Vorbe de demult…

Deseori duh cu parfum înţelegem la părinţii

folosim

în

conversaţie expresii sau vorbe de arhaic, fără să sensul noştri

întotdeauna şi bunicii

iniţial al acestora. Poate am auzit comparaţia „ca pe vremea lui Pazvante (Chiorul)”, pentru a descrie o situaţie haotică, dezastruoasă din prezent, în felul ştirilor de la ora 5 de la ProTV. Din lucrările de istorie aflăm că Pazvante sau Pasvantoglu a fost un personaj istoric real care în jurul anilor 1800, aflat în fruntea unei bande de tâlhari de la sud de Dunăre, ataca şi jefuia în mod constant populaţia românească din Muntenia şi Oltenia, autorităţile vremii fiind depăşite de situaţie1. Această situaţie de haos generalizat a rămas întipărită în mentalul românilor din acea epocă şi s-a transmis de-a lungul timpului prin tradiţie orală. Având în vedere dezordinea şi abuzurile din acele vremuri, mulţi români alegeau calea pribegiei sau cum am spune astăzi,
1

Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 306.

1

„dădeau bir cu fugiţii”, adică fugeau sau se sustrăgeau de la obligaţii şi răspundere. Lingviştii susţin că expresia „a da bir cu fugiţii”, se referă la ţăranii care din cauza fiscalităţii excesive din epoca domniilor fanariote se refugiau în Balta Brateşului, din regiunea Dobrogei, spre a scăpa de plata birurilor2. O altă explicaţie ar fi interpretarea ad litteram a expresiei. În perioada medievală românească exista sistemul
răspunderii solidare a membrilor obştilor săteşti la plata dărilor către domnie. În cazul celor care fugeau de pe moşie, adică se băjeneau, obştea sătească era răspunzătoare în solidar pentru plata birurilor. Această practică împiedica fuga de pe moşii, însă punea o presiune fiscală suplimentară şi crea nemulţumire în rândul membrilor din obştea sătească care încercau să se sustragă de la plata în solidar, adică nu doreau să dea bir cu fugiţii.

Atunci când achiziţionăm diverse chilipiruri spunem că au fost „ieftine ca braga”. Foarte puţini mai cunosc şi folosesc în prezent braga care în trecut a fost o băutură răcoritoare, cu gust acrişor şi miros specific, preparată din făină de mei, porumb sau secară fiartă şi fermentată sau din bucăţele de mămăligă sau pâine fermentate în apă. Era o băutură accesibilă oamenilor săraci din vremurile de altădată care momentan nu mai prezintă vreun interes culinar. Probabil că era destul de respingătoare ţinând cont de ingredientele şi tehnologia de producţie…

2

Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.

2

Spunem despre o persoană că „s-a dat la linie”, adică s-a îndreptat, s-a acomodat cu o situaţie nouă, ca în cazul elevului îndărătnic la învăţătură care doar după o pedeapsă severă „se dă la linie” şi intră într-un final în rândul elevilor silitori. Expresia îşi are rădăcinile în istoria modernă a ţării când autorităţile vremii au decis sistematizarea satelor care erau adesea formate din mici gospodării ţărăneşti sărace risipite în peisajul pastoral, adică fără vreo noimă urbanistică. Îndreptarea situaţiei s-a făcut pe cale legală, prin scoaterea gospodăriilor ţărăneşti „la lumină” fiind date sau trase „la linie”, de-a lungul unui drum de acces. Elevul silitor este adesea încurajat cu vorbe dulci că dacă „are carte, are parte” de un viitor mai bun. Este ştiut că în trecut, cartea era un obiect puţin cunoscut în rândul ţărănimii numeroase şi în consecinţă, termenul de „carte” era folosit mai degrabă cu înţelesul de act sau document, adesea în sensul mai larg de act de proprietate3. Aşadar, în acele vremuri de demult, dacă aveai carte sau act de proprietate, aveai parte în faţa instanţei de judecată! Sau poate nu… Despre acelaşi elev leneş la învăţătură spunem adesea că „taie frunză la câini”, adică nu are nicio ocupaţie serioasă sau că pierde vremea fără treabă, trândăveşte. Această expresie a primit de-a lungul timpului mai multe interpretări. O posibilă explicaţie este că în perioada domnilor fanarioţi s-a consemnat activitatea străveche de

3

Ibidem.

3

creştere a viermilor de mătase, numiţi în documente „câinii babei”4. Probabil că expresia „a tăia frunză la câini” a primit o conotaţie negativă, deoarece activitatea de creştere a viermilor de mătase, nu avea o pondere însemnată în economia ţărănească, fiind, după cum se observă din denumire, ocupaţia femeilor bătrâne care se ocupau în mod direct cu tăierea de frunze de dud pentru creşterea acestor „câini”. Este interesant că termenul arhaic pentru desemnarea viermilor de mătase s-a pierdut odată cu evoluţia firească a limbii. La final, am păstrat o expresie plastică, mai puţin plăcută, adică „a da ortul popii” care se foloseşte atunci când vorbim despre o persoană care a murit. În trecut, ortul era o monedă de valoare mică care se plătea ca taxă preotului care oficia ritualul de înmormântare 5. În anumite zone din ţară, mai există încă obiceiul de origine păgână de a pune monede în mâna mortului, pe ochi sau pe piept, în credinţa că acesta are nevoie de bani ca să plătească vămile către lumea morţilor. De asemenea, în prezent se mai aruncă cu bani mărunţi la răscruce de drumuri sau se pune câte o monedă într-o batistă de pânză înnodată sau legată cu aţă, la care se mai adaugă onorariul preoţesc, unul deloc neglijabil! Dar asta-i altă poveste… Aurel Radu, Vorbe de demult…folosite şi azi, în „Universul argeşean”, nr. 85, 16-22 octombrie 2012, p. 10.

4

Radu Constantinescu, 100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur, Editura Fides, Iaşi, 1997. 5 Stelian Dumistrăcel, Op.cit.

4

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful