Despre valoarea râsului in trezire, eliberare, vindecare, destindere On the value of Laughter in Awakening, Liberation, Healing and Relaxation

À propos de la valeur de rire en éveil, libération, guérison et relaxation
sinteza bibliografica de Mirahorian

DIAGRAMA INTERFETEI ANIMALITATE - OM - DIVINITATE Omul o interfaţă intre două tărâmuri: animalitate şi divinitate L’homme est une frontière entre deux mondes animalité et divinité "Omul are chipul unui Ianus – animal şi divinitate" (Osho) "Omul este o frontieră. Fiinţă dublă, marchează limita între două lumi. Dincoace de el, e creaţia materială, dincolo, misterul." / "L'homme est une frontière. Être double, il marque la limite des deux mondes. En deçà de lui est la création matérielle; au delà de lui est le mystère". ( Victor Hugo) "Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului". (Mihai Eminescu) "Omul este o divinitate înlănţuită de puterea condiţionării" .( Marin Preda) "Omul nu este doar o fiinţă finită, cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului. Insatisfacţia omului în faţa finitului, aspiraţia sa către infinit sunt manifestări ale divinului în om, sunt mărturia omului în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi nu doar a lumii".( Nikolai Berdiaev) Cuprins/ Content Omul este singurul animal care râde Contaminarea - râsul este molipsitor Râsul folosit ca mijloc de trezire Eroarea slefuirii oglinzii mentale Nemurirea este dreptul tău din naştere Aristotel - Râsul o cale de actualizare Umberto Eco-Numele trandafirului

Trezirea - Inflorirea sau actualizarea vietii Bibliografie si articole dedicate rasului [1] Omul o interfaţă intre două tărâmuri: animalitate şi divinitate// L’homme est une frontière entre deux mondes animalité et divinité [2] Râsul, zâmbetul sau su (râsul) -Cartea de vizită a lui Barack Obama [3] Râsul reglează funcţiile vitale ale organismului. [4] O doctrină a râsului în antichitatea greco-latină [5] Problema râsului şi humorul românesc de George Topîrceanu http://ro.wikisource.org/wiki/Problema_r%C3%A2sului_%C8%99i_humorul_rom %C3%A2nesc [6] Bhagwan Shree Rajneesh (Osho), The Book of Secrets. Discourses on "Vigyana Bhairava Tantra" ( Vijnana Bhairava Tantra), Poona: Rajneesh Foundation, 1974 [7] Osho , Vijnana Bhairava Tantra, Cartea secreta esentiala a caii tantrice, Editura RAM, 1997 traducere realizata de Sorin Voinea ( adaptarea textului Angela Mayer si Marius Petre); Titlu original: "Le livre des secrets"(par Bhagwan Shree Rajneesh, Editions Albin Michel S.A.,1983), [8] Cartea secretelor- o abordare contemporană a celor 112 meditaţii descrise în Vigyan Bhairav Tantra de Osho; Editura Pro-Editura, Colecţia Osho, octombrie 2011, traducător: Laura Kivu; Alice Haţegan;

Omul este singurul animal care râde "Omul este singurul animal care râde" spunea Henry Bergson [2] reluind "concepţia filosofilor greci şi latini că omul este"singurul animal care râde"(gr. μόνο ζώο, γελώντας mónon zóon ghelón; lat. unicum animal ridens; single animal laughing) . Aceasta afirmatie îşi are originea în opinia lui Aristotel că râsul îl deosebeşte pe om de animal; în partea pierdută a Poeticii, e de presupus că, polemizând cu Platon, el investea râsul şi, în general, comicul, cu aceeaşi virtute catharctică( purificatoare, eliberatoare) pe care o atribuise în prima parte tragicului (plânsului) [4]. Râsul este un fenomen multidimensional ( psihologic, fiziologic, social, estetic si etic, daca tinem cont de capacitatea sa de a corecta moravurile), care eliberează de stres, de incordare, de boală de deprimare, de complexe de inferioritate si superioritate. Medicii sustin că râsul "din inimă" sau mai curând din centrul existential ( burtă) este un adevărat medicament si un exercitiu fizic pentru a avea un organism sănătos. O repriză de râs echivaland, in opinia specialistilor, cu un "jogging intern", care reduce tensiunea arterială, combate stresul si intăreste imunitatea.[3] Contaminarea - râsul este molipsitor Iluminarea, trezirea, reamintirea adevaratei dvs identităţi este molipsitoare, ca şi râsul, căscatul ori depresia. Bodhisatva in metro .avi About healing with laughter...Look outside the box and see the beauty of this world rather then the negativity of others ! Enlightenment, awakening, waking up, remember your inner self, BE-come AWAKE&AWARE and ...LAUGH http://www.youtube.com/watch?v=NVoVmDHXjI4&feature=related http://www.youtube.com/watch?v=F9sI5gwOV-M&feature=plcp In film o sa obsevati oameni ocupati de griji, de ura, depresie, de dorinta de a invinovatii pe altii, carora rasul le intrerupe fluzul mental, ii i-a prin surprindere si apoi ii ocupa: " Hai să privim lucrurile şi dintr-o altă perspectivă. Există persoane care sunt permanent ocupate de ură, iar când încearcă să-şi arate iubirea sau dragostea, ei trebuie sa faca un mare efort. Iubirea lor este un efort, fiindcă starea lor permanentă de spirit este ura. De aceea este nevoie de efort. Există persoane în permanenţă triste; evident că râsul, pentru ele, este un efort. Ele au de luptat impotriva lor insele. Râsul lor devine unul pictat ceva fals, impus, afişat, o grimasă, nu ceva care vine din adâncul sufletului, ci doar mimat, lipsit de spontaneitate, artificial. ([7] p.322). Şi copiii ştiu, nu îi poţi amăgi. In momentul în care îi poţi amăgi, nu mai sunt copii. Ştiu când

zâmbetul este fals, pot detecta falsitatea; oricine este real poate detecta falsitatea. Lacrimile tale sunt false, zâmbetul tău este fals. Sunt acte mici, dar eşti făcut din acte mici. [7] 730 Un om a venit la Gautam Buddha. Omul era plin de compasiune, de compătimire, şi l-a întrebat pe Gautam Buddha: "Ce pot să fac să ajut lumea?" Se spune că Buddha a râs şi i-a zis omului: "Nu poţi face nimic, pentru că nu exişti [TU NU ESTI PREZENT]. Cum poţi face ceva dacă nu eşti PREZENT ?Aşa că nu te gândi să salvezi lumea. Nu te gândi cum să serveşti lumea, cum să îi ajuţi pe alţii." SALVEAZATE/ AJUTA-TE PE TINE. Buddha a spus: "Mai întâi ia fiinţă, iar dacă vei fi , atunci orice ai face va deveni un serviciu, va deveni o rugăciune, va deveni compasiune. Prezenţa ta este punctul de cotitură. Fiinţarea ta este revoluţia."[7] 783 "Odată Buddha trecea printr-un sat. Un tânăr s-a apropiat şi i-a spus: "Invaţă-mă cum să-i slujesc pe alţii". Buddha a râs şi i-a spus: "Mai întâi de toate trebuie să fii. Uită de ceilalţi. Mai întâi fii tu însuţi, şi apoi totul va merge de la sine."([7] 332) "O să vă spun o poveste – o poveste Zen. Bokuju medita foarte adânc, cu întreaga lui fiinţă. Învăţătorul lui venea în fiecare zi, râdea de fiecare dată şi se întorcea. Bokuju s-a supărat foarte tare. Învăţătorul nu-i spunea nimic, venea doar şi râdea, apoi pleca. Iar Bokuju se simţea foarte încrezător în meditaţia lui, care era tot mai profundă, şi simţea nevoia ca cineva să îl aprecieze pentru asta. Aştepta ca învăţătorul să îl bată uşor pe umăr şi să îi spună: "Bine, Bokuju. Te-ai descurcat foarte bine". Dar învăţătorul doar râdea. Râsul i se părea jignitor – ca şi când Bokuju nu ar fi făcut niciun progres, iar el simţea că face. Pe măsură ce progresa, râsul devenea din ce în ce mai zgomotos şi mai jignitor. Era deja imposibil de tolerat. Intr-o zi când învăţătorul a venit, Bokuju era absorbit în tăcere, nu era niciun gând, niciun fel de trăire în mintea lui. Mintea îi era complet transparentă, nu exista nicio barieră. Era copleşit de fericire, intensă, dar tăcută, bucuria dădea pe afară, era în extaz. Şi s-a gândit: "Acum învăţătorul nu va râde. A venit momentul în care o să îmi spună: «Bokuju, eşti cu adevărat în lumină.»" [7] p.650 Dar in loc sa râdă ca de obicei in acea zi maestrul i-a demonstrat eroarea a ceea ce făcea : slefuirea oglinzii mentale ne mentine tot prizonieri in minte( in lumea grosiera a caramizii), in lumea umbrelor (vedeti paragraful Eroarea slefuirii oglinzii mentale ) Râsul folosit ca mijloc de trezire Râsul are capacitatea de a trezi oamenii la viaţă, dar si de a ucide izolarea, egoul, adormirea. Mintea ar aştepta ca acel lucru să se petreacă, deci nu există o pauză. Dar, reţineţi, un maestru Zen nu vă loveşte dacă vă purtaţi urât cu el, ci va izbucni în râs, pentru că râsul este cel ce creează o pauză în acest caz.[7] p. 56 "De exemplu, Lin Chi a avut un moment de iluminare în timp ce stătea pe veranda maestrului său , iar maestrul a ieşit şi a râs. S-a uitat la Lin Chi – în ochii lui – şi a râs zgomotos. Lin Chi a început să râdă, s-a înclinat şi a plecat. Dar aştepta acolo de şase ani: acea verandă a fost locuinţa sa timp de şase ani.[7] p. 379 Maestrul a privit şi a folosit râsul ca mijloc. Era un mare maestru. Iar cuvintele chiar nu erau necesare, doar râsul. Brusc, a fost acel râs şi ceva s-a întâmplat înlăuntrul lui Lin Chi. Sa înclinat, a râs, a plecat şi le-a spus tuturor că acum nu mai era, că era eliberat, liber. Nu mai era: asta înseamnă eliberarea. Nu eşti eliberat. Eşti eliberat de tine însuţi.[7] p. 380 Nu exista nicio mişcare a ochilor, cu o singură mişcare ar fi putut pierde tot. Totul trebuie să fi fost cuprins de tăcere – şi apoi, dintr-odată, hohotul de râs: maestrul a început să râdă nebuneşte. Râsul trebuie să fi fost auzit foarte adânc, în profunzime; trebuie să fi pătruns. Deci, atunci când Lin Chi a fost întrebat: "Ce s-a întâmplat cu tine?", el a răspuns: "Când maestrul a râs, am înţeles dintr-odată că întreaga lume e doar o glumă. Acesta era mesajul din râsul său: întreaga lume este doar o glumă, doar o piesă de teatru. Şi seriozitatea a

dispărut. Şi, dacă întreaga lume e doar o glumă, cine e în sclavie? Şi cine are nevoie să fie liber?" Aşa că Lin Chi a spus: "Nu a existat deloc sclavie. A existat doar faptul că eu mă gândeam că sunt sclav şi de aceea încercam să fiu liber, dar apoi, dintr-odată, maestrul a râs, şi sclavia a dispărut."[7] 380 Râsul apare după iluminare...adica după trezire din somn sau dintre "morţii in viaţă", cu ocazia descoperirii lumii absurde in care a trăit până atunci. "Se spune că, atunci când Lin Chi a atins iluminarea, a râs. Discipolii l-au întrebat: "De ce râzi?", iar el a răspuns: "Râd de ceea ce s-a petrecut. M-am străduit mii şi mii de ani să ajung aici – şi este ceva atât de obişnuit." [7] p.1042 Despre Lin Chi (Rinzai) Linji Yixuan( 770- 866) vedeti linkurile de mai jos : http://en.wikipedia.org/wiki/Linji_Yixuan http://www.angelfire.com/space2/light11/diction/linchi.html Long Chen Pa spunea : "Din moment ce totul este doar o iluzie, o aparenţă sau o deghizare perfectă pentru a ascunde ceea ce este, care nu are nimic de a face cu binele sau răul, cu acceptarea sau cu respingerea, se poate pe bună dreptate izbucni în râs" / "Since everything is but an apparition perfect in being what it is, having nothing to do with good or bad, acceptance or rejection, one may well burst out in laughter" Despre Long Chen Pa (1308-1363) http://en.wikipedia.org/wiki/Longchenpa Calea rasului distruge seriozitatea falsei identităţi (ego) si produce iesirea din minte, dar a fost ascunsă de reprezentantii religiei, care in numele iubirii venerează de fapt supunerea, ascultarea, moartea, culpabilizarea si dezbinarea. (vedeti cartea si filmul "Numele trandafirului /Il nome della rosa/ The Name of the Rose") "Creştinii cred cu tărie că Iisus nu a râs niciodată. Priviţi-l pe Krishna – nu are nimic în comun cu Iisus. Nu că Iisus ar fi fost, într-adevăr, serios; aşa l-au înfăţişat creştinii, pentru că altfel nu puteau să întemeieze o biserică serioasă. Şi-apoi tot acel joc de-a papii de la Roma – atât de serios, de împovărător. Iisus trebuie să fi fost un om vesel, un om căruia îi plăcea să râdă, să mănânce, să bea, să danseze. Trebuie să fi iubit foarte mult viaţa. Acesta a fost păcatul lui. Pentru acest păcat a fost crucificat. Cei care l-au crucificat erau nişte oameni foarte serioşi. Ei aparţineau bisericii tradiţionale. De fapt, ei nu l-au crucificat pe Iisus, ei au crucificat bucuria vieţii întruchipată de el. Iar reştinismul nu ar fi existat dacă Iisus nu ar fi fost crucificat, deoarece el era un om vesel. In momentul în care evreii l-au crucificat, totul a devenit extrem de serios, de grav. Moartea a devenit esenţialul. Iar figura de pe cruce a fost, şi ea, foarte serioasă – moartă. Iar creştinismul s-a înălţat în jurul crucii şi al trupului mort al lui Iisus. Crucea a devenit simbolul – nu Iisus râzând într-un sat, bând la o petrecere, luând masa cu prietenii săi sau petrecându-şi timpul în casa vreunei prostituate. Nu, toate acestea nu aveau să devină simboluri. Crucea a devenit simbol şi, odată cu ea, gravitatea, seriozitatea – seriozitatea deplină. MOARTEA IN LOC DE VIATA Şi, din cauza acelei cruci, precum şi din cauza crucificării lui Iisus, creştinismul s-a întors împotriva vieţii. Şi tot ceea ce este viu a devenit păcat.In felul ei, fiecare religie face acelaşi lucru. Cei care sunt foarte sofisticaţi nu vor face lucrurile la fel; ei vor alege alte căi. Noi nu l-am transformat pe Krishna – India este o ţară foarte sofisticată, nu va face una ca asta –, dar nici nu-l purtăm în suflet. El este numai un mit frumos. UN SIMBOL NU O REALITATE Gita [CANTECUL] a depăşit în importanţă Bhagavad [DIVINUL]. Viaţa lui Krishna nu este atât de importantă pentru hinduşi, UITATA dar mesajul purtat pe câmpul de bătălie este foarte important. De ce? Deoarece este un lucru deosebit de serios. Un câmp de bătălie este un loc al morţii, nu al vieţii." [7] p.1076 Nietzsche scria într-una din scrisori: "Eu nu pot crede decât într-un zeu care dansează." Dar nu a găsit niciun zeu care dansează. Dacă ar fi aflat de Shiva, sigur viaţa sa ar fi fost cu totul alta – Shiva este zeul care dansează. Nietzsche nu cunoştea decât îndumnezeirea creştină. Iar acest punct de

vedere este singurul foarte serios.... In ea nu se regăseşte şi punctul de vedere dionisiac....Uneori, această seriozitate a dumnezeirii creştine pare prostească, infantilă chiar, pentru că îi lipseşte cu desăvârşire orice contrariu.[7]1183 Nici nu-ţi poţi imagina un dumnezeu creştin dansând. Este absolut imposibil un astfel de lucru. Dansul este prea lumesc. Şi nu-ţi poţi închipui un dumnezeu creştin râzând, nu-i aşa? Este imposibil. Dumnezeul creştin nu ştie să râdă. Râsul ar părea prea lumesc. Dumnezeul creştin este întruchiparea seriozităţii, iar Nietzsche nu putea crede în aşa ceva.[7] 1184 Dacă-i întrebi pe hinduşi care este părerea lor, ei râd de Iisus. Se tot perpetuează aceeaşi nebunie. [7] 1195 Osho arata cum trezirea din visare este insotita de ras :" Visarea este numai filmul – numai filmul! Lumea este reflectată în oglinda minţii; asta este visarea. Şi sunteţi atât de implicaţi în procesul acesta, vă identificaţi atât de mult cu el, încât aţi uitat cu totul cine sunteţi. Iată, deci, ce înseamnă visare: visătorul este pierdut în visare. Vedeţi totul, dar nu vă vedeţi pe voi; simţiţi totul, dar nu vă simţiţi pe voi; ştiţi totul, dar nu vă cunoaşteţi pe voi. Această ignoranţă parţială este somnul. Dacă visarea nu încetează cu totul, nu vă puteţi trezi asupra voastră înşivă. Poate că vi s-a întâmplat: timp de trei ore, cât aţi văzut un film, aţi fost total transpuşi, aţi uitat de orice altceva; filmul se termină şi redeveniţi voi înşivă. SFARSITUL ILUZIEI=MAYA Vă daţi seama că au trecut trei ore, vă amintiţi că a fost doar un film. Vă simţiţi lacrimile pe obraji… aţi plâns dacă a fost o tragedie sau aţi râs la o comedie, sau aţi făcut altceva, iar acum râdeţi de voi înşivă. Ce lucruri fără sens aţi făcut! DIN CAUZA IDENTIFICARII A fost doar un film, doar o poveste. Pe ecran nu era nimic – numai un joc de lumini şi umbre, numai un joc electric. Acum râdeţi: aţi revenit în voi înşivă. Dar unde aţi fost vreme de trei ore? Nu aţi fost în centrul vostru. V-aţi mişcat spre periferie.(TRANSA CENTRIFUGA- CADEREA ) V-aţi dus acolo unde rula filmul. Nu eraţi în centrul vostru; nu eraţi cu voi înşivă. Eraţi în altă parte. ABSENT [7] p. 96 Râsul poate reprezenta un mijoc de a transcede mânia sau furia . "Chiar dacă este un râs fals, totuşi poate crea o breşă" ([7] 176) De obicei in aceste manifestari emotionale centrul este celalalt, fie ca ne reprimam sau ne exprimam mânia. Pentru a ne trezi trebuie sa ne deplasam in propriul centru ( sa uitam complet de celalalt), in izvorul din care acestea izvoresc. Atunci cand trecem dincolo apare si râsul: "Nimeni nu este original! Dacă te poţi mişca total în mânie, atunci vei deveni un foc care arde. Focul va fi atât de profund încât şi trecutul, şi viitorul vor înceta imediat. Vei deveni o flacără a prezentului. Şi, când fiecare celulă a ta va arde, când fiecare parte a trupului tău va deveni incandescentă şi tu vei fi devenit mânie – nu mânios –, atunci Gurdjieff spune: "Acum fii conştient. Nu înăbuşi nimic. Acum fii conştient. Fii conştient de ceea ce ai devenit, de ceea ce este mânia." In acest moment de prezenţă totală puteţi fi conştienţi şi începeţi să râdeţi de absurditatea întregii situaţii, de prostia, de stupiditatea ei. Dar asta nu este înăbuşire; este râs. Puteţi râde de voi înşivă, deoarece v-aţi depăşit, aţi trecut dincolo. Niciodată mânia nu va mai fi stăpânul vostru. Aţi cunoscut mânia în totalitate şi aţi putut, totuşi, să râdeţi, să treceţi de ea. Aţi putut să vedeţi de dincolo de mânia voastră. [7] p139 Eroarea slefuirii oglinzii mentale Intr-o zi maestrul lui Bokuju a venit cu o cărămidă în mână şi a început să o frece de piatra pe care stătea Bokuju. Era atâta linişte, iar cărămida frecată de piatră făcea atâta zgomot! Bokuju s-a supărat. Deja nu mai putea tolera, aşa că a deschis ochii şi l-a intrebat pe învăţător: "Ce faci?" Invăţătorul a spus: "Incerc să fac din cărămida asta o oglindă şi,

frecând-o încontinuu, sper ca într-o zi să reuşesc." Invăţătorul a râs şi a zis: "Şi, atunci, tu ce faci? Mintea nu poate fi luminată, dar tu continui să o lustruieşti întruna. O lustruieşti şi te simţi atât de bine încât, dacă râd, te superi." In momentul în care învăţătorul a aruncat cărămida, Bokuju şi-a dat seama dintr-odată câtă dreptate avea mentorul lui, iar mintea lui s-a eliberat. Din acea zi nu au mai existat nici gânduri, nici meditaţie. S-a luminat. [7] p.650 Aceasta eroare apare si in cazul de mai jos, care a fost sesizata de Hui Neng, pe atunci un discipol plasat de maestru la bucatarie pt protectia sa. Un discipol a scris: "Mintea este ca o oglindă pe care se adună praf. Curăţ-o de praf şi vei dobândi iluminarea."[7] 154 of 1296 Maestrul a vazut aceste versuri si a spus : "Bine!" A râs şi a spus: "Bine! Omul care a scris aceste rânduri a dobândit iluminarea." Hui Neng a izbucnit în râs. Cineva l-a întrebat: "De ce râzi, prostule? Tu nu ştii nimic; de doisprezece ani nu faci altceva decât să serveşti la bucătărie. De ce râzi?" Nimeni nu-l mai auzise vreodată râzând. Era considerat, pur şi simplu, un idiot care nu putea nici măcar să vorbească. Dar le-a spus: "Nu pot să scriu, nu sunt un iluminat, dar aceste rânduri sunt greşite. Dacă cineva vrea să vină cu mine, voi compune patru versuri. Dacă cineva vine cu mine, le poate scrie. Eu nu ştiu să scriu. Nu cunosc scrisul." Cineva l-a urmat – numai aşa, în glumă. S-au adunat mulţi oameni. Hui Neng a spus: "Scrie: Nu există minte şi nu există oglindă, deci unde se poate depune praful? Cel care ştie acest lucru a dobândit iluminarea." Dar maestrul a ieşit din colibă şi a spus: "Greşeşti." Hui Neng i-a atins picioarele şi s-a întors la bucătărie. In timpul nopţii, pe când toată lumea dormea, maestrul a venit la Hui Neng şi i-a spus: "Ai dreptate, dar nu puteam să-ţi spun acest lucru de faţă cu idioţii aceia – sunt nişte idioţi învăţaţi. Dacă aş fi spus că ai dreptate şi te-aş fi numit succesor, te-ar fi omorât. Deci, fugi de aici! Tu eşti succesorul meu, dar nu spune nimănui acest lucru. [7] p.155 Nemurirea este dreptul tău din naştere "Nemurirea este dreptul tău din naştere; a fost întotdeauna acolo. Devii muritor doar dacă te agăţi, dacă te atasezi. Deci, fără nicio îndoială, nu este necesar să sileşti periferia schimbătoare spre imobilitate. Nu este nevoie şi nu o poţi face imobilă. Va continua, roata se învârte mai departe. Tot ceea ce poţi face este să ştii că tu nu eşti roata. Tu eşti AXUL osia, nu roata. [7] 714 observati conexiunea cu Lao Tzu cap 11 (gasiti linkul in pagiba dedicata taoismului din www.danmirahorian.ro) Mergi şi învaţă-i şi pe alţii. Intâi învaţă-i să mediteze; apoi învaţă-i nonmeditaţia. Mai întâi învaţă-i cum să îşi LINISTEASCA mintea, pentru că numai o minte foarte limpede poate înţelege că până şi eliberarea minţii poate fi o barieră. Numai o minte care a meditat adânc poate înţelege că vine clipa în care trebuie să se renunţe până şi la meditaţie".[7] 650 Poţi râde, dar râsul s-ar putea să nu vină din centrul tău. Ţine minte întotdeauna: indiferent ce faci, observă dacă centrul tău este implicat sau nu, pentru că, dacă nu este implicat, este mai bine să nu faci acel lucru. Nu îl face! Nimeni nu te forţează să faci nimic. Nu îl face! Păstrează-ţi energia pentru momentul în care ţi se întâmplă ceva real; atunci fă acel ceva. Nu zâmbi, păstrează energia. Zâmbetul va veni, iar când vine, te va schimba complet. Va fi total. Atunci fiecare celulă a trupului tău va zâmbi. Atunci va fi o explozie – nimic pictat. [7] 730 Aristotel - Râsul o cale de actualizare Râsul a fost investit de antici cu o redutabilă forţă şi capacitate corectivă, pe care o exprimă şi deviza comediei, formulată concis de poetul francez de limbă latină Jean de Santeul, în secolul al XVII-lea: "Ridendo castigat mores"/"Râsul (comedia) îndreaptă moravurile". Aristotel (384 – 322 i.e.n.) a dedicat acestei căi de trezire, de ieşire din minte şi de eliberare din plasa identificarii eronate cu falsul ego (fortei râsului; the power of laughter) un tratat despre comedie din Poetica (Περὶ ποιητικὶ , peri poietikes : Despre ς creatie) scris in jurul datei 335 i.e.n.. Aristotel oferă o explicatie a ceea ce el numeste Poietikes (ποιητικὶς) - un termen care în limba greacă înseamnă: "facere; creatie"

(capabil de a face, creativ, productiv) si, în acest context include creatia lirica, epica si dramatica, adica comedia, tragedia şi satira, precum si poezia lirica, poezia epică şi dithyramb-ul, un alt nume pt Dionis, Dionysos, zeul "care s-a născut de două ori", zeul transei, al extazului, al fertilitătii si al viei, adoptat de romani sub numele Bacchus, indica imnul religios, cântecul de cult sau de vindecare (Plutarch contrasted the dithyramb's wild and ecstatic character with the paean- medicul zeilor folosea cantecul de inductie al transei), discursul entuziast ori miscator. Poetica este cea mai veche lucrare care a supravieţuit de teorie dramatică şi primul tratat filosofic existent, care se concentreaza asupra teoriei literare, din care s-a pastrat doar prima parte - aceea care se concentrează pe o tragedie. Partea a doua care era dedicata comediei s-a pierdut . Umberto Eco-Numele trandafirului Umberto Eco se refera la acest tratat in cartea "Numele trandafirului /Il nome della rosa/ The Name of the Rose", care se gasea in biblioteca unei manastiri, unde fostul sef al acestei biblioteci, un cărturar orb (Jorge de Burgos), care nu putea citi o singura carte, avea sarcina să pazească cărţile. http://ro.wikipedia.org/wiki/Numele_trandafirului Oamenii de stiintă speculează că "Tractatus coislinianus" rezumă continutul celei dea doua parti pierdute. The Tractatus states that comedy invokes laughter and pleasure, thus purging those emotions (catharsis), in a manner parallel to the description of tragedy in the Poetics. Tractatus afirmă că in comedie se invocă râsul si plăcerea, pentru a produce eliberarea de impurităţi (catharsis, tradus si ca: "purgaţie", "purificare", "clarificare", "limpezire") de emoţiile/tiparele/conduitele nocive individual si soccial, într-un mod similar celui descris in partea dedicata tragediei din Poetica. Se continua cu descrierea mijloacelor utilizate si a modului în care este provocata eliberarea (catharsis) http://en.wikipedia.org/wiki/Tractatus_coislinianus Poetica is the earliest-surviving work of dramatic theory and the first extant philosophical treatise to focus on literary theory. He examines its "first principles" and identifies its genres and basic elements. His analysis of tragedy constitutes the core of the discussion.[3] Although Aristotle's Poetics is universally acknowledged in the Western critical tradition, Marvin Carlson explains, "almost every detail about his seminal work has aroused divergent opinions." The work was lost to the Western world and often misrepresented for a long time. It was available through the Middle Ages and early Renaissance only through a Latin translation of an Arabic version written by Averroes.), http://en.wikipedia.org/wiki/Poetics_%28Aristotle%29 http://fr.wikipedia.org/wiki/Po%C3%A9tique_%28Aristote%29 Explicatia semnificatiei titlului "Numele trandafirului /Il nome della rosa/ The Name of the Rose", apare in ultimul rând al cărţii lui Umberto Eco se refera la acest tratat in : "Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus" se traduce literal: "Trandafirul de ieri a rămas doar un nume ( o umbra), un nume gol pe care nimic nu-l sustine "/"Yesterday's rose endures in its name, we hold empty names". Sensul general, după cum a spus Eco, era că din frumuseţea infloririi din trecutul antic, care acum a dispărut, ne-a rămas decat numele. Acest rând este un vers scris de Bernard de Cluny (cunoscut şi ca Bernard de Morlaix), un călugăr din secolul al XII-lea, în care se face referire la Roma (Roma), nu la trandafir (rosa). Textul alternativ, cu ceea ce conţine, sună astfel: "Nunc ubi Regulus aut ubi Romulus aut ubi Remus? / Stat Roma pristina nomine, nomina nuda tenemus". Acest text se traduce ca "Unde sunt acum Regulus, sau Romulus, sau Remus? / Romei de ieri i-a rămas doar numele, ne-au rămas doar simple nume". Trezirea - Inflorirea sau actualizarea vietii Cu alte cuvinte Eco a inlocuit numele unui oras care s-a aflat in trecut in faza sa de maxima inflorire (Roma) cu numele unei flori cu semnificatii mistice ( trandafirul) Legatura dintre inflorire, actualizare si trezire este evidentiata de Aristotel ("rasul are functie de inflorire, actualizare"). Aristotel vorbea de virtutea comicului de a actualiza persoana sau situaţia vizată, aducându-le sub ochii spectatorilor şi făcându-i-le familiare, prin calitatea numită enérgheia (actualizarea); şi M. Bahtin vorbeşte de demistificarea produsă în spaţiul comic prin acomodarea spectatorului cu obiectul rizibil, reiterând ideea aristotelică a actualizării: "Râsul este cel care înlătură orice distanţă ierarhică, valorică. In imaginea îndepărtată, obiectul nu poate fi comic. Râsul e înzestrat cu forţa remarcabilă de a apropia obiectul, introducându-l în zona contactului direct, unde poate fi abordat sub toate aspectele, i se poate sparge învelişul exterior şi examina interiorul, poate fi descompus, dezamorsat, demascat, analizat în

voie."[ M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, trad. N. Iliescu, Bucureşti, Ed. Univers, 1982, p. 556.][3] Inflorirea sau actualizarea este reluata de Osho [Capitolul 10: Autoactualizarea (Inflorirea vieţii): necesitatea fundamentală (trecerea de la cerşetor la împărat) "In primul rând, să încercăm să înţelegem ce înseamnă autoactualizare. Când se naşte, omul există în mod potenţial. Nu este, de fapt, real – este numai potenţial. Omul se naşte, iar la naştere reprezintă o posibilitate, nu o existenţă. El poate deveni ceva; poate sau nu poate să îşi împlinească potenţialul. Ocazia poate fi folosită sau poate să nu fie folosită. Natura nu vă sileşte să vă realizaţi potenţialul. Sunteţi liberi. Puteţi alege să deveniţi şi puteţi alege să nu faceţi nimic în sensul acesta. Omul se naşte ca o sămânţă. Deci, niciun om nu se naşte împlinit – se naşte doar cu posibilitatea de a se împlini."([7] p.159) Simbolul florii si al infloririi este decodificat si de Eckhart Tolle in primul capitol din cartea "Un nou pamant- Trezirea conştiinţei umane "/"A New Earth - Awakening to Your Life's Purpose " intitulat : "Inflorirea constiintei umane/ "The Flowering of Human Consciousness". In cartea lui Umberto Eco, "trandafirul", din care ne-a mai rămas doar numele de odinioară, desemnează calea pierdută de inflorire a vietii, care era expusă in partea a doua a cărtii Poetica a lui Aristotel, dedicată râsului. Subiectul "paginii otrăvite" este preluat dintr-un roman classic chinez, numit Jin Ping Mei, de obicei tradus în engleză ca Floarea de lotus aurie Filmul "Numele trandafirului"( 1986), regizat de Jean-Jacques Annaud îi are in rolurile principale pe Sean Connery, ca William de Baskerville si pe Christian Slater ca Adso si se afla la adresa : http://www.youtube.com/watch?v=qS0Z932WVgc Bodhisattva in metro Sofia http://www.youtube.com/watch?v=SL2BXYl8H6U Laughing Buddha http://www.youtube.com/watch?v=DfvgvDkdG2M&feature=related Nota despre thyrsus ori thyrsos Prometheus smuggled fire to humanity by hiding it in a ferula as well; "giant fennel,"Ferula (from Latin ferula, "rod") In Greek mythology, a thyrsus or thyrsos (Greek: θύρσος) was a staff of giant fennel (Ferula communis) covered with ivy vines and leaves, sometimes wound with taeniae and always topped with a pine cone (symbol of pineal gland). These staffs were carried by Dionysus and his followers. Euripides wrote that honey dripped from the thyrsos staves that the Bacchic maenads carried. The thyrsus was a sacred instrument at religious rituals and fêtes. Dans la mythologie grecque, puis romaine, le thyrse (en latin thyrsus, du grec ancien θύρσος / thýrsos) est un grand bâton évoquant un sceptre. Asa foetida (Ferula assa-foetida) reste très prisée dans la cuisine indienne, principalement par les brahmanes et les jaïns qui considèrent l'ail comme impur. Elle est présente sous forme de granule dans la médecine homéopathique. Elle est utilisée en magie ésotérique, sous forme d'encens,voire même sous forme de lotion, de résine brute à bruler pour purifier des lieux, se protéger du mauvaise œil, de la négativité, des attaques psychiques et autres situations lourdes... Bibliografie si articole dedicate rasului [1] Omul o interfaţă intre două tărâmuri: animalitate şi divinitate [2] Râsul, zâmbetul sau su (râsul) -Cartea de vizită a lui Barack Obama [3] Râsul reglează funcţiile vitale ale organismului. [4] O doctrină a râsului în antichitatea greco-latină [5] Problema râsului şi humorul românesc de George Topîrceanu http://ro.wikisource.org/wiki/Problema_r%C3%A2sului_%C8%99i_humorul_rom %C3%A2nesc [6] Bhagwan Shree Rajneesh (Osho), The Book of Secrets. Discourses on "Vigyana Bhairava Tantra" ( Vijnana Bhairava Tantra), Poona: Rajneesh Foundation, 1974 [7] Cartea secretelor- o abordare contemporană a celor 112 meditaţii descrise în Vigyan Bhairav Tantra de Osho; Editura Pro-Editura, Colecţia Osho, octombrie 2011, traducător: Laura Kivu; Alice Haţegan; [8] Osho , Vijnana Bhairava Tantra, Cartea secreta esentiala a caii tantrice, Editura RAM, 1997 traducere realizata de Sorin Voinea ( adaptarea textului Angela Mayer si Marius Petre); Titlu original: "Le livre des secrets" (par Bhagwan Shree Rajneesh, Editions Albin Michel S.A., 1983), [9] La originile bancului: gloria si decaderea Cecilia Stroe http://www.descopera.ro/cultura/5132925-la-originile-bancului-gloria-si-decaderea

[1] Omul o interfata intre taramuri : animalitate si divinitate/ L’homme est une frontière entre deux mondes animalité et divinité exista un articol dedicat acestui subiect : Remediul la sinuciderea individuala si colectiva este eliberarea (moksha; moartea mistica ) http://reteaualiterara.ning.com/group/caleaeliberarii/forum/topics/remediul-lasinuciderea - DIAGRAMA INTERFATA ANIMALITATE - OM- DIVINITATE SI FERICIREA [7] 261 Deci, potrivit lui Freud, nu puteţi fi fericiţi. In cel mai bun caz, dacă sunteţi înţelepţi, vă puteţi aranja viaţa în aşa fel încât să nu fiţi nefericiţi. Vă puteţi pierde raţiunea şi puteţi deveni ca un animal; atunci puteţi fi fericiţi. VEDE DOAR PARTEA DE SUB SUPRAFATA=ANIMALITATEA DAR NU SI PARTEA DE DEASUPRA = DIVINITATEA Dar atunci nu vă veţi da seama că sunteţi fericiţi. [7] 261 IN ACEASTA JONCTIUNE/INTERFATA INTRE LUMI ESTE FURTUNA LUPTA , CONFLICTUL, SUFERINTA, DEZBINAREA ; SA NU UITAM CA INTOARCEREA LA INCONSTIENTA ANIMALA PRIN BETIE, DROGARE, INSTINCTUALITATE, ESTE SPORT MONDIAL Există şi metode religioase. Poţi folosi repetarea unei rugăciuni( japa), o mantră, o poţi intona un cantec şi să creezi o stare de beţie (intoxicating effect). [7] 926 E ca şi cum atunci când dormi eşti fericit şi oricând eşti treaz eşti nefericit. Totalitatea este fericită. It is just like when you are asleep you are happy, and whenever you are awake you are unhappy. Totality is bliss. EXISTA FERICIRE IN FAZA ANIMAL/SOMN/ INCONSTIENTA SI IN FAZA DIVINA / SFANTA/ CONSTIENTA TOTALA ;DAR LIPSESTE IN FAZA DE VEGHE PROFANA; [7] 926 Lumea şi divinitatea nu sunt două lucruri, nu sunt două existenţe, ci două moduri de a privi acelaşi lucru, două abordări ale aceluiaşi lucru, două perspective, două tipuri de percepţie. [7] 958 Omul are chipul unui Ianus – animal şi divinitate. [7] 935 Nota DM: Ianus (din lb. latina: Ianus) a fost una dintre cele mai vechi divinităţi din mitologia romană, un zeu al porţilor (uşilor, graniţelor, joncţiunilor, interfeţelor, zonelor de război), al riturilor de trecere, al sărbătorilor, al fenomenelor de tranziţie, al timpului, al începuturilor (trecut) şi al sfârşiturilor(viitor). Ianus este reprezentat ca un zeu cu două feţe, deoarece el se uită cu o faţă spre viitor şi cu alta spre trecut. Romanii i-au dedicat lui Ianus luna ianuarie( perioada dintre cele doua treceri ale pragului: intrare si ieşire din casă). La origine, Ianus a fost un rege care a domnit în Latium în epoca de aur şi care după moarte a fost divinizat. Ca zeu protector al Romei lui Ianus i s-a atribuit un miracol care a salvat cetatea de o invazie a sabinilor: în timp ce duşmanii se pregăteau să treacă peste zidurile Capitoliului, Ianus a făcut să ţâşnească în faţa lor un şuvoi fierbinte, care i-a silit să se retragă. Cicero, Ovidius şi Macrobius, au explicat că numele latin de Ianus provine de la verbul "ire" ("a merge, a trece"), care derivă din rădăcina indo-europeană, care inseamnă mişcare de tranziţie (ca in termenul Sanskrit "yana-" ori cel Avestan "yah-", similar rădăcinii din lb. latină "i-" şi din lb. greacă "ei-".). In general, Ianus este la originea timpului ca gardian la porţile cerului (controlează accesul la Cer şi la tărâmul divin al zeilor; acesta este motivul pentru care oamenii trebuie să-l invoce mai întâi pe Ianus, indiferent de zeul la care ei doresc să se roage): Jupiter (Iupiter şi Iuppiter — acuzativ Iovem) insuşi (zeitatea suprema in panteonul Roman, patronul zilei de joi a săptămânii, "ziua lui Jupiter"; Iovis Dies) se mişcă inainte şi inapoi din cauza acţiunii lui Ianus. Janus simbolizeaza schimbarea şi tranziţia, atât in spatiu ( ca in cazul porţilor, graniţelor, joncţiunilor, interfeţelor, zonelor de război ) , cât şi in timp, cum ar fi progresul de la trecut, la viitor, de la o condiţie la alta, de la o viziune la alta, de la tinereţe, la maturitate, perioada războiului, de la stadiul de barbarie, la cel de civilizaţie. http://en.wikipedia.org/wiki/Janus Dr. Jekyll and Mr. Hyde ( "Straniul caz al doctorului Jekyll si al d-lui Hyde" este titlul original al romanului scris de faimosul scriitor scotian Robert Louis Stevenson publicat in 1886), care are peste 123 versiuni cinematografice. Dintre acestea este "Capul lui Ianus" (The Head of Janus, Der Januskopf) un film mut din 1920 regizat de F. W. Murnau. Filmul a fost o adaptare neautorizată a subiectului romanului lui Robert Louis Stevenson "Straniul caz al doctorului Jekyll si al d-lui Hyde" ( o substanta chimica produce tranzitia de la om, la animal) , dar materialul sursă nu a fost de recunoscut de către mass-media

din Germania, datorită modificărilor în numele personajelor. In catedrala din Chartres exista un Ianus verde cu trei fete, care privesc spre trecut, prezent si viitor. Frunzele care ies din gura si decoreaza fetele difera - acanthus (centru), stejar (stanga) and vita de vie (dreapta). vedeti filmul Chartres Cathedral: sacred geometry http://www.youtube.com/watch?v=NeGdvTgROfw EXPLORING THE MYSTERY OF JANUS THE GOD OF GATEWAYS http://www.plotinus.com/janus_copy.htm http://maps.google.ro/maps? hl=ro&client=opera&rls=en&channel=suggest&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.&biw=1024&bih =503&um=1&ie=UTF8&q=chartres+cathedral&fb=1&gl=ro&hq=chartres+cathedral&hnear=chartres+cathe dral&cid=0,0,1954761673466718241&sa=X&ei=YnlOUJeZGMXZtAbR_oGIDw&ved=0CK gBEPwSMAU "Animalul ţine de trecutul său, divinul ţine de viitorul său, iar asta creează dificultatea. Trecutul a trecut, nu mai este; doar o umbră de-a sa a mai rămas. Iar viitorul este ceea ce urmeaza, ceea ce nu a venit încă; este doar un vis, doar o posibilitate. Şi, între acestea două, există omul –umbra trecutului şi visul viitorului. Nu este niciuna şi este amândouă. Amândouă, căci trecutul este al său – a fost un animal. Amândouă, căci viitorul este al său – poate fi divin. Şi nu este niciuna, deoarece trecutul nu mai este şi viitorul încă nu este. Omul există ca o tensiune între cele două: ceea ce a fost şi ceea ce poate fi . Iar acest lucru provoacă un conflict, o luptă constantă de realizare, de a fi ceva. Într-un fel, omul nu este. Omul este doar un pas de la animal spre divin, iar un pas nu este nicăieri. A fost undeva şi va fi undeva, dar acum nu este nicăieri, doar stă în aer. Deci, orice ar face omul – indiferent ce –, el nu este niciodată satisfăcut, niciodată mulţumit, deoarece existenţe diametral opuse se întâlnesc în el. Dacă animalul este satisfăcut, atunci divinul este nemulţumit. Dacă divinul este satisfăcut, atunci animalul este nemulţumit. O parte este întotdeauna nemulţumită. Dacă te mişti către animal, satisfaci, într-un fel, o parte a fiinţei tale, dar imediat în acea satisfacţie apare insatisfacţia, căci partea opusă, viitorul, este chiar contrariul. Satisfacţia animalului este insatisfacţia posibilităţii viitorului tău. Dacă îţi satisfaci posibilitatea divină, se revoltă animalul; se simte rănit. O nemulţumire constantă se naşte în tine. Nu le poţi satisface pe amândouă, iar dacă satisfaci una, cealaltă rămâne nemulţumită. [7] 935 [2] Râsul , zâmbetul sau su (râsul) -Cartea de vizită a lui Barack Obama Gestik und Mimik von Barack Obama. Das Geheimnis des Messias // Sueddeutsche Zeitung. http://politik.md/?view=articlefull&viewarticle=2098 cuvinte cheie: gesturi, mimica , limbajul corpului, limbaj tonico-emotional, Omul este singurul animal care râde, nota filozoful francez Henry Bergson şi sub rezerva descoperirilor ulterioare (râsul uman are multe în comun cu unele chemări ale animalelor), se poate afirma că râsul este parţial moştenit, parţial învăţat, variază foarte mult ca formă, durată şi intensitate şi apare ca răspuns într-o situaţie emoţionantă, jenantă sau amuzantă, acestea din urmă, specific umane. Cartea de vizită a lui Barack Obama este zâmbetul său. Este un zâmbet adevărat, pentru că pot fi observate toate caracteristicile tipice (curbarea colţurilor gurii spre urechi, muşchii maxilarului relaxaţi; ridicarea obrajilor). Preşedintele american permanent "râde cu ochii". Cum reuşeşte? Psihologii consideră că această sinceritate la politicieni apare doar în urma unor exersări psihice. Probabil, Obama este capabil să-şi creeze uşor o stare de spirit pozitivă (Figura 14) http://politik.md/media/images/tehnologii_politice/BObama2/figura_14.png). Zâmbetul în acest caz atrage bunăvoinţa publicului, deoarece transmite apropiere, prietenie, siguranţa de sine. [3 ]Râsul reglează funcţiile vitale ale organismului. http://www.euforia.tv/articol/sanatate/sfaturi/rasul-regleaza-functiile-vitale-aleorganismului-11533.html http://www.jurnalul.ro/sanatatea-familiei/rasul-bucuria-sanatatii-551381.htm Medicii sustin ca rasul "din inimă"( burtă) este un adevărat medicament si un exercitiu fizic pentru a avea un organism sănătos. O repriză de râs echivalează, in opinia specialistilor, cu un "jogging intern" care reduce tensiunea arterială, combate stresul si intareste imunitatea. Profesorul Lee Berk, de la Universitatea Loma Linda, din California, care a condus un studiu facut pe subiecti voluntari, a ajuns la concluzia ca exercitiul

"râsului" reduce substantial nivelul hormonilor de stres din organism, presiunea arteriala si chiar colesterolul, stimuland si pofta de mancare. In opinia specialistului american, care s-a dedicat studiului rasului inca de-acum 20 de ani, aceste beneficii echivaleaza cu cele asemanatoare aduse organismului prin exercitiile fizice moderate practicate sistematic, cum ar fi cele de gimnastica sau alergatul in aer liber. Asemenea "tratamente" reconfortante stimuleaza producerea endorfinelor - hormonii starii de bine - in organism. Intr-unul dintre studiile sale facute la mijlocul anilor '90 pe subiecti bolnavi de cancer, Berk a observat ca rasul creste foarte mult numarul de celule care le ucid pe cele canceroase. Subiectii au urmarit alternativ, timp de 20 de minute, o comedie si secvente dintr-un film - trist si stresant. In probele de sange prelevate de la subiecti dupa vizionarea comediei s-a constatat o crestere spectaculoasa a "ucigasilor naturali" - celulele T - ai tumorilor canceroase, concomitent cu reducerea nivelului de stres. Dupa vizionarea secventelor neplacute s-a constatat exact contrariul. Astfel, Berk a tras concluzia ca rasul poate lupta si cu cancerul, iar dupa experimente asemanatoare pe care le-a facut in 1997 pe bolnavi de diabet si pe persoane cu diferite afectiuni cardiovasculare a constatat ca rasul stimuleaza producerea de catre organism a colesterolului "bun", care mentine sanatatea sistemului cardiovascular si diminueaza colesterolul "rau", care se depune pe peretii vaselor de sange ingrosandu-le si provocand tensiune arteriala si alte afectiuni cadiovasculare Specialistul american a costatat, de asemenea, ca nu numai vizionarea sau participarea la scene amuzante vindeca si mentine organismul in stare de sanatate, ci si gandul ca urmeaza sa participe la asemenea evenimente determina organismul unei persoane sa elibereze endorfine, care dau starea de bine si de relaxare, precum si alti hormoni care maresc imunitatea organismului la infectii. Rasul regleaza in general toate functiile vitale ale organismului, este concluzia expertului american, care recomanda exercitiul "rasului" ca pe orice alt exercitiu fizic de intensitate medie, practicat zilnic sau, oricum, in mod regulat. [4] O doctrină a râsului în antichitatea greco-latină Una doctrina de la risa en la Antigüedad greco-latina Mihaela Paraschiv Universitatea"Al. I. Cuza", Iaşi ACTA IASSYENSIA COMPARATIONIS, 7/2009 Cuvinte cheie: funcţia socială, funcţia corectivă, etica, deontologie, glumă spirituală, glumă caustică. http://www.literaturacomparata.ro/acta_site/articole/acta7/7_paraschiv.pdf Rezumat: vedere de ansamblu asupra opiniilor filozofilor, esteţilor şi oratorilor din antichitate despre râs şi funcţia sa etică şi estetică permite reconstituirea unei adevărate doctrine a râsului, al cărei fondator a fost Aristotel. In această lucrare ne propunem să identificăm principalele precepte antice care pun bazele unei conduite (deontologii) a râsului şi de a evalua o clasificare a tipurilor de glume menţionate în sursele antice. (Su)râsul / Smile and Laughter / Le (Sou)Rire Motto: "Ridendo castigat mores"/"Râsul (comedia) îndreaptă moravurile". (Jean de Santeul, poet francez de limbă latină din secolul al XVII-lea)

Concepţia filosofilor greci şi latini că omul este"singurul animal care râde"(gr. μόνο ζώο, γελώντας mónon zóon ghelón; lat. unicum animal ridens; single animal laughing) îşi are originea în opinia lui Aristotel că râsul îl deosebeşte pe om de animal; în partea pierdută a Poeticii, e de presupus că, polemizând cu Platon, el investea râsul şi, în general, comicul, cu aceeaşi virtute catharctică pe care o atribuise în prima parte tragicului. Se pot reconstitui principalele idei aristotelice "despre comic" (perí ghelóiou) din alte opere ale Stagiritului şi, împreună cu opiniile succesorilor săi din antichitatea grecolatină cu privire la originea râsului şi la funcţia lui socială şi estetică, ele configurează o adevărată doctrină antică a râsului. In descendenţa acesteia, celebra analiză bergsoniană a râsului pleacă de la premisa că "nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc" [Henri Bergson, Teoria râsului, trad. de Silviu Lupaşcu (după: Le rire. Essai sur la signification du comique, Paris, 1920), Iaşi, Institutul European, 1992, p. 24.], considerând omul nu doar un animal care ştie să râdă, ci şi unul care provoacă

râsul. Intrebările lui H. Bergson: "Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului?" sunt ecoul peste veacuri al unor interogaţii similare ale anticilor. Marcus Fabius Quintilianus, care a dedicat râsului un amplu capitol din perspectiva sa retorică Institutio oratoria (cartea a IV-a, cap. 3) e de părere că, în pofida tuturor încercărilor, nimeni nu a explicat satisfăcător originea râsului, menţionând doar opinia lui Cicero că "râsul îşi are sediul într-o diformitate fizică sau morală" [M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, trad. de Maria Hetco, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974, p. 158.]. Această afirmaţie îi aparţine, de fapt, lui Iulius Caesar, unul dintre interlocutorii dialogului ciceronian De oratore, care îşi propune să vorbească "foarte pe scurt" (perbreviter) despre râs, care, spune el, suscită, în principiu cinci întrebări: 1. Ce este râsul?; 2. De unde provine?; 3. E de datoria oratorului să dorească a stârni râsul?; 4. Dacă da, până unde poate merge?; 5. Care sunt tipurile de glume?[ M. Tullius Cicero, De oratore, II, 58-71 – intervenţia lui Iulius Caesar este, de fapt, foarte amplă, valorificând principalele idei din tratatele aristotelice şi peripateticiene cu privire la comic, menţionate generic de Cicero cu titlul De ridiculis (Despre glume).]. ----------------------------------------------------------------------------------------------El anunţă dintru început că nu va explica mecanismul producerii râsului, recunoscânduşi ignoranţa cu privire la resorturile acestui act fiziologic care cuprinde intempestiv tot trupul omului, fără vrerea acestuia; constatarea sa asupra iraţionalităţii râsului consună cu afirmaţia lui Bergson că "râsul este pur şi simplu efectul unui mecanism montat în noi de către natură sau, ceea ce înseamnă aproape acelaşi lucru, de o lungă obişnuinţă a vieţii sociale. El se declanşează de la sine, veritabilă ripostă de tip "ochi pentru ochi" [H. Bergson, op. cit., p. 130.]. In această explicaţie este conţinută implicit şi recunoaşterea dimensiunii sociale a râsului, căci, în opinia exegetului francez, râsul este înainte de toate o corecţie aplicată de societate pentru libertăţile pe care omul cutează a şi le asuma faţă de ea, o corecţie dură, umilitoare, lipsită de orice sensibilitate, a cărei reuşită e asigurată de mica rezervă de răutate sau de maliţiozitate prezervată în om, în acest scop, de către natură. Anticii nu au comentat, însă, la fel de dur funcţia socială a râsului. Recunoscând că râsul face parte din lucrurile plăcute omului, la fel ca jocul şi orice altă formă de destindere şi că inclinaţia spre râs e foarte răspândită în societate, întrucât oamenii găsesc în glumă şi în zeflemea mai multă plăcere decât se cuvine, Aristotel cerea ca râsul să rămână în limitele "umanităţii" (philanthropia), recomandând evitarea glumelor grosolane şi a insultelor individuale [Aristotel, Retorica, III, 18, 1419b.]; cu alte cuvinte, funcţia diagogică (gr. diagoghé – destindere) a râsului nu are eficienţă în absenţa medietăţii şi a decenţei. Neacceptând nici să se exagereze până la bufonerie, în dorinţa de a provoca râsul, dar nici să nu se glumească deloc, Aristotel era de părere că oamenii cu adevărat spirituali (eutrápeloi) sunt cei ce glumesc cu măsură [Idem, Etica Nicomachică, IV, 1128 a, 10]. Şi în dialogul ciceronian menţionat, Iulius Caesar, afirmă că glumele care provoacă râsul sunt acelea care vizează un anume defect, fizic sau moral (quae notant et designant turpitudinem aliquam), dar ţine să precizeze că o fac "fără răutate" (non turpiter); recomandând oratorului recursul la glumă, el avertizează: "In modul de a glumi trebuie avută în vedere măsura, întrucât există un apreciabil subiect de glumă în diformitatea trupului şi a defectelor morale"[ Cicero, De oratore, II, 59, 238-239 – tr. n. – Haec igitur adhibenda est primum in iocando moderatio;est enim deformitatis et corporis et vitiorum satis bella materies ad iocandum.]. Aşadar, diformitatea de orice fel era pentru antici un divertisment, oferind un spaţiu spectacular capabil să-l distragă vremelnic pe om de la constrângerile sociale, înlesnindu-i un iluzoriu răgaz al uitării de sine. Nevoia omului de a râde pentru a se destinde este insistent subliniată şi de Plinius Secundus, care mărturiseşte asumarea unui modus vivendi în care râsul, gluma, buna dispoziţie se înscriu în firescul uman: "uneori râd, glumesc, mă distrez şi, ca să explic pe scurt faptul că preţuiesc orice gen de destindere nevinovată, <voi spune> «sunt om»"[ Plinius Secundus, Epistulae, V, 3, 2- tr. n. - aliquando rideo, iocor, ludo, utque omnia innoxiae remissionis genera amplectar, "homo sum".]. ----------------------------------------------------------------------------Tot el configurează un ideal de viaţă al omului educat (litteratus), constând în alternarea preocupărilor serioase cu destinderea, apreciind că acest lucru este "foarte frumos şi foarte uman"(pulcherrimum et humanissimum)[ Ibidem, VIII;21, 1.]. În celebra sa judecată asupra artei imitative, Platon incrimina imitaţia comică din acelaşi motiv pentru care refuza drept de cetate imitaţiei tragice: "Căci faptul pentru care tu însuţi te-ai ruşina în a da prilej de râs, iată că în imitaţia comică, ori auzindu-l în privat, te bucură nespus şi nu-l respingi ca pe ceva rău. Nu săvârşeşti

ceva asemănător faţă de situaţiile care deşteaptă mila? Căci partea pe care cu raţiunea o ţii legată în tine atunci când vrea să dea prilej de râs, temându-te să nu capeţi un renume de bufon, atunci <când vezi o comedie>o slobozi şi, îngăduindu-i orice îndrăzneală, eşti dus de multe ori fără să-ţi dai seama ca, în ocazii private, să devii autor de comedii" [ Platon, Republica, X, 606c, în Platon, Opere, V, trad. Andrei Cornea, Bucureşti, Ed.ştiinţifică şi enciclopedică, 1986, p. 426.]. Prin urmare, filosoful îi refuza atenianului plăcerea de a râde de semenii săi, aşa cum îi refuza şi nevoia de a-i compătimi, ambele înclinaţii părându-i-se josnice şi incompatibile cu morala pe care intenţiona să o edifice în cetatea sa ideală. O corecţie necesară a acestei optici rigide va aduce Aristotel, care reabilitează dreptul la râs, cu condiţia ca el să fie temperat de buna cuviinţă. El constată relaţia directă între condiţia socio- intelectuală a omului şi felul lui de a glumi: "Glumele unui om de condiţie bună diferă de cele ale unuia vulgar, cele ale unui om educat de cele ale unui incult. Acest lucru se poate remarca şi din compararea vechilor comedii cu cele noi: în primele, ceea ce stârnea râsul era obscenitatea, pe când în celelalte este aluzia subtilă. Trebuie să-l definim pe cel ce face glume bune ca pe cineva care nu spune nimic nedemn de un om de condiţie liberă şi care nu-şi ofensează auditoriul, ci, dimpotrivă, îl încântă "[ Aristotel, Etica Nicomahică, IV, 1128 a, 20, trad. Stella Petecel, Bucureşti, Ed, ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, pp. 101-102.]. Şi Demetrios, autorul Tratatului despre stil (Peri hermeneias), în directă filiaţie cu accepţia aristotelică asupra dimensiunii etice a glumei, şi, implicit a râsului, spunea: "Caracterul omului se arată în glumele pe care le face, în gluma uşoară sau în cea nemăsurată [Demetrios, Tratatul despre stil, III, 171, trad. C. Balmuş, Iaşi, 1943, p. 127.]. Într-o manieră similară, se exprimase şi Aristotel: "Căci vorbele de spirit par un fel de mişcări ale caracterului şi, aşa cum corpurile sunt judecate după mişcările lor, tot astfel se întâmplă şi cu caracterele"[ Aristotel, Etica Nicomahică, IV, 1128 a, 10, trad. Stella Petecel, p. 101.]. Se poate spune, aşadar, că grecii au fundamentat o subtilă deontologie a râsului, ale cărei reflexe sunt perceptibile şi în preceptiva latinilor pe această temă. Horatius recomanda romanului să se ferească de "cel ce vânează râsetele oamenilor şi faima de om de spirit" (qui captat risus hominum famamque dicacis), caracterizând scurt şi necruţător acest specimen: "ăsta-i un om perfid" (hic niger est)[ Horatius, Sermones, I, 4, vv. 83 şi 85.]. ------------------------------------Fiind el însuşi un om de spirit, Horatius recunoştea însă eficienţa etică şi estetică a râsului, apreciind că "deşi asta nu-i de ajuns, e totuşi o virtute să-l faci să râdă pe cel ce te ascultă[1 Ibidem, I, 10, vv. 7-8: Ergo non satis est risu diducere rictum /Auditoris; et est quaedam tamen hic quoque virtus.], întrucât, spunea el, "cel mai adesea o glumă tranşează mai energic şi mai eficient decât severitatea problemele importante"[ Ibidem, vv. 14-15:..... Ridiculum acri /Fortius et melius magnas plerumque secat res.]. O motivaţie similară întâlnim la Cicero, care, recomandând oratorului, aproape ca pe o îndatorire, stârnirea râsului auditoriului (Est plane oratoris movere risum), pentru a obţine captarea bunăvoinţei acestuia (captatio benevolentiae), adaugă: "deoarece <râsul> îmblânzeşte şi potoleşte tristeţea şi severitatea şi, adesea, chestiunile neplăcute, pe care nu-i uşor a le descurca cu argumente, < oratorul> le-a soluţionat prin glumă şi râs"[ Cicero, De oratore, II, 58, 236: quod tristitiam ac severitatem mitigat et relaxat odiosasque res saepe, quas argumentis dilui non facile est, ioco risuque dissolvit. (tr. n.)]. Aceste afirmaţii au un precedent în teoria aristotelică a râsului, întrucât Stagiritul aprecia utilitatea glumelor în procese, citând o afirmaţie a sofistului Gorgias: "seriozitatea adversarilor trebuie anihilată prin râs, dar şi râsul prin seriozitate"[Aristotel, Retorica, III, 1419 b.]. În mod firesc, Cicero se întreabă până unde se poate merge cu gluma în practica oratorică, iar concluzia sa este următoarea: "Totuşi, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că oratorul se va folosi de glumă astfel încât ea să nu fie prea frecventă, ca să nu devină o bufonerie, nici prea obscenă, ca să nu fie una de mim, nici prea dezmăţată, spre a nu fi neserioasă, nici să se refere la vreo nenorocire, spre a nu fi inumană, nici la vreo fărădelege, pentru ca râsul să nu ia locul urii, nici incompatibilă cu persoana oratorului, cu cea a judecătorilor, cu momentul. Oratorul va cruţa atât prieteniile, cât şi demnităţile, va evita jignirile ireparabile"[Cicero, Orator, XXV, 88-89: Illud admonemus tamen ridiculo sic usurum oratorem, ut nec nimis frequenti, ne scurrile sit, nec subobsceno, ne mimicum, nec petulanti, ne improbum nec in calamitatem, ne inhumanum, nec in facinus, ne odii locum risus occupet, neque aut sua persona aut iudicum aut tempore alienum. Parcet et amicitiis et dignitatibus; vitabit insanabilis contumelias. (tr. n.)]. Şi în tratatul (rămas anonim) Rhetorica ad Herennium,

se recomandă oratorului, ca mijloc de captare a bunăvoinţei auditorilor, iocatio opportuna (gluma prielnică), definită ca "spusă ce poate procura din tratarea unui subiect un râs cuviincios şi binevoitor"[Rhetorica ad Herennium, III, 13: oratio quae ex aliqua re risum pudentem et liberalem potest comparare.]. În consistenta analiză dedicată râsului, Quintilian porneşte de la premisa că producerea lui este "o încercare foarte anevoioasă" (summa difficultas) [ Quintilian, Institutio oratoria, VI, 3, 6.], invocând mai multe motive: lipsa unor norme după care se produce râsul; faptul că nu poate fi deprinsă prin învăţare o tehnică a râsului, întrucât nu există profesori pentru aceasta; multipla cauzalitate a râsului(poate fi produs de o vorbă, o faptă, o diformitate fizică sau morală); capacitatea diferită a oamenilor de a fi agenţi activi sau pasivi ai râsului, în funcţie de educaţia sau dispoziţia lor de moment. ------------------------------------Quintilian mărturiseşte că tentaţia de a trata acest subiect într-un tratat dedicat formării oratorului se datorează pe de o parte forţei atotputernice a râsului, căreia nu i te poţi împotrivi, pe de altă parte, virtuţii lui de a schimba deseori situaţiile cele mai grave, ajungând să înfrângă ura şi mânia, virtute pe care oratorul o poate valorifica eficient, extrăgându-şi vorbele de spirit, în lipsa unei arte a forjării lor, din practica colocvială cotidiană. Recomandarea sa de principiu este ca oratorul să nu cedeze prea uşor tentaţiei de a recurge la glumă: "De aceea, oratorul nu va glumi ori de câte ori va putea, ci mai curând va pierde o vorbă de spirit decât să-şi scadă din prestanţă. Căci nimeni nu-l va suporta pe acuzatorul care face glume într-un proces care inspiră groază, nici pe avocat, într-o cauză care stârneşte milă. Există, de asemenea, judecători mai sobri care nu admit bucuros gluma."[ Ibidem, VI, 3, 30-31]. Începând cu Aristotel, pe care-l considerăm fondatorul unei doctrine a râsului, a fost stabilită şi o tipologie a glumelor, în baza unor repere taxonomice care nu diferă prea mult în diacronie. La Aristotel nu apare diviziunea tradiţională a glumelor (ta ghelóia) după limbaj şi după fapte (comicul de limbaj şi comicul de situaţie – apó tes léxeos/apó ton pragmáton), care va figura în tratatele retorice postaristotelice, dar, în partea pierdută a Poeticii sale, dedicată comediei, glumele erau investigate şi clasificate în funcţie de oameni (ánthropoi), vorbe (lógoi), fapte (érga) [Cf. şi G. Morpurgo-Tagliabue, Linguistica e stilistica di Aristotele, Roma, 1967, p. 73.]. Şi la Cicero există o primă diviziune a glumelor (facetiae), de limbaj (in verbo) şi de situaţie(in re), dar, în opinia sa, "oamenii sunt mai cu seamă desfătaţi, atunci când râsul e stârnit din alăturarea situaţiei şi a vorbei"[Cicero, De oratore, II, 61, 248: maxime autem hominess delectari, si quando risus cniuncte re verboque moveatur.]. În principiu, au fost identificate, la nivelul expresiei, două tipuri de glumă, gluma fină, spirituală şi gluma usturătoare[Aristotel, Poetica, IV, 1448 b, 24.], a căror utilizare în conversaţie, în discursul literar sau oratoric, avea o certă determinare circumstanţială. Cicero considera că, în procesarea unui discurs, gluma fină (facetiae) era binevenită în partea lui narativă (narratio, constând în expunerea faptelor), iar gluma usturătoare (dicacitas) era eficientă în atacarea adversarului (refutatio, constând în combaterea argumentelor acestuia)[Cicero, Orator, 26, 87.]. Tipurile şi subtipurile de glume identificate de antici se disting şi prin denumirile atribuite de teoreticienii comicului. La Aristotel, gluma fină era desemnată prin singularul eutrapelía sau prin pluralul astéïa, fiind circumscrisă comportamentului civic urban, desemnat mai târziu de către Demetrios, autorul Tratatului despre stil, prin termenul asteïsmós (derivat de la ásty – oraş, cetate), sinonim al latinescului urbanitas (cu acelaşi parcurs derivativ< urbs- oraş, cetate); echivalenţa celor două cuvinte a constituit subiectul controversei lingviştilor moderni privind paternitatea greacă ori latină a prototipului: e în latină un calc după greacă sau invers?[ Cf. Rhys Roberts, Demetrius, On Style, London, Heinemann, 1927, p. 382; Antoine Meillet, Esquisse d’une histoire de la langue latine, Paris, 1928, p. 207; Karl Lammermann, Von der attischen Urbanität und ihrer Auswirkung in der Sprache, Göttingen, 1935, p. 1-25]. ------------------------------------------------------------------Faptul că termenul asteïsmós nu apare în textele greceşti înainte de Demetrios nu credem că e un argument suficient pentru a susţine crearea lui târzie, ca un calc după latinescul urbanitas; e foarte probabil ca el să fie o creaţie a mediului peripatetician şi stoic din secolul al II-lea a.C., aparţinându-i, poate, filosofului Panaitios, unul dintre modelele lui Cicero care foloseşte pentru prima dată termenul urbanitas (nu se ştie sigur dacă e vorba de un calc ciceronian după modelul grec) cu sensul de "conversaţie politicoasă, civilizată[Cicero, Brutus, 143; vezi în această privinţă şi opinia lui C. Balmuş, în nota 4, p. 107, din traducerea Tratatului despre stil al lui Demetrios.]. Quintilian afirmă că Cicero însuşi ilustrează într-o măsură uimitoare conceptul de

urbanitas, deoarece a folosit ca nimeni altul gluma în conversaţia zilnică sau în practica judiciară. El enumeră grecescul asteismós între termenii care desemnează în glumă, dar politicos, sensul contrar al spuselor cuiva, acesta fiind, în opinia sa, tipul cel mai fin de glumă[2 Quintilian, op. cit., VIII, 6, 57-58.]. De aceeaşi părere este şi J. Cousin, comentatorul lui Quintilian, care defineşte termenul menţionat drept "une aptitude à voiler les tristesses des choses sous la finesse des mots et à faire entendre avec esprit le contraire de ce qu’on dit et qui semble représenter toute la grace de l’hellénisme [3 J. Cousin, Etudes sur Quintilien, II, Paris, 1936, pp. 18 şi 56.]. La Quintilian, termenii care denumesc gluma fină, elegantă, sunt facetiae şi dicta, acesta din urmă desemnând glumele spuse la sărbători, mai politicoase şi mai îngăduitoare. Al doilea tip de glumă, gluma caustică, era reprezentat de insulta directă, numită de greci loidoría (injuria) şi de insulta indirectă, figurată, numită skómma (zeflemeaua, sarcasmul), termeni greu traductibili în latină, după părerea lui Macrobius: "pentru care nu găsesc cuvinte latine, doar dacă n-ai putea spune că loidória este o mustrare şi o insultă directă, iar skómma mai că aş spune că e o muşcătură figurată, întrucât e adesea învelită în viclenie ori politeţe, ca să sune într-un fel şi să se înţeleagă în altul"[4 Macrobius, Saturnalia, VII, 3, 2-5: quibus nec vocabula Latina reperio, nisi forte dicas loedoriam exprobrationem esse ac directam contumeliam, scomma enim paene dixerim morsum figuratum quia saepe frude vel urbanitate tegitur, ut aliud sonet, aliud intelligas. (tr. n.)]. Macrobius observă că skómma e folosită de oamenii rafinaţi, mai ales la ospeţe, că ea nu urmăreşte a pricinui vreun rău, dar recomandă recursul prudent la acest tip de glumă care-i poate uşor înfuria pe cei ameţiţi de băutură. El dă în continuare două exemple care i se par edificatoare în privinţa celor două subtipuri ale glumei caustice: Loidoría – "Ai uitat oare vremea când vindeai peşte sărat? Skómma – "Ne amintim de vremea când îţi ştergeai nasul cu mâna". Considerând skómma o glumă cu un apreciabil potenţial discursiv, Macrobius observă că ea a făcut obiectul comentariilor unor autori antici, greci şi latini (Aristotel, Plutarh, Apuleius), amintind şi faptul că Lycurg, legendarul legiuitor al Spartei, hotărâse ca între exerciţiile prin care trebuia format tineretul să figureze şi deprinderea de a rosti sarcasme fără a răni şi de a le primi de la alţii fără supărare. Quintilian desemnează generic gluma usturătoare, care urmăreşte să producă râsul atacând pe cineva, prin termenul dicacitas. ----------------------------------------------------Unul dintre convivii rafinatelor banchete saturnalice descrise de Macrobius reproduce cele mai cunoscute glume rostite de oameni celebri pentru spiritul lor fin şi caustic, între care cel mai renumit era Cicero, pe care adversarii săi, vizaţi direct de sarcasmele lui, îl numeau " bufon consular" (scurra consularis). Genul de glumă preferat de orator, spune Macrobius, era mai ales skómma, iar după informaţia lui Quintilian, Tiro, libertul şi secretarul lui Cicero ar fi alcătuit şi editat o culegere a glumelor acestuia, în trei cărţi [1 Quintilian, op. cit., VI, 3, 5.]. Reproducem şi noi, după Macrobius, câteva dintre sarcasmele ciceroniene, de care n-au fost cruţate nici rudele lui foarte apropiate: văzându-l pe Lentulus, ginerele său, care era scund de statură, încins cu o sabie foarte lungă, Cicero a întrebat: "Cine l-a legat pe ginerele meu de sabie?" (Quis meum generum ad gladium alligavit?); altădată, văzând un bust supradimensionat al fratelui său Quintus, şi el scund, a exclamat: "Fratele meu pe jumătate e mai mare decât întreg!"(Meus frater, dimidius, maior est quam totus!); de numeroase zeflemeli a avut parte Vatinius, care fusese consul doar câteva ore, întrucât, în ultima zi a mandatului consular anual, unul din cei doi consuli în funcţie murise: "Mare minune, spunea Cicero, s-a petrecut sub consulatul lui Vatinius: n-a fost nici iarnă, nici primăvară, nici vară, nici toamnă!"(Magnum miraculum in consulatu Vatinii se ostendit: nec hiems, nec ver, nec aestas, nec autumnus fuit!)[ Macrobius, op. cit., II, 3, 3-5.]. Un prototip foarte rafinat al glumei spirituale era considerată a fi "gluma care întrece aşteptarea"(gr. aprosdóketon; lat. ridiculum praeter expectationem), întâlnită frecvent în comediile lui Aristofan[ Cf. Adele Filippo, L’aprosdoketon in Aristofano, în "Rudiae", 13-14, 2001-2002, pp. 59-143.], valorificată şi în literatura latină, constând într-o anume violare a logicii discursului, în scopul obţinerii unui efect de surpriză asupra auditorului sau lectorului [ Cf. Mihaela Paraschiv, L’aprosdoketon – élément de la stratégie discursive dans la littérature grecque et latine, în A.U.I.C., Limbi şi literaturi străine, tom XI, 2008, pp. 209-217.]. Cicero apreciază ca "deosebit de amuzant" (salsissimum) acest fel de glumă şi reproduce câteva asemenea "surprize" spirituale ale confraţilor săi, între care cea mai savuroasă îi aparţinea oratorului Crassus: la un proces, pe martorul Silus care-l jignise pe Piso (apărat de Crassus),

pe motiv că auzise că-l vorbise de rău, Crassus l-a întrebat dacă nu cumva cel de la care auzise aceasta o fi vorbit la mânie; Silus a aprobat; martorul a fost apoi întrebat dacă nu-i posibil să nu fi înţeles el bine şi din nou a aprobat; atunci Crassus l-a întrebat dacă nu cumva nu auzise deloc ceea ce pretindea că a auzit. Această întrebare a fost atît de neaşteptată, comentează Cicero, încât rîsul asistenţei l-a strivit pe martorul abil manipulat de redutabilul Crassus prin inducerea unui soi de automatism aprobativ. Sfatul adresat de Cicero celor ce vor să facă uz de aprosdóketon este să-şi controleze expresia feţei, întrucât "cu cât este mai sever şi mai serios, cu atât ceea ce spune pare în mod obişnuit mai comic"[ Cicero, De oratore, II, 70, 285: quo severior est et tristior, hoc illa quae dicuntur salsiora videri solent.]. -------------------Preceptul ciceronian, căruia îi putem atribui o valoare conclusivă cu privire la eficienţa oratorică a râsului, este următorul: "Aşadar, alegerea momentului, stăpânirea şi măsurarea glumei caustice, precum şi raritatea glumelor ocazionale îl vor deosebi pe orator de bufon."[ Ibidem, II, 60, 247 : Temporis igitur ratio et ipsius dicacitatis moderatio et temperantia et raritas dictorum distinguent oratorem a scurra.] Sfatul ciceronian privind utilizarea parcimonioasă a glumei de către orator poate avea ca suport şi reflexul paremiologic al mentalului colectiv cu privire la "prostia de a râde des" (Per crebrum risum debes cognoscere stultum- Pe omul prost trebuie să-l cunoşti după râsul des). Discreţia râsului este şi la paremiologul latin Publilius Syrus un reper comportamental distinctiv: "Prostul când râde o face cu voce tare, pe când înţeleptul abia va râde pe tăcute."[ Publilius Syrus, Sententiae, 21, 23: Stultus in risu exaltat vocem suam, vir autem sapiens vix tacite ridebit]. Şi exhortaţia medievalului Benedictus de Nursia este formulată în consens cu moderaţia recomandată de antici: "Să nu-ţi placă râsul mult sau zgomotos!"(Risum multum aut excussum non amare!). În concluzie, teoria antică privitoare la râs şi la comic are o indiscutabilă relevanţă în secolele subsecvente antichităţii, aşa cum o dovedesc şi opiniile exegeţilor moderni, tributare, în bună măsură, preceptivei antice. Râsul a fost investit de antici cu o redutabilă forţă şi capacitate corectivă, pe care o exprimă şi deviza comediei, formulată concis de poetul francez de limbă latină Jean de Santeul, în secolul al XVII-lea: Ridendo castigat mores (Prin râs <comedia> îndreaptă moravurile). Aristotel vorbea de virtutea comicului de a actualiza persoana sau situaţia vizată, aducându-le sub ochii spectatorilor şi făcându-i-le familiare, prin calitatea numită enérgheia (actualizarea); şi M. Bahtin vorbeşte de demistificarea produsă în spaţiul comic prin acomodarea spectatorului cu obiectul rizibil, reiterând ideea aristotelică a actualizării: "Râsul este cel care înlătură orice distanţă ierarhică, valorică. În imaginea îndepărtată, obiectul nu poate fi comic. Râsul e înzestrat cu forţa remarcabilă de a apropia obiectul, introducându-l în zona contactului direct, unde poate fi abordat sub toate aspectele, i se poate sparge învelişul exterior şi examina interiorul, poate fi descompus, dezamorsat, demascat, analizat în voie."[ M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, trad. N. Iliescu, Bucureşti, Ed. Univers, 1982, p. 556.] Poate că nu toate glumele anticilor mai sunt în măsură să stârnească râsul cititorilor moderni, atât de îndepărtaţi spaţial şi temporal de mediul în care au fost ele produse şi receptate. Este posibil ca aşteptarea lectorului modern să fie, în multe privinţe, înşelată, dată fiind dimensiunea temporală şi socială a oricărei abordări teoretice şi practice [ Cf. P. Santarcangeli, Homo ridens. Estetica, Filologia, Psihologia, Storia del comico, Firenze, 1989, p. 213.]. Dar este, în acelaşi timp, perfect posibil ca lectorul modern, în calitatea sa de homo ridens, să descopere şi să aprecieze resorturile comicului antic, care-i conferă, sub specie aeternitatis, o anume universalitate[Cf. M. L. Apte, Humor and Laughter. An Anthropological Approach, IthacaLondon, 1985, p. 178.] [4] Problema râsului şi humorul românesc de George Topîrceanu http://ro.wikisource.org/wiki/Problema_r%C3%A2sului_%C8%99i_humorul_rom %C3%A2nesc Ce e humorul? Când zicem despre un scriitor că are humor, înseamnă oare că avem a face cu un scriitor vesel?... <Omul pe care-l aveţi acum în faţa domniilor-voastre şi care a scris, totuşi, destule pagini de literatură humoristică, dezminte această părere...> În privinţa asta e foarte semnificativă o anecdotă, pe care-i plăcea lui Caragiale s-o povestească în momentele lui de pesimism acut, adică la un pahar de vin — anecdotă pe care unii din d-voastră o cunosc, poate, din Anatole France sau din alt autor. Se zice că la un mare psihiatru, la un doctor de nervi din Roma, s-a prezentat într-o zi un

pacient necunoscut, un om cu figura tare tristă, care se plângea că, de multă vreme, e atins de o afecţiune sufletească deprimantă, de o melancolie cronică. Rând pe rând, marele psihiatru i-a prescris diferite leacuri: odihnă..., aer curat..., băi reci..., şpriţ la gheaţă... Degeaba! Pacientul se întorcea de fiecare dată tot mai trist, mai sinistru, mai... incurabil decât oricând. În cele din urmă, doctorul i-a zis: — Am încercat cu d-ta toate leacurile, toate procedeele, toate mijloacele de înveselire. Nu mai rămâne să-ţi recomand decât unul singur... — Care? — Am auzit că s-a stabilit în oraşul nostru de câtăva vreme un tip fenomenal... Un actor care-şi joacă pe scenă propriile-i improvizaţii comice, un mare creator de veselie, care face pe toată lumea să râdă cu lacrimi. Du-te să-l vezi... şi dacă nici ăsta nu e în stare să te vindece, să te facă să râzi, eu unul nu mai am nici o putere, nu mai ştiu ce să-ţi recomand — înseamnă că melancolia d-tale este incurabilă. — şi.. ăsta e ultimul d-tale cuvânt? întrebă pacientul. — Da. — Atunci s-a isprăvit cu mine. Trebuie să mă sinucid. — Pentru ce? — Pentru că omul la care mă trimiţi, tipul fenomenal care face pe toată lumea să râdă... sunt tocmai eu, sunt chiar eu, domnule doctor! Această mică întâmplare, chiar dacă nu e adevărată, e cât se poate de verosimilă. Ea ilustrează şi subliniază adevărul că un humorist nu e întotdeauna un om vesel prin natura lui, că humorul nu se poate confunda cu veselia. Pe de altă parte, un om poate foarte bine să fie vesel de la natură şi, totuşi, să nu aibă darul de a-i face şi pe semenii lui să râdă. Si cu cât el, cel dintâi, râde mai tare de propriile-i glume, cu atât cei din jurul lui se lasă mai greu contagiaţi, mai greu convinşi să râdă şi ei. Când e vorba de un scriitor, se cuvine să facem aici din treacăt o observaţie, să relevăm un curios fenomen de psihologie pe care istoria literaturii ne dă ocazia să-l constatăm adeseori, când confruntăm opera unui scriitor cu biografia lui. De pildă, un scriitor care duce o viaţă foarte castă, o viaţă de om cuminte, poate fi foarte erotic, foarte senzual în plăsmuirile lui literare — ba uneori poate chiar să frizeze pornografia prin felul arzător, colorat şi amănunţit în care descrie unele scene de dragoste şi toate realităţile fizice ale erotismului, de care el pare obsedat. Si invers: un autor îndeobşte cunoscut ca temperament erotic prin excelenţă, cu o viaţă plină de aventuri amoroase, scrie numai lucruri surprinzător de pudice şi de caste, e foarte rezervat în expresii, ba uneori exclude cu desăvârşire amorul din opera lui literară. Un sentimental naiv în viaţa de toate zilele face pe grozavul în scris — şi invers, un cinic dezordonat, un Don Juan în practica vieţii face, în versuri şi în proză literară, pe sentimentalul, credincios unei singure femei. Un om foarte timid în viaţa practică de toate zilele poate fi un polemist violent şi un pamfletar plin de o aprigă bărbăţie în scrierile lui. S-ar părea că ne aflăm în faţa unei legi a compensaţiilor: omul cheltuieşte, trebuie să-şi cheltuiască, în fantezii creatoare de artă, surplusul unei anume forme de energie vitală <sau sufletească> pe care o economiseşte în viaţa de toate zilele. Să nu uităm mărturisirea lui Goethe că a scris romanul lui Werther numai ca să scape de sentimentalism — şi că, după ce l-a scris, s-a vindecat în adevăr pentru totdeauna... De aceea, când observăm că, de obicei, humoristul nu e un om vesel, nu trebuie să ne înşelăm: tristeţea lui poate să însemneze numai că, făcând pe alţii să râdă, el îşi canalizează în acest mod şi îşi cheltuieşte pe această cale toată rezerva lui de bună dispoziţie firească — şi <iar el personal> nu mai rămâne cu nimica. Dar înainte de a o cheltui, el trebuie să aibă această rezervă de vitalitate, poate chiar în grad mai mare decât semenii lui. Căci, fără a se confunda cu veselia, cu buna dispoziţie, humorul trebuie, totuşi, să fie grefat pe un exces de vitalitate, pe un fond autentic de veselie nativă, oricât de mascată ar fi ea — deoarece humor amestecat cu duioşie sau cu melancolie poate să existe, dar humor trist nu există, e o contradicţie între termeni. Bergson, marele filozof şi subtilul psiholog din zilele noastre, încearcă să definească humorul ca un simplu procedeu de fabricaţie a comicului pe cale artificială. După el, humorul şi ironia sunt două procedee uşor diferite pentru obţinerea efectului comic ce poate rezulta pe urma unei confruntări glumeţe între ideal şi realitate. "Ironia, zice el, constă în a enunţa ceea ce ar trebui să fie, prefăcându-te a crede că tocmai aşa este; iar humorul constă în a zugrăvi amănunţit ceea ce este, prefăcându-te a crede că chiar aşa ar trebui să fie..." Precum vedeţi, Bergson reduce humorul <sau numai ironia> la o simplă atitudine intelectuală. Dacă ar fi aşa, atunci orice om ar putea să aibă humor,

numai să vrea — căci o atitudine intelectuală, că şi una fizică, materială, poate fi luată sau imitată de oricine, după voie. Dar se ştie că, în realitate, <ştiţi bine că > lucrurile nu stau tocmai aşa. Nu oricine poate fi spiritual şi, mai cu seamă, nu oricine poate avea humor. Greşeala vine de acolo că marele filozof a dat cuvântului humor un înţeles prea restrâns, adică alt înţeles decât acela pe care suntem înclinaţi să i-l dăm noi. Si apoi, se pare că el s-a gândit numai la humorul englez şi, mai ales, la o caracteristică a lui, la care a încercat să reducă tot humorul. O explicaţie diametral opusă ar fi aceea a lui Gabriel de Lautrec, traducătorul lui Mark Twain în limba franceză. "Humorul, zice acest autor, e o chestie de temperament. Fiindcă totul e să prinzi raţionamentele şi icoanele sub un unghi particular, ca acei pictori care găsesc atitudinea cea mai potrivită ca să-şi aşeze modelul într-o lumină nouă." <...Aţi înţeles d-voastră acum, din aceste cuvinte ale lui Lautrec, ce e humorul? Vă mărturisesc că nici eu...> Ceea ce francezul pare să afirme aici mai clar ar fi ideea că humorul este o chestiune de temperament. Fireşte. Dar aceasta nu e o explicaţie, aceasta are numai aerul unei explicaţii... <Este ca şi cum, cerând unui om să te lămurească: ce e un metru? — el ţi-ar răspunde: un metru e un băţ lung de un metru.> Nici Mark Twain, vestitul humorist american, nu e mai explicit în privinţa humorului. Iată ce ne spune el: "Efectul povestirii humoristice atârnă de chipul cum ea este povestită: al celei comice atârnă de subiect. Povestirea humoristică trebuie povestită grav; povestitorul se sileşte să ascundă punctul ce i se pare în stare să provoace râsul." <Foarte bine. Dar tot nu ştim ce e humorul.> Mille, autorul unei antologii a humoriştilor francezi, ne spune în prefaţa lui: "În englezeşte, orice scriere care are scopul să provoace râsul se numeşte humoristică." Se poate să fie aşa, în englezeşte. În româneşte, însă, pentru ca o scriere să fie humoristică nu-i de ajuns să aibă numai scopul de a provoca râsul; ea trebuie să aibă şi mijloacele, adică darul de a-l provoca... Si apoi, să nu uităm că există unele încercări literare care provoacă râsul, adică sunt humoristice, deşi autorul ţintise la un efect cu totul de altă natură. După cum vedeţi, problema e mai complicată decât îşi închipuiau savanţii şi specialiştii. II Nu voi avea imprudenţa şi pretenţia să vă prezint şi eu o definiţie a humorului. Si poate că nici nu e nevoie, până pe acolo. Există în jurul nostru atâtea lucruri pe care nu le putem prinde într-o definiţie <verbală>, dar pe care le cunoaştem totuşi îndeajuns ca să putem vorbi despre ele cu folos, când avem nevoie, şi cu legitimă încredere. Toată lumea ştie ce e un căţel — dar câţi dintre d-voastră ar putea să- mi dea acum o definiţie exactă a căţelului..., o definiţie după care, dacă am avea absolut toate mijloacele de laborator la îndemână, să putem fabrica un căţel în întregime, cu toate ale lui, fără să-i lipsească un fir de păr? Tot aşa stau lucrurile şi cu humorul. Fără să-l putem defini, noi ştim cu toţii cam ce însemnează acest cuvânt. Când zici despre un om — fie el scriitor, fie simplu cetăţean — că are humor, toată lumea înţelege că acel om are darul de a face, cu intenţie, cu bună-ştiinţă, pe semenii lui să râdă. Humorul, în vorbirea noastră practică, este, prin urmare, un dar natural, o predispoziţie specială, o aptitudine înnăscută. El nu e numai o stare de suflet, pentru că atunci orice om vesel ar avea humor; el nu e nici o simplă atitudine intelectuală, voită şi obţinută prin mijloace conştiente, pentru că atunci orice om inteligent, în orice stare sufletească s-ar găsi şi fără alte însuşiri înnăscute, ar putea să aibă humor, numai să vrea. Cum am putea caracteriza acum, după cele expuse mai sus, humorul românesc? S-a spus despre humorul anglo-saxon că e grav, despre cel german că e greoi şi exuberant, despre cel francez că e uşor şi spiritual..., caracterizări ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decât la humorul lor. În acelaşi mod, prea schematic şi destul de convenţional, am putea să caracterizăm şi noi în două cuvinte humorul românesc, spunând despre el, de pildă, că e senin şi cumpănit. Dar noi nu urmărim să închidem această caracterizare a humorului românesc într-o formulă lapidară şi impresionantă, care să aibă aerul să spună aproape nimic.

Noi credem că humorul unui popor se poate caracteriza <după două criterii>: 1) după mijloacele de care se foloseşte, în creaţiile lui literare, pentru a provoca râsul, şi 2) după lucrurile de care lui îi place să râdă şi să-şi bată joc de predilecţie. Mijloacele de care se folosesc humoriştii, în chip natural şi inconştient, pentru a provoca râsul, mijloacele pe care fantezia lor creatoare le găseşte la îndemână în momentul inspiraţiei, sunt de o diversitate extraordinară. Nici un pshiholog până astăzi nu a reuşit, decât foarte parţial, să le identifice şi să le clasifice. O catalogare a acestor mijloace, cînd e vorba de un popor, ar fi laborioasă, chiar dacă nu ar presupune în prealabil o inventariere universală a fenomenelor comice. Cel mai comod criteriu, aşadar, pentru caracterizarea humorului unui popor este acela al împrejurărilor în care el râde <criteriul obiectelor care-l fac să râdă mai tare> şi al lucrurilor de care lui îi place să-şi bată joc de predilecţie. Aici subiectul nostru ne pune faţă-n faţă cu problema râsului. Căci dacă întrebăm: ce anume ne face pe noi, românii, să râdem mai adeseori şi mai din toată inima? — ar trebui să răspundem mai întâi la întrebarea: de ce râde omul? Iată o problemă de psihologie, foarte spinoasă şi foarte complicată, a cărei soluţie, în momentul când pare gata să fie prinsă, le alunecă printre degete celor mai ageri cugetători, după ce a jucat nenumărate farse spiritului de analiză. Aş putea să vă expun aici, pe scurt, teoriile tuturor analiştilor care s-au ocupat cu această problemă, a râsului. Mă mulţumesc să <vă> amintesc numai pe cea mai venerabilă dintre ele, teoria lui Aristotel, după care râsul ar fi provocat de sentimentul de triumf pe care ni-l dă concepţia subită a unei superiorităţi a noastre, în comparaţie cu inferioritatea altuia. In adevăr, spectacolul inferiorităţii sau defectelor altuia ne face, în unele împrejurări, să râdem. Iar dintre defectele, dintre lipsurile care ne fac să râdem, pe primul plan stau cele mintale, fiind cele mai importante. Lipsurile mintale cele mai frecvente <obişnuite> se pot grupa în trei categorii mari: 1) Lipsa de instrucţie, de învăţătură propriu-zisă — adică ignoranţa; 2) Lipsa de experienţă, adică lipsa acelor învăţăminte pe care i le dă omului experienţa (deci naivitatea, sub toate formele ei) şi 3) Lipsa de atenţie, adică distracţia — cu toate cauzele ei, cât de depărtate şi cu toate efectele ei practice, materiale, cu toate măruntele neplăceri, gafe, accidente etc. la care <omul distrat este expus> sau o nebăgare de seamă a momentului pot duce. Aceste trei cusururi întrunite în acelaşi individ seamănă mult cu prostia — deşi fiecare în parte nu însemnează numaidecât prostie. In adevăr, un gură-cască veşnic distrat, care pe deasupra este şi ignorant şi pe care nici experienţa de toate zilele nu-l poate instrui, se numeşte în toate limbile un prost — şi mare parte din manifestările lui, fatal neadaptate împrejurărilor, ne fac să râdem. Calităţile corespunzătoare celor trei cusururi (la care aş adăuga şi lipsa de memorie practică, elementară — căci un om care uită de la mână la gură, un ramolit, de ex., ne face, de asemenea, să râdem) — calităţile corespunzătoare, adică o minte pururi trează, înarmată cu multe cunoştinţe, din cărţi şi din experienţă — se numesc inteligenţă. Numai cât, fiecare popor pune un accent deosebit pe cutare latură a inteligenţei mai mult decât pe alta. Noţiunea de inteligenţă are nuanţe uşor diferite de la popor la popor, nuanţe care indică firea şi gradul de civilizaţie a fiecăruia — indicând asupra cărui defect mintal apasă mai cu deosebire atenţia acelui popor şi care anume calitate mintală i se pare mai preţioasă. In mijlocul unei societăţi foarte civilizate, lipsa de instrucţie, adică ignoranţa, creează individului o stare de inferioritate cu mult mai gravă decât aiurea, cultura fiind o calitate mintală tot aşa de necesară vieţii practice, ca şi atenţia pururea trează asupra realităţilor cu care omul trebuie să lupte pentru viaţă. Acolo, pentru a putea trăi, fără a fi înlăturat, pur şi simplu, de la festinul modest al vieţii de mulţimea competitorilor, cunoştinţele căpătate în şcoală sau prin o bogată experienţă sunt absolut indispensabile.

Iar lipsa lor constituie o sursă foarte bogată de efecte comice: fiecare semn exterior de ignoranţă e primit cu zâmbete sau cu hohote de râs. Un popor tânăr ca al nostru, însă, nu <prea> râde de ignoranţă, de incultură. Nu atâta pentru că el însuşi, fiind puţin cultivat, e incapabil să remarce, de ex., o inexactitate ştiinţifică chiar elementară, cât, mai ales, pentru că o minte prea instruită nu era necesară până mai ieri omului ca să trăiască bine prin părţile acestea... Spuneţi unui ţăran român că pământul are forma unui cilindru — el nici n-o să zâmbească măcar, chiar dacă a învăţat la şcoală că pământul e rotund. Poporul nostru preţuieşte, în primul rând, calitatea care a fost îndelungă vreme suficientă unui om ca să trăiască bine pe meleagurile noastre — de celelalte putând să se dispenseze cu uşurinţă, fără ca prin aceasta să-şi pericliteze existenţa şi bunul trai. Această calitate este inteligenţa practică a omului înzestrat cu o minte pururi trează, neadormită. E semnificativ în această privinţă faptul că cuvântul inteligent, care e un neologism, nu are în limba neaoş românească alt echivalent decât cuvântul deştept — adică treaz, neadormit... Cu această singură calitate a spiritului, românul confundă toată inteligenţa. Pentru el, un om lipsit de această singură calitate e un prost. Indiferent din ce cauză ar fi distrat, un om cu gândurile aiurea îi face românului nostru o impresie detestabilă. Si în judecata asta simplistă, el nu-şi dă seama că ar putea uneori să greşească. Un Kant, un Newton, cu distracţia lor proverbială, l-ar fi făcut să râdă grozav de stângăcia lor practică, de gesturile lor cam anapoda, şi să-i taxeze în mintea lui drept mari gugumani, tocmai pe aceşti reprezentanţi de elită ai intelegenţei umane speculative. Căci românul, după cum am spus, nu înţelege şi nu admiră decât inteligenţa practică. Si numai lipsa acestui fel de inteligenţă îl face să râdă, cu tot cortegiul ei de urmări comice, adică de păţanii neaşteptate şi hazlii — şi cu toate rădăcinile ei: pasiuni, viţii, defecte de caracter, care fixează atenţia subiectului într-o direcţie şi-i distrag mintea şi simţurile de la realitatea înconjurătoare imediată. III Procedeul obişnuit prin care poporul nostru îşi exteriorizează humorul este, prin excelenţă, folosirea meşteşugită a aceluiaşi cuvânt primordial, pe claviatura căruia joacă în trei moduri deosebite, după împrejurări — şi anume: 1) Inventează situaţii şi păţanii comice, datorite lipsei de atenţie sau de inteligenţă practică, pe socoteala celor de care vrea să-şi bată joc — şi povesteşte, pur şi simplu, acele păţanii şi întâmplări de haz (în această categorie intră toate snoavele şi anecdotele în care românul îşi bate joc de neamurile străine cu care se învecinează sau cu care trăieşte laolaltă: ungur, neamţ, bulgar, evreu sau ţigan). 2) Sau afectând el însuşi, vorbitorul, o nebăgare de seamă sau o naivitate prefăcută (ironia) <adică făcând pe prostul, cum se exprimă singur> spune cuiva indirect şi fără să aibă aerul că o face dinadins adevăruri supărătoare — şi în acest caz comicul stă, mai ales, în forma literară în care îşi îmbracă gândul. In această a doua categorie intră o mare parte din literatura populară cu formă definitiv cristalizată: <proverbe, zicători, cimilituri şi> acele curioase strigări la horă, care sunt uneori minunate epigrame rustice, mici juvaeruri de ironie muşcătoare: Bade, nu mă săruta... — strigă un flăcău în horă, uitându-se pe sub sprâncene la o fată cu buzele prea roşii — Bade, nu mă săruta C-a fi rău de dumneata... Te-i trezi de dimineaţă Cu roşaţă pe mustaţă Si-i porni la arătură, Cu funingine pe gură! Si cum voinicul e cam mic de statură, fata pe care a ironizat-o îi răspunde la rândul ei, cu ochii în pământ şi cu buzele subţiate: Câtu-i voinicu de nalt, Sede-n chicioare sub pat... În Sălişte...

3) In sfârşit, cele două procedee <expuse mai sus> se pot găsi combinate în una şi aceeaşi povestire — în minunata povestire a lui Păcală, eroul nostru popular, plin de humor şi de spirit inventiv, care îşi bate joc, prin vorbe şi prin fapte, nevinovate în aparenţă, de toţi duşmanii lui, şi care e o figură unică în galeria personagiilor hazlii create de fantezia popoarelor. In lumina celor expuse până acum, după ce am arătat care este esenţa tainică a humorului românesc, nu ne-ar rămâne decât <să dăm câteva exemple> să trecem în revistă câteva modele diferite de humor naţional. Dar această exemplificare, ca să fie completă, ar trebui să fie prea lungă, ne-ar cere prea mult spaţiu. Totuşi, nu cred că ar fi prea de prisos să adaug aici <să completez analiza de până acum prin> câteva observaţiuni secundare, dar nu lipsite de interes <indispensabile> pentru cine vrea să-şi facă o idee justă despre humorul nostru naţional. Tăranul român — căci despre el a fost vorba şi la el m-am gândit tot timpul, ca la adevăratul depozitar al sufletului românesc, — nu-şi bate joc decât de acele defecte care pot fi remediate şi care l-au făcut să sufere puţin, într-un fel sau altul. In străinii cu care vine în contact el ironizează numai defectul principal, care sare în ochi, dar aceasta nu însemnează că e xenofob: la muscal — darul beţiei, la ungur — fudulia, la bulgar — înţelegerea greoaie, la ţigan — lăudăroşenia, calicia, mania furtişagului şi-a minciunii gogonate, la evreu — şiretenia, spiritul de gheşeft şi mai cu seamă lipsa de curaj fizic... Evlavios în adâncul sufletului, asta nu-l opreşte ca în snoavele lui să-şi bată joc chiar şi de popă, atunci când preotul nu-şi păstrează purtările lumeşti la înălţimea darului şi a misiunii sale. De multe ori ţăranul îşi exercită verva satirică asupra femeii, tovarăşa lui de necazuri, împletind humorul cu minunate observaţii asupra naturii feminine şi a defectelor ei milenare. Lenea, sulimanul, infidelitatea şi şiretenia sunt defectele cele mai frecvente la femei, pe care el le subliniază de preferinţă şi le ia în râs. M-a impresionat întotdeauna, de asemenea, şi atitudinea morală, justeţea cu care ţăranul român ştie să aleagă şi să lovească numai ce trebuie... In snoavele şi povestirile lui humoristice, niciodată nu vom avea ocazie să vedem că se creează o situaţie privilegiată unui personagiu cu atitudine imorală sau suspectă. Să <vă> dau un exemplu curios şi frapant. D-voastră ştiţi ce figură ridicolă este pentru un francez un bărbat pe care-l înşeală nevasta. De câte ori întâlneşti un astfel de tip nenorocit în literatura humoristică franceză, el este invariabil un tip comic, ridicol. In snoavele lui, povestitorul popular român nu-şi bate niciodată joc de bărbatul pe care-l înşeală nevasta, ci mai degrabă de ea şi de complicele ei. Oricât de surprinzător ar părea, faptul este exact. Când într-o snoavă apare un ibovnic, o femeie şi un bărbat înşelat — soţul este acela care întotdeauna biruie până la urmă, iar femeia şi amantul rămân ridicoli şi păcăliţi. Si simţul este atât de puternic în firea povestitorului care creează snoava, încât covârşeşte celelalte cerinţe artistice, de verosimilitate, de adevăr obiectiv: fie ibovnicul oricine o fi, boierul sau chiar preotul, snoava ni-l arată la urmă păcălit şi ridicol, faţă cu bărbatul a cărui cinste a încercat s-o nesocotească... Se vede că aşa se petrec lucrurile la ţară <cine ştie?>. Acest fapt, pe care nu-l întâlnim în literatura noastră cultă, această concepţie de viaţă curată, pe care o găsim aplicată în povestirile lui satirice, indiferent de forma lor licenţioasă şi de vocabularul lor naiv pornografic, este proba cea mai elocventă de echilibru sufletesc şi de inalterabilă sănătate morală a ţăranului român. <Este şi ultima caracteristică a humorului românesc popular, pe care am ţinut s-o subliniez şi s-o recomand atenţiunii d-voastre>. [6] Bhagwan Shree Rajneesh (Osho), The Book of Secrets. Discourses on "Vigyana Bhairava Tantra" ( Vijnana Bhairava Tantra), Poona: Rajneesh Foundation, 1974 http://www.livingworkshop.net/ob-bookofsec-comp.html PDF format Complete English text http://www.livingworkshop.net/PDF-files/bookofthesecrets_comp.pdf [7] Cartea secretelor- o abordare contemporană a celor 112 meditaţii descrise în Vigyan Bhairav Tantra de Osho; Editura Pro-Editura, Colecţia Osho, octombrie 2011, traducător: Laura Kivu; Alice Haţegan;Titlu original: The Book of Secrets (Rajnesh

Foundation, Poona, India,1974).1296 pagini ; http://www.eusunt.ro/carte-Carteasecretelor~2251/ [8] Osho , Vijnana Bhairava Tantra, Cartea secreta esentiala a caii tantrice, Editura RAM, 1997 traducere realizata de Sorin Voinea ( adaptarea textului Angela Mayer si Marius Petre); Titlu original: "Le livre des secrets" (par Bhagwan Shree Rajneesh, Editions Albin Michel S.A., 1983), Buddha a râs şi a spus: "Dar de peste patruzeci de ani eu nu mai sunt aici, nu am mai fost aici. Am murit în ziua în care am dobândit iluminarea. Centrul meu nu se mai află aici de patruzeci de ani. [7] 223 Buddha a păstrat tăcerea asupra lui Dumnezeu, dar nu pentru că nu ar exista Dumnezeu. Iar cei care vorbesc tot timpul despre Dumnezeu nu-l trăiesc, de fapt, pe Dumnezeu. Buddha a păstrat tăcerea. Cărturarii, învăţaţii, care nu au, de fapt, nicio experienţă, au numai cunoştinţe, au început să vorbească despre Buddha şi să lanseze zvonul: "Nu vorbeşte pentru că nu ştie. Dacă ştie, de ce nu ne spune?" Iar Buddha râdea. Puţini erau oamenii care înţelegeau acel râs. [7] 226 Astfel încât există două drumuri: drumul acţiunii şi cel al meditaţiei.[7] 783 Orice acţiune poate fi o poartă de acces. De aceea nu contează foarte mult tipul de acţiune, tehnica, modalitatea, metoda, ci esenţială este calitatea conştiinţei pe care o pui în acea acţiune. Kabir, unul dintre cei mari importanţi mistici indieni, a fost un ţesător şi a rămas tot ţesător şi după iluminare. A avut mii şi mii de discipoli şi toţi veneau la el şi-i spuneau: "Acum ar trebui să nu mai ţeşi. Nu mai ai nevoie de treaba asta. Pentru asta suntem noi aici, noi te vom sluji în tot." Se spune despre Kabir că ar fi râs şi ar fi spus: "Acest ţesut nu este un simplu ţesut, eu fac pânze – ăsta este lucrul care se vede –, dar, în acelaşi timp, ceva continuă în mine, ceva ce voi nu puteţi vedea. Aceasta este meditaţia mea." Cum poate fi meditativ un ţesător, în timp ce ţese? Când calitatea minţii pe care o pui în activitatea de a ţese este meditativă, atunci acea acţiune de a ţese nu mai are importanţă, devine lipsită de importanţă [7] 628 Râzi. Din cauza limbajului, pare cum că ar exista cineva [ UN SUBIECT] care râde. Buddha spune că există râsul, dar că înăuntru nu există nimeni care să râdă. Adu-ţi aminte de asta când râzi şi încearcă să afli cine râde. Nu-l vei găsi niciodată pe cel care râde – există doar râsul. In spatele lui nu este nimeni care să facă asta. Când eşti trist, nu e nimeni care să fie trist, există doar tristeţea. Priveşte lucrurile în acest mod.[7] 1251

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful