You are on page 1of 4

1

Obiectul si problemele psihologiei scolare 1. 2. 3. 4. Obiectul psihologiei scolare Domeniul si sarcinile psihologiei scolare Locul psihologiei scolare în cadrul stintelor psihologice Necesitatea studierii psihologiei scolare

1. Obiectul psihologiei scolare Psihologia scolară este o ramură aplicativă a psihologiei generale, stiintă, care, asa cum desprindem din analiza etimologică a cuvântului psihologie (psychepsihic,suflet, spirit si logos-cuvânt, cunoastere) este centrată pe studierea activitătii psihice (regăsită în procese, însusiri, mecanisme si capacităti) în scopul explicării si optimizării existentei umane. La rândul ei, psihologia scolară studiază procesul instructiv-educativ din punct de vedere psihologic în perspectiva îmbunătătirii activitătii profesionale a cadrului didactic si favorizării autorealizării personalitătii elevului. Principalele probleme care configurează obiectul psihologiei scolare sunt: a) legile activitătii psihice si psihosociale ale elevilor, caracteristicile dezvoltării acestora de-a-lungul vârstelor scolare; b) formele specifice de manifestare a proceselor, functiilor, însusirilor, trăirilor psihice, în raport cu continuturile învătării si cu particularitătile înfluentelor educationale (ex. dacă în învătarea matematicii, gramaticii este implicată mai ales gândirea, în învătarea biologiei, istoriei prioritate au memoria sau natura si consistenta intereselor scolare în raport cu învătarea disciplinelor obligatorii si a celor optionale); c) studierea teoretico-aplicativă a metodelor de cercetare, a fenomenelor psiho-pedagogice, a celor de cunoastere a personalitătii elevilor precum si valorificarea generalizărilor validate în activitatea didactică; d) analiza psihologică a metodelor de predare-învătare, de educatie; e) evolutia comportamentelor si a variabilelor educationale în relatia profesor-elev, în grupul scolar si la nivelul activitătilor cu caracter integrativ (sociale, cultural-artistice, profesionale); f) dinamica si importanta conduitei didactice ca modalitate specifică de autoprezentare si totodată de influentare a altora în raport cu competenta profesională; Oricât de complete si actuale sunt pregătirea de specialitate si cea metodologică, în mod curent, conduita didactică apelează atât la dimensiunea intrapersonală, de interioritate psihică a personalitătii (dispozitii, inteligenta, etc.) cât si la cea interpersonală (elev-cadru didactic, grup, clasă-cadru didactic). O pregătire psihopedagogică institutionalizată devine un argument profitabil în favoarea tezei de evidentă actualitate profesorul trebuie să fie, prin definitie o personalitate eficientă.

2

2. Domeniul si sarcinile psihologiei scolare Pe fondul obiectivelor enuntate, psihologia scolară are de urmărit un ansamblu de sarcini, dintre care cele mai semnificative sunt: • dezvăluirea complexitătii si dificultătii activitătii instructiv-educative, nuantarea acesteia în functie de factori, situatii, nivele de vârstă, particularităti individuale (ex. la o admonenstrare a cadrului didactic un elev zâmbeste, altul se încruntă, altul vociferează); • delimitarea influentelor favorabile activitătii scolare, ordonarea si asigurarea succesiunii acestora, în raport cu rolul lor pentru evolutia personalitătii elevilor; • cunoasterea de către fiecare cadru didactic a avantajelor si riscurilor oricărui tip de influentă asupra devenirii în plan psihologic a elevilor, de la încărcătura privind programul zilnic, continuturile pe discipline, la metodă, cuvânt, atitudine; • structurarea unor modele de influentă constructivă, lansarea lor în fluxul dezvoltării psihice a scolarului prin unităti de învătământ pilot si valorificarea consecintelor în dinamica aplicării lor; • anticiparea efectelor inteventiilor scolii asupra activizării potentialului psiho-somatic al elevilor si rezistenta acestora la factori solicitanti (echilibru, stress, oboseală, esec scolar- sunt numai câteva din numeroasele conduite ce se cer actualizate si anticipate); • promovarea reusitelor de natură să sporească forta mobilizatoare a argumentului potrivit căruia, activitatea didactică din punct de vedere psihologic este un echilibru continuu între pregătirea, educatia altora si autopregătire, autoeducatie. 3. Locul psihologiei scolare în cadrul stiintelor psihologice Orientarea interdisciplinară a deschis largi perspective cercetării stiintifice pentru aprofundarea studiilor comparative si treptat a contribuit la conturarea unor stiinte de granită. Astfel, din analiza interactiunilor psihologiei generale cu stiintele pedagogice s-a constituit un ansamblu de stiinte reprezentat de: psihologia educatiei, psihologia scolară, psihopedagogia specială, psihologia orientării scolare si profesionale. Apoi psihologia scolară îsi dezvoltă problematica apelând la o serie de concepte, constatări, norme din psihologia copilului, psihologia socială, ergonomie scolară, psihosomatică, psihologia clinică si medicală, psihoterapie. Psihologia scolară se anuntă ca o stiintă cu identitate bine delimitată, ce porneste de la psihologia generală, interactionează cu stiintele mai sus mentionate, este deschisă noilor elaborări din teoria informatiei, teoria sistemelor, teoria deciziei, în sensul unificării sale si consolidării statutului propriu. Studiind un segment distinct al realitătii sociale si anume modul de manifestare a activitătii psihice în conditiile procesului instructiv-educativ scolar, psihologia scolară promovează concepte, argumente si norme teoretice specifice.

3

4.

Necesitatea studierii psihologiei scolare

Necesitatea studierii psihologiei scolare se impune din mai multe considerente: a) activitatea de instruire si educare a elevilor nu are o evolutie unidirectională, ci trebuie să se adapteze la o infinitate de reactii, manifestări, trăiri, relatii interpersonale, generate de unicitatea sistemului psihic uman al protagonistilor implicati si de specificul situatiei concrete în care are loc; b) importanta actiunii în constituirea si activarea mecanismelor tuturor proceselor, însusirilor, stărilor psihice ale elevilor. Numerosi psihologi au ajuns la concluzia că obiectul psihologiei îl constituie activitatea cu elementul ei de bază, actiunea, ceea ce a condus la aparitia unei orientări distincte, cunoscută sub denumirea de psihologia actiunii reprezentată de Pierre Janet, Daniel Lagache, Valeriu Ceausu (1978), Henry Gleitman (1987). În acest sens, Paul Popescu- Neveanu arăta că asa cum în fizică unitatea de bază este atomul sau cuanta, în chimie molecula, în biologie celula, în ordinea psihocomportamentală, unitatea reprezentativă este actiunea. Autorul se referă nu numai la actiunile efective, externe, ci si la cele mintale, intelectuale. În acest sens, Paul Popescu- Neveanu arăta că asa cum în fizică unitatea de bază este atomul sau cuanta, în chimie molecula, în biologie celula, La nivelul stiintelor educatiei, pedagogia actiunii este o orientare cu o îndelungată istorie (J.H.Pestalozzi, O.Decroly, I.C.Petrescu, etc). După aparitia unei discipline noi, praxiologia, stiintă a eficientei actiunii, al cărui fondator este T. Kotarbinski, pentru realizarea si desăvârsirea personalitătii, educatia în si prin stiinta actiunilor bine făcute, eficiente este considerată de reprezentantii contemporani ai orientării amintite, principalul factor. Pentru că întelegerea principiilor implicate în situatia concretă reprezintă o garantie în solutionarea punctelor nodale dar si a celor modificabile le vom analiza pe cele care generează sistemul psihic uman si actiunea eficientă: • principiul ambilateralitătii sustinut de faptul că sistemul psihic uman dezvoltă concomitent si continuu relatii informationale cu lumea externă si cu propria fiintă, întretinând la nivelul normalului, un echilibru între cunoasterea de sine si cunoasterea realitătii; • principiul antiredundantei în baza căruia informatia inutilă, de prisos, redundantă, este selectată, filtrată, ceea ce usurează stabilirea indicatorilor de identitate, de clasificare, de surprindere a relatiilor esentiale. Antiredundanta contribuie la selectia trăirilor lăuntrice, a motivelor, intereselor, la anticiparea si realizarea scopurilor.

4

principiul activismului antialeatoriu, orientat împotriva întâmplăriiApelând la ratiune-forma de organizare intelectuală superioară, subiectul devine un factor determinant pentru evolutia sa si chiar de autodeterminare.

Din punct de vedere al activitătilor educationale eficiente se impun cu precădere: • principiul actiunii pozitive promovează necesitatea precautiei, prudentei, în cazul situatiilor care pot evolua spre imprevizibilul negativ si a optimismului pedagogic; • principiul actiunii complementare identificabil atât în cazul SPU, cât si al situatiilor concrete, educationale este prezent atunci cînd se semnalează întârzieri, restante, absente între componentele ansamblului, prin mobilizarea, energizarea celorlalte în scopul acoperirii deficitului si stabilirii echilibrului; • principiul utilizării prioritătilor exprimă cerinta valorificării criteriilor ce stau la baza ierarhizărilor, ordonărilor actiunilor în functie de însemnătatea lor. Sunt situatii în care se impune evidentierea unui detaliu, a unui eveniment particular, pentru situatia de ansamblu, acestea fiind prioritare. • principiul optimalitătii sau a efortului proportional cu efectele atentionează asupra necesitătii urmăririi raportării eforturilor la natura rezultatelor obtinute. În psihologie, acest principiu se regăseste în optimum perceptiv, optimum afectiv, volitiv, motivational, atitudinal.

BIBLIOGRAFIE 1. Dragu, A., Structura personalitătii profesorului, E.D.P., R.A.-Bucuresti, 1996; 2. Kotarbinski, T.,Tratat despre lucrul bine făcut (trad.), Ed.Politică, Bucuresti, 1976; 3. Neacsu, I., Educatie si actiune, Ed.Ştiintifică, Bucuresti,1986; 4. Popescu-Neveanu, P., Psihologia scolară, Bucuresti, 1987.