Stiluri şi traiectorii de viaţă

Posibil titlu al temei de cercetare Autoeducarea eleganţei, prezenţei şi iniţiativei în propria existenţă 1. Vreau – este un cuvânt magic, ce declanşează în noi, dacă este folosit în sens propriu, desfăşurarea comportamentului pro-activ, de producere a evenimentelor. Acest cuvânt nu trebuie scos din vocabular, nici în forma canonică, de dicţionar, nici ca parafrază şi prelungiri operaţionale – combinat şi împletit cu forme diverse ale verbelor de acţiune. Substituirea lui frecventă cu: „să vedem”, „încerc”, „am să văd eu…” este pernicioasă şi, în timp, cu consecinţe dezastruoase asupra vieţilor tinerilor în formare. Şi adulţii, chiar dacă, formal, nu mai sunt tineri, au dreptul la opţiunea autodepăşirii, a emoţiei noutăţii şi…a fericirii. (Nu ştiu cine a luat dreptul adulţilor la tinereţe, - tradus mot à mot prin speranţă, vis şi îndrăzneală, dar asta e o altă poveste, culturală, dificilă şi de care, poate, ne vom mai ocupa.). Vom demonstra, în continuare, forţa vrerii, ca motor şi sprijin în incertitudinea vieţii. Vrerea creează… probabilitate, şi permite exploatarea ferestrelor de oportunitate. 2. Vreau în mod constant, organizat, şi am meditat asupra lucrurilor, stărilor şi întîmplărilor care vreau să mi se întâmple. Mai mult, sunt capabil de a separa dorinţa, frustrarea, dorul şi visul cu ochii deschişi de vrere – care este terestră, cuminte, metodică şi…posibilă. Chiar dacă nu imediat. Vreau să devin medic, avocat, vreau să iau note mari la examene, vreau să iau carnetul de conducere…vreau să fac o salată foarte bună care să-i placă prietenei mele. Vreau acum, dar pentru clipa următoare, pentru lucruri care se vor întâmpla peste o zi, un an…sau niciodata…dar, acum, eu le vreau, şi sunt foarte conştient că ele sunt posibile, şi trec la acţiune pentru ca să le împlinesc. Vreau este foarte aproape de dorinţă, dar dincolo de ea…este mai aproape de scop strategic, plan şi acţiune. Pot spune că vreau şi pot să duc la îndeplinire, vreau dar nu am încă mijloacele, iar pentru asta construiesc, muncesc, lupt. Vreau are valenţe motivaţionale şi instrumentale, iar „vreau în mod constant şi organizat” este esenţa motivaţională a mergerii către scop, a practicării Căii, Dao sau Tao, ca exerciţiu zilnic, ca o virtute în cel mai deplin înţeles conferit de Aristotel acestei stări mentale şi de comportament (vezi Etica Nicomahică…). 3. Vreau în mod constant, organizat, lucruri bune pentru mine, şi care fac bine şi celorlalţi din jur – principiul economic al lui Pareto, comportamentul etic, morala de diverse extracţii – scurtă discuţie despre valorile din societatea şi şcoala românească – mai multe elemente sunt în cursul despre educaţie imaginativă. 4. Riscuri, piedici în calea exerciţiului vrerii constante şi organizate

A renunţa şi a nu mai vrea destul cât să te pună pe tine în mişcare, sau să pună în mişcare oamenii care sunt necesari sau te pot împiedica în exerciţiul vrerii tale şi a mergerii către scop. A nu mai continua din lipsa perspectivei, a neputinţei în parcurgerea etapelor sau paşilor pe care îi crezi, la un moment dat, necesari. Aici este nevoie mai multă reflecţie, evaluare a situaţiei, utilizarea unor criterii, şi, mai ales, folosirea imaginaţiei. De multe ori credem că pentru a ajunge la râu trebuie să 1

urci muntele, sau să treci prin pădurea fioroasă…sau să plăteşti o taxă. De cele mai multe ori, aceste piedici nu există decât în mintea noastră, sunt uneori constructe sociale, norme, reguli…nu spun acum să călcăm legile, să facem lucruri condamnabile, ci să găsim căile posibile – ocolind, negociind şi….făcând altfel ca de obicei – rupând rutina, obişnuinţa, cotidianul care nea intrat în sânge. Tinerii pot face asta…iar adulţii care vor să rămână sau să redevină tineri, trebuie să reînveţe, întâi de toate dezbărându-se de obiceiurile păguboase şi reflexele mentale neproductive pe care le-au dobândit. (de introdus elemente de re-engineering) Stilul de viaţă frustrant – suferinţa, frustrarea, neîmplinirea, pe lângă că sunt rele, mai produc şi obişnuinţă…de câte ori nu ţi-a spus mama: „nu-ţi mai plânge de milă!” – mare adevăr este aici.

5. Oportunităţi – comunicarea socială, practicarea zilnică a căutării înţelegerii şi a bunei vecinătăţi cu ceilalţi – cu nevoile, aspiraţiile şi dorinţele lor, care, de cele mai multe ori, ne includ şi pe noi – şi e bine să fie aşa, numai că trebuie să evaluăm, de fiecare dată, în ce relaţii şi comunicare intrăm sau la care participăm. Deci, avem oportunitatea, profund umană, de a alege. 6. Manifestarea propriei prezenţe la viaţa noastră, prin exerciţiu conştient. Deschiderea spre ceilalţi, participarea la evenimentele sociale, la activităţile de grup şi la munca în echipă. În psihologie „prezenţa” se manifestă, la fel ca şi în artele marţiale, prin adecvarea reacţiilor la context, perceperea acută şi exactă a situaţiei actuale şi a potenţialelor evoluţii. Aş numi această stare în care ştii exact ce eşti, ce faci şi ce va urma ca un „experiment de sine” permanent – nu este obositor, dacă a devenit obişnuinţă prin practică şi meditaţie – fie acestea, la început, inerent, stângace. A fi prezent înseamnă şi a câştiga timp pentru lucrurile importante din viaţa noastră – rezultatele academice, activitatea, munca…dar şi sportul, plimbarea, excursiile, relaxarea în diverse ocazii, distracţia şi bucuria – muzicii, artei…a prietenului sau prietenei care ne este alături. Totuşi, pentru a ajunge aici…ne trebuie timp şi efort concertat. Desfăşurarea experimentului de sine, sau a prezenţei, înseamnă trăire intensă, echilibru şi bucurie de fiecare clipă. 7. Dezechilibrul poate surveni în orice moment, dar este o manifestare, un simptom al unor greşeli de atitudine şi de trai zilnic anterior.

Aproape axiomă (1) – totul vine din trecut, mai precis, din trecutul emoţional al nostru, din modelele mentale pe care ni le-am construit în timp şi care sunt însoţite de practici nocive – pierderea de vreme, violenţa, însingurarea, tristeţea, comunicarea ineficientă.
8. Despre acumularea neîmplinirii Ca orice acumulare de tensiune psihică, are şi urmări organice complementare, şi se manifestă prin simptome pe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea, le

2

ignorăm sau le interpretăm greşit, utilizând clişeele ce abundă – avem o sensibilitate, e de vină stresul, munca prea multă, probleme în familie, la şcoală sau la serviciu, şeful rău, nevasta cicălitoare, colegii răuvoitori…de fapt, lucrurile nu sunt chiar aşa. Sau nu numai aşa. Dar să începem cu unele semne, simptome, care ne spun că aceste acumulări se produc şi pot ajunge la cote de alarmă – stări de confuzie, dezorientare, ecouri şi regrete, melancolie…o stare de aşteptare permanentă ca să se întâmple ceva, să vină cineva…poate că vine, poate că nu, poate să se întâmple ceva favorabil nouă, sau nu…soluţia e alta. Trebuie să creăm evenimente, să avem propria agendă, să fim noi înşine…încă un clişeu. Acumularea de tensiune psihică, de frustrări şi de neîmpliniri nu este neapărat rea în sine – poate deveni factor motivant…cu o condiţie: să nu devină distructivă. Şi asta se întâmplă pentru că nu reflectăm îndeajuns asupra propriilor nevoi – vă rog să mă credeţi pe cuvânt, acestea nu se manifestă imediat, nu sunt uşor de aflat, cel puţin în prima etapă a…exerciţiului de autocunoaştere. Ele pot fi foarte simple, banale, uşor de împlinit, dar vitale; pericolul de a le neglija este cu atât mai mare, iar consecinţele lipsei, absenţei sau a nesatisfacerii lor sunt, aproape întotdeauna, catastrofale. Dacă ai destulă tărie să rezişti, asta se face cu un consum permanent de energie, iar eliberarea, descătuşarea, pot fi şi ele nocive pe moment. Deversarea preaplinului, la fel ca în cazul unui baraj vechi, se face în mod violent şi cu mult rău adiacent – social, comunicaţional, relaţional. Accidentele emoţionale care intervin în momentele preconştientizării lipsei, deficitului, sunt frecvente. Ne aflăm în vâltoarea unor evenimente, interioare şi sociale, pe care nu mai putem să le controlăm, pentru că ies din rutină şi chiar din cunoaşterea noastră uzuală. Primul pas spre libertate ne face rău – cum face rău prima gură de apă unui muribund însetat. 9. Zidini Ashqan – în traducere liberă din limba arabă înseamnă pasiune eliberatoare, care creşte în intensitate. Aceasta este o cale bună, este calea clasică a binelui şi frumosului îngemănate – kalos kei agathos. Cu o condiţie, totuşi – să fie urmată de echilibru, pace şi interiorizare, care să asigure consolidarea celor câştigate. Frumuseţea drumului urmat cu plăcere şi fără oboseală, cu efort dar fără conştiinţa zădărniciei, cu suferinţă chiar, dar cu credinţa necesităţii, utilităţii şi valorii acestui efort. De fapt, toţi sportivii de performanţă cunosc aceste lucruri, şi toţi marii artişti, bunii manageri şi lideri politici…aş zice că mai toţi oamenii creativi şi care au avut o producţie semnificativă pe lumea asta, de orice natură ar fi aceasta. 10. Visul cu ochii deschişi – este o caracteristică a adolescenţei, care se estompează cu vârsta…iar maturitatea este, prin definiţia…profund nocivă a culturii în care trăim, o vârstă a opreliştilor, tabuurilor culturale, a lui comme il faut…mic burghez şi frustrant. Unii trăiesc foarte bine aşa, în mărginirea lor, alţii, dimpotrivă, au ieşiri, condamnabile social, şi pedepsite exemplar de acea societate aşa zis creştină – vezi anexa, obligatoriu pejorativă, a atitudinilor…bovarice, sau a Damei cu căţelul… exemplele din literatură abundă.

Aproape axiomă (2) – visul şi sinceritatea în a-l urma prezintă riscuri majore în cultura şi în societatea noastră, europeană, presupus creştină şi pragmatică.
11. De aceea, energia visului trebuie combinată cu claritatea prezenţei, a prudenţei şi…planificării propriei vieţi. Dar nu în sensul comun, planning, şi alte 3

clişee din cărţile de tipul „fericirea în cincizeci de pagini” – fericirea şi pasiunea sunt căi dificile, riscante şi piedicile sunt uneori pline de tentaţie – a abandonului, a deturnărilor de la scop, a oboselii şi glasului parşiv care îţi spune – „vezi, ştiai tu…nu se poate…asta nu există…”. Acelaşi glas parşiv mai poate spune să te opreşti, fiindcă este greşit ceea ce faci – ştii, chestia cu „Imoral, ilegal…sau îngraşă”. De fapt, este autoritatea parentală, manifestare a socialului şi normativităţii (vezi analiza tranzacţională). Există tentaţia de a te opri…numai un pic, să admiri peisajul…să te autocontempli, „mamă, ce bun sunt”…nu eşti bun în acest sens, al autosatisfacerii unui orgoliu mărunt – dar poţi fi adevărat, autentic…şi pentru asta îţi trebuie umilinţă, nu umflare în pene.

Aproape axiomă (3) – autenticitatea este o condiţie strict necesară pentru a visa adevărat - visul tău
12. Singurătatea – fiindcă exerciţiul de sine al prezenţei în propria viaţă este o cale mai puţin practicată – nu aş cădea în aroganţa de a spune că este calea celor aleşi, mai ales că asta are o conotaţie religioasă care este străină acestui material. Drumul pasiunii, care este în primul rând pasiunea de a cunoaşte, are aspecte multiple, care trebuie armonizate. Neglijarea unor aspecte slăbeşte capacitatea de a progresa (deşi, aici progresul trebuie luat strict metaforic, este mai degrabă vorba de aprofundarea cunoaşterii). Singurătatea nu este o povară, dar, ca orice stare ce predispune la ciclarea aceloraşi idei, sentimente şi trăiri, lipseşte persoana de impulsurile externe, care o ţin trează, alertă şi adecvată valului de oportunitate al lumii în care trăieşte. De aceea, reprezintă un risc, de adormire, ca orice stare a omului lipsit de stimuli externi…este de dorit să nu se prelungească, ci să alterneze cu starea de veghe, vigilenţă şi receptare a inspiraţiei, realizate prin comunicarea eficientă cu oamenii. Indiferent pe ce căi s-ar face aceasta. Singurătatea prelungită va toci sensibilitatea la ceilalţi şi va ascuţi sensibilitatea la zgomotele şi perturbaţiilor ce vin din interior; iar această sensibilitate, dacă este prea mare, devine contraproductivă metacogniţiei (capacitatea de a reflecta asupra propriei gândiri), creativităţii şi iniţiativei personale. 13. Controlul asupra evenimentelor şi a contextului proprie noastre vieţi. Iarăşi, nu este vorba de controlul obişnuit, care înseamnă a stăpâni, a înfrâna de multe ori, a dirija şi a…porunci. Nu este bine nici măcar ţie să-ţi porunceşti, să faci sacrificiu de sine (deşi este şi acesta inclus în practica zilnică a binelui) - trebuie doar să te educi ca să vrei lucrurile bune pentru tine. În rest, nu poţi controla nimic din ce te depăşeşte ca graniţă a trupului şi minţii tale…sau trebuie să gândeşti în aceşti termeni, pentru a te proteja de înfumurare şi de dorinţa de a-i stăpâni pe ceilalţi. Vei vedea, că dacă urmezi calea bună a exerciţiului prezenţei, toate vin de la sine, iar oamenii vor fi bucuroşi să se manifeste în cadrul pe care tu li-l oferi, spre binele tău şi al lor. Suntem foarte obişnuiţi cu un control static, într-un sistem cu parametri concentraţi în anumite puncte – să le spunem bani, putere, poziţie socială, lege, normativitate. Controlul dinamic are o cu totul altă natură, şi poate fi modelat doar cu teoria sistemelor cu parametri distribuiţi, cu ajutorul logicilor fuzzy şi a teoriei probabilităţilor. Este vorba, totuşi, de planificare şi organizare, dar lucrarea se exercită asupra propriei persoane, şi nu asupra celorlalţi sau a lucrurilor - deşi, interent, reflectarea acţiunilor tale se manifestă în exteriorul tău.

Aproape axiomă (4) – nu trebuie să lupţi pentru a organiza totul – nu trebuie organizat nimic în afara ta, şi aproape totul înlăuntrul tău.
4

14. Capacitatea de control dinamic Poate fi exersată aşa cum se exersează înnotul, scrima, dansul…natural, prin exerciţiu dedicat (pentru aceasta) şi permanent. Nu dansezi în timp ce…predai lecţii la clasă, sau nu practici scrima în timpul rezolvării problemelor administrative. Mintal, da – trebuie să dansezi cu clienţii în timpul vânzărilor şi cu concurenţa trebuie practicată scrima…iar înnotul în hârtii este curent în civilizaţia noastră. Cele menţionate ca arte, anterior, sunt foarte aproape de starea de a te plia pe nevoile celuilalt, de a-i ghici intenţiile şi de a fi în armonie cu el. Chiar dacă îţi este duşman – cu atât mai mult, dacă îţi este prieten, iubit sau iubită, coleg de muncă sau camarad de arme. În dans, surpriza descoperirii mişcării şi a iniţiativei celuilalt este încă un pas spre cunoaştere, spre bucuria intensă a noutăţii şi a surprizei – la fel şi scrima, în forma ei perfectă – kendo, calea săbiei japoneze. Înnotul te fortifică şi îţi dă puterea liniştită a apei, care, murmurând pe la urechi, şi masând fiecare fibră a ta, spălându-te, te învaţă. Greşeli şi perturbări ale dansului social, şi al practicării perfecţionării Până şi cei mai buni dansatori fac greşeli, perturbă dansul şi încurcă partenerul. Partenerul de dans poate fi prietena, adversarul, colegul de proiect, superiorul ierarhic…instituţiile finanţatoare şi decidenţii.

Aproape axioma (5) – avem nevoie vitală de a fi surprinşi, iar cele mai mari surprize ţi le oferă oamenii.
Nu trebuie să ne temem de ei, ci să-i căutăm şi să învăţăm de la ei. Iubita te învaţă noutatea şi surpriza la dans, adversarul te învaţă mintea lui surprinzătoare în timpul luptei, iar apa te învaţă să îţi placă să fii cu tine însuţi, care eşti…o surpriză. În dragoste, care poate fi luată şi în sens larg, de comuniune şi înţelegere a celuilalt, aşteptarea febrilă…sau liniştită, încrezătoare (mai bine) a mişcării celuilalt ne umple de nelinişte, dar şi de fericire – când celălalt face un lucru inedit, original, autentic şi pentru noi, şi numai pentru noi. Acţiunile unice, personale, sunt imediat recunoscute, şi apreciate pe măsură. Reciprocitatea este şi devine, se perfecţionează, ca regulă şi stil în…dans. Care este o activitate socială importantă, cu orice tip de partener – afaceri, muncă, influenţă de orice tip, în sens direct sau metaforic.Nici nu ştiam că este posibil să facă acel lucru, mărunt, poate repetat şi intrat în obişnuinţa celuilalt, dar după care tânjim, fără să ştim. Aceasta ne deschide perspective nebănuite, clarifică şi iluminează. Ne ajută să ne organizăm, acel tip de organizare interioară care dă semnificaţie noianului de informaţie pe care îl receptăm din lume. Dacă este ceva de organizat, deci, şi vrem să păstrăm controlul în sens clasic asupra evenimentelor, trebuie să construim capacitatea noastră nu de a face faţă evenimentelor, este deja la diateza pasivă, de victimă potenţială – ci de a face … surfing pe evenimente, a găsi valul, a-l simţi şi a-i folosi forţa pentru noi. Trăirile şi

5

emoţiile, evenimentele şi oferta cotidiană de situaţii de comunicare sunt valurile, iar organizarea e în noi. Ca orice lucru…această navigare prin viaţă poate fi făcută mai bine, mai rău sau…cu artă. Pasiunea este cea care şlefuieşte arta spre perfecţiune – este simplu, arta de a trăi controlat şi organizat, de a naviga elegant.

Aproape axiomă 6 – eleganţa vieţii tale este scop în sine, şi nu mijloc.
De aceea, căutarea esteticului vieţii şi a gesturilor pe care le facem, a activităţii noastre trebuie urmată neabătut – trebuie să trăim frumos…iar frumosul şi binele sunt una. Orice abatere duce la dizarmonie, suferinţă, boală şi moarte. Iar moartea este de mai multe feluri…sunt pe lume oameni morţi care se manifestă, iar de multe ori, agresiv şi energic…totuşi, glumind un pic…”şi morţii dau din picere…”. 15. Despre structura eleganţei Esteticul, frumosul, trebuie studiate şi analizate cu mare atenţie. Pentru a le cunoaşte metodic, trebuie să ne aplecăm asupra elementelor componente – eleganţa şi frumosul naturii, a obiectelor, a trăirilor, a faptelor. Mai apoi, este eleganţa luptei, a dăruirii şi a suferinţei. Eleganţa morţii, vine, atunci când nici nu te aştepţi…dar trebuie să fii pregătit.

Aproape axiomă 67– structura ce tinde spre perfecţiune a eleganţei vieţii tale este adevărata organizare spre care trebuie să tinzi, şi care îţi organizează toate celelalte obiective şi acţiuni. Perfecţiunea înseamnă adevăr, bunătate şi dragoste. Concluzie Pentru aceasta, practicarea artelor frumoase este strict necesară. Locul de muncă al omului umil care tinde să transforme în artă orice fapt şi gest, orice gând şi acţiune în artă şi frumos este cel potrivit, şi acesta este prefecţionarea artei de a trăi, adevărat, deplin şi simplu. Simplitatea înseamnă claritate şi uşurinţă în a înţelege tu cine eşti, şi nicidecum sărăcie interioară; a deveni simplu, în această accepţie, este locul de muncă al omului demn de acest nume. Munca la propria eleganţă şi împlinire nu înseamnă nicidecum autism, izolare, hermetism – ci doar simplitate, bunătate, iubire şi deschidere spre oameni şi lume.

6

Ultima axiomă – practicarea dragostei este de aproapele şi de umanitate este cea mai frumoasă şi mai adevărată artă de pe pământ.
1

7

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful