You are on page 1of 166

SOCIETATEA ACADEMICĂ HYPERION

UNIVERSITATEA HYPERION FACULTATEA DE PSIHOLOGIE - SOCIOLOGIE

ION MORARU

PSIHOLOGIA CREATIVITĂŢII
Volumul I

EDITURA VICTOR
BUCUREŞTI • 1997

Toate drepturile rezervate Editurii VICTOR

Redactor Tehnoredactor Postprocesare Procesare text

: ELENA DIATCU : CARMEN BUTNIC : FLORIN VLAD : LA VINI A DINU

Bun de tipar: 12.08.1997. Format: 16/70 x 100. Coli de tipar: 10,5

ISBN 973 - 97318 - 7 - 2

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE CAPITOLUL I CONCEPTELE DE CREATIVITATE ŞI CREAŢIE 1. Definiţii ale creativităţii 2. Relaţia dintre creativitate şi creaţie 3. Factori contextuali ai creativităţii şi creaţiei CAPITOLUL II SISTEMUL DISCIPLINELOR EURISTICE 1. Introducere la o concepţie metaeuristică despre creaţie 2. Definiţii ale euristicii şi metaeuristicii 3. Descrierea sistemului 4. Concluzii CAPITOLUL III MODELUL EUREMELOR 1. Conceptul de structură creativă 2. Eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei 3. Eurema asociativ-combinatorie 4. Eurema energetică-stimulatorie 5. Eurema critică 6. Eurema ideativ-perceptivă 7. Eurema de obiectualizare a imaginii 7.1. Dimensiunea praxiologică a obiectualizării imaginii 7.2. Contextul social şi obiectualizarea imaginii ' 1. Introspecţia 2. Argumente suplimentare CAPITOLUL IV MODELUL DEDUBLĂRILOR
v

11

13 17 19

22 22 23 25

26 28 29 32 35 36 37 37 41

43 47

CAPITOLUL V MODELUL EURISTIC TRIPĂTRATIC 1. Introducere • 2 Descrierea generală a modelului 3. Elementele modelului 4 Conceptul de existenţă cu deschidere spre metaueristică 5. Nivelurile modelului 6. Relaţiile de extensiune şi de profunzime ale modelului 7. Dezvoltarea modelului 8. Reflecţii despre modelele euristice CAPITOLUL VI ETAPELE CREATIVITĂŢII ŞI CREAŢIEI 1. Criteriile etapizării 2. Etapele la diferiţi autori 3. Etapele generale ale creativităţii şi creaţiei rezultate din modelul euremelor 3.1. Etapa de acumulare şi comprehensiune a informaţiei 3.2. Etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei 3.3. Etapa analizei critice 3.4. Etapa ideativ-perceptivă 3.5. Etapa obiectualizării imaginilor 4. Etapele creativităţii şi creaţiei tehnice-inginereşti 4.1. Etapa ideaţiei 4.2. Etapa proiectuală 4.3. Etapa constructivă 4.4. Legătura indisociabilă dintre etape CAPITOLUL VII O TIPOLOGIE A CREATORILOR 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. Introducere Tipul cu indice mic de creativitate (minimus) Tipul volitiv Tipul cumulativ Tipul combinativ-volitiv Tipul combinativ-nevolitiv Tipul cumulativ-combinativ-volitiv Tipul combinativ-fabulativ Tipul combinativ-critic Tipul combinativ-hipercritic Tipul ideativ Tipul ideativ-imagistic Tipul imagistic 61 61 61 62 62 63 63 63 64 64 64 64 64 57 57 58 59 59 59 59 59 60 60 60 60 60
51

51 51 52 53 54 54 54

14. Tipul ideativ-imagistic-obiectual 15. Interpretarea matriceală a tipologiei creatorilor 16. O tipologie posibilă bazată pe aranjament de şase structuri luate câte şase CAPITOLUL VIII UN MODEL CIBERNETIC-EURISTIC AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE 1. 2. 3. 4. 5. Introducere Logica descoperirii şi psihologia cercetării Cercetarea ca activitate de căutare a noului, aflare şi aplicare Cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată Numitorul comun al cercetării, creativităţii şi învăţării creative CAPITOLUL IX COMPORTAMENT ŞI CREATIVITATE 1. Introducere 2. Comportamente înnăscute şi dobândite 3. învăţarea creativă - cerinţa socială şi trebuinţa individuală înnăscută CAPITOLUL X ARGUMENTE PENTRU O PEDAGOGIE EURISTICĂ 1. 2. 3. 4. 5. Repere preliminare O definiţie a învăţării creative Obiective ale instrucţiei creative Obiectul de studiu al pedagoeuristicii Aspecte manageriale ale organizării învăţământului creativ CAPITOLUL XI FUNDAMENTE ALE SOCIOEURISTICII 1. 2. 3. 4. Precizări teoretice-metodologice Psihologie şi creativitate Euristică şi socioeuristică ..., Delimitări relative CAPITOLUL XII COMPONENTE ALE CREATIVITĂŢII SOCIALE 1. 2. 3. 4. 5. Introducere Componenta intelectual-culturală Structura profesional-ştiinţifică Elementul competiţional-stimulativ Factorul atitudinal-educaţional .

65 65
65

66 67 67 70 72

73 73 76

78 78 79 80 80

85 85 87 90

;

v

93 93 94 94 95

6. 7. 8. 9. 10.

Motivarea indivizilor şi grupurilor Structura volitiv-energizantă Conştientizarea socială a nevoii de creativitate Dimensiunea axiologică Formarea stilului creativ CAPITOLUL XIII RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT ÎN CREATIVITATE

97 98 99 101 101

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Etimologia termenului de conştiinţă Alte sensuri ale termenului de conştiinţă Conştiinţa ca obiect de studiu interdisciplinar Structura conştiinţei Scurt istoric asupra inconştientului Niveluri şi forme ale inconştientului individual Inconştientul individual şi inconştientul colectiv Puncte de vedere reale şi posibile Cuplul creativ conştient - inconştient Funcţia creatoare a visului CAPITOLUL XIV INTUIŢIA EURISTICĂ

103 103 105 106 108 110 111 112 113 115

1. 2. 3. 4. 5.

Introducere Metoda de cercetare a intuiţiei Definirea conceptelor Intuiţiile studiate Mecanismele psihice ale intuiţiei euristice 5.1. Alternanţa fazelor 5.2. Principiul feedback-ului şi intuiţia euristică 5.3. Relaţia dintre completitudinea programului conştient şi perioada de incubaţie 5.4. Matricea selectivă 5.5. Analogia şi intuiţia 5.6. Raţionamentul prin recurenţă şi intuiţia euristică 5.7. Cercetarea intuiţiei euristice prin metoda chestionarului 5.8. Concluzii CAPITOLUL XV HAOLOGIA ŞI UNELE PRINCIPII ALE ACTIVITĂŢII EURISTICE CEREBRALE

116 116 116 117 120 120 122 125 126 127 128 130 132

1. Haologia - o nouă revoluţie în ştiinţă şi consecinţele ei pentru euristică 1.1. Geneză, concepte şi obiect de studiu 1.2. Aplicaţii ale haologiei şi priorităţi
8

133 133 134

1.3. Obiective ale cercetării noastre 1-4. Fundamente neurocibernetice 1-5. O delimitare conceptuală 2. Principii fundamentale haologice-euristice cerebrale şi unele mecanisme psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn 2.1. Somnul paradoxal şi furtuna cerebrală 2.2. întrebări 2.3. Principiul schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală 2.4. Principiul centro-aferentaţiei informaţionale 2.5. Fundamentarea haologică a ipotezei accelerării imageriei onirice 2.6. Temeiul haologic al conceptului de flexibilitate 2.7. Corolar hipno-euristic 2.8. Explicarea relaţiei Landau 2.9. Speranţe pentru prelungirea vieţii creative 3. Principii ale asocierii şi combinării ideilor grupului creativ surprinse prin metoda ideogramei 3.1. Rezultatele unui experiment transpuse pe ideogramă 3.2. Istoric 3.3. O constatare optimistă 3.4. Principiul asocierii ideilor din mai multe creiere 3.5. Principiul inerţiei ideatice 3.6. Principiul ruperii aleatorii a grupurilor ideatice 3.7. Perturbarea 4. Concluzii CAPITOLUL XVI UN MODEL HAOLOGIC AL CICLULUI SOLAR. IPOTEZE PENTRU RECONSTRUIREA COMPORTAMENTOLOGIEI ŞI EURISTICII 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. Introducere Premise Fazele ciclului solar Reprezentarea haologică a fazelor ciclului solar pe o elipsă Calendarul minim al maximelor solare şi unele efecte ale lor Influenţe ale fazelor ciclului solar asupra Terrei Exemple şi comentarii psihofiziologice Relaţiile haologice şi unele transformări psihofiziologice posibile Extinderea relaţiilor haologice la interpretarea comportamentului uman macrogrupal 10. Despre mişcarea de rotaţie a Soarelui 11. Ciclul pulsatoriu al Soarelui 12. Relaţia ordine-dezordine ca o lege universală 13. O nouă interdisciplina - heliopsihologia

136 136 137 137 137 137 138 139 139 140 140 140 141 141 141 142 142 143 143 143 143 144

146 146 147 148 149 150 151 153 154 155 156 156 156

CAPITOLUL XVII ELEMENTE DE CRITERIOLOGIE EURISTICĂ ŞI EURIMETRIE 1. Precizări preliminare 2. Criteriile euristice Morris ..................................................................................... • ...... . - i v lr)o 3. Ponderea cntenala ...................................................................................................... 4. Completarea criteriilor euristice Morris ..................................................................... 5. Criterii ipotetice pentru filosofic ................................................................................ 6. Criterii posibile pentru artele plastice ........................................................................ 7. Criterii probabile pentru literatură .............................................................................. 8. Cuantificarea euremelor ............................................................................................... 9. Cuantificarea relativă a tipurilor euristice .................................................................. j^ 10. Indicele de creativitate ............ . .................................................................................... 11. Indicele de inventivitate ............................................................................................. 12. Indicele de inovare ...................................................................................................... 13. Indicele de elaborare .................................................................................................. j 14. Concluzii .......................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ....................................................................................166

CUVÂNT ÎNAINTE

Prezenta lucrare se adresează, mai întâi, studenţilor de la Facultatea de Psihologie-Sociologie a Universităţii Hyperion, dar ea poate fi utilă şi celor de la alte facultăţi şi profiluri, cadrelor didactice, cercetătorilor, creatorilor din domeniile ştiinţei, tehnicii şi artelor. Ea încorporează şi dezvoltă cartea de mai mică dimensiune, publicată la Editura Hyperion XXI sub denumirea Psihologia muncii, partea a doua, Psihologia creativităţii (1993). în decurs de câţiva ani scurşi de la publicarea variantei mai sus menţionate, autorul a elaborat capitole noi, a restructurat total vechea formă, dându-i o mai pregnantă consistenţă ştiinţifică şi didactică, a aprofundat anumite teme din unghiuri noi a introdus viziunea haologică asupra fenomenelor de creativitate şi creaţie. Cercetarea de faţă a fost gândită sub forma unui tratat în două volume. Primul volum abordează preponderent fundamentele teoretice ale creativităţii şi creaţiei. Volumul al doilea se raportează, mai ales, la metodologia creativităţii şi creaţiei. Dimensiunea psihologică, omniprezentă în această monografie, e întregită pretutindeni cu viziunea filosofică, praxiologică, psihosociologică, pedagogică, axiologică etc. Concepută aşa, tematica se subsumează mai degrabă unei denumiri cu o sferă mai largă - creatologia. Dar, din păcate, acest termen nu e încă suficient de bine asimilat de opinia ştiinţifică. Autorul exprimă întreaga gratitudine persoanelor implicate prin efort şi bunăvoinţă în publicarea prezentei ediţii. AUTORUL

Profesorul vede aievea chipuri studenţeşti de ani maturizate, Pe ele surprinde, cu melancolie, şi clipele sale în urmă lăsate, El observă în ochii lor licărind luminile ştiinţei, Şi-n ele se pierde neliniştea sa tulburătoare la curgerea fiinţei Deşi jtie că omul se duce, că viaţa trece, Continuă să lucreze cât doi, durează cât zece, E bucuria supremă, marea artă, profunda dorinţă Aceea de a se şti ziditor de fiinţă.

CAPITOLUL I

CONCEPTELE DE CREATIVITATE ŞI CREAŢIE

1. Definiţii ale creativităţii Se cunosc mai multe feluri de a defini creativitatea: „în perspectivă metodologică, prin creativitate se poate înţelege, fără a face mari concesii asociaţionismului, acea aptitudine mintală de reorganizare, de rearanjare în mod original şi susceptibil de a conduce la o mai bună priză asupra realului, a câmpului cunoştinţelor; o reorganizare, o rearanjare a ceea ce alcătuieşte zestrea mintală, cultura intelectuală a fiecărui individ, adică a fondului de semanteme, de atomi de semnificaţie, de fragmente de idei de care dispune orice gândire" (Şt. Georgescu, 1972). Această definiţie pune în evidenţă, între altele, şi relaţia dintre cunoştinţe (informaţie) şi creativitate, accentul căzând în ea, după părerea noastră, pe funcţia combinatorie a minţii, care, prin „reorganizări" şi „rearanjări", operate asupra fondului informaţional asimilat şi sedimentat sub formă de cultură, generează originalul şi noul. Din altă perspectivă, „Creativitatea este înainte de .toate un proces care duce la un anumit produs" (Al. Roşea, 1967). Autorul citat pune în evidenţă relaţia dintre creativitate şi productivitate, consemnând ideea că, după unii autori (J. A. Taylor, 1964), există şi excepţii: productivitate mare sub raport cantitativ, cu indice mic de creativitate. De asemenea, este pusă în evidenţă şi opinia lui J.C. Flanganon de a lua în consideraţie, în corelaţie cu creativitatea şi productivitatea, şi noţiunea de ingeniozitate (ingenuity) „prin care se înţelege rezolvarea problemelor cu eleganţă neuzuală, într-un mod abil şi suprinzător". După opinia lui Al. Roşea, exprimată în mai multe lucrări, flexibilitatea este trăsătura definitorie a creativităţii gândirii: „Creativitatea reprezintă nivelul superior al gândirii", iar „Factorul psihologic principal al creativităţii se pare că este flexibilitatea, prin care se înţelege modificarea rapidă a mersului gândirii când situaţia o cere, restructurarea uşoară a vechilor legături corticale în conformitate cu cerinţele noii situaţii, realizarea uşoară a transferului în rezolvarea problemelor" (Al. Roşea, 1971). Autorul arată că în creativitate nu participă numai factori intelectuali. Pe lângă flexibilitate, considerată factor principal în creativitate, sunt admişi şi alţi factori de natură motivaţională şi de caracter. Rezultă că flexibilitatea este factorul principal (dar nu singurul) al creativităţii gândirii. Creativitatea este pusă în dependenţă de gândire, iar gândirea creatoare e pusă în dependenţă de flexibilitate.
13

Flexibilitatea, aşa cum o descrie autorul citat, se caracterizează în esenţă prin rapiditatea gândirii. Termenul de flexibilitate e în fond sinonim cu cel de rapiditate.. De altfel, Al. Roşea descrie flexibilitatea cu ajutorul termenilor de rapiditate şi uşurinţă, care poate să însemne cheltuială mică de energie, efort redus. Rapiditatea este una din trăsăturile indispensabile inteligenţei (A. Binet, 1903). Ţinând seama de inteligenţa motorie, perceptivă şi intelectuală (J. Piaget), putem vorbi de rapiditate la toate aceste niveluri. Deci, flexibilitatea (rapiditatea) poate fi, după părerea noastră, subordonată unui concept cu o sferă mai largă inteligenţa, şi ea cu pondere mare în creativitate. Pe de altă parte, rapiditatea gândirii poate fi redusă la o noţiune mai consistentă, de natură psiho-fiziologică, şi anume la mobilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), care, alături de forţă şi de echilibru şi în corelaţie cu ele, este definitorie pentru tipurile de activitate nervoasă superioară şi pentru temperamente. Prin urmare, flexibilitatea - sinonimă în esenţă cu mobilitatea - este o noţiune de ordin tipologic-temperamental, iar tipul de activitate nervoasă superioară şi temperamentul îşi pun în bună parte amprenta pe persoană, fiind totodată o expresie a acesteia. Iată că, în ultimă instanţă, noţiunea de flexibilitate se cere raportată şi subordonată unui concept mai larg - cel de persoană. Dacă alături de flexibilitate, în definirea creativităţii, trebuie luate în seamă, după opinia întemeiată a autorului citat, şi anumite elemente de natură motivaţională şi de caracter, necesitatea raportării creativităţii la un concept cu o sferă mai largă - persoana - apare şi mai evidentă. Raportarea creativităţii la persoană, în totalitatea ei, deschide, o perspectivă mai largă în definirea şi descrierea creativităţii. Din perspectiva plurifactorială „Creativitatea în adevăratul înţeles al cuvântului (capacitatea de a crea idei sau lucruri noi) nu poate fi produsul unui singur factor, oricare ar fi acesta şi oricât de important ar fi el (flexibilitatea, originalitatea etc.). Ea e întotdeauna rezultanta mai multor vectori de acelaşi sens, a căror direcţie şi mărime sunt diferite. Cu cât mărimea vectorilor va fi mai importantă şi direcţiile mai apropiate, cu atât rezultanta va fi mai puternică" (M. Bejet, 1971). Autorul citat mai înainte exprimă dezideratul, la care subscriem fără rezerve, de a raporta creativitatea, dintr-o perspectivă integratoare, la persoană: „Activitatea creatorilor din diverse domenii, pentru a ajunge la rezultate valoroase şi originale, nu solicită numai inteligenţa, fantezia bogată şi gândirea creatoare - care sunt capabile să emită ipoteze numeroase, să facă tatonări multiple şi să sesizeze cu uşurinţă noul, ci şi alte numeroase aptitudini. Ea mobilizează în ultimă instanţă întreaga personalitate umană, fapt care nu e posibil decât prin participarea deplină, în primul rând a resorturilor energetice pe care le declanşează factorii voliţional-afectivi şi motivaţionali. Numai aceştia pot determina mobilizarea forţelor necesare în cea mai dificilă şi mai delicată dintre activităţile umane, activitatea creatoare". în aceeaşi ordine de idei, alt autor consemnează: „Ca şi atitudinea artistică, creaţia îşi are şi ea izvorul în fiinţa umană privită ca întreg. Ea nu depinde de Ô

singură facultate sau aptitudine psihică, ci de creşterea generală a întregii vieţi psihice" (N. Pârvu, 1967). Interpretările date creativităţii din perspectiva plurifactorială, a participării întregii personalităţi umane, a integrării întregii vieţi psihice, le considerăm valoroase. Din altă perspectivă, „După ipotezele cibernetice, actul creator poate fi considerat ca o serie de operaţii intelectuale simple, a căror natură şi legi de succesiune trebuie determinate" (A. Drevet, A. Moles, 1971). Tributară viziunii unificatoare, fără să fie suficient de analitică şi de explicită, această definiţie implică perspectiva cibernetică-operatorie, cât se poate de fertilă şi de modernă în cercetarea şi definirea creativităţii. După Z. Pietrasinski (1971), esenţa creativităţii constă în ,, Reordonarea experienţei anterioare şi în construirea unor noi modele din vechile elemente de cunoaştere" . în prezent, există o mare diversitate de puncte de vedere în a defini creativitatea. Irving Taylor a pus în evidenţă mai bine de o sută de definiţii ale creativităţii (cf. M. Tyson, 1973). Bogăţia de opinii în definirea creativităţii nu este, credem, o deficienţă ci un fenomen obiectiv generat de stadiul incipient al cercetărilor în această problemă. Apropierea punctelor de vedere va fi o consecinţă necesară şi firească a diversităţii, care reflectă căutările divergente şi aspiraţiile de a defini multilateral creativitatea. Multe din definiţii sunt complementare şi nu pot pretinde dreptul la exclusivitate. Cu toate acestea, trebuie să observăm, că unele din definiţiile analizate anterior prezintă tendinţa de a defini creativitatea numai prin factorii intelectuali, ceea ce, după opinia noastră, înseamnă o îngustare a sferei conceptului de creativitate. E adevărat că factorii intelectuali (mai ales gândirea) au o pondere mare în creativitate. Se cere însă să avem în vedere şi componentele neintelectuale ale personalităţii, fără de care creativitatea nu poate să fie consistent şi multilateral explicată. în încercarea de a da o definiţie creativităţii, simţim nevoia de a face mai întâi unele consideraţii de natură lingvistică, în limba română termenul de creativitate se formează din termenul creativ, plus sufixul -itate şi înseamnă, într-o exprimare oarecum tautologică, însuşirea (calitatea, capacitatea, aptitudinea) unei persoane de a fi creativă, în sens de creatoare. De regulă (pot să fie, probabil, şi excepţii), în limba română cuvintele care au sufixul de -itate desemnează însuşiri ale persoanei, de pildă termenul de comunicativ plus sufixul -itate (comunicativitate) înseamnă însuşirea (calitatea, capacitatea, aptitudinea) unei persoane de a fi comunicativă. Din comentariile făcute la definiţiile citate mai înainte, cât şi din consideraţiile de ordin lingvistic, rezultă că un prim concept în funcţie de care se poate defini creativitatea, şi la care se raportează ca însuşire a ei, este persoana. Ca gen proxim în planul psihologiei individuale, persoana este purtătoarea tuturor însuşirilor psihice care concură, într-un fel sau altul, la creativitate.

15

Creativitatea, aşa cum am văzut din consideraţiile lingvistice, este o capacitate (aptitudine) a persoanei. „Aptitudinile sunt acele însuşiri psihice ale persoanei care condiţionează executarea izbutită a unei activităţi" (N. T. Leites, 1959). Aşadar, constatăm că aptitudinea (capacitatea) este raportată la activitate. Este normal să fie aşa. Aptitudinile (alături de temperament şi caracter) sunt socotite elemente esenţiale ale personalităţii. Aptitudinea nu este o entitate în sine, ci o însuşire psihică care se constituie şi se manifestă în şi prin activitate. Aptitudinea este o esenţă ce se fenomenalizează în activitate, iar activitatea este însuşi modul de a se constitui şi de a fiinţa al aptitudinii. După cum se ştie, aptitudinea se bazează şi pe anumite elemente native (predispoziţiile). Dar transformarea predispoziţiilor în aptitudini este necesarmente condiţionată tot de activitate. „Chiar cele mai pronunţate predispoziţii ale cuiva nu se vor transforma în aptitudini, dacă acea persoană nu va desfăşura o activitate corespunzătoare" (N. T. Leites, 1959). Activitatea este modalitatea prin care predispoziţiile trec din posibil în real, adică în aptitudini şi tot activitatea este aceea prin care şi în care aptitudinea (capacitatea) generează fenomenul de creativitate. Deci, activitatea este un concept fundamental în raport cu aptitudinea. Sau, altfel spus, activitatea este un fenomen cauză, iar aptitudinea un fenomen efect. Dar, aşa cum efectul influenţează cauza, şi aptitudinea, generată de activitate, va potenţa şi influenţa activitatea spre a deveni mai eficientă, între activitate şi capacitate există un raport de interacţiune. Aşadar, o a doua noţiune definitorie pentru creativitate este aceea de activitate. Ce înţelegem prin activitate? De pildă, omul în sistemul muncii efectuează o serie de activităţi. Operatorul supraveghează un tablou de comandă: recepţionează semnale, le prelucrează, compară datele cu etaloanele, ia decizii, acţionează asupra dispoziţiilor de comandă spre a corecta anumiţi parametri ai procesului tehnologic, aducându-i în limite normale de funcţionare. El execută o activitate de supraveghere şi de corectare. Conducătorul unei întreprinderi industriale recepţionează o mare cantitate de informaţie venită de la diferite subsisteme ale sistemului global - întreprinderea o prelucrează, ia decizii, emite comenzi, le transmite verigilor din subordine, primeşte informaţie, prin conexiune inversă asupra îndeplinirii deciziei, controlează direct sau mijlocit îndeplinirea ordinelor, organizează şi îndrumă, acordă recompense şi pedepse etc. El execută o activitate de conducere. Prin urmare, toate acestea, cât şi altele, sunt activităţi. Activitatea este un concept de ordinul genului, care cuprinde o multitudine de activităţi specii. Creativitatea este o activitate mentală, în sensul operaţional, dat de J. Piaget, ca totalitatea de operaţii mentale (intelectuale, afective şi volitive), complexe, dinamice, compozabile şi reversibile etc. Astfel, conceptul de creativitate poate fi raportat şi redus de fapt la un concept consistent, descris şi definit riguros în psihologia genetică. Pornind de la aceste premise, creativitatea poate fi definită ca fiind capacitatea esenţială şi integrală a persoanei, rezultată din activitatea conjugată a tuturor funcţiilor sale psihice (intelectuale, afective şi volitive), conştiente şi inconştiente, native şi dobândite de ordin biologic, psihofiziologic şi social, implicată în producerea ideilor noi, originale şi valoroase.

2. Relaţia dintre creativitate şi creaţie Trebuie să recunoaştem de la bun început că delimitarea conceptelor de creativitate şi creaţie ridică serioase dificultăţi teoretice, presupune o seamă de riscuri. Prezenţa acestei delimitări poate să genereze mai multe controverse decât absenţa ei. Poate tocmai din acest motiv în literatura de specialitate consultată de noi nu am întâlnit încercarea de a defini corelativ cele două concepte. De obicei, se operează nerestrictiv cu ele, în funcţie de context. Conceptul de creativitate este foarte apropiat lingvistic şi semantic de conceptul de creaţie, între aceste concepte se fac cele mai multe substituiri. Deosebirea esenţială dintre conţinutul celor două concepte este, după opinia noastră, următoarea: conceptul de creativitate se referă la producerea de idei noi şi originale (a se vedea definiţia dată); conceptul de creaţie vizează finalizarea ideii, transpunerea ei în operă artistică, ştiinţifică, tehnică, în obiecte artistice, ştiinţifice, tehnice etc. De la creativitate la creaţie adesea e un drum lung şi anevoios. Cu toate acestea, delimitarea creativităţii de creaţie rămâne cât se poate de relativă. Ideea nouă şi originală, ca produs al creativităţii, nu apare completă şi perfectă precum Venus din spuma mării, în legendele şi miturile Greciei antice. Completarea şi perfecţionarea ideii este rezultatul unui proces complex de metamorfozare a ei. Ideea nouă şi originală a poetului se cere transpusă, să zicem, într-un poem asociindu-se cu multe alte idei. Ea trebuie să se supună rigorilor creaţiei poetice. Ideea nouă şi originală a pictorului sau sculptorului, de asemenea, se cere transpusă în operă, întruchipată în portret, frescă, statuie etc. Ideea matematicianului se cere corelată cu alte idei, verificată, transpusă într-o teorie sau în mai multe, care constituie, de fapt, opera matematică. Ideea nouă şi originală a inginerului se vrea transpusă în proiect tehnic, funcţional, cu valoare utilitară pentru societate (maşini, aparate, dispozitive tehnice etc.). Marii creatori mărturisesc că înainte de a trece la creaţia propriu-zisă, la realizarea de fapt a operei, indiferent dacă ea se va numi simfonie, poezie, teorie sau altfel, au plămădit mai întâi această operă în minte, perioade mai mici sau mai mari de timp, au gândit profund şi chinuitor asupra ei. După stadiul de gestaţie mentală a operei, mai mult sau mai puţin îndelungat, după un intens travaliu de elaborare mentală, urmează transpunerea (la unii tumultoasă, la alţii liniştită - depinde şi de o serie de particularităţi temperamentale) ideilor în opera propriu-zisă. Ideile se cer strunite, disciplinate, verificate, şlefuite, nuanţate, ordonate după rigorile şi prin mijloacele proprii fiecărui creator. Activitatea procesuală de transpunere a ideii în operă este foarte complexă. Ideea se modelează, se îmbogăţeşte, se aprofundează şi se redimensionează continuu în şi prin activitatea de transpunere a ei în operă, între „fragmentele de operă" (şi opera se cere concepută procesual Şi stadial) şi idee are loc un permanent du-te-vino, în care se îmbogăţeşte atât ideea, ca produs originar al creativităţii, cât şi opera, în acest proces de transpunere a ideii în operă apar idei noi, care nu existaseră în stadiul anterior: unele idei iniţiale se modifică atât de mult prin impactul lor cu „fragmentele de operă", încât
17

e dificil de precizat dacă ele aparţin etapei iniţiale sau etapei ulterioare. Din acest punct de vedere e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să stabileşti linii de demarcaţie rigide care să evidenţieze cu certitudine unde anume se termină creativitatea şi unde începe, de fapt, creaţia. Ele sunt fenomene ce se interferează şi se completează reciproc, într-o activitate procesuală. Din această perspectivă, creativitatea şi creaţia constituie două momente ale procesului euristic, două verigi complementare ale lanţului euristic, legate intrinsec între ele. Creativitatea se finalizează în creaţie, iar aceasta din urmă o desăvârşeşte pe prima. Creativitatea se îmbogăţeşte, suferă modificări şi completări în activitatea de creaţie. Proiectul ideativ şi opera propriu-zisă, ca finalizare a lui, se presupun, se întregesc şi se influenţează reciproc. Orice operă are la bază o idee, o concepţie ideativă. Aşa cum obiectul operă nu poate fi creat fără un plan ideativ, la fel acest al doilea element conduce în cele din urmă către primul, în sens temporal, creativitatea se situează în antecamera creaţiei. Creaţia succede creativităţii. Atât creativitatea cât şi creaţia sunt activităţi şi, dintr-un punct de vedere dinamic, ele se subsumează acestui concept. „Creaţia are un înţeles, utilizabil pentru ştiinţă numai când este luată ca o activitate condiţionată de celelalte date ale existenţei" (C. Rădulescu-Motru, 1932). Deşi ele se găsesc într-o strânsă legătură, socotim totuşi că este necesar să facem o delimitare relativă între creativitate şi creaţie. A opera indistinct cu aceste concepte e o eroare ce generează alte erori. Dar, pe de altă parte, e o greşeală simetrică şi la fel de dăunătoare să izolăm ermetic aceste concepte care se află într-o comuniune, în cel mai autentic sens al expresiei. în operarea cu conceptele de creativitate şi creaţie vom avea în vedere deosebirea relativă dintre ele. Dar, când activitatea va viza deopotrivă producerea ideilor şi transpunerea lor în operă, care nu pot fi întotdeauna riguros disociate, vom opera simultan cu ambele concepte. Deci, fără a avea pretenţia unei definiţii riguroase, ci doar intenţia de a face unele precizări ce se înscriu sub semnul relativului şi discutabilului, credem că putem considera că teoria creativităţii, mai ales din perspectiva psihologiei, urmăreşte în principal să pună în evidenţă cum şi în ce condiţii apar ideile noi şi originale, care sunt factorii stimulativi şi frenatori ai creativităţii, ce procese psihice concură la creativitate şi care este ponderea lor, în ce mod conlucrează conştientul şi inconştientul în apariţia ideilor noi şi originale. Ea cercetează structurile euristice în funcţionalitatea lor complexă şi dinamică, etapele creativităţii, tipologia creatorilor, metodele de investigare, stimulare şi dezvoltare a creativităţii etc. Prin creaţie, din aceeaşi perspectivă a relativului şi discutabilului, vom înţelege activitatea de transpunere a ideii noi şi originale în operă, finalizarea şi concretizarea ideii, metamorfozarea ei procesuală, complexă şi anevoioasă, transpunere ce implică cunoştinţe, pricepere, deprinderi, aptitudini, talent etc., tehnici şi procedee specifice fiecărui gen de creaţie. Desigur, creaţia poate să mai aibă şi alte sensuri şi accepţiuni, funcţie de context. Conceptele de creativitate şi creaţie, aşa
18

cum au fost ele analizate de noi, vizează, în principal, cele trei domenii importante: ştiinţa, tehnica şi arta. în afara noţiunilor analizate mai înainte, în literatura consacrată creativităţii se mai folosesc şi conceptele de inventivitate şi invenţie. Aceste concepte, utilizate preponderent în domeniul tehnicii sunt sinonime cu conceptele de creativitate şi creaţie, folosite cu predilecţie în ştiinţă şi în artă. Conceptul de inovaţie, înţeles atât ca activitate de producere a ideilor noi şi originale, cât şi de finalizare practică a lor, se subsumează conceptelor de creativitate şi creaţie şi se înscrie în această arie de activitate. Creativitatea cade preponderent în sfera de investigaţie a psihologiei creativităţii (şi nu numai a ei). Creaţia formează obiectul de cercetare al ştiinţelor de profil. Desigur, există o zonă de interferenţă, pe care operează atât psihologia, făcând imixtiuni legitime dar prudente în sfera creaţiei, cât şi disciplinele de profil (ştiinţifice, tehnice şi artistice), extinzându-şi cu circumspecţie preocupările lor în zonele creativităţii. Cooperarea dintre psihologie şi disciplinele de profil ni se pare a fi soluţia optimă de cercetare conjugată a creativităţii şi creaţiei, în legătura lor indisociabilă. 3. Factori contextuali ai creativităţii şi creaţiei Printre factorii care sunt de natură să stimuleze creativitatea (presupunând existenţa disponibilităţilor creative) se numără şi liniştea, în momentele de intensă concentrare, creatorii au nevoie, o imensă nevoie, de linişte fizică şi psihică. Ei cer cu insistenţă să nu fie perturbaţi în asemenea momente. De asemenea, sunt stimulatoare discuţiile ştiinţifice, într-o atmosferă de deplină conlucrare creativă cu colegii sau chiar cu persoane din afara specialităţii. Se recomandă discuţiile chiar cu persoane ignorante în ştiinţă şi tehnică; ele pot să sugereze creatorului asociaţii, analogii, combinări nerestrictive etc. sau, prin întrebările lor, uneori naive, mintea creatorului poate să fie pusă în alertă euristică. Se cere creatorului să accepte critica, ori de unde ar veni ea, să analizeze cu atenţie şi cu maximum de obiectivitate observaţiile făcute. Cercetările de psihologia muncii industriale dovedesc că aşa-numita muzică funcţională e de natură să menţină starea de veghe, să contribuie la înlăturarea oboselii, să creeze o stare de bună dispoziţie psihică şi fizică, un optimism generator de tonus cerebral ridicat şi pe fundalul lui să favorizeze un ritm de muncă crescut. Creativitatea este tot un gen de activitate, ca şi munca - o activitate mentală. Prin extrapolare, ţinând seama şi de observaţiile unor creatori, se poate considera că o anumită muzică e de natură să faciliteze creativitatea. Este de presupus că muzica uşurează zborul fanteziei; combinatorica sunetelor influenţează combinatorica mentală, punând-o în situaţia de a realiza mai multe şi mai ample legături asociative, între care poate să fie şi soluţia.

Spiritul de concurenţă, adversităţile, criza de timp etc. sunt uneori şi la unele persoane factori stimulatori în creativitate. Se consideră că, pe lângă foarte multă muncă şi perseverenţă, dacă-ţi surâde şansa (norocul), poţi ajunge la descoperiri şi invenţii noi şi originale. Adesea s-a spus, pe bună dreptate, că norocul nu favorizează decât minţile pregătite să-1 sesizeze şi să-1 folosească. Alex F. Osborn consideră că „norocul familiei Curie provine din perseverenţa neabătută", dar adaugă mai departe: „Cele mai multe experienţe sunt făcute în paşi mici. însă o fărâmă de noroc poate să ne ajute să facem un mare salt". Printre factorii care contribuie la creativitate se mai enumera: experienţa, jocurile distractive şi rezolvarea enigmelor, pasiunile colaterale secundare (hobbyes): pescuitul, vânătoarea, colecţionarea timbrelor, lucrul manual, practicarea meşteşugurilor etc. A.M. Whitehead consideră că „Nefolosirea abilităţii manuale este cauza principală a letargici mentale a aristocraţiei", în măsura în care, din perspectivă onto-genetică actul primează faţă de gând, trebuie să admitem că abilitatea creatoare a mâinilor influenţează creativitatea mentală, cel puţin tot atât cât aceasta din urmă o influenţează pe prima. Cititul creativ este, de asemenea, stimulator: să gândeşti când citeşti (să-ţi pui întrebări, să cauţi soluţii în paralel cu autorul şi diferite de ale lui, să te îndoieşti că soluţia găsită de autor e singura posibilă şi cea mai bună etc.). Scrisul creator, prin încercarea de a elabora scheme, grafice, calcule etc. are o anumită influenţă stimulatorie. Există şi factori care perturbă creativitatea. W.I. Beveridge enumera: grijile, oboseala intelectuală şi fizică, întreruperile, muncă prea constantă asupra unei probleme, care poate să genereze anumite blocaje mentale, iritaţiile, zgomotele, frământările personale şi familiale, care diminuează disponibilităţile pentru creativitate şi creaţie. De asemenea, Ales. F. Osborn spune că americanii au constatat, după al doilea război mondial, că savanţii chimişti germani, în ciuda renumelui lor notoriu de creatori în chimie, erau în urma americanilor, din cauza lipsei securităţii personale, ameninţată în orice moment sub regimul lui Hitler. Teama de greşeală poate să fie un alt factor frenator în creativitate. Despre Robert Brown, Ch. Darwin consemnează: „Avea cunoştinţe extraordinar de vaste şi multe au dispărut o dată cu el, datorită fricii lui excesive de a nu face cumva vreo greşeală". Nu toţi autorii sunt de acord cu utilitatea unor factori stimulatori în creativitate. M. Ralea, de pildă, consemnează: „într-o spovedanie, A. Gide nu spune că el n-a avut niciodată „un cabinet de lucru". Atunci când i-a venit inspiraţia a scris pe apucate, oriunde: în vagon, pe băncile grădinilor publice, în tramvai, pe marginea drumurilor. Observaţie adâncă şi justă. Birourile elegante cu imense şi bogate biblioteci sunt pentru voluptoşii sterili sau pentru impotenţii intelectuali care au nevoie de atmosferă, de stimulente, de singurătate, de exemplu: portretele de creatori celebri pe pereţi, de o mie şi una de excitante ca să fecundeze o debilă şuviţă." Este pilduitoare în acest sens şi activitatea creativă a lui A.J. Toynbee care, se pare că, din cele zece volume ale celebrei sale lucrări A Study of History, numai patru

au fost scrise la Londra, iar restul în tren, pe vapor, în avion, în hoteluri etc., în lungile-i călătorii spre a descoperi vestigiile civilizaţiilor dispărute. Se pare, într-adevăr, că marile personalităţi creative se manifestă oriunde, oricum, în orice condiţii. Este de presupus că subtila observaţie a lui M. Ralea se referă numai la ele. Dar ceea ce e valabil pentru creatorul de geniu, destul de rar întâlnit, nu se mai potriveşte la creatorul obişnuit. De aceea studiul factorilor care stimulează sau perturbă creativitatea ne apare util şi necesar.

CAPITOLUL II

SISTEMUL DISCIPLINELOR EURISTICE

t

1. Introducere la o concepţie metaeuristică despre creaţie
Se constată o evoluţie oarecum paralelă a modelelor de creativitate şi creaţie cu sistemul disciplinelor euristice. Fără a fi izomorfe, aceste entităţi se cer totuşi corelate spre a se afla într-o anumită concordanţă, în prezentul subcapitol ne propunem să realizăm o deschidere către aşa ceva, dintr-o perspectivă foarte generală, ce ne permite înţelegerea creaţiei, în sens filosofic, ca însuşire a existenţei, în accepţiunea hegeliană, jocul antitetic al existenţei cu nonexistenţa generază devenirea împreună, am spune noi, cu creaţia. Ca expresie a noului, creaţia apare oriunde există acte şi procese de dedublare, de naştere şi dispariţie, zămislindu-se în însăşi dinamica lor. Asemenea acte şi procese fiind prezente peste tot, la toate nivelurile existenţei, se poate acredita punctul de vedere după care creaţia e un fenomen universal.

2. Definiţii ale euristicii şi metaeuristicii
O serie de autori (J.P. Guilford, Al. F. Osborn, E. de Bono etc.) tratează creativitatea în termenii rezolvării de probleme. După opinia lui G. Polya, euristica (de la gr. heuriskein, a afla) studiază tocmai procedeele şi metodele de rezolvare a problemelor. A. Drevet şi A.A. Moles consideră euristica drept „Ştiinţa artei de a inventa". Din punctul nostru de vedere, euristica studiază apariţia noului, originalului şi valorosului în ştiinţă, tehnică, artă etc., prin conlucrarea dintre conştientsubconştient, logic-infralogic, starea vigilică şi cea hipnoonirică, cât şi modalităţile, tehnicile şi procedeele de modelare, stimulare şi dezvoltare a creativităţii, de antrenament creativ şi de învăţare creatoare. Prin metaeuristică noi înţelegem disciplina care se ocupă cu studiul modalităţilor şi mecanismelor de apariţie a noului, la nivelul lumii lipsite de viaţă, lumii vii, societăţii şi omului. Metaeuristică cercetează noul ca generare a ceva din altceva, ca evoluţie şi progres în lumea vie, ca fenomen de cultură în societate, ca rezultat al cercetării ştiinţifice, act şi proces de creativitate, creaţie, descoperire, invenţie, inovaţie, inovare, la nivelul omului şi al colectivităţilor umane. Metaeuristică se ocupă cu aflarea legilor şi principiilor care generează noul la diferite niveluri ale existenţei, de la existenţa în sine la existenţa conştientă de

sine şi de restul universului. Ea cercetează fenomenele şi procesele de producere a noului la nivelul fiinţelor dotate cu creier evoluat şi cu viaţa psihică superioară. îmbrăţişând noul la toate nivelurile existenţei, în toate ipostazele şi formele sale, de la cele foarte generale la cele particulare, euristica devine filosofic a creaţiei (metaeuristica). îngustându-şi sfera şi vizând un conţinut mai bine precizat, analitic, cuantificabil şi operaţional, heuriskein se metamorfozează în ştiinţă a creaţiei. Definiţia euristicii pe de o parte ca filosofie, pe de alta ca ştiinţă are în vedere atât dimensiunea ei istorică, cât şi statutul ei contemporan. Euristica a debutat ca filosofie a creaţiei, fiind practicată, se pare, de unii mari filosofi (R. Descartes, G.W. Leibniz etc.), ca ars inveniendi (P. Vérone, Inventica, 1983; D. Bădărău, G.W. Leibniz, Viaţa şi personalitatea filosofică, 1966), iar mai apoi s-a constituit ca ştiinţă, prin unele ramuri ale sale, fără a renunţa de a fi, în acelaşi timp, şi filosofie, prin metaeuristica, ce exprimă atributele sale de mare generalitate.

3. Descrierea sistemului
Sistemul euristic e format dintr-un ansamblu de discipline (ramuri) în relaţie. Disciplinele euristice ce compun sistemul se găsesc în stadii diferite de constituire: unele sunt avansate, altele la început de drum, iar câteva doar ca proiect. în centrul sistemului a fost aşezată psihopedagoeuristica, din mai multe motive. Mai întâi, pentru că psihologia e prima disciplină care a abordat experimental creativitatea, începând cu cercetările lui J.P. Guilford, din anii 1950 şi după această dată. în acest spaţiu se înscriu şi cercetările substanţiale ale psihologilor români: Al. Roşea, P. Popescu-Neveanu, M. Bejat, Mihaela Roco, Ana Stoica etc. Apoi, fiindcă psihologia deţine un avans informaţional şi metodologic faţă de alte discipline, în acest domeniu. în fine, pentru că cercetările de psihologia creativităţii sunt fundamentale pentru oricare disciplină care abordează creaţia în domeniul său specific. Este în curs de a se realiza un transfer informaţional şi metodologic din psihologia creativităţii în pedagogie şi de constituire a unei pedagogii euristice, centrată pe instruirea creativă. în jurul psihopedagoeuristicii sunt aşezate o serie de discipline euristice în curs de constituire - vigiloeuristica şi hipnooniroeuristica, care îşi propun să studieze corelativ unele aspecte ale creativităţii în stările de veghe, somn şi vis. Progresul în constituirea acestor discipline euristice e, indubitabil, dependent, în bună măsură, de elaborarea hipnologiei şi onirologiei ca ştiinţe. Relaţia creativă dintre fenomenele vigilice şi cele hipnice-onirice e, oarecum, echivalentă cu relaţia creativă dintre conştient şi subconştient. Mijlocul sistemului îl ocupă euristicile de ramură: scientoeuristica, tehnoeuristica şi arteuristica. Dorim să credem că lucrarea noastră „Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice" (1980), poate fi considerată, cu permisiunea cititorului, o cercetare în principal de tehnoeuristică. în această lucrare a fost elaborat un model euristic - modelul euremelor, ca structuri fundamentale ce reali-

23

zează creativitatea în general şi creaţia tehnică în particular, un submodel al mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice şi al relaţiilor complexe dintre conştient şi subconştient în creativitate, A fost conturată şi aplicată metoda eurigramelor, prin analogie cu metoda „Organigramelor metodologice" (A. Drevet, A. Moles). Prin extrapolarea circumspectă a modelului şi a metodei la fenomenele socioumane a fost publicată o carte intitulată „Creativitatea socială. Introducere în socioeuristică" (1981). Aici, metoda eurigramelor devine metoda socioeurigramelor. Sunt puse în evidenţă o serie de metode şi un limbaj specifice creativităţii sociale. Extinderea cercetărilor euristice la domeniul ştiinţei şi perfecţionarea metodologiei au condus la elaborarea monografiei denumită „Strategii creative transdisciplinare. Introducere în scientoeuristică", publicată la Editura Academiei Românie (1992). Euristicile de ramură ascund în ele însele o serie de potente ce se vor finaliza, credem, sub forma euristicilor particulare, în ramura scientoeuristicii cea mai bine elaborată e, se pare, euristica matematicii şi îşi anunţă intrarea în etapa euristicizării managementului şi markentigului. în spaţiul tehnoeuristicii progresele cele mai notabile au fost realizate de către disciplinele: proiectarea creativă, ingineria valorii, bazele creaţiei inginereşti şi inventică. Aici se înscriu contribuţiile remarcabile ale Şcolii româneşti de inventică de la Iaşi, fondată de prof.dr.ing. V. Belous. La graniţa dintre tehnoeuristică şi arteuristică cel mai bine conturat sub raport euristic e designul. Şi alte ramuri ale artei sunt pe cale de a coopera interdisciplinar cu euristica. în ceea ce priveşte euristica, în forma ei generală, care într-un fel cuprinde toate disciplinele euristice comentate mai înainte, ea a fost fundamentată de Şt. Odobleja în „Psihologia Consonantistă" (1938-1939). El o defineşte atât în sens larg, sintetic, cât şi pe părţi, analitic, din perspectivă multilaterală, îi precizează domeniul de studiu, îi prevede aplicaţiile şi îi surprinde şi formulează legile. După Şt. Odobleja, euristica este: a) ştiinţă a introspecţiei gândirii; b) artă a creaţiei; c) ştiinţă a cercetării şi descoperirii de noi consonanţe (între idei sau între lume şi idei); e) arta de a gândi şi inventa; f) ştiinţa mecanismelor gândirii creatoare; g) ştiinţa de a mări artificial capacităţile inteligenţei umane prin diferite instrumente (maşini); h) domeniu al gândirii ce se opune verificării (un domeniu diferit de cel logic, în limbajul de astăzi, ceva diferit de gândirea algoritmică, o infralogică de tip intuitiv). Legile creaţiei (un fel de reguli de bază ale acesteia), care pot fi interpretate nerestrictiv drept legi ale euristicii, după Şt. Odobleja sunt: 1. legea echivalenţei; 2. legea compensaţiei; 3. legea reacţiei; 4. legea alternanţei; 5. legea antrenamentului; 6. legea reversibilităţii. Relativ recent au fost puse în evidenţă de către acad. M. Drăgănescu unele euristici cu generalitate maximă: euristica structurală, euristica fenomenologică şi euristica structural-fenomenologică. Autorul conjugă ontologia, epistemologia şi creatologia şi, pe modelul său numit „inelul lumii materiale", pornind de la două elemente primordiale - lumatia şi informateria, într-o concepţie onduliformă şi genetic- progresivă, interpretează creaţia ca o trăsătură a întregului univers. Crea-

tivitatea şi creaţia omului şi a societăţii, viaţa spirituală (cultura, valorile etc.) sunt consonante cu ritmul pulsatoriu-creativ al întregii naturi. Găsim aici premisele (şi nu numai atât) pentru elaborarea unei filosofii a creativităţii şi creaţiei, atât de mult căutată la noi şi în lume. După opinia noastră aceste euristici pot, eventual, să fie aşezate în sistemul disciplinelor euristice, pe ultimul nivel, formând conţinutul metaeuristicii (fig. 1).

4. Concluzii
Geneza sistemului disciplinar euristic evidenţiază un fenomen semnificativ în ştiinţa contemporană, acela al conjugării cunoaşterii şi creaţiei. Cercetarea ştiinţifică e interpretată ca activitate de creaţie, iar creaţia ca având drept suport cercetarea ştiinţifică. Pe această punte de legătură e de aşteptat să se realizeze o tot mai mare apropiere între ştiinţă, tehnică şi artă.

Fig. 1. Sistemul disciplinelor euristice

25

CAPITOLUL III

MODELUL EUREMELOR ,

1. Conceptul de structură creativă Prin structură se înţelege, de obicei, o totalitate de părţi în relaţie, care formează un tot unitar, având o calitate nouă, rezultată din integrarea şi subordonarea părţilor în ansamblu şi o funcţionalitate proprie, „în mod cert - consideră J. Piaget - o structură este formată din elemente, dar acestea sunt subordonate legilor care caracterizează sistemul luat în ansamblul lui; şi aceste legi, denumite de compoziţie, nu se reduc la asocieri cumulative, ci conferă totului, ca atare, proprietăţi de ansamblu distincte de cele ale elementelor". Să vedem care sunt părţile şi în ce relaţii se găsesc ele în cadrul structurilor euristice. Vom considera ca parte în structura euristică, procesul psihic (funcţia psihică): memoria, imaginaţia, inteligenţa etc. Procesul psihic este simultan parte şi funcţie, deci parte-funcţională. Fiecare parte are o funcţionalitate calitativ distinctă. De pildă, memoria îndeplineşte funcţiile de stocare, păstrare, recunoaştere şi reproducere a informaţiei, funcţii calitativ diferite de cele ale imaginaţiei sau inteligenţei. Din perspectiva ciberneticii memoria umană are următoarele funcţii: 1. stocarea informaţiei; 2. conservarea; 3. filtrajul; 4. clasificarea şi marcajul mesajelor şi 5. ecforarea (extragerea) informaţiilor. Desigur, părţile nu sunt juxtapuse, ci conjugate, în interdependenţă, într-o multitudine de relaţii. Mai multe părţi funcţionale în relaţie formează o structură euristică. Deci, prin structură euristică vom înţelege o grupare de părţi funcţionale în relaţie, care îndeplineşte o funcţie calitativ distinctă în producerea noului şi originalului. Numim eureme (de la grecescul heuriskein, care înseamnă a afla, prin extensie a descoperi, a crea, a inventa etc.) structurile psihice fundamentale care conlucrează la realizarea creativităţii, a invenţiilor şi descoperirilor. Părţile funcţionale pot fi concepute ca un fel de „atomi de creativitate", iar grupările de părţi în relaţie (structurile) ca „molecule de creativitate". Toate structurile euristice (ca grupări de părţi în relaţie), conjugate, vor forma psihicul (persoana) ca sistem creativ integral. Aţâţ partea, cât şi întregul trebuie concepute poli-funcţional. O parte poate conlucra succesiv şi simultan la mai multe structuri euristice, iar acestea conlucrează succesiv şi simultan între ele, în cadrul sistemului creativ integral persoana. Ţinând seama de cele spuse mai înainte, putem considera că în realizarea creativităţii şi creaţiei conlucrează următoarele eureme:

1. eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, realizată în principal de memorie, gândire, limbaj, interese etc.; 2. eurema asociativ-combinatorie, realizată de inteligenţă, imaginaţie, memorie, conştient, inconştient etc.; 3. eurema energetică-stimulatorie, în cadrul căreia conlucrează pasiunea, sentimentele, motivaţia, interesul, curiozitatea, forţa proceselor nervoase exprimată în tipul de activitate nervoasă superioară şi în temperament, efortul intens şi de lungă durată, voinţa, curajul, nevoia, ambiţia, plăcerea de a face invenţii şi descoperiri 4. eurema critică, realizată de gândirea analitică, de inteligenţă, de funcţia critică şi valorizatoare a conştiinţei etc.; 5. eurema ideativ-perceptivă, la care participă componente ideative şi perceptive; 6. eurema de obiectualizare a imaginii, la care conlucrează elemente ideativ-perceptive şi motorii. în sfera structurilor euristice fundamentale, la creativitate şi creaţie pot să participe şi alte multe structuri operaţionale. Mihai Golu (1972) pune în evidenţă o serie de asemenea structuri operaţionale, dintre care unele pot să aibă un rol mai mic sau mai mare în realizarea creativităţii. Prin analogie cu pătratul logic, putem configura pătratul euremelor (fig. 2). Pe cele patru laturi sunt aşezate euremele implicate în producerea ideilor noi şi originale, iar pe cele două diagonale sunt dispuse euremele prin care se realizează întruchiparea ideilor în imagini şi obiecte (opere) ştiinţifice, tehnice, artistice etc.
EUREMA ENERGETICĂ - STIMULATOARE
LU

etc.;

CC

o
m O

o

o

o
CC LU

H CC

8
LU

Ş

tr

LU

EUREMA DE ACUMULARE Şl COMPREHENSIUNE A INFORMAŢIEI

Fig. 2. Modelul structurilor euristice fundamentale; Pătratul euremelor
27

2. Eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei în cadrul acestei eureme un rol important îl are memoria în legătură indisociabilă cu gândirea, limbajul, interesele etc. Este de presupus că accentul cade pe memoria logică, pe logomnemă, prin care desemnăm mesajul înţeles, fixat în cuvânt şi memorat. Astfel, gândirea şi limbajul preced, într-un fel, şi pregătesc terenul memoriei. Cercetările de psihologia memoriei dovedesc faptul că mesajul înţeles este conservat o durată mai mare de timp, este reactualizat prompt şi folosit eficient în contexte diferite, cu maximum de precizie. Un astfel de mesaj este necesar şi util în creativitate. Se poate presupune că în creativitate este utilizată în mai mare măsură memoria de lungă durată. Datele ei sunt îndelung supuse meditaţiei, mai ales în aşa-numita etapă de incubaţie a ideilor, indispensabilă în activitatea creativă. De altfel, între memorie şi gândire se realizează un permanent du-te-vino. Mesajele sunt sumar prelucrate, triate, clasificate la nivelul gândirii, după care sunt stocate în memorie. Ele sunt readuse la nivelul gândirii, care continuă activitatea de analiză şi de sinteză asupra lor: le retriază, le reclasifică, le pune în noi contexte, le reordonează, le completează, elimină pe cele superflue etc., după care le transferă iar în memorie pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, ca apoi să revină la ele. Ţinând seama de faptul că în vederea activităţii creative este recepţionată o mare cantitate de informaţie (de obicei, mai multă decât poate fi folosită în creativitatea imediată), se cere ca filtrarea ei să se facă cu maximum de eficienţă. Suprasaturaţia informaţională poate să fie la fel de dăunătoare în activitatea creativă, ca şi deficitul informaţional. Clasificarea mesajelor se cere făcută cu maximum de precizie spre a putea fi găsite şi ecforate cu uşurinţă în vederea utilizării lor eficiente în activitatea creativă. Cercetările de psihologia memoriei pun în evidenţă că memoria se realizează în funcţie de interese, în speţă de interesul creativ. El funcţionează ca un filtru care realizează o primă selecţie şi clasificare informaţională. In cadrul euremei de acumulare se realizează deci o simbioză funcţională între memorie, gândire, limbaj, interese etc. Nu există cercetări experimentale care să releve cu certitudine dacă există o corelaţie de directă proporţionalitate între cantitatea de informaţie şi creativitate. După opinia lui Alex F. Osborn, cantitatea produce calitate în creativitate. Cu cât avem mai multe date - consideră autorul - cu atât şansa e mai mare ca printre ele sa fie şi informaţia relevantă, de natură să finalizeze actul sau procesul creativ: „Este aproape axiomatică teza după care cantitatea produce calitate în ideatic. Logica şi matematica ilustrează adevărul că, cu cât producem mai multe idei, cu atât suntem mai aproape de a o elabora şi pe cea bună. Tot atât de adevărat este că cele mai bune idei rareori ne vin primele". Probabil că opiniile lui Alex F. Osborn sunt valabile pentru creatorul obişnuit, în ceea ce priveşte geniile creative, se constată că ele sunt absolut refractare la stocarea unei mari cantităţi de informaţie. „Charles Nicolle ajunge să afirme că geniul nu este în stare să înmagazineze cunoştinţe şi că spiritul inventiv poate fi omorât de un învăţământ deficitar, de erudiţie şi de opiniile înrădăcinate".

Este foarte adevărat că persoana inventivă nu se poate împăca cu un învăţământ bazat pe memorarea excesivă. Un asemenea spirit operează o filtrare informaţională riguroasă, care poate să dea impresia aparentă că e refractar la acumularea cunoştinţelor. Se poate spune, cu mai mult temei, că geniul creativ nu memorează cunoştinţe nerelevante. Dar fără o cantitate oarecare de cunoştinţe, geniul creativ nu poate fi conceput. Aşa cum spunea Lucretius în De rerum natura, din nimic nu se poate naşte ceva, nici chiar prin voinţa zeilor. Geniul creativ prezintă anumite particularităţi: la o cantitate relativ mică de mesaj provenit din afară, el adaugă o mare cantitate de creativitate din interiorul său. Cum de altfel, o persoană cu indice mic de creativitate poate să recepţioneze o mare cantitate de informaţie la care să adauge un procent de creativitate foarte mic din interior. Indicele de creativitate e determinat nu numai de cantitatea de informaţie intrată în sistemul uman, şi nu atât de ea, cât de valoarea productivă (inventivă) ce se realizează la nivelul verigii centrale, prin conlucrarea sistemului de eureme, prin forţa, amplitudinea şi potenţialul lor, prin travaliul mintal ridicat.

3. Eurema asociativ-combinatorie
E realizată în cea mai mare măsură de cuplul fantezie-inteligenţă. Combinarea informaţiilor intrate în sistemul uman este de natură să contribuie, în mare măsură, la realizarea noului şi originalului, în ce mod? Cum? Alex F. Osborn arată că „Combinarea e adeseori numită esenţa imaginaţiei creatoare". Este de presupus că în acest joc combinatoriu intervin legi probabilistice, fenomene aleatorii şi necesare, procedee apriori şi aposteriori. Pe acest teren operează ecuaţiile algebrei combinatorii. Combinarea nouă şi originală se realizează tocmai prin abaterea de la schema dată prin experienţă. Persoana primeşte apriori nişte „tipare" comportamental-ideative, modificabile aposteriori. La situaţii identice, combinarea ideativ-comportamentală va fi identică schemei, care în repetate rânduri a asigurat succesul organismului. Dar se ivesc situaţii noi, dinamice, neprevăzute, ce se cer soluţionate corespunzător. La situaţii variabile, persoana creativă răspunde cu strategii variabile, în cest caz, încep „experimentările mintale" de elaborări şi reelaborări, de combinări şi recombinări. Noul şi originalul se nasc la antipodul schemei stereotipe, sunt antischemă. Ele se realizează prin combinaţii variabile la situaţii variabile, prin elaborarea de «'soluţii la una şi aceeaşi situaţie. Comportamentul necreativ se caracterizează prin aplicarea unor scheme nonvariabile la situaţii variabile, prin incapacitatea de a găsi soluţia optimă, prin elaborarea unei singure variante acolo unde sunt posibile o mulţime de soluţii, sau prin elaborarea unei soluţii neadecvate situaţiei date. Creativitatea constă tocmai în elaborarea de strategii combinatorii noi la situaţii noi şi uneori în elaborarea de strategii posibile la situaţii probabile. Fantezia a re calitatea de a anticipa realul, de a-1 prefigura, de a vedea viitorul cu ochii Prezentului. Graţie ei, facem saltul de pe coordonata prezentului pe cea a viitorului, v edem cu ochii minţii nu realul ci posibilul, nu actualul ci perspectiva. Imaginaţia

29

Desigur, ca să combini trebuie să ai ce combina. Se consideră că, cu cât cantitatea de cunoştinţe e mai mare, cu atât şansele de a da peste combinaţii noi şi originale sunt mai mari. Capacitatea combinatorie e pusă în dependenţă şi de cantitatea de cunoştinţe oarecum divergente care, probabil, sunt de natură să faciliteze jocul asociativ-combinatoriu, analogiile multiple: ,,... combinaţiile originale apar cu mai mare probabilitate atunci când diapazonul cunoştinţelor noastre cuprinde domenii apropiate sau chiar mai îndepărtate ale cercetării". Graţie combinărilor şi recombinărilor se produc noul şi originalul: „Ca într-un creuzet, imaginaţia poate să alăture acele lucruri sau gânduri care nu sunt noi prin ele însele, dar pot fi topite în ceva ce este nou. Astfel, putem face mai mult decât să descoperim, putem să inventăm, putem să producem idei care n-au mai existat". Oricât de mare ar fi numărul combinărilor realizate la nivelul combinatoricii intelectului, şi oricât de importante ar fi ele, ni se pare că nu pot explica pe deplin şi în mod consistent creativitatea, apariţia noului şi originalului. Dacă am rămâne numai la această explicaţie, ar însemna că dintr-un număr finit, relativ mic de cunoştinţe (informaţie) intrat în sistemul uman, dar suficient pentru a realiza un număr imens de combinaţii şi printr-o mare capacitate combinatorie, ar rezulta toate cunoştinţele actuale şi viitoare, reale şi posibile. Ar rezulta o creativitate infinită dintr-un număr finit de elemente informaţionale. Or, dintr-o cantitate finită de informaţie intrată în sistem, prin combinări şi recombinări, nu se poate obţine un număr infinit de cunoştinţe noi şi originale. O astfel de concluzie ar fi, evident, inconsistentă, oricât de mare însemnătate ar avea funcţia combinatorie în producerea noului şi originalului. Creativitatea, care presupune producerea de idei noi şi originale, se realizează la confluenţa informaţiilor inedite, intrate în sistem, cu cele existente deja în el. Informaţiile noi presupun integrarea lor în informaţiile existente în sistem, combinarea şi recombinarea lor. Informaţiile inedite pot restructura în fel şi chip vechile combinaţii, le pot pune în ipostaze noi, în noi raporturi şi relaţii, pot evidenţia noi faţete şi aspecte până aici ascunse, generând pe această cale elemente creative noi şi originale. Sidney T. Parnes face o analogie reuşită între funcţia de combinare a psihicului şi proprietatea combinatorie a caleidoscopului: „Când priveşti într-un caleidoscop se vede o structură. Dacă se manipulează tubul caleidoscopului vei obţine nenumărate structuri. Dacă se adaugă o nouă piesă de cristal la caleidoscop şi se păstrează poziţia iniţială vei da peste o structură uşor diferită. Dacă adaugi noi piese, apoi manipulezi tubul vei obţine o multitudine de noi structuri posibile. Mintea operează într-un mod similar. Dacă ai privi un creier, ai vedea în el milioane de biţi de cunoştinţe şi de experienţă, depozitate, asemenea informaţiei stocate în cutia de memorie a computerului. Dacă manipulezi, adică pui în funcţie computerul, vei obţine nenumărate structuri, adică idei produse prin combinarea şi recombinarea elementelor existente. Dacă adaugi un nou fapt sau experienţă, ca în cazul adăugirii unei noi piese de cristal în caleidoscop, vei obţine o nouă structură. De îndată ce
30

se aruncă în avangardă, ca un joc luminos de artificii, în tonalităţi diferite: uneori în roz, alteori în nuanţe de gri-negru.

începi să manipulezi combinând şi rearanjând noul fapt cu cele vechi, vei obţine un număr şi mai mare de noi structuri posibile". în diferite combinări şi recombinări, putem presupune, intervin şi combinaţii neconcludente, care duc pe căi greşite, lipsite de perspectivă. Trebuie să admitem că în aceste cazuri intervine anularea combinaţiei. Combinatorica mintală are posibilitatea să-şi anuleze propriile-i produse, după legile compunerii, reversibilităţii şi anulării descrise de J. Piaget. Una din funcţiile psihice care-şi dispută întâietatea cu fantezia în creativitate este inteligenţa. Ea ocupă o pondere mare în creativitate în raport cu alţi factori. Se pare că inteligenţa funcţionează în strânsă legătura cu fantezia. Ele sunt fenomene complementare, dacă nu chiar identice. Se pare că inteligenţa îndeplineşte o funcţie relaţională în cadru'l combinatoricii creative. „Desigur, scrie M. Beniuc, că inteligenţa este un proces de prindere de relaţii, cum însuşi cuvântul spune: Intelligere sau intellegere, de la légère = a încheia, a asambla, a alege, aceleaşi cu românescul „a înţelege", înseamnă a stabili selectiv anumite legături...". „Inteligenţa este procesul prinderii de relaţii corespunzătoare într-o situaţie relativ nouă, detaşând părţi din experienţa trecută sau făcută pe loc, integrându-le într-un nou asamblaj şi acţionând în consecinţă ori de câte ori e cazul." A. Binet consideră că inteligenţa se caracterizează prin următoarele trăsături: 1. percepţie corectă şi rapidă; 2. direcţionarea gândirii; 3. funcţia critică; 4. inventivitatea, la care M. Ralea mai adaugă încă două; 5. comprehensiunea şi 6. obiectivitatea. După alţi autori, inteligenţa poate să îndeplinească activităţi caracterizate prin: 1. dificultate; 2. complexitate; 3. abstracţie; 4. economie; 5. adaptabilitate la scop; 6. valoare socială; 7. realizare originală. Este de presupus că, în cadrul euremei asociativ-combinatorii, fantezia participă, în mai mare măsură, la realizarea funcţiei combinative, iar inteligenţa la realizarea funcţiei asociative (relaţionale). în domeniul creativităţii şi creaţiei tehnice-inginereşti, Th. Edison avea o foarte mare capacitate asociaţiv-combinatorie: „... într-o zi, ceru inginerilor să-i schiţeze trei planuri de maşini. Când planurile fură gata, Edison le cercetă şi-şi dădu de îndată seama că nu preţuia, nici unul, doi bani. - Nu puteţi să întocmiţi alte planuri? - Imposibil, răspunseră inginerii. - Sunteţi siguri? - Absolut siguri. - Bine, zie Edison, apoi îşi văzu de treabă. Peste două zile veni în cabinetul inginerilor şi depuse pe masa lor 48 de planuri de maşini, întocmite pe aceleaşi principii tehnice. Inginerii cu diplome şi cu studii în străinătate rămaseră cu gurile căscate în omului care fusese izgonit de la şcoală, fără să isprăvească măcar 4 clase Primare." Alături de fantezie-inteligenţă, şi în strânsă legătură cu ele, în cadrul euremei a sociativ-combinatorii mai participă şi alte procese, ca de pildă intuiţia. Din pers-

pectiva combinatoriei! creative, intuiţia poate fi caracterizată ca fiind realizarea unei combinaţii informaţionale reuşite, care a dus la o soluţie nouă şi originală. Sub raport psihologic, intuiţia poate fi caracterizată ca o stare de iluminare bruscă, de surprindere a unei relaţii creative fundamentale, de clarificare a unei probleme, de găsire a unei căi îndelung căutată. Mai poate fi luată în consideraţie şi analogia care, de asemenea, îndeplineşte o funcţie relaţională, de transfer informaţional de la o combinatorică la alta. O funcţie combinatorie îndeplineşte şi inconştientul. 4. Eurema energetică-stimulatorie Această euremă e formată dintr-o multitudine de fenomene şi procese psihice care, laolaltă, îndeplinesc funcţia de dinamizare creativă şi creatoare a persoanei. Creativitatea şi creaţia implică atât componenta intelectuală, cât şi pe cele afectiv volitive. Al. F. Osborn consemnează opinia lui Emerson: „Să gândeşti este cea mai grea sarcină de pe lume". Eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei şi cea asociativ-combinatorie se desfăşoară pe un fond energetic amplificat, cer un mare travaliu psihic, un consum energetic foarte mare; solicită mobilizarea tuturor potentelor energetice şi dirijarea lor spre actul şi procesul euristic. Combinatorică se înfăptuieşte pe fondul unor fenomene dinamizatoare, cum ar fi: pasiunea, succesul, interesul, curiozitatea, voinţa (capacitatea de efort), curajul (cutezanţa), nevoia, dorinţa, ambiţia, sentimentele etc. Creativitatea şi creaţia se desfăşoară, din punct de vedere psihofiziologic, pe un tonus cerebral ridicat, care generează şi întreţine starea de continuă concentrare, dirijată de voinţă. O voinţă puternică este autogeneratoare de potente creative şi creatoare: „Aproape fiecare dintre noi poate să-şi conducă mintea într-un mod mai eficient decât o face în mod obişnuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu toţii suntem înzestraţi cu puterea voinţei şi aceasta este cheia efortului creator", consemnează Al.F. Osborn. Th. Edison avea multă dreptate, dintr-un punct de vedere, când spunea că geniul este unu la sută inspiraţie şi nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie. Acest dicton poate fi aşezat drept motto la întreaga sa activitate creativă şi creatoare în domeniul tehnicii, cu adevărat genială. Se spune despre el că ,,într-o zi căpătă o comandă de aparate telegrafice speciale în valoare de 30.000 de dolari. Când aparatele erau gata, Edison constată cu mirare că nu funcţiona nici unul cum trebuie. Şi aparatele, potrivit contractului, trebuiau să fie predate peste 4 zile. în caz că nu se livrau la timp, pierdea comanda şi rămânea cu ele pe cap. Edison nu stătu mult pe gânduri. Chemă toţi lucrătorii şi tehnicienii în atelier, apoi se duse la uşă şi o închise cu cheia: - Acum, dragii mei, le spuse el, nu veţi ieşi de aici până ce nu vor merge strună toate aparatele. Munciră 60 de ore în şir. în acest timp, Edison nu dormi barem o singură clipă, în felul acesta înţelegea el să lucreze".

Lucra ziua şi aproape toată noaptea, îngăduindu-şi cu greu doar 2-3 ore de somn. Uita să mănânce, să se ducă la culcare. Odată chiar, obsedat fiind de una din invenţiile sale, a fost întrebat de funcţionarul de la ghişeul unde venise să-şi achite impozitele cum îl cheamă, la care el a răspuns că nu ştie. A uitat, furat de muncă şi preocupările sale creative şi creatoare, chiar şi ziua când trebuia să-şi serbeze căsătoria, fiind găsit în cele din urmă în atelier. „Edison, preocupat de o nouă invenţie fusese atât de absorbit de aceasta încât uitase cu desăvârşire că în ziua aceea avea nunta. Deci, când cumnatul său îi aduse aminte că fericitul eveniment se desfăşurase în salon „fără el", sări drept în picioare şi-şi lovi fruntea cu palma: - Extraordinar! Asta nu mi s-a mai întâmplat! îţi mulţumesc că ai venit să mă iei. Mary trebuie să fie supărată, nu-i aşa?". Aşadar, muncea până la uitare de sine şi de alţii. Naşterea ideilor noi şi originale se realizează printr-un efort prometeic şi printr-un sisific chin. Efortul, uneori dramatic, ţine de esenţa creativităţii şi a persoanei creative. Cine nu e capabil sau dispus să-1 facă n-are de ce bate la poarta templului creaţiei, căci ea va rămâne pentru el veşnic închisă. Creaţia este deopotrivă chin şi fericire: „Lucrez din răsputeri la volumul II, consemnează B. Russel. Când am spor e o mare încântare, când stau pe loc însă este pentru mine un chin tot atât de mare. Munca 1-a generat pe om (în sens antropologic), iar omul înzestrat cu harul muncii şi cu potente creative devine fiinţă prin excelenţă creativă şi creatoare. Sutele de schiţe ale pictorului pregătitoare şi premergătoare creaţiei, lunile de muncă filigranică la şlefuirea trăsăturilor unui chip sculptat, ce vrea să tindă spre perfecţiune, zecile de variante ale creatorului Uric, care „potriveşte" cuvintele şi efectele poetice spre a produce emoţia artistică, anii şi uneori zecile de ani ai savantului, convertiţi în ipoteze, teorii, invenţii şi descoperiri, şi ele îndelung meditate, făcute şi refăcute, sau încercarea temerară a gânditorului în metafizică de a le cuprinde pe toate, într-o mare sinteză, printr-un imens travaliu de gândire şi voinţă, sunt de natură să evidenţieze sublimul efort creativ şi creator. „Când este vorba de eficienţa creaţiei - consemnează Al.F. Osborn - nici câmpul cunoştinţelor şi nici puterea talentului nostru nu sunt atât de vitale ca forţa noastră motrice." El înscrie un imperativ ce poate fi folosit drept motto al efortului creator: „încearcă şi iar încearcă", ceea ce în româneşte se poate tălmăci prin zicala optimistă: „încercarea moarte n-are". Efortul creativ se concretizează în zecile, uneori chiar sutele de încercări neizbutite, dar care, prin acumularea mvăţămintelor ce se trag din fiecare încercare şi chiar din fiecare eroare, te apropie, infinitésimal, de ţintă, până când în cele din urmă îţi apare soluţia nouă şi originală. Ea este, cel mai adesea, rezultanta efortului creativ, făcut moment de moment, timp îndelungat, care, prin progresele parţiale acumulate, generează, la un moment dat, ac ea străfulgerare intuitivă. Intuiţia este fiica legitimă a muncii continue şi tenace. Voinţa, exprimată prin capacitatea de efort creativ, se conjugă, adesea, în fericit, cu pasiunea. Aceasta din urmă se poate naşte în însăşi munca creativă,

ca apoi să devină suport dinamizator al acesteia, sau poate să-i preexiste. Pasiunea este forţa emoţională care propulsează persoana şi o susţine energetic şi moral în greaua şi îndelungata expediţie creativă. Un mare spirit creativ, G.W.F. Hegel, consideră că „Nimic nu s-a îndeplinit fără pasiune, şi nici nu poate fi îndeplinit fără ea". Marea pasiune duce, pe de o parte, la fenomenul ce poate fi numit „minimalizarea psihică a efortului". Sub impulsul pasiunii, munca creativă poate să pară mai uşoară, deşi rămâne la fel de grea, timpul consacrat creativităţii şi creaţiei poate să pară mai scurt, deşi, la modul fizic, rămâne identic cu sine. Pe de altă parte, pasiunea puternică duce la amplificarea energiei şi a capacităţii de efort. Când există o mare şi statornică pasiune, forţele psihice şi fizice se înzecesc, obstacolele devin mai uşor de depăşit. Tocmai amplificarea energiei persoanei în raport cu obiectivul creativităţii şi creaţiei (şi în genere, în raport cu orice fel de obiectiv), generează fenomenul de „minimalizare psihică a efortului". La o energie psihică foarte mare, obiectivul creativ de atins poate să pară foarte uşor; la o energie psihică mică, obiectivul creativ de atins poate să pară foarte greu. Graţie voinţei şi pasiunii, energia psihofiziologică e amplificată, concentrată într-un singur şuvoi şi subordonată fenomenului creativ. Bertrand Russell punea pasiunea la baza conduitei întregii sale vieţi şi activităţi creatoare, încununată de lauri: „Trei pasiuni simple, dar copleşitoare mi-au cârmuit viaţa: setea de dragoste, dorinţa de cunoaştere şi nemărginita milă pentru suferinţele omenirii. Asemenea marilor vânturi, pasiunile acestea m-au purtat de colo până colo, pe un drum întortocheat, peste oceanul adânc al neliniştii, atingând uneori marginile disperării". Printre factorii care au contribuit la formarea sa ca mare creator în ştiinţă, Ch. Darwin socoteşte şi „Pasiunea de a colecţiona", apărută de timpuriu şi care a fost puternică şi statornică. Dar mai mult decât orice, hotărâtoare a fost pasiunea pentru muncă: „în tot timpul vieţii mele - adaugă Ch. Darwin - cea mai înaltă bucurie şi singura mea preocupare a fost munca ştiinţifică; şi pasiunea pentru această muncă m-a făcut să uit pentru moment, sau chiar să alung, suferinţele mele de

fiecare zi". între pasiune şi succes există o relaţie de reciprocitate. Pasiunea, conjugată cu potente creative intelectuale, duce la succes în creativitate şi creaţie, iar succesul este de natură să alimenteze pasiunea cu combustie internă, să-i întreţină focul sacru atât de necesar în creativitate. „Sunt foarte bucuros să văd dezvoltându-se în mine o asemenea pasiune - scria Bertrand Russell - căci altfel este imposibil să formulezi judecăţi valabile asupra chestiunilor abstracte, nu poţi să-ţi concentrezi gândirea numai la impulsul unui sentiment al datoriei. Pentru ca această pasiune să rămână în mine o adevărată sursă de energie, am doar nevoie din când în când 5 Eurema critică de mici succese". Munca încununată de succes procură şi acea stare tonică de mulţumire si de plăcere pe care o cunoaşte numai acela care munceşte cu dăruire Am văzut că imaginaţia este, prin excelenţă, o funcţie psihică creativă, care, deplină: „Sunt în consecinţă mulţumit - notează Bertrand Russell - preocupat în combinări şi recombinări, naşte noul şi originalul. Dar tot prin combinări şi întregime de munca mea şi, în acelaşi timp, suficient de viguros pentru ca munca recornbinări, imaginaţia poate să deformeze realul, într-un fel, ea este armă cu

aceasta să fie pentru mine o plăcere şi nu un supliciu.... Munca, atunci când merge bine, constituie prin ea însăşi o mare încântare; după fiecare reuşită de o oarecare importanţă privesc înapoi, la ceea ce am făcut, cu satisfacţia senină pe care o resimţi când ajungi în vârful unui munte. Ceea ce este absolut vital pentru mine e raportul faţă de mine însumi pe care mi-1 procură munca; când am făcut ceva pentru care simt remuşcări (aşa cum se întâmplă adesea), atunci munca îmi dă credinţa că e mai bine totuşi să exist decât să nu exist. Pentru Ch. Darwin, munca şi convingerea că a făcut totul pentru ea devenise un factor tonic de autoliniştire, un argument suprem cu valoare motivaţională în faţa propriei sale conştiinţe: „Ori de câte ori aflam că am făcut vreo greşeală, sau că munca mea n-a fost perfectă, şi atunci când am fost criticat cu dispreţ, ca şi atunci când eram atât de supraestimat, încât mă simţeam umilit, cea mai mare mângâiere a mea era să-mi repet mie însumi de sute de ori că am muncit cât am putut mai mult şi mai bine, şi nimeni n-ar fi putut munci mai mult decât atât. Printre factorii stimulativi-dinamogeni, cu funcţie în creativitate şi creaţie, Ch. Darwin mai consemnează: plăcerea de a fi admirat, de a ieşi în evidenţă, care s-a manifestat la el încă din perioada copilăriei şi care, probabil, s-a menţinut şi mai târziu; plăcerea de a publica, dorinţa de a contribui la dezvoltarea ştiinţelor naturii, conjugată cu dorinţa de a înţelege şi explica fenomenele din aceste ştiinţe, care au fost puternice şi i-au stimulat continuu forţele creative; dragostea neţărmurită, profunda şi statornica dragoste de ştiinţă care a fost de natură să-i întreţină sârguinţă, capacitatea de efort creativ perseverent. De asemenea, ambiţia pozitivă se pare a fi jucat un important rol stimulator în activitatea sa creativă: de a se situa la loc de cinste în rândul oamenilor de ştiinţă, de a câştiga stima colegilor. Succesele obţinute, şi nu puţine, au fost de natură să-i stimuleze forţele creative. Cititorul atent al Autobiografiei lui Ch. Darwin va putea observa că el e înclinat în a nu pune prea mare preţ pe inteligenţa sa; în schimb, ori de câte ori are prilejul, subliniază rolul muncii, al efortului în creativitate şi creaţie, cât şi valoarea unor factori de natură afectiv-volitivă. în încheierea Autobiografiei sale, într-o viziune sintetică, Ch. Darwin notează: „De aceea, succesul meu ca om de ştiinţă, oricât de sus s-a putut ridica, a fost determinat, atât cât pot să-mi dau seama, de însuşiri şi condiţii intelectuale complexe şi variate. Dintre acestea, cele mai importante au fost: dragostea pentru ştiinţă, o răbdare nemărginită de a reflecta îndelung asupra oricărui subiect, o deosebită sârguinţă în a observa şi aduna fapte, Şi o bună parte de inventivitate şi de bun simţ. Cu asemenea însuşiri modeste, e mtr-adevăr surprinzător că am putut influenţa, într-o mare măsură, părerile oamenilor de ştiinţă asupra câtorva puncte importante".

două tăişuri: unul orientat către creativitate, altul către fabulaţie exagerată. Anumiţi cercetători trag semnalul de alarmă, arătând că imaginaţia „naşte monştri", că e capabilă, uneori să „deraieze trenul gândirii", să conducă gândirea pe piste false. Să renunţăm la imaginaţie? Imposibil, creativitatea fără imaginaţie nu poate fi concepută nici chiar în domeniile cele mai raţionale, în ştiinţele cele mai exacte. Soluţia este de a utiliza imaginaţia controlată, după principiul: las-o mai întâi să se avânte în înaltul cerului, apoi coboar-o pe pământ cu ajutorul gândirii critice. Imaginaţia se cere să fie strunită, dar într-o fază posterioară zborului. Dacă-i impunem restricţii în timpul zborului, e ca şi cum am tăia aripile unei pasări în timp ce se înalţă; ea nu va ajunge prea departe. Se impune deci o conlucrare între imaginaţie şi gândirea critică, care judeca, compară, analizează, apreciază, aprobă sau respinge, total sau parţial produsele imaginaţiei, în creativitate şi creaţie e foarte necesar - aşa cum arată W.I. Beveridge - ca, între funcţia imaginativă şi cea critică, să existe un echilibru. Hipertrofierea funcţiei critice va duce la uciderea ideilor în faşă, de unde unele persoane inventive ideativ, dar finalmente neproductive totuşi. Hipertrofierea funcţiei imaginative, în lipsa unei corelaţii echilibrate cu cea critică, va duce la fabulaţie. Comentând relaţia dintre imaginaţie şi gândirea critică, Alex F. Osborn consemnează: „Intelectul nostru este dual: 1. Pe de o parte, o facultate critică care analizează, compară, alege; 2. Pe de altă parte, o facultate creativă care vizualizează, prevede şi generează idei. Facultatea critică trasează drum imaginaţiei, iar aceasta luminează demersul raţional". Imaginaţia generează idei, funcţia critică, după Alex F. Osborn, dă verdicte. Imaginaţia în zborurile sale face ca, în anumite condiţii, 2 x 2 să fie egal cu ceva mai mult decât 4; gândirea critică îi aduce corecţiile necesare.

6. Eurema ideativ-perceptivă
Un rol deosebit în creativitatea inginerească revine fenomenului descris de Alex F. Osborn, în contextul funcţiilor care concură la creativitate, numit de el „visual imagery" (imaginea vizuală). „Prin acest talent fiecare din noi poate să creeze o imagine mintală a oricărui lucru, ori de câte ori doreşte". Visual imagery este, după Alex F. Osborn, un „tip fotografic de imaginaţie" şi prezintă mai multe forme. Pornind de la consideraţiile lui Alex F. Osborn, credem că „visual imagery" poate fi interpretat ca o capacitate de a vizualiza ideile. Este cam acelaşi lucru cu ceea ce se înţelege prin expresia, mai mult sau mai puţin metaforică, a vedea cu ochii minţii. în fond, fenomenul de „visual imagery", în sensul dat de noi, trebuie înţeles ca fiind reversibil: putem vorbi de o vizualizare a ideilor dar şi de o idealizare (în sens de logicizare) a imaginilor, adică de convertire a lor în idei. Din perspectivă gnoseologică, în prim plan apare fenomenul de logicizare a imaginilor. Din unghiul de vedere al teoriei creativităţii şi creaţiei inginereşti, ne

interesează ambele aspecte, şi mai ales fenomenul de vizualizare a ideilor. Este foarte probabil ca el să constituie una din particularităţile fundamentale ale creativităţii inginereşti. Prin urmare, creativitatea şi creaţia inginerească presupun nu numai o activitate creativă ideativă, realizată prin conlucrarea euremelor de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, asociativ-combinatorie, energetică-stimulatorie şi critică, ci în plus o capacitate de a transpune informaţia din codul ideativ în codul vizualperceptiv. Graţie acestei capacităţi, inginerul transpune ideile în proiect, operaţie care din perspectiva psihologiei creativităţii constituie, în principal, o vizualizare a ideilor. Eurema ideativ-perceptivă realizează trecerea de la creativitate la creaţie.

7. Eurema de obiectualizare a imaginii
Tot în cadrul fenomenului de „visual-imagery" care, după cum am văzut, prezintă mai multe forme, Alex F. Osborn mai vorbeşte şi de „vizualizarea structurală" . Se pare că şi acest fenomen are o importanţă mare în creativitatea şi creaţia inginerească. După Johnson O'Connor ea este „un simţ intern pentru formele tridimensionale, o abilitate instinctuală de a construi cu ochii minţii o imagine clară a unui obiect solid (corp), pornind de la un proiect...". Acest simţ intern, despre care vorbeşte autorul menţionat, vizează deopotrivă vizualizarea ideilor şi obiectualizarea imaginilor. Se poate presupune că cele mai mari dificultăţi în creativitate şi creaţia inginerească există în convertirea ideilor din codul ideativ în cel ideativ-imagistic şi din acesta în „codul" obiectual. Adesea vagă, ideea se cere să-şi găsească corespondenţa şi să se întruchipeze în obiect tehnic. In unele cercetări este exprimată, cu deplin temei, opinia potrivit căreia „Inventivitatea tehnică presupune mişcarea gândirii de la abstract la concret, folosirea legilor fizicii, matematicii, chimiei etc. în construirea diferitelor maşini, dispozitive, mecanisme etc.", consemnează P. Pufan. Acest fenomen de mişcare a gândirii de la abstract la concret se realizează tocmai prin vizualizarea ideilor şi prin obiectualizarea imaginilor. La nivelul creativităţii şi creaţiei inginereşti se întâlnesc şi conlucrează inteligenţa ideativă, cu inteligenţa ideativ-imagistică (sau inteligenţa perceptivă) şi cu » inteligenţa mâinilor" mişcarea creativităţii şi creaţiei de la abstract la concret, de la idee la ideea-imagine şi de aici la obiectul tehnic. '•1. Dimensiunea praxiologică a obiectualizării imaginii Am consemnat într-un paragraf anterior punctul de vedere după care eurema de obiectualizare a imaginii, pe lângă alte componente, o implică şi pe cea motorie. In psihologie, semnificaţia analizatorului motor exprimă, în bună măsură, esenţa

conţinutului conceptului de acţiune. Aşadar, conceptele de act motor de natură psihofiziologică şi cel de acţiune, de factură praxiologică-sociologică sunt echivalente. Desigur, obiectualizarea imaginilor presupune şi componenta acţională, idee implicată în tratarea conţinutului acestei eureme. Dar această dimensiune a fost cercetată de noi, pe larg, în lucrarea Creativitatea socială. Introducere în socioeuristică (1981), apărută la numai un an după lucrarea în care a fost elaborat modelul structurilor euristice fundamentale (1980), ceea ce face ca multe aspecte şi concluzii din această a doua lucrare să fie complementare la ideile şi opiniile exprimate în prima. O altă-modali ţaţe de a optimiza modelul euremelor e şi aceea de a prelungi tratarea euremei de obiectualizare a imaginii cu aspectele ei praxiologice. Vom transfera selectiv aici şi în paragraful următor, esenţialul din cea de-a doua lucrare, în legătură cu această euremă, cu completările de rigoare. Metamorfozarea ideii în operă (lucru), trecerea de la creativitate la creaţie se realizează inevitabil şi în mod absolut necesar prin intermediul acţiunii materiale. Cu aceasta am intrat direct pe terenul praxiologiei. Conceptul ei fundamental şi definitoriu pentru obiectul său de studiu este, potrivit lui Tadeusz Kotarbinski, acela de acţiune eficientă, în afara celor două concepte de mediere între cele două discipline - acela de acţiune mintală, specific psihologiei, şi cel de acţiune eficientă, de natură praxiologică -, am dori să mai menţionăm o pereche de concepte ce vin să medieze între cele două discipline, din perspectiva teoriei creativităţii. Este vorba de conceptul de „praxeme" (praxèmes) de rezonanţă praxiologică, cu deschidere către o tratare structural-cibernetică, definit drept „Act elementar al spiritului în cursul creaţiei" (A. Drevet, A. Moles, 1971), şi conceptul de „eureme" sau „structuri euristice fundamentale", de provenienţă psihologică, cu deschidere către o tratare structural-operaţională, inclusiv cibernetică-euristică, definite drept structuri psihice de bază care conlucrează la realizarea creativităţii, a invenţiilor şi descoperirilor. Sau, într-un sens metaforic, utilizând limbajul chimiei, ele au fost numite „molecule de creativitate". Valoarea conceptului de praxemă, între altele, ni se pare a fi şi aceea că el sugerează acţiunea la însăşi originea creativităţii, ca act elementar al ei, ca mod de a se naşte şi de a fiinţa al creativităţii. „După ipotezele ciberneticii, actul creator poate fi considerat ca o serie de operaţii intelectuale simple, la care trebuie determinate natura lor şi legile de succesiune" (A. Drevet, Al. Moles, 1971). Dacă raportăm conceptul de praxemă la cel de acţiune mintală, de sorginte psihologică, vom admite că acţiunea mintală este în esenţa ei o acţiune creativă de idei noi, originale şi valoroase, este o praxemă. Din cealaltă perspectivă, a psihologiei, interpretând structurile fundamentale ale creativităţii drept eureme cu deschidere spre euristică - concepându-le dintr-o perspectivă dinamică, compozabilă (fiind alcătuite din procese simple), susceptibile de o interpretare formală şi structural-cibernetică, vedem că această direcţie este puternic convergentă cu praxiologia. Din conjugarea celor două domenii se poate naşte un concept mixt, acela de eurepraxemă, cu o şi mai mare încărcătură unificatoare, euristică şi praxiologică,

sugerându-ne direct că fenomenul euristic şi cel acţionai sunt intim înrudite la originea lor. Acest concept constituie, după opinia noastră, o punte de legătură infrastructurală între euristică şi praxiologie, deschizând, prin valenţele sale unificatoare, noi piste fertile de cercetare în acest domeniu interdisciplinar. Conceptul de eurepraxemă deschide perspectiva unei mai bune corelaţii între acţiunile mintale, studiate preponderent de psihologie, şi acţiunile eficiente, mai ales cele materiale, investigate cu precădere de praxiologie şi sociologie. Se mai impune o observaţie: conceptul praxiologie de acţiune eficientă are o deschidere foarte mare, o sferă extrem de largă de cuprindere. Este un concept de natură transversală, ce nu rămâne cantonat în nici una din speciile acţiunii, ci trece prin toate, într-o secţiune longitudinală, fără a le cuprinde în întregime. Praxiologia nu se referă la toate felurile de acţiuni, ci numai la cele eficiente. „Prin praxiologie înţeleg - precizează T. Kotarbinski - totalitatea calificativelor date eficienţei, care sunt valabile în toate profesiunile, în egală măsură în meşteşuguri, ca şi în cultivarea plantelor, în medicină, în industrie, în apărare, în administraţia publică, în învăţământ, în teatru, în muzică etc.". Sfera conceptului praxiologie de acţiune eficientă este mai largă decât a conceptului psihologic de acţiune mintală şi mai îngustă decât aceea de acţiune în genere. Acţiunea eficientă, ca dimensiune transversală, ce trece prin diferite specii de acţiuni, se circumscrie pe un câmp larg, ce merge de la acţiunile mintale creative, până la acţiunile materiale, socioumane (productive, tehnologice, educative etc.). De aici, deschiderea largă a praxiologiei către sociologie. Societatea este în esenţă un câmp imens de acţiuni umane individuale, colective, transformatoare, creative. Dar şi aici se impune o restricţie din unghiul praxiologiei, ca de altfel şi din perspectiva psihologiei. Se pune problema următoare: acţiunile mintale creative sunt incontestabil acţiuni eficiente, acţiuni de o înaltă eficienţă. Dar, toate acţiunile mintale sunt creative? Este o problemă ce merită reflecţie şi analiză. Creativitatea epuizează acţiunile mintale eficiente? Omul realizează şi unele acţiuni mintale repetitive, învăţate, mai mult sau mai puţin rutiniere, cu un grad de creativitate scăzut, dar care pot să fie eficiente în contexte date. Poate că genul acţiunilor mintale eficiente este mult mai larg, iar cele creative constituie numai o specie, dar una esenţială, fundamentală şi definitorie pentru om. în termeni de acţiuni mintale, putem vorbi din perspectiva psihologiei şi despre acte comportamentale. Şi ele sunt, sub raport proiectiv, decizional-volitiv etc. tot de natură mintală. Dar actele noastre comportamentale sunt toate eficiente în raport cu scopul? Suntem înclinaţi să credem că nu. Dar unele dintre ele sunt, desigur, eficiente. Din perspectiva praxiologiei, eficienţa acţiunilor umane este apreciată în funcţie de realizarea sau nerealizarea scopului, de unde derivă conceptele de succes şi eroare practică (C. p opa, 1976). La fel se pot pune problemele şi în ceea ce priveşte acţiunea socială. Sunt oare toate acţiunile sociale eficiente? Dacă ar fi aşa, societatea nu ar mai depune un efort atât de mare şi aşa de insistent pentru a eficientiza acţiunile sale în diferite sectoare de activitate. Este aproape evident faptul că trebuie să- admitem existenţa

atât a acţiunii eficiente, cât şi a celei neeficiente, pe toată gama existenţei lor, de la cele mintale, la cele social-materiale. între alte multe probleme, praxiologia, din unghiul care ne interesează pe noi aici, studiază şi acţiunea colectivă sau cooperarea, spre deosebire de acţiunea simplă. Ea se ocupă de „Particularităţile pe care le are tocmai acţiunea compusă, având mai mulţi subiecţi sau, pe scurt, cooperarea. Doi subiecţi cooperează dacă cel puţin unul dintre ei îl ajută sau îl stânjeneşte pe celălalt" (T. Kotarbinski, 1976). După cum vedem, praxiologia ne duce direct pe terenul sociologiei, prin intermediul conceptului de acţiune eficientă, ca acţiune individuală şi colectivă. Trebuie să observăm că prin intermediul praxiologiei se face trecerea de la o ştiinţă unidisciplinară - psihologia, la o ştiinţa pluridisciplinară, complexă - sociologia. Praxiologia oferă posibilitatea unei largi colaborări interdisciplinare cu o serie de domenii cum sunt: filosofia (ontologia), teoria generală a sistemelor, teoria organizării etc. Praxiologia realizează, de asemenea, o mare deschidere spre studiul acţiunilor mintale formale de ordin psihologic, prin cooperarea ei cu logica deontică. în esenţă, conţinutul sistemelor de norme ce formează obiectul logicii deontice se referă la acţiuni (G.H. von Wright, 1979). Prin studiul conjugat al praxiologiei şi logicii deontice se creează axul flexibil de trecere de la acţiuni mintale formale şi formalizabile la acţiuni materiale şi invers. Logica deontică şi praxiologia pun în evidenţă relaţia de izomorfism dintre acţiunile mintale eficiente şi acţiunile materiale-comportamentale, individuale şi colective. Astfel, se creează posibilitatea modelării eficiente a unor specii de acţiuni materiale prin intermediul riguros formalizat al acţiunilor mintale şi al controlului acţiunilor mintale, prin acţiunile materiale. Această deschidere foarte largă, deosebit de fertilă şi riguroasă, e de natură să propulseze conceptul psihologic de acţiune mintală, să-i deschidă noi orizonturi şi să-i confere valenţe inedite. Se conjugă pe această cale o dimensiune psihologic-experimentală cu una logic-formală, ce se pot completa şi redimensiona reciproc. Ambele discipline operează pe acelaşi câmp de fapte - acţiunile mintale şi materiale - fiecare din unghiul ei de vedere şi cu mijloacele sale specifice. Aşadar, din unghiul care ne interesează pe noi aici, pe axul acţiunii se realizează trecerea de la psihologia creativităţii, prin praxiologie, către sociologie. Creativitatea înţeleasă în aria psihologiei drept o capacitate de a produce idei noi, originale şi valoroase este conjugată cu capacitatea acţională, ca dimensiune fundamentală, ce generează însăşi capacitatea creativ-ideativă. Ideile creatoare sunt produsul acţiunii mintale. Pe axul acţiunii mintale, după cum am observat mai înainte, se trece în câmpul praxiologiei. Acţiunea mintală se conjugă astfel cu acţiunea materială-socială, care ne duce direct pe terenul larg şi fertil al sociologiei. Pe de altă parte, mişcarea către sociologie se realizează şi prin intermediul psihologiei sociale, prin trecerea de la creativitatea individuală la cea colectivă, de grup (de microgrup) care este în esenţa ei socială.

40

Totodată, trecerea de la psihologie la praxiologie şi sociologie ne plasează pe un câmp din ce în ce mai complex, de natură inter- şi multidisciplinară. 7.2. Contextul social şi obiectualizarea imaginii Spre deosebire de psihologie şi praxiologie, dar în cooperare cu ele, în prelungirea lor, sociologia aduce o schimbare de unghi şi de problematică în cercetarea creativităţii, prin mutarea accentului de pe individual pe social. Dacă psihologia, prin valenţele sale, tipologice şi diferenţiale este tentată să studieze mai mult ce este particular pentru un individ şi ce anume îl deosebeşte de altul, din perspectiva creativităţii, sociologia, prin specificul ei este dispusă să ia în consideraţie, preponderent, elementele care-i apropie pe indivizi, grupuri sau macrogrupuri, din perspectiva creativităţii, a disponibilităţilor lor creative. Dacă psihologia se preocupă preponderent de mecanismele psihice ale ideilor noi, originale şi valoroase, sociologia insistă pe relaţiile social-umane, pe factorii de ambianţă socială şi umană care stimulează sau perturbă creativitatea. Trecerea de la individ la grup deplasează interesul şi accentul pe relaţiile dintre indivizi care, în termenii praxiologiei, aşa cum am văzut, pot să fie de cooperare pozitivă, când indivizii se ajută reciproc sau de cooperare negativă, când se stânjenesc reciproc, în expresia psiho-sociologică, aceste relaţii pot să fie de colaborare şi cooperare amicală sau tensionale şi conflictuale. Natura acestor relaţii îşi pune pecetea pe creativitatea individuală şi socio-grupală, stimulând-o sau, dimpotrivă, inhibând-o. Microsociologia a pus în evidenţă o mulţime de particularităţi ale grupului mic, iar macrosociologia a evidenţiat tendinţele, particularităţile şi manifestările macrocolectivităţilor. Aceste particularităţi, ale unora şi altora, se raportează în mod diferenţiat la creativitatea socială. Apoi, diferitele profesiuni sociale oferă posibilităţi diferenţiate de dezvoltare a creativităţii individuale şi colective, de la o creativitate înaltă, în anumite domenii, până la o creativitate scăzută în domeniile automatizate, cu activităţi repetitive, mai mult sau mai puţin rutiniere. Problema compensării deficitului de creativitate profesională, la cei care lucrează în asemenea domenii, prin activităţi complementare, înalt creative şi stimulative, intră tot în aria de investigaţie a sociologiei. Dacă ne deplasăm interesul de la microcolectivităţile profesionale la micro§rupurile şcolare, vom avea de-a face cu problematica complexă, profundă şi extrem de importantă din punct de vedere social-uman, a sociologiei educaţiei, a psihopedagogiei, unde problemele creativităţii se cer tratate cu cea mai mare atenţie, cu pricepere înalt profesionalizată şi competenţă, cu pasiune şi îndrăzneală, cu s pirit explorator şi profund inovator. „De la psihologie şi sociologie, creativitatea a intrat în sfera pedagogiei, care întinereşte văzând cu ochii, pe măsură ce practică Metodele creative şi concepe acţiunea educativă la scara vieţii omului şi a întregii societăţi" (L. Ţopa, 1980). Creativitatea socială, într-un fel, se situează în prelungirea creativităţii şcolare, acest punct de vedere, ne permitem un aforism: vei culege în societate crea-

tivitatea pe care ai semănat-o în şcoală. Premisele comportamentului creativ, ale deprinderilor creative şi stilului de muncă creativ, se formează în şcoală, la o vârstă fragedă, când persoana e extrem de flexibilă şi uşor influenţabilă prin acţiunea factorilor educativi. Societatea ca sistem complex, deschis, dinamic, cu posibilităţi multiple de autoreglare, cu relaţii multiple între părţi şi între acestea şi întreg, studiată de ştiinţele socio-umane, ne plasează în câmpul cel mai larg, pluri-, inter- şi transdisciplinar, unde efectiv, la cercetarea creativităţii, este chemată să participe fiecare disciplină socio-umană, în cooperare cu celelalte. Nu avem posibilitatea să ne referim aici la fiecare disciplină în parte, dar este de la sine înţeles că cercetarea creativităţii sociale va fi cu atât mai multilateral şi mai profund investigată, cu cât la ea vor participa eficient şi convergent toate ştiinţele care cercetează acest vast teritoriu - omul şi societatea. Vom semnala faptul că axul unificator al tuturor acestor domenii şi discipline, care facilitează medierile şi trecerile, ni se pare a fi conceptul de acţiune. L-am găsit în psihologie ca acţiune mintală, în praxiologie ca acţiune eficientă, iar în sociologie ca acţiune socială colectivă. Grupurile şi colectivităţile sociale sunt, din această perspectivă, grupuri de acţiune. Creativitatea individuală şi socială se realizează şi ele în şi prin acţiunea socială. După cum am văzut, creativitatea la originile ei se conjugă cu acţiunea, într-o relaţie deterministă, de la acţiune la creativitate şi de influenţare şi potenţare, de la creativitate la acţiune şi mai ales de la creativitate la acţiunea eficientă. Creativitatea eficientizează acţiunea umană, o face să devină mai productivă. Societatea, privită din perspectivă acţională, este un vast câmp de probleme, dinamice, complexe, cu grade diferite de dificultate, probleme ce se cer rezolvate. Grupurile şi colectivităţile sociale desfăşoară, din acest unghi, o acţiune de rezolvare a problemelor umane. Orice nevoie, trebuinţă, dorinţă, scop, relaţie etc., sub raportul soluţionării ei, devine o problemă care cere o anumită strategie de rezolvare, funcţie de natura ei, de complexitate, grad de dificultate etc. Societatea cere, într-o soluţie optimală, rezolvarea creativă a problemelor. Atunci când un individ sau o colectivitate testează o problemă într-o manieră inteligentă, pe traseele cele mai directe, în conformitate cu scopul, care duce la soluţia cea mai bună, în timpul cel mai scurt, cu cheltuielile cele mai mici şi cu o calitate foarte bună etc., înseamnă că această problemă a fost rezolvată creativ, în caz contrar, rezolvarea ei este noncreativă.

CAPITOLUL IV

MODELUL DEDUBLĂRILOR

1. Introspecţia în conturarea acestui model pornim de la argumentul imposibilităţii dedublării conştiinţei. El vizează trei aspecte conexe: a) esenţa modelului seriilor de dedublări şi transformări progresive ale existenţei; b) posibilitatea existenţei introspecţiei; c) posibilitatea creatorilor de a se introspecta şi de a obţine informaţii despre creativitate pe această cale. Obiecţia ce i se aduce introspecţiei (fundamentală după părerea noastră, deoarece vizează însăşi existenţa ei) este aceea că ea presupune o dedublare a conştiinţei, care nu este posibilă. C. Rădulescu-Motru, consemnând diferitele puncte de vedere despre introspecţie, notează: „Se obiectează, în primul rând, că introspecţiunea este o observaţie nesigură, fiindcă ea cere de la aceia care o întrebuinţează două conştiinţe: o conştiinţă limpede de faptul studiat şi o conştiinţă de autoobservaţie, ceea ce este cu neputinţă. Când ai în conştiinţă o emoţie puternică, bunăoară, este cu neputinţă să mai ştii să te autoobservi; sau dacă reuşeşti să te autoobservi, atunci nu mai ai conştiinţa emoţiei. Cu un cuvânt, introspecţiunea presupune o dedublare de conştiinţă care nu se poate obţine". Pe de altă parte, în legătură cu informaţiile despre creativitate provenite de la creatorii înşişi, se ridică obiecţia că ei n-ar putea simultan să creeze şi să se observe cum creează: „în clipele de inspiraţie, consemnează M. Bejat, datorită productivităţii lor, poate cele mai importante din întregul proces de creaţie, omul uită întreg universul şi se uită şi pe sine. Nimic în afară de obiectul activităţii lui nu mai poate fi ţinta observaţiei sale şi cu atât mai puţin propria sa persoană, propria sa activitate. El nu poate să urmărească desfăşurarea proceselor sale psihice (ale gândirii, ale imaginaţiei) în timpul acestei febrile activităţi creatoare. De aceea, procesul de creaţie în stare de inspiraţie este atât de puţin conştient". Deşi neagă în principiu posibilitatea creatorului de a se autoobserva în procesul creaţiei, autorul citat, în capitolul destinat creativităţii, foloseşte destul de mult şi în mod judicios relatările unor creatori despre propria lor creaţie şi creativitate, adăugând: „Am citat câteva din cele mai interesante mărturisiri ale unor creatori din domeniul artei, Ştiinţei şi tehnicii, în legătură cu activitatea lor creatoare. Acestea aruncă lumină asupra multor aspecte ale procesului de creaţie, dar nu reuşesc să dezvăluie întru totul mecanismele intime ale genezei ideii noi, care constituie de fapt momentul cel mai important şi mai specific, creator. Cunoaşterea acestor mecanisme rămâne ° sarcină de viitor a psihologiei".
43

Prin urmare, creatorul, mobilizându-şi toate resursele sale creative şi orientându-le spre creaţia propriu-zisă, nu poate în acelaşi timp să se şi autoobserve pe sine. Concentrându-se asupra obiectului creaţiei nu mai poate să se concentreze şi asupra subiectului creator. Astfel, după această opinie, procesul de creaţie se desfăşoară în afara zonei luminoase a conştiinţei, fapt pentru care creatorul nu poate relata cu claritate despre el. Observăm că obiecţia adusă creatorilor, aceea că ei n-ar putea simultan să creeze şi să se autoobserve cum creează, este pe deplin reductibilă la obiecţia fundamentală adusă introspecţiei, cum că ea ar presupune o dedublare de conştiinţă care nu este posibilă. Deci, pentru a răspunde la întrebarea - crucială pentru teoria creativităţii - dacă creatorul e capabil să creeze şi simultan să se autoobserve cum creează, trebuie să soluţionăm problema posibilităţii dedublării conştiinţei. Dedublarea conştiinţei şi întemeierea introspecţiei tocmai pe această dedublare se pot fundamenta pe modelul seriilor de dedublări şi de transformări progresive ale existenţei (fig. 3). Dedublarea este una din trăsăturile esenţiale ale existenţei, izvorâtă din legile sale imanente, surprinsă de unii mari filosofi, începând cu Heraclit din Efes şi continuând cu G.W.F. Hegel, care afirmă dedublarea unului în părţi antitetice. Dedublarea existenţei, aşa cum e ea conturată în model, are, de asemenea, o temeinică fundamentare ştiinţifică. Asupra dedublărilor şi transformărilor progresive ale existenţei care preced dedublarea conştiinţei e posibil un consens cvasiunanim. Argumentarea noastră, ţinând seama de teza ce urmează să demonstrăm, se va limita la posibilitatea dedublării conştiinţei. a) Conştiinţa fiind un fenomen al existenţei, un produs superior al ei, neputând excepta legile acesteia, se va situa în prelungirea dedublărilor anterioare, dedublându-se şi ea; b) Dedublarea conştiinţei nu poate fi înţeleasă şi explicată doar ca un fenomen natural, ci în primul rând ca un fenomen social de cunoaştere şi acţiune, de cultură şi civilizaţie, fenomen ce se înfăptuieşte progresiv, istoric şi ontogenetic, inegal de la un individ la altul, prezentând multiple nuanţe şi particularităţi; c) William James argumentează convingător dedublarea conştiinţei în „le je" şi în „le moi". Mihai Ralea, comentându-1 pe W. James, făcând largi analize istorice, filogenetice şi ontogenetice, aduce argumente suplimentare în favoarea ideii dedublării conştiinţei, „scindării" ei în: eul în acţiune (actorul) şi eul observator (spectatorul). Alex F. Osborn vorbeşte, de asemenea, de o dedublare a eului nostru într-un făuritor de planuri şi un judecător, un spirit critic ce le supune analizei. Savantul Charles B. Huggins, laureat al Premiului Nobel, consideră că „O persoană creatoare îşi va dedica toate puterile sale gândindu-se la actele sale creatoare şi când vorbeşte la telefon sau când stă de vorbă cu cineva. El este, într-adevăr, o personalitate scindată (subi. ns. I.M.) când este vorba de problemele sale".

Anorganic •

• Nevi u

• Mediu

Natură •

• Obiect

Existenta '

Organic

Viu

Organism—^ Om

Subiect

Corpul

Subiectul

Eul în acţiune

Conştiinţa

<

Eul observator

Gândirea gândită (Cogitata)

Fig. 3. Modelul seriilor de dedublări şi de transformări progresive ale existenţei

Prin urmare, rezultă că percepem şi suntem capabili, prin dedublare, să ne concentrăm asupra percepţiei noastre, să avem conştiinţa percepţiei; gândim şi suntem capabili, prin dedublare, să ne concentrăm asupra gândurilor noastre, să avem ştiinţa celor percepute şi gândite; trăim cele percepute şi gândite într-o gamă de sentimente, atitudini, pasiuni şi ne putem concentra asupra lor, avem conştiinţa lor, creăm şi, prin dedublare, putem să ne concentrăm asupra creativităţii. Introspecţia ne apare, astfel, ca fiind o concetrare asupra concentrării (St. Korner), sau o concentrare de ordinul al doilea. Admiţând dedublarea ipotetică a conştiinţei, decurge că metoda introspecţiei are un fundament în eul observator. Ea se poate constitui ca totalitate a regulilor, principiilor şi normelor de autoobservare. Desigur, se poate pune în mod justificat întrebarea ce se înţelege prin eul în acţiune şi prin eul observator? Eul în acţiune este, după părerea noastră, acea funcţie a conştiinţei conjugată intim cu actele noastre, orientată preponderent spre fixarea scopurilor şi finalizarea actelor. Prin eul observator înţelegem acea funcţie a
45

conştiinţei care realizează o relativă detaşare de acţiune şi de conştiinţa-în-act, constituindu-se ca instanţă ce supraveghează, judecă şi apreciază valoric actele, gândurile şi sentimentele noastre. Atât eul în acţiune, cât şi eul observator sunt axate însă pe act: unul pe finalizarea actului, celălalt pe observarea şi aprecierea lui valorică. De aceea, se poate spune că la acest nivel se constituie introspecţia de gradul I, centrată pe acţiune. Spre deosebire de ea, credem că se poate vorbi de o introspecţie mai profundă, de gradul II, centrată pe intelect, pe gândirea însăşi. Ea se realizează prin dedublarea eului observator în gândirea cugetătoare (cogitans), orientată spre altul (înţeles ca ceva diferit de gândire) şi în gândirea gândită (cogitata), orientată spre sine. între aceste forme de gândire există, desigur, raporturi de mediere şi de transfer reciproc. Introspecţia de gradul II se fundamentează pe gândirea gândită (cogitata), ce devine sieşi obiect de cercetare, se gândeşte pe sine în sine, se întreabă pe sine despre sine, devine autoreflexivă şi autointerogativă. Raportarea gândirii la sine presupune o anumită platformă culturală. De asemenea, ea cere o anumită deprindere ce se creaza printr-un îndelungat exerciţiu de raportare la altul şi la sine, printr-o muncă de educaţie şi de autoeducaţie. Este vorba de o introspecţie educată ji autoeducată. De aceea, rămâne deschisă posibilitatea trecerii de la introspecţia de gradul I la introspecţia de gradul II. Este admisă şi reciproca, când din anumite motive poate să aibă loc un regres, o trecere de la introspecţia de gradul II la introspecţia de gradul I. Sau, ele pot funcţiona alternativ, la una şi aceeaşi persoană, în condiţii diferite. Prin raportarea la sine, gândirea se concentrează asupra manifestărilor sale intime, asupra mecanismelor, legilor şi principiilor sale. Profunzimea şi fineţea introspecţiei, cât şi transpunerea datelor introspectate într-un limbaj adecvat depind, credem, şi de anumite trăsături temperamentale. Există firi predispuse către o introspecţie profundă, analitică şi firi mai puţin apte de o analiză introspectivă bogată. Iată o opinie în acest sens: „Eu cred că marele muzician Johann Sébastian Bach nu ar putea să spună cum s-a întâmplat de a putut concepe Pasiunea Sf. Andrei; mai degrabă ar scrie o cantată, decât să analizeze cum a făcut-o. Dar există unii oameni talentaţi, care sunt inventivi şi care au capacitatea unei gândiri adânci, continue în legătură cu domeniul lor" (Ch.B. Huggins, 1971). Există persoane care pot să realizeze ambele forme de introspecţie, sau numai pe una din ele (pe cea de gradul I). Credem că e posibilă o descriere tiopologică în acest sens. O problemă care rămâne deschisă cercetărilor ulterioare este şi aceea dacă introspecţia însăşi (autoobservarea, concentrarea asupra gândului) nu perturbă fenomenul psihic introspectat. Chiar dacă ipotetic, ar fi admisă o perturbare, ea este minimă în comparaţie cu cea provocată prin mijloace extrospective. Luând ca bază ipoteza seriilor de dedublări şi de transformări progresive ale existenţei, considerăm demonstrată posibilitatea dedublării conştiinţei, cât şi posibilitatea fiinţării introspecţiei. De aici rezultă, ca o consecinţă, că omul de creaţie e capabil să creeze şi să relateze despre creativitate. Evident, această demonstraţie

sintetică, valabilă în linii mari, nu este de natură să ne ofere deplină satisfacţie din perspectiva unei cercetări analitice. Se ridică cel puţin trei întrebări, care-şi cer răspunsul: 1. Introspectarea creativităţii e simultană sau nesimultană cu actul sau procesul de creativitate? 2. Cât de complete sunt informaţiile despre creativitate provenite prin introspecţie? Care este gradul lor de veridicitate. 2. Argumente suplimentare Argumentele aduse împotriva introspecţiei vizează cel mai adesea imposibilitatea de a realiza simultan gândul şi concentrarea asupra lui, sentimentul, emoţia si concentrarea simultană asupra lor, creativitatea şi concentrarea simultană asupra mecanismelor şi particularităţilor creativităţii. Problema simultaneităţii sau nesimultaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat e greu de soluţionat rămânând numai în cadrul datelor psihologiei. Fiind totuşi o problemă centrală, după părerea noastră ea rămâne deschisă investigaţiilor ştiinţifice multilaterale (anatomo- fiziologice, psiho-fiziologice, logice, psiho-matematice etc.). Ţinând seama de lipsa unor date certe în acest domeniu, pot fi formulate două ipoteze antitetice: 1. ipoteza simultaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat; 2. ipoteza nesimultaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat. Rămâne ca ştiinţa să decidă care dintre ele este mai consistentă. Ipoteza din urmă nu afectează, după părerea noastră, existenţa introspecţiei. Este dovedit prin argumente ştiinţifice că gândirea este reversibilă (J. Piaget). Pe baza reversibilităţii spaţiale şi temporale a gândirii şi capacităţii memoriei de a înregistra şi păstra fenomenele, chiar şi pe cele mai profunde şi mai intime, cum sunt, de pildă, cele ale creativităţii, avem posibilitatea de a reface retrospectiv drumul şi de a reconstitui structura unor evenimente psihice trecute, prin introspecţie nesimultană. Această operaţie se aseamănă cu o derulare a filmului, uneori mai repede, alteori cu încetinitorul, un film cu secvenţe mai clare, în clar-obscur, sau mai întunecate, dar în unicat. Ipoteza nesimultaneităţii introspecţiei cu fenomenul introspectat ridică noi probleme de soluţionat. Dacă între creativitate, introspectarea ei şi relatarea despre ea se scurge un interval de timp T, trebuie să se ţină seama de faptul că în acest timp intervine fenomenul uitării în conformitate cu legile memoriei. Putem presupune că, cu cât intervalul de timp T dintre creativitate şi relatarea despre ea este mai mic, cu atât uitarea este mai mică. Deci, uitarea este direct proporţională cu intervalul de timp T, scurs între creativitate şi relatarea despre ea. Pe de altă parte, completitudinea şi veridicitatea informaţiilor despre creativitate sunt şi ele influenţate de factorul T. Cu cât T este mai mic, cu atât datele despre creativitate sunt mai complete. Cu cât T este mai mare, cu atât aceste date Ppl să fie mai incomplete şi mai puţin veridice. Odată cu trecerea timpului, imaginea despre creativitate devine mai palidă, mai schematică. Ea poate să fie relatată numai în contururile sale generale, nu şi în amănuntele sale specifice. Detaliile,

47 •

atât de necesare pentru teoria creativităţii, se pierd în timp, rămânând, adesea, numai nişte jaloane generale. Se poate face o analogie perfectă între introspecţia nesimulată şi reprezentare, ambele având loc în absenţa evenimentului iniţial. Aşa cum reprezentarea este eliptică în raport cu evenimentul reprezentat, la fel şi introspecţia nesimultană va fi eliptică în raport cu creativitatea. Un criteriu de apreciere a validităţii informaţiilor despre creativitate poate fi factorul T, scurs între creativitate şi relatarea despre ea. Este regretabil că unii dintre marii creatori (Bertrand Russell, Charles Darwin etc.) şi-au scris autobiografia, în care au consemnat foarte multe şi interesante date despre creativitatea lor, la o vârstă înaintată. Astfel, poate fi constatat un mare interval de timp între data când au creat şi data când au relatat despre demersul creativ. Foarte adesea, creatorul nu-şi mai aduce aminte unele detalii importante despre creativitatea sa, atunci când face relatări despre ea la intervale de timp considerabile. Cercetând problema creativităţii în matematică, Eugen Rusu consemnează că s-a adresat unui matematician de prestigiu cu întrebarea: „Care este descoperirea dvs. matematică cea mai importantă?", rugându-1 s-o comenteze sub aspect psihologic. Matematicianul evocă o anumită împrejurare, spunând: „Caut să reconstitui retrospectiv". Dar reconstituind retrospectiv, pe baza introspecţiei nesimultane, nu-şi mai aduce aminte ceva: „Am ajuns într-a patra de liceu. Problema stăruia în minte dar în surdină, estompată, umbrită de alte preocupări noi, actuale, cărora trebuia să le fac faţă. Aparent, o uitasem. Dar ea ţâşni dintr-o dată la suprafaţă, învăţând calculul algebric, îmi veni în gând - nu mai pot reconstrui în detaliu prin ce joc de asociaţii (subi. ns. I.M.) - să tratez vechea problemă prin algebră". Dar tocmai acest „joc de asociaţii" ar fi fost foarte interesant pentru cunoaşterea analitică a creativităţii. Câţi mari creatori, care relatează târziu despre felul în care au creat, nu vor fi uitat asemenea detalii, atât de importante pentru aprofundarea fenomenului de creativitate. Alţi creatori vin să întărească teza că refacerea fenomenelor sufleteşti nesimultane este eliptică. Iată ce spune J.J. Rousseau în legătură cu acest fenomen, în şi despre Confesiunile sale: „Prima parte a fost scrisă în întregime din memorie şi trebuie să fi săvârşit acolo multe greşeli. Silit să o scriu şi pe a doua tot din memorie, s-ar putea să săvârşesc şi mai muie încă... Toate hârtiile pe care le strânsesem spre a umple golurile memoriei şi a mă călăuzi în această lucrare, căzând în alte mâini, nu se vor mai întoarce într-ale mele. Nu am decât un ghid credincios pe care să mă pot bizui, acesta este lanţul simţămintelor ce au marcat desfăşurarea fiinţei mele, şi prin ele pe cel al întâmplărilor ce i-au fost cauza şi efectul, îmi uit uşor nenorocirile, dar nu pot să-mi uit greşelile, şi-mi uit şi mai puţin simţămintele frumoase. Amintirea lor mi-e prea scumpă spre a se şterge vreodată din inima mea. Pot face scăpări în privinţa faptelor, pot răsturna ordinea lor, pot încurca datele; dar nu mă pot înşela asupra a ceea ce am simţit, nici asupra a ceea ce simţămintele mele m-au îndemnat să săvârşesc; şi ăsta este lucrul principal. Obiectul acestor confesiuni este de a-mi înfăţişa cu exactitate văzduhul lăuntric în toate împrejurările vieţii mele. Am fă48

găduit să întocmesc istoria sufletului meu, şi, pentru a o scrie cât mai fidel, n-am nevoie de alte materiale ajutătoare; îmi e de ajuns, cum am făcut şi până aici, să mă cufund în mine însumi". Ca informaţiile despre creativitate să fie cât mai veridice şi cât mai puţin deformate, ar trebui ca între creativitate, introspectarea ei şi relatarea desprea ea (consemnarea ei), să fi trecut un timp cât mai scurt, adică factorul T să fie relativ mic. Prin urmare, sunt preferabile acele surse bibliografice, despre autocreativitate, scrise la intervale mici de timp faţă de data când ea a fost înfăptuită. Sau, sunt optime acele surse bibliografice în care, odată cu creativitatea, autorul dezvăluie şi cum a făcut-o, punând în evidenţă tainele ei intime. Astfel, dacă între creativitate, introspectarea ei şi relatarea despre ea a trecut un timp îndelungat, pe lângă fenomenul de uitare şi uneori chiar din cauza lui, se poate presupune că persoana creatoare, din nevoia furnizării unei informaţii coerente, fără lacune, introduce, în mod intenţionat sau nu, adaos informaţional adesea deformat, nesemnificativ. Acest fenomen a fost semnalat încă de Immanuel Kant, în legătură cu fenomenul de cunoaştere; el rămâne perfect valabil şi în ce priveşte deformarea datelor despre creativitate: „Dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine toată din experienţă. Căci s-ar putea prea bine ca tocmai cunoaşterea noastră prin experienţă să fie un compositum din ceea ce primim noi prin impresii şi ceea ce facultatea noastră proprie de cunoaştere (nefiind provocată decât de impresii sensibile) produce din ea însăşi, adaos pe care noi nu-1 dinstingem de acea materie primă mai înainte ca un îndelung exerciţiu să ne fi făcut atenţi asupră-i şi abili de a-1 separa". Adaosul se poate produce în două împrejurări: 1. atunci când a intervenit fenomenul de uitare, lăsând o informaţie lacunară despre creativitate; 2. atunci când datele despre creativitate sunt originar incomplete, sau lipsesc cu desăvârşire. Cum vom putea separa informaţiile veridice de acest adaos, adeseori deformat şi nesemnificativ? O cale ar fi analiza comparată a informaţiilor despre creativitate provenite de la creatori diferiţi, despre fenomene identice sau analoge. Se poate pune şi o altă problemă: acest adaos este totdeauna deformat sau el îşi are, în anumite cazuri şi condiţii, o anumită legitimitate metodologică? De pildă, avem verigile Vi, V2, V3 ale procesului creativ. Să presupunem că avem informaţii numai despre Vi şi Vs; ¥2 se sitează, evident, între Vi şi Vs cu care are filiaţii euristice. Nu putem deduce pe V2 din Vi şi Va prin adaos euristic? Sau să presupunem că avem informaţii numai despre Vi şi V2, iar V3 se situează în prelungirea lanţului euristic Vi şi V2. Nu putem deduce pe Vs din Vi şi V2 prin adaos, aşa cum deducem concluzia din premisele raţionamentului? Credem că răspunsul poate să fie afirmativ. Este însă necesară o metodologie euristică specială care să valideze un asemenea procedeu. Analiza făcută introspecţiei în genere şi posibilităţii introspectării fenomenului de creativitate, prin concluziile sale, ni se pare că e de natură să valideze, din Punct de vedere metodologic, informaţiile despre creativitate, furnizate de creatorii

49

înşişi. Pe de altă parte, analiza valorii cunoştinţelor despre creativitate, provenite de la creatori, prin introspecţie nesimultană, ne oferă temeiul să afirmăm că aceste cunoştinţe pot să fie un „compositum" de date relevante, veridice şi de adaos, uneori deformant, care poate duce teoria creativităţii pe căi greşite. Şi aici, ca şi în epistemologie, se impune ca, paralel cu demersul constructiv, să se facă şi o analiză reflexivă asupra informaţiilor despre creativitate, provenite din această sursă, importantă, indispensabilă, dar îndoielnică totuşi, din anumite puncte de vedere, şi o coroborare a lor cu informaţiile obţinute pe cale extrospectivă.

50

CAPITOLUL V

MODELUL EURISTIC TRIPĂTRATIC

1. Introducere O modalitate de a dezvolta şi, în esenţă, de a optimiza un model este şi aceea de a-1 combina cu un alt model, deci de a realiza o sinteză creativă între două modele, în această ordine de idei, intenţia noastră este de a combina Modelul structurilor euristice fundamentale şi Modelul seriilor de dedublări şi de transformări progresive ale existenţei, modele elaborate de noi în lucrarea „Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice" (1980). Aceste modele au avut, iniţial, un rol oarecum divergent, urmărind obiective relativ diferite, dar nu total eterogene. La o analiză atentă se constată elemente de complementaritate între cele două modele, care ne sugerează ideea de a le combina. Este în spiritul teoriei creativităţii de a asocia şi combina idei, limbaje, metode, structuri, sisteme, modele etc. şi de a obţine elemente noi pe această cale. Aşadar, vom observa cum anume din două modele, unul euristic, altul preponderent ontologic, se va naşte un model euristic relativ nou, cu calităţi amplificate în raport cu fiecare din modelele componente. Desigur, sinteza a două modele complexe nu se poate realiza punct cu punct (izomorf), ci doar selectiv, pe coordonatele lor generale şi esenţiale (izotip), prin eliminări şi adăugiri parţiale, prin schimbări şi adaptări, reconsiderări, lărgiri şi îngustări de sferă, nuanţări în conţinut etc. 2. Descrierea generală a modelului Din sinteza celor două modele rezultă un .model relativ nou, denumit de noi modelul euristic tripătratic, deoarece elementele care-1 compun sunt dispuse pe trei pătrate suprapuse (fig. 4). în această imagine, modelul iniţial (pătratul euremelor, inclusiv submodelele complementare, al relaţiilor dintre conştient şi subconştient în creativitate şi cel al mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice, se conservă integral deschizându-se, în acelaşi timp, către o viziune mai largă, integrală, asupra creativităţii şi creaţiei. 3. Elementele modelului în raport cu modelul structurilor euristice fundamentale, dispuse pe laturile unui pătrat şi pe diagonalele sale, care are 6 elemente (structuri), noul model conţine
51

14 elemente (sau cupluri de elemente), dintre care 6, cele iniţiale, sunt relativ riguros definite, iar 8 urmează să fie definite corelativ cu elementele primare.
DEVENIREA

CREIER-PSIHIC \ EUREMA ENERGETICA-STIMULATORIE

i >

ce o
LLJ

/

EUREMA DE ACUMULARE Şl COMPREHENSIUNE A INFORMAŢIEI MEDIU - NATURĂ

s

EXISTENŢA -<'."., Fig. 4. Modelul euristic tripătratic

4. Conceptul de existenţă cu deschidere spre metaeuristicâ
Definirea elementelor modelului trebuie să înceapă, desigur, cu conceptul de existenţă. Acest concept, după cum se ştie, formează suportul oricărei ontologii, întrevedem nevoia de a face o largă incursiune în viziunile ontologice antice, moderne şi contemporane, europene şi extraeuropene (mai ales cele ale extremului orient) spre a vedea cum a fost gândit conceptul de existenţă. Vor trebui căutate şi asimilate viziunile ontice ce deschid perspectiva înţelegerii creaţiei, ca proprietate a existenţei. Se cer poate reconsiderate din perspectiva contemporană viziunile an/mwte (hilozoiste), care interpretează întreaga existenţă ca având un suflet asemănător cu cel al omului. De aici până la afirmaţia că întreaga existenţă posedă o capacitate de creaţie asemănătoare cu a omului nu mai este decât un pas. Vor trebui clarificate relaţiile dintre conceptele materie, energie, informaţie. O direcţie deosebit de fertilă este aceea pe care a mers acad. Mihai Drăgănescu. Se cer explorate şi alte direcţii alternative.
52

Sub raport ştiinţific, viziunea filosofică se cere corelată cu teoria Big-Bangului şi cu alte viziuni cosmologice contemporane, care fac deschideri spre constituirea consistentă a unei metaexiristici. Nu se poate face abstracţie de ontologia şi epistemologia informaţională şi ale inteligenţei artificiale, care aduc argumente indubitabile că materia lipsită de viaţă are proprietăţi şi capacităţi analogice materiei vii, creierului uman, inteligenţei naturale, că o serie de capacităţi şi proprietăţi ale inteligenţei naturale pot fi modelate în inteligenţa artificială şi invers. Conceptul de „inteligenţă a materiei" nu mai este demult doar o metaforă. Cum ar fi fost nosibile computerele contemporane, dacă materia lipsită de viaţă nu ar avea o seamă de însuşiri asemănătoare cu materia vie, cu inteligenţa naturală şi cu proprietatea de creaţie a omului. într-o primă aproximaţie, prin existenţă înţelegem tot ceea ce fiinţează material şi spiritual, în existenţă e cuprinsă lumea substanţelor (lucrurilor), ca şi lumea valorilor, clasa obiectelor materiale, ca şi a celor spirituale. Subliniem punctul de vedere după care conceptul de existenţă, cuprinde atât existenţa obiectivă, cât şi pe cea subiectivă. Dihotomia creată, în istoria filosofici, între materie şi spirit se cere abandonată în era legăturilor atât de intime între inteligenţa naturală şi inteligenţa artificială. Conceptul de existenţă, în accepţiunea de mai înainte, este un gen proxim. El se poate raporta doar la conceptul de nonexistenţă care, în genere, neputând avea însuşiri esenţiale, la niveLul totalităţii, nu poate fiinţa, fiind un concept vid de conţinut. La nivelul obiectelor finite, totuşi, conceptul de existenţă în relaţie antitetică cu nonexistenţă generează, în expresia hegeliană, aşa cum am mai spus, devenirea. Un lucru fiinţează, apoi în timp se desfiinţează trecând în nonexistenţă, ambele fenomene şi concepte favorizând devenirea. Desigur, aceste consideraţii preliminare se cer aprofundate, nuanţate, dezvoltate. S. Nivelurile modelului
5

Modelul euristic tripătratic e, în acelaşi timp, un model trinivelar. Primul nivel de la exterior la interior este, prin excelenţă, ontologic, centrat fiind pe conceptele de existenţă, dedublare, devenire şi creaţie, în acest context, creaţia ne apare ca o proprietate a existenţei. Iată că ne putem imagina o creaţie înaintea creativităţii şi fără ea (o ontocreaţie sau protocreaţie), în afara creierului uman şi înainte de apariţia lui. Pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, cum ar spune Mihai Eminescu. Pe baza legilor imanente ale existenţei, aceasta se dedublează şi evoluează progresiv (a se vedea fig. 5), generând elementele celui de-al doilea nivel, ce ne apare a fi preponderent antropologic, fiind bazat pe conceptele de mediu-natură, organism-om, creier-psihic, creativitate- creaţie. Abia la acest nivel avem de-a face C H o creaţie bazată pe creativitate, ambele având drept suport uman activitatea nervoasă superioară, sistemul nervos central.

53

Acest al doilea nivel se bazează pe cel de-al treilea nivel, preponderent psihologic, acela al structurilor euristice fundamentale (euremelor).

6. Relaţiile de extensiune şi de profunzime ale modelului
După cum se poate observa, de la interiorul modelului către exteriorul său creşte dimensiunea extensivă şi descreşte cea intensivă. Aşa cum am mai spus şi în alt context, prin extrapolarea la acest model a relaţiei aristotelice dintre sfera şi conţinutul conceptelor, putem considera că, în general, cu cât sfera modelului se lărgeşte, cu atât conţinutul conceptelor sale devine mai vag, mai greu definibil şi comprehensibil. Şi invers, cu cât sfera modelului se îngustează, de la exteriorul lui către interior, cu atât conţinutul conceptelor sale se îmbogăţeşte, devine operaţional, riguros şi chiar cuantificabil. Ni se pare că modelul euristic tripătratic satisface ambele cerinţe, atât pe aceea de extensiune, cât şi pe cea de profunzime.

7. Dezvoltarea modelului
De la proiect la modelul elaborat integral va fi un drum lung şi anevoios, ce va necesita timp şi efort. Dar începutul a fost făcut. Modelul poate să fie dezvoltat analitic, pe fiecare structură (element) în parte, cât şi pe ansamblu, în armonizarea sistemică a părţilor şi a nivelurilor. Eventual, poate fi gândită şi o formalizare a modelului care să pună în evidenţă relaţiile de succesiune dintre părţi, dintre acestea şi întreg, precum şi relaţiile dintre niveluri şi întreg.

8. Reflecţii despre modelele euristice
După cum se ştie, psihologia deţine o prioritate absolută în investigarea experimentală şi sistematică a creativităţii, începând cu cercetările lui J.P. Guilford (1950). Acest autor are ideea inedită şi iniţiativa lăudabilă aceea de a aplica metoda modelării în domeniul fenomenelor psihice intelectuale, construind unul dintre cele mai complexe, fecunde şi laborioase modele, cunoscut în lumea ştiinţei sub numele de Modelul tridimensional al intelectului, ce are o reprezentare geometrică pe cub. Desigur, nu este locul aici să facem o analiză exhaustivă a calităţilor şi Urnitelor acestui model, deşi credem că acest lucru ar fi util pentru metodologia cercetării ştiinţifice. Este cert faptul că acest model pune în evidenţă o seamă de aspecte esenţiale ale creativităţii, introduce în circulaţie un set de concepte noi, specifice sau aplicabile în domeniul creativităţii (gândire divergentă, gândire convergentă, flexibilitatea gândirii, fluiditatea gândirii etc.). Dar, persistă o întrebare de fond: este el un
54

model al creativităţii sau e un model al structurii şi funcţionalităţii intelectului, în sens larg, ce surprinde şi o seamă de trăsături fundamentale ale creativităţii? Suntem înclinaţi să credem că acest model vizează întreaga sferă a intelectului, inclusiv creativitatea ca funcţie a acestuia, dar nu numai a lui. Un argument în spirjinul acestui punct de vedere e şi faptul că ştiinţa a consemnat acest model sub denumirea menţionată mai înainte, de Model tridimensional al intelectului şi nu de model al creativităţii. Modelul Guilford nu abordează zona subintelectului (inconştientului, infralogicului) şi a rolului crucial al acestuia în creativitate şi nici factorii neintelectuali ai personalităţii implicaţi în creativitate. Ceea ce spunem aici nu e o critică, ci o constatare. Un model, oricât ar fi el de complex, nu poate surprinde toate faptele si însuşirile esenţiale ale unui fenomen atât de subtil şi dificil de investigat cum e creativitatea. Ceea ce nu poate face un singur model poate realiza o suită de modele, în sinteza lor, completându-se reciproc pe diferitele laturi ale lor. Cert e că acest model a exercitat un impact foarte puternic asupra cercetătorilor creativităţii din ţara noastră. Mult timp s-a cercetat creativitatea la noi şi în lume pornindu-se de la acest model şi utilizându-se conceptele lui de bază. Unele cercetări au dezvoltat şi nuanţat acest model, completându-1 pe diferitele dimensiune ale sale, ceea ce desigur, e un aspect cât se poate de pozitiv. Aşa se face cercetarea ştiinţifică. Nu e posibil ca fiecare cercetător să-şi elaboreze propriul său model. Mai degrabă un model bine făcut e utilizat de cohorte de cercetători. Desigur, atunci când cercetătorul nu poate alege din mai multe modele, pentru simplul fapt că ele nu există la plural, ci doar la singular, el îl adoptă pe acela care fiinţează. Cercetătorul are nevoie de model, aşa cum navigatorul are nevoie de busolă. E tot atât de adevărat punctul de vedere potrivit căruia orice construcţie teoretică cu funcţie explicativă, în sens foarte larg şi vag, are şi o oarecare valoare de model, în acest sens cercetătorii spun „modelul meu", adică cercetarea mea, teoria mea etc. Dar în sens strict şi riguros, în armonie cu literatura consacrată teoriei şi metodei modelării, desprindem exigenţele ce se cer unei construcţii ştiinţifice spre a fi îndreptăţită să poarte denumirea de model, în accepţiunea în care acest termen e utilizat în diferite ştiinţe (model matematic de tip formal, model cibernetic, model structural etc.). începând cu anul 1973, şi după această dată, în literatura românească consacrată creativităţii a fost elaborat „un model epistemologic- psihologic al creativităţii tehnice" (1980), construit pe structurile fundamentale ale creativităţii (euremele), continuând cu nivelurile creativităţii (conştient-inconştient), cu etapele creativităţii, o tipologie a creatorului rezultată din structurile creativităţii etc. Este un model structural cu reprezentare geometrică pe pătrat cunoscut şi sub denumirea de pătratul euremelor. El pune în circulaţie o mulţime de concepte noi, metode, submodele etc. în esenţă, este o construcţie ce va consacra o nouă ramură a ştiinţei tehnoeuristica. Nu se cuvine să facem noi aprecieri valorice despre acest model. El a fost analizat în recenzii apărute în literatura de specialitate şi din ce în ce mai

55

mult utilizat în cercetarea creativităţii şi creaţiei în general şi, mai ales, în literatura de inventică. Acest model e considerat ca „...Principala punte de legătură între teoria creativităţii şi teoria şi practica proiectării creative" (V. Belous, 1986). Acelaşi autor, fondator al şcolii româneşti de inventică şi unul dintre făuritorii ei ca ştiinţă, spune în altă parte: „Uitaţi-vă, partea de psihognoseologie din manualul meu de inventică este făcută în totalitate după teza de doctorat a profesorului Ion Moraru, creatorul psihognoseologiei româneşti şi primul animator al inventicii la Politehnica din Bucureşti" (V. Belous, 1988). Desigur, atunci când acest model a fost elaborat, autorul lui nu avea cum sa ştie şi nu spera ca el să aibă soarta de a deveni unul din fundamentele noii ştiinţe interdisciplinare - inventică. Dar dacă s-a întâmplat să fie aşa, acest fapt nu poate decât să-1 bucure, stimulându-1 pe mai departe în cercetare. Ce domeniu minunat şi plin de surprize sunt ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică! Iată cum inginerul şi psihologul se întâlnesc, îşi dau mâna şi pornesc mai departe în armonie şi cooperare. Când se va scrie istoria psihologiei creativităţii se va menţiona poate locul şi importanţa acestui model în cronologia modelelor: dacă e primul, al doilea, al treilea sau al n-lea model. Deocamdată nu ştim acest lucru cu certitudine şi poate că nici nu are prea mare importanţă să-1 aflăm. Cert este că acest model a fost elaborat, în prima sa variantă, ca teză de doctorat, acum aproape două decenii (1973), iar în a doua variantă, ca lucrare publicată, acum un deceniu şi ceva (1980). Autorul lui 1-a mai dezvoltat ulterior, implicându-1 într-un model mai complex, cu o sferă mai largă, denumit modelul euristic tripătratic (1991). Pătratul euremelor se cere completat în continuare, revăzut prin prisma unor descoperiri ştiinţifice fundamentale care au intervenit după elaborarea lui. Dintre acestea, am putea să menţionăm: cercetările de asimetrie cerebrală (B .W. Sperry, Premiul Nobel pentru medicină, 1981), hipnologie, onirologie, euristică, inventică, comportamentologie etc. Pe de altă parte, acest model se cere extins la maximum, atât de mult cât sfera lui rezistă, la explicarea unor fenomene adiacente, subordonate sau supraordonate, implicate sau tangente creativităţii, până îşi va epuiza sau se vor slăbi funcţiile sale explicative. Când „pulsul" lui va deveni foarte slab, va fi necesar să se apeleze la alte modele, cu o amplitudine şi frecvenţă mai mari.

sfi

CAPITOLUL VI

ETAPELE CREATIVITATE ŞI CREAŢIEI

1. Criteriile etapizării
Delimitarea în timp a procesului creativ şi creator, într-o anumită succesiune de momente, constituie ceea ce numim etapele creativităţii şi creaţiei. Ele trebuie înţelese ca momente de continuitate în relativă discontinuitate şi nicidecum ca nişte graniţe rigide, de natură să fragmenteze procesul creativ şi creator. Etapele creativităţii şi creaţiei se pregătesc unele pe altele, se determină şi se interferează. Etapele creativităţii şi creaţiei se găsesc într-o legătură organică cu structurile euristice fundamentale, într-un fel, după părerea noastră, etapele creativităţii şi creaţiei constituie o desfăşurare crono-spaţială a structurilor euristice, într-o anumită succesiune a lor. De aceea, ne putem aştepta ca, din această perspectivă, între structurile euristice fundamentale şi etapele creativităţii şi creaţiei să existe unele similitudini şi corespondenţe.

2. Etapele la diferiţi autori
După Norman L. Munn, în creativitate şi creaţie există patru etape: 1. pregătirea; 2. incubaţia; 3. inspiraţia; 4. verificarea (Cf. Al. F. Osborn, 1963). N. Pârvu vorbeşte în creaţia artistică de trei faze: 1. incubaţia; 2. inspiraţia; 3. execuţia (1967). După cum vedem, autorul omite etapa pregătitoare. Dar este neîndoielnic că pentru a incuba trebuie să dispui de o cantitate de informaţie obţinută în prealabil, în etapa pregătitoare. M. Bejat, într-un cadru mai larg, al „activităţii creatoare", tratează: 1. munca pregătitoare; 2. inspiraţia; 3. efectivitate şi luciditate; 4. conştient şi inconştient; 5. rolul întâmplării; 6. întruchiparea ideii; 7. aspecte diferenţiale (1971). în această viziune, observăm că în etapele creativităţii (autorul le concepe, cumva, ca etapeprocese) sunt incluse şi ceea ce noi am numit nivelurile creativităţii, parţial şi structurile euristice. Al. F. Osborn consemnează o serie de etape ale procesului creativ şi creator ln rezolvarea problemelor: 1. găsirea faptelor în care intră definirea problemei şi Pregătirea; 2. găsirea ideilor, în care se includ producerea ideii şi dezvoltarea ei; 3- găsirea soluţiei, care cuprinde evaluarea (cu verificarea ideilor concurente) şi adoptarea (cu decizia şi realizarea soluţiei finale).
57

într-un studiu inductiv consacrat analizei elaborării teoriei sonicităţii de către G. Constantinescu, noi am pus în evidenţă, la acest savant, următoarele etape: 1. pregătirea; 2. elaborarea teoretică; 3. analiza critică; 4. analogiile; 5. experimentală; 6. aplicaţiilor multiple (I. Moraru, 1992). După cum vedem, opiniile autorilor despre etapele creativităţii şi creaţiei, deşi diferite, sunt oarecum convergente, în vederea unei explicaţii sumare a acestor etape vom lua ca punct de referinţă opinia lui N.L. Munn, care ni se pare mai simplă şi mai coerentă. Prin etapa de pregătire se înţelege activitatea premergătoare creativităţii, în care creatorul strânge datele (fişează materialul de referinţă), le ordonează după anumite criterii (care corespund cel mai bine scopului urmărit), stabileşte şi eşalonează obiectivele de lucru, întocmind un plan de activitate, un fel de schiţă preliminară, care apoi va suferi multiple metamorfoze. Această primă etapă o conturează şi o presupune pe a doua - incubaţia: „Acea parte a procesului creator care nu cere decât puţin efort sau deloc este denumită incubaţia. Rădăcina substantivului este un verb ce înseamnă a sta culcat. Astfel, ea poartă un sens de relaxare cu scop; în terminologia medicală, incubaţia este stadiul de dezvoltare a bolilor infecţioase. Cu aplicare la funcţionarea imaginaţiei, termenul de incubaţie desemnează fenomenul prin care ideile se conturează spontan în conştiinţă" (Al. F. Osborn, 1963). Asupra opiniei de mai înainte despre incubaţie se impun, după părerea noastră, două observaţii, în primul rând, conturarea spontană a ideilor despre care vorbeşte Al.F. Osborn în pasajul citat se realizează nu doar în conştiinţă, ci şi în inconştient. Această observaţie atrage după sine o alta. Etapa şi fenomenul de incubaţie, în opinia lui Al.F. Osborn, nu presupun decât puţin efort sau aproape deloc. Aceasta este numai o aparenţă, în adevăr, inconştientul se pare că depune doar un efort insignifiant. Dar conştiinţa depune, indubitabil, un efort mai mare, sensibil şi chiar obositor. Dacă ţinem seama de conlucrarea conştiinţei cu inconştientul în creativitate, se impune să concepem etapa şi fenomenul incubaţiei ca având loc pe fundalul unui efort susţinut, inconştient, dar mai ales conştient. Din această perspectivă, etapa incubaţiei se cere concepută, sub raportul efortului, ca fiind activă şi nu pasivă.

3. Etapele generale ale creativităţii şi creaţiei rezultate din modelul euremelor
Ţinând seama de cele şase eureme fundamentale (1. eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei; 2. eurema asociativ-combinatorie; 3. eurema energetică-stimulatorie; 4. eurema critică; 5. eurema ideativ-perceptivă şi 6. eurema de obiectualizare a imaginii), cât şi de opinia consemnată mai înainte, după care etapele creativităţii şi creaţiei nu sunt altceva decât o desfăşurare crono-spaţială a euremelor fundamentale, mai puţin a euremei energetică-stimulatorie, pe fundalul
58

căreia se desfăşoară toate celelalte, ea fiind o euremă oarecum transversală, în concepţia noastră putem vorbi de următoarele etape: etapa de acumulare şi comprehensiune a informaţiei; etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei; etapa analizei critice; etapa ideativ-perceptivă şi etapa de obiectualizare a imaginilor. 3.1. Etapa de acumulare şi comprehensiune a informaţiei Corespunde la aceea ce alţi autori numesc etapa pregătitoare. Am văzut că în acumularea informaţiilor memoria conlucrează din aproape cu gândirea, ceea ce nu exclude ordonarea datelor într-un plan preliminar de acţiune creativă. 3.2. Etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei Este echivalentă cu incubaţia şi iluminarea (sau inspiraţia), în fond, după opinia noastră, aceste etape pot fi reduse la fenomenul de asociere şi combinare a informaţiilor. Etapa de incubaţie nu poate fi concepută decât prin activitatea asociativ-combinatorie conştientă şi inconştientă. Etapa de iluminare (de inspiraţie) are la bază fenomenul de realizare a unei combinaţii potrivite la nivelul conştientului sau inconştientului. 3.3. Etapa analizei critice Este absolut necesară deoarece, atât soluţiile obţinute la nivelul conştiinţei şi cu atât mai mult cele obţinute la nivelul inconştientului se cer analizate critic, aprofundat şi multilateral, fiind supuse cenzurii severe a raţiunii. Acestei etape nu-i găsim un corespondent în etapizarea dată de către N.L. Munn. 3.4. Etapa ideativ-perceptivă Indispensabilă tuturor genurilor de creativitate în care ideile, mai mult sau mai puţin abstracte, capătă contur imagistic. Imaginea este o etapă necesară în trecerea gândirii de la abstract la concret, fiind însă vorba de un concret care a asimilat întreaga bogăţie a abstractului. Etapa ideativ-perceptivă constituie un moment de trecere de la creativitate la creaţie.
3

-5. Etapa obiectualizării imaginilor

s

Corespunde la ceea ce N.L. Munn şi alţi autori numesc etapa verificării °luţiei. Conţinutul acestei etape îl constituie trecerea ideii-imagine în obiect (arctic, tehnic etc.). Este etapa finală care încheie un ciclu euristic şi prin care, de a Pt, creativitatea devine creaţie, ideea-imagine devine lucru.

4. Etapele creativităţii şi creaţiei tehnice-inginereşti 4.1. Etapa ideaţiei Este o etapă cumulativă care, de fapt, însumează o serie de alte etape: etapa de acumulare şi comprehensiune a informaţiei; etapa asocierilor, combinărilor multiple şi a obţinerii soluţiei şi etapa analizei critice, în etapa ideaţiei sunt elaborate ideile noi şi originale, sunt făcute „invenţiile mentale". Este o etapă a creativităţii inginereşti. 4.2. Etapa proiectuală Corespunde, în planul etapelor generale ale creativităţii şi creaţiei, cu etapa ideativ-perceptivă. în această etapă, ideile coboară (mai exact urcă, fiind vorba de o ascensiune în planul creativităţii) din cap în proiect, căpătând o transpunere imagistică. Ca rezultat al imaginaţiei creative, ideile, adesea obscure sau clar-obscure, se precizează. Fiind supuse şi rigorilor cantitative, prin confruntare cu aparatul matematic, ele capătă o anumită acurateţe, în această confruntare a ideii, mai mult sau mai puţin abstracte, cu planul concret senzorial, se realizează o nouă triere (după aceea înfăptuită de eurema critică) a ideilor realiste de cele nerealiste, acele idei care nu se supun rigorilor proiectuale, cel mai adesea se dovedesc a fi inconsistente din punct de vedere tehnic. 4.3. Etapa constructivă Corespunde etapei de obiectualizare a imaginilor, în această etapă ideea- imagine trece din proiect în obiect tehnic, structural şi funcţional. Spre deosebire de etapele anterioare, acum ideea-imagine suferă o confruntare cu substanţa, capătă formă şi conţinut substanţial (în şi din substanţă), se metamorfozează într-un produs tehnic. 4.4. Legătura indisociabilă dintre etape Este de presupus că etapele interacţionează continuu şi complex, se completează şi se întregesc reciproc. Ideile abstracte se îmbogăţesc în şi prin transpunerea lor în proiect. Pot să apară idei noi şi originale în şi prin convertirea ideii în idee-imagine, prin confruntarea lor. Pe de altă parte, ideea-imagine din planul prolectual se îmbogăţeşte în şi prin convertirea ei în obiect tehnic. Unele idei din etapele anterioare nu rezistă confruntării cu substanţa. Apar soluţii şi idei constructive noi şi originale, care nu existaseră în etapele anterioare.
60

CAPITOLUL VII

O TIPOLOGIE A CREATORILOR

1. Introducere
Există unele încercări e a elabora o tipologie a creatorilor, pornind fie de la observaţii asupra particularităţilor de creaţie ştiinţifică, conjugate cu observaţii de ordin psihologic (W.L. Beveridge, 1968), fie de la premise de ordin fiziologic, cum ar fi: forţa, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), puse în evidenţă în cercetările lui I.P. Pavlov şi dezvoltate ulterior de o serie de cercetători (I. Peatniţchi, 1971). Tipologia pe care o propunem are la bază cele şase eureme fundamentale: eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei; eurema asociativ-combinatorie; eurema energetică-stimulatorie; eurema critică; eurema ideativ-perceptivă; eurema de obiectualizare a imaginii.

2. Tipul cu indice mic de creativitate (minimus)
O capacitate mică de acumulare şi comprehensiune a informaţiei (cunoştinţe relativ puţine şi, uneori, insuficient înţelese) se poate acumula, cel puţin teoretic, cu o capacitate asociaţiv-combinatorie mică, pe un fond energetic-stimulatoriu scăzut. Desigur, vom avea de-a face cu o persoană ce are indice de creativitate foarte scăzut. Acest tip, ca de altfel şi celelalte, se cere interpretat dintr-o perspectivă dinamică, fiind susceptibil de progres, sub influenţa factorilor de mediu, cultură, educaţie şi autoeducaţie. Capacitatea însăşi este condiţionată de activitate. Aceasta din urmă e în măsură să genereze capacităţi noi, să le restructureze şi să le perfecţioneze pe cele vehi, dezvoltând astfel continuu personalitatea.

3. Tipul volitiv
Unele persoane au un fond energetic-stimulatoriu relativ ridicat. Ele vor să realizeze ceva, cheltuiesc energie, se frământă, dar rezultatele nu sunt nici pe departe pe măsura cantităţii de energie cheltuită. Este de fapt vorba de o energie neproductivă, ineficientă, ce trebuie canalizată spre alte activităţi decât cele creative (eventual, spre cele rutiniere). Aceste persoane sunt adesea caracterizate prin „vor dar nu pot". La ele predomină latura afectiv-motivaţională în detrimentul celorlalte Şi, mai ales, al celei asociativ-combinatorii. Asemenea persoane cu disponibilităţi

61

energetice dau rezultate în activităţile de execuţie, lucrează cu intensitate după un plan dat de altcineva.

4. Tipul cumulativ
Avem de-a face uneori cu persoane care adună multe cunoştinţe, din domenii variate, dar care se găsesc în imposibilitatea de a le asocia şi combina într-o manieră nouă şi originală spre a crea ceva. La o cantitate mare de informaţie intrată în componenta de acumulare, corespunde o capacitate asociativ-combinatorie mică. Şi în acest caz, vom avea un indice de creativitate scăzut. Tipul cumulativ excelează în asimilarea de cunoştinţe, fără să aibă disponibilităţile de ordin asociativ- combinatoriu, atât de necesare în creativitate. Aici se încadrează omul instruit, cu un volum apreciabil de cunoştinţe, dar steril, neproductiv sub raport creativ. Tipul cumulativ poate să fie o persoană volitivă, care dispune de un fond energetic-motivaţional ce se manifestă preponderent în acumularea de informaţie.

5. Tipul combinativ-volitiv
O cantitate relativ mică de informaţie (cunoştinţe nu prea bogate), s-ar putea să se asocieze, la unele persoane, cu o mare capacitate asociativ-combinatorie, pe baza căreia se realizează cvasitotalitatea asociaţiilor şi combinaţiilor posibile. Se ştie doar că pentru a realiza un număr foarte mare de combinaţii nu ai nevoie decât de un număr relativ mic de elemente. Tabla şi piesele de şah sunt un exemplu în acest sens. Se apreciază că în jocul de şah variantele posibile sunt de ordinul IO
1

;
"7fi

ca sistem de comparaţie este luat numărul de atomi din galaxie, apreciat la 10 (Cf. C. Bălăceanu, Ed. Nicolau, 1972). Graţie capacităţii asociativ-combinatorii, aceste persoane pot realiza un indice de creativitate mediu sau chiar ridicat, în această categorie se înscriu oamenii cu o fantezie bogată şi inteligenţă prodigioasă, care creează parcă din nimic. Ei prind „din zbor" unele elemente informaţionale, aparent disparate, din care reuşesc, totuşi, prin asocieri, combinări şi recombinări, să realizeze ceva, să ajungă la elemente noi şi originale. Tipul combinativ-volitiv se caracterizează, prin capacitatea de a realiza lucruri inedite în planul creativităţii şi de a le finaliza în creaţie. El îşi confruntă şi susţine cu tărie opiniile, militează permanent şi perseverent pentru transpunerea lor în fapte. Creativitatea şi creaţia la el se găsesc într-o comuniune indisociabilă. Planul şi realizarea lui se presupun.

62

6. Tipul combinaţiv-nevolitiv întruneşte toate calităţile de ordin asociativ-combinatoriu, descrise mai înainte mai puţin disponibilităţile volitive. Din cauza lipsei de energie, cele mai multe realizări creative rămân în stadiul de proiect, neputând să le finalizeze. Un asemenea tip poate fi cuplat în activitate cu tipul volitiv, cu care se completează reciproc.

7. Tipul cumulaţiv-combinativ-volitiv
O cantitate mare de informaţie acumulată, cunoştinţe multe, profunde şi variate se pot cupla cu o mare capacitate asociativ-combinatorie, pe un fond energetic stimulatoriu ridicat. Este vorba, în acest caz, despre geniul creativ. Sunt cazurile cele mai fericite, dar şi cele mai rare. Asemenea persoane dau indicele cel mai mare de creativitate. Ele realizează adevărate „mutaţii creative", la o mare amplitudine, de natură să revoluţioneze domenii întregi ale ştiinţei, tehnicii şi artelor. Geniile creative, graţie capacităţii şi energiei lor creative, nu rămân, de obicei, la un singur domeniu, ci tind să iradieze şi în celelalte. Ele îşi pun cu putere şi originalitate amprenta lor creativă pe tot ce îmbrăţişează, fiind deschizătoare de drumuri, elaborând un număr însemnat de idei noi şi originale. De obicei, asemenea persoane se pot manifesta puternic atât în planul creativităţii, al finalizării ei în creaţie, cât şi în planul acţionai multilateral. Acei mari şi cunoscuţi creatori din epoca renaşterii şi-au revărsat geniul lor creativ, în egală măsură, în mai toate domeniile. Persoanele din această categorie pot avea un fond energetic-stimulatoriu ridicat sau mediu, dar în nici un caz scăzut. Cu cât energia lor e mai mare, cu atât capacitatea de a se manifesta multilateral, de a crea mai multe elemente noi şi originale, de a le finaliza, e şi ea mai mare. Persoanele cumulativ-combinative cu un fond energetic mediu pot să elaboreze multe idei noi şi originale, din care finalizează puţine, restul lăsându-le pe seama epigonilor.

8. Tipul combinativ-fabulativ
Luând în consideraţie şi eurema critică, putem întâlni şi un asemenea tip, la care funcţia critică se realizează în deficit. Funcţia asociativ- combinatorie lucrând m exces, fantezia sa foarte bogată iese adesea de pe făgaşul posibilului, trecând cu uşurinţă în domeniul imposibilului, al visului irealizabil. Asemenea persoane devin nerealiste, elaborează idei fanteziste.
63

9. Tipul combinaţiv-critic La care imaginaţia şi gândirea critică se găsesc în echilibru. Imaginaţia e lăsată să zboare, iar după aceea e supusă cenzurii severe a raţiunii. Asemenea persoane sunt fecunde în idei realiste noi şi originale. 10. Tipul combinativ-hipercritic La un asemenea tip funcţia critică se realizează în exces. Fantezia şi inteligenţa lui pot să producă idei noi şi originale, dar majoritatea lor sunt ucise în faşă. La aceste persoane natalitatea ideilor şi mortalitatea lor sunt egale şi deci creativitatea e, în cele din urmă, nulă. 11. Tipul ideativ Ţinând seama de euremele ideativ-perceptivă şi de obiectualizare a imaginii în planul creativităţii şi creaţiei inginereşti, trebuie să mai luăm în consideraţie şi alte tipuri creative posibile. Este vorba de tipul la care predomină latura ideativă, având la bază eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, eurema asociativ-combinatorie şi eurema critică. Este o persoană aptă pentru activitatea de concepţie. Poate să elaboreze idei noi şi originale, semănându-le, uneori, cu generozitate pe ogorul tehnicii. Nu e nicicând în pană de idei noi şi originale. Găseşte soluţii ingenioase oricând şi pentru orice. O asemenea persoană este prin excelenţă un inginer de concepţie, un „spiritualist" în domeniul ingineriei, uneori cu mai puţine disponibilităţi în activitatea de proiectare şi construcţie. 12. Tipul ideativ-imagistic La aceste persoane ideaţia şi capacitatea de vizualizare a ideilor sunt în echilibru. Ele sunt apte de a elabora idei noi şi originale în domeniul tehnicii şi de a le da contur bi şi tridimensional, transpunându-le în proiect. Orice idee e verificată prin posibilitatea ei de a fi tradusă în proiect, de a fi vizualizată. Aceste persoane sunt deopotrivă oameni de ideaţie, de concepţie şi buni proiectanţi. Sunt arhitecţii propriilor lor idei. 13. Tipul imagistic La el predomină structura imagistică (de vizualizare a ideilor) şi este mai puţin evidentă acea de elaborare a ideilor noi şi originale. Este un tip cu vocaţie pentru activitatea de proiectare şi se cuplează foarte bine cu tipul ideativ, fiind persoane cu trăsături complementare.
64

14. Tipul ideativ-imagistic-obiectual
Este tipul inginerului complet la care structurile ideativă, imagistică şi obiectuală se găsesc în armonie. Asemenea persoane elaborează idei noi şi originale, le desfăşoară în proiect şi au aptitudinea de a le transpune în obiecte tehnice funcţionale, în una şi aceeaşi persoană sunt întrunite trei calităţi: 1. inginerul de concepţie (ideativ); 2. inginerul proiectant (imagistic) şi 3. inginerul constructor (obiectual). Poate că în condiţiile actualei diviziuni a activităţii inginereşti, o asemenea persoană e tot mai rară. Este ca şi în domeniul muzicii când, uneori, aceeaşi persoană întruneşte compozitorul, interpretul şi dirijorul.

15. Interpretarea matriceală a tipologiei creatorilor
Pornind tot de la cele 6 structuri euristice fundamentale, combinate între ele, câte două, se poate obţine o tipologie mai completă a creatorilor, pentru modelul nostru de abordare a creativităţii (6 = 36 tipuri euristice posibile). A se vedea în acest sens: I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980, tabelul l, Matricea tipologiei creatorului, p. 159. Vom observa faptul că în unele „căsuţe" ale matricei se repetă grupajul funcţiilor structural-tipologice, dar întotdeauna într-o altă ordine. Deci, vom considera că, pentru descrierea unui tip, este necesar să luăm în considerare funcţiile structural-tipologice ce se grupează într-o căsuţă, cât şi ordinea lor. Pe de altă parte, se poate observa că atunci când o anumită structură de pe verticală se întâlneşte cu aceeaşi structură de pe orizontală, în căsuţă nu poate să apară decât funcţia structural-tipologică, rezultată din combinarea unei structuri cu identica ei. Credem că tipurile euristice de acest gen pot fi interpretate ca excelând prin acea funcţie, fără a fi lipsite însă şi de alte funcţii structural-tipologice.

16. O tipologie posibilă bazată pe aranjamente de şase structuri luate câte şase
Prin această interpretare se poate obţine o tipologie completă a creatorilor în limitele modelului nostru euristic. Dar, aparent paradoxal, o asemenea tipologie completă devine inoperantă din cauza numărului prea mare de variante. In această tipologie se porneşte de la premisa că fiecare tip se cere caracterizat Prin prisma celor şase structuri euristice fundamentale, aranjate în ordinea importanţei lor valorice pentru acel tip. Decurge o relaţie de aranjamente de şase luate câte şase. A$ = 6 • 5 • 4 • 3 • 2 • l = 720 variante tipologice. Această interpretare ne-a fost sugerată de L. Dulgheru, în lucrarea Creativitatea şi metode de stimulare a ei (1983).
65

CAPITOLUL VIII

UN MODEL CIBERNETIC-EURISTIC AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

1. Introducere Nu e o speranţă deşartă şi lipsită de semnificaţii majore ca ştiinţa, modelând diferite obiecte, fenomene, domenii, procese etc. din nevoi de cunoaştere şi utilitare, să aspire permanent la a se modela şi pe sine. Astfel, un domeniu care e el însuşi tot mai bine şi mai multilateral modelat poate să fie mai consonant cu domeniile pe care doreşte să le modeleze. Există astăzi modele ale ştiinţei, elaborate din unghiul dezvoltării ei (cumulaţionist, mutaţionist, sistemic etc.) (Angela Busuioc Botez, 1980). Există, de asemenea, modele ale creativităţii (modelul Purica, modelul epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, modelul euristic tripătratic etc.). Ţinând însă seama de fenomenul interdisciplinarităţii şi transdisciplinarităţii în ştiinţa contemporană, se simte nevoia unor intermodele (modele conexionale) ale ştiinţei, care să surprindă şi să conjuge elementele comune mai multor discipline ştiinţifice, şi a unor transmodele de mai mare generalitate. Ştiinţa de mâine se va vedea confruntată cu nevoia de a elabora nu numai modele structurale, ci şi modele structural-fenomenologice, în sensul opiniilor exprimate de M. Drăgănescu (1989; 1990). Modelarea pe care o propunem noi e de tip conexional, structural, cibernetic-euristic şi evasiformal. Ea urmăreşte să suprindă şi să pună în evidenţă elementele esenţiale comune cercetării ştiinţifice, creativităţii şi învăţării creative spre a uşura extrapolările şi interpolările conceptuale şi metodologice între aceste domenii. Pornim de la premisa că aceste trei domenii sunt autentic complementare şi pot să devină reciproc profitabile, dacă vom înlătura graniţele oarecum rigide ce le separă şi vom pune în evidenţă legăturile structurale şi funcţionale dintre ele. Desigur, cercetarea e un subsistem al sistemului ştiinţei, a cărui sferă conceptuală e foarte largă. Alături de cercetare, în sistemul ştiinţei sunt cuprinse: structura pe verticală a ştiinţei, alcătuită din formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice (observaţia ştiinţifică, experimentul, ipoteza, teoria ştiinţifică etc.); politica ştiinţei şi în strânsă legătură cu ea conducerea ştiinţei (prevederea, decizia, organizarea, comanda, coordonarea, îndrumarea şi controlul); istoria şi filosofia ştiinţei; metaştiinţa etc. Investigarea sistemului ştiinţei revine, credem, scienticii (sau scientologiei). Ni se pare însă că cercetarea constituie fundamentul ştiinţei. E necesar să precizăm că în sfera investigaţiei noastre nu intră sistemul ştiinţei, ci doar cercetarea ştiinţifică, înţeleasă ca o parte a acestui sistem.

2. Logica descoperirii şi psihologia cercetării
Suntem tentaţi să transformăm propoziţia disjunctivă care exprimă titlul studiului lui Th.S. Kuhn „Logica descoperirii sau psihologia cercetării" (1982), într-o propoziţie conjunctivă: „Logica descoperirii şi psihologia cercetării". Nevoia unei analize aprofundate şi interdisciplinare a cercetării ne impune să avem o atitudine tolerantă faţă de unele discipline ştiinţifice cu un aport cât de modest în acest domeniu. Una dintre aceste discipline e şi psihologia cercetării (în ştiinţă, tehnică, artă etc.), în curs de constituire. Sferele conceptelor de „logica descoperirii" şi „psihologia cercetării" se interferează. Descoperirea cade parţial şi în sfera obiectului de studiu al psihologiei cercetării, căci ea implică nu numai componente logice, ci şi psihologice. După cum, cercetarea şi rezultatul ei - descoperirea - intră parţial şi în sfera logicii descoperirii, întrucât la realizarea ei participă şi structurile logice împreună cu cele psihologice. Realizându-se într-un context social, cercetarea are, desigur, şi o dimensiune sociologică, ceea ce justifică, alături de disciplinele menţionate, şi sociologia cercetării.

3. Cercetarea ca activitate de căutare a noului, aflare şi aplicare
Gr.C. Moisil distingea două specii ale cercetării. Există o cercetare practicată de institutele de cercetare departamentale, de institutele de cercetare şi laboratoarele uzinale. Aceste structuri practică o cercetare, care se distinge prin următoarele trăsături: a) are drept scop să rezolve probleme bine delimitate, cerute de societate, economie, tehnică etc.; b) rezolvarea lor se cere să fie făcută într-un termen relativ scurt, deci e vorba de o rezolvare urgentă; c) această rezolvare poate să fie planificată sub raport temporal; d) rezultatele ei pot să fie contabilizate, adică se poate estima ce beneficii aduce sub raport financiar-valoric. Spre deosebire de aceasta, există o cercetare practicată de instituţii speciale, care se caracterizează prin aceea că: a) delimitarea problemelor nu e precis făcută; b) se realizează, de regulă, într-un timp relativ lung în raport cu cercetarea departamentală; c) e greu de planificat sub raport temporal, cât şi ca rezultate; d) realizările ei nu pot să fie contabilizate, adică exprimate financiar-valoric. Autorul se întreabă: cât valorează teorema lui Pitagora sau ecuaţiile lui Maxwell, pe care se fundamentează întreaga tehnică a undelor? Comparând aceste forme de cercetare, Gr.C. Moisil conchide: „Eu susţin că aceasta este încă şi mai importantă decât cealaltă" (1971). Un alt prestigios cercetător, L. de Broglie, laureat al Premiului Nobel, consemnează un punct de vedere analog, după care „Istoria ştiinţelor dovedeşte cu nenumărate exemple că marile aplicaţii au derivat aproape întotdeauna din marile descoperiri făcute de cercetători care nu se preocupau de aceste aplicaţii şi care căutau, înainte de toate, să satisfacă acea dorinţă de înţelegere şi de cunoaştere c are este una dintre tendinţele esenţiale ale inteligenţei umane" (1980).
67

Din alt punct de vedere, cercetarea ştiinţifică presupune, înainte de toate, o activitate de căutare a noului, armată cu instrumente din ce în ce mai perfecţionate, efectuată cu metode, organizată în plan social şi individual. De aceea, ea ar trebui să se fundamenteze şi pe modelele matematice ale problemelor de căutare. „Problemele de căutare (şi rezolvarea lor) sunt probleme care se află la intersecţia a trei domenii relativ tinere ale matematicii: teoria informaţiei, statistica matematică şi combinatorica" (M. Oprea, 1985). în ceea ce priveşte căutarea şi aflarea se cer făcute unele precizări: a) există situaţii când uneori poţi afla noul în ştiinţă, cel puţin parţial, fără să-1 cauţi. E cazul faptului de observaţie în descoperirea Efectului Coandă, care a fost realizat de către savant fără să-1 caute, pe neaşteptate, fiind într-un fel surprins şi chiar înspăimântat de acest fenomen. Activitatea de căutare a intervenit abia după 20 de ani, într-un anume context, când H. Coandă a intuit că înapoia faptului de observaţie s-ar putea să se ascundă un fenomen ştiinţific necunoscut (I. Moraru, 1980). Desigur, în acest gen de descoperiri intervine hazardul. Dar, aşa cum spunea Ch. Nicolle, „Hazardul favorizează numai pe cei care ştiu să-i facă curte" (Cf. W.I. Beveridge, 1968). W.I. Beveridge considera esenţiale în aceste situaţii două cerinţe; 1. a şti să recunoşti întâmplarea favorabilă; 2. a şti să exploatezi întâmplarea favorabilă; b) există şi situaţii în care căutarea nu face pasul următor - aflarea. Cercetătorul, pornind de la o ipoteză de lucru, de la o intuiţie de predicţie etc., poate să caute cu tenacitate, perioade relativ mari de timp, un anumit fenomen ştiinţific fără să-1 găsească. El poate să constate, cu dezamăgire, că a mers pe o pistă falsă sau pe un drum înfundat etc. în aceste situaţii, îşi regândeşte parţial strategia de cercetare şi realizează noi încercări ce se pot solda, în cele din urmă, cu succes sau eşec total, care-1 determină să abandoneze ipoteza iniţială de cercetare şi să formuleze noi ipoteze de lucru; c) desigur, situaţia considerată firească şi într-un fel fericită e aceea în care căutarea noului se finalizează în aflarea unui fapt ştiinţific, mai mult sau mai puţin aşteptat, în raport cu ipoteza de lucru, sau cu totul neaşteptat. Sintetizând, putem spune că în activitatea de cercetare se întâlnesc următoarele situaţii: 1. nu cauţi şi totuşi găseşti; 2. cauţi şi nu găseşti; 3. cauţi şi găseşti. Pe câmpul ştiinţei se regăsesc toate aceste situaţii, cu frecvenţe diferite. Situaţia de a găsi un fapt ştiinţific fără să-1 cauţi ţine mai mult de excepţie decât de regulă, ceea ce ne oferă temei să menţinem şi să susţinem afirmaţia că cercetarea ştiinţifică se caracterizează prin cele trei momente ale sale: căutarea, aflarea şi aplicarea. Aşadar, cercetarea ştiinţifică (C) nu rămâne doar la căutare (CT), ci ea face şi pasul următor, trecând la aflare (AF). Apoi, se implică în mod necesar în acţiunea de aplicare (A.P.), ca finalizare a primelor două momente, în acest sens, Gr.C. Moisil scria: „Să nu uităm, orice cercetare ştiinţifică se aplică. Ideea că ar exista o cercetare care se poate aplica şi alta care nu se aplică este falsă" (1971). în aceeaşi ordine de idei, R.P. Voinea nota: „Şi istoria a arătat că nu există descoperiri inutile" (1985). Aplicarea nu e însă deloc o treabă simplă şi uşoară: „Activitatea de aplicare practică a rezultatelor unei ştiinţe - consideră R.P. Voinea - devine ea însăşi o activitate de cercetare ştiinţifică" (1988). Pornind de la această idee, se

poate interpreta că la nivelul aplicării primele două momente se reiau, la un grad de generalitate mai mic: căutare şi aflare, cum şi unde se aplică? între căutare şi aflare se interpune un interval de timp nedeterminat, adică neîncadrat cu precizie în repere spaţio-cronologice şi variabil, în funcţie de mai multe elemente, pe care îl notăm cu &t. La fel, între aflare şi aplicare intervine un A?', relativ determinat şi variabil, dar care tinde, se pare, să devină din ce în ce mai mic, la modul real şi dezirabil. Mărimea celor două intervale de timp At şi Ar' e influenţată de o seamă de factori, pe care îi notăm cu /: dificultatea temei de cercetare, logica şi infralogica cercetătorului, eficienţa metodelor şi mijloacelor de cercetare ştiinţifică, cât şi stilul cercetătorului (metodic sau intuitiv), inteligenţa, imaginaţia, temperamentul şi tipul de activitate nervoasă superioară (a.n.s.) căruia îi aparţine, suportul motivational, capacitatea sa şi nivelul pregătirii, trăsăturile sale morale-caracteriale etc. Aceste elemente intră în aria de studiu a psihologiei cercetării, logicii cercetării, metodologiei şi epistemologiei. Cercetarea se realizează în cadrul unui microspaţiu social, pe care îl notăm cu 5 şi a unui macrospaţiu social, pe care îl notăm cu S. Prin microspaţiu înţelegem colectivul de cercetare din care face parte cercetătorul, mediul său familial, cât şi cercul de prieteni. Atunci când ne referim la colectivul de cercetare avem în vedere şi stilul de conducere al acestui colectiv (democratic, autoritar, permisiv etc.), precum şi structura colectivului, relaţiile dintre cercetători (de cooperare, tensionale, conflictuale), circulaţia informaţiei între cercetători etc. Prin mediul familial înţelegem atitudinea şi conduita membrilor familiei cercetătorului faţă de acesta, cât şi faţă de cercetare, care poate să fie de cooperare şi înţelegere, indiferente sau chiar ostile. Se cunosc cazuri frecvente când, în mod fericit, membrii familiei cercetătorului facilitează în diferite modalităţi munca acestuia sau, dimpotrivă, îi creează, voluntar sau involuntar, nesfârşite obstacole şi greutăţi, mai mici sau mai mari, de natură să-i perturbe activitatea. Cercul de prieteni, de asemenea, poate facilita sau îngreuna munca cercetătorului, în literatura de specialitate (Erika Landau, 1979), se menţionează punctul de vedere potrivit căruia cercetătorii care se asociază în grupuri mici (2-3 persoane), pe criterii neformale, preponderent simpatetice, în cadrul cărora discută temele de cercetare, strategiile de investigaţie, ipotezele de lucru etc., capătă un avantaj faţă de cercetătorii care lucrează individual. Se poate menţiona ca exemplu aşa-numita ,,Academie Olimpia", pe care A. Einstein o evoca la maturitate cu vibrantă nostalgie ca pe o comuniune spirituală plăcută şi utilă, atât pentru formaţia sa intelectuală, cât şi pentru pregătirea celor doi prieteni ai săi, C. Habicht şi M. Solovin: citeau literatură ştiinţifică şi filosofică şi o discutau împreună, mergeau la spectacole, concerte etc. şi le comentau, serveau uneori masa laolaltă şi o prelungeau în aprinse discuţii, făceau proiecte de cercetare şi le examinau în grup etc. (B.G. Kuzneţov, 1968). Desigur, există cercetători care, prin structura personalităţii lor, n u agreează activitatea în grup, preferând să lucreze individual. Sunt şi cazuri în care grupul de prieteni perturbă activitatea cercetătorului şi acest lucru se întâmplă frecvent în cazul unor tineri cercetători.

69

Prin macrospaţiu social înţelegem un complex de factori care influenţează pozitiv sau negativ atât activitatea de cercetare, cât şi conduita cercetătorului individual şi a colectivului de cercetare cum ar fi: atitudinea factorilor organizational! fată de cercetarea ştiinţifică, exprimată în politica ştiinţei, finanţarea cercetării ştiinţifice, preţuirea ştiinţei şi a cercetătorului, organizarea activităţii de cercetare ştiinţifică, crearea sentimentului individual şi colectiv de utilitate socială a ştiinţei şi a cercetătorului, mai ales prin implicarea rezultatelor cercetării în activitatea de decizie, birocraţia, rigiditatea sau elasticitatea proiectelor şi programelor de cercetare şi a structurilor organizaţionale. Desigur, aceşti factori sunt variabili funcţie de contextul social. Studiul lor revine de drept sociologiei cercetării. Factorii de timp (At şi at'), cât şi cei de spaţiu (s şi S) se influenţează reciproc. Dacă factorii s şi 5 vor fi pozitivi şi deci stimulativi, atunci intervalele de timp At şi At' se vor micşora şi invers: dacă factorii s şi S vor fi negativi şi deci frenatori (inhibitori), atunci intervalele de timp At şi A?' se vor mări. Micşorarea sau mărirea intervalelor de timp At şi At', în condiţiile în care ştiinţa are o influenţă atât de mare în toate domeniile vieţii, se va reflecta în societate, sub formă de feedback pozitiv şi negativ, prin elemente de progres, stagnare sau regres social. Fenomenele exprimate prin /, s şi S sunt, parţial, perfectibile şi chiar optimizabile. La modul condensat şi simplificat elementele cercetării pot fi exprimate printr-o relaţie extrem de simplă: C = (CT, +-At + AF. + Af + AP.) (f+s + 5). Reluarea primelor două momente ale cercetării, la nivelul aplicării, printr-o nouă cercetare, pe care o notăm cu c, se poate exprima printr-o relaţie analogă: c = (ct. + At + af. + At' + ap.) (f+ s + S). Această a doua cercetare, desfăşurându-se la un nivel de generalitate mai mic, pe baza unui ciclu parcurs deja şi pe un suport informaţional existent, în care elementul de aflare primă a fost realizat, teoretic are intervale de timp At şi At' mai mici decât cele din prima cercetare.

4. Cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată
Prima relaţie (C) corespunde cercetării fundamentale, centrată pe surprinderea esenţei obiectelor şi fenomenelor, a legilor etc., iar a doua (c) exprimă aşa-numita cercetare derivată, preocupată preponderent de consecinţe (R.P. Voinea, 1988). Spre a nu cădea în eroarea regresiei infinite, se cere să precizăm că în a doua cercetare (c) aplicarea se realizează efectiv. Relaţia dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată e reprezentată imagistic în fig. 5. Cercul mare reprezintă cercetarea fundamentală, cu cele trei momente ale sale - căutarea, aflarea şi aplicarea. Cercul mic, înscris pe segmentul aplicării din cercul mare semnifică cercetarea derivată, cu reluarea ciclului căutare, aflare şi aplicare efectivă, la un nivel mai mic de generalitate.
70

Denumirea de cercetare derivată descrie mai corect această activitate decât aceea de cercetare aplicativă care, prin antiteză lasă să se înţeleagă ca cercetarea fundamentală n-ar fi aplicabilă, ceea ce, evident, e o eroare. Concepută ca o modalitate de reluare a ciclului, cercetarea derivată nu are doar un caracter empiric, căci presupune, la rândul ei, căutare, aflare şi aplicare, ca şi cercetarea fundamentală, dar pe o sferă mai mică şi cu alte obiective. Dacă sfera se măreşte şi obiectivul se comută pe aspecte de legitate şi esenţă, se trece de la cercetarea derivată la cercetarea fundamentală, şi invers: dacă sfera cercetării se micşorează, iar scopul se deplasează de la căutarea legilor şi esenţei spre probleme concrete, de finalizare a achiziţiilor teoretice-abstracte, cercetarea devine derivată. Aşadar, un cercetător pregătit şi cu aptitudini pentru ambele forme de cercetare (situaţie nu prea frecventă), se poate comuta, cu relativă uşurinţă, în funcţie de nevoi, pe o formă sau alta a cercetării.

Fig. 5. Relaţia dintre cercetarea fundamentală şi cercetarea derivată

E de presupus că uneori şi cercetarea derivată poate să pună în evidenţă aspecte esenţiale şi logice, după cum şi cercetarea fundamentală poate să se plaseze pe aspecte strict aplicative, sau să sugereze aplicaţii directe. O asemenea concepţie relativizează diferenţele prea tranşante dintre cele două forme ale cercetării, în favoarea unităţii lor, structurale şi funcţionale, ce rămâne compatibilă cu diversitatea. Dacă sfera de cuprindere a cercetării devine maximă, ţintind către totalitate, iar cercetătorul aspiră sa suprindă legi universale, sondând esenţe ce vizează fundamentele existenţei, cunoaşterii, creaţiei, acţiunii umane etc., atunci cercetarea e de natură filosofică. La nivelul celor trei forme de cercetare, cu sfere şi conţinuturi variabile, se a Plică, credem, prin extrapolare, relaţia de inversă proporţionalitate dintre sfera şi conţinutul conceptelor, descoperită încă de Aristotel. Cu cât sfera cercetării e mai largă, cu atât conţinutul ei e mai sărac în determinări concrete, e mai vag şi mai greu comprehensibil, şi invers: cu cât sfera cercetării e mai îngustă, cu atât conţinu-

tul ei e mai bogat în determinări concrete, mai puţin vag şi mai uşor comprehensibil şi transpozabil în relaţii operaţionale. Cele trei forme ale cercetării vizează frecvent niveluri diferite ale existenţei. Ele au posibilităţi diferenţiate: cercetarea cu o sferă mai mică e preponderent intensivă, în timp ce cercetarea cu o sferă mai largă e predilect extensivă, iar ambele, prin cooperare devin intensiv-extensive, satisfăcând în mai mare măsură, pe două dimensiuni, nevoia de cunoaştere a omului. Căutarea e permanent propulsată de nevoi sociale, de trebuinţe intrinseci ştiinţei, cât şi de mereu nesatisfăcuta curiozitate umană; aflarea, la rândul ei, fiind incompletă şi tinzând către tot mai mult şi mai profund, ciclurile se reiau permanent, dar pe trepte mereu progresive. Mai ales în cercetarea fundamentală (dar nu numai în ea), alături de cele trei momente - căutarea, aflarea şi aplicarea - intervine şi momentul de comunicare a rezultatelor cercetării, care se soldează cu feedback pozitiv sau negativ asupra momentelor anterioare. 5. Numitorul comun al cercetării, creativităţii şi învăţării creative Cele trei momente ale cercetării ştiinţifice şi creativităţii - căutarea, aflarea şi aplicarea noului - îşi păstrează credem, valabilitatea şi în ceea ce priveşte învăţarea creativă. Ele devin obiective fundamentale ale învăţării creative. Esenţa învăţării creative constă în asimilarea de către individ şi grup a strategiilor de căutare- aflare a noului, originalului şi valorosului şi a tehnicilor şi metodelor, preponderent praxiologice, de aplicare a lui. Astfel, cercetarea ştiinţifică, creativitatea şi învăţarea creativă au acelaşi numitor comun, cu unele diferenţe specifice. în legătură cu această problemă, T.V. Kudreavţev notează: „Aşadar, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii şi procesul învăţării sunt într-o oarecare privinţă asemănătoare. De aceea, se poate presupune că procesele învăţării, cunoaşterii, cercetării şi gândirii sunt legate între ele, se întrepătrund şi uneori chiar trec unele în altele. Dar dacă lucrurile se prezintă astfel, nu trebuie oare ca procesul de învăţare, prin unele dintre trăsăturile sale esenţiale, să modeleze procesul cunoaşterii, procesul investigativ-explorator şi de gândire? Şi mai cu seamă nu ar trebui ca procesul învăţării să modeleze, într-un anumit grad, procesul gândirii productive? (1981). Din punctul nostru de vedere, răspunsul la aceste întrebări poate şi trebuie să fie afirmativ. Din această perspectivă cercetarea ştiinţifică e, în esenţă, o activitate de creaţie (I. Moraru, 1988). Creaţia, la rândul ei, presupune indubitabil cercetarea ştiinţifică şi se bazează pe ea. învăţarea creativă e activitatea pregătitoare pentru cercetarea şi creaţia ştiinţifică, tehnică, artistică etc. Toate cele trei activităţi, indisociabile, se regăsesc pe fundamentul lor comun, acela al căutării, aflării şi aplicării noului.
T)

CAPITOLUL IX

COMPORTAMENT ŞI CREATIVITATE

1. Introducere
în acest subcapitol dorim să punem în evidenţă faptul că fiinţa umană are în dotarea ei naturală predispoziţia creativităţii care, prin educaţie şi cultură, poate deveni capacitate efectivă de creaţie şi trăsătură definitorie a personalităţii. Pornim de la ideea, prezentă în literatura de specialitate (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981), potrivit căreia atât teoria şi metodologia învăţării umane în genere, cât şi teoria şi metodologia învăţării creative simt nevoia să se fundamenteze, între altele, şi pe cunoaşterea principiilor care guvernează comportamentul uman individual şi social. Printre constantele comportamentului uman a fost înscrisă şi următoarea: comportamentul uman e orientat spre libertate, creativitate, stimă şi prestigiu - valori superioare, preţioase pentru persoane şi colectivitate (I. Moraru, 1986). Activitatea de învăţare, şi cu atât mai mult învăţarea creativă, se realizează pe un suport de valori culturale şi norme morale.

2. Comportamente înnăscute şi dobândite
Prin comportament, în genere, înţelegem ansamblul de acţiuni ale fiinţelor (indivizi şi grupuri) orientate spre satisfacerea unor trebuinţe sau spre realizarea unor anumite scopuri, în ceea ce priveşte comportamentul uman se pare că putem accepta ideea după care avem de-a face cu atâtea specii de comportament câte feluri de acţiuni individuale şi sociale există (I. Tudosescu, 1976; C. Popa, 1984). Decurge însă că e necesar să admitem existenţa unei mulţimi finite de comportamente umane. Credem că aceste comportamente pot fi clasificate, transversal, dintr-un anumit unghi, în creative şi rutiniere. O intuiţie vagă ne sugerează ideea că mulţimea de comportamente în genere, dintr-un anumit punct de vedere, ar putea să fie împărţite în două mari grupuri: 1. comportamente bazate preponderent (spunem preponderent nu exclusiv, căci trebuie să admitem la toate nivelurile filogenetice existenţa unor componente dobândite prin învăţare) pe elemente înnăscute; 2. comportamente bazate preponderent pe elemente dobândite. Comportamentele din primul grup sunt centrate, în principal, pe trebuinţe biofiziologice, de a căror satisfacere depinde existenţa individului şi chiar a speciei (de hrană, apărare, înmulţire etc.). Acestea sunt fixate în programe ereditare relativ constante, ce se
73

transmit descedenţilor şi acţionează puternic din interior către exterior, determinând reacţii comportamentale de o mare intensitate şi stabilitate în timp şi spaţiu. Comportamentele din grupul al doilea, specifice îndeosebi oamenilor, sunt centrate mai ales pe trebuinţe spirituale, pe norme şi valori. Spre deosebire de comportamentele din primul grup, fixate, după cum am mai spus, în progame ereditare, puternic cimentate în biostereotipii acţionale, comportamentale din grupul al doilea sunt cel mult „fixate" în convingeri, deprinderi, devin conştientizate etc. Trebuinţele spirituale exprimate în valori şi norme acţionează mai întâi din exterior către interiorul indivizilor şi colectivităţilor, iar mai apoi, după interiorizare, ele acţionează ca impulsuri interioare. Comportamentele din grupurile unu şi doi se deosebesc între ele cel puţin după următoarele caracteristici: a) funcţionalitatea comportamentelor dobândite va depinde, în bună măsură, de completitudinea şi corectitudinea interiorizării normelor şi valorilor, în literatura din ţara noastră a fost elaborat un model cibernetic cu dublu feedback al interiorizării normelor şi valorilor morale (I. Moraru, 1986). Din acest model decurge concluzia că în actul şi procesul interiorizării normelor şi valorilor, interiorizare deosebit de complexă şi anevoioasă, pot să intervină diferite disfuncţionalităţi (greşeli educative, reacţii de respingere din partea subiectului individual sau colectiv, interiorizare parţială prin eludarea unor structuri etc.). Pe câtă vreme în comportamentele preponderent înnăscute, trebuinţele fiind, în bună măsură, gata interiorizate, aceste comportamente sunt astfel ferite de orice fel de disfuncţionalităţi provenite din „erori" de interiorizare. Câtă economie de efort face natura prin faptul că fiecare organism vegetal şi animal posedă, în bună măsură, gata interiorizate, principalele componente ale reacţiilor sale comportamentale, pe care aşează elementele învăţate! Şi câtă risipă de energie, de efort organizat face societatea, prin aceea că fiecare individ trebuie să-şi interiorizeze, prin educaţie, valorile şi normele morale! Cu fiecare om universul valorilor se re-descoperă şi se re-construieşte, ca apoi să dispară odată cu individul, fără a se transmite ereditar descedenţilor, decât poate sub formă potenţială şi a unor structuri mai perfecţionate. Cu toate acestea, în elementul de relativă discontinuitate se ascunde cheia progresului uman în sfera valorilor, care constă în faptul că algoritmul - specific transmiterii ereditare e spart continuu, făcându-se astfel deschideri spre noi achiziţii cultural-valorice şi normative. b) comportamentele preponderent dobândite vor manifesta tendinţa diminuării funcţionalităţii lor şi chiar a stingerii ei în timp. Aşadar, stabilitatea temporală a acestor comportamente e mai mică în raport cu aceea a comportamentelor înnăscute, a căror continuitate în timp şi spaţiu e foarte mare, egală, se pare, cu viaţa individului şi chiar a speciei. Din acest motiv se cere ca achiziţiile comportamentelor dobândite, chiar dacă sunt bine fixate în deprinderi (funcţie psihică şi ea reversibilă), să fie permanent întărite prin stimulente de susţinere şi menţinere în timp şi spaţiu, să fie încurajate şi promovate de societate, de micro- şi macrocolectivităti. Prin urmare, comportamentele dobândite sunt uşor reversibile, pe câtă

vreme comportamentele preponderent înnăscute sunt ireversibile sau, oricum, greu reversibile; c) comportamentele preponderent înnăscute, fiind centrate pe reacţii stabile şi relativ simple - de hrană, adăpost, perpetuarea speciei etc. -, sunt fixate în algoritmi acţionali, desigur adaptabili la mediu, de o mare precizie, ce se declanşează cu rapiditate în condiţii date. Spre deosebire de acestea, comportamentele dobândite, centrate pe achiziţii moral-valorice, funcţionează în condiţii deosebit de complexe, în care, uneori, e foarte greu să deosebeşti binele de rău, adevărul de neadevăr etc. între stimul (situaţia acţională) şi reacţia comportamentală moral-valorică intervine un t, relativ mare (timp de reflecţie, analiză, decizie etc.) ceea ce face ca aceasta să fie frecvent o reacţie amânată (întârziată), înceată, uneori imprecisă, sau chiar o reacţie paradoxală - pozitivă la rău şi negativă la bine; d) la comportamentele preponderent înnăscute, trebuinţele biofiziologice generează o motivaţie foarte puternică, propulsând permanent organismul spre satisfacerea trebuinţei. Reacţiile comportamentale în acest caz au o intensitate foarte mare, fiind susţinute de o energie biofiziologică cu o mare putere de penetraţie. La comportamentele dobândite, centrate pe trebuinţe spirituale - valori, norme, principii, idealuri etc. - mai ales dacă acestea nu sunt bine stabilizate în convingeri şi deprinderi, intensitatea reacţiilor acestor comportamente poate să fie mai mică decât a celor înnăscute. Dar, atunci când trebuinţele spirituale devin convingeri şi au ca suport o voinţă morală puternică, reacţiile comportamentale sunt copleşitoare, depăşind cu mult pe cele ale comportamentelor înnăscute; e) aşa cum am mai spus, normele şi valorile vin, în principal şi în primă instanţă, din exteriorul individului către interiorul său, sub forma obligaţiilor, interdicţiilor şi permisiunilor şi, în general, a achiziţiilor culturale, lezând uneori trebuinţe inferioare ale persoanelor şi colectivităţilor, în favoarea unor conduite superioare. Aceste norme şi valori apelează mai cu seamă la personalităţi înzestrate cu o conştiinţă înaltă şi bine consolidată şi cu o vocaţie morală manifestă, ce se constituie drept garant al respectării lor. Dar dacă la anumite persoane sau colectivităţi această conştiinţă nu a atins un anumit stadiu superior de dezvoltare şi nu e dublată de vocaţie sau de voinţă morală puternică, atunci prescripţiile normative rămân doar un deziderat, exterior persoanei şi colectivităţilor, fiind chiar incomod pentru ele. Este de presupus că o mai mare putere de înrâurire asupra comportamentului persoanei o au acele prescripţii bivalente, care exprimă o cerinţă normativ-valorică exterioară, ce-şi găseşte însă un suport în structurile şi funcţiile biofiziologice interioare. De pildă, imperativul exterior „Să nu ucizi!" îşi găseşte drept suport interior atât sentimentul de milă, cât şi instinctul de ocrotire al indivizilor (mai ales al puilor) din aceeaşi specie sau chiar din specii diferite. Aceste două elemente conjugate exercită o frânare puternică a comportamentului agresiv de omucidere. Dar se pare că nu toate imperativele morale sunt bivalente. De pildă, imperativului .,Să spui adevărul!" nu-i găsim un suport biofiziologic interior şi, ca atare, credem c ă el e foarte frecvent încălcat, în raport cu imperativul de care am pomenit mai

înainte. Desigur, acele prescripţii normative care contrazic flagrant nevoile vitale ale persoanelor şi colectivităţilor nu ai nici o şansă de a fi recunoscute şi respectate. Spre deosebire de prescripţiile normativ-valorice, ca expresie a cerinţelor şi influenţelor exterioare, nevoile biofiziologice, ca rezultat al cerinţelor interioare, sunt vitale (în sensul că de satisfacerea lor depinde viaţa organismului) şi, ca atare, ele au o forţă acţională extrem de mare. La om se găsesc uneori în faţă imperativele moral-valorice şi legile biofiziologice, între care se nasc tensiuni puternice, conflicte dramatice, dezacorduri, dar şi armonii generatoare de sensuri înalte. Se poate formula următoarea întrebare: oare comportamentul moral, ca unul din comportamentele dobândite cele mai importante, e vital? De el depinde supravieţuirea omului şi a speciei? Examinând cu obiectivitate această întrebare, dintr-un punct de vedere epistemic şi nu neapărat antropocentric, suntem tentaţi să-i dăm un răspuns negativ. Comportamentul moral a contribuit, desigur, foarte mult la progresul societăţii omeneşti, dar credem că indivizii şi specia umană ar fi supravieţuit fără el. Comportamentul moral contribuie însă esenţial ca specia umană să trăiască la un nivel superior. Morala conferă un sens major vieţii colectivităţilor şi indivizilor, a contribuit şi contribuie la perfecţionarea lor multilaterală. Fără morală, omul şi colectivităţile umane ar fi mai aproape de regnul animal. Morala a umanizat şi umanizează, după cum, lipsa ei a animalizat comportamentul omului şi îl animalizează. Valorile morale - alături de alte valori - ne conferă sentimentul măreţiei şi superiorităţii noastre în raport cu alte vieţuitoare. Omul şi omenescul din el fiinţează cu adevărat şi se dezvoltă doar într-un context moral-valoric. La om se poate vorbi de conjugarea comportamentului înnăscut - biofiziologic - cu un set de comportamente dobândite, definitorii şi fundamentale pentru specia umană.

3. învăţarea creativă - cerinţă socială şi trebuinţă individuală înnăscută
învăţarea creativă e o activitate umană bivalentă (în sensul celor spuse la punctul e). Pe de o parte, ea e cerută şi va fi cerută tot mai mult în viitor de către societate, spre a lichida decalajul enorm dintre activităţile de creaţie şi cele rutiniere, pentru a progresa mai repede. Formarea comportamentului creativ, ca una din speciile comportamentului dobândit, va figura ca nevoie prioritară a societăţii viitorului. Pe de altă parte, învăţarea creativă îşi găseşte un suport în structurile biofiziologice interioare ale organismului, ţinând de domeniul comportamentului înnăscut, şi anume: 3.1. în instinctul de explorare, prezent atât la animalele superioare cât şi la om, I.P. Pavlov îl ilustra la animalele supuse experimentării ca reflex necondiţionat de tipul: ce este? ce se întâmplă? La om acest instinct constituie un suport biofiziologic deosebit de eficient pentru activitatea de cercetare (ştiinţifică, tehnică, artistică etc.), de creaţie şi inovare. Numai că noi, pedagogii, avem datoria să ştim

cum anume poate fi transformat instinctul de explorare în capacitate de cercetare şi creaţie. 3.2. Ca o consecinţă a instinctului de explorare, curiozitatea e prezentă atât la om cât şi la animalele superioare. La om curiozitatea înnăscută devine, prin educaţie şi autoeducaţie, curiozitate epistemică, centrată pe valori de cunoaştere specializată şi de creaţie. Cadrelor didactice le revine obligaţia profesională de a şti să stârnească, prin diferite procedee, curiozitatea tinerilor, care apoi va acţiona ea însăşi ca un puternic mobil interior, propulsând persoana spre investigaţie şi aflare. 3.3. în trebuinţa de varietate şi noutate, prezentă la unele animale, dar pe care o regăsim, la modul superior, şi la om, trebuinţă ce ţine originar de comportamentul înnăscut. Propoziţia: ce e nou? este una dintre cele mai frecvente expresii în relaţiile umane de intercomunicare. Setea de noutate e un puternic suport al învăţării creative. Or, noutatea, după cum se ştie, formează esenţa creativităţii (alături de originalitate, valoare etc.). Lipsa noutăţii şi a varietăţii, adică uniformitatea, monotonia, vechiul, şablonul etc., plictisesc, obosesc şi chiar stresează persoana şi colectivitatea. 3.4. în nevoia interioară de satisfacţie, plăcere şi bucurie, prezintă în forme diferite, atât la om, cât şi la animale. Se ştie că o altă constantă comportamentală e aceea, după care, organismele la toate nivelurile filogenezei tind spre căutarea plăcerii şi evitarea durerii (I. Moraru, 1986). Ar fi cu totul paradoxal, cu efecte negative asupra individului şi a speciei, dacă organismele ar proceda invers: ar căuta durerea şi ar evita plăcerea şi bucuria. Comportamentologia constată înclinarea fiinţelor vii, deci inclusiv a omului, spre căutarea plăcerii, iar etica intervine cu elemente moderatoare, recomandând practicarea plăcerii cu măsură. „Cred că am spus suficiente lucruri - scria Aristotel - despre faptul că virtutea etică reprezintă o linie de mijloc, şi anume o linie de mijloc între două vicii, unul generat de exces, celălalt de insuficienţă, precum şi că ea este astfel deoarece atât în domeniul pasiunilor, cât şi în cel al actelor, ea tinde direct spre măsura justă (Etica nicomahică, traducere, 1988). Atunci când caută şi găseşte hrana, animalul înfometat trăieşte o stare de plăcere intensă, preponderent biofiziologică. Desigur, cercetătorul care găseşte răspunsul la o problemă, după căutări îndelungate şi anevoioase, trăieşte sentimente puternice, preponderent epistemice-valorice, de satisfacţie, plăcere şi bucurie, care au însă şi un corespondent într-o stare generală de bine, de natură biofiziologică. Toate aceste însuşiri ale comportamentului înnăscut se constituie drept preconsistente pentru învăţarea creativă, cu condiţia ca educatorii să facă uz de în activitatea şcolară, cu pricepere şi tact pedagogic.
77

CAPITOLUL X

ARGUMENTE PENTRU O PEDAGOGIE EURISTICĂ

Repere preliminare
Una dintre cele mai importante probleme contemporane ale pedagogiei este, upă părerea noastră, aceea care vizează învăţarea creativă. Ea cere să se definească i termeni operaţionali ce se înţelege prin învăţare creativă şi în ce raport se află a cu celelalte forme ale învăţării şi dacă e necesară şi utilă o interdisciplina care ă studieze învăţarea creativă şi aplicarea ei în şcoală şi în afara ei, ca învăţare ocială şi permanentă.

l. O definiţie a învăţării creative
Există, în momentul de faţă, mai multe definiţii ale învăţării, în sens larg şi n sens restrâns, învăţarea umană în genere, din unghiul psihopedagogiei, după >pinia noastră, este activitatea procesuală de asimilare de către persoane şi grupuri i cunoştinţelor şi de formare a motivaţiei, priceperilor, deprinderilor, capacităţilor, îonvingerilor, caracterelor etc., astfel încât acestea să ducă, în final, la formarea :omportamentului indivizilor şi colectivităţilor în consens cu idealul educativ al mei anumite societăţi, exprimat în sistemul ei de valori şi de norme educative. Prin învăţare creativă ca specie a învăţării şi ca fenomen complex, într-o âziune sistemică, înţelegem: a) sub raport informaţional, transmiterea şi asimilarea le cunoştinţe; b) din unghiul psihopedagogie, formarea motivaţiei, priceperilor, leprinderilor, capacităţilor, convingerilor, caracterelor etc., ale indivizilor şi colecivităţilor; c) din perspectivă instituţională, organizarea procesului instructiv-edu:ativ, elaborarea planurilor de învăţământ, programelor, instrumentelor didactice, brmarea cadrelor, stabilirea formelor şi modalităţilor de învăţare etc.; d) sub raport eoretic-metodologic, modificarea concepţiei despre învăţare, promovarea tehnicilor ii metodelor euristice; e) în viziunea sociologică şi ergonomică constituirea unui wcroclimat şi macroclimat (micromediu şi macromediu), toate (a, b, c, d, e) concepute şi realizate corelat astfel încât să conducă, conştient, deliberat şi explicit la ormarea unui anume comportament al indivizilor şi colectivităţilor centrat preponterent pe căutare, aflare şi înfăptuirea noului, originalului şi valorosului, ca elenente definitorii ale creativităţii.

Mai pe scurt spus, învăţarea creativă este acea formă a învăţării care in tmal realizează comportamente individuale şi colective orientate preponderent spre căutarea, aflarea şi aplicarea noului. Desigur, învăţarea creativă ca fundament al instrucţiei şi educaţiei creative se cere să nu fie gândită îngust şi exclusivist, ci să rămână compatibilă atât cu alte forme ale învăţării, cât şi cu idealul educativ fundamental, înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acela al deplinei dezvoltări a personali taţii. „Problematica educaţiei este complexă - precizează G. Văideanu - şi trebuie tratată în termeni de complexitate" (1988).

3. Obiective ale instrucţiei creative
Unii autori fac o distincţie pe deplin justificată între „învăţarea de menţinere" şi „învăţarea inovatoare" (J.W. Botkin, M. Elmadjra, M. Maliţa, 1981). Conceptul de învăţare inovatoare e similar sau poate chiar identic cu cel de învăţare creativă, învăţarea creativă îşi propune ca obiectiv fundamental să formeze la persoanele şi microcolectivităţile supuse procesului instructiv-educativ anumite structuri psihice operatorii spre a rezolva problemele într-o manieră inovatoare, nonrutinieră, să revoluţioneze metodologia învăţării, asimilând şi promovând, la toate nivelurile învăţământului, tehnici şi metode euristice. De asemenea, învăţarea creativă intenţionează să fundamenteze teoretic şi metodologic activitatea de asimilare a cunoştinţelor de către persoane şi grupuri prin înţelegere, asociere şi combinare, astfel încât din cunoştinţe date să rezulte cunoştinţe, noi, originale şi valoroase, învăţarea creativă are drept scop să formeze sentimente şi pasiuni pentru nou, pentru descoperirea ştiinţifică, inovaţia tehnică, creaţia artistică, inovarea socială etc. Şi, în cele din urmă, ca un corolar, învăţarea creativă urmăreşte să cultive la nivel individual şi grupai un stil de muncă receptiv la nou, un comportament inovativ, bazat pe încercare-eroare-succes-rezolvare. învăţarea inovativă aspiră să realizeze o educaţie creativă la nivelul componentelor de bază ale personalităţii: 1. la nivelul componentei intelectuale: gândirea analitică, critică, flexibilă, comutativă, laterală (E. de Bono, 1973), divergentă, intuiţie de predicţie, fler, gândire decizională implicată în rezolvarea ingenioasă a problemelor, gândire erotetică, inteligenţă conceptuală, gândire creatoare etc.; 2. la nivelul componentei afectiv-volitive: pasiune pentru muncă şi creaţie (pentru munca creativă), îndrăzneală şi curaj în a aborda problemele din perspectiva noului; 3. perceptiv-imaginative: cultivarea inteligenţei perceptive, a simţului de a vedea şi suprinde noul, de a-1 detecta cu rapiditate şi precizie, cultivarea imaginaţiei combinative etc.; 4. motor-acţionale: cultivarea inteligenţei motorii şi mai ales a „inteligenţei mâinilor", a capacităţii de a acţiona cu perseverenţă pentru aplicarea ideilor noi, a găsirii modalităţilor celor mai adecvate şi eficiente de transpunere a noului din

79

idee în proiect-program şi de aici, în realitate, în viaţă. Formarea deprinderilor, abilităţilor şi capacităţilor conceptual acţionale.

4 Obiectul de studiu al pedagoeuristicii
în momentul de faţă se conturează apariţia unei noi ramuri a pedagogiei. Ana Stoica o denumeşte psihopedagogia creativităţii (1983). A. Brăgaru pledează pentru o pedagogie de tip G.I.A.C. (o pedagogie bazată pe gândirea inventivă şi acţiunea creativă) (1986). O. Stănăşilă scrie despre pedagogia creativităţii (1988). Noi, din dorinţa de a-i sublinia natura interdisciplinară şi legăturile ei intrinseci cu euristica, preferăm s-o numim pedagoeuristică sau psihopedagoeuristică. După opinia noastră, pedagoeuristică e tocmai disciplina ce are drept obiect de studiu şi aplicaţie problemele menţionate în paragrafele anterioare. Ea urmează să regândească procesul de învăţământ într-o viziune structural-sistemică şi operaţională, din perspectiva realizării lui într-o manieră creativă, la toate nivelurile şi verigile, să militeze pentru formarea creatorilor în raport cu nevoile societăţii. Pedagoeuristică e, în fond, o interdisciplina complexă, ce conjugă cunoştinţe, limbaje, structuri, metode etc. din psihologie, pedagogie, sociologie, praxiologie, logică, euristică ş.a. în consens cu etimologia termenului de euristică, pedagoeuristică are drept obiect de studiu aflarea soluţiilor la întrebarea şi problema: cum trebuie înfăptuită activitatea de învăţare spre a realiza plenar, la individ şi grup, atributele creativităţii şi creaţiei? Cum trebuie să procedăm spre a transforma învăţarea dintr-o activitate preponderent reproductivă, bazată mai ales pe memorarea excesivă, pe „bitizare", într-o activitate preponderent creativă, bazată în primul rând pe gândirea inovativă, pe inteligenţa creatoare, pe curiozitate epistemică şi spirit de exploatare? Pedagoeuristică îşi propune să elaboreze modele operaţionale de învăţare creativă, eficiente, uşor de aplicat, flexibile, comutative şi adaptabile la contextul instructiv-educativ. Dacă am fi puşi în situaţia să răspundem la întrebarea: de unde şi cu ce să începem în introducerea creativităţii la scară socială?, răspunsul nostru ar fi indubitabil: să începem cu învăţământul, cu şcoala, la toate nivelurile, iar în cadrul ei cu învăţarea. Iată opinia unui reputat specialist în inventică şi în pedagogia creativităţii: „una dintre finalităţile importante ale sistemului de învăţământ contemporan este cea privitoare la stimularea şi dezvoltarea creativităţii, ca trăsătură definitorie a naturii umane" (Şt. Bartzer, 1990).

5. Aspecte manageriale ale organizării învăţământului creativ
Investiţia în creativitate e una dintre cele mai rentabile dar, evident, pe termen lung. Ea poate contribui fundamental la ridicarea unei naţii şi chiar la perfecţionare, in timp, a fondului ei genetic, la dezvoltarea inteligenţei sociale, a imaginaţiei inventive, a formării personalităţilor creatoare şi a capacităţilor de inovare socială,

80

a cultivării stilului creativ de muncă. Savantul român Angnei Kugma spunea: „Munca, dacă este creatoare, îl înnobilează pe om". Creativitatea e cea mai valoroasă resursă a unei colectivităţi, mai preţioasă ca aurul, platina etc. Ea poate fi cultivată la indivizi şi amplificată la scară socială prin cunoştinţe, strategii, metode, tehnici, iniţiative, programe etc. Am argumentat la simpozionul organizat de Ministerul învăţământului şi Ştiinţei şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (decembrie, 1990) punctul de vedere după care creativitatea constituie o paradigmă implicată în toate activităţile umane, în toate ştiinţele şi în toate disciplinele de învăţământ. Oricare materie poate să fie predată rutinier sau creativ. Creativitatea va fi în tot mai mare măsură solicitată în prezent şi mai ales în viitor. Civilizaţiile viitorului vor fi creative şi vor supravieţui cu atât mai mult cu cât vor fi mai creative. Creativitatea e într-adevăr, o problemă de supravieţuire în timp şi spaţiu. Civilizaţiile noncreative se vor dezagrega. Tăvălugul istoriei i-a obligat pe români să devină inteligenţi şi creativi spre a supravieţui. Unul din marii creatori ai neamului nostru, H. Coandă spunea: ,,Ce noroc ar avea omenirea, dacă ar exista multe naţii care să-i fi adus - faţă de numărul de locuitori - atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani" (1971). Avem gena creativităţii în dotarea noastră biologică. Dar ea trebuie făcută să vibreze. Se cere trezită din starea de somnolenţă şi pusă în mişcare accelerată, învăţământul îi poate da un impuls hotărâtor de plecare pe orbita unei asemenea mişcări. în acest sens ar fi util să se înfiinţeze în cadrul Ministerului învăţământului sau al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei un departament al cercetării, stimulării şi promovării creativităţii în învăţământ. Acesta ar urma să aibă, după părerea noastră, câteva secţiuni: 1. o secţiune de cercetare a creativităţii la copii în raport cu particularităţile de vârstă, cu mediul cultural, dotare genetică etc.; 2. o secţiune de concepţie şi organizare creativă a structurilor învăţământului, la diferite niveluri, de concepţie şi elaborare a planurilor de învăţământ, programelor, mijloacelor didactice, într-o manieră creativă; 3. o secţiune de implementare a instrumentelor didactice creative în structurile de învăţământ preşcolar şi şcolar. Şi aici „executivul" se cere separat de „legislativ" din raţiuni asemănătoare cu cele din organizarea democratică a statului; 4. o secţiunea de măsurare a efectelor implementării, de feed-back didactic, de corectare şi completare a concepţiei creativ-didactice; 5. o „bancă de idei creative" pentru nevoile învăţământului. Poate că mai sunt necesare şi alte secţiuni. Cultivarea creativităţii individuale, la scară socială, se poate face cu maximum de eficienţă prin introducerea ei, sub diferite forme, în şcoală. Aceasta e una dintre cele mai cuprinzătoare instituţii. Fiecare cetăţean e un fost şcolar. Pregătindu-1 creativ în şcoală el se va manifesta creativ în societate. Este axiomatică afirmaţia: culegi în societate creativitatea pe care ai semănat-o în şcoală.

81

Acest departament al cercetării, stimulării şi promovării creativităţii în şcoaia ar putea să editeze o revistă sau să înfiinţeze o rubrică permanentă în cadrul Revistei de pedagogie, cu denumirea „Paideea euristică", în care să se dezbată problemele învăţământului creativ. Pentru pregătirea creativă a profesorilor, departamentul are posibilitatea să organizeze cursuri intensive de creativitate şcolară, de o săptămână, după modelul cursurilor intensive de inventică, practicate cu succes de către prof.dr.ing. V. Belous în cadrul Şcolii de inventică de la Iaşi (V. Belous, 1986), cu o repartizare a activităţilor în timp astfel: două zile instruire în creatologie şi în psihopedagoeuristică; două zile asimilarea unor metode creative aplicabile în şcoală; o zi de antrenament creativ şi simularea unor aplicaţii creative, sau aplicaţii efective în şcoli şi clase experimentale. Profesorii pregătiţi prin aceste cursuri intensive pot, la rândul lor, să iniţieze în şcolile în care funcţionează, colocvii creative, instruindu-i pe alţii. Pe această cale instrucţia creativă se poate amplifica în timp şi spaţiu, contribuind astfel la formarea „creatorilor de creatori". Departamentul ar putea, de asemenea, să organizeze consfătuiri, manifestări ştiinţifice judeţene şi naţionale pe tema învăţământului creativ şi să continue simpozioanele naţionale de creativitate, organizate sub egida ministerului în două ediţii (1983 şi 1985) la Buşteni. Lucrările acestor simpozioane, în 5 volume litografiate, pot constitui un fond informaţional - documentar util în organizarea şcolii creative. Editura Didactică şi Pedagogică ar putea edita un volum selectiv cu cele mai bune comunicări din aceste volume. Editura are posibilitatea să sprijine această iniţiativă prin publicarea unor cercetări teoretice şi aplicative despre creativitatea didactică, să organizeze concursuri de manuale creative, cărţi creative, dotate cu premii, menţiuni etc. Cercetarea e unul din domeniile unde creativitatea poate să se manifeste intensiv şi extensiv. Există cărţi cu volum mare şi indice de creativitate mic, după cum există şi lucrări cu volum mic şi indice de creativitate mare. Şi foarte rar, extrem de rar, apar şi cărţi cu volum mare şi indice de creativitate mare. Indicele de creativitate se poate defini ca exprimând numărul de idei (soluţii etc.) noi, originale şi valoroase pe unitate de spaţiu (dactilografiat, tipărit etc.). O anumită optimizare în acest domeniu e posibilă prin promovarea literaturii cu indice mare de creativitate. Literatura papetofagă (cu consum mare de hârtie, adică cu volum mare şi indice de creativitate mic) se cere stopată. Ea poate deveni un pericol ecologic. Pot fi valorificate experienţele pozitive ale simpozioanelor organizate de minister cu tema „Creativitate şi eficienţă în învăţământ", cât şi informaţiile celor patru simpozioane naţionale de inventică de la Iaşi. Din punctul de vedere al cercetărilor în domeniul creativităţii, credem că în ţara noastră există premise consistente spre a se trece la un învăţământ creativ. Se pot gândi strategii de cercetare, stimulare şi promovare a creativităţii la nivel preşcolar şi postşcolar. De exemplu, se pot iniţia cercetări şi elabora o psihopedagogie a educaţiei creative a copiilor în familie, evident o psihopedagogie creativă pentru părinti. Atât în familie, cât şi în grădiniţe pot fi introduse masiv
82

jocurile creative. E necesar ca şi instituţiile specializate să producă jucării creative. Jucăriile-arme, de natură să exalte instinctul agresiv al copiilor, pot fi înlocuite cu jucării-creative, pe teme pacifiste şi constructive. Ele sunt de natură să contribuie la formarea imaginaţiei creative a copiilor şi a inteligenţei lor perceptiv-motorie şi intelectuală. Emisiunile de radio şi cele de televiziune pot contribui, de asemenea, mai mult decât o fac în prezent, la formarea creativă a copiilor, dar şi a tinerilor care au ieşit din structurile organizate ale învăţământului. Pentru aceştia din urmă pot fi gândite strategii postşcolare de perfecţionare creativă. Pot fi solicitate şi organizate emisiuni: „Radio-euristica", „Tele-euristica", „Iniţiere în creatologie" etc. Se pot gândi şi iniţia o seamă de acţiuni auxiliare de natură să stimuleze învăţământul creativ la diferite niveluri. De pildă, actuala disciplină de psihologie din licee poate să devină o disciplină preponderentă de psihologia creativităţii. E necesar şi util ca în toate instituţiile de învăţământ superior, mai ales în cele de profil umanist, să se introducă, diferenţiat, cursuri de creativitate, aplicaţii şi antrenament creativ. Aceasta se poate face prin introducerea disciplinelor: psihologia creativităţii, pedagogia creativităţii, sociologia creativităţii (socioeuristica), logica creativităţii etc. în toate instituţiile de învăţământ superior tehnic se cere introdusă inventica. Ea se bucură de un interes deosebit din partea studenţilor, ce se informează pe diferite căi despre această disciplină şi solicită consiliilor profesorale introducerea ei în planurile de învăţământ. Desigur, lista iniţiativelor, a încercărilor, experimentărilor etc. rămâne deschisă. Se cere închisă doar alternativa învăţământ creativ sau învăţământ rutinier, printr-o opţiune fermă şi univocă pentru prima soluţie. Nu trebuie să scăpăm şansa pe care ne-a oferit-o istoria, aceea de a proiecta aici şi acum un învăţământ creativ. Asemenea şanse se ivesc rar. Această problemă se pune în termeni hamletieni: a fi sau a nu fi un învăţământ creativ, cu toate consecinţele ce decurg de aici pentru prezentul şi, mai ales, pentru viitorul României.

l

, .,

,

CAPITOLUL XI

FUNDAMENTE ALE SOCIOEURISTICI1

1. Precizări teoretice-metodologice
în analiza problematicii teoriei creativităţii sociale, vom aplica principiul teoretic şi metodologic al compunerii progresive. Deci, nu vom lua obiectul de studiu ca un dat, ci vom încerca să-1 construim în mişcarea lui de la simplu la complex. Este de fapt un procedeu analitic-sintetic sau inductiv-deductiv. Cu alte cuvinte, dorim să compunem progresiv obiectul de studiu şi problematica teoriei creativităţii sociale din elementele componente în devenirea lor, punând în evidenţă, într-o manieră structural-sistemică, atât relaţiile dintre părţile componente, cât şi calitatea nouă rezultată din integrarea acestora în sistem. în cadrul principiului compunerii progresive, subînţelegem ca element implicit un alt principiu, acela al ordonării genetice a părţilor componente ale obiectului de studiu şi problematicii teoriei creativităţii sociale, potrivit căruia compunerea progresivă nu se realizează la întâmplare sau conform intenţiilor, mai mult sau mai puţin subiective, ale cercetătorului. Principiul ordonării genetice ne opreşte să facem acest lucru. El este, cum ar zice J. Piaget, o lege de compoziţie. Acest principiu devine un criteriu de ordonare a părţilor în sistem şi a disiciplinelor ce vor studia aceste părţi. Conţinutul acestui principiu-criteriu este acela ca părţile să fie aranjate în ordinea genezei lor, a metamorfozelor şi conexiunilor în apariţia acestora, respectând cronologia în compunere. Un alt principiu cu valoare ipotetică-metodologică pe care-1 vom avea în vedere este acela potrivit căruia în cercetarea teoriei creativităţii sociale ne găsim pe un domeniu deosebit de complex, ce necesită în mod indubitabil o abordare inter- şi multidisciplinară, din unghiuri diferite, pe laturi şi faţete diferite, dintr-o perspectivă succesiv divergentă (din punctul de vedere al unor discipline complementare) şi convergentă (pe un ax unificator unitar). Ni se pare că este necesar să sesizăm punctele de convergenţă, intersecţiile, zonele de interferenţă ale părţilor şi ale diferitelor discipline ce pot opera pe aceste zone. Cu alte cuvinte, ne situăm de la bun început pe un domeniu complex pe care îl privim chiar din punctul iniţial dintr-o perspectivă inter- şi multidisciplinară, într-o viziune structural-sistemică.

2. Psihologie şi creativitate
Trebuie să admitem că ideile noi, originale şi valoroase, ce formează esenţa creativităţii şi a teoriei creativităţii sunt generate, într-o primă instanţă, de fenome84

nele şi procesele psihice ale indivizilor. Nu ne putem imagina idei noi, originale şi valoroase în afara fenomenelor şi proceselor psihofîziologice. Ideile sunt produse ale creierului - suport anatomo-fiziologic al fenomenului de creativitate. Aplicând principiile enunţate (acela al compunerii progresive a obiectului de studiu şi problematicii teoriei creativităţii sociale şi cel al ordonării genetice a părţilor), suntem obligaţi să începem tratarea cu fenomenele şi procesele psihice ca generatoare de idei noi, originale şi valoroase, deci cu psihologia creativităţii. Dacă psihologia deţine în momentul de faţă un avans incontestabil şi unanim recunoscut în cercetarea creativităţii, aceasta se datoreşte, între altele, şi faptului că era necesar să se cerceteze mai întâi geneza ideilor, ceea ce cădea de drept şi de fapt în câmpul de investigaţie al psihologiei. Prin urmare, şi aici, din acest punct de vedere, a acţionat, volens nolens, principiul ordonării genetice. Cum să investighezi creativitatea, de pildă, din perspectivă sociologică, câtă vreme nu ştii ce este ea, cum anume apar ideile noi, originale şi valoroase? Cronologia şi ordinea necesare în geneză s-au impus, după cum vedem, ca un principiu de sine-stătător, cu valoare constructivă în ştiinţă. Ceea ce nu înseamnă că toate cercetările pe această temă au aşteptat verdictul psihologiei. De pildă, o serie de probleme ale creaţiei şi implicit ale creativităţii în artă, ştiinţă etc. s-au bucurat de atenţia teoreticienilor cu mult înaintea apariţiei propriu-zise a teoriilor moderne de psihologia creativităţii, fără însă să aibă o temeinică fundamentare ştiinţifică, psiho-fiziologică (viziunea romanticilor despre creativitate etc.). Uneori, aceste teorii au căutat suport, mai mult sau mai puţin consistent, în psihologia timpului respectiv. Dar ele au necesitat şi încă mai necesită o redimensionare şi fundamentare ştiinţifică, o triere şi filtrare prin prisma punctului de vedere ştiinţific, a cercetărilor psihologice moderne şi contemporane. Această mişcare retroactivă a ştiinţei, concomitentă cu înaintarea, se înfăptuieşte nu numai în psihologie, ci în fiecare ramură a ştiinţei. Din această perspectivă, psihologia creativităţii urmăreşte, în esenţă, aşa cum am mai arătat şi în altă parte, să pună în evidenţă cum şi în ce condiţii apar ideile noi, originale şi valoroase, care sunt factorii stimulativi şi frenatori ai creativităţii, ce procese psihice concură la creativitate şi care este ponderea lor, în ce mod conlucrează conştientul şi inconştientul în apariţia ideilor noi. Ea studiază structurile euristice în funcţionalitatea lor complexă şi dinamică, etapele creativităţii, tipologia creatorilor, metodele de investigaţie şi dezvoltare a creativităţii. Aceasta este, în principal, după opinia noastră, problematica psihologiei creativităţii. Trebuie să recunoaştem că această problematică, cât şi unghiul de vedere al psihologiei creativităţii sunt absolut necesare, dar nu şi suficiente prin ele însele. Teoria creativităţii poate să înceapă, dar nicidecum nu se încheie cu aceste probleme. Din această perspectivă împărtăşim ideea că „Unghiul de vedere psihologic este fără îndoială deosebit de important în studiul creativităţii, dar acesta nu este singurul unghi de vedere posibil şi important. Problematica creativităţii este şi rămâne, înainte de toate, una prin excelenţă filosofică" (A. Roth, Omul creativ, 1978). Noi credem, ca şi A. Roth, în dreptul de fiinţare al filosofici creativităţii şi creaţiei,
85

ale cărei problematică şi obiect de studiu vor trebui puse în evidenţă, printr-o cercetare de-sine-stătătoare. Filosofia, în consens cu viziunea ei sistemică şi integratoare, va opera, credem, pe domeniul totalităţii teoriei creativităţii, cu categorii specifice, de un anumit grad de generalitate, sporit în raport cu alte discipline. Obiectul ei se conturează mai bine de pe poziţia sistemului construit. Pentru creativitatea socială, unghiul psihologiei creativităţii nu acoperă decât o mică parte din nevoile ei. Psihologiei creativităţii i se poate aduce o obiecţie, deloc lipsită de temei, aceea că rămâne, în principal, cantonată doar la nivelul explicării producerii ideilor noi, originale şi valoroase. Este de mirare că aşa stau lucrurile, deşi psihologia se ocupă şi de studiul comportamentului, al activităţilor. Dar psihologia nu a făcut decât o firavă deschidere către studiul comportamentului creativ, direcţie care duce spre sociologia creativităţii. Totuşi, trebuie să recunoaştem faptul că problematica producerii ideilor noi, originale şi valoroase este atât de importantă în sine, cât şi pentru societate, este atât de complexă şi de profundă, încât necesită o disciplină de studiu specială şi înalt specializată. Dar, ideea nouă, originală şi valoroasă, deşi foarte importantă şi prima în ordinea genetică a elementelor componente ale obiectului de studiu şi problematicii teoriei creativităţii sociale, este doar proiectul creativ, nu şi lucrul, este doar începutul, nu şi sfârşitul. De la idee la lucru, de la proiect la acţiune obiectuală este un drum lung şi anevoios, pe care teoria creativităţii trebuie să-1 străbată. în plus, teoria creativităţii în drumul ei către social trebuie să facă pasul de la individ la grup. Această trecere a fost pregătită în bună măsură de psihologie care, prin intermediul psihologiei sociale, a făcut deschiderea către studiul creativităţii în microgrupuri. Multe din metodele de creativitate, elaborate de psihologie, vizează creativitatea în grup. Desigur, ea a rămas la grupurile mici, fără să vizeze macrogrupurile. Aşadar, următorul pas, de la ideea nouă, originală şi valoroasă, ce face obiectul psihologiei, către lucru, trece prin acţiune. Această trecere presupune o uşoară schimbare a unghiului de vedere. Relaţia dintre idee şi acţiune a fost şi ea într-o anumită măsură pregătită de psihologie, care a avut inspiraţia de a trata domeniul ideaţiei prin prisma conceptului fecund, mediator, cu valenţe inter- şi multidisciplinare, acela de acţiune mentală (J. Piaget, I.P. Galperin). Acţiunile mentale sunt, din perspectiva psihologiei genetice, o interiorizare treptată a acţiunilor cu lucrurile, prin repetare în istorie sau în ontogeneză. Dar şi acţiunile cu lucrurile, din perspectivă psihologic-praxiologică, sunt o exteriorizare a acţiunilor mentale, care le prefigurează pe primele ca proiect, decizie, schemă mentală. Este vorba de o mişcare autentic reversibilă, de la exterior la interior şi invers, de la interior la exterior. Exteriorul trece în interior, iar acesta se revarsă în exterior. Conceptul unificator, acela de acţiune mentală, face deschiderea şi realizează joncţiunea dintre psihologia creativităţii şi praxiologie.

3. Euristica şi socioeuristica Euristica este o ştiinţă complexă, interdisciplinară, unde se întâlnesc, de fapt, psihologia, logica, sociologia, metodologia, matematica etc. Dar complexitatea acestei discipline este de altă factură decât complexitatea sociologiei. La nivelul acesteia din urmă am atins punctul maxim de complexitate, de unde ne repliem, pe curba descendentă, către un grad mai mic de complexitate, la nivelul euristicii, în favoarea unei mai mari specializări şi aprofundări. Şi aici se aplică binecunoscuta relaţie din logica formală, a inversei proporţionalităţi din sfera şi conţinutul unui concept, despre care am pomenit şi în altă parte. Prin extrapolare, cu cât sfera unui domeniu e mai largă, cu atât conţinutul e mai puţin determinat, mai vag. Cu cât sfera domeniului devine mai mică, cu atât conţinutul devine mai bogat şi mai analitic investigat, mai aprofundat şi mai riguros exprimat. în cercetarea creativităţii ne-am întâlnit cu o sferă îngustă şi un conţinut bogat la nivelul psihologiei, ne-am comutat apoi pe o sferă mai largă, cu un conţinut mai puţin determinat la nivelul praxiologiei, am avansat spre o sferă extrem de largă, maximă în sistemul nostru de referinţă, la nivelul sociologiei, cu un conţinut nu tocmai bine determinat, în care ne-a fost mai greu să circumscriem obiectul şi problematica teoriei creativităţii, după care am revenit spre o sferă mai îngustă, cu un conţinut mai bogat, în domeniul euristicii. în ceea ce priveşte aplicarea principiilor compunerii progresive şi ordonării genetice, vom observa că ele se pun în evidenţă de la sine, ceea ce le confirmă valabilitatea, obiectivitatea şi valoarea lor metodologică. Euristica se ordonează structural şi cronologic după celelalte discipline menţionate şi se plasează în aria complexităţii descrescânde, după sociologie, aşa cum am văzut mai înainte. Fiind recent apărută, euristica este cel mai puţin elaborată, comparativ cu celelalte discipline pe care le-am trecut în revistă. Poate tocmai de aceea ea cunoaşte, în momentul de faţă, interpretări dintre cele mai diverse, găsindu-se, cumva, în etapa construcţiei conceptuale, a căutărilor de obiect şi de problematică. Desigur, şi aici, ca şi în celelalte paragrafe, respectând criteriile formulate iniţial, de a urmări liniile de forţă, axul de medieri, trecerile etc., nu ne vom opri la amănunte. Ni se pare interesant de semnalat faptul că euristica, fiind o disciplină complexă, încearcă să integreze parţial, selectiv şi diferenţiat pe celelalte apărute înaintea ei (psihologia, praxiologia etc.) şi încă pe altele, asimilând de la ele ceea ce este valoros, de natură să-i fundamenteze obiectul de studiu şi problematica. De la psihologia creativităţii ea asimilează elementul de bază al acesteia, care de fapt formează esenţa creativităţii, şi anume elaborarea ideilor noi, originale şi valoroase. Bazându-se în subsidiar chiar şi pe modalităţile exploratorii şi conceptuale ale psihologiei (subconştient, intuiţie, fantezie etc.), pe care încearcă să le conjuge cu concepte logice, euristica pune aceste probleme pe coordonate mai largi, acelea ale descoperirilor şi invenţiilor, ca modalităţi concrete şi practice de căutare a noului, ceea ce înseamnă un pas înainte, prin trecerea din sfera creativităţii, specifică obiectului psihologiei, către creaţia propriu-zisă. De la praxiologie, euristica preia
87

de acţiune. Dar euristica se plasează în câmpul acţiunilor creative şi reatoare complexe, al rezolvării problemelor dificile, care în cadrul societăţii ating grad de dificultate şi complexitate deosebit de mare. Euristica asimilează atât nodele de probleme complexe din societate, cât şi strategii eficiente, experimentate ocial îfl perioade mari de timp, prin încercări şi erori, de rezolvare a acestora. Pe le alta parte, se pare că euristica încearcă să se plaseze pe punctul de vedere fertil ti concilierii dintre infralogic şi logic în creativitate şi creaţie, ceea ce îi oferă josibilitatea unei largi deschideri, prin intermediul logicii, către metodologia conemporană (formalizare, axiomatizare, modelare etc.), în cooperare cu care îşi construieşte metodele sale, cu particularităţile lor specifice. Metodele euristice nu sunt total diferite de metodele tradiţionale. Din acest sunet de vedere, euristica ni se pare a fi bivalentă: o valenţă se află conjugată cu infralogicul, prin care asimilează toate cuceririle de bază, mai ales ale psihologiei, abţinute prin explorarea subconştientului; cealaltă valenţă e plasată în domeniul logicului, asimilând virtuţile de corectitudine, demonstraţie şi rigoare ale acestuia. Euristica tinde să întărească infralogicul prin procedee logice şi să „slăbească" logicul de tip clasic prin procedee infralogice. Cultivă o logică de tip „Slab", faţă de cea clasică, bazată pe plauzibil, vag, contradictoriu etc., cât şi o infralogică întărită, fundamentată pe tendinţa de argumentare şi demonstrare, fie şi parţială, a infralogicului, considerat de unii autori indemonstrabil şi plasat ca atare exclusiv în câmpul aleatorului. Euristica rămâne sensibilă la limbajele vagi, deosebit de operante în planul infralogicului, dar şi la raţionamentele nuanţate, care se circumscriu logicului. Pe de altă parte, euristica încearcă să concilieze ştiinţa cu arta, rigurosul cu nerigurosul în creaţie. Din această perspectivă, ea încearcă să cultive algoritmicul, specific logicului şi nonalgoritmicului, specific infralogicului, în sinteza lor. Aşadar, ţinând seama de comentariile dinainte, euristica ne apare drept o disciplină complexă, de mare sinteză, ce adoptă o strategie subtilă, flexibilă şi eficientă, de conciliere a antitezelor, de evitare a extremelor, operând pe zone divergente, aparent antinomice, pe care încearcă să le armonizeze, având drept ţel esenţial şi fundamental rezolvarea creativă a problemelor complexe. Problematica convergentă, precum şi unele interferenţe pe anumite zone, ale sociologiei şi euristicii, determină cu necesitate impactul dintre ele. Dar este interesant de semnalat faptul că, după opinia noastră, ţinând seama şi de argumentele aduse mai înainte, iniţiativa i-a aparţinut sociologiei şi nu euristicii. Această tentativă se explică prin unele nevoi intrinseci ale sociologiei, care au determinat-o să iasă în întâmpinarea euristicii. Nevoia acută care a direcţional sociologia spre euristică este, credem, aceea că euristica, prin strategiile sale, poate să ofere un set de soluţii şi metode creative eficiente pentru rezolvarea problemelor complexe de tip social. Aşa cum am mai arătat, în esenţa ei, euristica rămâne angrenată în rezolvarea creativă a problemelor complexe. „A rezolva o problemă înseamnă a găsi o ieşire dmtr-o dificultate, înseamnă a găsi o cale de a ocoli un obstacol, de a atinge un obiectiv care nu este direct accesibil" (G. Polya, Descoperirea în matematică, eu88

ristica rezolvării problemelor, 1971). Sociologia, care se confrunta tocmai cu un asemenea tip de probleme (complexe, dificile), nu poate să rămână insensibilă la disponibilităţile euristicii în acest sens. Diferiţi cercetători, cu perspicacitate, au sesizat nevoia şi avantajele unei alianţe a sociologiei cu euristica, care marchează apariţia unei noi interdiscipline - socioeuristica. Socioeuristica ne apare ca o disciplină complexă, de sinteză, o ştiinţă interdisciplinară, născută din corelaţia sociologiei şi euristicii, având drept scop rezolvarea creativă a problemelor sociale prin strategii, procedee şi metode de tip euristic. Cooperarea dintre cele două discipline se cere înţeleasă într-o manieră reciproc avantajoasă. Prin extrapolare, diferenţiată şi judicioasă, euristica poate transfera sociologiei modele posibile de rezolvare creativă a problemelor sociale complexe, dificile, dinamice, iar sociologia poate retroceda euristicii procedee, metode şi modele, experimentate social-istoric, de rezolvare creativă a problemelor sociale. Societatea omenească deţine un tezaur extrem de bogat de probleme rezolvate creativ, de experienţă social-umană verificată în cele mai complexe şi dificile situaţii. Cu mult înainte de a apărea euristica, societatea, din nevoi practice, a experimentat de-a lungul milenarei sale existenţe asemenea metode şi procedee creative, de rezolvare a problemelor sociale. Prin cooperarea dintre sociologie şi euristică, aceasta din urmă are posibilitatea să-şi verifice propriile sale strategii, procedee şi metode pe terenul fertil şi complex al sociologiei şi să asimileze noi rezultate, îmbogăţinduşi în continuare metodologia. Desigur, nimeni nu se aşteaptă ca euristica să dea soluţii de rezolvare pentru toate problemele sociale. Păstrarea măsurii ne fereşte atât de un optimism exagerat, care ne poate crea deziluzii, cât şi de pesimismul dezolant, noncreativ, ce ne strecoară suspiciunea şi rezerva. Şi în acest caz se cere să procedăm într-o manieră creativă: să încercăm, să vedem, să experimentăm. Nu putem şti apriori până unde putem merge. Este necesară o muncă tenace şi de lunga durată, în echipă complexă, pentru a elabora modele socio-euristice de rezolvare a problemelor sociale. Se cere elaborată o tipologie a problemelor în ordinea complexităţii lor şi creşterii gradului de dificultate, pe de o parte, cât şi o alcătuire de procedee metodologice-strategice, cupluri şi seturi de metode care se potrivesc unor tipuri de probleme, pe de altă parte. Este puţin probabil că va fi găsit algoritmul rezolvării tuturor problemelor sau că toate problemele sociale vor putea fi tipizate şi rezolvate prin metode potrivite. Izomorfismul problemă-metodă este foarte important, dar nu ştim cât de general şi cât de operaţional este. Va rămâne, desigur, spaţiu destul de mare pentru intuiţie, fler, experienţă, tatonare, încercare-eroare etc., care se înscriu şi ele ca procedee, de un anumit fel, în metodologia euristică. Matematica, prin rezolvarea de probleme specifice domeniului său, cu grade diferite de dificultate şi complexitate, deţine o îndelungată, vastă şi aprofundată experienţă în acest domeniu, experienţă ce poate şi trebuie să fie fructificată şi generalizată. Euristica încearcă să asimileze această experienţă şi, prin socioeuristica, o pune la îndemâna sociologiei. Triada matematică-euristică-sociologie

89

devine deosebit de fertilă şi promiţătoare în perspectiva viitorului apropiat. Socio1 gia s-a dovedit foarte receptivă la asimilarea metodelor cuantificate, a modelelor atematice, având în acest sens o experienţă acumulată, pe care se poate grefa ioeuristica. Nu este în intenţia şi nici nu ţine de competenţa noastră să intrăm aprofundat în asemenea probleme, ci doar să le semnalăm. Analiza cronologică, din perspectiva principiilor metodologice, consemnate iniţial, demonstrează că socioeuristica (de fapt psihopraxisocioeuristica), ca disciplină complexă, se naşte într-un autentic proces de compunere progresivă şi ordonare genetică. Din perspectiva acestei noi discipline, într-un sens larg, nerestrictiv, prin creativitate socială înţelegem atât capacitatea intelectual-ideativă, afectivă, volitivă, cât şi acţionai - transformatoare a grupurilor (categorii sociale, comunităţi umane, formaţiuni de muncă etc.) de a produce idei şi lucruri noi, originale şi valoroase, necesare societăţii omeneşti, în consens cu viziunea socioeuristicii, prin creativitate socială înţelegem şi activitatea grupurilor şi a indivizilor de rezolvare eficientă a problemelor multiple, complexe şi dificile cu care se confruntă societatea. Ca orice definiţie, cea menţionată mai înainte constituie doar un reper operaţional pentru activitatea proprie de cercetare, lăsând cale deschisă completărilor, aprofundărilor şi nuanţărilor ulterioare.

4. Delimitări relative
în paragrafele anterioare am implicat în discuţie o serie de discipline ştiinţifice: psihologia, praxiologia, sociologia, euristica şi socioeuristica. Considerăm că este util să delimităm mai bine aceste discipline din punct de vedere acţionai şi să subliniem mai pregnant zonele lor de interferenţă. Pentru a realiza acest deziderat credem că e necesar să analizăm mai întâi unele specii de acţiuni, fără pretenţia de a realiza o tratare completă a acestora. Vom aborda următoarele cupluri de acţiuni: eficiente-noneficiente; creaţive-noncreative; materiale-mentale; individuale-grupale. Vom descrie mai întâi, pe scurt, categoria acţiunilor eficiente, în acest context, prin acţiuni eficiente vom înţelege, în consens cu praxiologia, acele acţiuni care realizează obiectivele. Este o clasă de acţiuni deosebit de importante pentru societate, în această grupă intră toate acţiunile economice-comerciale, sanitare, culturale, instructiv-educative etc., care au finalizat obiectivele în prealabil stabilite, m conformitate cu anumite nevoi ale societăţii, imediate sau de perspectivă. Aceste acţiuni cad, după opinia noastră, în aria de investigaţie comună a tuturor celor cinci discipline menţionate mai înainte, cât şi în sfera de preocupări a altor ştiinţe. Numai că fiecare dintre ştiinţe se raportează diferenţiat la aceste acţiuni, prin mijloace specifice şi cu accente diferite, puse fie pe un aspect, fie pe altul. După opinia lui T. Kotarbinski, praxiologia se ocupă exclusiv cu studiul acestei categorii de acţiuni. p altă clasă de acţiuni o formează cele noneficiente. Prin acţiuni noneficiente vom înţelege pe acelea care nu finalizează obiectivele. Dacă o persoană, instituţie

90

sau întreprindere nu şi-au finalizat în întregime scopurile înseamnă ca cei pu^m u parte dintre acţiunile acestora au fost noneficiente. Această clasă de acţiuni nu intră, prin definiţie, în obiectul de studiu al praxiologiei care, aşa cum am văzut, abordează doar acţiunile eficiente. Dar de acţiunile noneficiente se interesează îndeaproape, credem, restul disciplinelor analizate, mai ales sociologia, în principal din punctul de vedere al eficientizării lor. Pe măsură ce o acţiune sau un grup de acţiuni din această clasă devin eficiente, intrând în prima categorie descrisă, ele cad în aria de preocupări a praxiologiei. Desigur, este de dorit ca prima categorie (cele eficiente) să fie cât mai mare, iar ultima categorie (cele noneficiente) să fie cât mai mică sau chiar nulă. Acţiunile creative formează o altă categorie de referinţă, foarte importantă, din punctul de vedere care ne interesează pe noi. Prin acţiuni creative vom înţelege pe acelea care realizează idei şi lucruri noi, originale şi valoroase pentru societate. Această categorie de acţiuni (ca şi cele eficiente) cade în aria de preocupări a tuturor disciplinelor din sistemul nostru de referinţă. Aici vom include acţiunile de inovare socială, activitatea finalizată în inovaţii tehnice, invenţiile, realizările tehnologice, descoperirile ştiinţifice, creaţiile literar-artistice şi filosofice etc. Prin acţiuni noncreative vom înţelege acele acţiuni care nu sunt implicate în producerea de idei sau lucruri noi şi originale pentru societate, dar sunt utile, necesare şi chiar indispensabile pentru funcţionalitatea ei. In această categorie se încadrează, de exemplu, acţiunile rutiniere, cum ar fi munca la banda rulantă, munca de asamblare etc. Aceste acţiuni, deşi cad în aria de interes a psihologiei generale şi a psihologiei gândirii, ca acţiuni mentale-materiale etc., ele nu intră în zona de preocupări a psihologiei creativităţii (care se interesează doar de acţiunile mentale creative), euristicii şi socioeuristicii. Fiind utile pentru societate, aceste acţiuni intră în obiectul de studiu al sociologiei, care se interesează de ele din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi, pentru utilitatea lor social-economică, iar apoi, aşa cum am mai arătat, pentru a le complementa cu acţiuni înalt creative care să compenseze, pe alte planuri, deficitul lor de creativitate, în măsura în care unele dintre aceste acţiuni sunt eficiente, ele intră şi în obiectul de studiu al praxiologiei. O altă categorie de acţiuni o constituie acţiunile mentale. Prin acţiuni mentale înţelegem acţiunile nonmateriale (în sens de nonmotorii), dar care, din punctul de vedere al teoriei creativităţii, le preced şi le prefigurează pe acestea, ca proiect, decizie, gândire, afectivitate, voinţă, inteligenţă conceptuală, imaginaţie etc. Aceste acţiuni cad preponderent în aria de studiu a psihologiei. Aşa cum am mai arătat, acţiunile mentale constituie o interiorizare prin repetare a celor materiale. Apoi, ele trec, din nou, prin exteriorizare, în acţiuni materiale, ca plan ideal şi impuls interior. O separare a acţiunilor mentale de cele materiale, din punctul de vedere al teoriei creativităţii este cu totul relativă, căci aceste două feluri de acţiuni se condiţionează reciproc, împreună cu psihologia (mai ales cu psihologia creativităţii), de studiul acţiunilor mentale se interesează îndeaproape euristica şi socioeuristica, din perspectiva rezolvării creative a problemelor complexe. Fără a fi total
91

dezinteresate de aceste acţiuni, praxiologia şi sociologia se raportează în mai mică măsură la ele. Prin acţiuni materiale înţelegem acţiunile nonideale, cele energetic- compormentale-motorii, individuale şi grupale. Acţiunile individuale şi grupale product've din industrie, agricultură, servicii etc, sunt acţiuni materiale. Aceste acţiuni cad ' preponderent în aria de investigaţie a sociologiei şi praxiologiei. Psihologia, ocupându-se preponderent de acţiunile mentale, cercetează totuşi şi acţiunile materiale, mai ales sub raport comportamental, cu predilecţie în plan individual. Euristica si mai ales socioeuristica, ocupându-se de rezolvarea creativă a problemelor complexe, pe lângă acţiunile mentale creative, cuprind cu necesitate, în aria lor de investigaţie şi acţiunile materiale creative. Prin acţiuni individuale înţelegem acele acţiuni pe care le realizează o singură persoană, fără a fi nevoită să coopereze cu alte persoane. Acţiunile individuale care au şi o componentă mentală (acţiuni mentale) cad în zona de interes a psihologiei. Dacă sunt de natură creativă, ele intră şi în obiectul de studiu al psihologiei creativităţii, euristicii etc. De acţiunea individuală eficientă se interesează şi praxiologia. Sociologia se ocupă în mai mică măsură de studiul acţiunii individuale, ea fiind centrată pe acţiunile grupale. în fine, ultima categorie de acţiuni, de care intenţionăm să ne ocupăm, o constituie acţiunea grupală, adică acţiunea care presupune cu necesitate cooperarea între două sau mai multe persoane, în vederea finalizării unei activităţi comune. Această acţiune, deosebii de importantă pentru societate, intră preponderent în aria de investigaţie a sociologiei. De ea se interesează şi praxiologia, sub aspectul cooperării pozitive şi negative. Socioeuristica, în legătură cu sociologia, abordează această acţiune sub aspectul rezolvării creative a problemelor sociale complexe. Psihologia şi euristica se interesează de aceste acţiuni în mai mică măsură, comparativ cu celelalte discipline. După cum observăm, unele dintre aceste specii de acţiuni se interferează, ceea ce atrage după sine o interferenţă de obiect şi de problematică între disciplinele care se ocupă cu studiul lor. Prin definiţiile şi descrierile date fiecărei specii de acţiuni, prin corelarea lor cu disciplinele ştiinţifice de care ne-am ocupat noi în această parte a lucrării, am încercat să punem mai bine în evidenţă delimitările, relative totuşi, dintre aceste discipline, cât şi unele interferenţe din punct de vedere acţionai. Această problemă rămâne însă deschisă cercetărilor ulterioare de natură mterdisciplinară, deoarece multe ramuri ştiinţifice nu au ajuns încă la conştiinţa faptului că studiază diferite specii de acţiuni şi, ca atare, s-au preocupat prea puţin de cercetarea acestui aspect. Cooperarea lor strânsă cu praxiologia va fi de natură să aducă unele clarificări suplimentare în câmpul delimitărilor şi interferenţelor, sub raport acţionai, al acestor ştiinţe. In concluzie, în raport cu alte discipline consemnate mai înainte, sociou -unstica, d pă opinia noastră, urmează să cerceteze, în exclusivitate, particulariţile creativităţii şi creaţiei sociale, rezolvarea creativă a problemelor sociale complexe.

32

CAPITOLUL XII

COMPONENTE ALE CREATIVITĂŢII SOCIALE

1. Introducere în realizarea creativităţii sociale este implicată o serie de structuri (componente) fundamentale, structuri pe care le numim, prin analogie cu euremele, socioeureme. Ele sunt formate din elemente în interrelaţie, care conlucrează la realizarea unei funcţii social-créative. De aceste componente ne vom ocupa în paginile următoare. 2. Componenta intelectual-culturală Este în afara oricărei îndoieli faptul că frecvenţa, amplitudinea şi forţa creativităţii sociale sunt dependente de gradul de dezvoltare intelectual culturală a colectivităţilor. Cultura grupurilor este creuzetul în care se plămădeşte creativitatea socială. Există temei să presupunem că cei doi factori, cultura şi creativitatea socială, sunt într-o relaţie de proporţionalitate directă: cu cât cultura colectivităţilor e mai ridicată, cu atât indicele lor de creativitate poate fi mai înalt, iar frecvenţa statistică a ideilor şi lucrurilor noi, originale şi valoroase pentru societate, mai mare. Cultura grupurilor este un fenomen puternic al creativităţii sociale. Din perspectiva teoriei informaţiei, una din premisele importante ale culturii o constituie cantitatea de informaţie mai mult sau mai puţin divergentă, de care dispun grupurile sociale, informaţie asimilată, comprehensiv sedimentată, cu posibilităţi polivalente de utilizare a ei în situaţii variate. Această informaţie formează un fond de semanteme care devine zestrea culturală a indivizilor şi grupurilor, suportul creativităţii individuale şi sociale (a se vedea Şt. Georgescu, Creaţie şi metodă, 1972). Gradul de cultură şi cantitatea de informaţie sunt concepte apropiate care se condiţionează reciproc (a se vedea A. Moles, Sociodinamica culturii, 1974). în această ordine de idei, Alex F. Osborn consideră, cu îndreptăţit temei, aşa cum am mai arătat, că în creativitate cantitatea de informaţie produce calitate ideatică (a se vedea Alex F. Osborn, Applied imagination. Principles and procedures of creative problem-solving, 1963). Informaţia divergentă în cultură este de natură să favorizeze în mai mare măsură decât cea convergentă asocierile, combinările, interpolările informaţionale între indivizi, pe de o parte, şi între grupuri, pe de altă parte. Este de presupus că două persoane (sau grupuri) care dispun de informaţie divergentă comunică mai
93

creativ decât două persoane (sau grupuri) care posedă informaţie convergentă. Primele au şanse mai mari să devină înalt creative, decât cele din urmă. Există o relaţie strânsă, de reciprocitate între dezvoltarea intelectuală şi cea culturală: cultura facilitează dezvoltarea intelectuală a indivizilor şi grupurilor, iar dezvoltarea intelectuală a acestora este o premisă importantă pentru producerea şi asimilarea culturii, pentru realizarea creativităţii sociale. în cadrul structurii intelectual-culturale includem o serie de elemente componente, cum ar fi: inteligenţa şi imaginaţia socială, gândirea socială creativă, curiozitatea socială, interesul social etc. Toate aceste elemente structurale au un rol important în realizarea funcţiei intelectual-culturale care, la rândul ei, în cooperare cu alte structuri şi funcţii, generează creativitatea socială.

3. Structura profesional-ştiinţifică
Această structură e înrudită cu precedenta, aceea intelectual-culturală. Informaţia profesional-ştiinţifică este şi ea o componentă a culturii, dar o componentă analitică, specializată, cu o arie mai îngustă, dar de o mare profunzime. Din acest punct de vedere, creativitatea în domeniul profesiei fiecăruia este o parte componentă a creativităţii sociale, în această structură intră pregătirea ştiinţifică şi profesională a indivizilor şi grupurilor, informarea lor în profesie, dezvoltarea capacităţilor tehnice şi social-economice, pregătirea managerială şi de marketing, însuşirea perfecţionarea deprinderilor de muncă şi a posibilităţii de a le transfera rapid şi eficient dintr-un domeniu în altul, atunci când e nevoie. De fapt, creativitatea socială ca gen se manifestă în cea mai mare măsură prin speciile sale, adică prin diferitele profesiuni sociale. Indivizii se pot manifesta creativ mai ales în cadrul profesiunii pe care o practică. Cu o frecvenţă mai mică, unii indivizi realizează o creativitate transversală, trecând prin mai multe profesiuni. Este de presupus ca, cu cât cultura generală a unei persoane sau a unui grup este mai largă şi cu cât cultura specială (profesională) este mai profundă, mai bine stăpânită, cu atât creativitatea lor este mai mare. O dispersare prea mare în cultura generală, în lipsa unei specializări profunde, riguroase, poate să devină sterilă, sub raportul creativităţii, cum o specializare prea îngustă, fără deschidere la cultura generală, la domeniile adiacente, care facilitează analogiile, asociaţiile, combinaţiile, transferul, poate să se dovedească ineficientă, sub raportul creativităţii.

4. Elementul competiţional-stimulativ
De nivelul şi amploarea desfăşurării competiţiei sociale, la nivel individual Şi grupai, în forme şi modalităţi cât mai variate, depinde, în bună măsură, realizarea creativităţii sociale, întreaga practică pedagogică demonstrează faptul că instrucţia şi educaţia se realizează cu o mai mare eficienţă într-un cadru competitiv, ceea ce

94

este perfect valabil şi pentru creşterea creativităţii sociale, în această ordine de idei, Alex F. Osborn scria: „Unii psihologi au dovedit că competiţia creşte capacitatea mentală de lucru a adulţilor sau a copiilor cu 50% sau chiar mai mult. O asemenea motivare contează mai mult în ideatic decât în oricare altă funcţie mentală, deoarece adevărata creativitate depinde foarte mult de aplicarea efortului" (Alex F. Osborn, 1963). Competiţia socială este o puternică forţă de generare şi dezvoltare a potenţialului creativ al indivizilor şi grupurilor. Lipsa competenţei sociale este echivalentă cu stagnarea şi mortificarea creativităţii. Competiţia socială şi recompensarea materială şi morală a creatorilor, proporţional cu valoarea socială a produsului creat, contribuie la mărirea tonusului cerebral al indivizilor şi colectivităţilor, la sporirea capacităţii lor de efort, la utilizarea eficientă a timpului, la continua autoperfecţionare a activităţii, cu consecinţe dintre cele mai faste în aria creativităţii sociale. Ascunde în sine un sâmbure de adevăr supoziţia subtilă a lui E. Schrôdinger, potrivit căreia lipsa competiţiei interindividuale duce la o „Frânare puternică a evoluţiei biologice", iar mecanizarea intensă a industriei „Atrage după sine pericolul serios al degenerării generale a organului inteligenţei noastre" (E. Schrôdinger, Ce este viaţa?. Spirit şi materie, 1980), ceea ce duce implicit la o diminuare a creativităţii umane, deoarece inteligenţa, după cum se ştie, are o pondere relativ mare în realizarea creativităţii, împotriva acestor pericole reale, societatea trebuie să găsească antidoturi eficiente, de natură creativă. 5. Factorul atitudinal-educaţional Creativitatea socială este în bună măsură şi o stare de spirit, o atitudine a indivizilor şi grupurilor, care se cere formată, dezvoltată, începând cu familia, grădiniţa, şcoala etc. A avea o atitudine creativă înseamnă a te situa în toate împrejurările de partea noului, împotriva vechiului, a promova originalitatea şi valoarea în opoziţie cu nonvaloarea, a da curs utilului şi eficienţei în activitatea social-economică. Indivizii şi grupurile au nevoie să fie sensibilizate sub raport atitudinal faţă de creativitatea socială, de a o preţui, încuraja şi promova. Atitudinile şi aptitudinile creative formează un cuplu de o mare eficienţă în domeniul creativităţii sociale. Atitudinea creativă propulsează grupurile şi le creează disponibilităţi intelectuale pentru manifestarea eficientă a aptitudinilor lor creative, iar acestea din urmă sunt de natură să le întreţină şi să le susţină pe cele dintâi să contribuie la diversificarea gamei atitudinale şi să genereze noi aptitudini creative. Atitudinea creativă presupune un comportament de explorare, de permanentă căutare, de îndoială metodică, de experimentare, de trecere a oricărui fenomen şi eveniment prin filtrul raţiunii individuale şi grupale. Sunt extrem de interesante în acest sens cercetările antropologice realizate de Margaret Mead. Ea a cercetat patru culturi tribale, vizând unele aspecte ale creativităţii individuale (indivizii creativi şi noncreativi) şi sociale (ambianţa creativă, atitudinea grupului faţă de creativitate,
95

modalitatea de manifestare a creativităţii etc.). Cercetătoarea a constatat în 1928 -ă în cultura Samoa, în care dansul reprezintă modalitatea esenţială de manifestare creativităţii, deşi se constată posibilitatea unei uşoare divergenţe în modificarea lansurilor tradiţionale, totuşi, căutarea noului, ca element fundamental al creativiătii nu este stimulată de colectivitate. După opinia autorului, lipsa căutării noului • de natură să explice de ce cultura acestei comunităţi nu a dat naştere unei arte jemnificative. M. Mead aminteşte de o cercetare (Unabelin, 1938), asupra culturii Arapeshlor realizată prin intermediul testului Rorschach, din care rezultă că această conunitate ignoră manifestările creative ale indivizilor, ceea ce conduce la oprimarea >otenţelor creative ale acestora. Copiii sunt educaţi de grup în spiritul unei totale i depline convergenţe. La toate întrebările cercetătorului s-a obţinut unul şi acelaşi ăspuns stereotip, noncreativ. S-a tras concluzia că în această comunitate lipseşte :reativitatea în oricare domeniu al vieţii sale. Cercetările pe cultura Bali (1941, 1942) pun în evidenţă faptul că, deşi memirii acestei comunităţi sunt preponderent artişti, comunitatea are o atitudine restricivă faţă de creativitate, permiţând doar puţine inovaţii, supuse şi acestea unei critici cerbe. Copiii comunităţii sunt educaţi în a reproduce cultura tradiţională, realizând loar în foarte mică măsură elemente noi. Cultura Manus, fără a avea o artă proprie ca manifestare a creativităţii, stilulează procedeul de a pune întrebări, de a avea o atitudine de explorare faţă de jmea înconjurătoare, de căutare a metodelor şi formelor noi. Atitudinea de stimuire a creativităţii individuale a făcut ca acest trib să fie cel mai creativ, să deţină superioritate netă în raport cu triburile menţionate mai înainte (Cf. Erika Landau, 'sihologia creativităţii, 1979). Prin extrapolare prudentă şi diferenţiată, aceste experimente îşi păstrează arţial valabilitatea chiar şi pentru multe din colectivităţile avansate. Iese cu preganţă în evidenţă faptul că atitudinea colectivităţii poate să fie un puternic factor imulativ sau frenator al creativităţii individuale şi sociale. Totodată, este validată pe comunităţile primitive metoda întrebărilor şi a comportamentului explorator, ivergent, nonconformist, ca modalităţi de stimulare a creativităţii individuale şi )ciale. Din aceste experimente se desprind concluzii foarte importante de formare dezvoltare a creativităţii în microcolectivităţile şcolare, în familie şi în societate. Şcoala la toate nivelurile, e în măsură să contribuie mai eficient la stimularea •eativităţii sociale. La drept vorbind, aproape fiecare cetăţean e un fost şcolar, acă şcoala promovează cu consecvenţă, metodic, aprofundat creativitatea, dacă troduce în structura învăţământului metode creative, eficiente, este de la sine ţeles că viitoarele grupuri sociale vor avea premisele creative câştigate încă de : băncile şcolii, rămânând ca societatea să le promoveze mai departe, să le dea >i valenţe şi dimensiuni. In condiţiile exploziei informaţionale contemporane, şcoala este permanent nenmţată de pericolul supraîncărcării informaţionale a programelor de învăţământ, ' etecte noncreative şi anticreative. Este necesar ca învăţământul să opereze o

riguroasă selecţie în câmpul informaţional, să-şi restructureze periodic programele prin eliminări şi adăugiri echilibrate, învăţarea creativă în şcoală este în bună măsura condiţionată şi de mutarea accentului de pe biţizare (dopingul informaţional), pe studierea şi asimilarea metodelor de a învăţa, pe învăţarea metodelor de a crea. Este imperios necesară mutarea accentului de pe memorarea excesivă, pe gândirea creativă, introducerea în mai mare măsură în şcoală a metodelor participative şi euristice, a experimentării permanente, în vederea găsirii metodelor şi procedeelor cu adevărat creative. 6. Motivarea indivizilor şi grupurilor Această componentă include, ca elemente constitutive, trebuinţe, interese, scopuri, idealuri, emoţii, sentimente, pasiuni, curiozitatea, mirarea, dorinţa, ambianţa etc. Multe din aceste elemente au funcţii polivalente (inclusiv intelectuale), dar aici ele se cer privite, în principal, pe latura stimulativ-dinamizatoare. Motivaţia este o puternică forţă de stimulare a creativităţii individuale şi sociale. Aceste elemente se constituie în mobiluri interne, care propulsează indivizii şi grupurile, prin impuls interior motivat, în activitatea creativă. Motivaţia este una dintre cele mai puternice structuri socio-energizante, care declanşează, amplifică şi întreţine forţele vitale creative ale indivizilor şi grupurilor. Fără motivaţie puternică, creativitatea individuală şi socială sunt de neconceput. Amplitudinea, durata şi eficienţa creativităţii sociale sunt în bună măsură dependente de forţa componentei motivaţionale. în cadrul motivaţiei creativităţii sociale un rol deosebit îl au trebuinţele. Ele au o puternică încărcătură bio-socială şi se constituie ca elemente motivaţionale vitale ale indivizilor şi grupurilor. Trebuinţele de hrană, de îmbrăcăminte, de perpetuare a speciei, cele pregnant interindividuale de comunicare, de comuniune cu semenii, de prietenie, apreciere, prestigiu etc. sunt tot atâtea mobiluri puternice care imping indivizii şi grupurile spre activitate creativă. O trebuinţă are o perioadă de apariţie, una de maturizare şi alta de manifestare acută, în care ea se cere satisfăcută. Nevoia de satisfacere a trebuinţei se constituie, prin sine însăşi, drept un mobil creativ care pune în mişcare energiile individuale şi grupale. Trebuinţa conlucrează cu alte elemente la elaborarea unui comportament activ şi creativ, la perfecţionarea strategiilor acţionale eficiente, care conduc indivizii şi grupurile la satisfacerea ei. O trebuinţă satisfăcută generează alte trebuinţe, de ordin superior, care se constituie ca noi mobiluri creative. Desigur, în cadrul trebuinţelor umane foarte variate şi complexe, cu funcţie dinamogenă în creativitate, trebuie să luăm în considerare chiar şi trebuinţa de creativitate. Omul simte o nevoie firească de a se manifesta creativ. Orice obstacol care împiedică, într-un fel sau altul, această tendinţă atât de necesară de manifestare a sa îi devine un adversar, împotriva căruia îşi îndreaptă întreaga energie şi pricepere spre a-1 înlătura. Un alt element puternic dinamizator, în cadrul acestei structuri, este interesul. G.W.F. Hegel considera că „Interesele pun în mişcare viaţa popoarelor". Este

foarte adevărat acest lucru: interesul pune în mişcare resorturile cele mai profunde ale creativităţii umane. Interesele indivizilor şi ale grupurilor sunt suficiente prin ele însele pentru a declanşa energii nebănuite, o perseverenţă de-a dreptul ieşită din comun, o tenacitate rar întâlnită, de natură să le stimuleze şi să le propulseze elanul lor creativ. Pasiunea este, de asemenea, un puternic element motivational al creativităţii individuale şi grupale. Atunci când există o pasiune puternică şi statornică, sub influenţa ei forţele creative ale indivizilor şi grupurilor se amplifică, izvoarele energetice îşi dublează şi triplează debitul, fantezia prinde aripi, inteligenţa individuală şi grupală lucrează la mare amplitudine. Toate marile creaţii ale umanităţii, fie ele în ştiinţă, tehnică, artă sau pe tărâm social-economic au fost alimentate de o mare şi puternică pasiune. Acest element, pasiunea, se revarsă ca un fluviu peste toate celelalte facultăţi psihice ale indivizilor şi grupurilor, amplificându-le potentele. Marile acţiuni umane au fost declanşate şi purtate de mari pasiuni, fie ale indivizilor care au ştiut să le insufle şi grupurilor, fie ale comunităţilor, în care a fost prinsă cvasitotalitatea indivizilor, fie în egală măsură şi ale unora şi ale altora. Complexele probleme de psihologie socială (comportament social, motivaţie socială etc.) nu pot fi explicate satisfăcător în afara cunoaşterii pasiunilor sociale. De obicei, trebuinţele se asociază frecvent cu interesele. Oricare trebuinţă declanşează şi interesul realizării ei, formând un cuplu dinamogen cu disponibilităţi creative amplificate. La acest cuplu se poate asocia şi pasiunea. Interesele statornice şi puternice se pot asocia pasiunii, formând un triunghi motivational - creativ trebuinţă, interes, pasiune. Acest triunghi, la care se pot alătura şi alte elemente motivaţionale, formând constelaţii motivaţionale complexe, joacă un rol fundamental în realizarea creativităţii individuale şi grupale. Curiozitatea şi mirarea constituie un cuplu motivaţional-epistemic, cu funcţii complexe şi multiple în realizarea creativităţii individuale şi grupale. într-unul din aforismele sale, L. Blaga consemna lapidar o idee valoroasă, potrivit căreia cunoaşterea este, într-un fel anume, mirare şi dezmirare. Parafrazându-1 pe L. Blaga, putem spune despre creativitatea individuală că este, din acest punct de vedere, mirare-explorare-aflare şi dezmirare. Mirarea declanşează comportamentul explorator, iar acesta duce la aflarea enigmei. Dar o enigmă clarificată generează alte snigme şi din nou se reia ciclul mirare-explorare-aflare şi dezmirare. Comportamentul explorator declanşat de mirare este prin excelenţă creativ, se înscrie în aria căutării noului, care formează de fapt esenţa creativităţii. 7. Structura volitiv-energizantă Această componentă are ca principal element voinţa individuală şi grupală, Capacitatea indivizilor şi grupurilor de efort creativ, disponibilităţile lor de travaliu mental şi acţional-transformator ridicat şi de lungă durată. Structura volitiv-energizantă este înrudită cu cea motivaţională. Amândouă sunt preponderent energiJante-dinamizatoare. Energia psiho-fiziologică declanşată de componenta moti-

vaţională se cere convertită în acte de voinţă individuală şi grupală şi dirijată cu ajutorul acestora, în mod deliberat, spre fenomenul creativ. Declanşarea energiilor individuale şi grupale şi dirijarea lor spre obiective majore, între care şi cele de creativitate, nu se situează pe ultimul loc ca importanţă socială. Acest obiectiv trebuie avut în vedere în strategiile prioritare ale oricărei micro şi macrocolectivităţi. Este o problemă care se înscrie cu prioritate în metodologia socioeuristică, spre a-şi găsi o rezolvare. în acest caz, se produce, de fapt, o triplă conversiune a energiei umane: în primul rând, energia motivaţională e convertită în acte de voinţă, individuale şi grupale, despre care vorbeam mai înainte; în al doilea rând, energia din actele de voinţă se cere convertită în capacitatea de efort cerebral şi muscular, în travaliu mental-ideativ şi muscular-acţional, puternic, perseverent, uneori chinuitor, de încordare dramatică, până la limita puterilor, dar dătător de mari satisfacţii, în cazul reuşitei; în al treilea rând, energia volitivă, psihofiziologică (cerebro-musculară) se converteşte în acţiuni umane variate, inclusiv în acţiuni creative. Orice persoană şi grup au posibilitatea să-şi mărească potenţialul lor creativ prin puterea voinţei, prin efort continuu, prin perseverenţă şi muncă tenace, în acest sens circulă un dicton, care ascunde în sine un sâmbure de adevăr: tenacitatea e mai preţioasă sub raport creativ, ca perspicacitatea. Depinde de puterea voinţei noastre să devenim mai creativi, să ne autoperfecţionăm până la a ne mări creativitatea - atribut suprem al speciei umane. Subliniem faptul că acest atribut al speciei umane - acela de a fi creativă nu se transferă de la sine, în mod facil, de la specie la individ. Creativitatea nu se primeşte în dar, ci se cucereşte prin efort. Chiar şi predispoziţiile creative trec din posibil în real, devenind aptitudini doar prin activitate, mai ales prin efort. Ne naştem cu predispoziţii creative, dar devenim creativi prin propria noastră capacitate de voinţă, prin autoperfecţionare continuă. 8. Conştientizarea socială a nevoii de creativitate Societatea contemporană, confruntată cu o serie de probleme majore, actuale şi mai ales de perspectivă, este pe punctul de a ajunge la conştiinţa nevoii de creativitate, în formarea conştiinţei despre valoarea creativităţii şi a nevoii sociale crescânde de creativitate, omenirea a parcurs o serie de etape. După opinia noastră, credem că omenirea a ajuns, mai întâi, la conştiinţa faptului că omul este o fiinţă raţională şi cuvântătoare prin grai articulat. Valorile umane de raţionalitate şi de comunicare, cât şi conştiinţa socială a acestor atribute s-au impus de multă vreme. Se pare că în Grecia antică exista conştiinţa acestor valori şi atribute socioumane, în formă mai mult implicită decât explicită. Spunem mai mult implicită fiindcă, în unele definiţii ale omului, ce ne-au parvenit de la grecii antici, ca de pildă aceea pe care Diogenes Laertios i-o atribuie lui Platon, omul este definit drept „Un animal biped şi fără pene" (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, 1963). Dar în formă explicită, Aristotel şi-a construit edificiul logicii sale formale
99

ocmai pe atributul raţionalităţii exprimate, recunoscut ca valoare umană şi impus n conştiinţa epocii sale. Grecii antici au impus, de asemenea, dialogul, ca valoare trnană de comunicare, de controversă, ca o cale de a ajunge la adevăr. Creând ogica ca ştiinţă, manifestându-se creativ în atâtea alte domenii, este de mirare că ^ristotel, măcar prin autoobservaţie, n-a ajuns la conştiinţa faptului că omul este, ntre altele, o fiinţă creativă. Abia în Renaşterea italiană (sec. XIV- XVI) încep să se facă auzite glasuri imide despre virtuţile creative ale omului. Totuşi, atributele raţionalităţii şi comudcării prin limbaj, impuse de Grecia antică, sunt cuceriri remarcabile ale umanităţii n câmpul valorilor umane, trepte pe care se vor construi şi descoperi şi alte valori, iclusiv creativitatea. O altă etapă importantă este legată de formarea conştiinţei umanităţii că omul ste fiinţă creatoare de unelte, din ce în ce mai perfecţionate şi mereu perfectibile. Creativitatea omului şi a grupurilor s-a dezvoltat continuu în activitatea de produere a acestor unelte şi de acţiune cu ele asupra realităţii înconjurătoare. Această aloare a intrat în conştiinţa umanităţii, se pare, abia în epoca modernă, bazată pe roductia masivă de unelte ultraspecializate şi de bunuri. La aceasta a contribuit ubstanţial şi cercetarea antropologică, care a pus în evidenţă faptul că omul dinjtdeauna a fost fiinţă creatoare de unelte, fie ele şi dintre cele mai primitive. Al treilea moment, de dată relativ recentă, se leagă, aşa cum am consemnat i începutul acestui paragraf, de formarea şi dezvoltarea conştiinţei contemporane nevoii crescânde de creativitate individuală şi socială, a recunoaşterii creativităţii a valoare umană productivă supremă. Această valoare este solicitată din ce în ce lai mult de societatea contemporană şi va fi, cu siguranţă, în şi mai mare măsură alicitată de societatea viitorului. Creativitatea se conjugă strâns cu munca, cu efortul intens şi adesea de lungă urată, cu travaliul mental ridicat. Este foarte important ca aceste două valori umane i intre în formă conjugată în conştiinţa epocii contemporane. Faptul că în creatiitate intervin şi alte elemente şi structuri psihice, cum ar fi: intuiţia, fantezia, iteligenţa, inspiraţia etc. nu trebuie să producă iluzia că această valoare - creatiitatea - ar putea fi obţinută în afara muncii, a efortului costisitor, uneori dramatic, oate elementele şi structurile, inclusiv cele menţionate mai înainte, toate procesele sihice care concură la realizarea creativităţii, se desfăşoară şi devin productive pe >ndul muncii răbdătoare şi tenace, a efortului cerebral şi chiar muscular. Pentru sublinia rolul efortului şi activitatea de creaţie, Gr.C. Moisil avea o vorbă de uh^care exprimă mult adevăr: „Un dram de inspiraţie şi un kilogram de transpiiţie". Mărturisirile marilor creatori din ştiinţă, tehnică, artă, despre rolul fundalental al efortului în creativitate şi creaţie, vin să întărească acest punct de vedere, i-i confere valoare de adevăr indubitabil. Importanţa creativităţii şi creaţiei în societatea contemporană se exprimă şi 1 cercetările ştiinţifice din acest domeniu, desfăşurate cu intensitate tot mai mare i multe părţi ale lumii. Erika Landau semnalează apariţia anuală a 1250 de pulc aţii pe această temă, cifră, desigur, în continuă creştere.
30

9. Dimensiunea axiologică

->• •-

Creativitatea individuală şi socială, aşa cum menţionam şi ceva mai înainte, constituie o valoare umană productivă supremă. Ea se înscrie în rândul valorilor care concură la producerea altor valori. La rândul lor, creativitatea individuală şi socială se bazează pe valorile fundamentale ale colectivităţii. Climatul valoric bine construit este un puternic factor stimulator al creativităţii individuale şi sociale sau, dimpotrivă, un climat valoric rău construit, devine element frenator, factor inhibitor al creativităţii şi creaţiei. Creativitatea este o valoare individuală şi socială solidară cu întreg sistemul de valori al unei anumite comunităţi. Ea are profunde şi complexe ramificaţii, directe sau indirecte, vizibile sau mai puţin vizibile, spre fiecare valoare în parte, cum de altfel, de la fiecare valoare socială pornesc legături inverse spre creativitatea individuală şi socială, având o funcţie stimulativă sau perturbatoare asupra acesteia. Creativitatea socială este însă mai mult decât atât. Ea poate fi considerată, fără exagerare, un corolar valoric, o rezultantă a întregului sistem de valori al unei anumite comunităţi. Creativitatea socială se naşte şi se dezvoltă într-un climat de efervescenţă social-productivă, de elevaţie spirituală, de preţuire a creatorilor de valori, de promovare a adevărului şi cinstei etc. Asupra uneia din valorile menţionate mai înainte - adevărul - J.W. Goethe ne-a lăsat o maximă plină de frumuseşte şi înţelepciune: „Pentru a dărâma sunt valabile toate argumentele false; pentru a construi, nu. Pe neadevăr nu se clădeşte" (J.W. Goethe, Maxime şi reflecţii, 1972). Cu alte cuvinte, adevărul constituie fundament pentru construcţie, pe câtă vreme falsul este fundament pentru demolare. Niciodată nu s-a putut construi ceva trainic şi valoros pe fals, ci numai pe adevăr. Este cuprinsă aici o sublimă metaforă, aceea a muncii sisifice, de chinuitoare reluare a oricărei activităţi ce încearcă a se clădi pe fals şi, totodată, de nejustificată şi condamnabilă risipă de timp şi de energie umană. Dacă admitem punctul de vedere potrivit căruia creativitatea socială este un corolar valoric, o rezultantă a întregului sistem de valori al unei comunităţi, trebuie să admitem şi faptul că ea presupune, cu necesitate, la fundamentele sistemului valoric, adevărul şi numai adevărul. Creativitatea individuală şi grupală nu poate fiinţa decât pe acest fundament trainic - adevărul. El este generator de creativitate individuală şi socială şi unul dintre cele mai puternice stimulente ale ei. Adevărul susţine şi propulsează creativitatea individuală şi socială, pe câtă vreme falsul o mortifică, o predispune dezagregării, vidului.

10. Formarea stilului creativ
Această componentă ţine în bună măsură de aspectul comportamental al indivizilor şi grupurilor. Formarea stilului creativ este, indubitabil, o problemă esenţială a teoriei creativităţii sociale. Stilul creativ, ne apare drept o rezultantă a tuturor structurilor creativităţii individuale şi grupale.

101

Un stil creativ presupune ca întreaga activitate a persoanelor şi grupurilor să 'e direcţională, ideativ şi comportamental-acţional, pe coordonatele realizării şi «•omovării noului, originalului şi valorosului. Dacă luăm drept repere ale caracterizării stilului creativ noul, originalul şi valorosul şi mai ales noul, ca pivot al creativităţii, putem configura următoarea ° l Stilul imitativ, în planul activităţii practice-productive, e preponderent cent pe asimilarea şi promovarea puţin diferenţiată a produselor, mulţumindu-se în ra nmă măsură, cu ceea ce există deja, fără a introduce elemente inovative de mare unplitudine. în plan teoretic-ideatic, se rezumă la reproducerea şi vehicularea unor mncipii şi puncte de vedere cunoscute, cărora, cel mult, le adaugă anumite conentarii. Este un stil orientat în bună măsură spre elementul tradiţional, imitativ, iu spre cel inovativ (a se vedea P. Mureşan, Comportamentul imitativ, în vol. „Ce ;ste imitaţia", 1980). în activitatea acestui tip, noul nu-şi face apariţia decât indirect, ca urmare a realizărilor obţinute în plan social, în succesiunea generaţiilor. El poate da însă rezultate bune în activităţile repetitive şi mai puţin în cele pregnant creative. Acest tip e slab creativ. 2. Stilul inventiv se manifestă în activitatea practic-productivă prin schimbări ji adoptări de soluţii noi, de mică amplitudine, de obicei cerute de un anume context iat. în plan teoretic, promovează anumite idei noi, depăşind cadrul vechilor idei. [n activitatea acestui tip, deşi se simte în mai mare măsură prezenţa noului, accentul cade preponderent pe elementele de utilitate şi productivitate care, desigur, îşi au valoarea lor, mai ales practică. Acest tip este accentuat creativ. 3. Stilul inovativ. Atât sub raport ideativ, cât şi comportamental - acţionai, acest tip adoptă şi promovează soluţii de o amplitudine şi importanţă mai mare, ce pot fi generalizate şi la alte activităţi, la alte sectoare şi tipuri de probleme, în plan teoretic îmbină şi combină ideile existente, punându-le în noi contexte teoretice, prin mutaţii discontinue. în acest caz, noul apare pregnant ca îmbinare originală şi valoroasă a unor elemente existente deja, pe care le pune însă într-un nou context structural şi funcţional. Stilul inovativ este, după cum se vede, pregnant creativ. 4. Stilul ingenios. Acest stil introduce noul, originalul şi valorosul pe scară largă. Soluţiile şi realizările sale teoretice şi practice sunt de mare amplitudine, extrapolabile şi la alte multe domenii apropiate sau chiar mai îndepărtate. Acest stil promovează prin excelenţă creativitatea prin mutaţie, restructurează, de regulă, fundamentele unor domenii ştiinţifice şi practic-aplicative, construieşte structuri inedite şi le combină într-o manieră originală cu cele existente deja, deschizând noi piste de explorare. Chiar atunci când utilizează structuri existente deja, el le conferă noi sensuri, funcţii şi semnificaţii, le pune în contexte inedite, le extinde aria de cuprindere. Acest tip e puternic creativ, Desigur, pot să existe multe alte variante ale stilului creativ. Cele patru tipuri descrise mai sus se cer corelate cu tipologia generală a creatorilor (vezi capitolul III).
1P

102

CAPITOLUL XIII

' '-'.

''•'••

RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT ÎN CREATIVITATE

1. Etimologia termenului de conştiinţă Termenul de conştiinţă provine de la latinescul co (cu) şi scientia (ştiinţă, cunoştinţă), ceea ce ar însemna cu ştiinţă; adică a face ceva cu ştiinţă, a avea ştiinţă de actele tale şi de consecinţele lor etc. Conscientia se mai poate tălmăci şi prin ştiinţă comună, cunoaşterea laolaltă (cunoaşterea împreună cu alţii). Termenul, încă din vechime, avea şi un sens etic, de cunoaştere a binelui şi a răului, cât şi de cunoştinţă în sine. Cunoaşterea de altul, cunoaşterea de sine, cunoaşterea binelui şi a răului sunt prezentate în vechea semnificaţie a termenului de conştiinţă. In limba latină, probabil, conştiinţa a avut, în primul rând, sensul de rezultat al cunoaşterii încetăţenite, devenite comune indivizilor şi colectivităţilor, împărtăşite mai mult sau mai puţin de acestea, având mai ales o funcţie normativă. Conştiinţa morală semnifica nu numai cunoaşterea binelui şi a răului, ci şi comportarea membrilor colectivităţii în conformitate cu înţelegerea binelui şi răului. Fără a opera o dihotomie rigidă între ele, ni se pare totuşi indicat să facem o relativă distincţie între conştiinţa formată, relativ stabilizată, având o funcţie normativă, constituind o premisă pe care se întemeiază şi la care se raportează un act comportamental făcut cu ştiinţă, con-ştiut, şi cunoaşterea ca act şi ca proces, ce se întemeiază şi se realizează prin anumite forme de cunoaştere, pe care latinii le desemnau, după cât se pare, prin alţi termeni: cogito (a cugeta, a gândi, a cumpăni, a medita), cognitio (cunoştinţă în sens de idee) etc. Prin urmare, chiar şi o sumară analiză etimologică ne impune o relativă distincţie între conştiinţă şi cunoaştere, ţinând seama că atât nesesizarea deosebirii de nuanţă dintre ele, cât şi izolarea lor pot duce la consecinţe semantice nefaste, mai ales la permanenta confuzie dintre idee şi conştiinţă, dintre conştiinţă şi cunoaştere. 2. Alte sensuri ale termenului de conştiinţă Se face, uneori, apel la conştiinţa noastră sau apelăm noi înşine la conştiinţa cuiva. Se spune, alteori, că cineva nu are conştiinţă, în ce sens? La drept vorbind este de neconceput un om fără o anumită conştiinţă, dacă avem în vedere că el are întotdeauna (exceptând anumite cazuri patologice) cel puţin conştiinţa propriului său eu, a integrităţii sale corporale, are ştiinţa propriei sale persoane. Evident, nu
103

acest lucru i se reproşează, căci ar fi un nonsens. I se poate imputa însă că nu are ştiinţa propriilor sale îndatoriri (civice, profesionale, familiale etc), în conformitate cu anumite idealuri, criterii şi norme socialmente instituite sau, chiar dacă are ştiinţa lor, cum se întâmplă uneori, nu se comportă în fapt în consens cu ele. Desigur, reproşul, în acest sens, poate fi pe deplin întemeiat. în unele ocazii se spune: „Jur pe conştiinţă, că aşa stau lucrurile", „Pe conştiinţa mea!" etc. în ce sens? Aici conştiinţa e pusă drept garanţie a adevărului celor spuse sau făcute. Jurând pe conştiinţă, individul garantează că are ştiinţa deplină a celor spuse sau făcute, că ele se situează în zona clară a eului său. Conştiinţa este o componentă esenţială a persoanei, instanţă ce diferenţiază clar semnificaţia şi consecinţele celor declarate sau înfăptuite. La nivelul conştiinţei sunt codificate normale complexe ale vieţii sociale şi tot la acest nivel se naşte sentimentul responsabilităţii pentru respectarea lor. Conştiinţa e instanţa de înaltă factură morală, zona luminoasă a persoanei, la nivelul căreia se prezintă în deplină ştiinţă obligaţiile şi îndatoririle sale multilaterale. Nerespectarea normelor umane instituite, încălcarea lor sau abaterea de la anumite principii de viaţă conduc, în unele cazuri, la mustrările de conştiinţă. Se spune uneori: „mă mustră conştiinţa pentru ceea ce am făcut sau pentru ceea ce am spus". Intensitatea mustrărilor de conştiinţă e variabilă în raport de persoană, de nivelul său de conştiinţă şi de gravitatea faptelor comise. Când acestea sunt extrem de grave, cu consecinţe incomensurabile şi ireparabile, iar conştiinţa e plenar şi bine constituită, mustrările de conştiinţă pot fi atât de puternice încât să provoace adevărate traume psihice sau acte capitale de autopedepsire. Mustrările de conştiinţă (desigur, când ea există la un nivel superior) constituie un fenomen dintre cele mai interesante, în însuşi psihicul individului, conştiinţa se constituie ca o instanţă ce-i judecă şi aprobă sau dezaprobă gândurile, sentimentele şi acţiunile sale, împingându-1 la autopedepsire. Aici se pune următoarea problemă: de ce conştiinţa nu a exercitat o funcţie preventivă, de ce nu a reacţionat decât post-factum? Desigur, individul e pus uneori în situaţii extrem de complexe, când poate să nu aibă suficient de clare consecinţele actelor sale, când uneori acestea i se ascund premeditat din interese străine de sine; la unele persoane se poate produce uneori o relativă şi temporară întunecare de conştiinţă. Unii autori exprimă opinia după care claritatea conştiinţei nu e totdeauna la nivel maxim, trecând prin grade de intensitate minimă sau mijlocie. Alteori, conştiinţa nu e pe deplin constituită. In cazuri psihopatologice se produce fenomenul de depersonalizare parţială sau totală, temporală sau definitivă, de pierdere a conştiinţei eului, de dedublare a persoanei, cu afectarea tuturor nivelurilor de conştiinţă (de la conştiinţa recunoaşteni de sine şi de altul, până la conştiinţa normelor morale de conduită, cu pierderea totală sau parţială a oricărei responsabilităţi faţă de actele sale). Asemenea persoane °u pot fi culpabile, nici juridic şi nici moral.

104

Termenul de conştiinţă poate să mai aibă şi alte sensuri şi, desigur, nu poate fi vorba de o inventariere a tuturor. Deşi diferite, ele sunt totuşi convergente în câteva direcţii esenţiale, subliniind, între altele, şi sensul etimologic al conştiinţei.

3. Conştiinţa, ca obiect de studiu interdisciplinar
Ca orice fenomen complex, conştiinţa e studiată de mai multe ştiinţe, din unghiuri diferite.' Din punctul de vedere al trecerii de la animalitate la om, antropologia se interesează, în subsidiar, şi de fenomenul de conştiinţă. Sociologia abordează conştiinţa comunităţilor, formarea şi dezvoltarea ei în cadrul societăţii omeneşti, în diferite perioade de timp, în dependenţă de condiţiile vieţii. Etnologia, studiind diferite aspecte ale vieţii materiale şi spirituale a comunităţilor primitive, are în vedere şi fenomenul de conştiinţă chiar dacă ea este tot atât de primitivă ca şi viaţa acestor comunităţi. Istoria, de asemenea, dintr-un unghi propriu, se interesează de conştiinţă. Studiul unor comunităţi istorice nu poate fi complet fără a lua în consideraţie, în interdependenţă cu condiţiile vieţii materiale, viaţa spirituală, conştiinţa de neam, conştiinţa naţională etc. Conştiinţa se oglindeşte în forme specifice şi în literatura şi arta timpului respectiv, în religie care, de altfel, contribuie în maniera lor proprie la dezvoltarea conştiinţei, la orientarea ei în raport cu dezideratele majore ale epocii. Este unanim admis astăzi punctul de vedere după care conştiinţa e o funcţie a creierului omenesc, a activităţii nervoase superioare. Cu studiul conştiinţei din această perspectivă se ocupă fiziologia activităţii nervoase superioare, anatomia şi fiziologia sistemului nervos central etc. Ele cercetează instanţele şi mecanismele ce concură la generarea fenomenelor de conştiinţă, relaţia dintre conştiinţă şi stare de veghe, relaţia dintre cortex şi subcortex (structurile subcorticale, între care şi formaţiunea reticulată) în geneza conştiinţei. In studiul conştiinţei, în strânsă cooperare cu disciplinele menţionate mai înainte, psihiatria se ocupă de fenomenele patologice ale conştiinţei: întunecarea conştiinţei, pierderea eului etc. De studiul conştiinţei ca fenomen psihic se ocupă psihologia generală, psihologia genetică, psiho-fiziologia, psiho-sociologia, care au în vedere apariţia şi dezvoltarea conştiinţei în filogeneză şi ontogeneză; locul şi importanţa conştiinţei în rândul proceselor psihice; structura conştiinţei; conştiinţa şi activitatea individului; conştiinţa şi personalitatea; atitudinile şi conştiinţa persoanei; caracterul şi trăsăturile de conştiinţă; mecanismele psiho-fiziologice ale conştiinţei etc. Conştiinţa este, de asemenea, o modalitate de raportare a omului la lume şi a lumii la om. Conştiinţa nu poate fi concepută ca o monadă, ermetic închisă, fără să se raporteze la nimeni şi la nimic. Conştiinţa este a cuiva despre ceva. Conştiinţa e larg deschisă la existenţă, vibrează mai mult sau mai puţin, cu o amplitudine mai mare sau mai mică, la seismele vieţii. Conştiinţa este şi trebuie să fie contem-

porană existenţei sale, după cum omul este şi trebuie să fie contemporanul timpului său. Marile conştiinţe ale tuturor timpurilor au trăit incandescent evenimentele contemporane lor, le-au problematizat, au făcut din ele fapte de conştiinţă, le-au amplificat spre a atinge pragul conştiinţei epocii, au avertizat conştiinţa semenilor asupra consecinţelor imediate şi îndepărtate, au pregătit conştiinţa cotidiană pentru a diferenţia valoarea de nonvaloare, spre a reacţiona pozitiv la evenimentele progresiste şi negativ la cele retrograde, au format conştiinţa tinerei generaţii în spiritul marilor idealuri, năzuinţe şi deziderate ale vie^i lor. Aceste probleme intră în aria de preocupări a filosofici. Problematica filosofică a conştiinţei se constituie nu atât prin sinteza livrescă a teoriilor despre conştiinţă cât, mai ales, prin sondarea profundă şi multilaterală a evenimentelor epocii contemporane, prin asimilarea marilor probleme cotidiene şi conjugarea lor atât cu evenimentele istoriei, cât şi cu cele ale prospectologiei, prin convertirea acestora în fapte de conştiinţă. Conştiinţa este rezonatorul cel mai sensibil al personalităţii la trecut, prezent şi viitor. Conştiinţa nu reflectă existenţa într-o manieră speculară (ca oglinda). Conştiinţa este o atitudine faţă de lume, angajare plenară omnilaterală, forum de dezbatere cu noi înşine şi cu alţii, opţiune valorică, angajare civică, este impuls interior către acţiune şi motivare comportamentală. Conştiinţa este echilibru interior, armonizare cu exteriorul, împăcare cu noi înşine sau, dimpotrivă, mustrare din interior. Este rezultanta personalităţii şi esenţa ei valorică. Conştiinţa astfel înţeleasă este mai degrabă „treapta reflexiei", cum o numeşte G.W.F. Hegel. Conştiinţa este nivelul la care existenţa devine ştiută, este re - flexie (aplecare adânc meditativă către altul şi către sine), discriminare şi ierarhizare valorică, trăirea aprobatoare a faptei morale înălţătoare şi instanţă dezaprobatoare a gândului şi actului degradant. La nivelul conştiinţei se realizează trăirea tonică a datoriei împlinite, cât şi starea astenică de insatisfacţie, impulsul spre autodepăşire. Este adevărat că în conştiinţă şi prin conştiinţă trăim sublimul, dar şi ridicolul; trăim comedia umană, dar şi drama şi tragedia ei. Trăim fastul, dar şi nefastul, lumina şi întunericul. E oare acesta tributul ce-1 plătim, în calitate de fiinţe superioare, în partea noastră de univers? 4. Structura conştiinţei încă Aristotel făcea distincţie între procesele psihice cognitive, afective şi volitive. La realizarea conştiinţei, a actelor conştiente participă toate aceste instanţe, în proporţii diferite. O pondere în funcţionalitatea conştiinţei o au, desigur, procesele cognitive deoarece, pe baza lor şi ca o consecinţă a acestora apar fenomenele de conştiinţă. Conştiinţa se construieşte pe axul cunoaşterii şi este de neconceput în afara ei: cunoaşterea ghidează conştiinţa în acţiune. Cunoaşterea discriminează realul, luminează zona de acţiune, surprinde sensul şi motivele acţiunii. Nu vom înţelege, desigur, că agentul conştient se angajează în acelaşi sens, în orice fel de
106

acţiune, constructivă sau distructivă, pozitivă sau negativă, utilă sau inutilă. Conştiinţa este (si trebuie să fie) opţiune ştiută în conformitate cu un ideal, cu un sistem de norme şi valori. Funcţionalitatea conştiinţei se bazează pe o înţelegere profundă şi multilaterală, pe reflexie meditativă, pe analiză investigatoare. Transformarea unui act de cunoaştere într-unul de conştiinţă presupune o decantare valorică, o ierarhizare ştiută şi mai ales o adeziune sau împărtăşire afectivă, selectivă. Nivelul conştiinţei este direct proporţional cu aria cunoaşterii, cu natura opţiunilor axiologice, cu profunzimea sentimentelor, cu fermitatea şi tăria cu care este urmărit un scop, cu capacitatea de a converti idealul în faptă. Dacă procesele cognitive au o funcţie orientativă în conştiinţă, împreună cu ele, procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni, atitudini etc) îndeplinesc o funcţie dinamizatoare a conştiinţei şi a persoanei. Procesele afective se găsesc în strânsă conexiune cu trebuinţele (foarte variate, de ordin material şi spiritual), cu interesele, scopurile, năzuinţele, dorinţele, aspiraţiile, idealurile etc. Satisfacerea sau nesatisfacerea acestora, perspectiva realizării sau nerealizării lor se exprimă direct în planul afectiv, în funcţie de aceasta, procesele afective se polarizează în pozitive sau negative. Un individ poate adera sau nu la un ţel, eveniment sau acţiune. Adoptarea unui ţel va fi de natură să angajeze persoana în mod conştient în realizarea acestuia, să declanşeze disponibilităţile energetice necesare. Dimpotrivă, neadeziunea la un ţel sau la un program de acţiune ce intră în contradicţie cu fondul de convingeri al unui agent, cu atitudinile şi afectivitatea lui, va declanşa la acesta o conduită frenatorie, va duce la blocarea disponibilităţilor sale energetice sau la declanşarea acestora într-un sens opus acţiunii iniţiate. Conştiinţa nu este numai angajare pentru sau reţinere; ea este uneori şi angajare împotrivă, în acest caz, resursele energetice ale agentului acţiunii vor fi orientate contra ţelului sau evenimentului iniţiat. Pasiunea conştientizată, orientată pozitiv (deoarece sunt şi pasiuni negative) este o puternică forţă activatoare. Pasiunea şi priceperea sunt cele două elemente necesare înfăptuirii cu succes a unei activităţi. Conştiinţa se exprimă în cea mai mare măsură prin atitudini. Atitudinea este un sistem complex de fenomene psihice, cognitive şi afective, relativ stabile, cu valoare orientativă şi dinamogenă. La nivelul ei se structurează interese, trebuinţe, scopuri, năzuinţe. Atitudinea ca fenomen de conştiinţă presupune înţelegere (ştiinţă), angajare motivată raţional, participare afectiv-emoţională şi volitivă. Procesele afective imprimă atitudinii o natură polarizantă (atitudini pozitive sau negative), de acceptare sau de respingere, de angajare pozitivă, negativă sau de indiferenţă. Formarea unor noi trăsături de conştiinţă presupune, în bună parte, o schimbare de atitudini, o formare de atitudini noi. Aceasta înseamnă o schimbare, în prealabil, a modului de a gândi şi a convingerilor oamenilor, a năzuinţelor şi idealurilor. Perseverenţa, curajul, dârzenia, ce ţin de procesele volitive, se înscriu, de asemenea, în înfăptuirea actelor ce au o motivare conştientă pozitivă. Conştiinţa începe a se forma prin cunoaştere şi se finalizează în acţiune. La nivelul acţiunii se verifică atât temeinicia cunoştinţelor, cât şi profunzimea senti107

meritelor, intensitatea pasiunilor, orientarea atitudinilor. Acţiunea constituie criteriul sintetic de apreciere a nivelului de conştiinţă la care a ajuns un individ sau o colectivitate oarecare.

5 Scurt istoric asupra teoriei inconştientului
Atunci când se abordează problematica inconştientului, cei mai mulţi autori se raportează la Sigmund Freud şi la unii dintre neofreudieni. Dar, de fapt, teoria inconştientului nu începe cu S. Freud şi nu se încheie cu el. Termenul de inconştient, după unii autori, a fost pus în circulaţie în Evul mediu, când se vorbea de inconştientul (subconştientul) animalelor, înţelegându-se prin această expresie mai ales viaţa instinctivă a acestora. Noţiunea s-a păstrat în stare mai mult sau mai puţin latentă, de-a lungul timpului, spre a trece în prim plan în secolul al XIX-lea. După cum remarcă S. Jankélévitch, traducătorul în limba franceză al operelor lui S. Freud, noţiunea de inconştient este dominantă în psihologia acestui secol. Este vorba, de această dată, de psihicul uman. Un precursor al teoriei inconştientului în filosofic se pare a fi G.W. Leibniz. Monadele lui erau înzestrate cu conştiinţă, în acest context, el vorbeşte şi de un inconştient, înţeles ca o zonă obscură, tulbure, o conştiinţă infinitesimală. în viziunea filosofilor şi a artiştilor romantici inconştientul, se pare, capătă o sferă mai largă decât conştientul. Ei vor face un adevărat elogiu inconştientului. Această noţiune capătă la romantici multiple sensuri parapsihologice. J.W. Goethe se dovedeşte a fi un mare teoretician al inconştientului, depăşind într-o oarecare măsură viziunea romanticilor. El e considerat de L. Blaga un precursor al psihanalizei, chiar şi în ceea ce priveşte practica unor procedee terapeutice. „Destinul lui Goethe este guvernat, după propria lui expresie, de demonism; interpretat în raport cu divinitatea, demonismul este probabil acelaşi lucru ca şi în raport cu omul, anume tocmai acea formă plăsmuitoare misterioasă, acea capacitate plastică de a crea un chip şi un spaţiu, legea ce-i determină chipul: la oamenii cei mai mari, acest spaţiu şi această lege a chipului nu este nimic altceva decât destinul lor. Destinul reprezintă atmosfera naturii lor, de aceea forţa creatoare a oamenilor mari nu le aparţine numai lor, nu este ferecată în ei, ci trece dincolo de ei. Sentimentul că lucrurile stau astfel, că el însuşi nu este decât centrul unei forţe mai presus de propria-i persoană - Dumnezeu, destinul sau natura - că fiinţa nu are un ^destin, ci este un destin, toate acestea Goethe le exprimă prin cuvântul bogat m înţelesuri intuite - demonism (aşa cum Cezar vorbeşte despre norocul său şi Napoleon despre steaua sa). Demonismul nu este o putere ce intervine din afară, el este inseparabil de caracterul omului, similar noţiunii înrudite „geniu". Cuvântul exprimă tot o înzestrare cu ceva suprapersonal, numai că demonismul pare a aparţine în mare măsură destinului, adică celor îndurate şi făptuite de om, iar geniul m mai mare măsură naturii, adică sferei a ceea ce trăieşte şi este omul. Dar cu cât un om se află la un nivel mai înalt, cu atât mai puţin pot fi separate destinul şi
108

natura lui: destinul aparţine caracterului, după cum caracterul este el însuşi un destin, cel mai inevitabil dintre toate destinele" (Fr. Gundolf, 1971). Teoria demonicului (de la grecescul Daimon, care înseamnă geniu, zeu etc) a lui J.W. Goethe, teoria geniului a lui Imm. Kant, concepţia despre geniu a lui A. Schopenhauer se clădeşte pe pilonii genunici ai inconştientului. După unii, demonicul devine inconştient; după alţii, inconştientul devine demonic. Oricum, inconştientul şi demonicul se condiţionează, se determină unul pe celălalt. L. Blaga sistematizează funcţiile şi sensurile demonicului, prezente în literatura timpului: funcţie panteistă, „principiu supraistoric", element iraţional în artă, comportament în afara legilor morale, dincolo de bine şi de rău, fundament iraţional al geniului, „izvorul elementelor iraţionale în cultură" etc. (1968). O teorie a inconştientului va fi elaborată la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul celui de-al XX-lea de către psihiatrul austriac Sigmund Freud, în cadrul concepţiei şi metodei sale, mai generale, denumită psihanaliză. Desigur, concepţia lui S. Freud are multe aspecte meritorii, dar şi unele lucruri criticabile şi parţial criticate, uneori cu temei, alteori cu insuficient discernământ, în literatura de specialitate. Spre deosebire de teoriile dinaintea ei, mai mult sau mai puţin speculative, psihanaliza se bazează, în bună parte, pe observaţii clinice, pe fapte experimentale. Se încearcă o definire riguroasă a conceptelor din această perspectivă. Teoria inconştientului e pusă pe un plan ştiinţific în viziunea lui S. Freud. Desigur, dacă vom încadra această teorie în coordonate de timp, aşa cum este firesc şi necesar să o facem, şi o vom analiza comparativ cu teoriile dinaintea sa, exprimate parţial şi sintetic şi în rândurile de faţă, vom sesiza cu uşurinţă progresul teoriei psihanalitice a inconştientului în raport cu acestea. Neîndoielnic, dacă-1 vom raporta pe S. Freud la teoriile contemporane despre psihic şi conştiinţă, unele teze ni se par anacronice. Aşa cum arată S. Freud în mai multe rânduri, întreaga activitatea terapeutică a psihanalizei urmăreşte să transforme inconştientul în conştient, să aducă unele fenomene psihice din subteranele inconştientului în zona clară a conştiinţei. „Terapeutica noastră acţionează - scrie S. Freud în Introducere în psihanaliză - transformând inconştientul în conştient şi ea nu este suficientă decât în măsura în care este capabilă să opereze această transformare" (1992). Romanticii dinaintea lui, dimpotrivă, voiau să transforme mai toate fenomenele de conştiinţă în fenomene inconştiente. S. Freud tinde să conştientizeze inconştientul, pe câtă vreme romanticii încearcă să inconştientizeze conştientul. S. Freud nu are nevoie să-i dea inconştientului sensuri parapsihologice, aşa cum au făcut romanticii, ci îl explică pe baze naturalist-ştiinţifice, dintr-o perspectivă deterministă. Merită să reţinem faptul că S. Freud a elaborat cea mai consistentă teorie a inconştientului. Inconştientul este o realitate a vieţii noastre psihice, ce se cere cercetată şi nu contestată apriori.

ino

r Niveluri şi forme ale inconştientului individual „Diviziunea psihicului într-un psihic conştient şi un psihic inconştient - arată - Freud - constituie premisa fundamentală a psihanalizei, fără de care ar fi fost ncapabilă să înţeleagă procesele patologice, pe cât de frecvente pe atât de grave, j să le confere un temei ştiinţific" (Essais de psychanalyse, Paris, 1929). '' La rândul ei, noţiunea de inconştient este, la S. Freud, clădită, cel puţin parţial, ye noţiunea de refulare (fr, refoulement). S. Freud compară inconştientul cu o ,ntecameră plină cu impulsuri, dorinţe, tendinţe ce vor să năvălească în salonul urninat al conştiinţei. Un gardian vigilent (eul) stă în prag şi impune fiecărei tenlinţe o cenzură severă. Acele tendinţe care contravin în vreun fel normelor morale ;i religioase, deprinderilor şi obişnuinţelor instituite de morală, religie, cultură etc. iunt refulate (înăbuşite), împinse în catacombele inconştientului. Ele însă exercită jresiuni permanente şi puternice asupra conştiinţei. Din cauza acestei stări conflicuale dintre conştient, care opune rezistenţă şi tendinţele inconştiente ce exercită mpulsuri asupra lui se nasc nevrozele, în viziunea lui S. Freud impulsul sexual, :rosul (libido) este cel mai puternic. Acest impuls apare în infantilitatea timpurie i se manifestă prin supt şi prin complexul Oedip. în această teorie a libidoului rezidă una din exagerările teoriei psihanalitice. )upă ce face unele aprecieri pozitive la adresa lui S. Freud, C.I. Parhon scrie: ,Cele spuse nu înseamnă că scrierile lui Freud trebuiesc considerate ca adevărate ivanghelii. Sunt dintre cei care cred că ele conţin şi numeroase exagerări. Una [intre acestea mi se pare importanţa ce s-a atribuit psihosexualitătii infantile. A onsidera actul sugerii laptelui ca un fenomen erotic, ce aduce satisfacţii de natură exuală, mi se pare cel puţin o largă exagerare", iar în altă parte, acelaşi autor daugă: „Partea pe care Freud şi adepţii săi o face complexului Oedip mi se pare le asemenea cu totul exagerată" (1927). La rândul lui, neofreudianul E. Fromm duce unele precizări bazate pe argumente consistente şi convingătoare despre comlexul Oedip, de natură să corecteze şi să completeze viziunea lui S. Freud despre cest fenomen. Tehnica terapeută constă în a învinge rezistenţa şi a aduce în conştiinţă teninţele inconştiente, încercând apoi diferite remedii ale lor. Tendinţele refulate (înăuşite, dar nu nimicite) găsesc anumite modalităţi de manifestare. Mai întâi, prin ublimare (sublimation), un fel de transformare (conversiune) a actelor interzise în ctivităţi permise de societate. Se consideră că energia sexuală, extrem de mare, acă e canalizată spre acte constructive poate să fie un impuls foarte puternic în reativitate şi creaţie, în autorealizare. în al doilea rând, tendinţele refulate se maifestă în aşa-numitele „actes manquées", în care intră: lapsusurile, erorile de lecJ ră, erorile de audiţie, erorile' de exprimare, actele comportamentale eronate etc. i toate se manifestă pulsiunile inconştiente ce năvălesc împotriva voinţei noastre, emascându-ne tendinţele şi pornirile. Freud, după ce divizează psihicul mai întâi în conştient şi în inconştient, pe a "in urmă îl divizează iarăşi în două părţi, şi anume în preconştient şi in-

10

conştient. Astfel, el operează cu trei termeni: conştientul, preconştientul şi inconştientul. Prin conştiinţă el înţelege zona clară, luminoasă a psihicului uman. Preconştientul este zona din imediata vecinătate a conştiinţei, formată din fenomene psihice, pe care le numeşte „latente", apte să devină, mai devreme sau mai târziu, conştiente, să treacă deci în salonul conştiinţei. Inconştientul este zona abisală, profundă a psihicului uman, formată din fenomene psihice refulate, instincte şi tendinţe care nu au nici o şansă să devină conştiente, să treacă în câmpul clar al conştiinţei. S. Freud arată însă că inconştientul nu coincide întocmai cu fenomenele refulate: „Tot ceea ce este refulat este inconştient, dar există elemente care sunt inconştiente fără să fie refulate" (1929). Deci sfera inconştientului este mai largă decât sfera formată din elementele refulate. Astfel, S. Freud vorbeşte de un preconştient, un inconştient corespunzător cu elementele refulate şi un al treilea inconştient format din elementele nerefulate, existând probabil, dintotdeauna şi pentru totdeauna inconştiente, fără a încerca să treacă vreodată în zona conştiinţei: „Astfel, simţim necesitatea - scrie S. Freud - de a admite existenţa'unui al treilea inconştient, nerefulat, dar mărturisim că, chiar din această cauză, caracterul inconştientului îşi pierde pentru noi orice semnificaţie precisă" (1929). Cu toate că sub raport metodologic terapeutica psihanalitică are ca funcţie aducerea fenomenelor inconştiente în planul conştiinţei, din punct de vedere teoretic S. Freud notează: „... psihanaliza refuză să considere conştiinţa ca formând esenţa însăşi a vieţii psihice, dar vede în conştiinţă o simplă calitate a acesten, putând coexista cu alte calităţi sau lipsind" (1929). Făcând o trecere în revistă a teoriilor despre inconştient, M. Ralea vorbeşte de un aşa-zis „inconştient dinamic" şi de un „inconştient funcţional". „Prin inconştient dinamic (alţii îl numesc inconştient latent activ) se înţelege procesul creator efectuat fără ştirea noastră în domeniile subconştiinţei" (1957), iar prin inconştient funcţional se înţelege, în principal, funcţionarea organelor noastre biofiziologice: fenomenele homeostazice şi autoreglările lor, structura şi funcţionalitatea codului genetic etc., care nu sunt şi nici nu pot fi conştiente. Acelaşi autor consemnează faptul că în psihiatrie se cunosc nu mai puţin de 20 forme de inconştient. 7. Inconştientul individual şi inconştientul colectiv Conceptul de inconştient colectiv a fost elaborat de medicul şi psihologul C.G. Jung, fondator al şcolii psihanalitice de la Ziirich. în raport cu inconştientul colectiv, inconştientul individual, în concepţia lui S. Freud, ar putea fi interpretat ca un preconştient, adică un strat mai apropiat de conştiinţă, faţă de straturile abisale ancestrale, care au rădăcini genunice adânci în filogeneză şi în istorie. „După Jung, inconştientul nu este format numai din tendinţe individuale. Pe deasupra acestora domină un fel de inconştient colectiv şi ancestral. Dorm în noi toate achiziţiile strămoşilor, ale societăţilor care ne-au precedat. Toate evoluţiile succesive ale speţei, toate achiziţiile succesive ale umanităţii în mersul ei istoric sunt înregistrate şi reţinute. Ele formează deasupra inconştientului personal un su111

•aconştient (Uberbewusst) colectiv. Nevrozele răscolesc în noi vechile simboluri e limbajului, ale artei primitive etc. sub forma unor imagini arhaice (urstumliche tlder)" (M. Ralea, C.I. Botez, 1958). Inconştientul colectiv se exprimă în mituri, religii, opere de artă, simboluri, rezentări, legende etc. oarecum asemănătoare la toate popoarele. El se manifestă t ns la nevrotici, la care straturile superioare ale nevraxului sunt afectate, intrând funcţiune straturile inferioare ale creierului, purtătoare ale reziduurilor ancestrale. Conştientul colectiv se manifestă, de asemenea, în visuri. „Universurile onirice consemnează M. Eliade în Eseuri - conţin simboluri, imagini, figuri şi eveniente care constituie mitologiile. Descoperirea se datorează geniului lui Freud şi upra ei s-au aplicat toate psihologiile profunzimii de o jumătate de secol încoace" 991). „Teoretic, - consideră C.G. Jung - am putea reconstrui istoria umanităţii )rnind de la complexitatea psihicului nostru, deoarece tot ce a existat la un moent dat este încă-prezent şi viu în fiinţa noastră. Sistemul simpatic este mai mult ;cât o amintire sentimentală a unei existenţe paradisiace: acest sistem există şi eţuieşte cu noi, continuând să trăiască, să funcţioneze, să lucreze ca în timpurile lemoriale" (G.C. Constandache, 1990). Conceptul de inconştient colectiv, aşa im este el înţeles de către C.G. Jung, ne oferă posibilitatea să extindem sfera de ţelegere a conceptelor de creativitate şi creaţie în sensul că toate achiziţiile creaare realizate de diferite specii în filogeneză, cât şi de către indivizi şi colectivităţi istorie, se păstrează în formă latentă şi condensată în structurile noastre ereditare, ispunem de capacităţi creatoare individuale şi colective, personale şi extrapersoJe, prezente şi trecute. Astfel, din această perspectivă, înţelegem mai bine teoria «ionicului şi a geniului, despre care am vorbit mai înainte: omul de geniu este zestrat nu numai cu disponibilităţi personale, ci şi cu ceva suprapersonal, provenit n filogeneză şi istorie. In starea de somn, aceste achiziţii creatoare se manifestă construcţiile onirice inedite. Din această perspectivă ne apar cu atât mai mult stificate metaeuristica, hipnooniroeuristica şi bioinventica. . Puncte de vedere reale şi posibile Conştiinţa şi inconştientul sunt cele două niveluri ce conlucrează în realizarea nomenelor de creativitate. Interpretările reale şi posibile în ceea ce priveşte rolul «ştiinţei şi al inconştientului în creativitate sunt următoarele: 1. teorii care pun eativitatea numai pe seama inconştientului; 2. teorii care raportează creativitatea imai la factorul conştient. Desigur, ambele constituie interpretări extreme, reprentând de fapt erori simetrice în tratarea nivelurilor creativităţii; 3. teorii care primă opinia că în creativitate participă deopotrivă conştientul şi inconştientul, e reprezintă punctul de vedere moderat; 4. teorii care acordă o mai mare pondere Conştientului în creativitate, fără a exclude conştiinţa, recunoscându-i doar un rol xittar, de ordinul al doilea; 5. teorii care pun accentul pe factorul conştient în -atavitate, *&£ a nega şi participarea inconştientului.

9. Cuplul creativ conştient-inconştient
Inconştientul singur nu poate explica fenomenele de creativitate, cum nici conştiinţa singură nu poate fi suficientă pentru a acoperi înţelegerea întregii arii a fenomenelor creative. „Nu numai că fuziunea conştient-subconştient e aşa de intimă, încât influenţele reciproce se exercită încontinuu ca un fel de osmoză psihică, dar e imposibil, după cum a arătat W. James, de a despărţi elementele psihice între ele, psihicul nostru formând o totalitate dată, care reacţionează integral şi unitar, reflectând specificul personalităţii, în orice act sufletesc. A opera o sciziune a diverselor elemente înseamnă a urma o procedură arbitrară" (M. Ralea, 1957). E nevoie de o teorie care să reunească într-o interpretare unitară ambele părţi ale psihicului - conştiinţa şi inconştientul. Ele trebuie concepute ca un cuplu funcţional alternativ şi dinamic, în realizarea fenomenelor de creativitate, între conştiinţă şi inconştient are loc o permanentă interferenţă, un du-te-vino informaţional continuu, de la conştiinţă la inconştient şi invers. Pe de altă parte, conştiinţa, din punct de vedere psihologic, se cere înţeleasă ca fenomen „pulsatoriu", care-şi lărgeşte şi îşi restrânge sfera în mod permanent. Din această perspectivă, conştiinţa poate fi comparată cu un far ce funcţionează alternativ pe fază mare (arie largă) şi pe fază mică (arie îngustă). Un fenomen psihic care s-a găsit la un moment dat în zona luminoasă a conştiinţei, sau chiar în focarul ei, în faza mare, se poate găsi, în alt moment, în zona de clar-obscur, din afara focarului conştiinţei, sau chiar în zona întunecată a preconştientului, în faza mică. Prin urmare, între conştiinţă şi inconştient nu pot fi trasate hotare rigide, care să le izoleze, ci doar nişte linii de demarcaţie provizorii şi labile. Desigur, de la această interpretare fac excepţie fenomenele ce ţin de aşa-numitul inconştient funcţional. Aria conştiinţei e în strânsă dependenţă şi de atenţie. Când atenţia se concentrează pe un câmp de fapte sau fenomene, ele intră în zona clară a conştiinţei sau chiar în focarul ei; când atenţia se deplasează pe alte fapte sau fenomene, primele rămân în penumbră, căzând în aria preconştiinţei sau chiar a inconştientului. Atenţia se poate comuta ca o „lanternă magică", când pe unele când pe altele, ceea ce înseamnă că fenomenele psihice pot fi alternativ conştiente şi inconştiente. Probabil că există o conştiinţă clară şi relativ stabilă, care operează pe un câmp de fapte esenţiale şi vitale ale persoanei în relaţie cu mediul natural şi social, în afara ei, presupunem că se poate vorbi de o conştiinţă care îşi lărgeşte şi îşi restrânge sfera continuu, pe care o numim conştiinţă pulsatorie. De asemenea, inconştientul care îşi lărgeşte şi îşi restrânge permanent aria îl numim inconştient pulsatoriu. Pentru a pune mai bine în evidenţă conlucrarea conştiinţei şi inconştientului în creativitate, e nevoie să le raportăm la unele eureme fundamentale, care realizează, după noi, creativitatea. Eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, la care participă, în esenţă, aşa cum am văzut, memoria, gândirea, limbajul, interesele etc, poate să fie parţial conştientă, parţial inconştientă. Trebuie să admitem că gândirea, limbajul, interesele, se găsesc fie \sf nivelul conştiinţei clare şi
11?

relativ stabile, fie la nivelul conştiinţei pulsatorii, sau/şi la unul şi la altul. Dar memoria, care deţine ponderea în eurema de acumulare a informaţiilor, nu se poate fia cu toată cantitatea de informaţie stocată, la nivelul conştient. O parte din 'nfo'rmaţie poate să fie conştientizată, la nivelul conştiinţei clare ji relativ stabile, Hă parte se poate găsi la nivelul conştiinţei pulsatorii, o anumită cantitate poate -" se găsească în zona inconştientului pulsatoriu sau a Inconştientului dinamic. Mecanismele bioneurofiziologice, care realizează fenomenele de memorie, se găsesc la nivelul inconştientului funcţional. Iată deci că eurema de stocare a informaţiei se găseşte pe toată „scala" conştiinţei şi inconştientului, ^ la realizarea ci conlucrează ambele niveluri - conştiinţa şi inconştientul. Eurema asociativ-combinatorie este realizată de cuplul fantezie-inteligenţă (la :are se alătură analogia, intuiţia etc). Inteligenţa şi fantezia conlucrează în creativitate pe fondul luminos al conştiinţei. Fantezia însă se poate deplasa de pe Conştiinţa clară şi relativ stabilă, către conştiinţa pulsatorie, până la inconştientul pulsatoriu (în formele ei de reverie sau de fabulaţie). Intuiţia poate să se realizeze la nivelul conştiinţei sau inconştientului (pulsatoriu sau dinamic); analogiile se proiuc în sfera conştiinţei prin angajarea gândirii, inteligenţei, dar e posibil ca la realizarea lor să participe şi inconştientul pulsatoriu sau dinamic. Se pare că funcţia creativă esenţială a inconştientului, fie că e vorba de starea ie somn sau de veghe, se realizează prin activitatea combinatorie: „Când psihicul subconştient fuzionează, de pildă, un cadru spaţial cu o dată temporală, când idenifică un organ al corpului cu o reprezentare sau o idee abstractă, el alcătuieşte o 'mbinare de elemente disparate şi creează, prin aceasta, un nou regim de realitate emancipat de sub legile logice şi naturale. Când psihismul adaptează o halucinaţie luditivă la o imagine himnagogică, pentru a înfăptui un fel de scenetă dramatică, isistăm din nou la o elaborare creatoare. Aruncând astfel punţi de legătură între datele cele mai eterogene ale vieţii iufleteşti şi ale realităţii exterioare, ştergând Urnitele între lucruri şi nesocotind >rdonanţele care încătuşează structura lumii, adaptând în sfârşit planurile cele mai liferite de relaţii unele de altele, pentru a le topi într-o altă structură, viaţa sub:onştientă crează o nouă realitate, atât prin emanciparea acestei lumi de simetriile •calităţii şi de categoriile logice, cât şi prin regimul afectiv, prin atmosfera generală, :are o învăluie" (I. Biberi, 1970). Este izbitoare asemănarea dintre funcţia combinatorie a subconştientului, în itarea de veghe sau de somn şi funcţia combinatorie a fanteziei. Această asemănare »e conferă temei să emitem ipoteza că subconştientul realizează, în starea de somn iau de veghe, o activitate combinatorie simetrică şi în continuarea activităţii faneziei, iar aceasta realizează în starea de veghe, pe fondul conştiinţei, o activitate 'ombinatorie simetrică şi în continuarea activităţii subconştiente. Conlucrarea Conştientului şi inconştientului, cât şi funcţia lor unitară şi complementară devine :i mai evidentă pe baza acestei ipoteze. Nu cumva şi alte procese psihice conştiente e găsesc într-o relaţie funcţională simetrică şi de continuitate cu fenomene psihice nconştiente, precum combinatorica fanteziei cu combinatorica inconştientului? Din

14

punctul nostru de vedere răspunsul e afirmativ. Se poate presupune că există un izomorfism structural şi funcţional între conştiinţă şi inconştient, într-un sens mai general. Eurema energetică-stimulatorie, cuprinzând o varietate de procese şi fenomene psihice (voinţa, pasiunea, succesul, nevoia, dorinţa, ambiţia, sentimentele etc), se desfăşoară preponderent pe planul conştiinţei, fără a fi exclus ca unele dintre ele să se deplaseze spre zonele inconştientului pulsatoriu, ca apoi să revină la conştiinţă. Trebuie să presupunem că eurema critică se realizează exclusiv în planul conştiinţei clare, al nivelul gândirii lucide. 10. Funcţia creatoare a visului Ţinând seama de principiul continuităţii funcţionale a psihicului, există temei să considerăm că asociaţiile şi combinaţiile informaţionale cerebrale se realizează atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn, mai ales în faza de somn paradoxal. Cercetările de hipnologie şi onirologie pun în evidenţă faptul că în această fază se declanşează aşa-numita „furtună cerebrală", fenomen complex şi oarecum enigmatic, ce semnifică un maximum de activism cerebral, în starea de somn paradoxal (somn cu vis, ce intervine periodic la intervale de 90 de minute de somn normal, având durata de 15-20 minute), când 70-80% din neuroni sunt în stare de activitate (Liviu Popoviciu, sub redacţia, 1978). Despre funcţia creatoare a visului, S. Freud formulează un punct de vedere oarecum antimonic. El vorbeşte despre „Acele stranii creaţii compozite" ale visului care, spre deosebire de „Figurile animalelor create de imaginea popoarelor Orientului", cristalizate definitiv. „Creaţiile visului par să împrumute forme mereu noi ale unei imaginaţii inepuizabile". Pe altă pagină, autorul menţionează: „Urmează că acţiunea visului nu este niciodată creatoare, că ea nu imaginează nimic care să fie al ei, că ea nu apreciază, nu concluzionează" (Interpretarea viselor, 1991). Dacă S. Freud admite, în aceeaşi lucrare, că visul asociază, combină, suprapune, condensează imagini în structuri imagistice inedite, decurge că visul realizează, într-o formă specifică, în raport cu starea de veghe, o funcţie creatoare. în legătură cu această problemă se pot formula următoarele întrebări: în ce raport se află creaţia onirică şi cea vigilică? Oare aceste două modalităţi de creaţie ale creatorului, aflat în două ipostaze diferite (veghea şi somnul paradoxal), sunt total izolate ca nişte monade? Creaţiile onirice au vreo semnificaţie în rezolvarea problemelor formulate în stare vigilică? Creaţia onirică e simetrică şi complementară creaţiei vigilice? Creaţia onirică e implicată direct sau indirect şi disimulat în creaţia vigilică? Credem că aceste întrebări se situează în contextul problematic al relaţiei dintre conştient şi inconştient în creativitate şi creaţie. Unele din aceste întrebări îşi găsesc un răspuns afirmativ în analizele anterioare.

115

CAPITOLUL

XIV

INTUIŢIA EURISTICĂ

1. Introducere O serie de savanţi (H. von Helmholtz, A.R. Wallace, Ch. Darwin, I. Mecinikov, C.F. Gauss, H. Poincaré, W.B. Cannon, B. Russell, H. Coandă etc) relatează că au fost adesea ajutaţi de intuiţie în descoperirile lor, subliniază însemnătatea acestui fenomen în creativitatea ştiinţifică şi tehnică, în literatura consacrată acestei teme se consemnează opinia potrivit căreia psihologia intuiţiei nu este suficient de bine cunoscută, în acest sens, referindu-se la intuiţie, W.I. Beveridge notează: „Psihologia acestui fenomen nu este înţeleasă până la capăt. Există un acord aproape general, deşi nu universal, asupra faptului că intuiţiile izvorăsc din procesele inconştiente ale creierului, care a continuat să mediteze asupra problemei chiar dacă în mod conştient nu i-a mai acordat de mult nici o atenţie"(1968). Teza consemnată de W.I. Beveridge, după care intuiţiile ar izvorî din inconştient, necesită o examinare ştiinţifică atentă şi aprofundată, în acest sens, bazându-se pe cercetarea analitică a unor specii de intuiţii, ne propunem să elaborăm un model interpretativ al mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice care, de fapt, este un submodel al pătratului euremelor. , 2. Metoda de cercetare a intuiţiei
" ' . , ' ' ' " ' ' ' ' • > • :

Intuiţia este abordată dintr-o perspectivă sistemică, în strânsă relaţie cu elementele care o preced şi o succed, în contextul rezolvării de probleme, în principal, a fost utilizată metoda analizei unor descoperiri ştiinţifice şi tehnice bazate pe intuiţie şi a reprezentării lor grafice, într-un sistem de coordonate în care timpul (t) e luat ca abscisă, iar progresul în rezolvarea problemei (p) ca ordonată, după modelul lui G. Pôlya, simplificat şi adaptat nevoilor noastre de cercetare (1972). 3. Definirea conceptelor Prin intuiţia euristică înţelegem un fenomen psihic prin intermediul căruia se dezleagă o enigmă, se găseşte soluţia unei probleme îndelung şi insistent căutată. ntuiţia se manifestă ca o străfulgerare a minţii (evrika!) prin care relativ brusc are ' pe înţelegerea unui fenomen, apariţia unei idei noi şi originale hotărâtoare în reazarea unei invenţii sau descoperiri ştiinţifice. Adesea, intuiţia e numită iluminare,
116

inspiraţie, soluţie sau idee. Dacă vom face o relativă distincţie între două specii înrudite de intuiţii: cele de iluminare şi cele de predicţie (de „ghicire"), în această cercetare ne vom ocupa, în principal, de intuiţiile de iluminare. Cercetând mecanismele psihice ale intuiţiilor de iluminare se deschid posibilităţi şi pentru înţelegerea intuiţiilor de predicţie. în ceea ce priveşte definirea conştientului şi inconştientului, spre deosebire de descrierile anterioare date acestor fenomene, dintr-o perspectivă strategică, foarte largă, în acest context simţim nevoia de a introduce unele definiţii tactice, mai restrânse ca arie. Astfel, prin conştient, din perspectiva euristică, vom înţelege activitatea creativă metodică, care presupune un scop, se desfăşoară în focarul principal al atenţiei, este dirijată în mod voluntar, prin mobilizarea permanentă a energiilor psihice ale persoanei şi orientarea lor spre finalizarea obiectivului euristic. Activitatea creativă conştientă se desfăşoară, de regulă, în stare de veghe şi presupune utilizarea unor strategii euristice variate, alegerea deliberată a celor mai eficiente, în conformitate cu scopul urmărit. Prin inconştient, în sens strict euristic, înţelegem activitatea creativă care se desfăşoară în afara câmpului central al atenţiei şi care nu implică o dirijare sistematică prin intermediul voinţei, fiind înfăptuită uneori în starea de veghe, alteori în starea de somn.

4. Intuiţiile studiate
Au fost cercetate următoarele intuiţii, pe baza înseninărilor lăsate de creatori, corelate cu investigaţii epistemologice şi psihologice proprii: I. Intuiţia lui Ch. Darwin implicată în descoperirea principiului selecţiei naturale. Tânărul cercetător a adunat un vast material de observaţie cu ocazia călătoriei pe vasul Beagle, despre transmutarea speciilor, declarând: „Ideea aceasta m-a obsedat". A continuat apoi să adune date de la crescătorii de animale şi de la grădinari şi a formulat principiul selecţiei artificiale, iar în ceea ce priveşte selecţia naturală a formulat întrebarea: „Dar cum se putea aplica selecţia la organismele care trăiesc libere în natură?" Negăsirea răspunsului la această întrebare constituie ceea ce el numeşte „misterul". Ch. Darwin mărturiseşte că principiul selecţiei artificiale 1-a formulat „în curând" după ce începuse cercetarea sistematică a acestei teme. Dar selecţia organismelor în care nu intervine omul „a rămas câtva timp un mister". Este probabil că, negăsind soluţia, Ch. Darwin a lăsat această problemă într-o stare latentă, în subsidiar. Este de presupus că ea a fost transferată inconştientului (a fost mutată din zona clară a conştiinţei şi a atenţiei), spre a face loc altor probleme, deoarece se ştie, tot din Autobiografie, faptul că Ch. Darwin obişnuia să lucreze în paralel la mai multe lucrări cu tematică diferită. După o perioadă de timp relativ îndelungată de la începerea studiului sistematic în legătură cu modificarea speciilor (octombrie, 1838), Ch. Darwin a citit

117

jtea lui Th. Malthus despre populaţie, datorită căreia i-a venit intuiţia salvatoare: [n octombrie 1838, adică cincisprezece luni după ce începusem ancheta sistema,£ am citit întâmplător, ca să mă distrez, cartea lui Malthus despre populaţie. Şi 'nd bine pregătit să înţeleg lupta pentru existenţă pe care o întâlneşti pretutindeni, vând îndelung şi neîntrerupt obiceiurile animalelor şi ale plantelor, m-a izbit > la început ideea că, în aceste condiţii, variaţiile favorabile vor tinde să fie paste iar cele nefavorabile să fie distruse. Rezultatul acestui fapt ar fi formarea de i specii. După aceea am obţinut, în sfârşit, o teorie pe baza căreia să pot păşi inte" (Autobiografie - 1809-1882, - traducere în 1962). ia Rezultă că circa un an de zile de la descoperirea principiului selecţiei artifiale întrebarea despre selecţia naturală s-a găsit într-un stadiu de incubaţie, mai lult'sau mai puţin inconştient. Este de presupus că inconştientul a lucrat „conştiinios" asupra ei. Ar fi găsit oare Ch. Darwin soluţia dacă nu intervenea analogia u teoria lui Th. Malthus despre populaţie? Aşadar, ce rol joacă lectura cărţii lui h. Malthus, din punct de vedere euristic, cât şi al relaţiei dintre necesitate şi itâmplare, în structura acestei descoperiri? Această lectură - aşa cum consemnează Ih. Darwin - este de domeniul întâmplătorului în descoperirea făcută. Ea 1-a ajutat e Ch. Darwin să realizeze o conexiune, să închidă un circuit, între faptele de bservaţie, principiul selecţiei artificiale formulat deja şi lupta pentru existenţă, ceasta din urmă vine să explice fenomenul de selecţie în natură, selecţie care, în Iţe condiţii, pentru animalele domestice o realizează omul. Dacă lectura cărţii lui Th. Malthus este un fapt de domeniul întâmplătorului i structura lanţului euristic, aşa cum arată Ch. Darwin însuşi, faptele de observaţie, rincipiul selecţiei artificiale constituie elemente de domeniul necesarului în desoperirea şi formularea principiului selecţiei naturale. Este de presupus că şi fără ;ctura cărţii lui Th. Malthus, Ch. Darwin tôt ar fi ajuns la această descoperire, pe ăi mai ocolite, poate cu mai multă cheltuială de energie, ceva mai târziu etc. Dar ste dubitabil că ar fi realizat descoperirea principiului selecţiei naturale fără faptele e observaţie şi în lipsa principiului selecţiei artificiale, formulat în prealabil, pe aza lor. Elementul fundamental în direcţionarea demersului euristic spre descoerirea principiului selecţiei naturale îl constituie însuşi principiul selecţiei artifiiale descoperit şi formulat deja de către Ch. Darwin. Sub raport euristic, aceste rincipii nu diferă prea mult. Principiul selecţiei naturale, din acest punct de vedere, î situează în prelungirea principiului selecţiei artificiale. Elementul de dificultate i descoperirea şi formularea principiului selecţiei naturale a constat în aceea că, i cazul selecţiei artificiale, omul joacă rolul fundamental în alegerea exemplarelor iai reuşite. Or, în cazul animalelor libere din natură, omul nu mai intervine. Atunci me operează selecţia? Cum se realizează ea? în virtutea cărei legi? Acesta era bstacolul euristic principal de care se lovea Ch. Darwin în extinderea principiului lecţiei artificiale la natură. Principiul selecţiei naturale constituie, de fapt, o geeralizare a principiului selecţiei artificiale. Dacă se poate face o analogie între ceste principii şi cele două principii ale lui A. Einstein, putem spune că aşa cum nncipiul relativităţii restrânse a stat, într-un fel, la baza principiului relativităţii
18

generalizate tot aşa principiul selecţiei artificiale a stat la baza principiului naturale. Acesta din urmă constituie o generalizare a primului. Desigur, intuiţia descrisă mai înainte nu este, nici pe departe, singura de care a uzat Ch. Darwin în descoperirile făcute, în alt context, el consemnează faptul că scăpase din vedere o problemă, căreia nu-i căutase soluţia: divergenţele fiinţelor care descind din aceeaşi tulpină. ,,Şi pot să-mi amintesc locul precis de pe şosea când, fiind în trăsură, spre marea mea bucurie mi-a venit în minte rezolvarea problemei" (traducere 1962). II. Unele intuiţii ale lui B. Russell, implicate în soluţionarea unor probleme în activitatea de elaborare a lucrării Principia Mathematica, B. Russell mărturiseşte despre discuţiile sale ştiinţifice că A.N. Whitehead, căruia îi împărtăşea opiniile sale: „în fiecare seară, în discuţiile noastre apăreau unele obstacole, dar a doua zi de dimineaţă vedeam că ele au dispărut de la sine în timpul somnului, în acea perioadă am cunoscut o adevărată beţie intelectuală" (traducere 1969). III. Intuiţia lui H. Poincaré implicată în descoperirea unei clase noi de funcţii fuchsiene. Savantul consemnează faptul că după cincisprezece zile de efort pentru a demonstra că nu există nici o funcţie analogică la ceea ce el numeşte „funcţii fuchsiene" după un mare număr de combinaţii care nu au dat rezultate, într-o noapte de insomnie de pe urma unei cafele negre, ideile-i veneau în avalanşă (enfoule), ciocnindu-se, până ce două din ele au format o combinaţie stabilă. Dimineaţa, descoperea existenţa unei clase noi de funcţii fuchsiene, derivând din seria hipergeometrică (edit. 1926). IV. Intuiţia aceluiaşi creator implicată în descoperirea identităţii dintre transformările folosite în definirea funcţiilor fuchsiene şi cele din geometria neeuclidiană. H. Poincaré comentează faptul că, pe când punea piciorul pe scara omnibuzului, i-a venit ideea, fără nici o pregătire prealabilă, că transformările folosite în definirea funcţiilor fuchsiene erau identice cu cele din geometria noneuclidiană. Acest rezultat - după cum remarcă H. Poincaré - a fost ulterior verificat la nivelul gândirii conştiente. Se pare că H. Poincaré face parte dintre acei savanţi care au fost în cea mai mare măsură favorizaţi de intuiţia euristică. El a lăsat relatări scrise, din care rezultă că intuiţiile îi veneau în cele mai diverse împrejurări: în automobil, în timpul unei plimbări pe faleză etc. V. Intuiţia lui H. Coandă implicată în descoperirea Efectului Coandă. Iată în ce împrejurări s-a realizat această intuiţie: „... într-o zi, aflându-mă în baie, mă jucam amuzat cu picăturile de apă. Am observat cum picătura de apă vine şi se prelinge de-a lungul degetului; la fel ca jetul flăcărilor, atunci la Issy Ies Moulineaux, de-a lungul fuzelajului avionului nostru. Atunci m-am lămurit de-a binelea că acest lucru este în legătură directă cu ceea ce s-a întâmplat cu jetul ce venea asupra aparatului cu care zburam în 1910, cel fără elice, şi al cărui trist sfârşit îl cunoaşteţi. Desluşeam, acum, în baie, mersul fluidului... M-am hotărât să studiez acest efect" (1971).

119

Remarcăm faptul că această intuiţie are o perioadă foarte lungă de incubaţie: Au trecut 20 de ani pentru a realiza, ştiinţific, cu adevărat ceea ce s-a întâmplat", consemnează H. Coandă în acelaşi context. De ce oare a fost necesară o perioadă de incubaţie atât de lungă? Ce mecanisme ale creativităţii au operat atât de îndelung asupra faptului de observaţie? în ce mod au conlucrat conştientul şi inconştientul în descoperirea făcută? De câte ori nu s-o fi prelins apa pe degetele lui H. Coandă, sau pe diferitele obiecte din aria sa vizuală, fără să-i fi atras atenţia, fără să fi favorizat analogia cu jetul flăcărilor abătute pe deasupra fuzelajului avionului său, în 1910? De ce tocmai în acel moment şi în acel loc s-a produs intuiţia luminatoare? La unele din aceste întrebări vom încerca să oferim un răspuns în paragrafele următoare. Este deosebit de interesantă pentru teoria creativităţii coincidenţa dintre condiţiile fizice în care a fost făcută descoperirea lui Arhimede şi cele în care a fost realizată descoperirea lui H. Coandă. După J.R. Baker, baia constituie un mediu creativ stimulativ. Graţie liniştei, posibilităţii de a medita în tihnă, stării psihofiziologice de bine general, intuiţiile sunt favorizate. Autorul emite ipoteza potrivit căreia Arhimede ar fi descoperit principiul ce-i poartă numele nu pentru că şi-ar fi observat propriul său corp plutind în apă, ci tocmai datorită condiţiilor creative favorabile existente în baie (cf. W.I. Beveridge, 1968). La cele de mai înainte, se mai poate adăuga şi interpretarea că în baie, datorită temperaturii relativ ridicate a apei, datorită aburilor, căldurii degajate de apa fiartă, sub raport fiziologic, se realizează o creştere a vitezei influxului nervos şi, mai ales, o accelerare a transformărilor biochimice la nivelul membranei celulare neuronale. Aceste fenomene fiziologice pot să antreneze creşterea fluenţei gândirii şi infralogicii, mai multe asociaţii şi combinaţii informaţionale pe unitate de timp, ceea ce se poate finaliza în accelerarea rezolvării de probleme, a realizării de idei şi soluţii noi. De aici nu rezultă cu necesitate, pentru fiecare individ, aşa cum interpretează unii studenţi de-ai noştri, cu simţul umorului, că dacă facem cât mai frecvent baie şi stăm mai mult acolo, avem şanse mai mari de a deveni mai creativi. în ceea ce priveşte reprezentarea grafică, într-un sistem de coordonate a descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, bazate pe intuiţie, menţionate mai înainte, se va vedea: I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980, Figurile 3, 4, 5, 6 şi 7, pag. 97. 5. Mecanismele psihice ale intuiţiei euristice 5.1. Alternanţa fazelor Considerăm că intuiţia euristică este rezultatul unui proces, ale cărui momente nai importante sunt: 1. premisele (germenii, rădăcinile, izvoarele); 2. maturizarea; • declanşarea; 4. verificarea. Toate aceste momente le integrăm în termenul mai arg numit geneză. Distincţia operată între momentele procesului e de natură să
20

aducă precizări importante cu privire la natura intuiţiei euristice. De asemenea, este necesar să facem distincţie între problemă (numită uneori şi descoperire, invenţie etc) şi intuiţie. Aceasta din urmă reprezintă doar un moment, o secvenţă a unei probleme. Din analiza atentă a descoperirilor menţionate, în conformitate cu definiţiile date conştientului şi inconştientului, rezultă că toate intuiţiile implicate în aceste descoperiri s-au declanşat în zona inconştientului (a se vedea figurile 3, 4, 5, ,6 şi 7). Unele în stare de somn profund sau superficial, ca de exemplu intuiţiile din descoperirile nr. II şi III. Altele, deşi s-au declanşat în stare de veghe, vom constata totuşi faptul că acest fenomen (declanşarea) s-a realizat în împrejurări în care atenţia şi voinţa creatorului nu mai erau centrate pe problemele respective ca, de pildă, în cazul intuiţiei din descoperirile nr. I şi V, sau creatorii, după mărturisirile lor, nu operaseră niciodată conştient asupra unor asemenea probleme, ca în descoperirea nr. IV. Dintr-o perspectivă sistematică, care ia în consideraţie toate momentele unei descoperiri sau invenţii, corelând intuiţia cu evenimentele care o preced şi o succed, datele investigaţiei noastre capătă dimensiuni noi. Analizând cu atenţie succesiunea de faze conştiente şi inconştiente în realizarea unei descoperiri, rezultă din reprezentările grafice că aproape toate problemele euristice cercetate de noi (fig. 3, 4, 5 şi 7) debutează cu o fază conştientă, în care apar enigmele, se formulează întrebările etc, cu excepţia uneia singure (fig. 6), despre H. Poincaré, relatează faptul că intuiţia (ideea) i-a venit fără nici o pregătire prealabilă. Pe de altă parte, din reprezentările grafice ale descoperirilor, corelate cu mărturisirile creatorilor, se desprinde concluzia că toate intuiţiile, fără excepţie, trec în mod necesar prin faza de verificare şi elaborare conştientă. Din analiza făcută rezultă că procesul euristic de rezolvare a unei probleme presupune o alternanţă de faze: conştiente-inconştiente-conştiente (fig. 3, 4, 5 şi 7) sau inconştiente-conştiente (fig. 6). Deşi, pe cazurile cercetate de noi, intuiţiile se declanşează în faza de elaborare inconştientă, totuşi, avem temei să presupunem că premisele lor, pentru problemele care debutează cu o fază conştientă (fig. 3, 4, 5 şi 7) se află în această fază, mai ales sub forma unor întrebări. Se ştie că o întrebare formulată prefigurează răspunsul şi direcţionează strategiile euristice spre aflarea acestuia. Se consideră că, uneori, chiar şi o întrebare rău formulata poate să aibă o anumită valoare euristică, în acest sens, circulă dictonul: pune-ţi o întrebare nepotrivită şi s-ar putea să primeşti un răspuns potrivit. Aşadar, rădăcinile, pentru o bună parte din intuiţii, trebuie căutate la nivelul formulării întrebării (faza conştientă), chiar dacă ele se declanşează în faza inconştientă. Chiar şi pentru problemele ce debutează cu o fază inconştientă (fig. 6), s-ar putea ca intuiţia să-şi aibă originea (izvorul) în anumite repere informaţionale de natură conştientă. Desigur, nu este exclusă nici posibilitatea ca unele intuiţii, mai ales cele de „ghicire", în sensul dat de N. Bourbaki, să-şi aibă premisele în faza inconştientă. Interpretând-o drept „ghicire" ce precede orice raţionament, N. Bourbaki consideră că „Intuiţia domneşte ca stăpână în geneza descoperirilor matematice" (traducere,

121

1966). Dintr-o perspectivă mai largă, cu referire la metoda ştiinţifică, G. Polya notează: „Şi dacă vreţi o descriere în trei cuvinte a metodei ştiinţifice} eu vă propun: ghiceşte şi verifică" (1971). Din acest punct de vedere intuiţia de „ghicire" nu de regulă, un temei logic (clar, evident, cert, care ar putea să fie argumentat), ' mai degrabă o „motivaţie" infralogică (obscură, palidă, incertă, posibilă, probah'lă) care se cere verificată ulterior, întrebaţi adesea de ce au ales o cale sau alta "n soluţionarea unei anumite probleme, unii savanţi nu întotdeauna sunt în măsură să furnizeze argumente întemeiate raţional. Nu de puţine ori, în activitatea de creaţie, ei se bazează pe simţul lor anticipativ, pe flerul lor ştiinţific, de natură intuitivă, într-o scrisoare adresată lui M. Born în legătură cu interpretarea statistică a fenomenelor cuantice, A. Einstein îşi susţine punctul de vedere în felul următor: ,Nu pot însă aduce argumente logice pentru a justifica această convingere, ci doar degetul meu cel mic ca martor, adică o autoritate care nu inspiră încredere dincolo de limitele pielii mele" (cf. B.G. Kuzneţov, 1968). 5.2. Principiul feedback-ului şi intuiţia euristică

i

Din paragraful anterior rezultă concluzia după care fenomenele euristice se realizează cu participarea celor două niveluri: conştient şi inconştient (uneori, inconştient şi conştient), în rezolvarea unei anumite probleme care ridică dificultăţi de soluţionare, are loc un permanent transfer informaţional reciproc între conştient şi inconştient. Imagistic, fenomenul de du-te-vino informaţional de la conştient la inconştient şi invers (alternanţa de faze) ni-1 putem reprezenta sub forma unei unde ce intersectează mereu graniţa labilă dintre cele două niveluri (a se vedea I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980, fig. 8). Transferul informaţional de la un nivel la alt nivel ar putea să fie interpretat ca o succesiune de intrări şi ieşiri din conştient în inconştient şi invers, guvernate de principiul feedback-ului. Validitatea introducerii principiului feedback-ului în explicarea mecanismelor psihice ale intuiţiei euristice se bazează pe următoarele premise: 1. fenomenul de feedback are valoarea unei legi cu un grad mare de generalitate, valabilă pentru o întreagă clasă de sisteme - cele cibernetice; 2. psihicul este interpretat, din perspectiva ştiinţei contemporane, ca un sistem cibernetic cu autoregla] (M. Golu, 1975); 3. activitatea euristică, ca un caz particular al activităţii psihice, poate să fie (şi este de fapt) interpretată, cu deplin temei, din perspectiva ciberneticii (A. Drevet, A.A. Moles, 1971). Pentru problemele care debutează cu o fază conştientă, după o activitate de investigaţie intensă şi adesea de lungă durată, desfăşurată la nivelul conştientului, aspectele nerezolvate sunt transferate inconştientului care, în virtutea automatismului psihicului, continuă activitatea de căutare a noului (soluţiei), prin combinările Şi asocierile cele mai bizare, ieşite temporar de sub orice constrângere logică. ^Automatismul face posibilă continuitatea de lucru dintre conştient şi inconştient, culege datele noi găsite de raţiune, le mecanizează şi le repetă la subconştient" (M. Ralea, 1957). Este de presupus că atunci când travaliul euristic atinge un

122

maximum de nivelul conştientului, fără ca soluţia să fie găsită, combinatorica conştientului realizează joncţiunea cu combinatorica inconştientului, care o continuă pe prima. Este necesară o intensă activitate creativă la nivelul conştient, bazată pe un înalt travaliu psihic, cu dorinţa arzătoare de a rezolva problema, de a găsi soluţia creatoare, activitate desfăşurată pe mai multe zile, săptămâni, luni, uneori chiar ani, ca astfel să fie determinat şi inconştientul să lucreze, în continuarea conştientului şi ca urmare a activităţii începute la nivelul lui (W.I. Beveridge). Combinatorica conştientului şi cea a inconştientului sunt complementare, poate izomorfe şi alternative pe intervale relativ mici de timp, în raport cu intervalul mai mare în care poate să fie găsită soluţia unei probleme dificile, cu un du-te-vino informaţional permanent de la conştient la inconştient şi invers. „Psihologia actului creator în activitatea ştiinţifică presupune, astfel, o îndelungată acumulare de fapte în starea de veghe, a meditaţiei concentrată îndelung asupra aceloraşi probleme care, rămânând nerezolvate în zona vieţii conştiente, îşi continuă subteran elaborarea prin îmbinările creatoare ale subconştientului. Subconştientul primeşte, în acest mod, un material de la starea de veghe pe care îl prelucrează şi-1 impune mai târziu activităţii conştiente, sub formă de soluţie, pe care gândul vigil o reia, o adânceşte şi o formulează (I. Biberi, 1971). Conştientul transmite inconştientului strategii de căutare a soluţiei, sub forma unui program, mai mult sau mai puţin complet. Inconştientul transmite periodic conştientului, prin feedback, diferite soluţii. Iată ce relatează în acest sens W.B. Cannon: ,,A devenit la mine un obicei să aştept cu încredere intervenţia unor procese inconştiente în favoarea mea. De pildă, atunci când aveam de pregătit o expunere publică îmi făceam un punctaj şi notam ideile, schiţându-le într-un mod aproximativ, în nopţile următoare aveam momente subite de trezire, cu o năvalnică afluenţă de exemple ilustrative, de fraze potrivite şi de idei proaspete, legate de cele deja înşiruite. Având creion şi hârtie la îndemână, reuşeam să captez aceste gânduri fugare, înainte de a le uita. Procesul îmi era atât de familiar şi mă puteam bizui pe el până într-atât, încât aveam impresia că ar fi la îndemâna oricui. Dar, desigur, lucrurile nu stau chiar aşa" (cf. W.I. Beveridge, 1968). Schiţa aproximativă a ideilor, la nivelul activităţii conştiente, despre care vorbeşte W.B. Cannon, e de natură să funcţioneze ca un program pentru inconştient. O idee conştientă a schiţei îşi asociază alte idei din planul inconştientului. Deci, în continuarea conştientului, care doar formulează problema de soluţionat, inconştientul, în virtutea automatismului psihicului, despre care vorbea M. Ralea, începe asocierile şi combinările informaţionale. Este plauzibil să credem că aceste asocieri şi combinări nu se realizează cu totul aleatoriu, ci ele se configurează pe reperele schiţei-program elaborată de conştient. Transferul informaţional şi de programe de la conştient la inconştient, cât şi transferul informaţional şi de soluţii de la inconştient la conştient, prin feedback, ni-1 putem reprezenta imagistic ca în fig. 9 (I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, 1980, p. 103). Conştientul îndeplineşte funcţia unei instanţe supreme care, prin verificare severă, validează sau invalidează soluţiile. Cele valide sunt elaborate multilateral

123

la nivelul conştientului, fiind încadrate în contextul altor fapte şi soluţii. Dacă soluţia e validă, conştientul încheie transmiterea de informaţie către inconştient, cât şi feedback-ul pe problema dată. însăşi soluţia problemei este de natură să se constituie ca un mecanism de închidere a schimbului informaţional între conştient, inconştient şi invers, făcându-1 inoperant. In caz contrar, se continuă schimbul informaţional dintre conştient şi inconştient, cât şi feedback-ul, până ce soluţia optimă e găsită, fie la nivelul conştientului, fie la cel al inconştientului. W.I. Beveridge se întreabă cum anume o soluţie (intuiţie), declanşată în inconştient, trece în planul conştientului. El înclină să creadă că soluţia se asociază cu emoţia succesului, aceasta din urmă îndeplinind, într-un fel, rolul de călăuză şi de propulsare a soluţiei din inconştient în conştient. „Conform ipotezei pe care tocmai am schiţat-o, consemnează W.I. Beveridge, cu cât o idee este mai puternic asociată cu o emoţie, cu atât mai multe şanse are să răzbată la conştiinţă" (1968). Este meritul lui W.I. Beveridge, de a fi formulat întrebarea. Dar în ceea ce priveşte răspunsul, nu ne apare prea clar cum anume „ştie" inconştientul că a găsit soluţia spre a declanşa emoţia succesului? De ce emoţia are şanse să treacă din inconştient în conştient, iar soluţia nu? Sunt întrebări pe care ipoteza lui W.I. Beveridge, după opinia noastră, nu le poate satisface. Explicaţiile cu privire la transferul soluţiei din inconştient în conştient (în cazul că ea s-a declanşat în inconştient), ni se pare că se poate întemeia, în mod mai consistent, pe ipoteza conlucrării continue dintre conştient şi inconştient, pe transferul informaţional permanent în ambele sensuri, pe acel du-te-vino informaţional dintre cele două niveluri. Constatarea că soluţia a fost realizată se poate face numai de către conştient, prin reexaminare la intervale de timp variabile a datelor problemei. La un moment dat, conştientul poate să constate prezenţa soluţiei în datele problemei, soluţie care lipsea în momentele anterioare, în acest caz, conştientul închide circuitul informaţional pe problema dată şi declanşează sentimentul tonic al satisfacţiei, trăit cu mare intensitate. Uneori, poate să fie vorba de o aparentă soluţie sau de o pseudosoluţie, care declanşează o falsă emoţie stenică a succesului. Validând soluţia, conştientul amplifică, în caz de reuşită sau anulează, în caz de nereuşită, emoţia sau sentimentul satisfacţiei. Creatorii care uzează mult de intuiţie, pândesc soluţia aşa cum vânătorul pândeşte vânatul, fiind înarmaţi cu hârtie şi creion spre a o nota, deoarece unele intuiţii pâlpâie doar fracţiuni mici de timp, la nivelul conştientului, ca apoi să dispară iarăşi la nivelul inconştientului, spre a mai apărea cândva sau nu. S-ar părea că această explicaţie încetează să mai fie valabilă pentru problemele a căror rezolvare debutează cu o fază inconştientă (fig. 6). La o analiză atentă se constată însă că explicaţia de mai înainte îşi păstrează valabilitatea şi în acest caz. La nivelul conştientului, în memoria de lungă durată, H. Poincaré, poseda informaţie despre: a) geometria noneuclidiană; b) funcţiile fuchsiene; c) transformările folosite în definirea funcţiilor fuchsiene. Aceste trei repere informaţionale au funcţionat ca program transmis de către conştient inconştientului. Este de presupus că, în descoperirea făcută, H. Poincaré nu a desfăşurat un travaliu euristic

124

foarte mare, nu a avut nevoie nici de o perioadă îndelungată de timp, căci « comparaţia, asocierea şi combinarea celor trei elemente trebuia să rezulte, cu i cesitate, soluţia de identitate. 5.3. Relaţia dintre completitudinea programului conştient şi perioada de incuba

Se poate presupune că efortul euristic şi perioada de incubaţie sunt înt| relaţie de inversă proporţionalitate cu completitudinea programului transmis de ^ tre conştient inconştientului: cu cât un program e mai complet, cu atât efoi c^ euristic şi perioada de incubaţie sunt mai mici; cu cât programul e mai sărac, rt( atât efortul euristic şi perioada de incubaţie sunt mai mari ca, de pildă, în des*V perirea efectului Coandă (fig. 7). în legătură cu perioada de incubaţie foarte lunrcldin această descoperire, pot fi formulate două explicaţii complementare: V 1. Această descoperire are la bază, după cum s-a menţionat, un fapt de < servaţie (16 decembrie 1910), care se constituie ca un reper al programului, extr( ^ de sărac din punct de vedere euristic, cu totul disparat. H. Coandă nu căuta acV efect, intelectul lui fiind surprins de acest fenomen, cu totul neaşteptat. Acest sin,tt element al programului (faptul de observaţie) nu putea genera asocieri, combirp? şi analogii, spre a declanşa intuiţia. Se poate presupune că perioada de incubţ™ foarte mare (20 de ani), până ce faptul de observaţie a generat, prin analogie a1 intuiţie de iluminare, trecând mai apoi în fapt ştiinţific, se datorează, între altt^' şi acestui program conştient foarte slab sub raport euristic. Perioada îndelung^6' de incubaţie a fost necesară pentru ca savantul să acumuleze şi alte elemente ^ formaţionale, îmbogăţind astfel programul. Este foarte probabil că H. Coandj > operat adesea, conştient sau inconştient, asupra faptului de observaţie, până & ajuns la o oarecare saturaţie informaţională. Acumularea de informaţie, asocie^ combinările şi recombinările multiple, reflecţia îndelungată au pregătit anale' dintre scurgerea apei pe deget, în baie, şi scurgerea flăcărilor spre fuzelajul av nului în 1910, analogie care a generat, după cum se ştie, intuiţia luminatoare; " 2. J. Hadamard face o deosebire de nuanţă între două tipuri de invenţii: „L constă în aceea că, scopul fiind dat, se caută mijloacele de a-1 atinge, astfel procedează de la scop la mijloace, de la întrebare la soluţie. Celălalt constă, dr1 i imainarea potrivă, în descoperirea unui fapt, apoi în imaginarea la ce ar putea folosi. As de data aceasta mintea procedează de la mijloace la scop. Răspunsul ne apare înaintea întrebării. Paradoxal, al doilea tip de invenţie este mai general şi de\ a şi mai răspândit pe măsură ce ştiinţele progresează" (cf. A1.F. Osborn, 1963),^ Putem presupune că ceea ce afirmă J. Hadamard despre invenţie este pervN ( valabil şi pentru descoperire. Există temei pentru această presupoziţie chiar în,* tatul dat, în care autorul vizează şi descoperirea. Putem denumi cele două tir de invenţie (descoperire) finaliste şi nefmaliste. Din acest punct de vedere, Efe^ Coandă e o descoperire nefinalistă tipică, în faţa căreia atât descoperitorul ei, ^ şi alţi savanţi se întrebau la ce anume va folosi, în prezent, se cunosc mult '
v

foloase şi utilizări ale Efectului Coandă. Sub raport euristic, ţinând seama de cele consemnate mai înainte, putem presupune că în descoperirile finaliste intuiţiile se realizează mai uşor şi mai repede, fiind configurate de scop şi favorizate de întreaga activitate creativă, conştientă şi inconştientă, direcţională şi ea spre atingerea scoSpre deosebire de descoperirile finaliste, în cele nefinaliste (în care scopul lipseşte şi în care, de fapt, nu cauţi ceva, ca în cazul Efectului Coandă), intuiţiile se realizează mai greu şi într-un timp mai îndelungat, deoarece ele nu sunt centrate pe scop şi direcţionale de el. Faptul de observaţie cu privire la scurgerea jetului flăcărilor era disparat, cu totul neprevăzut, deci nefinalist. Din punctul de vedere al demersului euristic, între cele două descoperiri e o diferenţă ca între a găsi ceea ce cauţi (sau măcar ceea ce te aştepţi să găseşti, conform ipotezei de lucru) şi a găsi ceea ce nu cauţi (şi nici măcar nu te aştepţi, câtuşi de puţin, să găseşti), caz în care mintea e luată prin surprindere. 5.4. Matricea selectivă Programul euristic stabilit de conştient, destul de vag şi aproximativ în faza iniţială, funcţionează ca o matrice selectivă, care nu lasă să treacă decât acele soluţii care corespund structurii matricei. Combinaţia informaţională stabilă, despre care vorbeşte H. Poincaré în descoperirea unei clase noi de funcţii fuchsiene (fig. 5) este aceea care corespunde structurii programului elaborat de conştient. Soluţiile admise se constituie şi ele ca repere ale unui nou program euristic, completându-1 şi restructurându-1 pe primul, şi tot aşa, prin aproximaţii şi completări succesive, prin încercări şi erori, se ajunge la soluţia optimă. Jocul asociativ-combinatoriu şi al operării cu matrici selective este specific creativităţii şi creaţiei tehnice-ştiinţifice şi foarte pronunţat în anumite ramuri ale ştiinţei şi pentru anumiţi creatori. Dintr-o perspectivă formalistă, J. von Neumann considera matematica „Drept un joc combinatoriu cu simboluri" (cf. A. Heyting, 1966). Există cercetări de psihologia gândirii matematice care atestă, pentru acest domeniu, ,,O flexibilitate combinatorie pe plan mental" (Paula ConstantinescuStoleru, 1968). Se pare că prin natura ei, matematica (creaţia matematică) solicită în foarte mare măsură funcţia asociativ-combinatorie a psihicului, care se exercită mai ales în planul asocierilor şi combinărilor simbolurilor matematice. Răspunzând la întrebarea dintr-un chestionar (1945) al matematicianului francez J. Hadamard, prin intermediul căruia erau investigate unele aspecte ale creativităţii matematice, A. Einstein nota: „Dar, din punct de vedere psihologic, jocul acesta combinatoriu pare să fie aspectul esenţial al gândirii productive înainte de stabilirea vreunei legături între aceste elemente combinatorii şi construcţiile logice exprimabile cu ajutorul cuvintelor sau al simbolurilor, care pot fi comunicate şi altora" (cf. B.G. Kuzneţov, 1968). Capacitatea asociativ-combinatorie face parte din calităţile indispensabile ale unui mare creator în domeniul matematicii şi al altor ştiinţe ce presupun temeinice pului.

126

fundamente matematice, între care şi fizica. Desigur, în limite variabile, funcţia asociativ-combinatorie este indispensabilă creatorului din oricare disciplină ştiinţifică. Despre A. Einstein, B.G. Kuzneţov notează: „Geniul lui Einstein se manifestă în capacitatea, în abilitatea acestuia de a asocia, de a combina, uneori de a identifica noţiuni foarte îndepărtate una de alta. în creierul gânditorului fiecare noţiune (sau în etapa precedentă - fiecare imagine) era înconjurată de un nor de legături virtuale sau de un câmp de forţe, care (legături, forţe) captează alte noţiuni noi, uneori le reconstruieşte, stabileşte legătura lor cu noţiunea dată, iniţiază generarea unor noţiuni noi şi anihilarea altora vechi. Puterea colosală a acestui nor, intensitatea acestui câmp, raza de acţiune a acestor forţe - toare acestea sunt însemne ale geniului" (B.C. Kuzneţov, 1968). 5.5 Analogia şi intuiţia Din cele cinci intuiţii cercetate de noi, două sunt precedate de analogii: intuiţia lui H. Coandă e precedată de analogia comentată mai înainte (fig. 7); intuiţia lui Ch. Darwin e precedată de analogia dintre fenomenul de suprapopulaţie şi selecţia naturală, prilejuită de lectura cărţii lui Th. Malthus (fig. 3). Şi alte intuiţii sunt precedate de analogii. O asemenea analogie i-a fost sugerată lui Th. Edison de către o bătrână, cu totul igonarantă în materie de tehincă care, la modul naiv, şi-a exprimat opinia, chair faţă de inventator, fără să ştie cu cine vorbeşte, că domnul Edison, aşa cum a făcut becul să lumineze cu ajutorul curentului, la fel ar putea să facă şi tramcarul să meargă tot cu ajutorul curentului (B. Apelevianu, 1972). Asocierea de către bătrână a celor două elemente (curentul şi tramcarul) a fost de natură să declanşeze în mintea lui Th. Edison, sensibilizată la asemenea probleme, o analogie şi o intuiţie (soluţie) tehnică, care au dus la inventarea tramvaiului. Faptul că o serie de intuiţii sunt precedate de analogii ne face să credem că analogia face parte din mecanismele psihice ale unor specii de intuiţii euristice, îndeplinind o funcţie deosebit de importantă, aceea de a surprinde asemănările dintre fenomene, permiţând pe această cale interpolări şi extrapolări. La o analiză mai atentă, analogia lui Ch. Darwin şi a lui Th. Edison îndeplinesc, în esenţă, fie o funcţie de interpolare, fie una de extrapolare, fapt pentru care ele pot să fie denumite, prima analogie de interpolare, iar a doua, analogie de extrapolare. Ch. Darwin se întreba cum se realizează selecţia speciilor libere din natură, în care nu intervine omul. După cum am văzut, aceasta era enigma şi, totodată, obstacolul de care se lovea creatorul în formularea principiului selecţiei naturale. El însă descoperise principiul selecţiei artificiale, dispunea de observaţii sistematice asupra speciilor etc. în tot acest complex de fenomene informaţionale, Ch. Darwin a interpolat, prin analogie, concluziile lui Th. Malthus despre suprapopulaţie, care i-au declanşat imediat o intuiţie euristică, care era însăşi soluţia problemei. Prin inventarea becului electric Th. Edison dispunea de o achiziţie tehnică de bază, polivalentă. Sugestia bătrânei i-a prilejuit o analogie de extrapolare a principiilor de

127

funcţionare a becului electric la tramcar şi i-a declanşat o intuiţie euristică de soluţionare a problemei. Intuiţia lui H. Coandă este însă de alt gen. în acest caz avem de-a face cu analogie slabă, strict formală, între două fenomene foarte diferite ca natură: scurgerea jetului flăcărilor spre fuzelajul avionului (1910) şi scurgerea picăturilor de apă pe deget, în baie (după 20 de ani). Analogia care stă la baza declanşării acestei intuiţii credem că ar putea să fie denumită analogie formală, deoarece accentul nu cade, în acest caz, pe conţinutul celor două fenomene, foarte diferite calitativ, ci pe formă, adică pe asemănarea de scurgere. Uneori se supraestimează analogia. Ea este de fapt ultima „picătură" ce se adaugă unei etape de acumulări, de căutări, de activitate intensă, mai mult sau mai puţin îndelungată. Analogia declanşează intuiţia, generând pe această cale soluţia. 5.6. Raţionamentul prin recurenţă şi intuiţia euristică Proprietatea esenţială a raţionamentului prin recurenţă constă în aceea că el conţine condesate, după opinia lui H. Poincaré, ,,într-o formulă unică o infinitate de silogisme" (traducere, 1986). Mai întâi, H. Poincaré îşi exprimă dezacordul cu opinia larg răspândită cum că matematica s-ar baza exclusiv pe raţionamentul de tip deductiv, întrebându-se „Care este natura raţionamentului matematic? Este el în mod real deductiv, aşa cum se crede de obicei? O analiză aprofundată ne arată că acest lucru nu este adevărat, că raţionamentul matematic, are într-o anumită măsură natura raţionamentului inductiv şi că prin aceasta este el fecund. El îşi păstrează totuşi caracterul rigorii absolute: iată ce trebuie să dovedim mai întâi". Acest tip de raţionament permite trecerea gândirii de la individual la general, de la finit la infinit. Prin intermediul lui, gândirea se ridică de la constatări singulare la teoreme, aplicabile la toate numerele, consideră H. Poincaré. Aşadar, prin acest raţionament gândirea face trecerea de la detalii la principii, în plus, el ne asigură o mare economie de timp şi de efort, prin aceea că ne scuteşte de demonstraţii lungi, plictisitoare şi monotone, consemnează H. Poincaré. „Dacă matematicile nu ar avea un altul, ele nu s-ar putea dezvolta; dar ele recurg din nou la acelaşi procedeu, adică la raţionamentul prin recurenţă, putând astfel să-şi continue mersul înainte". E posibil, după opinia noastră, ca acest tip de raţionament, cu silogisme condensate şi dinamice să fie implicat atât în mecanismele psihologice ale intuiţiei euristice de inducţie, cât şi în cele ale intuiţiei de iluminare, înţeleasă ca o străfulgerare a minţii, prin intermediul căreia e surprinsă, parcă dintr-o dată, soluţia unei anumite^ probleme. Se pare că acest raţionament pendulează între logică şi infralogică. In derularea lui relativ lentă, continuă şi explicită, în care premisele şi concluziile sunt evidente şi oarecum controlabile, raţionamentul prin recurenţă ţine preponderent de logică, în mişcarea lui rapidă şi discontinuă, când structura lui scapă controlului metodic şi explicit, concluzia apărând parcă „din nimic", fără premise evidente, raţionamentul prin recurenţă are o natură preponderent infralogică

128

(subconştientă). Mişcarea raţionamentulului prin recurenţă din logic în infralogic şi invers poate fi interpretată, după opinia noastră, ca închidere în logic şi deschidere în infralogic. în acest din urmă caz, raţionamentul prin recurenţă asimilează din infralogic elemente informaţionale noi, de natură asociativ-combinatorie, mai mult sau mai puţin aleatorii, mărindu-şi astfel valoarea creativă. Aceste achiziţii din infralogic sunt validate sau invalidate în planul logic. Funcţia pulsatorie (de închidere şi deschidere) a raţionamentulului prin recurenţă e de natură, credem, să explice, fie şi numai parţial, fecunditatea lui creativă. Dacă admitem ipotetic că raţionamentul prin recurenţă ar putea să fie suport al intuiţiilor euristice de inducţie şi de iluminare, atunci frecvenţa mare şi specificitatea acestui raţionament pentru gândirea matematică e de natură să explice prezenţa atât de pregnantă a modalităţii de creaţie intuitivă la unii mari matematicieni, inclusiv la H. Poincaré. Structura raţionamentului prin recurenţă, format dintr-o „cascadă" de silogisme ipotetice este - după părerea lui H. Poincaré următoarea: Teorema este adevărată pentru numărul 1. Or, dacă e adevărată pentru l, este adevărată şi pentru 2. Deci, este adevărată pentru 2. Or, dacă este adevărată pentru 2, este adevărată şi pentru 3. Deci, e adevărată pentru 3 şi aşa mai departe. „Se vede că concluzia fiecărui silogism serveşte ca premisă minoră pentru următorul, în plus, premisele majore ale tuturor silogismelor noastre pot fi aduse la o formulă unică. Dacă teorema este adevărată pentru n-1, ea este şi pentru n. Se vede deci că, în raţionamentul prin recurenţă, ne mărginim să enunţăm premisa minoră a primului silogism şi formula generală care conţine drept cazuri particulare toate premisele majore. în raţionamentul prin recurenţă termenul ulterior se fundamentează pe cel anterior. Este un fel de înaintare a gândirii prin recul parţial. Tocmai în acest punct se concentrează o particularitate esenţială a unui asemenea tip de raţionament. Pare ciudat şi oarecum paradoxal faptul că un raţionament ca acesta, în care gândirea înaintează prin retragere parţială, efectuând un permanent du-te-vino între premisa minoră a raţionamentului următor şi concluzia raţionamentului anterior, realizează totuşi în final o economie de timp şi de efort despre care vorbeşte H. Poincaré. Reculul parţial al gândirii recurente contribuie, se pare, la: a) creşterea consistenţei sale, prin raportarea la fiecare pas a premisei minore a raţionamentului următor la concluzia raţionamentului anterior; b) permanentul transfer informaţional de la concluzia raţionamentului anterior la premisa minoră a raţionamentului următor, între trecut şi viitor, dacă ne putem exprima astfel. Pe de altă parte, timpul pe care gândirea recurentă îl pierde prin realizarea la fiecare pas a reculului parţial, îl compensează şi depăşeşte ca economie, cu mult, prin condensarea tuturor premiselor majore într-o singură formulă generală, ceea ce, în final, se soldează cu realizarea unei mari viteze de înaintare, cu trecerea ei fulgurantă peste etape (de fapt, peste premisele majore). De aici rezultă, credem, relativa spontaneitate a gândirii recurente, fapt ce-i conferă, mai mult sau mai puţin frecvent, în funcţie de anumite particularităţi tipologice ale persoanei, o natură intuitivă.

129

Deşi specific gândirii matematice, aşa cum consideră pe bună dreptate H. poincaré, raţionamentul prin recurenţă e implicat, credem, în grade diferite, şi în alte modalităţi de gândire, constituind, de fapt o trăsătură a mecanismelor gândirii omului în genere, cel puţin în stare latentă. Cel care elaborează ecuaţia raţionamentului prin recurenţă este G. Polya (1971). După opinia noastră, raţionamentul prin recurenţă ar putea să fundamenteze parţial şi intuiţia de predicţie ( de „ghicire"), atât de mult implicată în activităţile euristice anticipative şi mai ales în teoriile prospectologice. Construirea lor se face, în principal, prin prelungirea în viitor a unor premise din trecut, aşa cum rezultă din structura raţionamentulului prin recurenţă de mai înainte. Raţionamentul prin recurenţă, după opinia lui H. Poincaré, e analog sau chiar identic cu inducţia matematică. Poate că e chiar modalitatea prin care se înfăptuieşte inducţia incompletă în matematică şi nu numai în ea. Şi totuşi, în ce constă acea „virtute creatoare" a raţionamentului matematic care-1 deosebeşte în mod esenţial de silogism? H. Poincaré ne lasă să înţelegem că dezlegarea acestei tulburătoare enigme euristice se cere căutată în judecăţile sintetice a priori. Imm. Kant în Critica raţiunii pure consideră că, în fond, toate ştiinţele raţiunii se bazează pe judecăţi sintetice a priori. „Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice autentice sunt întotdeauna judecăţi a priori şi nu empirice, deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă. Dacă însă nu se va admite aceasta, ei bine, atunci ei restrâng judecata mea la matematica pură, al cărui concept cere ca ea să nu conţină cunoştinţă empirică, ci numai cunoştinţă pură a priori" (traducere, 1969). După opinia lui Imm. Kant, judecăţile sintetice a priori, spre deosebire de judecăţile analitice, sunt de tip extensiv. „...Adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în el şi nu putea fi scos prin descompunerea lui". Acest adaos, despre care vorbeşte Imm. Kant, se realizează întotdeauna în trecerea de la particular la general, adică la principiu, care nu e complet indus din elementele particulare, ci presupune o construcţie, ce conţine în sine ceva nou, ireductibil la elementele din care a fost indus. Acest ceva nou, construit, constituie în fond esenţa creativităţii şi creaţiei matematice. Deci, raţionamentul prin recurenţă, bazat pe judecăţi sintetice a priori, se pare că explică, într-o bună măsură, „virtutea creatoare" a raţionamentului matematic. Deşi viziunea apriorică a lui Imm. Kant ridică o seamă de obiecţii, ea are totuşi o funcţie explicativă, fie şi numai parţială, „în toate ştiinţele teoretice ale raţiunii", cum consideră cu temei Imm. Kant. 5.7. Cercetarea intuiţiei euristice prin metoda chestionarului W.I. Beveridge menţionează cercetările lui Alatt şi Backe, realizate prin metoda anchetei, în rândul cercetătorilor din domeniul chimiei. Din aceste cercetări rezultă următoarea intervenţie a intuiţiei euristice: 33% din cercetători au relatat că sunt ajutaţi de intuiţie frecvent; 50% ocazional; 17% n-au primit nici un ajutor m Paftea intuiţiei. Intuiţia s-a dovedit corectă întotdeauna în procent de 7%;

130

10-90% declară că intuiţiile s-au arătat ulterior a fi corecte. Mulţi declară însă că intuiţia s-a dovedit greşită. Audiind cursul despre intuiţia euristică, la disciplina Psihologia creativităţii, predată la anul IV, facultatea Automatică din IPB, cu ani în urmă (1984), o studentă eminentă, Marina Meilă Predoviciu, la absolvire şefă de promoţie, acum inginer, a făcut o adevărată pasiune pentru această temă, cerându-ne insistent bibliografie suplimentară şi asistenţă de specialitate, pentru a realiza o cercetare prin metoda chestionarului cu privire la acest fenomen. Autoarea a elaborat un chestionar complex pe care 1-a aplicat pe un eşantion de 39 de persoane (studenţi, ingineri etc), a prelucrat datele prin tehnici laborioase, realizând o lucrare remarcabilă, care a făcut obiectul unei comunicări ştiinţifice la Primul Simpozion Naţional de Inventică, Iaşi, 1984, fiind publicată în volumul cu lucrările acestei manifestări ştiinţifice. Pentru a înlătura ambiguităţile, autoarea a propus, în chestionar, o definiţie a intuiţiei euristice: „Consideraţi ca intuiţie, în cele ce urmează, o idee apărută brusc, care pune într-o lumină nouă elementele unei probleme ştiinţifice de care vă ocupaţi (v-aţi ocupat)". Din cercetarea menţionată rezultă următoarele date despre intuiţia euristică de iluminare: 89% din subiecţi au asemenea intuiţii la câteva săptămâni, iar restul declară că intervalul e doar de câteva zile. La 69% din subiecţi intuiţia de iluminare intervine în proporţie de una la circa 10 persoane. 90% din subiecţi relatează că intuiţia e însoţită de emoţie. Câţiva nu aderă la definiţia intuiţiei propusă de autoare şi dau ei înşişi unele definiţii: „Idei (uneori vagi) care încolţesc, germinează, explozia fiind doar forma finală"; „Realizarea inconştientă a legăturilor între elementele care dau soluţia unei probleme"; „După experienţa mea, intuiţia e o rază de lumină într-o cameră obscură, în timpul scurt cât luminează ai timp să vezi şi să înregistrezi toate aspectele ce ţi le relevă, ulterior rămânând să finalizezei imaginile captate..."; „Intuiţia este un dar pe care ni-1 face mintea noastră". Din 19 subiecţi ce declară că există momente favorabile pentru intuiţii, 14 afirmă că dimineaţa e timpul cel mai favorabil, l menţionează perioada de după somnul de la amiază, iar 3 au avut intuiţii de iluminare seara sau noaptea. Restul, până la 39, menţionează drept condiţii favorabile apariţiei intuiţiilor de iluminare: mediul diferit de cel obişnuit, de exemplu pe stradă; după o concentrare intensă, urmată de desfăşurarea altei activităţi; în momentele de singurătate sau după un conflict puternic, în momentul stării de relaxare; în timpul mersului; lenea nu favorizează intuiţiile; în timpul activităţii concentrate asupra problemei sau a altor probleme (eventual înrudite); activităţile intelectuale de rutină nu favorizează intuiţiile, în concluzie, între altele, autoarea conchide: „De aceea, e bine ca orele dimineţii să fie folosite pentru activităţi intelectuale, ele fiind, potenţial, cele mai fertile. Un creier odihnit şi ritm constant de lucru (dar nu monoton) sunt, statistic vorbind, mai eficiente decât exploziile sporadice de energie psihică".

5.8. Concluzii

,

a) Intuiţia euristică se cere analizată dintr-o perspectivă sistemică, procesuală, în contextul rezolvării de probleme, în legătură indisociabilă cu momentele care o nreced şi o succed, cu fazele prin care trece o descoperire sau o invenţie; b) Intuiţia euristică este generată de un anumit context creativ. Ea apare, de regulă, ca urmare a ivirii unui obstacol euristic, care a generat dificultăţi serioase în calea rezolvării unei anumite probleme. Desigur că nu toate problemele se rezolvă prin intuiţie, ci numai acelea care prezintă discontinuităţi informaţionale, se lovesc de obstacole, presupunând perioade, mai mici sau mai mari, de incubaţie. Unele probleme se rezolvă pe cale algoritmică. Este deosebit de interesantă relaţia dintre activitatea algoritmică şi cea euristică în rezolvarea de probleme. Este de presupus că atunci când activitatea algoritmică ajunge la un obstacol, pe baza principiului alternanţei dintre algoritmic şi euristic, intră imediat în acţiune activitatea euristică care încearcă să depăşească obstacolul prin strategii exploratorii discontinue, ca apoi, pe un teren consolidat, de natură continuă, să se revină iar la activitatea algoritmică, într-o alternare permanentă; c) Deşi intuiţiile analizate de noi se declanşează în faza inconştientă, premisele, rădăcinile, izvorul lor, cel puţin pentru problemele a căror rezolvare debutează cu o fază conştientă, se cer căutate în această fază şi nu în inconştient. Credem că în acest sens poate fi consistent interpretată teza consemnată de W.I. Beveridge cu privire la izvorul intuiţiei. După cum rezultă din cercetarea noastră, trecerea intuiţiilor prin faza conştientă de elaborare este absolut necesară şi indispensabilă, ceea ce evidenţiază funcţia de instanţă supremă a conştientului, care validează şi finalizează procesul euristic; d) Elaborarea unor metode de a determina inconştientul să lucreze rapid şi eficient (fără prea mare cheltuială de energie psiho-fiziologică - în timpul somnului, relaxării etc), împreună cu conştientul şi sub controlul lui, ţine de problematica viitorului. Anumiţi autori lansează chiar imperativul: ,,Pune-ţi inconştientul să lucreze!". Acele presupuse zone ale creierului ce se găsesc în relativă inactivitate, împreună cu disponibilităţile creative existente la nivelul conştientului şi inconştientului, disponibilităţi care ar putea să fie în mai mare măsură activate, pot face ca funcţia creativă umană să crească nelimitat, spre a ţine pasul cu cerinţele viitorului; e) Descoperirile şi invenţiile bazate pe intuiţie presupun o alternativă a fazelor, sunt guvernate de principiul feedback-ului; în relaţia creativă dintre conştient şi inconştient se instituie programe euristice de căutare a soluţiei, matrici selective de validare a rezultatelor, intervin diferite specii de analogii, raţionamente prin recurenţă etc. Toate acestea şi încă altele, neştiute de noi în prezent, se constituie drept mecanisme psihologice ale intuiţiei euristice.

132

CAPITOLUL

XV

HAOLOGIA ŞI UNELE PRINCIPII ALE ACTIVITĂŢII EURISTICE CEREBRALE

• i

1. Haologia - o nouă revoluţie în ştiinţă şi consecinţele ei pentru euristică
1.1 Geneza, concepte şi obiect de studiu De la mitul haosului cel veşnic şi fără de sfârşit, din care au purces şi lumea întreagă şi zeii cei fără de moarte s-a ajuns în zilele noastre la o nouă disciplină - haologia, considerată de unii autori drept o importantă revoluţie în ştiinţă. Actul ei de naştere se leagă de anul 1963, iar primul părinte al acestei noi ştiinţe e Edward Lorenz, meteorolog la Massachusetts Institute of Technology, care a avut „năstruşnica" idee de â simula un fenomen „meteo în miniatură", exprimat doar prin câteva elemente esenţiale ale sale, cu ajutorul unui calculator. Acest studiu, publicat în revista de meteorologie, pune în evidenţă caracterul haotic al sistemului meteo. El are semnificaţia unui început cu consecinţele epistemice încă nebănuite la acea dată. Noua ştiinţă (a se vedea şi J. Gleick, La Théorie du chaos: vers une nouvelle discipline, Ed. Albin Michel, 1989) are vocaţia unei largi interdisciplinarităţi. în acest context matematica, prin unele ramuri ale sale (teoria probabilităţilor, statistica, teoria catastrofelor, geometria etc), fizica, desigur meteorologia etc, joacă un rol important. Se pare că există cinci concepte de bază ce descriu haosul: l. determinismul, înţeles în sens matematic şi fizic; 2. sistemul haotic; 3. turbulenţa; 4. fractalul şi 5. bifurcaţia (S. Huet, L'ordre du Chaos, „Sciences et Avenir", 542, Aprilie, 1992). Autorul menţionat mai înainte notează: „Termenul de haos, pentru un matematician posedă un sens precis. Definiţia sa ştiinţifică este: comportament stochastic ce se produce într-un sistem determinist" (p. 55). Despre fenomenele deterministe, probabiliste şi voluntare a se vedea şi D.D. Farcaş, Sinergetica gândirii, Bucureşti, Ed. All, 1994, p. 94-98. Un alt autor, D. Ruelle, căruia această ştiinţă îi este mult îndatorată face distincţii de profunzime şi nuanţă între haos şi hazard (D. Ruelle, Hasard et chaos, Ed. Odile Jacob, 1991). Pe lângă conceptele de bază consemnate ceva mai înainte, haologia utilizează multe alte concepte: ordine, dezordine, mediu aleatoriu, mediu dezordonat, mediu

133

s

ordonat, haos determinist (ordonat), ordine haotică etc. (P Thuillier, La Revance du Dieu Chaos, „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991). Unii autori subliniază ordinea. Alţii pun un accent r^ai mare pe dezordine. Din această perspectivă, după opinia noastră, într-un sens mai general, haologia s-ar putea descrie, credem, ca fiind disciplina ce se ocupă cu studiul relaţiei dintre ordine şi dezordine în sistemele tranzitive. Apare astfel o nouă clasă de sisteme cele haotice, necunoscute până acum în clasificarea sistemelor. 1.2. Aplicaţii ale haologiei şi priorităţi

Foarte multe ştiinţe au adoptat, de mai multă vreme, un unghi de vedere haologic, iar altele sunt pe punctul de a o face. Haologia are nenumărate aplicaţii, nu doar ca proiect, ci sub forma unor lucrări finalizate deja, ce acoperă o arie imensă, de la haosul în sistemul solar şi în galaxii, până la haosul în sistemele mici. Dintre acestea consemnăm aici câteva exemple de asemenea aplicaţii, şi anume pe acelea care sunt mai apropiate de domeniul psihologiei: „Le chaos en biologie" (R.M. May, „La Recherche Spécial, 232, Mai, 1991, p. 588 şi urmat.); „De verres de spin aux réseaux de neurones" (M. Mézard et G. Toulouse, „La recherche Spécial", 232, Mai, 1991, p. 616 şi urmat.); „Les dendrites" (B. Perrin et P. Tabeling, „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991, p. 656 şi urmat.); „Ordre et désordre mental" (J.Bergeret, „La Recherche Spécial, 232, Mai, 1991, p. 674 şi urmat.). Preocupările noastre de euristică haologică au început cu mulţi ani în urmă, pornind de la informaţii vagi despre acest domeniu. Mai târziu, după anul 1980, ne-a atras atenţia o afirmaţie concisă dar riguroasă a lui E. Schrôdinger potrivit căreia „Ordinea întâlnită în desfăşurarea vieţii izvorăşte dintr-o sursă deosebită. Prin urmare există două „mecanisme" diferite prin care pot fi produse evenimente ordonate: „mecanismul statistic", care produce „ordine din dezordine", şi cel nou, care produce „ordine din ordine". Pentru o minte fără prejudecăţi al doilea principiu pare mult mai simplu, mai plauzibil..." „Dar nu putem spera ca „legile fizicii" derivate din acest principiu să fie suficiente explicării comportamentului materiei vii ale cărei caracteristici remarcabile se întemeiază vădit pe principiul „ordine din ordine" (E. Schrôdinger, Ce este viaţa? Aspectul fizic al celulei vii şi Spirit şi Materie, traducere, Bucureşti, Ed. politică, 1980, p. 102-103). J>e pare că aceste consideraţii ale lui E. Schrôdinger îşi au sursa informaţională în fizică, poate la M. Planck, care făcea o distincţie similară cu viziunea lui E. Schrôdinger, între legile statistice şi dinamice (E. Schrôdinger, traducere, 1980, P- 103-104). De aici decurge concluzia existenţei unui determinism statistic, compatibil cu dezordinea şi a unui determinism dinamic, compatibil cu ordinea. Aceste probleme se conjugă cu precizările şi delimitările făcute în teoria informaţiei (fora Shannon) cu privire la entropie şi negentropie, prima vizând dezordinea in Slste me, iar a doua ordinea.
134

Aşadar haologia are filiaţii directe său indirecte cu toate aceste teorii şi cte de vedere. Pe de altă parte, există cercetători care-1 consideră pe H. Poincar^ drept un precursor al haologiei (J-L. Chabert, A.D. Dalrnedico, Henri Poincare, le^j Précurseur, „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991, p. 566 şi urmat.). Un allţ. precursor al haologiei e savantul român Gheorghe Zapan, care în contextul cerce^ tării sistemelor evolutive cu evenimente preferanţiale şi al elaborării ciberneticii^ calitative, începând din anul 1964 (a se reţine că E. Lorenz fundamentează haologia^ în anul 1963), realizează o modelare matematică a activităţilor umane, în procesul^ învăţării, constată profesorul Gh. Zapan, dezordinea şi ordinea informaţională se^. dezvoltă la început în unitate, ca mai apoi ele să aibă o evoluţie antitetică Zapan, Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, Ed. ştiinţifică şi clopedică, 1984, p. 360, 390, 415). De asemenea, profesorul Gh. Zapan constată că în sistemele evolutive evenimente preferenţiale au loc treceri de la o stare la alta, ce pot fi descrise teoria probabilistică a lanţurilor (A.A. Markov, 1907) şi de teoria lanţurilor legături complete (Onicescu-Mihoc, 1935). Ordinea şi dezordinea sunt stări zitorii ale sistemelor, susceptibile, credem, de a fi şi ele modelate matematic prins teoriile menţionate mai înainte. Avem datoria morală de a menţiona faptul că mintea noastră a fost sensibi^ lizată pentru a înţelege problemele haologiei la şcoala cibernetică-statistică-proba bilistică a profesorului Gh. Zapan, al cărui student am avut cinstea şi norocul a fi fost. Deci, aşa cum am mai spus, după anul 1980 am început să reflectăm asupra^ punctului de vedere al lui E. Schrôdinger. Apoi, nu după mult timp am încercat oarecare generalizare, dacă o putem numi aşa, a celor două relaţii menţionate E. Schrôdinger (ordine din dezordine şi ordine din ordine), ajungând astfel relaţii: 1. ordine mică în dezordine mică; 2. ordine mică în dezordine mare; ordine mare în dezordine mică; 4. ordine mare în dezordine mare. începând acest moment, preocupările noastre oarecum nesistematice, pentru acest domeniu^ au căpătat un conţinut mai consistent, devenind treptat o activitate de căutare cuy scop, metodică şi, dacă nu e prea mult spus, chiar ştiinţifică. Odată obţinute, am încercat să aplicăm aceste patru relaţii între ordine dezordine la fenomenele euristice. Primele rezultate au fost publicate în cartea noastră^ Strategii creative transdisciplinare, Ed. Academiei Române, 1992 (textul depus m^ 1988), p. 150-155. Mai apoi, studiul a fost revăzut şi publicat în „Revista de^, inventică" nr. 9, 1993, sub titlul „Firul Ariadnei în labirintul informaţional cerebral^ •al creativităţii". Ulterior, ne-am asociat un matematician probabilist cu care arn^ publicat studiul „An Aleatory-Haological Interpretation of Some Heuristic Pheno-, mena", în revista „Cybemetica", Namur, Belgique, vol. XXXVII, no. 2, 1994. Desigur, viziunea noastră despre haologie s-a lărgit mult după ce am luat; cunoştinţă (decembrie, 1994) de studiile publicate în cele două reviste: „La Recherche Spécial", 232, Mai, 1991; „Science et Avenir", 542, Aprilie, 1992 şi de, referinţele bibliografice menţionate în aceste studii/Cercetarea de faţă se situează^ în prelungirea preocupărilor noastre mai înainte menţionate.

135

1.3. Obiective ale cercetării noastre

»

Ca să ne fie mai bine înţelese intenţiile şi punctele noastre de vedere, credem că e necesar să consemnăm faptul că prezentul studiu nu intenţionează nici pe departe să realizeze o sinteză la zi în literatura psihoneurofiziologică. Nu e vorba de aşa ceva. Am recurs, nu prea frecvent, la unele cercetări de asimetrie cerebrală, neuro-cibernetică, hipnologie etc. doar pentru că ele susţin viziunea noastră haologică despre fenomenele euristice. Sperăm ca studiile noastre menţionate mai înainte să aibă semnificaţia unor prime încercări de a aplica haologia în domeniul fenomenelor euristice şi de a atrage atenţia creatologilor asupra nevoii de a coopera interdisciplinar cu această nouă ştiinţă. Metoda ideogramei serveşte într-o anumită măsură scopurilor noastre şi se bucură şi ea de privilegiul de a fi originală şi inedită. Credem că haologia va avea în psihologie şi în euristică un ecou comparabil cu acela pe care 1-a avut cibernetica în aceste domenii, dacă nu chiar mult mai mare, pentru că cibernetica vizează doar fenomenul ciclic (feedback-ul), pe câtă vreme haologia abordează elemente infrastructurale mult mai profunde ale sistemelor. Dacă în momentul de faţă ne apare pe deplin legitimă psihocibernetica, suntem convinşi că în viitorul apropiat se vor contura interdisciplinele ce ar putea să se numească psihohaologia şi euristica haologică (eurihaologia), dacă aceşti termeni ne sunt permişi. Aşadar, prezentul studiu intenţionează, în principal, să propună opiniei ştiinţifice un nou domeniu al cercetării şi o metodă adecvată pentru aşa ceva euristica haologică şi metoda ideogramei. In subsidiar, cercetările noastre pe această temă, sunt orientate spre aprofundarea euremei asociativ-combinatorii din modelul structurilor euristice fundamentale (I. Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1980), dar, în sens mai larg, ele urmăresc înţelegerea suportului informaţional al activităţii euristice cerebrale şi eventual, surprinderea unor principii ale acesteia.
1.4. Fundamente neurocibernetice şi sistemice

Punctele noastre de vedere îşi găsesc o fundamentare consistentă în diferitele modele cibernetice ale creierului şi ale reţelelor neuronale, ce evidenţiază faptul că structura cerebrală funcţionează atât determinist cât şi aleatoriu (D. Hebb, The Organization of Behavior, Willey, 1949; Ed. Nicolau, C. Bălăceanu, Cibernetica, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1961; M. Beliş, Mecanismele inteligenţei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978). Creierul şi psihicul sunt, după opinia noastră sisteme tranzitive, ce pendulează permanent de la ordine informaţională la dezordine şi invers, intrând astfel în sfera de studiu a haologiei, în consens cu definiţia obiectului de cercetare al acesteia (a se vedea par. 1.1.).

136

1.5. O delimitare conceptuală Termenul de activitate euristică cerebrală (a.e.c), pe care ne permitem să-1 punem în circulaţie în acest context, exprimă doar un segment al activităţii nervoase superioare (a.n.s.). în plus, cercetările de neurocibernetică (M. Beliş, 1978, p. 79) ne îndreptăţesc să luăm în consideraţie şi activitatea algoritmică cerebrală (a.a.c.). Relaţia dintre aceste concepte e ca de la specii (a.e.c şi a.a.c.) la gen (a.n.s.). Desigur, dincolo de această sumară clarificare conceptuală, rezultată mai mult din nevoia de a ne delimita aria de investigaţie, cercetările de fond pe această temă rămân deschise unei largi cooperări interdisciplinare. 2. Principii fundamentale haologice-euristice cerebrale şi unele mecanisme psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn 2. l. Somnul paradoxal şi furtuna cerebrală Ţinând seama de principiul continuităţii funcţionale a psihicului, există temei să considerăm că asociaţiile şi combinaţiile informaţionale cerebrale se realizează atât în starea de veghe, cât şi în starea de somn, mai ales în faza de somn paradoxal. Cercetările de hipnologie şi onirologie pun în evidenţă faptul că în această fază se declanşează aşa-numita ,Jurtună cerebrală", fenomen complex şi oarecum enigmatic, ce semnifică un maximum de activism cerebral propriu stării de somn paradoxal (somn cu vis, ce intervine periodic la intervale de 90 de minute de somn normal, având durata de 15-20 minute), când 70-80% din neuroni sunt în stare de activitate (L. Popoviciu, V. Foişoreanu, O. Corfariu, V. Enătescu, Visul. Probleme de fiziologie, psihologie şi patologie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, p. 15-19). Despre funcţia creatoare a visului, S. Freud formulează un punct de vedere oarecum antinomic. El vorbeşte despre „Acele stranii creaţii compozite" ale visului care, spre deosebire de „Figurile animalelor create de imaginea popoarelor Orientului", cristalizate definitiv, „Creaţiile visului par să împrumute formele mereu noi ale unei imaginaţii inepuizabile" (S. Freud, Interpretarea viselor, traducere, Bucureşti, Ed. Măiastră, 1991, p. 24). în altă parte autorul menţionează: „Urmează că acţiunea visului nu este niciodată creatoare, că ea nu imaginează nimic care să fie al ei, că ea nu apreciază, nu concluzionează" (S. Freud, traducere, 1991, p. 23-26), decurge că visul se realizează, într-o formă specifică, în raport cu starea de veghe, o funcţie creatoare. 2.2. întrebări în legătură cu această problemă se pot formula următoarele întrebări: în ce raport se află creaţia onirică şi cea vigilică? Oare aceste două modalităţi de creaţie ale creierului, aflat în două ipostaze diferite (veghea şi somnul paradoxal), sunt
1T7

total izolate ca nişte monade? Creaţiile onirice au vreo semnificaţie în rezolvarea problemelor formulate în starea vigilică? Creaţia onirică e simetrică şi complementară creaţiei vigilice? Creaţia onirică e implicată direct sau indirect şi disimulat (simbolic) în creaţia vigilică? Credem că aceste întrebări se situează în contextul problematic al relaţiei dintre conştient şi inconştient în creativitate şi creaţie, fiind de natură să reactualizeze unele cercetări mai vechi ale noastre (I. Moraru, 1980, p. 86-111).

2.3 Principiul schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală
Pe de altă parte, dacă vom încerca să interpretăm aceste fenomene din perspectiva haologiei, intervine, credem, proporţia statistică dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală, în care vedem posibile următoarele situaţii: 1. Ordine mică în dezordine mică; 2. Ordine mică în dezordine mare; 3. Ordine mare în dezordine mică; 4. Ordine mare în dezordine mare. Aplicând aceste relaţii la stările de veghe şi de somn (în sens mai larg la dinamica conştient-inconştient), e de presupus că în starea de veghe, logica prin funcţia ei raţional-normativă impune, diferenţiat relaţia 3 sau 4. Dar în starea de somn, în lipsa cvasitotală a logicii, intervine, în funcţie de context, relaţia l sau 2. Avem temei să presupunem că în aceste stări, mai ales în relaţia 2, asocierile şi combinările informaţional- ideatice se realizează cu o amplitudine şi frecvenţă mai mari ca în starea de veghe, într-o asemenea dinamică informaţională cerebrală nerestrictivă, cu mai multe grade de libertate, ca aceea din starea de somn paradoxal, dominată de relaţia 2, în contextul favorizant al structurării şi restructurării engramelor de memorie, ce se realizează intens în această formă de somn, activităţi ce se soldează şi ele însele cu o oarecare dezordine informaţională, creşte şansa de a realiza, calitativ şi cantitativ, asociaţii şi combinaţii informaţional-ideatice, imposibil sau greu de realizat în starea de veghe, dominată de relaţiile 3 sau 4, sub cenzura severă a raţiunii. Trecerea de la starea de veghe la somn şi invers înseamnă alternanţă în dinamica informaţională cerebrală, de la relaţiile 3 sau 4, la relaţiile l sau 2 şi invers. Acest fenomen ar putea fi numit principiul schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală. Totodată, trecerea de la veghe la somn presupune, după cercetările lui M. Vlyslobodsky, alternanţa emisferelor cerebrale cu dominanţa funcţională a emisferei irepte (L. Popoviciu şi colab., 1978, p. 124; M. Myslobodsky, Pharmacologie mphcations of hemispheric asymmetry, Life Sci., 19, 1976). De asemenea, desco'eririle lui R.W. Sperry, distinse cu Premiul Nobel pentru medicină în anul 1981, n m evi denţă principiul complementarităţii şi alternanţei funcţionale a celor două misjere cerebrale în stare de veghe, cât şi specializarea funcţională a lor (asi38

metria): emisfera stângă e specializată, mai ales, în gândire abstractă, logica verbală, elaborări teoretice; e analitică, temporală şi raţională, iar emisfera dreaptă în motricitate, imagistică, gândire fîgurală şi reacţii emoţionale; e sintetică, spaţialvizuală şi intuitivă (R.W. Sperry, Lateral Specialization in the Separated Hemispheres, in „The Neurosciences Third Study Program", Ed. P.O. Schmitt and F.G. Worden, Cambridge, Mass: MIT Press, 1974; S.P. Springer, G. Deutsch, Left Brain, Right Brain, Revised Edition, W.H. Freeman and Company, New York, 1985, p. 236). 2.4. Principiul centro-aferentaţiei informaţionale Schimbarea dominanţei emisferice atât în starea de veghe, funcţie de natura stimulului, cât şi în trecerea de la veghe la somn şi invers, la intervale relativ mici de timp, presupune alternanţa haologică şi o oarecare interferenţă informaţională între gândirea verbală, generală şi abstractă şi gândirea concretă, figural-emoţională, între gândirea vigilică şi imageria onirică dominantă în starea de somn paradoxal, între conştient şi inconştient, logică şi infralogică. Mai mult decât atât, pe fundalul alternanţei funcţionale a emisferelor cerebrale, avem temei să presupunem că gândirea (eventual fragmente de gândire) se transformă permanent în imagini şi invers, imaginile în gândire. Cu privire la această problemă, oarecum controversată, în teza noastră de doctorat (1973) am propus principiul centroaferentaţiei informaţionale, care explică transformarea, fie şi numai parţială, a gândirii în imagini (I. Moraru, Creativitatea şi unele particularităţi ale ei în inginerie. Studiu de epistemologie şi de psihologie, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 1973). Pe plan asociativ-combinatoriu, alternanţele emisferice din starea de veghe, cât şi alternanţele veghe-somn şi invers se soldează cu asociaţii şi combinaţii între concepte şi imagini vigilice, între concepte şi trăiri emoţionale, între concepte şi concepte, imagini şi imagini, între concepte vigilice şi imagini onirice, imagini onirice şi imagini onirice, imagini vigilice şi imagini onirice, trăiri emoţionale vigilice şi trăiri emoţionale onirice etc. 2.5. Fundamentarea haologică a ipotezei accelerării imageriei onirice în afară de relaţia l, specifică stării de somn profund şi relaţia 2, specifică stării de somn paradoxal, mai intervine un fapt extrem de important şi semnificativ, acela că în această ultimă stare de somn, aşa cum arată cercetările de hipnologie şi onirologie, are loc o accelerare a imageriei onirice, fenomen cunoscut în ştiinţă, dar neexplicat (L. Popoviciu şi colab., 1978). Din punctul nostru de vedere e plauzibil să credem că cele două fenomene sunt conexate cauzal: cel de-al doilea (accelerarea imageriei onirice), fiind efectul celui dintâi (relaţia 2, ordine mică în dezordine informaţională mare). Aşadar, relaţia 2 fundamentează şi explică accelerarea imageriei onirice, într-un context de ordine mică în dezordine informaţional-ideatică mare, imageria onirică are o dinamică fulgurantă, încălcând se pare legile spaţio-temporale, ceea ce înseamnă, implicit şi accelerarea procesului aso-

l

ciativ-combinatoriu: mai multe asociaţii şi combinaţii informational-ideatice-irnagistice-emoţionale pe unitate de timp. 2 6. Temeiul haologic al conceptului de flexibilitate în sprijinul interpretării din paragraful anterior vine şi următoarea constatare: Le chaos dans les systèmes physiologique procurerait une flexibilité de réponse à différentes situations" (R.M. May, 1991, p. 594). Poate că şi termenul de flexibilitate introdus în psihologia creativităţii de către J.P. Guilford, comportă o reconsiderare haologică, în sensul arătat mai înainte. La modul mai general, întreaga teorie a comportamentului (complianţa comportamentală, mobilitatea etc) poate fi regândită din această perspectivă. 2.7. Corolar hipno-euristic Din paragrafele 2.1-2.5, dar mai ales din principiul schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală (2.3), corelat cu unele cercetări de asimetrie cerebrală, rezultă unele concluzii de natură hipno-euristică. Anumite probleme care nu şi-au găsit rezolvarea în starea de veghe, au şanse sporite să fie soluţionate în stare de somn. Toate aceste fenomene şi relaţii, consemnate în paragrafele anterioare se constituie drept unul din mecanismele psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn, creativitate despre care au relatat mulţi creatori. 2.8. Explicarea relaţiei Landau Din perspectiva acestor aspecte haologice înţelegem mai bine punctul de vedere al unor mari creatori (H. Poincaré, P. Valéry etc) potrivit căruia o anumită dezordine informaţională favorizează asociaţiile şi combinaţiile inedite (E. Landau, Psihologia creativităţii, traducere, Bucureşti, Ed. didactică şi pedagogică, 1979, p. 89). Această relativă dezordine informaţională, prolifică sub raport creativ, ce intervine pe cale naturală, prin fenomenele de alternanţă multiplă (ce ne sugerează chiar formularea ipotetică a unui principiu al alternanţelor cerebrale multiple), despre care am vorbit mai înainte, dezordine amplificată mai ales în starea de somn paradoxal, guvernată de relaţia haologică 2, se cere cultivată şi în starea de veghe. Acest deziderat se poate realiza prin asimilarea unei informaţii divergente, generatoare de interpolări şi extrapolări, cât şi prin strategii asociativ-combinatorii puse m mişcare în mod deliberat, spre a împiedica gândirea de a impune informaţiei o ordine prea rigidă, de a instaura clasificări, ordonări şi stereotipii informaţionale inflexibile. Antidotul acestei situaţii e cultivarea gândirii de tip pantareic, mereu curgătoare şi disponibilă să-şi distrugă propriile ei automatisme. Stocarea informaţiei în structurile de memorie se cere făcută pe principiul „vaselor comunicante"

Şi nu al sertăraşelor ermetic închise". Alternanţa veghe-somn, prin schimbarea proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală, în sensul comentat mai înainte, favorizează şi ea acest deziderat. 2.9. Speranţe pentru prelungirea vieţii creative Dacă la o durată a vieţii de 75 de ani, starea de veghe ocupă circa 50 de ani, starea de somn aproximativ 25 de ani ( o treime din viaţă), din care visul se desfăşoară pe aproape 5 ani (o cincime din starea de somn), ne dăm seama ce importanţă mare ar avea găsirea unor procedee de a stimula creativitatea, atât în starea de veghe, cât şi în starea de somn. Contează nu numai creşterea mediei de vârstă a vieţii biologice, ci şi creşterea mediei de vârstă a vieţii creative. Din această perspectivă, alături de hipnologie şi onirologie şi în strânsă cooperare cu ele, cât şi cu celelalte discipline euristice, ne apar justificate interdisciplinele numite de noi hipnooniroeuristica şi vigiloeuristica, menite să studieze creativitatea, comparativ şi corelat, în stările de somn, vis şi veghe (I. Moraru, Ştiinţa şi filozofia creaţiei, Bucureşti, Ed. didactică şi pedagogică, 1995). 3. Principii ale asocierii şi combinării ideilor grupului creativ surprins prin metoda ideogramei 3.1. Rezultatele unui experiment transpuse pe ideograma Vom aşeza într-un sistem de coordonate cele 51 de idei, obţinute în aplicaţi noastră cu metoda Osborn (I. Moraru, Strategii creative transdisciplinare, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1992, p. 145-148), pe tema „Instalaţie complex pentru recuperarea de energie şi materiale la un cuptor cu arc electric de topit oţef. Pe abscisă punem clasele de idei (a, b, c, d). Aceste clase exprimă calităţi şi cantitativ soluţiile obţinute: a) Idei bune, originale care pot fi promovate 21; 41; 18%; b) Idei care nu pot fi promovate din punct de vedere tehnologic 14; 27; 45% c) Idei de anticipaţie la care urmează să răspundă ştiinţa şi tehnologia viitorului 6; 11; 77%; d) Idei care se aplică în străinătate cu mici deosebiri 10; 19; 60%; Total 51 100% Pe ordonată consemnăm ideile în ordinea cronologică a emiterii lor, cât distribuirea acestora de către un specialist în domeniu (prof.univ.dr.ing. C. Brătianu) pe una din cele patru clase (fig. 6.). Acest sistem de reprezentare a ideilor a fost numit de noi ideogramă. El ne oferă o imagine de ansamblu asupra dinamicii ideilor şi a distribuţiei lor statistice pe cele patru clase valorice, dar şi o situaţie analitică a fiecărei idei, în relaţie ci celelalte. Ideograma ne permite să facem o analiză asupra felului în care se asociază şi se grupează ideile.
1411

1
T A-

1
L 1- —

1
T j[ -t

;
-

i

1

"~

"

"

A -

i 1 1 1

"T _j _
*

~

J_ 1 ~
*

X
1

"

£_IIII!i
T 1

r ~ i -_

_J

_ _

-4 —
T

1
1
1
l

1
1i _

4

tI I I l I I

*r

1

r

T 1_

i i i •

9

?

H
i

Î_I
-

1
~l ~1

x

_

1
1

1 1
J

9
T

î h-ţ « i ?h i o
h

-j

-

| 1

"1
JL

9

II

-

-j--

l

u
1

9

3.2. Istoric

După cum se ştie, metoda Osborn (brainstorm) e de tip dublu asociativ: o idee enunţată de un subiect declanşează, prin asociere, idei în mintea celorlalţi subiecţi şi, în acelaşi timp, ea se asociază cu alte idei chiar în mintea celui care a emis-o (Al.F. Osborn, Applied imagination. Principles and procedures of creative problem-solving, New York, éd. a Ill-a, 1963, p. 154). Se cunoaşte de multă vreme faptul că gândirea noastră funcţionează pe principiul asociaţiei de idei. în tratatul său despre memorie, Aristotel descoperă şi formulează două legi ale asociaţiei de idei: legea asemănării şi legea contiguităţii (M. Ralea, C.I. Botez, Istoria psihologiei, Bucureşti, Ed. Academiei, 1958, p. 90). D. Hume, la rândul său, enunţă trei principii ale conexiunii ideilor: 1. asemănarea (resenblance); 2. contiguitatea (contiguity) în timp şi spaţiu; 3. cauza şi efectul. O pictură generează o asociaţie de asemănare cu originalul; descrierea unei încăperi dintr-o clădire ne generează asociaţii în legătură cu celelalte încăperi; o rană ne generează asociaţii, ca de la cauză la efect, cu durerea ce o provoacă. Autorul menţionat consideră, pe bună dreptate, că enumerarea e incompletă şi că ar putea să mai existe şi alte principii în afara celor menţionate (D. Hume, Despre asocierea ideilor, „Cercetarea asupra intelectului omenesc", traducere, Bucureşti, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1987, p. 104). 3.3. O constatare optimistă Deşi structura asociativ-combinatorie a informaţiilor şi, sub raport psihologic, a ideilor e considerată de unii autori drept esenţa creativităţii, în toate domeniile, suntem nevoiţi să constatăm că deocamdată nu cunoaştem în profunzime, din punct de vedere ştiinţific, legile care guvernează asocierea şi combinarea informaţiilor şi a ideilor. Sunt ele în întregime supuse hazardului? Mai degrabă credem că informaţiile, în ceea ce priveşte asocierea şi combinarea lor, sunt guvernate de legi haologice-statistice-probabilistice care evidenţiază o relaţie de ordine în dezordine. într-o dezordine relativă avem de-a face cu anumite relaţii constante, ca expresie a unei ordini, şi ea relativă, ce pot fi surprinse şi descrise prin legi aleatorii. Aceste fenomene, alături de altele se înscriu în clasa proceselor aleatorii cu regularităţi statistice (M. Beliş, 1978, p. 133). Nutrim speranţa că metoda ideogramei aplicată pe eşantioane mai mari de idei, ar putea să ne conducă spre descifrarea legilor ce guvernează fenomenele asociativ-combinatorii în ideatic. O asemenea realizare ar depăşi prin importanţă alte multe rezultate ştiinţifice, căci ar descoperi principiile descoperirii însăşi, de natură să explice şi să amplifice fenomenele de creativitate şi creaţie. Desigur, cititorul a sesizat că D. Hume se referă la asocierea ideilor într-o singură minte. Metoda Osborn şi aceea a ideogramei ne permit să cercetăm asocierea ideilor: a) într-o singură minte; b) în mai multe minţi în relaţie, în activitatea

de rezolvare a unei probleme comune, în varianta a doua e vorba de cercetarea asocierii ideilor mediată prin limbaj. 3 4. Principiul asocierii ideilor din mai multe creiere în ceea ce priveşte aplicaţia noastră constatăm, la o primă analiză a asocierii ideilor din mai multe creiere, următoarele: din 51 de idei, 10 se asociază în cinci grupuri a câte două idei; 3 se asociază într-un singur grup; 8 se asociază în două grupuri a câte patru idei; 12 se asociază în două grupuri a câte şase idei; 18 idei sunt răzleţe (neasociate cu altele). Dacă 33 de idei din 51 sunt asociate în zece grupuri şi numai 18 sunt răzleţe, surprindem, credem, funcţionalitatea principiului asocierii ideilor din mai multe creiere, analog celui al asocierii ideilor dintr-o singură minte, despre care vorbeşte D. Hume. 3.5. Principiul inerţiei ideatice Mai mult, grupările de idei respectă, se pare, un principiu al inerţiei ideatice: orice grup ideativ dă impresia că tinde să se conserve, prin legăturile intrinseci, de tip asociativ, dintre ideile sale. 3.6. Principiul ruperii aleatorii a grupurilor ideatice Cu toate acestea, în anumite momente imprevizibile intervin aleatoriu idei care descompun grupul (idei de disociere), comutând ideaţia pe alte clase de idei. Frecvent, un grup ideativ e rupt, după cum se observă în ideogramă, de către o 'dee răzleaţă, care face astfel trecerea spre un alt grup. E mai rară situaţia când >e trece de la un grup ideativ la alt grup ideativ direct, fără medierea unei idei •ăzleţe, de disociere. Ar fi interesant de studiat în profunzime natura ideii de diiociere a grupului. E de presupus că avem de-a face cu o idee altfel decât celelalte dei ale grupului, încât nu se poate asocia cu ele. E poate o idee cu un indice mai nare de originalitate? Putem cerceta căror persoane, anume, aparţin ideile de diociere şi dacă printre ele există unele cu predilecţie către asemenea idei. '•7. Perturbarea Nu putem trece însă cu vederea un fapt extrem de important, acela al perirbării fenomenului cercetat. După cum se ştie, cercetătorul din mecanica cuantică, îarmat cu aparatură electronică de observaţie şi chiar din cauza acestei aparaturi, e intră în relaţie de interferenţă cu microfenomenele supuse observaţiei, le perturbă e acestea. Astfel, cercetătorul se găseşte în imposibilitatea de a le mai cerceta în 1 16 3pură. Dacă renunţă la aparate nu le mai poate observa; dacă utilizează apaitele pertubă fenomenele cuantice. Iată un autentic paradox.

H

în selecţia ideilor constatăm un fenomen analog. E vorba de intervenţia unui subiect exterior activităţii ideative, care influenţează prin aprecierea sa rezultatul asociaţiei de idei. în cazul de faţă avem în vedere specialistul care validează ideile şi le distribuie după anumite criterii prestabilite, într-una din clasele a, b, c şi d. Totuşi, expertul desfăşoară, din câte ne dăm seama, o activitate duală: pe de o parte perturbă fenomenul ideatic, introducând elemente de subiectivitate; pe de alta realizează, în termeni haologici (a se vedea capitolele l şi 2) o operaţie de trecere de la dezordine ideatică, în care coexistă idei bune, cu idei lipsite de valoare, idei de ficţiune etc. la ordine ideatică, în care ideile sunt departajate pe clase valorice. Nu încape îndoială asupra faptului că dacă am opera două selecţii, făcute de doi specialişti, ele nu ar fi identice. Cu toate acestea, distribuţia unei anumite idei în una din cele patru clase depinde nu numai de specialistul care validează ideile, ci şi de natura intrinsecă a ideii. Dacă am imagina un selector electronic de idei, prin intermediul căruia subiectivitatea e total eliminată, acesta ar opera distribuţia ideilor pe clase numai după natura lor intrinsecă. Două selectoare electronice, ce ar opera simultan sau succesiv, pe unul şi acelaşi eşantion de idei, ar trebui să dea rezultate identice. Aşadar, distribuţia ideilor într-o anume clasă şi, în esenţă, asocierea ideilor în grupuri ideatice e un rezultat influenţat de doi factori intercorelaţi: 1. selectorul uman; 2. natura intrinsecă a ideii. De aceea, interpretarea datelor e relativă. Ea e preferabilă însă lipsei oricărei interpretări.

4. Concluzii
Pe urmele lui Aristotel şi D. Hume, folosind o metodologie contemporană de tip haologic-statistic-probabilistic, autorul-a încercat să surprindă unele relaţii relativ constante ale asocierii şi combinării informaţional- ideatice cerebrale în creativitate. Au fost formulate, mai mult sau mai puţin ipotetic, principiile: l. schimbării alternante a proporţiei dintre ordinea şi dezordinea informaţională cerebrală; 2. centro-aferentaţiei informaţionale; 3. asocierii ideilor din mai multe creiere; 4. inerţiei ideatice; 5. ruperii aleatorii a grupurilor ideatice etc. Prin aceste principii au fost explicate o serie de fenomene cunoscute, dar care nu aveau o fundamentare ştiinţifică. Pe baza principiului l, corelat cu unele cercetări de asimetrie cerebrală şi hipnologie, se propune o explicaţie cel mult plauzibilă şi doar parţială a mecanismelor psihofiziologice ale creativităţii în starea de somn. Rezultatul cercetărilor noastre de euristică haologică pare a fi încurajator. Metoda ideogramei ce operează în prelungirea metodei Osborn, se cere corelată cu alte procedee şi metode cum ar fi cele bio-informaţionale, neuro-cibernetice, psiho-fiziologice etc. şi aplicată pe eşantioane tot mai mari de idei. în expresia optimală, utilizând această metodă, autorul aspiră la o anumită cuantificare a fenomenelor asociativ-combinatorii cerebrale şi la exprimarea lor prin relaţii formale de tip statistic-probabilistic.

CAPITOLUL XVI

UN MODEL HAOLOGIC AL CICLULUI SOLAR. IPOTEZE PENTRU RECONSTRUIREA COMPORTAMENTOLOGIEI ŞI EURISTICII

1. Introducere
De milenii soarta oamenilor şi a colectivităţilor umane a fost legată de cea a astrelor. Frecvent indivizii şi-au îndreptat ochii spre cer încercând să desluşească poziţia fastă sau nefastă a planetelor în raport cu scopurile sau acţiunile lor. Vechile civilizaţii au cultivat astrologia prin intermediul căreia încercau să prevadă destinul oamenilor funcţie de starea şi mişcarea corpurilor cereşti. Şi totuşi, se pare că speranţa acestor oameni nu a fost deşartă. Ei intuiau o relaţie între aceste fenomene, deşi nu puteau s-o demonstreze cu argumente consistente. Astăzi avem tot mai multe fapte ştiinţifice ce ne îndreptăţesc cel puţin de a emite unele ipoteze de natură să pună într-o relaţie cauzală două categorii de fenomene: cele astronomice şi cele comportamental-psihologice.

2. Premise
Această temă a mai fost abordată şi de alţi cercetători. Menţionăm aici doar studiul autorilor J. Laskar, C. Froeschlé, Le chaos dans le Système Solaire, 1991. Sperăm ca unghiul nostru de vedere să fie diferit de cel al autorilor mai înainte menţionaţi, iar cercetarea noastră să fie complementară studiului amintit. Prezentul capitol se situează în seria lucrărilor publicate de noi pe această temă (1992, 1993, 1994, 1996). Unghiul nostru de abordare a relaţiei dintre unele fenomene astronomice şi cele comportamental-psihologice este cel haologic. Aşa cum am mai spus, haologia, din punctul nostru de vedere, studiază relaţia dintre ordinea şi dezordinea structurală şi energetică-informaţională în sistemele tranzitive. Punctul nostru de plecare îl constituie o anumită observaţie a lui E. Schrôdmger care pune în evidenţă două relaţii între ordine şi dezordine: 1. ordine din dezordine şi 2. ordine din ordine. După opinia lui E. Schrôdinger comportamentul materiei vii e guvernat de principiul „ordine din ordine". Viaţa, în formele ei superioare generează ordine, ce se opune dezordinii. Să înţelegem oare că materia lipsită de viaţă e guvernată de principiul „ordine m dezordine"? Poate că nu e greşit să interpretăm aşa. Materia vie se bazează pe ordinea intervenită în materia lipsită de viaţă (ordine din dezordine), iar apoi,
146

la nivelul materiei vii, speciile superioare se bazează, pe ordinea structurală şi energetic-informatională achiziţionată de speciile inferioare. Progresul speciilor poate fi interpretat şi ca o trecere progresivă de la dezordine (entropie mare) la ordine (negentropie) de la ordine mică la o ordine din ce în ce mai mare. în domeniul fizicii, dezordinea poate fi măsurată şi exprimată cuantificat prin entropie, folosind formula lui Boltzmann (J.P. Ekmann, M. Marshaal, 1991). Aşa cum am afirmat undeva, noi am încercat o oarecare generalizare, dacă nu e prea mult spus, a celor două relaţii ale lui E. Schrodinger. în ce constă de fapt această generalizare? Mai întâi am ataşat entităţilor menţionate (ordine şi dezordine) două determinaţii cantitative (mică şi mare). Apoi, am aşezat cele două entităţi şi determinaţiile lor cantitative într-o matrice, combinându-le complet. dezordine mică ordine mică ordine mică în dezordine mică ordine mare în dezordine mică dezordine mare ordine mică în dezordine mare ordine mare în dezordine mare

ordine mare

Pe această cale am obţinut patru relaţii între ordine şi dezordine, după cum se poate observa din matricea de mai înainte: ordine mică în dezordine mică; ordine mică în dezordine mare; ordine mare în dezordine mică; ordine mare în dezordine mare. Dacă la cele două entităţi (ordine şi dezordine) am ataşa trei determinaţii cantitative (mică, mare, foarte mare) şi le-am aşeza într-o matrice, prin combinarea exhaustivă a lor ar rezulta nouă relaţii. Deşi cele nouă relaţii dintre ordine şi dezordine permit descrieri mai nuanţate ale acestor fenomene, totuşi cu această matrice amplificată se poate opera ceva. mai greu, motiv pentru care preferăm să lucrăm cu cele patru relaţii rezultate din matricea mai simplă. Aceste relaţii vor fi aplicate pe modelul din paragrafele următoare. 3. Fazele ciclului solar Se ştie că în acest imens reactor termo-nuclear natural - Soarele - se desfăşoară reacţii chimice la temperaturi colosale, cu degajarea unor cantităţi imense de particule elementare, purtătoare de energie calorică şi luminoasă ce se împrăştie în spaţiul cosmic, influenţând planetele din sistemul său gravitaţional şi nu numai din el, inclusiv Pământul. Alături de erupţii, în astrul zilei şi al vieţii se constată aşa numitele pete solare, protuberante etc., denumite generic cu termenul de „activitate solară".
147

Această activitate, ca multe alte fenomene din Univers cunoaşte o anumită ciclicitate, de aproximativ 11 ani, cu următoarele faze: a) o fază ascendentă de circa 2-3 ani; b) o fază de activitate solară maximă de aproximativ 2 ani; c) o fază descendentă de circa 4 ani; d) o fază de activitate solară minimă de aproximativ 2 ani (Georgeta Mariş, Activitatea solară şi fenomenele biologice, 1988). Aceste faze se deosebesc între ele- a) după numărul de fenomene solare pe unitatea de timp; b) intensitatea lor; c) dar am spune noi, şi după relaţia haologică dintre ordine şi dezordine. 4. Reprezentarea haologică a fazelor ciclului solar pe o elipsă Pentru o mai mare claritate a modelului, vom recurge la o elipsă turtită, pe care aşezăm fazele ciclului solar. Pe partea stângă a elipsei (în raport cu cititorul) aşezăm faza ascendentă (2-3 ani), la polul turtit de sus, ne reprezentăm faza de activitate solară maximă (2 ani), pe partea dreaptă a elipsei reprezentăm faza descendentă (4 ani), iar la polul de jos ne imaginăm faza de activitate solară minimă (2 ani). Asociem fazele ciclului solar cu cele patru relaţii haologice deduse din matrice. Considerăm că fazei ascendente a ciclului solar îi corespunde relaţia ordine mică în dezordine mică; faza de activitate solară maximă, în care sunt expulzate în spaţiu cantităţi imense de particule substanţiale - energetice - informaţionale şi sunt generate puternice câmpuri electro-magnetice, poate fi asociată cu relaţia ordine mică în dezordine mare; faza descendentă se armonizează cu relaţia ordine mare în dezordine mare, iar ultima fază, aceea de activitate solară maximă (faza soarelui calm), devine consonantă cu relaţia ordine mare în dezordine mică. De la jumătatea fazei ascendente, spre faza de activitate solară maximă, creşte dezordinea. Maximum de dezordine e atins, teoretic, la jumătatea fazei de activitate solară intensă, dincolo de care, începe să crească ordinea. Peste jumătatea fazei descendente, descreşte dezordinea. Maximum de ordine e realizat la jumătatea fazei de activitate solară minimă, după care începe să descrească ordinea, până la jumătatea fazei ascendente. Această interpretare are unele elemente de arbitrar şi relativitate. Figura geometrică nu permite exprimarea nuanţată şi subtilă a gândului. Ordinea şi dezordinea sunt concepte antitice ce exprimă fenomene opozante. Aşadar, orice creştere a dezordinii presupune simultan, corelat şi proporţional o descreştere a ordinii, după cum orice creştere a ordinii presupune simultan corelat şi proporţional o descreştere a dezordinii. Luând ca reper jumătatea de sus a fazei ascendente, constatăm, pe model, în sensul mersului acelor ceasornicului: creşte dezordinea; maximum de dezordine; creşte ordinea; descreşte dezordinea; maximum de ordine; descreşte ordinea (fig. 7).
148

FAZA Dt AU I I V ! l A l t aULMHM 1VI«AMVI«

Ordine mică în dezordine mare

Creşte dezordinea

Creşte ordinea

'< '
LU .£

8!
o .a
LU «0

i"5
LU N

Descreşte ordinea FAZA DE ACTIVITATE SOLARĂ MINIMA Ordine mare în dezordine mică

Descreşte dezordinea

Fig. 7. Fazele ciclului solar şi relaţiile de ordine - dezordine

5. Calendarul minim al maximelor solare şi unele efecte ale lor
Convenţional, se consideră că în prezent ne aflăm în cel de-al 22-lea ciclu solar, care a început în septembrie 1986. Acest ciclu are maximul prognozat în perioada 1990/1991. Sunt consemnate de asemenea, maxime solare în următorii ani: 1979, 1968, 1957, 1947, etc. Se menţionează ca „cel mai ridicat nivel" maximul din 1957. Seceta de la noi din anul 1946-1947 se situează pe maximul solar din 1947 şi poate că a fost o consecinţă a lui. De asemenea, în vecinătatea maximului solar din 1990/1991, mai exact în anul 1992, s-au resimţit pe zone întinse ale Terrei, inclusiv în ţara noastră, temperaturi foarte ridicate, fenomene de secetă prelungită, cutremure etc. Dacă erorile umane cât şi frecvenţa „comportamentului" ciudat al aparaturii electronice de control, cresc în această perioadă, ar trebui ca statisticile accidentelor (terestre, aeriene, navale etc.) să arate o concordanţă între anii cu activitate solară maximă şi aceste evenimente. Din păcate nu dispunem de date statistice complete pentru o asemenea analiză. Totuşi, după unele date, publicate de Agerpres, Paris 7 în 1981, rezultă că în anul 1980 (an situat în imediata vecinătate a maximei solare din 1979) s-au înregistrat în lume 23 de accidente aviatice în care şi-au pierdut viaţa 745 de persoane, după statisticile Centrului de documentare şi informaţii pentru asigurări din Paris. Se consemnează că aceste accidente reprezintă cu 15 la sută mai puţin ca în anul 1979 (an cu activitate solară maximă). Erorile de pilotaj

149

se afla ia ongmea a /uvo uin acciucmcic uc ^uur consemnate mal inamic, *ru/c/ din catastrofele aviatice s-au produs în momentul aterizării, iar 23% la decolare. Anumite date statistice ale companiei maritime britanice „Lloyds" arată că accidentele navale au bătut toate recordurile pe timp de pace în cursul anilor 1979 si 1980 (maximul solar în 1979). Aceste pierderi însumează 227 milioane tone brute în 1979, cu 0,5 milioane tone mai mult decât în 1978 şi mai mult decât dublu fată de 1977 (101 milioane tone). 6. Influenţe ale fazelor ciclului solar asupra Terrei Trebuie să observăm că fazele ciclului solar şi relaţiile corespunzătoare lor de ordine - dezordine se reflectă, la o intensitate mai mare sau mai mică pe Terra. Se poate vorbi, credem, de o corespondenţă biunivocă a fazelor în relaţia lor Soare - Pământ. Fiecare fază solară şi relaţia corespunzătoare ei de ordine - dezordine îşi are o corespondenţă adecvată pe Pământ ce se soldează cu multiple şi profunde influenţe asupra vieţuitoarelor de pe planeta noastră. în literatura de specialitate sunt semnalate următoarele influenţe ale activităţii solare maxime asupra evenimentelor de pe Terra (Georgeta Mariş, Activitatea solară şi fenomenele biologice, 1988): a) perturbări ale emisiunilor radio; b) supraîncălzirea straturilor joase ale atmosferei; c) secetă prelungită pe întinse zone ale Terrei; , d) creşte frecvenţa cutremurelor de pământ; e) sunt bruiate emisiunile radio; f) sunt afectate comunicaţiile dintre avioane şi aerodromuri; g) „comportament" ciudat al unor sateliţi circumtereştri care au început, fără nici un motiv bine determinat, să „danseze" pe orbită; h) creşterea potenţialelor electrice ale pielii şi o asimetrie a distribuţiei lor; i) creşterea răspunsurilor eronate la testele psihomotorii; j) modificări ale sistemului de coagulare a sângelui ce pot provoca tromboze şi hemoragii; k) e probabil că marile cicluri epidemice ale unor bob' se corelează cu creşterea activităţii solare; 1) diminuarea globulelor albe şi deci, scăderea rezistenţei organismului la infecţii, fenomen ce se corelează cu cel de la litera k; m) cresc factorii de risc pentru persoanele suferinde (există o relaţie între creşterea erupţiilor solare şi infarctul miocardic). Aceste fenomene fac obiectul de studiu^ al unei interdiscipline relativ noi, numită heliobiologie. In cercetarea acestor influenţe solare asupra Terrei trebuie să ţinem seama şi de „umbrela" protectoare formată de atmosfera terestră şi de câmpul magnetic al pământului. Funcţia protectoare a acestora scade însă direct proporţional cu numărul şi mărimea „găurilor" făcute în această umbrelă de fenomenul îngrijorător de extins şi în continuă creştere - poluarea.

150

7. Exemple şi comentarii psihofiziologice Ne permitem succinte comentarii la unele din aspectele consemnate în paragraful anterior, punctele a, f, g şi i, pe baza unor exemple consemnate în literatura psihofiziologică şi psihoergonomică. La unii piloni şi elevi piloţi, în timpul zborului s-au constatat fenomene ciudate de pierdere a cunoştinţei, cu devieri mari de la traseul de zbor şi pierderea de înălţime. Internaţi în spitale psihiatrice şi supuşi testării amănunţite, aceştia au fost suspectaţi de epilepsie latentă, diagnostic neconfirmat ulterior. S-a dovedit însă că pierderea cunoştinţei de către piloţi se datorează în principal unor „tulburări paroxistice ale memoriei", adică imposibilităţii de a mai „lipi" în memorie evenimentele anterioare de cele ulterioare, într-o succesiune foarte rapidă a lor. De asemenea, s-au constatat aşa numitele „ruperi nevrotice în cazul unei activităţi dedublate", adică imposibilitatea operatorului uman de a coordona sistemic la un moment dat şi în condiţii date două sau mai multe activităţi. Este vorba de o rupere a funcţionalităţii sistemice psiho-nervoase. De exemplu un pilot trăgând cu racheta asupra unei ţinte este nevoit în acelaşi timp, să piloteze avionul, menţinându-1 pe direcţia de zbor. Cazul cel mai interesant este acela al experimentatului pilot de pe bombardierul strategic american B-52. Wandorf manevra cu mâna stângă manşa, iar cu dreapta mânuia regulatorul de alimentare cu combustibi de pe petrolierul KS-135. Dintr-o dată, partea stângă a cozii petrolierului s-a izbit de geamul carlingei avionului său. A simţit apoi o lovitură puternică. Uriaşul B-52 s-a zguduit şi a început să troznească. El i-a dat o lovitură de berbec petrolierului ci partea din faţă a fuselajului său. Astfel la 17.01.1966, deasupra unui mic sat spanio - Palomares - bombardierul B-52 a pierdut cele patru bombe nucleare ale sale. Desigur, pilotul Wandorf, un as al aviaţiei strategice americane, efectua simultan două activităţi, una bine fixată în deprinderile sale - pilotarea avionului iar alta relativ nouă, mânuirea regulatorului de alimentare cu combustibil, care nu era bine stabilizată în stereotipul său dinamic. După cum se ştie există o lege a transferului şi interferenţei deprinderilor, potrivit căreia deprinderile noi se interferează cu cele vechi şi le perturbă pe acestea din urmă. E posibil ca în căzu acestui grav accident să fi intervenit la nivelul factorului uman două fenomene perturbatorii conjugate: 1. ruperea nevrotică generată de efectuarea simultană £ două activităţi; 2. interferenţa deprinderilor noi cu cele vechi şi perturbarea acestor* din urmă, fenomene ce au generat greşeala de pilotaj. Cert este faptul că alimentarea cu combustibil a avioanelor în zbor este c operaţie extrem de dificilă ce presupune abilităţi de mare precizie în a aduce ş menţine cele două aeronave (petrolierul şi bombardierul în cazul discutat) în co ordonate spaţio-temporale convenabile ei. La primul exerciţiu aeronautic comun ruso-amercian, din aprilie 1993, p< tema „Simularea unei prăbuşiri de avion şi a operaţiunilor de salvare, în condiţi de frig extrem", desfăşurat pe timp de 5 zile, pe o insulă rusească din Oceanu Artic, la care au participat două elicoptere ruseşti şi două americane, fiecare dit

<

îs:

părţi pe lângă obiectivul temei, urmărea încă un obiectiv suplimentar. Militarii americani doreau să înveţe de la ruşi cum anume îşi coordonează ei operaţiunile în condiţii de frig, pentru că „ruşii sunt cei mai buni din lume la ora aceasta", sounea şeful misiunii americane, It. col. Mike Collahan. „De exemplu - menţiona mai departe M. Collahan - în nordul extrem, ruşii nu au hangare pentru avioane si întreţinerea aparatelor se desfăşoară în aer liber la minus 40 de grade. Cum fac ei treaba asta fără să le îngheţe mâinile?" La rândul lor, ruşii doreau să profite de experienţa americanilor în domeniul alimentării cu combustibil a avioanelor în aer, domeniu în care, desigur, piloţii americani sunt cei mai buni din lume. Se mai produce un fenomen, numit în literatura de specialitate „conflictele cu aparatele". S-a constatat că uneori în circuitele instalaţiilor electronice apare o perturbare neaşteptată, aleatorie, aparent fără cauză, ce generează un „comportament deviat" al instalaţiei. „Parcă aparatele şi-au ieşit din minţi". Acest fenomen generează nevroză şi stres în rândurile operatorilor. De exemplu, în primul zbor cosmic s-a convenit cu I. Gagarin ca el să comunice codificat cu centrul de comandă à zborului: cifra „cinci" însemna că totul este în ordine; cifra „trei" avea o semnificaţie opusă, aceea de pericol. Totul decurgea normal. Pe ecran apărea fără întrerupere cifra liniştitoare cinci, permiţându-le operatorilor şi coordonatorilor zborului să-şi servească mulţumiţi cafeaua. Dar deodată, brusc, pe ecran a început să apară cifra trei. Toţi au încremenit. Au sărit în picioare alarmaţi şi au început să se întrebe asupra naturii defecţiunii. Se cerea o decizie rapidă. Era una din situaţiile cele mai grele ce presupunea o decizie riscantă, în care agentul décident trebuia să ia în consideraţie o multitudine de cauze posibile, cu o probabilitate necunoscută. Şi tocmai în momentul când comandantul zborului a luat totuşi o decizie, operatorul a izbucnit cu bucurie „Totul e în ordine!". Din nou pe ecran a început să apară cifra cinci. Apoi, confruntându-se momentul alarmei cu starea de fapt a navei, s-a constatat că nu a existat nici un pericol. A fost o alarmă falsă. Ce s-a întâmplat atunci cu sistemul electronic al navei? (F.D. Gorbov, V.I. Lebedev, 1973, p. 85-94). în toate aceste trei categorii de fenomene cât şi în altele, pe lângă explicaţiile menţionate mai înainte se cer luate în consideraţie şi posibile cauze cosmice, generate de fenomenele solare, lunare etc, ce pot perturba comportamentul operatorilor sau deregla aparatura electronică a avioanelor şi navelor. Se consemnează în literatură faptul că „furtunile solare" din perioada maximului solar sunt răspunzătoare de unele disfuncţionalităţi ale calculatoarelor, de transformarea unor cifre etc. Aceste „deraieri" ale computerelor şi a altor instalaţii electronice sunt generate de particulele alfa din radiaţiile cosmice. S-a dovedit că instalaţiile electronice şi calculatoarele de pe sateliţii artificiali şi de pe navele cosmice sunt mai afectate decât cele de pe Pământ, acestea fiind apărate de atmosferă şi de câmpul magnetic ferrei. Riscul de dereglare a aparaturii electronice e direct proporţional cu altitudinea.
152

Relaţia consemnată mai înainte se verifică pe un alt exemplu din seria celor comentate, într-un exerciţiu de bombardament în timpul zborului, pilotul n-a reuşit să pună în funcţiune „aparatul de bombardament fără vizibilitate". Acest aparat funcţional la sol, devenea nefuncţional la anumite înălţimi, ceea ce împiedica îndeplinirea misiunii de zbor. Această defecţiune genera pilotului o stare de încordare, amărăciune şi irascibilitate ce se manifesta şi în „complimentarea" aparatului cu expresii dintre cele mai colorate. Controlând aparatul la sol, coordonatorii zborului şi pilotul însuşi constatau că el era în perfectă stare de .funcţionare. Pilotul era făcut responsabil de neîndeplinirea misiunii de zbor. Ulterior aviatorul a avut inspiraţia de a fotografia aparatul în momentul nefuncţionării lui la altitudine, prinzându-1 astfel „în flagrant delict". Această probă 1-a scos pe pilot din culpă. Cu toate acestea, medicilor li s-a părut aşa de bizară conduita pilotului încât 1-au internat în clinica de psihiatrie, unde i-au făcut testări detaliate. Spre norocul lui a fost declarat „sănătos şi apt pentru zbor". Culpa aparatului cu „comportament duplicitar", funcţional la sol şi nefuncţional la altitudine a fost astfel dovedită. 8. Relaţiile haologice şi unele transformări psihobiofiziologice posibile Vom încerca să corelăm cele patru relaţii haologice ataşate fazelor ciclului solar cu unele modificări posibile (deci mai mult sau mai puţin ipotetice) de natură psihobiofiziologică. 1. Relaţia ordine mică în dezordine mare, specifică fazei de activitate solară maximă, produce următoarele modificări psihobiofiziologice posibile: a) se pare că favorizează dezordinea atomilor magnetici de tipul CuMn din arhitectura creierului, cât şi o rearanjare aleatorie a lor pe acest temei, în noi structuri cu posibile modificări de funcţii. (M. Mezard, G. Toulouse, 1991); b) e posibilă o creştere a dezordinii dendritice cu impulsionarea fenomenelor de cristalizare şi, în genere, cu accelerarea reacţiilor biochimice neuronale (B. Perrin, P. Tabeling, 1991); c) favorizează dezordinea mentală în măsura în care şi alţi factori de personalitate converg către aşa ceva. (J. Bergeret, 1991); d) creşte flexibilitatea de răspuns a sistemelor fiziologice (Efectul May); (R.M. May, 1991). Din relaţia d decurg o seamă de consecinţe: di La nivelul proceselor nervoase fundamentale e favorizată excitaţia în detrimentul inhibiţiei; fiind diminuată „frâna biologică" a organismului sunt posibile, la scară crescută, excesele comportamentale, inclusiv actele agresive; d2 Creşte mobilitatea ca însuşire a proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia); ds La persoanele hipersensibile psihonervos, mobilitatea trece în labilitate; d* Ca o consecinţă a lui b corelat cu d, creşte permeabilitatea membranelor neuronale, ceea ce favorizează schimburile ionice la acest nivel şi, în consecinţă, creşterea vitezei circulaţiei influxului nervos în neuroni şi în reţelele neuronale;
153

ds Scad timpii de reacţie (perioadele de latenţă) şi, deci, creşte viteza refledo Sub raport euristic, creşte capacitatea asociativ-combinatorie a psihicului, cu generarea unui număr sporit de asociaţii şi combinaţii informaţionale pe unitatea de timp. Sporeşte capacitatea intuitivă ce se exprimă în uşurinţa şi rapiditatea rezolvării de probleme; d? Cresc rapiditatea percepţiei, comprehensiunea gândirii, intensitatea trăirilor emoţional-afective şi viteza reacţiilor motorii. Este facilitată activitatea inteligenţei, atenţiei, memoriei etc. Creşte puterea voinţei; ds Crescând flexibilitatea sistemelor psihobiofiziologice, creşte, la rândul ei, complianţa comportamentală a lor (S. Chelcea, 1987); dg Sporeşte potenţialul psiho-nervos al întregului organism; dio Există premise pentru creşterea suprasolicitării şi stressului. Desigur, lista rămâne deschisă pentru înscrierea şi a altor fenomene, scăpate de noi din vedere. 2. Relaţia ordine mare în dezordine mare descrie faza descendentă. Ea semnifică o creştere a ordinii şi o descreştere a dezordinii, în consecinţă, toate fenomenele consemnate mai înainte tind spre un anumit echilibru şi o moderaţie a lor. 3. Relaţia ordine mare în dezordine mică, specifică fazei de activitate solară minimă, indică diminuarea accentuată a tuturor fenomenelor semnalate la punctul 1. 4. Relaţia ordine mică în dezordine mică, corespunzând fazei ascendente, în care e specifică descreşterea ordinii şi creşterea dezordinii, presupune o activizare a fenomenelor consemnate la punctul l (în raport cu faza şi relaţia anterioară). Aşadar, fenomenele semnalate cunosc un ciclu de circa 11 ani, cu următoarele faze: 1. Faza de intensitate maximă (ordine mică în dezordine mare); 2. Faza de intensitate moderată în trecerea spre minimum (ordine mare în dezordine mare); 3. Faza de intensitate minimă (ordine mare în dezordine mică); 4. Faza de intensitate moderată, în trecerea spre maximum (ordine mică în dezordine mică). 9. Extinderea relaţiilor haologice la interpretarea comportamentului uman macrogrupal Există studii care încearcă să interpreteze societatea şi anumite evenimente sociale prin prisma haologiei (Fr. Bailleau, 1991, p. 682 şi urmat.), adică a relaţiilor dintre ordine şi dezordine. Autorul menţionat vorbeşte despre mutaţiile dezordonate ale societăţii franceze. Evenimentele violente ale societăţii franceze din 1981 sunt analizate şi din această perspectivă. Să nu uităm că evenimentele din 1989 de la noi (de fapt din tot estul Europei) se înscriu în apropierea unui maxim solar situat în 1990-1991. Desigur acest fenomen se cere corelat cu aspectele socio-economice şi politice din aceste ţări. Momentul de după 1989 de la noi poate fi socotit şi descris socio-comporamental prin relaţia ordine mică în dezordine mare. în cei câţiva ani s-a evoluat
154

xelor;

spre creşterea ordinii şi descreşterea ueiuruum, mare în dezordine mică ca o fază de optimum social. Sunt posibile evenimente sociale majore care să perturbe relaţia de mai înainte şi să comute comportamentele grupale pe relaţia perturbatoare ordine mică în dezordine mare. Diferitele evenimente politice pot fi judecate şi ele din perspectivă haologică: dacă au favorizat ordinea sau dezordinea socială.

10. Despre mişcarea de rotaţie a Soarelui
După cum observăm, modelul nostru, aşa cum o cere de fapt teoria şi metoda modelării, simplifică la maximum dinamica sistemului solar. El nu ia în consideraţie decât ciclul solar şi fazele sale (circa 11 ani), făcând total abstracţie de mişcarea de rotaţie a Soarelui în jurul centrului galaxiei, mişcare ce, presupunem, influenţează şi ea fazele ciclului solar, cât şi relaţia haologică ordine-dezordine, pe Soare şi pe Pământ. Dar această mişcare de rotaţie, desfăşurându-se pe spaţii foarte mari şi pe intervale de timp imense e foarte greu de controlat şi cu atât mai greu de transpus pe un model. Se cunoaşte faptul că Soarele realizează o mişcare de rotaţie completă în jurul centrului galaxiei în circa 200000000 de ani. Ţinând seama de vârsta sistemului nostru solar de aproximativ 5 miliarde de ani, rezultă că Soarele şi planetele din sistemul său gravitaţional au realizat vreo 20 de rotaţii complete. O rotaţie a Soarelui în jurul centrului galaxiei e numită „an solar" (G. Gamow, 1967, p. 332). Aşadar Soarele nostru, printr-o analogie cu vârstele omului, e la „prima tinereţe", având numai 20 de ani; desigur e vorba de „ani solari" şi nu de „ani tereştri". Ce fel de fenomene astronomice se petrec în decursul unui an solar? Ce influenţe au ele asupra vieţii de pe Pământ? Sunt întrebări la care răspunsul e foarte greu de găsit. într-un timp dat şi într-un spaţiu anume ale mişcării de rotaţie a Soarelui în jurul centrului galaxiei a apărut viaţa pe Terra. Poate că această viaţă poartă în matricea sa structurală amprenta condiţiilor de timp şi spaţiu în care se găseau Soarele şi Pământul pe traiectoria cursei cosmice, într-un an solar, astrul vieţii străbate spaţii diferite de ordine şi dezordine cosmică (spaţii mai mult sau mai puţin compacte cu densităţi stelare mari, goluri cosmice, spaţii mai mult sau mai puţin compacte cu densităţi stelare mici etc). Poate că viaţa însăşi a apărut în acele coordonate cosmice de timp şi spaţiu în care ordinea şi dezordinea se găsesc în proporţii bine determinate, favorabile generării acestui miracol cosmic. Ordinea şi dezordinea cosmică din mişcarea de rotaţie a Soarelui în jurul centrului galaxiei influenţează, desigur, vieţuitoarele de pe Terra şi comportamentul lor, fără să putem determina deocamdată în ce fel anume şi cu o precizie satisfăcătoare. Este încă un motiv de a face abstracţie de această mişcare şi de a lua în consideraţie doar ciclul solar, de aproximativ 11 ani, mai bine cercetat şi, ca atare, mai apt de a fi transpus pe un model. Aceste fenomene se cer corelate şi cu mişcările de rotaţie şi revoluţie ale Pământului.

155

11. Ciclul pulsatoriu al Soarelui

><•.

în deceniul opt presa a semnalat opinia unor savanţi potrivit căreia Soarele pulsează ca „inima unui om". S-a anunţat apoi faptul că cercetători din SUA au reuşit să înregistreze cu exactitate acest fenomen. La staţiunea americană Amundsen-Scott din Antarctica au fost efectuate măsurători care au confirmat frecvenţa pulsului solar la un interval de 160 de minute. Aşadar, Soarele se contractă şi se dilată probabil sub impulsul unei unde a presiunii interioare. Există temei să presupunem că şi în acest ciclu mic (spre deosebire de ciclul mare de circa 11 ani), Soarele exercită anumite influenţe calorice, electro-magnetice etc asupra Pământului, pe care deocamdată nu le cunoaştem. 12. Relaţia ordine-dezordine ca o lege universală Credem că ordinea şi dezordinea sunt proprietăţi în relaţie ce se verifică la nivelul tuturor fenomenelor din univers. Este o relaţie de rangul legii ondulaţiunii universale despre care vorbea V. Conta. Ea se verifică la nivelul sistemelor planetare, solare, la nivelul galaxiilor şi metagalaxiilor. E probabil, la modul ipotetic, ca Big-Bangul însuşi să poată fi explicat, cel puţin parţial, prin prisma acestei legi. în perioada pre Big-Bang, partea noastră de univers se găsea într-o stare de extremă condensare substanţială şi energetică corespunzând relaţiei ordine mare în dezordine mică. Marea explozie a însemnat trecerea de la această relaţie spre relaţia ordine mică în dezordine mare. Universul în expansiune (deplasare spre roşu) semnifică poate o descreştere a ordinii şi o creştere a dezordinii, megasistemul tinzând astfel către o ordine mică în dezordine mare. Ca apoi, în alte zone ale universului prin creşterea ordinii şi decreşterea dezordinii, pe un ciclu cosmic nedeterminat, să se ajungă iarăşi la o relaţie de ordine mare în dezordine mică şi la configurarea unei noi mari explozii cosmice. 13. O nouă interdisciplina - heliopsihologia Dacă la nivelul ştiinţelor bilogice se vorbeşte despre heliobiologie, în care sunt cuprinse, parţial, după cum se vede, şi multe elemente de psihologie, credem că e momentul potrivit ca şi psihologii să se ocupe de constituirea heliopsihologiei. In momentul de faţă există suficientă informaţie pentru a configura o asemenea interdisciplina, la graniţa dintre heliologie şi psihologie, într-o primă aproximaţie heliopsihologia ar urma să studieze totalitatea influenţelor solare asupra comportamentului omului. Să se ocupe cu studiul acestor influenţe asupra sistemului psihic, PC ansamblu şi pe părţi. Pe măsură ce aria de cunoştinţe se va lărgi, cuprinzând şi influenţele altor planete (Luna etc.) asupra psihicului, se creează premisele pentru constituirea astropsihologiei. Desigur, e vorba de un proiect de perspectivă îndelungată dar nu imposibil de realizat.
156

Pe măsură ce heliopsihologia se va dezvolta, ne putem aştepta ca ea să aibă şi o valoare de prognoză. Cunoscând fazele ciclului solar, cât şi influenţele lor asupra vieţuitoarelor de pe Terra, heliopsihologii vor fi în măsură să prevadă consecinţele acestor influenţe asupra psihicului. Se va ajunge oare cândva la elaborarea unui buletin heliopsihologic care să conţină indicaţii adecvate pentru persoanele hipersensibile la aceste influenţe? Cred că putem să fim optimişti în ceea ce priveşte 'realizarea unor asemenea obiective, oricât de hazardate par ele în momentul de faţă, şi să le ieşim în întâmpinare.

157

CAPITOLUL XVII

ELEMENTE DE CRITERIOLOGffi EURISTICĂ ŞI EURIMETRffi

1. Precizări preliminare Cercetarea ştiinţifică a criteriilor euristice a fost promovată de „analiza criterială" şi de „analiza valorii". „Criteriul este un punct de vedere al analistului (singur sau în echipă) prin care acesta izolează aspecte ale realităţii, de obicei anumite însuşiri cerute obiectivului analizei" (P. Vérone, Inventica, Editura Albatros, 1983, p. 165). Se pare că analiza criterială are în preocuparea sa următoarele aspecte: a) formularea criteriilor euristice; b) raportarea criteriilor la o operă creată şi la un anume creator şi a acestora la criterii; c) analiza comparativă, pe bază de criterii a operelor create şi a unor particularităţi ale stilurilor de creaţie cât şi stabilirea unor ierarhii valorice ale operelor şi ale creatorilor etc. Dar atunci când cercetarea euristică depăşeşte sfera criteriilor, abordând concepte, structuri, funcţii etc., înîr-o formă cuantificată, aşa cum este cazul în paragrafele acestui capitol de după acela intitulat „criterii euristice generale", aceste preocupări intră în obiectul de studiu al unei noi ramuri a euristicii, pe care noi o numim eurimetrie. Criteriologia euristică (teoria criteriilor euristice) şi eurimetria sunt capitole complementare ale euristicii, ce urmează a coopera îndeaproape. 2. Criteriile euristice Morris Printre primele cercetări sistematice în acest domeniu (dacă nu chiar prima), se pare a fi aceea a unui colectiv al Universităţii din Chile, condus de Catherina Morris (1968), având drept scop ierarhizarea valorică a personalităţilor de geniu. Ca metodologie au fost luate în consideraţie şase criterii valorice: 1. originalitatea; 2. profunzimea; 3. influenţa; 4. audienţa; 5. multilateralitatea; 6. vastitatea operei. A fost folosit un calculator francaz „Cyclades" care a prelucrat informaţia, pe baza criteriilor mai înainte consemnate. 3. Ponderea criterială La iniţiativa revistei franceze D'Artagnan, un juriu format din opt profesori universitari a cuantificat criteriile Morris, acordându-le anumiţi „coeficienţi de pondere criterială". Iată cum arată criteriile Morris cuantificate: 1. originalitatea (pon158

dere criterială 2,50); 2. profunzimea (2,00); 3. influenţa (1,75); 4. audienţa u.->w. 5. multilateralitatea (1,25); 6. vastitatea operei (1,00). După cum se observă, suma ponderilor criteriale e 10. în afara clasificărilor iniţiale realizată de colectivul Morris, pe care o redăm mai jos, grupul francez de universitari a mai alcătuit două clasificări, pentru oamenii de artă şi pentru oamenii de ştiinţă, pe care, de asemenea, le consemnăm în continuare. Iată ierarhia marilor personalităţi, după grupul Morris: J.W. Goethe (210 puncte); G.W. Leibniz (205); B. Pascal (195); L. da Vinci (180); Madame de Staël (180); IS. Bach (165); L. van Beethoven (165); W.A. Mozart (165); S. Bolivar (155); N. Bonaparte (150). Pentru oamenii de artă, universitarii francezi au dat următoarea clasificare: L. da Vinci (9,575 puncte); Dante Alighieri (9,45); W. Shakespeare (9,40); J.W. Goethe (9,33); H. Ibsen (9,275); V. Hugo (9,15); F.I. Dostoievski (9,125); L. Tolstoi (9,125); L. van Beethoven (9,075); François - Marie Arouet zis Voltaire (9,00). Pentru oamenii de ştiinţă s-a făcut următoarea ierarhizare: L. Pasteur (9,55 puncte); I. Newton (9,30); Ch. Darwin (9,125); D.I. Mendeleev (9,125); G.W. Leibniz (9,075); P. Ehrlich (8,925); G. Mendel (8,90); C. Linné (8,825); S. Freud (8,80); A. Einstein (8,475) (a se vedea P. Vérone, Inventica, Editura Albatros, 1983, p. 165-202). Desigur, modificând criteriile, ierarhiile pot arăta altfel. Ne poate stârni mirarea faptul că un savant de talia lui A. Einstein se situează pe ultimul loc în ierarhia oamenilor de ştiinţă. Dacă ne raportăm însă la criteriile stabilite, e probabil ca A. Einstein să fi primit un punctaj favorabil la originalitate, profunzime, poate şi la influenţă. Dar el a fost dezavantajat de audienţă, multilateralitate şi vastitatea operei. Se ştie că teoria relativităţii a fost iniţial înţeleasă doar de un număr foarte restrâns de oameni de ştiinţă. Opera lui A. Einstein nu acoperă atâtea domenii ca aceea a lui G.W. Leibniz, să zicem, care a cuprins filosofia, logica, matematica, fizica, diplomaţia etc. în ceea ce priveşte vastitatea operei, se ştie că teoria relativităţii a fost redactată, într-o formă iniţială pe numai 72 de pagini. Avem în acest exemplu o lucrare cu întindere mică, dar cu indice de creativitate foarte mare. Dimensiunea acestei lucrări nu se compară, de pildă, cu opera psihanalitică a lui S. Freud, care se întinde, se pare, pe 24 de volume.

4. Completarea criteriilor euristice Morris
Analizând criteriile Catherinei Morris constatăm lipsa unora socotite fundamentale în creatologie, precum noutatea, aplicabilitatea şi valoarea. Acest fapt ne-a determinat să regândim criteriile, după cum urmează: a) La cele şase criterii ale autoarei menţionate, noi am mai adăugat încă 5: 1. noutatea ideilor; 2. valoarea; 3. aplicabilitatea; 4. ingeniozitatea (eleganţa); 5. simplitatea;

159

b) Găsindu-le foarte apropiate, am unificat influenţa (nr. 3) şi audienţa (nr. 4) din criteriile Catherine! Morris într-un singur criteriu (nr. 8). Schimbând numărul criteriilor se va schimba şi ponderea criterială cuantificată, de la 10 pe 6 la 10 pe 10. în viziunea noastră, ce se situează în continuarea şi completarea punctelor de vedere ale Catherinei Morris şi ale grupului celor opt universitari francezi, tabelul criteriilor şi al ponderilor arată ui felul următor: 1. Noutatea ideilor (soluţiilor) 2. Originalitatea 3. Valoarea 4. Aplicabilitatea 5. Ingeniozitatea (eleganţa) 6. Simplitatea 7. Profunzimea 8. Influenţa ideilor asupra altor autori şi audienţa la marele public (acest criteriu e complementar celor de la numerele 3 şi 4, iar ponderile lor se pot însuma, fiind astfel mai aproape de ponderea Morris) 9. Multilateralitatea 10. Vastitatea operei Total 5. Criterii ipotetice pentru filosofic Cele zece criterii menţionate mai înainte vizează preponderent ştiinţa, artele etc. Se pune problema dacă ele sunt relevante, total sau parţial şi în aprecierea creaţiei filosofice? Poate că în acest domeniu, ţinând seama de specificitatea lui, se cer luate în consideraţie criterii suplimentare, care, după opinia noastră, la modul ipotetic, sunt: 1. Holismul (globalitatea); capacitatea autorului de a opera pe ansamblu 2. Aptitudinea de a surprinde esenţa, legea, cauza 3. Noutatea ideilor 4. Originalitatea 5. Valoarea 6. Vocaţia de a construi ipotetic, sau în spaţiul posibilului 7. Talentul de a opera cu entităţi abstracte 8. Stilul: claritatea şi eleganţa gândirii şi a limbajului 9- Comprehensiunea intensivă şi extensivă 10. Abilităţi hermeneutice Total
160

Ponderea 1,50 1,50 1,00 1,00 0,50 0,50 1,00

1,00 1,00 1,00 10,00

Ponderea 2,00 2,00 0,50 0,50 0,50 ,0,50 1,50 0,50 1,00 1,00 10,00

Am formulat aceste criterii din nevoia de a aprecia oarecum corect şi relativ uniform o serie de teze de doctorat din domeniul filosofici, în ale căror comisii am figurat, ca referent oficial. Comportă discuţii faptul că unele criterii, cum ar fi noutatea ideilor, originalitatea şi valoarea au în cazul filosofici ponderi mai mici decât în criteriile Morris completate. Ni se pare însă că în creaţia filosofică ponderea cade pe alte criterii, aşa cum se vede din tabelul de mai înainte. Orice sistem filosofic e, în fond, o mare sinteză în istoria gândirii filosofice. Desigur, acest fapt nu anulează criteriile de noutate şi originalitate, dar considerăm că le diminuează ponderea. Cele zece criterii mai înainte menţionate se cer corelate şi cu alte criterii, cum ar fi, de pildă, cele consemnate de Th.S. Kuhn cu privire la teoria ştiinţifică („Tensiunea esenţială", traducere, 1982, p. 361-362): 1. Precizia; 2. Consistenţa; 3. Extensiunea; 4. Simplitatea; 5, Fecunditatea.

6. Criterii posibile pentru artele plastice
Francisco de Hollanda („Dialoguri romane cu Michelangelo", traducere, 1974, p. 115), desprinde pentru o operă de pictură următoarele gânduri, ce ar putea funcţiona, credem, drept criterii valorice de apreciere, ipotetice desigur, ca şi ponderile cuantificate ce îndrăznim să le atribuim acestor criterii: 1. Originalitatea desenului 2. Spontaneitate 3. Rigurozitate 4. îndrăzneala umbrelor 5. Preţiozitatea clarobscurului 6. Noutatea execuţiei 7. Acuitatea şi grija compoziţiei 8. Măiestria alegerii 9. Nobleţea clasicismului 10. Perfecţiunea detaliilor Ponderea 2,00 0,50 0,50 0,50 0,50 2,00 1.50 1,00 1,00 0,50 10,00

figurilor Total

Desigur, criteriile, cât şi ponderile cantitative acordate acestora se cer validate de către un specialist în pictură. E indubitabil faptul că evoluţia picturii, în câteva secole ce au trecut de la formularea acestor gânduri de către Francisco de Hollanda, a pus în evidenţă criterii noi, neintuite de autorul menţionat, ce se impun a fi luate în consideraţie.

161

7. Criterii probabile pentru literatură
G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a H-a, 1982, p. 408-413) comentează critic (chiar hipercritic) criteriile, adică, în expresia sa, „condiţiile" literaturii (mai ales ale poeziei), formulate de T. Maiorescu: 1. Corespondenţa dintre conţinut şi formă 2. Vorbirea figurată (personificări, comparaţii, metafore) 3. Comparaţia să aibă noutate 4. Comparaţia să aibă justeţe 5. Conformitatea cu realul 6. Să fie înţeleasă 7. Repeziciunea mişcării ideilor (relaţia dintre cuprins şi întindere) 8. Mărimea obiectului (temei) 9. Gradaţiunea 10. Specificul naţional Total Ponderea 2,00 2,00 1,50 0,50 0,50 0,50 2,00 1,00 0,50 0,50 10,00

G. Călinescu are observaţii de mare subtilitate la toate aceste „condiţii", formulează completări, sugestii etc. (a se vedea lucrarea). Nu e de prisos să subliniem şi în acest caz faptul că noi încercăm doar o cuantificare ipotetică a acestor criterii, urmând ca ele să fie validate şi, eventual, corectate de specialiştii din acest domeniu. în final, G. Călinescu notează: „Dealtfel, toate ideile temeinice ale criticei noastre ca şi toate platitudinile vin de la Maiorescu" (p. 413). Desigur, poate că aceste criterii sunt criticabile. Este însă meritul indiscutabil al lui T. Maiorescu că le-a formulat, iar criticii de după el au la ce anume să se raporteze. De asemenea, credem că e necesar să mergem la sursa primă, spre a vedea cum anume şi în ce context au fost formulate aceste criterii de către T. Maiorescu.

8. Cuantificarea euremelor
Luând drept criteriu importanţa (valoarea) unei anumite eureme la realizarea creativităţii, propunem următoarea cuantificare: eurema de acumulare şi comprehensiune a informaţiei, valoarea 2; eurema asociativ-combinatorie 3; eurema energetică-stimulatorie (motivaţională) 2; eurema critică 1; eurema ideativ-perceptivă 1; eurema de obiectualizare a imaginilor 1.

9. Cuantificarea relativă a tipurilor euristice
l | | Din cuantificarea euremelor decurge şi cuantificarea tipurilor creative, în funcţie de prezenţa, prezenţa prin exces (cuantificată negativ, ca absenţă), sau absenţa unor anumite eureme dintr-un anumit tip, avem următoarea cuantificare: 1. Tipul necreativ 2. Tipul volitiv 3. Tipul cumulativ 4. Tipul combinativ-volitiv 5. Tipul combinativ-nevolitiv 6. Tipul cumulativ-combinativ-volitiv 7. Tipul combinativ-fabulativ 8. Tipul combinativ-critic 9. Tipul combinativ-hipercritic 10. Tipul ideativ 11. Tipul ideativ-imagistic 12. Tipul imagistic 13. Tipul ideativ-imagistic-obiectual Ponderea O 2 2 (sau 4) 5 (sau 7) 3 7 (sau 10) 3 4 3 8 9 l 10

Desigur, cuantificarea e relativă; unele tipuri comportă o anumită interpretare, ceea ce măreşte gradul lor de relativitate, în ceea ce priveşte cuantificarea.

10. Indicele de creativitate
Indicele de creativitate poate fi definit drept număr de idei noi, originale şi valoroase (n.o.v.) pe unitate de spaţiu (dactilografiat, tipărit, manuscris etc), într-o exprimare formală, indicele de creativitate (I.C.) poate fi redat astfel:
Tr

Nr. de idei (n. o. v.) Nr. de pagini

Din câte cunoaştem noi, unul din cele mai mari indice de creativitate, dacă nu chiar cel mai mare, 1-a realizat C.F. Gauss în Jurnalul intim de însemnări, unde pe 19 pagini a consemnat 146 din descoperirile sale. în acest caz avem relaţia:

T T 146 I.C.- 19
Rezultă aproape 8 descoperiri pe pagină. Observăm faptul că indicele de creativitate (I.C.) este identic cu indicele de descoperire (I.D.).

163

11. Indicele de inventivitate

,U

Prin indice de inventivitate (LI.) înţelegem numărul de brevete pe timpul profesional al personalităţii inventatorului. Deci, indicele de inventivitate poate fi exprimat astfel:
LI. =

nr. brevete T.P.

Vom lua, prin aproximaţie, timpul profesional ca fiind de 30 de ani chiar dacă el poate varia în plus sau în minus de la o personalitate la alta. Pentru T.A. Edison vom avea relaţia: 1080 brevete - , , , . , TT LI. = —ZT;—:— = 36 de brevete pe an 30 am Pentru H. Coandă vom avea următoarea relaţie: LI. = -rrr = mai mult de 5 brevete pe an <

12. Indicele de inovare
Dacă prin inovare înţelegem implementarea ideilor noi originale şi valoroase în activitatea productivă (industrială, agricolă, comercială etc), indicele de inovare (Lin.) exprimă numărul de idei (soluţii) noi originale şi valoroase aplicate în activitatea economică de timp, după relaţia:
Lin. =
TT

nr. de idei aplicate =—L Timp

Această relaţie exprimă fenomenul de schimbare, de trecere de la o stare calitativă la alta.
riori.

Indicele de inovare (schimbare) e mai greu de determinat decât indicii ante-

13. Indicele de elaborare
Acest indice se exprimă ca o relaţie între numărul de cărţi, articole etc. şi timpul de elaborare: jP nr. de cărţi, articole etc. Timpul de elaborare

De pildă la N. lorga avem relaţia:
164

1250 de cărţi . ' ~ circa 40 de ani '

25000 de articole circa 40 de ani

Menţionăm faptul că nu avem date absolut certe despre numărul de cărţi şi articole ale istoricului. Atunci când va exista un inventar complet al acestora, vom fi în măsură să corectăm indicele de elaborare. Rezultă că au fost elaborate peste 31 de cărţi pe an şi mai mult de 612 articole. Iată o performanţă poate fără egal în lume. Trebuie să observăm însă că indicele de elaborare e de natură strict cantitativă. El nu ne spune nimic despre valoarea calitativă a lucrărilor elaborate (idei noi, originale, valoroase etc). Ţinând seama de principiul lui Alex F. Osborn, după care cantitatea în ideaţie generează calitate, putem presupune că, şi în acest caz indicele calitativ (de creativitate) e ridicat. Dar acesta e un principiu ce se cere interpretat nuanţat şi despre care nu se ştie în ce măsură se verifică în toate situaţiile, în studiul dedicat lui N. lorga, G. Călinescu notează: „Dar N. lorga, stilist original, nu construieşte. Cărţile lui sunt nişte culegeri de documente comentate, cataloage polemice, enciclopedii, genealogii mai ales. Fişele sunt luate una după alta şi vărsate într-o frază foarte personală, savuroasă adesea, nu mai puţin abstractă". (Op. cit., p. 612). Avem de-a face la N. lorga cu un indice de creativitate care nu e într-o relaţie de directă proporţionalitate cu vastitatea operei sale? Nu ne putem pronunţa. Răspunsul la această dificilă întrebare va putea să fie dat prin cercetări laborioase şi îndelungate de criteriologie euristică şi euritmie. 14. Concluzii Paragrafele acestui capitol rămân deschise adăugirilor, corecturilor, aprofundărilor, nuanţărilor etc. împărtăşim pe deplin sugestia d-lui prof. V. Belous făcută la Iaşi, cu ocazia audierii unei comunicări susţinute de noi pe această temă (5 oct. 1995), de a apela la metodele şi procedeele „analizei valorii", spre a stabili cu mai multă consistenţă ponderile diferitelor criterii, vehiculate de noi în această lucrare. Suntem absolut convinşi de utilitatea unui asemenea demers. Lăsăm însă această problemă, ce implică o seamă de calcule statistice destul de complicate, pentru altă etapă. Poate că cineva ar dori să formuleze următoarea întrebare: de ce am operat în toate ocaziile cu decaloguri criterialel Este un aspect mai mult sau mai puţin aleatoriu. Desigur că aceste criterii se pot asocia în sisteme mai mici sau mai mari decât zece. Dar în activitatea noastră, prin faptul că sistemul de criterii Morris, completat de noi, conţine zece asemenea criterii, am căutat (interesant este că am şi găsit!) ca şi celelalte sisteme de criterii să adopte acelaşi număr, pentru a opera relativ uniform cu ele. Pe această cale ni se facilitează posibilitatea de a lucra cu ponderi, tot în sistemul zece, ce se distribuie în toate cazurile, cu variaţii acceptabile, pe cele zece criterii. Astfel, criteriile şi ponderile operează unitar în structura numerică zece.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aristotel, Etica nicomahică, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988. 2. Barlow, Chr.M., Successful interdisciplinary Ad Hoc Creative Teams, Ohio, 1990. 3. Barliba, Maria, Cornelia, Introducere în epistemologie informaţională, Bucureşti, Editura ştiinţifică,

1990. Beliş, Mariana, Mecanismele inteligenţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1978. Belous, V., Inventica, Iaşi, Editura Gh. Asachi, 1992. Belous, V., La performantique..., Jassy, 1994. Berge, P., Porneau, Y., Dubois-Gance, Monique, Des rythmes au chaos, Paris, Odile Jacob, Sciences, 1994. 8. Beveridge, W.I., Arta cercetării ştiinţifice. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968. 9. Binet, A., Etude Expérimentale de L'inteligence, Paris, 1903. 10. Blaga, L., Cultul inconştientului, „Zări şi etape", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969. 11. Bono, E., de, Lateral Thinking. Creativity Step by Step, New York, 1973. 12. Caluschi, Mariana, Gugiuman, Ana, Luca Rodica, Purţuc, D., Şulea, D., Inventica şi şcoala. Ghid de instruire, Iaşi, Editura BIT, 1994. 13. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pană în prezent, ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1982. 14. Chelcea, S., Complianţa comportamentelor, „Ştiinţă şi tehnică", nr. 9, 1987. 15. Drăgănescu, M., Creativitate şi inovare, „Informaţia materiei", Editura Academiei Române, 1990. 16. Drevet, A., Moles, A.A., Cybernétique et méthodes heuristiques, „International Logic Review (Rassegna Internazionale di Logica)", nr. 3, 1971. 17. Einstein, A., Infeld, L., Evoluţia fizicii. Bucureşti, Editura tehnică, 1957, 18. Eliade, M., Eseuri. Mitul eternei reîntoarcerii. Mituri, vise şi mistere, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1991. 19. Farcaş, D.D., Sinergetica gândirii, Bucureşti, Editura ALL, 1994. 20. Freud, S., Introducere în psihanaliză..., Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1992. 21. Georgescu, Şt., Epistemologie, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1978. 22. Gleick, J., La Théorie du chaos: vers une nouvelle discipline, Editura Albin Michel, 1989. 23. Golu, M., Principii de psihologie cibernetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1975. 24. Guilford, J.P., Creativity, „American Psychologist", September, 1950. 25. Guilford, J.P., Three faces of intelect, „American Psychologist", 14, 1959. 26. Hegel, G.W.F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Bucureşti, Editura Academiei, 1968. 27. Hollanda, Fr. de, Dialoguri romane cu Michelangelo, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974. 28. Huet, S., L'Ordre du chaos, „Science et avenir", 542, aprilie, 1992. 29. Hume, D., Despre asocierea ideilor, „Cercetare asupra intelectului omenesc", Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1987. loan, P., Educaţie şi creaţie în perspectiva unei logici ,,situaţionale", Bucureşti, Editura didactică Ş' pedagogică, 1995. lorga, N., Materiale pentru o istoriologie umană. Bucureşti, Editura Academiei, 1968. Kant, Imm., Critica raţiunii pure. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969. 33. Kaufmann, A., L'inventique, Paris, 1970.
4. 5. 6. 7.

166

34. Kaufmann, A., Animation des groupes de crétivé utilisant STIM5, „Revista de inventică", nr. 9, 35. Kôrner, Şt., Introspecţia, „Experienţă şi teorie", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969. 36. Kotarbinski, T., Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura politică, 1976. 37. Kudreavţev, T.V., Psihologia gândirii tehnice (Procesul şi metodele de rezolvare a problemelor tehnice), Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1981. 38. Kuhn, Th.S., Tensiunea esenţială, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982. 39. May, R.M., Le chaos en biologie, „La Recherche", 232, mai, 1991. 40. Mislobodsky, M., Pharmacologie implications of hemispheric asymmetry, Life Sci., 1976. 41. Moisil, Gr., îndoieli şi certitudini, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971. 42. Moraru, I., Strategii creative transdisciplinare. Introducere în scientoeuristică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992. 43. Moraru, I., Psihologia creativităţii. Bucureşti, Editura Hyperion, 1993. 44. Moraru, L, Firul Ariadnei în labirintul informaţional cerebral al creativităţii, „Revista de inventică", nr. 9, 1993. 45. Moraru, L, Moraru-Iuga, Marina, An Aleatory-Haological Intrepretation of Some Heuristic Phenomena, „Cybernetica", Namur, Belgique, vol. XXXVII, No 2, 1994. 46. Moraru, I., Curs de psihoinventică, Editura Universităţii Politehnice Bucureşti, 1994. 47. Moraru, I., Ştiinţa şi filo sofia creaţiei. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1995. 48. Moraru, I., Haologia şi unele principii ale activităţii euristice cerebrale, „Revista de psihologie", nr. l, 1996. 49. Moraru, I., Haologia - o nouă revoluţie în ştiinţă şi consecinţele ei pentru euristică, „Psihologia", nr. 4, 1996. 50. Naum, N., Lucan, P., Moldovan, Claudia, (red.), Politici de inovare şi privatizare sectorială, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informatizare şi Documentare, 1994. 51. Nicolau, Ed., Bălăceanu, C., Cibernetica, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1961. 52. Odobleja, Şt., Psihologia consonantistă, traducere, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982. 53. Osborn, Al., F., Applied imagination. Principles and procedures of creative problem-solving, New York, éd. a IH-a, 1963. 54. Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965. 55. Poincaré, H., L'invention mathématique, „Science et méthode", Paris, Flammarion, 1926. 56. Popa, C., Teoria acţiunii şi logica formală. Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984. 57. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978. 58. Popescu-Neveanu, P., Le modéele vectorial-operational de la créativité, „Revue roumaine des sciences sociales, série de psychologie", tome 31, No 2, 1987. 59. Popoviciu, L., Foişoreanu, V., Corfariu, O., Enătescu, V., Visul. Probleme de fiziologie, psihologie şi patologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978. 60. Ralea, M., Botez, C.I., Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Academiei, 1958. 61. Rădulescu-Motru, C., Introspecţie şi observaţie externă, „Curs de psihologie", Bucureşti, Cultura naţională, 1923. 62. Roco, Mihaela, Creativitatea individuală şi de grup. Bucureşti, Editura Academiei, 1979. 63. Roşea, Al., Creativitatea generală şi specifică, Bucureşti, Editura Academiei, 1981. 64. Roquette, M-L., La créativité, Paris, P.U.F., 1981. 65. Ruelle, D., Hasard et chaos, Editura Odile Jacob, 1991. 66. Schrôdinger, E., Ce este viaţa? Spirit şi materie, Bucureşti, Editura politică, 1980. 67. Sperry, R.W., Cerebral organization and Behaviour, Science, 113, 1961. 68. Sperry, R.W., Lateral Specialization in the Surgically Separted Hemispheres, „The neurosciences Third Study Program", Editura P.O. Schmitt and F.G. Worden, Cambridge, Mass, MIT Press, 1974.
167
1993.

69. Springer, S.P., Deutsch, G., Left Brain, Right Brain, Revised Edition, W.H. Freeman and Company, New York, 1985. 70. Stoica, Ana, Creativitatea elevilor. Posibilităţi de cunoaştere şi educare, Bucureşti, Editura x didactică şi pedagogică, 1983. 71. Stănciulescu, Tr.D., Miturile creaţiei. Lecturi semiotice, Iaşi, Editura Performantica, 1995. 72. Surdu, Al., Valenţe creative ale argumentării silogistice, „Revista de psihologie", nr. l, 1981. 73. Thom, R., Paraboles et Catastrophes, Paris, Flammarion, 1983. 74. Toynbee, A.J., A Study of History, I, Oxford University Press, London, 1924. 75. Tudosescu, I., Sistemul şi tipologia acţiunilor sociale, „Acţiune, decizie, responsabilitate. Studii de praxiologie", Bucureşti, Editura Academiei, 1976. 76. VanGundy, A.B., Techniques of Structured Problem Solving, 2nd éd., New York, 1988. 77. Vérone, P., Inventica, Bucureşti, Editura Albatros, 1983. 78. Zapan, Gh., Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, ediţie îngrijită de P. Mureşan, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984.

168