CAPITOLUL 6

PROBLEME SPECIALE DE HIDRAULICĂ

6.1. Rezistenţe hidraulice (pierderi de sarcină) O instalaţie, care asigură transportul şi distribuţia fluidelor (lichide, gaze) între o sursă şi un consumator, poartă denumirea de circuit hidraulic. Datorită proprietăţilor pe care le au fluidele, circuitele hidraulice sunt nelipsite în instalaţiile industriale (mecanice, chimice, siderurgice), maşinile unelte, a instalaţiile de încălzire şi ventilare, consumatorii de gaz, de aer etc. Pentru a realiza proiectarea şi exploatarea acestor circuite în cele mai bune condiţii, se impune cunoaşterea amănunţită a tuturor fenomenelor hidraulice care intervin în mişcarea unui fluid, precum i a pierderilor de energie care se produc la parcurgerea circuitului de ctre fluid. Traseul pe care îl străbate un fluid, între sursă şi consumator, este format dintr-o serie de piese şi organe funcţionale, cum ar fi elemente de conductă, organe de închidere-deschidere, dispozitivele de reglaj, aparatele de măsură şi control, elemente care în acelaşi timp opun o oarecare rezistenţă în calea fluidului. Datorită acestui fapt toate aceste elemente, care intră în componenţa unui circuit, au fost numite rezistenţe hidraulice. După forma lor geometrică, după mărimile hidraulice care le caracterizează, rezistenţele hidraulice se împart în două categorii: a) rezistenţe liniare, care cuprind porţiunile de traseu rectiliniu, de secţiune constantă (conductele);

161

b) rezistenţe locale, în care intră porţiunile de traseu formate din elemente de trecere de la o secţiune la alta, elemente pentru schimbarea direcţiei, elemente de reglaj, de măsură, dispozitive de închidere etc. Rezistenţele pe care fluidul le întâlneşte în calea sa, fac ca o parte din energia acumulată de ctre fluid, să se consume pentru învingerea acestor obstacole. Acest fenomen poartă denumirea de pierdere de energie sau pierdere de sarcină, iar efectul practic al acestui consum de energie este o scădere a presiunii în sensul deplasării fluidului. Mecanismul disipării energiei în fiecare din cele două categorii de rezistenţe este diferit şi de aceea sunt diferite şi relaţiile de calcul ale energiei pierdute de ctre fluid pe rezistenţa respectivă.

6.1.1. Rezistenţe hidraulice liniare (pierderi de sarcină liniare) O conductă dreaptă de lungime L şi diametru constant, D, prin care trece un fluid, din punct de E1 E 2' vedere hidraulic este o E2 p 1 rezistenţă liniară (Figura 6.1). p 2
v2 /2g
1

Datorită frecării straturilor de fluid (între ele sau cu pereţii conductei), are loc o pierdere de energie.

p 1/ γ

D

1

Q
L

2

z1

P la n d e re fe rin ta

Studiile teoretice şi Figura 6.1. experimentale au pus în evidenţă faptul că pierderile de energie în rezistenţele liniare, care se notează cu hi, depind de numeroşi factori printre care şi viteza fluidului, regimul de mişcare (laminar sau

162

z2

p 2/ γ
v2

v1

2 v /2g

2

hi

turbulent), natura fluidului, rugozitatea pereţilor conductei şi dimensiunile conductei (diametru, lungime), încât se poate scrie: h l = f ( v, D, ρ, η, L, ∆ ) . (6.1)

Relaţia de dependenţă (6.1), exprimă un fenomen fizic. Folosind metoda analizei dimensionale (metoda π) s-a putut stabili formula pentru calculul pierderii de energie şi anume: hl = λ ⋅ unde: λ este coeficientul de rezistenţă hidraulică liniară, care mai poartă numele de coeficientul lui Darcy; L – lungimea rezistenţei hidraulice; D – diametrul conductei; v – viteza fluidului prin conductă. Cercetările efectuate de către J. Nikuradse în vederea stabilirii dependenţelor coeficientului pierderii liniare de sarcină λ, au scos în evidenţă faptul că pentru Re < 2320 regimul de curgere este laminar, iar coeficientul pierderii liniare, λ, se calculează cu relaţia: λ= 64 . Re (6.3) L v2 ⋅ , D g (6.2)

Dacă Re >2320, regimul de curgere este turbulent. În urma experimentelor, Nikuradse a ajuns la concluzia că în cadrul regimului turbulent de curgere, în funcţie de numărul Re şi rugozitatea relativă a conductei, Δe (Δe = Δ/D), se pot defini trei subdomenii: regimul turbulent neted, în care λ = λ(Re); regimul turbulent de tranziţie, în care λ = λ(Re,Δe); regimul turbulent rugos, în care λ = λ(Δe),

unde Δ este rugozitatea absolută a conductei.

163

Se cunosc câteva criterii de încadrare într-unul din regimurile de curgere, unele definind limitele prin valori ale numărului Reynolds, iar altele utilizând, pentru acelaşi scop formule de calcul. Se consideră, că regimul turbulent neted are loc dacă este satisfăcută relaţia: Re⋅ ∆ ⋅ pentru regimul turbulent de tranziţie: 9.4 < Re⋅ ∆ ⋅ iar pentru regimul turbulent rugos: Re⋅ ∆ ⋅ ∆ > 200. D ∆ < 200, D ∆ < 9.4 , D

Pentru regimul turbulent neted, formula de calcul a coeficientului pierderii liniare de sarcină a fost determinată de către Prandtl, sub forma: 1 λ = 2 ⋅ lg Re λ − 0.8 ,

(

)

(6.4)

verificată experimental până la valori ale numărului Reynolds: Re<3.2·106. Datorită complexităţii ei, s-a căutat o formulă mai simplă, dar care să asigure o bună aproximare. În literatura de specialitate sunt acceptate: - formula lui Blasius: λ= valabilă până la Re<105 formula lui Konakov: 1 λ
164

0.3164
4

Re

=

1
4

100 ⋅ Re

,

(6.5)

= 1.8 ⋅ lg Re − 1.5,

(6.6)

valabilă până la Re<107. Pentru regimul turbulent de tranziţie se recomandă a se utiliza formula Colenbrook-White:

Figura 6.2

1

∆   2.51 = −2 ⋅ lg + e ,   λ  Re⋅ λ 3.71 

(6.7)

iar pentru calculul pierderii de sarcină la curgerea prin conducte hidraulic rugoase, formula lui Nikuradse: 1 λ = −2 ⋅ lg ∆ e + 1.14. (6.8)

O altă modalitate de determinare a coeficientului pierderii liniare de sarcină o reprezintă utilizarea diagramei din figura 6.2, obţinută experimental, de către Nikuradse. Din diagramă se observă că o conductă poate fi atât hidraulic netedă, cât şi rugoasă. În mod practic, pentru măsurarea pierderii de sarcină liniare hl, se va folosi ecuaţia lui Bernoulli, care aplicată de-a lungul firului mijlociu al conductei între secţiunile 1 şi 2 (Figura 6.1) arată că:
2 P1   P2  v 2 − v1  2  z1 +  −  z 2 +  = + hr .  γ  γ  2g    

(6.9)

165

Considerând conducta orizontală z1=z2 şi deoarece diametrul conductei este constant pe toată lungimea, rezultă că v1 = v2 = v, iar relaţia (6.9) devine: p1 − p 2 ∆p = = hr . γ γ (6.10)

Această relaţie arată că, pentru z1=z2 şi v1=v2, diferenţa de presiune, p1-p2 = ∆p (p1 > p2), este o măsură a pierderii de energie şi deci, măsurând presiunile statice între două puncte situate la distanţa L pe conductă, se poate stabili pierderea de sarcină liniară, hr.

6.1.2. Rezistenţe hidraulice locale (pierderi de sarcină locale) ntr-un circuit hidraulic sunt montate robinete, racorduri, coturi, instrumente de msur i control etc., organe care creeaz un obstacol n calea fluidului, opun o rezisten la trecerea fluidului i de aceea ele poart numele de rezistene locale. Ca o consecinţă, curgerea este neuniform n zona respectiv, ceea ce face ca fluidul s-i modifice viteza ca mrime sau direcie, iar la trecerea peste aceste obstacole, lichidul pierde o parte din energia hidraulic nmagazinat. Deoarece zona de micare neuniform se ntinde pe un sector foarte scurt n amonte i ceva mai lung n aval de obstacol, fr a depi de câteva ori dimensiunea transversal a curentului, energia consumat este denumit consum sau pierdere de energie local i se noteaz cu hloc. Din cauza complexitii fenomenului, care are loc la trecerea fluidului printr-o rezisten local, stabilirea pe cale teoretic a formulei de calcul a pierderilor locale nu se poate face decât n foarte puine cazuri. De aceea, pierderile locale se exprim n funcie de energia cinetic printr-o relaie de forma:

166

h loc = ζ sau sub form de presiune, prin

v2 , 2g v2 , 2

(6.11)

∆p = ζ ⋅ ρ n care:

(6.12)

ζ este coeficient de rezisten local; v – viteza medie a fluidului n aval de obstacol, dac nu se indic altfel. n multe situaii seciunile din amonte i din aval de rezisten sunt diferite, deci i vitezele sunt diferite. Pierderile de energie se pot exprima fie cu viteza din aval (cazul general), fie cu cea din amonte, lucru care va trebui precizat, fiindc, evident, coeficientul de rezisten, ζ, va avea valori diferite ntr-un caz sau n cellalt. Coeficientul adimensional ζ, acelai n ambele relaii precedente, depinde, n cazul rezistenelor fixe, de forma geometric a acesteia, de numrul Reynolds, de rugozitatea pereilor, iar pentru rezistenele cu seciune variabil (robinei, clape etc.) depinde de poziia organului obturator. Dependena lui ζ de numrul Reynolds este destul de complicat i aceasta numai la numere Re mici, pentru c la numere Re mari valoarea coeficientului, ζ, devine constant. Datorit neuniformiii micrii i a faptului c multe dintre rezistenele locale trebuie s aib seciunea de trecere reglabil (robinete, clape, p1 etc.), coeficientul, ζ, nu se p2 poate determina prin D metode teoretice. Pentru R majoritatea rezistenelor Q 1 2 Q hidraulice locale,
D

∆p

∆p

Figura 6.3.

167

coeficientul, ζ, se determin experimental, iar valorile acestuia sunt date sub form de tabele. Coeficientul stabilit are valabilitate numai n limitele n care a fost experimentat. Determinarea pierderilor locale de sarcină se poate face experimental, măsurând diferenţa de presiune amonte-aval (Figura 6.3). Neglijând variaia de energie cinetic, din ecuaia lui Bernoulli aplicat ntre dou puncte, unul nainte de rezisten i altul situat dup aceasta, rezult: p − p 2 ∆p h loc = 1 = , (6.13) γ γ în care: - ∆p este diferena de presiune ntre dou puncte, unul nainte de rezisten i altul n aval; - γ - greutatea specific a fluidului care trece prin rezistene; - g - acceleraia gravitaional;

6.1.2.1. Formula Borda-Carnot

Determinarea pierderilor de sarcină într-o rezistenţă locală, în care există o modificare de diametru (Figura 6.4) se face plecând de la ecuaţia lui Bernoulli, scrisă între două puncte, aflate pe axa de simetrie, situate în planul I, respectiv, II:

Figura 6.4.

2 α 1 v1 p1 α v2 p + + z 1 = 2 2 + 2 + z 2 + h loc , 2g γ 2g γ

(6.14)

168

în care se consideră: α 1 = α 2 = 1; şi rezultă: h r1− 2
2 v1 − v 2 p 1 − p 2 2 = + . 2g γ

z1 = z 2

(6.15)

Aplicând teorema cantităţii de mişcare între aceleaşi două plane, se obţine: ρQ( v 2 − v1 ) = p1 A 1 + p 2 ( A 2 − A1 ) − p 2 A 2 = A 2 ( p1 − p 2 ) (6.16) deci: ρA 2 v 2 ( v 2 − v1 ) = A 2 ( p1 − p 2 ) Din relaţiile (6.15) şi (6.17), rezultă: h loc = v2 − v2 1 2 v 2 ( v 2 − v1 ) + 1 , g 2g (6.18) (6.17)

de unde rezultă formula BordaCarnot: h loc =

( v1 − v 2 ) 2
2g

.

(6.19)

Considerând ecuaţia de continuitate, scrisă sub forma: v1 A 1 = v 2 A 2 , sau : v1 = v 2 ⋅ rezultă: h loc  v2  A v2 = 2  2 − 1 = ζ 2 .  2g  A 1 2g  
2

A2 , A1

Figura 6.5

(6.20)

169

Dacă apare o îngustare a conductei (Figura 6.5), se consideră că valoarea coeficientului pierderii de sarcină locale va fi:  A ζ = 0.5...0.61 − 2  A  1  .   (6.21)

6.2. Cuplarea rezistenţelor hidraulice 6.2.1. Cuplarea în serie a rezistenţelor hidraulice Pentru a se determina pierderea de sarcină pe un tronson care Figura 6.6 cuprinde rezistenţe hidraulice cuplate în serie (Figura 6.6), se porneşte de la ecuaţia lui Bernoulli:
2 2 v6 p6 v1 p1 + + z1 = + + z1 + h r1− 6 . 2g γ 2g γ

(6.22)

Considerând rezistenţele cuprinse într-un plan orizontal, se obţine: h r1− 2 = p − p3 p − p4 p1 − p 2 ; h r2 −3 = 2 ; h r3− 4 = 3 ; γ γ γ p − p5 p − p6 h r4 −5 = 4 ; h r5 − 6 = 5 . γ γ

(6.23)

Pierderea totală de sarcină va fi: h r1−6 = sau: p1 − p 2 p 2 − p 3 p 3 − p 4 p 4 − p 5 p 5 − p 6 + + + + , γ γ γ γ γ (6.24)

170

h r1−5 = ∑ h ri ,
i =1

5

(6.25)

unde:
2 l1 v1 l1 Q2 h r1 = λ1 ⋅ ⋅ = λ1 ⋅ ⋅ = M1 ⋅ Q 2 ; 2 d1 2g d1 2g ⋅ A1 2 v1 Q2 = ζ2 ⋅ = M2 ⋅ Q2 ; 2 2g 2g ⋅ A1

(6.26)

h r2 = ζ 2 ⋅

(6.27) (6.28) (6.29)

h r3 = M 3 ⋅ Q 2 ; h r4 = M 4 ⋅ Q 2 ; h r5 = M ⋅ Q 2 . h r1−5 = ∑ M i ⋅ Q 2 ,
i =1 5

iar: M = ∑ Mi .
i =1 5

(6.30)

6.2.2. Rezistenţe cuplate în paralel În cazul legării în paralel a conductelor (Figura 6.7), se scrie ecuaţia de continuitate, sub forma: Q = Q1 + Q 2 şi h r1− 2
2 l1 Q1 =λ ⋅ = 2 d 1 2g ⋅ A1

(6.31)

 l6 ζ ζ l2 l4 = λ2 ⋅ + λ4 ⋅ + λ6 ⋅ + 32 + 52 2 2 2  d2 ⋅ A2 d4 ⋅ A4 d6 ⋅ A6 A3 A5 

 Q2 ⋅ 2 ,  2g 

(6.32)

171

unde indicii utilizaţi sunt: 1 - pentru tronsonul 1-6; 2 - pentru tronsonul 1-2; 3 - pentru tronsonul 2-3; 4 - pentru tronsonul 3-4; 5 - pentru tronsonul 4-5; 6 - pentru tronsonul 5-6.

Figura 6.7

Dacă se introduce modulul de debit, se obţine:
2 M 1 ⋅ Q 1 = M 2 ⋅ Q 2 = MQ 2 . 2

(6.33)

Exprimând debitele în funcţie de debitul de intrare, Q, rezultă: Q1 = Q ⋅ M ; M1 Q2 = Q M . M2 (6.34)

Ecuaţia de continuitate devine: Q= Q⋅ sau: 1 M = 1 M1 + 1 M2 . (6.36) M M + Q⋅ . M1 M2 (6.35)

6.2.3. Reţele de conducte ramificate Având în vedere faptul că există multe localităţi în care alimentarea cu apă se

172

Figura 6.8

face cu reţele ramificate, este necesară o dimensionare corespunzătoare a acestora. Aceasta se face alegând un traseu principal (de exemplu 0-3), pentru care se calculează parametri de funcţionare. Pentru celelalte ramificaţii, considerate a fi secundare, calculul se face ţinând cont de înălţimile piezometrice stabilite pentru traseul principal. Pentru conductele ramificate (Figura 6.8) se poate scrie:

Q = Q3 + Q4 + Q6 + Q7 ; h r0 −3 = h r0 −1 + r1− 2 + h r2 −3 ; h r0 − 4 = h r0 −1 + h r1− 2 + h r2 − 4 ; h r0 − 6 = h r0 −1 + h r1−5 + h r5− 6 ; h r0 − 7 = h r0 −1 + h r1−5 + h r5 −7 .
Legăturile dintre înălţimile piezometrice pentru ramura 1-2 sunt: p  z2 + 2  γ  p  p     2  =  z 3 + 3  + M 3Q 3 =  z 4 + 4  + M 4 Q 2 ; 4     γ  γ      (6.38) (6.37)

p   p   2  z1 + 1  =  z 2 + 2  + M 2 ⋅ ( Q 3 + Q 4 ) =     γ   γ   p   2 2 =  z 3 + 3  + M 3Q3 + M 2 ⋅ ( Q 3 + Q 4 ) =   γ   p   =  z 4 + 4  + M 4Q 2 + M 2 ⋅ ( Q3 + Q 4 ) 4  γ   

(6.39)

173

p   p    z 0 + 0  =  z1 + 1  + M 0 Q 2 =  γ   γ      p   2 2 =  z 3 + 3  + M 3Q3 + M 2 ⋅ ( Q 3 + Q 4 ) + M 0 Q 2 =   γ   p   2 =  z 4 + 4  + M 4Q 2 + M 2 ( Q3 + Q4 ) + M 0Q 2 4   γ   Asemănător se pot scrie şi ecuaţiile pentru ramura 2-3.

(6.40)

6.2.4. Reţele de conducte inelare Reţelele inelare sunt deosebit de răspândite în alimentarea cu apă a localităţilor, oferind posibilitatea deservirii consumatorilor, chiar atunci când apar avarii pe unul din tronsoanele de conducte limitrof.

Figura 6.9

Abordarea problematicii, precum şi calculul reţelelor de conducte inelare (Figura 6.9), se face în mod asemănător relaţiilor lui Kirkhoff întâlnite în electricitate. Şi aici, în calculul unui inel se stabileşte un sens de parcurgere pozitiv. Dacă reţeaua are n noduri şi m inele se pot scrie n-1 ecuaţii pentru noduri, sub forma:

∑Q
i =1

n

i

=0

(6.41)

şi m relaţii pentru inele, de forma:

174

∑M Q
j=1 j

m

2 j

= 0,

(6.42)

ceea ce reprezintă faptul că în fiecare inel suma pierderilor de sarcină este zero (se ţine cont de semnul acestora, “+” dacă coincide cu sensul ales şi “-“ dacă se opune acestuia). Spre deosebire de celelalte tipuri de reţele, în cazul celor inelare debitele pe tronsoane nu se cunosc. Având în vedere faptul că fiecare tronson introduce două necunoscute, numărul total al acestora va fi: 2(m+n-1). Calculul reţelei inelare este foarte laborios şi se face impunând debitele pe tronsoane, după care se verifică dacă suma pierderilor de sarcină pe un inel este nulă, sau se încadrează într-un interval de toleranţă admis. Dacă una dintre aceste condiţii este îndeplinită se consideră dimensionarea executată. În cazul în care nu este îndeplinită nici una dintre aceste condiţii, se calculează eroarea pierderii de sarcină, Δh: ∆h = ∑ M i Q i . (6.43)

Dacă semnul erorii, Δh, este “+” înseamnă că debitele termenilor pozitivi au fost alese prea mari şi vor trebui reduse cu un debit, ΔQ, care se va adăuga la cel al termenilor negativi. În cazul în care semnul este “-“ se vor reduce debitele negative şi vor fi crescute cele pozitive. Operaţia se repetă până la îndeplinirea uneia din cele două condiţii şi este cunoscută sub numele de “compensarea reţelei”.

6.2.5. Caracteristica unei conducte
175

Aşa cum s-a arătat în subcapitolele precedente, în procesul de curgere al unui fluid prin conducte, sau reţele de conducte, apar inevitabil pierderi de sarcină hidraulică de forma:
n  l  Q2 h r = λ + ∑ ζi  ⋅ = MQ 2 . 2  d i =1  2gA

(6.44)

Reprezentarea hr = hr(Q) poartă numele de caracteristică a conductei, sau în cazul unei reţele, caracteristica reţelei de conducte (figura 6.10). Aceasta are o importanţă deosebită în funcţionarea sistemului de distribuţie, deoarece determină buna sa funcţionare. Intersecţia dintre caracteristica pompei şi a conductei, sau reţelei de conducte determină punctul optim de funcţionare al acesteia. 6.3. Curgeri efluente

Figura 6.10

Curgerea unui fluid dintr-un domeniu pe care-l ocupa iniţial, întrun alt domeniu ocupat de un fluid identic, sau diferit lui, poartă numele de curgere efluentă. În această categorie intră curgerea fluidelor prin orificii şi ajutaje.

6.3.1. Curgerea prin orificii Un orificiu este, în esenţă, o gaură practicată într-un perete. O caracteristică a curgerii prin orificiu o reprezintă faptul că trecerea fluidului se face sub forma unui jet, care la început se va contracta, iar apoi
176

va fi divergent. La o distanţă l=0.5d de la suprafaţa interioară a peretelui va avea cea mai mică secţiune, numită secţiunea maxim contractată (planul II din figura 6.11). Raportul dintre aria orificiului, A0 şi aria secţiunii maxim contractate, Ac, poartă numele de coeficient de contracţie:

ε=

Ac A0

(6.45)

Clasificarea orificiilor se poate face după mai multe criterii: - după forma secţiunii: circular, dreptunghiular, oval, etc. - după mărime orificii mici, dacă h > 10do, caz în Figura 6.11 care se consideră că vitezele sunt uniform distribuite în secţiune; orificii mari, dacă h < 10do, vitezele în acest caz sunt neuniform distribuite; - după grosimea peretelui: - orificii în perete subţire, dacă t < 2do , adică jetul nu se va lovi de peretele orificiului în etapa de destindere (acest lucru se realizează în general, prin înclinarea muchiilor); - orificii în perete gros, dacă t > 2do , ceea ce va conduce la

Figura 6.12.

177

impact între jet şi perete, adică jetul va fi influenţat de către perete; - după nivelul fluidului în aval de orificiu - orificiu liber (Figura 6.11.) - orificiu înecat (Figura 6.12.) -

Figura 6.13.

după poziţia orificiului - orificiu în perete lateral - orificiu plasat pe fundul rezervorului - după contracţia jetului (Figura 6.13): cu contracţie totală a jetului, dacă m > 3a şi n > 3b (forma jetului nu este influenţată de către perete); cu contracţie limitată a jetului dacă fie m < 3a, sau n < 3b; cu contracţie parţială a jetului, dacă m = 0, sau n = 0

178

6.3.1.1. Orificiu mic, liber, în perete subţire, cu contracţia completă a jetului Principalii parametri ce se cer a fi determinaţi în cazul curgerii prin orificii sunt viteza şi debitul. Pentru aceasta se va folosi ecuaţia lui Bernoulli scrisă între două puncte aflate în planele I, respectiv II (Figura 6.14). Pentru o tratare mai facilă a problematicii orificiilor se vor face câteva ipoteze: Figura 6.14

nivelul suprafeţei libere (sarcina orificiului) este constant; se vor neglija pierderile energetice între suprafaţa liberă şi orificiu; se consideră că distribuţia de viteze este constantă în jet; se consideră că din infinitatea de particule aflate pe suprafaţa liberă, una, sau mai multe vor trece prin axa orificiului, ceea ce oferă posibilitatea aplicării ecuaţiei lui Bernoulli pentru o linie de curent.

Ecuaţia lui Bernoulli scrisă între două puncte, situate pe suprafaţa liberă (planul I) şi respectiv în planul suprafeţei maxim contractate (planul II) va fi:
2 α2v2 p2 α 1 ⋅ v1 p1 + + z1 = + + z 2 + h r1− 2 , 2g γ 2g γ

(6.46)

unde:

179

z2 = 0;

z1 = h;

p2 = p0;

h r1− 2 = ζ

v2 2g

.

Dacă se consideră ecuaţia de continuitate: A1 v1 =Ac v, rezultă: v=  p − p0   ⋅ 2g h + 1   2 γ  . A1   α + ζ − 2 gα 1    Ac  1 (6.47)

(6.48)

Dacă se neglijează raportul ariilor şi se notează:

ϕ=

1

α +ζ

,

(6.49)

coeficientul de viteză, expresia vitezei va fi: p − p0   . v = ϕ ⋅ 2g h + 1   γ   (6.50)

Coeficientul de viteză este adimensional şi reflectă pierderile de sarcină la curgerea prin orificiu şi, în acest caz are valori cuprinse între 0.97…0.98. Debitul va avea expresia: p − p0   . Q = v ⋅ Ac = ϕ ⋅ ε ⋅ A0 2 g  h + 1   γ   Dacă se consideră: µ = ρ⋅ε, (6.52) (6.51)

unde μ, este coeficientul de debit şi ia valori, în cazul orificiilor, cuprinse între 0.60…0.61, debitul va avea expresia:

180

p − p0  Q = µ ⋅ A 0 2g h + 1  γ 

   

(6.53)

Coeficientul de debit reflectă şi el, pierderile prin orificiu, practic o parte din debit se pierde datorită frecărilor din rezistenţele hidraulice. Din acest motiv se urmăreşte creşterea acestuia. Astfel, în cazul rezistenţelor hidraulice de comandă se caută acele forme geometrice pentru care coeficientul de debit este cel mai mare, pierderile fiind minime. S-a ajuns astfel, pentru rezistenţe cu muchii ascuţite la valori ale lui α de 0.72…0.74 În cazul în care rezervorul este deschis (Figura 6.11), se obţine pentru viteză, respectiv debit: v = ϕ ⋅ 2 gh ; p − p0  Q = µ ⋅ A 0 2g h + 1  γ   .   (6.54) (6.55)

6.3.1.2. Orificiu mare, liber, în perete subţire În acest caz, viteza se determină identic ca în cazul curgerii prin orificiile mici, valoarea ei fiind: p − p0   . v = ϕ ⋅ 2g h + 1   γ   Debitul va fi: p − p0   Q = ∫ ε ⋅ v ⋅ dA =µ ⋅ ∫ 2g z + 1 dA . λ   S S (6.57) (6.56)

181

6.3.1.3. Curgerea staţionară printr-un orificiu înecat În acest caz, ecuaţia lui Bernoulli se va scrie între două puncte aflate pe suprafeţele libere (Figura 6.15). Se consideră că nivelele celor două lichide sunt constante, adică vitezele sunt nule. Între cele două puncte, apar două rezistenţe hidraulice locale, datorită faptului că lichidul se contractă, urmat de o destindere. Ecuaţia lui Bernoulli va avea forma: p1 p v2 v2 + z1 = 2 + z 2 + ζ c ⋅ +ζd γ γ 2g 2g unde: ζc este coeficientul pierderilor de sarcină datorat contracţiei jetului; ζd - coeficientul pierderilor de sarcină datorat destinderii jetului. (6.58)

Figura 6.15.

Viteza va fi: v=  p − p2  , ⋅ 2 g  h1 − h2 + 1   γ 1+ ζ c + ζ d   1 (6.59)

sau, considerând coeficientul de viteză:

ϕ=
se obţine:
182

1 1+ζ c +ζ d

,

(6.60)

 p − p2  . v = ϕ ⋅ 2 g  h1 − h2 + 1   γ   Debitul va fi: p − p2  Q = ε ⋅ A 0 ⋅ v = µ ⋅ A 0 ⋅ 2g h 1 − h 2 + 1  γ   .  

(6.61)

(6.62)

Pentru cazul prezentat în figura 6.12, în care presiunile pe cele două suprafeţe sunt egale cu presiunea atmosferică vom avea: v = ϕ ⋅ 2 g ( h1 − h2 ) , respectiv: Q = µ ⋅ A 0 ⋅ 2g ( h 1 − h 2 ) . (6.64) (6.63)

6.3.1.4. Golirea rezervoarelor 6.3.1.4.1. Golirea în regim staţionar a rezervoarelor Pentru un rezervor, umplut cu lichid până la înălţimea h, având aria secţiunii transversale de forma A(h) (figura 6.16) şi la care se consideră viteza suprafeţei libere constantă, se poate considera curgerea printr-un orificiu plasat pe fundul acestuia ca fiind staţionară. Dacă se consideră volumul de lichid care iasă din rezervor: Ve = Q ⋅ dt , (6.65) unde: p − p2  Q = ε ⋅ A 0 ⋅ v = µ ⋅ A 0 ⋅ 2g h 1 − h 2 + 1  γ  şi volumul lichidului din rezervor:     (6.66)

183

VR = A(h ) ⋅ dh , se poate scrie:

(6.67)

p − p2    ⋅ dt = A(h ) ⋅ dh , µ ⋅ A 0 ⋅ 2g h 1 − h 2 + 1 (6.68)  γ    rezultând timpul în care lichidul din rezervor ajunge de la cota h la h1: 1 t= A0

h1

h

A(h ) ⋅ dh p − p0  2g h + 1  γ  al ,    (6.69)

unde A0 este aria orificiului. Timpul de golire rezervorului va fi: T= 2A ⋅ h µ ⋅ A 0 ⋅ 2gh .

(6.70)
Figura 6.16

6.3.1.4.2. Golirea în regim nestaţionar a rezervoarelor Se consideră un rezervor cilindric cu suprafaţa liberă A1 şi un orificiu plasat pe fundul acestuia, având suprafaţa A2. Se introduce raportul lor: a = A1/ A2 .Ecuaţia lui Bernoulli se scrie şi în acest caz între două puncte, unul pe suprafaţa liberă a lichidului, iar al doilea în planul orificiului plasat pe fundul rezervorului: ⋅ v12 p1 1 + + z1 + 2g γ g
2 v2 p2 ∂v ∫ ∂t ds = 2 g + γ + z 2 , S2 S1

(6.71)

sau, în cazul în care presiunile sunt egale:

184

⋅ v12 1 + z1 + 2g g sau:

2 v2 ∂v ∫ ∂t ds = 2 g + z 2 , S2

S1

(6.72)

2 v12 − v 2 1 ∂ v12 ( z1 − z 2 ) = 0 . + z1 − z 2 − ⋅ 2g 2 g ∂z1

( )

(6.73)

Considerând: v1 = a ⋅ v 2 , rezultă: (1 − a 2 ) ⋅ cu soluţia: v1 ( z1 ) = c ⋅ ( z1 − z 2 )
a 2 −1 2 v2 1 ∂ v12 ( z1 − z 2 ) = 0 , + z1 − z 2 − ⋅ 2g 2 g ∂z1

(6.74)

( )

(6.75)

− 2g ⋅

z1 − z 2 . 2 − a2

(6.76)

Timpul de golire al rezervorului va fi: t1−2 =
z2


z1

dz1 c ( z1 − z 2 )
a 2 −1

− 2g

z1 − z 2 . 2 − a2

(6.77)

Dacă se consideră că în momentul iniţial viteza suprafeţei libere a fost zero, iar rezervorul a fost plin până la înălţimea h, se determină constanta: c= 2g 2−a 2 ⋅ ( h − z2 ) 2 2−a (6.78)

6.3.2. Curgerea prin ajutaje

185

Ajutajul este un alt caz în care există curgere efluentă. El se obţine, constructiv, prin ataşarea, la un orificiu a unui tub scurt, de lungime L=(3…5) d (Figura 6.17) Clasificarea ajutajelor se face şi aici după câteva criterii: - geometria tubului: - forma secţiunii (cerc, dreptunghi, etc.); - geometria tubului (cilindric. convergent, divergent); - poziţia faţă de perete (exterior, interior); - tipul de curgere (liber, înecat) Caracteristic ajutajelor este faptul că jetul, după o contracţie, urmată de destindere (ca în cazul orificiilor), se va ataşa la peretele tubului. Practic, aici întâlnim două pierderi locale de sarcină (prima dată de contracţia, iar a doua de destinderea jetului) şi o pierdere liniară de sarcină, pe lungimea l, unde are loc ataşarea jetului.

Figura 6.17

Ecuaţia lui Bernoulli scrisă între un punct de pe suprafaţa liberă (planul I) şi un al doilea plasat pe axa ajutajului, în planul de ieşire din acesta (planul II), va avea forma: v12 p1 v2 p + + z1 = 2 + 2 + z 2 + hr1− 2 , 2g γ 2g γ unde: p1 = p 2 = p 0 ; z1 = h; z 2 = 0 ; (6.79)

186

l  v2  hr1− 2 =  ζ c + ζ d + λ  ⋅ . d  2g  Considerăm nivelul lichidului din rezervor invariabil, adică v1 = 0 şi rezultă: h= sau: v= 1 l 1+ ζ c + ζ d + λ d ⋅ 2 gh . (6.81) v2 2g l  ⋅ 1 + ζ c + ζ d + λ  , d  (6.80)

Dacă se notează

ϕa =

1 1+ζ c +ζ d + λ l , d (6.82)

coeficientul de viteză în cazul curgerii prin ajutaje, relaţia (6.81) devine: v = ϕ a ⋅ 2 gh , (6.83)

relaţie asemănătoare expresiei vitezei la curgerea prin orificii, diferenţa constă în valoarea pe care o ia coeficientul de debit. În cazul curgerii prin ajutaje cilindrice exterioare aceasta este: φa = 0.82. Debitul prin ajutaj va fi: Q = v ⋅ A = ϕ ⋅ ε ⋅ A 0 ⋅ 2gh = µ a ⋅ A 0 2gh , (6.84)

dar ţinând seama de faptul că diametrul interior al ajutajului şi diametrul jetului la ieşire din acesta coincid, coeficientul de contracţie ε a va avea valoarea εa = 1 O comparaţie între orificii şi ajutaje, scoate în evidenţă următoarele:

187

-

viteza este mai mare (0.97% din viteza teoretică) la curgerea prin orificii, decât prin ajutaje (0.82%); debitul este mai mare (0.82% din cel teoretic) la curgerea prin ajutaje, decât prin orificii (0.61%).

Concluzia care se desprinde este că se recomandă utilizarea orificiilor în cazurile în care se cere o concentraţie mare de energie pe o suprafaţă relativ mică (de exemplu: tăiere cu jet de apă) şi a ajutajelor pentru cazurile în care se cere un debit mare (de exemplu: stingerea incendiilor, sau golirea într-un timp scurt a rezervoarelor).

6.4. Jeturi fluide

Ieşirea unui fluid dintr-un orificiu, sau ajutaj are loc sub forma unei vâne, numită jet fluid. Din punct de vedere al mediului în care are loc ieşirea acestora, jeturile de fluid pot fi înecate, sau neînecate. 6.4.1. Jeturi neînecate Forma unui jet, în general depinde de natura fluidului şi de parametri acestuia şi se consideră că are trei zone (Figura 6.18): zona compactă, caracterizată prin faptul că există o porţiune centrală de formă conică, în care fluidul îşi păstrează caracteristicile avute la ieşirea din orificiu, sau ajutaj, la periferia căreia începe procesul de destrămare al jetului;

188

Figura 6.18

-

zona de destrămare, în care datorită turbulenţelor interne şi frecărilor exterioare, jetul are tendinţa de a se destrăma, fiind un amestec între două fluide; zona stropilor, în care apar picăturile, ale căror mărimi sunt date de natura lichidului, respectiv de tensiunile superficiale.

-

Deosebit de importantă este cunoaşterea distanţei până la care ajunge jetul, numită “bătaia jetului” (Figura 6.19). Bătaia verticală, teoretică Ht, a jetului se poate determina pornind de la ecuaţia lui Bernoulli pentru fluide ideale: v12 p1 v2 p + + z1 = 2 + 2 + z 2 , 2g γ 2g γ (6.85) unde:
-

Figura 6.19

p1 = p2 = p0; z1 = 0; z2 = Ht;
189

-

v2 = 0, v12 . 2g

rezultând: Ht = (6.86)

Bătaia reală va avea expresia: H = Ht − hr , (6.87)

unde hr este pierderea de sarcină datorată frecărilor şi care se poate scrie sub forma: hr = µ ⋅ μ, fiind un coeficient de frecare. Aşa cum se poate observa, relaţiile obţinute sunt asemănătoare celor din mecanica solidului. În cazul determinării bătăii orizontale maxime s-a observat că, analog mecanicii solidului, bătaia maximă se obţine la înclinarea jetului cu un unghi a cărui valoare este si5tuată în jurul a 45º. H v12 ⋅ , d 2g (6.88)

6.4.2. Jeturi înecate

190

Deşi, ca şi în cazul jeturilor neînecate, există nucleul central în formă conică, la jeturile înecate apare o particularitate, care constă în

Figura 6.20

existenţa a numai două zone, lipsind aceea a picăturilor, destrămarea jetului făcându-se în acest caz sub acţiunea frecărilor ce apar la contactul cu fluidul exterior (figura 6.20). În cadrul procesului de curgere are loc o antrenare, în zona de destrămare, de către fluidul interior a celui exterior, diametrul jetului astfel format, crescând continuu. Viteza, descreşte atât pe direcţia longitudinală, cât şi transversală a jetului.

6.4.3. Jeturi parţial limitate. Principiul Coandă Introducerea unui perete în interiorul unui jet fluid duce la obţinerea jeturilor parţial limitate (Figura 6.21). Forma acestui perete are un rol determinant în configuraţia jetului.
Figura 6.21
191

Numai peretele plan generează, în sensul strict al noţiunii jetul parţial limitat. Acesta se va comporta, în esenţă asemănător, pe partea opusă peretelui, cu jetul liber, cu observaţia că atât zona compactă cât şi bătaia vor fi mai mari la jetul parţial limitat. În cazul în care forma peretelui este diferită de o suprafaţă plană, există mari şanse de a se produce efectul Coandă. Acesta constă în ataşarea jetului la o suprafaţă, numită “suprafaţă Coandă”, sau volet (Figura 6.22). Deşi frecarea de un perete în mod normal ar conduce la o scădere accentuată a vitezei jetului, mecanismul producerii efectului Coandă arată contrariul, fapt explicat prin apariţia unei zone depresionare între jet şi volet, care lucrează ca o pompă de vid, atrăgând jetul şi prin aceasta crescându-i viteza. Într-o primă fază jetul este atras spre volet, se loveşte Figura 6.22 de acesta, este reflectat, dar următoarea depresiune îl va atrage la rândul său. Se cunosc o mulţime de forme de volet şi de aplicaţii ale efectului Coandă. Faptul că pierderea energetică a jetului este foarte mică, face ca rezistenţa la înaintare a unui corp ale cărui suprafeţe sunt de tip volet să fie mică. De aceea efectul Coandă este folosit în proiectarea şi construcţia pofilelor aerodinamice, în construcţia caroseriilor de autovehicule, avioane, etc. Deosebit de răspândite în deceniul 8 al secolului trecut, au fost elementele fluidice, sau amplificatoarele fluidice, de asemenea bazate pe
192

efectul Coandă. Ele funcţionează în regim de comutaţie (Figura 6.23), având un jet de alimentare, pa şi unul, sau două jeturi de comandă,pc. Sub acţiunea jetului de comandă, cel de alimentare îşi schimbă direcţia, ataşându-se de peretele uneia, sau al alteia dintre cele două ramuri (canale) receptoare. Termenul de amplificatoare fluidice este legat de faptul că presiunea pe ramurile receptoare este mai mare decât presiunea pe ramurile de comandă.

Figura 6.23

Construcţia cu două jeturi de comandă este caracteristică elementelor fluidice simetrice, sau bistabile. În acest caz, este suficientă acţionarea cu un jet de comandă pe o durată limitată de timp (atât timp cât jetul principal să se îndrepte spre ramura receptoare opusă). La încheierea acţiunii jetului de comandă, direcţia de curgere nu se schimbă, trecerea jetului principal pe cealaltă ramură receptoare făcându-se printr-o nouă comandă, din partea opusă. În cazul elementelor fluidice nesimetrice, jetul principal va avea o direcţie (se va ataşa de un canal receptor) preferenţială. Schimbarea direcţiei se face cu un singur jet de comandă, jetul principal rămânând pe canalul receptor atâta timp cât va fi acţionat. Întreruperea acţiunii jetului

193

de comandă duce la revenirea celui principal în poziţia iniţială, preferenţială.

6.4.4. Ejectoare Un alt exemplu de aplicaţie a teoriei jeturilor îl constituie ejectorul. În principiu, un jet de mare viteză (energie cinetică mare) este introdus în interiorul unui tub, prin intermediul unui ajutaj, antrenând un al doilea fluid (figura 6.24). Din ecuaţia lui Bernoulli rezultă faptul că o creştere a vitezei duce la scăderea presiunii statice a jetului, ceea ce conduce la antrenarea celui deal doilea fluid de către jetul principal. Pentru determinarea Figura 6.24 vitezelor, ale căror pofile sunt prezentate în figura 6.24, se utilizează sistemul format din ecuaţia de continuitate ρ 0 Q 0 + ρ1 Q 1 = ρQ şi legea impulsului, sub forma: αA( p1 − p 2 ) = ρ 0 Q 0 v 0 + ρ1Q1 v1 − ρQv, unde ρ este densitatea gazului. (6.90) (6.89)

194

6.5. Determinarea debitului prin metoda strangulării

Măsurarea cantităţii de lichid, aer, abur sau alte gaze, necesare desfăşurării proceselor tehnologice în care sunt folosite fluidele, este mijlocul prin care se controlează funcţionarea şi se dirijează exploatarea diferitelor instalaţii, maşini şi agregate de tip hidraulic. Procesele tehnologice în care agentul de lucru este un fluid, se desfăşoară cu mare rapiditate şi prezintă o mare sensibilitate la perturbarea regimului de mişcare, de aceea debitul – alături de presiune şi temperatură – constituie un parametru important în reglarea şi automatizarea procesului respectiv. Prin debit se înţelege cantitatea de fluid care trece printr-o secţiune oarecare a unui circuit hidraulic, în unitatea de timp. Cantitatea de fluid poate fi măsurată în unităţi volumetrice sau masice, ceea ce a impus noţiunea de debit volumetric Q sau debit masic QM. Cele două debite se exprimă prin relaţiile:

Q ≈ v ⋅ A; Q M ≈ ρ ⋅ v ⋅ A,
în care: v – viteza medie după normala de scurgere la secţiunea A; A – secţiunea de scurgere; ρ - densitatea fluidului.

(6.91)

Aparatele pentru măsurarea debitelor sunt diferite, după cum diferite sunt metodele care stau la baza realizării lor. Fiecare din ele având un anumit domeniu de măsurare, cu avantaje şi dezavantaje cu precizie mai mare sau mai mică, utilizarea unuia, sau altuia, fiind impus de anumite necesităţi practice. Un aparat de măsură şi control, pe lângă precizie şi siguranţă, trebuie să posede rapiditate în măsurare, să fie pe cât
195

posibil simplu, uşor de manevrat şi expeditiv. Pentru circuitele hidraulice sub presiune aparatul cel mai răspândit este debitmetrul cu dispozitiv de strangulare. Pentru deducerea formulei de calcul a debitului pentru un debitmetru cu strangulare, se va considera o conductă orizontal de diametru D, pe care se montează o plac cu secţiunea de trecere avnd diametru d/D < 1. (Figura 6.25) Deoarece debitul este acelaşi prin toate secţiunile prin care trece, piesa de strangulare obligă fluidul să-şi crească viteza prin secţiunea de diametru d. Din ecuaţia lui Bernoulli pentru fluide ideale: gz + rezultă că variaţia termenului cinetic atrage după sine schimbarea presiunii. Rezultă, deci, că micşorarea secţiunii de trecere creează o diferenţă de presiune ∆p, care măsurată cu un manometru diferenţial, poate servi ca măsură pentru debit. p v2 + = ct , ρ 2 (6.92)

p2
2

D

Q

v1
d
1

vr
2'

A1

A2 A 2'
Figura 6.25

Considerând că prin conductă fluidul trece fără frecare, şi ţinând seama că z1 ≈ z2, pentru secţiunea A1, A2 şi A2’ putem scrie:
2 v1 v2 k'2 ' 2 p1 + ρ = p2 + ρ = p2 + ρ . 2 2 2

∆p
Q
(6.93)

p1

196

Dacă v2’>v1, atunci p2’<p1 şi deci prin piesa de strangulare se creează o diferenţă de presiune ∆p = p1-p2, care se poate măsura cu un piezometru diferenţial. Debitul care trece prin secţiunea A2 se poate calcula dacă se cunoaşte viteza v2. Din relaţia (6.84) rezultă:
2 v '22 = v1 +

2 p1 − p '2 . ρ

(

)

(6.94)

Ţinând seama de ecuaţia de continuitate pentru un lichid A 1 v1 = A ′2 v '2 , strangulare, relaţia (6.94) devine: v '2 = 1 A 1−  2 A  1    
2

(6.95)

′ în care A2 reprezintă secţiunea fluidului imediat în aval de piesa de 2( p1 − p 2 ) ρ

(6.96)

Prezenţa piesei de strangulare face ca secţiunea reală a lichidului ′ A2 să devină mai mică decât A2, adică: A ′2 = µA 2 unde μ este coeficient de contracţie. Dacă se notează: A2  d  =  = m, A1  D 
2

(6.97)

(6.98)

în care “m”, reprezintă raportul de strangulare, viteza v2 se exprimă prin relaţia:

197

v2 =

1 1− µ m
2 2

2( p1 − p 2 ) . ρ

(6.99)

şi care reprezintă viteza teoretică în secţiunea A2. Din cauza frecării lichidului cu pereţii conductei şi cu piesa de strangulare, precum şi a neuniformităţii, viteza reală vr este diferită de cea teoretică, între ele existând relaţia: v r = ζv 2 . Prin urmare: vr = ζ 1 − µ2m2 ⋅ 2( p1 − p 2 ) ρ (6.101) (6.100)

Debitul volumetric real care trece prin secţiunea piesei de strangulare va fi: Q = v r A ′2 (6.102)

Ţinând seama de relaţiile (6.99) şi (6.102), debitul real va fi dat de formula: Q= µζ 1 − µ2m2 ⋅ A2 2( p1 − p 2 ) ρ (6.103)

în care s-a notat: µ - coeficientul de contracie al venei fluide ce parcurge orificiul de seciune A2; ζ - coeficientul de corecţie al vitezei; A2 - secţiunea de trecere prin piesa de strangulare; p1 - presiunea în amonte şi în apropierea piesei de strangulare; p2 - presiunea în aval şi în apropierea piesei de strangulare; ρ - densitatea fluidului care trece prin debitmetru.

198

Întrucât coeficienţii µ şi ζ nu se pot determina independent unul faţă de celălalt, se unesc într-un singur coeficient α, α= µζ 1 − µ2m2 , (6.104)

care se numeşte coeficientul de debit al debitmetrului. Dacă notăm p1-p2 = ∆p şi ţinem seama de relaţia (6.104), relaţia (6.103) devine: Q = αA 2 2∆p . ρ (6.105)

Relaţia (6.105) este valabilă numai pentru lichide. Pentru gaze se introduce în formulă un coeficient de corecţie care ţine seama de influenţa compresibilităţii asupra densităţii şi a coeficientului de contracţie. În acest caz, admiţând o transformare adiabatică, debitul pentru un gaz se calculează cu relaţia: Q = αε A 2 2∆p ρ (6.106)

Coeficientul ε, numit coeficient de expansiune, depinde de contracţia gazului, de exponentul adiabatic χ şi de raportul presiunilor absolute p1/p2, şi valorile lui se pot lua din diagrame. Revenind la debitul pentru lichide, din analiza relaţiei (6.105) rezultă că operaţia de măsurare a debitului, mărimea care se schimbă cu schimbarea debitului este diferenţa de presiune ∆p, restul mărimilor fiind constante. Dacă se notează: K = 2αA2 (6.107)

se obţine o formulă foarte simplă pentru calculul debitului şi anume:

199

Q=K

∆p ρ

(6.108)

Din relaţia (6.108) rezultă că, pentru măsurarea debitului este necesară o singură citire: diferenţa de presiune ∆p dintre cele două secţiuni (înainte şi după strangulare), cu condiţia ca să fie cunoscută constanta aparatului K. Această constantă se determină prin etalonare. Aparatele pentru măsurarea debitului care au la bază strangularea seciunii de trecere a fluidului, sunt cele mai răspândite şi sunt cunoscute sub denumirea de debitmetre. Micşorarea secţiunii de trecere se realizează cu ajutorul unor piese care poartă denumirea de diafragme, ajutaje şi tuburi Venturi. Relaţia (6.88) este valabilă pentru toate tipurile de aparate pe care sunt montate piese de strangulare, rămânând ca să se determine pentru fiecare aparat, valoarea constantei aparatului K. În cele ce urmează se dau câteva elemente şi particularităţi pentru cele trei piese de strangulare. a) Diafragmele Diafragmele constituie unul din p1 p1 p2 cele mai simple dispozitive de strangulare (Figura 6.26). Ele sunt piese care au forma unui Q Q disc cu grosime mică, în care este practicată Figura 6.26. o deschidere circulară de diametru d < D şi care se fixează în aparat cu ajutorul a două flanşe.
D d

p2

200

d

D

Au avantajul că fiind simple, reproducerea lor nu prezintă dificultate constructivă, astfel că o diagramă odată etalonată, toate celelalte geometric identice cu aceasta funcţionează în aceleaşi condiţii. Diagramele pot fi utilizate pentru domeniul: 0.05≤ m ≤ 0.70 limita superioară fiind limitată de căderea de presiune în aparat. Sunt recomandate pentru D> 50 mm, şi unde lichidul nu are impurităţi solide. Au însă dezavantajul că, datorită variaţiei bruşte de secţiune, pierderea de energie la trecerea fluidului prin diafragmă este mare. b) Ajutajele Ajutajele au, în principiu, forma unui orificiu calibrat, având la intrare o parte racordată lin, iar la ieşire o parte cilindrică dreaptă (Figura 6.27). Deoarece intrarea în ajutaj este profilată, pierderea de energie este mai mică faţă de diafragme şi deci crete precizia de msurare. Domeniul de utilizare este:
D

p1

p2

Q
d
Figura 6.27.

0.05 ≤ m ≤ 0.65 şi diametre ale conductei de 50 < D < 200 mm. Au dezavantajul că, din punct de vedere al realizării, necesită o execuţie mai pretenţioasă. c) Venturimetrele În principiu, un debitmetru - venturimetru, se compune dintr-un ajutaj convergent, la intrare, o parte cilindrică şi un tronson divergent (difuzor) la ieşire (Figura 6.28).

201

Tuburile Venturi au fost studiate mai puţin decât diafragmele sau ajutajele. Încercări s-au făcut totuşi pentru Q conductele ale căror diametru este cuprins între 50 şi 500 mm, şi mai ales pentru lichide, cu toate ca ele p2 sunt recomandate şi pentru gaze şi p1 abur. Figura 6.28 După lungimea difuzorului, venturimetrele sunt de construcţie scurtă, sau lungă, ultimele fiind mai rar întâlnite. Venturimetrele sunt recomandate în condiţiile: 0.05 ≤ m ≤ 0.6, D > 50 mm, d < 80 mm.
D

Trecerea de la partea cilindrică a tubului la partea divergentă de ieşire se face la un unghi ϕ care trebuie să satisfacă condiţia: 5° ≤ ϕ ≤ 30° Pentru alegerea unuia dintre cele trei tipuri de piese de strangulare, trebuie să se ţină seama de următorii factori: - costul şi simplitatea execuţiei; - precizia cerută la măsurare; - condiţiile de montare. Diafragmele şi ajutajele au variaii ale presiunii mai mari decât venturimetrele. Totuşi simplitatea execuţiei celor dintâi, lungimea redusă, au impus folosirea diafragmelor şi ajutajelor. Condiţiile de montaj influenţează precizia măsurării. Nu se admit variaţii de secţiune sau alte elemente de reglaj pe o lungime de l 1=(5-25) D în amonte şi l2 = 5 D în aval de instrument.

202

d

6.6. Deversoare Deversoarele sunt orificii mari, având o parte deschisă, practicate într-un perete vertical (Figura 6.29).

Figura 6.29

Deversoarele se clasifică în funcţie de: grosimea pragului (Figura 6.30) 6.30a); cu prag profilat (Figura 6.30b); cu prag gros (Figura 6.30c); cu prag subţire (muchie ascuţită) (Figura

Figura 6.30

Figura 6.31

-

nivelul lichidului (Figura 6.31): deversoare libere (Figura 6.31 a) deversoare înecate (Figura 6.31b).

-

după poziţia în raport cu sensul de curgere (Figura 6.32):
203

-

frontale (Figura 6.32a): înclinate (Figura 6.32b): laterale (Figura 6.32c):

Figura 6.32

-

după tipul contracţiei laterale (Figura 6.33): contracţie totală (Figura 6.33c); contracţie parţială (Figura 6.33b): fără contracţie (Figura 6.33a):

Figura 6.33

-

după forma lamei (Figura 6.34):

Figura 6.34

204

dreptunghiular (Figura 6.34a); triunghiular (Figura 6.34b);

-

circular, etc. (Figura 6.34c).

Dacă se consideră mărimile: - sarcina deversorului, h; v2 ; sarcina totală a deversorului, h t = h + 2g căderea totală a deversorului, H t = H 1 + v2 ; 2g

înălţimea de înecare a rezervorului h 0 = h − H1 , Q = α ⋅ 2g ⋅ ∫ b(z ) ⋅ z ⋅ dz .
0 h

se poate determina debitul deversat: (6.109)

Coeficientul de debit se determină experimental şi are forma: A  µ = µ c , Re, λ, We,...  . (6.110) A   d  Pentru deversorul dreptunghiular (Figura 6.34a), debitul deversat va avea expresia: 2 Q = ⋅ µ ⋅ b ⋅ h ⋅ 2gh , (6.111) 3 Pentru deversorul triunghiular (Figura 6.34b), debitul deversat va avea expresia: 8 Q = ⋅ µ ⋅ tgα ⋅ 2gh 5 , (6.112) 15 unde: b(z) = 2( h − z ) ⋅ tgα.

205