Partea a II-a Elemente de teoria mulţimilor şi aplicaţii

Cuprins
I. Logică, mulţimi, axiome .................................................................................................. 2
I.1. Mulţimi, teorie naivă. Paradoxuri şi necesitatea axiomatizării................................................ 2 I.2. Principiile axiomaticii Zermelo-Fraenkel................................................................................ 4 I.3. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor........................................................... 5 I.4. Axiomele extensionalităţii, reuniunii, mulţimii părţilor ........................................................ 10 I.5. Axioma-schemă a selecţiei. Axioma perechii ....................................................................... 12 Exerciţii........................................................................................................................................ 14 I.6. Relaţii, funcţii ........................................................................................................................ 15 I.7. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă............................................................................... 20 Exerciţii........................................................................................................................................ 23 I.8. Axioma infinităţii. Mulţimea numerelor naturale. Inducţie................................................... 24 I.9. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor ...................................................... 27 Exerciţii........................................................................................................................................ 34

Index ................................................................................................................................... 36 Bibliografie......................................................................................................................... 39

I. Logică, mulţimi, axiome

I.1. Mulţimi, teorie naivă. Paradoxuri şi necesitatea axiomatizării
Teoria modernă a mulţimilor începe odată cu lucrarea „Teoria raţională a infinităţii” a lui Georg Cantor1, în care se manevrează liber mulţimile infinite şi se dezvoltă o tehnică de măsurare a lor (teoria cardinalelor). Pînă la Cantor, matematicienii adoptau punctul de vedere al filozofilor Greciei antice: există noţiunea de infinit actual (o infinitate de obiecte concepute ca existînd simultan) şi cea de infinit potenţial (o mulţime sau o mărime finită, dar care se poate mări oricît de mult). Filozoful Zenon, prin faimoasele sale aporii (paradoxuri) a atras atenţia asupra consecinţelor absurde care par să apară introducînd infinitul actual în raţionamente. Se considera de aceea că infinitul actual nu este accesibil intuiţiei şi doar infinitul potenţial poate fi folosit în gîndirea matematică. Cantor are meritul de a fi spart această barieră mentală şi de a fi încercat să „numere infinitul”. El a avut ideea de a compara mulţimile (finite sau nu) cu ajutorul funcţiilor bijective: două mulţimi sînt „la fel de mari” (echipotente) dacă există o bijecţie între ele. Cantor a obţinut rezultate precum: N este echipotent cu Q şi cu mulţimea numerelor algebrice (numerele complexe care sînt rădăcini ale unui polinom nenul cu coeficienţi raţionali). Deja aceste afirmaţii nu sînt în acord cu percepţia obişnuită şi arată că uneori „partea este la fel de mare ca şi întregul”. A mai arătat că N nu este echipotent cu R şi că, în general, o mulţime A nu este echipotentă cu mulţimea părţilor sale P(A). Există, deci, mai multe tipuri de infinitate. Alte rezultate contrazic şi mai mult simţul comun: există tot atîtea puncte pe un segment cîte sînt pe o dreaptă sau în întregul plan (sau chiar în întregul spaţiu)! Astfel, în cazul mulţimilor infinite poate fi contrazis principiul „partea este mai mică decît întregul”: există cazuri cînd „partea este la fel de mare ca întregul”.

1

Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor (1845-1918), matematician german.

I.1. Mulţimi, teorie naivă. Paradoxuri şi necesitatea axiomatizării

3

În cadrul teoriei lui Cantor a mulţimilor (astăzi numită „teoria naivă a mulţimilor”), prin mulţime se înţelege o colecţie (un ansamblu, un set) de obiecte distincte (elementele mulţimii), bine determinată şi considerată ca o entitate. Georg Cantor spunea „Unter eine Menge verstehen wir jede Zusammenfassung M von bestimmten Wohlunterschiedenen Objekten m unseres Denkens zu einem Ganzen“: „Prin mulţime înţelegem orice grupare într-un tot M a unor obiecte distincte şi bine determinate m ale gîndirii noastre”. Însă teoria mulţimilor în forma descrisă de Cantor conducea la paradoxuri care provin din „definiţia” foarte permisivă şi vagă a conceptului de mulţime. Însuşi Cantor în 1895 observă că nu se poate vorbi de „mulţimea tuturor ordinalelor” (paradox publicat de Burali-Forti în 1897); mai tîrziu, s-a constatat că există şi alte „mulţimi contradictorii”: „mulţimea tuturor cardinalilor”, „mulţimea tuturor mulţimilor”, „mulţimea mulţimilor care nu se conţin ca element” (paradoxul lui Russel2). Prezentăm acest paradox: presupunem că există mulţimea mulţimilor care nu se conţin ca element şi o notăm cu C (în notaţie modernă, C = {A | A ∉ A}). Evident, are loc: sau C ∈ C, sau C ∉ C. Dacă C ∈ C, atunci C ∉ C din definiţia lui C, contradicţie. Dacă C ∉ C, atunci C nu satisface condiţia de definiţie a lui C, deci C ∈ C, contradicţie. Aceste paradoxuri au putut fi eliminate de teoria axiomatică a mulţimilor, care, printre altele, nu permite existenţa mulţimilor „foarte mari”, care apar mai sus. O primă axiomatizare a fost dată de Zermelo3 în 1908. Una din axiomele sale (care evită apariţia paradoxurilor de tipul de mai sus) este Axioma selecţiei (sau a specificării), care în esenţă spune că, dată o „proprietate” 4 P şi o mulţime A, există mulţimea elementelor din A care satisfac proprietatea P. Cu alte cuvinte, o proprietate nu determină o mulţime (ca în definiţia originală a lui Cantor), ci, dată o mulţime A, se poate vorbi doar de existenţa submulţimii lui A formată din elementele lui A care satisfac P. În 1905 Richard construieşte un paradox de alt tip (simplificat ulterior de Berry şi publicat de Russel în 1906). Să considerăm următorul concept: „cel mai mic număr natural care nu poate fi definit cu mai puţin de 17 cuvinte”. Dacă acest număr ar exista, atunci el poate fi definit cu 16 cuvinte, chiar de enunţul anterior (care are 16 cuvinte, număraţi). Contradicţia obţinută arată că nu există un astfel de număr. Pe de altă parte, mulţimea numerelor naturale care pot fi definite cu cel mult 16 cuvinte este finită (căci mulţimea frazelor cu cel mult 16 cuvinte care definesc un număr natural este finită) şi deci există numere naturale care nu pot fi definite cu mai puţin de 17 cuvinte. Cel mai mic dintre acestea este un număr… care nu poate exista, conform celor de mai sus!

2 3

Bertrand Russel (1872-1970), matematician şi filozof britanic. Ernst Friedrich Ferdinand Zermelo (1871-1953), matematician german. 4 Mai precis, este vorba de un predicat cu o variabilă liberă.

Aceste scopuri sînt realizate de un limbaj formal. nu se face distincţie între conceptele „element” şi „mulţime”. posibilităţile trebuie să fie suficient de permisive pentru a putea formula orice enunţ matematic.). obişnuit. Nu putem defini un obiect fără a face referire la alte obiecte. Principiile axiomaticii Zermelo-Fraenkel În teoria axiomatică a mulţimilor (axiomatizarea Zermelo-Fraenkel-Skolem. Această idee este la baza oricărei teorii axiomatice.4 I. definesc obiectele respective). axiome Paradoxul de mai sus are altă sursă. Logică. Cu această ocazie. toate elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi!). Toate obiectele teoriei sînt mulţimi (în particular. axioma alegerii etc. într-un anumit sens. I. noţiunile de mulţime şi de relaţie de apartenenţă se consideră noţiuni primare (nu se definesc). Altfel spus. mulţimi. pe care îl vom descrie) care sînt declarate şi acceptate ca adevărate. prezentat intuitiv. Aşadar. Orice altă . trebuie să considerăm în cele din urmă noţiuni care nu se definesc (noţiuni primare). o teorie axiomatică trebuie să pornească de la un minim de noţiuni primare şi distincţia între element şi mulţime ar complica lucrurile inutil. Vom prezenta un astfel de limbaj (de fapt. o prezentare riguroasă a unui limbaj formal depăşeşte cu mult cadrul şi scopurile noastre). nu ne interesază ce sînt mulţimile. incluzînd multe teme interesante (ordinali. Axiomele stabilesc regulile care se aplică obiectelor abstracte numite mulţimi şi relaţiei de apartenenţă. Pentru o tratare mai detaliată. În acelaşi timp.2. Ce înseamnă exact a defini un număr natural? Din consideraţiile de mai sus rezultă că. cardinali. pe lîngă o axiomatizare a teoriei mulţimilor. Aceste noţiuni satisfac un set de axiome (care. dacă ne gîndim că o mulţime poate fi element al altei mulţimi. este vorba de un limbaj semi-formal. Aceste obiecte „cunoscute” trebuie la rîndul lor definite… Se vede că acest proces nu poate continua la infinit. vezi SCORPAN [1996]. Acest punct de vedere este firesc. Prezentăm cîteva elemente din teoria axiomatică Zermelo-Fraenkel-Skolem (ZFS) a mulţimilor. Lista axiomelor este de fapt o listă de propoziţii (din limbajul formal al teoriei mulţimilor. vom sublinia anumite aspecte de logică matematică. şi anume ambiguitatea limbajului natural. în plus. presupuse cunoscute. ci cum se comportă unele faţă de altele şi faţă de relaţia de apartenenţă. trebuie restrîns limbajul natural la cîteva modalităţi bine precizate şi simple de exprimare. Altfel spus. orice alte obiecte vor fi definite pornind de la noţiunile primare. acceptată în cvasitotalitatea matematicii moderne) toate obiectele sînt mulţimi. În axiomatizarea teoriei mulţimilor.

adică a unui enunţ privitor la mulţimi („sintaxa limbajului”) şi care este sensul acestor enunţuri („semantica limbajului”). Axiomele teoriei sînt enunţuri ale limbajului formal care sînt declarate adevărate (vezi secţiunea următoare). Dacă a nu este element al mulţimii A.3. se descriu explicit regulile de formare a unui expresii a limbajului formal. în teoria axiomatică elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi. construită (conform regulilor cunoscute de la Logică. Se regăseşte astfel motivul pentru care a fost creată teoria: evitarea paradoxurilor generate de construcţii de mulţimi „prea mari”. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor Această secţiune poate fi omisă la o primă lectură. avem nevoie de prezentarea (intuitivă) a limbajului formal al acestei teorii. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor 5 afirmaţie despre mulţimi trebuie demonstrată pornind de la axiome. I. folosind operatori logici şi cuantificatori) din enunţuri de forma x ∈ y şi x = y.I. unde x şi y numesc mulţimi. distincţia tradiţională în notaţie: în general. Axiomele teoriei (cu excepţia Axiomei extensionalităţii) sînt toate de următorul tip: fiind date una sau mai multe mulţimi. poate trece direct la secţiunea următoare. În esenţă. Pentru a putea enunţa axiomele teoriei mulţimilor. vom nota mulţimile cu majuscule: A. De exemplu. Subliniem că nu este vorba de o formalizare propriu-zisă. Dacă A este o mulţime şi a este un element al lui A. pentru a nu crea confuzii cititorului. o expresie a limbajului formal este o expresie logică. vom adopta (pe cît posibil). se garantează existenţa unei noi mulţimi cu anumite proprietăţi (construită cu ajutorul mulţimilor iniţiale). Mai întîi descriem sintaxa limbajului (regulile după care putem forma expresii corecte ale limbajului formal). b. după cum am spus. . Deşi. în cadrul axiomatizării Gödel-Bernays a teoriei mulţimilor. Cu alte cuvinte.3. iar elementele mulţimilor cu minuscule: a. B. …. Intuitiv. poate fi găsit în REGHIŞ [1981]). Cititorul care cunoaşte regulile de manipulare a expresiilor logice formale. scriem a ∉ A. (∀A) (∀B){[(∀x) (x ∈ A ↔ x ∈ B)] → A = B} este o expresie a limbajului formal. prin precizarea clară a regulilor de construcţie de noi mulţimi. Un limbaj formal prezentat riguros ar ocupa zeci de pagini (un exemplu de astfel de formalizare. axiomele descriu construcţii permise în cadrul teoriei. conţinînd operatori logici şi cuantificatori. atunci scriem a ∈ A (citit „a aparţine lui A” sau „A conţine pe a”). …. În acest mod se deduc toate proprietăţile „uzuale” ale teoriei mulţimilor.

atunci sînt expresii şi următoarele şiruri de simboluri: E ∧ F (citită „E şi F”). un enunţ exprimă un fapt bine determinat despre obiectele la care se referă (adică despre mulţimi. „sau”). ∨ (disjuncţia. ii) Există simbolurile care notează relaţii: relaţia de egalitate. b. format după anumite reguli. y. care se referă la un obiect bine precizat. (∃x)E este expresie (citită „există x astfel încît are loc E” sau „există x astfel încît E este adevărată”). Cu ajutorul cuantificatorilor (numiţi uneori şi cuantori) se precizează dacă. neprecizat). ¬ (negaţia. nume). Exemple de nume: x.…. y sînt nume (constante sau variabile). Logică. A. Se presupune că avem la dispoziţie o colecţie suficient de mare de nume constante şi variabile. Din punct de vedere intuitiv. iii) Conectorii (sau operatorii) logici sînt simboluri care se folosesc pentru a exprima proprietăţi mai complexe. variabile). Un enunţ al limbajului formal (numit şi expresie a limbajului formal) este un şir finit de simboluri. o variabilă se referă la toate obiectele sau măcar la un obiect. F sînt expresii (deja construite). care notează un obiect generic (arbitrar. notată cu simbolul ∈ . Dacă E este o expresie a limbajului şi x este o variabilă. „şi”). Numele sînt de două feluri: nume constante (pe scurt. c. notată cu simbolul = . atunci: (∀x)E este expresie (citită „pentru orice x are loc E” sau „pentru orice x. nume variabile (pe scurt. . constante). care denumesc mulţimi (acestea sînt singurele obiecte pe care le considerăm!). Descriem acum tipurile de simboluri şi regulile de construcţie a expresiilor limbajului formal (adică sintaxa limbajului): i) Există simboluri de tip nume (pe scurt. ¬E (citită „non E”). Operatorii logici sînt: ∧ (conjuncţia. şi relaţia de apartenenţă. E este adevărată”). E ∨ F (citită „E sau F”).1 Definiţie. într-o expresie. „non”) Dacă E. atunci următoarele şiruri de simboluri sînt expresii ale limbajului formal: x = y (citit „x este egal cu y”). mulţimi. Dacă x. a. în cazul nostru). x ∈ y (citit „x aparţine lui y” sau „x este element al lui y” sau „y conţine pe x”). descrise mai jos.6 I. ∃ (numit cuantificatorul existenţial şi citit „există”). pentru a combina mai multe expresii într-una nouă. iv) Cuantificatorii logici sînt următoarele simboluri: ∀ (numit cuantificatorul universal şi citit „oricare”). B. axiome 3.

…. Oricărei propoziţii i se asociază o unică valoare de adevăr. se pot folosi şi parantezele pătrate [ ] sau acoladele { }. z sînt variabile şi a. după regulile descrise mai jos. prin înlocuirea peste tot în E a variabilei x1 cu c1. o propoziţie cu valoarea de adevăr 1 se numeşte propoziţie adevărată. Astfel. Spunem că variabila x este legată în E dacă E conţine un subşir de simboluri de forma (∀x)F sau (∃x)F (unde F este o expresie). Spunem că variabila x este liberă în expresia E dacă x apare în E. ii) Valoarea de adevăr a propoziţiilor de forma a ∈ b nu poate fi precizată acum. ¬((a ∈ b) ∧ (x = y)). Să trecem acum la interpretarea sensului expresiilor (adică semantica limbajului). ) au rolul de a elimina ambiguităţile. şi 1 (sau adevărat). Variabilele unei expresii pot fi libere sau legate. a lui xn cu cn se obţine o nouă expresie. în construcţiile precedente. …. pentru un plus de claritate. xn). intuitiv. acest lucru este descris de axiome (în paragraful următor). după regulile uzuale cunoscute. Fiind date constantele c1. a ∈ b este adevărată dacă şi numai dacă mulţimea numită a este un element al mulţimii numită b. Fie a. se scrie de exemplu (E) ∧ (F) în loc de E ∧ F. nici ∃x nu apar în E). sau (∀x)(E) în loc de (∀x)E dacă pot apărea confuzii. O expresie care are variabile libere se mai numeşte predicat. notată cu E(c1. …. Presupunem că x.2 Exemple. …. …. Valorile de adevăr sînt: 0 (sau fals). cn) este o propoziţie (adică o expresie care nu are variabile libere). i) Propoziţiile de forma a = b sînt adevărate exact atunci cînd a şi b denumesc acelaşi obiect. xn. dar E nu conţine nici o cuantificare a lui x (adică nici ∀x. 3. y. Care sînt variabilele libere din fiecare? Şirurile de simboluri: x(∀y). Singurele expresii (enunţuri) admise ale limbajului formal sînt cele construite respectînd regulile precedente. (∀z)(∃y)(x ∈ y). . Dacă expresia E conţine variabilele libere x1. O propoziţie nu poate fi simultan falsă şi adevărată. xn sînt toate variabilele libere din E. …. (∀x)(x ∈ y). (a ∈ b) ∧ (x = y). y variabile. Dacă x1. Descriem acum regulile de determinare a valorii de adevăr a unei propoziţii date. cn). ∀y nu sînt expresii corecte ale limbajului formal (de ce?).3. vom sublinia uneori acest lucru scriind E(x1. Arătaţi că următoarele şiruri de simboluri sînt expresii: x ∈ y. cn. b constante şi x. O propoziţie cu valoarea de adevăr 0 se numeşte propoziţie falsă. Reamintim că o expresie care nu conţine variabile libere se numeşte propoziţie. …. Evident. Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor 7 v) Parantezele rotunde ( .I. atunci E(c1. x = ∈ . a lui x2 cu c2. b sînt constante. Uneori.

Dacă E. xn) au aceeaşi valoare de adevăr. iv) O propoziţie de forma E ∨ F este adevărată dacă şi numai dacă măcar una din propoziţiile E şi F este adevărată (adică sau E. a) Două propoziţii E şi F se numesc echivalente dacă au aceeaşi valoare de adevăr. Scriem aceasta sub forma E ≡ F. vi) O propoziţie de forma (∀x)E(x) (unde variabila x este liberă în E) este adevărată dacă şi numai dacă pentru orice obiect c propoziţia E(c) este adevărată. ….3 Observaţie. construit după regula iv): E 1 1 0 0 F 1 0 1 0 E∨F 1 1 1 0 S-au scris pe linii toate combinaţiile posibile de valori de adevăr pentru E şi F. Scriem atunci E ≡ F sau E(x1. iar F are valoarea de adevăr 1. …. atunci au loc echivalenţele : ¬(E ∧ F) ≡ (¬E) ∨ (¬F).E şi F conţin aceleaşi constante şi aceleaşi variabile (fie x1. ¬((∃x)E) ≡ (∀x)(¬E) (legile de negare a cuantificatorilor). sau F. sau atît E cît şi F sînt adevărate). axiome iii) O propoziţie de forma E ∧ F (unde E şi F sînt propoziţii) este adevărată dacă şi numai dacă E şi F sînt ambele adevărate.propoziţiile (∀x1)(∀x2)…(∀xn)E(x1. (distributivitatea lui ∨ faţă de ∧ ) (E ∨ F) ∧ G ≡ (E ∧ G) ∨ (F ∧ G). …. (distributivitatea lui ∧ faţă de ∨ ) ¬((∀x)E) ≡ (∃x)(¬E).4 Definiţie. 3. şi reciproc. ¬(E ∨ F) ≡ (¬E) ∧ (¬F). Două expresii E şi F sînt numite echivalente dacă: . evidenţiind variabilele libere. . dacă E are valoarea de adevăr 0. vii) O propoziţie de forma (∃x)E(x) (unde variabila x este liberă în E) este adevărată dacă şi numai dacă există măcar un obiect c astfel încît propoziţia E(c) să fie adevărată. Tabelul se citeşte pe linii: de exemplu. Iată tabelul de adevăr pentru E ∨ F.5 Exerciţiu. b) Definiţia se poate extinde la expresii oarecare. xn) ≡ F(x1. E ∨ F se poate defini prin tabele de adevăr. . . mulţimi. F şi G sînt expresii. xn). xn) şi (∀x1)(∀x2)…(∀xn)F(x1. Valoarea de adevăr a propoziţiilor de tipul E ∧ F. ….orice variabilă care este liberă în E este liberă în F. Logică. …. atunci E ∨ F are valoarea de adevăr 1. 3. (legile lui DeMorgan) (E ∧ F) ∨ G ≡ (E ∨ G) ∧ (F ∨ G). linia 3 a tabelului spune. 3. că. xn variabilele din E şi F). v) O propoziţie de forma ¬E este adevărată dacă şi numai dacă propoziţia E este falsă.8 I.

3. astfel: "E → F" înseamnă "dacă E este adevărată.3. Se justifică intuitiv că E → F este acelaşi lucru cu (¬E) ∨ F. utilă mai ales cînd trebuie negată o implicaţie (lucru care intervine frecvent. Este important de conştientizat această echivalenţă logică. E ↔ F este adevărată dacă şi numai dacă E şi F au aceeaşi valoare de adevăr. Fie E. atunci F este adevărată".I. Scrieţi tabelele de adevăr pentru conectorii → şi ↔.7 Exerciţiu.6 Definiţie. larg utilizate. Pentru a face scrierea mai inteligibilă. sau E este falsă (adică are loc ¬E). ¬(E ∧ F) ≡ (¬E) ∨ (¬F) se poate demonstra cu următorul tabel de adevăr: E 1 1 0 0 F 1 0 1 0 E∧F 1 0 0 0 ¬(E ∧ F) 0 1 1 1 ¬E 0 0 1 1 ¬F 0 1 0 1 (¬E) ∨ (¬F) 0 1 1 1 Identitatea coloanelor ¬(E ∧ F) şi (¬E) ∨ (¬F) demonstrează echivalenţa cerută. Ca şi la partea de logică. atunci F”. →. de exemplu în cazul demonstraţiilor prin reducere la absurd). . E ↔ F în loc de (E → F) ∧ (E → F) şi citim „E este echivalent cu F”. 3. Altfel spus. proces absolut necesar în înţelegerea unor demonstraţii (sau în găsirea unor soluţii la o problemă dată). ¬. ∧. sau E este adevărată şi atunci automat F este adevărată (adică are loc F). Limbajul formal al teoriei axiomatice ZF a mulţimilor 9 De exemplu. F expresii. introducem următoarele prescurtări uzuale. De altfel. Vom mai folosi şi alte prescurtări. (¬E) ∨ F. concluziile bazate pe un calcul logic formal trebuie totdeauna interpretate intuitiv. Legile lui DeMorgan arată că am fi putut reduce setul de conectori logici şi cuantificatori. Atunci scriem: E → F în loc de (¬E) ∨ F şi citim „E implică F” sau „dacă E. faptul că E → F este falsă înseamnă că are loc (E → F) ≡ ¬(¬E) ∨ F) ≡ E ∧ (¬F) (ipoteza este adevărată şi totuşi concluzia este falsă). Toate regulile de calcul cu expresii logice şi toate tautologiile demonstrate la partea de Logică rămîn valabile pentru expresii ale limbajului formal al teoriei mulţimilor. Insistăm asupra implicaţiei. Această interpretare este conformă cu intuiţia („bunul-simţ”). vom scrie E ⇒ F dacă E → F este adevărată E ⇔ F dacă E ↔ F este adevărată. de exemplu la ∀. Astfel. de exemplu x ≠ y pentru ¬ (x = y) sau x ∉ y în loc de ¬ (x ∈ y). Dacă E şi F sînt propoziţii. pe scurt.

Aceste obiecte "cunoscute" trebuie la rîndul lor definite… Se vede că acest proces nu poate continua la infinit. deci orice enunţ referitor la A este adevărat şi pentru B (şi reciproc). trebuie să considerăm în cele din urmă noţiuni care nu se definesc (noţiuni primare). ci cum se comportă unele faţă de altele şi faţă de relaţia de apartenenţă. Aceste noţiuni satisfac un set de axiome (care. Aşadar. Lista axiomelor este de fapt o listă de propoziţii (din limbajul formal construit anterior) care sînt declarate şi acceptate ca adevărate. Axiomele extensionalităţii. Pentru o tratare mai detaliată. scriem a ∉ A. pentru a nu crea confuzii cititorului. În acest mod se deduc toate proprietăţile „uzuale” ale teoriei mulţimilor.). . presupuse cunoscute. se notează mulţimile cu majuscule (A.4. iar elementele mulţimilor cu minuscule (a. în teoria axiomatică elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi. reuniunii. Aceasta este un principiu de bază în orice teorie axiomatică. Altfel spus. Dacă A este o mulţime şi a este un element al lui A. propoziţia următoare este adevărată: (∀A) (∀B) {[(∀a) (a ∈ A ↔ a ∈ B)] → A = B}. incluzînd multe teme interesante (ordinali. Observăm că are loc şi implicaţia inversă: dacă A = B.10 I. Dacă a nu este element al mulţimii A. atunci orice element a care aparţine lui A aparţine şi lui B. atunci mulţimile coincid. distincţia tradiţională în notaţie: în general. dacă două mulţimi au aceleaşi elemente. într-un anumit sens. vezi SCORPAN [1996]. Orice altă afirmaţie despre mulţimi trebuie demonstrată pornind de la axiome. Nu putem defini un obiect fără a face referire la alte obiecte. Acest fapt este evident: A şi B denumesc acelaşi obiect. În axiomatizarea teoriei mulţimilor. Mai riguros spus. Această axiomă nu spune decît că o mulţime este determinată de elementele sale. Cu alte cuvinte. Deşi. 4. mulţimi. axioma alegerii etc. axiome I. vom adopta (pe cît posibil).1 Axioma extensionalităţii (sau a extensiei): Pentru orice două mulţimi A şi B. definesc obiectele respective). …). toate elementele unei mulţimi sînt tot mulţimi!). cardinali. …). avem : [(∀a) (a ∈ A ↔ a ∈ B)] → A = B. mulţimii părţilor Prezentăm cîteva elemente din teoria axiomatică Zermelo-Fraenkel-Skolem (ZFS) a mulţimilor. Logică. nu ne interesază ce sînt mulţimile. B. b. după cum am spus. noţiunile de mulţime şi de relaţie de apartenenţă se consideră noţiuni primare (nu se definesc) şi toate obiectele teoriei sînt mulţimi (în particular. atunci scriem a ∈ A (citit „a aparţine lui A” sau „A conţine pe a”). Axiomele stabilesc regulile care se aplică obiectelor abstracte numite mulţimi şi relaţiei de apartenenţă. cu ajutorul lor vom putea defini alte obiecte.

Axioma de mai sus nu face decît să postuleze existenţa reuniunii acestei familii de mulţimi. vom scrie A ⊆ B (şi citim A inclus în B sau A este submulţime a lui B sau B include pe A) dacă orice element al lui A aparţine şi lui B: (∀a) [(a ∈ A) → (a ∈ B)]. Atenţie la folosirea cuvintelor include şi conţine: . (∀M) (∃P) ((∀A)(A ∈ P ↔ A ⊆ M)). Axiomele extensionalităţii. reuniunii.4. Cu alte cuvinte. Se regăseşte astfel motivul pentru care a fost construită teoria: evitarea paradoxurilor generate de construcţii de mulţimi „prea mari”. Pentru înţelegerea acestei axiome. avem: (∀A) (∀B) [ (A = B) ↔ (A ⊆ B ∧ B ⊆ A)]. Mulţimea U – a cărei existenţă este garantată de axiomă – este unic determinată de A (demonstraţi!) şi se notează ∪A sau ∪x ∈ A x sau ∪{x | x ∈ A}. În cuvinte: fiind dată o mulţime M. Pentru orice mulţime A (subînţeles: avînd ca elemente tot mulţimi). se admite existenţa unei mulţimi ale cărei elemente sînt elementele mulţimilor din A. . axiomele descriu construcţii permise în cadrul teoriei. Această situaţie evidenţiază din nou futilitatea distincţiei dintre element şi mulţime. Axiomele care urmează sînt toate de următorul tip: fiind date una sau mai multe mulţimi.2 Observaţie importantă. 4.„x conţine pe y” înseamnă că „y este un element al mulţimii x”. Evident. dacă şi Q satisface condiţia (∀A (A ∈ Q ↔ A ⊆ M)). este util să privim A ca pe o familie de mulţimi. notăm A ⊄ B. în timp ce un punct este conţinut în plan. cu anumite proprietăţi (construită cu ajutorul mulţimilor iniţiale).4 Axioma reuniunii. se garantează existenţa unei noi mulţimi. o dreaptă este inclusă într-un plan.I.3 Axioma mulţimii părţilor unei mulţimi. Mulţimea P a cărei existenţă este postulată mai sus este unic determinată de mulţimea M. 4. 4. Din axioma extensionalităţii obţinem că P = Q. Cu această notaţie. atunci avem. pentru orice mulţime x: x ∈ Q ↔ x ⊆ M ↔ x ∈ P. adică: (∀A) (∃U) (∀x) [(x ∈ U) ↔ (∃a) (a ∈ A ∧ x ∈ a)]. mulţimii părţilor 11 Dacă A şi B sînt două mulţimi. . Într-adevăr. În caz contrar. Notaţia tradiţională pentru P este P(M) (mulţimea părţilor lui M). există o mulţime P astfel încît elementele lui P sînt exact submulţimile lui M. sensurile sînt diferite! De exemplu. Pe această proprietate se bazează majoritatea demonstraţiilor de egalitate de mulţimi.„x include pe y” înseamnă că „y este o submulţime a mulţimii x” (adică orice element al lui x este şi element al lui y).

deoarece acesta nu este o expresie a limbajului formal (vezi definiţia expresiilor limbajului formal): P nu denumeşte un obiect legitim (o mulţime).5 Axioma extensionalităţii asigură că A şi P(x) determină unic mulţimea B din enunţ. Conform definiţiei. Formal. Logică. Notăm deci ∅ := {x ∈ A | x ≠ x}. Unicitatea lui ∅ este o consecinţă a axiomei extensionalităţii (demonstraţi!). avem de a face cu o infinitate de axiome. Mai precis. conform definiţiei. mulţimi. Subliniem din nou că se obţine cîte o axiomă pentru fiecare alegere a unei expresii P cu o variabilă liberă.1 Axioma-schemă de comprehensiune (a selecţiei. există submulţimea elementelor din A pentru care P este adevărată. Pentru orice x. pentru ! 5 6 În axiomatizarea lui Zermelo din 1908. numită mulţimea vidă şi notată cu ∅. 7 Nu este litera grecească majusculă phi. enunţată mai jos. axiome I. Demonstraţie.7 Într-adevăr. Dacă se presupune că există măcar o mulţime6 A. . Mulţimea vidă este submulţime a oricărei mulţimi. există ∅ := {x ∈ A | x ≠ x}. Pentru orice mulţime A şi pentru orice expresie cu o variabilă liberă P(x).2 Observaţie. 5.5. Φ. Nu se pot condensa toate aceste enunţuri într-unul singur. Acest fapt este postulat de axioma infinităţii. avem x ∉ ∅ (dacă x ∈ ∅. atunci x ≠ x. Axioma-schemă a selecţiei. avem ∅ ⊆ M dacă şi numai dacă (∀x) (x ∈ ∅ → x ∈ M). Axioma perechii Axioma-schemă a selecţiei (numită şi Axioma-schemă a specificării sau Schema de comprehensiune) nu este o simplă axiomă. acest rezultat era enunţat ca axiomă şi era numit Axioma selecţiei. Această mulţime se notează tradiţional: {x ∈ A | P(x)} (citit „mulţimea elementelor din A care satisfac P”). Aşadar. de tipul (∀E expresie cu o variabilă liberă)(∀A)(∃B)(∀x)[x ∈ B ↔ (x ∈ A ∧ P(x))]. căci ¬(x ∈ ∅) este adevărată. ci o schemă de axiome. axioma de mai sus asigură existenţa unei (unice) mulţimi ce nu conţine nici un element. absurd). o prescurtare ¬(x ∈ ∅) ∨ (x ∈ M). a specificării). Din schema de comprehensiune. (∀A)(∃B)(∀x)[x ∈ B ↔ (x ∈ A ∧ P(x))]. ci o expresie. Ø. Dar expresia (x ∈ ∅ → x ∈ M) este.12 I. ci un simbol matematic derivat dintr-o literă norvegiană. fie P(x) : "x ≠ x". 5. Formal (∀M)(∅ ⊆ M).3 Propoziţie. pentru orice expresie cu o variabilă liberă a limbajului formal se obţine o axiomă. care este adevărată. 5.

are loc (x ∈ U) ↔ (∃y)[(y ∈ {a. Demonstraţi că A∩B = B∩A. există mulţimile: A∩B := {x ∈ A | x ∈ B} (numită intersecţia lui A şi B) A \ B := {x ∈ A | x ∉ B} (numită diferenţa lui A şi B).8 Fie a şi b două mulţimi. în general. Demonstraţie. Fie a şi b mulţimi. pentru orice x: (x ∈ U) ↔ (x ∈ a)∨(x ∈ b)]. adică unica mulţime T cu ∀x[(x ∈ T) ↔ (x = a ∨ x = b ∨ x = c)]. b})∧(x ∈ y)] Cum y ∈ {a. 8 Sensul cuvîntului „pereche” este aici de „pereche neordonată”. mulţimea c de mai sus este unic determinată de a şi b (demonstraţi!). ! 5.6 Observaţie. 5. b. pentru orice două mulţimi A şi B. schema de comprehensiune restrînge această modalitate doar la posibilitatea următoare: pentru orice mulţime dată M şi orice „proprietate” P. a = b? Dată a o mulţime.5 Axioma perechii. deducem că are loc.4 Observaţie. Arătaţi că. Astfel. Atunci există o mulţime c care are drept elemente pe a şi pe b şi numai pe ele. Axioma-schemă a selecţiei. Ce se întîmplă dacă. c}. Din axioma perechii. Putem acum defini şi alte „operaţii cu mulţimi”.I. Demonstraţi că există mulţimea {a. b} ↔ [(y = a)∨(y = b)]. Formal. b} şi se citeşte „mulţimea formată din elementele a şi b”. b. există o mulţime U cu proprietatea că. Axioma perechii 13 5. S-a văzut că această modalitate. . Formal: (∀a)(∀b)(∃c)(∀x) [(x ∈ c) ↔ (x = a ∨ x = b)] Din axioma de extensionalitate. b}. A \ B ≠ B \ A. aplicînd axioma perechii mulţimilor a şi a. în axioma de mai sus.5. pentru orice x.7 Exerciţiu. (∀a)(∃c)(∀x) [(x ∈ c) ↔ (x = a)] Această mulţime se notează cu {a} şi se citeşte „mulţimea formată din elementul a”. 5. duce la paradoxuri. 5. b}. care a stat la baza teoriei naive a mulţimilor. c mulţimi. există submulţimea elementelor lui M care satisfac P. există o unică mulţime c care are drept element pe a şi numai pe el.8 Exerciţiu. Aplicînd axioma reuniunii mulţimii {a. Termenul de comprehensiune descrie modalitatea de a preciza o mulţime prin enunţarea unei proprietăţi pe care o au doar elementele mulţimii şi numai ele. Această mulţime se notează {a. folosind schema de comprehensiune. Demonstraţi că există reuniunea lor a ∪ b (adică unica mulţime cu proprietatea ∀x[(x ∈ a ∪ b) ↔ (x ∈ a ∨ x ∈ b)]). Fie a. există {a.

Logică. c) A conţine măcar un element. adică A aparţine mulţimii părţilor lui M. aplicată mulţimilor a şi b.9 Definiţie. ii) A∩B ⊆ A. v) A∩(B∪C) = (A∩B)∪(A∩C). Avem. A∪(B∪C) = (A∪B)∪C. A \ A = ∅. ! Exerciţii 1.14 I. adică prin enumerarea tuturor elementelor sale. Celelalte relaţii sînt propuse ca exerciţiu. 5. A \ ∅ = A. A∪(B∩C) = (A∪B)∩(A∪C). xn. !A este tot o submulţime a lui M. adică (x ∈ T) ↔ [x = a ∨ x = b ∨ x = c]. Dacă A ⊆ M. axiome Demonstraţie. A∪B = B∪A. există {a. xn} este o prescurtare a scrierii (∀x)(x ∈ X ↔ (x = x1 ∨ x = x2 ∨ … ∨ x = xn)). Scrieţi o expresie a limbajului formal care să semnifice că: a) Mulţimea A nu este inclusă în mulţimea B. B. diferenţa simetrică a mulţimilor A şi B este mulţimea A∆B := (A \ B) ∪ (B \ A). …. b}∪{c} =: T. ∅∪A = A. Astfel. P(M). Evident. 5. A ⊆ A∪B. ! Pe lîngă comprehensiune. Din axioma perechii. există mulţimea X ale cărei elemente sînt exact x1. . o mulţime se mai poate preciza prin extensiune. A∩B ⊆ B. B ∈ P(M). …. d) A conţine cel mult un element.10 Propoziţie. Fie M o mulţime. e) A este submulţime a oricărei mulţimi. Dacă. Pentru orice mulţimi A. C. iii) A∩B = B∩A. Aplicînd aceeaşi axiomă mulţimii c. Din exerciţiul precedent. xn. Demonstraţie. fiind date elementele x1. Scrierea X = {x1. definim complementara lui A (faţă de M) ca fiind mulţimea M \ A. A. v) A∩(B∪C) = {x ∈ A | x ∈ B∪C} = {x ∈ A | x ∈ B ∨ x ∈ C}. B mulţimi. există {c}. b) A ≠ B (folosiţi doar relaţia de apartenenţă). pentru orice x: x ∈ A∩(B∪C) ⇔ x ∈ A ∧ (x ∈ B ∨ x ∈ C). Însă ştim de la logică formula p∧(q∨r) ≡ (p∧q)∨(p∧r) (distributivitatea lui ∧ faţă de ∨). Avem deci. vi) A∪A = A = A∩A. B ⊆ A∪B. există {a. b}. x ∈ A ∧ (x ∈ B ∨ x ∈ C) ⇔ (x ∈ A ∧ x ∈ B) ∨ (x ∈ A ∧ x ∈ C) ⇔ x ∈ A∩B ∨ x ∈ A∩C ⇔ x ∈ (A∩B)∪ (A∩C). iv) A∩(B∩C) = (A∩B)∩C. Fie A. mulţimi. au loc relaţiile: i) ∅∩A = ∅. …. Astfel. Complementara lui A se notează !A sau !M A dacă există pericol de confuzie. b})∨(x ∈ {c})]. pentru orice x: (x ∈ T) ↔ [(x ∈ {a.

c) A \ B = A ∩ !B. b) !(A∩B) = (!A) ∪ (!B). prin faptul că avem o „ordine”: a este primul. b.6. b} = {b. Această distincţie între a şi b se realizează prin: 6. Are loc întotdeauna ∪A ⊆ A? Dar ∪A ⊇ A? Justificaţi. e) (A∆B)∆C = A∆(B∆C). funcţii 15 f) A este element al oricărei mulţimi. există şi {a. Intuitiv. b}. Relaţii. B. Aplicînd din nou axioma.I. b' mulţimi. Relaţii. {a. b}}.2 Propoziţie. a).1 Definiţie. Pentru aceasta. dacă a ≠ b. b}. Avînd definită noţiunea de cuplu. b) = (a'. Daţi exemplu de mulţime A cu proprietatea A ≠ ∅ şi ∪A = ∅. însă {a. care se notează cu (a. atunci (a. 4. I. b') ⇔ a = a' şi b = b'. b) contează ordinea elementelor a şi b. 2. noţiunea de cuplu (pereche ordonată) format(ă) de elementele a şi b diferă de mulţimea {a. a}. există mulţimea {a}. B. iar b este al doilea. 5. pentru orice două mulţimi A. Fie a. Această idee de introducere a noţiunii de cuplu este atribuită lui Kuratowski. funcţii Să trecem la un alt concept fundamental. Demonstraţi că. spre deosebire de mulţimea {a. există mulţimea {{a}. atunci (a. Observaţi că. are loc: A ⊆ B ⇔ A∪B = B ⇔ A∩B = A. în cuplul (a. Pentru fiecare enunţ de mai sus. Are loc proprietatea fundamentală următoare (demonstraţi!): 6. d) A∆B = B∆A = (A∪B) \ (A∩B). Atunci au loc: a) !(A∪B) = (!A) ∩ (!B). avem nevoie de noţiunea de cuplu (pereche ordonată). C ∈ P(M). b}. g) B ⊆ ∪A. a'. definim noţiunea de triplet: . b) ≠ (b. b) = {{a}}. Atunci are loc: (a. Fie a şi b mulţimi. dacă a = b. Fie M o mulţime şi A. anume la cel de funcţie. f) A∆∅ = A. Aplicînd axioma perechii mulţimilor a şi a. negaţi enunţul respectiv şi scrieţi negaţia în limbaj natural şi în limbaj formal. g) A∆(B∪C) = (A∆B)∪(A∆C). Cîte astfel de mulţimi există? 3. ! Astfel. b) şi se numeşte perechea ordonată (cuplul) format de a şi b.6.

{a. b) ∧ a ∈ A ∧ b ∈ B]}. y) ∈ ρ se scrie xρy. Uneori vom exprima acest fapt sub forma „ρ este o relaţie între A şi B”. care să conţină toate perechile de forma (a. b}}. axiome (a. b) ∈ f]} ∧ (∀a)(∀b)(∀b'){(a ∈ A) ∧ (b ∈ B) ∧ (b' ∈ B) ∧ (a. c) := ((a. b) ∈ f. f (a)) | a ∈ A}. b) = {{a}. Astfel. b) | a ∈ A ∧ b ∈ B}. Fie A şi B mulţimi. Aceasta este şi ideea definiţiei conceptului de funcţie în cadrul unei tratări riguroase. bn) ↔ a1 = b1 ∧ … ∧ an = bn. b') ∈ f → (b = b')} Deoarece pentru orice a ∈ A există un unic b ∈ B astfel încît (a. an) := ((a1. putem defini. Are loc: (a1. …. deci {{a}. Dacă sînt subînţelese mulţimile A şi B. Intuitiv. Dacă A = B. ρ). {a. …. an). simplu. b}} ∈ P(P(A∪B)). al cărui nume latinizat era Cartesius. an) = (b1. adică de mulţimea cuplurilor {(a. şi ele fundamentale: 6. c) şi. prin care oricărui element din A i se asociază un unic element din B”. Fie A şi B două mulţimi. Numim produsul cartezian9 al mulţimilor A şi B mulţimea A × B := {(a. prin recurenţă. n-uplu.3 Definiţie. b} ∈ P(A∪B). a) Numim relaţie binară între A şi B (sau de la A la B) orice triplet de forma (A. respectînd schema de comprehensiune: A × B := {c ∈ P(P(A∪B)) | (∃a)(∃b)[c = (a. adică să indicăm o mulţime a cărei existenţă este certă. „relaţia ρ” în loc de (A. deoarece foloseşte noţiunea nedefinită de procedeu (lege)). B. ρ). b) cu a ∈ A şi b ∈ B. Formal: ( f ⊆ A×B) ∧ (∀a){(a ∈ A) → (∃b)[(b ∈ B) ∧ (a. b) ∈ f. Observăm că avem {a} ∈ P(A∪B) şi {a. Începem cu alte două noţiuni. b) O relaţie binară f de la A la B se numeşte funcţie (sau aplicaţie) definită pe A cu valori în B dacă pentru orice a ∈ A există un unic b ∈ B astfel încît (a. B. mulţimi. b) ∈ f ∧ (a. scriem (A. în plus. Dar (a. Acest lucru nu este necesar şi în matematică se întîlnesc exemple de funcţii pentru care acest fapt nu are loc.16 I. În manualele de liceu (şi în multe alte cărţi de matematică). Avem dreptul de a defini o astfel de mulţime? Ar trebui să arătăm că ne încadrăm în schema de comprehensiune. se scrie: (*) 9 În onoarea lui René Descartes (1596-1650). descrierea este corectă (dar vagă. b). în loc de (x. Folosind produsul cartezian putem defini noţiunile de relaţie şi de funcţie: 6. unde ρ ⊆ A × B.4 Definiţie. Adeseori. …. se subînţelege că pentru orice funcţie se poate descrie un procedeu (algoritm) de obţinere a imaginii oricărui element prin funcţia dată. o funcţie definită pe o mulţime A cu valori într-o mulţime B este „definită” (mai bine spus descrisă) ca fiind „un procedeu (lege). b. se spune. Se observă însă că o funcţie f : A → B este perfect determinată de graficul său. ∀n ≥ 3 (a1. …. an−1). . ρ) şi spunem că ρ este o relaţie pe A. Logică.

se scrie adesea "∀a ∈ A. B2}. O funcţie b : I → M. Dacă (Bi)i ∈ I este o familie de mulţimi ca mai sus.4. Fie A o mulţime. Mulţimea A se numeşte domeniul funcţiei f . Relaţii. ascunde o capcană: o implicaţie. Din punct de vedere formal. unde M este o mulţime. Orice element a din domeniul lui f se numeşte argument al funcţiei f.b) identifică o funcţie cu graficul ei. b') ∈ f implică b = b'. ∀a ∈ A. Această convenţie. (a. idA(a) = a. Se mai spune „f este o funcţie (aplicaţie) de la A la B” şi se notează aceasta prin f : A → B ⎯→ sau A ⎯ f B . lucru care nu este clar din scrierea prescurtată (dar este destul de clar din punct de vedere intuitiv). B se numeşte codomeniul lui f. Pentru orice mulţime A. definiţia 6. b) ∈ f ”. Intersecţia familiei {Bi}i∈I este. A . Trebuie conştientizat acest fapt. se numeşte familie de mulţimi indexată după I. reuniunea familiei (Bi)i∈I este reuniunea imaginii funcţiei b: ∪ A = ∪i∈I Bi := {x ∈ M | ∃i ∈ I astfel încît x ∈ Bi}.7 Definiţie. mai puţin formalizat: ( f ⊆ A×B) şi ∀a ∈ A. notăm cu 1A sau cu idA funcţia identitate a mulţimii A. P(a)". se notează cu B mulţimea funcţiilor definite pe A cu valori în B: A B := {f ⊆ A×B | f este funcţie}. Condiţia (*) se scrie. prin definiţie: ∩i∈I Bi := {x ∈ M | ∀i ∈ I. Cîte funcţii ϕ : ∅ → A (respectiv ϕ : A → ∅) există? 6. b) ∈ f şi (a. de genul (∀a)[(a ∈ A) → P(a)]. 2}. larg răspîndită. Pentru mulţimile A şi B. 6. b' ∈ B. De exemplu. x ∈ Bi}. în care implicaţia → nu apare explicit. B2} = ∩i∈I Bi = B1∩B2.6. în expresii. b se numeşte valoarea funcţiei f în a sau imaginea lui a prin f. anume: idA : A → A. funcţii 17 „f(a) = b” în loc de „(a.5 Observaţie. ∩{B1. Fie I o mulţime (interpretată ca „mulţime de indici”). B2} = ∪i∈I Bi = B1∪B2. dacă I = {1. ∪{B1. b) ∈ f şi ∀a ∈ A. Notaţii tradiţionale pentru această noţiune: (Bi)i ∈ I (unde Bi := b(i)). Astfel.I.6 Exerciţiu. ∀b. notaţia f : A → B nu este decît o prescurtare a expresiei (*). Observăm că. {Bi}i∈I = {B1. 6. atunci mulţimea {(a. Dacă a ∈ A şi b ∈ B astfel încît f(a) = b. la fel. Dacă adoptăm punctul de vedere naiv: o funcţie f : A → B este o „lege de corespondenţă” prin care oricărui element a din A i se asociază un unic element f(a) din B. f(a)) | a ∈ A} ⊆ A × B se numeşte graficul lui f. sau {Bi | i ∈ I}. ∃ b ∈ B astfel încît (a. şirurile de forma "(∀a)(a ∈ A)" se scriu adesea prescurtat "∀a ∈ A". mai ales cînd apare necesitatea negării unei astfel de expresii: negaţia ei este (∃a){(a ∈ A) ∧ ¬P(a)}.

∀i ∈ I. au loc relaţiile: i) f [∪i∈I Ai] = ∪i∈I f [Ai]. i ≠ j implică Bi∩Bj = ∅. ρ) şi (B. Se numeşte inversă a unei relaţii (A. −1 −1 ar fi 6. Se notează Im f = f [A] (imaginea mulţimii A prin funcţia f) şi se numeşte imaginea funcţiei f. j ∈ I. Demonstraţie. Exerciţiu. Dacă C ⊆ A. Folosirea notaţiei f nu înseamnă în nici un caz că funcţia f este inversabilă şi că f inversa lui f (vezi definiţia 6. ii) f [∩i∈I Ai] ⊆ ∩i∈I f [Ai]. mai puţin riguros. a) | (a. C. căci ∃x ∈ ∩i∈I Ai astfel încît f(x) = y. se defineşte imaginea lui C prin f ca fiind f [C] = {y ∈ B | (∃x)(x ∈ C ∧ f(x) = y)}. Logică.11 Definiţie. A. B. Pentru orice familie de mulţimi (Bi)i ∈ I şi orice mulţime A. Pe de altă parte. definim contraimaginea lui D prin f: −1 f (D) = {x ∈ A | f(x) ∈ D)}. Pentru orice funcţie f : A → B. cu Ai ⊆ A şi (Bj)i ∈ J. Acest lucru este adevărat.18 I. Fie f : A → B o funcţie. τ).8 Propoziţie. iii) f (∩j∈J Bj) = ∩j∈J f (Bj). au loc relaţiile: i) A∩(∪i∈IBi) = ∪i∈I(A∩Bi) ii) A∪(∩i∈IBi) = ∩i∈I(A∪Bi) Demonstraţie. C. pentru că C poate fi simultan submulţime a lui A şi element al lui A (puteţi da exemplu de un astfel de caz?) şi este foarte posibil ca f(C) (valoarea în C a lui f ) să difere de f [C] (imaginea submulţimii C prin f ). B.9 Definiţie. Notaţia tradiţională pentru imaginea lui C prin f este f(C). Fie relaţiile (A. orice familii de mulţimi (Ai)i ∈ I. ρ) relaţia (B. ∃xi ∈ Ai astfel încît y = f(xi). ρ −1) unde ρ −1 = {(b. cu Bj ⊆ B. Dar y ∈ f [∩i∈I Ai] înseamnă că ∃x ∈ ∩i∈I Ai astfel încît f(x) = y. b) ∈ ρ} ⊆ B × A. Uneori se scrie. astfel de situaţii apar rar în „matematica uzuală” şi se scrie în majoritatea cazurilor f(C) pentru imaginea submulţimii C prin funcţia f. nu se poate folosi o astfel de notaţie în teoria axiomatică a mulţimilor.10 Propoziţie. axiome Se spune că reuniunea familiei {Bi}i∈I este disjunctă dacă {Bi}i∈I sînt disjuncte două cîte două: pentru orice i. unde −1 −1 . Dacă D ⊆ B. Totuşi. −1 −1 iv)) f (∪j∈J Bj) = ∪j∈J f (Bj). y ∈ ∩i∈I f [Ai] dacă şi numai dacă. ! 6. mulţimi. τ ◦ρ). ii) Fie y ∈ f [∩i∈I Ai]. Am aplicat schema de comprehensiune. ! 6. Avem de arătat că y ∈ ∩i∈I f [Ai]. f [C] = {f(x) | x ∈ C}.13). Relaţia (A. 6.

! Se disting următoarele tipuri remarcabile de funcţii: 6. Cum v este funcţie. În particular. Arătăm unicitatea lui c ∈ C cu proprietatea că (a. c) ∈ A × C | (∃b)(b ∈ B ∧ aρb ∧ bτ c)} este numită compusa (sau compunerea) relaţiilor τ şi ρ. a) Fiind date funcţiile u : A → B. Cum v este funcţie şi b ∈ B. b) ∈ u. iv) funcţie inversabilă dacă există g : B → A (numită inversa lui f ) astfel încît (g◦f )(x) = x. Demonstraţie. ∀a ∈ A. (a. a) Avem de arătat că v◦u este funcţie.6.3}. y ∈ A.15 Definiţie. Fie c. C. există c ∈ C astfel încît (b. c) ∈ v◦u. Notînd. condiţiile ce definesc funcţiile inversabile pot fi −1 rescrise în modul următor: g◦f = 1A. c) ∈ v◦u şi există b' ∈ B astfel încît (a. c) Funcţia g◦f este bijectivă ⇒ g este surjectivă şi f este injectivă. B. d ∈ C astfel încît (a. b) ∈ u şi (b. Relaţii. la o familie oarecare de mulţimi: 6. c) ∈ v◦u şi (a. d) ∈ v◦u. se dă o familie de mulţimi indexată după {1. Fie f : A → B o funcţie. notată şi cu idM sau id). ρ). şi.I. definim produsul lor cartezian: A1 × A2 × A3 := (A1 × A2) × A3. are loc: (v◦u)(a) = v(u(a)). (B. Cum u este funcţie. . Fie f : A → B şi g : B → C funcţii. f(x) = f(y) ⇒ x = y.2. Spunem că f este: i) funcţie injectivă dacă: ∀x. v◦u : A → C. Atunci: a) Funcţia f este inversabilă ⇔ f este bijectivă. avem b = b'. pentru o mulţime M. a) Fiind date mulţimile A1. d) ∈ v. compusa v◦u este tot o funcţie. ii) funcţie surjectivă dacă: ∀y ∈ B. A3 10. f◦g = 1B. funcţii 19 τ ◦ρ = {(a. ! Definiţia produsului cartezian poate fi extinsă la o familie de trei sau mai multe mulţimi. ∀x ∈ A şi ( f◦g)(y) = y. compunerea funcţiilor este asociativă. prin 1M : M → M funcţia 1M(x) = x. mai general. ∀x ∈ M (numită şi funcţia identitate a lui M. iii) funcţie bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă.12 Propoziţie. ∃ x ∈ A astfel încît f(x) = y.η). ∀y ∈ B. Atunci există b ∈ B astfel încît (a. b)Compunerea a două funcţii injective (surjective) este funcţie injectivă (surjectivă). c) ∈ v◦u. D. sau. c) ∈ v. v : B → C. 6. A2. (C. Dacă există. Din definiţia compunerii relaţiilor.14 Propoziţie. avem c = d. avem (η ◦τ)◦ρ = η ◦(τ ◦ρ) (compunerea relaţiilor este asociativă). 6. 10 În această ordine! De fapt. inversa lui f se notează f . b') ∈ u şi (b'. τ). Fie a ∈ A. Deci există b ∈ B astfel încît (a.13 Definiţie. b) Pentru orice relaţii (A.

ϕ(2)). Dacă ∀i ∈ {1. . I. a ∼ b în loc de aρb. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă Relaţiile de ordine şi de echivalenţă sînt deosebit de importante în toată matematica şi este esenţială o bună cunoaştere a proprietăţilor lor. aρb şi bρc → aρc. c) Este necesară şi o definiţie în cazul general al unei familii oarecare de mulţimi (Ai)i∈I. ∀i ∈ I} cu valori în A1 × A2. Fie o mulţime nevidă A şi ρ o relaţie pe A. mai simplu. Spunem că relaţia ρ este: . b ∈ A. A × A ×…× A (de n ori) se notează cu An. 2} → A1 ∪ A2 | ϕ(i) ∈ Ai. . definim (prin recurenţă11): A1 × A2 ×…× An := (A1 × A2 ×…× An − 1) × An. A2. a2. mulţimi. an) | ai ∈ Ai. (aρb şi bρa) → a = b. 6. ai ∈ Ai. . aρb → ¬bρa. Pentru relaţii de echivalenţă se folosesc notaţii de tipul a ≡ b. …. n}. a3).2. simetrică şi tranzitivă.16 Observaţie. indexată după o mulţime de indici I. …. cu (a1. an − 1). . ∀a ∈ A. ∀a3 ∈ A3. b ∈ A. notăm ((a1. avem funcţia bijectivă β. A1 × A2 ×…× An se mai notează cu n ∏ Ai i =1 n sau ∏1≤ i ≤ n Ai. ∀i ∈ I}.ireflexivă dacă ∀a ∈ A.tranzitivă dacă ∀a. . a2). Logică. a3).antisimetrică dacă ∀a. b ∈ A. nu are loc aρa. Astfel. .reflexivă dacă aρa. c ∈ A. în cazul unei familii finite de mulţimi. a2. se notează ((a1. 2}. an) ∈ ∏ Ai cu (a1. dacă I = {1. a2.1 Definiţie. a2. ….simetrică dacă ∀a. Formal: (∀a)(a ∈ A → aρa).20 I. Se pot astfel identifica noţiunile de produs cartezian definite mai sus. definită pe {ϕ : {1. axiome Astfel. Există însă o bijecţie naturală între mulţimile obţinute prin cele două definiţii.3. Definim următoarele tipuri remarcabile de relaţii pe o mulţime: 7. ∀a2 ∈ A2. an). nu este exact acelaşi cu cel definit la a) şi b) şi la 6. n } În cazul A1 = A2 = … = An = A. b) Pentru orice n ≥ 3 şi orice familie de n mulţimi A1. 11 Folosim o accepţie intuitivă a noţiunii de definiţie prin recurenţă. ∀a1 ∈ A1.asimetrică dacă ∀a. b. i =1 A1 × A2 ×…× An = {(a1.7. . Produsul cartezian definit ca la c). An. i = 1.relaţie de echivalenţă dacă este reflexivă. Se defineşte produsul cartezian ∏i∈I Ai: ∏i∈I Ai := {ϕ : I → ∪i∈I Ai | ϕ(i) ∈ Ai. De exemplu. aρb → bρa. …. dată de β(ϕ) = (ϕ(1). ….

atunci.I. 7. ρ este −1 simetrică înseamnă că ρ ⊆ ρ. ∀b ∈ B. atunci relaţia < pe A. Pentru relaţii de (pre)ordine se folosesc în general notaţii de tipul a ≤ b în loc de aρb. b ∈ A avem a ≤ b sau b ≤ a. pentru a sublinia că o anumită relaţie de ordine nu este totală. Un element M ∈ A se numeşte majorant al lui B dacă b ≤ M. ≤) este mulţime ordonată. Dacă B are un prim element m ∈ B. există o bijecţie între relaţiile de ordine pe A şi relaţiile de ordine strictă pe A. ≤) şi spunem că (A. atunci (A. 7. De aceea. Se observă că. Dacă ≤ este o relaţie de ordine pe A. atunci ≥ este tot o relaţie de ordine. În loc de a ≤ b se scrie şi b ≥ a. deci m = m' din antisimetrie. b ∈ N (a|b ⇔ ∃c ∈ N astfel încît b = ac) . ultimul element al lui B este unic (dacă există). De exemplu. Exprimaţi definiţiile de mai sus în termeni de incluziuni şi compuneri de relaţii (şi eventual de inverse).4 Definiţie. ≤) se numeşte mulţime total ordonată (sau lanţ) şi relaţia ≤ se numeşte relaţie de ordine totală. dacă < este o ordine strictă pe A. spunem că m este cel mai mic element (sau primul element) al lui B. La fel. dată de: ∀a. 7. ∀b ∈ B. M se numeşte cel mai mare element (sau ultimul element) al lui B. Pentru relaţii de ordine strictă se folosesc în general notaţii de tipul a < b în loc de aρb. definind x ≤ y ⇔ (x < y ∨ x = y) se obţine o relaţie de ordine pe A.5 Exemplu.3 Observaţie. Dacă pentru orice a. Dacă B conţine un minorant m pentru B. definită prin: x < y ↔ (x ≤ y ∧ x ≠ y) este o relaţie de ordine strictă pe A. ρ este reflexivă înseamnă că idA ⊆ ρ . acesta este unic: ∀m' ∈ B. exprimaţi definiţiile şi proprietăţile de mai sus (date pentru relaţii de ordine) pentru relaţii de ordine strictă. ≤) o mulţime ordonată şi B o submulţime a lui A. Fie (A. Ca exerciţiu. Submulţimea B se numeşte minorată (resp. relaţie de ordine dacă este reflexivă. avem m ≤ m' (m este prim element) şi m' ≤ m. majorată) dacă are un minorant (resp.2 Exerciţiu. tranzitivă şi antisimetrică. Uneori. dacă ≤ este o relaţie de ordine pe A. majorant). orice definiţie sau rezultat aplicabil unei relaţii de ordine se aplică şi relaţiei de ordine strictă asociate (şi reciproc). 7. Dacă ≤ este o relaţie de ordine pe A. Relaţia de divizibilitate "|" pe N. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă 21 - relaţie de preordine dacă este reflexivă şi tranzitivă. Verificaţi! Aşadar. Dacă B conţine un majorant M pentru B. Reciproc. scriem (A. se spune relaţie de ordine parţială. relaţie de ordine strictă dacă este ireflexivă şi tranzitivă. Un element m ∈ A se numeşte minorant al lui B dacă m ≤ b.7.

∀b ∈ A cu b ≤ m rezultă m = b. ≤). b ≤ c'. Într-adevăr. notat (dacă există!) cu inf B. Apoi. ≤) se numeşte element maximal al lui A dacă. care nu este totală (nu are loc nici 2|3. există sup{A. în mulţimea ordonată N \ {0. A se numeşte latice completă. ordonată cu ordinea uzuală. cine este inf {a. Dacă orice submulţime a lui A are sup şi inf. sup A există în R şi este 2 . . b ≤ c (c este majorant al lui B). 2 este element minimal. Date numerele naturale a. 7. Dacă există cel mai mic element al lui Maj(B). nici 3|2). Un element m se numeşte element minimal al lui A dacă. 7. a) Pentru o mulţime nevidă oarecare M. adică satisface condiţiile: . ori r > 2 (căci r = 2 este . mulţimea P(M) a părţilor lui M este ordonată de relaţia de incluziune. Fie Maj(B) mulţimea majoranţilor lui B. b}? c) În mulţimea numerelor reale R. Pentru orice A. Relaţia uzuală de ordine "≤" pe N este totală.6 Definiţie.∀b ∈ B. B ∈ P(M). Dacă există sup B = c. O mulţime ordonată (A. se poate proceda astfel. ∀b ∈ A cu m ≤ b rezultă m = b. Orice mulţime bine ordonată este total ordonată (demonstraţi!). B} = A∪B şi inf{A. Logică. ≤) cu proprietatea că orice submulţime nevidă B a lui A are un prim element se numeşte mulţime bine ordonată (caz în care relaţia ≤ pe A se numeşte relaţie de bună ordine). b) (N. ≤) cu proprietatea că orice submulţime cu două elemente a sa are supremum şi infimum se numeşte latice. Mulţimile bine ordonate sînt foarte importante: pe o mulţime bine ordonată se poate aplica un raţionament prin inducţie. „Dual” (considerînd relaţia de ordine ≥) se obţine noţiunea de infimum (sau margine inferioară) al submulţimii B a lui (A. 0 este ultimul element al lui (N. axiome este o relaţie de ordine. mulţimi. Pentru o demonstraţie riguroasă. ≤). avem două posibilităţi: ori r < 2. Un element m al unei mulţimi ordonate (A. ≤) o mulţime ordonată şi B o submulţime a sa. De exemplu. Mai întîi se arată că 2 ∉ Q. atunci c este „cel mai mic majorant al lui B”. |). mulţimea 2 A = {x ∈ Q | x < 2} este majorată (de exemplu de 2) şi nu are supremum. r = sup A. (P(M). Fie (A. nu există ultimul element al lui (N. 7. care nu este număr raţional (deci nu există sup A în Q). |) este o latice.∀c' ∈ A astfel încît ∀b ∈ B. Care sînt toate elementele sale minimale? Această mulţime nu are elemente maximale (de ce?). esenţială în Analiză). |) şi 1 este primul element al lui (N.7 Definiţie. O mulţime (A. d) Nu orice submulţime nevidă majorată a lui Q are supremum. 1} cu divizibilitatea. rezultă c ≤ c' (c este mai mic decît orice alt majorant c' al lui B). dacă ar 2 2 2 exista r ∈ Q. 0 este primul element al lui (N.8 Exemple. Intuitiv.22 I. acest element se numeşte supremumul (sau marginea superioară a) lui B şi se notează sup B. orice submulţime nevidă majorată are supremum (aceasta este o proprietate fundamentală a lui R. B} = A∩B. ⊆) este chiar o latice completă. ≤). b} şi sup {a. b.

Fie f : A → B o funcţie. Dacă (A. 4. B. 3. Ce înseamnă că: −1 −1 −1 a) idA ⊆ ρ. Relaţii de ordine şi relaţii de echivalenţă 2 2 23 imposibil). b) (A×B)×C şi A×(B×C). Analog. 8. f) idA∩ρ = ∅. ceea ce contrazice faptul că r este sup A (am găsit un majorant r2 pentru A cu r2 < r).7. b) ρ◦ρ ⊆ ρ. se găseşte un număr 2 raţional r2 astfel încît 0 < r2 < r şi r2 > 2. atunci se găseşte un număr raţional r1 astfel încît r < r1 şi r1 < 2. ∀C ∈ P(A). D mulţimi. C. d) !f [X] ⊆ f [!X]. f : P(B) → P(A). Să se arate că următoarele afimaţii sînt echivalente: a) f este surjectivă. σ) sînt relaţii. Fie (A. B C B C e) A ∪ şi A ×A . ceea 2 ce contrazice faptul că r = sup A (r1 ∈ A şi r < r1). B. f (D) = f (D). 2. b) ∀C ⊆ A. c) ρ ⊆ ρ . c) f∗ este surjectivă. Fie A. C. B. d) ρ∪ρ = A×A. ∀X ∈ P(A). B mulţimi finite. Arătaţi că (A∪B)×C = (A×C)∪(B×C) şi că (A∩B)×(C∩D) = (A×C)∩(A∩B)×(B∩D). ∗ b) f este injectivă. atunci (σ◦ρ) = ρ ◦σ . Dacă r < 2. C C C d) (A×B) şi A × B . Cu aceleaşi notaţii ca în exerciţiul precedent.I. are loc f [C∩D] = f [C]∩ f [D]. Fie f : A → B o funcţie. 7. Fie A. ∀D ∈ P(B). dacă B∩C = ∅. are loc f [C] = ∅ ⇔ C = ∅. C mulţimi. ρ) o relaţie pe mulţimea A. 6. Definim: f∗: P(A) → P(B). D ⊆ A. respectiv n elemente. ρ) şi (B. a) Cîte elemente are A×B? b) Cîte relaţii binare de la A la B există? c) Cîte funcţii definite pe A cu valori în B există? d) Cîte funcţii injective definite pe A cu valori în B există? 5. să se arate că următoarele afimaţii sînt echivalente: −1 −1 −1 . Să se arate că: a) f este injectivă ⇔ ∀C. dacă r > 2. Exerciţii 1. f∗(C) = f[C] (imaginea submulţimii C ∗ ∗ −1 prin f). B×C B C c) (A) şi (A ) . Arătaţi că există o funcţie bijectivă între mulţimile: a) A×B şi B×A. cu m elemente. e) ρ∩ρ ⊆ idA. Fie A.

Introducerea operaţiilor cu numere naturale. + 4. Noţiunile primare sînt cele de număr natural şi funcţie succesor12. cu deosebirea că numele denumesc acum obiectele acestei teorii. Există un număr natural notat 0. întrucît este vorba de un concept care poate apărea drept primar. mulţimi. există un număr natural unic determinat. d) f [!X] ⊆ !f [X]. conectorii logici (ca la limbajul teoriei axiomatice a mulţimilor). ∗ b) f este surjectivă. numit succesorul + + lui n şi notat s(n) sau n : (∀n)(∃n ). .nume variabile.simbolul 0 (notează un număr natural privilegiat fixat). funcţia succesor nu este a priori o funcţie în sensul teoriei mulţimilor (ci este o noţiune primară). Limbajul acestei teorii axiomatice este format din: . Inducţie În toată matematica este esenţială mulţimea numerelor naturale N. O modalitate de introducere a lui N este dată de binecunoscuta axiomatica DedekindPeano. . 0 nu este succesorul nici unui număr natural: (∀n)(n ≠ 0). 12 + Întrucît este vorba de o teorie axiomatică. Mulţimea numerelor naturale. I. rolul funcţiei succesor va fi jucat de o funcţie în sens uzual. 5. 2.24 I. Observăm că axioma 5 (binecunoscutul principiu de demonstraţie prin inducţie) este de fapt o schemă de axiome. a relaţiei de ordine şi deducerea principalelor proprietăţi ale acestora folosind axiomatica Dedekind-Peano sînt interesante şi instructive. + + 3. de a axiomatiza N). axiome a) f este injectivă. este adevărat însă că în modelul pe care îl construim. Axiomele acestei teorii sînt: 1. adică numere naturale. Pentru orice număr natural n. c) f∗ este injectivă. Se pune problema unui mod de a construi această mulţime (sau.simbolul = (notează egalitatea a două obiecte). ∀X ∈ P(A). Axioma infinităţii. (Axioma inducţiei) Pentru orice predicat cu o variabilă A(n) are loc: [A(0) ∧ (∀n)(A(n) → A(n )] → (∀m)A(m). Orice două numere naturale cu acelaşi succesor sînt egale: (∀m)(∀n)(m = n → m = n). . Logică.8. Vom arăta că se poate da o construcţie satisfăcătoare a lui N în cadrul teoriei axiomatice a mulţimilor. constante.

pentru fiecare termen x al şirului. ca fiind mulţimea acelor elemente din M (dată de axioma infinităţii) care sînt în plus ordinale finite. vom construi o mulţime + N. cînd se vorbeşte de axiomatica Peano). … (1) Se observă că. Primul termen are 0 elemente. care să satisfacă axiomele de mai sus.a. se adoptă următoarea strategie: se defineşte riguros clasa mulţimilor din şirul (1) (aceasta va fi clasa ordinalelor finite). Nu demonstrăm acest enunţ (pentru că nu am construit riguros N …). [1983]).2 Teoremă. nu insistăm în această direcţie. iar funcţia succesor să fie s(x) = x ∪{x}. Este deosebit de importantă următoarea teoremă. Apar două probleme: definirea riguroasă a „mulţimii tuturor termenilor şirului (1)” şi garantarea existenţei unei astfel de mulţimi. că se poate modela sistemul axiomatic de mai sus în cadrul teoriei mulţimilor. În teoria axiomatică a mulţimilor. Axioma infinităţii. {∅}.1 Axioma infinităţii. Inducţie 25 Aceste aspecte fiind însă destul de cunoscute (vezi de ex. următorul termen este x ∪{x}. Fie P(x) un predicat cu proprietatea că. Instrumentele oferite pînă acum de axiomele teoriei mulţimilor permit considerarea următorului „şir de mulţimi”: ∅.I. {∅}. acest model se expune în general. are loc (subînţelegem că toate variabilele sînt în N): . Atunci P(n) este adevărată pentru orice număr natural n. Apoi se demonstrează că toate aceste obiecte satisfac axiomele Dedekind-Peano. Considerăm utile cîteva remarci şi rezultate privind tehnica de demonstraţie prin inducţie. Mulţimea numerelor naturale.3 Propoziţie. Mulţimea numerelor naturale N este bine ordonată în raport cu relaţia de ordine uzuală. atunci mulţimea N a numerelor naturale va fi obţinută prin comprehensiune. orice submulţime nevidă a lui N are un prim element. ∅ să joace rolul lui 0. Nu intrăm în detaliile acestei abordări (vezi SCORPAN [1995]). s(n) = n . Mai întîi dăm un rezultat denumit uneori ca o „variantă a principiului de inducţie”: 8. aceasta nu înseamnă că M conţine doar aceste mulţimi. {∅. Mai precis.d. dacă P(k) este adevărată pentru orice k < n. Altfel spus. al doilea are 1 element ş. Mai precis. rezultă că P(n) este adevărată. Vom arăta. Ar fi tentant să considerăm drept mulţime a numerelor naturale „mulţimea tuturor termenilor acestui şir”. Faptul că există o mulţime care conţine toţi termenii şirului (1) este asigurat de o nouă axiomă: 8. {∅}}}. {∅. este clar că axioma de mai sus garantează existenţa unei mulţimi M care conţine toate mulţimile şirului (1). {∅. Intuitiv. pentru orice număr natural n.8. care stă la baza raţionamentelor prin inducţie: 8. un element 0 ∈ N şi o funcţie (în sens uzual) s : N → N. {∅}}. în schimb.m. dacă mai introducem o axiomă (de fapt. (∃M) [∅ ∈ M ∧ (∀y)(y ∈ M → y ∪ {y} ∈ M)]. BECHEANU et al.

Deci P(k) este adevărată. există q. deoarece k < 0 este falsă pentru orice k ∈ N (o expresie de forma p → q este adevărată dacă p este falsă!). axiome {∀n[(∀k (k < n → P(k)) → P(n)]} → (∀m)(P(m)). are loc (subînţelegem că toate variabilele sînt în A): {∀n [(∀k (k < n → P(k)) → P(n)]} → (∀n)(P(n)). Prezentăm o proprietate foarte importantă a lui N. în condiţiile din enunţ.3. Mai întîi observăm că.26 I. Logică. ! Este remarcabil faptul că acest rezultat are loc în orice mulţime bine ordonată. k ∈ A. Deci P(0) adevărată. considerăm P(a): ∃q ∃r (q ∈ N ∧ r ∈ N ∧ a = bq + r ∧ r < b). a cărei demonstraţie ilustrează principiul de demonstraţie prin inducţie. Într-adevăr. 13 Presupunem prin absurd că există n ∈ N astfel încît P(n) să fie falsă. 8. (Aici mulţimea bine ordonată este N . ! Un exemplu de aplicare a acestei propoziţii este demonstraţia teoremei polinoamelor simetrice: Orice polinom simetric de n nedeterminate este polinom de polionoamele simetrice n fundamentale. r astfel încît a − b = bq + r şi r < b. Presupunem acum că a ≥ b şi P(k) este adevărată. cu b ≠ 0. 13 Aşadar. Pentru orice a < b. Se presupun cunoscute operaţiile de adunare şi înmulţire în N şi proprietăţile lor. Deci are loc P(a − b): ∃q. r ∈ N astfel încît a = bq + r şi r = 0 sau r < b (q se numeşte cîtul iar r restul împărţirii lui a la b). din modul de alegere a lui a. r = a. Să demonstrăm P(a). ∀k ∈ N. Atunci mulţimea nevidă {n ∈ N | P(n) falsă} are un prim element a. nu are rost să se arate că P(0) este adevărată cînd se foloseşte acest raţionament prin inducţie! . ∀k < a. rezultă că P(n) adevărată. ≤) o mulţime bine ordonată şi fie P(x) un predicat cu proprietatea că. rezultă că P(a) este adevărată. Pentru orice numere naturale a. dacă P(k) este adevărată pentru orice k < n. Propunem cititorului să reia ideea demonstraţiei de mai sus pentru a arăta : 8. Cum are loc implicaţia (∀k(k < a → P(k)) → P(a). Demonstraţie. P(a) este adevărată. Fie (A. pentru orice n ∈ A. Dar ∀k(k < 0 → P(k)) este adevărată. Demonstraţie. cu ordinea lexicografică). cu r < b. q şi r sînt unic determinate cu aceste proprietăţi. luînd q = 0. Mai precis. Demonstrăm prin inducţie după a. b. În plus. aplicînd 8. mulţimi. absurd.4 Propoziţie. Fie b ≠ 0 fixat. adică a = b(q + 1) + r. Atunci P(n) adevărată pentru orice n ∈ A. pentru n = 0 are loc implicaţia: [∀k(k < 0 → P(k)] → P(0). P(0) este adevărată. Cum a ≥ b avem a − b ∈ N şi a − b < a. k < a. Mai precis.5 Teoremă (Teorema împărţirii cu rest în N).

Quine în 1963. adică q − t ≥ 0.9. cu r < b şi s < b. Astfel. Atunci b(q − t) = s − r. Astfel de colecţii „foarte mari” de obiecte apar însă frecvent în matematică (dorim de exemplu să vorbim de o proprietate pe care o au „toate” grupurile) şi este necesară precizarea unui cadru riguros pentru aceste situaţii. se spune „x aparţine clasei P” sau „x este un element al clasei P”. Teoria astfel dezvoltată este însă considerabil mai complicată decît ZFS 14. se pot consulta lucrări precum SCORPAN [1996]. Pentru a face o alegere.9. conform schemei de comprehensiune. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 27 Unicitatea: presupunem că a = bq + r = bt + s. clasa este noţiune primară (nu se defineşte clasa. ar exista şi mulţimea C = {B ∈ A | B ∉ B}. Această interpretare pentru clase a fost prezentată de W. În teoria ZFS. O rezolvare rezonabilă este dată de conceptul de clasă. O clasă nu este un obiect al teoriei ZFS. . Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor În această secţiune vom discuta cu titlu informativ anumite aspecte ale teoriei axiomatice a mulţimilor. De exemplu. Se vede că regăsim paradoxul lui Russel. Abuzînd de limbajul de la mulţimi. ci o expresie a limbajului formal (cf. căci acest concept conduce la paradoxuri. se poate arăta că orice enunţ despre mulţimi. Cu alte cuvinte. Pentru detalii. rezultă că s − r < b. fiind dată o clasă P(x). ci este dat un set de axiome referitoare la clase. în loc să se spună ca un anumit x satisface P sau „P(x) este adevărată”. I.I. Cum s < b. mulţimile vor fi un tip particular de clase – cele care sînt elemente ale altor clase). ! Teorema împărţirii cu rest este de o importanţă covîrşitoare în matematică. comentariul de la axioma-schemă a substituţiei). demonstrabil în GB. 14 15 În plus. atunci. ci este privită ea însăşi ca o entitate şi o numim clasă. de unde obţinem q − t = 0 şi s − r = 0. predicatul P(x) : „x = x” este evident satisfăcut de orice mulţime x. este demonstrabil în ZFS. fie q ≥ t. prin clasă se înţelege o expresie cu o variabilă liberă (un predicat cu o variabilă)15. Dacă ar exista mulţimea tuturor mulţimilor. anume „x ∈ a”. Clase Nu există o „mulţime a tuturor mulţimilor”. o proprietate nu mai defineşte o mulţime de obiecte. fie aceasta A. O primă aplicaţie a ei este reprezentarea numerelor naturale într-o bază dată (vezi Exerciţii). acest predicat defineşte „clasa tuturor mulţimilor”. În cadrul teoriei Gödel-Bernays (GB). Observăm că orice mulţime a defineşte o clasă. MANIN [1977]. b(q − t) < b.

pe de altă parte. putem „alege” cîte un element din fiecare mulţime nevidă din A şi forma cu ele o nouă mulţime. o exprimare corectă fiind „clasa tuturor grupurilor”. Controversele privind această axiomă provin şi din faptul că unii matematicieni consideră că existenţa unei astfel de mulţimi implică şi existenţa unui „procedeu de alegere” a unui element dintr-o mulţime nevidă. În formularea lui Zermelo. în sistemul numit ZFC. Uneori spunem în acest caz chiar că P este o mulţime. AC se enunţă: Pentru orice mulţime A în care elementele sînt disjuncte două cîte două 17. datorită faptului că. Există numeroase enunţuri echivalente cu Axioma Alegerii. Apare acum destul de clar că exprimări de genul „mulţimea tuturor grupurilor” nu sînt legitime. Există multe enunţuri echivalente cu această axiomă. intersecţia lor este clasa P(x) ∧ Q(x). Cum s-ar defini diferenţa lor? Dar faptul că clasa P este inclusă în clasa Q? În această terminologie. dacă P(x) şi Q(x) sînt clase. are un caracter neconstructiv care i-a atras multe critici. În majoritatea matematicilor contemporane. spunem că o clasă P(x) corespunde unei mulţimi M dacă are loc ∀x (P(x) ↔ x ∈ M): obiectele care satisfac P sînt exact elementele lui M. Produsul cartezian al unei familii de mulţimi nevide este nevid.28 I. pe de o parte. prin analogie cu cele de la mulţimi. Astfel. În acest sens. există o mulţime care conţine exact cîte un element din fiecare mulţime nevidă din A : (∀A)[(∀x)(∀y)(x ∈ A ∧ y ∈ A ∧ x ≠ y) → x∩y = ∅] → (∃c)[(∀x)(x ∈ A ∧ x ≠ ∅) → (∃z)(c∩x = {z}]. Noţiunea de clasă este esenţială în teoria categoriilor. clasa tuturor mulţimilor nu corespunde unei mulţimi. Orice mulţime nevidă A poate fi bine ordonată (există o relaţie de bună ordine pe A). mulţimi. schema de comprehensiune nu spune altceva decît că intersecţia dintre o clasă şi o mulţime este o mulţime. AC este acceptată alături de ZF. Reamintim că elementele lui A sînt tot mulţimi. 16 16 17 Acronimul expresiei Axiom of Choice. Demonstraţia a fost dată chiar la începutul acestui paragraf! Se pot defini şi operaţii cu clase. În 1963 s-a demonstrat că AC nu poate fi dedusă din ZF. . axiome Reciproc. are un enunţ aparent „evident”. Altfel spus. Iată cîteva: Principiul bunei ordonări (Zermelo 1904). definim reuniunea claselor P şi Q ca fiind clasa P(x) ∨ Q(x). Axioma alegerii Axioma alegerii (AC) este o nouă axiomă care joacă un rol deosebit în matematică. Logică.

Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 29 Pentru orice mulţime a. Definiţia este corectă: dacă A ∼ A'. c) Dacă A ∼ B şi B ∼ C. B. . Fie (A. sau că au acelaşi cardinal) dacă există o bijecţie f : A → B. n}| =: n. Cardinali În continuare prezentăm cîteva noţiuni de teoria cardinalilor. Atunci există un element maximal al lui A. Fie A şi B două mulţimi. SCORPAN. C are loc: 18 19 Altfel spus. Pentru orice mulţimi A. Lema lui Zorn. B. Observăm că | A | ≤ | B | dacă: există o funcţie injectivă ϕ : A → B. funcţia f "alege" cîte un element f(x) din fiecare mulţime nevidă x ∈ a. Scriem atunci A ∼ B sau | A | = | B |. NĂSTĂSESCU [1974]. Se verifică imediat că. Astfel. B ∼ B' şi există o funcţie injectivă ϕ : A → B. x ≠ ∅ → f(x) ∈ x). n} şi atunci notăm | A | = |{1. pentru orice mulţimi A. Nu putem vorbi de "mulţimea tuturor mulţimilor echipotente cu A". Clasa19 tuturor mulţimilor echipotente cu o mulţime dată A se numeşte cardinalul mulţimii A şi se notează card A sau | A |. adică nu există funcţii bijective (mai precis surjective) de la A la B.I. …. Lema lui Zorn este folosită în Algebră în demonstrarea unor teoreme importante: existenţa unei baze într-un spaţiu vectorial oarecare. C.9. Se poate demonstra că: mulţimea A este infinită ⇔ există o funcţie injectivă ϕ : A → A care nu este surjectivă ⇔ există o funcţie injectivă ψ : N → A. atunci A ∼ C (tranzitivitate). putem spune că relaţia de echipotenţă " ∼ " este o relaţie de echivalenţă pe clasa mulţimilor. 18 Pentru orice funcţie surjectivă ϕ : E → F există ψ : F → E astfel încît ϕψ = idF. dar | A | ≠ | B |. există o funcţie de alegere f : a → ∪a (adică f are proprietatea că. b) Dacă A ∼ B. ≤) o mulţime ordonată nevidă în care orice submulţime total ordonată este majorată (mulţime „inductiv ordonată”). atunci B ∼ A (simetrie). 9. …. ∀x ∈ a. spunem că A este o mulţime numărabilă.6 Definiţie. au loc: a) A ∼ A (reflexivitate). Spunem că A şi B sînt echipotente (sau că sînt cardinal echivalente. Dacă | A | = | N |. Se introduce o relaţie de ordine între cardinali: spunem că | A | ≤ | B | dacă există o funcţie injectivă ϕ : A → B. atunci există o există o funcţie injectivă ϕ' : A' → B' (demonstraţi!). Pentru o tratare mai în detaliu. existenţa închiderii algebrice a unui corp comutativ. existenţa idealelor maximale într-un inel. vezi MIRON. Spunem că A este o mulţime finită cu n elemente (n ∈ N) dacă A ∼ {1. O mulţime care nu este finită se numeşte infinită.

Dacă | A | ≤ | B | şi | B | ≤ | A |.7 Teoremă. ! Lăsăm cititorului verificarea faptului că α este bijecţie. obţinem ϕ(D) ⊆ ϕ(ϕ(D)) adică ϕ(D) ∈ M. în sistemul axiomatic ZFS diferenţa este că axioma-schemă de comprehensiune şi axioma perechii sînt înlocuite de un enunţ mai puternic. Are loc următoarea teoremă importantă. Evident. adică D = A \ g(B \ f(D)). 9. Fie D := ∪M (scrisă şi ∪{E | E ∈ M}). Noi căutăm un D cu ϕ(D) = D. atunci ϕ(E) ⊆ ϕ(F). axiome a) | A | ≤ | A | (reflexivitate). B. (Cantor-Schröder-Bernstein) Fie A şi B două mulţimi. axioma mulţimii părţilor. Logică. Avem ϕ(D) = ϕ(∪{E | E ∈ M}) = ∪{ϕ(E) | E ∈ M} ⊇ ∪{E | E ∈ M} = D. Faţă de prezentarea adoptată de noi. de exemplu. care arată că ≤ este şi antisimetrică (deci are într-adevăr aceleaşi proprietăţi ca o relaţie de ordine). Aplicînd ϕ acestei incluziuni. Pentru a găsi D ca mai sus. ∀E ∈ P(A). Oricare ar fi două mulţimi A. Intuitiv. mulţimi. Deci D ⊆ ϕ(D). axioma reuniunii. Demonstraţie. axioma-schemă a substituţiei şi axioma infinităţii. Relaţia de ordine ≤ este şi totală (demonstraţia face apel la Axioma Alegerii): 9. Astfel. Se arată uşor că ϕ este crescătoare: dacă E ⊆ F. z)) → y = z). Pentru enunţarea acestei axiome avem nevoie de o definiţie. are loc | A | ≤ | B | sau | B | ≤ | A |. ∅ ∈ M. ϕ(E) := A \ g(B \ f(E)). b) | A | ≤ | B | şi | B | ≤ | C | implică | A | ≤ | C | (tranzitivitate). y) ∧ E(x. De aici. D = ∪{E | E ∈ M} ⊇ ϕ(D). definim ϕ : P(A) → P(A). Idee: să găsim D ⊆ A astfel încît A \ D ⊆ Img şi α : A → B. anume de Axioma-schemă a substituţiei. y) cu exact două variabile libere x şi y se numeşte relaţie funcţională dacă pentru orice x există cel mult un y astfel încît E(x.30 I. y) să aibă loc. putem privi o relaţie funcţională ca pe o „funcţie parţial definită pe clasa mulţimilor”: pentru anumiţi x există un unic y astfel încît E(x. 9.8 Teoremă. Trebuie să avem atunci A \ D = g(B \ f(D)). y) să fie adevărată: (∀x)(∀y)(∀z) ((E(x. Această ultimă proprietate este chiar echivalentă cu Axioma Alegerii. se notează uneori . Definim M := {E ⊆ A | E ⊆ ϕ(E)}.1 Definiţie. M este nevidă căci. Să arătăm că ϕ(D) = D. dată de: ⎧ f (a ) dacă a ∈ D α (a ) = ⎨ −1 ⎩ g (a ) dacă a ∉ D să fie o bijecţie (faceţi un desen!). ϕ(D) = D. atunci | A | = | B |. O expresie E(x. Axiomatica ZFS ! Sistemul axiomatic ZFS (Zermelo-Fraenkel-Skolem) propriu-zis conţine 4 axiome şi o schemă de axiome: axioma extensionalităţii.

y) (pentru orice x să existe un y astfel încît E(x. deci y = z.y) : "(x = y) ∧ P(y)". Observăm că nu este neapărat adevărat că (∀x)(∃y)E(x. ceea ce trebuia demonstrat. axioma-schemă a substituţiei afirmă că: Pentru orice relaţie funcţională E(x. acest rezultat era enunţat ca axiomă şi era numit Axioma selecţiei. y))]. consecinţă a axiomei-schemă a substituţiei: 9. y) şi pentru orice mulţime a. y) dacă „elementele lui b sînt de forma E (x). Axioma-schemă a comprehensiunii (a selecţiei. are loc: (∀a)(∃b)(∀y)[y ∈ b ↔ (∃x)(x ∈ a ∧ E(x. Spunem că mulţimea b este imaginea mulţimii a prin relaţia funcţională ~ E(x. y. Folosind axioma extensionalităţii. pentru mulţimea A există o mulţime B astfel încît: (∀y)[y ∈ B ↔ (∃x)(x ∈ A ∧ E(x.z) adevărate. adică: (∀y)[y ∈ b ↔ (∃x)(x ∈ a ∧ E(x. y))]. Afirmăm că E este o relaţie funcţională. Atunci x = y şi x = z. (∀A)(∃B)(∀x)[x ∈ B ↔ (x ∈ A ∧ P(x))]. Pentru orice mulţime A şi pentru orice expresie cu o variabilă liberă P(x). se demonstrează imediat că imaginea unei mulţimi printr-o relaţie funcţională este unic determinată (mulţimea b a cărei existenţă este garantată de axioma schemă a substituţiei este unic determinată de E şi a). adică y ∈ B ↔ (∃x)(x ∈ A ∧ (x = y) ∧ P(y)). există „imaginea prin E a mulţimii a”. 9. Subliniem din nou că se obţine cîte o axiomă pentru fiecare alegere a unei relaţii funcţionale E. y)). Evident. cu x ∈ a”. 20 În axiomatizarea lui Zermelo din 1908. ceea ce revine la a spune că y ∈ B ↔ (y ∈ A ! ∧ P(y)). y))]. Formal. Axioma-schemă a substituţiei este: pentru orice relaţie funcţională E(x.9. .20 Demonstraţie. Nu se pot condensa toate aceste enunţuri într-unul singur. y). deoarece acesta nu este o expresie a limbajului formal (vezi definiţia expresiilor limbajului formal): E nu denumeşte un obiect legitim (o mulţime). trebuie să definim riguros conceptul de „imagine a unei mulţimi printr-o relaţie funcţională”. Conform axiomei-schemă a substituţiei. există submulţimea elementelor din A pentru care P este adevărată.3 Teoremă (Schema de comprehensiune). Fie expresia E(x.2 Definiţie. y))]. În cuvinte: Pentru orice relaţie funcţională E(x. ci o expresie. y = E (x) în loc de E(x. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 31 ~ chiar „funcţional”. a specificării) este în acest cadru o teoremă. y). există imaginea prin E a mulţimii a. Pentru demonstraţie. În termeni mai puţin formali. de tipul (∀E relaţie funcţională)(∀a)(∃b)(∀y)[y ∈ b ↔ (∃x)(x ∈ a ∧ E(x. căutăm o relaţie funcţională şi aplicăm axioma-schemă a substituţiei. y) şi pentru orice mulţime a.I. z cu E(x. Într-adevăr. fie x.y) şi E(x.

! Unicitatea lui c rezultă din axioma extensionalităţii. Mai mult. Fie a şi b două mulţimi.4. y) : "x ∈ A ∧ y = f(x)".b) dacă şi numai dacă R este relaţie funcţională. este clar că. deducem că P(∅) ≠ ∅. adevărată căci ¬p este adevărată. 9. Construim (cu axioma mulţimii părţilor) mulţimea P(∅). Cum ∅ nu are nici un element. y)" Demonstraţi că. Demonstraţi că. această relaţie este funcţie (în sensul definiţiei 6. care are un element (avem ∅ ⊆ ∅. Ideea este de a construi o mulţime cu două elemente D şi de a obţine {a. O expresie cu exact două variabile libere se numeşte relaţie. O teorie care nu este consistentă nu are nici o valoare ştiinţifică: dacă există o propoziţie p astfel încît p şi ¬p sînt adevărate. b} ca imaginea lui D printr-o relaţie funcţională bine aleasă.32 I.4. atunci q este adevărată. Demonstraţie. deci ∅ ∈ P(∅). atunci IR este mulţime. Reciproca este adevărată? Consistenţă. y) adevărată}. mulţimi. Fie E(x. iar p → q este ¬p ∨ q. Ştim că există mulţimea vidă ∅. independenţă. deci P(∅) = {∅}). y): "(x = ∅ ∧ y = a) ∨ (x = {∅} ∧ y = b)" (verificaţi că este o relaţie funcţională). b}. atunci relaţiei R(x. y)" IR(y): "(∃x)R(x.a). Invers. Unicele mulţimi incluse în {∅} sînt ∅ şi {∅}. Însă p e adevărată din ipoteză. {∅}} are două elemente (cum am dorit). Imaginea prin E a lui P({∅}) este chiar mulţimea căutată c. unei funcţii f : A → B i se asociază o relaţie funcţională F(x. Pentru orice relaţie R(x. y) ∈ DR × IR | R(x. axioma perechii este tot o teoremă: 9. axiome De asemenea. ∅ este chiar unicul element al lui P(∅). Construim acum P(P(∅)) = P({∅}). Atunci există o mulţime c care are ca elemente pe a şi pe b şi numai pe ele. deci P({∅})} = {∅.5 Observaţie. . Formal: (∀a)(∀b)(∃c)(∀x) [(x ∈ c) ↔ (x = a ∨ x = b)] Mulţimea c de mai sus este unic determinată de a şi b şi se notează {a. dacă R este relaţie funcţională şi DR este mulţime.4 Propoziţie (Teorema perechii). Logică. ρ := {(x. modele Este de dorit ca orice teorie axiomatică (deci şi ZFS) să satisfacă următoarele proprietăţi: Consistenţa (sau necontradictorietatea) teoriei: din axiomele teoriei nu se poate deduce simultan o propoziţie şi negaţia ei (adică nu se poate obţine o contradicţie). Într-adevăr. dacă p şi p → q sînt adevărate. dacă clasele DR şi IR sînt mulţimi. atunci orice propoziţie q este adevărată (ceea ce elimină orice interes în stabilirea adevărului unei propoziţii). y) putem defini "domeniul" DR şi "imaginea" IR ca fiind clasele: DR(x): "(∃y)R(x. aplicînd axioma substituţiei. y) i se asociază o relaţie ρ între DR şi IR (în sensul definiţiei 6.

Are loc următorul rezultat: o teorie axiomatică este consistentă dacă şi numai dacă are un model. ar servi doar la clarificarea. Problemele stabilirii consistenţei şi independenţei unui sistem axiomatic sînt dificile şi profunde. atunci mulţimea {x0. În acest sens. modelele teoriilor sînt obiecte construite în cadrul teoriei (axiomatice) a mulţimilor (care este mai largă decît teoriile respective). 102: Problema consistenţei formale a axiomelor Zermelo-Fraenkel trebuie să rămînă o chestiune de credinţă. rafinarea şi poate reconstrucţia unor anumite idei. este grăitor următorul citat din MANIN [1977]. cel mult. Acest enunţ implică: Nici o mulţime nu este element al ei însăşi. O teoremă a lui Gödel afirmă. într-o exprimare neriguroasă. x1. căci conţine pe x.a. Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 33 Independenţa axiomelor: nici o axiomă nu este o consecinţă a celorlalte. O teorie în care axiomele nu sînt independente nu este însă lipsită de interes (poate fi. Această lume are o anumită realitate şi o viaţă proprii. axioma fundării. un model pentru axiomele inelului este (Z. nu poate exista un şir (xn)n ∈ ω astfel încît . Aşadar. Independenţa axiomelor are şi ea legătură cu consistenţa. dimpotrivă. Dacă ar exista un asemenea lanţ. +.9. chiar dacă ar apărea. cu excepţia cazului cînd o eventuală inconsistenţă formală este demonstrată.d. Pînă acum toate demonstraţiile bazate pe aceste axiome nu au dus niciodată la o contradicţie. în exemplele de mai sus. p. · ) etc. Însă ZF este suficient de cuprinzătoare pentru a putea servi drept fundament al întregii matematici.I. că un model pentru o teorie axiomatică poate fi construit doar într-o teorie mai largă. Se poate doar presupune că teoria ZF nu conduce la apariţia de contradicţii (de fapt. Orice mulţime nevidă conţine un element de care este disjunctă: (∀a)[a ≠ ∅ → (∃b)(b ∈ a ∧ b∩a = ∅)]. dacă avem o mulţime x astfel încît x ∈ x. Strîns legată de problema consistenţei este modelarea unui sistem axiomatic. La fel. xn} contrazice AF (de ce?). …. atunci {x} contrazice axioma fundării: singurul element al lui {x} este x şi avem x∩x nevidă. Se observă că. nu există „lanţuri de mulţimi” de forma x0 ∈ x1 ∈ x2 ∈ … ∈ xn ∈ x0. verificarea consistenţei unei ipotetice teorii mai largi revine la construcţia unei teorii şi mai largi ş. care depind în mică măsură de formalismele alese pentru a le descrie. Mai mult. Se numeşte model al unei teorii axiomatice o structură de obiecte care satisfac axiomele teoriei. O descoperire a unei contradicţii în oricare din diversele formalisme. Să exemplificăm aceasta pe cazul unei noi axiome. au deschis în faţa noastră bogata lume a matematicilor clasice şi moderne. pe de altă parte. am văzut că a fost creată tocmai pentru a elimina contradicţiile apărute în teoria naivă a mulţimilor). un eventual model pentru ZF (care i-ar demonstra consistenţa) nu ar putea fi construit decît într-o teorie mai largă.m. Se vede că această cale nu conduce la o demonstraţie a consistenţei teoriei ZF. Axioma fundării (AF). cum s-a întîmplat de mai multe ori în trecut. Într-adevăr. acuzată de redundanţă). Se pot da exemple numeroase: un model al axiomelor geometriei plane este R×R. dar nu ar conduce la falimentul lor.

0). Un alt rezultat în această direcţie este demonstrarea independenţei axiomei infinităţii faţă de restul axiomelor ZF. 21 . Arătăm că orice funcţie f : A → P(A) nu este surjectivă. Cum se poate ieşi din acest (aparent) cerc vicios? 4. 3.1).21 S-a demonstrat că. Demonstraţia revine la a aranja perechile de forma (a. b) şi definiţi cu ajutorul ei o funcţie bijectivă de la N×N la N. 95-102). adică orice şir descrescător (faţă de relaţia ∈) este finit şi „fundat” pe ∅. …. Axioma infinităţii face referire la mulţimea vidă ∅. are loc |A| < | P(A) |. Din aceste două rezultate se vede că AF este independentă de ZF (nu poate fi dedusă din axiomele ZF). În plus. într-un şir. cu a. b). Demonstraţi că. ….0). ∀n ∈ ω. AF îşi datorează numele faptului că.0). axiome xn + 1 ∈ xn. Această probare a consistenţei relative a AF s-a realizat prin construirea unui model (în cadrul ZF) care satisface ZF + AF. (Reprezentarea unui număr în baza b) Fie b un număr natural nenul fixat (numit bază de * numeraţie). vezi MANIN [1977]. printr-un procedeu asemănător în principiu cu cel de mai sus. (Ind. atunci ZF + AF (sistemul ZF la care se adaugă AF) nu conduce la contradicţii. mulţimi. 1.1). (1. Exerciţii 1. p. d) |R| > |N|. dacă acceptăm că ZF este consistentă. întregul univers descris de ZF şi AF este "creat" pornind de la ∅ (universul "von Neumann". s-a construit un alt model (tot în cadrul ZF) care satisface ZF şi negaţia AF. Dar acest lucru este asigurat de axioma infinităţii. b − 1}. (0. Arătaţi că: a) | Z | = |N| b) | N×N | = |N|. Arătaţi că.) c) |Q| = |N|. cn − 1 ∈ {0. orice lanţ de forma x ! x0 ! x1 ! … ! xn ! … este finit şi se termină cu ∅: ∃n astfel încît x ! x0 ! x1 ! … ! xn ! ∅. (1. pentru orice mulţime x. pentru orice mulţime A. ∀a ∈ N. O posibilitate este dată de şirul: (0.2). astfel încît a = cn − 1b n−1 + … + c1b + c0 (R) Astfel. …. (Ind. există şi sînt unice n ∈ N şi c0. Deduceţi o formulă generală pentru locul în şir al lui (a. b ∈ N.34 I.) 2. a cărei existenţă rezultă din existenţa măcar a unei mulţimi. Logică. Atunci B nu este în imaginea lui f. Fie B = {x ∈ A | x ∉ f (x)}. (0. (2.

7. scrisă aici pentru a evita confuzia cu produsul cn − 1…c1c0). 8. C. 5. 16. se aplică o inducţie după a. se mai specifică baza b. se mai scrie a = cn − 1…c1c0. …. De exemplu. 4. 1. 12123. 6. Reprezentaţi în baza 10 numerele 10112.I. 3. 5. în notaţie. A se remarca distincţia între număr şi cifră (într-o bază fixată). Comentarii şi completări privind axiomatica mulţimilor 35 ⎯ În cazul în care are loc egalitatea (R) de mai sus. A. ∃! q. Pentru unicitate. F. De exemplu. B. unde A îl reprezintă pe 10 (scris în baza zece). mai riguros. Uneori. 22 . E. ca indice. scriere numită reprezentarea lui a în baza b. Numerele naturale 0. 115210. Se pune c0 = r şi se repetă procedeul pentru q – sau. se observă că c0 este restul împărţirii lui a la b şi se aplică o inducţie după cel mai mic număr de cifre dintr-o reprezentare a lui a în baza b). cifrele în baza 16 (sistem hexadecimal) sînt 0. B pe 11 etc. Din teorema împărţirii cu rest aplicată lui a şi b. Scrieţi în bazele 2.9. b − 1 se numesc cifre22 în baza b (pentru scrierea concretă se dau b simboluri care reprezintă aceste cifre şi nu se foloseşte bara superioară. 1. (Ind. 9. r ∈ N astfel încît a = bq + r. 2. numerele 12910. 7. 1057 = 5410. D.

Index A D apartenenţă. 14 diferenţă. 30. 22 . 18 imagine printr-o relaţie funcţională. 6 expresii echivalente. 19 surjectivă. 10 axiomele Dedekind-Peano. 6 expresie. 6 constantă. 6 enunţ. 27 codomeniul unei funcţii. 4. 6 aplicaţie. 17 I imagine. 28 extensionalităţii. 33 inducţiei. 31 infimum. 19 G graficul unei funcţii. 19 conectori. 13 axioma-schemă a substituţiei. 31 axiome. 17 E egalitate. 17 funcţie. 6 domeniul unei funcţii. 17 axioma alegerii. 6 contraimagine. 17 complementara. 19 inversabilă. 14 compunerea a două relaţii. 6 conjuncţia. 16 bijectivă. 10 fundării. 25 mulţimii părţilor. 15 familie de mulţimi. 11 reuniunii. 29 clasă. 11 axioma perechii. 6 cuplu. 24 infinităţii. 13 disjuncţia. 18 cuantificatori. 16 argument. 8 extensiune. 6 cuantori. 24 C diferenţa simetrică. 19 identitate. 19 injectivă. 14 F cardinal. 17 funcţia identică.

22 T teorema perechii. 20 simetrică. 31 simbol. 21 maximal (element). 10 nume constant. 11 supremum. 7 R majorant. 21 de preordine. 32 relaţie binară. 29 ordonată. 21 mulţimea vidă.37 intersecţie. 29 M pereche ordonată. 15 predicat. 30 reprezentarea unui număr într-o bază. 6 nume variabil. 13 a unei familii. 3 bine ordonată. 18 S negaţia. 29 inductiv ordonată. 28 produs cartezian. 7 primul element. 12. 22 de echivalenţă. 12 mulţimi cardinal echivalente. 21 ireflexivă. 20 de ordine. 17 inversa unei relaţii. 20 tranzitivă. 18 inversa unei funcţii. 17 disjunctă. 21 de ordine totală. 29 echipotente. 4. 21 Principiul bunei ordonări. 22 minorant. 19 L P lanţ. 21 minorată (submulţime). 21 model. 29 numărabilă. 21 latice. 20 reflexivă. 22 completă. 6 schema de comprehensiune. 20 relaţie (clasă). 21 de ordine strictă. 20 de bună ordine. 16 relaţie funcţională. 22 finită. 21 total ordonată. 16 propoziţie. 33 mulţime. 35 reuniune a unei familii. 22 Lema lui Zorn. 21 majorată (submulţime). 29 infinită. 32 . 6 submulţime. 29 N relaţie antisimetrică. 6 noţiuni primare.

7 Z valoare de adevăr. 10 .38 U ultimul element. 7 variabilă. 3 ZFS. 21 V variabilă legată. 7 variabilă liberă. 4. 6 Zermelo.

I. 12. ION. RADU. I. FREUDENTHAL. Ed. ION.L. Boston.D. Birkhäuser. SCORPAN. 5. Tehnică. Bucureşti. BECHEANU.. Ed.A. 2. E. Bucureşti.. [1977]. 4. A. Probleme de teoria mulţimilor şi logică matematică. Universităţii Bucureşti. Bucureşti. a first course in mathematics. 6. POPESCU. MANIN.R. [1973].S. 7. L. 9.Bibliografie 1. C.. [1983] Teoria dimensiunii în algebra necomutativă. M. RADU. 8. Ed. N. MAKSIMOVA. Limbajul logicii matematice. 10. [1981a] Algebra. Ed. Ed. [1981] Elemente de teoria mulţimilor şi logică matematică. Ed. LAVROV. 2000.. Didactică şi pedagogică. Ed. YU. Algebră pentru perfecţionarea profesorilor. Ed. T. [1996] Introducere în teoria axiomatică a mulţimilor. Academiei R. Proofs and fundamentals. REGHIŞ. SPIRCU.. M.D. I. et al. Didactică şi pedagogică. NĂSTĂSESCU. [1974] Introducere în teoria mulţimilor. C. Tehnică. Bucureşti 1974. Tehnică. [1981b] Probleme de algebră. [1974] Probleme de structuri algebrice. New York. Springer Verlag. NIŢĂ. Bucureşti. [1983]. Facla. N. A Course in Mathematical Logic.D. Bucureşti. BLOCH. 3. NIŢĂ. D.. H. Didactică şi pedagogică. Bucureşti. Timişoara. C. I. Ed. Ed.. didactică şi pedagogică. C. [2000]. 11. NĂSTĂSESCU. Bucureşti. Bucureşti. ..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful