Revista Nouă

- apare de patru ori pe an -

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul Literar «Geo Bogza» din aprilie 2004
Anul VIII nr. 3 (72) /2012 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

editorial - Florin DOCHIA - Tristeţi de septembrie / 3; eseu - Christian CRĂCIUN - Din nou (şi din altă parte) despre canon / 7; ethica minima - Iulian MOREANU - A unsprezecea povestire cu un copil / 12; poezie - Ioan VINTILĂ FINTIȘ / 16; cronica literară - Mioara BAHNA - Ioan Groşan: O sută de ani de zile la Porţile Orientului / 18; opinii de la nisa - Ioan LILĂ - Poezia criticii (II) / 22; cronica ediţiilor - I. NECULA - Cioran în ediţie academică / 25; opinii - Maria BARAN - Apusul postmodernismului. Răsăritul apocalipsei / 28; cronica literară - Gherasim RUSU TOGAN - Între istorie şi inimă / 30; interviu - Paul VINICIUS a câştigat Premiul naţional pentru poezie „Mircea Ivănescu” / 35; o antologie - Şcoala blândă de poezie. A treia carte / 37; poezie - Florin DOCHIA - Orb pe mare / 38; cartea de călătorie - Radu-Ilarion MUNTEANU - Relatarea unei experienţe salutare / 39; poezie franceză - Paul ELUARD / 42; poezie olandeză - Alfred SCHAFFER / 43; poezie - Victor STEROM, Traian VASILCĂU / 44; Valeriu Marius CIUNGAN / 45; Ioana MIRON / 46; Geo GALETARU / 48; Monica MUREŞAN / 50; Ioan TODERIŢĂ / 52; istorii literare - Octavian ONEA - Mărturii despre „Revista Nouă”. Victor Bilciurescu (I) / 54; cronica literară - I. NECULA - Iulian Moreanu şi izvoarele fantasticului / 62; proză - Camelia Manuela SAVA – Balchik / 65; proză - Iulian SîRBU - Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni / 75; Radu FLORESCU – Erată îngeri / 77; poezie - Florin CIOCEA / 78; idei în lucru - Sorin VÂNĂTORU - Reflectări / 80; note de lectură - Dumitru ANGHEL - „Bună seara, domnule Mallarmé!” de Ioan Toderiţă / 82; Epigrame de Ştefan Al.-SAŞA / 86; note de lectură - Muguraş Maria PETRESCU - Dorina Brânduşa Landén - Nud încrustat într-un bloc de gheaţă / 87; poezie - Cătălina GRIGORE / 92; note de lectură - Lucian GRUIA – Nicolae Grigore Mărăşanu – Arta poetică / 94; note de lectură - Cărţi prezentate de Octavian MIHALCEA - Poetul pictează poveşti; Altarul idealului (Altari i idealit); Instinctul scufundării / 96; Cărţi prezentate de Victor STEROM - Valeria MANTA TĂICUŢU, Laudate Dominum; Marian RUSCU, În jurul grotei; Aurel M. Buricea, Crucea din muguri; Vasile ANDRU, Păsările cerului / 101; Cărţi prezentate de Mihai ANTONESCU - Spovedania unei stele fără cer; Poeme dinspre altă zi; Legături de suflet / 103; pelingeneze - Christian CRĂCIUN - Amar de vară / 108; cronica actualităţii - Col. Marian DULĂ, Asociaţia „Cultul Eroilor” - Istoricii Câmpinei îşi onorează urbea / 112; poezie - Florin FRĂŢILĂ / 117; cronica muzicală - Serghie BUCUR Dirijorul Ovidiu Bălan / 118; cronica plastică - Serghie BUCUR - Elecţiuni afective (Grumăzescu, Paştina) / Epigrame de Ştefan Al.-SAŞA / 123; iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Martha Bibescu, perla Carpaţilor sub seducţia cântecului poetic şi a iubirii / 124

Cercul Literar «Geo Bogza»
al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă
Florin DOCHIA (redactor-şef)
Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie)
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com 5 lei ISSN 1223 - 429X

în acest număr semnează: Florin DOCHIA, Christian CRĂCIUN, Iulian MOREANU, Ioan VINTILĂ FINTIȘ, Mioara BAHNA, Ioan LILĂ, Maria BARAN, I. NECULA, Gherasim RUSU TOGAN, Paul VINICIUS, Marian DRAGOMIR, Radu-Ilarion MUNTEANU, Paul ELUARD, Alfred SCHAFFER, Victor STEROM, Traian VASILCĂU, Valeriu Marius CIUNGAN, Ioana MIRON, Geo GALETARU, Monica MUREŞAN, Ioan TODERIŢĂ, Octavian ONEA, Camelia Manuela SAVA, Iulian SîRBU, Radu FLORESCU, Florin CIOCEA, Sorin VÂNĂTORU, Dumitru ANGHEL, Ştefan Al.-SAŞA, Muguraş Maria PETRESCU, Cătălina GRIGORE, Lucian GRUIA, Octavian MIHALCEA, Mihai ANTONESCU, Marian DULĂ, Florin FRĂŢILĂ, Serghie BUCUR Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor. Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

2

Revista nouă, 3/2012

poetul în cetate editorial este, într-un sistem globalizat, superfluu. Reflectând la cele ce observ în jurumi, mi-am amintit de o analiză istoricistă a lui Jacques Attali despre care aflam în vremea studenţiei. Conform acesteia, de-a lungul existenţei sale, lumea a fost dominată, în ordine cronologică, de Forţa Fizică, de Religie, de Bani. Iar secolul al XXI-lea va fi dominat de Informaţie. La rigoare, aşa par a sta lucrurile, deşi aş fi tentat să afirm că Informaţia (respectiv, Cunoaşterea) a stat dintotdeauna în fundamentul existenţei lumii. Informaţia a costat întotdeauna cel mai mult pe orice piaţă, indiferent de dezvoltarea ei, pe ea s-au construit şi pentru ea ori din pricina ei sau prăbuşit imperii. Secolul al XXI-lea are a da seamă, în desfăşurarea lui, de modul în care se sprijină pe Informaţie, dar deja este vorba de moduri de stocare, de circulaţie şi de protecţie cu totul şi cu totul diferite de acelea din urmă cu puţine decenii. Utopiile/distopiile julesverniene, hgwellsiene, georgeorwelliene, aldoushuxleyene, ray-bradburyene par a se fi revărsat din virtual în concret, Minunata Lume Nouă a venit peste noi, Big Brother ne-a luat în grijă vieţile şi ne conduce spre fericirea promisă de toţi profeţii! Dacă, adesea, ai senzaţia că trăieşti în real povestea lui Josef K. din Procesul sau te trezeşti dimineaţa întrebându-te dacă nu cumva te cheamă Gregor Samsa, nimic nu este de mirare, metamorfoza deja s-a petrecut, eşti un purtător obişnuit de cod numeric personal, un element statistic pe care Societatea Corporatistă îl foloseşte spre a se conserva, a se perpetua şi a se proteja,
3

Florin DOCHIA Tristeţi de septembrie
(alte fragmente de dincolo de sfârşit) Moto: Hai la joc! Hai la joc! / Să ne fie cu noroc! De la apariţia numărului anterior, evenimentele s-au înghesuit să aibă loc, indiferente la caniculă şi la criza generalizată a lumii. Nu am a mă lega în vreun fel de acelea politice, înnebunitoare, pe alocuri mizerabile, imorale, ucigaşe de orice speranţe pentru viitor, cu excepţia unei din ce în ce mai posibile apocalipse – vă rog definiţi termenul! Dar ele vor fi în fundal, atâta vreme cât in patria nostra multe silve sunt şi orice sătean din frumoasa şi uscata Câmpie Română pare a fi zoon politicon cercetat de procurori pentru acţiunile sale electorale. Altfel, nu sunt prea multe lucruri deosebite azi, aici, decât erau în secolul trecut sau acela ce l-a precedat. La marginea orientală a continentului european, aceleaşi întrebări despre mersul următor al lumii se pun ca şi în ceea ce numim Occident. Unele, poate, mai cu acuitate, altele mai în surdină, doar. Un fapt este, fără îndoială, clar: lumea în care se pun aceste întrebări este alta decât aceea din urmă cu douătrei decenii. A vorbi, cum se mai întâmplă, de chestiunea sincronizării
Revista nouă, 3/2012

editorial folosind cu pricepere erzaţuri de democraţie întrupate în ceea ce, îndeobşte numim Parlamente sau/şi Guverne. Este dincolo de orice îndoială că orice democraţie are un dulap cu schelete de dictatori. Cum şi orice dictatură (cu spusa prietenului RIM) are un exoschelet de democraţie. S-ar putea afirma – dacă, într-un fel sau altul, nu s-a tot spus deja – că Lumea se află la o răspântie. Fiinţa umană se află la răspântie. Planeta care ne găzduieşte (ne suportă…) se schimbă, cutumele naturale şi cele etice (o etică a existenţei, văzută ca antropologie) cu care am fost crescuţi nu mai sunt valabile. Dacă organizarea socială a părut că împinge omenirea spre un echilibru după cele câteva evenimente ce au urmat zarvei franceze de la 1789, imaginea actuală nu are nimic promiţător în ea. Este lesne de observat că lupul şi-a schimbat numai părul. * Experimentele comunitariste odată depăşite, la finalul secolului al XX-lea, nu s-a reuşit nicicum ajunge la reabilitarea valorii afirmării individului. Doar recursul la reconfortanta filozofie nietzscheană pare a mai lumina o cale de salvare interioară, remitologizând câmpul de interpretare existenţială. Personajului său mitologic, Zarathustra, compus din substanţa altor trei – Zeus, Apolo şi Dionisos –, cărora se cuvine să-i adăugăm şi figura unui dandy romantic (v. sugestia dr. Patrice Jean, în „Zarathoustra ou le prêtre de Nietzsche”), se decodifică treptat ca spirit salvator din mediocritatea la care Statul – atât de detestat de Nietzsche – ne obligă pentru a supravieţui,
4

îndepărtându-ne şi de idealul ascetic paulian, consubstanţial afizilor moştenirii dreptei mai mult sau mai puţin extreme. Accesul la înţelepciune nu a fost niciodată uşor, nu s-a petrecut fără efort, drept pentru care interesul crescut pentru revizitarea textului nietzschean nu înseamnă succes general, ediţii de masă, livre de poche, ci comentarii poate surprinzătoare, iluminante, adesea foarte substanţiale, precum eseurile lui Pierre Héber-Suffrin, Le Zarathoustra de Nietzsche (Paris, PUF, 1988, 1992), Lecture de Par-delà bien et mal: anciennes et nouvelles valeurs chez Nietzsche (Ellipses, 1999) şi cele aproape o mie de pagini din Lecture d’Ainsi parlait Zarathoustra (Editions Kimé, 2012, 4 vol., I. De la vertu sommeile, a la vertu éveil; II. A la recherche d’un sauveur; III. Penser, vouloir et dire l’éternel retour; IV. Au secours des hommes supérieurs), despre aceasta din urmă Michel Onfray notând, în Le Point: „Un commentaire lumineux d’Ainsi parlait Zarathoustra (…), révolutionne la lecture de Nietzsche et propose une sagesse pour aujourd’hui.” Supărător pentru unii, crescuţi la şcoala Cursului scurt de istorie a PCUS, interesul este real pentru această carte cu adevărat complicată, pentru că este, în acelaşi timp, lirică, poetică, ironică, împănată cu referinţe diverse, cu aluzii biblice, cu citate mitologice occidentale şi orientale, cu trimiteri la pasaje din alte cărţi ale sale, e şi autobiografie travestită (ecouri ale relaţiilor cu Richard Wagner sau cu Lou Salomé), conţine reflecţii despre arta de a citi şi de a scrie, jocuri de cuvinte, aliteraţii producătoare de sens, este un comentariu permanent al filosofiei din
Revista nouă, 3/2012

ultimii două mii cinci sute de ani. O adevărată junglă – „forêt primitive”, spune Michel Onfray – în care Pierre Héber-Suffrin marchează trasee pentru călătorii spirituale surprinzător de actuale. * Cum ne putem salva prin Nietzsche, un filosof dispărut deja de mai bine de un secol? Desprinzându-ne, pe cât posibil de cotidianul dezamăgitor şi înţelegând cine este Zarathustra, care este mesajul său, ce este în realitate supraomul. Michel Onfray comentează: „Cine este Zarathustra? Profetul supraomului. Care este mesajul său? El a anunţă moartea lui Dumnezeu, cerul gol de orice idol, pământul devenit singurul spaţiu pentru o viaţă supraumană; el învaţă puterea deplină a voinţei de putere, altfel spus forţa care, în viaţă, doreşte viaţa; prin urmare, el afirmă inexistenţa liberului arbitru; el mărturiseşte eterna reîntoarcere a ceea ce este şi, în acest astfel, la identic: trăim ceea ce am deja am trăit şi vom trăi veşnic în acelaşi mod; invită la a cunoaşte aceste adevăruri şi ale iubi, amor fati, altfel spus, iubeşte-ţi destinul. Dacă omul urmează această cale intelectuală, atunci el devine un supraom - cunoaşte fericirea, bucuria purei plăceri de a exista. Să precizăm că acest om poate fi, desigur, o femeie: supraumanul nu este o chestiune masculină sau de virilitate, ci a speciei umane.” Interpretarea este accesibilă şi convingătoare. Există, cu siguranţă, printre noi, exemplare umane de acest fel, este foarte posibil să nu avem capacitatea de a le re-cunoaşte… Aşa cum nu avem simţuri şi instrumente decât pentru patru dimensiuni ale
Revista nouă, 3/2012

universului şi niciunele pentru cele ale multiversului. Atunci cum să ne alăturăm lor? Care este cale devenirii spre supraumanitate? Poate că am putea urma câţiva paşi, încercând căi de înţelegere propuse de numeroşi comentatori. Amendabil şi amendat adesea, respectat întotdeauna, iată ce spune Gilles Deleuze, în Nietzsche et la philosophie (Presses Universitaires de France, 1962): „Supraomul e îndreptat împotriva concepţiei dialectice asupra lumii şi transvaluarea în contra dialecticii aproprierii sau suprimării înstrăinării. Anti-hegelianismul traversează opera lui Nietzsche, ca firul agresivităţii. Poate fi urmărit deja în teoria forţelor. La Nietzsche, niciodată raportul esenţial al unei forţe cu o altă forţă nu este conceput ca un element negativ în esenţă. În raportul său cu o alta, forţa care se manifestă nu o neagă pe aceasta, ci îşi afirmă diferenţa şi se bucură de această diferenţă. Negativul nu este prezent în esenţă drept ceea ce forţa extrage din activitatea sa: din contră, rezultă din această activitate, din existenţa unei forţe active şi din afirmarea diferenţei sale. Negativul este n produs al existenţei înseşi: agresivitatea legată în mod necesar de o existenţă activă, agresivitatea unei afirmaţii. Cât despre conceptul negativ (adică negarea ca şi concept), «nu e decât un palid contrast, născut târziu în comparaţie cu acel concept fundamental, impregnat puternic de viaţă şi de pasiune» (vezi Genealogia Moralei, I, 10). Elementului speculativ al negaţiei, al opoziţiei ori al contradicţiei, Nietzsche îi substituie elementul practic al diferenţei: obiect al afirmării şi al
5

bucuriei. În acest sens, există un empirism nietzschean. Chestiune frecventă la Nietzsche: ce doreşte o voinţă, ce doreşte acesta, acela? Nu trebuie să se înţeleagă ca o căutare de scop, de motiv, nici de obiect pentru această voinţă. Ceea ce doreşte voinţa este să-şi afirme diferenţa.” Primul pas, aş zice, este să fim noi înşine, să ne cunoaşte cu adevărat şi să ne manifestăm deschis şi sincer forţa intelectuală. Se poate aşa ceva în aceste zile? Iată că nu pot răspunde nici pentru curiozitatea mea bolnăvicioasă. Constat fără efort indiferenţa, dacă nu şi agresivitatea, asupra culturii în peisajul sociopolitic din preajmă. Singurul post de televiziune dedicat – TVR Cultural – a fost închis de un individ numit Elvis. Institutul Cultural Român, pe care nu l-am iertat uneori pentru derapaje de ordin moral, a încăput pe mâna unui „liberal de orientare marxistă”, un fel de pisicâine sau calmăgar politic, lipsit de orice viziune post-modernă, cantonat spiritual (horribile dictu) în plin proletcultism, lipsit de orice anvergură internaţională, poate cu excepţia apropierii de vechile mişcări stângiste frankfurtiene din preajma lui Herbert Marcuse & co. Poate că chiar vrea să aplice teoria

omului unidimensional! Cert este că blocarea activităţii ICR a adus numai deservicii patriei noastre iubite. Iată un exemplu de „succes managerial” margist: „Marţi, 18 septembrie 2012, ora 18.00, a avut loc la Reprezentanţa Comisiei Uniunii Europene situată în centrul Berlinului, pe celebrul Pariser Platz a doua lectură a scriitorului român Norman Manea la Berlin, organizată cu sprijinul ICR. Aflată în pericolul de a fi anulată, ca urmare a tăierii bugetului ICR, desfăşurarea lecturii a fost posibilă numai datorită intervenţiei şi sprijinului financiar acordat de partenerii de proiect: Academia de Arte, Reprezentanţa Comisiei Uniunii Europene, Literaturwerkstatt, European Bard College, Editura Hanser. Aceşti parteneri prestigioşi din spaţiul cultural german au demonstrat solidaritate şi generozitate, dovada unei consolidate relaţii între instituţiile culturale locale şi ICR Berlin.” Asta în timp ce presa suedeză primea cu entuziasm traducerea „Întoarcerii huliganului” în limba potrivită pentru un foarte posibil Premiu Nobel. Aş putea să mă opresc aici. Să nu transmit mai departe tristeţea mea. Ba chiar să binecuvântez speranţa care e muritoare… Oare aşa să fie?

6

Revista nouă, 3/2012

semnal v semnal

semnal v semnal

eseu
sugereze că fiecare dintre cele două concepte, ca şi raportul dintre ele, au luat de-a lungul vremii sensuri diferite. O istorie detaliată a acestei confruntări rămîne a fi scrisă. „...chestiunea [este] de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţămînt şi tradiţii critice dominante sau, aşa cum cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale”, scrie Bloom. Această privire, dinspre prezent spre trecut, are a ne oferi surprize. Căci, dacă pînă la perioada interbelică, ba chiar pînă la Generaţia 60 lucrurile canonului par aşezate într-o relativă stabilitate, pentru ce urmează de atunci încoace seismica este mult mai agitată, ne lovim de o deconcentrantă lipsă de criterii şi varietate a punctelor de abordare. Aşa cum s-a încercat la noi, înlocuind realismul cu suprarealismul în capul listei, ca să zic aşa, este un demers sărac în idee. În plus, apărarea canonului literar şi demolarea lui sunt profund politizate, tot Bloom o spune. Asta face şi mai complicată abordarea, într-o cultură care şi-a făcut din „apolitism” şi „autonomia esteticului” un stindard, o axiomă şi un zid de apărare în vremuri de ciumă ideologică. O altă aserţiune care trebuie aprofundată ne atrage atenţia că „în canon se poate pătrunde doar prin forţă estetică, construită în principal dintr-un amalagam de stăpînire a limbajului figurativ, originalitate, putere cognitivă, cunoaştere şi exuberanţă în stil”. Toate cele cinci criterii ar trebui analizate cu răbdare pentru a reconstrui canonul de azi. Vom vedea cu surpindere că nu sunt deloc mulţi scriitori care
7

Christian CRĂCIUN Din nou (şi din altă parte) despre canon
La începutul anilor 90 discuţiile despre canon ocupau spaţiul nostru cultural. Polemicile erau aprige, se dădeau anateme reciproce de mai toţi papii criticii, dar pînă la urmă focul lor s-a stins fără cine ştie ce schimbări majore, doar din cînd în cînd mai răzbate cîte o rafală polemică în presa culturală. Asta şi din cauza modului vindicativ, superficial în care s-au purtat unele dintre dezbateri, de tipul „sculaţi-vă degrabă voi, să venim noi”. Canonul, însă, este doar o listă. Este important să fii în listă dar şi cît de sus eşti în listă. Sunt întrebări fireşti: cine face lista? Care este impactul ei public? Cum devine ea „oficială”? Care sunt criteriile? Cum şi Cînd au loc schimbări de ierarhie. Fac apel la cartea fundamentală a lui Harold Bloom Canonul Occidental. Ea exprimă clar o puternică nostalgie (Elegie pentru canon este primul capitol) după valorile tari, valorile sigure. Pe care gîndirea postmodernismului le abhoră. Canonul este apoi legat de învăţămînt, ca instituţie fundamentală ce impune lista. Şi, implicit, de tradiţie. Puterea acestui cuvînt este deosebită în spaţiul nostru cultural care s-a construit de la începutul epocii moderne, din sec XIX, pe tensiunea dintre „tradiţie” şi „modernizare”. Văzuţi uneori ca termeni ireconciliabili. Ghilimele de mai înainte vor doar să
Revista nouă, 3/2012

îndeplinesc simultan toate cele cinci condiţii. Politizarea ţine şi de faptul că lista este irevocabil elitistă şi rodul acţiunii unei elite. Or, la noi, după 89 asistăm la un foarte ciudat fenomen de denigrare a elitelor, ipocrit se plînge pe toate drumurile că nu avem o elită, în realitate ea este împiedicată prin orice mijloace să se manifeste. Pseudo-elitele construite în timpul şi după epoca comunistă (vezi cartea lui Boia) dictează şi contzrolează totul. „Elitist” a devenit în limba română de azi un cuvînt puternic pejorativ, rostit cu o scrîşnire de măsele şi un stuchit de silă într-o parte, şi resentimentul de care va veni imediat vorba răsună puternic în această stranie mutaţie semantică. Ce putem observa? Iremdiabil calaţi pe mecanismul împrumutării formelor fără fond, imediat după 1990 neoideologii s-au grăbit să desfiinţeze canonul, înainte chiar de avea unul bine articulat conceptual. Căci la noi nu se putea vorbi de o aşezare canonică liberă, în urma unei competiţii estetice îndelungate, opţiunile fuseseră iremediabil afectate de regimuri dictatoriale. Principalul acuzat al acestui „canon vechi” a fost, bineînţeles, bineînţeles, Eminescu, irevocabil centrul acestui canon. Am schiţat în altă parte o demonstraţie a justificării iremplasabile a acestei supremaţii eminesciene, care respectă la scara culturii noastre cu fidelitate criteriile lui Bloom. Ceea ce spune Bloom despre Shakespeare, am putea transla în spaţiul bietei literaturi române despre Eminescu „Supremaţia lui Shakespare /Eminescu/ este, sunt sigur, stânca pe care va eşua, până la urmă Şcoala Resentimentului”. Căci
8

există şi la noi o foarte vocală astfel de şcoală. De fapt, un grup de presiune, militînd pentru un foarte îngust înţeles al termenului de modernizare. Care este contextul istoric? Într-un fel, este oarecum normal ca imediat după perioada comunistă canonul să fi fost perceput ca fiind ceva opresiv, impus pe criterii false de către partid, o bastilie care trebuia de îndată dărîmată. Paradoxul este că polemicile s-au purtat la modul înlocuirii unei închideri cu altă închidere. Dinamismul unui canon nu poate fi însă omis nepedepsit. Nu poţi introduce în canon Şcoala de la Târgovişte scoţîndu-l pur şi simplu pe Marin Preda, sau pe onirici, eliminându-l pe Nichita Stănescu. Purtată astfel, discuţia este cel puţin neserioasă. Aşa se face, că, pînă la urmă, canonul nu s-a lărgit deloc, ci a rămas cam acelaşi. Pînă acum această „bătălie canonică” este un joc cu sumă nulă. Nici măcar evenimente culturale cum a fost apariţia Istoriei lui Manolescu nu au avut impactul necesar unei schimbări canonice (nici nu şi-a propus, dimpotrivă, este o operă conservatoare, de consolidare, axiomatic nu-şi propune să schimbe nimic). Marea problemă a canonului literaturii române constă în sensul istoric specific pe care îl capătă la noi termenii tradiţie vs modernitate. Departe de a avea sensuri primordial culturale, aceşti doi termeni polari, capătă la noi conotaţii politice şi sociale care încarcă mult orice discuţie. Cînd vorbim de modernizarea literaturii în cele două mari epoci, post-paşoptistă şi interbelică, (şi poate şi în cea postdecembristă) vorbim de fapt de schimbări de mentalitate şi sociale mult mai ample. Însuşi faptul că noua bătălie
Revista nouă, 3/2012

ethica minima canonică a obosit suspect de repede arată că există ritmuri subreptice specifice pe care nu putem încă să le depăşim. Poate nu a venit momentul unei schimbări, fructul nu s-a copt. Deci care ar fi rolul şcolii în fixarea canonului? Aşezarea aberantă a învăţămîntului nostru, în special a celui umanistic, cariat de pseudoreforme, rolul de cenuşăreasă al limbii române (redusă la o funcţie pur comunicaţională, aşa cum prevăd documentele ministerului) au dus la o sărăcire, o amputare cantitativă şi calitativă a canonului. Cu vreo 17 scriitori în programa de bacalureat (ei sunt canonul!), fiecare prezentat printr-un singur text, cu subiecte de examene care nu stimulează nicidecum diversitatea lecturilor... ci frizează de multe ori, să o spunem cinstit pragul imbecilităţii, nu se poate vorbi de canon serios. Cred că suntem singura ţară europeană cu o situaţie schizoidă a predării literaturii în şcoală. În programa de liceu există, fireşte, mai mulţi autori dar numai cei 17 sunt în programa de bacalaureat. Căci numai aceştia fixează pentru absolvent canonul. Restul sunt umplutură, nici elevul, nici profesorul nu le vor acorda atenţie suficientă. Aşa se face că „ultimii” autori cuprinşi în programa respectivă sunt Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Asta creează dintru început în mintea elevului portretul unei literaturi moarte. Am povestit de mai multe ori întrebarea dărîmătoare pe care mi-a pus-o un elev sărac cu duhul (literaturii), dar extrem de corectă şi bine ţintită: dom’ profesor, azi mai trăiesc scriitori? Este întrebarea de la care ar trebui să pornească reconstruirea canonului
Revista nouă, 3/2012

actual. Presiunea ar veni, aşa cum se cuvine, dinspre prezent înspre trecut, într-altfel i-am studia pe Eminescu şi Blaga dacă am porni dinspre Nichita şi Cărtărescu. Adevărata schimbare a canonului nu se va face decît în momentul în care literatura actuală va intra cu drepturi depline în programele de studiu liceal. Lărgirea programei de bacalaureat în aşa fel încît toate textele studiate să fie materie de examen ar duce la o schimbare fundamentală a grilei de cunoaştere şi de percepţie. La vîrsta pe care o are azi Cărtărescu, Nichita era de mult clasicizat în manuale şi programe. Vă scutesc de exemple de cum se petrece acest lucru în Franţa de pildă, unde texte foarte noi apar mereu în programa de bacalaureat. Dar să trecem de la teorie la practică, adică la listă. Să vedem nişte modificări, pe care le enumăr absolut la întîmplare. Să spun de pildă că unul dintre cele mai puternice romane ale literaturii române este cel numit Istorii, al lui Mircea Ciobanu. Care lipseşte, inexplicabil, în mai toate „clasamentele” care se fac ocazional. Mult supra-evaluatele romane ale lui Călinescu, prin comparaţie, sunt constructe precare (Enigma Otiliei în special), pline de inadvertenţe epice, cusute cu aţă albă, făcute iar nu născute, tocmai de aceea foarte iubite de profesori, fiindcă se vede însăilarea. Cu altă semnătură, ele n-ar fi intrat niciodată în canon, ar fi stat cel mult alături de cele ale lui Cezar Petrescu. Apropo de Călinescu, ar trebui să băgăm de seamă că biografia cea mai comprehensivă a lui Eminescu nu mai este de mult cea a „divinului critic”, ci Hyperion, viaţa lui Eminescu, a lui George Munteanu, carte
9

azi ţinută în anonimat. Exegeza eminesciană, în genere, suferă de o „înţepenire canonică” timorantă. Dacă scrii „de bine” de Eminescu eşti atacat dintr-o parte că eşti naţionalist, paseist, conservator, antisemit, dacofil, protocronist, etc. Dacă scrii „de rău”, eşti atacat din partea cealaltă pentru lipsă de patriotism. Patologic este cazul în care scrii de bine dar eşti acuzat că ai scris de rău, cum a păţit Patapievici. Trec mai departe... De ce ne e frică şi azi să spunem că Ioan Alexandru este un mare poet religios, de stirpea lui Claudel? Este acceptată cu chiu cu vai doar prima jumătate a activităţii sale, mai expresionistă. Nu şi perioada Imnelor. Lipsesc monografiile şi analizele comprehensive (critica noastră e cantonată într-un „estetism” deloc postmodernist, lipsită de anvergura culturală a teologiei ori filosofiei neapărat necesare). Francezii pot spune liniştiţi că Péguy sau Claudel sunt mari scriitori religioşi, nouă ne e frică. Daniel Turcea, alt exemplu, ar trebui situat printre marii poeţi metafizici, în ierarhie imediat alături de Nichita Stănescu. Cine mai ştie de el, în afara specialiştilor? Sau de Cezar Baltag? Ileana Mălăncioiu este un poet clasic, ea nu există în manualele în care (tot sunt la modă studiile de gen) nu există nici o femeie! Jurnalul lui Steinhardt, unanim recunoscut ca una dintre cărţile majore apărute după 1990, nu este, totuşi, socotit suficient de reprezentativ pentru a fi subiect de bacalaureat. Critica literară lipseşte în întregime din „perspectiva comunicaţională” castratoare a predării literaturii. Unul dintre cei mai puternici prozatori de azi, Radu Aldulescu, n-ar
10

merita să intre în manuale, cel puţin prin romanul Ana Maria şi îngerii, în care elevul de azi s-ar regăsi cu problemele zilei, lesne recognoscibile? I.D. Sârbu nu vorbeşte mai profund despre comunism decît alţi congeneri? Este o scamatorie penibilă să le vorbeşti elevilor despre modernitatea eroilor interbelici pentru că ei se duc la mare, poartă cămaşa cu mânecă scurtă şi fără cravată sau se duc la un meci de box. Pentru elevii de azi, toate astea sunt la fel de „antice” ca şi îmbrăcămintea eroilor din Ciocoii lui Filimon. O discuţie dificilă este de purtat asupra „romanelor obsedantului deceniu”, în ce măsură ele datează, devin imposibil de descifrat pentru un cititor de azi, străin de codurile secrete ale epocii. Profesorii universitari care lucrează cu studenţii această temă s-au lovit demult de această înstrăinare a codului. Romanele acestea sunt, de altfel, total absente din îngusta programă liceală. Dar unde este Octavian Paler, autor de succes şi înainte şi după 1989? Unde este eseistica sclipitoare a lui Paleologu? Unde este Gabriela Melinescu, scriitor de prim rang? Unde este acea carte stranie între toa te dar atât de „tinerească” Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu? Unde este literatura non-fictivă de la Vasile Pârvan la Emil Cioran? Unde este capitolul literaturii concentraţionare? Care, în mod obligatoriu, ar trebui să creeze un nou domeniu de teorie textuală. Unde sînt literatura basarabeană şi cea a exilului? Unde este explozia literaturii memorialistice, care presupune instrumente aparte de analiză, dar lipseşte total din viziunea despre cultură a elevului de azi?
Revista nouă, 3/2012

M-am plasat la acest nivel, „de jos”, pentru că arată cît de profund vicioasă este viziunea pe care-o avem asupra canonului. Lumea noastră literară este nombrilistă, exclusiv preocupată de sine, fără să înţeleagă mecanismul inerent al formării canonului, care nu este unul pur literar. Fiindcă antrenează a anume filosofie a valorilor, în afara căreia totul se reduce la o luptă pentru putere între grupuri de presiune simbolică, aşa cum încearcă să ne convingă unii, care văd peste tot boieri ai minţii. Problema este alta: România a intrat brusc, a fost aruncată în sens existenţialist, în lumea postmodernă a relativizării tuturor valorilor şi a nivelării non-ierarhice, fără să fi avut timp să epuizeze, precum culturile occidentale, deliciile şi pericolele ierarhiioor bine articulate. În consecinţă, nici toleranţa la nonconformism. România suferă, cum s-a spus, de o „modernitate neîncheiată”. Asta ar putea fi, paradoxal, şi un avantaj, dacă am avea inteligenţa să speculăm

această defazare, cum am început să folosim agricultura primitivă pentru a furniza produse bio. Lipsesc însă analizele aprofundate asupra a ceea ce înseamnă modernizare, asupra traseelor de urmat. Profesorul Sorin Alexandrescu vorbea despre periodica recădere în premodernitate a intelectualităţii româneşti. Fenomen probabil vizibil şi în ceea ce priveşte reconfigurarea canonului. Pentru că nu e normal ca un elev să termine liceul fără să fi aflat nimic despre Octavian Goga de exemplu. Dar şi despre Anton Holban sau Gib Mihăescu. Închei observînd un lucru elementar. Canonul literar nu este nicidecum o chestiune pur literară. El trimite spre contexte mai largi culturale,etnopsihologice sau istorice. De aceea cercetarea lui ridică multe întrebări care depăşesc un scriitor sau altul, o carte sau alta. Canonul este o hartă cu toate formele de relief incluse, şi cu cît harta este mai exactă, cu atît teritoriul este mai accesibil călătorului.

22 septembrie 2012. Poezia la Biblioteca Municipală Câmpina Cezara Răducu, Florin Dochia, Liliana Ene
Revista nouă, 3/2012 11

itinerarii afective ethica minima greşit numele scriitorilor şi ale eroilor săi. Costel nu răspunde, aşa cum nu a făcut-o niciodată, ceea ce-i întăreşte copilului convingerea sa. „Hai să mergem pe Cristian!” zice Costel, şi bagă capul pe uşă, ca să vadă dacă mai e cineva în casă: „Eşti singur?” Copilul dă din cap, da. Costel dă la iveală, de la spate, unde o ţinuse ascunsă până atunci, o sticlă de suc învelită într-o hârtie de ziar. „Am furat din sticlele tatii o litră de carcalete. Hai să vedem şi noi cum e! Mergem pe deal, nu ne vede nimeni…” Cristian e numele dealului impunător, vizibil din orice parte a oraşului, un adevărat simbol al urbei. Nu e împădurit decât până pe la jumătate, iar pe câmpia de la poalele lui se organizează toate petrecerile în aer liber de 1 Mai sau 23 August, când se adună lume multă ca să mănânce mici, să bea bere şi să urmărească spectacolele de pe scena amplasată în buza pădurii. „Tu ai dormit bine azi-noapte?!” îl întreabă copilul pe Costel. „Ce vrei să spui?” „Zici să mergem pe Cristian, ca să bem?...” „Ei, să bem!... Gustăm şi noi acolo, tragem câte-un gât, ce mare lucru?” „Păi, dacă e aşa, de ce să nu bem aici, acasă?” „Ei, cât mai umblăm prin pădure, până ne întoarcem, iese mirosul din noi, aşa, acasă, e mai periculos, se întoarce mama, tata, poate ai tăi, cine ştie?...” „Tu ai mâncat bureţi nebuni!...” Deşi primul gând ce i-a trecut copilului prin minte a fost să-i trântească uşa-n nas şi să se întoarcă la cartea sa, peste un minut ies amândoi din bloc, salutând politicoşi câteva vecine care, au ei impresia, se uită cam bănuitoare la ei. Costel a pus sticla într-o pungă de un leu
Revista nouă, 3/2012

Iulian MOREANU A unsprezecea povestire cu un copil
Doar ce se terminase emisiunea „La microfon, melodia preferată”, când la uşă a sunat Costel. Costel este colegul de clasă al copilului, şi stă în acelaşi bloc cu acesta, la etajul doi, însă, în timp ce copilul locuieşte la parter. Nu este prea bun la învăţătură, însă îi place foarte mult să citească, lucru ce o încântă pe tovarăşa profesoară de limba română, care nu poate totuşi să-i dea note prea mari, pentru că în schimb Costel nu prea are habar de alte lucruri cum ar fi o analiză literară, gramatică şi altele. Nici la engleză nu străluceşte, şi de multe ori citeşte cuvintele ca în limba română. De altfel, mai toate numele de autori străini şi personajele din cărţile acestora el le pronunţă aşa cum se scriu. Unele „se potrivesc”, dar în cazul altora efectul e aiurea de tot - şi nu şti ce să zici despre el: că e prost, sau că face mişto. „Salut! Ce făceai!?” îl întreabă Costel pe copil. „Citeam din lecturile suplimentare”, vine răspunsul. „Și eu mam apucat de ele. Aseară am terminat Jane Eyre” (şi pronunţă cum se scrie, de parcă ar citi pe litere). „Bă, eu rămân la părerea că tu te prosteşti în mod intenţionat!” Copilul i-a spus asta de mai multe ori colegului şi vecinului său, convins că cineva care iubeşte atât de mult lectura, nu are cum să pronunţe
12

pe care a scos-o din buzunar, dar tot are impresia că toată lumea pe lângă care trece ştie ce duce el acolo. Pe Cristian se poate ajunge prin mai multe părţi, dar ei aleg, ca de la sine, fără să se întrebe asupra acestui lucru, drumul care trece chiar pe lângă şcoala lor, şi apoi pe lângă locul petrecerilor festive din primăvară şi vară. Şcoala este închisă, deşi înainte de a intra în vacanţă li se spusese că în fiecare zi din vară, aici se vor organiza tot felul de activităţi. Veniseră de câteva ori, când ar fi trebuit să se ţină nişte concursuri de ping-pong şi de şah, dar nici pomeneală de aşa ceva. Tanti Anişoara, femeia de serviciu nu văzuse pe nimeni pe acolo, şi nici Frederica, secretara, habar n-avea de astfel de acţiuni. Copilul şi Costel au trecut mai mult în vârful picioarelor pe lângă şcoala pustie şi au apucat-o apoi pe o potecă, spre vârful dealului, trecând printre salcâmi bătrâni şi scorburoşi. Cărarea aceasta lasă, din loc în loc, de-o parte şi de alta câte un postament rămas peacolo din vremuri de care au auzit la istorie, când pe aici se zice că era o pădure de sonde care au scos atâta petrol încât toate străzile oraşului ar fi putut fi acoperite cu aur. Din când în când trec pe lângă câte o vacă lăsată de capul ei să pască iarba nimănui, pentru ca mai apoi, sătulă fiind, să se întoarcă singură acasă după nişte repere de orientare ştiute numai de ea. Cântece neîntrerupte de păsări nevăzute; şi totuşi, paradoxal, atâta linişte. Doi îndrăgostiţi coborând alene, îmbrăţişaţi, cu paşi uşor nesiguri, sprijinindu-se chicotind unul de celălalt. Mici băltoace formate în urmele lăsate
Revista nouă, 3/2012

de copitele unor animale mari, cai sau vaci; din unele sar broscuţe verzui ce ai zice că sunt mai degrabă puse pe joacă decât speriate. Atât de mult verde că nici toate acuarelele din lume nu ar fi de ajuns ca să redea un astfel de tablou. Un pârâiaş subţire ca o nuia de alun, din care probabil că sorb apă vieţuitoarele pădurii. Trosnituri inexplicabile de lemne uscate, pentru că nu are cine le atinge. O adiere răcoroasă care vine dinspre pădure ca trimisă de palele unui ventilator vegetal. Câte un muşuroi uriaş rămas ca prin minune neatins de copitele animalelor. Din loc în loc, ciuperci otrăvitoare, temerar răsărite lângă potecă, sfârşind inevitabil sub picioarele trecătorilor pe acolo, pentru ca nu cumva vreun neştiutor să se lase înşelat de frumuseţea lor letală. Grădini cu pruni şi meri sălbăticiţi, delimitate de garduri făcute din mărăcini dar în care sunt scobite găuri ce îmbie la jefuitul fructelor, anunţă terminarea pădurii şi ajungerea spre jumătatea golaşă a dealului. Cei doi mai merg puţin, lăsând pădurea în urmă, apoi se opresc şi se aşează lângă un rug de mure golaş, aproape uscat; dacă ar mai înainta puţin ar ajunge în vârful dealului, de unde ar avea înaintea ochilor, ca-n palmă, întreaga panoramă a oraşului. Oricum, şi de aici se văd zeci de case, parcă înfipte una în alta, şi chiar şi acoperişul blocului lor. Soarele deja străluceşte cu putere, şi copiii se întind pe spate, obosiţi, înviorându-se la atingerea cu spinările a pământului încă nepătruns de căldură. Alături, între câteva pietre înnegrite de fum, aşezate într-un cerc aproximativ sunt resturile unui foc cine ştie când
13

făcut. Costel se uită temător în jur – nu-i nici ţipenie! - şi-i tremură mâna când bagă mâna în punga de plastic. Încă nu îndrăzneşte să scoată sticla. Cei doi prieteni simt un fel de jenă pe care nu au curajul şi nici nu ştiu cum să şi-o mărturisească. Fiecare în parte are un puternic sentiment că este pe cale de a face un lucru ce nu trebuie făcut. Costel scoate mâna goală din pungă, amânând împlinirea momentului pe care îl aşteptase atâta, dar pe care acum nu ştie cum să-l împingă la câteva zile distanţă. „Bă, zice el, am citit Jane Eyre…” „Mi-ai zis”, îi răspunde copilul. „Ţi-am zis?” face pe miratul Costel, dar copilul nu-i mai răspunde. De ce s-o fi lăsat convins să vină până aici? se întreabă. Atâta amar de drum ca să tragă câte-o gură de carcalete – uite că nici măcar nu ştie ce e asta. „Ce e carcaletele ăsta?” îl întreabă pe Costel. Acesta ridică din umeri, nici el nu prea ştie. Un fel de… Mai bine ar scoate sticla ca să se convingă. E o sticlă verzuie, de suc, de 300 de mililitri, care la Aprozar costă 75 de bani. E un suc foarte bun, cu un gust real de lămâie, dulce-acrişor, foarte acidulat, pe care mulţi îl beau chiar acolo, pe loc, lângă naveta de lemn din care sticlele îşi scot la iveală capacele de metal atins de puncte de rugină. Uneori e atât de cald încât spuma sare din gura sticlei ca dintrun sifon apăsat din greşeală, fără ca cei din apropiere să se poată feri de jetul lipicios şi plin de bule de gaz. Costel nu a apucat să umple în întregime sticla, doar puţin peste jumătate. Scoate dopul de plută care iese ca un sughiţ şi miroase gura sticlei. Se vede că nu îndrăzneşte să bea. „Trage
14

tu, primul”, zice. Copilul întinde mâna, dar şi-o retrage imediat: „vine cineva!” Coborând agale dinspre vârful dealului şi fluierând o melodie neclară, un bărbat care cu fiecare pas se măreşte şi se tot măreşte, pare a se îndrepta direct spre ei. Pe lângă acesta, lătrând prosteşte şi ţopăind ca un ied, o javră de câine cât un motan mai răsărit îi ţine o companie gălăgioasă, vădit nedorită de bărbat, care din când în când încearcă fără succes să-i tragă un şut. Costel smulge sticla din mâna copilului şi-i deşartă conţinutul în vechea vatră care devine un fel de mocirlă ce începe să miroasă a cenuşă proaspătă. Cu sticla nu ştie ce să facă: ar arunca-o, încearcă s-o facă nevăzută după o piatră ceva mai mare, ar băga-o în sân, s-ar aşeza pe ea; o lasă până la urmă lângă picioarele aşezate turceşte şi frica aceea inexplicabilă îl face să tremure ca bântuit de friguri. Ba chiar i se aud dinţii clănţănindu-i, de zici că a venit brusc iarna şi l-a prins în pantaloni scurţi de doc şi cămaşă. Spaima aceasta bruscă îl cuprinde şi pe copil, care, la rândul lui nu ştie ce să facă – el nu are însă nimic de ascuns. Nici măcar nu reuşesc să schimbe măcar două vorbe, să se pună de acord în cazul în care bărbatul, ghicind ce aveau de gând să facă, îi va lua la întrebări. Şi dacă îi va certa, ba, mai rău de-atât, îi va reclama la miliţie? Aici, cel mai sigur, pentru că la şcoală, deocamdată, n-ar avea cui. Se şi văd târâţi de urechi spre locul acela pe lângă care trec mereu pe partea cealaltă a trotuarului. Mai mare ruşinea! Cei doi băieţi abia au curajul să se uite unul la celălalt, „am încurcat-o!” Parcă aerul încins de soarele ce a mai urcat pe
Revista nouă, 3/2012

cer cam cât o săgeată miroase şi el a alcool. E însă doar o părere a lor. Denunţătorul şi judecătorul lor se apropie alene, de parcă ar avea tot timpul din lume ca să ajungă la ei. Fluieratul i se aude tot mai clar şi mai tare, băieţii chiar recunosc cântecul, e Marina, pe care-l cântă Rocco Granata. Îl mai cântă şi un solist român, şi copilului îi vine să pufnească în râs aducându-şi aminte cum fredonează puştimea, parodiind, Crede-mă Marina/ Că mă doare splina/ Splina şi ficatul/ Când te văd cu altul… Nu e timp, însă, de râs. Bărbatul a ajuns lângă ei. Costel înghite în sec şi parcă nu mai are aer. Îl cunoaşte din vedere pe bărbat, dar n-are habar de unde. Se pare că şi acesta pe el, pentru că se apropie şi se apleacă, aproape atingându-l cu faţa sa nebărbierită. Îi prinde uşor bărbia în mână şi se uită fix în ochii lui: „Mă, tu nu eşti al lui cutare?” „Ba da…” răspunde Costel pierdut. „Ce mai face tac-tu?” Costel dă din umeri, ce să facă?... face bine… „Să-i zici că am întrebat de el…” Costel dă din cap, o să-i spună. Bărbia i-a fost eliberată, da, o să-i spună… „Poate mergem la peşte săptămâna viitoare. Aşa să-i zici!...” Capul lui Costel se tot mişcă în sus şi-n jos, sigur, o să-i spună, o să-i spună negreşit, cum ajunge acasă, primul lucru ăsta-l face, îi spune de peşte… Bărbatul a plecat deja, cu câinele după el. Al naibii, parcă era de la circ; cât timp bărbatul s-a oprit lângă băieţi, el s-a aşezat pe coadă şi s-a uitat mirat la aceştia, când la unul, când la celălalt. Acum a luat-o iar la goană, zici că e ogar, nu o javră ca oricare. Marina fluierat al bărbatului nu se mai aude, iar el e din ce
Revista nouă, 3/2012

în ce mai mic. Gata, a dispărut, de fapt a intrat pe poteca străjuită de copaci ce duce spre poalele dealului, pe unde au venit şi ei. Costel răsuflă ca o locomotivă. „Da’, te-ai speriat zdravăn!” zice copilul. „Parcă tu, nu!?” „Nu prea… Dar cine e tipul ăsta?” „Habar n-am! Mi s-a părut că-l cunosc de undeva, dar nu cred…” „Și-atunci, de ce ai zis că-i spui lui taicătu… cu peştele.?...” „Şi ce-ai fi vrut să fac? Nu mă mai supăra şi tu… De fapt, de ce ne-am speriat ca proştii?” se întreabă Costel. „Păi, de ce-ai zis tu – de proşti!” Fără să se vorbească, băieţii se ridică de la pământ şi-o pornesc înapoi. „Nici măcar nu am apucat să gustăm din sticlă… zice Costel cu ciudă. Şi mai şmanglisem şi două ţigări… Se bate cu palmele peste buzunarele pantalonilor: „na, că am uitat chibritul acasă”. Copilul se opreşte în loc: „Asta nu, în nici un caz! Aruncă-le imediat! Unde sunt?” Costel se caută pe sub cămaşă: „cred că mi-au căzut din sân în chiloţi, şi de-acolo mi-au ajuns, habar n-am cum, direct în fund!” Copilul se pune pe râs: „Când o să tragi pârţuri o să miroasă a fum de ţigară!” Îl bate apoi pe umăr pe prietenul său: „Hai să facem o întrecere. Cine ajunge ultimul jos dă un suc!” Cei doi o iau la fugă, chiuind, către poteca ce duce spre oraşul care se simte de aici cum începe să dogoare…

B
15

poezie

Ioan VINTILĂ FINTIȘ
FANTEZIE DE IARNĂ În burgul iernii cu turnuri de fistic Sunt baldachine roşii ţesute cu zăpadă Acolo dulci prinţese dansează din buric Cu scarabei rubine în părul de lavandă Trăsurile par triste claviaturi de ceaţă În parcuri primitive luceferi se rotesc O baiaderă plânge cu mir de-argint pe faţă Ca dintr-un vechi potir împărătesc Eu sunt o troică între sânii tăi În loc de sfârcuri pictaţi cu zurgălăi TOAMNĂ Rectangulare caravane inefabile frunze Dans deasupra câmpiilor albastre lehuze Parcă ar fi o imensă şaretă cu turci Înveliţi până la brâu cu şerpare de nurci Toamna cu amiros de rugină şi boerească Plânge peste lume cu o simfonie cerească Săgetând hicsonleones savane împărăteşti Trecând din zodia racului în semnul cu peşti Se ondulează după dealul somnoros şi absent Cum batista unei contese pentru un referent Iată este vremea pentru a ne iubi Tomnă gri... ZIŢA ZEIŢA Rochie rază de lună peste coapsa ta croşetată Prin cabarete parcă ai fi o balerină de ciocolată
16

Valsând după orchestra fără de corn şi trombon Sub ninsoarea de păsări măiastre şi din carton Ziţa Zeiţa poartă şaluri de spumă pe tâmplă Parcă ar fi o robă dintr-o mânăstire căruntă Cu trandafiri şerpuind aurii peste glezne Trece un vis prin grădina cu ciudate miresme Se-aude un gong ţiuind cum într-o sală de teatru Sau un strigăt de dincolo de nisipul cel idolatru Visând cabale te aştept pe baldachine de lemn Acolo să-mi răsai cu părul negru tern şi etern N- avem timp ne aşteaptă la porţi o trăsură Caii au potcoavele capsate cu parfum de răsură Ceaţa s-a surpat peste oraşul de diamant Ziţa Zeiţa voi fi amantul cel mai şarmant Da, striga păcatul din sânul tău De catifea...
Revista nouă, 3/2012

SCATOLOGIE Aveam o şaretă trompetă cu lacheu străveziu Plutind majestuos prin oraşul albastru pustiu Coboram uneori peste circul nevăzut şi superb Fluturând peste cupolă un substantiv şi un verb Storceam absintul dintr-un crepuscul barbar Până când lumina mirosea a frig şi nectar Dar coapsa ta criminală ferecată-n lăcate Ne îmbia cu dulceţuri şi cu păcate Casele erau învelite cu pagini dintr-o antologie Despre poemele solare pierdute undeva în pustie Ce lume de vis dacă n-ar fi atâta scatologie... POET REBEL Intrase gara de zăpadă în sevraj Doi cai de pluş cântau din mandoline Dulci manechine sucombate în vitrine Hipocantelefante nemaivăzut colaj Şi metanoic lumina le-nconjoară Cu pasul de gazelă selenară

Acolo printre parcuri şi statui Ibovnică femeia nimănui Dansând cu un emir pe dromadere Cum acrobaţi de aer la trapez Parcă brăzdând cu alte emisfere O simfonie acordată-n fa diez DIN LUMEA LUI NICĂIERI În oraşul cu lustragii şi zâmbitoare şarete Domnişoarele sunt toate încălţate cu ghete Peste ziduri se pliază o ninsoare răzleaţă Lumina din felinare se arcuieşte pe faţă În cortegiul nevăzutelor triste fanfare Frunze de calciu se rostogolesc pe trotuare Numai eu desenez pe ferestre un pokemon Talus încovrigat după roata unui poştalion Visul tău lotus auriu tresărind peste ape Dimensiunea luminii nu-l mai poate încape Yoghinii plutesc într-un fum de smarald Prin lumea de cristal trece prinţul Arald Călare pe un roib de argint numai spume Din lumea lui nicăieri către cea fără nume

oqwrt
Revista nouă, 3/2012 17

cronica literară

Mioara BAHNA Ioan Groşan: O sută de ani de zile la Porţile Orientului
Încadrat de Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, în categoria scriitorilor care ilustrează fantezismul alegoric şi livresc, Ioan Groşan aduce, prin romanul O sută de ani de zile la Porţile Orientului – ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2007 –, o creaţie care ilustrează pe deplin trăsăturile postmodernismului românesc, punându-l în gardă pe cititor, de la început, prin titlul a cărui notă ironic-polemică este evidentă. Parodică încă de la început, cartea aduce, mimând canoanele prozei tradiţionale, câteva personaje aflate în prim-planul naraţiunii – doi călugări, Metodiu şi Iovănuţ, împreună cu care cititorul parcurge spaţiul romanesc, din stepa străbătută de hoardele tătare şi până în Moldova, proaspăt rămasă fără Barzovie-Vodă, plecat cu doi însoţitori, spătarul Vulture şi rapsodul Broanteş, spre Stambul pentru a-şi cere tronul înapoi –, traseul străbătut de aceştia, prin ţară, dar şi în afara hotarelor, fiind pretextul autorului pentru a construi, pe de o parte, lumea operei, iar pe de altă parte, pentru a-i dezvălui cititorului preumblarea epică, altfel spus, uneltele, maşinăria şi mecanismul, pe care le foloseşte la construcţia romanului, iar, împărtăşindu-i acestuia din tainele procesului de creaţie, cartea capătă şi statut de metaroman, înscriindu-se, şi prin acest aspect, în amintitul
18

postmodernism. De exemplu, naratorul comentează, tehnic, în Episodul 17. Drumuri sud-est europene, în legătură cu impactul întinderii unei anumite scene asupra receptării: O insistenţă prea mare asupra mesei (repetăm, obişnuită) ar putea părea Cetitoriului o divagaţie pofticioasă, tezistă. O observaţie care se impune oricărui cititor al cărţii este că scriitorul nu pune accentul asupra istoriei / diegezei, ci asupra discursului despre istorie, iar „instrumentul” principal din orchestră este, fireşte, cuvântul, pe care I. Groşan îl foloseşte excepţional de bine, situându-se, mai ales prin relevarea potenţialului comic al acestuia, în ilustradescendenţă a magistralului I. L. Caragiale. E relevant, în această privinţă, de exemplu, dialogul dintre cei doi călugări şi un răzăş fără simbrie, care stă de strajă la hotare, după ce aceştia trec
Revista nouă, 3/2012

elecţiuni subiective proba verificării cărţii de identitate, prin recitarea unor versuri din Mioriţa: când acesta le spune ca a fost pus de domn sa păzească, sorgintea schimbului de replici e evidentă: – Care domn? – întrebă Metodiu. – Cum care domn? Domnul! – Bine, bine, da’ care? – Păi, câţi sunt? – Unu, câţi să fie! – Păi, acela m-a pus! – Stai puţin: da’ cine-i domn la Ieşi? – Vodă. – Care Vodă? – Ei, care Vodă! Păi, câţi Vodă sunt? – Unu’! – răspunse Metodiu. – Ei, vezi? – Şi cum îl cheamă? – Pe cine? – Pe Vodă. – Care Vodă? – Care te-a pus aici. – Păi, ce, nu ştiţi cum îl cheamă pe Vodă? Ia staţi puţin: voi de unde veniţi? Sus mâinile! De fapt, trei linii de forţă are romanul, sau, mai bine-zis, din trei direcţii îi vine valoarea: din cunoaşterea foarte bună a mecanismului limbii şi a culturii române scrise şi orale, începând cu epoca veche şi până în contemporaneitate, şi, desigur, din talentul artistic. Mai mult, scriitorul subliniază, mai în glumă – mai în serios, valenţele salutare ale cuvântului pentru perenitatea noastră istorică: În faţa năpăstuirilor ce au venit peste noi, neputându-ne totdeauna, din motive lesne de înţeles, împotrivi cu fapta, ne-am împotrivit cel puţin cu vorba, aluzie, între altele, şi la „hazul de necaz”, pilon notoriu al filosofiei şi al existenţei naţionale, în general. Romanul se compune din 230 de episoade, cu titluri explicative, amintind de scrierile cronicăreşti, de-a lungul cărora, poposind în tabăra tătară, în ospeţie la tânărul han, călătorind, odihnindu-se la hanul Stăniloaei, mergând la vizir, la palatul sultanului, la Veneţia etc., personajele sunt flancate de ochiul vigilent al naratorului care ba se detaşează, analizând obiectiv materialul oferit cititorului, ba empatizează cu personajele sau simulează această atitudine ori chiar
Revista nouă, 3/2012

apelează la uniscienţă, sporind nota ironică a textului: de pildă, relatând întâlnirea dintre Huruzuma, sora tânărului han, şi Barzovie-Vodă, se degrevează de responsabilitatea autenticităţii, arătând că mulţi au zis după aceea că Huruzuma l-ar fi privit de două ori. În prezentarea acestui theatrum mundi, naratorul atribuie personajelor o dublă funcţie, pe lângă aceea de actanţi făcându-i şi observatori ai fenomenului cultural, românesc în primul rând. De aceea, în manieră postmodernistă, prin intertextualitate, sunt aduse ecouri din scrierile unui număr foarte mare de făuritori ai culturii, româneşti îndeosebi, care, coroborate cu o mulţime de procedee lingvistice (între care deraieri lexicale, calambururi – să vedem dacă se poate mişcula ceva –, simbolism fonetic – numele lui Cancioc, Parnasie, Surduc etc. –, jocuri de cuvinte etc.), creează aproape trei sute de pagini de roman, caracterizate prin ironie, autoironie, umor rafinat, ale căror ţinte sunt toate instanţele comunicării narative, autorul, naratorul, personajele şi chiar cititorul, căruia, adresându-i-se, la începutul Episodului 31. Un episod mai slab, tot în ideea de metaroman, îi spune: Vei avea acum în faţa ochilor tăi încercănaţi, mărite Cetitoruiule, un episod mai slab. În chip firesc, din gunoiul memoriei tale încercate, răsări-va întrebarea: „Da’ de ce?” Astfel, celebra afirmaţie a mitropolitului Simion Ştefan prin care formulează o precoce pentru noi teorie a circulaţiei cuvintelor devine în dialogul lui Iovănuţ cu Huruzuma: Oamenii trebuie să fie ca banii. Ăia sunt mai buni care îmblă în toate ţările. Şi frumoasa şi culta tătăroaică îi replică în stil caragialian: Ce’şt copil?! Iar amintirea lui Grigore Ureche, prin sintagma originii noastre de la Râm se face în acelaşi context. Metodiu, şi el, ca
19

eseu
să-l gratuleze pe tânărul han, îşi ia în sprijin vorbele lui Alecsandri: eşti în putere şi vei fi având şapte vieţi în pieptu-ţi de aramă, iar acesta, dezamăgit de propria-i condiţie, li se plânge că: De zece ani umblu teleleu, parcă aşa se spune, prin stepă, n-am casă, n-am masă, n-am decât o tradiţie, fraţilor. Sunt, scuzaţi-mi expresia, nomad! – victimă şi el a crizei economice, care s-a abătut asupra ducatelor italiene, privându-l de posibilitatea de a se angaja la vreun duce, după ce a studiat la secţia clasice, la Padova, obţinând diplomă magna cum laude. Ca şi Mahomed al II-lea, personajul din Răceala lui Marin Sorescu, hanul lui Groşan îngroaşă parodia prin confesiunea pe care le-o face oaspeţilor moldoveni în legătură cu neîmplinirile sale – s-a întors, după studii, acasă la vechile obiceiuri: prad pustietăţile şi mă hrănesc cu visuri – şi cu preocupările mai ales pentru literatura neamului său, de a cărei consolidare se ocupă din trapul calului, aşa cum şi afirmă că a învăţat să citească: Suntem o cultură tânără (…). Noi (…) am pornit de la foarte puţin. Ce zic eu? De la zero. (…) puteam eu lăsa versul liber? O mare poezie trebuie să aibă ritm. Unde nu e ritm, acolo nu e poetică şi o poezie va să zică ceva fără poetică? – întreabă el retoric şi doct, copleşit de preocupări paşnice, ale lui şi ale întregii tabere tătare, unde oaspeţii moldavi găsesc tineri stând la rând să schimbe cărţile pe care le-au împrumutat cu altele, nişte femei plivesc un strat de ceapă, iar Huruzuma, la fel de preocupată şi ea de înălţarea artelor, ca şi fratele ei, deplânge situaţia în care se află căci: Degeaba ştiu scrisul şi cititul. N-am cu cine schimba o impresie, o locuţiune, decât cu frate-meu. Apelând, prin urmare, la
20

intertextualitate, la parafrază, Ioan Groşan oferă o perspectivă asupra spiritualităţii reflectate în cuvânt, străbătând-o cu frenezie ludică – fiindcă, parafrazându-l pe M. Sadoveanu, a cărui operă este reper nu numai în construcţia personajelor şi a textului, ci şi sub aspect narativ, aşa ne-a fost scris, s-avem tihna vântului şi nestatornicia apelor –, plecând, cum am văzut, de la folclorul românesc, mai ales de la Mioriţa, trecând prin cronicari (Gr. Ureche, deja citat, M. Costin: Nu sunt vremile supt oameni, ci oamenii supt vremi), ajungând apoi la Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae sau Gâlceava povestitorilor cu lumea), la Iancu Văcărescu (Le-am dat teatru – spune domnitorul mazil despre popor, iar spătarul Vulture îi răspunde: Le-ai dat teatru să-l păzească pe dinafară că nu intra unu, se temeau…), apoi la D. Bolintineanu (Soarta noastră fuse crudă astă dată…), la C. Negruzzi (Femeia tot femeie!), la Grigore Alexandrescu (Răsăritul Semilunii. La Stambul), la Nicolae Bălcescu (în descrierea dulcelui plai al Moldovei, intersectându-l cu Creangă: Dacă din inima dealurilor Vasluiului o iei în sus pe lângă vechile podgorii domneşti, pe drumul numit acum „drumul forestier”, şi dacă ajungi pe culmea cea mai înaltă a muntelui Ceahlău, vei vedea o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ. Ea semăna a fi un măreţ şi întins palat, cap d’operă de arhitectură, unde lega mama naratorului motoceii la un capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei…), din nou la Ion Creangă (zbârrr! pe-o dugheană sau: Eu însă nu ştiu alţii cum sunt, dar, când mă gândesc ce era prin ţară, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!), la M. Eminescu (băiet fiind sau: Tu eşti copilă, asta eşti şi trebuie să
Revista nouă, 3/2012

stai acasă – îi spune Iovănuţ Huruzumei), la O. Goga (să-l fi lăsat la plug, să fi rămas acasă…), apoi la T. Arghezi (Pui un bob, din el răsare…), la Ion Barbu, M. I. Caragiale, Liviu Rebreanu, Marin Preda etc., pentru a nu aminti decât câteva nume de scriitori români, fără a ocoli nici literatura universală, din care nu-i amintim decât pe Fr. Villon, V. Hugo (un personaj se numeşte Cosette), pe M. Proust (la umbra unor tătăroaice…), Maiakovski (Nu trageţi, tovarăşi!) etc. Nici expresiile latineşti nu scapă neafectate de verva ludică a scriitorului: Animi volant, corpora manent sau: ibi bene, ubi sum; ut pictura, lectura sau: Pulvis et umbra sumus etc. Dintre formele de manifestare a comicului, în romanul lui I. Groşan, aşa cum arătam mai sus, ironia este exploatată cel mai mult, fiindcă aproape nimic nu-i scapă. Spre exemplu sunt răsturnate o seamă de toposuri (Nu de suflet mi-e teamă – afirmă călugărul Metodiu – (…) De trup mi-e frică. Trupul – această necunoscută). Ludicul are, de asemenea, un rol important în construcţia cărţii, manifestându-se la toate nivelurile, lingvistic, narativ etc. De pildă, iapa spătarului Vulture se cheamă Laika, iar stăpânul i se adresează – oximoronic, în contextul istoric – hanului spunându-i cinstite tătar, fiindcă personajele se află într-o continuă competiţie – nedeclarată – prin caută să-şi demonstreze superioritatea minţii, fără a abdica totuşi, asemenea celor ale lui Sadoveanu, de la politeţe, bun-simţ, cumpătare. De aceea, spre exemplu, Metodiu îi atrage atenţia lui Vulture: Departe nu eşti de adevăr, spătare Vulture (…). Atâta doar că-l vezi numai dintr-o parte… Picanteriile, cuvintele sau scenele cu nuanţă erotică, de asemenea, nu puteau lipsi, cum e, spre exemplu, povestea
Revista nouă, 3/2012

Mădălinei, harnica ciobăniţă, trăind singură, fericită, asemenea celor din Măgura Tarcăului, dar visând la o turmă mai mare şi la câini mai bărbaţi, vizitată de ursul cu apucături umane. Aşadar, parodiind istoria, societatea contemporană, arta însăşi, iubirea, mai mult sau mai puţin romantică (Huruzuma, sora hanului, nedezlipindu-şi capul de sfioasa claviculă a tânărului călugăr Iovănuţ), Orientul, Occidentul, lumea sudest europeană, de la graniţa dintre ele, bărbaţii şi femeile, problema feminină în concepţia otomană, comunismul cu textele lui propagandistice, contaminate cu cele religioase sau invers – Domnul e-n toate (…). E-n cele ce, cum ar veni, sunt acum, da’ şi-n cele ce, cum s-ar zice, mâine vor râde la soare –, filosofia (Metodiu observă că lui Iovănuţ îi place maieutica), pe cel care stăpâneşte şi pe cel aflat sub stăpânire, călugărul şi mireanul, ospitalitatea şi spiritul defensiv tradiţional (la intrarea în Moldova, cei doi călugări călători sunt întâmpinaţi cu: – Bine-aţi venit în Moldova, da’ staţi pe loc! Mâinile sus!), făcând din limbă principalul actant al cărţii, Ioan Groşan oferă cititorilor o sinteză sui-generis a spiritualităţii româneşti. Şi poate că suta de ani de zile de la Porţile Orientului înseamnă doar intervalul până când, între Orient şi noi, sa produs legătura inalienabilă, manifestată pe toate coordonatele, încât până şi sfinţii despre a căror descindere la hanul Stăniloaiei (omoloaga Ancuţei doar în materie de bun privat, hanul, fiindcă, altfel, e o femeie cât malu’, care, în locul vorbei dulci a acesteia, îi apostrofează pe oaspeţi, deloc sensibilă la poveştile lor: Poveşti, ai? N-am eu destule poveşti pe cap? Să le mai ascult şi pe ale voastre? ) relatează unul dintre povestitorii de la han, exclamă oare unde dracu’ am nimerit noi?
21

opinii de la nisa cînd pe la mine şi fumam amîndoi aşezaţi pe prispa casei , privind îngînduraţi eternitatea risipită în norii duioşi de fum, Constantin Trandafir, scriitor el însuşi, nu se poate desprinde de poezia gîndirii şi subliniază, deschizînd alte drumuri, mai metaforice: „...dar cu anticipări ale esteticii urîtului şi ale grotescului în literatură...” De ce mi-a plăcut această susţinere ? Pentru că misticii au o mare apetenţă pentru dramă, cum zice şi Constantin Trandafir! Iată-ne pe un tărîm strivit de bocancii moraliştilor, pentru că, ajungînd la Eminescu, iată o frază bogată în sensuri meditative: „Mitul a fost rostogolit în Infern de mulţimea detractorilor!” şi „... o furie unică se abătu asupra poetului în perioada imediat postdecembristă...” – după răzmeriţa aia de carton cu voie de la Poliţie!!! (Caragiale avea dreptate!) De ce se dedau aceşti „neica nimeni, ia piciorul de pe mine” – cum scria Ion Gheorghe, la posteritatea lui Eminescu ? Din simplu motiv că ei nu ar fi în stare nici măcar să-i copieze Opera, pentru că le tremură mîna, le seacă fîntîna, şi se masturbează, cu privirea trează, spartă în fragmente, de pizde inerte ! E voia mea şi expresia aşa trebuie să se eternizeze, fară a declanşa un noian de ofense ! Iată ce scrie acest Cărtărescu despre Eminescu: „În copilărie era „mic şi îndesat”... Eu îmi amintesc acum de un interviu dat de acesta la un p(r)ost de televiziune şi iată ce preocupări filozofice avea dmnia sa, cînd susţinea că nu poate să-şi emită opera lui genitală din cauza vecinului de la etajul superior, care trăgea apa la toaletă după ce i se pişa în capu’ lu’ dumnealui !!! Am rîs cu lacrimi, pentru că nu ştiam cine era insul, nu-l
Revista nouă, 3/2012

Ioan LILĂ Poezia criticii (II)
Unde am rămas ? Conduite à ce point, la philosophie des idée est une sorte d’atomisme ! Pe această direcţie a pornit Constantin Trandafir în analizarea prozei, a poeziei şi a temelor majore ale literaturii ! Trimiteri subtile, fără a face paradă de cultura sa vastă, ci vrînd să ajute cititorul să înceapă a discerne între valoarea unui text şi însăilarea de cuvinte genital/geniale fără de gîndire / simţire poetică. „Poezia – precizează domnia sa în „Conversaţie în bibliotecă“ – înseamnă cunoaştere, iar metafora e una dintre căile ei regale.” (Pag.83) Şi abia acum vine comentariul bazat pe coordonate ştiinţifice, analizate cu mijloacele literare: „Poezia lui Ion Stratan se sprijină (...) pe coliziunea estetică a metaforei.”, „...idee şi imagine în cuvînt, ezoteric şi pitoresc senzorial, gravitate şi dezinvoltură, melancolie şi exuberanţă, metafizică şi cotidian...” Dar, „E dreptul unui critic să aibă punctul său de vedere...”, susţine Constantin Trandafir – şi aici îi dau dreptate, pentru că eu, de exemplu, nu scriu decît despre ceea ce îmi place mie şi nu doresc să-mi impun un punct de vedere „causticcriticastru”! Comentîndu-l pe fostul meu vecin din Cîmpina, pe care l-am pomenit în romanul „Parfumul păpuşilor de porţelan”, pentru că venea din cînd în
22

citisem, nici nu vreau, îmi ajunge profesiunea lui de credinţă: jos cu ăştia care, în loc să se masturbeze... Am fost virulent ? Îmi cer scuze şi mii de ventuze! Dar mai trebuie să-i spun ceva acestui pro-fund, vopsit în pizdama: Nu are Eminescu nevoie să fie apărărat, pentru că el este esenţa limbii romane! „...de unde se vede că patetismul sentimental nu-i face bine artei poetice.” Eu ce ziceam? vioară barocă viola da gamba clavecin Un altul, Valeriu Cîrstea, îl atacă pe Ion Creangă ! Dacă n-are alte valenţe culturale, cum să se afirmeze şi el printre dormeze ? Cică Ion Creangă este crud (de la cruzime ), sau că personajele lui aşa şi pe de din vale de Rovine, ai năimito-n mărăcine ! Săracul cu peticul şi peticul cu văzul monstruos din Grand Hotel «Victoria Romană» al lui Caragiale! Numa’ că devine de se-mpătureşte pre dos !!! « Pîlnia şi Stamate » devine astfel lucrarea de referinţă ce ne face ferferiţă « Apoi, “mais l’époux le jour de l’an / savait tout et dans une crise / envoya au vatican / leurs deus corps en trois valises“! Trecem peste, pentru că ar deveni inutilă această bibliotecă înfăşurată în ea însăşi! «Şi Blecher se simte terorizat de obiecte…» Mi-a plăcut fraza asta pînă la nebunie, pentru că, stînd şi meditînd, sau doar şezînd şi nemetitînd, trebuie să ne sprijinim pe cîteva imagini: obiectele! Astea, obiectele, sînt real-imaginare, de unde şi izvorăşte «atracţia pentru literatură a lui Robert Musil.» Iată de unde s-a născut «Omul fără însuşiri»! Din irealitatea culturii ! Mă va ierta maestrul Constantin Trandafir că i-am folosit
Revista nouă, 3/2012

ideile? Credinţa mea se adîncea în ea însăşi de dinainte de „Complexul individualităţii”! * În tablourile lui Gustav Klimt este o formidabilă revărsare de culori ! Spaţii imense concentrate într-o idee a armoniei prin explozia de sensuri ce au stîrnit şi scandaluri irevenţioase, în sensul auster că „Originea lumii” nu trebuie expusă (cum am făcut-o eu in textul de mai sus!), dar ea este deja cuprinsă între laturile Universale ale unui tablou expus la Paris (şi nu vreau să vă destăinui autorul !). De ce am început aşa ? Pentru că, societatea este deajuns de refulată şi de isterică ! A desena „originea lumii”... isteria atinge paroxismul! Ce se întîmplă mai departe în aproapele nostru interior? Zone curpinse în melancolia conversaţiei în bibliotecă! Ca la Klimt! Sau ca la Pascal: „Ainsi l’homme est si malheureux, qu’il s’ennuierait méme sans auqune cause d’ennui...” Dar Pascal cunoştea acest principiu de la Plutarque („Vie de Pyrhus”): „...de preandre de repaus...” Iar eu nu cunoşteam mai nimic, dacă nu citeam! Apropos de citit: eu cred că sînt unii care au scris mai mult decît au citit! Eu, mărturisesc sincer, cred că am citit cîteva literaturi, nu cărţi, şi nu am scris mai mult de un metru linear! Azi scribii au ajuns la metru cub şi la tone îndesat-majore ! Urmează pagini dense despre Şerban Cioculescu („Mai degrabă obiectivitatea se numeşte, aici, probitate.”), care se perinda printre noi cu o sfială majestoasă, Eugen Ionesco (critic francez de origine romană – cum este acreditat în Franţa), ca şi Brancuzi (Constantin Brancuşi) –
23

eseu sculptor francez de origine romană, deşi, bietul de el (gorjean de-al meu!) nu a expus niciodată în Franţa – trăiască America !!! Ca sa nu mai pomenim decît de Anna de Noailles, princesse Brancovan, commtesse de... (Paris 1876 – Paris 1933); Constantin Ciopraga, care „pune piatra de temelie la prestigiul criticii istoriografice”; N. Steinhardt – „cu o eseistică a intelige,ţei inventive”... «„Cel mai” nu convine spiritului critic, darămite nepriceperii în materie ori a adversităţii de toate felurile.» Vorbeam despre Marin Preda ! De ce nu îi plăcea maestrului să i se vorbească despre „Moromeţii”? S-o întrebăm pe Aurora Cornu? Octavian Paler, săracul, pendulînd între „securitatea de altădată şi teroarea canaliilor care profită de libertate”! Aici am rămas descumpănit total şi irevocabil! Bre, cînd înfruntai matale securitatea, cînd erai director general te miri pe unde, sau după ce te-ai bucurat de libertatea venită cu subtilitate tot de la strălucitorul răsărit ? Să nu ne prefacem că ne prefacem ! Auzi frază la domnia sa: „Nici Ceauşescu n-a fost insultat cum au fost insultaţi cei care, cu ani în urmă (n.n.: după ce li s-a luat ciolanul !), au îndrăznit să rişte „nebunia” de a nu fi laşi”! Va să zică, douăzeci de milioane au fost laşi, şi numai vreo doitrei au fost aşa şi pe dincolo! Istoria nu se poate scrie în felul ăsta, falsificată ! Va să zică, eşti director general o viaţă întreagă, şi apoi începu să scuipi cînd bate vîntul frunza-n dunga de la pantaloni!!! Divagaţia asta îmi aparţine în totalitate, nu are nici o legătură cu textul analizat, dar nici să patinăm pe urmele unor camelioni în plină prerie a istoriei nu cred că este cazul ! Punct! Auzi frază plină de taine - de nepătruns? - la Ov. S. Crohmălniceanu: „Reţin atenţia, cu deosebire, observaţiile despre nevroză şi complexul oedipian la Hortensia Papadat-Bengescu”. Nisa, august 2012

19-22 iulie 2012. Tabăra de poezie Artgothica 2012, Sibiu, Casa cu Cariatide Florin Dochia, Ion Mureşan, Ioan Moldovan
24 Revista nouă, 3/2012

cronica edițiilor

I. Necula Cioran în ediţie academică
Ştiam de procesarea acestei cărţi şi-am aşteptat apariţia ei cu înfrigurare şi cu o curiozitate mistuitoare. Pentru cei interesaţi de spiritul cioranian, de zbaterile sale româneşti, până la strămutarea pe malurile Senei, actuala ediţie academică întocmită de Marin Diaconu – Cioran, Opere, vol.1-2 (Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti 2012) - va rămâne pentru multă vreme, de nu cumva pentru totdeauna, un moment de referinţă. Totalizând peste trei mii de pagini, cele două volume ale ediţiei întocmite de harnicul editor Marin Diaconu acoperă integral perioada românească a publicisticii lui Cioran şi întreaga sa corespondenţă, primită şi expediată de scepticul răşinărean după definitiva înstrăinare. Este, putem spune, o ediţie de excepţie şi mult folositoare celor interesaţi de activele tânărului Cioran, înainte de a se strămuta pe malurile Senei. Şi mai precizăm în introducerea acestei cronici fugoase şi cordiale că Marin Diaconu era, de departe, cel mai indicat să realizeze această monumentală ediţie. Dăduse atâte dovezi că este bine familiarizat cu osârdiile tânărului Cioran de dinainte de strămutarea lui într-o altă limbă, că nu se putea să nu-i reuşească proiectul de a alcătui o ediţie de excepţie. Mai
Revista nouă, 3/2012

publicase culegerea Singurătate şi destin (Humanitas, 2001), cu articolele disipate de tânărul Cioran prin revistele româneşti interbelice, şi la fel publicase masivul volum Pro şi contra Emil Cioran (Humanitas, 1998) cu toate cronicile apărute în publicistica românească, la cele cinci cărţi apărute în ţară, înainte de a adopta limba franceză ca vehicul pentru toate obsesiile sale fragmentare. Şi tot Marin Diaconu a publicat cele două volume Întâlniri cu Cioran (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2011) cu o mare varietate de mărturii despre Cioran, menite să-l umanizeze şi să ni-l apropie afectiv şi comprehensiv. Editorul era, prin urmare, bine familiarizat cu universul juvenil ventilat de Cioran, în vremea când zburda prin publicistica noastră interbelică. Recenta alcătuire academică beneficiază, pe lângă grafica de excepţie şi de o generoasă prefaţă semnată de acad. Eugen Simion – de fapt o adevărată monografie cioraniană oportună, documentată şi plină de savoare, însumând 273 de pagini - care poate căpăta statut şi circulaţie independentă, având menirea de a completa fericit bibliografia cioraniană. Acum despre carte. Primul, din cele două volume ale ediţiei lui Marin Diaconu, reuneşte toate cele cinci cărţi cu care Cioran a îmbogăţit eseistica românească interbelică, înainte de a alege exilul parizian. Regăsim aici volumul de debut Pe culmile disperării (1934), apoi Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la faţă a României în varianta princeps din 1936, neautorizată de Cioran, Lacrimi şi sfinţi (1937) şi Amurgul gândurilor (1942).
25

atitudini
Ca editor scrupulos, cu ştiinţa reeditării, Marin Diaconu reconstituie traseul livresc al izvodirilor lui Cioran, vorba lui Hegel, cu drum cu tot, împreună cu cronicile pe care le-a generat fiecare apariţie, reproduse şi ele la Note şi comentarii. Regăsim în aceste notaţii toate cronicile reproduse de editor în volumul Pro şi contra Emil Cioran, publicat de acelaşi editor în 1998. Au urmat, cum se ştie, cinci decenii de interdicţie, când Cioran a lipsit din cultura românească, dar a fost reeditat în perioada postdecembristă, când a generat alte cronici şi dări de seamă, pe care editorul nu le mai reproduce, dar le consemnează conştiincios, cu toate explicaţiile trebuincioase. Volumul 2 al ediţiei la care ne referim reuneşte volumele Îndreptar pătimaş, rămas inedit până în anul 1991, şi Razne, articolele distribuite de Cioran prin revistele vremii, ordonate cronologic de editor şi mai cuprinde manuscrisele păstrate de fratele scepticului, Aurel Cioran şi un mare volum de corespondenţă expediată şi primită de Cioran de-a lungul anilor. Regăsim aici multe scrisori inedite, care n-au fost incluse în volumul Scrisori către cei de-acasă, alcătuit de Dan C. Mihăilescu în 1995 şi publicat la Editura Humanitas. Regăsim, bunăoară, scrisorile adresate Ecaterinei Săndulescu, lui Pompiliu Constantinescu, lui Ion Chinezu (numai una din trei, câte am depistat noi la Muzeul Literaturii Române), lui Tudor Vianu, Octav Şuluţiu, precum şi cele două scrisori adresate lui Blaga, publicate şi de noi în revista Oglinda literară din noiembrie 2007. Nu ştiu de unde a apărut ideea eronată că noi am indicat ca provenienţă arhiva CNSAS. Nu,
26

provin de la M.L.R., de unde cred că le-a procurat şi Marin Diaconu. De la CNSAS provine nota informativă depusă de sursa Cristina (Cristiana) Cioran în urma unei vizite făcută scepticului la Paris în septembrie 1982 şi care este reprodusă şi de Stelian Tănase în volumul său Cioran şi securitatea (apărut la Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p. 320-323). Să mai zăbovim puţin asupra epistolarului lui Cioran. Dacă există o civilizaţie a dialogului epistolar, atunci scepticul de la Răşinari o întruchipează în chip prototipal. N-a lăsat nici o scrisoare fără răspuns, dar nici n-a mai continuat parteneriatul epistolar cu cineva care i-a lăsat vreo scrisoare fără răspuns. Era de o corectitudine exemplară, ceea ce şi explică relaţiile sale epistolare consistente şi îndelungate. Cu ceva timp în urmă, bunăoară, George Guţu a descoperit la Biblioteca Naţională Austriacă 158 de scrisori expediate de Cioran filosofului austriac Wolfgang Kraus pe parcursul a 19 ani de corespondenţă - publicate în cele din urmă, în 2009, şi în limba română, la Editura Humanitas. In aceeaşi ordine de idei aş mai menţiona cele 27 de scrisori expediate muzicologului George Bălan şi publicate de adresant în volumul mărturisitor, In dialog cu Emil Cioran apărut la Cartea Românească în 1996, la un an după săvârşirea expeditorului, apoi lunga corespondenţă întreţinută cu tânăra profesoară de filozofie din Koln, Friedgard Thoma, începând cu anul 1980, şi desigur cu celebra eseistă spaniolă Mariana Zambrano. Sunt filoane de mare interes biobibliografic, iar editorul acestei ediţii n-a explorat decât o parte din ceea ce a cultivat cu consecvenţă şi cu stăruinţă Cioran.
Revista nouă, 3/2012

poezie Ca unul care m-am interesat de această secvenţă a activităţii lui Cioran, am identificat peste 50 de scrisori adresate de Cioran unora dintre apropiaţii săi, precum Mihai Niculescu, Dumitru Stăniloaie, Leonard Schwartz, George Astaloş, Leopold Ferdinand, Petru Vintilă, Iosef Czapki, Dinu Săraru, Al. Busuioceanu, Constantin Amariu şi încă mulţi alţii care aşteaptă să fie adunate într-o carte distinctă, în completarea volumului întocmit de Dan C. Mihăilescu în 1995. Departe de mine gândul de a aduce vreun reproş editorului, vreau doar să subliniez apăsat că universul cioranian a fost şi a rămas o ispită pentru multă lume şi se dovedeşte greu de explorat în totalitate. Oricum, cartea d-lui Marin Diaconu este, fără îndoială, cea mai complexă dare de seamă despre Cioran, indispensabilă oricărui cititor interesat de nuanţele scepticismului activat de locatarul de sub streaşina Parisului. O recomand cu căldură tuturor iubitorilor de literatură bună, celor interesaţi de obsesiile lui Cioran, de lucru bine gândit, bine făcut şi bine perspectivat. Noutăţi? Faptul nou cu adevărat în ediţia d-lui Marin Diaconu este corespondenţa primită de tânărul Cioran de la corespondenţii săi din ţară. Printre ei se detaşează scrisorile expediate de tânăra profesoară din Sibiu, Margareta, care i-a trimis, în perioada 12 decembrie 1939 – 5 noiembrie 1940, nu mai puţin de 18 scrisori afectuoase – un adevărat roman de dragoste ţesut cu fire de borangic şi cu toată recuzita sentimentală obişnuită. Am descifrat chiar, în scrisorile tinerei profesoare, semne de
Revista nouă, 3/2012

gelozie faţă de Ecaterina Săndulescu, cu care, bănuiesc că era colegă de cancelarie. Pe onoraţii colegi şi colege mai ales îi nedumiresc. Isteaţa D-na Săndulescu nu pierde nici o ocazie de a mă iscodi în privinţa ta şi a mea. Procedează cu mine întocmai ca un savant cu un cobai. Inventează, cre, vise în care îi apari tu şi pe care mi le spune atentă, observând reacţia. Teribil m-aş strâmba la ea! Sunt sigură că dacă te-o mai vedea o să-ţi spună că e convinsă că nu te iubesc. (vol.2, p.1445). Orice rând inedit, aşternut de Cioran într-o situaţie oarecare prezintă un interes deosebit pentru captivii fenomenului cioranian. Editorul reconstituie traseul românesc ventilat de Cioran, dar, cum arătam şi mai sus, îl reconstituie cu tot evantaiul de semne încrustate de tânărul răşinărean şi de familia sa în spaţiul dintre Carpaţi şi Mare. Numeroasele imagini de familie, actele şi facsimilele reproduse cu generozitate de editor, manuscrisele găsite de editor în arhiva păstrată cu sfinţenie de fratele scepticului fac din actuala ediţie o carte de referinţă pentru cercetătorii izvodirilor lui Cioran. Nu mai spun de numeroasele note lămuritoare, incluse de editor la sfârşitul fiecăruia din cele două volume şi care singure alcătuiesc un tezaur de informaţii şi de limpezimi epistemice la care vor face apel, suntem siguri, viitorii doctoranzi ai speculaţiilor lui Cioran.

B
27

opinii eseu

Maria BARAN Apusul postmodernismului. Răsăritul apocalipsei
Nimeni nu a reuşit până acum să facă o încadrare oarecum pertinentă şi sigură a fenomenului. Printre atâtea alte definiţii, postmodernismul poate fi considerat şi un fenomen cultural-istoric, ce a clarificat geneza unor fenomene culturale moderne, prezente încă în viaţa noastră contemporană. Aceste fenomene au fost percepute de către postmodernism drept documente ale unei arhive, prin detaşarea critică faţă de modernism. Cu această ocazie, au fost recuperate documente considerate marginale. Acestea din urmă, într-o rescriere a istoriei modernului, au pus într-o nouă lumină genealogiile acceptate,descoperind că ceea ce devenise de-a lungul modernităţii valoare a presupus numeroase opresiuni şi excluderi. Postmodernismul susţine că tocmai aceste excluderi constituie partea esenţială al proiectului. Curentul poate fi văzut ca o tentativă particulară de critică a modernului,ce are în vedere atât proiectul modern în ansamblu cât şi diferitele sale ipostaze, forme în care acesta s-a dezvoltat. El a furnizat un set de tehnici de analiză critică,un anumit limbaj, lucruri care pot fi implicate în diverse domenii, facilitând comunicarea dintre ele. Aceasta perspectivă postmodernă a permis atât ieşirea din carapace a specialiştilor cât şi observarea
28

unor corelaţii neaşteptate între discursuri aparent diferite. Am sesizat pe măsura ce ne afundam în studiu, că cea mai valoroasă moştenire a postmodernismului în sine nu rămâne critica, ci combinaţiile ideatice favorizate de acesta, jocurile de limbaj pe care le-a produs şi le-a acceptat. Consecvent cu sine, conceptul nu a intrat în logica modernă a depăşirii ci a reprezentat un punct de întoarcere în sens matematic, o deplasare nu înainte ci lateral, revizuind modernul cu scopul de a experimenta o altă faţă a lui. Astfel putem înţelege acel post- din postmodernism ca un alt eu. Începând cu noul mileniu , observăm o intrare a postmodernismului într-un con de umbră. Acest lucru se datorează atât plafonării naturale a unui curent ce a fost odată într-o mare vogă, cât şi folosirii excesive a termenului în anii ’90,având atâtea sensuri,încât orice elucidare a lui determină o lungă şi anevoioasă explicaţie. Dacă privim fenomenul din sfera intelectualului, postmodernismul nu a fost doar o modă, în care trebuia să ne încadrăm la un moment dat; a fost şi o promisiune. O promisiune privitoare la revizuirea culturii moderne. Dacă stăm bine să analizăm,curentul a constituit singura tentativă de a integra perspective şi teorii divergente, demontate din ordinea în care modernitatea le aşezase, pentru a le recombina în moduri inedite. Însă prin comparaţie cu anvergura celorlalte curente (clasicismul, romantismul, barocul), postmodernismul a dominat relativ puţin; doar ultimile trei decenii ale veacului trecut, fără a ne încânta cu nici măcar o capodoperă.
Revista nouă, 3/2012

Atunci când aducem în discuţie termenul postmodernism ne raportăm de cele mai multe ori la reconsiderarea experienţelor umane, eliminarea tensiunilor limbii, a multitudinii de recilclări culturale. Dar şi discursurile apocaliptice au avut acelaşi scop , punând preţ pe o reîntemeiere a lumii acesteia, încercând să identifice modalităţi de compatibilitate cu realul. Postmodernismul anunţa într-un oarecare fel apocalipsa, o schimbare multiplă, care-i propunea omului diverse căi de a fi. Numai că aceste căi nu au dus întotdeauna către o evoluţie, ci mai degrabă către o involuţie.… Aşa cum bine spunea domnul profesor Ion Buzera în Proximităţi critice: “diferenţa dintre discursul apocaliptic şi cel postmodernist, pare a fi previzibilitatea totală a unuia faţă de imprevizibilitatea celuilalt”. Prin raportare la celelalte curente

literare, tendinţa postmodernă păleşte inevitabil. Vom folosi un limbaj mai plastic, deoarece există deja suficient de multe discursuri tendenţioase care de fapt se pierd în detalii şi uită esenţialul: Postmodernismul este asemeni unui copil adoptat de către modernism cu personalitatea în plină formare,care pur şi simplu nu-şi cunoaşte urmaşii, dar nici menirea. Ceea ce ne face să credem că nu este suficient de puternic pentru a fi independent. Schimbările au avut loc la nivelul formei, conţinutul rămânând solid tradiţional. Se produce în acest mod un adevărat furt stilistic al trecutului, o veritabilă necrofilie. După cum se poate sesiza, postmodernismul este încă la ora actuală un termen care se află în căutarea propriei sale sfere conceptuale. Acest lucru trebuie privit şi ca un avantaj în ultimă instanţă lăsându-ne nouă, contemporanilor, libertatea deliberării…

19-22 iulie 2012. Tabăra de poezie Argothica 2012, Sibiu, Biblioteca Astra
Călin Derzelea, Ioan Vintilă Fintiş, Leo Butnaru, Marian Dragomir; sus: Adrian Suciu
Revista nouă, 3/2012 29

cronica literară

Gherasim RUSU TOGAN între istorie şi inimă
Valer Popa, Frumoasele Sabine, roman, (Editura Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012). Romanul „Frumoasele Sabine” prin universul reflectat şi modalitatea expresivă asumată, se pare, la o lectură superficială, că s-ar înscrie pe traiectoria romanelor memorialiste, gen ce inundase literatura noastră de după optzeci şi nouă. Realitatea narativă, însă, ne aduce în atenţie, prin lectură, bineînţeles, o carte încărcată de suflu memorativ dar, în aceeaşi măsură, ornată cu suflul unei realităţi deja înscrisă în istoria neamului nostru românesc, sub efigia eternului: suferinţele unui neam, într-un momentblestem, al istoriei noastre. Aşadar, cartea nicidecum n-are „tonul narativ” al unor „Amintiri din copilărie”, scriere fascinantă pentru momentul de linişte patriarhală a neamului său, şi „glăsuită” de un geniu care, dincolo de operă, ne-a lăsat ca moştenire spirituală, în plan artistic, imaginea copilăriei, cu toate convulsiunile ei. Astfel, chiar dacă în centrul acestei epici se află imaginea devenirilor iniţiatice a unui copil, cartea nu înclină înspre simple scene memorialistice, dimpotrivă, scriitorul ne seduce printr-o
30

cronică dramatică, în care timpul rememorării devine cel al durerii, cronicizat sub semnul durerii. Sabinele? Imagine halucinantă a confruntării inocenţilor, înscrişi pe traiectoria durerii, cu o lume brutală, incoerentă, în care visătorii cad în groapa cu lei! Şi totuşi, neasemuitul copil de moţ, n-a mai plecat prin ţară, „cu cercuri şi cu ciubară”, ci, de astă dată cu nădejdea că va deveni „domnul învăţător”, într-un timp bântuit de legi barbare, de război mondial ce va schimba faţa lumii. Sugestiv ne apare de altfel însăşi depământenirea eroului cărţii: Învăţătorul Victor aduce din Ardeal, „pentru a fi pregătit să devină învăţător, urmând cursurile la Şcoala Normală din Târgu-Jiu… pe elevul Ioan Sântion”, prezentându-l înţeleptului director Ştefan Mihăilescu, creatorul tinere şcoli normale, spirit pacifist ce va fi depăşit, însă, de vâltoarea evenimentelor, ca beneficiar al unei burse oferite de către doamna Aretia Tătărescu, soţia primului ministru, de pe atunci, al României. Jalnic, cum în Vechea Românie, o asemenea bursă îl reprezintă pe copilul de moţ drept ofrandă a unei cerşetorii , în lumea lui „fusei şi fură”! Aici, însă, va trăi şi revelaţia Monumentalelor Brâncuşiene, aflate în clipa înscrierii lor în mitologia neamului şi percepute de către copilul de moţ prin filtre adiacente, dat faptului că venea dintr-o lume cu imaginea ştrangulată, de către unii din pseudo intelectualii locului. Plecarea în lume a fiului de moţ are loc de altfel în preajma dezlănţuirii genocidului al doilea mondial, anticipat şi la noi de către degringolada mişcării
Revista nouă, 3/2012

legionare şi a golului politic cauzat de o falsă admiraţie faţă de dictatură şi ţări producătoare de dictatori. Dar să revenim la viaţa de elev a lui Sântioan, adus de învăţătorul Victor Bologa, din partea de lume răpită de la Ţara-Mamă, acum prins în viforniţa timpului atât de dureros contorsionat. În şcoală, trăieşte sub presiunea aderenţilor la legionarism, precum conducătorul de internat Arvinte Popescu, comandant legionar, urmat de o şleahtă de repetenţi, precum Popescu Sabin, Dogaru V. Vasile ş.a. Distanţarea sa de aceşti indivizi va fi taxată cu brutalitate, dar lumina întăritoare va veni în primul rând din partea profesorului de limba română Petre Panaitiu, „un mare suflet, originar din Macedonia grecească”, fiind atras înspre viaţa cenaclieră şi cea de bibliotecă, surprins fiind de lecturile copilului de moţ. Astfel, prin diversele activităţi ce le pune la cale reuşeşte să-l salveze, pe el şi pe alţii, de sub influenţele decadente, distructive şi repulsive, totodată. Contrar unor asemenea educatori ce menţin atmosfera de dreaptă ţinută morală, este atitudinea habotnică a părintelui-profesor, aflat într-o totală necunoaştere a dogmelor şi supus unei habotnice atitudini, absolutizându-şi comportamentul, chiar ca „reformator” în propria sa religie. Preotul Ion Popescu le explică oficierea spovedaniei în grup: „Eu voi spune o rugăciune şi când veţi auzi că zic: se vor ierta toate greşelile păcătosului, atunci voi vă spuneţi fiecare numele şi gata. Sunteţi iertaţi…” La intervenţia lui Sântion, interesa „dacă are valoare o asemenea spovedanie”, comparându-i procedura cu ritualica din
Revista nouă, 3/2012

biserica satului, explozia devoratoare a preotului este peste măsură, taxându-l, în urma mărturisirii că-i greco-catolic, de eretic şi papistăşie. Bruscat animalic, a doua zi, preotul-bătăuş şi-a dat-o în petic, expunându-le elevilor o aiurită istorie a bisericii greco-catolice, însoţită de un alt şir de ameninţări. Ceea ce frapează încă de la primele capitole ale romanului este arta surprinderii unor tipologii umane în diversitatea lor, la care se adaugă inserţia de concepe opoziţionale, prin intermediul unor personaje înscrise în firescul situaţiilor, prin dialog, portret şi comentariile scurte şi sugestive ale autorului. Asemenea forme ale limbajului artistic dau naturaleţe şi distincţie, totodată, acţiunii, într-o evoluţie ce-i oferă cititorului spaţii de implicare în ţesătura acţiunii, printr-un interes ce emană tocmai din acest „firesc narativ”, creat de autor. Cât priveşte evoluţia elevului din Ţara Moţilor, rătăcit în această lume brutală; violentat fizic şi psihic, clădit fiind dintrun aluat greu de mulat după interese imediate, el rezistă încercărilor la care este supus în mediul de viaţă şcolară, dobândind astfel rezistenţă morală şi mai târziu o nouă conştiinţă de sine. Mai mult viaţa îl implică într-un firesc proces de iniţiere, configurându-i personalitatea ce se va contura prin timp. În plan sentimental, trăieşte sub valul de evenimente ce se precipită odată cu vârsta, fiorii primelor semne de dragoste, învăluiţi în faldurile celei mai autentice purităţi ale vârstei. Sabina, fata ce urma să-i fie parteneră în piesa „Sânziana şi Pepelea” ,pregătită sub îndrumarea profesorului Panaitiu, îi blochează
31

voinţa, determinându-l să se retragă uluit de frumuseţea ei. Explicaţia face de altfel trimitere la mult îndrăgitul tablou al sabinelor, experienţă usturătoare, greu plătită de către Ionuţ. Tabloul lui Jaques-Louis David „Sabinele” dăruit de către dirigintele Manolescu şi adus în dormitor, trezeşte furiile pedagogului Popescu-Fux care îşi etalează atât prostia şi incultura cât şi comportamentul animalic, mai ales faţă de Sântion. Scena maltratării tânărului este de o cruzime ce aminteşte de procedurile gărzilor legionare, ilustrată printr-un limbaj frust, de periferie: „Te pricepi tu la artă, mă? De unde eşti tu, mă? Aha, din Munţii Apuseni, adică moţ şi aici vrei să te dai hoţ? Ai ajuns tu să mă înveţi pe mine istorie? Şi prinzându-l de urechea stângă îi arde o palmă pe obrazul drept, apoi făcu acelaşi lucru şi pe celălalt obraz şi după ce-l izbi de perete, corpul plăpând şi neprihănit se prăbuşi la podea, gemând”. Şi culmea ironiei, deşi dirigintele său îi ia apărarea, la propunerea hainului pedagog, noul subdirector Petrescu îl sancţionă „pentru dezordine în internat” trimiţându-l la culesul cartofilor de la ferma din Vădeni. Oază de linişte şi de regăsire a unei lumi autentice, lipsită de brutalităţi , de ură şi desconsideraţii, ferma îi dă posibilitatea cunoaşterii omului simplu de la ţară, dărui pământului, precum moş Olaru, unde copilul înstrăinat de ai săi, descoperă similitudini de viaţă ce-l impulsionează să-şi deschidă sufletul, să se confeseze, reclădindu-se în firescul acestei lumi similare cu cea rămasă departe. Plecarea de la şcoala normală gorjeană, după şase ani de şcoală şi
32

transferul la Timişoara, este cauzată de minciunile şi matrapazlâcurile directorului adjunct şi acoliţii săi. Pentru a nu fi folosit ca martor în sustragerea de bunuri, este îndepărtat fulgerător, însoţit de o patalamaua mincinoasă, care însă peste ani, sub alte presiuni ale vieţii, vor deveni acte de acuz, siluitoare de libertate. Şi astfel, evantaiul tematic se îmbogăţeşte cu detalii noi, precum viaţa bogată a oraşului, cu teatru şi opera lui, viaţa din lumea satelor, cunoscută ca urmare a deplasării normaliştilor cu diverse acţiuni culturale, prilej de a cunoaşte oameni şi locuri. Capacitatea scriitorului de a glisa de la un aspect la altul, dă vervă şi inedit paginilor, ocazionând intrarea în scenă a unor noi personaje, cu alte caractere şi mod de viaţă. Optica şi felul de viaţă al ţăranilor din jurul oraşului, dar mai ales freamătul lumii din jur îl pun într-o veşnică stare de alertă, participând la mutaţiile lumii din jur. Astfel, călătoreşte într-o garnitură militară, vede soldaţi aflaţi în pragul plecării pe frontul din vest, la şcoală se bucură de o primire complet diferită de cea din Târgu Jiu, cucereşte respectul profesorilor şi colegilor, surse de încredere în viaţa şi destinul său. Dacă perioada gorjeană a vieţii de elev străbătută de Ion Sântion este prezentată în culori sumbre, predominând cenuşiul, oglindirea celei timişorene pare să fie cu mult mai luminoasă, poate chiar predominatoare pentru întregul scenariu prezentat. Aici găseşte înţelegere din partea profesorilor, inclusiv a directorului care investeşte în el încredere, dincolo de murdara fişă de comportament care l-a însoţit. Mai mult, aici publică primele
Revista nouă, 3/2012

versuri, debutând ca poet, câştigă concursul de bursă, este angrenat în viaţa artistică a şcolii, mijloc de cunoaştere a lumii bănăţene, inclusiv a oamenilor, cu morala şi felul lor de viaţă. Sub aspectul reperelor morale, fiul de moţ trece printr-o perioada, de asemenea, învigoratoare, câştigându-şi încrederea în forţele sale dar şi faţă de oamenii din jur. Cu o forţă artistică de mare putere analitică, autorul ne reprezintă totodată şi o TimişoarăBabilon, respectiv zonă de refugiu, urmare a dezastrului produs de război: „Era înghesuială şi lume multă pe străzi, în tramvaie şi autobuze, mulţi îşi căutau un adăpost şi un rost în acest primitor oraş, presaţi ori alungaţi de război şi de frontul ce se apropia tot mai mult de inima ţării…” În această lume pestriţă, elevul aflat la pragul ieşirii din adolescenţă, se familiarizează şi cu viaţa politică a momentului, cu intersectările relaţionare dintre români, bănăţeni şi saşi, nu lipsite de ostilităţi, mai ales între primii doi, urmare a deşertului politic prin care a trecut România după primul război mondial. Invazia sovietică, urmare a spargeri frontului de la Iaşi, aduce peste România şi inclusiv Timişoara grele poveri sociale, însoţite de o stare devastatoare a relaţiilor umane. Directorul Chevereşan, la înlocuirea lui cu profesorul de limba română Petrescu, face apel direct la elevii din clasele terminale de se feri din faţa barbariei instaurată de trupele ruseşti şi partizanii sârbi, „dedaţi la jafuri şi scandal”. Dar precipitarea evenimentelor, îl va determina şi pe tânărul moţ să-şi schimbe mediul de viaţă, şi inclusiv şcoala; odată cu eliberarea Clujului,
Revista nouă, 3/2012

apropiindu-se astfel şi mai mult de locurile natale. Cu o forţă şi siguranţă mai puţin etalate în prezentarea celor două momente ale vieţii copilului de moţ, autorul ne introduce în atmosfera tumultoasă a Clujului, lume aflată sub presiunea unor vremuri barbare. La început, Clujul apare învolburat de confruntările româno-maghiare, cu urmele dictatului încă emanând o ură pestilenţială, peste care se va suprapune, bestial şi barbar, comunismul, cu securitatea posesoare a unor mijloace represive diabolice. Ne-a putea întreba prin ce scriitorul Valer Popa dă autenticitate evenimentelor, devenite fundalul unui scenariu în care generaţiile tinere ale acelor vremi îşi căutau devenirile? Răspunsul pare descoperit în modul de a topi evenimentul frust, adunat amalgam, ca documentare artistică şi ca martor „pe viu” al acelor vremi. Dăm câteva mostre: „Ungurii comunişti umblau să adune semnături favorabile menţinerii Ardealului de Nord în componenţa Ungariei, «că numai Ungaria ştie să administreze Ardealul», spuneau aceştia”. Sub o altă coloratură este prezentat mesajul comuniştilor evrei: „Să mai renunţaţi la costumul naţional şi la atâtea cântece zise patriotice. Să vă încadraţi în marea familie a popoarelor libere din Marea Uniune Sovietică. Veniţi şi înscrieţi-vă în Uniunea tineretului comunist care vă asigură…” Desigur printre emisarii ideologici ai momentului, existau şi activişti ce le ofereau tinerilor, (căci în rândul lor se desfăşurau asemenea scenarii propagandistice), cunoaşterea partidelor politice româneşti,
33

lumea literaturii, literatura lumii fiind menţionate Partidul Naţional Ţărănesc, a lui Maniu, apoi Partidul Social Democrat, dar acestea nu sunt la conducerea ţării şi nici nu prea a voie să se manifeste”, comentează autorul, în virtutea stărilor de lucruri ale timpului. De acum, de la absolvirea şcolii normale, personajul de referinţă al romanului va intra în valul furtunos al viţii studenţeşte a timpului, cu oscilaţii diverse, frământări politice şi cruzimi cauzate de arestări, schingiuiri, vânzări de conştiinţe, disimulări şi multe alte forme ale dictaturii. Clocotul timpului se preschimbă uneori într-un vacarm dureros şi continuu. Mişcarea de partizani, ştrangularea conştiinţelor, ademenirea şi culpabilizarea unor oameni nevinovaţi; toate asemenea aspecte se învălmăşesc în paginile romanului, preschimbându-l într-o cronică, din ale cărei pagini ne simţim săgetaţi de fiori apocaliptici! Nu avem cunoştinţă dacă până în prezent s-au stabilit sau nu similitudini, în plan ideologic, cu alte creaţii, apărute în aceste două decenii de la evenimentul 1989! După câte cunoaştem, o asemenea carte pare să fie unică, mai ales în ce priveşte mediul şi durerosul timp istoric străbătut. Dar, posibil că în prezentarea romanului s-a omis din atenţie sublinierea, cu o mai accentuată revenire, pe ideea salvării individului prin dragoste şi omenie, într-o lume în care frumosul şi echilibrul vor trona, sub sceptrul pluralităţii aspiraţiilor, într-o viaţă dăruită binelui. Toate aceste deziderate sunt undeva departe de timpul ce tronează în paginile romanului. Şi totuşi personajul
34

romanului, chiar supus oprimării, nu-şi va pierde virtuţile umanului: „Poate că am mâniat zeii prin aspiraţii la care nici originea nici soarta nu-mi dădeau dreptul”, meditează tânărul, supus valului opresiv. Şi totuşi, eroul nostru îşi păstrează încrederea într-un timp al marilor împliniri: „ Sper, cred că prin iubire se va împlini rotundul cercului solar, îngemănarea celor două jumătăţi, cele două suflete, aşa de adânc săpate în piatră de dalta sculptorului pe Poarta Sărutului”. Format, în expresia plastică a lui Ionel Penea, „între două monumente culturale româneşti excepţionale: sculptura simbolică a lui Constantin Brâncuşi şi poezia filozofică a lui Lucian Blaga” ; adăugăm în încheiere un ultim aspect. Marele merit al scriitorul dedublat în propriul său personaj, constă în forţa artistică prin care, zguduitorul roman ne convinge despre o realitate, Vremi la rând ascunsă „sub preş”, şi chiar de mulţi şi uitată! Rămânem recunoscători autorului pentru o asemenea carte, elogiu adus celor ce s-au zbătut să supravieţuiască într-o lume nebună, purtând în suflet limpezimile solare ale unui ideal!

B
Revista nouă, 3/2012

interviu

poezie

Paul VINICIUS a câştigat Premiul naţional pentru poezie „Mircea Ivănescu”
„Poezia ar trebui să transmită ceea ce se petrece cu mine şi în mine”
Paul VINICIUS: Poet, dramaturg, jurnalist, născut la 24 ianuarie 1953, la Craiova. Debut literar publicistic în 1982, în revista Amfiteatru, cu poezie. Din 1982 şi până în prezent îi apar grupaje de poeme în majoritatea revistelor literar-culturale din ţară. Membru fondator al cenaclului literar Universitas (1984-1990), coordonat de profesorul universitar şi criticul Mircea Martin. Debut editorial în 1998, cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Ed. Crater, Bucureşti), urmat de volumele de poezie Eclipsa (Ed. Crater, Bucureşti, 1999), Studiu de bărbat. În 2004 îi apare tipărită piesa de teatru Şi noi am fost în America (Ed. Palimpsest, Bucureşti), iar în 2005, Un poem pentru Ioan Flora (Pagoda Press, S.U.A.), urmat de volumul de dramaturgie Colonia Grafitti/Working class, heroes class (Ed. MLR, Bucureşti, 2006). În 2011 apare volumul de poeme Liniştea de dinaintea liniştei (Editura Tracus Arte, Bucureşti), volum care a câştigat Premiul naţional pentru poezie “Mircea Ivănescu” înmânat în cadrul Taberei internaţionale de poezie “Artgothica” Sibiu.
Revista nouă, 3/2012

Marian DRAGOMIR: Bună ziua domnului Paul VINICIUS, încep cu o întrebare ex abrupto: Ce doriţi să transmiteţi prin poezia dvs.? Paul VINICIUS: Consider că poezia ar trebui să transmită ceea ce se petrece cu mine şi în mine la un moment dat pe baza experienţelor mele. Poezie am făcut de la o vârstă fragedă, dar am ajuns să o gust în deplinătatea ei la Cenaclul Universitas. Revenind la ce aţi întrebat, cred că ar fi ciudat ca poezia să transmită altceva decât experienţa personală, dar această transmiterea reprezintă posibilitate de exprimare pe care altcineva nu poate să o exprime, deoarece aparţine sinelui. Poetul este cel care vede lucrurile cum sunt în deplinătate lor, sentimente, fapte etc. pe care alţii nu le percep, acest nevăzut este ceea ce îl reprezintă cel mai bine pe poet. M. D.: Ce reprezintă acest nevăzut? P. V.: Acest nevăzutul este ceea ce majoritatea oamenilor nu văd, deoarece nu sunt croiţi în a observa dincolo de sine şi de existenţa aceasta. De aici ar deriva întrebare: Ce este poetul? – Aşa cum am spus şi mai sus, el este cel ce vede lucrurile pe care lumea în general nu le vede, ei nu văd că de exemplul
35

eseu
faptul că genunchiul domnişoarei începe să se ridice la cer, sau că în acel con de lumină ce se zăreşte în cameră apar fiinţe celeste. M. D.: Cum aţi caracteriza ceea ce dvs. scrieţi? P. V.: Ideal este să fac o carte care să nu semene cu niciuna dinainte şi să nu semene cu nimic după, adică să fac un experiment. Bineînţeles că rămâne exprimarea sinelui, dar modul de exprimare este foarte diferit de la carte la carte, să pot spune o poezie, cum nu a mai spus-o nimeni, aceasta este încercarea scrierii mele. M. D.: Cum vedeţi tânăra generaţie şi modul de a se exprima. Mai sunt relevanţi tinerii poeţi pentru istoria literaturii? P. V.: Generaţiile, după mine, şi cele dinaintea celei din care fac parte, ţin de prezentul evenimentelor istorice. Există scriitori care rămân în istorie în mod inevitabil, aşa că nu ştiu de a câta generaţie literară vorbim în momentul actual. M. D.: Ce s-a întâmplat după revoluţie cu poezia românească? P. V.: Literatura română a suportat şi ea modificări de esenţă, cel puţin în superficiile ei, astfel încât s-a dorit revizuirea estetică a canonului. Nouăzeciştii s-au dezvoltat sub auspiciile cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin. Generaţia 2000 aproape că s-a consacrat instantaneu, în sensul că sunt nişte nume care au rămas în memoria literară. Ei sunt printre puţinii care şi-au dat seama că termenul de generaţie literară este un mic artificiu al criticii de specialitate, care se apleacă pe un manifest. Dar cine duce manifestul acestei generaţii, câteva nume, individualităţi clare ale literaturii, ca de exemplu Marius Ianuş şi Dumitru Crudu (semnatarii Manifestului fracturist). Mai sunt încă cinci nume care vor rămane în istoria literaturii, după părerea mea, restul, care au făcut parte din această generaţie, nu au reuşit să se individualizat prin modul lor poetic. Mulţi, chiar şi în momentul poetic actual, nu reuşesc să facă faţă manifestului programatic la care aderă şi acest lucru îi scoate în afara notorietăţii. Acum când „douămiismul” a luat calea clasicizării aştept să văd unde ne vor duce formulele literaturii actuale. M. D.: Vă mulţumim domnule Paul Vinicius pentru acest interviu şi felicitări pentru premiul “Mircea Ivănescu” acordat volumului Liniştea de dinaintea liniştei.

19-22 iulie 2012. Tabăra de poezie Argothica 2012, Sibiu

Juriu, organizatori şi premiaţi...
36 Revista nouă, 3/2012

o antologie

Şcoala blândă de poezie A treia carte
Cenaclul literar „Lira 21” (sau „şcoala blândă de poezie”, conform lui Adrian Suciu) continuă să editeze antologii de poezie substanţiale, în care să fie cuprinşi creatori ai genului stimabili sau/şi semnificativi care se manifestă cu precădere în spaţiul virtual, pe site-urile menţinute cu grijă şi ardoare de împătimiţi ai comunicării. Cristina Ştefan o realizează pe cea de-a treia (Editura Art Book, 2012), peste 500 de paginicu 55 de poeţi şi reproduceri după 20 de pictori. Important: ultima secţiunea a cărţii conţine biografii ale autorilor, de unde oricine poate afla diversitatea direcţiilordin care care soseşte propunerea poetică, cel mai adesea foarte inspirată! Se civine să aducem şi numele creatorilor la cunoştinţa cititorilor noştri: Cezarina Adamescu, Mihaela Nicoleta Aionesei, Ottilia Ardeleana, Florian Antonescu, Cornel Armeanu, loan Barb, Eugen Barz, Mihaela Băbuşanu Amalanci, Mi reia Bălan, Gabriela Beldie, loan Berghian, Silvia Bitere, Paul Blaj, Adriana Butoi, Dan Tudor Calotescu, Jeanette Carp, Adelina Clondir, Adrian Creţu, Violeta Deminescu, Carmen Dima, Maria Gabriela Dobrescu, Teodor Dume, Radu Luca Dupeş, Ioana Mihaela Fraiu, Ana Măria Gîbu, Carmen Tania Grigore, Elisabeta losif, Maria Doina Leonte, Veronica Pavel
Revista nouă, 3/2012

Lerner, luliana Linte, Mihaela Meravei, Andrei Măjeri, Lucian Mănăilescu, Sorin Micuţiu, Raluca Leontina Neagu, Mirela Orban, Radu Andrei Popa, Camelia luliana Radu, loan Raţiu, Ioana Cătălina Roşculeţ, Aurel Avram Stanescu, Delia Stăniloiu, Bogdan Stoian, Cristina Ştefan, Sebastian Şufariu, Virgil Titarenco, Ana Tudoran, Vlad Turburea, Floriana Turculeanu, Cristian Ţîrlea, Ana Urma, Andrei Velea, Dragoş Vişan, Luminiţa Zaharia, Mariana Zavati Gardner. Cum remarcam atunci când am scris depre twitteratură, chiar dacă se manifestă cu precădere în mediul digital, unde se tot spune că funcţionarea criteriului valoric nu este neapărat bazată pe exigenţă, se simte nevoia ieşirii „pe hârtie”, accesului pentru toate simţurile. Oricum, „suntem prizonierii / cuvintelor / ne mai vorbesc doar fotografiile / amăgindu-ne alb-negru”, cu spusele subtilei poete Maria Dobrescu. (Florin DOCHIA)
37

poezie

Florin DOCHIA
Orb pe mare
1. alergam în neştire de la orizont la orizont mereu în direcţii opuse orice oprire era o moarte şi eu am murit de nenumărate ori ieri am atins un orizont cu privirea: dormeai acolo, prinţesă, în umbră, pântecul tău se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei zorilor, lumina răsărea de după sânii tăi cum soarele de după dealuri la marginea mării, la marginea pădurii oasele ni se odihneau împletite în cărnuri cum în trestiile din delta mekongului dorm gloanţele vechiului război vietnamez alergam nebun între orizonturi căutându-te înainte de a te inventa, înainte de a te iubi fără de speranţă. 2. o tristeţe asurzitoare, o ceaţă pe strada cu trotuare înguste tu treci senină la braţul lui şi râzi într-o cascadă de cristale nu mă vezi, nu ştii cum lacome vârste-mi alergă pe chip doar sufletu-mi tânăr te păstrează-ncrustată într-o carne uitată orice răsărit e de fapt o trădare
38

umbra ta la braţul lui o dezvăluie prinsă-n picăturile reci - lacrimi ale cocorilor plecaţi spre ţărmuri neştiute trece şarpele la răstimpuri ca o prevestire înconjoară somnul şi se retrage îmi lasă numai sunetul paşilor tăi împletit cu sunetul paşilor lui şi cascada de cristale pe asfaltul umed în tristeţea asurzitoare a ceţii. 3. am ascuns nostalgia sub pernă ca o armă de rezervă. încep să fac istoria neantului. 4. a dat buzna pe strada mea singurătatea la braţ cu una dintre micile tristeţi sfâşietoare, cea care mă trezeşte mereu înainte de răsăritul soarelui şi-mi taie cu un bisturiu albastru privirea altfel, strada e pustie, nici moartea nu mai face vizite la domiciliu trebuie s-o caut prin cotloanele unei vieţi nesăbuite şi să mă programez din timp, să mă feresc ca de dracul de haznaua trecutului ca să nu mi se-mpută hainele de carnaval îmbrăcate de dragul prinţesei care tot întârzie, să nu mi se spele masca bucuriei de pe chip şi să se vadă rânjetul deşertăciunii şi al aşteptării unei paşnice dezmierdări care nu va veni niciodată.
Revista nouă, 3/2012

cartea de călătorie sensul unui atare demers, în particular interferenţele inevitabile cu istoria românilor, subiect al multor lucrări istoriografice fundamentale. Concepţia personală în materie a autorului trebuie luată ca atare, rolul şi rostul cronicii este de a evidenţia elementele de originalitate, bogăţia informaţiei, talentul narativ, investiţia emoţională, contabilizarea cu acurateţe şi fineţe a trenasferului de informaţie către oaspeţii francezi, stilul savuros şi cuceritor. Elemente care conferă cărţii o calitate remarcabilă şi un interes major, atât pentru publicul românofon, indiferent unde anume plasat, cât şi pentru cel francofon. N-am găsit în textul cărţii vreo referire la o eventuală intenţie de a oferi acestuia din urmă o versiune franceză a cărţii. Ca cititor român, din România, consider că utilitatea şi interesul unei retroversiuni în franceză depăşeşte net cercul socioprofesional al autorului. Şi pentru a da greutate acestei opinii, precizez că termenul originalitate, folosit pentru a caracteriza optica autorului, pentru care nutresc sentimente de adâncă prietenie, sugerează, fie şi indirect, că această optică e diferită de a mea. Pe ici, pe colo… Diferenţa de optică e firească, pledoaria pentru extinderea maximă a valorilor textului e naturală. Şi nu doar deoarece originile mele teritoriale se plasează în aceeaşi Românie intracarpatină, termen pe care-l prefer. Ci deoarece cu cât numărul cititorilor în ambele limbi ar creşte, cu atât probabilitatea ca cei atraşi de cunoaşterea subiectului de a-şi completa tablourile aperceptive individuale creşte. Nu vom face un rezumat al cărţii. Deşi avem deja semnale că interesul publicului
39

Radu-Ilarion MUNTEANU Relatarea unei experienţe salutare
Medicul francez de origine română Jean Velicy oferă publicului românofon un original portret al istoriceşte vitregitei provincii*, ocazionat de relatarea savuroasă a unei excursii pe care a conceput-o, a pregătit-o minuţios şi a condus-o, prin teritoriul intracarpatin. Autorul este preşedintele asociaţiei medicilor urologi din Normandia, iar tradiţia acestei asociaţii profesionale presupune călătorii anuale în toate direcţiile rozei vânturilor, în organizarea câte unui membru. Când i-a venit rândul, Jean Velicy nu se putea gândi la o altă ţintă touristic-culturală decât provincia sa natală. Scopul său era dublu. Cel primordial, a crea colegilor de asociaţie, implicit de specialitate, ocazia de a căpăta, pe teren, o imagine, cât mai completă cu putinţă, a unei entităţi etnoculturale cu o istorie politică frământată, privită implicit din perspectiva aproape complementară a propriei identităţi normande. În subsidiar, deşi din textul incitantei cărţi nu rezultă direct, documentarea anterioară, realizată cu acribie, sugerează un profil aprioric. Cunoaştem, din surse exterioare lecturii cărţii, propensiunea medicului normand pentru o istorie a Ardealului, ca entitate specifică. Nu e, într-o cronică de întâmpinare, locul pentru a discuta
Revista nouă, 3/2012

românofon excede deja tirajul. Ne vom limita la a schiţa itinerariul şi unele elemente de originalitate. Care originalitate începe cu titlul. De o abilă ambiguitate: Dincolo de păduri, Ardealul. Denumirea Transilvania, cu o arie de cunoaştere mai largă, fie şi din motive distorsionante (vezi romanul de pură ficţiune dar de mare popularitate al lui Bram Stocker), chiar asta înseamnă: ceea ce se află dincolo de păduri. Adică dincolo de bariera montană ce desparte câmpia panonică de podişul mărginit de lanţul carpatic. Acest dincolo exprimă perspectiva maghiarilor, stabiliţi în fosta provincie romană, după 4 secole de mari migraţii, în expansiunea lor spre est. Iar etimologia toponimului de sorginte maghiară Ardeal (Erdely), rămâne controversată. De ce am explicitat aceste amănunte semantic? Pentru a sublinia că aburul pleonastic al titlului e un original joc de cuvinte, exprimând, subtil, concepţia personală a medicului normand. Un joc de cuvinte inteligent, cu forţă de atracţie. Nu poţi trece pe lângă un stand pe care s-ar afla cartea lui Jean Velicy fără a te simţi atras s-o răsfoieşti. Efectul atractiv e impecabil completat de imaginea coperţii, concepută şi realizată artistic de autor: o biserică maramureşană de lemn, privită printr-o fereastră vegetală. Maramureşană? Dar Maramureşul e altă provincie decât Transilvania stricto sensu. Dar care a făcut parte două secole şi jumătate din principatul autonom (sub suzeranitate otomană) numit Transilvania. Autorul dă, însă, date şi despre jumătatea de teritoriu istoric aparţinând României pe care-l numim Banat. Aşadar, sub titlul subtil şi
40

inteligent ambiguu, subiectul cărţii, sub pretextul relatării unei excursii, naraţiune cu funcţie ce metaforizează o perspectivă exterioară, cumva europeană, este ceea ce obişnuesc a numi România intracarpatină. Care, însă, din perspectivă maghiară, face parte din Ungaria mare, milenară, distrusă de expansiunea otomană şi care fu reintegrată abuziv regatului rezultat din dualitatea imperială de la 1867. Autorul propune o perspectivă pe care o doreşte cât mai obiectivă cu putinţă, subliniind nuanţa identitară, ca entitate politicoistorică şi etnoculturală. Putem accepta sau nu nuanţa personală a perspective auctoriale, mai exact o putem accepta într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce e incontestabil e onestitatea intelectuală a autorului. Onestitate extinsă până la a sublinia lipsa firească de pretenţii ştiinţifice. Am citit însă nu
Revista nouă, 3/2012

puţine articole în periodice istorice mai puţin cuprinzătoare ca bogăţie şi adâncimea informaţiei. Implicit autorul îşi recunoaşte o anume subiectivitate. Ca cititor consider această nuanţă ca făcând parte nu din minusurile cărţii ci, dimpotrivă, din calităţile ei. Conturând o personalitate aparte a perspectivei şi chiar a tabloului zugrăvit. Calitatea majoră a cărţii o socotim a fi, dincolo de o perspectivă unitară, cu care, repet, putem fi de acord – ca cititori -, în măsuri firesc diferite, nuanţa discret dar pitoresc enciclopedică. De la istorie pur şi simplu (vezi capitolul rezervat cavalerilor teutoni) la istoria în portrete, de la folclor, întâi de toate musical la gastronomie. Enciclopedie în marş, relatată cu talent reportericesc, cu fineţe şi cu exact atâta humor cât condiment cere o masă cu preparate ardeleneşti. Cu horinca aferentă, evident. Am sugerat, repetat, libertatea cititorului de a se plasa, ca atitudine, pe oricare din cele 360 de grade sexagesimale faţă de concepţia identitară, sugerată din când în când, de autor. Ceea ce este, naturaliter, un truism. Fără a preciza cel puţin un element de diferenţă personală, ca cititor, faţă de concepţia, mai degrabă implicit, a lui Jean Velicy, acest truism ar fi gratuit. De ce ţin, totuşi, să precizez un astfel de element? Un proveb… bănăţenesc (sic) spune că dacă un cui spune că nu poate pătrunde într-o grindă de stejar, trebuie să crezi ce spune cuiul. Consider că toate aprecierile pozitive la adresa cărţii, care au completă acoperire în text şi pe care le-am făcut cu aceeaşi onestitate intelectuală ca
Revista nouă, 3/2012

cea sesizată la autor, sunt accentuate tocmai de acest exemplu de diferenţă de opinie. Personal consider că faptul istoric cunoscut ca Unio trium nationum este elementul esenţialmente definitoriu al istoriei medieval târzii şi postmedievale a ţinutului intracarpatin, dacă este ca acesta să aibă o istorie a lui ca atare. Pe cale de consecinţă, relativizarea consecvent sugerată de autor, poate fi privită ca uşor distorsionată din perspectiva mea. Dar perspectiva mea e doar una din cele 360 posibile. Ei, bine, tocmai din acestă perspectivă, poate a diferenţei maxime faţă de a autorului, salut cu entuziasm cartea, dar mai ales salut iniţiativa experienţei collective care a stat la baza ei. Şi-mi asum odată mai mult cu convingere toate aprecierile positive pe care cititorul online le-a parcurs mai sus. Cartea doctorului Jean Velicy merită promovată mult dincolo de sfera restrânsă în care a fost difuzată până acum. --------------------Dincolo de păduri, Ardealul, Editura CIMEC – Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti, 2011
*

B
41

poezie franceză

Paul ELUARD
(1895-1952)
Poet suprarealist, magician al limbajului, explorator al subconştientului, conştient că poeziei îi trebuie o cale de cunoaştere, de înţelegere a unui univers ontic, e Paul Eluard, în cele trei poeme alese pentru REVISTA NOUĂ întru publicare, ni se dezvăluie meditativ şi uşor patetic. Din vers în vers, poemul se încheagă atitudinal, în răsuciri inedite cu fantezie şi cu inepuizabilă uimire în faţa vieţii. De aici provine asocierea prospeţimii şi truda inspiraţiei. Astfel, ni se relevă strădania elaborării. Perpetuu dornic a experimenta totalitatea suprafeţelor sensibile, poetul Paul Eluard posedă un presentiment al adâncimilor sufleteşti implicate într-un monolog-dialogat cu o lume pe care n-o vede, dar o simte cum se insinuează în sinele său, uimindu-se. În fine, în această poezie se învederează tot mai sublimat competiţia dintre real şi imaginar, între închipuit şi trăit într-o formulă vădit personalizată.(Victor STEROM)

Mi-e inima golită suferind, Continuă să bată păcătoasă. MAI BINE DECÂT TINE Mai bine decât tine cine mă poate şti? Oh, ochii tăi în care somnul pe amândoi ne ţine Au dat luminii mele de bărbat 0 soartă ruptă din regatul lumii Mult mai înaltă Decât aştrii din cerul nopţii, al minunii. Ah, ochii tăi în care m-afund, mă regăsesc, Au dat paşilor mei cărări de cânt Înalte, neatinse de pământ. În ochii tăi, cei ce-ar voi s-arate Întreaga noastră grea singurătate, Nici nu mai sunt cei ce credeau c-ar fi. Mai bine decât mine cine te poate şti? îN ADÂNCUL INIMII În adâncul inimii, în adâncul inimii noastre Se va răsfrânge într-o zi cerul De-azur din ochii tăi, Câmpiile şi crângurile, vara şi fluviul; Doar el, fluviul, Însufleţind aparenţa crestelor. Iubirea noastră-i dragoste de viaţă, Dispreţ faţă de moarte e. Chiar când lumina ei e contrazisă, Iubirea-i flacără mereu aprinsă. În ochii tăi e-o zi ce nu răsare, Dar nici n-apune; Mai blândă decât pieritorii trandafiri în apele amiezii-nvăluiţi. În adâncul inimii mele sunt ochii tăi, Mai înalţi decât cerurile toate, Cu miezul lor de noapte. Săgeţi de bucurie-s ochii tăi care ucid Regretul, absenţa şi speranţa. Dar viaţa, viaţa ce-i? Omenească lumină sub limpezi ochii tăi. Traducere: Paula ROMANESCU
Revista nouă, 3/2012

FORŢA SPERANŢEI Atâtea mărturii aş putea face: Nimic nu-mi aparţine cu-adevărat Iar drumul unde-n capăt sfârşi-voi Trist în moarte îl fac precum un sclav de greu încovoiat. Numai amarul e al meu întreg: Lacrimi, sudoare,nesfârşită trudă. în ochii lumii ce sunt eu? Nimic. Obiect de milă, de ruşine hâdă. Îmi place să mănânc, să dorm, să beau Mă-ncearcă nostalgii peste măsură Sunt ca oricare, mintea-mi pierd uşor Sunt fiară-n căutare de căldură. Dorm prea puţin, la chef nu mă întind, Nu-mi pasă de femeile frumoase
42

poezie olandeză

Alfred SCHAFFER
Poet, actor şi editor, Alfred Schaffer s-a născut în 16 septembrie 1973 la Leidschendam, în Olanda. După terminarea studiilor de litere, apoi de cinema şi de teatru la Leiden, a emigrat în Africa de Sud 1996, unde a obţinut titlul de doctor şi a lucrat la Universitatea din Capetown. Dintre volumele de poezie publicate, amintesc doar câteva: Ascensiunea lui la periferie (2000), Rare păsări rătăcitoare (2062), Nici o mână peste ochi (2004), Muzica pe care o merităm (2005) şi Cuşcă (2008). În 2005, Alfred Schaffer a revenit în Olanda, unde a stat până în 2011, la Amsterdam. Actualmente locuieşte din nou în Africa de Sud. Poetul Alfred Schaffer simte cum cuvintele reprezintă starea de comunicare directă şi confesiunea din Eu, Tu şi El, dintre Tot şi Toate - întreg şi parte, sunt în firea lucrurilor. Experienţa poetică a lui Alfred Schaffer se soldează cu reale câştiguri pentru universul expresiei, cum şi în domeniul sensibilităţii, al elaborării laxe, al emoţiei. Prin poemele propuse, avem dovada lirică a unor incursiuni spirituale în lumea secretă a simbolurilor şi a gândurilor sublimate ideatic. (Victor STEROM)

captivante. Ajunşi la punctul terminus, mă regăsesc alături de femeia care fusese aşezată pe diagonală faţă de mine. Tot trage de fustă şi trebuie să inventez ceva. Spun deci: „Confund vara cu iarna” Iar ea spune: „N-ai ce să faci.” Îmi este teamă de oamenii cu priviri inocente. Pe drum, în partea de jos a scărilor unei clădiri monumentale a apărut un contratimp. Doi „bărbaţi ţineau în aer un paralelipiped alb, mare, pentru a capta lumina soarelui. Era o şedinţă foto cu nişte copii îmbrăcaţi în hăinuţe atât de drăguţe... Nici urmă de părinţi. Fotografia îşi pusese nişte ochelari enormi, de efect, care aveau doi ochi falşi lipiţi de lentile. Aşa că nu vedeam mare lucru. Ceea ce făcea ca totul să pară şi mai amuzant Poate că şi copiii credeau acest lucru. A trebuit să-mi adun tot curajul pentru a-ţi scrie Mi s-a făcut şi foame, dar ţie? Acum iau masa de seară la prânz pentru ca totul să fie digerat cu uşurinţă. Bizar, seara, când mă uit pe fereastra autobuzului, mă simt de parcă aş fi singurul care ştie ce s-a întâmplat în timpul zilei. Traducere de Linda Maria BAROS şi Jan H. MYSJKIN
43

SECRETUL CORESPONDENŢEI CA BUMERANG Acum, o să-ţi povestesc totul./ Era şi timpul, e drept, în jurul meu, oameni care citesc, până acum cel puţin nu am văzut pe nimeni scriind. „Despre ce vrei să-ţi vorbesc?” Mă simt bine aici, ca într-un vagon de clasa întâi, de unde privesc persoanele defilând. Călătorii se amuză spunându-ii povestiri savuroase şi schimbând priviri pe furiş. Aplecându-se cât mai mult, curioşi, pentru a nu rata cumva pasajele cele mai
Revista nouă, 3/2012

poezie

poezie

Victor STEROM
VOCI vase pline cu voci zimţi vorbitori cu hotarele niciunde TOAMNA „cad frunzele ca soldaţii pe front” eu strâng în braţe un nor care plânge iubind SECETA fântâna nu mai are umbră a uscat-o seceta-n câmpie se încinge litera-n cuvânt şi-n poem verbul îmi ia foc CRUCEA de când îmi duc crucea ca pe o sărbătoare am sufletul plin de umeri ca Tine Doamne VISE o lizieră de vise poate pătrunde într-o alchimie de rădăcini pufoase MARGINE orbii nu văd nicio margine te pot striga doar dinlăuntrul lor către o altă lume
44

Traian VASILCĂU
(Republica Moldova)

Alt psalm cu mama Îţi tace sufletul, parcă-ar zăcea În rochia de iarbă-nmormîntat. La templul lui, biet rob îngenuncheat, Am poposit să-i spun că voi pleca. Trăsura Domnului nu e departe, Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin, Eşti candelabrul dintre Zi şi Noapte Şi eu, de-atîta Cer, flaut devin! Diamantul binecuvîntării Îmi amintesc de maica mea Cum sta-n genunchi şi se ruga Şi ceru-n faţa-i cobora Să nu se roage singurea. Şi-n clipa cînd se ridica, Cerul la loc se înălţa, Iar lacrima pe faţa sa Ca diamantul strălucea, Şi de smerenii mîna-mi grea Binecuvîntu-i culegea.
Revista nouă, 3/2012

poezie

Valeriu Marius CIUNGAN
ŞOTRON urmam atent dunga de cretă, lăsată de copii pe-asfalt, când ondulată, când dreaptă, desenul ezitant din lumea lor concretă când întreruptă de saltul elicoidal al unui gând de dragoste, intens, în sboruri scurte,kamikaze, ceaţă şi condens şi paşii mei fără greşeală urmau aceste mari chenare desenate, şotronul părăsit de salturi, teneşi albiplatformă de aterizare. cuvântul părăsit de vers plutea într-un desant sinucigaş, în spaţiul de parcare gol, imens păşeam aproape impecabil urmând tăcut dunga de cretă desenul ezitant din lumea lor concretă ! MICĂ DOAMNĂ eşti doamnă mică domnişoară zăpada mieilor tu primăvară ? eşti zori de zi amurg milog sublim sau palid demiurg ? eşti cer albastru tină eşti lujer rădăcină iubire ori pricină ? eşti domnişoară mică doamnă eşti secetă tu ploaie crudă toamnă e vis ce te opreşte şi te-ndeamnă ? eşti pescăruş tu piatră eşti lună câine care latră ieri şi-ndată ? eşti vorbă tu tăcere
Revista nouă, 3/2012

ţărână pasul nepăşit ce piere ? eşti cal tu fir de iarbă eşti pace vrajbă ? neînsemnat ce mult înseamnă oh domnişoară mică doamnă ! eşti muritor sau zeu tu suflet călător, pribeag, plebeu ? secundă tu , tu mereu, tu timp răstimp şi fără timp tu dis de dimineaţă seară tu doamnă mică domişoară ! POTOPUL ne cunoscusem primăvara şi ce dacă ploua cu ciocuri gri înfipte-n gheaţa gri aripi încremenite-n promoroacă ne cunoscusem primăvara luminoase săbii străfulgerau copaci ca zeci de lumânări aprinse stol de vrăbii ne cunoscusem primăvara şi nu ne cunoscusem parcă ploua cu refuzate paseri din ceruri reci cu paseri reci în trista noastră în derivă arcă ne cunoscusem primăvara pluteam pe-al paserilor moarte fluviu ci aripile noastre ude vâsleau contra curentului-n diluviu ne cunoscusem primăvara şi ce dacă uitasem sborul înlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbei abia căzuţi ne scufundam încet încet cu trista noastră arcă !
45

poezie

literaturii, literatura lumii

Ioana MIRON
CALEA ROMANĂ
„Ei ne strigă: huliţi!“ Paul Celan *** . doar câteva momente şi toate nimicurile devin zmee colorate auzi paşii celor care aleargă acolo cu plasa de fluturi le auzi râsetele ne-ar trebui o sincronizare ne-am dezbrăca şi am fugi pe străzi fără prea multe gânduri noaptea toate locurile cunoscute se pierd şi toate astea pentru că nu există o noapte propriu-zisă în lumina unui ochi ieşit din orbită m-aş lăsa studiată o bucată de pânză veche ne leagă în jurul gurii ar fi grozav să vedem la geamul din stânga sus faţa unei bătrâne printre crizanteme *** . mi-aduc aminte de anii în care generaţia mea scria dimineţile erai mai odihnit hainele de bumbac te făceau mai optimist e o zi ca oricare alta gospodinele transpirate îndesau în sacoşe carnea care prindea umbră tocată pentru mici şi ţigări fără timbre după vocile lor îmi dau seama că e luni şi e zi de târg şi asta face căldura şi mai insuportabilă pe lângă bazarurile cu nimicuri rătăcesc printre străzile încurcate încerc să mă conving că slăbiciunea mea pentru ciocolată e naivă caut o cofetărie şi ţin batonul de ciocolată ascuns cu grijă să nu mă descopere cineva că sunt 46 gurmandă nu mai ştiu dacă în copilărie mâncam ciocolată am înţeles cât de greu e să fii cariat cu toate că până la urmă nu am avut decât două plombe mă aşez la o masă liberă şi mi-aduc aminte de anii în care generaţia mea scria pe atunci citeam Gunter Grass ş.a..m.d. *** . azi m-am trezit cu o hârtie în geam daune, nervi la şapte paşi de buricul târgului totul miroase aici a transpiraţie de copil şi mandarine tufişurile, copiii, salutul vecinilor, câinele care dă din coadă bătrânii holbaţi zilele alunecă foarte uşor (locuiesc undeva în pantă) *** . nimic aici şi totuşi (şi araţi capul cu degetul arătător) nestatornicia obiectelor trece dincolo în strângerile de mână eşti înconjurat de erori şi plăteşti chiria după ce ai dezinfectat patul sub care ai găsit şerveţele mototolite cu aspect bizar spermofil *** .putem arăta altfel ceea ce se făcea sau nu se facea avea un scop precis nu s-ar putea schimba nimic discuţiile se tot lungeau dădeam Revista nouă, 3/2012

historia mirabilis
ortu′ popii oarecum jenaţi cu aripile frânte telefonul stătea în faţa radioului începeam să ne aducem aminte oricând şi oriunde de bufonii noştri preferaţi în faţa cinematografelor o dădeam pe tras de pipă la scurt timp după aceea chiar mă interesa să am domiciliul stabil vedeţi dumneavoastră, locuiţi intr-o nebuloasă la fel ca şi mine *** .printre şipcile gardurilor neschimbată din vremea Renaşterii purtând aceeaşi cască de motociclist guvernam tinereţea spre o ţară a ridurilor de expresie printre şantierele copilăriei acolo un zmeu ne va îmbraca în haine de hârtie imaginea noastră se contura împingând oraşul în cizme şi blugi acolo visam la comun *** . aveam o nebunească pasiune pentru fenomene filamentele şi foliculii de lumină fac parte din creierul meu mai puţin ruşinos mai puţin conectat la pachetul de biscuiţi din banca neatinsă de vreo cârpă curată aveam retina chircită şi priveam cu ochi telescopic jocul fascicolului de laser pe dermele transpirate în laboratorul de fizică acolo unde cablurile abia vizibile făceau conexiunea cu nervul meu optic şi nebuneasca mea pasiune pentru fenomenele optice *** . stai la geam şi aştepţi popa-prostu deştept care mă fluieră Revista nouă, 3/2012 în aer miros de transpiraţie îmbâcsită pe la colţuri o cerşetoare cu fâşul rupt şi şlapi de gumă miroase a gogonele stricate femeile spală covoraşe frecându-le cu nărav băieţanii îşi freacă pieptul ras nimic zornăitul tricicletelor piperează aerul cu scârţăitul roţilor de plastic şi când starea de lehamite ar fi singura care te-ar face fericit desfaci o bere totu-şi urmează mersul transpiraţia, cerşetoarea covorul, roata râgâitul *** .ochiul lumii într-un perpetuum în care clipirea TeVeului e demenţială şi croieşte noi mitologii urbane prin parcurile cu pavele eco unde oamenii cu globii oculari dilataţi încearcă să înţeleagă că năravul tinereţii te prinde ca-ntr-o ectoplasmă şi că trupul bătrâncios e un trench-coat pentru o inimă bolnavă pentru că suntem intelectuali suntem doar intelectuali pentru că a existat întotdeauna intelectul sintetizator pentru care ar trebui să desprindem stereotipul de pe retina elastică şi să viermuim undeva mai departe de maşinile second hand de creierul ultradeştept şi bun la toate de războaie, arsuri şi psihoze dar tu eşti încă un copil şi vezi în fiecare deget un animăluţ degetul mare-ursul degetul mic-iedul inelarul-lebăda sau ursul polar degetul din mijloc-animalul urât, fără nume şi tot aşa când împreunăm mâinile 47

Geo GALETARU
Aceste dovezi gălăgioase ale neantului zăpada de anul acesta a venit peste noi ca o floare rănită. gesturile tale au gustul înţelepciunii. o apă mirată – cerul fără sărbători şi cine cutreieră întâmplările noastre sălbatice? aşterni mici parabole pe hârtie. (nu ştiu dacă Dumnezeu e de acord cu asta.) e atâta risipă inutilă de compasiune, ca şi cum îngerul cetăţii ar plânge încă pe umărul tău. acelaşi ritual neîmplinit al amiezii. aceeaşi fastă alunecare în gol. zilele trec pe sub cer – mogâldeţe suave, dar cerul e departe. doar lumea lui e aproape, lumea în care privirea ta inventează lucruri de care nu ai nevoie. dacă nu ţi-ar creşte în pupile aceste dovezi gălăgioase ale neantului. Acolo sufletul tău lumina şi golul, golul şi visul – acolo e adevărul tău orbitor, sărman copil dus de mână pe câmpia nesfârşită şi atroce, acolo sufletul tău simte balanţa nevăzută înclinându-se... Acolo şezum şi râsem la marginea unei ape triste acolo şezum şi râsem era iarbă până la cer în dimineaţa sălbatică

ascultaţi tăcerea ne spuse prizonierul acelei ferocităţi albastre ascultaţi cum curge vântul peste pleoape de îngeri nu plecaţi încă din gările sonore ale lumii nu ridicaţi mâna asupra umbrei rănite întâmplările voastre sunt scuturi fragile şi dincolo de maluri se-nchid aceleaşi semne cu care nu mai dovediţi nimic (decât poate un triumf al vieţii impudice) la marginea unei ape triste acolo şezum şi râsem era iarbă până la cer în dimineaţa sălbatică şi noi eram singuri în acea beţie inexistentă Am fost aici metaforele curg pâlcuri – pâlcuri împung cerul cu ţipătul lor catifelat ce frumos în grădina desfrunzită ce toamnă tânără pe buzele tale amare am fost aici unde ne-a învins viaţa dar poezia ce moarte triumfală!
Revista nouă, 3/2012

48

Aproape – departe scriu scriu scriu sunt viu viu viu aproape – departe de viaţa – viaţă de viaţa – moarte Asta era totul beţivii nopţii se propteau de zidurile nopţii, înaintau apoi cu o floare roşie în mână, asta era averea lor searbădă şi semnul trufiei, ca şi cum viaţa le-ar mai fi dat o săptămână de trăit pe pământul care se despica sub ei, ca un ocean fără gânduri, ca o groapă cu lei, în care îşi aruncau pieile stătute, din altă dimineaţă, dar asta era totul, viaţa fără de viaţă, şi amintirea unui copil cu pumnii duşi la gură într-un ţipăt uimit, ca un rest de arsură, asta era totul în noaptea care nu se mai sfârşea, şi dorul de moarte şi dorul de-o stea care nu mai venea. Bucuria şi singurătatea am învăţat să păşesc peste pragul de aur acolo bântuie teama şi splendoarea acolo e golul căptuşit cu păsări târzii şi ninge cu cenuşă pe mările somnului am pierdut perfecţiunea acea nălucă fierbinte
Revista nouă, 3/2012

străjuindu-mi setea asemenea unui stâlp orbitor lângă fântânile în agonie pleoapele au culoarea vidului în lumina ca o mireasmă străină ce-mi veghează bucuria şi singurătatea (deci sunt singur şi voi pleca să dorm într-o iarnă mai curată decât a voastră) Ca nişte păsări solitare straniu sună pielea ta în dimineţile strălucitoare, de parcă prin aer ar trece gânduri nerostite: gânduri de înger, de pasăre solitară sau de cărăbuş auriu. cineva îţi soarbe privirea şi o restituie chipului care-ţi pândeşte mersul pe cer. şi zilele trec trec trec prin tine ca nişte păsări solitare, ca nişte cărăbuşi aurii. Ca şi când aş fi cuvântul numeşte-mă cu umbra ta de ieri numeşte-mă ca şi când aş fi cuvântul din inima zădărniciei ca şi când aş locui în clipa fragedă a lumii
49

poezie historia mirabilis

Monica MUREŞAN
Povestea copacului Phoenix A fost odată un copac orfan apărut nu se ştie cum şi de ce n-avea fraţi nici surori nici un singur fir de iarbă să-i fie alături nu avea nici măcar vreun rost să apară într-o margine a gropii de gunoi creşteau la fel de repede şi el şi groapa iar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat primind în schimb o rază de lumină verdele ei timid clipea rar în căldura amiezii dar strălucea în fiecare dimineaţă nu i-am reproşat nimic poemului atât i-am zis: de-acum vezi că în fiecare zi trebuie să-l mângâi el e un copac orfan şi puiandru nici nu ştii când se veştejeşte adu-i o floare desenează-i o pajişte şi hrăneşte-l bine cu toată dragostea a ta şi a mea şi a muzelor împreună îi putem făuri o grădină de cuvinte aşteaptă şi ai să vezi cum creşte un copac minune! * Aceasta este povestea unui copac şi a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii drama noastră sunt Tăietorii de copaci din groapa de gunoi: ei sunt tot oameni dar plămădiţi din alt soi de pământ aura lor e veşnic cenuşie dar eu îi văd şi pot povesti totul chiar dacă mulţi nu vor crede unii îşi fac un hobby din a reteza copacii şi a fura cerul. Aşa sparg hoţii de cenuşă casa
50

Tatălui Ceresc în nopţile când cerul şi-a zăvorât poarta albastră. Acum veţi înţelege de ce spun că aceasta este drama Planetei… * Cu timpul fiecare copac îşi are păsările pe care le merită după cum şi noi fiinţele OM avem copacii pe care-i merităm şi aerul şi chiar planeta viaţa moartea... un muritor are nevoie de timp pentru a înţelege prin ce trece e ca şi cum nu prinzi bine programul vieţii tale cu orice fel de aparat ai nevoie de o antenă bună sau de o răbdare bine antrenată să ţină loc de antenă pentru aparat îţi trebuie bani pentru antenă – credinţă oricine ştie: răbdarea creşte din credinţă. Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui de prioritate nimic nu este imposibil conectat la alarma divină trupul simte primul această calitativă schimbare în evoluţie ceva din tine doare dând un semnal de fapt este locul în care te-a atins El ajungi în sfârşit să contabilizezi singur şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şi ură bucurii sau regrete rogi chipul din icoană să fie mai generos cu timpul şi cu toate celelalte. Recunoşti în cele din urmă: suntem încă formele embrionare ale unui Univers perfectibil în care am fost uitaţi nemântuiţi şi fără putinţă de desăvârşire şi încă nu pricepem rostul pentru care e voia Lui să ne doară îl certăm că ne-a părăsit cu inimă prea uşoară
Revista nouă, 3/2012

nu desluşim de ce vrea durerea aceea din noi să doară cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi durerile şi-i dăm lui chinurile zicând că nu-s ale noastre gata oricând să primim în schimb darul lui de a nu simţi durerea dar vai ce plăcută-i senzaţia că deşi încă prizonierii nepriceperii despre noi nu suntem singuri şi plini de un optimism incurabil continuăm să ne dorim aceste tranzacţii riscante. * Câtă încredere trebuie să ai în pământul ăsta care se cutremură se îneacă se pârjoleşte şi când nu face nimic din toate astea te fulgeră te doboară te acoperă grosolan cu pietre tot mai mari şi bulgări tot mai mici fără să-i pese ce fals şi totuşi ce puternic pământul ăsta orb mut şi surd crăpat şi însetat să fie el indiferent pentru că nici noi nu-l iubim nu-l respectăm şi când îl dorim de fapt vrem să-l posedăm şi atât? altfel de ce ne e dat să-l călcăm în picioare şi de unde această frică să nu-ţi fugă pământul de sub picioare dar ce altceva să calci: apa cerul focul... unii se pare că au făcut-o nu degeaba se spune crede şi nu cerceta tu însă ce altceva ai mai important de făcut decât acel prim pas de cuceritor pentru ca apoi să nu te mai opreşti cu toate că ştii foarte bine noi nu iubim bucata noastră de pământ
Revista nouă, 3/2012

ci paşii ce-l calcă: paşii noştri tot ce-i al nostru aparenţa că ne-am marcat teritoriul ce-l avem de străbătut de la început şi până la sfârşit crezându-ne tot mai atotputernici... câtă încredere trebuie să ai ! * Soarele mă privea cu ostentaţie îndreptase toate razele împotrivă-mi şi mă scana bucată cu bucată vântul se dădea de ceasul morţii nu-i ajungeau patru răspântii îmi clănţăneau dinţii auzindu-l cum spune că-mi acordă o atenţie amicală degeaba întrebam: ce-am făcut ? am călcat iarba recunosc am mai şi smuls-o de nervi ce-am avut dar numai câteodată am aruncat gunoaie le-am împrăştiat am poluat apa da dar unii au mai lăsat să cadă şi o bombă-două nu înţeleg de ce să fim condamnaţi cu toţii la grămadă ?! într-o astfel de dimineaţă ursuză de iarnă e bine să dai dovadă de prudenţă aş zice să te culci la loc aşteptând să vezi ce aduc următoarele ceasuri sigur dacă te pierzi cu firea poţi uita lesne că tu eşti stăpânul universului, posesor de noroc divin sau şi mai bine fă cum spune preotul : trebuie să ne înălţăm minţile! desigur spre a domoli odată şi odată natura asta îndărătnică.
51

poezie

Ioan TODERIŢĂ
Un semn că moartea... Un clopot ce se zbate în inimi ca un leagăn ar fi iubirea noastră şi semn divin, precum, stând sub icoană fruntea, plecată-n dulce reazăm iluminează tâmpla de gânduri ce n-au cum să vadă-n jur mânia satanei ce-i m-aseamăn. Vor mai, de timp, pecetluit, sui, încovrigate amintiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii: acele-mbrăţişări, ce ne-au legat în funii şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii atunci, în viers cântat încet pe săturate. Un semn că moartea nicicând nu mă-nspăimântă eşti tu, contrară ei, când fără de om milă, nu-mi dai răgaz, să-mi număr suflarea-mi calofilă pe un accent silabic, cel convertit la sfântă eternitate-multă, de om ce moare-n silă. Cristianică Trei boabe de fasole într-un ghiveci cu unt lumina va preface salcâmul în cuvânt ca strigătul de mamă, întors la mine-o clipă să-şi afle-n fiu risipa de faptă şi ispită, îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând. Ştiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” convins. Hai, Tată! Lasă-mi crucea şi cuiul neatins în lemn să fiu târziu întors ca niciodată ca tu să plângi cu plânsul acelor ochi de piatră pe-acest suiş nevrednic în spaima celor vii.
52

Petrec, din nou, din ou, lumina în stihii Ce mulţi Irozi de pradă cu măştile pe frunţi, al Romei fast şi scaun vor să ne-nvrednicească rătăcitori în pânda privirii cea lumească pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi. Dinspre dincolo, de ce... Cu îndrăzneală-ţi rezemi gândul să tot priveşti reminiscentă în „bulbi de aur” doar cuvântul, sonoră, starea elocventă. Da, printr-un verb copulativ îndemni un substantiv, să-şi facă din epitet contur pasiv şi moartea-ţi pare idolatră. Că dinspre, dincolo, de ce, mi-i dat să-ndur acest avânt n-am parte nici de sâmbete în timp, ce-i scris, să aflu stând. Scrisoare Poate ţi-au mai scris şi alţii o scrisoare cu... gest-aţii cum să plângi, hulind cantaţii să trăieşti în spre cei mult. Doamne, timpul, dor ocult, mi se sfarmă-n atrii dulci, sângele vestind năluci şi, din lume, fuga-n brânci. Doamne, din mine o parte s-a-mplinit cât se cuvine: dor de om şi dor de tine, şi de-atunci petrec în moarte.
Revista nouă, 3/2012

Ce-a fost azi, va fi şi mâine Bortelită sită-n ace sub povară de grâu copt, prin doi ochi de sârmă toarce ceru-n mâini sucit în opt. Treeram un snop de floare prin salcâmul despletit cu trei crengi – un cerc rotit şi-n priviri circumpolare. Vântul fuge-n sihăstrie ca Socrate, mai silenic, şi, se ştie, ‘n veşnicie ni-i destinul dat endemic. Numai cumpăna pe silişti saltă-n sus, scurmând octave, oscilaţii, ce prin mirişti clopoţesc tăcerea-n salbe. „‘am!”, mai drept încolăcit, pe tăruş, flămând un câine... ce-a fost azi, va fi şi mâine, doar un glas, de tălmăcit. De mă... De mă, cu vergi, mângâi în cătini, pe umeri moi şi-n covrigată plecare-a mea în ierbi ca-n plăpumi, asmute noaptea-n râpi curată. De mă, întors prin os în sânge aştepţi, să văd cum bate-n porţi un pumn, ce-n inimă se frânge opreşte clipa, dacă poţi. De mă, ca-n vorbe de ocară,
Revista nouă, 3/2012

alungi în vers, cu ritm a-metric din cuvântări ce au să moară, de tine, Doamne, fug eretic. Plouă Două pietre, centripete, şi scânteia din genuni suie-n florile din mâini cu spirale-n piruete. Simfonii în „la minor”: curgerea cascadelor, şoapta morţii celor vii te-a cuprins şi n-ai să ştii. O suflare cât un sunet, scăpărată-n om, mărunt, jarul carul cu cenuşă tot răstoarnă şi încinge, hora nunţii în sobor, ce distinge, omu’n zbor, şi sărutul care frige. Într-un geam cu cer cernit O gutuie sferotată stă de strajă-ntr-o muşcată, să privească-n cerc rotit scârţâitul dintr-o poartă. Pe cotlon, un ceas de apă uniform, tăcerea-ngroapă. Plouă! strigă cucuvaia Şi-avea ploaia să înceapă sufletul într-o oglindă spartă-n ochi cu o andrea, cât vrea ea.
53

istorii literare eseu paginile 287-297). Revin acum, publicând, nu in extenso ci, in integrum, mai întâi mărturiile lui Victor Bilciurescu, Istoricul cercului literar de la „Revista Nouă” (1887-1895), dezvăluite, la nici trei ani de la încetarea revistei, în efemera „Publicaţiunile unui grup de iubitori ai literaturei şi ai ştiinţei”, Tomul I – Cele di’ntîi două coale, Aprilie 1898, Ploesci, Strada Alexandru al II-lea, 96, la paginile 4-8. Revista ploeşteană este descrisă în Academia Română, Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste), descriere bibliografică de Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu, din Serviciul Bibliotecei Academiei Române, Cu o Introducere de Ioan Bianu, bibliotecarul Academiei Române, Tom I, Catalog alfabetic 1820-1906, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C.Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowicz, Viena, Gerold & Comp., 1913, la p. 532: „Publicările unui grup de iubitori ai literaturei şi ai ştiinţei. Ploesci. Apr. 1898. 1 pe lună, în două coale. 4°, 6 (33 x 24). Anul (24 coale) 10 lei. Tip. «Gutenberg», C.Niculescu & Stelian Ionescu.” În cartea sa, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura „Universul”, Bucureşti, 1945, Victor Bilciurescu ne spune că publicaţia era „condusă de profesorul Dimitrie Pompeiu, mai târziu doctorul în matematici din Paris, membru al Academiei Române şi preşedinte al Adunării Deputaţilor, unul din savanţii noştri cu reputaţie europeană; cu colaborarea profesorului Andrei Lăzărescu, un profund cunoscător în materie de ştiinţe pozitive; a lui Const. Nottara magistratul, şi a” sa, Victor Bilciurescu. Că „a dăinuit prea puţin,
Revista nouă, 3/2012

Octavian ONEA Mărturii despre „Revista Nouă”. Victor Bilciurescu (I)
Am mai vorbit despre „Revista Nouă”. Atât în Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”, cât şi în Salonul „...n...o...u”, ca prefaţă la ciclul de recitaluri muzicale Eutherpe la „Revista Nouă” (modalitate de a da bilete de intrare, muzeul fiind închis în acea perioadă, planul de încasări rămânând, însă, plan!), susţinute în diferite săli, de muzicieni de calibre diferite: pianista Maria Siminel Fusteri, conferenţiară universitară la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, la 22 Mai 1984, la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Petrol şi Gaze din Câmpina; flautistul Viorel Bădiceanu, acompaniat de pianistul Horia Cristian, la 23 Iunie 1986, tot la ICPPG; Viorel Bădiceanu, Tudor Mihai – vioară şi Cătălin Petrescu – violoncel, toţi trei de la Teatrul Muzical din Braşov, la 13, 15 şi 22 Octombrie 1986, în sala mare a Casei Ştiinţei din Câmpina. Sau, în Salonul „...n...o...u”, din 16 Decembrie 1987, de la Filarmonica de Stat (acum „Paul Constantinescu”) din Ploieşti, dedicat celor 100 de ani de la apariţia „Revistei Noui”. Am scris şi chiar am publicat despre „Revista Nouă”. Mai exact, mi s-a publicat. În „Ramuri almanah ’90”. Articolul Un periodic pentru Iulia Hasdeu: „Revista Nouă” (la
54

fiindcă Dim. Pompeiu a trebuit să plece la Paris pentru desăvîrşirea studiilor, Andrei Lăzărescu a fost strămutat din Ploeşti la catedra de matematici de la liceul din Craiova, Nottara a intrat în magistratură, încât rămânând singur, publicaţia a încetat să mai apară” (p. 264). Bilciurescu mai spune că revista a apărut „prin anul 1898-899” (tot acolo). Dar la Biblioteca Academiei există doar un număr, primul, iar în alte biblioteci nu l-am găsit nici pe acesta. În numărul păstrat, după un cuvânt înainte, netitrat şi nesemnat, urmează Observări asupra Istoriei, de Dimitrie Pompeiu, Profesor de Istorie la Şcoala de Adulţi din Ploieşti; poezia Apari să dai lumină..., de Mihail Eminescu; studiile lui Bilciurescu, Istoricul cercului literar de la „Revista Nouă” (1887-1895), semnat, şi O poezie a lui Nicoleanu, nesemnat, în care compară textul poesiei De ce tăceţi, din ediţia de la Fraţii Şaraga, din Iaşi, 1895, cu manuscrisul aflat „în colecţia de acte şi documente ale grupului de «iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei»”, unde-l adusese, desigur, Bilciurescu însuşi, autor ce preferă anonimatul; articolul În contra Alcoolismului, de A.Lăzărescu-Nanoveanu, profesor, Valea Albă (Poezie), de Victor Bilciurescu, Cele una sută şi una fabule ale d-lui Sion, de P.P.Carp, şi Ţiganul [ce să facem acum, să-i zicem Romul?!] lipsă la Apel (Snoavă), de Victor Bilciurescu. Multele semnături ale lui Bilciurescu ne fac să credem că el era, ca şi la „Revista Nouă”, Maecena publicaţiei. Tabla de pe coperta a III-a: «Între alte materii, tomul I al acestor „Publicări” va cuprinde şi următoarele lucrări: 1) Une lettre de Stéphan Golesco; 2) Manuscrise
Revista nouă, 3/2012

ale lui I.Heliade-Rădulescu; 3) Poezii vechi; 4) Un studiu asupra cavaleriei române; 5) O scrisoare inedită a lui C. A. Rosetti; 6) Două profile de teatru; Iulian şi Manolescu; 7) Scene din mişcarea ţărănească de la 1888; 8) Falşificări în industrie şi comerţ; 9) Un profil literar uitat pe nedrept: D.Racoviţă; 10) Sunetul din punt de vedere fisic şi fisiologic; 11) O colecţie de Documente istorice şi politice; 12) Croquiul după natură; 13) Un studiu asupra lui Nicoleanu; 14) Asupra lui Conachi; 15) Iencuţa (Amintiri); 16) Opera ştiinţifică a lui Bacaloglu», ne îndeamnă la supoziţia că „Publicările” încercau să continue cumva „Revista Nouă”. Mi se pare important să reproduc mai departe Istoricul cercului literar de la „Revista Nouă” (1887-1895). Fără a-l pune, însă, între ghilimele şi lăsând neatinse ortografia timpului şi particularităţile lexicale ale autorului. Cu scuze pentru cei care nu pot citi şi, mai ales, înţelege limba română decât în ortografia academică din 1953. Aşadar: Nu mă dau în lături să mărturisesc că lucrarea ce cerc să întreprind aci, va fi anevoioasă pentru mine şi că netăgăduit alţii ar fi fost mai chemaţi să o săvîrşească. Ceea-ce mă face însă să nădăjduesc că şi eu aş putea-o scoate la bun liman, este numai împrejurarea prielnică că întemeierea acestei grupări literare şi aceia [sic!] a organului ei de publicitate, mi sunt bine cunoscute de la obîrşia lor. Daca m’aş încerca să înlănţuesc mişcarea literară a acestor opt ani de muncă, cu aceia ce a purces-o sau a umplut-o, ori dacă m’aş încumeta bunioară să dovedesc înrîurirea astei mişcări asupra mersului de pe acea
55

vreme a literilor [sic!] noastre, poate că ar fi o îndrăzneală din parte-mi. Povestind însă faptele ast-fel cum s’au săvîrşit, cu scurte lămuriri ici şi colea, pentru ca isvorul de lumină să curgă fără piedică şi călăuzit numai de adevăr, socotesc că încercarea nu va părea mai presus de puterile mele. Se poate ca strădania mea de astăzi să fie de vre un folos; să slujească mai târziu acelora ce se vor îndeletnici cu întocmirea unei Istorii a Literaturei noastre contimporane şi sprijinesc bănuiala mea pe faptul că până aci, toate desluşirile ce s’au dat prin diferite studii cu privire la cercul de la Revista nouă, nu sunt nici desăvârşite nici drepte. Aşa, de pildă D. Dr. W. Rudow, în lucrarea d-sale: Geschichte des Rumänischen Schrifttums, zice: „Vlăhuţă se uneşte spre sfîrşitul anului 1887 cu De la Vrancea şi cu V. Bilciurescu şi câte-şi trei întemeiază o foaie literară lunară (Revista Nouă* [trimite în subsol la: Geschichte des Rumänischen Schrifttums von Dr. W.Rudow, pag. 209])”... pe cînd de fapt, adevăraţii întemeiători cari au înjghebat gruparea şi au plăsmuit viaţa revistei sunt, după cum se va vedea, D-nu Macedonski şi cu mine. Tot aşa nu este dreaptă afirmaţiunea D-lui Enea Hodoş prin care arată în a D-sale Istorie a literaturei române, că: „noi, odată grupaţi, am cerut D-lui Hasdeu să ne călăuzească**” [Manual de Istoria literaturei Române de Enea Hodoş, pag. 90] căci şi aci, lucrurile s’au petrecut într’alt-fel. D-nu Macedonski şi cu mine am rugat pe D. Hasdeu să primească conducerea şi în urmă, primind D-sa, a hotărît singur de ce anume scriitori doresce să fie înconjurat.
56

Deci mărginindu-mă, cum zisei, la culegerea faptelor aşa cum ele s’au urmat, a rar însoţite de oare-cari lămuriri nemeşteşugite din parte-mi, păşesc la lucru. I Prin Iulie 1887, D-nu Alexandru Macedonski, cu care de mult aveam strînse legături de prieteşug, îmi propune să cumpăr titlul revistei Literatorul al cărui director şi proprietar era; revistă ce apărea o dată pe lună în Bucureşti. M’am învoit cu condiţiea de a mă ajuta să lărgesc sfera ei de activitate, prin îmbunătăţiri aduse formatului şi conţinutului ei, prin conlucrarea tuturor condeielor noastre cunoscute şi prin aşezarea ei într’un local anume pregătit într’acest scop. D. Macedonski, fireşte, a primit bucuros propunerea şi amândoi ne-am pus pe lucru, colindând Bucureştii pentru a ne câştiga colaborarea scriitorilor cu renume literar cunoscut şi căutând un local propriu pentru întruniri şi redacţie. Din înţelegerile mele cu D. Macedonski, am fost de la început de părere să stăruim pe lângă D-nu Hasdeu ca să ne facă preţioasa cinste de a priimi să ia loc în fruntea noastră; prin urmare cel d’întâi cu care am căutat să luăm înţelegere a fost D. Hasdeu, pentru ca să ne asigurăm căpetenia ce avea să ne călăuzească. La început, D. Hasdeu n’a voit să primească astă însărcinare, făcîndu-ne să vedem că o mulţime de alte îndeletniciri nu-i îngăduiau să mai lucreze într’altă parte. După mari stăruinţe, repetate de mai multe ori, rugându-l să primească direcţia fără să lucreze direct, ci numai să controleze vremelniceşte materia fie-cărui
Revista nouă, 3/2012

număr înainte de a se da la tipar şi din când în când să presideze întrunirile literare ce hotărîsem să ţinem o dată pe săptămână la revistă, marele scriitor a făgăduit să ia direcţia, cu condiţie numai ca d-nii Delavrancea şi Vlăhuţă să nu lipsească printre cei-l’alţi colaboratori, fixând în acelaş timp câte-va nume ale scriitorilor de cari ar dori să fie înconjurat. Îndeplinindu-se cea mai de căpetenie năzuinţă a noastră, aceia [!] de a vedea pe d. Hasdeu hotărît să primească a ne călăuzi, ne-am asigurat treptat concursul scriitorilor ca d-nii: Urechiă, Ispirescu, Delavrancea, Vlăhuţă, Gion, Racoviţă, Bianu; pictorilor ca d-nii Mirea şi Alpar; sculptorilor ca d-nii Valbudea şi Georgescu; compositorilor ca d-nii C.Dimitrescu şi D. Voreas şi a unui întreg cerc de scriitori, publicişti şi iubitori ai literelor, sciinţelor sau artelor, cum bunioară d-nii: Ang. Demetrescu [!], Mincu arhitect, Ciru Oeconomu, Ştef. Mihăilescu, Quintescu, Stăncescu, Ştef. Velescu, B.Florescu, Clavel, Artur Stavri, Ţincu, Rădulescu Niger, Teleor şi alţii. Însuşi d-nu Gherea a asistat în rouă rânduri la şedinţele literare ce se ţineau în fie-care Sâmbătă seara, iar d. Caragiali o singură dată, făgăduind amândoi că vor scrie ceva, făgăduinţă însă care până la încetarea revistei, n’am avut fericirea să o vedem îndeplinită. Ba pentru a face şi mai trainică legătura dintre noi şi d. Gherea, întreg comitetul de redacţie, în frunte cu directorul, am mers în Ploeşti pentru a vedea pe d. Gherea şi a’i întoarce visita ce ne făcuse la una din şedinţe. Aproape toţi scriitorii din Bucureşti, afară bine înţeles de cei grupaţi în jurul „Convorbirilor Literare”, cărora d. Macedonski şi cu mine cerusem să
Revista nouă, 3/2012

conlucreze la revistă, s’au prins bucuros. Acolo însă unde am întâmpinat greutăţi simţitoare, a fost la alegerea localului, căci ţineam ca dânsul să îndeplinească următoarele cerinţe: să se găsească în centru pentru a fi la îndemâna tuturor membrilor, îndestulător, aşa ca să aibă cel puţin trei săli încăpătoare şi să ni se închirieze pe timp de cel puţin cinci ani, pentru ca să deprindem pe abonaţi, librari şi corespondenţi cu una şi aceiaşi [!] adresă. După multe cercetări, neputând găsi un local după dorinţa noastră, a trebuit să ne mulţumim cu unul care îndeplinea numai două dintre condiţiuni: era în centru (str. Regală No. 16), liber pentru cinci ani, dar neîncăpător căci avea numai două odăi, din cari pe cea de la drum am hotărît’o pentru redacţie şi administraţie, iar pe cea-l’altă pentru direcţie şi întruniri. II O dată localul închiriat, alcătuit şi instalat mobilierul trebuincios şi găsite elementele în stare de a munci cu folos şi temeinic la această operă literară, precum şi căpetenia (stăpânul, cum îi ziceam noi) cea mai vrednică de a îndruma cu pricepere, acestă muncă, urma fireşte să aibă loc o înţelegere la o l’altă, pentru a hotărî, unde? când? şi cum trebuia să iasă astă revistă literară? La cea d’ântâi consfătuire s’a hotărît ca: revista să apară o dată pe lună, la 15, tot sub numele Literatorul, începând însă cu No. 1 Anul I; să aibă formatul 4° mare; să coprinză numai lucrări originale şi inedite, un portret-biografie, ilustraţii sau composiţiuni musicale; să se tipărească în atelierul grafic pe atunci
57

Socec şi Teclu; tirajul să fie de 2500 exemplare a 5 coale şi tot la această consfătuire s’a fixat ziua inaugurărei Literatorului. Această inaugurare a avut loc pe la începutul lunei Noembre 1887 în localul revistei. Au fost de faţă toţi scriitorii, publiciştii, artiştii, iubitorii de sciinţe şi arte, cari făgăduiseră concursul lor şi aproape toţi representanţii presei din capitală. D. Hasdeu a arătat în toastul său că primeşte direcţia revistei, la care făgădueşte că va lucra cu drag în puţinele sale ore libere şi cere ca toţi cei de faţă să facă acelaş lucru, pentru ca să se asigure publicării aceştia [!] un mers regulat şi o viaţă statornică. La o a doua consfătuire se hotărăşte ca ori-ce lucrare, pentru a putea fi tipărită în revistă, pe lângă că trebue să fie inedită şi de preferinţă originală, să fie citită la şedinţele ce de aci înainte se vor ţine în toate Sâmbetele seara, în auzul tuturor membrilor şi să capete aprobarea acestora. D. Hasdeu în urma stabilirei acestui program, întreabă care din cei de faţă au ceva de citit pentru No. 1? D. Macedonski citeşte „Noaptea de Mai” o poesie a sa inedită, scrisă înadins pentru primul număr al revistei, care se primeşte fără discuţie. Îmi aduc aminte că refrenul: „Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e’nflorit”, a plăcut chiar d-lui Vlăhuţă. Alte câte-va poesii şi o nuvelă, cari s’au mai citit în acea seară, de câţi-va tineri, al căror nume sunt dator să’l tac, nu s’au primit. D. Hasdeu spune că în şedinţa viitoare trebuesc citite toate lucrările pentru No. 1 şi făgăduesc că vor citi d-nii: De la Vrancea, Ispirescu, Vlăhuţă, Gion, Racoviţă şi Bianu.
58

Ne mai fiind nimic de citit, directorul roagă pe membrii ce erau faţă, să aleagă dintre dânşii pe aceia cari vor întrupa comitetul de redacţie şi se hotărăşte prin buna învoială ca astă sarcină să o ia d-nii: Delavrancea, Vlăhuţă, Macedonski şi cu mine, la care d. Hasdeu n’are nimic de zis. Aci, intervine o întâmplare care schimbă cu totul mersul de până acum al lucrurilor; d. Vlăhuţă declară că nu poate primi să fie redactorul unei reviste intitulate Literatorul, pentru cuvântul că aceasta ar însemna continuarea unei reviste la care mai înainte n’a conlucrat şi că de vreme ce s’a hotărît ca să se înceapă cu Anul I No. 1, este de părere să i se dea o nouă denumire. Numai cu această condiţie d-sa ar primi să facă parte din comitetul de redacţie. La propunerea aceasta se asociază şi d-nii Delavrancea şi D.Racoviţă, iar d. Hasdeu spune că titlul nu are nici o însemnătate în casul de faţă, d-sa ţine numai ca coprinsul ei să fie folositor. D. Macedonski însă nu împărtăşeşte vederile d-lui Vlăhuţă şi a partizanilor şi declară la rându-i că se opune din răsputeri la ori-care altă denumire afară de aceia de Literatorul stabilită la întâia consfătuire, când d. Vlăhuţă nu fusesede faţă; la care d. Vlăhuţă răspunde că în casul acesta, nu numai că nu primeşte să facă parte din comitetul de redacţie, dar că nici nu va mai colabora şi se scoală pentru a eşi. D. Macedonski îl întâmpină în cea-l’altă odaie destinată pentru administraţie şi cearcă să’l facă să înţeleagă că trebue să renunţe la propunere şi văzând că acesta rămâne nestrămutat în hotărîrea ce luase, se adresează mie ca să nu primesc schimbarea titlului. Eu cunoscând însă condiţiunea cu care d. Hasdeu primise să
Revista nouă, 3/2012

ia conducerea revistei şi ştiind că neparticiparea d-lui Vlăhuţă ar putea să răcească pe d. Hasdeu de acea dragoste cu care începuse să lucreze, îi am răspuns că nu înţeleg pentru ce ar insista cu atâta rîvnă asupra unei întitulări care nu e pe placul unor membri principali şi tot de o dată factori indispensabili pentru traiul revistei. D. Macedonski obiectează atunci că această zîzanie nu este accidentală, ci a fost mai dinainte plănuită intenţionat de d. Vlăhuţă pentru a scormoni duşmănii vechi; din care pricină, este de părere că faţă de intrigile făurite de acesta în potrivă’i, unul ori altul e demn să se retragă. Ameninţările se îndârjesc atunci de o parte şi alta în aşa chip, că dacă câţi-va din noi n’am fi mijlocit pe dată, vrajba ar fi sfîrşit scandalos. D. Macedonski văzându-se fără nici un partisan şi în urma mijlocirilor noastre cari erau îndreptate numai în spre d. Vlăhuţă, ne părăseşte pentru a nu se mai arăta nici o dată pe la revistă. Şi iată prin ce întâmplare revista în loc să apară sub numele de „Literator” cum se anunţase şi cum toţi o aşteptau, iese la lumină altfel botezată. Sunt de atunci 11 ani şi astă-zi nu sunt domirit asupra adevăratei pricini care a putut determina pe d. Macedonski să se despartă de o situaţie ce singur îşi crease şi nu’mi lămuresc cum a găsit mai bine cu cale să se lipsească de o operă la a cărei urzeală fusese un părtaş sârguitor şi pentru care până atunci făcuse oare-cari jertfe, numai pentru banala ambiţie ca noua întreprindere să fie botezată într’un fel şi nu într’altul? Pentru cine a cunoscut de aproape pe d. Macedonski, nu mai rămâne înduoială că această ambiţie n’a putut fi causa
Revista nouă, 3/2012

adevărată şi singură a hotărîrei luate de dânsul, ci au trebuit să existe mai din vreme animosităţi între d-sa şi d. Vlăhuţă, cari degenerând la urmă într’o vrăjmăşie mai accentuată, n’a aşteptat de cât o ocasie prielnică pentru ca să se dea pe faţă. Această părere, care şi dânsa nu e de cât o bănuială, mi se pare a fi cea mai apropiată de adevăr. Are să se vadă însă mai departe că ura aceasta nu se sfîrşeşte aci. III După plecarea d-lui Macedonski, se înţelege că o mulţime de cestiuni hotărîte mai dinainte nu’şi mai aveau locul şi urmau negreşit să fie modificate, bunioară: titlul revistei trebuia acum schimbat, comitetul de redacţie alt-fel alcătuit, din pricina rupturei cu d. Macedonski, poesia „Noaptea de Mai” de şi primită, nu mai putea fi întrebuinţată. Pentru a chibzui toate acestea, se hotărăşte a 3-a consfătuire pe Sâmbăta viitoare, când directorul roagă pe toţi cei de faţă ca să aducă spre a se citi tot materialul pentru No. 1. Într’adevăr, Sâmbăta următoare are loc cea de a 3-a întrunire, la care d. Hasdeu citeşte Cuvîntul înainte pentru a se tipări în fruntea N-rului 1. Printr’însul, eruditul autor arată într’o limbă ale cărei farmece îi sunt cu atâta prisosinţă cunoscute, chipul cum a fost hotărît să ia asupră-şi conducerea revistei, „viind între noi cu sacul său de poveţi încercate, ca să ne ferească de câte păţise el însuşi într’o viaţă literară îndesată şi necurmată de peste un pătrar de veac”, laudă apoi ideia tinerilor că „s’au pus, cum ar fi dorit să facă şi dânsul la început, la adăpostul unui cărturar vechiu de zile, rece la creier
59

şi cald la inimă”, se spovedeşte apoi de păcatele sale de pe vremuri: socialism, realism şi gongorism şi sfîrşeşte prin a face cunoscute „marginile câmpului peste cari să fim hotărîţi a nu trece”, zicând că: „revista nu va fi nici socialistă, nici zolistă, nici gongoristă” dar că: „aci i se opreşte prevederea”. Prevedere, care în mare parte s’a realizat, căci după trei ani abia de la apariţia acestor rânduri, D. Hasdeu începe la revistă publicarea unor studii spiritiste: Sciinţa sufletului, Somnul şi sufletul, Ipnotismul în spiritism, ş.a. cari mai târziu întrupează volumul Sic cogito. După D. Hasdeu citesc d-nii: Ispirescu, Sarea în bucate, basm; Delavrancea, Hagi-Tudose, nuvelă; Vlăhuţă, Iertare, poesie; Gion, Din Istoria Fanarioţilor; Bianu, Asachi, biografie; Racoviţă, Teatrul nostru; şi eu o poesie Plâns de clopot; cari primindu-se, materia N-rului 1 este gata şi pusă sub tipar. Se hotărăşte – de astă dată definitiv – după o discuţie la care iau parte Directorul şi d-nii Bianu, Delavrancea şi Racoviţă, ca revista să se intituleze Revista Nouă, iar comitetul de redacţie să se alcătuiască din d-nii Delavrancea, Al. Vlăhuţă şi eu. Totul fiind pregătit, se trimit a doua zi manuscrisele la Stabilimentul de arte grafice din str. Berzei şi firmei Socec & Teclu şi peste câte-va zile prima corectură se împarte autorilor, iar la 15 Decembrie 1887 primul număr, îngrijit şi artistic alcătuit ca cuprins şi ilustraţiuni, apare în mijlocul aşteptării generale. Nu am la îndemână impresia de pe atunci a presei din ţară şi de peste munţi, care nu’şi putea stăpâni admirarea în faţa unei publicări atât de interesante ca conţinut şi aşa de bogat înzestrată ca
60

hârtie, tipar şi beletristică. Mi’aduc bine aminte că singur m’am dus la tipografie de am adus la revistă în trei sănii o parte din tiraj şi toată noaptea, răposatul D.Racoviţă, secretarul C.Ghionis şi cu mine, am lucrat la expedierea primului număr şi a doua zi de dimineaţă 1000 de exemplare erau pornite la poştă. De aci încolo numerile apar regulat la 15 ale fie-cărei luni şi o mulţime de scriitori dau năvală la şedinţele de Sâmbătă seară, unde se citesc şi se primesc ori resping articolele destinate pentru revistă. IV Sâmbetele seară se ţineau şedinţele cam în chipul următor: De obicei pe la 9 ceasuri sala de şedinţe, puţin încăpătoare, era înţesată. D. Hasdeu citea cel d’întîi articolul d-sale pentru numărul următor şi sfîrşindu-l, în totdeauna anunţa discuţia deschisă. Bine înţeles că nimeni n’a avut nici o dată nimic de obiectat. D. Hasdeu însă citindu-şi articolele şi supunându-le discuţiei celor de faţă, voia prin aceasta să dea pildă celor-l’alţi că ori-ce articol, ori de unde ar veni el, trebue să treacă prin controlul tutulor membrilor şi că nimeni nu trebue să se supere dacă articolul nu i se primeşte. Se da apoi cuvîntul acelora ce aveau ceva de citit. Autorul îşi citea manuscrisul, care se discuta de toţi cei de faţă şi dacă întrunea aprobarea majorităţii, se primea spre a fi publicat în cel d’întîi număr. Bucăţile de muzică, presintate de compositori, pentru a fi admise se executau în auzul tutulor de către d. Dimitriu absolvent al Conservatorului din
Revista nouă, 3/2012

Bucuresci la pianul ce revista cumpărase numai pentru acel scop şi se judecau de comitet, de amatori şi de specialişti ca maestrul C. Dimitrescu profesor de violoncel la Conservatorul din Bucuresci, D.Voreas, I.Paraschivescu, etc. De obiceiu muzica alterna cu ilustraţiunile şi acestea din urmă se alegeau de către artişti în unire cu comitetul. Fiind-că fie-care număr conţinea o biografie-portret, directorul hotăra ce anume biografie trebuie să se publice în No. viitor şi însărcina pe acela ce avea s’o întocmească. Producţiile pictorilor Mirea, Grigorescu, Voinescu, Alpar şi a[le] sculptorului Valbudea, ce am reprodus în revistă, au fost mai întîi fotografiate prin atelierile autorilor sau în galeria d-lui Dr. Calenderu şi reproduse după negativ în Heliografie la Stabilimentul de arte grafice Socec & Teclu. Cu notiţele bibliografice asupra publicărilor apărute în cursul lunei se însărcinaseră Directorul şi d-nii Bianu şi Lugoşianu. Membrii cei mai obicinuiţi la întrunirile de Sâmbătă seara erau dnii: Hasdeu, aproape nelipsit la nici una din şedinţe; Urechiă, Delavrancea, Vlahuţă, Speranţă, Gion, Bianu (Minuzio), Pitiş, Ispirescu, care n’a putut veni de cât în trei rânduri, căci trei zile după ce ne-a citit basmul ce scrisese pentru revistă, Sarea în bucate şi care se sfîrşeşte cu frasa: „Şi mai încălecai p’un fus, să trăiască şi cel ce a spus”, şi-a dat obştescul sfîrşit1) [1) Biografia lui Petre Ispirescu de Delavrancea, Revista Nouă Anul I, No.3, pag.88]; D.Racoviţă2) [2) D.Racoviţă, până a murit, a lucrat cu multă dragoste pentru revistă. Din nefericire însă întreagă astă activitate
Revista nouă, 3/2012

se mărgineşte numai la cei doi ani de la început]; Lazăr Şăineanu, Neniţescu, N.Iorga, Mincu, arhitect, Ciru Oeconomu, Mirea, pictor, Cosmovici, Valbudea, sculptor, Quintescu, C.Dimitrescu, compositor, Georgescu, sculptor, Lugoşianu, Stef. Velescu, D.Voreas, Ştef. Mihăilescu, I.Alpar (Paraschivescu) pictor, C.Nottara, artist al Teatrului Naţional, Stăncescu, O.Neuschotz (De Iassy), direcoru[l] revistei germane Litterarische Romänien ce apărea în Bucuresci şi care a tradus mai multe articole din revista noastră; Em.Grigorovitza, Artur Stavri, George [!] din Moldova (Dr. Kernbach), Traian Dumitrescu [!], Th. Dumbrăveanu, Jiquidi, însărcinat cu ilustraţia anecdotelor populare ale d-lui Speranţă, G.Adamescu, RădulescuNiger, Ţincu, Teleor, Catina, Scarlat Orăscu, Cruceanu, etc. Articolul se încheie cu avizarea: (Urmează) şi semnătura lui Victor Bilciurescu. Parantezele drepte [ ] sunt ale noastre. Urmează şi la noi.

B
61

cronica literară tocmai pentru a încerca o explicaţie plauzibilă a disproporţiei dintre numărul celor consacraţi exerciţiului poetic şi numărul mult mai redus al celor predispuşi discursului narativ. Ar mai fi o problemă. Mulţi consideră că exerciţiul liric se resoarbe exclusiv din intensitatea trăirilor subiective şi din clocotul stărilor pasionale, că n-ar reclama un cumul teoretic prealabil, o implicare mai adâncă în problemele cunoaşterii, o adăstare mai îndelungată în lumea cărţilor şi a lecturilor. Aşa se explică şi precaritatea intelectuală a multora dintre cei implicaţi în exerciţiul poetic - a tractoriştilor, a strungarilor, a textilistelor - integraţi imaginarului poetic. Cred că suntem ţara cu cel mai mare număr de poeţi - aflaţi deja într-o treaptă de afirmare publică - al căror număr de plachete publicate este mai mare decât cel al cărţilor citite în toată perioada formării lor intelectuale. Sigur, toate aceste reflecţii, oarecum abrazive, răsfrâng lumea actuală a poeziei, faţă de care s-a încetăţenit ideea că activarea ei, a poeziei, nu reclamă cultură, cunoaştere, informaţie, ci-i deajuns presupusa revelaţie divină şi aplecarea autorului spre frumos, spre artă, spre inefabil. E o idee la care nu subscriem pentru că poezia este totuşi un act de cultură, iar cultura nu se rezumă la ceea ce-a reţinut poetul într-o şcoală de tractorişti, dar ne reprimăm tentaţia unor prelungiri a problemei. Evident, toate acestea şi încă multe altele asupra cărora nu mai insistăm în aceste rânduri subîntind imaginarul poetic, nu şi genul narativ, care reclamă un proces de elaborare mai susţinut, mai insistent, mai stăruitor şi o bună cunoaştere
Revista nouă, 3/2012

I. NECULA Iulian Moreanu şi izvoarele fantasticului
Nu cred că mai surprinde pe cineva ponderea poeţilor în areopagul literaturii noastre mai vechi şi mai noi şi nu cred într-o genă mai specială care ar privilegia firea valahă, în tentaţia sa de a cocheta cu exprimarea versificată. S-a tot încetăţenit ideea că versificarea, exprimarea în imagini este o operaţie facilă, la îndemâna oricui, care nu te mobilizează - ca pe prozatori, bunăoară un timp mai îndelungat, uneori ani de zile, la masa de scris. Elaborarea unei poezii nu reclamă condiţii speciale şi nici o adăstare mai îndelungată în faţa colii albe de hârtie. Ea poate fi procesată oriunde – între două staţii de troleu, pe stradă, parcurgând distanţa de la ieşirea din bloc şi până la centrul de pâine cel mai apropiat - oriunde poţi fi traversat de o imagine-blitz, care să articuleze ulterior ideea unui poem. Sigur că schema, aşa simplistă cum este înfăţişată aici, nu-i cuprinde şi pe marii creatori (Nichita Stănescu, Holderlin, Rilke, Emily Dickinson), care-au fost hărăziţi cu geniu, cu har şi cu graţie divină şi-au redat Cuvântului funcţiile biblice iniţiale, de agent al actului de zidire, dar câţi dintre numeroşii noştri poeţi au făcut saltul de la exerciţiu amatoric şi cochetărie la lucru revelat şi bine aşezat în rosturi desăvârşite? Am făcut această mai generoasă introducere
62

poezie
a tectonicii omeneşti. Vorbim despre proza elaborată, cu substanţă, cu nerv, cu descinderi fabuloase şi cu o bună ştiinţă a organizării planurilor narative, nicidecum de confesiunile subiective, cele ce supralicitează facultatea memoriei şi caută să reconstituie cât mai fidel un traseu de viaţă fad, histrionic şi unduios. Apoftegma cu viaţa mea e un roman o găsim rostită la tot pasul, dar ar fi cumplit dacă fiecare dintre cei ce-o rostesc, chiar s-ar apuca să-l şi scrie. Din nefericire, majoritate prozatorilor mai noi mizează mult pe factorul biografic şi pe reconstituirea cât mai exactă a destinului său în lume şi-n vraiştea unor împrejurări aleatorii. Parcă întenţionat îşi reprimă orice activare a funcţiei imaginative şi orice extrapolare în mitic, în fabulos, în fantastic. Titi Damian (Umbra), Gh. Mocanu (Borta), Sterian Vicol (Memoria lui Femios), Ion Rusu (Moartea Ruşilor) sunt doar câteva din exemplele în care reconstituirea biografică ţine loc de construcţie epică şi se converteşte în structură romanescă. Nu spun, Doamne fereşte, că elementul biografic trebuie prohibit din literatură, spun doar că jurnalul biografic singur, oricâte zorzoane stilistice i-am infuza, nu garantează valoarea literară, aşa cum o fotografie oarecare nu creditează arta fotografică. Ar fi absurd să se creadă că valoarea literară a unei naraţiunii stă în concordanţa dintre operă şi real, dintre faptul literar şi presupusul său corespondent din realitate. Valoarea de adevăr, proprie literaturii confesive, aşa cum a proliferat în ultimii ani prin amintirile foştilor demnitari din preajma lui Ceauşescu – Al. Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil,
Revista nouă, 3/2012

Petre Roman, Ion Iliescu - sau a foştilor deţinuţi politici, nu constituie un indiciu şi pentru recunoaşterea valorii lor literare. Gulagul comunist a îmbogăţit literatura memorialistică, dar nu şi numărul scriitorilor, pentru că nu toţi care-au dat seama de tragedia vieţii lor şi-au scris pagini mistuitoare, au confirmat sub aspectul valorii literare. De asta spun, m-am bucurat când am văzut că proza lui Iulian Moreanu (Cerbul însetat, Editura Premier, Ploieşti, 2012) se legitimează din alte temeiuri decât cele îndeobşte întâlnite, că autorul ştie despre travaliul literar că este un act de creaţie şi nu unul de reproducere, în alt registru, a ceea ce există deja, a existării. Că-ntre lumea-nchipuirii şi lumea cea aevea, cum le distingea Eminescu există raporturi şi legături, dar în nici un caz o identitate deplină. Or, tocmai aici intervine arta prozatorului câmpinean, în activarea funcţiilor imagistice, a închipuirii, a fanteziei, în constituirea unui microcosmos subiectiv plasat în pântecul cronotopului (cronos-timp, topos-loc) real şi-n găsirea filonului viguros, capabil să susţină o construcţie literară desfăşurată. De aici şi strădania autorului de a descoperi o fisură prin care fabulosul să invadeze realul, să-i clatine temeiurile şi să înstructureze întreaga desfăşurare narativă. Pe unde se strecoară fantasticul în real şi ficţiunea în textura epică? General vorbind, ştim că există mai multe mijloace de a induce fantasticul într-o partitură epică decomplexată. M. Eliade, bunăoară, folosea ca elemente de vandalizare a firescului, de destructurare a logicului şi de uzurpare a ordinii date o
63

proză
recuzită mai specială, preluată din calabalâcul doctrinelor paranormale, yogiste sau tantrice. Era, fireşte, un mijloc - preluat şi de alţi scriitori implicaţi în genul acesta de literatură fantastică. Iulian Moreanu foloseşte un alt şperaclu pentru deschiderea spre fictiv a establismentului izomorfic şi pentru destructurarea lui cu mijloacele ficţiunii. Cel mai adesea recurge la ideea citirii gândurilor, ca mijloc de inducere a fantasticului într-un cadru balzacian al pozitivităţii compoziţionale. Instant portrait, Change You mind, dar şi Contestaţie admisă sau Apel amânat se resorb din această tehnică a citirii gândurilor, destructurând nişte demersuri narative din firescul tentei lor procesuale, aceea de a se desfăşura sub forma clasică a discursului epic, aşa cum s-a încetăţenit printre prozatori. Undeva, în decursul povestirii apare un declic, care schimbă demersul şi întreaga perspectivă a naraţiunii. Ceea ce surprinde la proza lui Iulian Moreanu este tocmai natura reactivilor redondanţi care parazitează la un moment dat desfăşurarea acţiunii, îi schimbă cursul, o taie precum maioneza şi-o drenează într-o direcţie neaşteptată. Soţii Vasile şi Anica Spiridon, bunăoară îşi fac speranţe că li se va încredinţa calitatea de însoţitor pentru ăl bătrân, ajuns într-o neputinţă totală, numai că totul se năruie în faţa comisiei medicale, unde bătrânul arată, dintr-o dată, o luciditate şi o vigoare perfecte. La fel pictoriţa din Instant portrait, citind gândurile unui personaj şi închipuirile ce-i confiscaseră atenţia, îi încredinţează la plecarea din vernisaj un tablou intitulat bărbat privind
64

revista, care ilustra exact obsesia ce-l stăpânise la un moment dat. Uneori, planurile – cel real şi cel închipuit - se încurcă atât de zălud că şi personajele par derutate în înţelegerea noului curs luat de ansamblul faptelor narative. Ce atâta?... Crezi că ai nimerit într-o poveste? Eşti într-o realitate cât se poate de normală – îi spune Yolanda, sora geamănă cu poliţista care tocmai amendase personajul principal din Contestaţie admisă. Cred că nu greşesc afirmând că punctul forte al prozei lui Iulian Moreanu îl constituie tocmai diversitatea mijloacelor de inducere a ficţiunii într-un cadru real, marcat de consistenţă, de pozitivitate, de corporalitate. Cel mai adesea, am mai spus, recurge la ideea, productivă de altfel, a citirii gândurilor, dar la fel de facilă se dovedeşte şi dereglarea planurilor temporale, ca şi când nisipul din clepsidră s-a vărsat în afară şi autorul se străduieşte să adune la un loc firele risipite. Altfel, ce să spun? Nu vreau să fac risipă de vorbe mari, dar cred că Iulian Moreanu este o frumoasă promisiune a epicii noastre contemporane. M-am oprit cu deosebire asupra posibilităţilor sale constructive, dar admit, fireşte că nu-i lipsit nici de celelalte abilităţi, subliniate de Florin Dochia în prefaţa cărţii, iar atunci când îşi va recolta temeiul ficţiunii şi în mitologia populară sau miticul locului, vom putea spune că avem de-a face cu un prozator de performanţă neîndoielnică. Îl creditez cu toată convingerea şi-l recomand cu căldură tuturor celor doritori de lecturi crocante şi bine articulate sub aspect constructiv.
Revista nouă, 3/2012

proză dacă intru şi vă anunţ… şi cuvintele rostite în viteză îmi păreau fără sens acum…cine dracu m-o fi pus să intru… mă apostrofa o voce în interior… şi ultimele silabe rămăseseră undeva în gât, fiindcă am rămas pironită de cea mai albastră şi mai intensă privire ce mi-a fost dat să întâlnesc vreodată… parcă doi magneţi mă opreau să mă mai mişc, aşa inertă cum eram… - Da?! Era un da mirat şi senin ce părea că vrea să mă iscodească mai mult, mai în profunzime: ei, şi ce-i cu asta înţelegeam eu din pauza ce-a survenit acestui da ce părea în mod miraculos bisilabic…care e motivul venirii tale la ceas de seară, frumoaso? Care ţi-s gândurile? Ha, la baba să ghicească, parcă auzeam glasul ţigăncii din parcul central ce-mi citise în palmă în ultima clasă de liceu…ai să iubeşti doi ochi albaştri întâlniţi la ceas de seară…un om de bine, frumos, dar care n-are norocul să te aibă…la ceas de seară…hai, plăteşte baba cu un ban… - Poate că e bine să ştiţi şi să mergeţi… să le stingeţi…dacă aş fi avut numărul dumneavoastră de telefon vă sunam doar, nu mai intram… - Bine, hai să vedem…stinse alene ţigara în scrumiera ce trona în mijlocul mesei solide, un birou de stejar ce acapara întreg spaţiul. Molusca moartă din stânga, o doamnă cu o mască de glet pe figură nu-şi întrerupse convorbirea telefonică, pe când celălalt ocupant al încăperii se uita surprins la mine: ce-o fi şi cu nebuna? Nu pare cerşetoare! E chiar culmea să dai buzna aşa! Şi la ora asta! Într-adevăr, cu rochia înflorată, cu unghiile lăcuite de un roşu aprins şi buzele conturate atent în aceeaşi nuanţă semănam cu o lunatică. Şi în următoarea secundă cămaşa albastră, ochii albaştri,
65

Camelia Manuela SAVA Balchik
Dedicaţie: Clubului Femina Treceam aproape în fiecare zi pe lângă maşina lui. Era o maşină elegantă, mare, ce torcea ca o pisică aristocrată pe străzile oraşului, aşteptând parcă să fie admirată. Înfrigurată mă făceam automat mai mică. Şi nu ştiu de ce. Pur şi simplu o senzaţie organică mă năucea. Şi mă micşoram pe măsură ce mă apropiam de acel vehicul strălucind pe strada largă, insuficient de largă totuşi pentru un asemenea exemplar minunat. Îl ştiam de ceva vreme pe proprietarul maşinii care era mândru de valoarea maşinii pe care o conducea. Ne cunoşteam din vedere. Oficial nu fuseserăm prezentaţi niciodată, deşi erau câţiva ani buni de când fusese aruncat pe scena socială şi politică a urbei. Însă ochii albaştri ca un cer incandescent nu se fixaseră asupra mea decât atunci când într-o doară am intrat val-vârtej în biroul ce avea uşa aproape de stradă. Nici nu am realizat când am traversat curtea minusculă în care se răsfăţau nişte ghivece cu flori ascunzând veranda cochetă. Îmi înfrânasem timiditatea şi am apăsat cu putere pe clanţă, intrarea mea fiind mai vijelioasă ca o furtună de vară: - Bună seara! V-aţi uitat luminile aprinse şi s-ar putea să nu mai puteţi pleca din cauza bateriei! M-am gândit că fac bine
Revista nouă, 3/2012

pantofii albaştri se îndreptară în direcţia mea, mâna parfumată mă luă patern după umerii care îmi tremurau zgomotoşi şi ieşirăm afară în curte: adevărul era acolo, martor al nebuniei mele…Cu un gest simplu scoase telecomanda, un clic şi luminile se stinseră ca prin farmec, trimiţându-ne direct în întunericul străzii. - Gata, mi-am îndreptat greşeala. Sunt obosit şi uituc câteodată, deşi par un ins sobru şi organizat. Uite, ai aici cartea mea de vizită cu numărul meu de telefon, dacă ai vreodată vreo problemă, nu ezita, poţi apela. Când vrei, sună fără grijă. Nu îmi amintesc dacă am mai îngăimat mulţumesc sau la revedere. Ceea ce era de spus fusese spus. Însă mă ardea acel albastru adânc şi până acasă am plutit pe valuri infinite ce se lărgeau, se deschideau nemiloase înaintea mea, înfricoşătoare, gata să mă înghită…un pas de-aş fi făcut greşit şi cădeam în gol…nu se afla nimeni în preajmă să mă prindă, să mă trezească din visare…Şi dacă ceea ce trăisem cu cinci minute mai devreme nu fusese decât un vis? Probabil era un deja vue…ceea ce îmi ghicise ţiganca în parc o fi doar un flash din viitor? Sau trăisem cu adevărat întâmplarea? Oricum, episodul nu a avut efecte secundare sau consecinţe imediate….Nimic de genul acesta. O altă primăvară la fel de frumoasă şi năzuroasă ca aceasta îmi dăduse spasme în piept şi roiuri de fluturi. Acum acest anotimp mă făcea să fiu severă, serioasă, încăpăţânată cu mine, fără să-mi fac procese de conştiinţă, de ce, cum şi când… uitasem incidentul cu luminile… *** Era o zi capricioasă. Dimineaţă se arătase soarele timid şi la prânz norii
66

cerneau tacticos ploaie măruntă de aprilie. Un telefon şi vocea aurie a doamnei Marina Ionescu, de o politeţe desăvârşită venită parcă din alte vremuri, mă anunţa că mâine, între orele cutare şi cutare trebuie să mă prezint la şedinţa Comitetului Local al Femeilor Voluntare. Da, bineînţeles că o să fiu acolo…nu puteai să-i refuzi nimic acestei femei… *** Fără să realizez, a doua zi m-am trezit în sala de şedinţe a Clubului Organizaţiei Feministe unde funcţiona Comitetul ce îşi reluase activitatea de când venise la conducerea Direcţiei Culturale noua directoare, un om minunat, dedicat muncii sale şi, în general activităţilor culturale de tot felul şi pentru toate vârstele. Aşa că voluntarele reînnodau o tradiţie veche de peste patruzeci de ani, întâlnindu-se la o cafea, la o bârfă ca-ntre femei (ştiau tot ce mişcă în cer şi pe pământ, mai ceva ca Ordinul Templierilor), ele ştiau tot ce mai e prin oraş, ce e viu şi ce nu, cine s-a mai combinat cu cine, însă cine avea nevoie de ajutorul lor, îl primea de îndată, fiindcă se ocupau cu tot felul de donaţii şi acte caritabile, de întâlniri culturale, discuţii, mese rotunde, conferinţe, etc. aşa că mau adoptat şi pe mine, cea mai tânără dintre ele, ca şi pe Alexandra, directoarea. Din momentul în care am păşit timidă în sala de şedinţe, a lor am fost pe veci… Aglomeraţia şi gălăgia infernală îmi dădeau impresia că nu începuseră şi că tot puneau ceva la cale. Am ochit un scaun liber într-un colţ mai retras, ca în caz de nevoie să mă retrag fără să deranjez pe cineva, şi am început să tastez un mesaj, ceea ce nu se face, dar
Revista nouă, 3/2012

proză
era imperios necesar, cui dacă nu directorului meu de la şcoală, să îi cer cu doar zece minute înainte de a fi în clasă să mă învoiască din motive întemeiate. E o impertinenţă pe care nici eu nu o suport, cum să mă anunţe omul că nu poate veni cu doar zece minute înainte de întâlnire! Ce bine că e înţelegător şi, oricum, în mai puţine cuvinte decât sunt scrise aici am transmis ideea, ca să par mai convingătoare că la această şedinţă aveam de salvat lumea! Şedinţa a început cu salutul “şefei” şi cu ordinea de zi care conţinea o surpriză şi aşa şi pe dincolo, că îşi va face prezenţa între noi o personalitate cunoscută a oraşului şi onorabila noastră prezidentă încerca să menţină suspansul când deodată se făcu tăcere şi uşa se deschise. Înăuntru pătrunse un aer rece şi proaspăt, adus de personajul meu care intră maiestuos şi sigur pe el. Am simţit în acea clipă că mă pulverizez şi că fiinţa mea îşi dorea cu ardoare să dispară. Creierul meu îmi trimitea avertismente că sunt la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Mă gândeam că era mai bine să mă fi dus la şcoală, că nu-mi priieşte să mă ţin aşa prin şedinţe şi alte alea…dar nu putusem refuza invitaţia şefei mele de club, cea mai şarmantă feministă din oraş pe care o admiram de când mă ştiam. La noblesse oblige… Scopul venirii atât de intempestive a musafirului misterios sau care fusese ţinut la secret cu insistenţă era unul ascuns: şefa şi invitatul ei aveau un plan. Înainte de a ne introduce în subiect şi a ne da explicaţiile de rigoare, se făcură prezentările, deşi nu mai era nevoie, toată lumea ştia cine este bărbatul care se înfăţişa elegant ca scos din cutie, e o
Revista nouă, 3/2012

expresie şablon, dar aşa stăteau lucrurile! Domnul Daniel Popp urma să ofere pentru membrele clubului posibilitatea de a vizita Balcicul, vechi oraş românesc de la malul Mării Negre, acum pe teritoriul ţării vecine. Aplauzele l-au intimidat şi mai tare pe invitat, încât discursul său s-a redus la câteva fraze de genul că a venit în întâmpinarea propunerii conducerii clubului şi el nu a făcut decât să fie de acord şi să achite nota de plată la final spre vizitarea reşedinţei de vară a fostei regine a României din perioada interbelică. Aştepta să ne punem de acord asupra datei plecării, de toate celelalte formalităţi ocupându-se el. În rumoarea creată, că, deh, femeile sunt mai rele ca găinile când vine vorba de gălăgie, cotcodăcind toate deodată într-o mie de graiuri, m-am gândit să mă ridic pe furiş şi să plec, crezând că nu fusesem observată, mai ales că locul discret pe care mi-l alesesem îmi permitea o evadare silenţioasă, dar întinzându-mă să iau umbrela sprijinită de perete - v-am zis că în ziua aia plouase, aceasta m-a trădat la modul mişelesc: a ajuns fulgerător la podea cu un pocnet asurzitor. Lumea a înmărmurit, toate privirile s-au întors în direcţia mea…nu mai era timp de scuze, ochii albaştri m-au reperat de la masa din centru de unde ne domina pe toate şi îmi spuneau sărut mâna mimat din vârful buzelor; am dat din cap siderată la depărtare de mii de ani lumină…Mă făcusem albă ca varul, apoi roşie ca dracu, încercând să maschez impoliteţea dezastruoasă. Musafirul s-a ridicat în picioare, profitând de liniştea astfel creată. Îi făcusem deci un bine. Nu ştiam dacă mă mai priveşte sau nu, mă făcusem mică şi nu îndrăzneam să mai
67

ridic privirile din pământ. Îşi lua la revedere de la noi urându-ne să ne bucurăm de întâlnirea noastră şi încheie: - Rolul meu se sfârşeşte deocamdată aici astăzi, nu rămâne decât să fixaţi data plecării şi doamna Ionescu mă va anunţa ce hotărâre aţi luat. Îşi îndreptă manşetele sacoului său elegant, trecu uşor spre uşă, levitând printre perechile de ochi care îl aţintiseră, fiecare sorbindu-i parfumul ce-l lăsa generos în urmă. Doamne, ce-i asta, m-am trezit că murmuram. Rămăsesem acolo lipită de scaun încercând să înţeleg ce se petrece cu mine… o viaţă de om… Hărmălaia ce s-a iscat m-a propulsat în alte ere, căci mă înălţasem fără să mai iau aminte la ceea ce se petrece în jurul meu…în mintea mea se produceau conexiuni, compilaţii, complicaţii, se năşteau imagini de demult, din vremuri magice, pe când Regina Maria a României Mari îşi invita prietenele vara la Balcic, pe malul Mării Negre. Printre ele se aflau întotdeauna şi scriitoarele mele preferate care o însoţeau pe Alteţa Sa şi care se bucurau de a fi în suita regală, apropiate ale Casei Regale. Mă închipuiam printre ele ca o umbră tăcută venită dintr-un alt timp ca să le asist, să le admir: elegante, inteligente, devotate, sincere. Îşi beau ceaiul sau cafeaua, discutau literatură, filozofie, politică… câteva contururi şterse se mai derulau prin faţa mea când El comandante, a se citi şefa, concluziona cu o voce puternică: vom face o listă cu persoanele doritoare, acum că am căzut de acord şi am stabilit data exactă a plecării, mai rămâne să primim şi acceptul doamnei directoare care trebuie să ne facă legitimaţiile până atunci, dar e floare la ureche, nu vă faceţi probleme în acest
68

sens. Se supunea la vot hotărârea, se anunţa următoarea întâlnire a clubului… Am ridicat maşinal mâna, deşi nu eram conştientă pentru ce mai exact, dar prinsesem o frântură: era undeva pe la sfârşitul lui mai, nu aveam nevoie de paşapoarte, ci doar de câţiva bănuţi de buzunar. Am sorbit şi ultima înghiţitură din ceaşca de cafea - mă dau în vânt după o cafea bună la orice oră din zi şi din noapte! Şedinţa noastră se termina furtunos la fel ca şi celelalte de până acum. Era timpul să mă întorc printre pământeni, eventual la şcoală, dar cum nu simţisem că trecuseră două ore, adică tot atâtea câte aveam şi la şcoală în ziua cu pricina, m-am alungat înspre casă după ce trăisem pe planeta colorată a viselor. Trebuia să deschid ochii, să revin la cotidianul care ne înghite zi de zi… Pe drum spre casă mă ajunse din urmă tocmai directorul care prin geamul maşinii lăsat în jos îmi aruncă: -Hei, feministo, ce-ai mai salvat azi? Îmi venea să-i spun că am pierdut bătălia, nu a găsit-o el cumva, fiindcă eram aiurită…trebuia să îi răspund tot cu o glumă, fiindcă e o persoană care ţine la genul ăsta de şotii, dar am răspuns mecanic: -Plec la Balcic peste o lună. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor pentru şcoală. Mulţumesc pentru înţelegere. -Nu-ţi face probleme, du-te liniştită. Şi ai grijă de tine! -Da, şi tu! Era una dintre cele mai senine persoane din câte cunoşteam, copilăros şi energic, un amestec de inteligenţă şi har, dar împrăştiat şi uneori disipându-se în mii de lucruri pe care le începea deodată. *** În preziua plecării, se întocmea lista,
Revista nouă, 3/2012

note de lectură
mai bine zis se definitiva şi surprinzător câteva persoane dădeau înapoi, invocând varii motive de a nu mai merge şi fiindcă totul era pus la punct, achitat în avans, se căutau persoane demne de încrederea noastră să le înlocuiască pe cele trădătoare. Dar cine era dispus aşa nitam-nisam să plece într-o excursie în mijlocul săptămânii în ţara vecină, chiar dacă for free, vorba americanului, adică gratis nene. În dezorientarea generală fiecare vorbea cu fiecare, se sunau fine, vecine, nepoate, cumetre pentru a lua parte la procesul de ridicare a nivelului cultural al urbei. Dar să ardem etapa băşcăliei că nu mai are rost să vă spun cum a fost de haios, îmi venea să râd ca proasta de una singură de tabloul hilaro-comic ce se picta singur în faţa mea. Sinceră să fiu acceptasem să întru în jocul lor şi sub vraja sunatului am pus mâna pe telefon şi am întrebat-o pe Dora dacă vrea să vină cu mine. După o pauză de respirat, a cerut voie să sune acasă şi să vadă cum stau treburile, apoi a primit undă verde că da, se putea…I-am propus şefei numele Dorei şi a fost încântată să audă că mergea cu noi, aşa că până seara febrile amândouă ne făceam bagajele. A doua zi la ora cinci a.m. englezesc eram în formaţie completă la punctul de întâlnire, cam buimace, dar pline de entuziasm. Am fost strigate într-o ordine desâvârşită şi am urcat într-un autocar mirabolant care a sosit cu o întârziere de douăzeci de minute, după cum socoteam noi, însă şoferul de cinci stele care a coborât spilcuit şi pomădat fusese chemat exact la ora la care se oprea în faţa noastră după ce alimentase în prealabil. Un bună dimineaţa milităresc a fost însoţit de un zâmbet prietenos,
Revista nouă, 3/2012

peste măsură de prietenos. Surprizele continuau să ne ţină treze fiindcă s-au înfiinţat cam în acelaşi timp şi ochii incandescenţi ai domnului Daniel Popp care cu eleganţa-i specifică ne ura drum bun, asigurându-se că ne simţim confortabil. Prezenţa sa foarte matinală nu se datora numai complezenţei, ci şi faptului că pleca odată cu noi, numai că în direcţia opusă, spre capitală unde treburi urgente îl solicitau: îl chema datoria fusese răspunsul prompt la întrebarea unei coţofene dacă o să ne însoţească şi dumnealui. Galant, a completat că i-ar fi plăcut să meargă cu noi, o vacanţă i-ar fi prins tocmai bine, dar afaceri urgente îi cam dădeau bătăi de cap. Şi fără să mai lungim vorba am pornit fără să ne dăm seama că ne aştepta un drum inedit… Altă surpriză ce ne-a făcut să fim vigilente, cel puţin pe Dora şi pe mine, nu era cerul înnorat, ci picăturile de apă ce se prelingeau în autocar printr-o firidă ascunsă, neputând fi depistată cu ochiul liber cu niciun chip. Am suportat cu stoicism picătura chinezească, fiindcă nu ne puteam manifesta ca nişte fiinţe năzuroase neştiind cu cine avem de-a face, adică ce fel de om era şoferul. Chicoteam nebuneşte de fiecare dată când ne ajungea câte o picătură de apă în cap sau pe obraz şi ne strângeam chircindu-ne una într-alta pe scaunele confortabile. Asta până la primul popas când ne-am luat inima în dinţi şi ne-am dus cu o plângere la Vali, căci astfel se recomandase şoferul nostru că se numeşte. I-am atras atenţia că nu vom uita micul incident dacă nu vom primi o porţie dublă de îngheţată la masa de seară - după cafea, îngheţata este a
69

doua mea mare patimă. Jovial şi pontos, s-a prins în jocul nostru şi nu ne-a pierdut nicio clipă din ochi pe tot parcursul. Avea ochi senini şi frumoşi, albaştri şi nevinovaţi, dar nu putea să-i depăşească în intensitate pe cei pe care amintirea îi purta cu mine. *** Balchik. Asta am văzut scris undeva în depărtare pe un panou gigantic - de genul Braşov la noi - cocoţat în vârf de munte, căci aşezarea era împrejmuită de o colină muntoasă, în dreapta noastră, şi de mare, în stânga. Era ora prânzului, oră comună celor două ţări europene vecine. Drumul e cam rudimentar şi amândouă, şi eu şi Dora, suntem dezamăgite de peisajul inestetic arhitectural din centrul civic: clădiri vechi, neîngrijite, scorojite. Străzi torsionate, înguste, aproape pustii, neîmbietoare. Coboară spre mare, mereu tot spre mare. Autocarul urmează panta rectilinie ca şi cum am merge în cerc şi simţim treptele imaginare care se aştern sub noi până la mare. Văd figurile insipide, inodore, neprietenoase ale bulgarilor. Nu-mi plac. Nu-mi inspiră încredere şi nu au niciun haz. Par oameni vicleni, un popor fără o spiritualitate prea puternică, de altfel nici nu ne vom înţelege cu ei în vreo limbă europeană de circulaţie, ci numai în română sau prin semne, că nu pot reţine din amalgamul lor de sunete decât dobreden e dobrivecer, adică un fel de bună ziua şi bună dimineaţa. Nu vreau să intru în vreo polemică pe temă lingvistică sau istorică şi să-mi prind urechile aşa de florile mărului, dar simt că nu mă pot acomoda cu această naţie de slavi, care nu mă impresionează în niciun fel. Oricum, pentru mine slavitatea înseamnă că sunt tabula rasa.
70

Balcic. Avea o istorie impresionantă ce-şi trăgea sevele încă din Antichitate, acestea fiind apoi revitalizate în Evul Mediu. Un amalgam de civilizaţii şi naţii, însă acum erau bulgari şi atât. Însă marea, da, marea era magnifică! Am rămas fără de cuvinte, adică speechless. Un sentiment de frică pune stăpânire pe mine: dacă tot coborând atât o să ajungem direct în valuri? Însă şoferul ştia cu exactitate de neamţ ce face: a parcat à la carte în faţa hotelului pe care l-am recunoscut. Respirăm uşurate – arată ca în imaginea de pe internet: ce înseamnă să te informezi în ziua de azi! Deşi oraşul lasă de dorit, marea e fascinantă! Copleşitoare! E un cuvânt englezesc care mie îmi place awessome, dar nici limba română nu e mai prejos…marea e incandescentă şi fantastică. Şi trebuie să mărturisesc că pe mine marea nu m-a atras niciodată ca idee de scăldătoare, de înotat mi-e frică să înot, pentru mine marea a existat şi va exista mereu ca formă de viaţă de sine stătătoare, cum sunt munţii, limitând uscatul şi făcând trecerea spre cer. Marea mea e mai mult poetică, întâlnindu-ne curioasă la mal, ea e doar calea spre cer pe care îl sărută la orizont, în depărtări, misterioasă şi atrăgătoare. Marea e un magnet înfricoşător şi plăcut totodată, prelungindu-ne nouă privirile la nesfârşit înspre cer, prelungindu-ne nouă sărutul dat ca o chezăşie a legăturii noastre cu pământul, noi care, stând la mal, aspirăm la soare şi înalt. Şi Vali îmi împărtăşeşte întrucâtva aceste idei, fiindcă primul gest pe care îl face este să sărute marea, stropindu-se fanatic pe ochi, pe mâini. Balcic. Un oraş de cretă. De jur împrejurul
Revista nouă, 3/2012

semnal editorial
apei se conturau stânci albe, priectânduse pe un un tablou verde frenetic. Aici şi copacii sunt altfel. Cumva altfel. Salcâmii sunt alt soi, teii şi ei par diferiţi, vegetaţia aproape luxuriantă se hrănea cu albastrul cerului, când senin, când noros. Nu a încetat o clipă să ne urmărească ploaia. Pe drum a plouat torenţial şi, când am sosit la destinaţie, dintr-o dată s-a oprit strecurătoarea norilor; imediat ce am crezut că o să scăpăm a început să plouă iar, turnând cu găleata numai un moment, ploaie curată de primăvară, fiindcă soarele ne-a şi zâmbit prietenos de după stânci, răsfăţându-ne fără să sperăm prea mult, ca apoi să se stârnească valuri de apă, în ropote nemiloase. Cineva aplauda acolo printre nori parcă îngăduind sosirea noastră. *** Cazarea e în regulă, nu ne dă nimic pe spate, hotelul îmi aduce aminte de pensiunile de la noi unde e cât de cât civilizat, dar nu foarte luxos, singurul motiv de nemulţumire ar fi mirosul ciudat dintre etaje fiindcă nu s-a aerisit prea bine, sezonul neîncepând încă: miroase a aer stătut, a sare şi a câlţi, dealtfel camera e curăţică, chiar elegantă, cu mobilier modern, aproape nou. Câteva oglinzi îi dau un farmec aparte şi cele două balcoane mă vrăjesc instantaneu: pe de o parte stâncile albe, înfăţişându-se golaşe printre case răsfirate la înălţime, pe de o parte, marea pictată într-un albastru cuminte, plăcut, odihnitor, de cealaltă parte, cu o duzină de vaporaşe şi yahturi scumpe, fermecătoare, ancorate la mal. Am avut răgaz de câteva clipe să admir de sus priveliştea care ar fi devenit o reverie pentru un suflet mai romanţios, dar pe
Revista nouă, 3/2012

când visam am auzit glasuri vesele, râsete pe hol: se dădea adunarea şi toată suflarea s-a încolonat cuminte cu soţi – cine avea la purtător exemplarul – cu umbrele şi haine de schimb, vremea fiind schimbătoare şi irascibilă. Am pornit pe jos să descoperim, să explorăm împrejurimile prin interiorul Balcicului, urmând să ne întoarcem pe malul mării. Vegetaţia luxuriantă din Grădina Botanică, de la panseluţe cuminţi şi parfumate, la cactuşi obraznici, înfloriţi maiestuos ca să ne facă în ciudă, la arbori şi arbuşti, ca şi cochetele viluţe din interiorul grădinii ne atrăgeau, se conturau într-o icoană luminoasă înfigându-se în fiinţa noastră pentru totdeauna. Trandafirii regeşti întregeau mireasma aerului colorându-ne retina, însă ceea ce ne-a şoptit că suntem într-o lume de poveste părăsită de mult de prinţii şi prinţesele care obişnuiau să-i calce pragul a fost Cuibul Liniştit unde am întâlnit o atmosferă încremenită în bunul gust şi simplitatea regească de odinioară: biroul, şemineul, baia respirau istorie, făcându-ne părtaşi peste timp la o clipă magică înscrisă în inima reginei noastre. Coborând scările – ce de scări! abrupte, misterioase, romantice, cu arcade înverzite de trecerea timpului - am simţit că pot redeveni una din umbrele mute ce mai fuseseră cândva în vizită pe acolo: îi ţineam umbrela şefei, ajutând-o să coboare, şi nu m-am abţinut să nu mă cred încă o dată în compania unor fiinţe nobile, o mică particică a istoriei regale. În Grădina Ghetsimani s-a pornit potopul şi ginkobiloba nu ne-a putut proteja prea mult, aşa că am lăsat să ne şiroiască apa ce venea acum din toate direcţiile, spulberată fiind de un Neptun înfuriat la culme. Imaginea aceasta
71

depăşea cu mult orice vis, orice închipuire… *** Seara a continuat sub aceeaşi baghetă magică orchestrată de nu se ştie cine…în sala restaurantului prindeam frânturi de glume, chicote sau râsete deocheate. La masa pe care o ocupam vreo cinci persoane se depănau amintiri din alte voiajuri, obiceiuri vamale, care şi cine a dat şpagă să treacă un bagaj mai voluminos sau vreo sticlă de alcool made in Romania, etc… se părea că va fi o seară reuşită ca între prieteni, miniorchestra înjghebase câteva acorduri, tipesa care cânta avea voce, chiar avea şi un repertoriu internaţional în engleză şi în italiană ceea ce mă dădea pe spate. Lumea se pusese pe petrecere în adevăratul sens al cuvântului, câteva perechi ieşiseră la dans. Restaurantul se umpluse şi melodiile curgeau lent ca şi vinul şi berea. Se dezlegau limbile şi se legau prieteniile. Toţi erau fermecaţi de ceea ce trăiau şi ca să completeze tabloul un ţigan bătrân dar îmbrăcat elegant se împleticea printre mese oferind domnilor spre vânzare trandafiri mieroşi ca să le ofere iubitelor lor. Cele mai multe flori primise domnişoara interpretă de la nişte moşi libidinoşi care îi trimiteau bezele spre amuzamentul nostru, dar şi al ei, desigur. Cumva se făcuse răcoare, o senzaţie pironitoare ne făcea să picotim, privind la întunericul ce pusese stăpânire pe valurile care îngânau odată cu muzica din restaurant povestea venirii noastre acolo. Deodată, Dora se ridică motivând că vrea să meargă să-şi mai ia ceva de îmbrăcat din cameră, aşa că pleacă fără să se facă simţită. Şi ca prin vis, un frison mă apucă în momentul în care ţiganul se apropie de mine şi îmi oferă un trandafir cu mesajul: for you. Credeam că e
72

o ciudăţenie sau poate greşise destinatarul, însă iniţiala ce adăpostea tulpina plăpândei flori îmi dădu de gândit: D.P. Am luat tremurând din mâna neagră bobocul sângeriu şi am mulţumit printr-o aplecare a capului, oricum nu ştiam să spun mulţumesc în bulgăreşte, şi am încercat din răsputeri să minimalizez efectul acestei întâmplări stranii, deoarece câteva priviri se fixaseră asupra mea, pe când eu le răspundeam, ei şi ce-i cu asta, ce vă tot holbaţi, nu aveţi altceva mai bun de făcut… Am zâmbit cum se zâmbeşte în modul cel mai firesc posibil şi mi-am văzut de comesenii mei. Şocul cel mai mare a fost câteva clipe mai târziu când am desfăcut ambalajul de staniol şi întrun colţ stătea scris: Te aştept la piscină, vino cât poţi de repede… şi semnătura nu mai are rost să v-o spun a cui era: citisem mai devreme cele două litere… *** Cum să-mi fac curajul de a mă ridica…nu mă tăia capul ce tertip să invoc ca să pot pleca de la masă. Dar dacă mesajul nu-mi era destinat şi ţiganul încurcase borcanele? Îmi zbăteam mintea într-o încâlceală de nedescris şi am prins ocazia când Dora sa întors din cameră să plec explicând că sunt obosită…Cu paşi uşori am urcat scările către piscină şi în semiobscuritate am găsit uşa cu un simbol ce nu mai trebuia descifrat…Am apăsat timid pe mânerul elegant şi s-a deschis aproape instantaneu ca şi când cineva mă pândise încordat…Am simţit parfumul mâinii ce mă luase cândva după umeri trăgându-mă cu bândeţe înspre ochii ce ardeau incandescenţi şi buzele fierbinţi îmi apăsau dinţii ca apoi să se deschidă într-un sărut
Revista nouă, 3/2012

ciudat, nemaipomenit de ciudat fiindcă îmi amintea de adolescenţă şi, culmea, de ţiganca ghicitoare din parcul central ce văzuse în palma mea o întâlnire la ceas de seară…două pulpe vânjoase se dezgoleau acaparându-mă, ştiam că mă voi lăsa cuprinsă de vraja lor… câteva silabe întretăiate de respiraţiile noastre încercau să suplinească povestea…nu auzeam decât te aşteptam… şi dorinţa era mai cuprinzătoare aşa, hainele erau ultimele bariere care au zburat în neant şi pe marginea piscinei m-am simţit transpusă într-o altă lume feerică pe care nu o mai trăisem, nu o mai atinsesem niciodată până atunci. Carnea buzelor se tumefiase, pielea devenise un organ mai mult decât nervos, pe când trupurile noastre se consumau fiindu-şi unul altuia hrană; când toată această nebunie a trupului a devenit reverie şi apoi transă eram schimonosiţi şi fericiţi, strângându-ne unul în celălalt, privindu-ne în interior cu ochii pe jumătate deschişi, zâmbind… nu eram mirată că şi el simţea acelaşi lucru, nu mă mai mira nimic... nici nu mă mai întrebam dacă pe mine mă aşteptase… era clar. Secundele se furişau înspre noi, noaptea ne cuprinsese pe amândoi, când de pe marginea piscinei dintre dalele de gresie se prăvăli pentru o baie binefăcătoare… Îmi făcea semn să vin, atrăgător şi puternic ca un zeu, dar refuzam cu îndârjire; până la urmă înţelesese – frica mea de apă mă paraliza învăluindu-mă într-o senzaţie de moarte lentă. Aşa că se apropie de mine şi mă trase în apă spijinindu-mă în tot acest timp; îmbrăţişaţi înotam strâns şi curând nu am mai fost crispată. Ne-am furişat înfăşuraţi în halatele de baie ce fuseseră hărăzite parcă acolo de
Revista nouă, 3/2012

când lumea spre un holişor, în direcţia opusă scărilor. A deschis cu o fulgerare a unui card o uşă spre un apartament izolat, departe de ochii curioşilor. Somnul nu a fost somn. A fost doar o clipă. Mă întorceam într-un lichid amniotic ca un increat mormoloc, iar prin faţa ochilor foşneau catifelate grădini de trandafiri, apoi de panseluţe, apoi alarma telefonului mă aduse în dimensiunea reală: Dora mă întreba unde sunt…am scris la repezeală câteva cuvinte liniştitoare, urmând să dau explicaţiile mai târziu…priveam acum de aproape cum părul meu se lipise cumva de fruntea înaltă, brăzdată de câteva riduri ferme ce îi dădeau un farmec subtil. Buzele pline, arcuite şi senzuale dormeau răsfrânte ca cele ale unui copil răsfăţat, prea răsfăţat. Mă lămuream de ce femeile roiau în jurul lui, ca moliile lipite în zbor de sticla intens colorată. Era un bărbat frumos, generos, care atrăgea. Şi a doua oară a sunat telefonul, de data aceasta era soneria lui care tocmai dădea deşteptarea. Albastrul somnoros al ochilor de lângă umărul meu îngână cântat: şi s-a făcut lumină… - Trebuie să plec… Ce pot face pentru tine înainte să plec… sunt umilul tău servitor … - Chiar trebuie? Şi mă gândeam să-l şicanez şi să-i cer poate un post de directoare la nu ştiu ce instituţie, un post de consilieră sau de secretară nu ştiu pe unde, asta ca pedeapsă că îmi răsturna visul cu susul în jos. Eram răutăcioasă în sinea mea fiindcă mă gândeam că asta ceruseră femeile din viaţa lui, adică amantele lui, dar îmi era teamă de acest cuvânt la acel moment fatidic, sau cel puţin asta era faima lui în oraş: că mai toate tipesele trecuseră şi prin patul lui…
73

elecţiuni afective
atunci glasul meu din afară răsună răguşit: se poate o cafea? - Păi, să vedem, nu există room service în hotel, dar dacă stau să mă gândesc am altă soluţie, mimă un moment de interogaţie ştrengărească, apoi adăugă: mă duc la piscină după haine, tu să fii cuminte şi să aştepţi aici… Se execută ca după un ordin firesc primit de la altcineva şi intră victorios, pe când eu mai tastam un mesaj pentru Dora…mă îmbrăcam cu gesturi de robot, şi, fiindcă el era gata arătând proaspăt şi fericit, îl urmam imitându-l…îmi aruncă un hanorac gros din geamantanul său şi ieşirăm în aerul îngheţat al dimineţii ce se înşira însângerată la orizont…aproape că am alergat până la un ponton unde se prefigurau ca nişte mogâldeţe umbreluţele şi mesele ancorate straşnic, să nu le zboare vântul. Într-o gheretă ca o prelungire a unei dughene a ciocănit, mai întâi discret, apoi cu fermitate, până ce a ieşit la iveală un cap spân cu urechi minuscule şi o mustaţă înfiorătoare: - Yazim, două cafele pentru mine şi pentru doamna… - Quick, acum vine doi cafele mormăi spânul recunoscându-l şi neprotestând în vreun fel că era trezit cu noaptea în cap. Sosi rapid cu o tavă cu două ceşcuţe din care aburii aromaţi se împrăştiau cu generozitate. Mulţumi pentru bacşişul gras ce-l primi şi făcea temenele mergând de-a-ndărătelea, ceea ce-l făcea să pară un bufon la curtea regală. Adulmecam mirosul mării amestecat cu cel de cafea: - Acum ştiu, m-am tot gândit ce culoare au ochii tăi, îmi şopti la ureche, exact culoarea cafelei, puneam pariu că nu sunt negri, asta m-a atras cel mai mult la tine,
74

plus faptul că eşti plină de şotii…abia aştept să ne vedem, acum aş îngheţa clipa aceasta de-aş putea, aş lua-o cu mine peste tot… şi nu vreau să par siropos sau să spun vreo prostie stereotipică, mă înnebunesc ochii tăi de culoarea cafelei… *** La ora 5,35 plecă în trombă spre Bucureşti. Avea o şedinţă importantă exact peste patru ore. Nu era o problemă pentru el să conducă cu viteză, mai ales că îi făcea plăcere. *** Liniştea care a urmat a durut ca naiba. Zilele erau monotone. O lipsă de vitalitate pusese stăpânire pe mintea mea. Aşteptam şi nici eu nu ştiam prea bine ce. Intrasem într-un ritm anost în care mă prăbuşeam şi cei din preajma mea nu observau nimic. Poate fiindcă nu prea le arătam ce se întâmplă cu mine, ce tumult se zbătea în firidele sângelui. Începeam să citesc o carte şi rândurile îmi fugeau de sub ochi, dădeam drumul televizorului şi imediat îl închideam plictisită. Nimic. Până când într-o seară o veste îmi atrase atenţia: …cu 30 de minute în urmă a încetat din viaţă parlamentarul Daniel Popp, în vârstă de 39 de ani. În urma unui accident rutier petrecut acum trei săptămâni la graniţa din sud, a intrat în comă profundă, însă doctorii afirmă că au făcut tot posibilul să îl readucă pe linia de plutire…semnele vitale prezentate erau incompatibile cu viaţa, se mai spunea acolo ca un ultim mesaj morbid pe care cu cât încercam să-l descifrez mai mult cu atât mă sfredelea mai tare…la ceas de seară… De atunci mă feresc ca de dracu de ţigăncile ghicitoare din parcuri…
Revista nouă, 3/2012

proză mâncăm ceva pe fugă şi suntem gata de plecare. Noroc că fata şi băiatul nu se duc dimineaţă la şcoală, că ar fi fost o nebunie la noi în casă. Merg până în staţie împreună cu partenera mea, dar ajunşi acolo ne despărţim pentru că serviciile noastre sunt în zone complet diferite din oraş. Ea pleacă pe jos, iar eu mă poziţionez pe refugiul staţiei de tramvai. Trebuie să dau puţin din coate să-mi fac loc pentru că refugiul e plin de oameni. Se vede că tramvaiele nu-au mai venit de ceva vreme de s-a strâns atâta lume. Suntem cu toţii agitaţi că e deja târziu şi întârziem la muncă. Mă uit în jur şi mă gândesc că oamenii ce mă înconjoară sunt dornici de muncă. Abia aşteaptă să ajungă la serviciu şi să se apuce cu mult elan de treabă. Cel puţin aşa arată. A oameni muncitori. Eu mă agit să nu ajung după şef, ca să evit discuţiile de dimineaţă. Chiar cred că pot trăi foarte bine şi fără ele. Chef de muncă sincer nu prea am azi. Dar n-am ce face, trebuie să-mi fac datoria faţă de stomac. Da, ce va uitaţi aşa la mine? Cu toţii suntem sclavii stomacului care, dacă n-are de mâncare, ne fugăreşte la serviciu să facem rost de bani. Se stârneşte rumoare, semn că vine un tramvai. Îmi întind gâtul să văd numărul acestuia. Nu e bun pentru mine. Totuşi e bine că se mai goleşte staţia puţin. În sfârşit apare şi tramvaiul meu. N-am să vă plictisesc cu descrierea călătoriei până în celălalt capăt al oraşului. Ajung în staţie şi o iau iute la picior. Mai am de mers cam 500 de metri până la birou. Aud un claxon şi când mă uit în stânga văd că e un coleg care a oprit maşina ca să mă urc. Am noroc! Ajung rapid la serviciu. Şi nici nu am întârziat.
75

Iulian SîRBU Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni
Mobilul cântă de zor pe noptieră. Întind o mână şi-l apuc, dar îl scap pe jos. Spun nişte vorbe, pe care n-aş vrea să le reproduc aici, şi mă dau jos din pat. Umblu în patru labe, cu ochii închişi, şi bâjbâi după telefon. Reuşesc să apăs butonul care opreşte alarma. Deschid un ochi, pe jumătate, şi mă uit să văd cât e ceasul. Nu e decât cinci. Cum naiba am programat aseară alarma? Şi mai e şi luni. Ce-mi plac dimineţile de luni! E o adevărată plăcere să începi o nouă săptămână. Îmi aduc aminte de problemele ce mă aşteaptă la serviciu şi devin şi mai abătut. Deşi nici nu ştiu cum pot să fiu mai supărat, pentru că deja cheful meu a atins pragul cel mai de jos. Cine dracu’ a mai inventat şi zilele astea de luni? Chiar aş avea vreo două vorbe să-i spun. Dar acum simt că adorm pe mine. Mă întind la loc în pat. Adorm instantaneu. Mă trezesc cu impresia că e târziu. Mă uit la ceasul de pe comodă şi strig: - Scularea nevastă că e târziu! Nevastă-mea, care mă ştie glumeţ din fire, nu prea se agită. Sare brusc din pat abia când îi pun ceasul sub nas să vadă cât e ora. Chestia nasoală este că maşina e defectă şi azi trebuie să merg cu tramvaiul la serviciu. Mâine mi-am propus să rezolv cu maşina. Dar până mâine trebuie să văd cum mă descurc astăzi. Ne pregătim în viteză şi eu şi nevasta,
Revista nouă, 3/2012

Intru în biroul Aprovizionare unde mă chinui zi de zi să-i fac pe plac stomacului. Colegii sunt deja veniţi şi sunt băgaţi în treburi până la gât: George e ocupat cu postatul pe Facebook(acuma până nu vine şeful) iar doamna Gina tocmai citeşte ultimele ştiri mondene. Cafeaua e gata aşa că îmi pun o cană aproape plină. Am nevoie de combustibil ca să-mi fac pornirea de luni dimineaţa. În timp ce sorb din cafea deschid şi eu calculatorul şi mă apuc rapid de treabă: îmi citesc mail-ul, arunc o privire pe Facebook şi verific numerele la loto. Daaa, ţi-ai găsit să câştig! Niciun număr n-am prins. Arunc biletul la coş şi văd că a ajuns şi şeful. Îi anunţ pe colegii de birou. Ei nu au vizibilitate la uşa de la biroul şefului. Şeful intră agitat în biroul nostru: - Bună dimineaţa! Eu trebuie să plec în delegaţie, spune el. Vă pregătiţi de şedinţă. După ce-mi beau cafeaua, veniţi la mine să discutăm problemele pentru astăzi. Doamna Gina îi duce cafeaua şefului. Eu cu George ne pregătim de şedinţă. Deschidem mapa cu cererile de aprovizionare ce sunt în aşteptare. Constatăm că avem o grămadă. Trebuie să discutăm cu şeful să ne dea voie să mai cumpărăm câte ceva, altfel ne sar oamenii în cap. Şeful caută să amâne cât mai mult aprovizionarea cu materiale pentru a nu cheltui prea mult din banii patronului. E criză, ce să-i faci? Şedinţa se desfăşoară în ritm alert. Şeful ne împarte în viteză sarcinile şi, în timp ce discută cu noi, îşi pregăteşte documentele pentru delegaţie. În ceea ce mă priveşte trebuie să plec pe teren să supervizez aprovizionarea pentru un punct de lucru. Am o listă ce se întinde
76

pe trei pagini. Cînd o să mă întorc, ca să nu mă plictisesc cumva, am de făcut o situaţie care trebuie prezentată patronului. Şeful pleacă în delegaţie. Apare şi nea Ion, şoferul de pe camion cu care trebuie să merg la cumpărături. Adică la aprovizionare. Colegul meu George, când este întrebat unde sunt, spune că sunt la cumpărături. Tot l-am bătut la cap să nu mai zică aşa, dar degeaba. Nu de alta dar unii or crede că fac cumpărături pentru acasă în timpul programului. Plec cu şoferul la firmele de unde trebuie să fac aprovizionarea. Trebuie să mergem la vreo trei magazine. Ne ia cam patru ore să aprovizionăm toate materialele. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot de pe listă. Ne deplasăm spre depozitul firmei (care din fericire este chiar lângă birouri), când la un moment dat se opreşte motorul şi nea Ion trage pe dreapta. Până la serviciu mai sunt câţiva kilometri buni. Al dracului ghinion! Şoferul sună de pe mobil la garaj să anunţe defecţiunea. Dispecerul îi promite că trimite imediat un mecanic să rezolve problema. Ne punem pe aşteptat. Ştim şi noi ce înseamnă „imediat” în viziunea lui Gigi, dispecerul de la coloana auto. În sfârşit apare şi maşina cu mecanicul. Se pare că nu prea îi dă de capăt. Nea Ion şi mecanicul sunt băgaţi în motor până peste urechi. Eu patrulez pe lângă ei. O maşină opreşte lângă mine. Când mă uit văd că e nea Grigore , şeful bazei sportive. Mă întreabă dacă ne poate ajuta cu ceva. Păi pe mine chiar mă poate ajuta dacă mă duce la birou. Ajung la birou obosit praştie. Trebuie să fac şi situaţia. Mâine dimineaţă şeful
Revista nouă, 3/2012

trebuie să o aibe pe birou. Se vede că e luni! Numai belele pe capul meu. Mă apuc fără niciun chef să butonez la calculator. Până la sfârşitul programului reuşesc să termin. Listez situaţia şi o pun pe birou la şef. Să aibe şi el o bucurie de dimineaţă. Îmi aduc aminte că azi am venit fără maşină. Ei, asta e! Parcă ce mai contează acum. Bine că am rezolvat cu aprovizionarea şi cu situaţia! Până acasă nu fac decât o oră. Intru şi nevastă-mea mă anunţă, după ce m-am descălţat, că nu mai avem pâine. Îmi iau papucii şi cobor la magazinul de la colţ.

Normal! Pâinea s-a terminat. Aşa că merg mai încolo la brutărie. Nu e prea departe, dar la cât sunt de obosit, e greu tare. Nu se mai termină odată ziua asta de luni? Mă gândesc la un sfârşit tragic pentru ea. Îmi imaginez că o strâng de gât. Cum pe cine? Pe ziua de luni. Nu e bine! M-a luat valul şi sunt cam pesimist. Ia mai bine să mă gândesc la ceva optimist. De exemplu că am câştigat la loto premiul cel mare de trei milioane de euro. Ei, ţi-ai găsit... Şi uite aşa vine şi tragicul sfârşit optimist al zilei de luni. solicităm iertare, remuşcarea trădează ori conştiinţa atroce, ori orgoliul urzicat. E de înţeles să nu vrei să mai scrii, dar să n-o faci nu mai este! Imprevizibili pot fi doar oamenii care creează, nu cei care pot fi creaţi. Unii sinucigaşi iubesc aşa de tare viaţa încât îşi dau şi sufletul pentru ea! Unii oameni ştiu să facă un singur lucru bine: Rău! Unii oameni vor muri nemuritori. O onoare măsurată cu inima nu face mai mult decât o inimă măsurată cu onoarea. Inima e ca o cocă. Pe cât de tare o încălzeşti pe atât de trufaşă se umflă. Idealurile hrănite cu pasiune devin obeze. Pasiunile flămânde devin idealuri şi tot aşa. Un om care se poate încă răzbuna nu-şi poate urî definitiv şi de-adevăratelea semenii. Ce face un păianjen dacă scapă prada? Îşi repară plasa! Mai bine câine la sluga împăratului decât slugă la împăratul câinilor!
77

Radu Florescu ERATĂ îNGERI
Adevăratele şi marile iubiri sunt cele cărora le e cu neputinţă reciprocitatea. După o gură straşnică de otravă mierea pare de zece ori mai dulce. Vremea iubirii trece şi iar se naşte cu fiecare femeie pe care o înviezi spre a te ucide. Lumina nu stă în lucire ca negoţul în vopsea. Moartea e mama vieţii şi fireşte a educat-o pe aceasta în spiritul ei. Fiecare zid spulberat naşte numaidecât din prafu-i, neapucând a se risipi o altă provocare. Dacă vrei să te audă cineva când urli, taci! Nu oamenii se schimbă ci doar unghiul din care îi priveşti.. Unii oameni mint de frica jenei că spunând adevărul nu i-ar crede nimeni. Poate că nu am dreptate. Dar cine sunt eu să cred că mă înşel?! Oamenii nu au harul iertării ci cel mult pe al toleranţei sau îngăduinţei. Doar sfinţii iartă, restul se prefac. Când
Revista nouă, 3/2012

poezie

Florin CIOCEA
BALADA ORAŞELOR TENTACULARE Ce-o face pe femeia uşoară Să nască într-un colţ igrasios al nopţii? De pe trambulinele alcoolului Cine execută saltul mortal? Astăzi o tristeţe neînţeleasă Îmi apleacă sufletul spre pământ: Rugăciunea mea va fi în seara aceasta O salvă prelungită de mitralieră! Când sună toate stelele Ca un clopot vechi de aramă Şi primăvara iluminează palatele tăinuite din adâncuri, Cine defilează pe străzi În răpăitul teribil al armelor automate? Ideile îndrăzneţe se nasc în templele pe care marea le decantează Din venele înfierbântate ale sării: Ele sunt visurile înecaţilor de odinioară, Agonia corăbiilor predestinate Să călătorească etern pe mările de sub mări, Ele sunt mesajul celor care Din labirinturile morţii ne cer Să rupem zăgazurile fireşti ale tăcerii, Ecourile noastre să spargă Poarta ferecată a nefiinţei. Să cântăm fostele păduri virgine ale deşertului, Cetăţile ascunse şi amurgul apocaliptic Din care trupul Cristului căzut de pe cruce înlăcrimează popoarele, Să cântăm sângele eroilor care, clocotind,
78

Umflă venele pământului Şi face să explodeze bombele In somnul agitat al dictatorilor, Să cântăm furia elementară, Simfonia distrugerii, secretă şi teribilă, Nesfârşitele labirinturi de unde cosmonauţii Plonjează spre un alt absolut şi etern labirint. CERŞETORUL ETERN Iată-l; a luat amurgul în mână precum o floare, A dăruit inima incandescentă a junglelor Din care sângele ţâşneşte cu putere spre cer, Şi-a deschis venele pentru ca dragostea Să-l pătrundă mai mult în îmbrăţişarea neiertătoare a ţărânii. Când pe fruntea luminii potriveşte Larga coroană de spini: Biet cerşetor îşi târâie rănile Pe străzile aurite ale civilizaţiei. Cândva poate, nesfârşitele, fierbinţile deserturi Au fost nesfârşite, minunate grădini; Vai, ca un bivol înjunghiat În tribunele fremătătoare ale luminii, Vai, cântă sinistru decembrie în templele oraşelor moderne. Cândva poate, nesfârşitele, fierbinţile deserturi Au fost nesfârşite minunate grădini, Astăzi doar beduinii solitari ai apocalipsului Inventează tentaculare, fosforescente cetăţi de nisip.
Revista nouă, 3/2012

memento

MARŞ Cântă bufniţa sub pleoapele călăilor întemniţaţi! Deasupra zgârie-norilor Sufletul spânzurătorii îmbracă în mantie de înger Sufletul scaunului electric. Vom rupe sutana preoţilor siniştri! Vom extirpa teroarea de pe străzile halucinante! Istoria va fi simplă ca o călătorie De la un capăt la celălalt al oraşului. Cândva nu ştiam nimic Despre dansul într-un picior al miniştrilor. Viaţa mi se părea o continuă jerbă de artificii Şi-n timp ce destinul meu continua să maştepte într-o junglă nestrăbătută a pământului Eram martorul inconştient ai iubirii Şi-al morţii, Şi-al urii imense care îi rătăcea pe adolescenţi În anticamerele falselor filosofii. Eram prea tânăr: Mă vedeam vânând secundele Pe fluviile uriaşe ale universului, Fără să ştiu că este aproape imposibil Să fii regele florilor de liliac In lumea aceasta care, Cu un surâs fermecător pe buze Aţâţă cu tine uneori Instinctele plutoanelor de execuţie.
Revista nouă, 3/2012

SERENADA FANTASTICĂ Ascultă! Secolul douăzeci se trage încet sub ţărână; Din cochilia socială Cade spre cer încă o toamnă însângerată. Ascultă! In excrementele ucigătoare ale planetei Cristul eterului se naşte Cu steaua prescrişilor pe frunte, Iar în imensele domuri ale atomului Cântă bufniţa serenade fantastice. DIZERTAȚIE DESPRE O ALTĂ STARE A LUCRURILOR Iubite, iadul nu există! Doar îngerul electric Va cânta din oasele noastre Ca dintr-o orgă. Iubite, mâine va fi noapte, Soarele în pădurea cerească Se va crede privighetoare, Mâine vom asculta lumina Prăbuşită din înalturi pe pământ. Biet călător, Luntrea ta aprins rădăcini în văzduh! Ca o ploaie mereu repetată Anotimpul morţii te udă până la sânge. Înoată mai sus! Printre piscuri iubirea ta să incendieze Statuile de smarald ale înălţimilor, Să cucereşti împărăţia simplă din piatră Unde nu sunt vânători şi vânaţi, Unde dragostea poartă făcliile de sevă Ale tuturor arborilor. Ascultă lumina călătorilor dintotdeauna; Nestăvilitul torent care-ţi alungă sângele sub pământ.
79

ideieseu în lucru
conştiinţei, până la simbolurile matematice. Conştiinţa nu poate desena, simultan, o infinitate de puncte sau linii, nu poate selecţiona totul deodată. Conştiinţa se autooptimizează continuu, pentru a scăpa de balastul mediului in care se află. Ceea ce alege conştiinţa la un moment dat, este legat de alegerea anterioară. Conştiinţa existenţei este echivalentă cu neantul. Dar prin intermediul vieţii suportăm existenţa. Conştiinţa omului şi a bacteriei sunt echivalente. Semnul “X” scris pe hârtie este conştient de semnul următor “Y’’, deoarece în “X” se află “Y”. Continuum-ul conştiinţei este dat de interferenţa salturilor (gândurilor) acesteia în timpul selecţiei variabilelor, cu scopul autooptimizării. Discretul perceput de conştiinţă este dat de succesiunea salturilor în timpul selecţiei. Spiritul este memoria nemărginită a conştiinţei. Chiar mort fiind, absenţa conştiinţei mele este echivalentă cu prezenţa ei. Nu există separaţie absolută între starea de viu şi de neviu. Apelul Duhului clonării Cineva trebuie să plătească pentru izbeliştea universală! Infinitele sosii ale realităţii ne-au prins pe drumul Damascului! Să opunem acestei ontologii anonime, o melancolie termonucleară a tainei dumnezeieşti, din prea multă orbire de sine, imaginaţia neantului ne pregăteşte nesfârşite Revelaţii!
Revista nouă, 3/2012

Sorin VÂNĂTORU Reflectări
Scurte Fenomenele aleatoare din neuron tind să egaleze aleatorul din univers. Lumea este o relaţie dinamică între neuroni şi stele. Atunci când creierul va fi cunoscut în totalitate, nu vom mai avea nevoie de ideea absolutului. Conştiinţa este reactivitatea cu memorie dintre două sau mai multe entităţi, indiferent de natura acestora. Conştiinţa are o biografie prelungită în mod continuu. Arborele ei genealogic se pierde într-o sintaxă surdo-mută. Corpul uman este o modalitate de a fi a conştiinţei universale. Suportul conştiinţei: a şti că te afli în relaţie. Moartea este un alt stadiu al cunoaşterii. Conştiinţa nu poate să demonstreze decât în propriile ei limite. Necunoscutul este pe măsura ei Volumul conştiinţei este dat de numărul de combinaţii (gânduri) pe unitatea de timp. Viteza combinărilor este mai mică decât cea a luminii deci volumul conştiinţei este finit, deşi numărul combinaţiilor este infinit. Un punct desenat pe hârtie descrie o stare a conştiinţei. Un al doilea punct desenat descrie altă stare a conştiinţei. O mâzgăleală pe hârtie - altă stare a
80

Viaţa omului e un text scris de lumile posibile, o preafericire a psihozei divine! Clonarea coboară veşnicia din cer pe pământ şi umanizează imposibilul, căci Dumnezeu experimentează ceea ce merităm! Să uităm de noi pentru a fi totul! Păstraţi-vă ADN-ul din piele, această rugăciune nerecunoscută, pentru ca întradevăr vremea să fie aproape! Clonarea va plăti pentru că ne-am aruncat pâinea pe ape şi ne-am rătăcit căutând-o, şi pentru râsul groaznic dintre Hristos şi femeia care-şi caută copilul în cenuşă! Să ne lăsăm moale în incalificabila istorie a lui Dumnezeu, dacă Duhul suflă unde vrea, atunci clonarea e numai spirit! Vom reveni la viaţă din viaţa morţii! Cunoaştere şi scris Cunoaşterea schimbă ceva în genele dumnezeirii. Orice idee modifică, în sensul ei, liniile trasate de Dumnezeu. Asta mă încurajează să mă aşez şi mâine la masa de scris. Dacă cunoaşterea nu poate înlocui perfuzia muribundului, nu poate reanima copilul vecinului, nu poate răscumpăra durerea cancerosului şi nu ne salvează, din scrisul nostru nu rămâne decât o euforie literară în suc propriu, din creaţie - o libertate a toxicomanului, iar din filozofie o hârtie pe care îţi schiţezi eul cosmic, în loc să-ţi iei medicamentele sau să te îmbeţi pulbere. Cunoaşterea trebuie să mişte pietrele, ca să fim mântuiţi prin credinţă! Cunoaşterea este ştiinţa speranţei în Dumnezeu. N-aş pune mâna pe nicio carte şi nu mar interesa cunoaşterea dacă n-aş şti că-l experimentez pe Dumnezeu, că depresia
Revista nouă, 3/2012

mea se desăvârşeşte în extazul lui, dacă naş şti că voi fi antrenat în Revelaţia cuantică din cortexul întunericului, laolaltă cu jerbele de artificii ale morţilor şi curburii spaţio-temporale. Dar dacă totul este o deşertăciune surdo-mută, cu atât mai mult voi aştepta o veşnicie, până când neantul va crăpa de atâta nemişcare. Din spiritul lui se va înălţa, ca soarele dimineaţa, Eliberarea noastră, despre care nici esenţa lumii n-a auzit vreodată. Ieşirea din lume Mă voi cufunda în cea mai inimaginabilă dumnezeire, plecat din mine însumi mă voi găsi în mine, mă voi descompune în veşnica derivă unde adevărul e ispită sieşi. Arunc scara. Nu mai vreau sensul. Vreau eliberarea. Ce mai putem fi, când totul prea este? Şi zilele noastre se scurg spre centurile Van Allen. Omule, nu mai putem vorbi. Se răscolesc în mine meniri de-altundeva, porni-voi călător printre călătorii străine, mort şi analfabet voi fi în viaţa fără fire. Pe mine nu mă aminti. Totul şi Nimicul nu mai au ce-şi spune. Egal cu mine şi cu vegetaţia neantului, sunt numai o Veghere. Închid ochii, deschid braţele în chip de cruce, la revedere! Ultimele cuvinte Dacă totul este deşertăciune, atunci deşertăciunea însăşi va primi nota de plată! Suntem cu toţii o rugăciune dusă de valuri, năluca unei Prezenţe - o casă în care nu rămâi, suntem doar personaje în visul nimănui.
81

note de lectură

Dumitru ANGHEL „Bună seara, domnule Mallarmé!” de Ioan Toderiţă
Volumul de versuri “Bună seara, domnule Mallarmé!”, Editura Axis Libris, Galaţi, 2010, 156 de pagini, semnat de scriitorul Ioan Toderiţă, cu un titlu, ca o metaforă elegantă şi provocatoare, se remarcă stilistic printr-o lirică, novatoare şi îndrăzneaţă, cu totul originală. Este cartea unui poet contemporan, care promovează o poezie de impact pentru un elitism cultural obişnuit cu şocul de adeziune şi-şi asumă un potenţial risc de neaderenţă, deşi ia în calcul şi ignoranţa afişată snob şi ifosele fără acoperire. Până la urmă, dincolo de insolitul titlu cu aura unei personalităţi literare simboliste, de notorietate europeană, de pe malurile Senei, gestul elegant şi altruist al poetului român are dimensiunea şi valoarea unui omagiu adus marelui poet francez Stephane Mallarmé, zis Etienne (1842-1898); o reverenţă decentă şi respectuoasă adusă civilizaţiei franceze, literaturii franceze, Parisului, ca metropolă culturală. Poetul Ioan Toderiţă rescrie în felul acesta istoria liricii universale prin preluarea elementelor de potenţial artistic într-o epocă de contestare a valorilor consacrate, nu neapărat ale altor culturi şi civilizaţii, ci cu ţintă spre ceea ce se întâmplă în literatura română cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Zaharia Stancu sau Marin Preda. Poate, din
82

aceste motive, poezia din volumul “Bună seara, domnule Mallarmé!” pare uşor atipică în peisajul actual şi nu pentru că ar fi... nouă neapărat, ci pentru combaterea subtilă a atacului la clasicii europeni sau români, din perspectiva preluării moştenirii pozitive cu mesaj valoric a acesteia, iar demersul poetului Ioan Toderiţă de valorificare a modernismului european, francez în speţă, este făcut în progresie aritmetică, pe măsura preocupărilor sale profesionale, de ilustru profesor de matematici. Este foarte posibil ca poetul român să se fi lăsat atras de ars poetica simbolică, sugestivă a marelui poet francez; sigur i s-a părut interesantă tehnica literară prin care limbajul comun, demonetizat, a fost înlocuit de unul propriu, fără tentaţia hibridă şi nonliterară de a inventa cuvinte noi, procedeu prozodic practicat de Mallarmé.
Revista nouă, 3/2012

note de lectură
Nu se poate să nu fi avut reacţii poeticeşti poetul de la mal de Dunăre pentru tehnica literară cu efecte stilistice a unei sintaxe dislocate, a pluralităţii semantice generată de ambiguitatea metaforică, ca şi de dispoziţia savantă, de efect vizual şi auditiv, a caracterelor tipografice convertite în artistic, de către teoreticianul din Paris Etienne Mallarmé. Din aceste cauze sau şi din altele – motiv pentru care îmi asum o eroare posibilă - există în poezia lui Ioan Toderiţă o direcţionare a sensului cuvântului, metaforic în exces, spre un miraj al creaţiei artistice între sugestie răsturnată şi ambiguitate provocatoare de ermetism, un fel de à rebours, ca o reverberaţie semantică în răspăr, sau cu consecinţe imprevizibile de percepere, ca celebrul “Un Coup de dés jamais n’abolira le hasard” al mentorului său spiritual Stephane Mallarmé, ca, de pildă, în poemul “Ea”, pag. 58: “O s-a-na, înalt pe de, / necuprinsă-n deget frunte, / sfârşesc inima-n mărunte, / nepriviri de orb ce vede”. În realitate, este vorba despre o lirică simbolist novatoare, a sa în exclusivitate, pe o partitură nonconformistă, când doar mimează un partizanat de paradă la clasicii reformatori şi tânjeşte nativ după Alecsandri, Coşbuc sau Eminescu şi parcă dorind să se alinieze la generaţia lui Stănescu, Sorescu, Doinaş: “Mi-i sufletul cărare-n străfundul aşteptării: / de sine prins, ca-n funii, pinochio, o păpuşă, / a învăţat să plângă, la naştere, în uşă, / întâiul plâns, ce-n oameni e semnul cugetării” (“Întâiul plâns”, pag. 38). Pare chiar că “s-ar juca... de-a modelele”, dar termină prin a şi le asuma, după reguli proprii şi după o
Revista nouă, 3/2012

tehnică literară, care-l plasează pe Ioan Toderiţă printre pionierii lirici actuali, autorul unei poezii moderne pe o scară a valorilor proprii, asumându-şi riscul derapajului controlat, pentru că scrie într-un fel de transă creatoare, pe care n-o poate controla şi nici nu s-a gândit so facă; n-are niciun fel de rezerve, nu se culpabilizează de... mal praxis poetic şi produce idei şi sentimente pe propria răspundere: “ Ne ridică «la putere», ca osmoza / clorofilei, mitul vorbei triumfal, / stând în ochi sacerdotal / ... / Se sfârşeşte în noi gnoza!” (“Athanor”, pag. 57). O poezie aparent agresivă, cu un potenţial nonviolent, ca un val uriaş, care se potoleşte la ţărm, cu consecinţele unui tsunami obosit, sleit de puteri, şi emoţia artistului în stare pură: “Ce, cu abvers, incest, ne adumbreşte grinda / un suflet mare din târzii muşcate, / se rupe-n trei icoana, cu amplă trinitate / al crucii semn, pe umeri, să-şi tânguie colinda” (“Semnul crucii”, pag. 61). Adică, un lirism cristalizat, plesnind de tensiuni interioare, şi un poet vulnerabil, expus deliberat unui potenţial nonaccept liric dintr-o obstinantă încredere în demersul său artistic şi o face cu graţia creatorului, care-şi sacrifică idealul estetic, pentru ca să nu intre în conflict cu potenţialii cititori convertiţi la o altă “religie” a artei. Sub aspectul structurii şi a construcţiei prozodice, “Bună seara, domnule Mallarmé!” este un volum de lirică în manieră clasică, cu rima cea mai elaborată, îmbrăţişată (1-4; 2-3), dar înnobilată de o tehnică a versificaţiei cu modulaţii abrupte rezultate din contorsiuni de topică a frazei, a propoziţiei, cu intenţia de a extrage
83

semnificaţii noi, altele decât cele de dicţionar şi, uneori, din nevoia de rimă, ca în poemul “Un semn că moartea...” (pag. 9): “Vor mai, de timp pecetluit, sui, încovrigate, / simţiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii: şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii, / atunci, în viers cântat, încet, pe săturate”, pe o temă gravă, existenţialism şi atitudinea omului în faţa morţii. De altfel, toate poemele din acest volum sunt realizate pe câteva motive lirice esenţiale, larg răspândite şi personalizate doar de talentul poetului, de epoca şi geografia sa culturală, iar specificul, nota personală, sunt date de apetenţa pentru un lexic comun, oarecare, căruia poetul Ioan Toderiţă îi transferă o semantică simbolică, aluzivă, sugestivă şi în tonalităţi de contrapunct baroc, ca într-o Partita de Bach; cuvinte aparent demonetizate, cu o semantică în derivă, pe care însă poetul le circumscrie unei interacţiuni cu celelalte, la fel de comune, dar tocmai de aceea cu valenţe artistice, poetice, noi, pe care le sesizăm şi în estetica lui Mallarmé, acel transposition, ca o transpunere spre sensuri noi, aluzive, muzicale, cu certitudine şi în planul prozodiei ori al tempoului silabelor, vocalelor şi consoanelor, cu sonorităţile specifice limbii franceze: “La femme, l’enfant, la soupe / En chemin pour le carrier / Le complimentent qu’il coupe / Dans l’us de se marier”, din “Mallarmé, poemespoeme”, ediţie bilingvă, în traducerea lui Ioan Matei, Editura Atlas, Bucureşti, 1997, pag. 146. Foarte importantă se detaşează inovaţia poetului Ioan Toderiţă, într-o manieră originală, ca în poemul “Cristianică”, pag. 10, pe tema crucificării
84

divine, cu treimea momentelor, cu versul al cincilea, în paranteză: trădarea lui Iisus (“îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând”); povara Golgotei (“acest suiş nevrednic în spaima celor vii”); şi martiriul sacrificiului suprem divin (“pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi”). Dar şi obsesivul, ca mod de viaţă, ca o constantă a unei tematici în refulare lirică, deşi nu lipsesc nici ereziile şi nici ispita gândului rebel între credinţă şi tăgadă: “De, mă, cu vorbe de ocară, / alungi în vers, cu ritm a-metric / şi cuvântări ce au să moară, / de tine, Doamne, fug eretic” (“De mă...”, pag. 14), consecvent aceleeaşi tehnici a dislocării topicii frazei, cumulată în propoziţii şi cuvinte izolate nuanţate poetic cu sensuri noi, cu epitete şi comparaţii, în care ambiguitatea are rolul constructiv de a îmbogăţi semantica primară. Adică, o lirică religioasă, de partizanat mesianic, ca o predică după slujba de duminică, anunţând Crăciunul şi prevestind Prohodul şi Paştele: :Mângâi trup velin, angelic, / doar în vis, de vis răpus: / când Irod şi când Iisus, / sfânt ucis pe cruce, vrednic” (“Clepsidre feline”, pag. 22); ori o morală creştină răstălmăcită după o dogmatică uşor demonetizată în obiceiuri şi tradiţii cuminţi, după o motivaţie mai mult atee, sau laică, decât pravoslavnică: “Că vinu-i bun, prescris, metodic, / de-atunci, de-acum, prin timp i-logic, / când vorba-i prinsă-n ritm să-ncap: / galop diurn, teluric trap” (“Nunta Galileii”, pag. 108). Dar şi motive biblice, reluate la o altă scară valorică, din care rezultă o altă dogmă a păcatului originar, cu inflexiuni uşor desuete, ca un menuet într-o sală
Revista nouă, 3/2012

de bal la Curtea imperială de la Viena: “Şi-o să-n noi cadă amnezic, / din aproape în aproape / fructul, fructul sinestezic, / cu lung sâsâit de şarpe” (“Mărul”, pag. 29). Motivul religios este până la urmă un pretext livresc în lirica poetului Ioan Toderiţă, pentru că importantă rămâne existenţa efemeră a fiinţei umane pe pământ, iar esenţială doar solidaritatea de cuplu matrimonial, în ciuda păcatului străbun al izgonirii din Paradis: “Voi şti chiar prea devreme, ce veşnică-i visarea, / când fruntea-nvolburată mă-ndeamnă în cuvânt, / prin gând, fanar aprins cât să-mi îndemn mirarea: / în doi să nu mai fie tăcerea de mormânt” (“Ce veşnică-i visarea”, pag. 113). Ca şi în poemul “Ni se potriveşte...”, cu deturnarea tulburătoare a dilematicei interogaţii existenţiale din toate timpurile, din toate religiile, credinţele şi eresurile civilizaţiei umane, există viaţa de dincolo de moarte?!: “De vom şti izbânda ce ni se cuvine, / nu ni se va spune, cât vom osteni, / mersu-acestor umbre în-spre morţi şi vii, / dinspre nemurirea ce în loc ne ţine” (Op. cit., pag. 131). După lirica religioasă, o bună reprezentare în planul valoric al volumului “Bună seara, domnule Mallarmé!” o are poezia de dragoste, deşi cartea poetului Ioan Toderiţă nu are o structură editorială pe criterii tematice şi pe capitole; o erotică de un lirism graţios şi uşor frivol, temperat de o rezervă pudică de adolescent copleşit de miracolul şi magia primului sărut: “Că-n vin e adevărul reavăn / şi-n pâinea caldăa-întâiului sărut... / Şi-n toate, jertfă, nopţii prefăcut, / cu vis de nemurire fără seamăn” (“Eu nu voi şti”, pag. 133). Foarte interesante şi convingătoare,
Revista nouă, 3/2012

pentru demersul liric şi prozodic al scriitorului Ioan Toderiţă în această carte, sunt trei poeme de-o simetrie tematică originală, pe structura poeziei de formă fixă, glossa, dar o altfel de glossă, care conferă volumului “Bună seara, domnule Mallarmé!” un plus de noutate, de altceva în aria creaţiei lirice. Poemul “Doamnă” şi altele două cu acelaşi titlu, “Scrisoare”, alcătuiesc o trilogie lirică, dezvoltată pe un joc erotic, ca un joc de puzzle, asemănător unui motiv muzical, reluat pe aceeaşi linie melodică, ca-n Simfonia Destinului, patetic şi maiestuos, idilic şi graţios, romantic şi festiv, nuanţat cu intervale lexicale de şaradă poetică. Pentru o demonstraţie convingătoare, iată câte o strofă, prima, din fiecare dintre cele trei poeme: “V-am spus, Doamnă, cred în suflet, / ca-ntr-un vis ce mă deazleagă, / de fiinţa ce mi-i dragă, / într-un somn cu mult răsunet” (“Doamnă”, pag. 48); “Ţiam spus, Doamnă, despre suflet, / cum că somnul ce mă leagă / de fiinţa ta întreagă, / prins e-n vis aprins de cuget” (“Scrisoare”, I, pag. 50); şi “Ţi-am scris, Doamnă, cu răsunet, / un poem ce mă des-leagă, / de un verb, ce nu măncumet / să-l pronunţ cu gura-ntreagă” (“scrisoare”, II, pag. 51); cu elementele de simetrie, de care aminteam, ca un lait-motiv, pe o temă de dragoste, cu o prozodie de glossă, modificată poetic, cu nuanţări lexicale în primele două versuri, în toate cele trei poeme. Alteori, nostalgic, elegiac sau trist, şi eminescian, şi bacovian, dar autentic şi convingător, Ioan Toderiţă este poetul contemporan, care nu se sfieşte să se alăture marilor poeţi, şi o face cu graţie şi condescendenţă respectuoasă, ca un
85

elogiu şi nu ca o sfidătoare poză: “Ştiu, în ceas, e frig şi toamnă, / şi în inimi bate vântul, / spulberând în gând cuvântul: / o mantie ce aclamă” (“Toamnă”, pag. 55); sau alteori, în maniera simbolistminulesciană, cu o poezie erotică de atmosferă, cu un lirism al labirintului plastic, pe un tempo preclasic de “Fuga în do minor” şi “Clavecinul bine temperat”, discursiv şi expresionist: “Îţi scriu scrisori e(chi)locvente, / peceţi povaţă-n testamente, / să-ţi las o parte din tristeţe, / în elegii cu multe feţe, / cântate-încet la clavecin, / cu ritm de fugă în suspin” (“Iubiri de rând”, pag. 35). Sigur, există în cartea scriitorului Ioan Toderiţă şi alte teme lirice, dar unitatea stilistică stă în formula prozodică de care aminteam la început, în care relevant este efectul simbolic, dispoziţia controlată, savant orchestrată a propoziţiei, a cuvântului în frază şi în corpul prozodic, o tehnică sincopată la ambii poeţi, francez şi român. Iată, în paralel, strofa întâi din poemul “Măsura”, în care poetul păstrează doar catrenul, ritmul de 12-14 silabe şi rima îmbrăţişată, dar răstoarnă asimetric topica frazei: “De ce, măsura, cea din mâini, întregul, / acestui aprioric tărâm,
SFÂRŞITUL PERSONAL La cât de bine-o duc acuma, Iertată vreau să-mi fie gluma, Apocalipsa, nu vă mire Ar fi de-a dreptul izbăvire. APOCALIPSA 2012 Când vine crudul cataclism, Prevăd cercetătorii-astrali, Vom reveni la comunism Fiind în fine, toţi… egali ! 86

îndreptăţeşte / căderea frunzei care, cu trudă-n ceruri creşte / în ramul unde vântul ignoră-n spaţii regnul?” (Op. cit., pag. 85). Şi, iată, cum ar arăta o frază, cu aceeaşi idee poetică, dar care respectă toate regulile gramaticale de topică standard: “Din ce cauză măsura (subiectul propoziţiei subordonate cauzale), cu toate elementele prioritare motivează căderea frunzei (propoziţia principală, regentă), care cu trudă asigură dezvoltarea ramului (propoziţia subordonată atributivă), unde bate vântul (propoziţia subordonată circumstanţială de loc). Ba chiar există şi exerciţii de virtuozitate prozodică pentru că accentul cade nu pe topica propoziţiei sau a frazei, ci pe rima cu sonorităţi fonetice, ca în poemul “Amiază târzie”: «Ce devreme-n “si” şi “o”, / ramul leagă un “be-mol” / cu trei bulbi mai sus de stol / implant drept, “insitio”» (Op. cit., pag. 88). Aşadar, cele 142 de poeme şi 15 desene din cartea “Bună seara, domnule Mallarmé!”, care încep cu reconstituirea limbajului poetic şi se completează cu elocvenţa imaginilor, alcătuiesc un volum original de poezie modernă, pe care poetul Ioan Toderiţă şi-l adjudecă cu graţie şi responsabilitate artistică.
îNVERŞUNAREA SOACREI A avut paradontoză, Şi gingiile-s „senine”, Dar ciudat, cu-aşa o poză, Are-un dinte pentru mine. ORIGINE SĂNĂTOASĂ Bătrân şi şchiop, fără de coamă, Vindea pe bani grei un ţăran Mârţoaga, şi-i făcea reclamă: E descendent din cal troian. Revista nouă, 3/2012

Ştefan Al.-SAŞA
TREC ANII Demult eram, mai ţineţi minte? Războinici, dinte pentru dinte, Dar am îmbătânit oleacă, Şi-azi suntem placă pentru placă.

note de lectură

Muguraş Maria PETRESCU Dorina Brânduşa Landén - Nud încrustat într-un bloc de gheaţă
Motto: ,,…doar noaptea îmi rămâne mie mai tandră decât lumina lunii polare - îmi cer scuze - eu m-am retras cu neliniştea sufletului meu răstignit în cuie de aur martor tacit la sinuciderea balenelor albe”

Dorina Brânduşa Landén vine dintr-un fel de altă lume, dintr-un loc îndepărtat, uneori ostil şi rece pe care, în poezia ei chiar îl simţi la propriu. Aici, ori de ce fel ar fi ea, euforia păleşte şi devine argintiusticloasă „în ploaia rece’’. Spaţiul vast, întinderile nemărginite, aspre, îngheţate, împietrite stau inexorabil sub semnul mitologiei nordice sau scandinave. Categoriea spaţiului (fizic) nu poate exista fără acest tip de credinţe, care acceptă, cu bărbăţie şi curaj (aşa cum face şi autoarea) adevărul, aşa cum este el transmis şi perceput de muritori. ,,Tu eşti în mine/ şi mă îmbrac în tine’’ aminteşte oarecum de rugăciunea Crezul, doar că în acest caz, zeul Odin sau Woden în varianta anglosaxonă, corespondentul lui Zeus, este stăpânul cerului şi al pământului, „pleoapa” echivalentul ochiului atoatevăzător. Odin este zeul morţii (chiar şi al celei fizice), care miroase ameţitor „a migdale amare/ şi a zăpezi nespus de adânci şi stătute’’, este moartea care stă ,,între mine şi zeu’’, este zeul vegetalului pur din care ne naştem ,,Poate este timpul să ştergem/
Revista nouă, 3/2012

culorile drăgălase/ diminutivele/ să creştem din nou din pământ/ încropindune biografii imaculate/ fără zâmbetul standard arborat în locurile publice/ să ne naştem prozaic din pântec/ alcătuire fragilă/ sprijinind tristeţi colosale’’ şi care stăpâneşte ,,zbaterea ploii/ şi transparenţa ceroasă/ … / limba materiei vegetale’’, este zeul abisurilor şi al primăverilor colorate de un anonim ,,până la spasmul/ la febra împerecherii brutale’’, sau zeul vegetalului în care intrăm prin moarte ,,tu schimbă-ţi carnea cu mine/ într-o zi/ îmi va creşte trifoi/ din podul palmelor’’, este zeul războiului, uneori al neputinţei exprimate prin furie ,,mâna lui a cântărit timpul/ ce linişte zvâcnind a spart bolta cerului/ limpezindu-mă de asprime/ râzând răguşit/ sub încheietura mâinii lui -/ pulsul/ căuta absolutul bastioanelor/ până la naştere/ despicând simetria singurătăţii’’. Este zeul singurătăţii care ,,se aşează la o masă de marmură/umflându-se/ luând totul în stăpânire’’. Este zeul înţelepciunii universale, al arborelui înţelepciunii, al cunoaşterii şi al iniţierii, al raţiunii, care consideră că ,,uneori viaţa este
87

insuficientă’’. Odin este zeul rătăcitor, care trăieşte sub semnul inspiraţiei poetice. De aici analiza detaşată şi rece, însingurată şi precisă, tăioasă şi dur exprimată poetic, asemenea tăieturii precise făcute ca de un chirurg. Dorina Brânduşa Landén, un Iona nordic (în latineşte Ionas înseamnă porumbel) încearcă să-şi găsească răspunsuri la întrebari majore. Dacă încercarea ei exprimată printr-o întrebare retorică ,,cine mă strigă/ şi mai adânc coboară în moarte/ o cercetează cu de-amănuntul / înlăuntrul şi în afara/ propriei mele epiderme uzate’’ este lipsită de supunere, răzvrătită, atunci ea nu numai că va fi înghiţită de peştele cel mare (balena albă „o burtă de animal exotic’’), ci s-ar putea să moară odată cu el (peştele), sau cu ea (balena). Doar că poeta nu va fi înghiţită de balena albă, ci va rămâne într-un bloc de gheaţă, încastrată pe vecie în poziţie fetală, trăind în locuri unde nu este cunoscută de nimeni. Zilele şi nopţile, timpul în general, capătă întinderi mult mai mari decât ceea ce percepem noi în spaţiul sud-european, o altă dimensiune mai largă, mai mare, de necuprins, nelimitată, dar supusă pecetei singurătăţii. În mod paradoxal, ceea ce ar trebui să devină libertate absolută este supus apăsării. De aici şi profunzimea nostalgiei, sentiment care ,,nu se poate verifica matematic/ tinereţea se consuma pe neştiute /se contracta scăpărând de spaimă şi efort/ …/ mestecând în tăcere lucrurile inutile’’. Acţiunea verbală în poezia Dorinei Brânduşa Landén este una de propulsare într-un timp şi într-un spaţiu de viitor în trecut ,,voi fi o aripă de fluture/ pulbere contemplând/ creşterea ierburilor/ transparenţa ascunsă/ ochiului şi auzului// eu voi fi/ lotus/ în ceasul când se însămânţează/ pământul/ grâul rodind
88

/ fără de mine.” Timpul Dorinei Brânduşa Landén nu doar se dilată acolo, ci se întinde la nesfârşit. El pleacă dintr-o descriere peisagistic impresionistă ,,aproape de golf/ dar foarte departe/ nici nu mai văd marea/ o mână albă de sare/ ridicată spre cer’’. Această pictură se vede printr-o fereastră ,,udă de ploaie’’ care constituie rama tabloului, atmosfera lui de singurătate apăsătoare căpătând conturul (rămânem tot în stilul impresionismului) unei forme aparte, gigantice, groteşti, hâde, exprimând moartea într-o altfel de formă fizică ,,miam văzut mâna stângă nespus de mare/ … / tu schimbă-ţi carnea cu mine’’. Si din nou ajungem la o senzaţie fizică de frig, transmisă de tablou ,,decembrie stă la pândă /adânc îngropat în inima mea / … / decembrie m-a aruncat pe fereastră /în crusta de frig.’’ De aici raportul ei / al omului cu ,,moartea neînsorită’’. Titlurile poeziilor din Vânzătorul de imagini anunţă definiţia ce urmează să fie dată în poezie, în timp ce în volumul La nord de sufletele voastre definiţiile nu mai există, poeziile fiind doar consecinţele titlurilor. De exemplu: Planeta - ,,se adună planetele la primele semne/ aproape mi-e frică’’, sau Biografie - ,,Biografia mea e desăvârşită/ … / în împărăţia regilor şi nebunilor/ noapte după noapte joc șah/ cu bizare chipuri de os/ încă umed’’, sau Tulburare - ,,Pasărea aceea mare grăbind spre miazănoapte/ … / ce devorantă furie muşcând aerul întunecat cu zăpada/ onvăluie îmbrăţişarea pământului/ uşor tulburată/ carne care ninge/ pielea planetei umflată’’, sau Zbor - ,,zborul/ aceasta posibilitate/ pe lângă care am trecut/ cu mult înainte de a înţelege/ că voi muri singură/ cu globurile ochilor/ foarte albe’’. Revenind, putem afirma că
Revista nouă, 3/2012

asemenea poeziilor în sine şi titlurile lor sunt definitorii, explicaţiile nefiind din cele simpliste, şcolăreşti, ci profunde şi nemărginite, asemenea spaţiului geografic în care locuieşte acum Dorina Brânduşa Landén. Deci lucrurile sunt, dezvoltânduse în enunţul poeziei foarte simple: titlul anunţă subiectul, iar poezia este enunţiativă, metafora enunţului anunţat în titlu materializându-se corolar în poezie. Tonul acesta este definitoriu, de tristeţe, de însingurare şi de risipire în vastul spaţiu nordic. Cum ar putea fi altfel pentru cineva care vine din însoritul sud european şi trăieşte în ţările nordice? Datorită spaţiului geografic, sentimentul de vină se propulsează într-o altă dimensiune ,,sunt vinovat/ am ucis jucăria mecanică/ era ceva artificial/ nesemănând cu nimic/ eu aveam s-o uit/ şi ea avea să mă uite// singura taină rămâne-va/ mâna mea care se făcuse curată// mi-a fost teamă/ de la început până la sfârşit/ voi ucide şi voi fi ucisă foate blând/ poate cu sticla pisată/ acolo unde somnul/ e dulce şi adânc’’. În axa aceasta imaginară, orizontala (întinderile geografice imense) „în jurul nostru/ se aude pustietatea’’ se intersectează cu verticala ,,atât de înaltă/ încât poţi vedea prin ea’’, ca un crez, cuvintele, ce par a fi desenate în gravuri populate cu personajele lui Salvador Dali. Ţâşnind ca o şuviţă de sârmă, ,,cuvintele/ stivuite ca nişte lemne ude/ şi ochiul păsării mute/ gravat cu metal şi motoare/ vietate fragilă/ veghind sub chircitele stele neutre/ în voia unui cer sângeriu/ precum o ceaşcă de ceai prăbuşindu-se’’. Poeziile Dorinei Brânduşa Landén trimit şi amintesc de vremurile de început când ,,într-o după-amiază de duminică/ acolo unde nimeni nu vine din urmă/ şi umbra se amestecă înainte/ ca soarele să fi străbătut cerul/ au fost doar
Revista nouă, 3/2012

preliminariile’’ sunt bântuite de singuratate. Ele sunt ca nişte fotografii sepia dintr-un album. Le citeşti / te uiţi la ele şi fiecare poezie / fotografie îţi sugerează altceva. Ele alunecă uşor în metafora de la timpul verbal prezent, într-un prezent ancestral, cu valoare axiomatică, de la raportul cu Dumnezeu, pe de o parte, la raportul femeie / bărbat pe de altă parte, către femeia creatoare, poeta ajungând în final la poezia de dragoste unde, desigur, registrul se schimbă în totalitate, atingând, chiar la propriu, cote de senzualitate nebănuită Sărut ,,spada spintecând/ membrana/ dintre acest trup fără întoarcere/ şi sărutul tău care mă acoperă/ cu desene simetrice/ precum ţărâna faraonilor/ în pântecul pramidelor// amândoi ştim/ spaima/ precum seva întunecată a cărnii/ pe care o beau taurii/ picătură cu picătură/ şi patima/ pe care numai fiarele o înţeleg/ cu venele lor de vioară/ străpunsă de vânt’’. Ele se desfăşoară într-un decor arid, uscat, dominat numai de generaţia pietrei ca punct de referinţă, de mare, ca o casă pustie. Mergând pe ideea de auto-definire, „sunt pantera/ ghepardul/ îmbătat de aroma/ sângelui plâns în deşert/ sunt gazela devorată de zei/ pe acoperişul cerului/ sunt regina războaielor pierdute.// Priviţi!/ Mă sprijin pe marginea eternităţii’’, căutând să-şi dea un răspuns la întrebarea simplă şi firească ,,şi noi unde suntem/ în cele din urmă?’’, poeta încearcă din ce în ce mai mult să se explice vis-à-vis de ,,adevărata greutate/ vestitoare/ a unei libertăţi provizorii’’ în contextul obârşiei ei. Teoriile abordate sunt diverse. De exemplu teoria cercurilor concentrice, o ,,geometrie interioară/ mă circumscrie într-un cerc/ … / singurătatea trupului meu/ … / prefigurătoare a morţii
89

şi neantului/ SOLEDAD’’, care-i preiau imaginea mărind-o din ce în ce mai mult, acel coşmar în care poeta se simte prinsă, fără şansă de scăpare, raportul fiind unul clar: ea vs moartea ,,singură noaptea aud/ respiraţia propriei spaime/ de a fi mai puţin liberă/ mai mult înlăuntrul acestui coşmar/ … /ah, doamnă/ nu mai există refugiu/ numai eu şi tu/ dincolo de posibilitatea de fugă’’. Persiflarea morţii face ca ea să devină ,,doctorul roşu’’, iar dricul este acea limuzină ,,ce poartă trupul/ prea devreme argila si ceara’’. Aceasta este, ca o concluzie, imaginea omului modern. Rămân şi mai plăcut impresionată la lectura poeziei Maraton, care mă duce cu gândul la Cezar Ivănescu; aceeaşi spaimă nesubstanţială, dar care cuprinde sufletul şi fiinţa cu perfidie ,,spaima de a găsi înlăuntrul tău spaţii albe/ nesubstanţializate adică/ a sosit clipa adevărului fără nici un preambul’’, paradoxuri (de genul celui imaginat de Cezar Ivănescu ,,! Nu-şi uită carnea tiparul ei ciudat’’ - Rod), ,,moartea este aproape/ viitorul este împărăţia ei’’, tonul aspru şi ironic ce o abordează cu familiaritate, cu acelaşi roşu sângeriu şi gâlgâitor, care din neant naşte spuma sângelui „supt odată cu sămânţa morţii’’, umilind carnea ,,leoarcă de sudoare/ în mijlocul mormanelor de citostatice/ întrebări ale moralei creştine/ ce mai faceţi/ cum se simte bătrâna doamnă/ eu am văzut-o agăţându-se cu unghiile/ dar tot tristă era/ aproape transparentă/ culoarea căpşunei şi spiralele ei/ nu-i decât pânda/ aproape a noastră/ umilinţă a cărnii’’, jocurile de imagini reflectate în oglinzile paralele, ce multiplică universul / universurile la nesfârşit, în mijlocul cărora suntem noi toţi „fantome multiplicate / între sunt şi am fost/ nesfârşitul izvor al chinului/ plumb topit este locul
90

solitudinii/ maraton al bolnavilor incurabili’’, ea, moartea însăşi, cu ,,buze stacojii’’, trezindu-se în zorii zilei ftizică, scuipând ,,visele carbonizate de peste noapte’’. ,,Moartea/ articulându-mi numele/ cu tandreţe nătângă’’. Lumea Dorinei Brânduşa Landén este abstractă, oamenii ei sunt asemenea literelor alfabetului sau asemenea ,,figurilor de şah pe o masă de jad’’, fără putinţă de control a existenţei lor, sau a mişcărilor pe care ar vrea sau ar putea să le facă. Mişcările sunt impuse, dictate de undeva din noapte, piesele de şah fiind doar simple figuri ce se proiectează în taină într-un univers miniatural o ,,scoică înlăuntrul căreia zaci tu’’. Universul din scoică, închis, mic, fără perspectivă şi lumină este poate cel al peşterii lui Platon, la fel limitată, în care doar vânzătorul de imagini, cu imaginaţia lui din ,,cristalul de stâncă’’ are controlul, pentru că el este o plăsmuire reală, dar fără de trup, care se naşte din aburi, domnind peste o lume aparentă, existentă în prezent şi populată cu jaguari solitari sau într-un viitor trecut populat de tainicii traficanţi de cuneiforme. Ciudat, mai încolo se adevereşte că lumea aceasta este ca un oraş într-un suflet. Oraşul este perfect construit, asemenea structurii chimice organice a unui cristal de sare, în ea înfloresc trandafiri, ea predispune la imaginaţie, este un întreg peisaj. Aceasta este lumea poetică a Dorinei Brânduşa Landén, în care nordul este blestemat, apa este amară, crezul este întruchipat în totem, zeii abundă, ,,aerul/ este mai greu decât/ forma de pasăre/ pe retină’’. Aceasta este lumea oniricului în care însăşi poeta visează că-şi aminteşte de un somn din viitor când ea era fluidă şi se iubea cu o groapă de lei. În proiecţia viitoare a timpului trecut din vis,
Revista nouă, 3/2012

se făcea că ea se afla într-un oraş, pe o stradă pustie, în care ,,visele se metamorfozează în bătrâne reverenţe/ … /cu ochii şlefuiţi în faţete/ în toată desăvârşirea unui peisaj abstract.’’ Lumea aceasta este legată de lumea pe care noi o percepem prin omul de lângă noi. Lumea aceasta bântuită de mituri şi taine, aduce la lumină realiăţti sigure (?!) ,,roca răbdătoare’’, aerul care miroase a praf, deşeurile industriale, vrăbiuţele zgribulite, continentele în derivă, disperările controlate, foametea, ,,lanuri de ovăz cu spicul moale’’, teama zilei de mâine, cimentul fierbinte, frumuseţea şi murdăria oraşelor. Aceasta este lumea în care oamenii voit vor răni, dezmierdând buzele ,,cu o urmă de sânge’’. Lumea aceasta cu mii de chipuri, este născută din repaosul somnului, adică din ,,nucleul propriei morţi/ din care nici soarele de la miezul nopţii/ nu-l mai trezeşte’’, neavând cum să lupte împotriva întunericului după care omenirea a fost creată, ea fiind însetată permanent de repaos ,,dormi suflet al meu/ în tăcerea cea mare a oceanului/ închide-ţi cei o mie de ochi/ spală-ţi cele o mie de feţe/ retrage-ţi în adânc neodihna cuvintelor/ înfăşoară-ţi armura în jurul oaselor lui/ sau a unei iluzii’’. Există aici o disperare. Punctul de pornire în această teorie a genezei este inversat, adică de la moarte la viaţă. Elementele biblice sunt brodate pe o pânză modernă, subliniind raportul dintre lumina divinităţii, pe de o parte şi fragilitatea omului, pe de altă parte ,,nam cum să-i spăl picioarele/ să-i limpezesc văzul/ adâncul şi înălţimea – ce echilibru fragil!’’ În jocul de-a hai-ku, unele poezii cum ar fi Strada, dacă ar fi mai scurte, ar
Revista nouă, 3/2012

putea fi considerate astfel ,,greutatea ploii/ căutând lângă mine/ celălalt trup/ lesne de descifrat’’ sau ,,piele martirizată/ strada/ interpusul între/ frenezia faptului divers/ şi lama scutului’’, sau Despre femeie, ,,în adâncul ei/ moartea se agăţa/ precum iedera’’, sau Somn ,,a te supune/ somnului/ precum/ o piatră tulburând/ forma unei meduze’’, Dorina Brânduşa Landén este vânzătorul de imagini sau numărătorul de vise, care va încerca să convertească durerile, căutând un altfel de vizibil pe care nimeni să nu-l revendice, dar care să poată fi integrat oriunde. Pornind de la un peisaj în care timpul a întârziat, mergând spre un sfârşit de zile, străbătând cimitirul iernilor polare, intuind umbra lupilor albi, a dimineţilor pline de ploaie, auriul verii, culorile calde ale anotimpurilor, dar fiind ,,născute statui din rugina/ corăbiilor cu naufragiaţi/ într-o eternitate mizerabilă’’, încercând prin ,,voluptatea tăcerii/ să ne modelăm destinul nostru de ceară’’, „putrezind pe buze roşii hulpave’’ până să ajungem să ne transformăm ,,în marionete ipotecate pe viaţă’’, Dorina Brânduşa Landén ne propune întoarcerea la O lume nouă, care să pornească de la ora ,,Zero/ acestui ceas prevestitor de moarte/ ora când chipurile noastre se schimbă/ declinându-şi apartenenţa la pământul/ dulce amar pe care părinţii/ încă în carne şi oase/ îl sapă cu mâinile goale/ continuă să trăiască/ sau le retează şi mor.’’ .......... Dorina Brânduşa Landén - Vânzătorul de imagini, (Editura Călăuza v.b., 2010, 87 pp.) - La nord de sufletele voastre, (Editura Călăuza v.b., 2011, 65 pp.)
91

poezie

Cătălina GRIGORE
conversaţie îngerul m-a întrebat din spatele oblonului de staniol cum îmi mai merge cum de continui să scriu poeme despletite pentru că gândesc m-am străduit să-i răspund în speranţa că uitându-mi ideile mă voi scuti de suferinţă ştii şi tu cum e să te opreşti din plutit pentru a cădea liniştit de pe pleoapa aerului în haznaua cu melancolie într-o zi te voi lua să zburăm cu aripile băgate în buzunar îmi zise într-o zi te voi aştepta cu doliu la poarta inimii mele i-am spus despre o apariţie atâţia ani de aşteptare şi acum umbra se află în casa mea în camera mea translucidă de la fereastră i-am mirosit paşii scurgându-se pe trotuar o lovitură în uşă încă una mult mai apăsată
92

genunchii degetelor sărutând metalul şi eu deschizându-mi sufletul de când te aştept! învârt cheia în broască şi o arunc nu trebuie să ne deranjeze nici măcar praful trag jaluzele aduc două pahare cu linişte pe al meu îl beau imediat cu sentimentul ăla că în sfârşit umbra se află în casa mea în camera mea translucidă abia mai târziu observ că îmi seamănă leit aşa cum stă pe fotoliu în întuneric că are ochii mei nasul meu melancolia mea penibilă trebuie să fii fost 4 după amiaza când a dat să plece

Revista nouă, 3/2012

plimbare prin labirint visez ploaia în acest deşert planificat simt că doar aici sunt ca în uterul tuturor mamelor mă iau de mână o să mergem împreună printre coastele pământului îmi arăt dintr-o mişcare totul pe dreapta aveam începutul lumii iată-l şi pe dumnezeu cu cele 99 de feţe ale lui dacă priveşti după colţ o să îl vezi pe străbunicul copilărind în tundră se aude un cutremur în sala oglinzilor nu te mişca acum te rog s-ar putea să se prăbuşească dedal dacă-i priveşti frica în ochi şi-atunci o să întinerim printre cactuşi fără să vrem scrisoare scumpul meu tată, scumpa mea mamă... am să mă bat în duel în zorii zilei şi fiindcă se poate întâmpla să mă împuşc e greu să scriu asta acum aici e noapte târziu de tot se aude un croncănit o smucitură când o să aud foc o să ridic braţul şi o să trag la douăzeci de paşi mă aştept cu un alt chip eu cea de azi fată-n faţă cu eu cea de mâine şi întunericul dezgheţându-se ca o
Revista nouă, 3/2012

infecţie binevenită când o să aud foc o să ridic braţul să nu se spargă oglinda din pricina asta vedeţi voi sunt un pic neliniştită să nu ne scoatem ochii cu cioburi înainte de termen o să vă scriu şi mâine deşi e posibil să prind miros de hoit şi de vomă dar nu vă faceţi griji o să ridic braţul când o să aud foc vis anonim plonjez în timp cu mâinile legate la spate pisica îşi freacă torsul de timpanul meu scoate un sunet abia pipăibil curând se va sparge între două valuri prinse anapoda nimic nu mai e pus muchie pe muchie şi asta îmi dă o mare speranţă că mâine s-ar putea să leşin după două ore mă voi trezi proaspătă cu mintea albă mai ceva ca o rufă apretată sigur că am o grămadă de speranţe cum ar fi să nu ajung peste 15 ani ca mama să nu am un copil ca mine sau mai bine să nu am niciun copil să nu fac de mâncare să nu îngrijesc nicio rudă să nu muncesc să scriu încă poezie să fiu citită răscitită dar parcă mă şi văd ridată rujată rimelată ieşind din timp cu mâinile cruce deasupra pieptului
93

note de lectură note de călătorie

Lucian GRUIA Nicolae Grigore Mărăşanu – ARTA POETICĂ
Regretatul critic literar Marin Mincu afirma cu deplină îndreptăţire: „Mărăşanu are proprietatea sa literară, care se leagă de toposul acvatic, pe care numai el a ştiut să-l individualizeze şi să-l transfere în textul poetic.” Masivele antologii LEVIAThANul (editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 2004) şi FIARA IMPARĂ (Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2011 - colecţia Opera omnia – poezie contemporană) stau mărturie. Am analizat spaţiul acvatic la poetul Nicolae Grigore Mărăşanu (născut la 6 decembrie 1937, în comuna Măraşu, casa natală fiind demolată în timpul lucrărilor de desecare din Insula Mare a Brăilei) cu exemplificări din prima antologie, urmând caracteristicile matricei stilistice blagiene, adaptată la spaţiul dunărean (fluviu, Insula Mare a Brăilei şi Delta). Orizontul spaţial inconştient al teritoriului menţionat mi se pare a fi unul vegetal-labirintic, străjuit de sălcii, trestii, plauri şi ostroave. Spaţiul acvatic reiterează mitul eternei reîntoarceri, perpetuarea ciclului vieţii şi morţii, trimiţându-ne la momentul genezei. Feeria peisajului, jocul de umbre şi lumini, reflexiile în oglinda apei, predispun la visare. În spaţiul labirintic al deltei, timpul stă
94

pe loc sau curge fabulos, uneori orientat spre viitor, alteori spre trecutul amintirilor. Sufletul poetului, identificat cu fluviul, se manifestă când liniştit, ca apele limpezi, când tumultos, ca apele tulburi, revărsate. Volumul pe care-l comentăm, TRIUMFUL INOCENŢEI (Ed. „Grai şi Suflet - Cultura Naţională”, Bucureşti, 2011), ediţie bilingvă, reprezintă şi el o antologie alcătuită ca o artă poetică. Traducerea inspirată în limba albaneză se datorează poetului albanez, licenţiat în filosofie, Baki Ymeri. Starea de graţie de la care porneşte poezia, este pentru Nicolae Grigore Mărăşanu, mirarea, privirea curată a copilului care are capacitatea de a se uimi în faţa spectacolului existenţei: „Inocenţă, / eu de mic încercând a-ţi rosti numele/ te-am numit Poezie;” (Triumful inocenţei)
Revista nouă, 3/2012

Puritatea / neprinana şi uimirea / inocenţa sunt surori gemene care, susţin, ca spiralele de ADN, viaţa lirică: „În flăcări arde inocenţa / iar sora ei dealături / neprihana / îi pune trepiedul la picioare / să-i sprijine căderea-n mistuire // Astfel cum stau / tăcute şi rănite / una de spini / cealaltă de iubire / declin / divina / danie / a lumii” (Gemenele) Când gemenele îşi dau mâna, harul coboară asupra poetului, transfigurândul într-un preot al cuvântului ce oficiază în templul Poeziei: „Tărâm al inocenţelor / pe care o iubire reconstituie temple / şi unde piatra, / mirarea apei, / şi sunetul razei / reconstituie celălalt trup al meu / (...) / tu, / care atâtea izbânzi mi-ai dăruit / şi nu mi-ai cerut nimic în schimb, / decât puţină contemplaţie.” (Puţină contemplaţie) Şi iată cum descrie Nicolae Grigore Mărăşanu, actul creaţiei sale lirice: „Aleg cuvintele după virtuţi/ şi zidesc în idee// parcă aş împleti cu mâinile funii de aur/ un prunc parc-aş lua în palme/ şi deasupra capului îl ridic/ să-l arăt iubirii ce abia l-a născut// într-atât/ Adorată eşti inimii, Poezie!” (Templul) Poezia lui Mărăşanu, închinată iubirii de semeni, dobândeşte un caracter sacru. Ştefania Mincu menţionează: „La Mărăşanu, reprezentările poetice sunt real mitologice – dacă se poate spune aşa; sunt cum le va numi poetul însuşi, mai târziu, cu un termen inspirat, nişte mito-semne; pe scurt sunt sacroprofane, nu fac parte dintr-un sistem simbolic, nu întruchipează semnificaţii dincolo de ele, ci se autoreprezintă în timp ce, realmente, sunt, printr-o joncţiune totală, între planul ontologic şi
Revista nouă, 3/2012

cel al semnului.” Poemul Bătrânul pescar şi anghila este chiar intitulat mitosemn. Poezia reprezintă o alegorie a vieţii şi morţii în care perpetuarea speciei este exemplificată prin uriaşul efort al anghilelor care în fiecare an se adună în acelaşi loc: „de şapte zile bătrânul / ţine moartea de zgardă şi nu poate muri. / (...) / Şi numa´ ce i se arată din noapte / unduitorul dans al anghilei / printre ierburi traversând uscaturi / zvâcnind peste zăgazurile fluviului / să depună ouă de smirnă spre Simplegade.” Şi iată mitosemnul: „noaptea, / dacă aşezi urechea pe pieptul de mal, / auzi mugetul Sargasselor”. Iată şi alte imagini hierofanice: „lebădă care îşi spală aripile în soare” (în mitologia greacă Leda a fost fecundată de eus metamorfozat într-o ploaie de aur); „catargele se înfigeau în nori” (un fel de axis mundi); „o moarte îngenunchiată de un surâs” (acceptarea înţeleaptă depăşeşte grozăvia inevitabilului) etc. Mitosemnul dezvăluie, pornind de la concret, o altă realitate, transcendentă. Se petrece ceva asemănător cu dezvăluirea fiinţei la Heidegger, cu ieşirea ei din ascundere. Pentru filosoful german, când locuirea devine autentică, adică omul se pune pe sine în acord cu fapul de a fi armonios în lume, fiinţa apare în opera artistică sub semnul frumuseţii, adevărului şi libertăţii, eternizând demersul poetului. Aceasta este şi dorinţa lui Nicoale Grigore Mărăşanu: „O dorinţă mai am -// ascunde-i morţii/ flamura acestui poem,/ să lumineze” (O dorinţă mai am).
95

note de lectură

Cărţi prezentate de Octavian MIHALCEA
Poetul pictează poveşti
Pentru Liviu Vişan, starea poetică nu ţine decât de vocaţie, înfruntând, iubindu-le, zidurile unei adânci închisori invocate. Acest mult aşteptat volum, Închisoarea de maximă alcoolemie (Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2012), propune concurarea înaltelor idealuri estetice. Bineînţeles, dacă aprofundăm una dintre sintagmele de început ale autorului, Cerul se vede ca o prăpastie, vor rezulta asumări ce ne îndreaptă către de mult clasicizatul pasaj nietzschean, Când te uiţi adânc în abis, se va uita şi el în tine. Această recluziune pune în contact cu Absolutul, în acelaşi timp apropiat şi impenetrabil. Ca o profesiune de credinţă lirică, suntem iniţiaţi în tainele unei pasiuni mistuitoare. Treptat, adevărurile revelate acaparează: La început credeam că-i doar o joacă/ de îngeri îmbătaţi cu praf de lună,/ dar când părea că totul o să treacă/ patima devenea tot mai nebună. (Povestea amantei mele). Şarada condamnării poetice ţine de caracterul definitiv al aventurii: O duc acasă noapte când se-mbată,/ când pielea trupului e ca hârtia/ şi n-o voi părăsi, cred, niciodată,/ amanta vieţii mele: poezia. (Povestea amantei mele). Liviu Vişan alege ca model pentru ilustrarea traiului întru lirism pe enigmaticul creator romantic francez,
96

Gérard de Nerval, cel scos din colbul istoriei şi apreciat la justa valoare de spiritul hiperimaginativ şi percutant al suprarealismului. Poemul închinat părintelui Fiicelor focului poate fi încadrat în apropierea tributului adus de Emil Botta, în volumul Pe-o gură de rai, memoriei marelui fantast. Vorbim, desigur, de vibrantele versuri din Gérard de Nerval. Ca un vis surprins într-o fotografie sepia, tragicul sfârşit ne marchează şi acum: Pe strada vechiul felinar/ s-au fost oprit Gérard Nerval/ şi atârna de un grilaj/ într-un uşor şi trist tangaj.// Avea un sfanţ în buzunar/ şi-un gând să fugă spre Fanar/ pe când cu deşte degerate/ şi-a scris biletul: Curaj, frate! (Balada lui Gérard de Nerval). Parcă paşim, înfioraţi, pe Rue de la Vieille-Lanterne, spaţiu crepuscular, de trecere spre un Levant încărcat cu misterioase arome duse. Invocarea vinului ia dimensiuni villoneşti. Ritmul sângelui viei stârneşte o adevărată cavalcadă a versurilor inspirate. Ascensiunea, în fond scopul subtilului joc al poeţilor, se face prin escamotarea lestului teluric. Şi cu ajutorul fluidului creator: Doar halebardele din vin/ îmi taie gâtul fără chin,/ mai iute ca o ghilotină/ cu lama unsă de lumină.// Îmi iau în braţe căpăţâna/ albă şi mare, cum e luna/ cu ochii afundaţi cât pruna/ şi-o port sub braţul stâng, la cer,/ ca pe un coif de cavaler/ din care-am scuturat ţărâna. (Decapitare). Aceste versuri desfăşoară miraje acaparante, urme prin mişcătoarele nisipuri bătute de astrul talentului incandescent. Poetul pictează poveşti. Orientări cromatice înspre Orientul contemplat cu fineţea unei melancolice clătinări de aripă: Un pictor
Revista nouă, 3/2012

note de lectură
neştiut şi încă tânăr/ avea o pânză sul pe al său umăr/ precum cămila-n drumul spre Sumer/ purta în ochi un petic vag de cer.// În urma lui ecoul unui cântec/ ducea culori de curcubeu în pântec/ şi o poveste tristă despre mila/ de-a răsplăti în plin deşert cămila. (Misterul). Aşa cum ne-a obişnuit în remarcabilul volum Licenţioase, Liviu Vişan păstrează şi în acest nou volum deja caracteristica pecete ludică, deschizătoare de noi universuri metaforizate. Ironice conflicte animă acest univers poetic greu previzibil. Cuvintele poartă misiuni inedite: Se-auzea prin cercevele/ un colind cântat de Hruşcă./ pluşul de pe canapele/ mirosea a praf de puşcă.// Luptătoru’avea-n porthartă/ şi vă rog să ţineţi minte,/ ordin: artă pentru artă/ şi nu dinte pentru dinte. (Istorioară de rezbel). Erosul, caracterizat totuşi de puritate, se întâmplă într-un banal tren de noapte de pe vremea odioasei dictaturi. E o noapte a revelaţiei senzuale, cu intensitate numai aparent momentană: Călătoream cu-n tren de noapte iarna,/ de mine se-ncălzea o navetistă,/ c-o mână-mi descheia încet vestonul/ la nasturii cu stemă comunistă. (Tren de noapte). Ca o iniţiere în nepătrunsul tainei întâlnirilor ce te marchează, totul apare firesc, stabilit de o superioară forţă benevolentă: Mă întorceam ca dintr-o dezertare,/ fusesem după un cazan de ţuică,/ nu mă gândeam să legăn pe picioare/ aroma unui trup de nevăstuică//Şi în balansul trenului de noapte,/ la un macaz i-am lunecat sub crupă/ că n-am să uit nicicând călătoria/ pe când eram locotenent la trupă. (Tren de noapte). Transfigurările ludice sunt pictate
Revista nouă, 3/2012

afectuos. Unii prieteni ai poetului, artişti şi ei, se regăsesc în ingenioase poeme cu adresă. Este aşezat un fald transparent peste cele mai mici detalii ale realităţii: Viaţa e atât de amplă/ par examplă/ viaţa noastră/ nici anostă şi nici vastă.// Prinsă-n pânzele de in/ viaţa este un suspin/ şi bogată şi datoare/ tuburilor de culoare. (Poem despre viaţa pictorului Ivan Turbincă Ivanov). De un elogiu crud se bucură levantinul teritoriu livresc. Detalii subtile din lumea paginilor inspirate marşează prin faţa noastră în spiritul artei pentru artă, atât de stingher în actualele circumstanţe desacralizate: Papirusuri şi vechi tăbliţe, pergamente/ şi, din cerneluri, broderii, letrine/ şi texten care literele-absente/ au preacurvit se află-n cap la tine./ Un crivăţ, poate, să le răsfoiască,/ deştiul de iască, alb, de conţopist/ ce nu vrea niciodată să găsească/ plumbul tiparniţei atât de trist,/ dezamorsat în necitite file,/ dar cu efect omorâtor, Emile! (Portret de bibliotecar). Dansuri rituale, piruete aeriene decupate parcă din universul plastic al lui Marc Chagall, brodează delicat poetica lui Liviu Vişan. Aici, muzele au un loc privilegiat. Bine camuflate procesiuni misteriosofice se desfăşoară odată cu trecerea fiecărui poem. Repetând un posibil model al lui Hefaistos, ajungem, poate himeric, în josul Dunării, lângă acei cai ce odată păşteau de-a dreptul pe pajiştile celeste: O potcoavă arde-n jarul/ ce mocneşte-n răsărituri/ pe când beat şi trist fierarul/ bate vorbele în nituri/ pe imensa nopţii gură/ ca vizera de armură/ prin care clipesc vicleni/ cavaleri danubieni. (Povestea fierarului de cuvinte). Ironia este adânc împletită cu elemente adânc
97

spiritualizate, trepte urcate spre cerul Dumnezeirii. Aflat în zodia evadării, poetul mărturiseşte că Se-ntâmplă să visez că-n frunte/ îmi creşte cornul de hârtie/ răzbind prin gratiile frânte/ pe un pervaz de puşcărie.// Falus de vis şi poezie/ e cornu-acesta de hârtie! (Scrisoare din Închisoarea de maximă alcoolemie). Încă mai sunt cântate săgeţile ce nu ucid. Acest volum cuprinde şi o falie poetică exprimată întro inedită cheie destins-hermetică. Cifrul poate fi dezlegat numai cu mângâieri subtile, oaspeţi fiind la acest regal în acelaşi timp candid şi dureros. Culoarea versului se dilată, obscurizată: Într-un han ca un năvod/ stă poetul octopod/ ca păianjenul în pod/ pe ochiuri ce nu se văd// Şi cântă la un pian/ cu opt mâini de filigran/ versuri de Barbilian/ de cad ţurţuri din tavan (Cină la Uvedenrode cu meniuri reci şi crude nu cu melci ori cu Gertrude nici cu oaspeţi sau cu rude). Licorile bahice, omniprezente în volum, au rol incantatoriu. Oficiant al vechiului rit liric, Liviu Vişan alchimizează stări fluide, ajungând la sublimări sclipitoare purtate mereu în sânge de cei care trăiesc poezeşte. De un poem special se bucură Mircea Brăiliţa, alt împătimit al oniricelor decantări literare. O sfioasă rază de lumină însoţeşte aceste inubliabile neiges d’antan: Semiprofilul tânăr pătimeşte/ mai alb decât lumina ce-l hrăneşte/ nu dintr-un foc ce umblă prin hârtii/ ci chiar din poezii arse de vii.// Parcă recită fără să vorbească/ acele poezii cu trup de iască/ ce în al marilor poeţi compendiu/ vor provoca un nemaistins incendiu. (Toast).Constantin Ardeleanu și Alex Ivanov sunt numai doi dintre confrații cărora poetul le dedică
98

afectuoase poezii. Imaginile se fabrică într-un ritm delirant, demn de o artă combinatorie superioară. Atmosfera e densă şi culorile, tari. E un maximalizant bazar al complexităţii: Vedenii despre mirodenii/ concordii şi mizericordii/ şi transpiraţi beţivi piraţi/ beau în zadar lapte de var/ pentr-o postumă neagră ciumă/ şi cu-n picior de lemn fac semn/ că nu sunt mateloţi, ci hoţi/ şi au cârlig în loc de mână/ pe cânepa de la parâmă/ şi peste ochi petic de piele/ să ţină cursul după stele (Cântec marinăresc). Totuşi, cea mai puternică e ironia sorţii. Cuvintele nu sunt multe. Încă mai putem să râdem, să ne amintim: Când l-au fost dus cu forţa la colhoz/ bunicul meu cânta La vie en rose…(Inedit Piaf). Liviu Vişan participă la reînvierea stării de Levant. Uneori, năzdrăvană tablă de şah aplaudată de nimfe, alteori, marmură amară, în sânge. Poemul dedicat magistrului Şerban Foarţă îşi are locul în atmosfera eterată a rimelărilor. Aceste metafore ni se arată decernate la Târgul Gaudeamus, carte de îmbătătură: Iată semiluna vidă/ furată de la coridă/ nu e corn de vânătoare/ ci sugiuc de beutoare/ ca să suni după licoare!// S-o umpli cu vorba tristă/ dacă pleci la vreo conchistă/ la cocoane toledane/ făr’ de astfel de guidoane// să le scrii cu penegene/ dând atac la damigene/ cantilene madrilene.// P.S. După ce-a fost tatuată/ pielea poate fi păstrată/ semn de carte catenată (Guidonul espagnol – cu cerneli de protocol dar amicalmente gol). Umbrele grele pot fi pictate cu frenezia iubirii iar carnea grea a cuvintelor se poate răsuci, îmbătată cu jarul marilor insomnii creatoare. I-am pus poeziei pe burtă/ inelele lui Saturn, spune Liviu
Revista nouă, 3/2012

Vişan sub influenţa fascinaţiei diademelor de fum ale poeziei. Poeţii vor bea mereu poezie. Pleoapele vor pluti, lovite, spre pomul vieţii. Să gustăm din poezie, devorându-i potirele înlăcrimate!

Altarul idealului (Altari i idealit)
Poetul albanez din Kosova, Mexhid Mehmeti, resimte adierea vântului cotropitor ce vesteşte o eră a suferinţei, sfâşierea lumii spiritului atât de mult invocată în vers. Interiorul este mereu vulnerabil, confruntat fiind cu eroziunea bătăilor inimii. Însă, volumul bilingv româno – albanez Noapte lungă (Amanda Edit, Bucureşti, 2012) subliniază că nu au pierit muzele şi viziunile pe care acestea le generează, visuri cromatice din inefabila zonă a teritoriilor paradisiace. În versuri sensibile sunt pictate poveşti de dragoste amintind voluptăţi primordiale. Asistăm la o binevenită evadare din realitate. Asta pentru că ultragiantele zile ce curg implacabil, cu rezonanţe întunecate generând angoasa, sunt şi ele oglindite în versurile lui Mexhid Mehmeti. Extazul e alungat, pofta de somn şi de dragoste fiind supusă clar-obscurului. Umbrele se apropie: Vai ce noapte lungă!/ O sută de ani / Voi citi/ Cartea Infernului/ Care lasă/ Îndrumări mincinoase/ Despre găsirea Raiului.// Noapte lungă de o sută de ani! (Noapte lungă). Veşnica reîntoarcere a călăreţilor apocalipsei sapă linii bizare pe trupul vieţii. Ca o mărturisire apodictică, poezia vizează absolutul, punctul apropiat de nemurire: Dragii mei,/ De-aţi ştii voi/ Cât doare nespusul/ Ce se transformă/ În
Revista nouă, 3/2012

poezie…(Cum se scrie poezia). Este vorba de profunde internalizări pe urmele unei enigme existenţiale de prim rang. Venerarea altarului liric poate garanta fiinţarea în veşnicie. Verticala rămâne un ideal inalterabil, în pofida durerilor copleşitoare. Persistă sentimentul inadecvării, greşită alcătuire a mersului prin lume. Pecetea răului este omniprezentă: Totul doare/ Şi te doboară./ Încă o urzică.// În piele străină/ Doar diavolul este liniştit. (În piele străină). Circumstanţele politicosociale rezonează cu obscuritatea generală. În acest mediu neprielnic, din sufletul poetului izbucnesc înalte efluvii: În mine ceva se trezeşte,/ Ies rubaiate de foc,/ Zidul cetăţii se dărâmă/ Şi un cântec aprinde toate voluptăţile./ Undeva în cer,/ Tobele păstrează focul în sprânceană,/ Dorurile se-ncălzesc la soare/ Precum în gerul din poveste./ Firele de iarbă moartă,/ Sunetele inimii,/ Din frumuseţea cântecului/ Se trezesc. (Trezirea cântecului). Prin traducerea excelentă a poetului Baki Ymeri, Mexhid Mehmeti învăluie discutabilele realităţi mundane cu nimbul inefabilului, ca o forţă compensatorie în absolut. Iubirea transfigurează lumescul într-o albastră sculptură, totul pentru dobândirea echilibrului visat.

Instinctul scufundării
Volumul de versuri al lui Victor Sterom, Destinul umbrei (Amanda Edit, Sinaia, 2012) aprofundează regimul nocturn, tuşele expresioniste intervenind pe fondul unor profunde meditaţii. Atingerile selenare veghează plonjarea în
99

vastele ape interioare. Vieţuirea în oglinzi se află, paradoxal, sub semnul ludicului cu aspect terifiant: iată că ştim ce suntem / un ciorchine de coşmare / o despletire de scunde. // dacă îmi trebuie o umbră / o iau cape o joacă / a degetelor noastre, (dacă îmi trebuie o umbră). Traseele acestor alunecoase teritorii pot fi brăzdate cu abisuri, forme aprofundate ale perenului cinis et umbra sumus. Crepusculul invocă îndepărtarea spre cele mai fluide taine: lăuntrice ape mă sorb/ în pâlcul de sunete/ bucurânduse că plec. (strâns ca un pumn). Ecouri thanatice populează singurătatea poetului. Subtil, persistă ameninţarea fantomaticelor destrămări. Situarea în inima atmosferei apăsătoare vine cu acea aură saturniană proprie estetizărilor lirice deznădăjduite. Tăcerile sunt greu suportabile în mediul apăsător al unor cvasipermanente ploi sufleteşti. Este chemată, ca una dintre puţinele soluţii salvatoare, perechea visată de poet, întru restabilirea echilibrului: aştept să vii nevăzută/ în odaia mea din cer/ cum vine lacrima-n fior.// cum tremurul razei/ în răsărit de lună/ şi-n umbră tuturor (cum tremurul razei). Mesajul poetic este esenţializat. Formulări mazilesciene dau forţă acestor imagini înfiorate: cel ce te priveşte acum/ e urma sângelui meu/ şi norul ultimei chemări, (cel ce te priveşte acum). în solitudine se pot regăsi şi vechile instincte ale echilibrului, sub o lună ninsă, din prea multă iubire. Dar, iluzia siguranţei va fi zguduită de gurile flămânde ale timpului putrezit. Eveniment fatal, îngroparea în labirint poartă către inimă aerul fetid al fiinţării pe limba şarpelui. Poetul pare a fi pe
100

malul unei posibile Insule a morţilor, poate asemănătore celei puse în operă de Arnold Böcklin. Veşnice căutări par a fi inundate de întunericul brăzdat timid de lumină. Sunt ameninţate chiar şi odată constantele sacramentale. Frigul asaltează vasta filozofie a crucii. Temperate ecouri ale esteticii expresioniste se regăsesc în versurile lui Victor Sterom: acolo te voi căuta/ te voi cuprinde/ în gândul meu despre moarte./ ziua stă pe fruntea şarpelui/pe cornul melcului/ căutăndu-şi umbra printre stele, (dar sunt puţin câte puţin). Călătoriile se apropie de evaziunea onirică. Oglinzile se scufundă în umbre lunare. În spiritul clopotarului Carhaix din capodopera lui J.-K. Huysmans, La Bas, misterul pune în mişcare ecourile interiorităţii: ţipătul păsărilor/ îl văd posesiv/ sub clopotele enigmatice/ durerea arborilor/ smulşi de furtună/ îmi trece de tâmple în sus.// spuneam în gând/ că te pot visa în ceruri/ cape o strigare din urmă. (spuneam în gând). Suntem în faţa unei experienţe lirice de limită. Patimi crepusculare incendiază pământul şi cerul. Tainele mateine veghează durerosul proces al metamorfozelor: acum mă ascund în spatele tainei/ dincolo de ochii trufaşi/ până când va ţine coşmarul./ care lucrează încet/ dislocând bucată cu bucată/ fiinţa mea nobilă, (când însuşi timpul îmi este). O specială rafinatezza au aceste versuri despre inima cuvintelor. Imaginea flagelării ia valoarea unei constante ontologice pentru imaginarul poetic ultragiat ce, prin sublimare, tinde către dezmărginire. Poezia lui Victor Sterom nu lasă loc niciunei aluzii vernaculare, stările lirice
Revista nouă, 3/2012

note de lectură exprimate vizând zonele superioare ale spiritului. Acuitatea şi profunzimea trăirii sunt incontestabile. Penetrantele metafore întregesc un peisaj al complexităţii ca profesiune de credinţă: o agonie de care mă apropii/ cum somnul de o floare/ când în oglinzi îmi moare visul./ cu paşi mărunţi încerc să fug/ cu timpul unui clopot spart/ în palme./ şi iarăşi urlu-n aşteptarea/ celui care nu mai soseşte/ informa mea de goluri în care sunt. (ca mii de faruri). Estetismul aduce aproape ochii unei superbe lumi de dincolo. Subtilitatea se rostogoleşte odată cu umbra visului. Pe pământ se aud, între cărţi şi tablouri, valurile întunecatei mări. Taină rostogolind sângele într-o spaţio-temporalitate abolită, totuşi cu apăsătoare nuanţe nocturne. Frigul e resimţit în cele mai profunde straturi ale fiinţei, alături de dureroase tăceri fluide. Mereu va exista un vultur ce sparge limitele şi necuprinderile, împreună cu inevitabilele esenţe flagelante: văzusem nevăzutul/ şi era timp să mai văd ceva/ din toate părţile năvălind./ cele ce nu stau într-un loc/ şi în ceaţa lor celestă/ însângerândumă. (deschizându-mi-se sub tălpi). Versurile lui Victor Sterom sunt rezultatul puternicei atitudini reflexive abordând şi aprofundând teme incandescente. O cromatică elocventă însoţeşte aceste explorări ale abisului, spre a îmbogăţi, incontestabil, arealul poetic românesc.

Cărţi prezentate de Victor STEROM
Valeria MANTA TĂICUŢU Laudate Dominum Ed. Valman, Râmnicu Sărat, 2012
Poeta râmniceană Valeria Manta Tăicuţu trăieşte în acest volum - care cuprinde 150 de rugăciuni poetice, inspirate din Psalmi şi turnate în forma fixă a sonetului - drama biblică; se identifică vădit cu însuşi fenomenul în sine; îl acceptă ca pe un destin propriu. Se poate desprinde aici, din aceste versuri, un întreg „scenariu” dramatic, pentru că face mărturisire directă: întruparea în verb a unei cunoaşteri. Cuvântul, la distinsa doamnă a poeziei contemporane, nu este doar expresia gândului sau a unei drame existenţiale, ci este însăşi drama. Remarc în acest volum starea de natură înfiorată, de puternice aspiraţii spirituale precum la Arghezi, Crainic ori Voiculescu. Închei spunând că Valeria Manta Tăicuţu foloseşte simbolul, parabola şi alegoria; astfel, adâncimea şi amploarea creează o tensiune persuasivă - semne ale unei structuri dialogale. „furtună de zăpadă Ţi-e mânia / şi pedepseşti cu biciul şi toiagul / cum vântul năvăleşte-n vălmăşagul / de nori haotici, înteţind urgia; / ia de la noi, Părinte, astă cupă, / căci nu ne baţi acum întâia oară / şi-am devenit o pradă prea uşoară / la cei ce vor de Tine să ne rupă;
101

B
Revista nouă, 3/2012

/ fii drept şi bun, că ne eşti împăratul, / iar noi, târâş prin gropile imunde, / nu mai avem pe unde ne ascunde; / deci, terminând cu plânsul şi văitatul, /am vrea lumina doar să ne inunde. (furtună de zăpadă Ţi-e mânia)

oglindă - cum frumos spune însuşi scriitorul Marian Ruscu.

Aurel M. Buricea Crucea din muguri ED. SemnE, București, 2012
Despre sonete, în general, s-a scris relativ puţin, chiar dacă sonetul presupune artă geometrică şi fineţuri lexicale, şi chiar dacă el, sonetul, a fost practicat de părintele sonetului mondial Francesco Petrarca, de inegalabilul nemuritor William Shakespeare, iar mai aproape de noi, de Mihai Codreanu sau de Vasile Voiculescu. În sonete, Aurel M. Buricea foloseşte caracteristic forme tropice ale literaturii de cunoaştere, îndeosebi: simbolul, parabola şi alegoria, iar armonia dintre cuvintele bine clădite-n vers este exemplară. Trăirea nostalgică, prozodia şi intuiţia arată dăruire, talent, perseverenţă. În fine, se descoperă în fluxul poetic al unor semne a căror decodare rezidă în mişcarea lăuntrică a eului liric revelându-i evoluţia intrinsecă. Emoţia „văzută” în fiecare sonet este ca lumina unei stele ce veghează labirintul gândirii textul devenind fluxul şi refluxul amintirii. „raza ultimei toamne în gând o port / mere coapte cântă la fereastra mea / chiar dacă afară lin cad fulgi de nea / şiacest sfârşit de Iunie nu-l mai suport / calea tristă din suflet sub zăpadă / compune soarta celui ce-am fost să fiu / scufundat în cuget, până-n zori târziu / taina câmpiei venea să mă vadă / galbene lanuri de grâu vibrau în prag / şi
Revista nouă, 3/2012

Marian Ruscu în jurul grotei ED. Premier, Ploiești, 2012
Marian Ruscu, mai ales cunoscut ca poet, vine în proză cu acest prim roman temporal şi spaţial în care scriitura textului este alertă, captivantă şi ferită de preţiozităţi gratuite. Limbajul personajelor, unele memorabile, cum ar fi Ciprian, Aritina, George, Hellen, Florian, Coralia, Voichiţa, Lucia - destul de numeroase - interferează oportun. Autorul trăieşte în jurul grotei un permanent deja vu, curiozitatea fiind aici omniprezentă şi consumă momente şi întâmplări de o pronunţată epicitate, care invită pe narator să le observe mişcarea lăuntrică şi motivaţia psihologică. Putem releva că Marian Ruscu ştie să vadă în profunzime realul împins uneori până-n braţele irealului, misterului şi să-l imagineze pentru a da ficţiunii semnificaţia potenţială. Compoziţia volumului trădează efortul constructiv, nevoia de circularitate şi simetrie. Astfel, episoadele sunt dimensionate din perspectiva principiului generator şi formator: eticul. George Bernard Shaw spunea că „Arta este oglinda magică pe care o creezi pentru a reflecta visele tale invizibile în imagini vizibile.” Ce este altceva acest roman dacă nu oglinda oglindită în
102

note de lectură floarea soarelui înflorea cu dor / acest spaţiu de legendă mi-a fost drag / de-am topit algebra din flori de pelin / vine clipa ca prin moarte să cobor / viaţa de dincolo să ştiu s-o alin.” (ultima toamnă)

Cărţi prezentate de Mihai ANTONESCU
Spovedania unei stele fără cer
Moto: Poemele astea-s ca o ruga târzie Pentru stele, fluturi şi păreri de rău Ce s-au ivit cândva, fără să ştie, Din albastrul sufletului tău. „Înger stingher, stea fără cer”. Mă urmăresc obsesiv aceste versuri, parte mirabilă din întregul volumului PLANTAŢIA DE VISE al poetei Mădălina Olteanu, volum trilingv, român, francez, japonez, apărut la Editura Eubeea în 2011, cu o prefaţă de Nina Ceranu. Poezia: ultimul refugiu al singurătăţii de noi. Îmi tot spun asta, privind intens lumina unei candele ce şi-a regăsit întunericul şi noaptea. Îmi spun asta, citind şi recitind spovedania unei stele fără cer, şoptită în trei limbi, dar pentru aceiaşi fiinţa cosmică pitită în vremelnicia cărnii noastre şi obligată să ne îndure cu lacrimă cu tot: „Ea, venită de neunde / toamna îmi cere să-i trec puntea / spre malul de ceaţă, / Şi tot ea să cânt mă învaţă / să zbor fără aripi / să tac şi să fiu / cealaltă femeie / nălucă / ce mai zăboveşte ades în trupu-mi, / uitucă.” (Cealaltă femeie) Stea, născându-se întrun anotimp al pieirii, oferind mai înainte chiar de a primi, călătorind în calea ursitoarelor, să le scurteze ajunsul. Ce măreaţa rătăcire de sine întru sine, Doamne, pe care Mădălina Olteanu o transfigurează în poem, năucitor, cel puţin
103

Vasile Andru Păsările cerului Ed. Accent Print, Suceava, 2011
Personajele centrale, Tofana Melidon şi Sandu Tariverde, sunt convocate faţa unei instanţe conflictuale pe nivele de mentalitate diferite, întru motivarea actelor de viaţă trăite. Sunt două voci distincte, două moduri de a trăi eşecul personal ca pe o stare normală şi cotidiană. Ceea ce pune în valoare polifonia adevărului şi creează posibilitatea unei reexaminări de fond. Însă, tensiunea confruntării prismatice induce retrăiri dureroase ale fiecărei clipe de căutare, într-un exerciţiu intens de terapie a vinei, în perspectiva salvării. Vasile Andru ştie că sunt cel puţin două feluri de a concepe şi de a percepe realitatea. Unul este cel care se potriveşte cu o mişcare inteligentă de înţelegere spontană a minţii, acesta limitează conceptul de „actual” la prezentul imediat, la realul cotidian, adică la ce se întâmplă sub ochii naratorului, şi altul, este cel care consistă în a desprinde din întâmplările şi momentele imediate ceea ce este oarecum susceptibil de durată. Cu alte cuvinte, mintea care concepe în acest mod actualitatea, raportează faptul particular la generalitate, faptul vremelnic la ideea de durabil, în fine, efemerul la permanent.
Revista nouă, 3/2012

în limba română! „Am un dar pentru tine / anotimp al pieirii / aş vrea să-ţi ofer / eu o stea fără cer, / un luceafăr stingher / înnoptat la fereastră-mi. Ia-l şi să le spui celor ce-ntreabă / ultima dată unde am luminat / să le mai spui / că e vremea naşterii mele / şi c-am plecat / cu daruri / ca să-ntâmpin ursitoarea cu haruri!! (Luceafăr stingher) Cum, inevitabil, tristeţea e apanajul marii poezii? Cum, înstrăinarea sau plânsul, cum despărţirea de „celălalt”? Sunt în cartea asta poeme în care umbra e tocmai rostul luminii, frigul, tuşa anotimpurilor, strigătul, început în retorica suferinţei! „M-am născut prea târziu? / sau poate mult prea devreme?! / Venisem, ştiu bine, /cu geruri demente. / În oraşul pustiu / mă născusem, / când / santinela nopţii / părăsise postul de veghe / şi umbla năucă, / în zeghe / de aur, / vestea că-n fragilul vis / am intrat /eu, / nou-născuta, / ca-ntr-un abis.” (La crucea nopţii). E, totuşi, o împăcare venind dinspre poemul aşternut în albul paginii anticipând resemnarea, una conştient asumată, după ce, mai întâi, sinele şi simţul au tot rărit sita inevitabilului, până la înger: „Dacă tot sunt aici, / acum, / încerc săntorc copilăria / în picătura de soare / a acestui decembrie. Va fi mai frig, / tot mai frig... Şi eu n-am ştiut niciodată / să dansez pe alt ritm / decât al îngerului din mine” (Dacă tot sunt aici). Madălina Olteanu scrie cu uimirea genei, cu ochiul blând înrourat peste cuvinte, cu flacăra gurii înflorind măceşii unei culmi al cărei nume doar ea îl ştie, cu albul viscolit al trupului scrie, poemul spovedanie, poemul nălucind între viaţa şi moarte, ca o punte pentru talpa destinului pornit în colind spre un alt luceafăr, fără cer, la
104

rându-i: „Dând în rozul măceşilor / voi aştepta să fiu chemată la ospăţul / ori la dezmăţul culorilor / ieşite din fire / îmi voi închide visurile într-o mănăstire, / pe un vârf de vis / şi-n lumina altei dimineţi. / Voi dicta câteva cuvinte: dor, floare, / aripă, / clipă / să se încropească din ele / versurile ce nu le-am, scris…” (Rozul măceşelor). Şi, încă: „Pe plantaţie am speranţe si vise / Le ud de-o viaţă / Le descânt / Le feresc şi de iele / Şi de-un luceafăr stingher / rătăcit / rămas şi el fără cer şi ele / visele mele, / şi-au pus uneori aripi prea scurte /alteori / prea lungi, /dar sfioase să zboare şi s-au găsit destui / să le taie din întinsoare!” (Luceafăr stingher). Doar prin spovedanie, poeta intră în marele vis al creaţiei. Prin lepădarea de şinele vremelnic, întru aşternerea în marele, abisalul concret. Spre a te limpezi, musai să te îngânduri, tulburi, mai întâi, pare a fi până la urmă semnul şi sensul poemelor Mădălinei Olteanu pentru noi, cei ce, încă mai aspirăm la un cer. Atunci, „Adun resturi de anotimp / şi mi le prind în păr. / Mi-l înfloresc ca pe un măr / în primăvară. /u scântei din foc / Îmi desenez ochii, / inimii îi dau forma / palmelor tale.” (Forma inimii)

Poeme dinspre altă zi
Moto: Niciodată nu e prea târziu să negociezi cu veşnicia ta. Mai dai tu, mai lasă ea... Dacă e literatură! „Şi, cum sta aşa, din niciunde a venit o aripă de vânt ahab, lovindu-l în tâmplă pe poet, îngenunchindu-l până la uimire. Pe urmă, încă o alta l-a lovit, îngenunchindu-l până la strigăt. Dar, cum strigătul nu are
Revista nouă, 3/2012

formă, nici tipar, poetul întoarse şi cealaltă tâmplă, aşteptarea păsării ce avea să i le aducă.” Aceiaşi veche, adâncă înţelepciune, străbate ca un fascicul luminos poemele lui Puiu V. Moiceanu şi din ultima (deocamdată) carte ajunsă la noi, MARFARUL CU VISE. Am putea zice că sfătoşenia, profunzimea cugetării, cum şi punerea în relaţie a sinelui cu timpul şi durata, sunt cheia de bolta a filonului poetic dintotdeauna, punctul limită excelent rostuit între ironicul înlăcrimat şi cumintele resemnării. „Te lupţi cu tine însuţi / nu ai destulă răutate / Curajoşii plâng şi ei / lacrima e oglinda ochilor / goliciunea gândului aşteptarea / Sunt încă păcătos / cu ce cumpăr dragostea / cu ce plătesc adevărul / Suflet rătăcit în lumină / vii şi pleci, câine vagabond”. E o lume în poemele astea fără rimă, vibrând spre cititor din toate alcătuirile ei, arătându-ni-l pe mirabilul poet în atâtea ipostaze, stări şi trăiri cum altfel nici nu ni l-am putea închipui, dacă-l cunoaştem cum trebuie. Puiu V. Moiceanu a fost, este şi a rămas în permanentă competiţie cu sinele şi curgerea. Curgere pe verticală, dacă ne putem închipui aşa ceva, căci, de la o carte la alta, poetul nu are în vedere decât înaltul, treaptă cu treaptă suind, pe sine însuşi străduinduse a se zidi întru firesc şi înţelegere: „Ai ceva de spus,spune / Opreşte şoapta pentru rugă / Ştiu totul despre tine / şi totuşi nu ştiu nimic / Îmbătrânesc iubind / Am ars toate scrisorile / în care minţeam / Vreau să gândesc / ca să pot visa / Mi-e teamă de mine / Am rămas acelaşi animal ciudat”. Aici, în acest volum, mai cu osebire ca în oricare altul dinainte, realul şi închipuirea se
Revista nouă, 3/2012

împletesc pe străvechi teme despre fiinţă şi etern, jocul luminii şi-al umbrelor insinuează noi şi surprinzătoare faţete ale textului nud, iar metafora e doar atunci când inevitabilul o naşte, cum deşertul îngenunchiat pe uscăciunea lui naşte bobul de apă în floarea de cactus: „Ştiu de ce mor fericit / mulţumit că te văd rar / Nu m-a tulburat zâmbetul tău / Păgân nu te-am sărutat / îmblânzită inspirai groază / Râsul furtună între ape / Liniştit îmi scriu testamentul / Moartea e curierul meu / Ştii ce eu nu ştiu / celibatarii trăiesc mult”. Poeme venind parcă dinspre o altă zi, mărşăluind spre un alt început, scurte, fără titlu, utilizând puţine cuvinte, dar cu o aşa mare încărcătură de idei şi de trăiri, reflectate într-atâtea ipostaze şi oglinzi, că aproape îmi par a fi concluzii-rezumat al altor poeme, neapărat în metru antic, rostite cândva pe la curţile subţiri ale unor mitice Elade: „Neîncrederea mereu la pândă / să slujească ameninţarea / duşmănia născută perfidă / Ne saturăm sau nu / până întâlnim fericirea / las lumea sa vorbească / Spovedania nu-i compliment / Clipa e bolnavă de dragoste / Sufletul nu se poate înapoia / recunoscător până moartea / aşteaptă mărturisirea”. Sau, vag adiind dinspre Villon: „Nu pot muri de două ori / Râd, zâmbesc numai odată / Chiar de plâng întotdeauna / Inima rămâne scrisoare / Necitită / Pot dansa, umbra nu mă calcă / Râsul, adolescent naiv / E îmbătat cu busuioc / Eu mă dreg cu lacrima / Toţi câinii mă ştiu / a trecut un zurbagiu”. MĂRFARUL CU VISE al poetului Puiu V. Moiceanu (Nabuco, cel răsfăţat de muze şi prieteni) se vădeşte a fi, în realitate, un Orient Expres în toata regula, circulând
105

numai cu învoire dinspre Marele Acar, înspre gara inimilor noastre în veşnică aşteptare. „Cred numai în mine / Dacă e loc în iad / n-am cum să ajung în rai / Mă simt singur, e vina mea / să fiu judecat / Părăsesc lumea şi nu ştiu / să cânt la trompetă / Renunţ la funcţia de gropar / mă angajez acar / să dau undă verde /MARFARULUI CU VISE.”

Legături de suflet
Asemeni vechilor fântânari, care, unde află un izvor, acolo zidesc o fântână, Măria Niculescu face din poemele ei adevărate fântâni pentru setea osteniţilor astei lumi. Spirit profund religios şi cuvânt-rugăciune, poeta aşteaptă la răspântia vremuirii ei să ne lumineze calea cu un surâs înveşmântat în aburul ochilor catifelaţi şi să ne dea pentru drumeţie o carte cu poeme de şoptit şi de ajuns unde ne mână plecatul. Astfel dăruind, pe sine se dăruieşte întru neuitarea celorlalţi si măreţia celei care ESTE în templul logosului. Volumul IUBIRE NEÎNRIPATĂ SAU „FIORI DE ODISEE” Edit. Amurg sentimental, 2012, e unul de soneteacrostih şi, cum spune Liviu Zamfirescu în prefaţă, „mai scoate la iveală un perfecţionist preocupat de şlefuirea până la brialantare a creaţiei, a experienţei poetice”. Subscriu. Maria Niculescu şi-a impus de-a lungul timpului forţa creatoare în sonet, rondel, catren sau vers liber cu o măiestrie unanim recunoscute şi o tenacitate de inginer constructor. Versul sună frumos, înalt, cu profunzimi şi rezonanţe de clopot într-o Bucovină părelnic atinsă de mâna sfinţilor călugări. Sonetul-acrostih „tot
106

sonet rămâne pe fond”, formă fixă în care poeta aşterne văzul şi duhul celor luaţi în seamă de ea şi nemuriţi aici, întro carte de tot mirabilă: „Nemărginiri îşi pun veşmânt aparte, / O, Doamne Sfânt şi Unic Creator / Respir şi-mi spun ,,- A Fi e-ncântător!, / Ah, de s-ar duce firu-mi mai departe!” / Broda-voi flori în spic bogat de raze, / Ostroave s-or trezi din vis, lagune, / Nimicul va să piară în minune, / Din dune reci s-or naşte mii de oaze / Rodiri de foc voi dărui Iubirii, / Exod a mii de visuri în colind / Am să-l închei în Ţara Nemuririi.” (RODIRI DE FOC) Sau: „Desprinse din albastrul înserării / Arginturi ronde-n mare, lin, pătrund, / Neanturile dorm visând profund, / Briliante plâng în calea neuitării. / Respiră Firea,-i linişte şi pace, / Etern şi Efemer sărut şi-au dat, / Halouri nasc arpegii deodat’ / Un înger cheamă îngeri să se joace, / Ţărmuritoare, pe cuprins, ea, Luna / Aşterne tainic val ca-ntotdeauna.” (ETERN EFEMER) Astfel, Maria Niculescu vădeşte o fină introspecţie în psihologia abisului sufletesc, de unde irump întru spaţialitate poeme-vis brodate pe fantasticul imaginaţiei creatoare. „Cristale dinspre celestinul burg / Au început, lucirea, să-şi arate, / Regaluri, ronde lacrimi argintate, / Mirabil curg pe clipa din amurg / E vremea când, pe-o stradă-n Paradis, / Nepreţu-a mii de nopţi fermecătoare / Feerică, mirabilăntâmplare / Un Cer şi un Pământ o fac „de vis” / Lumini în filigran, ce pitoresc!, / Genuni aprind, halouri, mii de astre / Extaz şi vis, în suflete sihastre / Rodesc, cu Zâna lor se veselesc.” (EXTAZ ŞI VIS) Ori: „Hai, inimă, nu te-ntrista pe lume, /O lume ce îţi face înadins, /Rodeşte
Revista nouă, 3/2012

zâmbet pentru orice ins, / Iubeşte far’dea vrea ceva anume. / Adeseori ai fost dezamăgită / Grăbeşte’a ei durere să asculţi, / Ascultă, dar, copiii din adulţi, / Răpeşte-i din haotica ispită, / Balsam aşterne pe tristeţi tăcute, / Extazul lor extazul tău va fi, / Ajută-i, Dumnezeu va să te-ajute.” (COPII DIN ADULŢI) Mărturisesc, am citit cu nedisimulată bucurie sonetele-acrostih, mai numărându-mă, vai lume!, şi eu printre cei luaţi în seamă de poetă, să înţeleg într-un final ce dar nepreţuit este fata asta pentru contemporanii ei, ce bucurie a ochilor văzând-o cum umblă şi ce sărbătoare a inimii auzind-o abia şoptindu-mi numele, anume pentru ea, parcă: „M-a regăsit în noaptea dintre zodii / Istoria din timpul viitor / Hoinar pierdut pe-a vieţii scenă-actor, / Aveam la mine-un coş, un coş cu rodii / lubireambătrânise fără mine, / Avea un chip ridat de plânsu-i lung, / l-am pregetat în grabă să-i alung / Tristeţea, mă certând de-a’ mele vine. / O clipă a fost de-ajuns, numai o clipă, / Nesocotinţei însă i-am plătit: / Eram, dar nu mai sunt cel

răzvrătit, / Simt, iar, că sunt, iubirilor risipă. / Când am privit la rodiile mele / Un vis de-argint le prefăcuse-n stele.” (SUNT, IUBIRILOR, RISIPĂ) O îngenunchere în cuvânt şi-n inima de tot fierbinte a lumii, sunt aceste soneteacrostih. O promisiune şi-un îndemn întru cărţile unui mâine previzibil, căci Maria Niculescu e departe de a-şi fi rostuit ultima şoptire pe rotundul timpului limită. Cu satisfacţia, cu mărturisitul orgoliu al celui care i-a mai zis şi-n alte dăţi de bine, trec această frumoasă carte în contul izbânzilor poetei, ca semn al preţuirii mele dintotdeauna şi-al unui gând ce-mi leagă sufletul de Ea: „Dorinţa Ta-i poruncă pentru mine / Iar ţelul cel suprem stă-n împlinire, / Vezi, Domnul meu, înspre nemărginire / Iubirea-mi se înalţă să mă-mpline. / Nealta decât flacăra Iubirii / Aprinde rugu-nstrălucirii mele / Iveşte-Ţi, dară, chipul printre stele, / Urma-voi calea blândă a Dăruirii. / Binevoieşte, Doamne, si m-alege, / Imensul înspre Tine voi străbate, / Rodivoi făr’ de număr nestemate, /E timp să desluşesc pioasă lege.” (PIOASĂ LEGE)

v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v

Revista nouă, 3/2012

107

pelingeneze poezie Dar existenţa acestor evenimente, în parte finanţate de Institutul Cultural Roman de la New York, este mai fragilă decât viaţa unei lăcuste pe trotuarul Fifth Avenue. De ce? Pentru că românii nu mai sunt siguri că se pot implica”. În Turcia „În mijlocul celui mai popular şi monden bulevard al Istanbulului se află catedrala San Antuan, locul unde, pe 1 octombrie 2012, ar trebui să se desfăşoare concertul ansamblului Raro în care, alaturi de instrumentişti germani, japonezi sau ruşi, cântă şi românul Razvan Popovici. Gazdele evenimentului: Institutul Cultural Român si Institutul Goethe din Germania, în al carui program oficial concertul a fost deja inclus. Dar, cu mai puţin de 6 săptămâni înaintea datei concertului, românii îi anunţă pe colegii de la Institutul Goethe şi pe instrumentişti că nu mai pot susţine financiar concertul”. În Suedia: „Cu câteva săptămâni în urmă, presa suedeză anunţa cu tam-tam venirea la Stockholm a unei laureate a premiului Nobel pentru literatură. Evenimentul, finanţat în mare parte de Academia Suedeză şi Muzeul Nobel, ar fi urmat să o aibă în centru pe invitata specială a Institutului Cultural Roman, Herta Muller. În aceeaşi perioadă, la importantul târg de carte de la Goteborg se pregatea un stand comun al institutelor culturale europene. Ideea fusese a românilor şi rapid adoptată de colegii din UE. Dar acum, atât acest stand cât şi venirea Hertei Muller la Stockholm este pusă [sic n.m.] sub semnul întrebării..” Cauza? Reducerea aberantă a bugetului ICR cu
Revista nouă, 3/2012

Christian CRĂCIUN Amar de vară
Moto: „Ei, ce vreţi, domnule – au învins muştele!” Curzio Malaparte, KAPUTT  Ce să mai scrii la sfîrşitul acestei veri toride în care muştele au biruit (din nou!) asupra culturii române? ICR, Arhivele Naţionale, TVR- Cultural, decizii privind învăţământul, plagiate, ministru al culturii mârlan... sunt doar câteva victime ale muştelor. Ca să-l parafrazez pe bătrânul cronicar: Boieri, dumneavoastră, m-au ruşinat păgânul! După ce neo-păgînii au batjocorit din toate poziţiile cultura română, ce ne mai rămîne de zis/făcut? Citez doar cîteva consecinţe pentru aducere aminte. „Cea mai prestigioasă sală de concerte americană, Carnegie Hall, anunţă pentru stagiunea din această toamnă un concert cu lieduri de George Enescu şi compoziţii de Dinu Lipatti. Soliştii sunt doi pianişti români stabiliţi de ani buni la New York. Tot la New York, celebrul festival de film al oraşului îl va avea ca invitat pe regizorul Cristian Mungiu, cu premiera ultimului său film. Asta în timp ce mai mulţi actori americani urmează să citească poeme de Nichita Stănescu, cu ocazia lansării unei antologii in engleză a poetului.
108

o treime, în urma căreia au trebuit oprite proiecte grele, la care se lucrase de ani de zile. Muştele au învins, păgânii ne-au ruşinat! În disperare de cauză, s-a apelat la cerşeală: actorii americani recită pe gratis iar soliştii renunţă la onorariu, persoane private care nu au nici obligaţie faţă de cultură încearcă firave sponsorizări, autorităţile americane plătesc transportul şi cazarea echipei lui Mungiu, celelalte Institute culturale europene fac chetă pentru a ajuta ICR. Iată că am ajuns la o ruşinoasă condiţie culturală de silvuplemesieu din cauza unor indivizi care urăsc visceral ceea ce nu înţeleg, cultura adică. Informaţiile de mai sus le-am extras din analiza unei importante agenţii de ştiri, pentru completare vă sugerez să vedeţi şi acest interviu: http://www.observatorcultural.ro/ind ex.html/articles|details?articleID=27500. Sau, din agenţia de ştiri Mediafax: „Artişti şi manageri culturali au protestat marţi la Ministerul Finanţelor, faţă de reducerea bugetelor instituţiilor culturale şi desfiinţarea TVR Cultural, depunând teancuri de cărţi la intrarea în clădire, cu mesajul „Aţi zidit cultura vie!”.Aproximativ 20 de persoane, reprezentanţi ai Coaliţiei Sectorului Cultural Independent, o platformă informală care reuneşte în jur de 12 organizaţii culturale din Bucureşti şi Cluj-Napoca, ce a organizat acest demers, s-au strâns marţi, la ora 13.00, în faţa sediului Ministerului Finanţelor. Printre acestea s-au aflat scriitorul Vasile Ernu şi coregraful Mihai Mihalcea. Participanţii la acest
Revista nouă, 3/2012

protest sub formă de flash-mob au venit echipaţi cu zeci de cărţi pe care le-au aşezat în teancuri în faţa uşilor glisante de la intrarea în Ministerul Finanţelor, afişând pe acest „edificiu” o foaie cu textul „Aţi zidit cultura vie!”. „Este un semnal de protest faţă de cele mai recente măsuri ale Guvernului”, a declarat pentru MEDIAFAX Raluca Voinea, curator şi critic de artă, referindu-se la tăierea bugetului Institutului Cultural Român (ICR), prin rectificarea bugetară, al Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN), care ar urma să nu mai primească contribuţia anuală a Loteriei Române, reprezentând peste 95% din bugetul Fondului, şi la desfiinţarea TVR Cultural. „Şi nu ştim când se vor opri”, a mai spus aceasta. Voinea a mai atras atenţia că mişcarea Coaliţiei Sectorului Cultural Independent este una a oamenilor care produc cultura contemporană „vie”, în România, fără prea multă încurajare din partea statului, iar prin tăierea fondurilor pentru cultură, „practic, toată munca de ani de zile e ca şi cum n-ar fi fost”. Ea a mai spus că nu se aşteaptă vreo reacţie din partea decidenţilor politici, dar se poate transmite un semnal către comunitatea culturală, pentru ca aceasta să devină conştientă că poate face front comun pentru a nu fi ignorată de deciziile politice.  De altfel, pe lângă protestele interne şi externe, deloc puţine, petiţii cu mii de semnături, trei laureaţi ai Premiului Nobel, Herta Müller, Elfriede Jelinek şi poetul Tomas Tranströmer au protestat împotriva
109

cronica plastică
schimbării de statut a ICR şi a reducerilor bugetare.  În aceeaşi ordine de idei financiare, încă o veste tristă: a dispărut revista ROST, una dintre cele mai bune şi mai elegante reviste de gândire tradiţională şi religioasă de la noi. Din pricina, fireşte, lipsei de fonduri. BOR are desigur alte preocupări decât de a subvenţiona cu o fărămitură o asemenea tribună de gândire teologică neafiliată. De la dispariţia Ideilor în dialog nu m-am mai întristat aşa...  Scriam în numărul trecut despre Traian-ul cu lupoaică, statuia lui Gorduz expusă pe treptele Muzeului de Istorie. Între timp, cam toată lumea care trece pe acolo se pozează cu ciudăţenia, i s-au pus covrigi în coadă animalului etc. Ceea ce dă naştere la nişte happeninguri sui generis destul de simpatice şi de aproape bănuiesc de intenţia ascunsă a provocării cu care ne-a momit sculptorul. Mi-a dat apă la moară însă un interviu de la Garantat 100% al artistului Sorin Dumitrescu. În stilu-i apodictic atât de şarmant, acesta a afirmat că Gorduz este mai important decât Brâncuşi. Poate nu mai mare, dar mai important. Demonstraţia: impecabilă, puteţi urmări arhiva cu interviul.  A fost o vară olimpică. Pe de o parte, ar merita analizată în paralel „stilistica” ceremoniilor de deschidere: cea de la Beijing şi cea de la Londra. Prima impresionând printr-o singură calitate: grandoarea, capacitatea de utilizare ad libitum a masselor de oameni, a doua printr-o discretă
110

(auto)ironie, siguranţă de sine privind Rolul istoric, percepţie evolutivă asupra istoriei.  Rămânem la sport: o mai veche observaţie, crainicii noştri n-au învăţat (dacă au învăţat undeva) să comenteze o înfrângere. Nu-i vorba nici o victorie nu ştiu să o califice dar acolo parcă, în euforia generală, lucrurile sar mai puţin în ochi. Dar când este vorba despre o înfrângere, mai ales una unde aveam ceva şanse pe hîrtie, crainicul băştinaş comentează ca şi cum i-ar fi fost furat ceva personal, ca şi cum a fost înjurat de mamă. Cînd un sportiv mărturiseşte, lucru aiuritor, că în domeniul lor (în care am fost cândva fruncea iar acum nu mai suntem nimic: canotajul) practic nu au antrenor şi fiecare se antrenează cam cum îi vine la socoteală, nimeni nu insistă, evident. În dezastrul în care se zbate sportul românesc numărul de medalii de la Jocurile Olimpice este o performanţă mult mai mare decât pare în realitate. Apropo: Ivan Patzaichin mărturisea că la concursul organizat de el anul trecut la Mila 23 pentru cele mai bune echipaje de copii s-au înscris mai puţine echipaje decât avea el premii. Copiii Deltei preferă bărcile cu motor, unii cică stăteau pe mal şi râdeau de cei care se chinuiau la rame. Semnificativ, nu? Cât despre victorie, ea este totdeauna meritul nostru, este victoria României şamd. Ca în foarte multe alte domenii, justa măsură, limbajul decent, bucuria ca şi dezamăgirea bine temperate sunt păsări rare.
Revista nouă, 3/2012

 Din acelaşi domeniu: un nou cuvânt face ravagii printre comentatorii noştri sportivi: vintage. Pe care până şi altfel simpaticii comentatori ai Turului Franţei (ce întîlnire între sport, promovare turistică şi cultură ştiu să propună francezii, rafinament extrem) l-au folosit până la intoxicare atunci când erau difuzate imagini cu câştigătorii de acum mulţi ani ai câte unei etape, contribuind astfel la sporirea caracterului ţopesc (de la ţoapă, nu de la Ţopescu) al limbii române de azi. Mulţumesc, chiar nu era nevoie!  În general, parcă Jocurile de la Londra au avut parte de cele mai terne, mai lipsite de inspiraţie comentarii pe care le ştiu de decenii de când urmăresc olimpiadele. Nu mai zic de gîgismele (de la Gâgă) de tip „Assemblée nationale du Québec”, adică Parlamentul, Adunarea Naţională din provincia canadiană, tradus de suava voce teveristă prin „ansamblul naţional din Q.” Scăpare? Nu! Frumoasa incultură care impregnează în profunzime toate ţesuturile frumoasului nostru spaţiu public.

 Bookfestul din vară a avut două prezenţe de marcă, evident fără să se bucure de mediatizarea acelei nulităţi muzicale şi scenice care îşi zice lady gaga. Mă refer evident la Bernard Pivot şi Michel Houellebecq. I-am putut urmări pe amândoi, atât de diferiţi şi atât de asemănători în siguranţa că reprezintă o mare putere culturală. Am admirat tensiune ainterioară a lui Houellebecq şi umorul lui Pivot. Care a fost magnific şi în emsiunea Eugeniei Vodă. Chiar, câteva dintre emisiunile sale antologice nu ar putea fi achiziţionate şi redate şi pe televiziunea noastră acefală?  Dintre cărţile verii aş aminti o variantă inedită a Jurnalului Fericirii, apărută la Polirom sub controlul inepuizabilului George Ardeleanu. Mai rar ca la noi un centenar să fie sărbătorit cu o asemenea izbândă editorială excepţională. Şi ediţia academică a Operelor lui Cioran. Ne mai tragem sufletul. Bine că s-a terminat această prea tristă vară a culturii noastre. Ce ne va aduce toamna?

v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v

Revista nouă, 3/2012

111

cronica actualității

Istoricii Câmpinei își onorează urbea
Col. Marian Dulă Asociaţia „Cultul Eroilor”
După ce la 9 iunie 1949 lua fiinţă Societatea de Ştiinţe Istorice din România, iar în 1951 se organiza Subfiliala Valea Prahovei, cu sediul la Breaza, cu istorici din Breaza și Câmpina, din 1979 se constituie Subfiliala Câmpina a SŞIR, prin transferarea activităţii Subfilialei Valea Prahovei la Câmpina. Din subfilială făceau parte 36 de profesori din zona Câmpina - Breaza. Din anul 2007 subfiliala se transformă în Filiala Câmpina a SŞIR, datorită creşterii calităţii comunicărilor prezentate, abordării unei palete largi de problematici ale istoriei românilor și ale istoriei universale. În ultimii ani s-a diversificat și componenţa membrilor Filialei Câmpina, astfel ca pe lângă profesorii de istorie se numără și membrii asociaţiei „Cultul Eroilor” Câmpina (Marian Dulă, Dumitru Pârvu şi Gheorghe Nedelcu), preotul paroh al Bisericii „Sf. Nicolae” (părintele Petru Moga), inginerul silvic Adrian Popescu, mari iubitori de istorie. Despre activitatea Filialei Câmpina a SŞIR s-a scris în presa locală și judeţeană atunci când au fost acţiuni mai importante: adunarea generală anuală, cercurile pedagogice ale profesorilor de istorie, excursiile documentare, dar și despre organizarea, la Câmpina, a
112

Consiliului Naţional al SŞI din România. Activităţile au fost prezentate cu profesionalism de către jurnalişti, pentru informarea publicului cititor. Cu o manieră profesionistă, despre acţiunile, comunicările și manifestările Filialei Câmpina a SŞIR, specialişti în istorie și pedagogie au prezentat activitatea recentă a filialei în STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X. În paginile acestui număr, al Studiilor pe 2012, este prezentată și comunicarea Profesorului dr. Gheorghe Râncu, directorul Colegiului Tehnic Forestier Câmpina – Prahova, MĂRTURII DESPRE BASARABIA ÎN RAPOARTELE DIPLOMATICE REMISE CĂTRE M.A.S. DE CĂTRE GRIGORE GAFENCU, ŞEF AL LEGAŢIEI ROMÂNE DE LA MOSCOVA (17 AUG. 1940 – 22 IUNIE 1941). (1) Comunicarea profesorului Gheorghe Râncu, care se întinde pe 12 pagini, este bine structurată și documentată, cu note explicite și cu trimiteri la documente rare din arhive. Autorul face o strălucită trecere în revistă a evenimentelor epocii și evidenţiază activitatea diplomatică a omului politic Grigore Gafencu, în perioada de dinaintea declanşării războiului pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. În Jurnalul de lectură, de la pag. 317 la pag. 332, al prof. dr. Bogdan Teodorescu, sunt aduse în fața cititorilor materialele publicistice apărute în anul 2011, făcând aprecieri asupra cantităţii, dar și a calităţii unora dintre publicaţii. La loc de cinste sunt prezentate şi primele Anuare ale S.Ş.I.R. Filiala Câmpina (2010 si 2011). Deşi au apărut în anii trecuţi pe coperta I, ele au fost lansate în acelaşi an: Anuarul
Revista nouă, 3/2012

cronica plastică
2010, cu ocazia împlinirii a 508 ani de atestare documentară a Câmpinei, la 8 ianuarie 2011, iar Anuarul 2011, cu ocazia Conferinţei Naţionale a S.Ş.I.R., în noiembrie 2011. Ambele anuare au beneficiat de susţinerea financiară integrală a Consiliului Local și Primăriei Câmpina. Sunt scoase în evidentă unele materiale de importanță istorică aparte: „Şcoala din Filipeştii de Pădure” – prof. Marius Brezeanu, din ediţia 2010 a Anuarului şi „Câmpina în perioada Regenţei (1927-1930)” – prof. Marius Zaharia, „Trupele germane şi cele române, din aliaţi, inamici?” – col. Marian Dulă, C-dor. Dumitru Pârvu, „Ateneul popular <B.P. Haşdeu> - Focar de activitate cultural-artistică” – prof. Cecilia Caraboi, „Şcoala țărănească de la Poiana Câmpina” – prof. Florin Cosmineanu, „Ion Câmpineanu, Revoluţionar, militar, om politic şi de cultură, francmason” – col. Marian Dulă, „Dr. C.I. Istrati – Sfârşitul şi posteritatea” – prof. Gheorghe Stanciu, „Aspecte ale mediului privat în Câmpina după 1990” – prof. Victoria Vâlcu, în ediţia 2011 a Anuarului. JURNAL DE LECTURĂ- Bogdan TEODORESCU* Şi anul 2011 a avut o recoltă publicistica bogată: 10 cărți, destule premiate încă din vară şi 5 reviste, unele la primul număr, altele deja intrate în tradiţie. Anvergura tematică a fost dintre cele mai largi, de la şcoala din Panaci, la şcoala de la Panciu, ambele din Moldova, dar, una din Ţara de Sus, cealaltă din Ţara de Jos, de la sexagenara filială bârlădeană a S.Ş.I.R. la mai mult decât septuagenarul conflict mondial de la
Revista nouă, 3/2012

jumătatea secolului trecut, de la războaiele balcanice (cu 2 lucrări) la Carol al II-lea într-o nouă monografie. Să mai semnalăm o cercetare de istorie financiară - ,,Gorjul bancar” şi nu în ultimul rând un volum de ,,Contribuţii bibliografice la istoria Buzăului”, demers rarisim chiar la istoricii profesionişti. Mai putin poate decât altădată, desigur si datorită absenţei resursei financiare, revistele noastre au fost concentrate anul trecut in Muntenia şi în Oltenia; Prahova ne-a dat două publicaţii, Câmpina făcând un adevărat tur de forţă cu două volume ale „Anuarului” lansate în acelaşi an (10 ianuarie si 12 noiembrie 2011), iar de la Ploieşti ne-a sosit un masiv volum de studii. În planul publicaţiilor judeţene, anul 2011 a fost cu deosebire favorabil mai cu seamă colegilor din Prahova şi Dolj (despre acestea din urmă vom continua
113

discuţia şi într-un număr ulterior). Astfel de la Ploieşti a ajuns la noi un volum monumental de peste 375 de pagini adunând studii şi comunicări susţinute în două sesiuni succesive, una din 8 aprilie 2009, cealaltă un an mai târziu, la 5 mai 2010. Sunt 70 de materiale, un efort considerabil de cercetare, dar şi de redactare şi nu în ultimul rând de publicare, la care şi-au unit eforturile Filiala judeţeană a S.S.I.R., ,,Societatea Culturală - Mileniul III” şi sindicatul ,,Şcoala Prahovei”, despre care am aflat din prefaţa lui Polin Zorilă că a oferit susţinerea materială necesară tipăririi volumului. Majoritatea covârşitoare a studiilor şi comunicărilor au proporţiile unei expuneri într-o reuniune ştiinţifică şi aparţin profesorilor din Ploieşti şi Prahova (unii cu titlu de doctor sau doctorand). Aici mi se pare a fi marele câştig al acestei cărți, care continuă cumva la aceleaşi proporţii ,,Anuarul” apărut în mai multe numere la jumătatea anilor ‘90. Din aceiaşi categorie şi din aceiaşi arie geografică provine şi cel de-al doilea volum al ,,Anuarului” de la Câmpina, promis spre susţinere de Primăria oraşului la zilele festive din ianuarie 2011, pregătit şi tipărit în vară-toamnă şi lansat cu prilejul Conferinţei Naţionale de anul trecut. De la început se poate observa continuitatea cu volumul de la Ploieşti, mai întâi prin numărul de autori (18) profesori de istorie din oraş şi din împrejurimi (unii cu mai multe articole) majoritatea comunicate în reuniunile din ultima miercuri a fiecărei luni la sala de la ,,Casa Tineretului”, gazda
114

primitoare a unor reuniuni de anvergură şi pentru S.S.I.R. Tematica volumului cuprinde subiecte de istorie generală, dar are ca toate revistele de filială, care se respectă, o foarte consistentă rubrică de istorie locală şi în care intră aşezări (Filipeştii de Pădure sau chiar Câmpina, surprinsă în perioada regenței), evenimente (relaţia militară germanoromână în august 1944), instituţii urbane (Ateneul popular ,,BP Haşdeu”, ,,Şcoala ţărănească” de la Poiana Câmpina personalități (Ion Câmpineanu, cine altul, sau doctorul Istrati), cu o foarte interesantă evaluare a mediului privat în oraş, după 1990, care după cum am aflat produce sponsori şi pentru acţiunile noastre. Subliniind încă odată meritele incontestabile ale promotorilor publicaţiei în frunte cu domnul profesor Gheorghe Râncu, am recomanda pentru numere viitoare şi o rubrică didactică, atât de necesară nu numai celor tineri, într-un moment în care schimbarea şcolii se arată şovăielnică, decidenţii ezită copleşiţi de discuţii contradictorii, rămânând până la urmă hotărâtor aportul de idei, proiecte şi atitudini al practicienilor de la catedră. (2) În DAREA DE SEAMĂ CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA SOCIETĂŢII DE ŞTIINTE ISTORICE DIN ROMÂNIA INTRE ANII 2007-20011, de la pag. 337 la pag. 344, autori: Andrei POPETE-PATRAŞCU şi Dorina NICHIFOR, se trec în revistă cele mai importante acţiuni ale conducerii centrale a S.Ş.I.R. şi ale filialelor, în domeniul cercetării ştiinţifice, dar şi pe plan pedagogic.
Revista nouă, 3/2012

cronica muzicală Este apreciată pozitiv activitatea Filialei câmpinene a S.Ş.I.R., atât prezența la şedinţele lunare, simpozioanele organizate în urbe, cât şi colaborarea cu alte colectivităţi cu preocupări în domeniul istoriei. Tematica şedinţelor se referă şi la mentalul colectiv („Profilul mental al câmpineanului de la începutul sec. al XXI-lea” – prof. dr. Gheorghe Râncu), precum şi la viaţa cotidiană („Viata cotidiană în Câmpina” – prof. Marin Cerasela). Între Filiala Câmpina a S.Ş.I.R., pe de o parte şi Filiala Câmpina a Asociaţiei ,,Cultul Eroilor”, condusă de col. Marian Dulă şi parohia „Sf. Nicolae”, păstorită de preot Petru Moga, pe de altă parte, există parteneriate de colaborare în domeniul istoriei şi al culturii. Remarcăm, pentru a le lua la rând, că în aproape toate filialele s-au desfăşurat simpozioane ştiinţifice, de regulă cu prilejul unor manifestări festive organizate de comunitatea locului, şi că, în aceste situaţii, s-au reunit comunicări în mod esenţial ale profesorilor din judeţe, bucurându-se uneori şi de participarea unor istorici profesionişti. De-a lungul timpului s-a impus chiar o anume preferinţă tematică. Astfel. la Bârlad, a fost celebrat permanent Alexandru Ioan Cuza, identificat nu fără mari strădanii drept fiu al urbei; la Câmpulung şi Buzău istoria medie a fost la ea acasă iar la Craiova si Reşita preponderentă a rămas istoria secolelor XVIII şi XIX. În fine, la Câmpina şi Constanta au avut câştig de cauză viata cotidiană, şi în cea dintâi localitate şi mentalul colectiv, cu deosebire cel din
Revista nouă, 3/2012

ultimul veac. Treptat aceste reuniuni ştiinţifice au consacrat parteneriate interesante cu alte organizaţii (la fel de neguvernamentale), precum ,,Cultul Eroilor” (la Argeş şi la Câmpina), cu instituţiile religioase ale locului (la Resita şi la Câmpina), cu posturi de radio (la Reşiţa) sau cu Muzeul Marinei (la Constanta). În consecinţa acestor activități s-au dezvoltat publicaţii cu o tenace periodicitate, precum Tezaur, la Buzău, Muscelul din Câmpulung, Clio de la Reşiţa,sau recentul Anuar de la Câmpina (ajuns într-un singur an, 2011, la al doilea număr). (3) Autorii Dării de seamă subliniază eforturile comunităţilor locale, precum şi ale filialelor din teritoriu pentru găzduirea, finanţarea, organizarea şi desfăşurarea şedinţelor anuale ale Consiliului Naţional. Câmpina a fost gazda reuniunilor la acest nivel în anul 2009, dar şi în 2011. Sub aspect organizatoric, Consiliul Naţional a desfăşurat patru şedinţe plenare anuale (la Bucureşti în 2008, Câmpina in 2009, la Reşiţa în 2010 şi la Mioveni in 2011), reuniuni consacrate de regulă unui dialog nu de puţine ori fructuos între filiale şi conducere. Problemele majore care au revenit mereu in discuţie au avut în vedere statutul disciplinei istoriei în planurile de învăţământ, statutul profesorului, nevoia schimbării în şcoală; la dificultăţile de tot felul din activitatea curentă, evidenţiindu-se corespunzător şi succesele obţinute. Recapitulând, activitatea filialelor s-a concretizat după cum urmează: cinci
115

organizaţii au desfăşurat cursuri de vară, cu participarea anuală a 15-17 judeţe, patru au găzduit reuniuni ale Consiliului naţional, simpozioane relevante şi participarea a unor membri ai conducerii SSIR au avut loc în 15 localităţi. Reviste proprii s-au tipărit în judeţele: Buzău, Caraş-Severin, Dâmboviţa şi Dolj, precum şi la Câmpulung, Piteşti, Câmpina şi Ploieşti, iar numere speciale SAI la Constanţa și Călăraşi. În 10 judeţe, inclusiv Bucureşti, au apărut sub semnătura membrilor noştri cărţi de certă valoare. Din cele 25 de filiale, două (Dolj si Gorj), au activat cu respectiv 65 de membri, media numerică încadrânduse însă intre 20-25 membri; Braşovul s-a reorganizat în 2010, Sibiul şi Galaţii au reapărut în 2009, respectiv 2011, ca şi Iaşii, Bihorul a funcţionat fără a-şi achita cotizaţia, iar Mehedinţi, Ialomiţa, Suceava şi Tulcea au intrat într-o lungă amorţire. (4) Încă de la primele ediţii, Anuarul S.Ş.I.R. Filiala Câmpina, s-a făcut cunoscut în rândurile istoricilor şi iubitorilor de istorie din toată ţara. Cele două ediţii au fost răspândite în bibliotecile şi şcolile câmpinene, la Filialele S.Ş.I.R. din ţară, precum şi către alte instituţii de cultură. Materialele şi comunicările publicate s-au bucurat de aprecierea cititorilor. Cu ocazia CURSURILOR DE VARĂ – TIMIŞOARA 2011, publicaţiile apărute sub egida Consiliului Local Câmpina şi a Filialei Câmpina a S.Ş.I.R., Anuarul 2010 şi Anuarul 2011 au fost remarcate de cei prezenţi, iar ediţia 2010 a fost premiată cu Premiul ,,Aurelian Iordănescu”. S-a demonstrat încă o dată „spiritul dezvoltat de comunicare”, „atracţia spre
116

elitism” şi „deschiderea la nou” a câmpineanului, ca să cităm din prof. dr. Gheorghe Râncu. În ultima zi a Cursurilor, au fost acordate diplome tuturor profesorilor participanţi şi s-au înmânat Premiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, pe anul 2010, fiind astfel evidenţiată contribuţia membrilor S.Ş.I.R. la cunoaşterea şi promovarea istoriei scrise: Premiul ,,Nicolae Iorga” - prof. univ. Dr. Bogdan Murgescu pentru lucrarea: „ România şi Europa”; Miodrag Ciuruşchin: lucrarea ,Relaţii politicodiplomatice ale României cu Serbia în perioada 1903 - 1914”; Nicu Pohoaţă pentru lucrarea “Politica externă a României în timpul Războaielor Balcanice”; Laurenţiu Constantiniu pentru lucrarea “Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii”; Premiul ,,A. D. Xenopol” - Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor şi Andrei Popete Pătraşcu, pentru lucrarea „Dincă Schileru, o legendă vie a Gorjului” şi Gheorghe Birău, pentru lucrarea, „Gorjul Bancar”; Premiul „Constantin C. Giurescu” - doamnei Angela Rotaru Dumitrescu, pentru lucrarea „Învăţământul românesc din Banat”; Premiul „Gh. Brătianu” - domnului Nicolae Magiar, pentru lucrarea “Protocolul Proto- presbiteriatul Mehadiei”; Premiul „Aurelian Iordănescu” - revistelor: „Studii şi comunicări - istorie şi societate” editată de Filiala Prahova a SŞIR, „Anuarul SŞIR” editat de Filiala SŞIR Câmpina, revista „Historica” editată de Filiala SŞIR Dolj, „Historia CNET” editată de filiala SŞIR Gorj şi „Muscelul” editată de Filiala SŞIR Câmpulung Muscel.
Revista nouă, 3/2012

interviu
Nu putem încheia aceste rânduri fără a aduce şi un cuvânt de mulţumire organizatorilor, dar şi conducerii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, cu deplina convingere că şi în acest an cursurile au constituit un succes deplin. Avem să părăsim Timişoara cu gândul ca organizarea unui eveniment ştiinţificometodic de o asemenea amploare, a necesitat, pe lângă resurse financiare, o capacitate managerială deosebită a tuturor celor implicaţi, pe ansamblu sau secvenţial, în buna derulare a activităţilor programate. (5) -----------------* Profesor dr., secretar general al Societăţii de Ştiințe Istorice din România NOTE: 1. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 58-69 2. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 317332 3. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 337338 4. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 343344 5. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 310316

poezie

Florin FRĂŢILĂ
în aer În timpul acesta nu mai sunt eu Cel ce îmi poartă pantalonii înnoptează pe ziduri Undeva a rămas umbra din suflet Dincolo se ascunde masculul Câinele mă priveşte ca pe o femeie de serviciu Dispari, curvă bătrână din mine! În copilărie am vrut să zbor cu glonţul pe ţeavă. Sărbători fericite Cupe de vin roşu curgând din pocale Pe străzi, prin locuinţe tandre Mâini încleştate pe un pat de lemn Încrustat în chip de părinţi Încărcătoare şi petale multicolore Aruncate gurilor ucigaşe la 12 noaptea Mai ştii?! Astăzi a fost Sfântul Crăciun Va fi poate şi anul nou peste vreo două zile Se aruncă daruri retezate pentru fiecare Ne vom bucura şi ne vom odihni cuminţi pentru totdeauna. Miraj Nu poţi ieşi din mine pe furiş Ca de la casa roz, de după colţ Altcineva plătind în locul tău Cu altă sumă – Ce dragoste vrei lăsând să intre toţi în treburile toamnei tale – Şi câte nopţi mai ai de dat – Arde-mi buzele Cuvintele m-au îngropat în viitura simţurilor Nu mai văd decât Peniţa ca o cârjă ruptă În cârciuma acestei nopţi.
117

B
Revista nouă, 3/2012

cronica muzicală
sediului autentic al Filarmonicii, din strada Anton Pann 4. Prins cu treburi de arhivă, am notat, totuşi, piesa de final a emisiunii, intitulată „Suita bănăţeană”, de Constantin Bobescu, dirijată la momentul înregistrării, de magicianul baghetei binecunoscută nouă, în seara amintită, Ovidiu Bălan! Nuanţele muzicii noastre naţionale, în ritmurile ei populare din epocile lui Brăiloiu, Enescu şi Bartok, simetrii sonore de o acurateţă exemplară, curată, sută la sută românească, culorile armonizate în paşii de joc din doine şi învârtite şi brâie şi hore şi sârbe – şirag de perle ale folclorului neaoş românesc, în virtuozitatea orchestrală desăvârşită, mi l-au readus pe maestrul Ovidiu Bălan în faţa ochilor: zâmbitor, afectiv şi respectuos, radiind de bucuria revederii cu publicul meloman, totdeauna iubindu-l cu valurile de aplauze şi mai mult decât meritatele bis-uri, precum şi cu fastuoase buchete cu flori! Răsfoind colecţia de programe de sală – rodul muncii cu profesională pasiune întocmite de d-na Dr. Miruna Negrea – magnifică panoramă a vieţii Filarmoncii Paul Constantinescu, la care luarăm parte în satgiunea 2011-2012, călătorind prin memoria afectivă şi prin cronicile serilor simfonice semnate de magistrul Ovidiu Bălan, onorat să fii fost la toate acestea, refac traseul carierei istoric străbătute pe durata stagiunii 2011-2012, la pupitrul Filarmonicii ploieştene, de ilustrul muzician şi dirijor Ovidiu Bălan, vrăjindu-ne de fiecare dată cu magica sa baghetă. În 2011: pe 13 octombrie, Concertul în Re minor, de Brahms, la vioară – Răzvan Hamza; în 30 noiembrie, un exuberant Maurice Ravel, cu Concertul în Sol major, la pian – Daria-Ioana Tudor. În 2012: dezinvolt şi plutitor în Concertul de Concerte susţinut, în compania a trei elevi de la „Carmen Sylva” – liceul de arte din Ploieşti, în seara de 26 ianuarie, Concertul
Revista nouă, 3/2012

Serghie BUCUR Dirijorul OVIDIU BĂLAN
Radio România Muzical a dedicat emisiunea lui, de duminică, 12 august 2012, la orele serii, maestrului dirijor Ovidiu Bălan, unul din cei trei mari şefi ai Orchestrei Simfonice a Filarmonicii ploieştene „Paul Constantinescu”, personalitate de prestigiu a Muzicii româneşti a ultimilor 5 decenii, cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 70 de ani! Emisiunea începuse cu înregistrări concertistice ale pianistei Anca Borşan, celebre compoziţii pe care distinsa solistă lea interpretat de foarte tânără, dacă am reţinut corect, pe când avea doar 17 ani. Prezentată ca elevă a maestrului Ovidiu Bălan, marea pianistă a reverberat pe undele hertziene cu câteva capodopere, între care şi un Schubert remarcabil executat. Medalionul realizat de redactora al cărui nume din greşeală mi-a scăpat (voce excelentă pentru genul rubricii pe care dânsa o prezintă în fiecare duminică seara), a privit însă personalitatea europeană a marelui dirijor Ovidiu Bălan, prin trasarea liniilor uriaşei activităţi pe care mereu exuberantul şef de orchestre o susţine pe podiumurile a numeroase Filarmonici din România şi ale lumii. Evocarea domniei sale, pe durata căreia s-a amintit şi numele Fialrmonicii ploieştene, a emoţionat cronicarul – martor al nuitatelor concerte pe care dl Ovidiu Bălan le-a condus cu impecabilă măiestrie, pe scenele Filarmonicii de la Ploieşti, ale Casei de Cultură fostă a Sindicatelor şi apoi în sala Ion Baciu a
118

nr. 1 în Sol minor, de MendelssohnBartoldy, la vioară – Raluca-Maria Constantin, apoi, în tumultul Concertului nr. 20 în Re minor de Mozart, la pian – Lucia Popescu; după pauză, apoteoză cu Concertul nr. 2 în Re minor, de Wieniawski, la vioară – Alexandru Mihai. În 15 martie, pe portativele Orchestrei Paul Constantinescu, Portretul componistic Marius Herea, cu pianista austriacă Sophie Huang, într-un Allegro de concert, apoi – triumf! – duoul Sophie Huang (pian) şi Cosmin-Horaţiu Stoica (vioară), în Rapsodia din Sonata dublu concertantă, urmat de un alt triumf: soprana Irina Iordăchescu, strălucind în Largo & Elegie din opera Cassanova. La o lună şi ceva, pe 12 aprilie, în Sonata a III-a „în caracter popular românesc”, de Enescu, la vioară – Cosmin-Horaţiu Stoica. În 7 iunie, acel Trio solistic fulminant, cu Silviu Albei în Concertul în Re minor pentru trompetă, de Telemann (bis – o Vocaliză, de Rahmaninov), cu Maria Mateş în Concertul pentru fagot, de Nino Rota şi apoi cu Veceslav Quadrini Ceaicovschi la vioară, în Concertul în Re minor, de Brahms. Portretul muzicianului dirijor Ovidiu Bălan ni-l oferă de fiecare dată când domnia sa este prezent pe podiumul Filarmonicii Paul Constantinescu, prin programul de sală al serii simfonice anunţate, doamna Dr. Miruna Negrea, pe care, cu sentimentul că şi dânsa i-l dedică sincer, îl consemnez aici: „Ovidiu Bălan aparţine generaţiei de dirijori recunoscuţi pe plan internaţional. S-a născut la Bucureşti, unde şi-a făcut şi studiile muzicale, mai întâi la Liceul de Muzică şi apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Din anul 1968 devine dirijor de orchestră. În 1970 participă la Cursurile Internaţionale de Dirijat de la Hilversum (Olanda), unde studiază cu maeştrii Jean Fournier şi Marius Constant, apoi, în 1971
Revista nouă, 3/2012

merge la Cursurile de Vară organizate de Academia de Muzică din Nizza – unde îl are ca profesor pe Fernard Quattrocchi. Doi ani mai târziu este invitat în SUA, patru luni, unde se perfecţionează cu mari dirijori ca Eugene Ormandy, de la Philadelphya Simphony, cu sir George Solti, de la Chicago Simphony, cu Zubin Mehta, de la Los Angeles Simphony Orchestra, cu Antonio Ceccato, de la Detroit Simphony, cu Seiji Ozawa, de la Boston Simphony şi San Francisco Simphony. Maestrul Ovidiu Bălan, în calitate de dirijor, a colaborat cu toate orchestrele filarmonice din România şi a condus orchestre din Bulgaria, Germania, Iugoslavia, Polonia şi SUA. Face turnee în Italia, Spania, Gibraltar, Germania şi SUA, cu Filarmonicile din Ploieşti, Bacău, Cluj, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Constanţa şi Iaşi. Alături de orchestra filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploieşti, al cărui dirijor permanent este, participă din 1995 şi până în prezent, la Concursul Internaţional de Vioară „Rodolfo Lipizer” – Gorizia, Italia, desfăşurat anual, în septembrie. Pentru merite artistice deosebite, în anul 1975 a primit Premiul Criticilor Muzicali din România, pentru cea mai bună interpretare a Simfoniei a IX-a, de Beethoven, şi a unor lucrări muzicale româneşti, iar în anul 1982 a primit ordinul „Meritul Cultural”. În decembrie 2003, maestrului Ovidiu Bălan i s-a decernat titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Ploieşti. Cea mai recentă distincţie este „Sigiliul Oraşului Gorizia”, primită în anul 2005, din partea autorităţilor italiene, în semn de preţuire pentru cei zece ani de colaborare la desfăşurarea Concursului „Rodolfo Lipizer”. În prezent, maestrul Ovidiu Bălan este director onorific şi prim-dirijor al Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău”. În cheia profundei preţuiri, La Mulţi Ani în Sănătate, Maestre Ovidiu Bălan!
119

cronica plastică interviu universuri enigmatice savant cromatizate, dificil inteligibile în mesajul lor, cu gershwiniene rezonanţe muzicale. Nu odată am sugerat organizatorilor adaptarea unor fundaluri sonore, emise fireşte, de surse electronice la modă, fundaluri care, puse în acord cu tematica fiecărei expoziţii în Galeria UAP, ar intensifica şi facilita atmosfera „citirii” oricărei lucrări, subtilizând înţelegerea lor cu vizibilă uşurinţă, a privitorilor. Eu aş fii sonorizat această foarte personală... personală Maria Grumăzescu Voicu, spre exemplu, cu Simfonia nr. 1 de Gustav Mahler – compoziţia de o sobră şi provocatoare rezonanţă psihologică prin partitura ei grandioasă în accente constructiviste. În interiorul acestei capodopere muzicale m-am simţit trimis de majoritatea lucrărilor expuse de artista plastică Maria Grumăzescu Voicu, în mijlocul cărora am stat şi am reflectat, pe 1 şi în 6 iunie, cumpănind atent asupra fiecărei compoziţii aflate pe simezele Galeriei ploieştene. Explicate prin expresii lapidare, combinînd naturi şi stadii evolutive, aparţinând erelor terestre, lucrările doamnei Maria Grumăzescu Voicu se auto-reprezentativizează, devin posibile embleme ale unor inevitabile lucrări în serii departajabile. Relevantă ar fi seria de Oameni-Peşti, seria de Oameni-Fluturi, precum şi acea reflexivprovocatoare serie a Florilor-Marine – elaborări în geometrii secrete, tangente la empatiile calculatorului. Îţi trebuie chiar o oarecare pregătire sau iniţiere matematică, oprindu-te în faţa Oamenilor-Peşti desenaţi / pictaţi în variante şi la scări diferite, tonalităţile reci fiind şi ele motiv de contemplare
Revista nouă, 3/2012

Serghie BUCUR Elecțiuni afective

VIZIUNI GRUMĂZESCU
Calendarul expoziţional 2012 al Galeriei ploieştene de Artă a consemnat, pentru perioada 6 – 13 iunie, un panoramic alcătuit pe Tapiserie, Pictură şi Grafică, datorat artistei plastice Maria Grumăzescu Voicu. Vernisată în după-amiaza zilei de joi, 6 iunie, această complexă expoziţie a pus în valoare o multiplă privire din interiorul Artei plastice contemporane, prin expresive construcţii de idei în imagini de o originalitate care atrage atenţia - în chip unic - şocant. Stilul artistic şi formula de exprimare au definit figurativul în sorgintea lui acut-cerebrală , secvenţializat – prin tehnici elaborate ştiinţific – pe trei orizonturi plastice, desemnându-se trei categorii distincte, şi totuşi complementare, în entităţi organice ale Naturii: Florile, Oamenii şi Caii. Nuanţat raportate la reprezentări filosofice, ele reflectă convergenţa Focului cu Aerul, Apa şi Pământul – constitutivele vieţii noastre terestre. Conceptuală prin această expoziţie, arta plastică a Mariei Grumăzescu Voicu (născută pe 14 august 1965) defineşte o gândire neo-barocă de inspiraţie postavangardistă, desfăşurată pe scheme aparent incifrate, care, prin criptarea sentimentului creator, dezvăluie
120

sobră, în care scopul pare să justifice mijloacele. Şocul este, prin urmare, starea ce îţi încearcă retinele şi nervii – silindu-se a accepta ingeniozitatea tratării subiectului, ca gest final, de luare în consideraţie a unei viziuni artistice ce voieşte cu orice preţ (că tot ne aflăm în anul Caragiale), progresul. Intercalând lucrări ceva mai lesne de deslegat, expozanta ne-a convins de profunzimile gândirii sale artistice, în varietatea care îi permite să „vadă idei” (Camil Petrescu), odată cu excelentul tablou Paznicii Cetăţii – o hiperbolă în tonuri prepondrent calde, puse în expresive geometrii simetrice, din care emană o forţă sustenabilă în plan istoric, definitorie. Te afli, privind-o, în faţa războaielor din Mesopotamia dar şi a acelor din imperiile Romane de Apus şi de Răsărit, a acelora dintre Daci şi Romani, de cucerire a Constantinopolului sau a Vienei, a Moscovei sau, mai încoace, a Kuweitului, a Irakului sau a Afganistanului! Peste tot cetăţi, paznicii acestora a fost un element esenţial în perpetuarea raselor şi popoarelor, iar abnegaţia şi răspunderea – cu preţul sacrificiilor supreme plătit – au fost „cheile” decisive în tragicile epoci revolute. Nonconformismul artei plastice a Mariei Grumăzescu Voicu are, în ansamblul expoziţiei din iunie 2012, chiar efectul unor explozii de idei şi trăiri estetice cu bătaie presupusă lungă şi ţinte atinse în mijloc, cu precizia dorită (calculată?). Riscurile însă nu vor ocoli această temerară atitudine ultra-modern exteriorizată. De la o vreme, se rosteşte şi se pune în practică un slogan care, pentru gustul şi preferinţele spiritelor clasicizate, sună aşa: „Înapoi, la Natură!” Vom apuca să-l restaurăm?
Revista nouă, 3/2012

OVIDIU PAŞTINA îN RAPSODII CROMATICE
Între 15 mai şi 15 iunie 2011, foaierul de la etajul I al Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti, sediul clasic (vechi) – Piaţa Romană numărul 6, a găzduit Expoziţia de Pictură, Desen şi Tapiserie a Maestrului Ovidiu Paştina, intitulată „Rapsodii Cromatice – Popas Retrospectiv”. Vizitată în ziua de 1 iunie, vreme de aproape două ore, m-am reîntâlnit cu Opera Magna a distinsului Artist plastic, sub al cărui profesorat am urmat Şcoala de Artă a anilor 1972 – 1977, la clasa domniei sale, de Pictură & Grafică. După un an de zile – răstimp de reflecţie responsabilă în registrul meditaţiei –, elevul se întoarce la izvoarele creaţiei dascălului său; discipolul contemplând retro, creaţia maestrului său. Discreţie stenică şi Valoare artistică – aceste trăsături directoare caracterizează, în ansamblul ei, exhaustiva personală a Maestrului meu, Ovidiu Paştina, care s-a constituit într-un eveniment plastic naţional, în inima capitalei României şi despre care, fie şi acum, doar o pagină de gazetă mai aminteşte! Socotim această expoziţie una de apogeu, o proiecţie gigantică şi revelatoare pentru arta plastică românească a începutului de secol XXI! Exerciţiu de grandioasă complexitate artistică, „Rapsodiile cromatice” reunite sub acet generic – pentru mine, cu reverberaţii sonore, au redat dimensiunea polisemantică a creaţiei ovidiu-paştiniene. O impresionantă panoramă a Frumosului exprimat prin lucrările expuse, personala adăpostită o lună de zile, de Academia bucureşteană
121

de Studii Economice, a reprezentat în realitatea celebrarea unui mare artist al Prahovei, recunoscut în Capitala României şi ignorat de capitala judeţului pe care ilustrul creator - originar din Alba Iulia - l-a adoptat...! Şi căruia Maestrul ia dăruit inclusiv lucrări monumentale de referinţă în istoria Artelor plastice, precum mozaicul de pe latura de nord a „Casei Albe”, perpendiculară pe intrarea B. De altfel, sugestiv subintitulată „Popas retrospectiv”, această uriaşă desfăşurare de picturi, desene şi goblenuri a etalat frumuseţea, filosofia şi forţa ideilor care, în substanţa lor artistică, au exprimat gândirea şi concepţia Artistului consacrat de o Operă ce se întinde de durata unei jumătăţi de veac, diversitatea ei, structurată capital pe criteriul valoric al etapelor ce însumează orizontul Capodoperei în posteritate. Parfumul de romanţă cu Ioana Radu şi Emil Gavriş, liniştea din tăcerea lui Lucian Blaga, timpul prins pentru o clipă cât un mileniu, de Mihai Eminescu, în Memento Mori – astfel de sentimente m-au decelat de la o lucrare la alta – vreo 150, dacă nu greşesc – călătorind prin învâltoratele simfonii Rapsodii I şi II ale eminetului nostru şi al universului, George Enescu! Dramatismul este o condiţie, desigur, secretă, sub presiunea căruia Maestrul Paştina (ştiu că) lucrează. Acest dramatism l-am văzut cu ochii mei, în toţi anii în care i-am fost elev la Şcoala Populară de Arte (cu sediul mai întâi în podul clădirii cu 4 etaje, vizavi de fosta librărie I. L. Caragiale (în corpul fostei Primării), stradă în capăt cu faimoasa cofetărie Piccadilly (lângă librăria Cartea Rusă), apoi într-al Palatului Culturii, (deasupra sălilor Bibliotecii judeţene
122

Nicolae Iorga). Observaţiile referitoare la felul cum desenam sau pictam pe şevaletele personale, se împleteau cu explicaţii şi polemici câteodată diametral opuse, finalmente constructive, în care discipolul şi-a fomat elevi, studenţi şi urmaşi întru profesie. Ne-o poate confirma in integrum artistele plastice Marilena Ghiorghiţă şi Speranţa Ştefănescu! Vorbele Maestrului Ovidiu Paştina, de fiecare dată însoţite de gesturile temeinice, cu creionul, cu cărbunele, cu pastelul sau cu pensula, erau rostite scrâşnit, (fel de a fi al ardeleanului din cremene zidit), din fibra elocinţei şi a vocaţiei pedagogice şi artistice, pe bună dreptate crezul Domniei Sales estetic. Într-o vizită la atelierul d-sale din Sudul Ploieştiului, aceeaşi stare am trăit-o; ascultând şi urmărind pledoaria Maestrului în legătură cu o pânză sau alta, cu un desen sau altul, spunând vorbele apăsat, ferm, cu o vehemenţă conştient constructivă. Cu toate acestea, pictura, grafica şi tapiseria ieşite din mâinile Maestrului Ovidiu Paştina, respiră un calm planetar! O robusteţe odihnitoare, o trăire eminamente romantică. Am regăsit-o în Autoportretul d-sale, în suita de Flori şi Naturi statice, în constelaţia de Peisaje – ardeleneşti prin excelenţă, cu o gravă revelaţie în portretul Mamei artistului! Nostalgia şi melancolia se însoţesc în şoaptă, într-o contemplare religioasă, pe suita peisajelor cu Iarna surprinsă în habitaturi locuite de oameni şi vietăţile de pe lângî casele lor, în stânci şi dealuri privite ancestral, în Nudurile cu liniatură clasică, în care Maestrul semnifică senzualul în raportul trupului feminin cu destinul acestuia, lăsându-i graţia şi
Revista nouă, 3/2012

unicitatea să determine sensul biunivoc al iubirii împlinite prin dorinţa-subiect al Eternei Poveşti! Detaşarea artistului de subiectul pictat, în chip miraculos se preface în opusul ei, astfel că, privitorul devine prizonierul Nudului sau Peisajului sau Naturii sau Portretului semnat – cu o grafie aproape irizată – Ovidiu Paştina. Prin efectele de o simplitate cuceritoare a stilului în care dsa elaborează o temă, Maestrul transmite acea senzaţie de cuminţenie odihnitoare, vindecătoare de stresul zilnic, eliberând compoziţia de istovitoare amănunte şi artificii de fond şi de formă. Atitudinal şi contemplativ, oricare tablou Ovidiu Paştina revigorează caractere şi sentimente de o nobleţe patriarhală, de o demnitate astăzi desfigurată de libertăţile devenite agresiuni. Universul plastic paştinian e o continuă explozie de jerbe florale şi alcătuiri dendrologice, de acoperişuri şi ocoale domestice, în care perspectiva este subtil înlocuită de axonometrie; o descriere
NOŢIUNI ASEMENEA În statul nostru anormal, Doar două linii corespund: Reforma nu are final, Iar lăcomia-i fără fund. LACOMII ŞI SFÂRŞITUL LUMII Deşi nu ştiu ce este lipsa, Adună zilnic bani peşin, Că vor să-i prindă-apocalipsa Cu buzunarul cât mai plin. LUCRARE DE DOCTORAT Această fină translatoare A obţinut chiar doctoratul C-o teză imorală-mi pare: Atunci când ş-a tradus bărbatul! Revista nouă, 3/2012

suavă a caselor şi grădinilor şi a livezilor, în tuşe aparent timide, ca nişte crinoline aduse în muzeu, care însă povestesc despre plimbări în uitarea de sine, vânători regale şi despre arta şederii în faţa oglinzii (remember romanul doamnei Bengescu!). Crinii - flori prezente în numeroase tablouri iscălite de Domnul Ovidiu Paştina, trec în marmură; chipurile, portretele Ovidiu Paştina deprind fragilitatea visului; peisajele Ovidiu Paştina reformează rosturile Naturii, iar nudurile Ovidiu Paştina teleportează femeia în mistice ecuaţii carnale. Supleţea le-o induce – magie la vedere – desenul de sorginte egiptean, transpus în rafinate orizontale, curbe, verticale, frânte şi oblice. Sentimentul Veşniciei rezidă din fiecare lucrare semnată de Maestrul Ovidiu Paştina. Personala de la Academie de Ştiinţe Economice din Bucureşti, în vara anului 2011, a întreţinut şi înrădăcinat acest sentiment – la puterea lui incalculabilă şi de cel mai durabil preţ estetic.
CATEGORII

Ştefan Al.-SAŞA
CALUL TROIAN AL PUTERII Am tras cu toţi reforma în cetate, Apoi din ea ieşit-au, ca surpriză, Şomaj, scumpiri şi pensii amputate, Iar la final, pârdalnica de criză. CORUPERE DE MINISTRU Nu i-au băgat în casă-un cal troian, Ci doar o „iepuşoară” cu dichis, Având pe dinafară corp „baban”, Dar care „conţinea” şi sifilis.

De sărbătoarea Dragobete Sunt două sorturi de băieţi: Cei mulţi aleargă după fete, Ceilalţi se schimbă-n… ”drago-beţi”. GRIJA FAŢĂ DE APROAPE Sunt singur, un bătrân evlavios, Şi azi, înconjurat doar de tenebre, Mă mai întreabă dacă-s sănătos, Patronul de la Pompele funebre. 123

iubiripoezie de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN Martha Bibescu,
perla Carpaţilor sub seducţia cântecului poetic şi a iubirii
Martha Bibescu „Ultima orhidee”, cum o denumise biograful său Ghislain de Diesbach, pare să fie, prin vremi prelungită de către admiratorii săi „o capodoperă clasică, de o rânduire savantă şi somptuoasă” (1). Se născuse, oare, hărăzită de Parce pentru a fi plăcută şi iubită, urmare a farmecelor pe care, pretutindeni, cu gestica unui nabab, le împărţea semenilor, dar mai ales admiratorilor ei. Provenea dintr-o familie cu veacuri de istorie în urmă, şi-n acelaşi timp cu sângele-osmoză a populaţiilor ce şi-au disputat aici dăinuirea; din neamuri neînfricate de teroarea turcească, dimpotrivă, prin timp, mulţi devenind funcţionari cu ranguri mari în imperiu şi apărători dârzi ai spiţei ce le-a dat viaţă! Oricum, Martha Lahovary, ce va deveni prin căsătorie Bibescu, este o sinteză a neamurilor ce s-au retras şi au dăinuit în Carpaţi, iar de aici ţesându-şi relaţii de neam şi glorie în întreaga Europă. Această mlădiţă aristocratică prelungea, prin ivirea sa pe lume, o istorie, încâlcită, tulbure şi adeseori contestată, fiind prin toate fibrele ei, articulată parcă nativ la mediul occidental de viaţă. Iar Parisul îi va deveni cuibul său de idealuri, marcator de noi şi noi deveniri pe curba destinului. Marta s-a născut pe 28 ianuarie 1886
124

(1888, după declaraţiile sale de mai târziu), dintr-un tată, Ion Lahovary, cu studii la Paris, ajuns ministru-delegat al României la Paris şi Emma Mavrocordat, văzuţi ca „o familie excentrică” . Era a treia fată a acestei familii ce aştepta cu sufletul la gură ivirea unui băiat, fapt ce o condamnase la o copilărie complet văduvită de căldura maternă. Şi mai ales de la naşterea şi moartea prematură a băiatului, apărut ulterior, dar fulgerător secerat de febră tifoidă. Casa a devenit „ altar în memoria fiului dispărut”; mama uitând complet de cele trei fete, de a cărui educaţie, excepţională de altfel, se ocupă doar tatăl, care le alege cele mai prestigioase pensioane din apusul Europei. Lipsa dragostei materne, doar compensată de cea paternă, o va face ca mai târziu să scrie în Jurnalul său: „El mia servit drept mamă!” El i-a spus: „Sângele femeilor cel ce face ca bărbaţii să fie bravi” (2). Alături i-a stat şi bravul său bunic, Alexandru Mavrcordat, viţă domnească, de la care a învăţat că „istoria este scrisă mai ales de învingători” iar reuşita în viaţă o dă nobleţea spiritului, cultura, talentul şi nu în ultimul rând viţa aristocratică pe care o porţi prin sânge. Purtată pe căile formaţiei sale de tată, bunic şi unchi,asimilând o cultură vastă şi diversă, un comportament aristocratic, adolescenta a devenit repede una dintre cele mai încântătoare adolescente ale Bucureştiului, cucerind-o până şi pe Regina României. Astfel, Regina Maria va scrie în Memoriile sale cele mai calde cuvinte închinate de o aristocrată pur sânge, unei tinere cu o personalitate fascinantă, aflată pe calea devenirilor, întru cucerirea absolutului:
Revista nouă, 3/2012

„Din cea mai fragedă copilărie, Marta promitea să devină frumoasă şi voia încă de pe atunci onoruri. Mai marii lumii, regi, prinţi şi alţii, persoanele celebre, artişti de talent, oameni cu cariere nemaipomenite o atrăgeau irezistibil pe fetiţa cu ochi mari, căprui şi vii, curioşi să şie tot”. De fascinaţia ei n-a scăpat nici artista Carmen Sylva, poeta-regină: „ Prezenţa ei mă interesa, mă stimula; adoraţia pe care mi-o mărturisea, îmi măgulea vanitatea mea tânără. Purtam un nume mare care unea două lungi descendenţe, Marta o ştia, o ştia chiar mai bine ca mine, căci, încă de la acea vârstă, ca toţi cei din familia Lahovari, era o adevărată enciclopedie. Foarte inteligentă, se bucura de o memorie prodigioasă, căreia nu-i scăpa nimic. Alături de ea simţeam că mă aflu în prezenţa cuiva cu mult mai în vârstă ca mine. Acest copil cu ochi pătrunzători şi cu un spirit veşnic treaz, nu avea nimic naiv în persoana sa” (3). De o asemenea laudă, puţin muritori au mai avut parte şi mai ales atunci când ea venea din partea elei mai prestigioase regine, dintre puţinele pe care le-a avut România modernă ! Explicabil ca în mediile bucureştene mai ales să se dezlănţuie fel şi fel de clevetiri, având-o ca subiect pe această tânără de viţă nobilă şi promiţătoare, incluzând ca subiect o eventuală idilă între ea şi prinţul moştenitor Ferdinand, care, aşa cum se va dovedi, i-a rămas întreaga viaţă aproape, considerând-o confidenta sa cea mai credincioasă, căreia , după ani şi ani, îi va aduce mulţumirile sale. Suntem îndreptăţiţi să credem faptul că bărbaţii de suflet care au contribuit la
Revista nouă, 3/2012

formarea sa , i-au construit acea platoşă care să-i ofere invulnerabilitatea dar şi arma prin care să subjuge pe oricare intrus ce i-ar fi violentat intimitatea. Cât priveşte arta mulării sale pe tiparele celor mai exigente coduri aristocratice, împărţind dozat contribuţia între mediul ce i-a favorizat formaţia şi sângele pur aristocratic moştenit. Aşadar, veşnica primenire a lumii sale şi nevoia perpetuă de „ alb” i-au incitat mereu devenirile, într-o înflorire continuă şi adoraţie perpetuă a celor însetaţi de imaginea ei. Iar o mare carte spirituală de recomandare în viaţă, revenim, decât florilegiul de laude ale Reginei noastre, nici că se putea. Netezindu-i-se astfel calea, Orhideea din Carpaţi va păşi falnic pe drumul gloriei fără de hotar.
125

poezie De la un an la altul, bunicul Alexandru Mavrocordat s-a apropiat tot mai mult de sufletul nepoatei sale, fiindu-i „ un ghid spiritual de seamă”, Iar tatăl şi unchiul său Jaques Lahovary i-au condus primii paşi de intrat în lumea aristocratică. Cu toate acestea, Martha Lahovary îşi avea un fond psihic interiorizat şi tainic, rezultat al procesului de . Cu toate acestea, Martha Lahovary îşi avea un fond psihic interiorizat şi tainic, rezultat al procesului de autocenzurare continuă. Experienţa trăită cu verişoara sa Zoe, de care se apropiase iniţial sufleteşte „ încât nimeni n-o mai despărţea de ea”, este grăitor. „ când fata plecase ( de la Brătăşeanca) la Bucureşti, la dentist, Martha trăise o schimbare totală…când verişoara a revenit, … mi-am dat seama că există în mine o altă forţă, pe care o ignorasem, înainte de a-i verifica efectul; detaşarea” Asociindu-i acestui moment şi efectul distructiv din familie, cauzat de moartea fratelui în anul următor, biograful se pare că a găsit „cauza atracţiei simţită toată viţa pentru elementul fantastic sau cel puţin ciudat al tentaţiei de a-şi transfera unele aspiraţii spre animale şi chiar figuri mitologice” ( 4). Astfel a crescut Cosânzeana, strălucind odată cu răsăritul soarelui, iar în locul purificat au înflorit nădejdile. În aceeaşi măsură, celor din neam le sădea voinţa de a se înălţa cât mai sus, accedându-i astfel pe coordonatele timpului. În fapt, prea puţine cronici şiau înscris în paginile lor acel vaier care a urmat ritualului sacrificării fecioarelor pe altarul măreţiei neamului. Mai direct,, situaţia prinţesei Martha Lahhovary, cu mugurii maturităţii abia daţi în pârg,
126

aminteşte de obiceiurile ce se împlineau pe la curţile noastre domneşti şi boiereşti, nu cu mult în urmă. Respectiv două căi erau pregătite, pentru împlinirea predestinării, după legile pământului: calea monahală şi calea căsătoriei programate. Frumoasa plămadă a Lahovarilor setoşi de a dăinui prin purificări dinastico-aristocratice şi de sânge, devenise, aşadar, Aleasa, Fiinţa - Jertfă, cea care prin frumuseţe, eleganţă, inteligenţă şi daruri cu har artistic, să-şi salveze neamul, chiar şi pentru timpii moderni! Şi-ntregul ritual părea să îmbrace turnură de basm. Prinţul George Valentin Bibescu, os domnesc, în toată splendoarea ce i-o aşeza pe umeri trecerea de curând a pragului celor două decenii de viaţă, i se arătase firavei copile ca întruchipare a salvatorului ce avea s-o răpească şi s-o ducă undeva, departe, în castelul viselor sale… Jurnalele ei ne oferă pe moment dovezi că, iniţial, ea l-a iubit şi câtă dezamăgire a trăit mai târziu. „Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu este un om capricios, infidel şi egoist care o va privi pe Martha ca pe o decoraţie: odată primită, nu mai e râvnită! Atât! Martha l-a definit perfect: ”A crezut toată viaţa că e suficient trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.” (5). Degringolada a început încă din perioada ce s-a scurs dintre logodna lipsită de fastul ce s-ar fi cuvenit, având loc la 24 octombrie 1901, şi căsătorie. Martha trăise dureros pasivitatea prinţului, la scrisorile sale, cu ton
Revista nouă, 3/2012

romantic, potrivite de altfel momentului; cultivându-i convingerea că în fapt nici nu i le citise! Căsătoria, la rândul ei a fost supusă grabei, ca pretext fiind moartea , la Constantinopol, la 20 mai 1902, a celui ce urma să-i fie socru. Cine îşi va pune răbdarea la încercare, să analizeze secvenţial comportamentul acestui prinţ-puştan, din această perioadă încărcată de evenimente supreme în viaţă, va constata cu uimire ce mare păcat s-a comis atunci, distrugându-se fericirea năzuită cu atâta ardoare de această podoabă de fată ! Pentru că timpul căsniciei sale, pe viaţă, va curge tulbure, fără nimic lumină. În clipa acestor momente unice din viaţa sa, tânăra prinţesă trăia sincer bucuria că va părăsi în curând colivia de aur a prematurii sale adolescenţe, purtată de mână prin aburii auriţi ai dimineţii sale de împliniri, de către acest Făt-Frumos al imaginaţiei sale. Plecaseră în voiajul de nuntă, în compania prinţesei Valentina Bibescu, soacra sa, şi guvernanta Hamm. În privinţa tânărului însurăţel, fire senzuală şi brutală, aflăm de la monograful cel mai de încredere în analizele sale, faptul că prinţul „ s-a purtat cu ea fără menajamente şi delicateţe, ca şi cum ar fi primit-o pe Martha din partea unei patroane de bordel şi nu din cea a unei virtuoase doamne Lahovary” (6) . Prin timpii ce vor urma, tânăra soţie va trăi alte şi alte momente de umilinţă şi încercări de a i se distruge personalitatea; năbădăiosul prinţ cu greu cenzurându-şi pornirile pasionale. El o trata „ ca pe un obiect preţios”, proiectat pe scene dure de viaţă, adeseori abandonând orice urmă
Revista nouă, 3/2012

de control, jignind-o în public fără menajamente. Ca mamă, prinţesa a fost bântuită de o responsabilitate ce-i depăşea vârsta şi forţele. „Posada întreagă se roagă pentru ea…Bătrânele din sat îi plâng de milă şi repetă cu subînţeles, „ Mica noastră prinţesă, biata de ea, i-au stricat firul vieţii”. Cu referire la starea de mamă, însăşi prinţesa va nota în jurnalul său, cu sinceritatea dată de scurgerea anilor: „Ce bine îmi amintesc de sentimentele mele de acum 50 de ani. Nu voiam cu nici un preţ să-mi iau în braţe fetiţa…mă dezgusta…Mai târziu, mi-am iubit fiica ca pe o persoană oarecare, faţă de care ai obligaţii. M-a impresionat prin delicateţea extremă şi sufletul ei fără prihană” ( 7). E momentul să amintim cititorului faptul că această femeie excepţională, în anii terorii comuniste îşi va pulveriza absolut întreaga avere , inclusiv vestitele sale bijuterii, pentru a-şi putea scoate pe fată şi toţi ai săi din ghearele comunismului! Dar să revenim. De-acum, de la naşterea fetiţei, în viaţa Marthei Bibescu se vor deschide noi modalităţi de comportament şi drumuri de urmat, incitată fiind de soţul său, pentru care aventurile cu amante vor fi nelimitate, ştergându-şi din maniere până şi dramul de atenţie ce s-ar fi cuvenit să-l rezerve „fecioarei”, imagine nobilă în care a înrămat-o al său părinte. Ca urmare, pentru ieşirile sale din decorul familiei, ce s-au succedat fără de număr, cu eleganţă, discreţie, rafinament şi maliţiozitate a-i aduce reproşuri şi etichetări, invocând morala familiei, codurile de care aristocraţia nu ducea lipsă; toate la un loc ne par lipsite
127

poezie lumea literaturii, literatura lumii de fundament motivaţional şi conforme gândirea modernă a strălucitei noastre aristocrate. Prin urmare, goana căutării absolutului în care se hazardase cu patimă şi distincţie o credem motivată şi ca urmare, crâmpeiele din cele de ea trăite îi dau specific şi măreţie, într-o lume în care fardul de suprafaţă era pe feţele tuturor. Avea 17 ani când Martha Bibescu încercase pentru prima oară să-şi vindece rănile sângerânde, printr-un partener de singurătate şi de inimă, aflat chiar în preajma sa şi în acelaşi timp cu atenţie şi respect ocrotindu-i venirea în neamul lor cu nume şi ranguri răsunătoare. Acest ales era vărul soţului, Emanuel Bibescu, un tânăr bine cunoscut în cercurile aristocratice şi culturale franceze, un apropiat al scriitorului Marcel Proust, la a cărui popularitate dar şi personalitate contribuise mult, alături de fratele său Antoine, diplomat şi vestit curtezan. În plus, relaţiile dintre scriitorul francez şi Emmanuel erau prizonierii pătimaşei boli a homosexualităţii, fapt ce-i extrage din normalitatea cotidiană. „Este un enigmatic, marcat de inteligenţă, bun simţ şi superioritate morală. Atitudinea lui rezervată şi melancolică reprezintă o adevărată provocare pentru exuberanta Martha. Ea îi scrie rânduri aprinse, Emanuel îi impune să fie „cuminţi”. A doua mare dezamăgire. Este o lecţie aspră pentru tânăra prinţesă care învaţă că e mai bine să se facă iubită fără a iubi neapărat.” (8). Monotonia vieţii de la Posada, spartă de zborul de la cuib al prinţesei Martha Bibescu este trăit parcă printr-o orgolioasă sfidare a destinului său chinuit. Aflată în floarea tinereţii, violentată de o căsnicie lipsită de căldura unui cămin conjugal, cu
128

lumea literaturii, literatura lumii spiritul său avid după inedit şi splendoare, prinţesa trăieşte la Posada existenţă de eremită, alungată parcă dintr-un templu bântuit de năluci. Posada, apăsată de umbra munţilor şi tăcerea mormântală a pădurilor, îi pare tinerei femei ostracizată e semeni, un colţ de lume izolat şi sinistru, „Deşi soarele se ridică târziu, observă prinţesa, şi apune devreme, zilele sunt de o lungime vecină cu disperarea”. Şi totuşi, această lume, observă monografistul, „îi oferă din abundenţă prilejul să viseze altă viaţă şi să scrie” (9). Dar să-i acordăm acestei prinţese a spiritului românesc feminin întâietatea şi în curajul de a-şi înfrunta destinul, degajat de complexe şi falsă pudoare. Asemenea, să nu-i omitem forţa interioară de a se reînscrie pe orbita vieţii reale, ori de câte ori factori brutali încearcă să-i dezechilibreze spiritul, să-i reteze cutezanţele. O forţă interioară ţâşneşte ca un izvor din propria sa inimă, de fiecare dată când tânăra nevastă jertfită unui destin ostracizat, apoi ca o Cosânzeană din poveste, chipul său surâde regeşte! Mai mult decât atât, cunoscându-i felul în care i se deşirase firul destinului, credem că acestei regine a frumosului, niciodată pasărea nădejdii nu i-a căzut cu aripile pentru totdeauna frânte. Dimpotrivă, era ea însăşi conştientă de excepţionalele daruri primite din partea Creatorului: „Sunt umilitoare fără să vreau” suspina prinţesa, simţindu-se copleşită de mulţimea darurilor primite: „inteligenţă, graţie şi frumuseţe, farmec şi forţă de seducţie”. Şi totuşi, pentru noi clarificări, să avem în vedere starea ei de prinţesă robită de Ciclop, în hăul unei peşteri unde se decapitează orice tentaţie de
Revista nouă, 3/2012

poezie lumea literaturii, literatura lumii regăsire a zborului - Posada. În pragul unei primăveri ce se va dezlănţui devoratoare, Marta Bibescu trăieşte revelaţia începutului unei magice poveşti de dragoste, întâmplare a fiinţei sale, în expresia poetului, ce-i va oferi avânt şi descătuşare dintr-o existenţă încremenită…” Există ani hotărâtori, va nota prinţesa mai târziu, în jurnalul său, dintre toţi aş numi anul 1909. A avut asupra celor viitori o influenţă pe care nam încetat s-o simt nici azi” (10). Dar să încercăm dezlegarea enigmei. Revelaţia i-o pricinuieşte întâlnirea cu Kronprinz-ul Germaniei, Wilhelm, respectiv prinţ moştenitor, sosit la Bucureşti „ unde trebuia să dea unchiului său mai în vârstă, Carol I bastonul de feldmareşal prusac, pe care acesta îl aştepta de mult timp” (11). La acest eveniment, emblematica familie Bibescu figurează, bineînţeles, pe lista invitaţilor, deşi capriciosul prinţ George Bibescu se arată nemulţumit de omiterea rangului de pe invitaţie, cât şi de atribuţiile ce-i sunt oferite. Spre deosebire de soţ, tânăra-i soţie are prezumţii aparte: „Am crezut că văd cum apare un fel de înger luptător al spiritului al spiritului credinţei, sprijinit în sabie şi cu ceva mistic în jurul ui, notează ea la data de 22 aprilie 1909, …mulţumită să evoce impresia pe care o lăsase …cu prilejul primei întâlniri” (12). Dar sentimentele sunt reciproce, iar dezvăluirea lor este ritmată de pasionala dezlănţuire a prinţului german. Seara, prinţesa Maria, sosind la Palatul Ştirbei, împreună cu Kronprinz-ul, i-o prezintă pe Martha, drept prinţesa Bibescu. Prinţul moştenitor al Germaniei „are 26 de ani, o talie de o supleţe neverosimilă,
Revista nouă, 3/2012

lumea literaturii, literatura lumii accentuată de umerii largi, şi un cap straniu”. Impresionată, Martha cade în mrejele seducţiei sale. Dar,oare, dintr-o stare intempestivă naivă ? Îi urmăreşte gestica „înrobirii”: „îi ia mâna, i-o sărută, continuând apoi să o reţină în mâinile lui, fixând-o „cu un fel de atenţie gravă”. Şi iarăşi ne apare o îndoială: Dar dacă Kronprinz-ul a fost, iniţial, pregătit pentru o asemenea aventură sentimentală – programată? În fapt, se cunoşteau multe despre spiritul acestei femei; cât şi marea sa penetrare în viaţa aristocraţiei franceze şi a lumii artistice, factori influenţabili ai politicii franceze, din zorii secolului al XX-lea, atât de vulnerabile, în privinţa conflictelor dintre imperiile putrede şi falimentare structural. Să dăm însă spaţiu de tranşare a problemei, în raport de evenimentele ce vor urma. Să nu uităm însă faptul că pentru prinţ, gestica este chiar limbajul seducţiei sale: „…are graţie serafică, o degajare şi o forţă de seducţie de care este perfect conştient, căci repetă această manevră cu toate doamnele care îi sunt prezentate, păstrând o clipă mâna lor largă la piept,mai înainte de-a o apropia de buze”. Efectul acestui joc scenic e total: „ Toate doamnele se ridică tulburate, urmărind cu ardoare pe acest prinţ de pastel şi oţel care va comanda într-o zi vreo şaptezeci de milioane de oameni” (13). Iată, deci, că un asemenea prinţ avea toate atuurile pentru a-şi racola în centrul său de interese o personalitate care să-i favorizeze intrarea în cercurile atât de contrastante, ale lumii franceze! Iar Martha Bibescu era şi credibilă, dar şi capabilă să schimbe interese şi, implicit, concepte, acum când lumea europeană era în fierbere şi
129

lumea literaturii, literatura lumii poezie derută! Iar prinţul Wilhelm este implicat prin toţi porii fiinţei sale, în acest joc al seducţiei, reuşind să depăşească, sub ochii unor fiinţe clevetitoare, hotarul unui comportament rigid, mai puţin de uzanţă protocolară. Şi din nou pluteşte peste noi obsesiva întrebare: Juca prinţul un anume derutant cadril al intereselor politice, prin care Germania dăruise României un rege, iar acum se cuvenea să-i facă prezentă personalitatea imperială? Oricum, departe de prezumtivul joc de culise al timpului, Martha ia parte la întregul program rezervat acestui, de altfel curtezan afemeiat, după cum i se dusese buhul. Iar ea va nota cu toată sinceritatea, în Jurnalul său:”S-a purtat galant…în felul special al unui om bine crescut şi care vrea să placă. E o nuanţă de politeţe pe care n-o întâlneşti niciodată la regi”, observă prinţesa noastră, setoasă de zboruri şi împliniri, în dincolo de hotarele unei lumi încorsetate în neputinţă şi izolare (14). La Buşteni, Comarnic, Buftea şi Bucureşti, cele mai importante locuri în care a fost plimbat prinţul; peste tot, atenţia lui fusese îndreptată înspre prinţesa română. Un moment de graţie, trăit de către cei doi, îl marchează recepţia de la Buftea, din casa prinţului Ştirbei, când cei doi reuşesc să se întreţină în intimitatea salonului în care se odihnise înaintea balului. Căzuse, aşadar, prinţul în mrejele seducţiei prea frumoasei noastre prinţese ? Desigur, el va încălca norme, îşi va periclita chiar şi investiţia de continuator al acestui imperiu lutos, acaparat de o pasiune care, oricum, onorează pe a noastră prinţesă! Atentă, atât la protocol, cât şi la cântecul inimii, ceea ce Martha va
130

lumea literaturii, literatura lumii nota în Jurnalul său, la 22 aprilie 1909, sa preschimbat prin vremi, credem, în argumente pro şi contra, cu referire la acuzele ce i s-au adus acestei femei de o moralitate indiscutabilă şi intangibilă în comportament, dar vulnerabilă la atitudinile maliţioase, atât de prezente în epocă. Marta povesteşte în Jurnalul său faptul că prinţul „ …doritor să cunoască sentimentele francezilor… o rugase să-i spună adevărul asupra opiniei publice din Franţa, pe care o bănuise defavorabilă atât tatălui său, cât şi lui însuşi…” Este, credem, momentul în care prinţesa din Carpaţi, pentru o clipă, barem, de luciditate, îşi depăşeşte seta, să ne fie iertată expresia, megalomanică. Astfel, din relatările Marthei se întrevede clar intenţia kronprinz-ului de a uzita de inteligenţa şi cunoştinţele Marthei, în favoarea politicii germane: „Îmi spune brusc: Faceţi asta pentru mine, scrieţi-mi tot ce se întâmplă, ce auziţi”. Iar eu i-am spus: „Scrisorile mele n-au cum să vă intereseze.” „O, ba da, am nevoie de ele, vreau atât de mult să ştiu ce se spune acolo. Scrisorile dumneavoastră mă pot ajuta”. Desigur că dacă adăugăm la modul în care a decurs relaţia kronprinz-ului cu Martha şi rugămintea adresată soţului de a nu se încălca preceptele vieţii ofiţereşti, dar, oricum, de a-i permite soţiei ca prin intermediul corespondenţei, el să fie la curent cu evenimentele din Franţa, în numele uzatei camaraderiei ofiţereşti; astfel vom putea da sens relaţiei, ca având determinante politicodiplomatice. Bineînţeles, în situaţie implicându-se şi limbajul erotic. Dovadă şi prima scrisoare adresată frumoasei românce, de după plecarea sa intempestivă, în care îi mărturiseşte că „arde de
Revista nouă, 3/2012

lumea literaturii, literatura lumii poezie dorinţa de a o îmbrăţişa” (15). Şi urmează invitaţia de a vizita din nou Germania, căreia familia Bibescu îi va da curs, prin plecarea de la Posada, la Paris, e unde apoi, la 13 iunie se urcă împreună în trenul e noapte spre Berlin. Momentul întâlnirii celor doi îndrăgostiţi pare să fie apoteotic, pentru Martha, cel puţin: „Soarele care se înalţă a doua zi, 15 iunie 1909, va lumina cea mai glorioasă zi din viaţa Marthei Bibescu… o zi cu ore strălucitoare, a cărei amintire îi va ilumina lunga-i viaţă şi a cărei ultimă rază va îmblânzi crepusculul final, comentează autorul monografiei. Iar Martha îşi ca reitera adeseori, în aducerile sale aminte, apoteoza acelei zile în care a trecut prin istorica poartă a Brandemburgului. „Istoria, cu «I» mare, comentează eroina acestei aventuri fără pereche, îmi strânge inima cu o spaimă pe care nu îndrăzneam să o recunosc a fi încântătoare” (ibidem, p. 241; Cf. jurnalului, 18 ianuarie, 1923). Imprudentă, uita, oare, de capcana în care intrase? Dovada lipsei de cenzură sau a setei de autenticitate, sunt dovedite de clipele trăite în intimitate, cu adâncă rezonanţă în sufletul lor, şi cu prea puţine efecte pentru aşa-zisa înfruntare a istoriei momentului. Cine se debusolase, oare, dacă la mijloc a fost, totuşi, pus la cale un greu previzibil act de implicare diplomatică a unei persoane cu interese adiacente statului vizat? Ambii subiecţi sau, dimpotrivă, dragostea îşi urma cursul, în dincolo de restriştii şi determinări ale momentului! Astfel, Martha pătrunde, prin intermediul kronprintz-ului Wilhelm în lumea aristocraţiei imperiului germanic, predominând-o prin eleganţă şi spirit, de unde şi înflăcărarea adolescentină a
Revista nouă, 3/2012

lumea literaturii, literatura lumii viitorului prezumtiv împărat, îndrăgostit peste poate. Aceleiaşi stări se adaugă şi înfrigurata ţinută a prinţesei din Carpaţi care, aşişderea, trăieşte o adolescenţă întârziată. Este momentul în care diabolicele urzeli, dacă ele au existat, au fost uitate, în numele unui sentiment înălţător, prevestitor de atingerea sublimului ca destin: iubirea. „Îmi jură o prietenie eternă, sigură. Vai, ce fericire!”, notează Martha la 15 iunie 1909, în Jurnalul său (16). De la omul de rând şi până la capetele încoronate, cu toţii sunt încântaţi de această stea a Carpaţilor, iar suverana, după ce-i va fi prezentată, îi va spune mai târziu fiului ei cel mare că-i plăcuseră ochii tinerei femei, nu atât pentru că erau frumoşi ci „ pentru că te priveau ca dinspre un suflet sincer” ( 17). Cele zece zile pe care le-au mai adăugat, la puţină vreme, de a le petrece împreună trec asemenea unui vis, în dineuri, curse de cai, manevre navale; jocuri scenice bine ticluite, în care se înscriu momentele de tandreţe, de dragoste, cu spaţii idilice de adâncă rezonanţă în sufletul lor..Astfel, după o excursie în care prinţul o toropeşte cu atenţia lui dezlănţuită, Martha se destăinuie în aceeaşi seară jurnalului: „Drum încântător, la peste două ore de dus, cânt sunt singură cu el, cu automobilul, aşezată la dreapta lui, în fundul maşinii… E foarte aproape de mine… Vorbeşte, o Prinţ ,o, colegian! Are o viaţă pură, mi-a mărturisit totul, cu o încredere naivă. Mi se pare că-i văd inima”. Desigur, suntem înclinaţi să credem că prinţesa şi scriitoarea noastră este în totalitate cuprinsă de vraja unei trăiri unice, dăruită parcă de Creator întru
131

lumea literaturii, literatura lumii poezie purificare şi dor de viaţă. Linţoliul uitării s-a aşternut în fapt peste tot trecutul său învolburat, fapt dovedit, credem, şi de voita uitare de sine, ce se iterează parcă, pentru o stare unică irepetabilă: sentimentul fericirii totale! O scenă cu semnificaţii multiple, în care cei doi îndrăgostiţi sunt implicaţi, se petrece la 17 iunie, pe când se aflau în faţa castelului lui Wilhelm I: „ Kronprinz-ul e îmbrăcat în albastru închis, ca un adolescent englez” scrie Masrtha, îmbrăcată la rândul său într-o toaletă roz şi o pălărie neagră. Se admiră reciproc, pentru a încheia râzând împreună: „Ce eleganţi suntem!” A doua zi, mergând la Koning Warthausen, prinţul evocă toaleta ei din ziua precedentă şi îi spune: „- M-am simţit atât de rău azi-dimineaţă din pricina dumneavoastră. Am fost tulburat… Eraţi atât de încântătoare ieri…” (18). Şi astfel le-a fost dat celor doi să atingă clipa extazului, în fapt semn al unei dureroase plecări… Martha, ne atenţionează biograful ei, atât de amatoare de literatură, a uitat celebra replică a lui Victor Hugo: „Nu, viitorul nu aparţine nimănui…” şi oricâte schimbări ale istoriei, „conforme visului său” va încerca Martha Bibescu înspe apusul vieţii să cuteze, cu referire la prinţul viselor sale, observă prietenul său, Şerban Sideri, ea „se înşeală miraculos”. În fapt, toate suprapunerile de fapte şi întâmplări sunt „Schimbări ale istoriei, pentru a o face conformă visului ei”. O temă, observă Ghislain de Diesbach, a nenumăratelor evocări orale sau scrise, în care grandoarea, poezia şi adevărul se vor amesteca atât de bine, încât va fi greu să le mai deosebeşti” (19). Scena despărţirii lor, consumată la Weimar,
132

lumea literaturii, literatura lumii lumea lui Gothe, încărcată de magie şi taină, oferă momentului o indubitabilă stare de legendă şi unicitate. Fiindcă doar Aleşilor le este dat să trăiască miraculoasa atingere a absolutului, de sub vraja acelei clipe să nu se mai desprindă niciodată! Şi totuşi, nu putem omite dilema biografului cât şi tuturor celor pe care chipul acestei zâne i-a încărcat de farmec şi splendoare şi ca urmare ne cerem scuze pentru răbdarea de care uzităm, apelând la citatele de rigoare: „…a fost Martha Bibescu amanta Kronprinz-ului, aşa cum au acuzat-o duşmanii ei, la sfârşitul primului război mondial? Sau nu i-a fost decât o prietenă foarte scumpă, cu atât mai dispreţuitoare faţă de ceea ce se spunea despre ea, cu cât se ştia inocentă? Lectura corespondenţei nu îngăduie să tragi concluzia unei legături carnale”, conchide autorul (20). Dar, pentru a-şi şterge starea dilematică de pe conştiinţa sa, cât şi a cititorilor săi, autorul aduce drept compensaţie la eventuala „ nuntire” în cer, mărturia autoarei din jurnalul său, 6 februarie 1966, de altfel târziu înrămată pe axa timpului! Extragem: „Gurile rele au spus că mi-a fost amant. Nu este adevărat. N-am fost niciodată metresa lui. A fost cu totul altceva. Dar cui s-o spun? Nimeni nu m-ar crede dacă aş spune-o”. Din acest punct, diarista divaghează, comparând „dragostea cavalerească”… „sentimentul care nu mai are valoare, cu aurul şi monezile antice”, care „nu mai au curs, indiferent de cât sunt de frumoase! Aceste piese devin desuete, înainte de a deveni medalii”.

Va urma
Revista nouă, 3/2012