. R. ocabularul psihanalizei. (1975). 9. F.-B. Golu. V. Bucureşti: Editura Babel. 3. J. Introducere în psihodiagnostic. Doron. (1997). Parot. 6. 5. Chestionarul în investigaţia socială.

p. Eşantionul va cuprinde proporţional persoane care vor reprezenta la scara lui ansamblul caracteristicilor populaţiei sondate.). 8) stabileşte 12 etape ale anchetei. Componenţa fundamentală a fazei ei de pregătire este determinarea aşa-numitului univers al anchetei prin determinarea populaţiei ţintă şi fixarea eşantionului ce va fi investigat efectiv. dictate de evoluţia societăţii. Golu (1974. vârstă. Eşantionarea este o operaţie tehnică laborioasă şi extrem de importantă. căci acestea urmează să fie testate prin formularea întrebărilor.1. Aceasta dă posibilitatea operatorului de anchetă să decupeze din planul general al anchetei propriul său plan de lucru. p. redactarea şi aplicarea chestionarului. Muchielli (1968. satisfacţia muncii. dar şi datorită avantajelor metodei. R. organizaţie. atunci când acesta este foarte numeroasă se pune problema alegerii participanţilor la anchetă.. Diferitele categorii de caracteristici ale stratificării se prezintă ca şi criterii independente. Transpunerea obiectivelor în ipoteze de lucru reprezintă ceea ce se cheamă o anchetă pilot. din necesităţi practice. timp liber. care trebuie obligatoriu să respecte proporţiile (cotele) de caracteristici avute în vedere. ocupaţii. căci ele pot fi combinate şi intercorelate. ea depinzând de omogenitatea – heterogenitatea populaţiei. care dau sensul anchetei. a distorsiunilor sau a abaterilor. mediu.). cit. Metoda cotelor pleacă de la analiza caracteristicilor populaţiei ţintă. în legătură cu atitudini. şcolarizare. căci conferă anchetei un caracter de sondaj. indicate la modul cifric. în funcţie de acestea şi de obiectivele anchetei reperându-se şi reţinându-se acele însuşiri prin care se va face operaţia de stratificare. el depinzând de tehnica de eşantionare folosită. Gradul de reprezentativitate (şi implicit al erorilor de eşantionare) poate fi determinat statistic. lucru care rămâne întotdeauna un deziderat: nici un eşantion nu este reprezentativ la modul absolut. conducerea unei firme.Ancheta pe bază de chestionar a cunoscut o extindere progresivă în ultima jumătate de secol.). după Golu. redactarea raportului final. 7. Pentru că rareori poate fi inclusă populaţia ţintă în totalitatea ei (ca în cazul unor grupuri limitate natural: elevii unei clase. Aceasta va fi şi topica adoptată de noi în expunerea acestei metode. Problema de bază a operaţiei este legată de reprezentativitatea eşantionului ales. El are deci latitudinea să decidă singur asupra persoanelor concrete care vor fi investigate şi care reprezintă atributele 56 . stabilitatea profesională etc. care trebuie să reproducă în mic toate grupurile şi caracteristicile esenţiale ale populaţiei generale. opinii. 304) le sintetizează în patru secţiuni: pregătirea anchetei. aşa cum rezultă ea din recensăminte sau statistici obiective (sex. Pregătirea anchetei Ancheta îşi formulează anumite obiective în funcţie de cei care au comandat-o (for administrativ. p. întreprinderi etc. motivaţii. prelucrarea şi interpretarea rezultatelor obţinute. 305). op. integrare profesională. adică o preanchetă care este un „duplicat la scară mai mică a anchetei principale” (Moser. In funcţie de aceste obiective prealabile se formulează ipoteze generale sau specifice. pe care P. de unde posibilitatea erorilor. vechime etc. muncitorii unei secţii etc.

eşantionul poate fi dedus efectiv după principiul loteriei. probabilistice sau aleatoare. mărimea eşantionului reduce limita de eroare. De aceea s-au dezvoltat alte metode de eşantionare. până la ocurenţa efectivului de lucru (a eşantionului). operaţie pe care computerul o simplifică foarte mult. rezultând eşantionarea multistadială sau multifazică. ea nepermiţând determinarea limitei erorii probabile de eşantionare. acesta având o mărime procentuală proporţională cu populaţia de referinţă. De asemenea. din care se extrage ulterior un eşantion mai restrâns. rămân spre final combinaţiile de caracteristici tot mai greu de identificat în plan real (“căutarea neliniştită a păsării rare”. cu metoda aleatoare. Diminuarea impreciziei de eşantionare se poate face combinând stratificarea de la metoda cotelor. O altă tehnică folosită este cea a eşantionului de bază. De aici decurge o anumită libertate şi flexibilitate a muncii anchetatorului. aceasta este o metodă utilă. în funcţie de obiectivele cercetării. Problema fundamentală care se pune este că nu toate persoanele de pe aceste tipuri de liste sunt efectiv investigabile şi de aceea eşantionul generat va trebui să aibă o rezervă suficientă pentru a da o marjă de siguranţă. dar şi posibilitatea unor distorsiuni. Dacă populaţia este înscrisă pe liste identice.). generate de faptul că acesta se poate orienta preferenţial spre persoane cu care intră mai uşor în contact. Procedeul loteriei şi folosirea numerelor aleatoare pleacă de la lista nominală a populaţiei ţintă şi. după inspirata expresie expresie a lui Muchielli). numerotate. în sensul că aceasta scade la jumătate când el se cvadrublează şi se reduce la o treime când eşantionul creşte de nouă ori. în care reprezentativitatea este asigurată de probabilitatea (şansa) egală a fiecărui membru al populaţiei de a fi inclus în eşantion. dar nu foarte riguroasă. Ca procedeu de eşantionare aleatoare s-au impus două mai importante. O altă dificultate majoră a acestei metode este aceea că anchetatorul îşi face un plan de anchetă în teren. generat în doi timpi: iniţial se stabileşte un eşantion mai mare. care se derulează foarte uşor iniţial şi. din 15 în 15 etc. In concluzie. 57 . ceea ce poate produce omisiuni importante. câte o unitate. sondat. adică al alegerii acelor membri al căror număr a fost generat aleator. în care toate caracteristicile sunt reprezentate. pe măsură ce atributele (criteriile) repartizate se acoperă prin anchetare.combinate ale cotelor ce i-au fost repartizate. după ce se stabileşte dimensiunea eşantionului ce va fi investigat. se extrage la intervale regulate (din 10 în 10.

Metoda panel sau a eşantionului fix se bazează tot pe o alegere apriorică a persoanelor care îl compun şi care devin cadrul de referinţă pentru o suită de anchete de acelaşi tip. Din timp în timp ele sunt investigate pentru a determina stabilitatea sau modificările pe care derularea evenimentelor sociale le-ar aduce în privinţa preferinţelor, intenţiilor de vot, a motivaţiilor, trebuinţelor, intereselor sau valorilor. In acest caz se vorbeşte despre fenomenul de degradare a eşantionului, determinată de acumularea efectelor negative ale anchetei, ceea ce duce la o pierdere progresivă de reprezentativitate a acestuia. 7.2. Redactarea şi aplicarea chestionarului Nu există o similitudine între noţiunile de chestionar, formular, inventar sau scală, deşi ele sunt folosite uneori ca echivalente. Chestionarul de cercetare (psihosocială sau sociologică) este o succesiune logică şi psihologică de întrebări, imagini grafice sau combinaţii ale acestora, cu funcţie de stimuli, ce determină în cei anchetaţi comportamente verbale sau nonverbale ce vor fi înregistrate pentru analiza ulterioară. Chestionarul intră astfel ca un element fundamental în ciclul investigaţiei, cercetării, după o schemă circulară ce include următoarea secvenţă: problema generală → obiectul specific → formularea întrebărilor → aplicarea → codificarea datelor → analiza → problema generală etc. Construcţia chestionarului ridică probleme tehnice specifice, din care cauză trebuie creditate centrele specializatre în elaborarea lor. Criteriile de ordonare al problemelor ar fi cel temporal (dinspre trecut spre prezent, apoi spre viitor) şi după gradul de abstractizare (întâi întrebările concrete şi ulterior cele abstracte). În funcţie de vârstă şi grad de cultură poate prevala ordinea raţională (persoane adulte, cu nivel de instrucţie ridicat), sau cea psihologică (tineri sau persoane mai puţin pregătite). „În afara precizării ipotezelor, chestionarul nu are nici o valoare (…). Explicit sau implicit, nu există chestionar care să nu pornească de la ipoteze mai mult sau mai puţin conturate” afirmă Chelcea (1975, p. 141). Stimulii care sunt întrebările sau imaginile din chestionar vor genera comportamentele verbale sau nonverbale ce vor fi înregistrate pentru a fi analizate ulterior, acestea depinzând de mai multe variabile: personalitatea anchetatului şi a anchetatorului, situaţia de desfăşurare a anchetei, tema ei, timpul anchetei, structura chestionarului. Autoadministrarea chestionarului sporeşte gradul de siguranţă al elaborării răspunsului, dar prezintă riscul neînţelegerii întrebărilor şi obturarea unei surse de informaţii importante, comportamentul nonverbal, neajunsuri care pot fi înlăturate folosind operatorul de anchetă, ce sporeşte costul sondajului, dar dă posibilitatea extinderii lui la sectoarele cu nivelul de cultură mai scăzut. Ca formă, în funcţie de gradul de libertate pe care îl lasă subiectului, întrebărilor pot fi închise sau precodificate (o gamă de răspunsuri, limitată uneori doar la două posibilităţi, „da” sau „nu”, din care subiectul trebuie să aleagă una), deschise sau libere, care lasă libertatea subiectului să formuleze răspunsul în maniera dorită (ca lungime, formă, detalii), operatorul limitându-se la a-l înregistra fidel, şi tipul cafeteria 58

(semideschise), ce combină caracteristicile celor două metode. Tehnic, întrebările cafeteria presupun o preanchetă cu întrebări de tip deschis, care implică întotdeauna o analiză de conţinut a răspunsurilor înregistrate, ce vor fi ulterior fixate în structura chestionarului definitiv ca opţiuni, variante de răspuns, la care se adaugă în final o întrebare deschisă, de tipul „altele”, unde subiectul poate preciza situaţii neacoperite sau neprevăzute în evantaiul propus. Din punctul de vedere al conţinutului informaţiilor culese, există chestionare factuale şi chestionare de opinie . Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, au în vedere date sau fapte obiective, ce pot fi observate direct şi verificate de terţe persoane. Imprimatele au un caracter standardizat ca format, mărime, culoare, punere în pagină, corp de literă etc., pentru a corespunde unor criterii de funcţionalitate. Intrând în arhivele organizaţiilor, ele se pun în legătură cu alte formulare, determinând un adevărat circuit al imprimatelor, ceea ce presupune o coordonare de la nivel central. Standardizarea şi precodificarea, dincolo de sporirea eficienţei administrative şi economice, prin computerizarea evidenţelor, uşurează şi cercetarea psihosociologică. Aproape orice chestionar cuprinde şi date factuale: vârsta, profesia, localitatea, componenţa familiei, ocupaţiile din tipul liber etc., a căror relevanţă este dată doar de completarea exactă, sinceră. Unele dintre întrebări sunt de identificare, altele de cunoştinţe, amplasarea lor creând probleme tehnice: cele de cunoştinţe trebuie diseminate printre cele de identificare la început sau la sfârşit de chestionar, ele trebuind astfel formulate încât populaţia anchetată să înţeleagă că sunt destinate prelucrării datelor în funcţie de categoriile reieşite (vârstă, sex, mediu etc.). Chestionarele de opinie vizează datele de ordin subiectiv, imposibil de observat direct, adică tot ceea ce alcătuieşte fondul intim al persoanei: atitudini, opinii, motivaţii, interese, convingeri, valori. Pentru a surprinde nu numai opiniile, ci şi intensitatea lor, George Gallup, binecunoscutul sociolog american dă o schemă de construcţie a chestionarului (apud Chelcea, op. cit., p. 148) ce cuprinde următoarea secvenţă: • întrebări filtru, destinate evidenţierii gradului de cunoaştere de către cel anchetat a problemei puse în discuţie; • întrebări deschise (una sau mai multe) pentru a reliefa atitudinea respondenţilor faţă de problema discutată; • întrebări închise, cu răspunsuri precodificate, relative la problema în cauză; • întrebări deschise, pentru a permite motivarea opiniilor exprimate; • întrebări închise, cu răspunsuri precodificate, pentru a măsura intensitatea opiniilor formulate. Este mult mai greu de elaborat un chestionar de opinie decât unul de date factuale pentru că intervin distorsionant mecanismele de apărare (voluntare sau involuntare), tendinţe de faţadă, reacţia de prestigiu. Anumite probleme nevralgice (atitudinea faţă de şefi, convingerile politice etc.) impun disimularea scopului cercetării. După cantitatea de informaţie avută în vedere, Septimiu Chelcea, unul dintre importanţii promotori ai metodei chestionarului în ţara noastă, 59

distinge chestionare speciale, cu o singură temă, importante în studiul pieţei sau al comportamentului electoral, unde necesitatea prelucrării rapide duce la îngustarea ariei investigate, de chestionarele omnibus, pluritematice, care constituie fundamentul cercetării psihosociologice, deoarece conduc la surprinderea interacţiunii dintre fenomene prin aplicarea unor analize secundare şi sunt mai ieftine, permiţând ca pe acelaşi eşantion să se urmărească mai multe aspecte, teme, simultan. Corelând tipurile de chestionare după criteriul factuale – de opinie, cu criteriul structurii, se poate afirma cu destulă siguranţă că întrebările închise sunt mai indicate pentru chestioanarele factuale şi cafeteria. Decizia privind tipul şi forma finală a întrebărilor se face însă după pretestarea chestionarului, când se vor rezolva şi probleme tehnice subtile, legate de formularea întrebărilor, dimensiunile şi ordinea lor de introducere în chestionar, pentru a evita câteva majore surse de distorsiune: • reacţia de prestigiu (sau tendinţa de faţadă), constă în tendinţa subiectului de a adopta o poziţie dezirabilă sau avantajoasă pentru a nu produce o proastă impresie (mai frecvent în ancheta cu operator), ceea ce presupune ca măsură de control introducerea unei scale de minciună sau de sinceritate ; • neîncrederea generată de suspiciunea în legătură cu scopul anchetei poate duce la disimularea părerilor proprii şi substituirea lor cu opinii larg acceptate sau dezirabile social; • sugerarea răspunsurilor, pleacă de la formularea defectuoasă a întrebărilor, la persoanele sugestibile existând o atracţie mai mare a răspunsurilor pozitive; • remanenţa, rezonanţa cognitiv-afectivă a unui set de întrebări asupra celor care urmează, generată de trecerea bruscă de la un set la altul; • contaminarea reciprocă a întrebărilor; • lungimea fiecărei întrebări şi lungimea de ansamblu a întregului chestionar solicită în mod diferenţiat structurile cognitive şi motivaţia de răspuns, ceea ce face ca întrebările sau chestionarele prea lungi să dea o cotă de distorsiune mare. Pentru a preîntâmpina aceste riscuri motivaţia obiectivelor anchetei şi atenţia deosebită în elaborarea întrebărilor, dublate de aplicarea prin operator de chestionar (care clarifică întrebările ce produc probleme de înţelegere) sunt cele mai potrivite remedii. 7.3. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor anchetei Există un efect de acumulare în cascadă a deficienţelor, dificultăţilor fiecărei etape în parte. La acestea, în faza de prelucrare, există câteva probleme specifice, cum ar fi cea a non-răspunsurilor: starea de tensiune sau de neîncredere a subiectului, rezistenţa la anchetă sau pur şi simplu neînţelegerea şi omisiunea unor întrebări conduc spre acest fenomen. La acesta se adaugă şi altele, cum ar fi gradul de recuperare scăzut al chestionarelor, aceasta putând fluctua de la 10 la 80 – 90 de procente, chestionarele mai simple, sau aplicate la populaţii obişnuite cu tehnica sondajelor, fiind returnate în proporţie mult mai mare. Sunt ţări în care un locuitor din zece a fost cuprins cel puţin o dată într-un eşantion, 60

postere. că sensul final al unei anchete este nu cel 61 . raportul trebuie făcut în termeni accesibili. În prelucrarea datelor o fază importantă este codificarea răspunsurilor (raportarea la categoriile anterior stabilite prin pretest) şi analiza de conţinut a întrebărilor deschise în vederea stabilirii şi pentru ele a criteriilor de codificare. p. Acest nivel al analizei. ce poate utiliza fapte de observaţie de teren care. încorporate demersului ştiinţific. ce vor genera ipotezele unei investigaţii ulterioare. gradul de legătură dintre variabile. prin care cercetarea intră într-o relaţie de circularitate cu ea însăşi. ponderea cea mai subtilă şi de fineţe a analizei este cea calitativă. de exemplu). se bazează nu numai pe datele cantitative (ce trebuie integrate într-o explicaţie). Subscriem la opinia lui Pantelimon Golu. mai ales prin metoda corelaţiilor. 7. Analiza primară se face întotdeauna în raport cu obiectivele şi ipotezele de start. recurgând la tabele. căci abia la acest nivel se poate face legătura de tip cauzal (stabilirea raporturilor de la cauză la efect). rezultatele trebuie prezentate cu deplină obiectivitate. măsurile luate pentru evitarea lor şi gradul de încredere al concluziilor rezultate. 1975. prin care toată cercetarea capătă sens şi relevanţă ştiinţifică. • rezultatele obţinute şi semnificaţia lor în raport cu obiectivele. electronică. ceea ce permite întabelarea şi prelucrarea lor (manuală.. Indiferent de faptul că se confirmă sau nu ipotezele de start. transformate de mass-media în jocuri de societate.4. diapozitive etc. sliduri. citat de Chelcea. grafice. Pentru specialist se recomandă folosirea doar a acelor chestionare elaborate de instituţii autorizate. Depăşirea acestui nivel se face prin analiza secundară. cu respectarea strică a recomandărilor şi precauţiilor de folosire. completate cu utilizarea tehnicilor computerizate de prelucrare statistică a datelor rezultate. cu atât mai relevantă în contextul psihopedagogic. Redactarea şi comunicarea rezultatelor anchetei Muchielli a stabilit regula de bază a acestei faze: indiferent de beneficiari. dau acestuia relevanţă şi autenticitate. La acest nivel pot apărea date sau fapte care sugerează o relaţie de ordine. Folosirea intensă a metodei chestionarelor a făcut posibilă lărgirea tematicii cercetate. • sursele de risc ce pot conduce la distorsiuni. încercându-se surprinderea dinamicii variabilelor cercetate şi ponderea influenţei lor în evenimentele investigate. adică la orice suport imagistic care. ci şi pe experienţa cercetătorului. El trebuie să indice clar: • obiectivele anchetei şi populaţia pe care ea s-a desfăşurat. tot de factură cantitativă. dar ca un „efect pervers” s-a produs şi o scădere a prestigiului ştiinţific al acestor instrumente. care încearcă să stabilească. dintre care cea mai modernă este prezentarea pe calculator prin programe special elaborate (metoda Power Point. deci automatizată. ce permite interpretarea şi explicaţia ştiinţifică a fenomenului psihosocial. pentru cele mari). ca pentru nespecialişti. 139). veriga centrală a anchetei. prin intuitivitatea sa. pentru loturi mici.chestionarul devenind „una din metodele de bază în investigarea fenomenelor sociale” (Lazarsfeld. facilitează perceperea clară a rezultatelor obţinute. Dincolo de aceste abordări cantitative.

(1974). 6. (1975). Analizaţi comparativ metoda eşantionării prin cote şi cea prin procedeul loteriei. Introducere în psihologie. Bibliografie Chelcea. 2. 1. Psychology.: McGraw Hill. An Introduction to Human Behavior. şi o altă metodă calitativă de cunoaştere a elevilor. (1978). 4. Lexington.C. Science and Understanding. (1991). Evidenţiaţi principalele metode prin care se pot construi eşantioane reprezentative. B. Holland. P. care depinde şi de disponibilitatea celor care au comandat ancheta de a transpune în plan practic concluziile ei semnificative. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa”. sau de a dezvolta o viitoare anchetă pentru a desprinde legături mai profunde ale factorilor şi variabilelor implicate în prima anchetă. M. 2. Heath and Company. Psihologie socială. Golu. CAPITOLUL 8 STUDIUL DE CAZ. Smith. In felul acesta metoda anchetei pe bază de chestionar îşi dezvăluie potenţialitatea de a fi o pârghie importantă de cunoaştere şi de pregătire atentă a intervenţiei sociale. 8. N. Introducere în psihologie. ci cel ameliorativ. (1974). S. 5. ANAMNEZA ŞI METODA BIOGRAFICĂ. care este predominant cantitativă. Argumentaţi asupra celei mai bune combinaţii dintre metoda anchetei pe bază de chestionar. Boston. S.D. Autoevaluare 1.. 6. (1976).K. Explicaţi semnificaţia şi importanţa reprezentativităţii eşantionului. 4. Chestionarul de investigaţie sociologică. ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITĂŢII 62 . Massachusetts etc. Arătaţi care sunt exigenţele tehnice în redactarea şi comunicarea rezultatelor anchetei. Hayes. Indicaţi tipurile principale de distorsiuni ce pot afecta metoda chestionarului. 3. M. Psychology. 7. Determinaţi valoarea şi utilitatea acestei metode în practica psihopedagogică curentă în şcoală. Massachusetts etc. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Zlate.constatativ. Argumentaţi în legătură cu extinderea utilizării chestionarului şi a anchetei pe bază de chestionar în ultimul secol. 5. Bucureşti: Editura All. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 3. Orrell.: D.

bunici. Putem intervieva persoana pentru a vedea ce gândeşte. De aceea abordarea cazului trebuie să aibă o multitudine de surse concurente. în anumite privinţe. Studiul de caz Unicitatea individului este pentru psihologia ştiinţifică un impediment. profesor. studiul de caz fiind un demers idiografic. de la poliţie. Calea nomotetică indică adesea prin ce suntem deosebiţi de ceilalţi oameni” (Holland. Dacă ar fi să acceptăm această dogmă „ar trebui să abandonăm persoana ca persoană” (Allport. pe care le corelăm cu datele şcolare. „Fiecare demers este mai potrivit pentru investigarea unui anumit tip de problemă. vagă. de exemplu) o numesc metodă dinamică. anamneza. De aceea. ori chiar greşite. Adepţii metodei (psihanaliza. După care vom aplica individual bateriile de teste de inteligenţă. pe când adepţii abordării nomotetice o numesc neştiinţifică. 1974. rapoartele altor specialişti: medic. încercăm o înţelegere empirică. deci este nomotetică. bogate. biografia. holistică. dar şi o intervenţie efectivă.. pe baza studiului unui eşantion de evenimente selectat din viaţa acestuia). dar personalitatea sa nu poate fi concepută ca trei sisteme separate. fiecare om este ca toţi ceilalţi (norme universale). la care se adaugă intuiţia clinică şi experienţa 63 . ca unii oameni (norme de grup) şi ca nici un alt om (norme idiosincratice). ce simte sau ce crede despre comportamentul propriu. În metoda studiului de caz apare cel mai bine reliefată distincţia nomotetic (demers care încearcă să stabilească legile generale. centru de minori etc. aplicabile tuturor oamenilor. p. memorie sau personalitate.idiografic (demers care încearcă să obţină o cunoaştere şi o înţelegere de adâncime a individului. 26). oricât de adâncă şi documentată ar fi investigarea prealabilă şi programul de testare individuală. este inacceptabil. psihologia umanistă şi fenomenologia. evident. informaţia obţinută din toate aceste surse ajutând psihologul să ajungă la concluzii care să-i permită inferenţe asupra problemei. p. comportament disruptiv. demisie şcolară. ceea ce. pot rămâne pe dinafară faptele cele mai relevante pentru cazul în speţă. Intr-o situaţie de tentativă de suicid. pe baza studiului unui eşantion de oameni) . definitorii. p. aşa cum argumentează Allport. 1991. poliţist etc. căci ştiinţa nu este a individualităţilor. ci ca unul singur. Este evident că. o multitudine de metode coroborate (interviul clinic. spital.1. fişa de observaţie întocmită anterior).8. pornind de la corelarea unor informaţii venite dintr-o mare varietate de surse. prieteni. de unde riscul unor concluzii sau soluţii insuficient fundamentate. ea caută norme. apoi putem culege informaţii relevante de la părinţi. completate cu demersurile proprii (teste de diferite tipuri). deoarece subliniază unicitatea cazului individual. Eşantionarea oamenilor sau a evenimentelor sunt două căi majore ale cercetării ştiinţifice în psihologie. 21). Studiul de caz este abordarea intensivă a unei singure persoane. cit. adâncă şi sensibilă. violent. prin care se încearcă înţelegerea de adâncime a comportamentului individual. 183).. unitar deci: „personalitatea nu este un sac de zdrenţe aruncate după ce ştiinţele nomotetice au spus ceea ce au avut de spus” (op. anorexie mentală. subiectivă şi necontrolată.

de tipul metaforei. dar şi de calităţile celui care face această generalizare. ci importanţa calităţilor profesionale pe care trebuie să le aibă cel ce o utilizează. având nevoie de alte metode de control care să le valideze. pe de altă parte unele din revelaţiile ei pot fi eronate sau doar parţial corecte. discuţia cazului cu specialişti de acelaşi tip sau cu alte persoane autorizate prin profesia lor sunt doar câteva din aceste precauţii. 182). Aşa cum am mai amintit. Interpretarea faptelor considerate relevante depinde şi de teoria la care am aderat şi prin prisma căreia acordăm semnificaţie datelor culese. în funcţie de aşteptările. a specialistului. Chiar selectivitatea percepţiei poate fi o sursă majoră de distorsiune. psihiatrul. care dincolo de informaţia explicită exprimată verbal. când coexistă ele potenţându-se şi reciproc. Mecanismul intuiţiei (care este în acelaşi timp un dar. De aceea. amânarea concluziilor până când apar faptele relevante. bogată în cazuri similare. cit.. Şi totuşi există domenii în care metoda şi-a dovedit o certă valoare: tehnica studierii cazului sau metoda cazului. psihologie şcolară. deschiderea spre detalii neaşteptate. Le pot avea psihologul.prealabilă. Cazul Dora şi micul Hans au însemnat începutul cristalizării psihanalizei freudiene. ştiu să decodeze mimica. după cum copiii lui Piaget au fost cazurile care au dat impulsul decisiv pentru naşterea psihologiei genetice a inteligenţei. metoda studiului de caz este vulnerabilă şi din cauză că filtrarea datelor se face prin perspectiva subiectivă a fiecărui observator. psihologie medicală (sau clinică). pantomimica şi intonaţia pentru a culege indici informaţionali relevanţi: „abilitatea de a ajunge la concluzii fără a avea dovezi explicite este numită intuiţie” (Holland. judecătorul. Aceasta subliniază nu importanţa metodei. preotul. se face o extindere la toate situaţiile din viaţa ei. cum a numit-o Muchielli. care afectează corectitudinea concluziilor. Şi în studiul de caz are loc un proces de generalizare. în genere "acolo unde examinarea fenomenului implică mare responsabilitate pentru om şi unde 64 . Procesul este inductiv şi această extensie poate fi validă sau nu în funcţie de relevanţa faptelor culese. Pe lângă aceasta. cazurile Ana O.. selectând diferite seturi de fapte ce li se par semnificative. mai frecvent la femei decât la bărbaţi) este unul al gândirii analogice. medicină legală. pe de o parte intuiţia este greu de învăţat sau de predat. Trebuie să distingem între capacitatea înnăscută ce defineşte persoana intuitivă şi capacitatea dobândită prin experienţă practică a profesionistului. credinţele sau istoria personală a fiecăruia. verificarea şi reverificarea observaţiilor prin surse paralele. deoarece. plecând de la numeroase situaţii semnificative din viaţa unei persoane. Intuiţia şi simţul clinic sunt indicatori ai capacităţii profesionale căpătate după ani de experienţă în domeniile ce presupun munca cu oameni. are o valoare extrem de ridicată în psihiatrie. caracterizând persoanele cu o emisferă dreaptă foarte activă. profesorul. op. sau chiar dominantă. criminologie. deoarece diferiţi observatori pot face descoperiri diferite ale aceleeaşi realităţi. p. Toate acestea impun precauţii speciale care să facă studiul de caz cât mai obiectiv posibil: prelungirea stadiului de culegere a datelor preliminare.

sfera largă de aplicaţie (diagnoză. intervenţie. coroborând perspectivele membrilor echipei. în legătură fie 65 . antrenament intra şi interprofesional. În această situaţie (şi nu numai) antrenamentul psihologic de analiză multilaterală şi recurgere la toate sursele de informaţie interdisciplinară. profesori. stare de sănătate. incluşi în echipe complexe. mecanisme. 1973. Pe lângă rezolvarea mai bună a cazului. În baza analizei logice. Anamneza şi metoda biografică 8. mai ales cele referitoare la antecedentele ereditare şi personale. sociologi. statutul socio-economic şi cultural al familiei.se cere acordul de opinie. părinţi etc. aşa cum este ea depozitată în memoria sa sau a celor apropiaţi. aptitudini). pentru a fi relevant cazul trebuind să aibă ceva tipic sau exemplar pentru categorii similare. prognostic.2. mediu familial. după ce se prezintă acestuia un raport detaliat şi sistematic al cazului. Uneori cazul problemă (devianţa comportamentală a unui elev. prognoză. caracter. colaborarea cu diverşi specialişti. care poate fi structurată pe următoarea formulă: date personale. motivaţia ameliorativă a procesului educativ.). profesori ce l-au cunoscut şi consemnate în fişa psihopedagogică. 1998. pp. O anamneză este de fapt un interviu dirijat care poartă asupra trecutului celui în cauză. delincvenţa juvenilă. rezultate şcolare şi preocupările elevului. capitalizarea de experienţă numită cazuistică) fac din ea o metodă care conjugă calităţile profesionale cu creativitatea înaltă. în formula amintită mai are loc şi un schimb de experienţă transferabilă interindividual. Doar o parte din aceste date sunt obţinute prin anamneză. părinte se antrenează pentru a deveni mai efectiv în rezolvarea unor situaţii similare. Chiar dacă obiectivitatea metodei este discutabilă. Inţelegerea specificităţii şi a unicităţii umane (abordarea idiografică). cu formulare de ipoteze. pp. Analiza de caz a căpătat o tradiţie şi valoare recunoscute în medicină unde anumite boli extrem de rare sunt analizate intensiv şi dintr-o multitudine de perspective (istoric. prin care tânărul cercetător sau specialist. intuiţie. urmărind ca după acumularea unui număr suficient de mare de cazuri similare să se poată degaja regularităţi mai stabile sau chiar legi. procedează la o culegere de date importante din istoria personală a individului. subsumându-se unei tratări ştiinţifice. patogenie.2. cunoaştere largă a psihologiei umane. Anamneza Anamneza este încă una din metodele importate de psihologie din medicină care. rezolvare. dezvoltarea psihomotorie în perioada preşcolară şi şcolară. prognostic.1. pedagogi. tentativa de suicid) poate fi analizat în grupul de specialişti şi nespecialişti (psihologi. medici. urmate de o caracterizare sintetică (vezi Psihologie şcolară. pot duce la elucidarea cazului investigat. 100-101). profesor.). 8. pentru înţelegerea situaţiei actuale. 103-104). evoluţie etc. date asupra structurii psihologice (temperament. tratament. de constatări şi diagnostic de la mai mulţi specialişti" (Tucicov-Bogdan. cazul se conceptualizează. Multe dintre aceste date relevante pot fi culese de la elev dar şi de la părinţi. solicită comprehensiune. În psihologia şcolară însuşi Alfred Binet a utilizat această metodă. boli importante din mica copilărie.

delincvenţă etc. Metoda biografică Biografia îşi propune să reconstruiască istoria personală a unui individ prin strângerea de informaţii relevante despre cele mai importante momente din viaţă parcurse. metoda biografică. Mult utilizată de istoria literară (a se vedea Viaţa lui Eminescu scrisă de George Călinescu sau Viaţa Mariei Stuart a lui Ştefan Zweig). unic şi unitar. legat de evenimentul. 1985. desene. omise.cu o afecţiune (dizgrafie. 73-74). Cosmovici a publicat un ghid detaliat de anamneză (Cosmovici şi Caluschi. al concepţiilor. De multe ori evenimentele din copilărie sunt conservate prin intermediul mărturiei celor mai vârstnici despre cei mai tineri. psihologice). analiza cursului vieţii (descrisă de Thomae) şi analiza unor microunităţi biografice (o zi de muncă. legat de fundalul de viaţă. faptul. ci valoarea şi utilitatea acestora” apreciază Zlate (1996. prin gruparea lor prin prisma a 29 de categorii. cât şi prin cele uitate. împărţite în patru grupe distincte: categorii formale (referitoare la forma exterioară a comportamentului).). 117). De aceea metoda biografică îşi adjudecă şi alte procedee: analiza documentelor (şcolare. fie cu o stare de fapt (insucces şcolar. 8. medicale.” Pentru a spori eficienţa metodei în studierea elevilor. demisie şcolară. p. decantare care face ca anamneza să fie o consemnare aproximativ exactă. „Se pare că nu calea prin care se recoltează informaţiile biografice este esenţială. analiza produselor activităţii (caiete. 66 . contribuind în bună măsură la diagnoză. categorii cognitive (care se referă la modalităţi de percepere ale lumii). al aspiraţiilor.2. lucrări). al modului de organizare al atitudinilor pe scara timpului. atât prin cele relatate. dar şi la psihoterapie. pp. Înrudită cu metoda convorbirii metoda biografică o înglobează. sexul. dar o şi completează cu studiul unei diversităţi de izvoare scrise sau nescrise care o aproprie de metoda istorică. A. întrucât facilitează cunoaşterea omului concret. prin excelenţă descriptivă şi evenimenţială. care indică moduri de reacţie la solicitările ambianţei). p.2. şi altul mai concret. tulburări instrumentale. Ea poate fi structurată pe două planuri: unul de ordin mai general. De aceea suntem de acord cu Ursula Şchiopu (1976. Aceasta deoarece ea permite inserţia în planul motivaţional al intereselor. 67) care apreciază că „anamneza poate avea structuri variate în care se consemnează evenimente mai pregnante în funcţie de vârsta. simptomul a cărui origine încercăm să o depistăm. cu descifrarea specificului său personal. o vacanţă. îşi propune să surprindă faptele importante din viaţa cuiva într-o succesiune care să lumineze relaţiile dintre evenimente după o schemă cât mai apropiată de determinarea cauzală. de exemplu). Ea cuprinde în mod latent un material foarte preţios. tematici ale existenţei (care se referă la direcţiile orientării persoanei) şi tehnici ale existenţei (sau categoriile relaţionale. statutul civil şi profesional al celui aflat sub diagnoza psihică. Este tot o metodă idiografică. un week-end). cu semnificaţie pentru destinul persoanei formate. Thomae (1968) propune o valoroasă metodă de analiză a datelor obţinute prin ultimele două procedee enumerate anterior.

De aceea. cit. Analiza. unde filtrul personal operează şi mai puternic pe direcţia tendinţei de faţadă sau a dezirabilităţii sociale. omul este judecat după ceea ce face („omul este ceea ce face” spunea şi Binet la început de secol XX). prin metoda produselor activităţii. călăuză credincioasă prin meandrele unui ev tensionat şi tulbure. 8. autentic. şi nu este întâmplător că un Lucian Blaga. preconizată de Golovahna şi Kronik (1984) care transformă subiecţii în experţi ai propriei vieţii. adolescenţa. metoda biografică aduce cu ea naturaleţea faptului viu. Din acest motiv metoda biografică a căzut treptat în desuetudine (Leonore Boehm. Cultura materială şi spirituală sunt cele care depozitează. 67). autorul menţionat a încercat să surprindă „faţa nevăzută şi uneori nebănuită a unui univers uman care ne apare exemplar. 67 .3. p. Metoda produselor activităţii „Achiziţiile dezvoltării istorice a oamenilor s-au format şi s-au transmis din generaţie în generaţie într-o formă specifică. sub forma unei eredităţi sociale. monumental.. aflată la intersecţia dintre ştiinţă şi artă. Reconstituirea poate fi însă incompletă. În psihologia şcolară mai ales excepţionalitatea se pretează la acest tip de demers. care au oferit adesea biografii memorabile. documente ale unei epoci de excepţie. dublate de realizări de excepţie. situtaţii. prin Romanul adolescentului miop au fixat evanescenţa unei vârste. Storin a încercat descifrarea „secretului făuririi personalităţii” în cartea omonimă (1982). generate de cerinţele sau filozofia lor de viaţă. unde spiritul artist se intersectează cu simţul pihologic rafinat. şi anume sub forma exterioară” afirma Leontiev (1964. de aceea nu trebuie minimalizate. biografia devine autobiografie şi îmbracă forma jurnalului intim. marcată de parti-pris-uri ale autorilor. asupra căreia ei trebuie să reflecteze pentru a selecta 15 dintre cele mai semnificative întâmplări. p. „Antrenamentul” în metodă îl oferă însă marii scriitori. 1976. citată de Şchiopu. fie prin schema cauză-efect (de tip cauzal). O aplicaţie interesantă a studiului de caz la metoda biografică este cauzometria. evenimente. De multe ori ele sunt singurele metode care consemnează amănunte semnificative despre viaţa unor oameni. dăltuit în granitul operei” (op. trunchiată. Dar cum psihologia simţului comun ne învaţă că oamenii se cunosc după fapte şi nu după vorbe. In aceste cazuri destul de frecvente la vârsta când de forjează Eul. cuantificabilă şi operaţională.Fascinat de marea creaţie din diverse domenii. fie prin schema mijloc-scop (finalistă) are o interpretare cantitativă prin două modalităţi: cauzomatricea (întabelarea relaţiilor dintre evenimente) şi cauzograma (prezentarea lor grafică). 7). în autobiografii pline de miez. Verificarea biografiilor prin alte metode sau surse coroborate creşte foarte mult valoarea acestei metode. prin Hronicul şi cântecul vârstelor sau un Mircea Eliade. experienţa istorică prin concentrarea capacităţilor psihice care le-au generat. Folosind preponderent metoda convorbirii. amintim aici o metodă cu certă valoare pentru domeniul psihologiei şcolare. p. Reconstituind viaţa oamenilor de excepţie. şi cu atât mai mult metoda autobiografică. Mulţi psihologi au încercat să valorifice metoda biografică accentuând pe latura ei metrică. 397).

Bibliografie 1. construcţii simple sau savante. (1998).). al lui Ribault. (1991). Nevoia de acţiune şi de materializare a acesteia este extrem de puternică la vârsta şcolarităţii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Iacob. Apreciaţi valenţele psihologice ale metodei biografice prin comparaţie cu utilizarea ei în literatură. de pe strada Mântuleasa.. procesul devine oglinda creatorului. 2. pentru a înţelege lumea în care germina personalitatea viitorului savant. capacităţile psihice se exteriorizează nu numai în funcţia expresivă. al lui de Goodenough. dând ocazia cunoaşterii peste timp a unor „oameni care au fost”. modelaj etc. contributive la metoda studiului de caz. programe de calculator. creaţii literare. chiar când acesta nu mai este în viaţă. tipice adolescenţei. autoscrutare şi sublimare lirică. atât sub raport proiectiv. Analizaţi maniera de utilizare în consilierea şi terapia psihopedagogică a metodei produselor activităţii. cât şi pentru aspecte cognitive (Testul Desenului Omuleţului. A. cum i-a numit Iorga pe unii dintre înaintaşii sau contemporanii lui. 8. Prin scris. desene. eseu) sau jurnalul dau contur unei imperioase nevoi spre confesiune sinceră. Testul Casei. Autoevaluare 1. se fixează interese sau pasiuni . desen. două sunt de o valoare probată: desenul. activitate ştiinţifică etc. Universul unui copil sau tânăr este mult mai uşor de descifrat prin prisma lumii de obiecte şi valori cu care el se înconjoară sau pe care le produce singur. Exemplificaţi în câteva domenii modurile de utilizare a studiului de caz. 10. Evaluaţi relevanţa metodei anamnezei pentru fişa psihopedagogică. M. Indicaţi implicaţiile altor metode contributorii la metoda biografică. 3. Caluschi. (1985). machete. 9. 3. construcţii tehnice. Evaluaţi valenţele pedagogice ale metodei produselor activităţii. Argumentaţi pro şi contra asupra desuetudinii metodei biografice. compunerile literare (poezie. Dintre toate aceste producţii. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Iaşi: Editura Polirom. Este de ajuns să citim în Romanul adolescentului miop al lui Eliade. L. Adolescentul şi timpul său liber.W. Testul vizual-spaţia. adevăraţi vectori ai destinului personal. 5. 7. care are o funcţie psihodiagnostică ridicată.motric Bender Gestalt al lui Bender sunt doar câteva. Faceţi o analiză comparativă între studiul de caz ca metodă de predare în şcoală şi ca metodă de cunoaştere psihologică. Iaşi: Editura Junimea. 4. Cosmovici. ele stau mărturie asupra persoanei care le-a creat. Cosmovici.Însuşirile. 6. 2. (coord. ci şi în compuneri.. A. Apreciaţi rolul intuiţiei şi al simţului clinic în metoda studiului de caz. cum era organizată camera sa de la mansardă. G. Desprins de individ. probele de desen fiind incluse ca subteste în multe baterii cunoscute de inteligenţă). 68 . muzică. Evaluaţi rolul şi ponderea altor surse şi metode de cunoaştere psihologică. jocuri logice. Allport. Psihologie şcolară.

Definire: ce este o ipoteză? 1 M. elementul care leagă teoria de practică şi pe amândouă de metodologia statistică a demersului explicativ. care nu au aceeaşi conotaţie de prudenţă şi scepticism”. Dicţionar de psihologie. (1973). 8. 69 . F.1. (1996). Ipotezele de cercetare Chiar dacă Richelle1 regreta „faptul că noţiunea de ipoteză a căzut oarecum în dizgraţie. 9. în favoarea cuvintelor teorie sau model. împingând efectiv cunoaşterea ştiinţifică înainte. Introducere în psihologie. R. Aceasta datorită rolului ei de „cheie de boltă”. Parot. Şchiopu. (1995). Secretul făuririi personalităţii. (1976). Bucureşti: Editura Albatros.4. (1982). noi împărtăşim mai degrabă opinia lui Fraisse.1. Psihologie generală şi psihologie socială. V. Bucureşti: Tipografia Universităţii Bucureşti. (1999). A. Richelle. 426 şi urm. 5. Introducere în psihologie. M. 6. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Storin. Bucureşti: Editura Humanitas. Istoric şi metode. Introducere în psihodiagnostic. Zlate..1. F. Parot. potrivit căruia elaborarea ipotezei este cea mai importantă şi mai creativă fază dintr-un experiment sau cercetare. Bucureşti: Editura Humanitas. Richelle. 7.. de „inimă” sau de nucleu al întregii cercetări. Tucicov-Bogdan. M. U. p. în Doron. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa CAPITOLUL 9 METODA EXPERIMENTALĂ: IPOTEZELE DE CERCETARE ŞI VALIDITATEA CERCETĂRII 9.

”2 Prin extensie. care identifică drept ipoteze toate enunţurile. M. p. cercetările anterioare şi teoria ştiinţifică. Introducere în psihologie. p. ea este „orice afirmaţie. Pentru a sublinia legătura specială pe care o operează ipotezele între planurile empirice şi cele teoretice. într-o cercetare ipoteza este mult mai concret şi clar specificată. C. 336. axiomele. 7 Charboneau. Thousand Oaks. A. Aceasta înseamnă că orice cercetare are nevoie de un cadru de referinţă teoretic. p. o etapă iniţială a demersului ştiinţific care declanşează proceduri specifice de căutare (observaţie sau experiment). a evoluţiei şi a contradicţiilor lor. 16. personologul Kelly (1995) sugera că fiecare persoană este un om de ştiinţă. 9. Quebec: Maloine S. (coord. Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane. (1998). H. 6 Rateau.). (2004). (2001). The Penguin Dictionary of Psychology. În aceeaşi problemă Zlate5 distinge între două tipuri de ipoteze: cele integrate teoriei şi cele încorporate cercetării ştiinţifice. 70 . Este o atitudine individuală care determină sensul unei alegeri (Piéron3).2. R. Edisan. Iaşi: Editura Polirom. Paris. în măsura în care fiecare ne angajăm cu regularitate în a formula şi testa ipoteze. în ceea ce se va numi „spaţiul problemei” sau „câmpul problemei”. p. cercetătorul trebuind „să se intereseze în permanenţă asupra teoriilor existente. p. „Ipoteza. 4 Houser. • Ipoteza este „o propoziţie supusă verificării prin proba faptelor” (Richelle). legile sau teoremele acesteia. Dacă într-o teorie ipoteza postulează existenţa unor entităţi sau a unor relaţii între entităţi sau fapte. 5 Zlate.” Această interacţiune permanentă dintre planul experienţei şi al teoriei ar permite rafinarea simultană a ambelor planuri. Pe de altă parte. În Robert. (1985). London. Fiind formulată la începutul cercetării. New Delhi: Sage Publications. deoarece punctul 2 3 Reber. în măsura în care teoria reuneşte sintetic doar datele confirmate. conjuncturală şi provizorie”. Evaluation and Application. Counseling and Educational Research. M. 391. Vocabularul Psihologiei. Rateau6 vede sensul acestei experienţe doar în raport cu o problemă bine definită şi de interes pentru comunitatea ştiinţifică. este totdeauna speculativă. postulatele. Piéron. afirmă autorul.A. propoziţie sau presupunere care serveşte drept tentativă în explicarea anumitor fapte. Geneză: cum se naşte o ipoteză de cercetare? Houser4 identifică trei surse ale ipotezelor: experienţa personală. în cadrul teoriei. 182. Iaşi: Editura Polirom. Asimilând cercetarea ştiinţifică verificării de relaţii dintre variabile.1. London: Penguin Books. rezultatele acestor condensări „ştiinţifice” spontane şi empirice fiind chiar constructele personale. În prima accepţiune Piaget a dezvoltat un punct de vedere revendicat şi dezvoltat ulterior de psihologia cognitivă: orice rezolvare de probleme pleacă de la tatonări anticipative ale soluţiilor prin emiterea de ipoteze de rezolvare. (2000).S. Charboneau (1988)7 subliniază caracterul progresiv şi procesual al elaborării ipotezelor. 83 şi urm. Bucureşti: Univers Enciclopedic. P. Foundements et étapes de la recherche scientifique en psychologie. (1988). o ipoteză este şi o strategie adoptată cu scopul de a rezolva o anumită problemă (perspectivă cognitivistă).• • După Reber. ipoteza se deosebeşte de teorie prin caracterul provizoriu al explicaţiilor date.

când se compară mediile a două grupuri şi.de plecare este integrarea informaţiilor deja disponibile. exprimarea este următoarea: Hoμ1 = μ2 în care Ho este ipoteza de nul. p. iar μ (miu. larg accesibilă pentru clasificarea ipotezelor. ceea ce permite să se precizeze limita de valabilitate a măsurătorilor. • Deoarece ipotezele generale nu sunt direct verificabile. cele care apar datorându-se hazardului.1. • Atunci când teoriile şi cercetările anterioare lasă să se întrevadă că este posibil să existe o diferenţă între grupurile studiate. cit. el trebuie să le operaţionalizeze pentru a deveni ipoteze de cercetare. care sunt stadiile dezvoltării 8 Ap. • Cea mai precisă dintre ipoteze este cea unidirecţională. iar μ1 şi μ2 sunt mediile celor două grupuri. din cauza caracterului ei universal şi implicit. 71 . avem o ipoteză alternativă bidirecţională. se anticipează un scor mai mare sau mai mic la variabila dependentă. faptul putând fi formulat verbal astfel: nu există diferenţe semnificative între grupurile studiate. deoarce scopul oricărei cercetări constă în infirmarea acesteia. • O a treia etapă este cea în care ipotezele de cercetare sunt puse la probă prin intermediul aparatului statistic şi a ipotezelor statistice. simbol grec) indică media populaţiei. Relaţia dintre zgomot şi eficienţa în muncă este curent operaţionalizată în cercetările despre stres în muncă. palierele de echilibru. care sunt de fapt reflecţiile cercetătorului rezultate din lecturile sale. ce poate fi redată simbolic astfel: H1μ1 ≠ μ2 în care H1 reprezintă ipoteza specifică (alternativă) bidirecţională. pentru a distinge dacă ele reflectă o regularitate sau sunt doar un efect al hazardului. dar datele sunt încă insuficiente pentru a prezice direcţia exactă a acesteia. Matematic. apoi conceptualizarea şi operaţionalizarea acestora sub formă de ipoteze. Houser. ceea ce va permite tuturor cercetătorilor să le înţeleagă într-un acelaşi mod. Şi totuşi. • Întreaga investigaţie pleacă de la ipoteza de nul. Tipuri de ipoteze de cercetare Moore (1983)8 propune o tipologie simplă. • În prima etapă se emit ipoteze generale. 9. în literatura de specialitate rareori vom întâlni formulată ca atare această ipoteză. op. 84. • Ipoteze simple versus ipoteze complexe: unele ipoteze permit trecerea rapidă de la propoziţia sau asumpţiunea care serveşte ca tentativă în explicarea unor fapte (ipoteza de cercetare) la instrumentarea demersului necesar dovedirii valabilităţii ei.. Formula matematică este: H1μ1 < μ2 sau H1μ1 > μ2 În afara acestei tipologii simple şi elegante se pot invoca multe alte dihotomii.3. ghidate de cunoştinţele generale şi modelele (paradigmele) pe care el le are. folosind o variabilă independentă ca stimul.

ori singura posibilă. Atunci când ipotezele de bază ale unei cercetări nu sunt confirmate. se anticipează relaţii de acest tip între variaţii exterioare subiectului (variabila independentă) şi efectele lor asupra subiectului (variabila dependentă). F. Alegerea situaţiilor concludente care probează ideea de stadiu poate fi atât de nuanţată încât este posibil ca o altă centrare sau selecţie să poată da rezultate diferite. versus alte tipuri de culturi). op. Deoarece nu există siguranţa că interpretarea dată este şi cea mai bună. deoarece cel mai adesea 9 Cercetările transculturale au evidenţiat deja limitele de generalitate ale acestor teorii pentru alte contexte decât cel în care ele au apărut (cultura vest europeană. deoarece pot preciza mai bine condiţiile în care efectele anticipate pot apărea. Ipotezele aleatorii nu au însă nici măcar această valoare euristică. cercetătorul nu poate da statut de cauzalitate relaţiei desprinse. şi anume ipoteze empirice .psihogenetice postulate de Piaget.. (1995). Ele sunt tipice doar metodei experimentale şi sunt singurele care permit postularea de legi. au conexiuni mai slabe cu teoria şi de aceea sunt mai vagi şi mai puţin riguroase. deci ele relansează practic întregul ciclu al cercetării. mediu geografic sau vârstă. cit. p. Richelle.care nu au o incidenţă empirică evidentă. În ipotezele cauzale.care sunt generalizări integrate într-o teorie.”10 • Ipoteze inductive (izvorâte din fapte izolate) versus ipoteze deductive (cu origine în cercetări sau teorii deja recunoscute) fac trimiterea la o dihotomie şi mai utilă. fără a se putea face o inferenţă sigură privitoare la cauzalitatea relaţiei. dar care pleacă de la fapte şi experienţă -. • Ipoteze cauzale şi ipoteze de covarianţă: uneori regularitatea semnalată de cercetare indică o evoluţie paralelă (directă sau inversă) a unui fapt cu alt fapt. ele neavând nici un rol în progresul cunoaşterii. La toate acestea se mai pot adăuga şi alte categorii. şi atunci ipotezele vor fi de covariaţie. versus ipoteze teoretice . 9 De aceea pare a fi foarte pertinentă opinia lui Richelle care nu vede o legătură directă între gradul de elaborare/completitudine al unei ipoteze şi valoarea concluziilor care decurg din ea: „O ipoteză foarte complicată poate să ducă la rezultate nesemnificative. deoarece pleacă de la consecinţele testabile ale unei teorii. • Ipoteze exploratorii versus ipoteze explicativ-interpretative: primele abordează categorii noi de fapte sau de probleme. respectiv de Kohlberg. 10 Parot. 192.. neputând manipula variabila independentă de tipul apartenenţei de gen.pot fi utile. după cum o ipoteză foarte simplă poate să deschidă drumul spre fapte de o mare importanţă. construite ad-hoc care . Este şi cazul cvasi-experimentului unde. cercetătorul încearcă să le apere invocând alte ipoteze. sunt însă mult mai greu de dovedit experimental. sau stadialitatea afectivă şi cea psihomorală.atunci când sunt probate ulterior de alte cercetări . ori cînd efectul scontat nu apare. M. încercând să refacă legătura cu conceptele şi legile mai generale ale teoriei de la care a plecat cercetarea. cum ar fi ipotezele ad-hoc şi ipotezele aleatorii. de unde şi valoarea lor metodologică specială. acestea au nevoie ele însele de alte verificări ulterioare pentru a le determina mai exact limitele de valabilitate. din contră. 72 . pe când cele din a doua categorie depăşesc cadrul cercetării în care au apărut. propuse de Freud.

dar deoarece nu suntem încă în posesia instrumentelor cu care să înregistrăm şi să măsurăm fenomenele de aceste tip. cea a valorii ipotezelor şi a criteriilor de identificare a acesteia.sunt elaborate fără parcurgerea atentă a domeniului teoretic şi de cercetare.1. dar afirmaţia nu poate deveni o ipoteză valoroasă atâta vreme cât nu dispunem de mijloacele tehnice necesare testării ei. 87. op.2. şi anume scurtimea (ipoteza trebuie formulată în termenii cei mai concişi posibili) şi claritatea (proprietate care se referă la uşurinţa cu care altcineva poate înţelege acea ipoteză). Validitatea unei cercetări experimentale 9. ceea ce înseamnă că cineva poate aduna dovezi asupra falsităţii sau incorectitudinii ei. Cerinţele unei bune ipoteze sunt următoarele: • Ea trebuie să fie testabilă: putem afirma că există viaţă în univers. valoarea unei ipoteze constă în fecunditatea ei. rezultând din faptul că există o probabilitate suficient de mare ca ea să fie adevărată (este verosimilă). 73 . Când aceste variabile externe cercetării pot fi controlate se poate aprecia că rezultatele sunt datorate tratamentului experimental şi în acest caz cercetarea are validitate internă. • Moore (1983)11 adaugă la aceste condiţii încă două elemente de apreciere a valorii unei ipoteze. rezultă implicit că nu avem în nici un fel posibilitatea de a dovedi validitatea sau invaliditatea unei asemenea ipoteze.. o ipoteză bună trebuie să fie falsificabilă (Popper). • O ipoteză are şi rolul de a ne ghida în alegerea celor mai potrivite metode statistice pentru a o proba: „Trebuie să existe consistenţă (potrivire) între ipotezele identificate şi tipurile de statistici utilizate”. adică în capacitatea de a oferi explicaţii unui ansamblu semnificativ de fapte. inspiraţie de moment etc. De exemplu. dacă a face o legătură între performanţa şcolară şi inteligenţă este rezonabil. Validitatea internă Validitatea internă presupune faptul că schimbările survenite la nivelul variabilei dependente sunt datorate efectului schimbării la nivelul variabilei independente. afirmă Houser. • Ca şi în cazul unei teorii. 9. Sumarizând. explicaţii alternative sau ipoteze rivale. cit. asigurând astfel progresul cercetării.2. p. a face legătura între performanţa şcolară şi unii indicatori antropometrici (perimetrul cranian) nu mai este rezonabil. şi nu ca urmare a altor variabile străine. Aceste tipuri de clasificări ridică automat o altă problemă. dând o pondere mult prea mare elementului hazard. • O ipoteză trebuie să fie raţională (plauzibilă). Houser. • O ipoteză trebuie să fie parcimonioasă (economicoasă) în sensul că dintre două ipoteze de aceeaşi valoare explicativă este preferabilă ipoteza cea mai simplă şi care se potriveşte cel mai bine cu teoriile curente din domeniu. 11 Ap. Putem susţine ipoteza discontinuităţii faliilor spaţio-temporale în producerea fenomenelor paranormale de tipul fantomelor.

pp. adică spre valoarea medie. provenite din mediul exterior. a coordonărilor de fineţe. ci tocmai acestor particularităţi diferenţiatoare. Stanley. procese care pot fi simultan biologice şi psihologice. care este supus pe parcursul studiului la aceleaşi evenimente ca şi grupul experimental. rezultatele constatate putându-se datora nu tratamentului experimental. 171-246. rezultatele lor 12 Campbell. • Regresia statistică: apare atunci când grupurile au fost selecţionate pe baza scorurilor extreme (aşa-numitele grupuri de contrast. • Instrumentaţia: atunci când există fază de pretest şi de posttest. apărute între prima şi a doua măsurătoare şi care devin surse de distorsiune. De aceea este important ca toţi subiecţii să parcurgă faza de pretest şi de posttest. instrucţie sau sex) se află în grupul de control şi în cel experimental. mascând sau distorsionând efectul real al VI. şi nu una ce rezultă din manipularea experimentală. D.. de exemplu. scorurile la teste vor tinde în timp spre nivelare. scăderea lor la faza de posttest având această cauză. exceptând bineînţeles tratamentul experimental. Chicago: Rand McNally.C. 74 . îmbătrânire. ceea ce duce la efectul de balansare a efectului de învăţare pentru ambele grupe experimentale.T. (1963)..Prezentăm mai jos variabilele externe semnalate de Campbell şi Stanley (1963)12 ce pot ameninţa validitatea internă a unei cercetări: • Istoria: se referă la evenimentele specfice. Dacă. • Erorile de selecţie: selecţia diferenţiată (non-aleatoare) intervine atunci când participanţi cu particularităţi diferite (cum ar fi factorii vârstă. în cazul în care el se schimbă de la o fază a cercetării la alta şi când el nu este echivalent până la identitate în faza a doua comparativ cu prima. regresia statistică constă din tendinţa scorurilor extreme de a regresa spre medie. generând schimbări de tip maturaţional. grupul experimental are elevi cu o medie de vârstă mai mare. • Testarea: prin faptul că în ambele faze (pretest şi posttest) se administrează acelaşi tip de teste poate apărea aşa-numita „deşteptăciune în testare” care afectează rezultatul la posttest. cum ar fi studenţi foarte buni şi foarte slabi. • Maturaţia: sunt procese ce operează în interiorul subiectului ca funcţie a trecerii timpului: creştere. Subiectul învaţă din faza de pretest să se acordeze pe acel tip de informaţie sau comportament aşteptat de la el. Istoria poate fi controlată prin existenţa grupului de control. dar şi a oboselii pot în mod egal apărea între cele două faze ale cercetării.). aici instrumentul fiind substituit cercetătorilor înşişi. Experimental and cvasi-experimental designs for research and teaching. oboseală. Aceste variabile incluse sau confundate pot fi deci sursa reală a variaţiei VD. subiecţi foarte inteligenţi şi noninteligenţi etc. Uneori schimbările apar la nivelul observatorilor sau judecătorilor celor două tipuri de performanţe. deoarece se supra-adaugă la variabilele experimentale. înfometare etc. Creşterea forţei musculare. care pot fi contrabalansate prin grupul de control. J. în sensul creşterii lui. aşa cum a văzut în pretest. ca şi în cazul precedent. Selectând subiecţi de la extremele curbei lui Gauss. Semnalată încă de către Galton. schimbările survenite la nivelul variabilei dependente pot fi datorate instrumentului în sine.

) şi apoi le repartizăm randomizat (aleator) în grupurile de control şi experimental. • Mortalitatea experimentală: se referă la subiecţii care sunt prezenţi în faza iniţială a cercetării. 75 . Pentru a combate această sursă de eroare putem proceda astfel: împărţim participanţii după criteriile reperate a avea importanţă (vârstă. T. selecţia şi maturaţia.conducerea le-ar putea aloca resurse suplimentare neprevăzute. Pericolul contaminării prin difuziunea tratamentului poate fi evitat prin selecţia grupului de control din şcoli sau locaţii diferite. Design and analys issues for field settings. • Interacţiunea selecţie-maturaţie: combină ameninţările la adresa validităţii din cele două surse.pentru a nu produce acest tip nedorit de competiţie. 13 Cook. din grupul martor sau şi mai rău! . Campbell. Cook şi Campbell (1979)13 mai adaugă la aceste surse de distorsiune încă patru categorii: • Difuziunea tratamentului experimental: atunci când grupul de control este într-o strânsă proximitate cu cel experimental..pentru a-i mulţumi . expunere mai îndelungată la experienţa citit-scrisului sau pur şi simplu prezenţa mai multor oportunităţi de învăţare). Quasi-experimentation.D. este posibil ca cei din grupul de control să fi identificat idei interesante apărute în cursul comunicării dintre participanţi şi să le utilizeze ca răspuns la variabila independentă.Chicago: Rand MacNally. studiile părinţilor etc.chiar din grupul experimental. grupul de control va avea performanţe mult mai scăzute. • Demoralizarea ofensată a grupului de control: afectaţi de faptul că ei nu le află printre „cei aleşi” (în grupul experimental) şi că nu vor primi tratamentul experimental. Cel mai bine ar fi ca participanţii nici să nu ştie din ce grup fac parte experimental sau de control . în principal dintr-o motivaţie mult mai slabă. ori prin alegerea de secvenţe temporare diferite. clasă. D. (1979). deşi trebuie spus că maturaţia este caracteristica mai definitorie care face ca cele două grupuri să difere. pentru a produce efectul de balansare / echilibrare între grupuri. ceea ce ar putea atenua efectul tratamentului experimental. sex. Această ameninţare a validităţii studiului poate fi totuşi contracarată prin introducerea unei faze de pretest pentru a determina dacă cei care au „dispărut” din cercetare sunt sistematic diferiţi de cei care au urmat-o până la capăt.superioare la probele de citit-scris s-ar putea datora unor elemente care se confundă cu factorul vârstă (maturitate globală mai mare. • Egalizarea compensatorie a tratamentului: membrii grupului de control s-ar putea simţi nedreptăţiţi dacă vor crede că celor din grupul experimental li se alocă mai mult interes şi resurse şi . • Rivalitatea compensatorie a grupului de control (efectul John Henry): atunci când vechiul mod de lucru este ameninţat de noua procedură experimentală propusă.T. dar dispar pe parcurs. ceea ce reduce drastic posibilitatea de contact şi de comunicare între cele două grupuri. unii subiecţi se vor strădui din răsputeri să dovedească faptul că vechiul lor procedeu lor este mai bun.

Brach şi Glass (1968) au propus un termen care a fost ulterior preluat şi consacrat de psihologia cognitivă. acesta nu poate fi generalizat. cei care au avut în prealabil o fază de pretest vor fi mai sensibili la tratamentul experimental decât ceilalţi. se dovedeşte a fi foarte greu de stabilit ponderea cu care fiecare componentă a participat la obţinerea rezultatului final. • Sensibilizarea la pretestare: mai ales atunci când subiecţilor li cere să reflecteze sau să-şi exprime atitudinea faţă de un fenomen. ceea ce ne-ar permite să afirmăm că ele sunt valide extern. este foarte greu de dovedit care tratament. • Efectul de examinator: eficienţa tratamentului nu este aceeaşi dacă cel care îl administrează este cercetăror sau student. • Efectul Hawthorne: o cercetare din anii '40 la Western Electric Company a arătat că indiferent de condiţiile de iluminare . a dus la rezultatul apărut.1. Mai ales atunci când mai multe tratamente sunt aplicate simultan. Validitatea externă şi generalizabilitatea rezultatelor Se referă la măsura în care relaţiile desprinse în laborator pot fi extinse şi generalizate la alte situaţii similare. ceea ce a dus la creşterea productivităţii şi la grupul martor. • Sensibilizarea posttest: ca şi în cazul precedent. Pentru acest acpect. astfel încât cel care va relua şi replica experimentul să o poată reproduce. Deoarece efectul experimental nu va mai apărea în condiţiile absenţei celui care a administrat tratamentul. • Efectul disruptiv al noutăţii: un tratament poate să creeze o perturbare a activităţii dar.2.productivitatea lucrătorilor a crescut. şi anume validitatea ecologică. cel care avea o iluminare mai scăzută. • Descrierea explicită a tratamentului experimental: variabila independentă trebuie descrisă suficient de amănunţit. odată asimilat. sau care combinaţie de tratamente. diriginte sau o persoană neutră.slabe sau bune . poate să aibă consecinţe benefice în mod constant. deşi trebuie menţionat că în intervenţiile terapeutice sau educaţionale acest lucru este unul foarte greu de realizat. care accentuează asupra valabilităţii generalizării datelor de laborator în condiţii de mediu natural. în principal din cauza faptului că simpla lor includere în studiu a generat o puternică motivaţie. faptul de a administra un test (în orice fază a experimentului) ajută subiectul să colecteze informaţii utile într-o manieră în care cei care nu au participat la testare nu o pot face.9. psiholog sau profesor. • Măsurarea variabilei dependente: când VD este măsurată printr-un test cu alegere multiplă sau printr-o grilă de 76 . • Interferenţele tratamentelor multiple: dacă participanţii primesc mai mult decât un tratament. • Interacţiunea istoriei cu efectul tratamentului: se produce deoarece anumiţi factori contextuali în care se desfăşoară cercetarea nu pot fi replicaţi exact într-o fază ulterioară a cercetării şi de aceea efectele tratamentului nu mai pot fi generalizate şi la alte situaţii. Ei au identificat zece catagorii de factori care afectează acest tip de validitate.

observaţie perceptivă concluziile reieşite din cele două metode pot fi destul de divergente. • Interacţiunea dintre timpul măsurătorii şi efectele comportamentului: atunci când posttestul este administrat imediat, el poate să dea rezultate diferite faţă de administrarea lui întârziată, la distanţă de săptămâni sau de luni/ani. La toate aceste probleme ale validităţii externe, oarecum universale, cercetarea psiho-pedagogică ridică în plus şi probleme specifice. Un experiment care ar urma să dovedească cât de eficace este o nouă tehnică de predare, de evaluare sau de consiliere, ar trebui să aibă în vedere că nu este rezonabil să se aştepte schimbări rapide în planul formării atitudinilor, cunoştinţelor sau deprinderilor. Studiul va produce deci schimbări nesemnificative pentru perioade scurte de timp (de zile sau săptămâni), dar ar putea să dea bune rezultate după trecerea unor perioade de timp mai lungi (de luni, semestre). Intervenţiile destinate schimbărilor importante în cunoaştere, personalitate sau comportament nu se pot realiza prin experimente scurte şi nici prin una-două şedinţe. Cei care administrează tratamentul (profesor, consilier şcolar sau psiholog) ar putea să nu respecte aceleaşi proceduri în aplicarea lui (standardizarea tratamentului), de unde necesitatea antrenamentului sau al supervizării lor. Autoevaluare 1. Definiţi în ce constă o ipoteză de cercetare şi care este rolul ei în acest proces. 2. Care este geneza unei ipoteze de cercetare valoroasă? (Indicaţi cinci criterii de valoare). 3. Din tipologia ipotezelor de cecetare propuse în curs analizaţi cuplurile ipoteză de nul - ipoteză specifică şi ipoteză unidirecţională - ipoteză bidirecţională. 4. Analizaţi rolul istoriei, maturaţiei şi al morţii experimentale în problematica validităţii interne a unei cercetări experimentale. 5. Selectaţi pentru o analiză mai detaliată trei dintre elementele cele mai importante care pot distorsiona semnificativ validitatea externă a unei cercetări experimentale psihopedagogice şi indicaţi modul în care acestea pot fi controlate sau contracarate. Bibliografie Campbell, D.T., Stanley, J.C. (1963). Experimental and cvasiexperimental designs for research and teaching. Chicago: Rand McNally. 2. Doron, R., Parot, F. (1999). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Humanitas. 3. Houser, R. (1998). Counseling and Educational Research. Evaluation and Application. Thousand Oaks, London, New Delhi: Sage Publications. 4. Piéron, H. (2001). Vocabularul Psihologiei. Bucureşti: Univers Enciclopedic. 5. Rateau, P. (2004). Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane. Iaşi: Polirom. 6. Reber, A.S. (1985). The Penguin Dictionary of Psychology. London: Penguin Books. 1.

77

7. Robert, M. (coord.). (1988) Foundements et étapes de la recherche scientifique en psychologie. Paris, Quebec: Maloine S.A. Edisan. 8. Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom. CAPITOLUL 10 TIPURI DE DESIGN AL CERCETĂRILOR 10.1. Definirea design-ului experimental Design-urile de cercetare indică decizia luată în legătură cu grupurile utilizate şi de câte ori (cine şi când) li se administrează variabila independentă, ţinând sub control variabilele interne şi externe care ar putea ameninţa validitatea demersului. Pentru a simplifica problema şi a-i da o expresie simbolică, prezentăm câteva notaţii utile care se referă la elementele incluse într-un design experimental: R = distribuţia randomizată a subiecţilor pe condiţiile şi grupurile experimentale; X = tratamentul experimental (VI); O = observaţii sau măsurători ale variabilei dependente (VD) în faza de pretest, posttest sau interimar). Design-ul de cercetare constituie şi o cale de a controla principalele surse de distorsiuni pentru validitatea internă a cercetării: maturarea şi istoria sunt controlate prin prezenţa grupului de control, aşa cum am arătat deja, selecţia diferenţiată prin distribuţia randomizată a condiţiilor şi criteriilor etc. În acelaşi timp însă el poate fi gândit şi ca o structură a cercetării, deoarece el este elementul de legătură al tuturor celorlalte elemente implicate în proiectul de cercetare. Reluând notaţiile, pentru a le face mai explicite, R se referă la grupurile implicate în cercetare, fiecare grup având propria sa linie în structura design-ului. Principalele tipuri de construcţie a grupurilor sunt prin randomizare (de aceea selecţia aleatorie este notată cu R), grupuri neechivalente (N) sau grupuri balansate (B), ori grupuri apariate (A), astfel costruite încât să realizeze echivalenţa simultan după mai multe criterii, ca vârstă, sex, pregătire profesională, vechime etc. O se referă la observaţiile sau măsurătorile care pot fi unice (de exemplu înalţimea), alcătuite din scale omogene, alcătuite din mai mulţi itemi reuniţi într-o scală (de anxietate, de exemplu), sau din mai multe subscale, reunite într-o scală compozită sau într-o baterie (sentimente anxioase, gânduri anxioase plus simptome fizice ale anxietăţii, reunite toate în scala de anxietate a lui Burns). Când vrem să diferenţiem între măsurători specifice putem folosi indici: O1, O2, O3. X se referă la tratamente sau intervenţii, care pot fi simple sau complexe (aplicarea de stimuli auditivi sau luminoşi, prin comparaţie cu o metodă nouă de formare sau de training educaţional). Când dorim să diferenţiem între intervenţii, putem de asemenea să utilizăm indici (X1, X2, X3 etc.). Timpul este o componentă de bază dintr-un design de cercetare experimentală, deşi el este mai greu de figurat ca atare. De regulă, ordinea

78

în care apar celelalte simboluri sugerează şi secvenţa temporală, care de fapt nu apare explicit în design. R O2 R O2 Figura 10.4. Design experimental pe grupuri randomizate, cu grup experimental şi grup de control şi cu măsurători pretest şi posttest14. În care: - R reprezintă selecţia randomizată a grupurilor; - X reprezintă intervenţia (manipularea experimentală) asupra variabilei independente; - O1 şi O2 reprezintă etapele măsurării; - pretestul şi posttestul sunt simultane pentru ambele grupe (experimental şi de control); - există două linii ale design-ului, câte una pentru fiecare grup. Prezentăm mai jos câteva tipuri de design experimental, indicând scopul lor, gradul de control al variabilelor şi câteva caracteristici definitorii. Tip de design Scopul său Grad de control al variabilei străine Mare cantitate a controlului. Caracteristici O1 O1 X

Experimentul real (veritabil, adică cu grupuri de pretest şi post test, sau numai posttest). Cvasiexperimental (serii temporale de genul AB AB).

Comparaţia tratamentelor grupurilor asupra controlului ori a abordărilor tradiţionale. Comparaţia între grupuri ori a aceluiaşi grup în diferite momente temporale.

• •

Cantitate moderată a controlului.

• •

• Preexperimental (de Comparaţii între grupuri sau în Control minim. •

Manipularea variabilei independente; Distribuţia randomizată a grupurilor. Manipularea variabilei independente; Distribuire nerandomizată a subiecţilor în grupuri; Multiple evaluări ale variabilei dependente. Manipularea variabilei

14

Prelucrare după Hohn, M., Vârgă, D. (2000). Ghid practic de psihologie experimentală. Timişoara: Tipografia Universităţii de Vest, p. 33.

79

London.. care sunt măsuraţi în două situaţii . Se compară semnificaţia statistică a diferenţei mediilor (testul t Student) pentru a vedea dacă diferenţa atinge pragul semnificaţiei statistice şi la ce nivel (p = . (1966). Procedura 1. (1998). Nici o manipulare a variabilei independente. p. Stanley. 16 Adaptat după Campbell.2. B. Evaluation and Application. Planuri experimentale de bază16 Design 1. Experimental and Cvasi-experimental Designs for Research. Counseling and Educational Research. A descrie un eveniment sau un fenomen. 10.exemplu o singură secvenţă pretest posttest). New Delhi: Sage Publications. Distribuire nerandomizată a subiecţilor în grupuri. înainte de a-l expune la o nouă metodă de predare. Rand McNally and Company. • • independente sau măsurarea unui eveniment care a apărut doar pentru un grup. Categorii de design-uri de cercetări cantitative (Sursa: R. R.05 sau p = .C. Figura 10. cadrul aceluiaşi grup. 3. J. 2.01). Validitatea Validitatea internă Avantaje: deoarece se referă la aceiaşi subiecţi. Thousand Oaks. Se dă posttestul şi se măsoară (O2) scorul la acelaşi test grafometric după expunerea la tratament.înainte şi după tratamentul experimental X . Un singur grup cu pretest şi posttest O1 X O2 Scopul: de a determina dacă o metodă de predare va creşte calitatea scrierii. 15 Houser. 80 . D. de exemplu un semestru. Houser15). Nici un control asupra evenimentel or sau fenomenelor . • Descriptiv (de exemplu studiu cauzal comparativ -observaţional).selecţia şi mortalitatea experimentală sunt uşor de controlat. A. 22. 4. pentru care examinatorul nu are nici un control. Se expune (X) grupul la noua metodă de predare pentru o perioadă de timp.5. Distribuire nerandomizată a subiecţilor în grupuri. dar în general nu la o mare distanţă temporală.T. Se administrează pretestul şi se măsoară (O1) scorul la un test grafometric pentru un singur grup.

Aceştia se distribuie tot randomizat în grupul experimental şi în cel de control. Se testează şi se măsoară variabila dependentă (O2) pentru ambele grupuri. şi deci erori posibile sunt foarte multe: istoria (între timp unii subiecţi şi-au pus ochelari). 7. 2. ambele randomizate . Procedura 1. caz în care ar arăta astfel: Pretest Tratament Posttest Grupul experimental 1 R O1 X (Metoda a) O2 Grupul experimental 2 R O1 X (Metoda b) O2 Grupul de control R O1 O2 B. moartea experimentală (mulţi subiecţi nu au primit şi pe O1 şi pe O2).Dezavantaje: nesiguranţa că diferenţa dintre O2 şi O1 este datorată doar tratamentului. testul Levene). Se măsoară la ambele grupuri variabila dependentă (O1). Design 2. Se selectează subiecţii aleator (randomizat) dintr-o populaţie. Design cu două grupuri . Se compară aceste diferenţe pentru a concluziona dacă aplicarea tratamentului experimental X se asociază cu o schimbare semnificativă care apare la grupul de experimental. Se păstrează toate condiţiile identice pentru ambele grupuri. 6. prin variabila independentă. Validitatea internă devine mult mai puternică în acest tip de design. regresia statistică (dacă comparaţia se face splitând clasa în cei buni şi cei slabi). apoi se determină media şi abaterea standard. pentru a se constata echivalenţa grupurilor (testul t. 3. pentru a se putea astfel respinge ipoteza de nul (Hoμ1 ≠ μ2). maturaţia (pot fi mai obosiţi la O2 pentru că elevii sunt la sfârşit de semestru sau poate de an şcolar). separat.de control şi experimental.cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Posttest Grupul experimental O2 Grupul de control R O1 O2 A. pentru a li se determina media şi abaterea standard. Ipoteze rivale. Se determină diferenţa O2 .O1 pentru ambele grupuri. Design-ul 2 ar putea fi extins cu una sau mai multe linii experimentale. pentru o perioadă de timp specificată. cu excepţia expunerii gupului experimental la tratamentul X. efectul testării (la a doua testare apare o motivaţie mai bună sau este indus efectul învăţării). comparativ cu grupul martor. deoarece variabilele străine ce pot apărea între O1 şi O2 pot fi considerate 81 R O1 X Tratament . 4. 5. Validitatea internă 1. Validitatea a.

în măsura în care ele afectează în mod egal ambele grupuri. nealeatorii. M. a locului şi a condiţiilor experimentale. 2. Deoarece tratarea diferenţiată a grupurilor experimental şi de control (profesor diferit. I A. subiecţii vor fi testaţi individual ori în grupuri mici. I 4. b. Design-ul cu patru grupe randomizate al lui Solomon Grup Pretest Tratament Posttest Diferenţă 1. şi până la ce limită. I 3. Efectele de reactivitate la procedurile experimentale apar doar dacă subiecţii ştiu că fac parte din grupul experimental sau din cel de control. Atunci când sunt implicaţi observatori sau evaluatori. este bine ca ei să nu ştie cărui grup (experimental sau de control) sunt asignaţi subiecţii. Interacţiunea selecţiei cu X: pot apărea destorsiuni semnificative atunci când subiecţii selecţionaţi pentru tratament diferă într-un fel oarecare de cei pe care vrem să generalizăm concluziile. deoarece există faza de pretest. 4. Soluţia pentru acest caz este ca ei să nu ştie din start şi să nu afle nici pe parcurs din care grup fac parte. iar tratamentul X ca făcând parte din programul şcolar normal. atmosferă diferită) poate crea un tip de eroare constând din dezamăgirea grupului de control. Pretestat R O1 O2 2D O1. de exemplu elevi din şcoli profesionale versus elevi din liceele obişnuite. X. 3.ca balansate şi sub control. efectele de pretestare şi regresia statistică apar în mod egal pentru ambele grupuri. Nepretestat R X O2 3D X. în învăţământul inclusiv) versus cei din clasele obişnuite. Selecţia diferenţiată este controlată prin metoda randomizată de selecţie iar maturarea. Mortalitatea experimentală diferenţiată poate fi evaluată pentru pattern-uri atipice. concluziile acestui tip de demers? 1. Pretestat R O1 X O2 1D O1. M. elevi din clase de elită (sau de recuperare. Validitatea externă Pot fi generalizate. clase diferite. În acest tip de design validitatea externă poate fi compromisă doar în situaţia în care pretestul ar sensibiliza sau ar altera doar răspunsurile subiecţilor care sunt supuşi tratamentului experimental (interacţiunea pretestării cu X). Design 3. măsurătorile O1 şi O2 putând apărea ca unele de rutină ale evaluării şcolare. prin distribuirea randomizată a timpului. M. 2. 3. 82 . I 2. Procedura Deoarece efectele măsurate O2 reprezintă expresia unor variate combinaţii de variabile (pretestarea O1. Nepretestat R O2 4D M. variabila independentă X.

ceea ce ne îndreptăţeşte să facem diferenţa 4D . Design cu grup de control randomizat. Raţiunea acestui tip de design este aceea că prin adăugarea în cercetare a liniilor 3 şi 4 (subiecţi nepretestaţi). deoarece se extinde posibilitatea generalizării. validitatea externă câştigă mult. apoi cele două grupuri sunt testate pentru prima dată. iar atunci când între ele există o bună congruenţă a rezultatelor. Comparând grupul 1 cu grupul 4 se poate determina efectul combinat al maturării şi istoriei. Prin comparaţia lor printr-un test statistic corespunzător se determină dacă efectul constatat la grupul experimental a apărut prin şansă (hazard). Design 4. Aceasta însă doar în cazul în care pretestarea determină sensibilizarea celor care sunt expuşi la tratamentul experimental. Procedura Aşa cum se poate observa. Nefiind pretestate însă. deoarece aici nu poate apărea nici o interacţiune dintre pretestare şi tratament. B. iar pentru a determina efectul interacţiunii dintre pretestarea O 1 şi X se adună 2D cu 3D. se poate acorda o mare încredere acestora. Pentru aceasta însă.maturarea M sau istoria I). atunci când mărimea eşantioanelor 83 . vom face diferenţa dintre 3D şi 4D. oricare ar fi ele. ori atunci când subiecţii trebuie să-şi apere anonimatul. design-ul 4 preia chiar ultimele două coloane ale design-ului lui Solomon. Şi aici repartizarea pe cele două grupuri se face randomizat.2D pentru a evidenţia rolul pretestării (O1). pentru a determina doar efectul tratamentului X. De fapt. doar efectul pretestării O1. Este un tip de demers care este deosebit de util atunci când pretestarea este neconvenabilă sau prea costisitoare. efectul acestora nu va apărea în scorurile lor (O2). adică variabilei independente. Validitate Acest design permite determinarea simultană a principalelor efecte ale pretestării. sau se datorează tratamentului X. design-ul de tip Solomon presupune o experimentare dublă. iar rezultatele se scad din 1D. şi aceasta deoarece doar aşa putem presupune că scorurile la pretestare din grupurile 3 şi 4 ar fi fost echivalente cu grupurile 1 şi 2. scădem 4D din 2D. cu şi fără pretest. doar cu fază de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental R X O2 Grupul de control R O2 A. ceea ce permite cercetătorului să ştie ca la momentul respectiv cele două grupuri erau egale. După aceasta urmează expunerea X la tratamentul experimental. Validitatea Autorii apreciază că design-ul 4 este superior design-ului 2. Pe de altă parte. ca şi al interacţiunii efectelor pretestării cu tratamentul experimental X. B. condiţia obligatorie este distribuirea randomizată pentru toate cele patru grupuri.

fără ca subiecţii să ştie cărui grup aparţin (experimental sau de control).. dar numai prin control. Aceasta înseamnă că cele două grupuri au medii şi abateri standard foarte asemănătoare şi că testul de semnificaţie t nu respinge ipoteza de nul. astfel încât şcoala mai slabă să nu fie penalizată. În plus. fundalul cultural diferit etc. Implicând o largă varietate de clase din diverse locuri. Validitate Validitate internă Satisfăcătoare. natural constituite. istoria şi instrumentarea pot fi surse importante de distorsiune sau contaminare. validitatea externă poate creşte semnificativ. unde adesea grupurile experimental şi cel de control se iau în calitatea lor de grupuri natural constituite (clasele de elevi). • • • • • • Validitatea externă Design-ul 5 are câteva însemnate avantaje practice. care pot afecta datele la faza de posttest. este mult mai uşor să conduci un experiment autorizat. În absenţa randomizării. Design-ul 6. Cu grup de control nerandomizat. Dacă două şcoli sunt fundamental diferite după un criteriu (să zicem după QI-ul elevilor) şi echivalente după celelalte criterii importante. este probabil să apară posibilitatea unor diferenţe critice. Design contrabalansat 84 . de care diferă doar prin distribuţia nerandomizată a subiecţilor.şi de aceea se impune verificarea echivalenţei . cum ar fi motivaţia mai mare a voluntarilor. Mortalitatea experimentală este una foarte uşor de dedus prin comparaţia înregistrărilor din faza pretest-posttest. istoriei. astfel selecţionate încât să fie cât mai mai similare atunci când li se administrează pretestul. B. Pentru a sesiza în principal efectul tratamentului X. design-ul 5 este unul deosebit de util în cercetarea psihopedagogică.este mică . Design-ul 5. cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental O1 X O2 Grupul de control O1 O2 A. Regresia statistică poate fi evitată. dacă cele două grupuri au media şi abaterea standard similare la faza de pretest. al maturaţiei şi al instrumentării. atunci cele două grupuri trebuie construite prin apariere (matched = potrivire). Procedură Deşi mai puţin valoros ca design-ul 2. Dintre acestea. prin clase intacte.design-ul 2 este de preferat design-ului 4. în măsura în care are în vedere clase intacte şi nu dezorganizează programul şcolar. mai ales prin controlul interacţiunii selecţiei cu al tratamentului X. influenţate de scorurile la pretest. controlul trebuie să aibă în vedere efectele pretestării.

b. în diferitele etape ale experimentului. Când se aplică la 4 grupe. Design cu grup experimental seriat în timp Pretest TratamentPosttest O1. Dacă un grup este mai inteligent. C.trebuie lăsat să treacă destul de mult timp pentru a administra starea următoare a lui X. înainte şi după introducerea tratamentului X. O7. expunând toate grupurile la toate variaţiile lui X. La sfârşitul experimentului este calculată media fiecărei coloane. ci doar pe cea de posttest. O2. Replicări 1 2 3 4 Media scoruri coloane Xa A B C D Xb B D A C Xc C A D B Xd D C B A A. B. 2. fiecare stare a lui X profită în mod egal de acest fapt. Validitate Design-ul 6 îl compensează pe precedentul pe linia posibilităţii ca nerandomizarea grupurilor să le facă neechivalente din mai multe perspective. O4 X O5. Slăbiciunea de bază a design-ului 6 este aceea că dacă aplicarea unei forme a lui X are efecte remanente . introducând diferenţe care sunt tot atâtea surse de distorsiune pentru X. care este de fapt scorul mediu pentru toate grupele expuse la una din stările lui X. astfel încât fiecare dintre modalităţile lui X este precedată şi urmează de un număr egal de ori. tratamentul X este prezentat fiecărui grup în fiecare etapă. Efectul de contaminare a interacţiunii (selecţie-maturaţie de exemplu) poate să se repercuteze asupra datelor dacă o stare a lui X oboseşte mult grupul. Procedură Unica diferenţă dintre design-ul 1 şi acesta este aceea că acum sunt efectuate mai multe măsurători. dacă se folosesc grupurile de control). O6. Design 7. după expunerea la tratamentul experimental X. B. De remarcat faptul că X poate avea în acest caz mai multe intensităţi. 85 . O3.Atunci când design-ul precedent nu poate fi aplicat din cauza numărului prea mic de subiecţi dintr-o clasă şi atunci când distribuirea subiecţilor nu se poate face aleator se utilizează design-ul de mai jos. Design-ul contrabalansat roteşte aceste diferenţe dintre subiecţi. O8 A. Fiecare subiect din grupele A. D este expus la fiecare variaţie a lui X (ca şi la absenţa lui X. Procedură 1. notate cu indicii a. controlând în acelaşi timp şi efectul de ordine.ca în cazul medicamentelor sau al substanţelor chimice de tipul cofeinei . c şi d. care nu presupune faza de pretest. Comparaţia dintre coloane ajută la evidenţierea efectului pe care aceste stări sau intensităţi ale lui X le au asupra performanţei grupului.

dar şi de scurtă durată. scandal public etc. Posttestul multiplu. acest câştig accelerat va apărea şi în faza de pretest. de exemplu.B. O8 Grup de control O1. care începe cu mai multe grupuri testate în acelaşi timp. câştigul poate fi pus mai ferm pe seama procedeului experimental X aplicat şi mai puţin pe eveniment. ca în cazul subiecţilor voluntari. 2. O3. T2. O6. Tn). Validitate internă Prelevarea mai multor măsurători procură mai mult control asupra unor surse de distorsiune a validităţii interne decât o poate face design-ul 1. care nu mai reprezintă întreaga populaţie. O4 O5. dar la care posttestul are loc la diferite intervale de timp (T1..a. apare ca posibil design-ul de mai jos. Design-ul 8 este superior şi lui 5 în privinţa controlului efectului de selecţie-maturare: dacă un grup are o rată de creştere mai mare decât a celuilalt. . ce tinde să dispară cu vremea. pe când cel de control nu. examinările sumative ş. De exemplu. Poate apărea interacţiunea dintre selecţia diferenţiată şi X (tratament). O7. prin introducerea grupului de control. dar de lungă durată. nu există diferenţe însemnate între cele 4 scoruri O iniţiale. variaţia lui X poate fi puternică. De aceea schimbările de instrumentaţie sau efectele de selecţie şi de mortalitate experimentală pot fi mai bine controlate. Singura sursă de afectare a validităţii interne este doar istoria contemporană. ca schimbările de mediu (vreme. Design cu grup de control seriat în timp Pretest Tratament Posttest Grup experimental O1. O7. relevă informaţii pe care cele cu un singur posttest nu o pot face. Grup Grup Grup Grup A B C D Pretest tratament O1 X O2 O1 X O1 X O1 X 86 postteste O2 O2 O2 . aceste tipuri de design vor putea surprinde acest trend. Ori. utilizat în design-urile 7 şi 8. O6. la acelaşi grup. Atunci când mai multe grupuri sunt pretestate simultan. astfel încât ei pot să nu mai fie reprezentativi pentru întreaga populaţie.) sau variaţiile ciclice (weekend-ul.. testare sau regresie statistică. diferenţa dintre O5 şi O6 nu va putea fi pusă pe seama efectelor de maturaţie. O2. O3. Validitate externă 1. atunci când aceasta nu este evitată cu grijă. O2. sau moderată ca intensitate. în măsura în care pretestarea modifică subiecţii. Design 8. dar pretestul se face la intervale diferenţiate de timp. dacă X are o influenţă de scurtă durată. O8 Acesta este un design foarte similar cu cel precedent dar. Generalizarea datelor acestui demers depinde de condiţiile experimentale. O4 X O5. se poate controla şi efectul istoriei contemporane: dacă ambele grupuri au făcut experienţa unui eveniment particular şi grupul experimental înregistrează o creştere de la O4 la O5. cataclism.). Dacă.

Stevens şi Salvin 18 17 Prelucrare după Van Dalen & Meyer (1996). p. Design-urile cvasiexperimentale Design-urile cvasiexperimentale sunt cele care sunt „aproape experimentale”. Understanding Educational Research. 1998. nestând în puterea sa distribuirea participanţilor în grupul experimental şi în cel de control. prin adăugarea unui grup de control. Mertens. poate fi evaluat şi efectul acestuia. Figura 6. cu acelaşi pattern de pretest-posttest. 291. 18 Apud D. 87 .17 10. În studiile cvasi-experimentale cercetătorul studiază efectele tratamentului pe grupuri intacte. Surse de distorsiune Design-uri experimentale Cont Control Control rol riguros parţial redu s 1 2 3 4 5 6 7 8 Grup D O1 X Validitate internă Istoria contemporană + + + + + + Proces maturaţional + + + + + + + Proceduri de pretestare + + + + + + + Instrumente de măsură + + + + + ? + Regresie statistică ? + + + ? + + + Selecţia diferenţiată a + + + + + + + + subiecţilor Moartea experimentală + + + + + + + + Interacţiunea selecţie+ + + ? + + maturaţie Validitate externă Interacţiunea selecţiei cu X ? ? ? ? ? ? Interacţiunea pretestării cu X + + ? Proceduri experimentale ? ? ? ? ? ? ? ? reactive Interferenţele multiple ale tratamentului Notă: Semnul „+” înseamnă controlul unui factor.3. exceptând faptul că participanţii nu sunt distribuiţi randomizat în grupuri. p. „-” absenţa controlului. dar fără tratamentul X. Sumarizăm în tabelul de mai jos sursele de distorsiune (invaliditate) al celor opt tipuri de design experimental prezentate anterior ca fiind definitorii pentru planurile de bază. Factori care prejudiciază validitatea design-urilor experimentale.O2 T1 T2 T3 T4 T5 Această strategie este deosebit de utilă atunci când apar factori maturaţionali şi când efectul testării seriale în interiorul unui grup trebuie minimizat. Mai mult. „?” sugerează că poate exista o oarecare sursă de îngrijorare iar blancul („ ”) indică faptul că factorul este nerelevant. 77. New York: McGraw Hill.

dezvoltat pe două niveluri: X = şcoli elementare cu învăţare prin cooperare Control = şcoli tradiţionale elementare. Deoarece comportamentul uman are o mare variabilitate situaţională şi contextuală. a. 4. Design-ul cu grup de comparaţie static Acesta presupune administrarea tratamentului la grupul experimental şi compararea performanţelor sale la posttest cu grupul de control după schema: Grup experimental X O2 Grup de control O2 Trăsăturile principale ale acestui demers sunt două: a. se pune problema separării variabilelor care influenţează la exterior 88 .au condus un studiu privind efectul învăţării prin cooperare în şcoli. adăugându-se în plus doar faza de pretest. atunci când participanţii ies din studiu. cercetătorul nu a avut posibilitatea de a asigura participarea randomizată. Design-urile descriptive implică nedistribuirea aleatorie în grupuri şi nici manipularea vreunei variabile independente. metoda bazându-se doar pe observaţii efectuate de observatori antrenaţi. b. Scopul anchetei nu este deci acela de a măsura efectele unei intervenţii sau ale unui tratament. Design-ul cu grup de control neechivalent Este similar cu design-ul precedent. Studiul este deci cvasi-experimental pentru că s-a lucrat cu grupuri intacte. Cercetarea descriptivă observaţională evită autoraportările şi clarifică caracteristicile personale prin observaţia altora sau prin ratinguri. abordarea observaţională. corelaţională şi cauzal-comparativă. putându-se determina numeroase măsurători ale achiziţiilor. Scopul acestor cercetări este acela de a descrie evenimentele ori caracteristicile unei populaţii identificate. atitudinilor sau relaţiilor sociale. asupra primelor trei existând un mai mare acord al cercetătorilor. Deoarece pentru implementarea tratamentului a fost necesară cooperarea şcolii. deoarece grupurile trebuie să difere de la început printr-o caracteristică. Singurul domeniu de interes vizează comportamentul grupului ţintă. Un alt tip de design descriptiv este cel corelaţional. moartea experimentală. b. O anchetă dintr-un design descriptiv implică utilizarea unei forme de autoraportare (ancheta pe bază de interviu sau pe bază de chestionar) pentru a putea clarifica percepţiile. atitudinile sau comportamentul grupului ţintă studiat. selecţia diferenţiată. schema devenind următoarea: O1 X O2 O1 O2 Utilizarea pretestului se face pentru a controla selecţia diferenţiată şi moartea experimentală. Cercetătorii care apelează la acest tip de metode sunt interesaţi de identificarea sistematică a variabilelor de interes. Design-uri descriptive Cercetările descriptive includ 4 tipuri de abordări: ancheta (studiul).

care se şi află de fapt sub controlul său. ceea ce ar putea conduce la inferenţe valide cu privire la variabila independentă. În consecinţă. cum ar fi cele comparative sau cercetările corelaţionale. externe (controlate şi necontrolate) şi interne (sau explanatorii). dar nu se pune problema manipulării sale. • • • • • • • • Sumar Metodele de cercetare cantitative se numesc astfel pentru că ele convertesc rezultatele în unităţi de măsură cuantificabile. de condiţii socioeconomice. Adiţional. Design-ul experimental real implică asigurarea distribuţiei aleatoare (randomizate) a subiecţilor în grupuri şi manipularea variabilei independente. cu manipulare. Aceste demersuri nu implică nici repartizarea aleatorie şi nici manipularea variabilei independente. design-urile pre-experimental şi cel descriptiv. Design-ul cvasi-experimental manipulează variabila independentă. dependente. Design-ul pre-experimental implică asignarea nerandomizată. cvasi-experimentul. dar controlul cercetătorului asupra variabilelor externe este cel mai mic din toate cele patru tipuri de design. Îm acest tip de design de cercetare variabila independentă este prezentă. observaţia. de rasă. pe care le ia deja constituite. dar nu asignează distribuirea randomizată a subiecţilor în grupuri. În astfel de cercetări există patru tipuri de variabile: independente. adică variabilele independente (VI). Ele constituie doar încercări ale cercetătorului de a caracteriza evenimente ori condiţii ale populaţiei identificate. Tipul de tratament al variabilelor: inima design-ului experimental sunt variabilele pe care cercetătorul le poate manipula. grupurile sunt comparate între ele în virtutea experienţelor sau a structurii diferite pe care ele le-au avut. cercetătorii utilizează metodele corelaţionale pentru a identifica şi înţelege relaţiile dintre o multitudine de variabile sau modul cum covariază ele.percepţiile. Există însă o multitudine de alte variabile de interes şi care nu sunt manipulabile: apartenenţa de gen. Design-urile de cercetare cele mai strâns asociate cu demersurile cantitative sunt: design-urile real-experimental. cercetătorul are cel mai adesea controlul asupra variabilelor de care el se interesează. singurele care surprind relaţiile de cauzalitate. design-urile corelaţionale le amorsează şi le pregătesc pe cele veritabil-experimentale. De aceea s-au dezvoltat unele tipuri de abordări. studiul corelaţional şi cel cauzal-comparativ. Cu alte cuvinte. atitudinile sau comportamentele noastre. 89 . ci a identificării sale după ce faptele deja s-au produs. de nivel cultural etc. Aprofundare Trei probleme de interes în legătură cu design-ul de cercetare a. Design-urile descriptive includ ancheta. După ce ea a fost identificată. în scopul analizei statistice.

London. New York: McGraw Hill.D. Chicago: Rand MacNally. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.. Campbell. Houser. Vârgă. M. Chicago: Rand McNally. Timişoara: Tipografia Universităţii de Vest. Cook. Ghid practic de psihologie experimentală. Efectele de ordine: în asemenea studii cercetătorii sunt preocupaţi de faptul că expunerea la un tratament înaintea altuia are anumite efecte. R. vârstă. T. Experimentul în psihosociologie.. Experimental and cvasiexperimental designs for research and teaching. Introducere în psihologia experimentală. D. Aparierea de mai mult de una-două variabile este deja generatoare de foarte mari probleme tehnice. Van Dalen & Meyer (1996).C. J. (1982). Quasi-experimentation. 90 . Campbell. Bibliografie Aniţei. Thousand Oaks. Design and analys issues for field settings. (1998). 6. Participanţii pentru care nu s-a găsit o pereche potrivită şi aproximativ echivalentă vor trebui eliminaţi din cercetare.). Understanding Educational Research. Potrivindu-i în perechi (de unde şi cuvântul apariere) între grupul de control şi cel experimental cercetătorul poate controla câteva variabile externe. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”. 1. Chelcea. (1963). M. (2000).T. Stanley. Hohn. dizabilităţi etc. b. 4. Counseling and Educational Research. c. 2. care niciodată nu poate realiza o echivalenţă perfectă. (2000). 5.se inversează ordinea (BA). 7. New Delhi: Sage Publications. 3. dar problema care apare este chiar potrivirea în sine. Aparierea (matching-ul): acolo unde randomizarea nu este posibilă (de exemplu în cvasi-experiment). cercetătorul poate alege să „potrivească” participanţii după un număr de variabile care prezintă importanţă (gen. D. (1979). D. Evaluation and Application.T.. Pentru a contrabalansa efectul de ordine se utilizează împărţirea grupurilor în care tratamentul se aplică într-o anumită ordine (AB) şi după măsurarea efectelor . nivel de inteligenţă sau de studii.Cu siguranţă că aceste variabile non-manipulabile („etichetă”) pot fi combinate cu cele manipulabile în aşa-numitele studii experimentale cu design factorial. S. diferite atunci când tratamentul se administrează în ordine inversă.

ele fiind „mijloace de a prinde discursul pe picior greşit” (Richelle20). cit.. pe de o parte datorită încrederii nelimitate în discursul logic al filozofiei. 175. dar aparţine şi umanităţii în ansamblul său. au avut o solidă susţinere experimentală. ca o sursă majoră a marilor descoperiri practice). Introducere Importanţa experimentului derivă din aceea că.CAPITOLUL 11 METODA EXPERIMENTULUI 11. cum ar fi tehnicile artizanale (meşteşugurile) se bazează pe aceeaşi explorare experimentală asupra realului: „în artizanat. Strategiile experimentale sunt un mijloc de a ieşi din planul limbajului în cel al faptelor.. op. al stabilirii legăturilor de factură deterministră. din care derivă mai târziu constructele complexe ale spaţiului.1. pe de altă parte dintr-un respect exagerat faţă de autoritate. cit. tipice stabilirii operaţiilor concrete. Aflată în mod natural în prelungirea metodei observaţiei (de altminteri şi Festinger defineşte experimentul ca pe o observaţie provocată). greutăţii şi volumului. experimentarea ştiinţifică s-a constituit mai greu. depăşind planul descriptiv sau relaţional. op. achiziţii fundamentale ale umanităţii. 175. p. Progresele tehnice sunt a treia cauză majoră pentru care 19 20 Richelle. construcţia realului la copil nefiind posibilă în afara unei continue experimentări asupra lumii externe şi a sa proprie. conservările substanţei. timpului şi determinismului (cauzalitatea fizică). Dacă experimentarea naturală este cvasiuniversală (aparţine oricărei fiinţe vii. Richelle. nenumăratele observaţii sistematice colectate pe propriii săi copii conducându-l la elaborări teoretice care s-au verificat prin montaje experimentale ingenioase. această metodă a fost utilizată sistematic relativ târziu în istoria gândirii umane. tipice cunoaşterii ştiinţifice. este cel care a susţinut caracterul natural al experimentului. unul din promotorii şcolii active. prin care copilul descoperă plăcerea de a fi cauză. În secolul al XX-lea Jean Piaget a făcut dovada complementarităţii celor două metode. 199519). reperează astăzi istoricii ştiinţei originile metodei experimentale ca instrument de alegere a verificării ştiinţifice” (Richelle. 91 . De altminteri psihologul elveţian. în progresul tehnologiei empirice. prima dată adjudecânduşi-o fizica (secolul al XVII-lea) şi mult mai târziu ştiinţele socioumane (psihologia în secolul al XIX-lea). el ajunge la nivelul cauzal. făcând posibilă disocierea dintre sine şi mediu. p. La scară socială. Construirea noţiunilor în general şi a celei de număr în particular.

). Cum teoriile şi ipotezele ştiinţifice sunt produse ale minţii umane. Leslie Kish (apud Chelcea23) distingea patru 21 22 Aniţei.experimentarea ştiinţifică a apărut tardiv. Idem. care poate fi măsurată sau determinată. pp. el se poate referi fie la unităţile de măsură. 70-71. omisiunile. experimentarea presupune intervenţia activă asupra realităţii cercetate. Există numeroase clasificări ce includ tipuri de variabile: unele externe (ţin de situaţia experimentală). numărul de alegeri. care poate fi o acţiune fizică. magnetofonul sau videocamera) fiind câştiguri relativ recente ale tehnologiei. „O variabilă care este o influenţă măsurabilă asupra comportamentului poate fi o caracteristică a subiecţilor.2. Cea mai importantă caracteristică a variabilei este acea de a fi perceptibilă. Intensitatea. Conceptul de variabilă nu este atât de simplu cum apare la prima vedere. Pentru a evidenţia importanţa controlului ca trăsătură esenţială a metodei experimentale trebuie să aducem în discuţie noţiunea de variabilă. fenomenale. unele controlate. ipotezele cristalizate din această cunoaştere iniţială făcând posibilă testarea acesteia printr-o manipulare deliberată şi sistematică a unor variabile. Experimentul în psihosociologie. durata. Definirea metodei experimentale Metoda experimentală este în esenţă o modalitate de investigare în care cercetătorul controlează deliberat variabilele pentru a depista relaţiile dintre ele. 11. cit. 83. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. altele interne (ţin de subiect). mijloacele moderne de prezentare şi de înregistrare (tahistoscopul. 23 Chelcea. fiind o expresie concentrată a acesteia. Dacă în observaţie cercetătorul nu modifică fenomenele. S. altele necontrolate. preferinţele. Cum în ştiinţele socioumane ideea de cauză are particularizări importante (multicauzalitatea. În acest al doilea sens. adevărată ancoră „ce leagă o teorie de lumea reală” (Aniţei22). variabilele aparţin lumii reale. ceea ce face posibilă determinarea sau măsurarea stării ei. fenomenale. respingerile sunt exemple de variabile. Din prima perspectivă (testarea ipotezelor cauzale) experimentul poate fi privit ca un procedeu dirijat de investigare a relaţiilor dintre o cauză (variabilă independentă) şi un efect (variabilă dependentă). o reacţie fiziologică sau orice alt aspect măsurabil al unui comportament. înseamnă că esenţial pentru metoda experimentală rămâne controlul asupra variabilelor care influenţează rezultatele. op. explanatorii (explicative) şi neexplanatorii. şi vom distinge variabile continue şi variabile discrete. (1982). dependente şi independente. elementul care leagă planul mintal de cel real este variabila. frecvenţa. 92 . ci doar le înregistrează cu instrumente specifice. a situaţiei sau a stimulilor la care subiecţii trebuie să răspundă” (Aniţei21). p. ce sporesc capacităţile sale perceptive naturale. fie la condiţiile reale. legile probabiliste etc. p. bucla retroactivă. care tocmai de aceea trebuie examinată atent în prealabil (observaţia jucând aici un rol însemnat). cauzalitatea inferioară şi superioară.. Pentru Greenwood (1945) esenţa metodei experimentale poate fi rezumată astfel: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante”. 61.

Uneori aceeaşi variabilă se prezintă în ambele registre: din punct de vedere psihologic lumina se prezintă sub forma culorilor (roşu. fiind supuse legii conexiunii universale a fenomenelor.categorii de variabile. 93 . normalitate-anormalitate. iar când ea se distribuie în categorii distincte (femei-bărbaţi. adică de cele independente.) ea este discretă (discontinuă). celelalte în modul de a fi (activ-pasiv.). clasificări mai exacte. în afara acesteia raportul nemaipăstrânduse. latenţa) ea este continuă. creşterea temperaturii (variabilă independentă) generează dilatări diferite ale corpurilor (variabila dependentă). masculin-feminin. rural-urban. În termeni behaviorişti. A. Distincţia este fundamentală pentru metoda experimentală. sunt polii între care există o gradaţie continuă. verde. durata. Vom reţine deci următoarele aspecte: (a) variabilele dependente (VD) se mai numesc astfel pentru că sunt sub controlul variabilelor independente (VI). care determină reacţia subiectului cercetat. intensitatea). Când o variabilă poate lua orice valoare dintr-un şir (intensitatea. interne) se numesc astfel deoarece. Variabilele explanatorii pot fi continue sau discontinue (discrete). galben etc.). Distincţia este importantă pentru că de ea depind tipul şi precizia măsurătorii. în timp ce din punct de vedere fizic ea este definită ca o variabilă continuă . explică legătura dintre o serie de cauze şi o serie de efecte. ceea ce permite să facă inferenţe ştiinţific valide. (b)experimentatorul acţionează asupra celor independente. apartenenţa politică). care se numesc aşa pentru că depind de valoarea altor variabile. De asemenea multe variabile care au intrat în conştiinţa comună ca fiind discontinue şi calitative sunt în realitate continue şi cantitative: stabilitateinstabilitate emoţională. care vor determina tipul de tratament statistic al datelor. În fizică distincţia dintre cele două tipuri de variabile este mai facilă: masa corpurilor (variabilă independentă) este cea care determină viteza de cădere (variabila dependentă). intelectuali-muncitori-ţărani etc.lungimea de undă. (c) distincţia independent-dependent este operaţională în contextul sau în situaţia experimentală dată. Deci variabila independentă poate fi imaginată ca fiind intervenţia experimentatorului iar cea dependentă ca răspunsul subiectului la aceasta. care permite determinări de o mai mare fineţe. variabila independentă este stimulul administrat de experimentator. Variabilele explanatorii (sau experimentale.cele din a adouă categorie sunt adesea multidimensionale (profesia. etc. pentru a determina schimbările celor dependente. dreapta-stânga. adică creşterile şi scăderile celor dependente pot fi puse în legătură directă cu cele independente. în care variabilele independente sunt manipulate de cercetător pentru a observa schimbările măsurabile ce intervin în cele dependente. De aceea vom distinge aici două tipuri de variabile: cele dependente. introversie-extraversie. forţa.L. Uneori acelaşi stimul are o dublă determinare: tonurile muzicale diferă între ele prin intensitate (aspect cantitativ) şi frecvenţă (aspect calitativ). Edwards a introdus distincţia cantitativ-calitativ a variabilelor explanatorii: primele variază în cantitate (viteza de răspuns. Dacă primele pot fi ordonate pe o singură dimensiune. sus-jos.

ce se numesc variabile exterioare necontrolate.”25 Stabilind o legătură între nivelul agresivităţii (variabila dependentă) şi frustrare (variabila independentă). p. B. ci numai acelea care sunt dependente de situaţie. sociologie face imposibil controlul strict al tuturor surselor de variaţie. intervening variable. şi cea dependentă (răspunsul subiectului). pedagogie. care aduc în discuţie un alt aspect.În clasificarea menţionată (Leslie Kish) o a doua categorie de variabile sunt cele exterior controlate. În experiment. momentane. Smith. Nu orice variabilă intermediară poate fi utilizată experimental. o variabilă de intervenţie este un proces intern ipotetic. depresia sau gândirea. deci nu intervin ca elemente explicative valide în lanţul experimental. pentru a lărgi cadrul de explicare şi de interpretare. pe lângă variabilele explanatorii reţinute. pe întreaga secvenţă a săriturii (Epstein şi Fenz. adică între variabila independentă. 1965). ele reprezentând ipoteza sau presupunerea cercetătorului asupra a ceea ce leagă în plan intern variabilele dependente de cele independente: „tipic. Din diverse considerente (complexitate ridicată. furie) ca element de legătură între cele două.D. reprezentând atribute temporare. cel al controlului. cit. manipulată de cercetător. există o serie de alţi factori. în ştiinţele sociale şi-a impus prezenţa şi aşa numita variabilă intermediară. care este o stare psihologică internă. Smith24 le numeşte. In realitate rămâne întotdeauna un număr de variabile externe necontrolate. perioada din lună sau din an în care se face experimentul sunt câteva exemple. de aceea va exista o marjă de eroare în relaţiile descoperite. uşor de produs prin blocarea sau amânarea unei recompense. în tradiţia psihologiei neobehavioriste americane. ce vor pune în evidenţă o relaţie (cel mai adesea cauzală) sugerată de ipoteză. Variabilele exterioare necontrolate care dau erori randomizate sunt cele a căror influenţă se anulează reciproc. schimbătoare. Trăsăturile de personalitate. 24 25 B. Experimentul ideal ar trebui să aibă toate variabilele externe controlate. Multicauzalitatea din psihologie. considerente etice sau materiale) cercetătorul lasă necontrolate unele variabile. Experienţa de zbor poate fi pusă în legătură cu nivelul de anxietate. ca anxietatea. În afara acestor tipuri de variabile. impus de metoda experimentală. putem postula o stare intermediară (uitare. sunt constante. în virtutea marii lor stabilităţi în timp. 40. fie sporirea gradului de control. ce se interpune între stimul şi reacţie. cu atât mai mare cu cât mai multe şi importante astfel de surse au rămas neluate în calcul şi necontrolate. ce pot interveni în rezultatele măsurate (variabila dependentă) şi care de aceea trebuie să fie ţinuţi sub control sau păstraţi constanţi: programul zilnic. căci ele nu se schimbă ca reacţie la manifestările variabilei independente. dar acest lucru este imposibil. ce se va repercuta diferit la paraşutiştii cu experienţă şi la cei începători. Ibidem.. regimul de muncă şi de odihnă. sau ele ar trebui să producă erori randomizate.D. de aceea probabilitatea lor de apariţie este egală în condiţiile experimentale date. ceea ce impune fie repetarea experimentului în condiţii identice. mijloace tehnice. op. 94 . destul de numeroşi.

care le-a introdus deliberat în experiment. lucru foarte important pentru cercetarea fundamentală. 95 . experimentatorul va încerca fie neutralizarea. cit. Repetabilitatea este o altă însuşire care face din experiment "calea regală a ştiinţei". obiectelor (aparatura de producere a stimulilor şi de înregistrare a reacţiilor) şi a condiţiilor concrete de desfăşurare a experimentului. cea a situaţiei experimentale. pp. contexte reale. Ele pot fi de tipul S (variaţii ale stimulului. acestea mai numindu-se şi parazite. arătând universalitatea. Menţinerea unui rezultat în alte circumstanţe. Momentul experimental este „perioada de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce variabila independentă X” (Mihu. li se opun cele ce intervin fără voinţa lui în experiment. o altă caracteristică a acestei metode este caracterul său provocat.1. Psihologia transculturală a făcut posibilă relansarea teoriei despre geneza inteligenţei a lui Jean Piaget. în funcţie de care se face determinarea valorii iniţiale şi finale a variabilei dependente. care trebuie urmărite şi înregistrate cu aceeaşi atenţie. Descoperind legi cu caracter universal şi general. De obicei ignorate. sau cu variabile independente diferite.3. acestea pot şi trebuie să se verifice în condiţii foarte diferite. 1973. fiind legate de decizia experimentatorului. Experimentul critic este cel care alege între două teorii ce fac predicţii divergente.. care include într-un tot ansamblul persoanelor participante (cercetători. subiecţii. comparativ cu experimentul natural sau de teren. Situaţiile experimentale vor fi ţinute mai bine sub control în cazul unui experiment de laborator. 105). În ştiinţele socioumane replicabilitatea unui experiment face posibilă validarea ecologică. fie controlul lor. dar în ambele cazuri elementele lor constituente „interacţionează. 11. p. pentru că ea a indicat particularizări care ţin de cultura şi societatea în care este studiată. complicii). reţinând datele de bază ce explică comportamentul. facilitând sau.”26 Cum pe parcursul unui experiment situaţia experimentală se schimbă. Abordarea şi controlul variabilelor 11. pentru a vedea dacă datele ştiinţei depăşesc pereţii laboratorului şi se verifică în situaţii.Variabilelor independente manipulate de cercetător şi numite controlate. putem distinge faza iniţială. atunci când sunt totuşi descoperite. altele decât cele iniţiale. dar şi ale mediului) sau de tipul O 26 Chelcea.3. dar şi limitele ei de valabilitate. când ele sunt atent generate de cercetător. îngreunând acţiunea variabilei independente. face posibilă determinarea puterii de cuprindere a unei teorii. Aceasta aduce în discuţie o altă problemă. 72-73. unde experimentul este instrumentul esenţial care testează şi validează o teorie. personalul tehnic ajutător. ele nu depind de nici o altă variabilă. dimpotrivă. în timp ce experimentul crucial confirmă sau infirmă în mod fundamental o teorie constituită (a fost nevoie de o eclipsă de soare pentru a determina valabilitatea teoriei relativităţii). (dinaintea introducerii variabilei independente). op. În afara controlului. cea intermediară şi ce finală. Variabila independentă Variabilele independente sunt sursa de variaţie a celor dependente.

informaţiile despre experiment pot fi foarte diferite sau chiar nereale. care au stârnit ulterior multe discuţii etice printre psihologi. teamă. • modificarea variabilei intermediare (anxietate. cit. fie că aceasta este de construct (permite deducţii valide din felul cum a fost 27 Aniţei. Milgram (1956) în experimentele lui despre conformismul verbal. zgomote de fond de tonalitate sau intensitate diferite. Uneori stimulii sunt foarte complecşi: vizionarea unor filme violente. a stilului de conducere sau de apreciere. Eşecul în îndeplinirea sarcinilor sociale generează tendinţa de atribuire a acestora. 96 . complexitate sau cu caracteristici modificate. O variabilă independentă trebuie să aibe validitate. variabila dependentă fiind măsura gradului de recunoaştere. Leon Festinger a folosit şi impus această manieră de manipulare a variabilei independente. preluate din exemplele lui Mihai Aniţei27: • prin manipularea stimulului cercetătorul prezintă subiecţilor stimuli diferiţi ca intensitate. pot fi studiate prin metoda complicelui. schimbarea unor regulamente.(organismul sau indivizii supuşi experimentului). adică a acelor persoane tehnice auxiliare pe care cercetătorul le introduce deliberat. • manipularea unor indicatori fiziologici: privarea senzorială. toate intră în această categorie. pentru a măsura agresivitatea consecutivă. vârstă. Conformarea socială şi presiunea socială. docilitatea etc. pp. atribuirea. emotivitate. perioadă din an. Studierea frustrării. Iată câteva modalităţi de manipulare a acestora. detecţie a acestora. 89-90. pentru a genera situaţii sociale la care se aşteaptă răspunsul subiecţilor experimentului. M. introducerea unui procedeu nou de predare sau de evaluare în şcoală.) pentru a determina impactul lor asupra variabilei dependentă. op. prin care subiecţilor li se comunica faptul de a fi fost superiori sau inferiori altora în rezolvarea unor sarcini. ablaţia sau extirparea unor părţi din creierul animalelor de experiment.. privarea de somn sau de contacte sociale în laboratoare special construite. modificând răspunsul sau performanţa acestora. • folosirea „complicilor”. statut social etc. modalitate importantă de înţelegere a trăirii culpei. • manipularea consemnului: instructajul dat subiecţilor. cooperării şi competiţiei pot beneficia de această metodă. utilizată şi de S. dar le face să acţioneze ca şi cum ar interveni accidental. • manipularea nivelului de stres este cea care produce supraîncărcarea situaţiei experimentale. care presupune ca subiecţii să aibă totală încredere în plauzibilitatea celor raportate de cercetător. agresiunii. pentru a deduce din reacţiile subiecţilor informaţii relevante. furie etc. discriminare. Folosirea raportului fals este o modalitate eficientă de a manipula subiecţii unor experimente de teren sau de laborator. prezentarea stimului astfel încât el să fie prelucrat doar de o hemisferă cerebrală. • manipularea contextului presupune menţinerea aceluiaşi stimul. dar pe fundalul unor contexte variabile: un alt anotimp. Studiind nivelul de aspiraţie.

trebuie să ne asigurăm că subiecţii nu vor fi influenţaţi semnificativ de variabilele parazite.conceptualizată). Uneori cercetătorul trebuie să ascundă scopul sarcinii. Atitudinea subiecţilor faţă de experiment poate fi una de cooperare totală. clasa socială. Tendinţa la conformism social produce răspunsul dezirabil. Această etapă pregătitoare este crucială şi presupune efort considerabil din partea examinatorului. neartificiale) sau validitate temporală (măsură în care relaţia observată poate fi generalizată pe alte secvenţe temporale).) pot da distorsiuni importante. care trebuie să anticipeze sursele de neînţelegere sau de eroare. după exemplul altor studii din literatura de specialitate). în experienţe pe şobolani. scestea modificând inconştient relaţia experimentatorilor cu animalele. pentru a deghiza scopul real al 97 . caracteristicile fizice (carismă. sau ce se aşteaptă de la ei. reluarea experimentului ca desfăşurare în altă perioadă de timp sau cu schimbarea locului de desfăşurare. teamă. cărora li s-a spus că lucrează cu animale inteligente sau neinteligente în parcurgerea unor labirinturi. maniera de răspuns aşteptată. pregătirea. chiar în cazul studiilor pe animale. Un mare rol îl are instructajul. secvenţele experimentului. care poate fi transformat în ceva real şi acceptabil. de conţinut (evidenţiază realmente o legătură cu variabila dependentă măsurată). care sunt aspectele esenţiale ale experimentului. prestanţă etc. dar inautentic (mai ales când subiecţii sunt plătiţi. pentru că el a fost determinant de factori involuntar introduşi în grup. sau minată de suspiciune. dar distantă a informaţiilor. Rezultatele obţinute au fost distorsionate inconştient în sensul aşteptărilor sugerate de profesor. conduse de studenţi. voce. stimulii administraţi. amabilă. ceea ce duce la scăderea efectului de noutate în răspunsurile date). prezentare cât mai neutră. Una dintre acestea este difuziunea tratamentului (subiecţii care au participat la un experiment similar divulgă celorlalţi amănunte semnificative. Odată ce variabila independentă a fost creată (sau preluată. care va trebui să explice pentru fiecare subiect. Intr-un experiment de iluminat industrial (Hawthorne. Controlul variabilei experimentator este posibil prin oferirea de cât mai puţine indicii subiecţilor. sarcinile de îndeplinit. ce au voie să facă şi ce comportamente sunt indezirabile. sau aşteaptă ca rezultatele experimentului să se repercuteze asupra lor). prin care probabilitatea de întâlnire a participanţilor descreşte foarte mult). pe care trebuie să încercăm să le eliminăm sau să le păstrăm constante. materialele de lucru. care să absoarbă întreaga atenţie a participanţilor. astfel încât singura sursă de variaţie a variabilei dependente să fie cea independentă. reale. sexul. Experimentatorul însuşi poate fi sursa unor erori experimentale. Efectul Rosenthal a fost pus în evidenţă în 1960. în detaliu. De aceea instructajul va insista pe păstrarea secretului (a nu se oferi informaţii potenţialilor subiecţi. fără aprecieri valorice. rezistenţă pentru că ei nu ştiu scopul real al acestuia şi nici ce se aşteaptă de la ei. validitate externă şi ecologică (măsura în care situaţia de laborator poate fi generalizată la situaţii naturale. 1924-1927) randamentul grupului experimental (mai bine iluminat) şi de control a crescut în aceleaşi proporţii. construirea de experimente realmente interesante.

Aniţei. medicamente. dar fără substanţă activă. care arată că în condiţii identice. adică efectele ei să fie statornice în timp şi nu episodice. cit. 98 . Metodologie psihologică şi analiza datelor. dar în timp ce variabila independentă este o caracteristică a stimulului sau a mediului. să fie uşor de măsurat sau de determinat (pentru că ea poate fi cantitativă sau calitativă). unde operează cu succes măsurile fizice obişnuite (scări de interval şi de raport). p. stabilitatea.experimentului (tăinuire). Cea mai importantă caracteristică a ei este. pp. I. culoare. pentru a ne convinge că diferenţele ce apar sunt atribuibile tratamentului la care a fost supus (variabila independentă). 1982. uneori de intervale. automat apar şi probleme privind validitatea şi fidelitatea datelor măsurate. folosit larg în studiul dependenţei de droguri (alcool. fluctuante (vezi Radu et al28). sau nominale şi ordinale). Dacă în experimentul simplu acelaşi grup este măsurat înainte şi după introducerea factorului experimental. aspect.”29 28 29 Radu. 154-166).. op. celălalt cu ceva identic ca formă. la start cu aceleaşi caracteristici ca şi cel experimental. cafea. pp. determinându-se semnificaţia diferenţei. 11. substanţe chimice). mod de prezentare. Grupul de control nu face efectiv experienţa tratamentului experimental (deşi se construieşte aparenţa că da). după Aniţei. presupune ca toţi subiecţii să experimenteze aceeaşi manevră. şi nu datorită altor cauze (atitudine faţă de experiment. Efectul placebo. el eliminând din start ipoteze alternative asupra cauzelor ce produc schimbări ale variabilei dependente. experimentarea modernă a introdus un termen nou de comparaţie. unul din grupuri fiind tratat cu substanţa activă. Intervenind probleme de măsurare. ca şi cele măsurate anterior. Variabila dependentă Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să satisfacă anumite condiţii: să fie sensibilă la variaţiile variabilei independente. dezirabilitate socială). Cluj-Napoca: Editura Sincron.2. Medicamentul este considerat activ dacă efectele analizate de o a treia persoană sunt superioare celor date de placebo. Ambele variabile explanatorii pun problema măsurării lor pentru a putea stabili o relaţie între ele. să fie bine definită. respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă. variabila dependentă este cel mai adesea modificarea unui comportament prin calitate. În psihofarmacologie se folosesc două tipuri de experimente placebo: simplu orb (repartizarea substanţei active şi a placebolului se face fără ştirea subiecţilor) şi dublu orb (se face şi fără ştirea medicului sau a farmacistului). răspunsul nul la nivelul variabilei dependente poate însemna blocarea ei la polul de sus sau de jos (efectul limitei superioare sau inferioare) „care afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă. (coord. 29-30. 103. Astfel. grupul martor. Tehnica ce s-a impus tot mai mult este însă cea a grupului de control (lotul martor) şi utilizarea efectului placebo. dar foarte rar de raport (vezi Ceauşu. conformism. repetarea experimentului dă aceleaşi scoruri ale variabilelor dependente.3.)(1993). ceea ce dă naştere aceloraşi expectanţe. să fie fiabilă. caracteristici sau atribute unde operează frecvent scale nonmetrice (de clasificare.

Variabila dependentă este abordabilă cel mai adesea prin observarea şi măsurarea directă a comportamentului studiat. comportamentul subiecţilor se modifică. presiunea sanguină. cu aparatele şi tehnica folosită. fie în sensul de a fi nenatural. când subiectul autoevaluează un comportament al său (rating). când măsurăm chiar noi anumiţi parametri. concomitent cu interesul acestuia pentru experiment. cinci). timpul de reacţie. Controlul variabilei dependente trebuie să ne asigure că răspunsurile subiectului reflectă variabila independentă şi nu experienţa subiectului. dând posibilitatea alegerii şi exersării celei mai bune forme de înregistrare şi măsurare a unui comportament. Uneori. nivelul de stres). concentrarea. fie devenind neobişnuit. ca în protocolul gândirii cu voce tare. Alteori un studiu pilot ne pune în gardă asupra dificultăţilor ce pot reieşi din experiment. influenţele mediului sau ale experimentatorului. experienţa. Trebuie să ştim însă că supraîncărcarea subiectului cu prea multe sarcini simultane face ca fidelitatea şi validitatea datelor colectate să descrească. Obişnuirea lor cu sarcina. In acest al doilea caz procedeul de măsurare trebuie să permită subiecţilor să obţină rezultate pe un spectru larg de posibilităţi. modalitatea uzuală este măsurarea unor parametri externi presupuşi a avea legătură cu aceştia: rata respiraţiei. înainte de a culege datele. Deoarece procesele interne. nu pot fi deduse direct (anxietatea. teama. disimularea variabilei dependente sunt câteva din tehnicile eficiente de control ale variabilei dependente. Cea mai bună modalitate de control rămâne repetarea probelor. conductibilitatea electrică a pielii. atunci când este posibil. familiar subiecţilor. prin care putem solicita subiecţilor să facă descrieri sau comentarii verbale asupra etapelor pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme. sau chiar a experimentului în ansamblu. siguranţa şi valoarea experimentului cresc când se înregistrează mai multe variabile dependente simultan (cel puţin două. în caz contrar fiind dificil să punem în relaţie variaţiile variabilei independente cu cea dependentă. când situaţia o impune. În cazul experimentului cu mai multe probe trebuie avute în vedere efectele de ordine (poziţia în secvenţă a probei este influenţată sau influenţează pe cele dinainte sau de după) şi cele de prelungire 99 . ori instrumente precise. dar şi reactivitatea (ştiindu-se observaţi. Sensibilitatea măsurătorilor este foarte importantă. Aceasta deoarece mai multe variabile dependente creează posibilitatea controlului lor reciproc: raportarea de către subiect a stării de anxietate arată care dintre indicatorii fiziologici culeşi o exprimă cel mai bine. de aceea este de preferat să introducem scale cu mai multe trepte. pentru a diminua mai ales tendinţa la reactivitate. reflexul fotopupilar şi dilatarea pupilei. Determinări mai puţin exacte ale variabilei independente sunt opiniile subiectului (atunci când este apt să le exprime corect) sau raportul verbal. ce definesc variabila independentă. frecvenţa ritmului cardiac etc. minat de nervozitate şi de încordare). măsurările diferite ale comportamentelor. metodă intens utilizată în psihologia cognitivă. sau chiar disimularea aparatelor de înregistrare. Deşi nu este economicos. Şi aici intervine dezirabilitatea socială. uneori până la patru. experimentele de laborator ies dintre pereţii clădirii în mediul natural. crispat.

). 2. 6. parazite. 4. interne-externe. Definiţi importanţa grupului de control. Exemplificaţi în legătură cu maniera de abordare şi controlul variabilei independente. Arătaţi ce înseamnă efectul placebo şi legătura lui cu experimentele simplu orb şi dublu orb. manipularea experimentală. Scrieţi un mic eseu (două. incluse etc. repetabilitatea (replicabilitatea) şi caracterul controlat. Arătaţi care sunt calităţile unei variabile dependente şi modul în care ea poate fi controlată. Analizaţi şi definiţi tipurile de variabile ce intervin în experiment: variabile independente (VI) şi variabilele dependente (VD). cantitativecalitative. variabilele intermediare sau explanatorii. Definiţi trăsăturile esenţiale ale metodei experimentale: caracterul provocat. Autoevaluare 1. 3. 100 . 7. evazive. 8. Evaluaţi detaliat dimensiunea şi importanţa controlului în abordarea experimentală. Aceste efecte pot fi parţial compensate prin contrabalansare (sunt prezentate numai anumite ordini posibile ale probelor) sau prin randomizare (creăm ordini diferite de prezentare pentru subiecţi diferiţi)30. 30 A se vedea capitolul 10 al acestei lucrări.(experienţa subiectului cu o anumită probă modifică performanţa la cele următoare). 5. trei pagini) despre aportul principalelor şcoli şi curente în conturarea metodei experimentale în psihologie la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. continue-discontinue.

1. 12. finalmente. relevanţa datelor obţinute. spune I. Când alegem o problemă este bine să luăm în calcul câteva aspecte: limita de timp. 1942). faptul de a avea sau nu subiecţi pentru experiment. cit. ale noastre sau ale celor apropiaţi. pentru a demonstra fenomenele comportamentului sau condiţiile care le influenţează. pentru a satisface curiozitatea inerentă fiinţei raţionale care este omul. pentru a demonstra o nouă metodă sau tehnică. op. Tot el argumentează însă că o cantitate imensă de date certe s-au obţinut pe această cale şi.CAPITOLUL 12 ETAPELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE TIPURI DE EXPERIMENTE A. dar şi maniera cea mai elegantă de a pune întrebări realităţii şi de a o forţa să răspundă) sunt principalele surse de întrebări ce pot declanşa o cercetare experimentală. dificultatea proiectului. dacă avem echipamentul necesar şi. Arătând că „mulţi studenţi devin perplecşi când li se cere să aleagă un subiect pentru cercetarea psihologică experimentală”. Radu31 . Apariţia tardivă a metodei experimentale în ştiinţă (numai după ce teoria ei a atins un anumit grad de dezvoltare) arată că vocaţia sa de a testa ipotezele cauzale se sprijină în principal pe acumularea unui mare număr de fapte de observaţie. Etapele cercetării experimentale vizează problema. 41. dar mai ales literatura de specialitate (care oferă nu numai problemele. Etapele cercetării experimentale Inventarierea tipurilor de probleme care pot apărea într-o investigare poate crea „impresia că experimentul este pândit de atâtea erori încât cel mai înţelept lucru este să privim cu scepticism rolul experimentului în cercetarea psihologică”. p. analiza şi interpretarea datelor.. cel mai adesea. În opinia acestui autor alegerea problemei depinde în mare măsură de raţiunea pentru care experimentăm: pentru a evalua o teorie. în plus. profesorii. variabilele explanatorii planul experimental. deşi 31 I. care au dus la apariţia de ipoteze verificate empiric. de la observaţiile zilnice. riscurile metodei nu intervin concomitent. Alegerea problemei „Formularea unei probleme este adesea mai importantă decât soluţionarea ei” spunea Einstein (The Evolution of Physics. Radu. Robinson (1981) găseşte explicaţia acestui fapt în aceea că şi psihologilor le-au trebuit mai mult de 50 de ani pentru a identifica cele mai potrivite probleme de studiu. Colegii. Identificarea problemelor pleacă din inteligenţa practică. ipoteza. 101 .

Dintre toate variabilele ce pot afecta variabila dependentă le alegem pe cele care au un grad de specificitate ridicat. ce urmează a fi testat şi care formează obiectivul cercetării noastre. predictivă asupra probabilităţii existenţei unei relaţii” între fapte anterioare observate. pe care o rezumă în explicaţii simple) şi falsificabilă (teoretic există şansa ca falsitatea ei să fie dovedită experimental). Depistarea unei probleme (care poate fi foarte largă. legat de problemă est apelul (obligatoriu!) la literatura de specialitate pentru a defini stadiul acesteia. dat de apariţia ipotezei. 62. Stabilirea şi formularea ipotezei Adevăratul moment creativ al experimentului (şi de fapt al cercetării ştiinţifice) este. nerezolvate. sau complexă) trebuie continuată cu îngustarea domeniului ei până la un aspect foarte specific. chestiunile rămase în suspensie.posttest. Rezumăm aici doar câteva dintre elementele cele mai importante în legătură cu acest subiect. o vom alege mai întâi pe aceasta.. op.3. afirmă Aniţei. 12. 12. legic). cu metodele cele mai adecvate de abordare ale problemei respective. teoriile majore pe care se sprijină. plauzibilă şi raţională (în acord cu ceea ce este ştiinţific valid. după Fraisse. economicoasă (confirmarea ei condensează şi simplifică cunoaşterea. cit.2. anticipativă. p.32 Ea poate fi generată inductiv (de la observarea cazurilor particulare) sau deductiv (plecând de la legi. care ne vor permite explicaţii ale efectelor în funcţie de cauzele prezumate prin constructele ipotetice utilizate. decât ce câştigă ceilalţi din munca sa. O ipoteză valoroasă (vezi capitolul 9) trebuie să fie testabilă (adică verificată în condiţii specifice). spre variabila independentă. Ipoteza este „o proiecţie raţională.grup de control). 102 . Stabilirea situaţiei experimentale 32 Aniţei. Sursa multor ipoteze valoroase o constituie experimentele anterioare (rezolvând probleme. principii şi teorii deja cunoscute) putând fi descriptivă (nu stabileşte relaţii cauzale între fapte. se produc sau se corelează într-un anume fel) sau cauzală. dar şi teoriile sau modelele teoretice. Stabilirea variabilelor Pentru că toate măsurătorile şi testele de semnificaţie ulterioare pleacă de la diferenţele obţinute la nivelul variabilei independente (pretest . Oricum. 12. grup experimental . precisă (exprimarea ei vagă conduce la experimentări greoaie şi neconcludente). Prezenţa ipotezei face posibilă modelarea variabilelor explanatorii.pentru tânărul cercetător mai important este câştigul lui din experienţa desfăşurată. cărei noi i-am dedicat o jumătate de capitol la începutul părţii dedicate metodei experimentale. urmând ca printr-o inferenţă de tip deductiv să parcurgem calea inversă.4. s-au generat altele). dar şi pentru a avea în vedere experimentele cheie. ci doar că anumite comportamente există.

12. 50. deşi în mod ideal ei ar trebui aleşi la întâmplare din populaţia mai largă. de a izola fenomenele şi de a măsura riguros variabilele. Uneori se foloseşte un singur grup. Deşi Fisher a impus cercetarea prin comparaţia grupurilor mari (large-N experimentation. 34 103 . pentru a se putea face generalizări. aduse sub formă concentrată în condiţii de laborator. folosind dispozitive. în alegerea metodei. p. pentru că situaţia experimentală se desfăşoară în cadru natural. două măsuri ale răspunsului de la un număr mare de subiecţi” (Robinson34). Problema subiecţilor este una de mare importanţă. cu un număr mic de subiecţi. Fundamentals of Experimental Psyhology. care cresc obiectivitatea şi exactitatea determinărilor.1. ci cei care se oferă pe bază de voluntariat. în raport cu care abaterile trebuie să fie cât mai mici şi justificate. New-Jersey: Prentice Hall. doi subiecţi. La acest nivel se stabileşte deci tipul general de investigaţie (de laborator sau de teren) şi design-ul experimental (prezenţa sau nu a grupului de control. animale. Alegerea metodei Aceasta are în vedere: a) subiecţii ce vor participa la experiment. sau multifactorial. testaţi înainte şi după introducerea factorului experimental: „ideea de bază din spatele paradigmei numărului mic (small-N approach. Subiecţii Subiecţii (copii. a planul experimental. aparate şi tehnici. care poate fi de bază..Aceasta diferă foarte mult de la experimentul de laborator faţă de experimentul natural. Din păcate cercetătorul nu are la dispoziţie subiecţii cei mai potriviţi. P.) sunt aleşi în funcţie de ipoteza de lucru reieşită şi din cercetările precedente. bi-. tineri. dar mai ales datorită nivelului de generalizare pe care vrem să-l dăm concluziilor studiului nostru. de exemplu) în ideea că are o compoziţie pe are a determinat-o hazardul. b) instrumentarea experimentală şi c) procedura utilizată. pe de o parte datorită aspectelor etice implicate (foarte concret stipulate de lege. Important este ca. sau mixt). Cu ajutorul experimentului "situaţii de viaţă sunt miniaturizate. factorial. 12. decât una. Englewood Cliffs. dar şi din experienţa sau observaţiile proprii. în ţările dezvoltate).5. în engleză).. Literatura de specialitate a creat standarde în ceea ce priveşte cea mai bună procedură de urmat. Inc. op. 26. uni-. bărbaţi. intruziunea experimentului ridicând şi importante probleme de ordin deontologic. păsări etc. Uneori utilizăm grupuri naturale intacte (clasa de elevi. în engleză) este aceea de a lua un număr foarte mare de măsurători ale răspunsului de la unu. În ciuda artificialităţii lui. să o avem în vedere pe aceea care produce date ce pot fi analizate statistic cu procedurile cele mai puternice. Radu. femei.W. Provocarea şi înregistrarea comportamentelor este de aceea mai dificilă. În experimentul natural controlul variabilelor este mai dificil. cit. Robinson. pentru că permite calculul semnificaţiei statistice a diferenţei mediilor (testul 33 I. (1981). laboratorul dă ocazia cercetătorului de a produce el însuşi situaţia experimentală. p. punând sub control factorii implicaţi" (Radu33).5. grupul martor fiind un standard aproape unanim acceptat astăzi. etic.

pregătire profesională etc. alături de problema preciziei rezultatelor se pune cea a reprezentativităţii grupurilor pentru populaţia respectivă. care măsoară probabilitatea de eroare a mediei). ceea ce . Ea este foarte larg utilizată şi astăzi. Investigaţiile pe eşantioane sociologice sunt foarte mari. religie. sex. etnie.5. acolo unde variabila independentă nu este nici introdusă. în funcţie de anumiţi parametri (vârstă. căci ele tind să fie reprezentative naţional. nici manipulată efectiv de cercetător. problemă discutată şi în cazul chestionarului. probe psihologice.). creează perechi alegând subiecţi similari după criteriile amintite. eşantionul trebuie quadrublat. Potrivirea de perechi (matching. 12. sau t. multistadială (selecţia indirectă a indivizilor eşantionului prin selecţia grupurilor de care ei aparţin) sau multifazică (din eşantionul mare al cercetării extensive se selectează subeşantioane pentru faze succesive. Pentru psihologie şi pedagogie eşantioanele sunt mai mici şi. Tot în legătură cu subiecţii. Este inutil de subliniat că 104 .sau non-experimentale. De mărimea grupurilor investigate depinde precizia rezultatelor obţinute. (c) Grupul experimental devine reprezentativ pentru populaţia mai largă. din care a fost extras prin diverse procedee: randomizarea simplă (metoda loteriei). ale experimentului). mai ales pentru psihologii clinicieni sau psihoterapeuţi. dată de eroarea standard a mediei (SEM). prin aceea că acestea se distribuie aleator în eşantionul ales. În fapt. (b) Stabilirea subiecţilor în grupele experimentale şi de control: în cadrul experimentelor de laborator se foloseşte adesea procedeul potrivirii pe perechi (aparierii). Astfel. cronometre.pentru planurile multifactoriale dă eşantioane destul de mari şi greu de obţinut. care asigură cel mai fidel control intern. asignarea randomizată a subiecţilor în lotul experimental şi în lotul de control este elementul fundamental care face diferenţa dintre procedurile realexperimentale şi cele cvasi. Instrumentare şi aparatură Acestea includ toate mijloacele tehnice de realizare a experimentului: aparate de înregistrare audio-video. înaintea introducerii manipulării experimentale. dispozitive de administrat stimuli.2. aparate de măsură etc. liste de cuvinte. Toate formează "arsenalul" experimental.Student. înăuntrul fiecăruia operând eşantionarea aleatoare). în engleză) este recomandabilă şi în cazul experimentului de teren. cercetarea pe număr mic a fost relansată de Skinner în 1938. pentru a reduce la jumătate această eroare. Randomizarea are o triplă importanţă: (a) Anumite caracteristici sau variabile necontrolate de cercetător se anulează reciproc. computere. Ca o măsură de siguranţă este recomandabil să se utilizeze între 15 şi 30 de subiecţi pentru fiecare condiţie experimentală. aşa că împărţirea randomizată a acestuia în grup de control (sau martor) şi experimental face ca acestea să fie întru totul comparabile. pentru a fi reprezentative. aşa cum rezultă şi din capitolul 3 al lucrării de faţă. mai intensive. se foloseşte procedeul randomizării (random = selecţie aleatoare în engleză). In acest caz cercetătorul pleacă de la un grup deja constituit şi. grupul experimental fiind mai ales unul situaţional. stratificată (construirea de „straturi” după mai multe criterii.

să cunoască toate manevrele şi posibilităţile fiecăruia. aparatură.. Grupul de control a devenit astfel principala garanţie a validităţii externe a datelor obţinute. 12. Experimentul de laborator are o serie de avantaje. iar unele ignorate. El presupune scoaterea subiectului (subiecţilor) din situaţia obişnuită de viaţă şi introducerea într-o ambianţă artificială. op. 164-165).7. la testele MannWhitney şi Wilcoxon. Concluzii Încheie întreg demersul experimental. Aceste rezultate se pot însă modifica de la sine prin aşa-numitul efect de maturare a grupului experimental. ele se regăsesc în întregime în experimentul de laborator. B. Tipuri de experimente 12. 12. pe lângă datele calitative. care permite interogarea realităţii. altele fiind controlate. remedierea blocajelor sau a defecţiunilor ce pot apărea. Cu siguranţă că acest tip de experiment operează un anumit decupaj al realităţii. din multitudinea de variabile care determină comportamentul fiind selectate doar câteva pentru a fi verificate. 12.3.1.5. de la testul chi pătrat. care ţin în primul rând de precizie şi rigurozitate. din provocarea şi manipularea variabilei independente. cu interpretarea rezultatelor şi discuţii despre deschiderile posibile spre alte cercetări. ceea ce permite stabilirea de relaţii cauzale între fenomene. căci frumuseţea experimentului vine din planul lui. pp. 105 .6. Tipuri de analiză Tipul de analiză depinde în mod hotărâtor de designul experimental folosit. de faptul că oferă. anume creată (camere. acesta fiind cadrul care permite în sens strict manipularea variabilelor. pentru a concluziona asupra unei relaţii dintre variabile. invităm lectorul să revină asupra acestuia pentru a putea diferenţia între cele opt tipuri de design care compun planurile experimentale de bază sau planurile cvasi-experimentale. Cum problema design-ului experimental a fost tratată extensiv în capitolul 10 al acestei lucrări. cu uşurinţă. arătând confirmarea sau infirmarea ipotezelor principale şi secundare. ele folosind determinarea iniţială şi finală (pretest şi posttest). în funcţie de care există mai multe niveluri de măsurătoare şi procedee statistice permise. date cuantificabile (cantitative). Planurile experimentale (design-ul experimental) Experimentele cu număr mic nu presupun prezenţa grupului de control. cit. a teoriilor. Constituirea psihologiei ca ştiinţă autonomă. testul F al lui Fisher şi altele care sunt tratate la cursul de statistică (vezi Chelcea. Experimentatorul se mişcă în limita instrumentelor sale. condiţii şi programe special create).cercetătorul trebuie să le utilizeze corect. analiza de varianţă. testul t (student) şi z. Experimentul de laborator Dacă vom considera caracterul provocat şi prezenţa unui control al variabilelor ca fiind trăsăturile definitorii pentru experiment. care nu trebuie totuşi supraevaluate. prin istorie sau prin schimbările importante de ambianţă.

în viaţa reală. op.). oricum. Mai mult. „adevărat”. Apud Al. în engleză). unele elemente originale ale situaţiei reale se pierd. are în linii mari aceleaşi caracteristici: producerea fenomenului prin varierea condiţiilor. De aceea. involuntare (bias. 37 Ibidem. care îşi modifică reacţiile în sensul aşteptat. nemodificate. el pune fără ambiguitate în evidenţă cauzalitatea. subiecţii prezintă reacţiile care promit recompensa aşteptată. Perfecţionarea experimentului de laborator se face pe direcţia creării unor situaţii experimentale cât mai apropiate de viaţa reală.2. „în natură" (de unde şi numele său). experimentatorul nu influenţează prin prezenţa sa (care poate fi chiar disimulată. În fond artificialitatea situaţiei de laborator este punctul forte. să invalideze experimentul. 106 . constituie o denaturare a acţiunii lor.” Prezenţa experimentatorului poate induce aşa numitul efect Rosenthal în rândul subiecţilor. mai ales prin omiterea acelora ce contravin ipotezelor formulate.12. înregistrări neatente etc. repetarea lui etc. Unele erori pot fi distorsiuni sistematice. pentru a apărea altele generate de noua situaţie. necunoscută) situaţia 35 36 Al. op. prin tendinţele lor de faţadă sau prin conformismul social. variabila independentă are caracteristici reale. Acest tip de experiment. p. Roşca35). el poate introduce (intenţionat sau nu) distorsiuni în înregistrarea datelor. complementar celui de laborator. cit. Avantajele experimentului natural sunt numeroase: subiecţii sunt observaţi în condiţiile lor naturale de existenţă. alţii (Chapanis36) „observă că experimentele de laborator sunt numai modele aproximative ale situaţiilor vieţii reale. „fără îndoială că aducerea subiectului în condiţii de laborator ridică numeroase obiecţii şi dificultăţi. sau „ştiinţific”. mai precisă şi mai fecundă” (Al. pe de altă parte abstragerea variabilelor din contextul lor natural de acţionare. în timp ce unii văd în această metodă experimentul „pur”.”37 12. altele nesistematice (transcrierea greşită a unor rezultate. se datorează experimentului. dar ele nu sunt de natură. combinarea lor după „reţeta” experimentală. pe teren. Roşca. Limitările metodei ţin de gradul ei mare de artificialitate: o parte dintre variabile îşi pierd realismul când sunt introduse în laborator. dar şi cel vulnerabil al metodei: pe de o parte printr-un mai bun control al variabilelor externe şi prin posibilitatea explorării variabilelor complexe. p. Roşca. numai anumite variabile pot fi selectate din situaţia reală. dar. Pentru a-l cita din nou pe Roşca. 11. „metoda cea mai importantă. cit.. validitatea externă rămâne problema lui ce mai mare. Experimentul natural sau de teren Metoda prin care experimentul îşi câştigă în bună măsură validitatea sa externă şi ecologică este realizată prin mutarea locului său de acţiune din laborator. nici pe departe.prin desprinderea ei de filozofie. experimentatorul poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi..

aceasta fiind o cale de ameliorare a tehnologiei didactice. Experimentul psihopedagogic O formă particulară a experimentului natural. consemnarea. experimentul natural. urmărirea efectelor evaluării şi examinării elevilor. Din această cauză. controlul riguros al variabilelor este mult mai dificil.experimentală. în timp ce în al doilea caz el intervine direct sau indirect în introducerea factorilor experimentali). ci este generată de situaţia reală. 12. după o schemă cauzală riguroasă. modificarea programului de lucru. el anunţă o schimbare şi caută înlănţuirea de fapte care a produs-o. Şi totuşi câştigurile într-o direcţie (cadrul natural de desfăşurare. multe din situaţiile naturale sunt ireversibile. comparaţia clasei la care s-a predat tradiţional cu cea pe care s-a experimentat. După durata lor în timp. realism. 107 . Deşi nici o reformă din educaţie nu poate face abstracţie de investigaţii experimentale prealabile. schimbarea presupunând modificarea acţiunii educaţionale prin perfecţionarea practicii educative nemijlocite). la rândul ei. p. cu largi aplicaţii în instrucţie şi educaţie o constituie experimentul psihopedagogic. ceea ce poate oferi temeiul unor generalizări mai valide.. cit. motivarea subiecţilor nu este una extrinsecă (recompensa aşteptată). dar şi de ameliorare a procesului instructuv-educativ. În cadrul oricărui experiment de acest tip avem de-a face cu o multitudine de variabile. 112. tragem concluzii valide asupra procedeului. Experimentul psihopedagogic are două funcţii majore: cea constatativă (cunoaşterea. de multe ori situaţia naturală ia pe nepregătite experimentatorul. echipă de muncă) sau foarte extins (o zonă întreagă sau o mare colectivitate). schimbarea regulamentului de ordine interioară fac din această metodă o cale de studiere. validitate externă) se fac cu preţul unor dezavantaje: intervin o serie întreagă de factori (externi sau interni) care pot modifica conduita. Maurice Duverger38 distinge experimentul de teren pasiv şi activ (în primul cercetătorul nu manipulează variabilele. op. Foarte frecvent verificarea superiorităţii unui procedeu didactic beneficiază de această metodă: comparând performanţele elevilor înainte şi după introducerea unui nou procedeu didactic. Cele două funcţiuni (gnoseologică şi praxiologică) se presupun reciproc. se desfăşoară conform cu rezultatele cunoaşterii. pentru că produsul cunoaşterii este rezultatul unei acţiuni care. Chelcea. în educaţie: introducerea unui procedeu nou de predare. experimentarea în şcoală vizează câteva domenii cheie: 38 Apud S. aşa că posibilitatea provocării şi repetării sunt foarte mici. îşi găseşte o largă zonă de aplicare în şcoală. complexitatea situaţiei reale face dificilă selectarea şi punerea în legătură a variabilelor explanatorii. experimentul de teren poate fi instantaneu sau de durată (extins pe luni sau ani de zile).3. radiografierea situaţiei existente la un moment dat) şi cea formativ-ameliorativă (introducerea în grupul studiat a unor factori de progres în vederea ameliorării situaţiei constatate. declanşate în principal de factorul uman (personalităţi umane în interacţiune). de teren. iar după gradul de cuprindere poate fi restrâns (clasă.

40 În acest tip de experiment..• • • • • studiul programelor de învăţământ sub raportul organizării volumului. numită studiu de teren ex post facto. societatea nu ne-ar putea permite să provocăm şi să manipulăm variabile de genul război. (1993). I. cu repercusiuni asupra activităţii de predare-învăţare (stiluri de predare. Târgu-Mureş: Editura Tipomur. gradului de dificultate. Astfel. 39 40 Drăgan. căci toate faptele ce au legătură cu un eveniment sunt puse împreună pentru ca. cele care trăiesc şi au cancer şi cele care au murit de cancer se poate face o legătură strânsă între numărul de ţigări fumate şi maladia canceroasă. cercetări privitoare la personalitatea profesorului. 108 . variabile de personalitate implicate). epidemii. eficienţa predării. Există raţiuni importante pentru această investigaţie: este imposibil să te reîntorci în trecut pentru a-l controla experimental. care are astăzi o largă acceptare. ci şi analizând evenimentele trecutului. în a doilea rând. Aceste distincţii s-au fixat în cuplul terminologic experiment proiectat şi experiment ex post facto (Chapin. afirmă Robinson. „Putem defini cercetarea ex post facto ca o investigaţie empirică sistematică în care variabila independentă nu a fost direct controlată. cauzele nerelevante să fie înlăturate până ce rămân cele care pot fundamenta o explicaţie validă. Nicola. succesiunii. încercând să tragă o concluzie asupra relaţiei dintre ele. Experimentul ex post facto Încă John Stuart Mill împărţea experimentele în artificiale (în care situarea experimentală este creată de cercetător) şi naturale (situaţia fiind oferită de natură). fără a putea însă vorbi de cauzalitate în sens strict: experimentul ex post facto este o cale indirectă de a testa ipotezele. op. nu putem face inferenţa cauzală. Robinson. deoarece un eveniment a apărut simultan cu altele şi. bune sau rele. neputând manipula variabila independentă. studiul personalităţii elevului în raport cu activitatea de învăţare (variabilele psihologice şi psihosociale cu relevanţă în randamentul şcolar). Psihologii consideră că ne putem înţelege mai bine investigând nu numai prezentul şi viitorul. defineşte o posibilă variabilă independentă şi identifică variabilă dependentă actuală . printr-un proces de eliminare. 1947). activitatea cercetătorului seamănă cu cea a detectivului care rezolvă o crimă. numărului de exerciţii necesare. pentru că ea deja s-a produs sau pentru că ea este prin natura ei nemanipulabilă”. p. iar Claude Bernard vorbea despre experimentele active (sau provocate) şi cele pasive (sau invocate). 80.. cit. investigarea randamentului şcolar prin ameliorarea tehnicilor de evaluare a muncii şcolare.4.39 12. Abilitatea de a determina relaţii cauzale este limitată în acest tip de cercetare. calamităţi naturale. Cercetarea psihopedagogică. ameliorarea tehnologiei didactice prin cercetări privitoare la metodele şi procedeele didactice utilizate în predare. în încercarea de a detecta cauzele schimbărilor actuale. p. ritmului. revoluţii. studiind persoanele care nu au avut cancer. 44. I. Investigatorul construieşte totuşi o ipoteză. şi.

Fiind mai degrabă legate de disfuncţiile altor experimente. era prezentă. calculând retroactiv QI-ul pentru 510 persoane din istorie. 41 Vezi Copiii capabili de performanţe superioare. Deci ele sunt o cale de a scuti timp şi bani. Rezultatele lor se vor publica. pentru că ele nu manipulează variabila independentă. pentru a verifica corectitudinea designului experimental). În psihologie. fundamentală. considerate a fi fost eminente sau genii.41 Studiile de laborator ex post facto sunt o altă modalitate a acestei metode putând fi definite ca investigaţii ştiinţifice de laborator în care variabila independentă nu este strict controlată. 109 . asupra variabilei dependente. Investigatorul trebuie să explice o ipoteză. acest tip de experiment analizează variabile evazive. la momente diferite de timp). deoarece ea a apărut deja. informaţia dată de ele este strâns legată de experimentul propriu-zis şi de aceea sunt considerate a nu fi o adevărată investigaţie. într-un experiment iniţial. Toate aceste experimente pot fi înţelese prin opoziţie la experimentul „adevărat”. sau forţează alegerea între două ipoteze reciproc exclusive). permite includerea unui număr mare de subiecţi. În unele cazuri. Putem apoi distinge între experimentul explanator (care nu are o ipoteză prealabilă şi se montează pentru a vedea ce se întâmplă) cu cel de confirmare (de verificare a unei ipoteze principale. să analizeze toate datele legate de eveniment pentru a putea trage concluzii. De aceea ele vor fi selectate şi vor deveni variabile independente într-un experiment controlat. 5. explicit formulată). în consecinţă. pentru că nu se autosusţin. p. pentru a verifica ipoteza de cercetare. care s-au dovedit a avea influenţă perturbatoare. cercetătorul intuieşte că există o relaţie între unele variabile necontrolate şi fluctuaţiile variabilei dependente. 147. După desfăşurarea unui anumit studiu experimental. studiile de laborator ex post facto au multe limitări. în care fenomenele sunt provocate în condiţii controlate.Şi totuşi acest tip de experiment are o mare răspândire pentru că nu costă prea mult. a unui experiment. Există de asemenea experimentul pilot (un fel de repetiţie. a unei teorii. Limitările metodei pleacă de la lipsa de control a variabilelor (deoarece variabila independentă nu poate fi manipulată) ceea ce poate genera o probabilitate crescută de interpretare incorectă a datelor şi posibilitatea foarte redusă de a folosi procedee statistice avansate pentru analiza acestora. 1981. pe lot mic de subiecţi. Catleen Cox (1926) a dat o replică ex post facto studiului experimental al lui Terman despre copiii supradotaţi. Alte tipuri de experiment Sydenstriker (1928) făcea diferenţa între experimentul simultan şi succesiv. superpozabilă experimentului transversal (controlul grupului experimental cu grupul de control) şi longitudinal (comparaţia grupului experimental cu sine însuşi. variabila secundară nu este controlată. poate apela la metode gen creion-hârtie. şi experimentul crucial (verifică ipoteza de bază. odată cu studiul principal în care au apărut. deci o economie de timp însemnată. de confirmare (sau provocat). prin identificarea surselor ce dau peste cap experimente controlate. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Iaşi: Ed. 128-129. 8. 3. Detaliaţi problemele care se pun în legătură cu alegerea subiecţilor unui experiment. Autoevaluare 1. indicând pe scurt valoarea şi deficienţele fiecărui tip. Construiţi o fişă de programare a unei cercetări experimentale imaginare. 2. două pagini) sursele de probleme pe care le are la dispoziţie psihologul consilier şcolar pentru a conduce investigaţii de tip experimental. Luaţi din literatura de specialitate un experiment şi analizaţi calităţile şi valoarea ipotezelor specifice. 5. Evaluaţi locul şi rolul experimentului psihopedagogic în şcoală. Evaluaţi valoarea şi limitele cvasi-experimentului în materie de cercetare educaţională. după modelul propus în curs. sub raportul preciziei şi al reprezentativităţii. 10. Arătaţi care sunt tipurile de experimente ex post facto. 7. Analizaţi într-un mic eseu (una. Polirom. 110 .cum ar fi Zlate42vorbesc şi despre autoexperiment. (2000). Definiţi trei planurile experimentale de bază cu cea mai mare utilitate în sbordarea psihopedagogică. Introducere în psihologie. desfăşurate în şcoală. Comparaţi experimentul de laborator cu cel natural (sau de teren) în privinţa avantajelor şi a dezavantajelor fiecăruia. Alţi autori . pp. Analizaţi specificul şi valoarea metodei experimentale în evoluţia psihologiei ca ştiinţă. experimentul cu un singur subiect şi experimentul mintal ce şi-au găsit utilitatea în diverse domenii ale psihologiei. 4.prin manipularea variabilei independente. M. CAPITOLUL 13 42 Zlate. 9. 6.

psihologii au responsabilitatea pentru selecţia subiecţilor de cercetare.1. Probleme etice ale cercetării experimentale După o perioadă de contestare vehementă a abuzului de teste. Psihologii recunosc graniţele competenţei lor şi limitele tehnicilor utilizate. 105-120.1.) dar şi la posibilul impact pe care comportamentul lor public l-ar putea avea asupra capacităţii colegilor de 43 Solso & Johnson. votat în 1979. Ei menţin cunoaşterea informaţiei ştiinţifice curente şi profesionale corelat cu serviciile oferite”. referitor la grija şi uzul animalelor în experimente. Le enumerăm. acest principiu sugerează că cercetarea va aborda doar acele teme ce sunt în acord cu formaţia.PROBLEME ŞI LIMITE ALE METODEI EXPERIMENTALE RAPORTUL DE CERCETARE 13..U.. 44 111 . 13. care a dus în S. la abordarea şi statuarea legală a profesiei de psiholog de către Senat. la mijlocul secolului al XX-lea. Ei oferă doar acele servicii şi utilizează doar acele tehnici pentru care sunt calificaţi prin formare şi experienţă.3. a metodelor utilizate în investigaţie. Dând credit propriei munci desfăşurate. pp. psihologii sunt sensibili la apărarea standardelor comunităţii în care trăiesc şi la impactul posibil pe care formarea sau abaterea de la aceste standarde o poate avea asupra calităţii standardelor lor ca psihologi (. ultimele decade au evidenţiat un al doilea val de revoltă îndreptat de această dată asupra dreptului psihologilor de a face experienţe pe animale. o reformulare mai strictă a celor nouă principii etice care constituiau Standardele Etice al Psihologilor. psihologii menţin cele mai mari standarde ale profesiei lor. 13. Principiul responsabilităţii „Asigurând servicii.2. la care se adaugă un al zecelea. In acele zone în care nu există standarde recunoscute. analiza şi raportarea datelor. Principiul standardelor morale şi legale „Privitor la propriul lor comportament. În consecinţă Consiliul Reprezentanţilor al Asociaţiei Psihologilor Americani (APA) a votat în 24 ianuarie 1981 Principiile Etice ale Psihologilor. Principiul competenţei „Menţinerea unor înalte standarde de competenţă este responsabilitatea împărtăşită de toţi psihologii în interesul publicului şi al profesiei lor ca un tot. ei îşi iau toate precauţiile necesare pentru a proteja bunăstarea clienţilor. cit. comentându-le pe scurt. op. 13. Ei acceptă responsabilitatea privind consecinţele actelor lor şi depun toate eforturile pentru a se asigura că aceste servicii sunt folosite corespunzător”..A.1. antrenamentul şi experienţa sa. utilizând opiniile lui Solso şi Johnson43 cu menţiunea că Asociaţia Psihologilor din România a elaborat ea însăşi regulamentul care să legifereze aceste probleme44. Legea 213 din 2004. mai ales când lucrează în domeniul clinic. şi cu atât mai mult pe alţi oameni.1. competenţa. În legătură cu experimentarea.1.

pentru a nu veni în conflict cu ele şi a rezolva potenţialele conflicte servind interesul public. de tratament. reguli şi legi ale comunităţii.7. ori informaţii despre produse psihologice. bolnav psihic). protecţia interesului persoanei va fi cea care primează. 13. Conducând cercetări în alte instituţii sau organizaţii. psihologii îşi bazează afirmaţiile pe descoperirile ştiinţifice acceptabile psihologic. produse sau publicaţii. 13. în munca experimentală va evita relaţia „duală”. Psihologul nu-şi va exploata studenţii.4. psihologul culege o informaţie personală. studenţii sau participanţii la cercetare că au libertatea alegerii în legătură cu participarea”.1. El dezvăluie asemenea informaţii altora numai cu consimţământul reprezentantului legal al persoanei. În munca experimentală. Pentru că cercetarea presupune intruziunea experimentală este esenţial să se respecte integritatea oamenilor.1.8. exagerarea sau superficialitatea vor fi dezavuate. „Intimitatea sexuală cu clienţii este neetică”. inclusiv pentru psihologii din cercetare. Când cercetarea presupune colaborarea. Cercetătorul va trebuie să observe şi să cunoască cele mai importante standarde. Bunăstarea consumatorului „Psihologul respectă integritatea şi bunăstarea oamenilor şi a grupurilor cu care lucrează (. Senzaţionalismul. Principiul tehnicilor de evaluare 112 . educaţională sau de antrenament. Psihologul informează detaliat consumatorii asupra scopului şi naturii procedurii evaluative. Principiul declaraţiilor publice „În public. şi în mod liber înştiinţează clienţii săi. 13. chiar şi pentru contribuţiile minore. Principiul relaţiilor profesionale „Psihologii acţionează cu atenţie în legătură cu nevoile. cercetătorul trebuie să aibă autorizaţia corespunzătoare. pe care o va face cunoscută doar cu acordul celui în cauză. în care subiectul cercetării este în acelaşi timp prieten apropriat sau rudă. aceasta va fi recunoscută.6. 13. decât cea proprie.1. cu deplina recunoaştere a limitelor şi nesiguranţei acestora”.. după standardele APA.1. 13. Ei respectă prerogativele şi obligaţiile instituţiilor şi organismelor cu care aceşti colegi sunt asociaţi”..breaslă de a-şi îndeplini datoriile profesionale”. sau deghizând-o. clienţii sau subordonaţii. Când consimţământul nu este posibil (copil. competenţele specifice şi obligaţiile colegilor psihologi sau din alte profesii.5. Principiul confidenţialităţii „Psihologul are din capul locului obligaţia de a respecta confidenţialitatea informaţiilor obţinute de la persoane în cursul muncii lui ca psiholog. excepţie făcând circumstanţele neobişnuite în care procedând astfel ar rezulta un pericol clar pentru persoana respectivă sau pentru alţii”.1. publicaţii şi servicii. ce oferă servicii. în declaraţiile ce conţin informaţii psihologice sau opinii profesionale.).

Cercetarea cu participanţi umani „Decizia de a dezvolta o cercetare rămâne la latitudinea judecăţii psihologului individual. psihologul va lua în considerare direcţiile alternative în care energiile şi resursele de cercetare ar putea fi investite. În atingerea acestor obiective. Când nu există reglementări legale. suferinţa sau boala. mai severe. el este obligat să dea în mod explicit instrucţiuni cu privire la tratamentul animalelor. Procedurile care produc suferinţă sau pagube nu vor fi utilizate decât în circumstanţe excepţionale. psihologii vor face toate eforturile pentru a promova bunăstarea şi interesele clientului. având cunoştinţă de reglementările de stat şi de standardele profesionale ce guvernează conducerea cercetărilor cu fiinţe umane”. Cercetătorul va trebui să fie garantul drepturilor participanţilor umani.10. aceasta se va face rapid şi fără a provoca suferinţă. Vor respecta dreptul clientului de a cunoaşte rezultatele. pentru a minimiza disconfortul. informând participanţii despre acest risc şi mărimea lui. protecţia imediată a animalului rămâne o problemă de conştiinţă a omului de ştiinţă”. 13. În acest caz experimentatorul va clarifica rolul şi responsabilităţile fiecărui subiect.„În dezvoltarea. Orice subiect are dreptul să se retragă în orice moment din experiment. 13. Supunerea lor la proceduri ce produc suferinţă se va face numai dacă scopurile o justifică şi nu există proceduri alternative. Atunci când produc decepţie sau dezamăgire. când se prezintă rezultatele. Pe bazele acestor consideraţii. despre cât de mult contribuie ea la ştiinţa psihologică şi la bunăstarea fiinţei umane. Un 113 . psihologul derulează investigaţia cu respect şi consideraţie pentru demnitatea şi bunăstarea persoanelor care participă. el va da explicaţii detaliate asupra naturii testului şi a rezultatelor obţinute. Vor veghea asupra relei utilizări a rezultatelor. Cercetările cu copii reclamă proceduri de protecţie speciale. Utilizarea tehnicilor psihologice de evaluare de către persoane necalificate este interzisă. Psihologii vor face toate eforturile pentru a menţine securitatea testelor şi a altor tehnici de evaluare în cadrul limitărilor şi normelor legale. aprobate de comisii speciale de etică.1. publicarea şi utilizarea tehnicilor de evaluare. Ei se străduiesc să se asigure de utilizarea corectă a tehnicilor de evaluare de către alţii”. participanţii vor fi informaţi cât mai curând. se păstrează confidenţialitatea subiecţilor. Când trebuie ucise. Când responsabilitatea sa şi-o deleagă altcuiva. Acestea presupun că. După ce a luat decizia să conducă o cercetare. În final. interpretarea dată şi bazele pentru concluzii şi recomandări. Când utilizează animale.9. dacă în munca de cercetare sunt folosite teste. mai ales acolo unde există un risc pentru subiectul cercetării.1. în ce priveşte confortul şi sănătatea. experimentatorul va avea grijă să supravegheze îngrijirea lor. investigatorul se asigură de bunăstarea animalelor şi le tratează uman. Grija şi utilizarea animalelor „Un investigator al comportamentului animalelor se străduieşte să înţeleagă în avans principiile de bază ale comportamentului şi/sau să contribuie la îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstării umane.

177.2. cit. p. Problema distorsiunii se pune pretutindeni în psihologie. Păstrarea inserţiei comportamentului în mediul său natural. cercetătorul îşi ia toate măsurile de precauţie pentru a nu provoca durere. Depăşind nivelul observaţiei. deoarece cercetarea „năvăleşte în această desfăşurare. situaţie în care comisia de etică profesională trebuie să îşi dea acordul. mai degrabă decât un subiect. Einstein sublinia dependenţa rezultatelor obţinute de metoda sau instrumentul de investigaţie utilizate. În privinţa clinicianului sau a specialistului în psihologia copilului vom vedea că opoziţia mediu natural-mediu artificial este extrem de greu de tranşat. au furnizat date extrem de relevante. un subiect ideal de cercetare. în condiţii de laborator.”46 45 46 Richelle. op. Acesta însă ar însemna cantonarea exclusivă a acestor ramuri ale psihologiei în metode descriptive. sesizată doar prin observaţie. ci pur şi simplu ele trebuie să devină obiectul reflexiei epistemologice. iar în cazul în care există un risc pentru subiecţii săi. 180. sau cel mult corelaţionale. „subiectul uman. reprezintă. o constrânge şi creează la limită un obiect diferit de cel pe care ne-am propus să-l studiem” (Richelle45). 114 . Experimentul natural dă şansa manipulării experimentale în condiţiile unor distorsiuni minime. el trebuie să aibă o aprobare specială eliberată de comisia de etică a organizaţiei sale profesionale. şi aceasta chiar în lumea fenomenelor fizice. 13. un veritabil colaborator uneori al psihologului. Când situaţia o cere etologul reconstituie în mic. în psihologia clinică sau a copilului. aceste discipline vor dori la un moment dat să experimenteze.aspect special al consideraţiilor etice etice este posibilitatea ca subiecţii să fie înşelaţi în mod deliberat. deci nu pot fi introduse în laborator.. Aceasta nu înseamnă să abandonăm metodele. pentru a surprinde clar şi fără echivoc o relaţie cauzală. Chiar dacă anumite condiţii apar doar în acest mediu (angoasa de separaţie de la 8 luni). în unele privinţe. Ca o concluzie generală. în condiţii de laborator. Limitări epistemologice ale metodei experimentale Cu multe decenii în urmă. din cauza diversităţii indefinite a mediului natural. sau de prezenţa altor maimuţe. prin bunăvoinţa sa şi aptitudinile de a înţelege instructajele verbale. este cu atât mai importantă în etologie. dar şi mai multe pot fi transferate în condiţiile strict controlate ale laboratorului. Experimentele lui Harlow (1959). o replică a nişei de mediu sau a biotopului pentru a ajunge la relaţii cu adevărat ştiinţifice (adică la relaţii cauzale). suferinţă sau alt neajuns pe termen lung. p. În psihologie. în raport cu care s-a format şi are o valoare adaptativă. intruziunea experimentală este mult mai evidentă. care au încercat să surprindă consecinţele în plan comportamental al privării puilor de macaci de grija maternă. altele se pretează la experimentul de teren (lăsând conduita respectivă în context natural şi introducând variabila independentă în acest cadru). pericol. Idem. deoarece comportamentul este generat prin chiar interacţiunea organismului cu mediul său. Pentru a-l cita din nou pe Richelle. sau să le schimbăm.

Acestea au dus la modificarea experimentului clasic. • Rezultatele vor cuprinde prelucrările statistice efectuate. interpretarea experimentului se face tot mai mult în corelaţie cu alte metode de cercetare. şi cu atât mai mult anumite fenomene ce ţin de evoluţia şi dinamica grupurilor mari. p. op. Rezultate şi Discuţii. A. rezumăm fiecare secvenţă în parte. care pot fi rezumaţi la patru părţi: Introducere.3. o formă de interacţiune umană. creşterea sau declinul unor civilizaţii depăşesc cu mult viaţa unui om. de aceea scrierea trebuie să fie precisă în ce priveşte cuvintele. • Discuţiile vor interpreta rezultatele în termenii variabilelor. În această ordine de idei precizările făcute de Kurt Danziger47sunt importante: experimentul a devenit în psihologie o formă a practicii sociale. fără ambiguităţi. din care fiecare cercetător serios ar trebui să aibă o copie. deoarece extinderea temporală este prea mare. Metode. scrierea ştiinţifică este un instrument ce se formează şi se perfecţionează prin practică. într-o manieră compatibilă cu politicile editoriale moderne. Ibidem. Câteva reguli de stil Claritatea este o cerinţă de bază a stilului ştiinţific. încercând extinderea gradului de generalitate prin lărgirea relaţiilor dintre constructele ipotetice iniţiale. 48 115 .”48 b. Raportul de cercetare Un raport de cercetare include toţi paşii indicaţi în capitolul precedent. stadiul ei prin constructele ipotetice. Majoritatea jurnalelor psihologice subscriu la Ghidul Stilistic al APA Publication Manual (1983). Aceasta înseamnă că începătorul va fi încurajat să-şi revizuiască sau să rescrie de multe ori un material până va fi acceptat spre publicare. printr-o „permanentă translaţie el tinzând să devină o întreprindere colectivă. Cum referiri la aceste probleme au fost făcute în paginile anterioare. ci pentru multe alte ştiinţe. 132.. • Metoda descrie designul experimental şi datele culese. Succesul unei cercetări depinde şi de buna comunicare a descoperirilor celorlalţi membri ai comunităţii ştiinţifice. fiind apropiată (sau mai mare) de a cercetătorului. • Introducerea prezintă problema. În principiu. formarea claselor sociale. aici se pune în ecuaţie raportul dintre variabile pentru populaţia în studiu şi se defineşte ipoteza. cit. motiv pentru care ele nu trec de nivelul descriptiv: diviziunea muncii.13. instituţionalizat de Wundt. Limitări spaţio-temporale ale metodei experimentale Dimensiunea în timp şi spaţiu a fenomenelor creează probleme nu numai pentru psihologie. Numeroase probleme de psihologia dezvoltării nu sunt accesibile experimentării. ordonată în 47 Apud Zlate. deci nu vor putea fi nicicând introduse în laborator şi studiate experimental. aşa cum sunt ele definite de literatura de specialitate.

cunoaşte aceste procedee. semnificaţia rezultatelor. Corectitudinea gramaticală şi dezvoltarea paragrafelor sunt foarte importante. utilizează termeni neambigui. Acesta trebuie să aibă o idee directoare. câteva reguli de stil: • Autorul doar indică procedeul statistic utilizat. fie ca subiect al unei propoziţii: „Ionescu (1992) a definit conduita participativă” sau „Conduita participativă a fost definită . iar abrevierilor vor fi folosite doar dacă un termen ce apare frecvent în articol este alcătuit dintr-o secvenţă mai lungă de cuvinte.. iar când un termen nu are o semnificaţie ştiinţifică larg acceptată. se va folosi terminologia psihologică. „în cea mai mare parte”..prezentarea ideilor. statuând clar înţelesul intenţionat a fi transmis.a. • Prescurtările vor fi evitate. deschiderile pe care acestea le ocazionează. propoziţiile vor fi corecte tehnic. • Autorul va oferi informaţii pe care cititorul nu le poate găsi în altă parte. O greşeală răspândită este de a încorpora prea multe idei într-un paragraf. economică în expresie. Ideile trebuie să fie dezvoltate logic. urmat de prescurtarea „şi alţii” („ş. definiţi operaţional: expresii ca „în mică măsură”. Scrierea ştiinţifică. 1992)”. legate de modul cum şi-a conturat ipoteza. cu consideraţie pentru cititori. (Ionescu. Va fi transmisă doar informaţia necesară. el va fi definit clar şi va fi folosit ca atare ulterior. ulterior doar primul dintre ei. B. conducându-i din idee în idee într-o manieră ce rezultă din gândirea clară şi dezvoltarea logică a discursului. • Sursele de informare vor fi citate folosind doar numele autorului şi anul. prezentate într-o ordine care să permită cititorului înţelegerea dezvoltării progresive a experimentelor sau teoriilor anterioare. expusă clar şi ilustrată doar o singură dată. susţinută de celelalte propoziţii din paragraf. după care va fi folosit doar acesta (cu excepţia situaţiei când este primul cuvânt 116 . În această situaţie se defineşte termenul complet când este utilizat prima dată şi se dă acronimul în paranteză. raportul de cercetare (articolul ştiinţific) va fi scris la timpul trecut. pentru că ele nu specifică cu precizie înţelesul şi nici nu spun ce teste au fost folosite. nu sunt recomandabile. reproducând în rezumat ideea. Componentele unui raport de cercetare (formatul APA) În acelaşi timp este foarte important să ţinem cont de limitările spaţiului pus la dispoziţie şi să evităm redundanţa. spre deosebire de exprimarea curentă. Când un articol are trei până la şase autori. în rezumat. gândurile şi acţiunile sale de cercetare. principiu foarte important mai ales în introducere şi în partea de discuţii. „au fost folosite teste de inteligenţă”. • Pentru a preveni confuziile. vor fi citaţi cu toţii prima dată. el însuşi psiholog competent.”). unde trebuie selectate cele mai pertinente studii. • Referindu-se la un studiu complet. pentru că se presupune că cititorul . • Pentru a nu consuma din spaţiul destinat articolului (raportului) se vor evita citatele. Un scriitor de succes îşi încurajează cititorii să citească făcându-le sarcina agreabilă. organizarea acestora făcându-se în jurul unui principiu major. Se vor evita cuvintele confuze. Iată.

din propoziţie). problema. Deşi are multă libertate în privinţa stilului în care scrie. nu mai mare de 12 cuvinte. Toate variabilele independente sau altele care ar putea afecta rezultatele vor fi identificate şi. metodele. evitând cuvintele cu două înţelesuri. „am văzut”. autorul şi afilierea Titlul va fi o scurtă propoziţie.. Aici sunt de regulă trei părţi: subiecţii. Abstractul 3.. rezultatele şi o interpretare abreviată a datelor. Abstractul este desemnat să intereseze. Ipoteza poate fi expusă într-o propoziţie de tip „dacă . Titlul.. • Numerele de la zero la nouă vor fi redate în cuvinte. să informeze cititorul şi să prezinte de asemenea o structură ce contribuie la înţelegerea ulterioară a articolului. despre frecvent propoziţii de tipul „efectul cititorului indicii despre variabila este urmat de numele autorului şi Abstractul (rezumatul) În acesta autorul va rezuma esenţa articolului. Metoda (subiecţi.. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate. un desen. aparatele şi materialele.”. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate. vor fi evitate (nu putem fi siguri că aceste evenimente au avut loc). Articolele încep în mod tipic cu o trecere în revistă a problemelor şi a rezultatelor din domeniu. cercetătorul va încerca să identifice problema. subiectul investigat. Referinţe bibliografice. Metoda Metoda descrie designul experimental suficient de detaliat pentru a permite replicarea experimentului. autorul articolului are foarte puţină libertate în ce priveşte structura de ansamblu a raportului său. • Se vor prefera expresiile precise. Definirea problemei şi a ipotezei sunt conţinute frecvent într-un singur paragraf sau chiar o propoziţie. Titlul afilierea lui. dacă este 117 . Deşi uzual el nu depăşeşte 150 de cuvinte. care dă deja independentă şi dependentă. asupra . „am auzit”. Rezultate 6. problema şi ipoteza ce va fi testată 4.”. ipotezele (toate pot fi considerate a fi introducerea). „am uitat” etc. În mod frecvent aici pot fi identificate variabila dependentă şi independentă. Acestea trebuie prezentate în secvenţă logică. un sunet” etc. folosind în schimb expresiile „participanţilor li s-a prezentat o imagine. procedura) 5. afilierea 2.. aparate şi materiale.. atunci . cele mai mari ca 10 vor fi redate în cifre... Autorii folosesc lui . Titlul. Discuţii (şi uneori rezumatul) 7. procedura. autorul. pentru care APA dă următorul model: 1.

Istoric şi metode. În plus faţă de datele din text. Formatul general este: numele autorului (autorilor). Completaţi problemele de stil în redactarea raportului de cercetate. Introducere în psihologia experimentală. Dacă procedeul experimental a fost descris într-o cercetare anterioară. de a nota similitudinile şi diferenţele dintre aceste rezultate şi cele descoperite de alţi cercetători. titlul cărţii / revistei. oraşulk. şcoala generală. Sursă: Aniţei. de a semnala implicaţiile rezultatelor pentru teoria şi practica ariei specifice de cercetare. Scrieţi câte un mic eseu (două pagini) despre relevanţa principilor 9 şi 10 (cercetarea cu subiecţi umani.. din cauza limitării de spaţiu. 2. să se prezinte cât mai mult material. Scrieţi un mic eseu (trei pagini) despre etică şi cercetarea ştiinţifică. de a evidenţia orice rezervă în legătură cu rezultatele. în cea mai succintă formă. Referinţe bibliografice În această secţiune vor apărea toate materialele şi sursele citate în articol. M. editura. Introducere în psihologie. 188-197. comentariu în text. Bucureşti: Editura Humanitas. aşa cum sunt ele definite de Principiile Etice ale Psihologilor Americani. abordând doar unul dintre cele trei domenii. Psihoterapia ca sistem. Fiecare referinţă va fi tipărită sub forma unui paragraf. mai ales. 3. Sintetizând rezultatele. Toate graficele şi tabelele trebuie să aibă o explicaţie. (2000). Autoevaluare Analizaţi maniera în care fundamentează cercetarea ştiinţifică principiile responsabilităţii şi al competenţei. pp. Iaşi: Editura Polirom. Rezultatele Aici vor fi raportate toate datele relevante generate de experiment şi analiza acestora. 118 . experimentatorul va folosi acele tehnici statistice care se potrivesc cel mai bine celor descoperite. pp. liceu şi învăţământul superior. Sursă suplimentară: McDaniel et al (1996). 1. 5. Analizaţi câteva tipuri de probleme şi maniera în care pot fi ele abordate experimental în grădiniţă. Exemplificaţi limitările de ordin epistemologic ale metodei experimentale în şcoală. grija şi utilizarea animalelor) asupra cercetării experimentale. anul de publicare. ele pot fi prezentate sub formă de tabele şi de grafice. 6. 4. Se va încerca. pp. 179-180. Discuţii Scopul acestei secţiuni este acela de a interpreta rezultatele experimentului. titlul articolului / capitolului. controlate. clinică sau etologie. volumul şi paginile. este posibilă simplificarea prin citarea sursei originale.posibil. 285-293. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Viaţa Românească”. de a sugera viitoare investigaţii şi. Plecând de la Parot şi Richelle (1995).

3. F. Mihăilescu. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Viaţa Românească”. Massachusetts etc. Englewood Cliffs.. Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie. Boston. (2000). Fundamentals of Experimental Psyhology. Psychology.. Miclea. Şt. O..A. C.. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Jersey: Prentice-Hall. Boston. (1995).1.J. R. Drăgan. Doherty.. Orrell. S..K. (1971). Science and Understanding. 15. Albu. 9. Iaşi: Editura Polirom. Istoric şi metode. D. 2. I. Bucureşti: Editura Litera. Bucureşti: Editura Humanitas. (1996). Smith. M. Aniţei. Metodologie psihopedagogică şi analiza datelor. Moldovan. B. Iaşi: Editura Polirom.. New. Bucureşti: Editura Humanitas.J.D.. (2000). I. Hayes. Parot. in Psychology. Doron.13) 1.. Szamosközi. Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ. Solso. Zlate. S. Dicţionar de psihologie. S. 8. I. Robinson. 13. 14. Dallas etc. (1993). Al. Nicola.H. Roy. 12. J. Introducere 119 . (1998).L.)... 6. S. Experimentul în psihosociologie. (1981). M.: Houghton Mifflin Company.: Harper and Row Publishers.12. (1993). An Introduction to Experimental Design. Cluj-Napoca: Editura Sincron. (1985). Inc.: McGraw Hill. A Case Approach. Radu. 7. Johnson. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. (1999). H. 10. (1998). Parot. M.Bibliografie pentru metoda experimentală (capitolele 11. Introducere în psihologia experimentală. D. Richelle. Introducere în psihologie. W.. Târgu-Mureş: Editura Tipomur. F. (1997). N. P. (coord. Muster. Introducere în psihologie. V. T. Srull. Psihoterapia ca sistem. Chelcea. R.. Roşca. Hepworth. Grand Rapids etc. Wickens. Bucureşti: Editura All. Psychology. (1989). Cercetarea psihopedagogică.. Bernstein.D. Introducere în psihologie. Nemeş.. M.. 11.W. E. M. McDaniel. 4. (1982). New York. CAPITOLUL 14 ABORDAREA SOCIOMETRICĂ A GRUPULUI DE ELEVI 14. 5.

definitorii pentru aşa-numitul curriculum diferenţiat. obiective pe care şcoala le operaţionalizează şi le controlează mai greu). Astfel Gardner (1983. minorităţilor.2.Dezvoltarea umană este rodul unei medieri între premisa înnăscută. El defineşte inteligentul străzii prin opoziţie la inteligentul clasei şi al şcolii. contrabalansând prin informal conţinuturile formale ale învăţării. există învăţarea implicită. mentalităţi şi tradiţii. care este o “ficţiune 120 . cu o existenţă relativ stabilă pentru o perioadă mare de timp (4. 14. preocupări. integrate. în efortul ei de a construi fiinţe umane puternice. fiind pusă în evidenţă şi de cele mai noi abordări în problema inteligenţei. decentrarea de pe elevul mediu. a comportamentului prosocial şi paticipativ (atât de necesar în contextul românesc actual. deprinderi. pe lângă învăţarea explicită. Dimensionarea socială a omului (zoon politikon. interese. internă . intereselor şi a valorilor. • prin grupurile vocaţionale (sport. 8 ani sau mai mult. marele depozitar al unui uriaş patrimoniu de cunoştinţe. • oferă repertorii de modele. valoare. atitudine. cât şi în situaţiile speciale ale categoriilor defavorizate. • valenţele terapeutice şi formative ale grupului de elevi se impun atât în formarea conştiinţei morale. şi cea externă . evoluând de la heterogenitate spre omogenitate. care alcătuiesc aşa-numita ereditate socială. Grupurile şcolare din perspectivă psihosocială Unul din dezideratele mereu actuale ale educaţiei este personalizarea acţiunii educative. cercuri artistice) se creează posibilitatea utilizării acestora ca factori de potenţare a elementelor de excelenţă. structurare şi stratificare multiplă. în a sa Teorie triarhică a inteligenţei. în timp ce Sternberg (1985) vorbeşte de inteligenţa contextuală. • are o anumită dinamică în timp. care fac ca funcţiile lui în timp să fie tot mai complexe. arte. Educaţia are rol conducător în această operaţie de translaţie dinspre social spre individual a tot ceea ce este informaţie. motivaţii. cognitive (inteligenţa socială) şi noncognitive (mai ales din zona atitudinilor. care este a unei culturi sau grup cultural. statusuri şi roluri care contribuie în mod decisiv la constituirea unor importante aspecte ale personalităţii. pentru care şcoala trebuie să suplinească deficitele sau carenţele unor medii ostile sau paupere. informatică. inclusiv o parte din cele cognitive.ereditatea. la greci) nu mai trebuie subliniată. deprindere. Abordarea psihosocială a grupului care este clasa de elevi are mai multe întemeieri: • clasa este un grup omogen prin vârstă. 1991) în Teoria inteligenţelor multiple distinge pe lângă cele şapte inteligenţe bazale şi o inteligenţă interpersonală. prin care se modelează multe din componentele personalităţii. unde trebuie să “învăţăm democraţia”). din sfera caracterului.mediul social. marginalilor sau fragililor. Optimizarea funcţiei educative a şcolii nu poate fi concepută fără a lua în considerare şi rolul extrem de important al grupului de elevi. adaptate. informală. pentru că. uneori). valori. formală.

mai ales în perioadele de formare. în sensul că universal şi general umanul se introiectează prin apartenenţa noastră la grupurile sociale. ca nişte “atomi” sociali. întemeietorul sociometriei. rasele. Scopul comun este cel ce coagulează grupurile care. sindicate. care poate fi comunicaţională. generată de faptul existenţei unui scop. unele foarte largi (clasele sociale. ceea ce nu anulează unicitatea noastră ireductibilă. omogenitate. de aceeaşi vârstă. în proporţii variabile.. nu sunt de aceeaşi vârstă sau sex. mai ales dacă luăm în considerare şi variabila contextuală. când începe organizarea primitivă a grupului. grad de structurare. coeziune. ci se structureză. In fiecare perioadă a vieţii aparţinem simultan de mai multe grupuri. partide. Grupul uman este o formă de coexitenţă a mai multor indivizi în vederea exercitării unei acţiuni comune. El nu este un dat. In acest sens afirmaţia lui Allport că există în fiecare om ceva prin care el seamănă cu toţi oamenii. se produce un fenomen de psihosocializare a acţiunii educative. cu precădere. cognitivă şi afectivă. ştiinţele politice sau economice). înseamnă că acestea au un important rol de intermediere între el şi valorile sociale. numită etapa diferenţierii orizontale. norme şi valori respectate de fiecare membru. în încercarea lor de a-şi atinge ţinta. • în fine. organizaţii etc. impactul lor asupra fiecărui membru fiind foarte diferit. interese comune. regăsibile şi la alte vârste în etapele constituirii oricărui colectiv: • o fază iniţială de aproximativ şase luni în care copiii se raportează unii la alţii fără nici un interes. Pe de altă parte. etniile. aderenţii la diferite religii. sau a mai multor scopuri comune. altele de mărime mijlocie sau mică. ea îşi propune printre finalităţi integrarea şi adaptarea socială. existenţa devine coexistenţă. ajustarea la particularităţile individuale ale educaţilor. desfăşurându-se în context social. 121 . Procesul fundamental în grup îl constituie interacţiunea membrilor săi. Rolul fundamental în acest proces îl au grupurile de elevi. mobilizează energii. indicată de interes pentru persoanele din imediata apropiere. Studiind evoluţia în timp a grupurilor. indicată de interesul pentru copii care nu se află în imediata apropiere. studiate de psihologia socială. ca elemente de legătură şi conjugare a cazurilor individuale cu lumea şi societatea. şi adecvarea. se organizează în timp. după legi specifice. din care se vor naşte reguli.convenabilă”. diferenţiate ca mărime. Societatea în ansamblul său se subdivide în multiple forme de agregare relativ stabile. Deoarece fiecare fiinţă umană traversează în istoria sa o multitudine de grupuri. în sens contrar. o fază a diferenţierii verticale. proiecte. Moreno a distins trei stări ale sociabilităţii. ceva prin care seamănă doar cu anumiţi oameni şi altceva prin care nu seamănă cu nimeni îsi găseşte o explicaţie. Cunoaşterea modului lor de constituire şi a mecanismului de funcţionare fac posibilă optimizarea sau controlul acestora. ce produce masificare şi egalizare educaţională. pentru că. • o perioadă de până la 9-10 luni. Prin grup. dar au preocupări. motivaţii. stabilitate. activităţi comune. de care se ocupă sociologia.

programe şi mecanisme de control. în calitatea lor de celule sociale de bază. ci se dezvoltă în timp prin chiar funcţionarea grupului. proiecţie. simpatii-antipatii. controlul. au o evoluţie. permeabilitatea (deschiderea faţă de noi membri). mărimea. familial) are o constelaţie de scopuri. dinamică. stratificarea ierarhică şi unitatea. stabilitate şi eficienţă în îndeplinirea funcţiilor explicite sau implicite. apartenenţă. eterogen. sau al sarcinii. aspiraţii şi valori. sunt date de afinităţi.). dată de acele elemente care îi conferă unicitate. Sintalitatea grupului: constituie deferenţa lui specifică. în termenii lui Moreno). În acest sens fiecare clasă. dezaprobare. secvenţialitate şi temporalitate sunt cele comunicaţionale. joaca). Aceasta sugerează că grupurile. de realizare de sine şi altele arată importantele valenţe afective ale constituirii 122 . puterea. In interiorul lui. Dintre acestea. în sensul că are o ierarhie formală. respingere. atracţie se îndeplinesc importante funcţii de valorizare afectivă. tonalitatea hedonică. care nu este un dat. omogenitatea. flexibilitatea. conferinţă. reunit conjunctural pentru satisfacerea unui deziderat (o demonstraţie. Substructurile afective (teleelementele. participarea. un spectacol etc. Hemphill şi Westie (apud Şchiopu. care va avea tendinţa să-i organizeze pe ceilalţi în vederea realizării scopurilor propuse. stabilitate şi organizare. cognitive şi afective. aratând că grupul îndeplineşte şi alte funcţii decât cele acţional-practice. admiraţie. fiind cu atât mai coezivă cu cât sunt mai active legăturile şi diferenţierile pe verticală. Substructurile cognitive ale grupului rezultă din capacităţile rezolutive pe care acesta le pune în funcţie pentru realizarea scopurilor comune. aprobare. înscrierea copilului la şcoală. de recunoaştere. În funcţie de aceasta membrii săi se vor diferenţia puternic. vecinii de pe scară. 1977. la celălalt liderul afectiv. un grup are nevoie de autonomie. Grupul primar (ca cel şcolar. 536) disting 15 funcţii: anatomia grupului. nevoile de statut. De fapt un grup poate fi caracterizat de multe alte atribute. Structura grupului: pentru a exista. Mulţimea reprezintă un grup mare. preferinţe. p. Ceata sau hoarda reprezintă grupul în care reuniunea membrilor este mai puţin conjuncturală (asociaţia de locatari. fie ele orizontale sau verticale. intimitatea. reuniţi mai ales de scopul comun. afiliere. iar grupul secundar are o diferenţiere accentuată.Şi după acest stadiu structura grupului evoluează. an de studiu. creştere şi descreştere în timp care le dau o fizionomie. cea mai importantă substructură o constituie reţelele de comunicare. “gang”-ul sau gaşca copiilor de pe aceeaşi stradă. Prezentăm mai jos câteva elemente ce definesc grupurile. polarizarea spre obiective. Din punct de vedere al coezivităţii se pot decela tipuri de grupuri a căror existenţă poate sugera chiar dinamica segregării din grupurile foarte largi (mai puţin definite şi instabile) a celor mai mici (mai bine definite şi mai stabile). Nevoia de securitate. cerc de creaţie sau vocaţional au sintalitatea lor. lideri. Prin fenomenele de identificare. miting. prin bogăţia cărora se poate determina chiar gradul de evoluţie a grupului. elementele de structură care îi asigură perenitatea manifestărilor şi pe care se bazează elementele de dinamică. la un pol apărând liderul tehnic.

identităţii de sine şi a dimensiunii sociale a sinelui prin intermediul grupului. Raporturile individ-grup sunt date de expansivitatea socială (se referă la individ, care devine iniţiator şi actor, el emiţând simpatii, antipatii, alegeri sau respingeri) şi de incluziunea socială (atitudinea grupului faţă de individ, care dă acestuia „mai multă realitate”, consideraţie sau care neglijează, ignoră ori exclude pe unii dintre membrii săi). 14.3. Metoda sociometrică Alături de psihodramă şi de sociogramă, testul sociometric serveşte la investigarea grupurilor sociale în scopul intervenţiei, reorganizării şi ameliorării funcţiilor sale. El nu epuizează totalitatea relaţiilor interpersonale, având în vedere cu precădere preferinţele (atracţie, respingere sau indiferenţă) care leagă membrii grupului. Aceste preferinţe pot avea o fundamentare preponderent afectivă, exprimându-se sub formă simpatetică, dar şi una raţional-cognitivă, generată de evaluarea axiologică a relaţiilor interpersonale (şi în teoria lui Jung asupra tipurilor psihologice cele două funcţii de valorizare sunt cea raţională şi cea afectivă). 14.3.1. Construirea chestionarului Alegerea şi formarea întrebărilor depinde în mod fundamental de scopul investigaţiei: diagnostic-constatativ, formativ-ameliorativ sau ambele. În funcţie de obiectivele investigaţiei (determinarea relaţiilor simpatetice, axiologice, evaluarea percepţiei interpersonale sau a expansiunii afective, a coeziunii grupului etc.) se aleg criteriile ce vor sta la baza întrebărilor. Numărul, dar mai ales tipul lor depinde de amploarea grupului, de destinaţia cercetării, de puterea de lucru a cercetătorului, metoda angajând o mare cantitate de muncă, mai ales în faza de prelucrare. Criteriile alese trebuie să fie „puternice, durabile, precise” (Moreno, 1970, p. 60), să aibă un grad mare de esenţialitate. Pentru aceasta, întrebările, care sunt o expresie a criteriilor, trebuie să reflecte aspiraţii, interese, motivaţii sau trebuinţe reale şi vitale ale subiecţilor. Ele trebuie să fie în imediata proximitate a experienţei trăite în comun, prezentă sau trecută, pentru a putea declanşa răspunsuri spontane, veridice, indicând implicarea subiecţilor. Unele criterii pot viza mai mult starea de fapt, evenimentul petrecut deja sau actual, când intenţia cercetării este cea diagnostică (radiografia a ceea ce este), altele pot viza viitorul, posibilul, imaginarul, deschizând subiecţilor perspectiva unor acţiuni prin care să proiecteze spontaneitatea şi preferinţele de tip simpatetic. Criterii mai frecvent utilizate sunt: a) munca în comun sau rezolvarea unor sarcini, obţinerea unor performanţe prin care este vizată mai ales competenţa (criterii de tip axiologic): „cu cine îţi place cel mai mult să lucrezi la matematică, română, limbă străină, instrument etc.?”; b) petrecerea timpului liber (joacă, excursie, dans, activităţi comune, loisir, pentru a utiliza un termen consacrat); c) vizitele reciproce;

123

d) coabitarea („cu cine v-ar plăcea să locuiţi în comun?”, „cu cine v-ar plăcea să staţi în cameră într-o excursie?” etc.); e) atracţia pentru sexul opus (pentru liceeni, studenţi). Pentru grupurile speciale (sportivi, muzicieni, corişti, echipe de dans, cercuri de informatică, membri ai unei redacţii etc.) întrebările pot viza criterii mult mai specifice, care pot investiga reputaţia, vocaţia, renumele, elemente de bază ce alimentează nevoia de autorealizare. Pentru un muzician de la şcoala de artă selecţia într-un grup de elită, care va participa la o fază superioară a unei competiţii, poate fi un indicator mult mai relevant al percepţiei sociale, pentru că vizează în mod specific valoarea sa. Dacă cercetarea ţinteşte percepţia interpersonală, întrebările îi vor cere subiectului să anticipeze (să „ghicească”) cine a exprimat pentru el alegeri, respingeri, reacţii indiferente. Chestionarul trebuie să precizeze dacă numărul persoanelor alese este limitat (3-5, de regulă), sau nelimitat (ca în cazul întrebărilor ce vor determina expansivitatea socială) şi dacă ordinea alegerilor are importanţă, urmând a fi scalată intensitatea preferinţei în funcţie de această ordine. 14.3.2. Aplicarea testului socimetric Este mai pretenţioasă decât a altor tipuri de chestionare, întreg succesul cercetării depinzând de competenţa, tactul, delicateţea examinatorului, care trebuie să pregătească atent activitatea sa. Pentru a învinge atitudinile de teamă, rezistenţă sau mecanismele defensive, inerente oricărei investigaţii ce vizează afectivitatea, poziţia, valoarea socială a indivizilor, cercetătorul trebuie să fie un apropiat al grupului (fără a fi membru a lui), o persoană bine intenţionată, chiar un prieten care se identifică cu situaţia membrilor, în raport cu care el este doar un mediator. Deoarece pentru aceasta nu există reguli prestabilite, rigide, se recomandă câştigarea încrederii membrilor grupului, catalizarea eforturilor de cooperare prin implicarea lor în cercetare ca şi co-experimentatori, ca oameni interesaţi de problemele altora ca de propriile lor probleme. Teama subiecţilor de a-şi exprima preferinţele şi repulsiile, poziţia la care aspiră în grup, reţinerea de a conştientiza realităţi abia presimţite sau intuite (sentimentele altora faţă de sine), care îi pot modifica imaginea de sine, pot fi contrabalansate asigurându-l de bunele intenţii (formatoare) ale demersului, de sinceritatea intenţiilor, de păstrarea secretului şi a confidenţialităţii datelor obţinute. Deoarece vizează date nominale, ce pot aduce prejudicii şi atingere, sau chiar suferinţa psihică persoanelor implicate, cercetarea sociometrică nu se poate sustrage normelor de etică profesională. Pentru a preveni difuzarea tratamentului şi contagiunea informaţională se recomandă aplicarea simultană a chestionarului la toţi membrii grupului, în scris şi colectiv -pentru vârstele ciclului al doilea şcolar sau la liceu, individual -pentru vârstele mai mici, care nu au bine consolidate lectura şi scrisul. Instructajul chestionarului se va adecva particularităţilor grupului, insistând pe sinceritatea răspunsurilor, deplina implicare a subiecţilor, 124

motivaţi de scopurile formative ale investigaţiei în care aceştia „cu cât îşi vor exprima mai clar şi mai exact preferinţele (pe linie de joc, învăţătură, muncă, distracţie), cu atât vor avea ei mai mult şansa de a obţine, în cadrul grupului, o poziţie apropiată sau identică cu cea spre care aspiră” (Golu, P., 1974, p.346). „În concluzie - afirmă Golu - se poate spune că orice test sociometric comportă trei dimensiuni: a) motivarea aplicării testului; b) obţinerea încrederii subiectului în caracterul confidenţial al răspunsurilor la întrebări (pentru risipirea rezistenţei faţă de test şi participarea activă a subiecţilor la experiment); c) precizarea caracteristicilor situaţiei experimentale, preferenţiale (grupurile în care se fac alegerile, sensul fiecărei întrebări, criteriile preferenţiale, regimul în care se lucrează, constând în limitarea sau nelimitarea alegerilor” (op. cit., p. 352). 14.3.3. Analiza rezultatelor şi alcătuirea matricii sociometrice Matricea sociometrică este un tabel cu dublă intrare, în care pe prima linie şi coloană se trec iniţialele numelor subiecţilor (sau numele întreg, sau numărul de cod), în aceeaşi ordine. Foile de răspuns se vor descărca una câte una în matrice, folosind o singură matrice când numărul criteriilor este mic. Pentru a nu o supraîncărca şi a evita erorile, este de preferat ca pentru fiecare criteriu utilizat să se construiască câte o matrice, înserierea datelor făcându-se după un sistem de coduri: se pot nota cu „+” alegerile şi cu „-” respingerile, se pot asocia cifre de la 5 la 1 pentru a marca intensitatea preferinţei (atunci când am stabilit nu număr limitat al opţiunilor la 5, sau când din instructaj rezultă că ordinea se asociază cu intensitatea). Când utilizăm mai multe criterii, codurile cu care vor fi completate rubricile vor fi alcătuite dintr-un număr corespunzător de cifre (una pentru fiecare criteriu), dar întotdeauna în aceeaşi ordine, fiecare cifră indicând intensitatea alegerii pentru fiecare criteriu. Pe orizontală se vor trece alegerile şi respingerile emise, iar pe verticală, pe coloane, alegerile şi respingerile primite. Ultimele poziţii ale liniilor şi coloanelor vor include suma alegerilor sau a respingerilor emise (pe orizontală) sau primite (pe verticală), prin numărarea fiecărei alegerirespingeri, sau prin însumarea intensităţii acestora, când ea a fost codificată cifric. Prelucrarea datelor continuă cu calcularea indicilor sociometrici care pot fi foarte numeroşi (peste 20), dar mai importanţi sunt, după Bastin (apud Golu, op. cit., p. 354) următorii: 1. p = numărul alegerilor emise; 2. n = numărul respingerilor emise; 3. p = numărul alegerilor primite; 4. n = numărul respingerilor primite; 5. p = numărul alegerilor reciproce; 6. n = numărul respingerilor reciproce; 7. p = numărul persoanelor de care subiectul se crede ales; 8. n = numărul persoanelor de care subiectul se crede respins; 9. p = numărul persoanelor care se cred alese de subiect; 10. n = numărul persoanelor care se cred respinse de subiect.

125

împărţită la (N-1) ne dă indicele expansiunii afective: După aceleaşi formule se calculează statusul sociometric perceput: I ssp ( A) = p ′ + n′ N +1 dar şi expansiunea afectivă percepută: I eafp ( A) = ˆ ˆ p +n N +1 Coeficientul de coeziune (CC) este un indicator sintetic important n u ămu _md ă_ p r e _ dh e_i a l e g e r i e c N ( N − 1) 2 în evaluarea gradului de structurare şi organizare. op. indicele statusului sociometric. pp. prin care se poate vizualiza tăria statusului sau expansivitatea subiecţilor).. dă statusul sociometric al unei persoane. 126 . unde N este numărul subiecţilor. I s s( A) = n u m a_rpu el r s o arn_ c e_ol − a u_ a l e_sp e_ A p + n el = N−1 N−1 I ss ( A) = I + D I. Astfel.Suma indicilor 3 şi 4. şi ia în calcul perechile de alegeri reciproce: C =c Fiecare din aceşti indici poate fi luat în calcul separat. valori uşor de obţinut de orice minicalculator cu panou statistic. permite depistarea liderului. Zelleny propune o modalitate de calcul a acestui indicator. Deoarece procedeul de calcul este laborios. 357358. I ss ( A) = I + σ N − 1 I eaf ( A) = p +n N −1 Suma indicilor 1 şi 2. în care la media intensităţii se adaugă abaterea standard a acestor intensităţi. cit.D. indicând ierarhia grupului în materie de status. a persoanelor izolate. împărţită la N-1. foarte utilă când intensitatea atitudinii a fost codificată cifric: în care I este media intensităţii întregului grup pentru subiectul A. mai simplă şi mai întemeiată statistic. iar D este abaterea medie simplă a atitudinilor individuale de la intensitatea medie a atitudinilor. legate de evoluţia grupului. sau în comun (vezi raportul primilor 8 indici simpli ai lui Bastin din Golu. permiţând ierarhizarea subiecţilor în funcţie de un criteriu sau altul. propunem o formulă de calcul.

când pe baza normelor. Indicele de expansivitate afectivă este puternic influenţat de caracteristici individuale (introversia-extraversia. Cattell). descifrându-şi sensurile de profunzime. ceea ce anticipează deja spargerea grupului. mărimea şi evoluţia în timp a grupului. la isteroizi sau la persoanele paranoide. utilizând datele provenite din etapele precedente. de altă culoare sau cu linia tăiată de un semn.marginalizate sau respinse. Indicele de coezivitate marchează. valorilor. prudenţă şi inhibiţie. Astfel. printr-o săgeată ce pleacă de la subiect. cel feminin printr-un cerc (sau pictorgrafic. esenţa grupului poate fi palpată cu privirea. Este locul în care metoda autoaprecierii obiective a lui Gheorghe Zapan poate interveni cu întreg potenţialul ei formativ (obiectivarea imaginii de sine) sau terapeutic (stingerea conflictului dintre planul dorinţei şi al realităţii). poate fi corectă. alegerea primită. o adevărată radiografie a relaţiilor din cadrul grupului. alegerea emisă. distanţa dintre liderul afectiv şi cel valoric poate fi mare. incluzând ca factor de gradul doi şi factorul de gradul întâi expansivitatea. oferind acţiunii concrete suporturi foarte puternice.B. deoarece. chip cu codiţe sau fără). natura. generând conflicte de rol la persoanele imature. respingerile prin săgeţi din linii punctate. adecvată sau distorsionată. 217). Alcătuirea sociogramei Sociogramele individuale sau de grup. p. deşi este plauzibilă o relaţie similară pentru alte grupuri vocaţionale (1997. Iată un exemplu: ∆ = băiat =   = fată =  → alegere emisă ← alegere primită ↔ alegere reciprocă → respingere emisă ← respingere primită ↔ respingere reciprocă 127 . acesta şi-a dezvoltat o identitate puternică.4. Percepţia socială a propriului status sau poziţii. ajunge să dea o imagine vizualizată. aspiraţiilor comune. Faza de constituire a grupului poate fi marcată de reţinere. Devenită perceptivă. Pentru construirea unei sociograme pot fi utilizate alte sisteme de codificare. fie ea afectivă sau valorică. faza sa de maturizare. 3. iar faza de destrămare. la R. cu trăsături accentuate psihopatoid. dar şi de specificul. sexul masculin poate fi indicat printr-un triunghi. cum am mai arătat. alegerile şi respingerile reciproce prin linii duble sau săgeţi dublu orientate. constituie faza cea mai avansată a metodei sociometrice. când s-au construit reţele de comunicare bogate şi diferenţiate. de diminuarea expansivităţii şi reorientarea ei spre cercuri mai restrânse. Deoarece statusul sociometric poate rezulta din relaţia afectivă sau cognitiv-acţională (valorică). Cercetările Valentinei Horghidan au evidenţiat o mare dispersie a preferinţelor pentru criteriul afectiv şi o mare concentrare pentru criteriul valoric pentru studenţii la sport. de expansivitatea socială crescută. faza de maturizare a grupului. printr-o săgeată ce ţinteşte spre subiect. când grupul se scindează în bisericuţe.

14. existenţa unui nucleu de bază şi legăturile lui cu alte subgrupuri. dar pot fi construite şi sociograme pentru respinşi. alegerile de respingeri şi relaţiile reciproce de cele unilaterale. Un procedeu simplu de construcţie este acela de a stabili ierarhia subiectului plecând de la indicele de acceptare socială (însumarea pentru toate criteriile a totalului alegerilor primite de fiecare individ). prin unirea punctelor obţinându-se o imagine stelată. acest procedeu reperează mai uşor canalele prin care relaţiile subiectului cu grupul sau pot fi ameliorate. Deoarece permite reperarea mai rapidă a statusului sociometric al individului. Sociograma de grup construită pe criteriul alegerilor evidenţiază în principal popularitatea. Bastin a propus o sociogramă numită de el scala distanţei sociometrice. respinşii) sunt mai potriviţi pentru acest procedeu. a celor izolaţi. respinşi. împărţim circumferinţa unui cerc în tot atâtea sectoare câte criterii sunt. Northway. cu condiţia ca acestea să fie ordonate şi grupate logic. Când luăm mai multe criterii. aceleaşi pentru toate. extrem de sugestivă pentru poziţia subiectului faţă de criterii. U. în care poziţia centrală este ocupată de cei cu status social puternic. obţinânduse reperele după care fiecare subiect în parte va fi plasat în sociogramă. la periferie fiind cei izolaţi. In primul caz (vezi Şchiopu. Pot fi separaţi băieţii de fete (ceea ce nu este relevant). le subdivizăm pe fiecare într-un număr de unităţi.. pp. Codurile vor fi aceleaşi ca şi la sociogramele individuale. unicriterial sau multicriterial. ignoraţi. Valoarea cea mai mare obţinută se împarte la numărul de cercuri concentrice (3.. deci de preferinţă un număr impar). Pentru a evidenţia mai clar structurile grupului (cuplurile. op. locul central deţinîndu-l acum cei mai puţin agreaţi indivizi din grup. cit. Se poate deci vizualiza dacă persoana este centripetă sau centrifugă în alegerile-respingerile ei (emise sau primite). 7. iar cei ce se resping.2. a elementelor de legătură. lanţuri de prieteni. Deoarece este greu şi nu foarte util să fie astfel reprezentaţi toţi membrii grupului. propusă de M. la depărtare. prezenţa liderului sau a liderilor (tehnic şi afectiv). Utilitatea metodei sociometrice în şcoală şi în educaţie 128 . pp. 1996. într-o anumită ordine. ignoraţi sau respinşi. omogenitatea şi coezivitatea lui sau divizarea lui în subgrupuri. sau chiar toate criteriile în calcul. care pleacă de la suma algebrică a patru indici sociometrici fundamentali (procedeul de lucru fiind indicat în Golu. 518519) persoana avută în vedere este în centru. 5. Sociograma de grup pune în evidenţă structura de ansamblu a grupului. în jurul ei fiind reprezentaţi pe circumferinţa unui cerc toate persoanele care au ales-o.L. tip „ţintă”.Sociograma individuală poate fi construită în două moduri. Sociograma colectivă (de grup) care s-a impus mai mult este cea a cercurilor concentrice. Pe fiecare axă ce reprezentă criteriul se marchează cu un punct intensitatea lui.) este indicat ca subiecţii care se atrag să fie amplasaţi proximal. cei aflaţi la extreme (liderii şi izolaţii. subgrupuri aflate în conflict etc. prietenii. 360361). au respins-o sau au fost alese-respinse de ea.

mentorul din domeniile vocaţionale au o poziţia privilegiată în raport cu grupurile de elevi. testele de personalitate şi de aptitudini. 129 . căci. gimnazial şi liceal. Arătaţi care sunt problemele etice angajate de metoda sociometrică (sondarea preferinţelor. respectul de sine. aducem câteva argumente în plus pentru a indica importanţa şi zonele de elecţie ale utilizării acestei metode în educaţie. • Utilizarea ei coroborată cu alte metode (autoaprecierea obiectivă. stabile în timp. ele pot fi considerate grupuri evolutive şi de aceea aplicarea repetată a metodei indică valoarea ei formativă şi terapeutică. chestionarele de interese. securizare. interpretarea datelor se completează în mod natural cu funcţiile de intervenţie şi formare prin luarea în calcul a parametrilor psihosociali evidenţiaţi de metoda sociometrică. atribuirea eşecului sau a reuşitelor. orchestră. Evaluaţia rolul operatorului de anchetă sociometrică în pregătirea şi motivarea grupului. 2. supracompensare. copiii defavorizaţi socio-economic sau cultural beneficiază în mod special de această metodă. prin reorientarea simpatiei. prelucrarea. arte plastice. opţiunilor. obţinerea încrederii şi a sincerităţii răspunsurilor. construit prin jocul identificărilor şi al proiecţiilor. liceeni de la seminarul teologic) sau o clasă obişnuită de elevi. orfelinatele. valori şi atitudini. Analizaţi din perspectiva teoriei psihologiei sociale a grupurilor medii şi mici evoluţia grupei de grădiniţă şi a clasei de elevi în ciclurile primar. realizarea de sine) deblochează importante energii. argumentând-o pe fiecare. pentru că ei au obţinut deja un prestigiu şi o investiţie afectivă din partea lor. se poate contura mai uşor. preţuirii. • Casele de copii. centrele de plasament. statut. dirijorul. Chiar idealul. Construiţi un chestionar sociometric pentru un grup de sportivi (corelat cu tipul de sport practicat. opinii) sporesc mult aria de aplicaţii a metodei. punerea în valoare. Sentimentele de compensare. admiraţiei se pot debloca însemnate forţe de compensare a vulnerabilităţii lor sociale. 4. grup vocaţional (cor. 3. sau cele vocaţionale au un mai mare potenţial de conflictualitate deoarece aici este implicată performanţa şi atunci satisfacerea unor motivaţii (nevoia de prestigiu.Pe lângă elementele invocate la începutul acestui capitol. subtilele mecanisme de apărare pot fi influenţate astfel. antrenorul. modelul de viaţă. Faceţi o analiză detaliată a situaţiilor particulare în care este indicată metoda sociometrică în şcoală. Autoevaluare 1. dominanţa. dirigintele. 5. alegerilor) şi cum pot fi ele depăşite. • Profesorul. • Aplicarea. de inferioritate sau de superioritate arogantă. individual sau de echipă). • Grupurile de elevi. • Fiind grupuri relativ constante. afiliere.

Moreno. sociomatrice. (1974). 8. G. 7. (1973). M. Şchiopu. Introducere în psihodiagnostic. (1979). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.L. (1928). seconde edition. Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale.6. 9. Faceţi o analiză ipotetică a rezultatelor obţinute. comportament prosocial). C. sociograme individuale şi de grup). Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii. Bucureşti: Tipografia Universităţii. Golu. parcurgând toate fazele metodei sociometrice (indici sociometrici.U. (1984).studii experimentale. Construiţi un chestionar sociometric cu doar trei întrebări. (1997). Holban. Paris: P. aplicaţil unei clase de elevi sau grup natural constituit. insistând pe funcţia ei terapeutică şi de potenţare a unor valori dezirabile (încredere de sine. Anexe A. Bucureşti: E. Moser. Les tehniques sociométriques. Laboratorul şcolar de orientare.D. Imaginaţi un model de abordare a percepţiei de sine şi a percepţiei sociale la o clasă de copii din şcoala ajutătoare. (1970). Evaluaţi posibilităţile şi limitele metodei sociometrice în şcoală şi în educaţie.D. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. I. G. 8.P. Zapan. Metode de psihodiagnostic. V. 4. (1967). Bibliografie 1.U. Creativitatea individuală şi de grup . cooperare. Paris: P. 2. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. J. Bastin.P. 7. Psihologia socială. P. Horghidan. U. Fondements de la Sociométrie. Roco. Bucureşti: E.A. 3.F.F. (1976). 5. 6. Bucureşti: Editura Academiei. REZUMAT PENTRU DESIGN-URI EXPERIMENTALE ŞI NONEXPERIMENTALE Planuri experimentale de bază R O1 X O2 R O1 O2 130 .

Design 1. Pretestat R O1 X O2 1D O1. Tratament O1 Tratament O1 O1 O1 X X (Metoda (Metoda a) b) X O2 Design 3. I Design 4. Design-ul cu patru grupe randomizate al lui Solomon Grup Pretest Tratament Posttest Diferenţă 1. Nepretestat R O2 4D M.de ambele randomizate cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Posttest Grupul experimental R O2 Grupul de control R O1 Pretest Posttest Grupul experimental 1 R O2 Grupul experimental 2 R O2 Grupul de control R O2 control şi experimental. I 3. cu fazele de pretest şi de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental O1 X O2 Grupul de control O1 O2 Design-ul 6. I 4. I 2. M. M. doar cu fază de posttest Pretest Tratament Posttest Grupul experimental R X O2 Grupul de control R O2 Design-ul 5. Design cu două grupuri . Design cu grup de control nerandomizat. Design cu grup de control randomizat. Nepretestat R X O2 3D X. X. M. Un singur grup cu pretest şi posttest O1 X O2 Design 2. Design contrabalansat Replicări Xa 1 A 2 B 3 C 4 D 131 Xb B D A C Xc C A D B Xd D C B A . Pretestat R O1 O2 2D O1.

Mai jos vom descrie pe scurt şi apoi mai detaliat nouă categorii funcţionale de metode. O2. Design cu grup de control seriat în timp Pretest Tratament Posttest Grup experimental O1. METODE ŞI STRATEGII După ce scopurile cercetării au fost formulate. mai multe decât diferenţele. O7. O6. O2. Totuşi natura problemei este aceea care are rolul covârşitor în determinarea celui mai potrivit mod sau cale de urmat. O2. O8 Grup de control O1. O8 Grup Grup Grup Grup Grup A B C D D Pretest tratament O1 X O2 O1 X O1 X O1 X O1 X T1 T2 postteste O2 O2 O2 T3 T4 O2 T5 Design-urile cvasi-experimentale a. O3. O3. Design cu grup experimental seriat în timp Pretest TratamentPosttest O1. Design-ul cu grup de control neechivalent O1 X O2 O1 O2 O2 O2 B. Design-ul cu grup de comparaţie static Grup experimental X Grup de control b. GHID PENTRU DESIGN-UL CERCETĂRII. O4 O5. Există destul de multe similitudini între acestea. O3. O8 Design 8. ci şi de natura problemei sau de cele mai potrivite alternative de investigare. O6. O7. următorul pas este acela de a construi design-ul acesteia. O4 X O5. de aceea ele nu pot fi considerate mutual exclusive. Decizia depinde nu numai de scopurile cercetării. O6.Media scoruri coloane Design 7. O4 X O5. O7. 132 .

un comunitate sau studiu intensiv al unei instituţie. starea serioase (sau chiar severe) actuală şi probleme de învăţare. analiza scorurilor la teste şi date normative. comunităţi profund defavorizate cultural (rromi). un studiu interacţiunile de intensiv pe adolescenţi care se mediu pentru un drogează sau devin copiii individ. adesea în relaţie cu ipoteza susţinută. grup. în termenii 133 . analizând trendul trecut-prezent-viitor. a acurateţe. DE DEZVOLTARE 4. studii observaţionale. studii privind fenomenele involutive şi afectarea specifică a unor funcţii cognitive Acela de studia Istoria cazului unui copil cu un intensiv condiţiile coeficient de inteligenţă mic. urmărirea sincronismului sau a autonomiei în evoluţia psihologiei româneşti ca ştiinţă. ANALIZA DE CAZ ŞI DE TEREN O reconstrucţia a modurilor de predare şi învăţare a scrierii în secolul XX în România. EXEMPLE 2. cu bazale. interpretate cu studii de analiza sarcinii. Acela de a descrie Studii de recenzare a populaţiei. vedea evoluţia inteligenţei şi a creea etaloane (norme) specifice. un studiu schimbările ca transversal pe 15 eşantioane de expresie a trecerii vârstă de la 3 la 18 ani pentru a timpului. privind statutele sau rolurile. pierdearea elitelor şi modificarea mentalităţilor colective. ISTORICĂ SCOPUL Acela de a reconstrui trecutul cu obiectivitate. DESCRIPTIVĂ 3.METODA 1. serviciilor. studii ori arie de interese. sistematic o situaţie studii de opinie publică. un studiu care să determine viitoarea creştere şi nevoile de educaţie ale unei populaţii. analize ale documentelor. urmărirea raporturilor dintre sovietizarea României. bazându-ne pe studii bazate pe chestionare şi fapte recoltate şi interviuri. Aceala de a Studiile longitudinale pe un investiga patternnumăr semnificativ de mare de urile şi secvenţele cazuri privind creşterea de la o creşterii sau lună la 6 ani. subteranelor (“aurolaci”). rapoarte de incidente critice.

sex. dintre structura intereselor şi vârstă. dintre cei cu abandon şcolar şi cei fără abandon. la diverse grupe de vârste sau cicluri şcolare. studiu de analiză factorială asupra componentelor inteligenţei. Identificarea factorilor de abandon şcolar dintr-un anume liceu. VERITABIL EXPERIMENTAL E 8. Acela de a Aşa-numitele experimente de aproxima condiţiile teren. 7. CAUZALCOMPARATIVE sau „EX POST FACTO” Acela de a investiga o posibilă relaţie cauză-efect prin observarea unor consecinţe deja existente. Investigarea relaţiei dintre dotarea intelectuală şi reuşita şcolară. utilizând evidenţele şcolii. cercetări unui veritabil operaţionale. naturale. utilizând datele colectate în ultimii zece ani. CVASIEXPERIMENTUL Acela de a investiga o posibilă relaţie cauză-efect prin expunerea unuia sau mai multor grupuri experimentale la anumite condiţii de tratament pentru a compara diferenţele cu grupul de control ales aleator. . STUDII CORELAŢIONAL E Acela de a analiza măsura în care variaţia unui factor corespunde cu variaţia unuia sau mai multor alţi factori. ce vor fi puse în legătură cu date înregistrate în ideea detectării unor factori cauzali posibili. Investigarea a trei moduri de predare-învăţare a citit-scisului utilizând alegerea aleatoare (randomizată) a profesorilor şi a grupelor de experimentare. studiu care să prezică succesul şcolar în clasele de supradotaţi sau care să selecteze cele mai potrivite variabile de detectare a acestora. detectarea similitudinilor sau a diferenţelor dintre elevii buni şi cei slabi (în condiţii de dotare intelectuală egală). urmărirea efectului unui medicament de stimulare a funcţiilor cognitive utilizând două grupuri ce primesc medicamentul la trei niveluri de intensitate şi două grupuri de control cărora li se administrează sau nu placebo. dispensarelor şcolare etc. dintre diabetici cu evoluţia bolii bună şi cei cu evoluţie rea. 6.5. memoriei. teste situaţionale 134 legăturilor dintre mentalităţile de grup şi implicaţiile lor asupra educaţiei copiilor. intereselor sau a personalităţii. care nu a primit acest tratament. dintre fumători şi nefumători. inteligenţă sau tip de şcolaritate. poliţiei.

4. Parcurgerea literaturii legată de aceasta. 3. stabilirea criteriilor de evaluarea a datelor rezultate. b. 5. c. 7. d. Un program de training destinat să ajute profesorii de a-şi dezvolta aptitudinile de comunicarea cu clasa. Executarea (rularea) planului de cercetare. creşterea capacităţilor de gestiune a situaţiilor de criză. 2. constând din încercarea de a detecata factori cauzali în viaţa reală. 10. de exemplu acela de a controla eficacitatea unei metode de predare în condiţiile în care nu se poate asigura o alegere aleatoare (randomizată) a subiecţilor sau a metodelor. Specificarea procedurilor de colectare a datelor. Definirea problemei actuale în termeni clari şi foarte specifici. disgrafici sau cu alte tulburări instrumentale. definirea conceptelor de bază şi a variabilelor.9. selecţia instrumentelor sau dezvoltarea unor criterii exacte de măsurare. a. Identificarea unei probleme. Paşii de bază în planificarea şi conducerea unei cercetări 1. dezvoltarea unor tehnici de consiliere pentru copiii cu subrealizare sau abandon şcolar. Evaluarea rezultatelor şi extragerea concluziilor care se impun. CERCETAREAACŢIUNE experiment în condiţii “naturale”. 9. 6. Experimentatorul va acţiona în cadrul limitărilor impuse de compromisul dintre validitatea internă şi externă. 135 . Formularea unei ipoteze testabile. ce nu permit controlul sau manipularea variabilelor. dezvoltarea unor noi procedee de lucru cu copiii dislexici. selecţia subiecţilor. etc. Construirea unui design de cercetare care să maximizeze validitatea externă şi internă. 8. ori chiar copii bilingvi. conflict din şcoală.. Decizia în legătură cu elementele de bază de care depind rezultatele. care numai parţial sau deloc pot fi controlaţi. Selectarea metodologiei de analiză a datelor. controlul şi/ sau manipularea variabilelor. Acela de a dezvolta noi deprinderi sau de a descoperi noi căi de a rezolva anumite probleme cu directă aplicare la clasă ori în alte programe.

136 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful