Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Facultatea de Ştiinţe Politice Departamentul de Învățământ la Distanță

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific: Conf. Univ. Dr. Cristian Romulus Pîrvulescu Absolventă: Daniela Șelariu

Bucureşti Iulie 2012

1

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Facultatea de Ştiinţe Politice Departamentul de Învățământ la Distanță

LUMEA ARABĂ ÎN FAȚA SCHIMBĂRII POLITICE. CAZUL LIBIAN

Coordonator ştiinţific: Conf. Univ. Dr. Cristian Romulus Pîrvulescu Absolventă: Daniela Șelariu

Bucureşti Iulie 2012

2

CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................................... 4 CAPITOLUL I. PRIMĂVARA ARABĂ ÎNTRE CEREREA DE DEMOCRAȚIE ȘI CAPCANAISLAMISTĂ........................................................................................................6 1.1. PRIMĂVARA ARABĂ...................................................................................................6 1.1.1. CAUZELE DECLANȘĂRII REVOLTEI......................................................................7 1.1.2. RELIGIA - UN FACTOR DETERMINANT ?..............................................................8 1.2. SCHIMBAREA GUVERNELOR...................................................................................11 1.2.1.REVOLTA TUNISIANĂ...............................................................................................11 1.2.2. REVOLTA EGIPTENĂ................................................................................................13 1.2.3. REVOLTA LIBIANĂ...................................................................................................15 1.2.4. REVOLTA DIN YEMEN.............................................................................................18 1.2.5. ONG-URILE ȘI LUMEA ARABĂ .............................................................................20 1.3. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR REAȘEZAREA ORDINII MONDIALE...................21 CAPITOLUL II. PRIMĂVARA ARABĂ JOCUL PUTERILOR ÎN LIBIA.....................................................................................................................................23 2.1. RELAȚIILE LIBIEI CU LUMEA ARABĂ...................................................................23 2.2. AXA OPOZANȚILOR, NOUĂ ORDINE “MULTIPOLARĂ”.....................................27 2.2.1. UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN RELAȚIA CU PRIMĂVARA ARABĂ LIBIANĂ........28 2.2.2 REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ ÎN RELAȚIA CU PRIMĂVARA ARABĂ LIBIANĂ............................................................................................................................. ..33

CONCLUZII...........................................................................................................................40

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................42

ANEXE...................................................................................................................................44

3

INTRODUCERE În lumea modernă contemporană, când vorbim despre putere o facem, în general, în termeni de autoritate, iar această autoritate nu implică şi nici nu prezumă existenţa vreunei transcendenţe indiferent de natura sa relativă sau absolută. Acestă premisă ne trimite aproape obligatoriu şi la analiza raportul dominaţiesupunere, raport care generează prin structura sa o serie de diferenţe şi interpretări marcate inevitabil de retorici cu iz ideologic. Orice retrosperctivă istorică a realităţilor socio-politice aflate într-o continuă transformare (transformări care nu mai sunt univoce şi congruente), privite prin prisma unei abordări obiective, care trebuie să opereze în limita sincerităţii, pune în evidenţă faptul că lupta pentru putere, la nivel internaţional şi nu numai, are ca scop imediat păstrarea, reproducerea şi întărirea structurilor de putere existente. Din această perspectivă putem afirma că “puterea” în structurile şi mecanismele sale intime nu mai vizează libertatea absolută a individului, ci urmăreşte coservarea sa în pofida eventualelor măsuri de readaptare la spaţiul democraţiei. Analiza unui model ideal, care se poate impune prin dialog cultural şi politic este tot mai mult reinventat ca urmare a acţiunii simultane a mai multor forţe centrifuge, forţe care se supun tot mai greu unei paradigm a unităţii. Anomalia diversităţii şi di-ferenţelor culturale poate fi interpretată, într-o primă accepţiune, drept cauză a dezbinării, a multiplicităţii şi chiar a lipsei de libertate. Afirmăm, totodată, că „nimic nu ne face mai apți pentru înțelegerea destinului cultural şi politic al unei societăți sau popor decât capacitatea de descifrare a modelelor, care îi motivează faptele şi acţiunile sociale. Dificultatea constă în faptul că întotdeauna trebuie să ne raportăm la un referențial explicativ, la un ceva pe care îl putem măsura și explicita. Un referențial cultural care nu poate fi transmis, comunicat celorlalți, nu există, nu are ființă nici pentru sine, nici pentru altul” 1. De aceea, considerăm că perspectiva de analiză din punctul de vedere al diferenței este mai aproape de fenomenul sociocultural și mai apt să dea seamă de coordonatele care-l proiectează, la un moment dat istoric.
1

Gheorghe Constantin (2011), Cultură şi diferenţă, Arad, Ed. Concordia

4

În același timp, rolul teoriilor politice şi/sau sociologice mai mult sau mai puțin obiectiviste, mai mult sau mai puțin constructiviste sau, pur și simplu, postmoderniste nu se poate reduce sub nicio formă la analiza formelor de limbaj sau, mai general, de comunicare, oricât de reală, interesantă și operațională ar fi noțiunea de sens. Cazul libian ne plasează tocmai în acest cadru distrofic, în experienţa întâlnirii cu altul, experiența aducătoare de sens cultural şi/sau politic şi, pe cale de consecinţă, foarte greu de analizat şi evaluat indiferent de perspectiva abordată. De aceea, considerăm că demersul nostru investigativ nu poate, sub nicio formă, să afirme şi să susţină în mod neechivoc o poziţie sau alta, rezumându-ne doar la prezentarea fenomenului cât mai obiectiv şi la identificarea de eventuale noi întrebări la care specialiştii consacraţi ai domeniului să caute răspunsuri. Lucrarea noastră încearcă să pună în evidenţă natura falsificatoare a clişeelor golite de conținut, a dezbaterilor politice, argumentelor filosofice şi retoricii gazetăreşti, cu consecinţe corespunzătoare asupra climatului politic internaţional. O altă premisă de lucru a fost aceea că, în mod evident, „nicio construcţie politică şi/sau socială nu se mai poate naşte şi menține dacă nu este susținută de mase. Puterea politică are nevoie de „mase” la fel de mult cum masele au nevoie de reprezentări și sloganuri, au nevoie de oameni de stat, artiști, filosofi, care să le influențeze și să le capaciteze” 2. În fine, o a treia şi ultimă premisă de analiză a fost aceea cu privire la modul în care religia prin structurile şi mecanismele sale a fost şi este prezentă activ în zona arabă. De asemenea, legat de elementul de natură religioasă trebuie să precizăm că vârsta istorică a islamismului este încă relativ tânără în raport cu celelalte religii, ceea ce poate explica, într-o oarecare măsură, acţiunile sale belicoase. Riscurile apariţiei unei confruntări politico-militare majore s-au amplificat. Existenţa şi persistenţa fenomenelor de instabilitate şi criză la nivel regional şi subregional, tendinţele de fragmentare şi marginalizare sau izolare a unor state poate provoca un serios dezechilibru la nivel internaţional.

2

Gheorghe Constantin (2011), Cultură şi diferenţă, Arad, Ed. Concordia

5

CAPITOLUL I. PRIMĂVARA ARABĂ ÎNTRE CEREREA DE DEMOCRAȚIE ȘI CAPCANA ISLAMISTĂ

1.1. PRIMĂVARA ARABĂ Primăvara arabă sau revoluţia arabă este un val revoluţionar de demonstraţii şi proteste care au avut și au loc în lumea arabă. Aceasta a cuprins o serie de mişcări de masă care, în esenţă, au fost îndreptate împotriva regimurilor tiranice şi anti-democratice. Termenul de primăvară este adesea folosit pentru a denumi perioadele în care are loc liberalizarea politică (democratizarea). Democratizarea reprezintă tranziţia către un regim politic democratic. Aceasta poate fi trecerea de la un regim autoritar la unul de democraţie completă, o tranziţie de la un sistem politic autoritar la o semi-democraţie de tranziţie sau de la un sistem politic semi-autoritar la un sistem politic democratic. Politiciile arabe, pentru aproape un secol, au fost ca ale unei lumii adormite, în care conducătorii de stat, au deposedat populațiile de cele mai elementare drepturi. Protestele au fost susţinute de greve, demonstraţii, marşuri şi mitinguri. Remarcăm, totodată, implicarea şi folosirea mijloacelor media pentru comunicarea și organizarea evenimentelor împotriva guvernelor. La cea mai mare parte din demonstraţii, autorităţile precum şi miliţiile proguvernamentale şi contra-demonstranţi au raspuns violent. La aceste atacuri, în unele cazuri, s-a răspuns cu violenţă și de către protestatari. Sloganul predominant al manifestanţilor din lumea arabă s-a coagulat în jurul ideii că masele vor să răstoarne regimurile aflate la putere. Toate aceste revoluții, în ciuda rădăcinilor lor comune, au inspirat, într-o formă sau alta, o serie de mișcări şi în alte regiuni şi în alte contexte de putere. Moştenirea durabilă, tragică a "primăverii arabe" ar putea fi beneficiul pe care aceasta l-ar livra acelor mişcări, care nu au luptat pentru revoluţie dar au beneficiat de aceasta. "Primăvară arabă", a dezlănţuit forţe care nu pot fi încă valorificate într-un sistem de guvernare, cu excepţia cazului în care acesta este condus abil de lideri responsabili. Ordinea 6

de zi ar trebui să ofere o societate liberă şi democratică. Orice eşec s-ar putea transforma într-o speranţă de „iarnă arabă” de nemulţumire. Mizele sunt foarte mari. Un secol de dezamăgire este suficient. Fie că numim: "Primăvară arabă", "Revoluţii arabe", sau mai prudent, folosim termenul neutru de "Revoltele Arabe", rămâne dificil de verificat și de evaluat ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă de fapt în Orientul Mijlociu. O schimbare ireversibilă este în mod clar în curs de desfăşurare, dar nimeni nu este încă în postura de a identifica şi aprecia obiectiv şi exact ceea ce se întâmplă în aceste proteste în masă şi nici de a anticipa rezultatul lor final. Ca şi comunismul în Europa de Est, este extrem de dificil să decelăm şi previziona modul în care şi când se vor mai aprinde aceste revoltele arabe. 1.1.1. CAUZELE DECLANȘĂRII REVOLTEI Revoluţia arabă a început la 18 decembrie 2010, în Tunisia și pe 28 decembrie în Algeria. În primăvara arabă din 2011 conducătorii au fost obligaţi să plece de la putere în țări ca: Tunisia, Egipt, Libia şi Yemen. Revolte civile care au dus la schimbarea guvernelor au izbucnit și în Bahrain şi Siria. Protestele din Tunisia s-au declanşat în semn de protest împotriva corupţiei din poliţie şi a relelor tratamente aplicate. Datorită succeselor înregistrate în protestele din Tunisia, un val de nelinişte a lovit Algeria, Iordania, Egipt, Yemen și apoi s-au extins și în alte ţări. Cele mai mari și cele mai multe demonstraţii organizate au avut loc pe o "zi de furie", de obicei, după rugăciunile de vineri după-amiază. Factorii care au condus la proteste sunt: dictatura sau monarhia absolută, încălcarea drepturilor omului, corupţia guvernului, declinul economic, sărăcia extremă, refuzul tinerilor de a accepta situația existentă. De asemenea alți factorii importanți, care au dus masele spre revoltă, au fost șomajul şi creşterea preţurilor, împreună cu gradul de conştientizare a prăpastie dintre lumea conducătorilor şi a acelor conduși. Au fost și o serie de factori demografici, ce au încurajat un numar mare de tineri educaţi, să reclame nemulţumirile privind modul de guvernare și al măsurilor adoptate. În alte zone, în ultimele decenii, creşterea nivelului de trai şi a gradului de alfabetizare, precum 7

şi disponibilitatea crescută a învăţământului superior, au dus la o mai bună dezvoltare a resursei umane. Astfel, tensiunea dintre aspiraţiile în creştere şi lipsa de reformă a guvernelor a fost un factor care a favorizat apariţia protestelor. Unele rapoarte sugerează că primăvară arabă pare să fi fost exclusiv producţia "reţelelor babalog". "Babalog" este un termen folosit adesea pentru a desemna, în bătaie de joc, privilegiul tineretului de a accesa și utiliza tehnologie informatică de top.

1.1.2. RELIGIA - UN FACTOR DETERMINANT ? Linia dintre religie şi etnie, cultură şi tradiţie nu este întotdeauna clară. Cu toate acestea, este important să se facă distincția între religii (Islam şi Creştinism) şi credinţă pe bază ideologiei politice, cum ar fi Islamismul şi creştinismul fundamentalist. Întrucât religia este o chestiune de identitate personală, ideologia subordonată acesteia servește unei agende politice. Religia joacă același rol pe care ideologiile de diferite tipuri l-au jucat, şi anume de a legitima deciziile politice şi a acumula sprijin popular. În cazul țărilor cum ar fi Arabia Saudită şi Republica Islamică Iran, care se bazează pe interpretările diferite ale Islamului, religia este ideologia oficială şi baza de legitimitatea a statului. Cum este cazul ideologiilor seculare, ambele ţări consideră că răspândirea lor de statut al Islamului va promova interesele lor şi va creşte influenţa regională şi globală. Cu toate acestea, ceea ce este important să subliniem, este faptul că religia, ca şi ideologiile seculare, joacă un rol pur instrumental şi anume, mai mult în a justifica şi legitima politicile de stat, decât în a le determina. Conform unor teorii: "Revoluţia Islamică este unul dintre exemplele cele mai vii ale modului în care impactul culturii şi al religiei au fost ignorate sau marginalizate în studiul relaţiilor internaţionale. Conform teoriei de modernizare - cadru dominant pentru intelegerea politicilor ţărilor în curs de dezvoltare – a secularizării a fost considerată a fi o parte inevitabilă de modernizare. Proeminența din religiei în viaţa socială şi politică ar trebui să scadă odată cu progresul economic şi modernizarea"3.

3

Thomas, S. (2005) The Global Resurgence Of Religion And The Transformation Of International Relations, England: Palgrave Macmillan, p. 2

8

În acest context ne putem pune întrebarea: Cum se explică această recrudescenţă religioasă la nivel mondial? Evident, în fiecare ţară sau civilizaţie acest fenomen prezintă o serie de cauze particulare. Una din cauze este nevoiea de de identitate, de noi forme de organizare stabilă, precum şi de noi seturi de valori morale, care să ofere oamenilor sens şi scop în viaţă. „Religia, moderată sau fundamentalistă, satisface aceste nevoi”4. Religia oferă răspunsuri convingătoare, iar grupurile religioase oferă comunităţi sociale posibilitatea să înlocuiască pierderile avute în timpul urbanizării. Toate religiile, oferă oamenilor un sentiment de identitate şi de direcţia în viaţă. Oricare ar fi scopurile universaliste, religii înzestreză oamenii cu identitate, prin stabilirea unei distincţie de bază între credincioşi şi necredincioşi, între un grup superior şi un alt grup inferior. Conform teoriei lui Bernard Lew 5, în lumea musulmană, tendinţa a fost de a se apela la religie ca la o soluție de urgenţă. Musulmanii și-au găsit identitatea lor de bază şi de loialitate în comunitatea religioasă, de exemplu, o entitate definită de către Islam, mai degrabă decât una care ținea de teritoriu. În accepțiunea lui Huntington renaşterea religioasă a fost cauzată de traumele modernizării și de sfărșitul Războiului Rece. În mileniul al-II-lea religia a fost factorul istoric predominant, datorită căruia s-a dezvoltat creștinismul în Occident. Acum, acest lucru se întâmplă în prezent în lumea arabă. Așa cum argumentează liderul islamist Hassan Al Thurabi (citat de Samuel P Huntington) ,.nici naţionalismul, nici socialismul nu produc dezvoltarea în lumea islamică. Religia este motorul dezvoltării, şi un islam purificat va juca în epoca contemporană un rol comparabil cu cel al eticii protestante din istoria Occidentului" 6. Cu mult înainte de primăvară arabă, religia a fost recunoscută ca o forţă majoră în politica arabă. Rezultatele electorale din anul 2011 confirmă că alegerile (relativ) libere din lumea arabă, arată un puternic sprijin public pentru islamul politic, astfel s-au putut observa în Algeria în anul 1990, Egipt în anul 2005 și în teritoriile palestiniene în anul 2006.

4 5

S. Huntington, (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, p. 145 Bernard Lew, The Roots of Muslim Rage, The Atlantic Monthly, September 1990 http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/09/the-roots-of-muslim-rage/4643/4/ 6 S. Huntington (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, p. 145

9

Eforturile de eradicare a partidelor politice bazate pe religie şi pe un instrumentalism religios nu a putut diminua apelul popular la religia. În imaginaţia publică, religia a devenit o marca a mişcărilor, care au contestat regulile autoritare și persecuțiile. Poziţia sfidătoare etalată de grupurile religioase, susținute de numerosele acte caritabile şi de asistenţă socială, i-a adus popularitatea. Islamiştii au facut activități de caritate, pentru a umple lacunele lăsate de neglijența guvernelor. Pentru ei, acest lucru a fost o dovadă, că mișcările religioase au fost cele mai capabile să le ofere soluții sociale şi economice reale. Idee este exprimată în sloganul: ,.Islam este soluţia". Când primăvara arabă a început să măture regiunea, partidele islamiste au putut face ”vâlvă”, demonstrând că doar partidele religioase sunt alternativa credibilă față de puterea autoritară. Această imagine, combinată cu accesarea fondurilor străine, în cea mai mare parte din Qatar şi Arabia Saudită, a dat islamiştiilor un avantaj în urmat alegerilor. În 2011, a apărut un noul partid islamist, iar cele stabilite anterior își faceau calcule pentru consolidarea poziţiilor. În Tunisia, Ennahda a câştigat cel mai mare număr de locuri în parlament. În Egipt, mișcarea Frații Musulmani şi Partidul Salafiştilor, au reprezentat împreună două treimi din Adunarea Legislativă. Rolul forţelor islamiste, în Yemen este incert, dar influenţa lor obiectivă din Libia este clar. În Iordania şi Maroc, politica actorilor islamiști este din ce în ce importantă. Victoria Justiţie din Maroc şi a Partidul Dezvoltării (PJD), în alegeri anul 2011 au dus la numirea primului prim-ministru islamist. În Tunisia, Egipt și Libia, tensiunile dintre secularitate şi actori islamiști încă există. Mulţi liberali şi seculariştii se îndoiesc de angajamentul democratic al islamiştilor, în timp ce islamiști încearcă să-și liniştească oponenţii interni şi externi, privind seriozitatea continuității prerogativelor democratice. Elaborarea unei noi constituţii le oferă noilor deputaţi şansa de a determina gradul în care religia le va afecta viitorul sistem politic, juridic şi social al ţării lor. Noile dispoziții vor fi în conformitate cu dreptul internațional, ținânduse seama de normele Islamului. Acest lucru ar trebui să dea o pauză fostelor legi autoritare, asigurânduse pe cât posibil, în mod democratic și respectarea valorilor islamice. Realizarea acestui echilibru va fi o provocare foarte grea. Chiar sub regimurile nominal seculare anterioare, unele probleme sociale au avut la bază regulile Islamului, de exemplu, moştenirile, poligamia, codul familiei şi drepturile minorităţilor, cu implicaţii speciale în drepturile femeilor. În cadrul dezbaterilor curente, problemele cele mai 10

controversate includ dreptul de a vinde şi consuma băuturi alcoolice, în cazul femeiilor purtarea voalului, suspendarea activităţilor în timpul rugăciuni, instruire religioasă și respectarea libertății de credinţă. Partenerii occidentali vizualizează, de obicei, o separare strictă între stat și religie, fiind o condiție necesară pentru un sistem politic democratic. Dar această viziune nu este viabilă în contextul Orientului Mijlociu şi al Africii de Nord, în cazul în care în acest moment, religia nu poate fi exclusă din sfera publică. Decalajului dintre actorii politici bazații pe credinţă şi secularii din Orientul Mijlociu este o iluzie. Părțile progresiste şi seculare nu se dezic de convingerile lor religioase. Orice încercare de a exclude definitiv religia din viaţa publică şi politică se va izbi de critici publice dure. Gradul de religiozitatea al unei societăţi va influenţa rolul religiei într-o tranziţie, dar un rol puternic al religie, nu va împiedica neapărat consolidarea unui ordini democratice. Provocarea cea mai urgentă pentru regiunea arabă este construirea statelor moderne, care să garanteze drepturile omului şi cetăţeanului, inclusiv libertatea de credinţă. Pentru a asigura succesul acestui efort, noii lideri trebuie să aibă ca obiectiv dezbaterile parlamentare transparente și echitabile. În acest context, opinăm că numai viitorul va arăta dacă religia va avea un rol important și care va fi acesta în crearea unei noii constituţii în lumea arabă.

1.2. SCHIMBAREA GUVERNELOR Primăvara arabă a adus în 2011, schimbarea guvernelor aflate la putere în Tunisia, Egipt, Libia şi Yemen. 1.2.1.REVOLTA TUNISIANĂ A fost o campanie intensă de rezistenţă civilă și mai multe serii de demonstraţii de stradă, care au avut loc în Tunisia. Evenimentele au început în decembrie 2010 şi au condus la înlăturarea preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali, aflat de aproape 24 de ani la putere (7 noiembrie 1987 până în 14 ianuarie 2011).

11

Ianuarie 2011 aduce, în cele din urmă, o democratizare aprofundată a ţării şi la alegeri libere şi democratice. Victoria în Adunarea Constituțională a aparținut coaliţiei islamiste formată din: Mişcarea Ennahda de centru-stânga (90 de locuri), CPR-stânga naționalistă (30 de locuri) şi a Mișcării Ettakatol-stânga (21 de locuri). Revolta din Tunisia este un răspuns la inechitatea sistemică şi a nedreptăţii. Dintre toate ţările arabe, acum Tunisia este "capul", iar evenimentele sunt, de multe ori efectuate de către tineri. Acţiunea curajosă şi disperată a lui Mohammed Bouazizi (auto-incendierea) din 17 decembrie 2010, a stârnit un val de protest, la nivel național și nu numai, împotriva creşterii preţurilor la produsele alimentare și împotriva îndelungatelor problemele structurale, susţinute de dictatura lui Ben Ali. Nivelul ridicat al şomajului şi al corupţiei, absenţa aproape completă a libertăţilor civile şi libertăţilor politice. Protestele au continuat până în 14 ianuarie 2011, când Ben Ali a fost, în cele din urmă, forţat să demisioneze, iar prim-ministrul Mohammed Ghannouchi a anunţat un guvern interimar de uniune naţională, cererile protestatarilor fiind parţial satisfăcute. La 27 februarie, primul-ministru Ghannouchi a demisionat, răspunzând cerinţelor manifestanţilor. Potrivit investigaţiilor facute de drepturile omului, cel puţin 219 persoane au fost ucise în răscoale tunisienilor. La nouă luni de la începutul primăverii arabe, sub ochii atenți ai întregi regiuni, Tunisia a votat pentru o adunare de 217 de membri, care să rescrie Constituția și să numească guvernul şi un preşedinte interimar, până la alegerile parlamentare care au loc anul viitor. Tunisia este pe punctul de a deveni primul stat arab democratic al lumii. Partidul Islamic Ennahda a obținut o victorie istorică în primele alegeri libere după eliminarea preşedintelui Ben Ali, refugiat în Arabia Saudită, condamnat în absenţă, la închisoare pe viaţă. Partidul Ennahda a fost fondat în anul 1981 (dar, legalizat la 1 martie 2011), inspirat de influența Frație Musulmane din Egipt, este un partid pro-democratic moderat islamist. Istoric, a fost persecutat mai mult din cauza contestării preşedintelui Ben Ali, decât din cauza convingerilor sale religiose conservatoare. Agenda lor este destul de diferită, cu mult de centru, față de al altor partide, care împărtăşesc islamismul, inclusiv a islamiştilor din Iran sau chiar din Egipt (Frația Musulmană). Ennahda afirmă că statutul personal al Tunisie este derivat din Sharia - legea islamică, stabilind poligamia ca ilegală, hijabul 12

(voalul purtat de femeile musulmane) devine o alegere personală, iar lapidarea şi amputarea nu mai pot fi administrate ca pedepse. Prima decizie a Ennahda, de la întoarcerea liderului său (Ghannouchi pe aeroportul Tunis la 30 ianuarie, după douăzeci şi doi ani de ani de exil petrecuți în Londra) era să nu adere la niciun guvern interimar. A doua, a fost să se alăture comitetului pentru apărarea revoluţiei, o alianţă din 25 de organizaţii, inclusiv Uniunea Generală a Muncitorilor Tunisieni, Mişcarea Naţională a Avocaţilor, Liga Tunisiană a Drepturilor Omului şi Partidul Comunist Muncitoresc din Tunisia, un grup care este deosebit de puternic în rândul studenţilor. Comitetul a cerut ca acesta să servească drept un fel de parlament, de facto, pentru guvernul interimar, cu putere legislativă, de luare a deciziilor şi cu competenţe de supraveghere. Această cerere a fost respinsă. În final, la mai puţin de două luni, cele două obiective au fost atinse, Ennahda, împreună cu alte Comitete constituite, s-au alăturat aşa-numitului Comitet Superior pentru realizarea obiectivelor revoluţionare, în reformarea politică şi realizarea tranziţiei spre democraţie. Învestită cu puteri executive, Comitetul Superior este organismul care a aprobat legea noilor partide politice, ce a legalizat Ennahda, în ciuda unei interdicţii constituţionale Tunisiene, ce priveau partidele bazate de religie. Efecte revoltei. Revolta a început în decembrie 2010 și s-a încheiat în ianuarie 2011, cu răsturnarea guvernului pe 14 ianuarie 2011. Persistenţa protestelor de la plecarea lui Ben Ali asigură o moştenire, a evenimentelor majore din Tunisia, iar în ceea ce priveşte simbolismul politic, această revoluţie este echivalentă, pentru lumea arabă, cu căderea Zidului Berlinului în 1989. Astfel, indiferent de ce se va întâmpla în viitor, chiar în condiţiile în care procesul de transformare va fi întrerupt sau "furat", revoluţia tunisiană a stabilit un precedent dramatic, prin modul în care democratizarea și-ar putea începe cursul. 1.2.2. REVOLTA EGIPTENĂ Cererea de bază a maselor participante la revoltele din Egipt şi Tunisia poate fi identificată prin analiza celor mai persistente sloganuri pentru căderea regimului. Acesta nu

13

a fost doar o chestiune de eliminare a lui Mubarak, scopul a fost de a pune capăt întregului sistem clientelar, autoritar, care a făcut zeci de ani, viaţa mizerabilă egiptenilor de rând. Decenii de abuz sistematic, de putere a poliţiei şi ale serviciilor de securitate, corupţia din cele mai înalte niveluri politice, până la cele joase, creşterea costurilor de trai şi a salariilor mici, şi şomajul, sunt doar câteva dintre dificultăţile întâmpinate de poporul egiptean. Dar revolta egipteană este diferită, acesta nefiind nici naţionalistă și nici antiimperialistă. Starea de spirit civilă este în mare parte paşnică, protestatari jubilând, până când ”huligani” pro-Mubarak, au declanşat un val de violenţe în februarie. Cererile lor sunt mult mai apropiate de cele ale revoluțiilor democratice din centrul și estul Europei din anul 1989. În Egipt, nu au existat sloganuri împotriva străinilor, occidentalilor, sau împotriva americanilor. Mai mult decât atât, este semnificativ faptul că revolta nu este ghidată de o singură organizaţie, ideologie, sau de personalitate - ca să nu mai vorbim de o figură islamică, mai degrabă această răsturnare monumentală este compusă din diferite organizaţii politice şi civile, cu diverse afilieri religioase, seculare, şi politice. Sloganurile din timpul manifestaţiilor nu au fost religioase, ci dimpotrivă, mulţimea din piaţa Tahrir, Cairo, proiectează o direcție clară - "revoluţia noastră este civilă, nu este nici violentă și nici religiosă", ianuarie 2011. La 11 februarie, determinat de presiunile din stradă, după cele două săptămâni de proteste populare, Mubarak demisionează din funcţie. La mai mult de un an de la îndepărtarea ex-preşedintelui Hosni Mubarak, situația din Egipt rămâne confuză. Consiliul Suprem al Forțelor Armate (SCAF), care a preluat interimar puterea, s-a angajat să facă pasul spre tranziţie, dar intențiile nu-și găsesc consistența. Devine tot mai clar, că nucleul regimului Mubarak, se luptă pentru supravieţuire, şi în această luptă, sunt pregătiți să sacrifice cererile de libertatea şi justiţia social-civilă, ce au constituit la rândul lor, nucleul revoltei declanșat în 25 ianuarie 2011. Efecte revoltei. Revolta a început în 25 ianuarie 2011, guvernul a fost răsturnat în februarie 2011, Hosni Mubarak, a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru crime împotriva protestatarilor. Constituţia a fost suspendată, parlamentul a fost dizolvat și a fost ridicată starea de urgenţă după 31 de ani. 14

Curajul și determinarea egiptenilor, l-au determinat pe Hosni Mubarak să demisioneze, lasând drumul aparent liber, spre democraţie şi transparență. Acum este timpul să pună în aplicare principiile de bază imuabile, ale statului de drept, egalitatea cetăţenilor, votul universal, responsabilitate și separarea puterilor. Dezbaterile interne au început în Egipt asupra conţinutului Constituţiei, a partidelor politice și a alegerilor, etc. Niciodată, în ultimul secol, cel puţin, această deschidere socială şi politică, nu a vibrat atât de puternic. Suntem martorii a ceea ce poate fi nașterea adevăratei independențe politice, chiar dacă, încă este fragilă şi incertă. 1.2.3. REVOLTA LIBIANĂ Protestele s-au declanșat inițial ca un războiul civil, numit și ”revoluţia libiană”. A început, ca cele mai multe revolute, din lumea arabă, cu proteste împotriva dictatorului. Revolta s-a declanșat ca urmare a unui conflict în Africa de Nord, între forţele loiale lui Muammar Gaddafi şi insurgenți. Între 13 şi 16 ianuarie 2011, populația din Bayda, Derna şi Benghazi reclamă întârzieri în construirea de locuițe și corupţia politică. În urma acestor revolte, protestatarii ocupă locuinţele și clădiriile guvernului. Oraşul Darnah, este cuprins de demonstraţii, care reclamă criza locuinţelor subvenţionate de guvern, plasând nucleul protestelor în fața Băncii Darnah, în timp ce forţele de securitate blocau împrejurimile, anticipând posibilele revolte. Guvernul libian a diminuat ani de zile derularea proiectelor de locuinţe pentru familiile sărace, amânând livrarea, nerespectând contractele, ignorând plata tranşelor în avans. În următoarele zile, protestatarii au pătruns în casele de vacanță ale guvernului, ocupând circa 800 de unităţi în oraşul Bani Walid (aflat la 180 de kilometri de Tripoli) și peste 600 de unități din Benghazi. Războiul civil libian a început la 15 februarie 2011 ca un protest public şi mai târziu a evoluat într-o revoltă pe scară largă. În seara de 15 februarie, circa 200 de persoane au început să protesteze în faţa sediului poliţiei, din Benghazi. Mai târziu, numărul protestatarilor a crescut până la 500-600 de persoane. Protestul a fost reprimate violent de poliţie. În Bayda şi Zintan, sute de protestatari au strigat: "sfârşitul regimului" incendiind clădirile poliţiei şi ale securității.

15

Ziua revoltei - 17 februarie. Libienii au numit-o "ziua revolei" în Conferinţa Naţională a Opoziţie Libiene, afirmând că "toate" grupurile opuse lui Gaddafi, atât din Libia şi din afară, să se adune să protesteze, în Benghazi, împotriva caricaturilor cu Mohamed (motiv invocat ca securitatea să nu se opună), din 17 februarie 2006. Actul premeditat a reușit, așa cum a fost programat, să se transforme în protest anti Gaddafi. În Benghazi, guvernul a eliberat treizeci de prizonieri din închisoare, pe care i-a plătit şi înarmat, să lupte împotriva protestatarilor. Mai mulți manifestanţi neînarmaţi au fost ucişi de lunetişti şi de focurile de armă trase din elicoptere. După, mai multe zile, în Benghazi, protestatarii au preluat controlul străzilor, au prădat sediul central al securității de arme şi au confiscate postul de radio local, emițând emisiuni sub numele de Vocea Liberă a Libiei. Demonstranţii au dat jos steagul tribunalului principal şi l-au înlocuit cu steagul vechii monarhii. În această perioadă, au apărut zvonuri că Gaddafi a fugit din Tripoli, după ce primăria, sediul central de stat şi televiziunea, au fost cucerite şi incendiate de protestatari. Conform zvonurilor, ar fi fugit, fie în oraşul Sabha, fie în Venezuela. Oficialii guvernului venezuelean au negat raportarea, conform căreia Gaddafi a părăsit Libia şi ar fi în drum spre Caracas. La 25 februarie, cea mai mare parte din Libia a fost raportată ca fiind sub controlul insurgenței libiene. Muammar Gaddafi, a deținut controlul asupra oraşelor Tripoli, Sirte și Sabha, dar până la data de 15 martie, forţele lui sale au preluat controlul a mai mult de jumătate din oraşele pierdute. Excepţi au făcut orașelor din Cirenaica şi a câteva orașe din Tripolitania (Misrata), majoritatea au revenit sub controlul guvernului Gaddafi. Consiliul Naţional de Tranziție La 27 februarie 2011, a fost înființat Consiliul Naţional de Tranziție de către Mustafa Abdul Jalil, fostul ministrul al justiţiei, din guvernul lui Gaddafi, pentru a administra zonele aflate sub controlul rebelilor. Această operațiune a marcat primul efort serios pentru organizarea opoziţia generale față de regimul Gaddafi. La 10 martie 2011, Franța a fost primul stat care a recunoascut oficial Consiliului Național de Tranziție ca reprezentant legitim al poporului libian. În data de 26 februarie 2011, Organizaţia Naţiunilor Unite aprobă Rezoluția Consiliului de Securitate 1970, care prevede: încetarea violețelor, respectarea drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar. În data de 17 martie, Organizaţia Naţiunilor 16

Unite aprobă și Rezoluţia Consiliului de Securitate 1973 care prevede instituirea unui zone ce interzice zborul, în spațiul aerian libian şi luarea "tuturor măsurile necesare" pentru a proteja civilii. Consiliului Național de Tranziție a fost recunoscut oficial de NATO la data de 21 octombrie (a se vedea Anexa 1). Două zile mai târziu, Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au intervenit în Libia, cu o campanie de bombardamente împotriva forţelor pro-Gaddafi. O coaliţie de 27 de state membre din Europa şi Orientul Mijlociu s-au alăturat curând intervenţiei. Din păcate, operațiunea Nato a dus și la uciderea civilior, a insurgenților, dar și a protestanților proGaddafi. În ciuda încercărilor lui Gaddafi de a se agăța de putere, guvenul a fost răsturnat în august 2011. La 20 octombrie 2011, Muammar Gaddafi a fost ucis în timp ce încerca să fugă din Sirte, previzionând sfârşitul războiului. După căderea regimului instaurat în 1969, Consiliul Naţional de Tranziție are ca scopuri şi obiective: sprijinirea consiliilor locale pentru reinstaurarea vieţii normale; facilitarea alegerii unei adunări pentru a se elabora o nouă constituţie, reconstrucția țării. Într-o altă declaraţie NTC prevede că obiectivele sale pentru Libia, post-Gaddafi, sunt să adune într-un plan, opt puncte pentru organizarea alegerilor libere şi corecte. Poziţia României Obiectivul central al vizitei, preşedintelui Băsescu, a vizat reluarea cooperarii economice, mai ales în industria petrolului și gazelor, industria IT şi a industriei de construcţii montaj. De asemenea, România doreşte stabilirea unui cadru de securitate pentru muncitorii români care lucrează în Libia. Cu ocazia convorbirilor bilaterale s-a pus un accent deosebit pe problematica energetică şi posibilităţile de reluare a contractelor economice ale firmelor româneşti în Libia, inclusiv a celor de furnizare a utilajelor petroliere, pe care Romania le-a livrat în mod tradiţional Libiei. În ceea ce priveşte forţele armate ale României, s-a luat decizia ca acestea să plece atunci când trebuie, acolo unde trebuie şi în limitele posibilităţilor pe care armata României le are de a acţiona sub mandate ale Consiliului de Securitate sau sub mandat NATO. România a rămas şi rămâne un susţinător al ideii că operaţiunile militare trebuie să se desfăşoare nu numai sub mandat al Consiliului de Securitate, dar şi sub un mandat NATO, exact pentru că asta ne ajută pe toţi la solidaritate şi, în acelaşi timp, chiar adună toate resursele atât cât sunt ele în fiecare stat. (a se vedea Anexa 2) 17

Efecte revoltei. Revolta a început în 17 februarie 2011. Guvernul a fost răsturnat pe 23 august 2011, războiul încheindu-se în octombrie 2011 când Muammar Gaddafi a fost ucis. Războiul din Libia a fost un succes militar fără rezerve: dizolvarea unei tiranii de patruzeci de ani. Rămâne de văzut dacă autoritatea auto-declarată de tranziţie NTC va fi capabil să organizeze actul de tranziţia politică, în cazul în care, primeşte șansa de a realiza acest lucru. În străinătate, NTC a fost salutat şi aproape imediat recunoscut în mod oficial în calitate de reprezentant al Libiei, și poate cel mai important, Liga Arabă a decis să coopereze cu NTC. Intervenţia militară NATO s-a încheiat prin retragere, mandatată de ONU, iar forţele de opoziţie NTC preiau controlul tuturor oraşelor libiene. În final are loc recunoaşterea internaţională a NTC ca reprezentant legitim.

1.2.4. REVOLTA DIN YEMEN La începutul lui 2011, după revoluţia tunisiană, care a dus la răsturnarea dictaturii, partidele de opoziţie yemenite au încercat să facă acelaşi lucru. Străzile s-au umplut de protestatarii, care i-au cerut președintelui Saleh și aliaților săi să pună capăt domniei, desfășurată pe parcursul a trei deceni, învinuindu -l de lipsa reformelor democratice, de corupţie larg răspândită şi de abuzuri îndreptate asupra civililor. O demonstraţie majoră, cu peste 16 mii de protestatari au avut loc în data de 27 ianuarie. Ca răspuns la protestul planificat, Ali Saleh a declarat că nu va candida pentru un alt mandat prezidenţial în anul 2013. Protestele au continuat, în ciuda acestei declarații și în februarie 20 mii de protestatari au cerut cu tărie demiterea guvernului. Confruntat cu o revoltă naţională majoră, guvernul a răspuns cu violenţă împotriva protestatarilor neînarmați. Mii de yemeniţi au fost uciși sau răniți de forţele de securitate ale lui Saleh, dispersând mulțimea cu gaze lacrimogene, tunuri de apă, lovituri cu bastoane, țintiți de lunetiști, grenade și rachete. Ca răspuns la aceste violențe o parte dintre deputaţi au demisionat în luna februarie, numărul acestora crescând semnificativ în martie. După multe luni de amânare, Saleh a fost forţat să semneze aşa-numitul acordul al Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG).

18

Abd Al-Mansur Rabbuh Hadi a fost singurul candidat la alegerile prezidenţiale care au avut loc la 21 februarie 2012. Candidatura sa a fost susţinută de către partidul de guvernământ, precum şi opoziţia parlamentară. Yemen - Al-Qaida În perioada 2007-2010, Al-Qaida și-a deplasat bazele militare spre Somalia și Yemen. În ianuarie 2009, divizia Al-Qaeda din Arabia Saudită a fuzionat cu aripa yemenită pentru a forma Al-Qaeda din Peninsula Arabică (AQAP). Centrată în Yemen, gruparea a profitat de economia săracă, demografia şi securitatea șubredă a ţării. După alegerile din 21 februarie 2012, Statele Unite ale Americii i-au cerut lui Ali Abdullah Saleh, să asigure o cooperare mai strânsă în lupta împotriva activităților, în creştere, ale Al-Qaeda din Yemen, promițând sprijin suplimentar în acest sens. Izbucnirea războaielor din Irak și Afganistan, a făcut ca Yemen să nu mai beneficieze de atenţia cuvenită. După ultimele rapoarte, se crede, că rolul AQAP s-ar fi consolidat prin uciderea lui Osama Bin Laden, având în vedere originile yemenite ale noului liderul Al-Qaida şi puternică lor prezenţa în această ţară. În primele zile de la instalare, preşedintele Hadi, a pledat pentru lupta împotriva AlQaida și a declarat că acesta este un obiectiv important. Al-Qaida şi grupurile sale afiliate au fost absente de pe scena politică arabă în perioada de formare a mişcărilor populare, neparticipând în niciun mod la demararea procesului de construcţie democratică. Efecte revoltei. Revolta a început în 27 ianuarie 2011. Guvernul a fost răsturnat la data de 27 februarie 2012 și s-a încheiat în februarie 2012. A fost răsturnat guvernul președintelui Ali Abdullah Saleh, iar noul parlament yemenit a adoptat o lege care îi acordă imunitate. (inclusiv de natură penală). În urma acestei decizii a plecat pentru tratament în Statele Unite. Primul-ministru a demisionat la fel ca parlamentul și partidul de guvernământ. În urma alegerilor prezidenţiale din Yemen a fost ales Abd Al-Mansur Rabbuh Hadi, înlocuindu-l pe Saleh. Cu toate că Consiliul de Cooperare al Golfului a sprijinit regimul de tranziţie, Yemen nu s-a transformat într-un stat revoluţionar, comparative cu alte state. Situaţia actuală dă semnale pozitive, mai mult decât ar fi fost aşteptat: forţele revoluționare 19

conlucrează și participă la dialogul național, regimul tranzitoriu lucrează și el pentru a slăbi şi a elimina balastul epocii anterioare, pregătindu-se pentru un viitor nou, democratic. 1.2.5. ONG-URILE ȘI LUMEA ARABĂ În ultimul deceniu, ONG 7-urile au avut o importanţă strategică la nivel mondial, iar aceasta se datorește interesului față de investiţii şi de faptul că iniţiatorii de "bună guvernare" s-au dedicat ONG-urilor. În ultimii ani, ca toate ţările în curs de dezvoltare, ţările arabe au fost chemate să își reformeze sectoarele publice, pentru a da mai multă libertate societăţilelor civile şi să respecte drepturile omului, precum şi libertăţile fundamentale publice. Societatea civilă a jucat un rol imoprtant în tranziţiile democratice ale Occidentului. Însă din pacate, ea nu a jucat acest rol și în lumea arabă. În întreaga regiune, organizaţii nonguvernamentale au fost slăbite, devenind practic inexistente. În urma raportului mondial anual din 2012, făcut de către organizația Human Rights Watch8 a reieșit că, pentru a se asigura tranziţia către democrație în tăriile arabe, guvernele ar trebui să fie atente și să supravegheze actvitățiile și acțiuniile Orientului Mijlociu şi Africa de Nord. Procesul de realizare al democrației nu trebuie lasat nesupravegheat. Human Rights Watch constată că sprijinul internaţional pentru lumea arabă trebuie să fie ferm și coerent, pentru a proteja protestatari paşnici, însă regimuriile autoritare trebuiesc criticate, pentru a pune capăt abuzurilor, pentru a spori libertăţile fundamentale (a se vedea Anexa 3). Conform raportului, se observă că comunitatea internaţională ar trebui să insiste mai mult, ca guvernele islamiste să respecte obligaţiile internaţionale privind drepturile omului. În special, ar trebui acordată o atenție sporită cu privire la drepturile femeilor şi la libertatea religioasă, așa cum se întămplă și în celelalte state. Raportul arată că trebuie să se insiste pe respectarea drepturilor omului, fiind cea mai bună modalitate de a pune capăt fărădelegilor, răzbunării și a intoleranței. Altfel, acestea pot genera alte revoluții în interiorul lumii arabe.

7 8

UNESCO, http://www.unesco.org/new/en/bureau-of-strategic-planning/mission/ Human Rights Watch – cea mai importantă organizaţie independentă care apără şi protejează drepturile omului.

20

ONU are rolul de a spraveghea și de a umării activitatea Consiliul Naţional de Tranziție pentru realizarea unor alegerilor democratice în Libia. Misiunea ONU este de a se asigura că viitoarele guverne libiene vor respectea drepturile omului şi dreptul de stat. 1.3. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR REAȘEZAREA ORDINII MONDIALE Teora geopolitică privind tendințele planetare, descrisă de Samuel P. Huntington în cartea sa Ciocnirea civilizatiilor și refacerea ordinii mondiale, susține că între civilizații se vor naște conflicte care vor avea la bază diferențe de natură culturală și/sau religioasă. Huntington descrie termenul de civilizație, prin prisma culturii: “Civilizaţiile sunt cel mai mare «noi» înăuntrul căruia ne simţim din punct de vedere cultural acasă şi deosebiţi de toţi ceilalţi «ei» de afară.” 9 În accepțiunea sa, Islamul va exploda demografic prin propriile valori culturale, iar puterea Occidentului față de alte civilizații va scădea. Huntington este de părere că China va deveni o putere mondială datorită culturii sale care pune accentul pe colectivitate și nu pe individ (așa cum fac occidentalii). În concepția asiatică, sunt accentuate familia, munca și cinstirea istoriei. Astfel, se consideră că valorile europene sunt doar ale popoarelor europene, în timp ce valorile asiatice sunt universale. Rezumându-și teoria geopolitică, declară: “În această lume nouă, politica locală este politica etnicităţii, iar politica globală este politica civilizaţiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizaţiilor. În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forţă ce deopotrivă divide şi unifică [...]” 10. Huntington mai subilniază că, renașterea islamică și dezvoltarea economică asiatică vor produce efecte globale destabilizatoare, care vor duce în final la o ciocnire a occidentului cu non-occidentul. El, consideră că în urma conflictelor de la granițele politice, sunt refăcute în funcție de cultură civilizaţilor. Teoria lui are la bază ideea că civilizațiile se dezvoltă economic și militar în conformitate cu valoriile culturale. Pentru a se evita un conflict între civilizații, crede că trebuiesc respectate trei regulii: 1. non-intervenția statelor puternice în problemele altor civilizații;

9 10

S. Huntington (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, p 36 Ibidem, p. 36.

21

2. statele nucleu să negocieze între ele pentru unirea grupurilor care aparțin aceleiași civilizații, încercând să prevină conflictele; 3. să fie făcută identificarea și exploatarea valorilor, practicilor, prin instituțiile pe care le au în comun aceste civilizaţii. Revoluţiile actuale ale lumii arabe duc la formarea treptată, a unei noii ordine a lumii arabe, care momentan este într-un stadiu incipient. Natura şi forma acestei ordini depinde de gradul în care aceste revoluții vor reuşi să-și atingă obiective. După ce vor fi demise majoritatea regimurilor dictatoriale, prin primăvara arabă, din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, în vederea noi ordini, trebuiesc analizate două aspecte. În primul rând, care forţă sau forţele interne vor deţine o pondere majoritară în suprastructura politică a lumii arabe? În al doilea rând, care ţară sau ţării, își vor exercita cea mai mare influenţă asupra guvernelor din regiuni? Doar timpul ne va arăta, dacă revoltele actuale din lumea arabă, vor fi o funigenă sau un nou început, și care va fi de fapt noua ordine mondială.

22

CAPITOLUL II PRIMĂVARA ARABĂ JOCUL PUTERILOR ÎN LIBIA

2.1. RELAȚIILE LIBIEI CU LUMEA ARABĂ OAPEC 11- Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol - a fost înființată la Beirut în 9 ianuarie 1968 de Libia, Kuweit și Arabia Saudită, în calitate de co-fondatori. Are drept scop să sporească și să consolideze cooperarea între statele membre, din industria petrolului, pentru a proteja interesele individuale și colective ale membrilor, de a coordona activitație membrilor, de a realiza cotracte de aprovizionare pe piața de consum, de a crea un mediu facil transferurilor de capital. Activitățile sale includ în principal: coordonarea politicilor de economie petroliferă ale membrilor, de armonizere a mecanismelor juridice în vigoare, schimbul de tehnologie, de informație, în folosul cetațenilor statelor membre. Oportunitatea de formare și ocuparea a forței de muncă, utilizerea resurselor statelor membre, participarea în proiecte din industria petrolului. În prezent, OAPEC este format din 10 state membre: Algeria, Bahrain, Egipt, Irak, Kuweit, Libia, Qatar, Arabia Saudita, Siria, Emiratele Arabe Unite. Tunisia a facut și ea parte dar, ulterior s-a auto suspendat în 1986. În relația cu OAPEC, Kadhafi a fost considerat un exponent de frunte al unităţii Arabe, dând naștere unor așteptări de unificare, care s-ar întinde de la Golful Persic la Oceanul Atlantic. El credea că o astfel de uniune ar avea resurse complementare, petrolul şi alte minerale ale membrior cât și forța de muncă, pot deveni spațiu propice pentru extindere populaţie. Aparent Kadhafi vede această uniune ca având forma unei federaţii puternice, similară cu cea a Statele Unite şi Uniunea Sovietică, și nicidecum ca un stat unitar. Kadhafi a spus că „este ironic să vezi că americanii şi sovieticii, care nu sunt de aceeaşi origine, au venit împreună pentru a crea federația unită, în timp ce arabii, care sunt

11

Encyclopædia Britannica, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/31502/Organization-of-ArabPetroleum-Exporting-Countries-OAPEC

23

de aceeaşi rasă şi religie, au reuşit să realizeze "scopul" cel mai drag al generaţiei Arabe" 12, graniţele fiecărei ţări arabe fiind considerate sacrosancte sau "naturale" într-un sens istoric. În timp, naţionalismul particularist s-a dovedit prea puternic pentru a fi înlocuit de către unitatea arabă, care a eșuat. Urmărirea unității pas cu pas, nu a încetat în mintea liderului, a sponsorizat și a aderat la fuziuni cu Egiptul, Siria, şi mai apoi cu Maroc, însă efectele au fost nefaste. De asemenea, a invitat țări ca Sudan, Algeria, dar şi alte ţări, să participe la schemele de unitate. Din anul 1969, au existat șapte tentative de unitate, după mai puţin de patru luni de la lovitură de stat, Kadhafi reușește să alăture Libia de Egipt şi Sudan, semnând la 27 decembrie 1969, „Carta de la Tripoli”, care solicită constituirea unei "federaţii flexibile." La 1 ianuarie 1972, s-a proclamat o Federaţia a Republicilor Arabe, formată din Egipt, Siria și Libia, dar neajungânduse la o concluzie alianța nu s-a mai realizat. S-a încercat o alta fuziune, acceptată în principiu, în august 1972, între Egipt şi Libia. A intrat în vigoare la 1 septembrie 1973, dar a eşuat din cauza dezacordurilor asupra momentului şi a obiectivelor de război, și a alternativelor diplomatice în conflictul cu Israelul. La începutul anului 1974, o fuziune Libia - Tunisia a fost proclamată, pentru a fi ruptă două zile mai târziu de către preşedintele Tunisian, Habib Bourguiba. Kadhafi își întoarce atunci atenția către Mashriq13. Discută cu preşedintele Hafez al Assad al Siriei și proclamă unitatea dintre cele două ţări pe 10 septembrie 1980. Din 1987, toate aceste dispoziţii de unitate au existat doar pe hârtie, pentru că nicio parte nu a fost dispusă să renunţe la suveranitatea sa. Kadhafi îşi îndreaptă atenţia spre vecinul său mai slab, de la sud, şi în 1981 propune un plan de fuziune cu Ciad. Puterea din N'Djamena a respins propunerea de fuziune cât şi toate planurile anterioare, nematerializându-se, aspect care duce automat la implicarea Libiei în războiul civil din Ciad, adâncindu-l. Obsedat de obiectivul Unitatea Pan Arabă, Kadhafi neobosit, deşi până în prezent ineficient, a continuat să caute parteneri. La 13 august 1984, se realizează o uniune de convenienţă între Libia şi Maroc, cu semnarea Tratatului de Oujda. La momentul tratatului, Kadhafi era la curent cu poziția

12

Martin Sicker (1987) The Making of a Pariah State: The Adventurist Politics of Muammar Qaddafi, New York, Praeger 13 Regiunea a ţărilor arabe la est de Egipt şi la nord de peninsula Arabică, termenul de companion pentru Maghreb (Maroc), însemnând "vest" (o trimitere la ţările vorbitoare de limba arabă, în partea de vest a Africii de Nord).

24

statelor arabe, cu excepţia Siriei şi a Republici Populare Democrate din Yemen și anume Yemenul de Sud, încât acordul semnala izolarea libiană, fapt care alimenta ambiţia lui Kadhafi de a conduce Unitatea Pan Arabă. Tratatul construia, speranţa lui Kadhafi de a extinde Uniunea incluzănd Algeria şi Tunisia, precum şi Siria. Un astfel de sistem, credea el, ar putea fi nucleul unei uniuni complete Pan-Arabe. Nu este surprinzătoare dizolvarea acestei uniri, care a venit brusc ca și formarea sa. Vizita lui Shimon Peres, prim-ministru al Israelului, în Maroc în luna iulie 1986 a fost motivul principal de înstrăinare. În ciuda eşecului tentativei de unificare, Kadhafi condamnă liderii arabi, care din diverse motive s-au opus unor astfel de sisteme. Pentru că au uneltit împotriva obiectivul de realizare a unității, Kadhafi va apela la acțiuni subversive, ameninţări, amestecându-se în treburile interne ale acestor ţări. Metodele lui Kadhafi au îndepartat potenţiali colaboratori, adepţi, posibili susţinatori arabi, reușind să izoleaze Libia de spațiul afacerilor regionale. Cu ambiţii proprii, cu agende diferite și alte priorități, guvernele arabe au înţeles, că cel mai bine este să-l tolereze pe liderul libian. Mulţi au respins ideea auto-intitulări ca lider filozof al tuturor arabilor. Erau puţini cei care, dacă mai existau, erau orbiți de temperamentul entuziast al liderului. Prin urmare i s-au opus lui Kadhafi, bruc, prin schimbări radicale de politică. Cu toate acestea, teza Pan Arab promovată continuu de Kadhafi, care creștea puterea de unitatea, este încă valabilă. Acesta este larg răspândită, ca un scop în rândul arabilor, în pofida dificultăţilor menţionate. Liga Statelor Arabe şi Consiliul de Cooperare pentru Statele Arabe din Golf (CCASG) cer în 12-20 Martie 2011 Consiliului de Securitate, măsuri de protecție a civililor libieni și legiferarea zonei no-fly. O sesiune specială a Ligii Arabe a avut loc în martie 2011, pentru a discută despre violenţele din Libia şi Yemen, îndreptate împotriva civililor, care încearcau să dărâme guvernele autoritare. Această auto sesizarea a avut loc după ce protestatarii au scandat lozinci ca: "Unde este naţiunea arabă?" "Unde este Amr Moussa? "," poporul libian aşteaptă decizia ta ", cerând o atitudine fermă.

25

Protestele au fost susţinute de cetăţeni arabi din mai multe ţări, care cereau Ligii Arabe să-și declare poziţia fermă pentru a opri vărsarea de sânge din cele două ţări. Demonstranţi și tineri din Libia, reprezentanţi din 17 februarie, stăteau înghesuiţi în faţa sediului Ligii Arabe, așteptându-l pe secretarul general, Amr Moussa. Moussa era considerat la vremea aceea un posibil candidat pentru preşedinţia Egiptului. Tinerii veniți din Libia aveau mandatul Consiliului Naţional Tranziţie pentru a se întâlni cu secretarul general al Ligii Arabe, trimiși să ceară în mod expres miniştrilor de externe arabi, decizia de descurajare a regimului Gaddafi şi "vărsarea de sânge". Au cerut secretarului general să recunoască Consiliului Național de Tranziţie, reprezentat de Mostafa Abdul-Jalil și să ridice steagul monarhiei libiene, steagul independenţei. Potrivit delegaţiei libiane, Moussa și-a confirmat sprijinul pentru poporul libian şi dorinţa adoptării unor decizii pentru a opri vărsarea de sânge. Liga Arabă s-a convocat pentru a aborda evenimentele sângeroase din Libia şi să-și prezinte poziţia unanimitară în problema zonei no-fly. Liga a mai pus în discuție situaţia din Yemen în urma demonstranţiilor anti-guvernamentale, urmate de represiuni sângeroase. Participanţii la protestele paşnice au condamnat violenţele, au critică poziţia actuală în ceea ce priveşte Libia cât și Yemen, reamintind că " rolul naţiunilor arabe, mai presus de orice altă entitate, trebuie să prijine lupta pentru libertate a țărilor surori." Pe 20 martie 2011 la Cairo, Egipt-Liga Arabă critică NATO. Şeful Ligii Arabe, spune nu a vrut ca zona no-fly să fie bombardată, că arabii nu au dorit loviturile militare, executate de puterile occidentale, care au lovit de fapt civili. Secretarul general Amr Moussa a spus că a avut loc o reuniune de urgenţă a Ligii Arabe, pentru a discuta situaţia din lumea arabă şi în special din Libia."Ceea ce se întâmplă în Libia diferă de obiectivul no-fly zone, şi ceea ce ne dorim este protecţia civililor şi nu bombardarea civililor ", a spus Secretarul General Amr Moussa. SUMMIT-UL DIN 27 MARTIE, 2012 Pentru prima dată de la începutul "primăvară arabă", summit-ul Ligii Arabe are loc în Bagdad, Irak. Reuniunea de securitate începe sub amenințările unor atacuri teroriste, ce pun întreaga ţară în alertă. Măsurile de securitate din Bagdad sunt draconice şi paralizează viaţa locuitorilor. Summit Ligii Arabe vorbește despre primăvară arabă, ca un factor modelator în

26

politica din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Summit-ul precedent, din 28 martie 2010, a avut loc în Sirte, oraşul natal al liderului libian Muammar Gaddafi unde s-a discuta despre aşezările israeliene din teritoriile palestiniene. Summit-ul planificat în 2011 în Bagdad, a fost amânată din cauza acestei instabilităţii regionale. Blocuri politice islamiste câştigă semnificativ în Maroc, Tunisia, Libia, Egipt şi Yemen. Summit-ul arată total diferit, implicaţiile încadrează lumea arabă ca un întreg şi, totodată separat cu puteri individuale cu propriile lor interese în regiune. ( a se vedea Anexa 4). După luni de rebeliuni şi de războaie civile, dictatori au fost demiși în Tunisia, Egipt şi Yemen și ucis în Libia. Siria a fost punctul central al summit-ului, în ciuda suspendării din Liga Arabă, în noiembrie 2011, sesizând problema represiunilor generate de preşedintele Bashar al-Assad față de revolte. Anul 2012 este anul în carea politica continentului african și a Ligii Arabe clarifică situația aliaților și a potrivnicilor Primaverii Arabe. În vizorul autoritații intră, așa cum era de așteptat, China și Rusia, care nu odată și-au manifestat dualitatea și intresele proprii, indiferente de situațiile tragice. Secretarul General al Ligii Arabe, Nabil Elaraby, declara, că Rusia şi China și-au pierdut reputația diplomatică, exercitând veto-ul în rezoluția NATO, dar pe de altă parte, dând mână liberă Damascului să suprime revoltele din Siria. Secretarul General a subliniat că este util și necesar să se conlucreze economic cu cele doua țari, dar că politica duală trebuie percepută ca un duș rece pentru lumea arabă.14 2.2. AXA OPOZANȚILOR, NOUĂ ORDINE “MULTIPOLARĂ” Statele Unite şi aliaţii săi din organizaţia"NATO" reclamă la nivel mondial și în special în ţările din Lumea a treia poziția Rusia-China, care desfășoară acțiuni ca o bandă de forţe ostile, de dominație în regiunea arabă, prin consimțirea aplicării forței, încercând să controleze zona de la Golful Persic la est de Oceanul Atlantic, în special pentru petrol, gaze, minerale industriale şi agricultură. Vinovate că nu implementează reforme politice liberale, Rusia şi China sunt acuzate că nu intenționează democratizarea, privind detașate ciocnirea liberalist-autoritaristă, în

14

Secretarul General al Ligii Arabe, Nabil Elaraby, în New York, 31 ianuarie 2012, http://epochtimesromania.com/news/seful-ligii-arabe-rusia-si-china-si-au-pierdut-stima-in-lumea-araba---140890

27

formă continuuă de ani buni, alimentată de adversiunea sovietică față SUA, care nu de puține dăți i-a provocat pierderi substanțiale, cuantificate în beneficii pentru Washington. Pe de altă parte, Rusia şi China reclamă vehement inițiativa Washingtonului, prin felul în care promovează liberalismul, ca pe o “propagandă prodemocrată”, care are în spate dorințele expansioniste. 2.2.1. UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN RELAȚIA CU PRIMĂVARA ARABĂ LIBIANĂ În primii ani Gaddafi a consolidat relațiile bilaterale cu Uniunea Sovietică 15, militând pentru susținerea mișcării Pan Africane, unificată sub „Uniunea Statelor Africane”, dedicând mult timp acestui concept, în interes propriu, considerăndu-se un lider geopolitic, în regiunea nord-africană, având convingeri „anti-imperialist” ca și omologii săi socialiști din Blocul Sovietic. Inițial, în anul 1970, ambasadele libiene s-au numite "birourile oamenilor", prin care Kadhafi a încercat să prezinte politica externă libiană, ca expresie a voinţei populare. Birourile poporului, ajutate de instituţiile religioase, politice, educaţionale şi al afacerilor externe, au încercat exportul filosofiei revoluţionare “El Lider Maximo-Kadhafi”. Cele două ţări au menținut relaţiile bilateral, având ambasade la Tripoli, respectiv la Moscova. Contactele între Rusia şi Libia nu au lipsit nicio dată, au fost apropiate şi productive. Liderul Muammar Al-Gaddafi vede în ambele ţări o bună relaţionare, dar și una volatilă cu Statele Unite, considerându-se un aliat în umbră al Uniunii Sovietice, în ciuda aderării ţării sale la "Mişcările Ţărilor Arabe Nealiniate" 16. În anii 1980, Kadhafi duce politici controversate, proliferând terorismul, mizând pe relațiile de prietenie cu URSS, aspectul ducând la creşterea tensiunilor cu Occidentul. În 1986, în urma unui atac terorist asupra unei discoteci din Berlinul de Vest, frecventată de personal militar american, determină SUA să acționeze asupra unor obiective militare din Libia, impunând și sancţiuni unilateral-economice stricte. Anterior Libia, semnase tratatul de neproliferare nucleară (TNP), în iulie 1968, sub regele Idris, ratificat în 1975, de colonelul Muammar Gaddafi, acordând garanţii în 1980.
15

16

Ministry of Foreign Affairs of Russian Federation, russia- libya relations, http://www.mid.ru/nspsmak.nsf/enprocessquerybl?openagent MNA-luptau împotriva imperialismului, colonialismului, neo-colonialismului, rasismului ,agresiuni, ocupației, dominație, hegemonie străine, împotriva marilor puteri, a unui bloc politic.

28

În anul 1981, Uniunea Sovietică a furnizat un reactor de 10 MW, pentru Tajura, în scopul unor cercetări, însă Gaddafi dezvoltă colateral relaţii ilicite cu piața neagră a armelor nucleare17. Odată cu declanșarea insurgenței libiene, Rusia susţine Rezoluţia Consiliului de Securitate 1970 din 2011, ce impunea embargoul asupra armelor, măsură ce ar fi soluţionat diferețele politice libiene. Prin canalele diplomatice, Moscova cere guvernului de la Tripoli să asigure securitatea civililor, fără violenţe. 18 Diplomația Moscovei eşuează, neproducând efectul dorit, optează să nu se opună rezoluției 1973 a ONU (a se vedea Anexa 5). Se impun zonă cu interdicţie de zbor în spaţiul aerian libian, în scopul asigurării securității civililor. Linia aparent echilibrată a diplomaţiei ruse, în problema Libiei, în cadrul ONU şi în arena mondială, merita apreciată, dacă ar fi continuat această notă. Considerentele globale au determinat Rusia să ia decizii, ilogice, sprijinind invariabil autoritatea Consiliului de Securitate. Pentru împiedicarea adoptarii deciziilor colective, necesare oprii vărsării de sânge, Rusia a insistat asupra respectării legislației internaţionale, a drepturilor omului. După această poziţie, Rusia și-a dat seama că susţine o ”pierdere semnificativă” în relaţiile sale cu Libia, care ar putea suspenda participarea sa în proiecte economice şi chiar reducerea cooperării tehnico-militare la Tajura. Unitatea de intervenţie: Moscova a amânat votul Rezoluţia 1973, gest explicat de trimisul rus la Consiliul de Securitate, ca masură, ce nu permitea comunităţii internaţionale să ai "orice măsuri necesare" în aplicarea rezoluţiei. Occidentul nu a precizat limitele de utilizare a forţei, coaliţia interpretând arbitrar Rezoluţia, Rusia intervenind să nu se depăşească mandatul. Evenimentele libiene au relevat diferenţe de opinie între Rusia şi Occident, în problema umanitară şi a legitimității schimbării regimului, divergențe pe tema drepturilor internaţionale, amintind de intervenţia NATO și a Iugoslaviei în răsturnarea regimului lui Saddam Hussein din Irak, generând dezbateri internaţionale aprinse.

17 18

elveţianul Friedrich Tinner, inginer în chimie nucleară, arestat ulterior. Ministry of Foreign Affairs of Russian Federation, Russia- Libya relations http://www.mid.ru/bdomp/brp_4.nsf/arh/d54b1eb2726d75f544257a1e003935a8?opendocument

29

NATO susţine că mandatul necesită protecţia civililor, în conformitate cu rezoluţia ONU, dar nu și eliminarea lui Gaddafi de la putere, considerat deja nelegitim. Cu toate acestea, explicaţia contrazice declaraţiile publice şi acţiunile practice ale americanilor, francezilor şi ale britanicilor. NATO lansează un atac cu rachete, țintind infrastructura militară, logistică şi navală libiană, pe durata a patru luni, furnizând asistenţă militară și financiară rebelilor. Forţelor loiale lui Gaddafi, reușesc să se opună și generază o mare vărsare de sânge, în rândul civililor. În principiu, consecinţe contrazic flagrant obiectivele Rezoluţiei 1973. Rusia a doua vioară Rusia a încearcat să convingă că este imposibil să rezolve criza libiană prin forţă armată, că este necesar dialogul între părţile opozante. Un diplomat rus activa atât în Tripoli căt și în Benghazi, în acest scop. Obiectivul nu era să-l salveze pe Gaddafi, pentru că nu-l mai dorea Libia, dar pentru un acord de încetare a focului, trebuiau discutate problemele Libiei şi aranjamentele politice viitoare. Rusia nu a garanta o contribuţie practică în soluţionarea paşnică a conflictului, ținând cont de stadiul conflictului, activitatea diplomaţiei ruse poate fi sortită eşecului. Inutil, să susținem că diplomaţia rusă are efectul de levier, că poate ajunge la o soluţie politică, din moment ce părţile ”interesate” se opun. Rusia nu a emis pretenţii de actor, de primă mână, în atenuarea conflictului din Libia, dar era dispusă, să asigure sprijin și mediere pentru Uniunea Africană. NATO nu a înpartășit opinia Rusiei, în privința acestui conflict, care nu poate fi stins prin forţă armată, și că înlăturarea lui Gaddafi nu va aduce pacea, democrația și securitatea în Libia. Poziţia Rusiei vizează crearea condiţiilor favorabile în transformarea sa democratică, dar nu contestă că este un drum anevoios, şi că depinde, în mare măsură de rezultatul confruntăriilor civile actuale, căci "nu există câştigători sau învinşi", cum spune un proverb arab, istoria arătând că în războaiele civile "oamenii nu se luptăt cu îngerii". La începutul lui iunie 2011, trimisul rus, Mihail Margelov, în Benghazi, la sediul de facto al opoziţiei libiene, avea ca obiectiv un armistiţiu între anti și pro Gaddafi și forţele guvernului Gaddafi. A plecat din Benghazi cu o invitaţie de la NTC ca Rusia să deschidă un birou de reprezentare în oraş. Aceasta nu a optat să facă acest lucru înainte de recunoaşterea NTC, ca reprezentant legitim, decât din data de 1 septembrie 2011.

30

Rusia a fost catalgată ca neutră politic, față de acest eveniment. Deşi a criticat NATO în campania din Libia, a și sugerat că colonelul Gaddafi şi-a pierdut legitimitatea, a menţinut prezența diplomatică în Tripoli, pâna în septembrie 2011, când recunoaşte Consiliului Naţional de Tranziţie, excluzând relația diplomatică cu Gaddafi. Oficialul libian Mustafa Abdel Jalil declară că "Libia nu va mai avea nevoie de arme"19, mulțumind Federației Ruse că a sprijinit revoluția din Libia, votând rezoluțiile ONU 1970 și 1973, și promite că va acorda aceste țari un rol special. În concluzie Rusia va pierde anual 4 miliarde de dolari, prin renunțarea la vechile contracte. Libia va achiziționa, în schimb, armament din Franta, Marea Britanie, Italia și Statele Unite, mulțumind astfel pentru sprijinul acordat. După executarea sângeroasă a dictatorului, oficialul Ministrului de Externe Rus, Serghei Lavrov, a hotărât, să ceară lămuriri, susținând că Moscova are "numeroase întrebari", privind "legalitatea" atacurilor aviației militare NATO, asupra convoiului cu care Gaddafi încerca să fugă din Sirte. Considerentele financiare, geostrategice și geopolitice tind de fapt să limiteze infleiența americană și europenă. În consecință, interesul pentru piețele de export din țarile arabe nu vizează gaze sau petrol rusesc, ci tehnici militare (MIG) produsul de top ale Rusiei. Scăderile drastice ale vânzarilor, pe care le-a înregistrat până acum, tind să fie compensate de conflictele din Egipt, Tunisia, Libia, Siria,Yemen, Irak, Iran. Embargourile au costat-o economic pe Rusia cu 4 miliarde de dolari pentru Libia, 12 miliarde de dolari pentru Iran și 5 miliarde de dolari pentru Siria. Sovietici suspectează un razboi economic dus împotriva Federație, care urmarește dezmembarea. Opoziția Rusă are cauze pragmatic economice și mai puțin morale, invocate în problemele din Siria și Iran. Colaborări şi interdicţii, Rusia – Libia Colaborarea dintre cele două state a fost dintre cele mai variate, de la arme, tehnologi și chiar infrastructură, vândute de Rusia statului libian.20 Rachete–programe comune DA 199 - 2003: Încercările Libiei în achiziţionarea de sisteme balistice complete, sau componente, și dezvoltarea producţie autohtone, anti-rachetă, a continuat și în ani 1990. Sub presiunea Statelor Unite în 1993, autorităţile ucrainene au confiscat aproximativ 80 de tone de
19 20

ziare.com, http://www.ziare.com/international/libia/libienii-nu-vor-mai-cumpara-arme-din-rusia-1119428 NTI report, http://www.nti.org/country-profiles/libya/treaties/

31

perclorat de amoniu, componentă cheie a combustibilul solid, fabricat în Rusia şi intermediat de compania JPL Systems din Serbia. În anul 1996, CIA acuză JPL Systems că a încasat 30 de milioane de dolari oferiți de gruparea Al-Fatah. Sfârşitul sancţiuni enbargoului armelor, declanșează în Libia o campanie în forţă în modernizarea rachetelor. În august 2007, Libia semnează un acord în valoare de 400 milioane dolari cu Franţa, cu poducatorul MBDA 21 din Milano, pentru rachete anti-tanc şi echipament de comunicaţie terestră. În luna februarie 2010, Rusia vinde două sisteme aeriene de aparare S-300PMU, la pachet cu un număr mare de aeronave. Rapoartele din iunie 2010, scot la suprafață interesele Libiei, pentru sistemul rusesc Pantsir, scut cu rază scurtă de acțiune, anti-aeronave, arme și rachete. În 2 februarie 2010, Rusia a anunţat că are înțelegeri în valoare de 1,8 miliarde de dolari pentru armament, cu Algeria și Libia, interesate de sistemul de rachetă Buying 96K6 Pantir-S1. După dispariția dictatorului, guvernul Libian de tranziţie nu a dat semnale că dorește tehnologie străină în modernizarea rachetelor. Arme Nucleare-programe comune DA 1990 - 2003 Programe intense În anul 1990, se indică în rapoarte că Libia a exploatat haosul generat de prăbuşirea Uniunii Sovietice, estimând accesibilitatea tehnologiei nucleare, de date şi componente sovietice. În 1992 Institutului Kurchatov de cercetare nucleară din Moscova, recunoaște că, Libia a încercat fără succes, să recruteze personal, pentru Centrul de Cercetare Nucleară Tajoura. Rapoartele ulterioare au arătat că oamenii de ştiinţă ruşi, au fost angajaţi să lucreze, la un program nuclear secret Libian. Îmbogăţirea UF622 produce perspectivele unei arme nuclear superioare, determinând Libia la sfârşitul anului 1997, să reînnoiască cooperarea nucleară cu Rusia, iar în martie 1998 să semneze un acord cu compania rusă Atomenergoeksport, pentru reabilitarea parţială a Centrului de Cercetare Nucleară Tajoura. La 8 martie 2004, Rusia, Statele Unite şi AIEA ridică 16 de kilograme de uraniu puternic îmbogăţit (HEU) 23 din Centerul de Cercetare Nucleară Tajoura, care ajunge în Compania Dimitrovgraddin, Rusia, fiind amestecat cu uraniu slab îmbogăţit. În octombrie

21 22

23

MBDA producator de rachete din franța, italia, germania moleculă de uranium, solid- gazos, trece de la solid la gaz la temperatura de 56 grade c(hexaclorura de uraniu) Uraniu puternic înbunatățit. realizat pentru utilizarea în reactorele navale și de neutron rapizi, izotopi etc

32

2006, Statele Unite finalizează conversia cu Tajura, Sovietici suplinind cu un reactor IRT-1, utilizat pentru uraniu puțin îmbogăţit. Libia a continuat instituirea infrastructuri energetice nucleare și în plus, faţă de acordul din 2007 cu Franţa, Libia a închiat acorduri de cooperare nucleară cu Argentina, Ucraina şi Rusia și un memorandum cu Canada. Acordul rus cuprinde oferte de proiectare şi construire a un reactor de mare putere, alimentat cu combustibil, furnizor tehnologic de izotopi medicali, dar care elimină și deşeurile nucleare. Statele Unite verifică coopererea și utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice a Libiei. Datorită războiului civil din Libia, din 2011 şi a haosului politic, se crede că este foarte puţin probabil ca NTC să mai stabilească un program civil de energie nucleară, în viitorul apropiat. Moartea lui Kadhafi în octombrie 2011 a marcat încheierea oficială a conflictului. Începând din noiembrie 2011, situaţia politică din Libia rămâne imprevizibilă, fiind incertă poziția instituţiilor politice, dacă vor adopta democraţa reprezentativă de tip occidental, sau pe cea dictată de Legea Islamică Sharia. Prin urmare, ne îndoim că furnizorii străini, şi-ar mai onora acordurile de cooperare nucleară, semnat cu Kadhafi. În acest context politic Ministrul de Externe, Serghei Lavrov declară 24 în 2012, că Rusia nu va justifica livrările de armament în Siria, pentru că nu încălcă dreptul internaţional, nici rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU și nici legislaţie naţională rusă. 2.2.2. REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ ÎN RELAȚIA CU PRIMĂVARA ARABĂ LIBIANĂ Din a doua jumătate a anului 1980, relaţiile Chinei 25/26 cu ţările lumii a treia, au acoperit spectre de la prietenie la potrivnicie. Relaţiile bilaterale au variat de la o alianţă formală cu Coreea de Nord, la o alianţă strânsă cu Pakistanul, la relaţiile ostile cu Vietnamul, marcate de conflicte sporadice la frontieră.

24

Serghei Lavrov se va întâlni cu Hillary Clinton pe 29 iunie la Sankt-Petersburg, înaintea reuniunii pe tema situaţiei din Siria. 25 Ministry of Foreign Affairs, the People's Republic of China, http://www.fmprc.gov.cn/wjb/eng_search.jsp?page=4&channelid=75003&prepage=50&siteid=6&select=1&sw =libya 26 Ministry of Foreign Affairs, the People's Republic of China, http://www.fmprc.gov.cn/eng/wjb/zzjg/xybfs/gjlb/2848/2850/t16388.htm

33

În 1987 doar câteva ţări nu au aveau relaţii diplomatice cu Beijingul, acelestea fiind Honduras, Indonezia, Israel, Paraguay, Arabia Saudită, Africa de Sud, Republica Coreea, şi Uruguay. Unele dintre acestea au avut legături oficiale cu Taiwanul, în interes comercial şi tehnic, însemnănd că, în unele cazuri, relaţiile neoficiale dar substanţiale au existat în ciuda absenţei recunoaşterii diplomatice. Startul cooperărilor Libiano – Chinez 15 noiembrie 2000 Ministrul de externe, de atunci, Tang Jiaxuan și omologul său libian Mohamed Abdel Rahman Shalgham s-au întâlnesc în Beijing. Cei doi schimbă opinii privind relaţiile bilaterale și afacerile africane și alte problemele internaţionale de interes comun. Ministrul chinez a declarat că țările lor sunt în curs de dezvoltare, că se confruntă cu aceleaşi sarcini în asigurarea suveranităţii de stat, a dezvoltării economice naţionale, precum şi ridicarea standardelor de trai. Interesul continuării schimbului bilateral şi a cooperări, sunt domenii de interes cumun. Cele două părţi au făcut schimb de opinii cu privire la problema Lockerbie 27, specificând că Statul Chinez se va implica în mediere, conlucrând cu părţile implicate. Shalgham a subliniat că Libia acordă o mare importanţă relaţiilor de prietenie şi de cooperare cu China şi că dorește să extindă sfera cooperărilor economico-comerciale dintre cele două ţări. Experienţele economice pozitive ale Chinei se doreau a fi împărtăşite cu Libia(deținea 3% din totalul exporturilor către Europa), dar și realizarea unei politici comune libiano-chinză, cu sprijin în cauza reunificării Chinei28 cu Taiwan. Dezvoltarea relațiilor bilaterale ale Chinei cu Africa Pe 10 noiembrie 2000, premierul Zhu Rongji trimite un mesaj de felicitare cu ocazia convocării la Reuniunea la nivel înalt, în cadrul Conferinței Organizaţiei Islamice 29 a Secretarul General OIC, Dr. Abdelouahed Belkeziz ales pentru un mandat de 4 ani. La 23 mai 2001, Secretarul General al OIC Dr. Abdelouahed Belkeziz din Maroc, trimite o scrisoare ministrului chinez de externe, Tang Jiaxuan, făcând un apel către China, care era membru fondator și permanent la Consiliului de Securitate ONU, cerând sprijin în protecţia poporul palestinian. La 31 mai 2001, ministrul de externe Tang Jiaxuan, răspunde OIC-lui și Secretarului General Balekaziz, reiterând poziţia Chinei în problema Palestina-Israel,

27 28

Libianul Abdelbaset al-Megrahi atentatorul de la Lockerbie din 1988 din Scoţia Ministrul de externe Tang Jiaxuan 17.11.2000 / h ttp://www.fmprc.gov.cn/eng/zxxx/t21234.htm 29 Prima conferința a miniștrilor de externe din țările islamice a avut loc în martie 1970.

34

exprimându-și disponibilitatea consolidării și cooperarii cu OIC, pentru pace şi stabilitate în Orientul Mijlociu. La 9 octombrie 2001 ministrul de externe Tang Jiaxuan, a avut o convorbire telefonică cu Ali Ahmed Ali Hamad30, preşedintele OIC şi cu Ahmad Abdulla Al Mahmoud, al Externelor din Qatar, punctând poziția Chinei față de terorare din zonă, exprimând-și disponibilitatea în cooperarea cu cât mai multe ţări islamice. Republica Populară Chineză nu a adus obieții pâna la schimbarea puterii, și nu a sprijinit iniţial revolta libiană, cerând-i în schimb lui Muammar Gaddafi și guvernul său să conlucreze rapid pentru a "reinstaura normalitate şi stabilitatea socială ".Cu toate acestea, conflictul a trenat, și i-a obigat pe oficialii din RPC să se întâlnească cu Consiliului Național de Tranziție. Mahmoud Jibril a fost invitat la Beijing, la sfârşitul lui iunie 2011, pentru discuţii bilaterale. RPC s-a opus intervenţiei militare din Libia pe parcursul războiului civil, acuzând Vestul că folosește forţa într-o încercare de a aduce Libia în sfera sa de influenţă, și de contracararea diplomației NTC. Disputa se va încheia în momentul recunoaşteri depline a NTC, la mijlocul lui septembrie 2011, pe care Beijing a explicat-o ca "o decizie matură făcută la momentul potrivit". Ambele guverne și-au exprimat dorinţa pentru participarea Chinei la reconstrucţia ţării şi reluarea proiectelor bilaterale. Cu toate acestea, relaţiile dintre NTC şi RPC au fost zguduite de rapoarte, în urma unor controle, care arătau că, producători chinezi de armement, s-au întâlnit cu delegaţia lui Gaddafi, în iulie 2011. În ciuda acordului impus de Organizaţia Naţiunilor Unite prin Rezoluţiei Consiliului de Securitate 1970, RPC a ignorat prevederea regimului armelor și a munițiilor, punând sub semnul întrebării încrederea oficialilor NTC. Rapoartele controversate, nu au determinat China să facă declarații legate de acuzații, dar au specificat că se vor supune sancțiunilor ONU, după anchetă. Automat Beijingul blochează tranșa fondurilor înghețate ale libiei. La 12 septembrie 2011, China notifică Consiliului Naţional de Tranziţie libian (NTC) privind decizia sa de a recunoaşte noului guvern libian, declarând că partea chineză respectă alegerea poporului libian, că apreciază rolul NTC şi că se dorește menţinerea strânsă a relațiilor. China recunoaşte autoritatea de guvernământ NTC în calitate de reprezentant al poporului libian şi dorește să implice în tranziţie, dezvoltând relaţiile bilaterale. Totodată speră ca tratatele şi acordurile semnate anterior între cele două părţi să rămână valabile şi să se aplice cu seriozitate.
30

Fost comandant Al-Qaida

35

La rându-i NTC declară că, guvernul şi poporul libian sunt fericit să primească recunoaşterea Chinei, puțin întârziată, și dă asigurări că va onora fidel toate tratatele şi acordurile semnate între cele două țări, sugerând Chinei că este bine venită la reconstrucţia Libiei şi în dezvoltarea stabilă şi durabilă a relaţiilor bilaterale31 China îndeamnă comunitatea internaţională să sprijine reconstrucţia Libiei, in 16 mai 2012, prin apelul transmis de diplomatul chinez, Wang Min, delegat permanent la Naţiunilor Unite, apel lansat după raportul procurorului şef al Curţii Penale Internaţionale ( ICC), Luis Moreno-Ocampo care a prezentat situația din Libia, Consiliului de Securitate. Wang a declarat că procesul politic libian de tranziţie a intrat într-o fază critică, dorește ca poporul libian să menţină armonia etnică şi protejarea unităţii naţionale, să redreseze rapid stabilitatea socială şi reconstrucţia naţională, politică şi economică. China speră ca guvernul interimar libian să facă demersurile în pregătirea alegerilor. 32 NTC a apreciat ajutorul direct al Franței și al Statelor Unite, și mai puțin dualitatea chineză. Pe de altă parte Libia își apără teritoriile petrolifere râvnite de Francța și SUA, care manifestă interese majore în acest tip de achiziție. China cumpară și ea masiv teren pe Continentul African din 2009 pâna în 2011, achiziționând 60 de milioane de hectare, în Etiopia, Somalia si Kenia, deportând 300 mii de încarcerați, să lucreaze în agricultă și 450 mii de civili mutați opțional, formând noile colonii dezvoltate, ce indică expansiunea economico-teritorială, fără cuceriri armate. Colaborări şi interdicţii, China – Libia Arme Chimice – programe comune: Libia în războiul cu arme chimice, oferă imaginea ţării slab tehnologizată, însă rapoartele dezvăluie achiziţii de distrugere în masă, implicarea autorităților străine în vânzările tehnologiei WMD 33. În ciuda controlului internaţional, minuțios, în ciuda inspecţiilor la faţa locului, comunitatea internaţională nu a evaluat corect amploarea programului armelor chimice din

31

32

33

Ma Zhaoxu, purtător de cuvânt al Ministerului de Externe Chinez , http://bw.chinaembassy.org/eng/fyrth/t858833.htm China, Libya vow to cooperate in Libyan reconstruction, English.news.cn 2012-06-11 23:57:25, http://news.xinhuanet.com/english/china/2012-06/11/c_131645857.htm Arme de distrugere în masă, cu expozibil chimic, biologic , radiologic sau nuclear.

36

Libia. Chiar dacă Libia întâlniește arma chimică, în 1930, când Benito Mussolini a autorizat utilizarea muştarului de sulf, împotriva rebelilor libieni, nu se sfiește să o utilizeze. La mijlocul anilor 1980, decide să cerceteze defensiv, un program chimic, construind o unitate de producţie în apropierea satului Rabta 34. Asistată de furnizori străini, majoritatea din Europa de Vest, s-a dovedit un ajutor nepreţuit în dezvoltarea armelor chimice din Libia. Până în 1990, Libia a posedat o vastă capacitate de producţie chimică (CW), dar a refuzat să semneze Convenţia 35 privind armele chimice (CWC), fapt ce a alarmat opinia internaţională, bănuind-o că dorește utilizarea armelor chimice, în scop terorist. În 1988, preşedintele American, Ronald Reagan a introdus posibilitatea de a distruge planul Rabta, prin lovituri militare, plan aprobat de preşedintele mai apoi ales George H.W. Bush. În 1990, serviciul de informaţii SUA, dezvăluie că China planifică furnizarea de 10.000 de tone de precursori sarin şi tabun, Libiei. În mai 1990, înainte ca Statele Unite să atace Rabta, află că un incendiu a distrus capacitatea de producţie a instatutului. Ancheta dezvaluie că explozia era departe de Rabta 36, cauzată de fumul unor cauciucuri, reperat din satelitul de recunoaştere. Statele Unite acuză Libia de farsă și de deturnare a acţiunilor militare. Rachete–programe comune DA: Anul 1970 este marcat de începutul programului WMD, care se derulează până când Kadhafi renunţă la program fățiș, în decembrie 2003, dar Libia nu se oprește, căută permanent tehnologia avansată a rachetelor balistice, importănd Scud-B și Frog-7, ale sovieticilor. A derulat cercetări în producţia anti-rachetă, de peste doua zeci de ani, a beneficiat la început de ajutorul inginerilor germani, dar creșterea s-a datorat în special, materialelor ilicite şi a achiziţiilor din alte ţări, precum China, Coreea de Nord, Germania, Serbia, Irak, Iran. În anul 1990, serviciile secrete israeliene, raportează încercarea Libiei de a achiziţiona combustibilul solid-chinez DF-15/M-9 SRBM. Sursele informative ale SUA, au relatat mai târziu că aceste negocieri au intrat în fază finală în anul 1989. Tripoli abordează

34 35

36

Uzina Rabta în deşertul Tarkunah,Libia ORGANISATION FOR THE PROHIBITION OF CHEMICAL WEAPONS, http://www.opcw.org/chemical-weapons-convention/ Stockholm International Peace Research Institute, http://www09.sipri.org/yearbook/2005/14/14/?searchterm=RABTA

37

din nou China, pentru combustibil lichid DF-3A/CSS-2A IRBM, dar de acestă dată autorităţile chineze refuză colaborarea. Două decenii de muncă ilicită aduc succese minore, dar Libia continuă îmbunătăţirea programului rachetelor. În 2000, un raport al Agenţia Naţională de Securitate arăta că statul Chinez, prin China Precision Machine Import-Export Co, a fost de acord să furnizeze Libiei, un tunel de vant hipersonic, componentă esenţială utilizată pentru dezvoltarea rachetelor. Arme Nucleare–programe comune: La 19 decembrie 2003, Jamahiriya Arabă Libiană, a fost de acord să elimine toate materialele, echipamentele şi programele care vizează producerea armelor nucleare, interzise la nivel internaţional. Apoi liderul Kadhafi a recunoscut că, în contradicţie cu obligaţiile sale internaţionale, în temeiul Tratatului37 privind neproliferarea armelor nucleare (NPT), Libia a dezvoltat un program de arme nucleare, pentru a contracara programul nuclear secret israelian. În 2004, Statele Unite şi Marea Britanie reușesc demontarea structuri nucleare, supravegheate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA).38 Exporturile nu au fost raportat IAEA-ului, de către Libia sau de alte state înarme nuclear, rapoartele nu prezintă numele statelor deținătoare de arme nucleare, implicate în aceaste tranzacţii. David Albright 39 a întocmit un raport Internaţional de Securitate, în care declară că, Uniunea Sovietică şi China, au fost suspecţi principali, deşi a adăugat că este greu să demonstrezi, cât timp nu s-au făcut cercetări minuțioase. Nivelului scăzut în cercetare proprie a Libiei, a dezvoltat comerțul nuclear cu ajutorul furnizorii străini. În 1970, Libia a făcut încercarea nereuşită de a achiziţiona arme nucleare din China, în 1978 încercă să cumpere arme nucleare din India. David Albright explică că există mai multe rapoarte de negociere a armelor nucleare datând din anul 1970, între Libia şi Pakistan, pentru achiziționarea de minereu de uraniu. Documentele prezentate de Libia include schițe inginerești, privind componentele armelor nucleare, multe scrise de mână, facând referire la tehnologia de fabricarea a componentelor, ce indicând implicarea altor părţi. Analişti, cred că documentele, care

37

38 39

International Atomic Energy Agency INFORMATION CIRCULAR, http://www.iaea.org/Publications/Documents/Infcircs/Others/infcirc140.pdf Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică ( AIEA ) Institute for Science and International Security, http://isis-online.org/uploads/isisreports/documents/Libya_and_the_Khan_Network_1Dec2010.pdf

38

includeau schițele armei nucleare, aparțineau Chinei, prototipul fiind asemănător cu produsul testat în anii 1960 şi mai târziu împărțit cu Pakistanul. Rapoartele din anul 1990, susţin că Libia a încercat să achiziţioneze materiale nucleare din China. În 2011 China intră din nou in vizorul autoritați IAEA, fiind suspectă de furnizare de areme guvernului Gaddafi.

39

CONCLUZII

Viitorul Libiei este unul extrem de nesigur, condus încă de NTC, care trebuie să găsească modalități de exercitare a controlului asupra țării şi să o unifice, pentru a recupera economia, ce dezechilibrează securitatea şi alianţe politice fragile. NTC se confruntă cu provocări în asigurarea legitimității. Grupurile independente au primit finanţare și consumabile, nu de la NTC, ci de la persoane bogate, organizaţii non guvernamentale, sau de la alte ţări străine. Eforturile preliminare de reconstrucţie în zonele deţinute rebel şi teritoriști, recent eliberate sunt importante pentru Legitimitatea Consiliului şi capacitatea puterii de a proiecta și planifica viitorul. Lupta NTC prebuie focusată pe dezmenbrarea rămășițelor corupției, dezorganizării şi ineficiența guvernamentală, cât și pe termen lung, unde NTC trebuie să câştige capacitatea de a răspunde nevoilor libiei. Economia bazată pe resurse naturale, poate fi capabil să finanţeze rapide iniţiative NTC, dar și o capcană, pe termen lung, generată de dependenţa statului şi a economiei bazată pe venituri din petrol . Vulnerabilitate noul guvern, constă în securitatea şi problemele financiare din câmpurile petroliere. Guvernul trebuie să atragă muncitori specializați a reactiva industria de petrol, industrie care se confruntă, cu o mare problemă, din cauza managerierii loialiste. Să presupunem că guvernul de tranziţie aduce producţia de petrol a capacitate anterioară conflictelor, bani pot genera acum haos regional sau tribal. Armele detinute de civili, din timpul revoltelor, reprezintă o problemă delicată pentru noul guvern NTC,care a promis să asigure depozitele de armament şi dezarmare, muniţiei rămase, terenuri minate, măsuri fără succes, până în prezent. Occidentul recomandă ca NTC-lui să treacă miliţiile rebele de la forma de independență, sub o forţă militară oficială pentru a umple vidul de securitate al ţării. Lipsa controlului asupra miliţiilor rebele stă să conteste autoritatea NTC, surparea reconcilierilor Presupunând că noul guvern este capabil să abordeze provocările economice şi de securitate, se va confrunta cu problemele politice pentru a obține succes. Libia are clivaje politice profunde în descendentul liniiei regionale şi tribale, drept penru care abundă zvonuri

40

despre o posibilă diviziune islamist-seculară. În cele din urmă, efectele de undă al revoluţiei din Libia prezenta riscuri de securitate şi ameninţă stabilitatea din jur a ţări. Comunitatea internațională vede acest lucru ca pe o ameninţare gravă. Libia rămâne întro situaţie delicată, care va necesita un angajament continuu internaţional, pentru a -și vindeca rănile, de a asigura ţării un guvern funcţional, care să stabilească un aparat de securitate şi de stopare a răspândirii armamelor. În concluzie, credem că putem afirma, în prezent, necesitatea dezvoltării şi implementării unor noi canale de dialog politic şi diplomatic, a unor noi mecanisme de asigurare a securităţii regionale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creşterea rolului misiunilor diplomatice şi a capacităţilor civile de management al crizelor.

41

Bibliografie generală

Abdulaziz Sachedina (2009), Islam and the Challenge of Human Rights, New York, Oxford University Press Akbar, Ahmed (2002), Discovering Islam. Making Sense of Muslim History and Society, London and New York, Edinburgh University Press and Routledge Amr G.E. Sabet (2008), Islam and the Political: Theory, Governance and International Relations, London, Pluto Press Amr G.E. Sabet (2003), Islam and the West: Conflict or Cooperation?, New York, Palgrave Macmillan Brian L. Davis (1990), Qaddafi, Terrorism and the Origins of the U.S. Attack on Libya, New York, Praeger Bernard Lew (1990), The Roots of Muslim Rage, The Atlantic Monthly, September 1990 Daniel Pipes (2001), In the Path of God: Islam and Political Power, Delhi, Voice of India Esposito, John L. (2010),The Future of Islam, New York, Oxford University Press Gary D. Bouma (2007), Democracy in Islam, New York, Edinburgh University Press and Routledge Gheorghe, Constantin (2011), Cultură şi diferenţă, Arad, Ed. Concordia Graham E. Fuller (2004), The Future of Political Islam, New York, Palgrave Macmillan Jamal J. Elias (1998), Islam, (Religions of the World Series), London, Prentice Hall Martin Sicker (1987), The Making of a Pariah State: The Adventurist Politics of Muammar Qaddafi, New York, Praeger Marshall Cavendish (2006), World and Its Peoples: Middle East, Western Asia and Northern Africa. Volume: 9. New York, Marshall Cavendish Mi Shoujiang & You Jia (2004), Islam in China, Chinese Intercontinental Press Nelly Lahoud (2005), Political Thought in Islam: A Study in Intellectual Boundaries, New York, Routledge Curzon Samuel Huntington (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet

42

Shah, T. and Philpott, D. (2011) The Fall and Rise of Religion in International Relations: History and Theory’, in Snyder, J, (ed.) Religion and International Relations Theory, USA: Columbia University Press. Thomas, S. (2005) The Global Resurgence Of Religion And The Transformation Of International Relations, England: Palgrave Macmillan Thomas C. Wiegele (1992), The Clandestine Building of Libya's Chemical Weapons Factory: A Study in International Collusion. Carbondale, Southern Illinois University Press Vandewalle, Dirk (1998), Libya Since Independence: Oil and State-Building, Cornell Quentin Wiktorowicz (2001), The Management of Islamic Activism, Albany, New York, University of New York Press Yvonne Yazbeck Haddad, John L. Esposito (1998), Islam, Gender and Social Change, New York, Oxford University Press

Site-uri: http://isis-online.org/uploads/isis-reports/documents/Libya_and_the_Khan_Network_1Dec2010.pdf http://www.britannica.com/ http://bw.china-embassy.org/ http://epochtimes-romania.com/ http://www.fmprc.gov.cn http://www.iaea.org/ http://www.mid.ru/ http://news.xinhuanet.com http://www.nti.org http://www.opcw.org http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/09/the-roots-of-muslim-rage/4643/4/ http://www.unesco.org/ http://www.ziare.com http://www09.sipri.org

43

ANEXE

44

ANEXA 1: NATO-Libia, Actualizarea Operațiunilor pentru Mass-media 25 Octombrie 2011-recunoașterea noi guvernări a NTC

45

ANEXA 2: Comunicat de Presă al Președintelui României Traian Băsescu

46

ANEXA 3: Raportul Mondial al Drepturilor Onului 2012 , Evenimentele din Libia 2011

47

48

49

50

ANEXA 4: Fișa summit-ul ligii arabe din Bagdad, 27 martie 2012

51

ANEXA 5: NATO- Libia, Actualizarea Operațiunilor pentru Mass-media 01 iunie 2011, aplicarea rezoluțiilor 1970-1973

52