You are on page 1of 36

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

REFERAT

CONSTANŢA 2011

RATIFICAREA TRATELOR INTERNAȚ IONALE
CUPRINS
Introducere. . . . . . ………………….. . . . . . . ………………... . . . . . . . . . . . . . . … 3 Capitolul I CONCEPTE GENERALE PRIVIND TRATATUL INTERNAȚ IONAL ÎN DREPTUL INTERNAȚ IONAL PUBLIC § 1.1 Tratatul în antichitate . . . . . . ………………….. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 § 1.2 Tratatul în present în dreptul internațional public. ……….. . .. . . . . . . . . . . . . . 5 § 1.3 Sintagma de tratat internațional . . . . . . . . . . . . ……………… . . . . . . . . . . . . .8 § 1.1 Conceptul de dreptul tratatelor . . . . . . . . ………………. . . . . . . . . . . . . . . . 11 Capitolul II RATIFICAREA TRATATELOR INTERNAȚ IONALE § 2.1 Noțiuni generale privind conceperea tratatului internațional. . . . ….. . . . . . . . . 12 § 2.2 Noținea de ratificare și evoluția ei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ……………... . . . .15 § 2.3 Necesitatea aplicării procedurii de ratificare. . . . . . . . . . . …………… . . . . .. 17 § 2.4 Modalități și forme de manifestare ale ratificării. . . . ……………... . . . . . . . . .18 § 2.5 Termenul de ratificare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ………………….. . . . . .. . . . 21 § 2.6 Procedura de ratificare a tratatelor . . . . . . . . . ……………… . . . . . . . . . . . . . .22 § 2.6.1. Etapa de prezentare a proiectelor normative. . . …….. . . . . . . . . . . . . . . . . 22 § 2.6.2. Avizarea proiectelor de acte normative . . . . . ………….. . . . . . . . . . . . . . . .24 § 2.6.3. Avizul Consiliului Legislativ. . . . . . . . . . . ………………. . . . . . . . . . . . . . 24 § 2.6.4. Efectele avizului . . . . . . . . . . . . . . . . . ……………………. . . . . . . . . . . . . .25 § 2.7 Efectele juridice ale ratificării . . . . . . . . . . …………………. . . . . . . . . . . . . . 25 Capitolul III REGLEMENTAREA LEGALĂ A TRATATELOR ÎN DREPTUL INTERN AL ROMÂNIEI § 3.1 Teorii privind raporturile dintre dreptul internațional și dreptul intern . … . . . 27 § 3.2 Publicitatea internă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ……………………. . . . . . . . . . 30 CONCLUZII. . . . . . . . . . ……………… . . . . . . . ……………………. . . . . . . . . . 32 ANEXĂ. . . . . . . . . . . . . ……………….. . . . . . ……………………. . . . .. . . . . 33 BIBLIOGRAFIE . . . . . . …………….... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ...36

Pagina 2 din 36

CAPITOLUL I Concepte Generale privind Tratatul International in Dreptul Internaț ional Public 1.1Tratatul în antichitate
Antichitatea cuprinde trei milenii înaintea erei noastre până la căderea Imperiului Roman, în anul 476 înainte de Hristos, şi conturează un spaţiu politic internaţional configurat de două tipare ce include imperiile înființate de puterile epocii şi cetăţile și entităţi de dimensiuni restrânse şi structurate. Aceste colectivități umane și politice s-au fundamentat pe o organizare primară cu tendințe de 3spect3ve perfecţionare. În China antică au fost atestate documentar existenţa anumitor reguli şi instituţii de drept internaţional cu privire la reguli de purtare a războiului, precum şi modalităţi de rezolvare paşnică a diferendelor1. O variată și extinsă practică de drept internaţional este relevată de India antică 2. În lucrările juridice Gautama Sutra (sec. VI î.Hr.) şi în legile lui Manu (sec. V î.Hr.) se folosea denumirea de legile ţărilor (Desa Dharma)3. Texte religioase (Rig-Vedele) datând din anii 2500 î.Hr. atestă existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar în lucrarea lui Kautilya, intitulată Antha sharsta, erau enumerate patru categorii de diplomaţi. Concomitent, regulile războiului distingeau între combatanţi şi necombatanţi, interzicând uciderea prizonierilor ori anumite mijloace de purtare a lui (folosirea focului)4. Sub forme specifice perioadei de timp, era promovat principiul pacta sunt servanda, tratatele încheiate fiind considerate sacre şi respectarea lor era garantată prin ostatici şi jurăminte religioase5. Egiptul antic a fost un jucător esențial în relaţiile internaţionale datorită legăturilor comerciale şi politice pe care le-a întreţinut cu întregul Orient. Unul dintre cele mai vechi tratate internaţionale de alianţă şi prietenie intitulat Tratatul sublim a fost încheiat în anul 1292 î.Hr. între Ramses al II-lea (faraonul Egiptului) şi Hattuşi al
1

C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1996, p. 27; D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, p. 13. 2 C.J. Chacko, India’s Contribution to the Field of International Law Concepts, R.C.A.D.I., 1958, I, vol. 93, p. 121-142. 3 G. Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 8. 4 G. Ibidem, p. 6. 5 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit., p. 13.
Pagina 3 din 36

III-lea (regele hitiţilor). Acesta permite aprecierea existenţei unui nucleu de relaţii diplomatice relevate în scrierile cuneiforme care o atestă. Tratatul era structurat în introducere şi textul propriu-zis şi avea inserate o serie de formule religioase în vederea asigurării respectării lui6. Un rol, cu aport relevant din punct de vedere al dreptului internaţional l-a avut Grecia prin dezvoltarea unor relaţii economice și politice între cetăţile greceşti care a favorizat apariţia unui drept internaţional convenţional bazat pe folosirea a două instrumente esenţiale: tratatele şi diplomaţia, care demonstrează existenţa unei comunităţi juridice a acestora7. Cu Roma antică, dreptul internaţional beneficiază de geniul juridic roman8 în practica romană fiind identificate varietate de tratate internaţionale 4spect4ve4 tratatele de prietenie ori neutralitate (amicitia), tratate de alianţă ( foedera), tratate de vasalitate sau protectorat( deditio in fidem), 4spect4ve9 precum și diferite forme moderatoare de purtare a războiului. Practica încheierii de tratate internaţionale avea în vedere, în mod special problematica războaielor şi transmiterea de teritorii prin moştenire, căsătorie sau vânzare, tratate care erau însoţite de garanţii10. Astfel observăm faptul că înființarea colectivităților internaţional11. Epoca preetatică este caracteristică societăţilor politice nestatale și se află în prezența unui drept intersocial sau intergrupal, în sensul caracteristicilor cuvântului statal12 care au configurat condiţiile de formare a dreptului internaţional. 1.2. TRATATUL ÎN PREZENT ÎN DREPTUL INTERNAȚ IONAL PUBLIC În legislația actuală dreptul international public este considerat un ansamblu de norme juridice care guvernează și reglementeză raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale. Ansamblul statelor și al altor entități angrenate în raporturi pe plan internațional reglementate de normele și prevederile dreptului internațional public, formează societatea sau comunitatea internațională. Procesul de formare, de implementare și de utilizare a normelor
6 7

umane, a societăților și a

dezvoltării permanente a acestora, au fost presărate cu elemente incipiente de drept

E. Glaser, Tratatul sublim, în „Magazin istoric” nr. 6/1967, p. 23-25. G. Geamănu, op. cit., p. 10. 8 P. Vellas, Droit international public, Paris, 1967, p. 55. 9 Alexandru Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Institutul roman de studii internaţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995, p. 19. 10 C. Andronovici, op. cit., p. 29. 11 A. Nussbaum, A Concise History of the Law of Nations, ed. a II-a, New York, 1954, p. 2. 12 C. Ionescu, Instituţii politice şi Drept constituţional, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, p. 206.
Pagina 4 din 36

dreptului internațional public în cadrul spațiului internațional reprezintă ordinea juridică internațională. Fundamentul juridic al dreptului internaţional public13 îl constituie acordul de voinţă al statelor suverane care compun societatea internaţională. În lipsa unor autorităţi publice cu atribuţii legislative, administrative sau judecătoreşti suprastatale, prin intermediul cărora să se adopte norme juridice şi să se impună respectarea lor, forţa obligatorie a dreptului internaţional se întemeiază pe acordul ce se realizează între state. Statele suverane, în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ, în cadrul unui raport de coordonare, de punere de balanță voinţa lor, creează norme juridice care duc la formarea dreptului internaţional. Caracterul voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional, a aplicării şi respectării normelor sale. Normele juridice obligatorii în relaţiile dintre state constituie astfel emanaţia propriei lor voinţe, liber exprimată, aşa cum aceasta rezultă din convenţii internaţionale sau cutume acceptate ca exprimând reguli de drept. Pe cale de consecință tratatele au avut întotdeauna un important rol pentru formarea și dezvolatarea dreptului internațional, reprezentând un element de bază în cadrul comunității internaționale actuale. Tratatele acoperă întregul spectru al relațiilor internaționale, cuprinzând domenii politice, militare, economice, financiare, cultural, științifice, tehnice, spațiile maritime, spațiul extraatmosferic, protecția mediului înconjurător, prevenirea și combaterea terorismului, neproliferare armelor de distrugere în masă, precum și a alte 5spect de interes pentru societatea internațională. Spre deosebire de prima perioadă de formare și dezvoltare a dreptului internațional în care crearea normelor de drept internațional în mod cutumiar reprezintă modalitatea juridică cea mai uzată de concretizare a acestor norme, începând cu a doua jumătate a secolului XIX și în special în secolul XX, tratatul devine cel mai însemnat instrument în relațiile internaționale, în sensul de cadru juridic al acestora și de modalitate de creare a normelor dreptului internațional, principalul izvor de drept al acestei ramuri de drept, un dezmembrământ al dreptului internațional public. Sediul materiei în domeniul tratatelor internaționale le reprezintă cele trei convenții internaționale: Convenția de la Viena din 23 mai 1969 care se referă numai la tratatele încheiate între state, Convenția de la Viena din 1986 care se referă la tratatele încheiate între state și organizații internaționale ori numai între organizații internaționale și Convenția de la Viena din 1973 care se referă la o problematic specific și anume succesiunea statelor la tratatele internaționale.

13

Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Maine, Bucureşti, 2002.
Pagina 5 din 36

Convenţia de la Viena (1969) defineşte noţiunea de tratat, potrivit articolului 2 ca fiind un 6acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument internaţional unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, şi oricare ar fi denumirea sa 6particulară. Termenul tratat este utilizat de cele mai multe ori generic, primind numeroase definiţii şi denumiri. Comisia de Drept Internaţional a arătat că “la termenii de tratat, convenţie, protocol, se adaugă alţi 6spect6 utilizaţi mai puţin frecvent, cum sunt declaraţie, cartă, convenant, pact, act, statut, înţelegere, concordat, în timp ce denumiri ca declaraţie sunt utilizate pentru tipuri de înţelegeri mai mult sau mai puţin formale. În ceea ce le priveşte pe ultimele, 6sfera lor de aplicare este aproape nelimitată. Chiar dacă există câteva denumiri, precum acordul, schimbul de note, schimbul de scrisori, memorandum of agreement, agreed minut, mai des întâlnite decât altele, nu există o folosinţă exclusivă sau sistematică pentru un anumit tip, particular, de tranzacţii”. Convenţia de la Viena nu cere ca un tratat să aibă o anumită denumire sau să conţină anumite elemente particulare. De aceea, dacă există o dispută privind statutul unui instrument, se va folosi un test obiectiv pentru a clarifica problemele, ţinând cont de termenii instrumentului şi de circumstanţele particulare în care acesta a fost conceput14. Se constată faptul că și minutele unei întâlniri pot să conţină un tratat materializate în cauza Qatar vs. Bahrain unde Curtea Internaţională de Justiţie constată şi explică în modul următor: “Curtea nu găseşte necesar să considere care ar fi fost intenţiile ministrului de externe al Bahrainului, sau cele ale ministrului de externe al Qatarului. Cei doi miniştri au semnat un text prin care se consemnează înţelegerea acceptată de guvernele lor, iar câteva dintre ele sunt cu aplicare imediată. Semnând acest text, prin ministrul de externe al Bahrainului, acesta nu este în poziţia să afirme că a subscris doar la o formulare politică, şi nu la o înţelegere internaţională”. De vreme ce tratatul este o modalitate prin care se creează obligaţii juridice, este esențială existența intenţiei părţilor de a înfăptui raporturi juridice. Comisiei de Drept Internaţional precizează că acest element se presupune implicit în fraza „guvernat de dreptul internaţional”. Există însă unele instrumente ce pot constitui înţelegeri internaţionale, dar prin care nu s-a urmărit crearea de obligaţii juridice. Drept exemplu menționăm Actul Final de la
14

Fitzmaurice, M., The practical working of the law of treaties/International Law, Malcom D. Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003, 174
Pagina 6 din 36

Helsinki al Conferinţei Securitate şi Cooperare în Europa (1975). Actul stabileşte că nu se supune înregistrării în baza articolului 102 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este, în general, privit ca un act lipsit de forță 7juridică. Neînregistrarea unui tratat potrivit articolului 102 nu înseamnă că 7documentul respectiv nu este un tratat, aşa cum un act înregistrat nu presupune că este el însuşi un tratat. Spre exemplu avem Declaraţia din 1957 a Egiptului privind naţionalizarea Canalului Suez care a fost supusă înregistrării de către Egipt, nefiind un tratat. 1.3. SINTAGMA DE TRATAT INTERNAȚ IONAL Sintagma de tratat internaţional descrie realizarea unei operaţ iuni juridice, în sensul negotium iuris prin manifestarea de voinţă înfăptuită cu intenţii şi finalităţi juridice, cu semnificaţii internaţionale prin faptul că efectele sale depășesc limitele și granițele unui stat. Termenul tratat apare utilizat într-o varietate de situaţii, motiv pentru care definirea sa nu este unică. Totuşi, raportându-ne la situaţiile în care este utilizat, se pot desprinde două accepţiuni principale. Într-o primă accepţiune, tratatul este apreciat în sens larg, exprimând înţelegerea realizată între subiecte ale dreptului interna ţional cu scopul de a produce efecte de drept internaţional, fiind considerat în doctrină ca orice accord sau înţelegere între state, cu scopul de a crea, a modifica sau a stinge între acestea un raport de drept15. În concluzie distingem faptul că un document internaţional ce exprimă existenţa unor voinţe concordante, 7spect7ve77 de denumire, va fi considerat tratat internaţional. Convenţia de la Viena din 1969 conţine reglementări în acest sens în cadrul articolului 2(1)(a) “oricare ar fi denumirea sa”. Așadar dacă un act internaţional se încheie între subiecte de drept internaţional acesta generează drepturi şi obligaţii cu 7character internaţional, drept urmare intenţia părţilor, indiferent de denumirea 7juridică7 a actului, fără îndoială, se manifestă în sensul încheierii unui tratat internaţional. În sens strict, tratatul este apreciat într-o manieră specială, încorporând atât negotium iuris potrivit unor reguli exacte, cât şi instrumentum iuris. Tratatul reprezintă un acord de voinţă manifestat în scris prin care două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale creează sau intenţionează să creeze între ele un raport care operează în sfera dreptului internaţional16. Ca urmare, în sens strict tratatul presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă. În practica internaţională actuală, de regulă, întâlnim următoarele denumiri:
15 16

Le Fur, L., Précis de droit international public, Dalloz, Paris, 1931, p. 189 McNair, D., The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 3-4
Pagina 7 din 36

Tratat (treaty) cu această denumire sunt desemnate acele acorduri politice mai importante, cu influenţă decisivă asupra relaţiilor dintre două sau mai multe state, exemplificăm tratatele de pace. Convenţie (convention) desemnează acorduri referitoare la domenii specializate Această expresie este folosită şi pentru desemnarea acordurilor constituite în cadrul ONU cum ar fi Convenţia privind dreptul mării din 1982. Acord (agreement) înseamnă o înţelegere intervenită între guverne, pe baza împuternicirii date de acestea, de importanţă mai redusă. Se apreciază că nu are un conţinut ethnic foarte precis17. Unii autori 8apreciază că la un astfel de acord se ajunge cu ignorarea formelor solemne, fără intervenţia şefului de stat sau a Parlamentului, ele încheindu-se numai la nivelul organului 8executiv. Această formă a luat naştere în SUA, unde poartă denumirea de executive agreement. Aplicarea lor s-a răspândit repede şi în alte state, aproape jumătate din tratatele internaţionale modern se încheie la nivel de guverne, prin această procedură simplificată, adică accelerată. Bineînţeles că şi aceste acorduri obligă statele18. Acord de sediu este o categorie de tratate internaţionale care are ca obiect stabilirea între două subiecte de drept internaţional a unui spaţiu şi/sau imobil) unde una dintre părţile acestui tratat îşi va desfăşura activitatea. Astfel, spre exemplu, prin Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 26 mai 1999, sa 8spect8ve că Centrul SECI se va înfiinţa şi va avea sediul la Bucureşti, România prin articolul 13 pinctul 119. Pact (pact) prin această denumire părţile vor să accentueze noutatea şi solemnitatea unei convenţii încheiate. De exemplu, prin Pactul Briand-Kellogg statele au renunţat pentru prima dată în relaţiile interstatale la folosirea războiului ca instrument de politică naţională. Protocol (protocol) expresia desemnează acele documente care completează prevederile unui tratat sau reglementează executarea acestora. De exemplu, Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) este completată de Protocolul din 1967. Carta (charta) de cele mai multe ori desemnează actul de constituire a unei organizaţii internaţionale (Carta ONU). Actele constitutive ale organizaţiilor sunt desemnate şi prin expresia constituţii. Spre exemplu, Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Compromis (compromise) este denumirea acelor convenţii în care părţile se înţeleg să lase diferendele juridice intervenite între ele la latitudinea unui organ judecătoresc internaţional.
Anghel, I.M., Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 36 Bokor Szegő, H., Nemzetkőzi Jog, Aula, Budapesta, 50 19 Legea nr. 208 din 1 decembrie 1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, semnat la Bucureşti la 26 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 31 decembrie 1999
17 18

Pagina 8 din 36

Concordat (concordat) acordurile între Vatican şi un alt stat. De exemplu, Acordul intervenit între Vatican şi Italia în 1984. Act este, de regulă, genul de tratat ce cuprinde reguli enunţiative de drept. Act final desemnează deseori lucrările conferinţelor diplomatice. Act general accord multilateral ce stabileşte un anumit regim juridic unei instituţii sau cadrul juridic într-un domeniu al relaţiilor internaţionale. Declaraţie comună poate reprezenta un act internaţional prin care se enunţă un set de 9principii juridice sau se afirmă o atitudine comună a statelor. Aranjament desemnează actul prin care se stabilesc măsuri de implementare a unui tratat preexistent sau când se stabileşte un regim provizoriu. Avenant reprezintă instrument diplomatic ce modifică un altul anterior, ce are 9character commercial. Declaraţie unilateral un act ce exprimă poziţia unui stat relativ la o problemă9 determinată, putând constitui parte a unui tratat. Comunicatele 9comune pot consfinţi încheierea unui acord internaţional şi cuprind, uneori, chiar textul acordului. Cartel înţelegere intervenită între beligeranţi cu privire la răniţi, prizonieri, circulaţia persoanelor. Schimb de note (exchange of notes) preschimbarea notelor referitoare la un anumit subiect (note cu conţinut concordant) de către autorităţile afacerilor externe a două state, cu scopul de a constitui o înţelegere în 9scopuri de importanţă mai redusă, în general. Spre exemplu, Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene privind recunoaşterea reciprocă a permiselor de conducere auto, a fost încheiat prin schimb de Note Verbale şi a intrat în vigoare la data de 17 august 2002, adică la 60 de zile de la data primirii Notei verbale de răspuns din partea Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Italiene, în conformitate cu articolul 11(2) din Acord. Modus Vivendi constă în rezolvarea unei 9probleme, temporar, printr-un acord provizoriu. De regulă, este urmată de încheierea unui tratat cu clause detaliate. Gentlemen’s agreement este un 9acord despre a cărui natură juridică şi efecte există controverse în literatura9 juridică. Această expresie este folosită, de regulă, pentru promisiunile orale făcute în cadrul discuţiilor diplomatice. Uneori este şi notată sub formă de schimburi de note sau schimburi de scrisori. De exemplu, prin acest mod s-a hotărât împărţirea locurilor de membru nepermanent în cadrul Consiliului de Securitate a ONU. Memorandum of Understanding (MOU) un acord des întâlnit în practică, chiar dacă nivelul de încheiere este de regulă unul inferior celui de stat. Cu titlu de exemplu, amintim

Pagina 9 din 36

Memorandumul de Înţelegere dintre Ministerul Administraţiei şi Internelor din România şi Ministerul de Interne şi al Relaţiilor Naţionale din Regatul Ţărilor de Jos şi Ministerul Justiţiei din Regatul Ţărilor de Jos în domeniul afacerilor interne, semnat la Haga la 21 aprilie 2004, aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 1473/200420. Scrisoare de înţelegere (letter of agreement) în practica încheierii unor asemenea documente se observă că acestea intervin îndeosebi în domenii sectoriale mai puţin exhaustive, cum ar fi 10suport10 şi asistenţă tehnică pentru dezvoltare şi se încheie pentru perioade destul de scurte, cu posibilitatea prelungirii prin acte adiţionale. Un exemplu în acest sens ar fi Scrisoarea de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor si aplicarea legii, semnată la Bucureşti la 3 iulie 2001, ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 4 din 19 iulie 200121. 1.4. CONCEPTUL DE DREPTUL TRATATELOR Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor22. Instituție a dreptului internațional, tratatul comportă un ansamblu de principii și norme juridice care formează dreptul tratatelor, acesta guvernează procesul de încheiere a tratatului, intrarea în vigoare, efectele sale juridice și încetarea acestora23. Cunoaşterea dreptului tratatelor este esenţială pentru înţelegerea modului în care funcţionează relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional. Rolul dreptului tratatelor nu se reduce doar la contribuţii în relaţiile dintre state, el este 10situat10 într-o direcție ascendentă. Dreptul tratatelor are vocaţia de a reglementa 10toate relaţiile ce se desfăşoară între entităţi ce au capacitate internaţională (organizaţii internaţionale guvernamentale), chiar dacă asupra unor aspecte există opinii divergente. Într-adevăr, uneori reglementările dreptului tratatelor nu constituie decât un împrumut fără forţă juridică24. Statele incheie tratate internaţionale in persoana autorităţilor lor publice abilitate prin constituţii şi alte acte normative interne. De fapt, actele autorităţilor publice nu sunt altceva decat actele unor reprezentanţi special imputerniciţi ai statului in vederea incheierii unui tratat internaţional. Această abilitare trebuie să rezulte din documentele care emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat, in conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau cu alte legi interne.
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 23 septembrie 2004 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 20 iulie 2001 22 Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Maine, Bucureşti, 2002. 23 S. Dreyfus, Droit des relations internationales, Paris, 1987, p. 105 24 A.Pătrașcu, C.Baci,F.Nan, Dreptul tratatelor. Noțiuni de teorie și practică, Editura MIRA, București, 2008,p 10
20 21

Pagina 10 din 36

Documentele respective poartă denumirea de depline puteri. Ultimele, reprezentând de fapt o autorizaţie, sunt eliberate, de regulă, de acea autoritate a statului in numele căreia se incheie tratatul. În deplinele puteri sunt consemnate imputernicirile unuia sau mai multor membrii pentru a negocia şi semna tratatul ori pentru a efectua oricare alt act cu privire la tratat. Potrivit Convenţiei de la Viena (1969), prin expresia “depline puteri” se înţelege un document emanând de la autoritatea supremă a unui stat şi desemnând una sau mai multe autorități împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămantul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a indeplini oricare alt act cu privire la un tratat25”. Pe langă persoanele special investite cu depline puteri, există o categorie care, in virtutea funcţiilor pe care le indeplinesc in stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea şi incheierea tratatelor, depline puteri. Acestea sunt şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea şi incheierea tratatelor între statul acreditant (de trimitere) şi statul acreditar (gazdă); reprezenţanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe langă o organizaţie internaţională ori pe langă un organ al acesteia, pentru doptarea textului unui tratat la această conferinţă, organizaţie sau organ26.

CAPITOLUL II RATIFICAREA TRATATELOR INTERNAȚ IONALE
2.1. NOȚ INI GENERALE PRIVIND CONCEPEREA TRATATULUI INTERNAȚ IONAL

Un tratat internaţional27 cuprinde următoarele 5 părţi și anume preambulul, cuprinsul (dispozitivul), partea finală, semnăturile şi anexele. Tratatul internaţional trebuie să cuprindă unele elemente de fond în raport cu care se apreciază validitatea sa juridică, elemente care constituie condiţiile de validitate a tratatului. Elementele de fond sunt: elemente esenţiale şi elemente accesorii. Elementele esenţiale ale unui tratat sunt: a)părţile la tratat trebuie să aibă capacitatea juridică de a încheia tratate, deci să fie subiecte de drept internaţional; b) voinţa părţilor trebuie să fie liber exprimată. Orice alterare a voinţei părţilor la încheierea tratatului constituie viciu de consimţământ. Viciile de consimţământ sunt: dolul,
Convenția de la Viena din 1969, articolul 2 punctul 2 litera c, publicată în M.Of. Tratate Internaționale, vol 4, p 53 26 Convenția de la Viena din 1969, articolul 7 punctul 2 27 G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008, p. 390
25

Pagina 11 din 36

coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului statului şi constrângerea împotriva statului însuşi. Constatarea unui viciu de consimţământ poate duce la nulitatea tratatelor. Nulitatea este relativă în ce priveşte primele trei vicii de consimţământ şi absolută în cazul celorlalte două; c) obiectul tratatului trebuie să fie licit, deci în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional; d) tratatul trebuie să producă efecte juridice, să fie generator de drepturi şi obligaţii pentru părţi; e) tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional, să facă parte din ordinea juridică internaţională, şi nu din cea internă a statelor. Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul şi condiţia, de care 12depinde intrarea în vigoare, respectarea unor prevederi sau încetarea tratatului. Încheierea unui tratat internaţional cuprinde 3 faze: negocierea, semnarea şi exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Negocierea tratatului este un proces laborious și complex în cadrul căruia au loc convorbiri și confruntări de păreri asupra proiectelor de texte propuse, de regulă în formă scrisă. Procesul de negociere se desfăşoară în două etape: actele cu 12caracter preliminar şi negocierea propriu-zisă. Negocierile se desfășoară între subiecte de drept internațional, adică între entități care în cadrul personalitățile lor internaționale, dispun de capacitatea de a încheia tratate și a deveni părți la acestea ca titular de drepturi și obligații internaționale. Astfel statele, ca subiecte principale de drept internațional, dispun de o capacitate și competență suverană general, universal și opozabilă erga omnes de a încheia tratate. Ele pot participa la negocieri pentru încheierea de tratate în orice problem internațională în care sunt interesate, iar exercitarea acestui atribut se realizează prin organe și reprezentanți autorizați potrivit competențelor prevederilor constituționale ale fiecăruia dintre ele.28 Semnarea tratatului se face de către organele împuternicite şi poate avea una din semnificaţii: voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi a se 12obliga să-l respecte, tratatul intrând în vigoare prin semnarea sa, ori numai autentificarea textului tratatului, dacă acesta trebuie să intre în vigoare printr-o procedură ulterioară de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la tratat. Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat se face prin recurgerea la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatului, reprezentând faza de încheiere prin care va trece tratatul, fiind reglementată de articolulul 11 din Convenția de la Viena din 196929.
28 29

G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008, p. 391 M.I.Nicu, Culegere de documente, vol. I, 1997, p. 366
Pagina 12 din 36

Semnarea unui tratat poate aveaun rol dublu, în sensul că poate reprezenta încheiere negocierilor și autentificarea textului, dar și exprimarea completă a voinței statului de a-l considera obligatoriu în cadrul dreptului său intern. O asemenea procedură este proprie acordurilor în formă simplificată și constituie o generalizare a practicii constituționale americare a acordurilor încheiate de executive (executive agreements)30, unde consimțământul de a fi legat este exprimat prin semnarea de către președinte, fără intervenția legislativului (a Senatului). Statele care devin parte la un tratat multilateral o pot face pur şi simplu, acceptându-l în întregime, ori pot formula rezerve13 sau declaraţii în legătură cu unele prevederi ale acestuia. Rezerva are un aspect juridic, excluzând prevederea respectivă din angajamentul statului care o formulează, iar declaraţia exprimă doar o atitudine politică, prevederea în cauză angajând statul ce formulează declaraţia. Tratatele bilaterale se întocmesc, de regulă, în limbile oficiale ale statelor părţi, iar cele 13multilaterale, într-una sau mai multe limbi de circulaţie universală. Tratatele valabil încheiate produc efecte între părţile la tratat. Aceste efecte se exprimă în trei principii: respectarea cu bună-credinţă a tratatelor, neretroactivitatea tratatelor şi efectul relativ al tratatelor (numai între părţile la tratat, iar faţă de terţi, doar cu caracter de excepţie, pentru anumite categorii de tratate). Prin voinţa părţilor tratatele pot fi modificate, după proceduri similar celor folosite la încheierea lor. Încetarea efectelor tratatelor are loc, de regulă, la expirarea termenului pentru care au fost încheiate. Tratatele pot înceta şi înainte de expirarea termenului sau, în lipsa unui asemenea termen, prin: voinţa comună a părţilor, denunţarea acordului, violarea dispoziţiilor tratatului de către una din părţi, survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare şi datorită imposibilităţii executării clauzelor tratatului, în condiţii stabilite de dreptul internaţional. Interpretarea tratatului, adică a felului în care trebuie să fie înţelese clauzele acestuia, se face pe parcursul aplicării, atunci când apar divergenţe de opinii între părţile contractante. Interpretarea autentică a tratatului este cea asupra căreia convin părţile, dar prevederile unor tratate pot fi interpretate şi de către instanţele judiciare sau de către persoane calificate, în cadrul interpretării doctrinaire. Interpretarea se face după reguli, metode şi prevederi consecrate de dreptul internaţional.

2.2. NOȚ IUNEA DE RATIFICARE Ș I EVOLUȚ IA EI

30

G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008, p. 394
Pagina 13 din 36

Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat işi exprimă consimţămantul, prin intermediul autorităţilor sale competente, de a fi legat printr-un tratat internaţional, semnat de reprezentanţii săi31. Ratificarea a mai fost definită ca o reprezentare a actului organului de stat competent prin care acesta conferă forță juridică obligatorie tratatelor semnate de plenipotențiarii săi32. Organul competent este precizat de constituția statului care ratifică tratatul. Actul astfel ratificat se încorporeză într-un instrument de ratificare care se comunică, se schimbă sau se depune, doar după momentul schimbului ori depunerii instrumentelor de ratificare, statele în cauză se simt legate juridic prin tratatul ce a făcut obiectul ratificării. Ratificarea33 este înţeleasă ca un act formal, solemn din partea unui şef de stat prin care este dată aprobarea şi angajamentul de a executa obligaţiile asumate. Totuşi semnificaţia acestui act, la nivel internaţional s-a schimbat în timp34. Aşa cum a arătat judecătorul Moore în 1924 (în cauza Mavrommatis Palestine Concessions), vechea perspectivă doar ca un ecou al trecutului”. Articolul 2(1)(b) al Convenţiei de la Viena din 1969 prevede că expresiile „ratificare”, „acceptare”, „aprobare” şi „aderare” înseamnă, după caz, un act internaţional în conformitate cu care un stat stabileşte, în plan internaţional, consimţământul său de a fi legat printr-un tratat. Ratificarea este un act necondiţionat şi, mai puţin atunci când tratatul prevede altfel, nu este 14spect14ve de recepţionarea sau depozitarea instrumentelor de ratificare de către celelalte state. Tendinţa în practica internaţională este de a se relaxa formalităţ ile de ratificare35. Un sprijin în vederea unei relaxări a formalităţ ilor de ratificare se poate desprinde din atitudinea Cur ţii Internaţionale de Justi ţie în cauza Nicaragua, când eşuarea statului Nicaragua de a ratifica Statutul fostei Cur ţi Permanente de Justiţie Internaţională şi de a converti „angajarea potenţială în angajare efectivă” a fost apreciată ca rectificată prin ratificarea Statutului Curţii Internaţionale de Justi ţie de către statul central-american.
Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Drept Internațional Public, Ediția a 3a,Editura ElenaVI,, Chișinău, 2009, p. 213 32 N. Neagu, Curs Elemente de Dreptul Tratatului, An univ. 2008 33 Anthony Aust, Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, Cambridge, 2000, p. 81 34 Fitzmaurice, M., op.cit., p. 179 35 Ibidem, p. 179
31

tratatele ar putea fi

considerate obligatorii înainte de a fi ratificate este acum „învechită, şi dăinuie

Pagina 14 din 36

În perioada feudală ratificare deținea un rol formal, monarhii confirmând retroactiv semnătura plenipotențiarilor, exceptând situația depășirii mandatelor primite de aceștia. În secolul XIX ratificarea devine atributul Parlamentului, ca mijloc și instituție cu drept de control asupra dreptului de aîncheia tratate ale executivului. În secolul XX prin multiplicarea numărului tratatelor au apărut tot mai multe excepții de la regula ratificării și conferirea forței obligatorii, doar prin semnarea lor. Convenţia de la Viena (1969) prevede următoarele cazuri cand un stat işi exprimă consimţămantul de a fi legat printr-un tratat prin ratificare și anume când tratatul prevede că acest consimţămant se exprimă prin ratificare, cand este stabilit pe altă cale, că statele participante la negocieri conveniseră asupra cerinţei ratificării, când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării sau când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată in cursul negocierii (art. 14 pct. 1). Ordinea ratificării şi autoritatea abilitată pentru a efectua ratificarea este determinată de dreptul intern al fiecărui stat. În dreptul intern roman a fost promulgată Legea 590 privind Tratatele 590 din 22 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 23 din 12.01.2004, actul intrând în vigoare pe 11 februarie 2004. In sistemele constituţionale mai vechi ratificarea ţinea de competenţa executivului 36. Pot fi date drept exemplu Franţa în timpul celui de-al doilea imperiu şi în timpul Guvernului de Vichy (1940-1944), Italia în perioada anilor 1922-1943, Germania în perioada dintre 1933-1945 și Polonia între anii1935-1939. O a doua categorie de ţări sunt acelea care fac din ratificare o operaţiune ce ţine de competenţa exclusivă a legislativului. Acest model a fost aplicat de Turcia între anii 1924-1960. În cele din urmă, o a treia modalitate este cea a împărţirii competenţei între 15puterile statului, situaţie întalnită in majoritatea ţărilor cu regimuri parlamentare şi prezidenţiale. Din articolul 11 alineatul 2 al Constituției României prin care se prevede faptul că tratatele României ratificate de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern37coroborat cu definirea termenului de ratificare ca modalitatea de exprimare a consimțământului de a lua parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament sau, în condițiile legii, prin ordonanță de urgență a Guvernului, reiese în mod evident faptul că organul competent și responsabil de ratificate tratatelor în care România este parte, revine Parlamentului sau în condiții excepționale Guvernului. Este important amintim faptul că în dotrină există numeroase definiţii ale ratificării, unele chiar prezentând nuanţe evident deosebite. Privitor la acestea se cuvine să arătăm că cea
36 37

Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, op.cit., p. 213 Constituția României, Editura AllBeck, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003
Pagina 15 din 36

mai frecvent întâlnită deosebire este calificarea naturii juridice a operaţiunii de ratificare, există autori care califică ratificarea ca un act intern, pe când alţi autori se opun acestei calificări, arătând clar că ratificarea este un act internaţional38. 2.3. NECESITATEA APLICĂRII PROCEDURII DE RATIFICARE În majoritatea situațiilor, statele prevăd în textul tratatului dacă acesta trebuie supus ratificării. Convenția de la Viena prin articolul 14 prevede faptul că prin ratificare se exprimă consimțământul statelor de a fi legate prin tratate când tratatul prevede că consimțământul este obligatoriu, când se stabilește pe altă cale asupra cerinței ratificării, când reprezentantul acestui stat a semnat sub rezerva ratificării și când intenția de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său, ori a fost exprimată în cursul negocierilor. Este foarte important de analizat voința statelor rezultată din dorința exprimată de dispozițiilor constituționale, deoarece în cauză ratificarea constituie un instrument prin care statul își manifestă dorința de a fi legat printr-un tratat de celelalte state participante la tratat. Deducem astfel că ratificarea prin natura sa este un act discreționar39, neexistând pentru statele semnatare o obligație de a ratifica și nici un termen. Procedura ratificării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat semnatar și realizează conform sistemului constituțional existent. Competența de a ratificare poate fi divizată între executiv și legislativ sau aparține numai parlamentului40. În cadrul legislației interne privind tratatele41 internaţionale, Parlamentul decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării României la următoarele categorii de tratate, respectiv tratate încheiate în numele României (interstatale) și tratate internaţionale semnate la nivel de guvern, care se încadrează în una din categorii de pace, politice sau care implică un angajament politic, cu caracter militar, care vizează capacitatea de apărare a României, ce ţin de dezarmare sau a controlului internaţional asupra armamentului, ce ţin de asigurarea păcii si securităţii, cu privire la teritoriu, care fac necesară adoptarea unei noi legi sau revizuirea legislaţiei interne, care vizează participarea României la organizaţii internaţionale, care implica un angajament financiar, referitoare la drepturile si libertăţile fundamentale ale omului.

Anthony Aust, Modern Treaty Law and Practice, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2000 39 G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008, p. 395 40 Ch. Rousseau, Droit international public , Editura Dalloz, Paris, p. 36-41 41 Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003, Secțiunea 5, art. 19, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 23 din 12.01.2004
38

Pagina 16 din 36

Dacă în perioada feudală ratificarea era considerată o activitate formală, fără însemnătată, începând cu secolul XX a fost recunoscut unanim dreptul statului, decurgând din suveranitatea sa, de a refuza ratificarea unui tratat,chiar semnat de el. Această acțiune nu încălca normele dreptului internațional și nici curtoazia. Refuzul de ratificare nu trebuia motivat, deoarece ratificarea este un drept și nu obligație a statelor, fiind lăsat la libera lor apreciere. Dacă ratificarea a fost efectuată (prin comunicare, schimb ori depunerea instrumentelor de ratificare) ea nu mai poate fi retrasă. 2.4. MODALITĂȚ I Ș I FORME DE MANIFESTARE ALE RATIFICĂRII Ratificarea se materializează în exterior sub forma unor acte de drept intern (lege, decret, hotărare) şi de drept internaţional (instrumente de ratificare)42. Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace de exprimare a consimțământului de a se lega de state prin intermediul tratatului presupun o semnătură prealabilă, se aplică tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major sau domenii esențiale ale suveranității, unele tratate prevăd expres ca statele se obligă să le 17spect17v, este un instrument de control al autorității de legiferare asupra exercitării de către executiv a dreptului de a negocia tratatele, ocupă un loc preponderant fiind un mijloc principal în practica internațională multilateral și regional și este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de exprimare a consimțământului, exceptând semnarea. Reprezentând aprobarea unui document semnat deja depărți, ratificarea reprezintă în general, un gest necondiționat din partea statului. Se consideră faptul că eventualele noi condiții stipulate ar echivala cu refuzul de a ratifica proiectul semnat, respectiv cu necesitatea de a elabora un nou proiect de tratat. Nu se admit nici ratificările parțiale, dacă în cursul tratatului nu se prevede expres acest lucru. Formele de ratificare nu sunt supuse unor reguli de drept internațional. Este admismibil faptul că ratificarea poate fi tacită, respectiv situația în care un stat trece la excutarea clauzelor, fără o ratificare formală, care s-ar dovedi inutilă în această ipoteză. Comisia de Drept Internațional a elaborat regulile privind forma ratificării dispunând faptul că ratificarea se face printr-un instrument scris (instrumentul de ratificare) a cărei formă este reglementată prin dreptul intern, în lipsa unor prevederi în tratat, instrumentele de ratificare își produc efectul din momentul comunicării și a schimbului acestora, dacă nu există un
Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Drept Internațional Public, Ediția a 3a,Editura ElenaVI,, Chișinău, 2009, p. 213
42

Pagina 17 din 36

depozitaral acestora (bilateral) sau al depunerii lor (multirateral), schimbul ori depunerea instrumentelor de ratificare se constată printr-un proces verbal. Ordinea ratificării, și autoritatea competentă pentru a efectua ratificarea este determinată de legislaţia internă a fiecărui stat participant și în România drept documente ce confirma efectuarea ratificării servesc instrumentele de ratificare. Acestea conţin 3 parţi: introductivă, în care este indicată autoritatea statului care a ratificat tratatul, dispozitivă, în care este introdus textul tratatului, cu enumerarea eventualelor 18spect18 daca ele sunt și finală, în care se conţin angajamentele statului de a respecta prevederile tratatului respective. Instrumentele de ratificare sunt semnate de către preşedintele statului, investite cu sigiliu de stat, și care sunt contrasemnate de către Ministrul afacerilor externe. Un exemplu din practica43 de stat a României îl constituie Acordul dintre Guvernul României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei cu privire la punctele de trecere a frontierei de stat româno-ucrainene, semnat la Kiev la 2 februarie 2006, care a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 675/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 486 din 5 iunie 2006. Acest act 18normativ a fost adoptat de Guvernul României în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al articolului 20 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, acesta din urmă stabilind regula potrivit căreia „Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa prevederilor art.19, precum şi tratatele semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre”. Astfel, cum reiese din cuprinsul şi titlul Acordului aprobat prin actul normative menţionat, obiectul înţelegerii îl constituie trecerea frontierei de stat prin punctele de trecere şi stabilirea unor puncte de trecere a frontierei de stat. Prin natura reglementărilor pe care le conţine acest Acord, obiectul său de reglementare cade sub incidenţa articolului 19(d) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, astfel că încheierea sa definitivă trebuia să se efectueze prin supunerea acestuia spre ratificare prin lege. Având în vedere aprobarea sa prin Hotărâre de Guvern, dispoziţiile sale pot oricând forma în mod întemeiat obiectul unui control de legalitate, deoarece contravin dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 590/2003. În exemplul de mai sus, pentru a aprecia legalitatea unei asemenea acord, este necesar să ne raportăm la obiectul18 juridic în care acest Acord a luat fiinţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, la natura dispoziţiilor sale. Astfel, se poate observa că între România şi Ucraina există încheiat un tratat de bază, şi anume Tratatul dintre România si Ucraina privind regimul frontierei
43

A.Pătrașcu, C.Baci,F.Nan, op.cit ,Editura MIRA, București, 2008

Pagina 18 din 36

de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa 19tehnică în problemele de specialitate, semnat la Cernăuţi la 17 iunie 2003, ratificat prin Legea nr. 93 din 5 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 348 din 21 aprilie 2004. Potrivit articolului 13 din tratat, „1. Chestiunile referitoare la construcţia, repararea şi exploatarea căilor de comunicaţie care traversează 19spect19v de stat, la înfiinţarea unor noi puncte de trecere a frontierei de stat, precum şi la stabilirea culoarelor aeriene vor fi reglementate prin acorduri separate între părţile contractante”. Totodată, la articolul 33 se stipulează următoarele: „Trecerea frontierei de stat de către 19personae şi mijloace de transport se efectuează prin punctele de trecere, în baza unor acorduri separate”. Ca urmare, în ceea ce priveşte regimul juridic cadru privind deschiderea punctelor de frontier şi principalele activităţi în zona urmărită, se poate constata că ne găsim în prezenţa unui cadru bine precizat în cuprinsul unei legi, anume legea de ratificare. Această lege, împreună cu textul tratatului menţionat, a fost adoptată, 19acordul încheiat, anterior apariţiei Legii nr. 590/2003, adică sub imperiul Legii nr. 4/1991, astfel încât cadrul de executare de către România a obligaţiilor cuprinse în tratatul de bază este cel conturat juridic la momentul încheierii tratatului, iar nu cel conturat juridic pe timpul executării tratatului, deoarece părţile nu pot conveni obligaţii decât în virtutea contextului juridic şi faptic existent la data acordului de voinţă al acestora. Astfel, dacă în perioada aplicării prevederilor Legii nr. 4/1991 deschiderea de noi puncte de trecere a frontierei se putea face prin schimb de note verbale, dar numai atunci când la baza practicii se află fie o lege naţională 19în conformitate cu ansamblul dispoziţiilor normative interne, fie la baza acestei situații se găseşte un tratat internaţional de bază, întrucât acesta va avea întâietate în virtutea prevalenţei dispoziţiilor internaţionale asupra dispoziţiilor dreptului intern44. Ca urmare, în executarea tratatului de bază, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 13 şi 33 din Tratatul încheiat între România şi Ucraina, a fost încheiat Acordul semnat la 2 februarie 2006, fără ca prin aceasta să se contravină dispoziţiilor Legii 590/2003. În acest sens, menţionăm că la articolul 31 din Legea nr. 590/2003 se prevede că „Obligaţiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută întocmai şi cu bună-credinţă”, în timp ce la articolul 10 din Constituţia României se stipulează faptul că relaţiile României se întemeiază pe principiile general admise ale dreptului internaţional, în categoria cărora se include şi principiul pacta sunt servanda. 2.5. TERMENUL DE RATIFICARE

44

A.Pătrașcu, C.Baci,F.Nan, op. cit, Editura MIRA, București,2008,p 133

Pagina 19 din 36

Termenul de ratificare poate fi prevăzut în tratat, în lipsa lui ratificarea trebuie făcută într-un timp rezonabil și motivat. De obicei, de la regula că ratificarea tratatul internaţional nu este condiţionată prin termen, fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate in cadrul unor organizaţii internaţionale ca de exemplu Organizaţia Internaţionala a Migraţiei. Ele nu prevăd în sine o dată concretă a intrării în vigoare a acelui tratat. Acordurile încheiate in cadrul Organizațiilor Mondiale a Sănătății trebuie sa fie ratificate de statele membre ale acestei organizaţii in termen de 18 luni de la semnarea lui. Convenţiile încheiate in cadrul organizațiilor mondiale a migraţiei trebuie ratificate de statele membre ale acesteia în termen de un an de la votarea lor. În cazul votării încheierii tratatelor bilaterale are loc schimbul instrumentelor de ratificare, iar in cazul tratatele multilaterale aceste sunt depuse la depozitar, care este determinat de participanţii la tratat. Depozitarul este statul care deţine originalul tratatului semnat, și care acordă fiecărui stat membru câte o copie certificată a documentului.Statul depozitar are obligația de a notifica statele despre orice schimbare în tratat, exemplu dacă România ratifica acel tratat, depozitarul este obligat sa notifice celelalte state despre acest fapt. Printre funcţiile depozitarului tratatelor internaţionale putem menționa obligația de a asigura păstrarea originalului textului acestuia, întocmirea de copii certificate conform textului originalului, comunicarea parţilor la tratat orice schimbare ce tine de tratat, primirea tuturor semnăturile statelor participante la tratat, examinarea dacă o semnătura sau un instrument este valabila și este întocmita conform dreptului internațional precum și asigurarea înregistrării tratatului la Secretariatul Organizațiilor Națiunilor Unite. Dintre convențiile la care România îndeplinește calitatea de depozitar enumerăm Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere (Acordul SECI) semnat la Bucureşti, la 26 mai 1999 (State Părţi: Republica Albania, Bosnia şi Herţegovina (în vigoare de la 1 septembrie 2000), Republica Bulgaria (în vigoare de la 1 august 2000), Republica Croaţia (1 noiembrie 2001), Republica Elenă (în vigoare de la 1 mai 2001), Republica Macedonia (în vigoare de la 1 aprilie 2000), Republica Moldova, Muntenegru (în vigoare 1 noiembrie 2008), România (în vigoare de la 1 februarie 2000), Republica Serbia (în vigoare de la 1 septembrie 2003), Republica Slovenia(1),(2) (în vigoare de la 1 noiembrie 2000), Republica Turcia (în vigoare de la 1 decembrie 2000), Republica Ungară (în vigoare de la 1 iulie 2000)), Carta privind relaţiile de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în sud-estul Europei (Carta SEECP) semnată la Bucureşti, la 12 februarie 2000 (state părţi: Republica Albania, Republica Bulgaria, Republica Croaţia (a semnat Carta la data de 2 octombrie 2004), Republica Elenă, Republica Macedonia, Republica Moldova, România, Republica Serbia,
Pagina 20 din 36

Republica Turcia), Acord privind privilegiile şi imunităţile Comisiei pentru protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării, semnat la Istanbul, la 28 aprilie 2000 (protocolul nu a intrat în vigoare), Acordul multilateral între statele din sud-estul Europei pentru aplicarea Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier, semnat la Bucureşti, la 20 mai 2008 (Semnatari: Republica Bulgaria, Republica Croaţia, Republica Elenă, Republica Macedonia, Muntenegru, România, Republica Serbia,acordul nu a intrat în vigoare), Convenţia pentru stabilirea Centrului Sud-Est European de aplicare a Legii(SELEC), semnată la Bucureşti, la 9 decembrie 2009 (convenția a intrat în vigoare), Protocol, semnat la Bucureşti, la 24 noiembrie 2010, privind privilegiile şi imunităţile Centrului Sud-Est European de Aplicare a Legii (semnatari Republica Albania, Bosnia şi Herţegovina, Republica Bulgaria, Republica Croaţia, Republica Macedonia, Republica Elenă, Republica Ungară, Muntenegru, România, Republica Serbia, Republica Slovenia, Republica Turcia, protocolul nu a intrat în vigoare). 2.6. PROCEDURA DE RATIFICARE A TRATATELOR Procedura de ratificare cuprinde succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activități care trebuie desfășurate, precum și ansamblul de 21spect21ve și reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România45 printre care enumerăm procedura de prezentare a proiectelor de legi privind ratificarea atatului, avizarea proiectelor de acte normative și avizul Consiliului Legislativ. 2.6.1. ETAPA DE PREZENTARE A PROIECTELOR NORMATIVE Articolul 28 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele prevede faptul că proiectele de acte normative prin care se supun ratificării de către Parlament, aprobării de către Guvern, respectiv publicării în Monitorul Oficial al României, tratate, trebuie să fie însoţite de următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative; b)note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora; c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative.

45

Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003, art. 1 lit. b, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 23 din 12.01.2004
Pagina 21 din 36

De asemenea, legea stabileşte faptul că expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele de aprobare constituie instrumentele de prezentare şi motivare ale noilor reglementări propuse. Cu privire la motivarea actelor normative, Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prevede la articolul 29 elementele care fundamentează iniţierea actului normativ ce trebuie cuprinse în instrumentul22de prezentare şi motivare şi care se referă, în principal, la: a) cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele reglementărilor în vigoare, la existenţa unor neconcordanţe legislative; b) principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, cu evidenţierea elementelor noi; c) efectele avute în vedere, în funcţie de obiectul reglementării; d) implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei învigoare; e) implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale, precum şi măsurile de adaptare necesare; f) fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute, evidenţiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi,preocupările de armonizare legislativă; g) pentru ordonanţele de urgenţă trebuie prezentate distinct elementele obiective ale situaţiei extraordinare care impune reglementare imediată, nefiind suficientă utilizarea procedurii parlamentare de urgenţă, precum şi eventualele consecinţe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse. De asemenea, pentru fiecare proiect de act 22normativ, motivarea trebuie sa cuprindă o menţiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun. Totodată, în situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea trebuie sa cuprindă referiri la actul pe baza şi în executarea căruia se emite. Instrumentul de prezentare şi motivare a proiectului de act 22ormative trebuie să cuprindă obligatoriu referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social.

2.6.2 AVIZAREA PROIECTELOR DE ACTE NORMATIVE Avizarea proiectelor de acte normative de ratificare, 22respectiv22 a proiectelor de acte normative prin care se supun aprobării Guvernului tratate, constituie una dintre etapele proccedurale22 obligatorii, dacă ne raportăm la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de

Pagina 22 din 36

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Astfel, la articolul 8, numit avizarea proiectelor, se prevăd următoarele reguli:”în cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării. După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute anterior, proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe si de hotărâri cu 23character normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ. Procedura de avizare şi obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt prevăzute în legea sa 23organică23 şi în regulamentul său de organizare şi funcţionare”. 2.6.3. AVIZUL CONSILIULUI LEGISLATIV Aşa cum am arătat mai sus, articolul 8 din Legea nr. 24/2000 stabileşte faptul că după elaborarea proiectelor de legi, propunerilor legislative, precum și a proiectelor de ordonanţe si de hotărâri cu 23character normativ ale Guvernului şi după încheierea procedurii de avizare prezentate anterior, actele normative se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ. Obiectul avizului Consiliului Legislativ, potrivit Legii nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, îl constituie: concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene si cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată; asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnica legislativă, precum si a limbajului normativ; prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite, potrivit articolul 3 punctul 3. 2.6.4. EFECTELE AVIZULUI Avizul Consiliului Legislativ are caracter consultativ potrivit articolului 3 punctul 3 coroborate cu articolul 4 punctul 2, motiv pentru care autoritatea care adoptă actul normativ (Parlament sau Guvern) nu este obligată să ţină cont de propunerile sau observaţiile din aviz. Cu

Pagina 23 din 36

toate acestea, actul normativ nu poate fi supus dezbaterii în vederea adoptării decât dacă a fost emis avizul Consiliului Legislativ. Temeiul constituţional îl conferă articolul 79 din Constituţia României, republicată, care specific faptul că „Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organică”. 2.7. EFECTELE JURIDICE ALE RATIFICĂRII Prin ratificare statul devine parte la tratat, dacă acesta intră în vigoare prin actul ratificării, astfel el devine parte la tratatul din momentul intrării în vigoare. În intervalul dintre aceste momente, statul care a ratificat un tratat este obligat să nu retragă ratificarea și să nu comită nici un act care ar afecta prevederile sale. În legislația actuală, ratificarea nu are un efect retroactiv, statul fiind parte la tratat din momentul ratificării și nu al semnării46. Efectul juridic al semnării unui tratat depinde de faptul dacă este sau nu obiect al ratificării, acceptării sau aderării. În cazul în care semnarea este obiect al ratificării, acceptării sau aderării, aceasta reprezintă doar o etapă intermediară, semnificând faptul că delegaţii au căzut de acord asupra textului şi doresc să-l accepte. În aceste condiţii semnarea nu exprimă consimţă mântul final de a fi legat şi nici nu are ca efect obligaţia statelor de a-l ratifica sau de a dispune eventuale măsuri pregătitoare de implementare. Etapa intermediară dintre semnare şi ratificare dă posibilitatea statelor de a promulga legislaţia necesară sau de a obţine acordul propriilor Parlamente. Ratificarea corespunde principiului democratic potrivit căruia Guvernul ar trebui să consulte opinia publică fie prin intermediul Parlamentului, fie în alt mod, înainte de însuşirea definitivă a tratatului47.

46

Spre exemplu, România a semnat Convenţia europeană a drepturilor omului la data de 7 octombrie 1993, şi a ratificat-o prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994. Convenţia a intrat în vigoare în ordinea juridică internaţională abia la momentul la care au fost depuse instrumentele de ratificare (a Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale) la Secretarul general al Consiliului Europei, în conformitate cu articolul 66 paragraful 3 al Convenţiei de la Viena 47 Fitzmaurice, M., op. cit., p. 17
Pagina 24 din 36

Evident, mecanismul de încheiere a tratatului interna ţional constă în întâlnirea concordantă a voinţelor părţilor, exprimate în mod liber şi fără echivoc. Este considerată prima condiţie a validităţii unui tratat internaţional48. Acceptarea și aderarea la tratat este reglementată practic de posibilitatea unui stat de a-și însuși calitatea de membru la tratat. Dacă un tratat rămâne deschis spre semnare și acceptare sunt create premisele similare ratificării, iar dacă acesta este deschis doar spre acceptare fără semnare prealabilă, este identificată situația similară aderării. Acceptarea are semnificația unei nor proceduri, mai simplă și mai rapidă, fără să implice procedura constituțională a ratificării. Aderarea este actul prin care un stat care nu a participar la negocierea și semnarea unui tratat își exprimă consimțământul de adeveni parte la el, dacă este un tratat deschis. În cazul tratatului bilateral, dacă el nu prevede posibilitatea altor state de a adera la ele, aderarea se poate face cu acordul celor două state părți. În cazul tratatelor multilaterale se aplică aceeași regulă a acceptului tuturor statelor participante. Excepție o constituie tratatele multilaterale de interes universal (pace, dezarmare, social-umanitare). Momentul aderării este recunoscut în legislație atât ca momentul în care a intrat în vigoare un tratat cât și independent de intrarea învigoare a tratatului. Modalitățile și formele aderării se aplică mutantis, mutuandis, regulile ratificării, instrumentele de ratificare dând expresie actului intern prin care, potrivit normelor constituționale, un stat își manifestă voința de a deveni parte la tratat.

CAPITOLUL III
48

Anghel, I.M., op. cit., p. 327
Pagina 25 din 36

REGLEMENTARE LEGALĂ A TRATATELOR ÎN DREPTUL INTERN AL ROMÂNIEI
Reglementarea cadru în materia tratatelor este cuprinsă la articolul 91(1) din Constituţia României, în conformitate cu care „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”. Ceea ce interesează la această secţiune este în primul rând observarea distincţiei pe care o realizează constituantul prin instituirea prevederii anterior citate. În primul rând, se observă că dispoziţia distinge două categorii de tratate internaţionale: tratate internaţionale încheiate în numele României de Preşedinte, în urma negocierii lor de către Guvern și alte tratate internaţionale. Se pare că singurul criteriu de distincţie, într-adevăr real, este stabilit prin raportare la entitatea juridică care are capacitatea de a încheia tratate. Astfel, potrivit acestui criteriu, clasificarea tratatelor poate încheiate de alte entităţi, stabilite prin lege. Astfel reformulată, clasificarea evidenţiază poziţia şefului statului român în cadrul politicii externe, poziţie întemeiată pe dispoziţiile articolului 80 al Constituţiei României, în conformitate cu care „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării”. Consecinţele juridice ale prevederilor cuprinse la articolul 91 (1) al Constituţiei României sunt, în principal, două: constituirea dreptului Preşedintelui de a încheia tratate internaţionale în numele României, dar sub condiţia ca tratatele pe care le semnează să fie negociate de Guvern și obligaţia Preşedintelui de a supune tratatele, pe care le încheie, spre ratificare Parlamentului; și crearea obligaţiei în sarcina autorităţilor legislative de a reglementa procedura de încheiere – în sens larg – a acelor tratate internaţionale care nu sunt încheiate de Preşedintele României. Utilitatea clasificării tratatelor, în tratate încheiate de şeful statului şi tratate încheiate de alte autorităţi, constă în aceea că regimul juridic aplicabil fiecărei categorii de tratate este diferit. Astfel, spre pildă, în timp ce tratatele încheiate de şeful statului sunt în mod obligatoriu negociate de Guvern şi ulterior încheierii sunt supuse Parlamentului spre ratificare, în cazul celei de-a doua categorii particularităţile procedurale privind încheierea tratatelor sunt
A.Pătrașcu, C.Baci,F.Nan, op. cit, Editura MIRA, București,2008
Pagina 26 din 36

putea fi reformulată 49,

obţinându-se următoarele două categorii : tratate încheiate de Preşedintele României, tratate

49

stabilite de la caz la caz prin lege. Dincolo de faptul că etapele principale ale încheierii tratatelor de către Preşedintele României sunt stabilite prin dispoziţie constituţională, Legea nr. 590/2003 privind tratatele cuprinde în mod exhaustiv reguli referitoare la încheierea tratatelor de către autorităţile din România. Categoriile de tratate enunţate de Legea nr. 590/2003 sunt regăsite la articolul 2 (1): „România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este special prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat,tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”. Din redactarea articolului 2(1) al Legii nr. 590/2003 rezultă o nouă clasificare50 a tratatelor internaţionale încheiate de autorităţile statului român, şi anume: tratate la nivel de stat; tratate la nivel guvernamental și tratate la nivel departamental. Luând în considerare întreaga dispoziţie reglementară amintită se poate deduce ideea că această clasificare are la bază acelaşi criteriu precum în cazul clasificării rezultate din interpretarea textului constituţional, respectiv entitatea care are capacitatea de a încheia tratate internaţionale, potrivit legislaţiei române. Cu toate acestea, de această dată clasificarea este mai detaliată şi, totodată, exprimă în mare măsură importanţa domeniului în care intervine tratatul ce se încheie. De altfel, aşa cum se va observa ulterior, această idee este evidenţiată şi de alte norme ale Legii nr. 590/2003. 3.1.TEORII PRIVIND RAPORTURILE DINTRE DREPTUL INTERNAȚ IONAL SI DREPTUL INTERN În societate există o pluralitate de sisteme juridice de natură diferită51, și existenţa lor ridică două probleme legate de relaţiile dintre ele, problema permeabilităţii sistemelor şi problema raporturilor de sistem. Un sistem este permeabil dacă posedă norme secundare (de recunoaştere) care să asigure efectivitatea normelor din celelalte sisteme. Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în care nu recunoaşte efectivitatea unor norme concurente din celelalte sisteme. Teoriile şi practicile constituţionale dualiste afirmă caracteristică de impermeabilitate a sistemului intern în raport cu cel internaţional, cele moniste susţin permeabilitatea. Curtea Internaționala de Justiție a clarificat problematica raporturilor generale dintre dreptul internațional şi legislaţia statală: „din perspectiva dreptului internațional şi a Curţii care este organul său, legile naţionale sunt simple fapte, manifestări de voinţă ale statelor, la fel ca şi hotărârile judecătoreşti sau măsurile administrative”.

50 51

A.Pătrașcu, C.Baci,F.Nan, op. cit, Editura MIRA, București,2008 Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Maine, Bucureşti, 2002.
Pagina 27 din 36

Drept urmare au fost avansate două tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă. Teoriile dualiste susţin că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte, rupte între ele , cu o existenţă paralelă, cu domenii diferite de aplicare, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi, care nu se influenţează reciproc. Potrivit acestei concepţii, normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional, ele aplicându-se indifferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. Teoriile moniste susţin existenţa unei singure ordini juridice, formată din dreptul intern şi dreptul internaţional, dreptul având astfel o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indifferent dacă acestea se adresează indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate acestora, aflate într-o strict ierarhie. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Pornind de la concepţiile dreptului natural aceasta susţine existenţa unei ordini universale, superioară ordinilor juridice interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă, dreptul internaţional aflându-se în vârful acestei piramide. Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic, inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel, care susţine că normele dreptului internaţional practic nu există, ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional, raporturile dintre state fiint esenţialmente raporturi de forţă. Nici unul dintre aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. In realitate, raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional este un raport complex, de intercondiţionare dialectică, cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. Dreptul contemporan evidenţiază, însă, creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale, dreptul internaţional, deşi strâns legat de dreptul intern al statelor , prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. Principalele aspecte care conturează deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se referă la: obiectul de reglementare al dreptului

Pagina 28 din 36

internaţional, la modul de elaborare a normelor sale, la subiectele acestui drept şi la sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor sale. 3.2. PUBLICITATEA INTERNĂ Publicitatea nu reprezintă o etapă a încheierii unui tratat internaţional, însă aceasta reprezintă o metodă utilizată ca urmare a încheierii unui tratat internaţional, provizoriu sau definitiv, situându-se în funcţie de caz fie anterior momentului încheierii definitive, fie ulterior acestui moment. Din punct de vedere al locului pe care-l ocupă această procedură în cadrul sistemului de drept, răspunsul diferă după cum ne referim la publicitatea internaţională sau la publicitatea realizată în cadrul dreptului intern şi exclusiv pe baza acestuia. Dacă pentru prima situaţie, publicitatea reprezintă o formulă de aducere la cunoştinţa subiectelor de drept internaţional public a prevederilor unui tratat, în cea de a doua situaţie scopul publicităţii diferă în funcţie de caracteristicile dreptului intern, iar formele prin care aceasta se asigură sunt variate. Una dintre situaţiile care determină realizarea publicităţii în dreptul nostru este cea a documentelor care intră în vigoare la data semnării sau când acestea se aplică provizoriu, deşi nu au fost încă aprobate, acceptate sau nu s-a aderat la ele prin hotărâre a Guvernului. Se pare că în concepţia autorilor52 Legii nr. 590/2003 această publicitate, deşi este asigurată potrivit articolului 28, totuşi ea nu are efecte juridice noi asupra dreptului intern, fiind doar o metodă de optimizare a eficienţei juridice a tratatului încheiat. În acest sens se susţine că necesitatea publicării este justificată de un interes general, aflându-se în prezenţa unor texte cu valoare obligatorie pentru partea română, cu forţă juridică similară actelor normative, deşi în primul caz (intrarea în vigoare de la data semnării) nu mai este adoptat un act normativ de aprobare, acceptare sau aderare, iar în cel de-al doilea caz (aplicarea provizorie), un asemenea act normativ nu a fost adoptat încă. Cu toate acestea, opinia amintită nu explică mecanismul prin care un asemenea tratat intră în vigoare în dreptul intern, producând efecte juridice. În fapt, tratatul există în ordinea internaţională odată ce acesta este încheiat definitiv (prin semnare) sau provizoriu, aplicându-se cu titlu provizoriu şi, într-adevăr, ne găsim în prezenţa unei legături juridice operative pentru părţile tratatului. Însă, în dreptul intern intrarea în vigoare se va produce doar cu respectarea condiţiilor dreptului românesc referitoare la valabilitatea actelor normative. În acest sens, una dintre condiţii este publicarea lor, condiţie prevăzută de articolul 10 din Legea nr. 24/2000, cu modificările şi completările ulterioare; la articolul 10(1) se instituie regula potrivit căreia „În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale
52

Năstase. A., Legea nr. 590/2003 privind tratatele, p.56
Pagina 29 din 36

autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele,instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Cu toate că Legea nr. 24/2000 reglementează domeniul tehnicii legislative într-o manieră amplă, totuşi, referitor la înţelegerile internaţionale, aceasta nu cuprinde referiri explicite decât cu privire la pregătirea şi elaborarea proiectelor de acte normative prin care se ratifică sau se aprobă înţelegeri internaţionale. De aceea, un răspuns la problema analizată va ţine cont de principiile de bază stabilite de Legea nr. 24/2000, precum şi de normele de la Capitolul VIII, referitoare la actele normative ale conducătorilor ministerelor, deoarece articolul 28(2) din Legea nr. 590/2003 stabileşte că tratatele respective vor fi publicate prin ordin al conducătorului ministerului iniţiator53. Prin corelarea acestor norme rezultă fără dificultate că textelor tratatelor respective dobândesc valoarea juridică internă doar ca urmare a publicării lor printr-un act intern, iar forţa lor juridică nu va fi similară actelor normative ci va fi chiar a actelor normative54. Sigur că în situaţia publicării textelor tratatelor care se aplică cu titlu provizoriu ne vom găsi în prezenţa unui act normativ temporar, care îşi va schimba caracterul odată cu publicarea actului normativ de aprobare, aderare, acceptare etc. sau la data intrării în vigoare a acestui act. Practica în domeniu reflectă poziţia amintită, în sensul că în cuprinsul actelor normative prin care se dispune publicarea sau în instrumentele care însoţesc acest act se face, de regulă, menţiunea clară că publicarea în Monitorul Oficial al României este necesară în vederea punerii lor în aplicare. Concluzionând facem precizarea că, potrivit Legii nr. 590/2003, există mai multe forme de asigurare a publicităţii prin informarea Guvernului cu privire la intrarea în vigoare a unui tratat de la data semnării sau a aplicării provizorii (articolele 26 şi 27), printr-o notă elaborată de instituţia iniţiatoare şi avizată de Ministerul Afacerilor Externe și publicarea textului în Monitorul Oficial al României, Partea I, în maxim 10 zile lucrătoare de la data semnării tratatului.

53 54

A.Pătrașcu, C.Baci,F.Nan, Dreptul tratatelor. Noțiuni de teorie și practică,Editura MIRA, București,2008,p 133 Ibidem, p 134
Pagina 30 din 36

ANEXĂ

Etape concrete parcurse de prevederile unui tratat internaț ional în cadrul procedurii de ratificare și de includere în dreptul intern român

Proces Legislativ în Camera Deputaților nr. 184/200555
Proiect de Lege pentru ratificarea Tratatului între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Polonă,
55

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=6308
Pagina 31 din 36

Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 Nr. înregistrare: - B.P.I.: - Senat: - Guvern: Camera decizională: Tip inițiativă: Procedură de urgență: Stadiu: 190/04-05-2005 L158/2005 E104/28.04.2005 Camera Deputatilor + Senatul Proiect de Lege pentru Ratificarea unui Act Internațional Da Lege 157/2005 LEGE pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005 Inițiator Consultați: Guvern Decretul privind supunerea spre ratificare Parlamentului Expunerea de motive Forma iniţiatorului Avizul Consiliului Legislativ Tratatul de aderare: cuprins Tratatul de aderare: tratatul Tratatul de aderare: protocolul Tratatul de aderare: protocolul, anexa I Tratatul de aderare: protocolul, anexa II Tratatul de aderare: protocolul, anexa III Tratatul de aderare: protocolul, anexa IV Tratatul de aderare: protocolul, anexa V Tratatul de aderare: protocolul, anexa VI Tratatul de aderare: protocolul, anexa VII
Pagina 32 din 36

- Camera Deputatilor: 184/11.05.2005

Procedura legislativă: cf. Constitutiei revizuita în 2003

Tratatul de aderare: protocolul, anexa VIII Tratatul de aderare: protocolul, anexa IX Tratatul de aderare: actul de aderare Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa I Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa II Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa III Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa IV Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa V Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa VI Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa VII Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa VIII Tratatul de aderare: actul de aderare, anexa IX Tratatul de aderare: actul final Tratatul de aderare: declaraţii Tratatul de aderare: schimb de scrisori

Derularea procedurii legislative Data

Acț iunea

09.05.2005 11.05.2005

Informare Birou permanent al Camerei Deputaţilor Înregistrat la Camera pentru dezbatere

11.05.2005

Prezentare în Birourile Permanente reunite ale Camerei Deputatilor si Senatului Adresa Guvernului Adresa Preşedintelui României Trimis pentru raport la: Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi Comisia Parlamentului României pentru Integrare Europeană Raport Comun Cu Senatul termen depunere raport: 16.05.2005 Trimis pentru informare la: Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare Comisia pentru buget, finanţe şi bănci Comisia pentru industrii şi servicii Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale
Pagina 33 din 36

Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic Comisia pentru muncă şi protecţie socială Comisia pentru sănătate şi familie Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională Comisia pentru politică externă Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi 13.05.2005 Primire raport favorabil de la: Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi Comisia Parlamentului României pentru Integrare Europeană raport comun cu Senatul Înscris pe ordinea de zi a sedintelor comune ale celor doua Camere Adoptat în sedinta comuna a celor doua Camere consultati stenograma sedintei sau înregistrarea video Depunere la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constitutionalitatii legii 20.05.2005 24.05.2005 Trimitere la Presedintele României pentru promulgare Promulgata prin Decret nr. 465/2005 devine Legea nr. 157/2005 Forma promulgată

17.05.2005 17.05.2005

01.06.2005. Publicare lege în Monitorul Oficial nr.465/2005

Pagina 34 din 36

I.Legislaț ie

BIBLIOGRAFIE

Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003,publicată în M. Of.Partea I, nr. 23 din 12.01.2004 Constituția României, Editura AllBeck,republicată în M.Of. nr. 767/31 octombrie 2003 Convenția de la Viena din 1969, publicată în M.Of. Tratate Internaționale, vol 4, p 53 ORDIN MAE Nr. 783 Publicat în Monitorul Oficial Nr. 347 din 26 mai 2010

Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Drept Internațional Public, Ediția a 3a,Editura ElenaVI, Chișinău, 2009 Alexandru Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Institutul roman de studii internaţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995 Anghel, I.M., Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex, Bucureşti, 1999 A. Nussbaum, A Concise History of the Law of Nations, ed. a II-a, New York, 1954 Anthony Aust, Modern Treaty Law and Practice, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2000 Bokor Szegő, H., Nemzetkőzi Jog, Aula, Budapesta Creţu,Vasile, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999 C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1996 C.J. Chacko, India’s Contribution to the Field of International Law Concepts, R.C.A.D.I., 1958, I, vol. 93 Constantin,Valentin, Drept internaţional public, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004 Le Fur, L., Précis de droit international public, Dalloz, Paris, 1931 Rousseau,Ch., Droit international public , Editura Dalloz, Paris Geamănu, Grigore, Dreptul internaţional contemporan, Vol. II, Editura Didactica si pedagogică, 1999 G. Moca, M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Universul juridic, București, 2008 Fitzmaurice, M., The practical working of the law of treaties/International Law, Malcom D. Evans, Oxford University Press, Oxford, 2003 M.I.Nicu, Culegere de documente, vol. I, 1997 McNair, D., The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961 Miga-Beşteliu, Raluca Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All Educational, Bucureşti, 1997 Năstase. A., Legea nr. 590/2003 privind tratatele, format electronic N. Neagu, Curs Elemente de Dreptul Tratatului, An univ. 2008 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993 Pătrașcu,A, C.Baci,F.Nan, Dreptul tratatelor. Noțiuni de teorie și practică,Editura MIRA, București,2008 P. Vellas, Droit international public, Paris, 1967 S. Dreyfus, Droit des relations internationales, Paris, 1987

II.Tratate, manuale și cursuri

Pagina 35 din 36

III.Jurisprudenț ă
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor Cauza Mavrommatis Palestine Concessions, A02, 1924

IV.Reviste
E. Glaser, Tratatul sublim, în „Magazin istoric” nr. 6/1967

V. Site-uri
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=6308 http://www.mae.ro/node/1492?page=2 http://www.stiucum.com/drept/drept-international/Tratatele-internationale74223.php http://cfcid.ubbcluj.ro/ http://www.studentiladrept.tk/wp-content/uploads/documents/Anul%202/Semestrul% 201 /Curs%203.pdf

Pagina 36 din 36