You are on page 1of 72

ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL CIVIL ȘI ÎN PROCESUL PENAL http://www.lucrari-de-licenta.

eu
Realizam lucrari de diploma la comanda, in cel mai scurt timp, la cel mai bun raport calitate pret. Proiectele realizate de catre colaboratori sunt 100% originale, verificate cu soft antiplagiat. De asemenea, punem la dispozitia celor interesati lucrari de licenta gratuite. Singura conditie este sa incarcati un alt material pe site. Astfel vom realiza cea mai mare baza de date cu lucrari de licenta din Romania.

I.NOŢIUNEA DE ACŢIUNE CIVILĂ ÎN PROCESUL CIVIL ŞI ÎN PROCESUL PENAL Conform art. 998–999 Cod Civil, orice faptă a omului prin care se produce un prejudiciu altuia, îl obligă pe cel din a cărui vină s-a cauzat, la despăgubiri către persoana vătămată. Astfel iau naştere raporturi juridice de drept civil. Acţiunea civilă este o instituţie de drept civil; ea devine instituţie de procedură penală doar în masura în care se exercită într-un proces penal, alături de acţiunea penală1.

1

Gh. Mateuţ – Procedură penală, vol. II, pag.35 1

Ca instituţie de drept procesual civil, a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de către a altă persoană sau printr-o despăgubire corespuzătoare2”. Dar, în procesul penal are un scop mai limitat decât natura ei comună; în instanţa penală nu se urmăreşte decât repararea unui prejudiciu, nu şi recunoaşterea unui drept subiectiv sau constituirea unei situaţii juridice noi. Ca instituţire de procedură penală a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal” 3. În doctrină, au mai fost date şi alte definiţii ale acţiunii civile exercitate în procesul penal: “mijlocul legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat”4, “mijlocul legal prin care persoana păgubită printr-o infracţiune solicită repararea pagubei produse ca urmare a infractiunii”5.

În funcţie de fapta cauzatoare de prejudicii se alege şi instanţa competentă să soluţioneze conflictul născut : - instanţa civilă dacă este o faptă civilă; - instanţa penală dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni; Problemele legate de repararea prejudiciului se rezolvă pe calea acţiunii civile, introdusă fie la instanţa civilă, fie la cea penală. În cazul în care fapta nu constituie infracţiune, prejudiciul se repară pe calea acţiunii civile introdusă la instanţa civilă; acţiunea are caracter principal, independent, nedepinzând de soluţionarea altei acţiuni cu acelaşi obiect.
2 3

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.91 Gh. Mateuţ – Procedură penală, vol.II, pag.35 4 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 180 5 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag. 56 2

Dacă fapta constituie infracţiune, în mod obişnuit se introduce la instanţa penală o acţiune căreia îi este alăturată şi acţiunea civilă. În acest caz, instanţa competentă să judece acţiunea penală este ţinută să soluţioneze şi acţiunea civilă. Acţiunea civilă are aici un caracter accesoriu fată de acţiunea penală; se poate pune în mişcare doar în măsura în care se poate porni şi acţiunea penală principală. Este recunoscut dreptul unei persoane de a alege instanţa care să-i judece litigiul privind prejudiciul în cauză; deci o personă vătămată poate opta ca latura penală (vinovăţia, răspunderea penala) să se rezolve la o instanţă penală şi latura civilă la o instanţă civilă, dar în mod normal cele două acţiuni, având ca izvor aceeaşi faptă a omului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă.

II.RATIUNEA ŞI AVANTAJELE SOLUŢIONARII ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL Prin hotărârea pe care o pronunţă, instanţa de fond soluţionează atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă. Potrivit prevederilor art. 346 cod de procedură penală, instanţele sunt obligate să se pronunţe asupra acţiunii civile, atât în cazul condamnării, cât şi în cazul achitării inculpatului sau a încetării procesului penal.6

6

Gh. Mateuţ – Procedură penală.Partea generală, vol.2, pag.29 3

Acest text stabileşte regula generală după care soluţionarea acţiunii civile trebuie să se facă odată cu acţiunea penală. Separarea judecării celor două acţiuni, poate fi determinată de întârzierea judecării acţiunii penale (art.347 cod de procedură penală). Această regulă se aplică indiferent dacă instanţa urmează să pronunţe condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, prin disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă sedinţă7. Raţiunea judecării acţiunii civile o dată cu acţiunea penală este determinată, în procesul penal, de mai multe motive: - pentru evitarea unor soluţii contradictorii, dacă acţiunea s-ar judeca separat; - prin procedura procesului penal se îndeplineşte unul din scopurile acestuia – repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune să fie cât mai repede obţinută; - în loc de două procese – unul penal şi unul civil, instanţele judecă un proces unic, evitând încărcarea instanţelor cu procese civile, economisind totodată timpul şi cheltuielile părţilor, plata taxelor, etc.; Rezultă că acţiunea civilă, în procesul penal, constituie un mijloc eficace pentru repararea daunelor pricinuite de inculpat, prin infracţiunea săvârşită. Faţă de acţiunea exercitată în faţa instanţelor civile, acţiunea civilă în procesul penal prezintă o serie de dispoziţii, în favoarea persoanei vătămate, în ceea ce priveşte administrarea din oficiu a probelor pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, scutirea de cheltuieli legate de acţiune în faţa instanţelor civile (timbrarea acţiunii), se poate judeca mai repede, (acţiunea civilă care se judecă separat de procesul penal trebuie să stea pe loc până la soluţionarea definitivă a cauzei penale), are adeseori concursul procurorului şi beneficiază de efectele puterii de lucru judecat în penal8.
7 8

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.196 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, pag.93 4

Pe de altă parte, inculpatul este scutit de obligaţia de a răspunde de două ori în justiţie, odată în procesul penal şi a doua oară în procesul civil. Şi pentru instanţă este un avantaj, pentru că nu judecă de două ori aceeaşi cauză şi are contribuţia părţii civile la stabilirea adevărului; în plus, de multe ori, problema daunelor materiale interesează şi gradarea pedepsei în procesul penal9 (de exemplu în cazul infracţiunilor cu consecinţe deosebit de grave, prevederile art.2151 alin.2 – delapidarea, art.218 alin.1 – distrugere calificată, art.2481 – abuzul în serviciu în formă calificată, art.212,alin.3– pirateria, din Codul Penal ; prin consecinţe deosebit de grave înţelegându-se potrivit art.146 din Codul Penal, printre altele, o pagubă mai mare de 2.000.000.000 lei). Acesta este motivul pentru care, în practică, sunt rare cazurile când persoana vătămată foloseşte acţiunea civilă separată în scopul reparării prejudiciului produs prin infracţiune întrucât în această situaţie acţiunea penală suspendă judecarea acţiunii civile. La aceasta se adaugă şi cazul în care instanţa penală, în absenţa părţii vătămate, ar pronunţa achitarea inculpatului, soluţie opozabilă reclamantului din acţiunea civilă separată 10 (art.22 cod de procedură penală). Observăm deci că rezolvarea aspectelor civile ale cauzei în cadrul procesului penal, satisfac atât interesele personale ale părţii vătămate, cât şi interesele generale ale societăţii11. Când pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, persoana vătămată s-a adresat totuşi instanţei civile, înainte de rezolvarea definitivă a procesului penal, pornit anterior, procesul civil se suspendă chiar de către instanţa civilă în faţa căreia este pornită cauza. În această situaţie, procesul rămâne suspendat, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, până ce instanţa penală se pronunţă definitiv asupra procesului penal ( art.19 cod de procedură penală ).
9

Oct.Loghin – Drept penal. Partea specială, pag. 156 Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, vol.1, pag.221 11 Gh. Mateuţ – Procedură penală. vol.II, pag.32
10

5

Acesta este principiul de drept penal, înscris în lege, potrivit căruia “ penalul ţine în loc civilul “12. Respectarea acestui principiu este de asemenea, unul din motivele care determină soluţionarea simultană a acţiunii penale cu cea civilă, în procesul penal. În cazul în care grabnica rezolvare a procesului penal, operativitatea care trebuie să-l caracterizeze, ar fi împiedicată de soluţionarea acţiunii civile, aceasta va fi disjunsă şi va fi judecată într-o altă şedintă ulterioară. Regula este că acţiunea civilă se poate alătura acţiunii penale în toate cauzele penale, această situaţie asigurând o mai bună desfăşurare a procesului.

III. TRĂSĂTURI ALE ACŢIUNII CIVILE

Deosebiri între acţiunea civilă exercitată în procesul civil şi acţiunea civilă din procesul penal. Acţiunea civilă, fie pornită în procesul civil, fie în procesul penal are ca finalitate repararea prejudiciului suferit de una din părţi. Dar cam aici se opresc asemănările dintre cele două. 1. Pe când în procesul civil fapta este doar contrară legii, fără a fi infracţiune, pentru ca acţiunea să fie pornită în procesul penal se cere ca fapta să
12

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 176 6

întrunească toate elementele unei infracţiuni : atât în ceea ce priveşte pericolul social cât şi în ceea ce priveşte prevederea în legea penală a acelei fapte. 2. În ceea ce priveşte vinovăţia făptuitorului, într-un proces penal se poate exercita acţiunea civilă chiar dacă forma de vinovăţie este culpa, chiar culpa levissima; în procesul penal, vinovăţia trebuie să îndeplinească condiţiile cerute în partea specială a codului penal, referitor la conţinutul constitutiv al infracţiunii, pe latura sa obiectivă. Deci, dacă fapta este săvârşită din culpă, dar fapta se pedepseşte doar dacă e săvârşită cu intenţie, nu se va putea porni acţiunea penală, şi deci nici acţiunea civilă nu va fi soluţiontă în procesul penal. Persoana vătămată va putea introduce o acţiune civilă la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului. Trebuie însă precizat că, în cazul când se poate reţine o contribuţie culpabilă la producerea faptului prejudiciabil şi din partea persoanei vătămate, făptuitorul va răspunde doar pentru partea sa din prejudiciu13. Caz practic.Judecătoria Sectorului 1 a stabilit culpa comună a inculpatului şi a părţii vătămate la producerea prejudiciului supus judecăţii şi a hotărât prin sentinţa penală nr. 981/15.09.1994 ca partea responsabilă civilmente şi inculpatul să plătească solidar despăgubirile aferente. In concret, s-a reţinut că inculpata, şofer de troleibuz, a plecat din staţie cu uşile deschise;în momentul punerii în mişcare a troleibuzului, partea vătămată a sărit din troleibuz şi, fiind în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat şi a căzut lângă bordură.Apelul declarat împotriva hotărârii a fost găsit întemeiat pe motiv că, o dată stabilită culpa comună a părţilor, instanţa trebuia să oblige în solidar atât inculpatul şi partea responsabilă civilmente, cât şi partea vătămată la plata despăgubirilor.Hotărârea Judecătoriei a fost desfiinţată în urma apelului fiind pronunţată o nouă hotărâre de către Tribunalul Bucureşti(secţia a II-a penală, decizia nr.304/25.03.1996)14
13 14

Liviu Pop – Teoria generală a obigaţiilor, pag. 230 Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, pag.167 7

3. Acţiunea civilă poate fi pornită împotriva persoanelor care au săvârşit fapta sau împotriva persoanelor răspunzătoare – părinţi, institutori, meseriaşi, comitenţi, moştenitori 15: în cazul procesului penal, moştenitorii nu vor putea fi chemaţi în judecată decât dacă de cujus a decedat în timp ce procesul se afla pe rolul instanţelor de judecată16. Dacă procesul nu a fost pornit şi făptuitorul a decedat, prin transmisiunea succesorală nu se va transmite şi posibila acţiune împotriva decedatului, dreptul la acţiune stingându-se prin moartea sa, chiar înainte de expirarea termenului de prescriptie. Persoanele prejudiciate se vor putea îndrepta împotriva moştenitorilor doar prin acţiune în procesul civil, separată de acţiunea penală. Caz practic.Moştenitorii vor putea fi chemaţi în judecată doar dacă se va dovedi că au acceptat moştenirea pur şi simplu şi nu sub beneficiu de inventar.Prin sentinţa penală nr.1156/ 23.06.1997 a Judecătoriei Buftea a fost chemat în judecată inculpatul E.Gh. pentru infracţiunea prevăzută în art.181 cod penal. Intervenind decesul inculpatului, au fost chemaţi în judecată moştenitorii acestuia şi au fost obligaţi la despăgubiri către partea vătămată. In apelul declarat s-a criticat hotărârea instanţei pentru că nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei în dovedirea dreptului de opţiune succesorală a acestora. Apelul a fost găsit întemeiat pentru că moştenitorii pentru a putea fi introduşi în proces trebuie să se fi dovedit că au acceptat moştenirea expres sau tacit. In speţă a fost dată o nouă hotărâre (decizia nr.1301/1997, secţia a II-a penală) care a casat hotărârea anterioară17. 4. Pentru a putea introduce o acţiune la instanţa civilă condiţiile de exercitare sunt total diferit (sub aspectul condiţiilor) faţă de cele necesare a fi întocmite pentru a promova acţiunea civilă alăturată celei penale într-un proces penal.
15 16

datorită conceptului de răspundere civilă obiectivă ; Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag. 284 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, pag. 98 17 Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a tribunalului Bucureşti, pag.168 8

Pentru o acţiune civilă exercitată într-un proces civil se cer a fi întrunite condiţiile18 : a) afirmarea unui drept subiectiv care se impune a fi protejat; b) un interes urmărit pentru punerea în mişcare a acţiunii civile; c) capacitate procesuală; d) calitate procesuală activă, constând în identitatea dintre persoana reclamantului si titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, şi pasivă – identitate între persoana pârâtului şi titularul obligaţiei corelative dreptului subiectiv dedus judecăţii; Pentru o acţiune civilă la o instanţă penală se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile19: - prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracţiune; prejudiciul să întrunească, la rândul lui, anumite condiţii : cert, - persoana vătămată să-şi fi exprimat dorinţa de a fi despăgubită. Aceste condiţii cerute a fi întrunite pentru acţiunile civile introduse la instanţe diferite se întrepătrund : de exemplu interesul pe care trebuie să-l manifeste persoana care se adresează instanţei civile este identic dorinţei exprimate de persoana păgubită de a fi despăgubită prin procesul penal. Clasificarea acestor condiţii ţine mai mult de doctrină, în practică fiind destul de puţine cazurile când există o delimitare clară, absolută între cele două20. 5. Într-un proces la o instanţă civilă, acţiunea civilă poate avea trei forme : - să fie acţiune principală, concretizată într-o cerere principală prin care se pune în miscare procedura. - să fie cerere accesorie nereparat, actual, să existe raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

18 19

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.83 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, pag.89 20 alte clasificări ale condiţiilor acţiunii civile în procesul penal: Ion Neagu – Tratat de procedură penală, 1997; Ghe.Mateuţ – Procedura penală. Partea generală (vol. II), 1996; N.Volonciu – Tratat de procedură penală, 1998 9

-

sau incidentă, în aceste două cazuri, soarta ei depinde de

soluţionarea acţiunii principale; chiar în ceea ce priveşte apelul sau recursul, ele urmează soarta cererii principale, conform adagiului : accesorium sequitur principalem21. În cazul unei acţiuni civile introduse la o instanţă penală, alăturată fiind unei acţiuni penale, acţiunea civilă are întotdeauna caracter accesoriu ; dacă instanţa penală stabileşte vinovăţia făptuitorului, faptul dacă el este autorul faptei sau nu, acest fapt are relevanţă şi asupra acţiunii civile conform art.22 Cod procedură penală22. Deosebirile dintre cele două acţiuni civile introduse la instanţe diferite rezultă majoritatea din caracterul accesoriu al acţiunii civile în faţa acţiunii penale, ambele fiind exercitate în faţa aceluiaşi instanţe. Persoana vătămată (constituită parte civilă) poate cere repararea doar în măsura în care s-a pornit acţiunea penală, în măsura în care s-a stabilit vinovăţia făptuitorului şi raportul de cauzalitate între prejudiciu şi faptă. Toate actele procesurale pe care poate să le îndeplinească sunt subordonate rezolvării acţiunii penale; singura excepţie poate fi considerată calea de atac împotriva soluţiei instanţei penale constând în dreptul părţii civile de a face apel sau recurs doar în latura civilă a procesului, chiar dacă pe latura penală nu s-a introdus 6. Chiar dacă are caracter accesoriu, nu trebuie înţeles că acţiunea civilă îşi pierde autonomia în procesul penal . Cele două acţiuni rămân distincte, fiecare având caractere proprii şi cerând acte procesurale diferite. Astfel acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (art.9 Cod procedură penală), pe când acţiunea civilă urmăreşte tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente ( art.14 Cod procedură penală )23 .
21 22

apelul(art.362 Cod procedură penală).

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.85 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 74 23 Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag. 206 10

7. Acţiunea penală are caracter evident sancţionator, pe când acţiunea civilă este o acţiune reparatorie 24, al cărei fundament se găseşte în art.998 şi art.999 Cciv. Prin acţiunea penală se urmăreşte pedepsirea persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni, urmărindu-se prevenirea pentru viitor a producerii unor fapte de acest gen. În acţiunea civilă, interesul primordial este repararea prejudiciului suferit de persoana constituită parte civilă şi tragerea la răspundere civilă a făptuitorului şi a persoanei responsabile civilmente. 8. În ceea ce priveşte subiectul care exercită acţiunea, acţiunea penală este exercitată, de regulă, de organele judiciare (procuror), cu excepţia unor infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare, numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate (art. 279 Cod procedură penală), pe când acţiunea civilă este exercitată, de regulă, de persoana care se constituie parte civilă; ca o excepţie de la regula generală, acţiunea civilă se exercită din oficiu atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă (conform prevederilor art.17, alin.1 şi 4 din codul de procedură penală). 9. Acţiunea civilă se deosebeşte de acţiunea penală şi prin caracterul ei facultativ, deci disponibilitatea: pe când acţiunea civilă nu este obligatorie (exceptând cazul în care se aduce o pagubă patrimoniului persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă – conform prevederilor art.17 cod de procedură penală ) acţiunea penală, de regulă, se exercită din oficiu, deci în mod obligatoriu25. Acţiunea civilă nu este obligatorie (afară de cazurile prevăzute de lege): chiar dacă s-a produs o pagubă materială, persoana vătămată, poate renunţa la dreptul la acţiune ; ea, îşi poate retrage acţiunea deja exercitată, iar după soluţionarea ei, poate renunţa la executarea hotărârii. Pentru acţiunea civilă, se
24 25

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.150 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 205. 11

aplică astfel, principiul disponibilităţii, cu unele excepţii, principiu completat cu obligaţia instanţei de a-şi exercita rolul activ. 10.Acţiunea penală se exercită numai împotriva infractorului (răspunderea este deci, strict personală26), în timp ce acţiunea civilă poate fi exercitată şi împotriva părţii responsabile civilmente, nu numai împotriva infractorului ( deci răspunde şi pentru fapta altuia, conform prevederilor art.1000 cod civil). 11. Acţiunea civilă nu se stinge prin cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (amnistie, graţiere, decesul făptuitorului), acţiunea civilă poate fi exercitată chiar dacă a intervenit amnistierea infracţiunii sau graţierea pedepsei27, iar în caz de deces al făptuitorului, acţiunea civilă se exercită faţă de succesori. În schimb, acţiunea penală se stinge în cazul amnistierii infracţiunii ori decesul făptuitorului. 12. Acţiunea civilă în procesul penal are unele trăsături de oficialitate care constau în obligaţia pe care o au organele de urmărire de a lua măsuri de asigurare a reparării prejudiciului, în cazuri anume prevăzute de lege ( art.17 cod de procedură penală ) ; în obligaţia procurorului de a susţine acţiunea civilă în aceste cazuri ( art.18 cod de procedura penală ) ; în obligaţia pe care o au instanţele de a se preocupa, din oficiu, de acordarea reparaţiilor când nu există parte civilă constituită. Este o mare deosebire între procesul civil şi acele procese penale prin care trebuie să fie apărate interesele legale ale persoanelor prevăzute în prevederile art.17 din Codul de procedura penală (cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau fără capacitate) . Deosebirea constă în aceea că, în procesul civil, reparaţia trebuie să fie întotdeauna cerută de persoana care reclamă un drept patrimonial, pe când în procesul penal, în cazul menţionat, reparaţiile civile se acordă din oficiu, chiar dacă nu se cer . Acordarea din oficiu a reparaţiilor civile
26 27

constituie o obligaţie a instanţei, conform prevederilor

art.348 cod de procedură penală.
C. Bulai – Tratat de drept penal. Partea generală, pag.583 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.208 12

Modul cum se exercită şi se soluţioneză acţiunea civilă în faţa instanţei penale, este influenţat de modul de soluţionare a acţiunii penale.28Dacă prin aceeaşi hotărâre se rezolvă şi răspunderea penală şi cea civilă, fără nici o îndoială că soluţionarea acţiunii penale determină şi pe cea civilă . Dacă instanţa va găsi vinovat pe inculpat de săvârşirea infracţiunii, în cazul existenţei unui prejudiciu material sau moral cauzat prin infracţiune, va obliga pe inculpat la repararea lui civilă . În cazul în care inculpatul nu a săvârşit infracţiunea ce i se impută, el nu va răspunde nici din punct de vedere civil, întrucât prejudiciul nu a fost cauzat de el . Aceeaşi legătură trebuie să existe între cele două acţiuni şi în cazul în care acţiunea civilă se judecă de către instanţa civilă29.

http://www.lucrari-de-licenta.eu
Realizam lucrari de diploma la comanda, in cel mai scurt timp, la cel mai bun raport calitate pret. Proiectele realizate de catre colaboratori sunt 100% originale, verificate cu soft antiplagiat. De asemenea, punem la dispozitia celor interesati lucrari de licenta gratuite. Singura conditie este sa incarcati un alt material pe site. Astfel vom realiza cea mai mare baza de date cu lucrari de licenta din Romania.

IV.TEMEIUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL. CONDIŢIILE INTENTĂRII ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.

28

Conform art.22 Cod de procedură penală, hotărârea dată în procesul penal are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită, persoana făptuitorului şi forma de vinovăţie cu care a acţionat, lucru ce are incidenţă şi asupra laturii civile a procesului. 29 Ghe. Mateuţ – Procedura penală. Partea generală, pag.82 13

În cazul acţiunii civile exercitată în faţa instanţei penale, nu se poate invoca drept temei juridic al despăgubirilor pretinse decât infracţiunea în cauză. Pretenţiile rezultate din alte raporturi de drept civil, nu pot fi formulate decât pe calea unei acţiuni civile separate - prejudiciul trebuie să fie consecinţa unei fapte penale . Prin aceasta se stabileşte legătura dintre faptul considerat infracţiune, pe de o parte şi acelaşi fapt considerat ca izvor de obligaţii civile, de pe altă parte, situaţie în care competenţa instanţei penale este prorogată asupra acţiunii civile30. În aceste condiţii, este indiferent dacă obligaţia de a repara daunele produse părţii vătămate derivă din comiterea unei infracţiuni cu intenţie sau fără intenţie ( din culpă ) . Astfel, sub aspectul obligaţiei de desdăunare, este indiferent dacă această obligaţie rezultă dintr-o infracţiune săvârşită cu intenţie ( cum ar fi furtul) sau dintr-o infracţiune săvârşită din culpă ( cum ar fi neglijenţa sau uciderea din culpă), deoarece şi într-o ipoteză şi în cealaltă, culpa civilă a inculpatului subsistă şi, ca atare subsistă şi obligaţia de a despăgubi persoana vătămată. Acest fapt este specific dreptului civil unde răspunderea unei persoane există indiferent de forma de vinovăţie: “obligaţia de reparare există atât în cazul culpei sau greşelii intenţionate, cât şi a celei neintenţionate31 . Este suficient ca instanţa de judecată să reţină în sarcina inculpatului un fapt penal care a produs prejudiciul, pentru ca persoana vătămată să fie dispensată (în acţiunea civilă din procesul penal) a mai proba cauza obligaţiei de desdăunare, rămânănd să stabilească numai existenţa raportului dintre infracţiune şi prejudiciu, precum şi întinderea acestui prejudiciu. O deosebire între culpa penală şi cea civilă constă în faptul că prima este stabilită în mod concret, în obiectivitatea ei materială, prin lege, pe când culpa civilă este stabilită de către judecător, din nenumăratele fapte materiale
30 31

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.129 Liviu Pop - Teoria generală a obligaţiilor, pag.223 14

posibile32;indiferent de faptele concrete, dacă se poate reţine în sarcina făptuitorului o culpă, indiferent de gradul ei, acest lucru dă dreptul reclamantului la desdăunare, potrivit principiului general stabilit prin prevederile art.998 din codul civil, după care orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat să-l repare . Pentru ca cineva să-şi poată valorifica pretenţiile materiale pentru o daună ce i s-a cauzat, prin constituirea de parte civilă într-un proces penal, trebuie îndeplinite, cumulativ trei condiţii : - fapta prin care s-a prejudiciul să fie infracţiune ; - să existe legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu ;

-

persoana vătămată să-şi fi exprimat dorinţa de a fi despăgubită prin

constituirea de parte civilă33 . Există discuţii în doctrină privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal dacă trebuie prevăzută şi condiţia ca infracţiunea prin care s-a produs prejudiciul să formeze obiectul procesului penal34 . Acest lucru rezultă clar din lege . Astfel, în prevederile art.14 alin.1 cod de procedură penală, se arată că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente . Tot astfel, în prevederile art.24 cod de procedură penală, se prevede că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeste parte vătămată şi când exercită acţiunea civilă în procesul penal, se numeşte parte civilă . Potrivit prevederilor art.346 cod de procedură penală, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile, de asemenea, potrivit prevederilor

32 33

Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.154 Dorel Julean, Flaviu Ciopec - Drept procesual penal, pag.155 ; Ghe. Mateuţ - Procedură penală. Partea generală 34 G. Theodoru, L. Moldovan - Drept procesual penal, pag.251 15

art.343 cod de procedură penală, referitor la obiectul deliberării, completul de judecată delibereză şi asupra reparării “ pagubei produse prin infracţiune “35 . Este deci necesar ca, pentru una şi aceeşi faptă – infracţiune – inculpatul să fie chemat a răspunde penal, pe calea acţiunii penale (procesual) şi, civil, pe calea acţiunii civile, în cadrul aceluiaşi proces. Este contrar legii şi inadmisibil ca inculpatul să fie supus judecăţii penale pentru o faptă şi să fie obligat la despăgubiri generând dintr-o altă faptă36 ( art.385 pct.12 Cproc. pen.) Inculpatul nu poate fi obligat la despăgubiri, în conformitate cu prevederile art.346 alin.4 cod de procedură penală, dacă instanţa constată că fapta nu cade sub prevederile legii penale, nu este prevăzută de legea penală şi deci, pronunţată achitarea, conform prevederilor art.10 lit.b din codul de procedură penală .

V.OBIECTUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL Prin acţiunea civilă în procesul penal, partea civilă urmăreşte repararea pagubelor pricinuite prin infracţiune .
35 36

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 89 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.89 16

Potrivit prevederilor art.14 alin.3 din codul de procedură penală, repararea pagubei se face conform legii civile37: a) - în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi, prin orice alt mijloc de reparare ; b)- prin plata unei despăgubiri bănesti, în măsura în care repararea în natura nu este cu putinţă . De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă . Prin modul de redactare, textul conţine o cuprinzătoare enumerare a diferitelor pretenţii care pot forma, după caz, obiectul acţiunii civile ; totodată, nemaifăcându-se referire doar la prejudiciile materiale, în noţiunea de prejudiciu sunt incluse şi daunele morale care pot fi provocate prin comiterea unei fapte penale . Prin introducerea în enumerarea modurilor de reparare a prejudiciului, a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii sau prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, ca obiect al acţiunii civile, nu se aduce atingere dreptului instanţei de a dispune din oficiu repunerea în situaţia anterioară sau desfiinţarea actului, chiar în lipsa folosirii de către persoana vătămată a acţiunii civile ( potrivit prevederilor art.348 cod de procedură penală) . În procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune părţii civile este întotdeauna de natură civilă, fiind însă condiţionat de existenţa faptei penale.

VI.PREJUDICIUL CAUZAT PRIN INFRACTIUNE – CONDITIE OBLIGATORIE PENTRU CA ACTIUNEA CIVILA SA FIE ADMISA. MODURI DE REPARARE A PREJUDICIULUI

37

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.76 17

Aşadar, prin prejudiciul cauzat prin infracţiune trebuie să se înteleagă, pierderea ce decurge din săvârşirea faptei penale, pierdere ce poate fi evaluată în bani . Atât prejudiciul cauzat prin infracţiune, cât şi acela pricinuit de o faptă ilicită, care nu este considerată infracţiune, au acelaşi caracter civil . Există infracţiuni care, prin natura lor, nu pot cauza prejudicii, ca de exemplu, infracţiunile de pericol, excluzând posibilitatea exercitării acţiunii civile38. Condiţile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a se putea acorda despăgubiri sunt diferit prezentate în doctrină, existând controverse privind acordarea despăgubirilor şi pentru daune morale. Opinia majoritară este că se acordă acum despăgubiri şi pentru daunele morale suferite ca urmare a infracţiunii, nu doar pentru cele materiale. Condiţiile îndeplinite de prejudiciu sunt: a) prejudiciul să fie material sau moral- se cere astfel ca infracţiunea să fie susuceptibilă de a produce un prejudiciu. Se exclud deci infracţiunile de pericol sau cele rămase în fază de tentativă, deşi şi în acest caz făptuitorul este ţinut să repare eventualele prejudicii cauzate până în momentul desistării sau până la împiedicarea producerii rezultatului(art.22 cod penal). Multă vreme a existat discuţie în doctrină privind posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, neevaluabile în bani. După o lungă perioadă (cu precădere în perioada regimului comunist), în care nu se admitea despăgubirea acestor prejudicii, acum, influenţaţi şi de practica şi doctrina străină, se acordă şi în instanţele române despăgubiri pentru prejudicii morale. Se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de genul39: - suferinţe fizice şi psihice datorate vătămărilor aduse integrităţii corporale sau sănătăţii - suprimarea vieţii celor apropiaţi
38 39

Ghe. Mateuţ - Procedură penală, vol II, pag.27 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.90 18

- prejudiciul de ordin estetic - prejudiciul de agrement

-

infirmităţi independente de vreun prejudiciu material, mai ales în

cazul persoanelor tinere Cuantumul lor se va stabili de către instanţă luând în considerare toate probele administrate în cauză, neexistând criterii legale pentru stabilirea lor.

b) prejudiciul

să fie cert – este imposibil de acordat despăgubiri dacă nu s-au

produs pagube; la fel, nu se pot acorda despăgubiri în cazul unui prejudiciu viitor, chiar cert40. c) prejudiciul să nu fi fost reparat – se poate ca prejudiciul să fi fost reparat înainte de exercitarea acţiunii civile de către o societate de asigurari sau de către o terţă persoană care nu avea obligaţia de a-l despăgubi. Atunci se pune prooblema dacă prejudiciul a fost integral reparat sau doar parţial; dacă a fost doar parţial acoperit, se poate introduce acţiune în despăgubiri pentru restul rămas neacoperit .

d) să

existe raport de cauzalitate între prejudiciu şi faptă- fapta care face

obiectul judecăţii să fie cea care a cauzat perjudiciul pe care partea civlă urmăreşte să-l repare. Aceste condiţii lipsesc atunci când fapta se datorează în exclusivitate forţei majore, cazului fortuit sau faptei victimei41 În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului în raport de care se apreciază caracterul deosebit de grav al unei infracţiuni în vederea aplicării pedepsei, se are în vedere evaluarea acestuia în momentul comiterii infracţiunii, pe când, pentru rezolvarea laturii civile, trebuie avut în vedere momentul pronunţării hotărârii, “luându-se în considerare coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei, faţă de cuantumul despăgubirilor la data săvârşirii infracţiunii“42. Acest fapt se are în vedere atunci când se acordă despăgubiri pentru prejudicii
40 41

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.190 Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag.218 42 Doerl Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.22 19

materiale. La stabilirea prejudiciului în vederea fixării pedepsei, trebuie să se aibă în vedere nu doar paguba efectivă cauzată prin infracţiune, pagubă care trebuie apreciată în raport cu momentul săvârşirii faptei penale, ci şi folosul material de care a fost lipsită partea. În ceea ce priveşte rezolvarea laturii civile a procesului penal, stabilirea pagubei produse trebuie să reprezinte, în conformitate cu prevederile art.998 şi art.999 cod civil, repararea justă şi integrală a daunelor cauzate . În cazul procesului penal atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată şi partea civilă au obligaţia să administreze toate probele pentru dovedirea existenţei faptului pus în sarcina inculpatului, care a dat naştere prejudiciului reclamat, deoarece scopul acţiunii civile constă în repararea integrală a daunelor suferite în urma infracţiunii. Instanţa de judecată trebuie să stabilească în mod temeinic şi convingător întinderea prejudiciului rezultat al infracţiunii. Scopul acţiunii civile în faţa instanţei penale se referă la orice prejudiciu material şi moral adus părţii vătămate, având o legătură directă cu infracţiune săvârşită. Obiectul acţiunii civile nu se poate referi decât la desdăunarea părţii vătămate, desdăunare care rezultă în mod exclusiv din culpa reţinută în sarcina inculpatului şi ca urmare directă a infracţiunii comise de el43. Instanţa de judecată nu va putea astfel să acorde despăgubiri în cazul în care s-ar pretinde daune pentru alte fapte decăt cele ce constiuie obiectul acţiunii de trimitere în judecată, aceasta, deoarece competenţa instanţei penale sesizată cu judecarea infracţiunii, nu se poate proroga şi asupra examinării altor fapte cu care instanţa penală n-a fost sesizată . Această soluţie rezultă din legătura strănsă ce există între fapta penală ce s-a judecat în faţa instanţei penale şi consecinţele civile ale acesteia, din care rezultă obligaţia de desdăunare44.
43 44

N. Volonciu – Drept procesual penal, pag.160 Ghe. Mateuţ – Procedura penală, pag.33 20

Cuantumul prejudiciului poate fi modificat (în minus) în tot cursul procesului, deoarece soluţionarea aspectului civil, în faţa instanţei penale rămâne legată, în ceea ce priveşte dreptul la desdăunare, de probele administrate şi de aprecierea motivată a instanţei asupra acestor probe45. Dacă în cursul dezbaterilor, din probele administrate ar rezulta că prin infracţiunea săvârşită partea vătămată a suferit un prejudiciu mai mare decât cel reclamat, instanţa de judecată va fi obligată să acorde, la cererea părţii vătămate şi chiar din oficiu, numai în cazurile expres prevăzute de lege (art.17 cod procedură penală), drept despăgubiri, o sumă care să reprezinte repararea integrală a prejudiciului, fără să fie ţinută seama de suma ce a reclamat-o iniţial partea civilă. Caz practic.Dar dacă, de exemplu, prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu, pe lângă repararea căruia se pot cere şi dobânzi legale, dacă partea vătămată nu cere şi restituirea acestor dobânzi, instanţa nu poate obliga din oficiu pe inculpat la plata acestora. Prin sentinţa penală nr. 756/19.09.1995 a Judecătoriei Sectorului 4, inculpatul C.P.a fost condamnat la o pedeasă de trei ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 21000 lei, reprezentând contravaloarea unei bare de autoturism, deteriorate, plus dobânda legală de 6% pe an (în prezent actul normativ care reglementa această dobândă a fost abrogat46), aferentă sumei, cu începere de la pronunţarea hotărârii şi până la achitarea debitului. Impotriva sentinţei a declarat apel parchetul, deoarece partea vătămată s-a constituit parte civilă în proces, dar nu a cerut şi plata de dobânzi legale, ci doar contravaloarea barei de autoturism.
45 46

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 95 Legea nr.7/ 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 13.01.1998, ulterior abrogată ;actualmente se aplică O.G.49/2000 21

Conform art.14 cod procedură penală, reparaţia pagubei trebuie să reprezinte o justă şi integrală reparare a prejudiciului, lucru realizat prin obligarea făptuitorului la plata pagubei efectiv cauzate (damnum emergens) şi a folosului de care a fost lipsită partea vătămată (lucrum cessans).Dacă partea civilă nu a dovedit folosul de care a fost lipsită ca urmare a deteriorării autoturismului, instanţa nu va putea acorda din oficiu mai mult decât s-a solicitat (plus petitia), adică nu va putea acorda dobânzile pe care nu le-a solicitat partea vătămată. Apelul declarat a fost găsit întemeiat şi hotărârea primei instanţe a fost casată. A fost înlăturată obligarea inculpatului la plata dobânzilor legale şi au fost menţinute celelalte dispoziţii47.

http://www.lucrari-de-licenta.eu - lucrari de diploma la comanda din orice domeniu
Când partea civilă a fost în parte desdăunată de o altă persoană decât inculpatul, care nu avea vreo obligaţie legală în acest sens, ea va putea cere acoperirea întregului prejudiciu, întrucât persoana care a despăgubit-o, fără titlu legal, ar putea cere restituirea (întoarcerea desdăunării)48. În situaţia în care partea civilă a fost despăgubită de o altă persoană, în virtutea unor obligaţii derivând din legea civilă, de exemplu, când partea vătămată a obţinut o pensie de invaliditate, ea se va putea adresa cu acţiune civilă la instanţa penală, deoarece, deşi se poate considera că a fost de două ori despăgubită pentru acelaşi fapt prejudiciabil, natura despăgubirilor este diferită: în cazul pensiei de invaliditate, aceasta se acordă de către stat în virtutea relaţiilor de protecţie a populaţiei, pe când relaţia dintre partea vătămată şi inculpat este derivată din fapta prejudiciabilă.

47 48

Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, pag. 163 Liviu Pop – Teoria generală a obligaţilor, pag.259 22

Tot astfel, când partea vătămată a fost complet desdăunată, de o altă persoană, cum ar fi cazul asigurărilor sociale, ea nu mai poate cere despăgubiri de la inculpat sau partea responsabilă civilmente. Raţiunea introducerii unei alte persoane în proces se justifică prin faptul că, în mai multe cazuri, persoana vătămată nu poate obţine repararea prejudiciului său direct de la inculpat. Motivele pot fi variate: insolvabilitatea inculpatului, inculpatul are în întreţinere persoane ocrotite de lege (minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească)şi nu are venituri suplimentare sau nu deţine venituri suficiente pentru a repara el însuşi tot prejudiciul. Persoana responsabilă civilmente răspunde pentru fapta altuia nu doar atunci când învinuitul este o persoană minoră sau lipsită de capacitate deplina de exerciţiu, cum se întâmplă în dreptul civil. In dreptul civil se poate trage la răspundere o altă persoană decât făptuitorul în cazurile limitativ prevăzute de lege: art.1000 Cod civil- părinţi pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori dacă există comuniune de locuinţă şi este incidentă prezumţia de culpă existentă în sarcina lor; institutorii şi meşteşugarii pentru faptele prejudiciabile săvârşite de elevi şi studenţi aflaţi sub supravegherea lor; comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea obligaţiilor rezultând din raportul de prepuşenie49. In acelaşi mod, pot fi introduse în proces persoane care să răspundă pentru faptele altuia în temeiul unor contracte (de muncă, de asigurări), chiar dacă făptuitorul are deplină capacitate de exerciţiu: de exemplu juriscunsultul care a avizat favorabil angajarea unei persoane deşi ştia că aceasta are antecedente penale, societatea de protecţie şi pază atunci când agentul acesteia a săvârşit infracţiunea, Ministerul Apărării Naţionale pentru prejudiciile cauzate de militarii în termen50. In unele dintre aceste cazuri, aceste instituţii au drept de regres împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul.
49 50

Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, 1998, pag.248 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, 2001, pag.95 23

Aşa cum rezultă din prevederile art. 14, alin. 3 cod procedură penală, repararea pagubelor pricinuite prin infracţiune, poate avea loc prin mai multe modalităţi . Astfel : 1.– în natură, prin restituirea lucrului ( art. 14 alin. 3 litera A şi art. 169 din codul de procedură penală ); Restituirea lucrurilor, constituie modalitatea cea mai echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, şi potrivit prevederilor art. 348 cod de procedură penală, se dispune şi din oficiu de instanţă . Dacă bunurile sustrase există în natură, ele urmează a fi restituite persoanei vătămate, care reintră în patrimoniul său. Când restituirea lucrurilor nu constituie o reparare integrală a prejudiciului cauzat, partea civilă poate cere şi despăgubiri civile. 2.– restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art. 14 aliniatul 3 litera A şi art. 170 cod procedură penală ) Aceasta constă în exacta restabilire a stării lucrurilor existente înainte de comiterea infracţiunii. Potrivit prevederilor art. 348 cod de procedură penală, ea dispune din oficiu sau la cererea persoanei interesate, ori de câte ori schimbarea situaţiei a rezultat din comiterea infracţiunii şi restabilirea este posibilă. 3.– desfiinţarea totală ori paţială a unui înscris ( art. 14 aliniatul 3 litera A cod de procedură penală ) Când cauza generatoare a prejudiciului este acel act (înscris), desfiinţarea se face din oficiu sau la cerere, conform prevederilor art. 348 cod de procedură penală. În cazul în care o infracţiune s-a comis prin falsificarea unui act, care schimbă raporturile juridice ale părţii civile în defavoarea sa, aceasta cere şi, instanţa este obligată şi din oficiu, să declare prin hotărârea sa ca fără valoare acel înscris51.

51

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.80 24

Această modalitate a obiectului acţiunii civile, repune partea vătămată în drepturile sale, lovite prin actul falsificat şi o scuteşte de o acţiune separată în faţa instanţei civile, pentru anularea actului respectiv. 4.– prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă (art. 14 aliniatul 3 litera b, cod de procedură penală ) Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, este o reparare subsidiară; ea devine inevitabilă atunci când lucrurile sustrase nu mai există sau repunerea în drepturile pierdute, nu mai este posibilă52. Daunele produse prin infracţiune pot fi morale, când au adus atingere onoarei, reputaţiei, prestigiului unei persoane sau au cauzat o suferinţă de ordin sufletesc, psihic. În acest caz nu se mai pune problema restituirii bunurilor, ci doar eventual a repunerii într-o situaţie asemănătoare celei anterioare faptei prin plata unei sume de bani. Potrivit prevederilor art. 998 şi art. 999 din codul civil, despăgubirile trebuie să constituie o justă reparare a daunelor suferite, ele putând a fi stabilite fie printr-o sumă globală, fie printr-o sumă plătibilă periodic, în rate lunare, când aceasta ar satisface mai echitabil interesul părţilor. Despăgubirea acordată, trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens ), cât şi câştigul nerealizat ( lucrum cessans ); deci, despăgubirea trebuie să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului suferit ( art. 14 aliniatul 4 din codul de procedură penală ). Despăgubirile nu trebuie să depăşească prejudiciul suferit, evitându-se astfel o îmbogăţire fără just temei (cauză) a persoanei vătămate53. Cuantumul despăgubirilor civile şi răspunderea civilă a inculpatului sau părţii responsabile civilmente, nu pot fi influenţate de posibilităţile de plată ale acestora, deoarece, reparaţiile civile ce urmează a fi acordate persoanei vătămate trebuie să reprezinte, în toate cazurile, echivalentul pagubei materiale pe care
52 53

ibidem Radu I.Motica –Teoria generală a obligaţiilor, pag. 126 25

persoana vătămată a suferit-o de pe urma infracţiunii54.La cuantumul despăgubirilor se va lua în considerare coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei faţă de data săvârşirii infracţiunii55. Pagubele suferite datorită unor fapte, pentru care învinuitul nu a fost trimis în judecată, nu pot fi recuperate printr-o acţiune civilă în procesul penal; asemenea pretenţii urmează a fi valorificate printr-o acţiune civilă, separată, intentată la instanţa civilă56. 5.– orice alt mijloc de reparare ( art. 14 aliniatul 3 litera A cod de procedură penală) Prin această dispoziţie, legiuitorul a dat părţii vătămate o modalitate în plus de a fi despăgubită, în afara celor enumerate mai sus. Aceste mijloace de reparare pot fi, de exemplu, înţelegerea licită a părţilor, cu privire la darea unui bun în locul celui sustras sau distrus, prestarea anumitor activităţi sau servicii, care să nu contravină legislaţiei în vigoare, în favoarea părţii vătămate, limitate de timp şi evaluabile în bani şi altele. Este de observat că, indiferent de modalitatea de reparare a prejudiciului, desdăunarea se face potrivit legii civile, îndeosebi conform prevederilor codului civil57.

54 55

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.187 D.Julean, F.Ciopec – Drept procesual penal, pag.92 56 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.190 57 Ligia Dănilă – Drept procesual civil, 2001, pag.192 26

VII. SUBIECTELE ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL. EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE.

Subiectul activ – partea civilă. Constituirea de parte civilă Acţiunea civilă, aparţine persoanei (fizice sau juridice) vătămate prin infracţiune (art.15 alin.1 cod de procedură penală) sau a acelora care, conform legii civile, au dreptul de a-i reprezenta sau succede (art. 21 cod de procedură penală) adică moştenitorii, organizaţia succesoare în drepturi, în caz de reorganizare a persoanei juridice sau lichidatorii în caz de dizolvare precum şi părinţii care sunt reprezentanţi legali, în cazul persoanei fără capacitate de exerciţiu58. Persoana care a suferit în mod nemijlocit o vătămare prin infracţiune, se poate constitui parte civilă în procesul penal printr-o acţiune civilă care poate fi alăturată acţiunii penale. Prin urmare, partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal (art. 24 cod de procedură penală ). Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate în scopul reparării prejudiciului în cadrul procesului penal, reprezintă constituire de parte civilă. Pentru constituirea de parte civilă, nu se cere nici o formalitate deosebită, ceea ce înseamnă că orice manifestare de voinţă a persoanei vătămate, prin care se pretinde repararea prejudiciului, trebuie considerată ca o constituire de parte civilă. Apariţia părţii civile în proces, imprimă aspecte noi procesului penal, deoarece ceea ce va interesa în soluţionarea procesului, nu este numai latura penală, ci şi acţiunea civilă, care se rezolvă împreună59.
58 59

Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.52 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.113 27

În cauzele în care s-au adus pagube avutului persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit partea civilă, predominant fiind, deci, în aceste cazuri, principiul oficialităţii procesului penal.Anterior deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a hotărât că alin.1şi 3 din art.17 Cod procedură penală sunt neconstituţionale, principiul oficialităţii se aplica şi unităţilor de stat (unităţile prevăzute în art.145 cod penal) care sufereau un prejudiciu şi care nu se constituiau ele însele părţi civile în proces60. Subiecte pasive Acţiunea civilă poate fi exercitată împotriva acelora care răspund civil de paguba cauzată prin infracţiune: autori, coautori, instigatori, complici, tăinuitori, favorizatori (în caz de favorizare reală), răspunzători civilmente, precum şi moştenitorii acestora (dacă se dovedeşte că au acceptat moştenirea pur şi simplu şi nu sub beneficiu de inventar) . Acţiunea civilă pune în discuţie interese civile, deci, părţile trebuie să aibă capacitatea procesual penală şi de a exercita drepturile civile, el trebuie asistat sau autorizat, potrivit legii civile. În cazul în care inculparul a decedat, acţiunea civilă se poate indrepta impotriva moştenitori1or acestuia; dacă infractorul a decedat înainte ca pricina să ajungă în faţa instanţei penale, acţiunea civilă nu va putea fi îndreptată împotriva moştenitorilor, decât în faţa instanţei civile; dacă infractorul a decedat în timpul judecăţii penale, la cererea părţii civile, sau chiar din oficiu, în cazurile prevăzute de lege, sus-arătate, vor fi introduşi în proces moştenitorii inculpatului, pentru a răspunde potrivit dreptului civil. Persoana responsabilă civilmente(subiect pasiv).
60 61

lor civile 61. Dacă

inculpatul este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă a drepturilor

Decizia Curţii Constituţionale nr.80/20 mai 1999 Ion Neagu – Tratat de procedură penală , pag.76 28

Repararea prejudiciului suferit prin infracţiune, se poate cere nu numai de la persoana care a săvârşit infracţiunea, ci şi de la cei care, potrivit legii civile, răspund pentru pagubele cauzate prin infracţiunile săvârşite de alţii (art. 1000 cod civil; părinţii, pentru copii minori care locuiesc cu ei; institutorii şi meseriaşii, pentru elevii şi ucenicii lor, în timp ce se găsesc sub supravegherea lor; comitenţii, pentru prepuşii lor, în funcţiile ce li s-a încredinţat). Aşadar, în cazul infracţiunilor săvârşite de minori, elevi şi prepuşi, dacă s-a cauzat un prejudiciu material, pot răspunde din punct de vedere civil şi părinţii, instituitorii, comitenţii, care, dacă sunt chemaţi să răspundă în procesul penal pentru prejudiciul cauzat, sunt denumiţi părţi responsabile civilmente şi devin subiecte pasive ale acţiunii civile. În general, persoanele responsabile civilmente, sunt străine de prejudiciul de care urmează să răspundă, ob1igaţia lor având drept cauza o culpă prezumată (greşită alegerea prepusului de către comitent, lipsa de supraveghere de către părinţi a copiilor, a elevilor şi a ucenicilor din partea instructorilor art. 1000 alin. 2, 3 şi 4 din Codul civil)62. Pentru ca persoanele civilmente responsabile să răspundă în această calitate, este necesar să nu se stabilească împotriva lor vreo culpă proprie, în care caz, ele îşi pierd această calitate, putând să devină coautori sau complici63. Acţiunea pornită împotriva persoanelor responsabile civilmente, este, din această cauză, întotdeauna accesorie acţiunii penale îndreptată împotriva inculpatului. Obligarea responsabililor civilmente în instanţă penală la despăgubiri, este legată de existenţa unei infracţiuni săvârşite de inculpat. În consecinţă, partea civilă nu va putea acţiona în faţa instanţei penale pe responsabilul civilmente pentru o culpă civilă aceasta fiind posibilă numai
62 63

Liviu Pop – Teoria generală a oligaţiilor, pag.260 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.70 29

pe calea unei acţiuni civile principale64. Instanţă penală fiind sesizată să judece numai infracţiunea săvârşită de inculpat, sub aspectul penal şi civil, este necompetentă să examineze alte raporturi juridice născute între partea civilă, inculpat sau persoana civilmente responsabilă, raporturi străine de infracţiune. Numai partea civilă poate să se prevaleze de culpa prezumată, pentru lipsa de supraveghere sau de greşita alegere a prepusului care a săvârşit faptul penal, fiind dispensată să mai probeze o altă culpă proprie responsabilului civilmente, pentru a obţine obligarea acestuia la daune. În cazul în care inculpatul nu poate fi obligat personal la despăgubiri civile, partea responsabilă civilmente, răspunde pentru inculpat (este cazul părinţilor pentru copilul lor minor); dacă însă inculpatul poate fi obligat la despăgubiri civile. partea responsabilă civilmente răspunde alături de inculpat, adică., răspunderea este solidară ( este cazul comitenţilor care răspund alături de prepus)65. Introducerea în procesul penal a persoanelor civilmente responsabile, se face la cererea părţii civile, iar în cazul când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu, introducerea în proces penal, în această calitate, se face din oficiu (art.17 alin.1 cod de procedură penala însă, partea responsabilă civilmente nu poate fi). Persoanele civilmente responsabile pot fi introduse în procesul penal, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată (numai înaintea primei instanţe, până la citirea actului de sesizare, conform prevederilor art.16 alin.1 din codul de procedură penală). Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente poate avea loc şi după citirea actului de sesizare şi, deci, după începerea anchetei judecătoreşti, dacă aceasta este de acord, sau în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu66.
64 65

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.86 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.90 66 art. 17 Cod procedură penală 30

Răspunzătorul de daune devine deci, parte responsabilă civilmente prin chemarea sa în procesul penal; această chemare nu este permisă decât dacă există un prejudiciu produs prin infracţiunea pentru care urmează a răspunde civilmente şi s-a cerut repararea acestui prejudiciu instanţei penale, adică, există constituire de parte civilă67. Când paguba a fost produsă patrimoniului unei persoane fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în orice moment, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Persoana civilmente responsabilă are dreptul să intervină în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă. pentru apărarea intereselor sale (art.l6 alin.2 cod de procedura penală). Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat (art.16 alin.3 cod de procedura penală). Inculpatul nu poate cere introducerea în cauză a persoanei responsabile civilmente, întrucât el are o răspundere personală pentru propriile fapte şi este ţinut să repare în totalitate prejudiciul cauzat; el nu se poate sustrage de la această obligaţie legală prin introducerea altei persoane în proces care să despagubească partea civilă. În ceea ce priveşte întinderea responsabilităţii persoanelor prevăzute de art.1000 cod civil, responsabilul civilmente nu poate fi ţinut răspunzător, decât, de prejudiciul efectiv cauzat de persoana pentru care răspunde deoarece cauza obligaţiei de desdăunare a responsabilului civilmente rezultă din raportul în care se afla acesta faţă de inculpat, care, prin voinţa legiuitorului, exprimată în prevederile art.1000 cod civil. constituie o prezumţie de culpă68. În cazul când în proces sunt mai multe persoane care răspund în baza prevederilor art.1000 alin.3 cod civil, pentru un singur prejudiciu, fiecare din aceşti comitenţi răspund pentru prejudiciul cauzat de prepusul său.
67 68

Ghe. Mateuţ – Procedură penală, pag.33 Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag.281 31

Responsabilul civilmente, obligat solidar la plata despăgubirilor, în cazul în care a achitat întreaga sumă celui păgubit pentru fapta prepuşilor, poate cere, pe calea acţiunii în regres, obligarea angajaţilor vinovaţi la restituirea integrală a sumei plătite. Legea, obligă pe cel care a angajat să răspundă de paguba cauzată de angajaţii săi, în funcţiile încredinţate în scopul de a asigura părţii civile repararea pagubei, prin posibilitatea de a urmări pentru întreaga sumă reprezentând despăgubirile, fie pe angajatul care a cauzat paguba, fie pe responsabilul civilmente. Deci, în cele din urmă, responsabilul civilmente nefiind în aceeaşi situaţie cu cei vinovaţi de producerea pagubei, nu poate fi obligat sã suporte vreo parte din despăgubirile acordate şi suma plătită, în locul acestora, o va recupera de la ei pe calea acţiunii în regres69. Răspunderea comitentului pentru faptele angajaţilor săi. nu operează decât în raporturile dintre el şi persoana vătămată, nu şi în raporturile angajaţilor săi; aşadar, răspunzătorul civilmente nu are în raporturile sale cu angajaţii poziţia unui codebitor solidar şi, ca atare, dispoziţiile art.1052 şi art.1O53 cod civil, nu îi sunt aplicabile.Comitentul care a despăgubit partea civilă se subrogă în drepturile acestuia şi, pe calea acţiuni în regres, poate pretinde restituirea întregii sume plătite, fie de la toţi angajaţii vinovaţi de cauzarea pagubei, fie chiar de la unul singur dintre ei, care este mai solvabil. În faţa instanţei penale, inculpatul nu va putea chema în garanţie pe partea responsabilă civilmente şi nici sã introducă o cerere reconvenţională, deoarece instanţa pena1ă, fiind sesizată la judecarea infracţiunii, ea îşi prorogă competenţa, numai în ceea ce priveşte acţiunea penală introdusă de partea vătămată, în scopul ca aceasta, să obţină desdăunarea prejudiciului produs prin infracţiune70. Dar, în cadrul acţiunii civile, când instanţa judecătorească constată existenţa unor culpe concurente, atât din partea inculpatului, cat şi din partea
69 70

Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.89 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 160 32

victimei, despăgubirea ce se acordă, trebuie să fie în raport cu gravitatea culpei fiecărei părţi, inculpatul putând fi obligat să suporte numai o parte din prejudiciul cauzat, în raport de gradul de culpă. Caz practic. Judecătoria Timişoara a admis cererea de despăgubiri introdusă de persoana vătămată, constituită parte civilă, O.L. contra inculpatului K.N. prin care cerea plata unei sume de 260000 lei, reprezentând salariul de care a fost lipsit O.L prin neprezentarea la lucru. În speţă, s-a reţinut faptul că, în seara zilei de 25 martie 1998 cei doi s-au bătut şi inculpatul K .N. a împins partea vătămată O.L, aceasta căzând şi lovindu-se cu capul de carosabil. Transportată la spital, din analize a reieşit faptul că a suferit o contuzie la cap pentru vindecarea căreia i s-a recomandat odihnă la pat şi tratament medicamentos. Partea vătămată nu a respectat indicaţiile medicului şi nu a stat în pat, lucru care a dus la agravarea stării sale de sănătate şi necesitatea internării în spital spre a fi ţinută sub supraveghere. Împotriva hotărârii inculpatul a declarat apel, pe motiv că s-a reţinut greşit în sarcina sa plata integrală a despăgubirii cerute, deoarece starea de sănătate s-a deteriorat şi datorită conduitei părţii vătămate care nu a respectat tratamentul prescris. Curtea de Apel a admis apelul deoarece, deşi se poate stabili raportul de cauzalitate între faptă şi internarea acestuia în spital, K.N nu poate fi obligat la plata integrală a despăgubirilor, întrucăt se poate reţine culpa comună a celor două părţi, fiecare răspunzând pentru partea sa de culpă71.

Răspunderea civilă solidară a subiectelor pasive ale acţiunii civile Potrivit prevederilor art.1003 din codul civil, când delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute să răspundă solidar pentru
71

Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, pag.156 33

despăgubire. Prin urmare, răspunderea civilă a autorilor, instigatorilor şi complici1or este solidară pentru toate prejudiciile cauzate prin infracţiunile la care au luat parte72. Nu este permisă obligarea în mod separat a fiecărui inculpat la o sumă parţia1ă, dacă au participat la aceeaşi faptă generatoare de prejudiciu. Dacă autorul a săvârşit mai multe infracţiuni, dar participanţii au luat parte numai la unele din ele,aceştia nu vor răspunde solidar decât pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunile la care au luat parte73. Tăinuitorii răspund solidar cu autorii, instigatorii şi complicii la plata despăgubirilor civile către partea civilă, însă numai pentru valoarea lucrurilor provenite din infracţiune şi tăinuite de ei. Partea responsabi1ă civilmente răspunde solidar cu prepusul său (inculpat) pentru prejudiciul cauzat, în raport cu gradul de culpă a acestuia. În cazul infracţiunilor judecate prin conexitate în aceeaşi cauză penală, când s-au produs aceluiaşi patrimoniu prejudicii distincte, solidaritatea operează doar între participanţii la infracţiunea care a produs fiecare prejudiciu în parte74.

VIII. DREPTUL DE OPŢIUNE AL PARŢII VĂTĂMATE ÎN EXERCITAREA ACTIUNII CIVILE. REGULA “ PENALUL TINE ÎN LOC CIVILUL ” ŞI REGULA “ ELECTA UNA VIA ”. RAPORTUL DINTRE PROCESUL PENAL ŞI ACTIUNEA CIVILA.
72 73

Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag.263 C.Bulai – Drept penal - parte generală, pag.83 74 Ion Neagu – Tratat de procedură penala, pag.76 34

Potrivit prevederilor art.9 şi art.14 cod de procedură penală, comiterea unei infracţiuni creează un raport juridic penal şi un raport juridic civil, respectiv, dă dreptul la o acţiune penală şi o acţiune civilă. In timp ce orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală, nu orice infracţiune dă naştere la o acţiune civilă. Pentru ca o infracţiune să poată da naştere unei acţiuni civile sunt necesare trei condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ75: a) - să existe o pagubă produsă prin infracţiune; b) - să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate de a fi despăgubită; c) – să existe raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciul a cărui reparare se cere; A doua condiţie nu este necesară în cazul în care paguba a fost produsă unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, caz în care acţiunea civilă se exercita din oficiu. Acţiunea civilă, născută din infracţiune, poate fi exercitată odată cu acţiunea penală sau separat ( art.14 aliniatul 2 cod de procedură penală ). Am văzut care sunt avantajele dreptului de a promova acţiunea civilă în faţa instanţei penale ( satisface atât interesele legitime ale persoanei vătămate cât şi interesul justiţiei76). Acţiunea civilă se exercită în procesul penal de partea civilă şi este îndreptată împotriva învinuitului sau inculpatului, precum şi în cazuri prevăzute de lege, împotriva părţii responsabile civilmente. Ea se exercită prin constituirea de parte civilă a persoanei vătămate sau a succesorilor sau reprezentaţilor săi. Aşadar, persoana vătămată care a suferit o pagubă materială de pe urma infracţiunii are alegerea, fie de a se constitui parte civilă în procesul penal (deci să intenteze acţiunea civilă în cadrul procesului penal) şi în acest caz, cele două
75 76

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.62 Ghe. Mateuţ – Procedură penală, pag. 89 35

acţiuni - penală şi civilă - se so1uţionează odată, prin aceeaşi hotărâre, fie de a porni acţiunea în faţa instanţei civile, separat şi în acest caz cele două acţiuni se judecă separat. Acest drept al părţii vătămate de a alege calea de valorificare a pretenţiilor civile, se numeşte drept de opţiune. In cazul când persoana vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal, ci alege calea unei acţiuni în faţa instanţei civile, îşi are aplicare regula cunoscută sub principiul “penalul ţine în loc civilul”77, regulă consacrată prin prevederile art.19 alin.2 cod de procedură penală. Aceste reguli înseamnă că, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. In acest caz, judecata acţiunii civile se suspendă până când instanţa penală se pronunţã definitiv asupra acţiuni penale, intentată mai înainte sau în cursul acţiuni civile. Regula “penalul tine în loc civilul”, are o dublă raţiune: evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi asigurarea puterii lucrului judecat în penal, asupra civilului. Ea se aplică numai când acţiunea penală şi acţiunea civilă intentată separat, derivă din acelaşi fapt penal78. Suspendarea acţiunii civile până la so1uţionarea definitivă a acţiunii penale. este obligatorie şi trebuie observată din oficiu. Regula “penalul ţine în loc civilul” îşi are aplicare în toate situaţiile, adică fie că acţiunea civilă în faţa instanţelor civile a fost exercitată înainte de începerea acţiunii penale, fie că ele au fost exercitate concomitent, fie că acţiunea în faţa instanţelor civile a fost exercitată după pornirea acţiunii penale şi funcţionează până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Totuşi, dreptul de opţiune al părţii vătămate are anumite limite, în vederea asigurării unei juste şi rapide reparări a prejudiciilor cauzate.

77 78

Ion Neagu – Tratat de procedură penală,pag.252 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.256 36

Astfel, alegerea instanţei penale este obligatorie dacă cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art.17 cod de procedură penală). Pentru a nu se stânjeni bunul mers al justiţiei, codul de procedură penala prevede în art.19 alin.1, 3 şi 4, unele dispoziţii în legătură cu exercitarea dreptului persoanei vătămate de a alege calea prin care să obţină repararea daunei cauzate prin infracţiune. Astfel. art.19 alin.4 cod de procedură penală, prevede ca, partea civilă nu mai poate părăsi instanţa civilă pentru a sesiza pe cea penală, dacă, instanţa civilă, a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă. Deci, alegerea unei căi (penală sau civila) odată făcută este de regula irevocabilă79. Persoana vătămată, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate să pornească acţiune în faţa instanţelor civile, decât dacă procesul penal a fost suspendat, iar în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusa la instanţa civilă se suspendă. De asemenea, persoana vătămată, care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile, poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare (art.19 alin.4 cod de procedură penală). Aceste limitări constituie a aplicare a regulii “electa una via non datur recursus ad alteram”. Regula “electa una via” este a limită impusă dreptului de opţiune al titularului acţiunii civile şi operează după ce acesta a uzat de facultatea alegerii80. Conditiile necesare pentru aplicarea acestei reguli sunt81: a). - existenţa aceluiaşi proces, între aceleasi părţi; b). - exercitarea dreptului de opţiune să fi fost cu putintă, adică, ambele căi să fi fost deschise în momentul intentării acţiunii civi1e
79 80

Gh. Mateuţ – Procedură penală, pag.62 Ion Neagu - Tratat de procedură penală, pag.136 81 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.84 37

c). - să se urmărească recuperarea prejudiciului cauzat direct printr-o infracţiune. După cum s-a aratat de la aceasta regulă există unele derogări şi anume: 1)- persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile, poate să părăsească această instanţă şi să se constituie parte civilă în procesul penal, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sesizării instanţei civile sau procesul penal a fost reluat după suspendare, iar instanţa civi1ă nu a pronunţat încă o hotărâre. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă (art.19 alin.4 cod de procedură penală).In baza acestei dispoziţii legate, stă ideea că procesul penal, nefiind pornit la intentarea acţiunii civile, persoana vătămată nu a avut posibiitatea să-şi exercite facultatea de a alege între cele două căi. Prin urmare, părăsirea de către persoana vătămată a instanţei civile, care a fost sesizată anterior procesului penal, pentru a se constitui parte civilă este posibilă, dacă instanţa civilă nu a dat încă o hotărâre. Părăsirea instanţei civile de către persoana vătămată poate avea uneori aspect de renunţare la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii. Astfel, dacă părăsirea instanţei civile are loc atunci când persoana vătămată este încă în drept a se constitui parte civi1ă în procesul penal, este vorba numai despre o renunţare la acţiune. Dacă, însă părăsirea instanţei civile are loc atunci când persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal, este o renunţare la însuşi dreptul82. Persoana vatămată poate renunţa la instanţa civilă până la termenul prevăzut de art.15 alin.2 cod de procedură penală, pentru constituirea de parte civilă; dacă s-a pronunţat a hotărâre asupra fondului de către instanţa civilă, reclamantul nu mai poate abandona acea instanţă deoarece ar ridica pârâtului beneficiul unei hotărâri date în prima instanţă. O asemenea hotarâre nu mai
82

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.213 38

poate fi desfiinţată, decât pe căile de atac prevăzute de lege. Renunţarea persoanei vătămate la acţiunea intentată în faţa instanţelor civile şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal pornit, au drept efect interzicerea ca reclamantul să revină apoi cu acelaşi capăt de cerere în faţa instanţelor civile83. 2)- am examinat situaţia în care o persoană poate părăsi instanţa civilă în favoarea celei penale. Există însă şi o situaţie în sens opus, adică posibilitatea dată persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat, de a sesiza instanţa civilă cu pretenţiile sale. Aceasta se întâmplă în cazul când organele judiciare sunt obligate să suspende procesul penal din cauză că inculpatul suferă de o boală gravă, dar cu posibilităţi de însănătoşire84. Intr-o asemenea situaţie, art.239 şi art.303 cod de procedură penală prevăd că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată suspendă urmărirea penală şi respectiv judecata penală, până la însănătoşirea învinuitului. Art.19 cod de procedură penală, permite însă persoanei vătămate să pornească acţiune pentru repararea pagubelor, în faţa instanţei civile. Dispoziţia este legitimă: ar fi cu desăvârşire injust ca rezolvarea intereselor civile ale persoanei vătămate să fie întârziată din cauza bolii inculpatului85. Ce se întâmplă dacă, după suspendarea procesului penal şi sesizarea instanţei civile, procesul penal este reluat ca urmare a însănătoşirii inculpatului ? Continuarea acţiunii în faţa instanţei civile nu mai este posihbilă deoarece “penalul tine în loc civilul” şi numai prin exceptia expres prevăzută de lege - câtă vreme procesul penal este suspendat - acţiunea în faţa instanţei civile îşi urmează cursul. Din moment însă ce procesul penal a fost reluat, regula “penalul ţine în loc civilul”, se aplică din nou şi prin urmare acţiunea în faţa instanţei civile se va suspendă. Dar pentru ca interesele persoanei vătămate să nu
83 84

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.162 N.Volonciu – Drept procesual penal, pag.146 85 Gh.Mateuţ – Procedura penală, pag.90 39

fie lezate, persoana vătămată va putea reveni ca parte civilă în procesul penal. 3)- persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă actiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune (art.19 alin.1 cod de procedură penală). 4)- persoana vătămată poate să pornească acţiune în fata instanţei civile dacă instanţa penală, prin hotarârea rămasă definitiva a 1ăsat 5) - în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe că paguba nu a fost integral recuperată, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civi1ă (art.20 alin.2 cod de procedură penală). 6) - persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru pagubele care s-au născut ori descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă. 7) - în cazul infracţiuniilor flagrante, potrivit prevederilor art.476 cod de procedură penală, instanţa examineazã acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii. Dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa examinează acţiunea civilă şi din oficiu, dacă acest fapt nu duce la amânarea cauzei. Dacă so1uţionarea acţiunii civile ar duce la amânarea cauzei, instanţa penală rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni civile separate, care este scutită de taxa de timbru. IX.PUTEREA LUCRULUI JUDECAT A HOTARARII PENALE IN PROCESUL CIVIL SI A HOTARARII CIVILE IN PROCESUL PENAL. Fundamentul puterii lucrului judecat nesoluţionata acţiunea civilă (art.20 alin.1 cod de procedură penală).

40

Pentru îndeplinirea sarcinilor justiţiei, hotărârile instanţelor judecătoreşti, conforme cu legea şi cu adevărul în cauză, trebuie să capete şi un caracter definitiv, irevocabil, să curme orice judecată cu priivire la acelaşi fapt. Fundamentul puterii sau autoritatea lucrului judecat, trebuie căutat în necesitatea asigurării ordinii în societate, care ar fi grav ştirbită dacă aceeaşi cauză ar putea fi mereu readusă în faţa justiţiei. Erorile ce se pot săvârşi în judecarea pricinilor, pot fi înlăturate prin căile de atac prevăzute de lege. Dar odată ce o hotărâre a rămas definitivă - prin epuizarea căilor de atac sau prin nefolosirea lor în termen - pricina astfel judecată nu mai poate fi readusă în faţa justiţiei (non bis în idem). Aceasta este tocmai puterea (autoritatea) ce este acordată lucrului judecat. Puterea lucrului judecat îşi găseşte aplicarea principală numai în cazul când este vorba de pricini care prezintă acelaşi aspect de identitate şi cu privire la natura lor (ambele civile sau ambele penale) adică, puterea lucrului judecat în civil asupra civilului sau puterea lucrului judecat în penal asupra penalului. Aceasta, deoarece numai în aceste cazuri instanţele (cea care a soluţionat cauza şi cea investită ulterior) judecă pricinile sub acelaşi unghi de vedere. In acest sens, art.1201 cod civil prevede în materie civilă că “este luru judecat atunci când a doua cerere de judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părti făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate”. Iar art. 10 lit.j din codul de procedură pena1ă prevede în materie penală că “acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat şi că împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. După cum se vede, aceste articole stabilesc aplicarea principiului puterii lucrului judecat şi fixează întinderea acestui principiu în cele două materii principale ale dreptului, în cazul când pricinile sunt de aceeaşi natură (penală sau civilă). Când pricinile sunt însă de natură diferită, nemaiexistând o identitate
41

absolută între ele, principiul puterii lucrului judecat, nu mai apare ca o regulă de necontestat care se impune de la sine. Aceasta deoarece, fiecare din cele două instanţe - care a so1uţionat cazul şi cea nou investită - nu mai judecă, de data aceasta, sub acelaşi unghi de vedere. In practică, sunt unele situaţii când acţiunea civilă nu se soluţionează în cadrul procesului penal. Exercitarea separată a celor două acţiuni, fie că persoana vătămată alege din primul moment calea acţiunii civile în faţa instanţei civile, fie că în cursul judecăţii părăseşte această cale şi se adresează instanţei civile - ridică problema influenţei hotărârilor penale asupra judecării acţiunii civile, introdusă după soluţionarea laturii penale a cauzei. De asemenea, se pune problema în ce măsură o hotărâre civilă definitivă are autoritate de lucru judecat într-un proces penal pornit ulterior. Pornind de la textele care reglementează în legislaţia noastră puterea lucrului judecat, dacă ne limităm la cele două ramuri ale dreptului - civil şi penal - observăm în această privinţă că art.1201 cod civil şi art.166 cod de procedură civilă se ocupă de puterea lucrului judecat în civil asupra civilului, art.10 lit.j din codul de procedură penală se ocupă de puterea lucrului judecat în penal asupra penalului, iar art.22 cod de procedură penală de autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile în penal.

Puterea lucrului judecat a hotărârii penale în procesul civil. Potrivit prevederilor art.22 cod de procedură penală hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o
42

şi a vinovăţiei acesteia. Acest text prevede nu numai aplicarea principiului puterii lucrului judecat în penal asupra civilului, dar şi întinderea acestei aplicatiuni86, care se limitează în mod firesc la elementele comune celor două pricini, adică la existenţa faptei, la persoana care a săvârşit-o şi la vinovăţia acestuia. Asupra acestor probleme, instanţa civilă nu se mai poate pronunţa, întrucât ele au fost soluţionate definitiv de instanţa penală. In cazul în care inculpatul este condamnat, în instanţa civilă sesizată separat, părţile interesate nu mai pot pune în discuţie nici existenţa faptei şi nici identitatea făptuitorului şi a vinovăţiei acestuia. Se poate discuta însa existenţa daunelor, precum şi cuantumul lor. In cazul în care acţiunea civi1ă a fost rezolvată în cadrul procesului penal, concomitent cu acţiunea penală, hotărârea pena1ă pronunţată va avea putere de lucru judecat şi în materie civilă în sensul că problema despăgubirilor nu mai poate fi reiterată în faţa instanţelor civile. Dar dacă prejudiciul nu a fost integral stabilit prin instanţa penală, persoana vătămată păstrează dreptul de a obţine reparatie completă pe calea unei acţiuni civile87. Despăgubirile civile pentru prejudiciile izvorâte din fapte ilicite, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, pot fi rnajorate dacă prejudiciul existent la data pronunţării s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt prejudiciabil. De asemenea, este posibilă şi micşorarea sau sistarea plăţii despăgubirilor dacă prejudiciul stabilit prin hotărârea anterioară s-a micşorat sau a dispărut între timp, însă numai în cazul când despăgubirile au fost acordate sub forma unor prestaţii periodice. Calea procesuală pentru a putea obţine despăgubirile corespunzătoare agravării prejudiciului, precum şi pentru micşorarea sau încetarea plăţii prestaţiilor periodice este aceea a unei acţiuni în faţa instanţei civile chiar dacă despăgubirile anterioare fuseseră stabilite de către instanţa penală. Aceasta este o altă excepţie de la principiul puterii lucrului judecat a
86 87

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.156 idem, pag. 160 43

penalului în civil. Pentru unele infracţiuni în forma agravată - cele care au avut consecinţe deosebit de grave (art.215 alin.5, art.215 alin.2, art.218 alin.1, art.248 alin.1, art.249 alin.2, art.280 alin.5, art.302 alin.1 şi altele din codul penal)- se prevăd pedepse în raport cu întinderea prejudiciului, care potrivit prevederilor art. 146 din codul penal, trebuie să fie mai mare de 2 miliarde lei. In asemenea cazuri, când stabilirea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, hotărârea instanţei penale trebuie considerată ca având putere de lucru judecat în civil şi în ceea ce priveşte existenţa pagubei şi cuantumul ei, deoarece în situaţia dată, acestea constituind elemente ale laturii obiective a infracţiunii, fac parte din însăşi existenţa faptului88. Deci, în acest caz, hotărârile de condamnare ale instanţei penale, au putere de lucru judecat în civil şi cu privire la cuantumul pagubei. Dacă instanţa penală achită pe inculpat, în temeiul art.10 lit.b, b1, d şi e din codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, îi lipseşte unul din elementele constitutive sau există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei) hotărârea instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a culpabilităţii. In ceea ce priveşte cazurile de încetare a procesului penal, conform prevederilor art.10 lit.f-j din codul de procedură penală (lipsa plângerii prealabile, amnistia, prescripţia, decesul făptuitorului, înlocuirea răspunderii penale, împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile), hotărârile penale pronunţate nu au autoritate de lucru judecat în procesul civil, nici în privinţa existenţei faptului imputat şi nici cu privire la culpabilitate. In aceste ipoteze, instanţa penală nu se ocupa de fondul cauzei - nu stabileşte vinovăţia inculpatului, ceea ce presupune administrare de probe în această direcţie - ci constată doar existenta unei cauze care împiedică continuarea procesului penal89.
88 89

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.162 Gh. Mateut – Procedura penală, pag.126 44

In caz de amnistie, procesul penal va fi continuat dacă inculpatul cere aceasta. Dacă se stabileşte că acţiunea penală este lipsită de temei se pronunţă achitarea; dacă se stabileşte că acţiunea penală este întemeiată şi fapta intră în amnistie, instanţa va constata aceasta, propunând încetarea urmăririi. Puterea lucrului judecat a hotărârii civile în cazul procesului penal. Se pune problema dacă o hotărâre civilă poate avea putere de lucru judecat în procesul penal pornit ulterior. Actuala reglementare a raportului dintre cele două acţiuni recunoaşte numai puterea de lucru judecat a hotărârii penale faţă de acţiunea civilă ulterioară. Potrivit prevederilor art.22 alin.2 cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Aceste prevederi legale sunt logice, întrucât numai organul de urmărire penală şi instanţa penală, sunt competente să stabi1ească existenţa unei fapte penale, deci a unei infracţiuni, a persoanei care a comis o infracţiune şi a vinovăţiei acesteia, adică dacă răspunde penal prin una din cele două forme de vinovăţie (intenţie sau culpă), prevăzut de art.19 din codul penal. X. INSTITUŢII CARE AU LEGĂTURĂ CU ACŢIUNEA CIVILĂ EXERCITATĂ ÎN PROCESUL PENAL Plângerea prealabilă În cazuri limitativ prevăzute de lege, acţiunea penală se pune în mişcare doar la sesizarea instanţei sau organelor de urmărire penală, sesizare făcută de

45

persoana vătămată prin procedura plângerii prealabile. În aceste cazuri, şi acţiunea civilă se pune în mişcare în acelaşi mod. Dacă o persoană se consideră vătămată printr-o infracţiune, poate prin plangerea prealabilă adresată organelor competente să declare că se constituie parte civilă şi să ceară astfel repararea prejudiciului. Plângerea prealabilă reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, admisă expres de legislaţia pozitivă90. Cazurile în care se poate face plângere prealabilă sunt prevăzute în codul penal : art.180 – lovire şi alte violenţe, art.181 – vătămare corporală, art.184 – vătămare corporală din culpă, art.192 – violarea de domiciliu, art.193 – ameninţarea, art.195 – violarea secretului corespondenţei, art.196 – divulgarea secretului profesional, art.197 – violul, art.205 – insultă, art.206 – calomnia, art.210 – furtul pedepsit la plângere prealabilă, art.213 – abuzul de încredere, art.214 – gestiunea frauduloasă, art.217 – distrugere, art.220 – tulburarea de posesie, art.304 – adulterul, art.305 – abandonul de familie, art.307 – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, art.320 – tulburarea folosinţei locuinţei. În toate aceste cazuri, datorită lipsei pericolului social şi naturii infracţiuni, legiuitorul a înţeles să sancţioneze aceste infracţiuni doar dacă se cere expres acest lucru din partea persoanei vătămate. Prin atingerea minimă adusă valorilor sociale apărate de lege nu s-ar justifica pornirea acţiunii penale şi din oficiu. Acest lucru se întâmplă doar daca există prevedere legală în acest sens : în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi a celei de vătămare corporală, dacă faptele sunt săvârşite împotriva membrilor de familie, în unele cazuri de abuz de încredere, gestiune frauduloasă, distrugere, tulburare de posesie dacă bunul este total sau parţial proprietate privată a statului91. Persoana vătămată este singura care poate face plângere prealabilă. Prin aceasta se deosebeşte plângerea prealabilă de actele procesuale ale plângerii şi
90 91

Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.67 idem, pag.70 46

ale denunţului care pot fi făcute de orice persoană interesată sau chiar fără a avea un interes în rezolvarea cauzei. Acţiunea civilă, păstrând şi în acest caz caracterul accesoriu faţă de acţiunea penală principală, se va pune în mişcare doar dacă şi doar în măsura în care s-a depus plângerea prealabilă. Dacă infracţiunea a produs prejudicii mai multor persoane este suficientă introducerea sau menţinerea plângerii prealabile doar de către una dintre acestea, pentru a produce efecte şi în privinţa celorlalte. La fel, dacă infracţiunea a fost săvârşită de mai multe persoane, este suficientă introducerea sau menţinerea plângerii prealabile faţă de unul dintre făptuitori, pentru a produce efecte şi în privinţa celorlalţi. Acest lucru rezultă din caracterul indivizibil al dreptului persoanei vătamate de a depune plângere prealabilă; alături de acest caracter sunt considerate şi caracterul personal şi netransmisibil al acestui drept. Caracterul personal desemnează doar persoana vătămată ca titulară a plângerii prealabile. Orice altă persoană ar face plângere prealabilă în numele ei nu ar avea calitatea legal cerută, şi deci plângerea prealabilă nu ar avea efectele date de lege. Singura exepţie în această materie o reprezintă faptul că persoana vătămată poate declara în termen de două luni de la data introducerii plângerii de către persoana fără calitatea cerută de lege, că îşi însuşeşte plângerea prealabilă, plângerea devenind valabilă92. Prin caracterul netransmisibil trebuie să se înţeleagă că dreptul de a face plângere prealabilă nu se poate transmite prin acte între vii sau între morţi. Dreptul se poate transmite doar prin procură specială, dar respectând regulile din contractul de mandat, mandatarul nu va putea face alte acte decât cele pentru care a primit procura. Orice încălcare a acestei limite va atrage răspunderea personală a mandatarului, fără a produce vreun efect asupra mandantului sau asupra patrimoniului acestuia.
92

Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.163 47

Şi în această materie sunt aplicabile regulile de drept comun privind posibilitatea reprezentării persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau lipsite de capacitate de exerciţiu de către reprezentanţii lor legali. Procedura plângerii prealabile urmează câtiva paşi simpli – persoana vătămată poate, în termen de două luni de la data când a luat cunoştiinţă de persoana făptuitorului să introducă plângere prealabilă la organele de urmărire penală sau la instanţă în condiţiile art. 9 cod procedură penală. Nu este necesar a se insera în conţinutul plângerii prealabile şi cuantumul despăgubirilor pe care le cere partea civilă. Acest cuantum va fi stabilit de către instanţă o dată cu prezentarea probelor în cadrul dezbaterilor93. Partea civilă nu are un rol diferit în cazul acestor infracţiuni care se pun în mişcare la plângere prealabilă faţă de celelalte infracţiuni, doar procedura de sesizare a instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale este diferită. În rest şi faptul că pentru persoanele prevăzute în art.17 cod procedură penală acţiunea civilă se pune în mişcare din oficiu este aplicabil. Ceea ce este diferit este procedura retragerii plângerii prealabile şi cazul când intervine împăcarea părţilor, ca măsuri care împiedică exercitarea acţiunii penale şi înlăturarea răspunderii penale.

Pentru ca retragerea plângerii prealabile să producă efecte, este necesar să îndeplinească anumite condiţii94: 1.) să rezulte dintr-o manifestare de voinţă a părţii vătămate 2.) să fie totală şi necondiţionată, atât pe latura sa penală, cât şi pe latura civilă;trebuie deci ca odată intervenită să nu mai existe vreo manifestare de voinţă în sensul de a obţine vreo despăgubire din partea persoanei vătămate. Dacă partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă, ea nu mai poate
93 94

Ion Neagu – Tratat de proceură penală, pag.186 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.166 48

porni un proces la o instanţă civilă, deoarece i s-ar opune autoritatea de lucru judecat. Împăcarea părţilor are ca efect tot încetarea procesului penal, dar în acest caz, persoana va fi despagubită pentru prejudiciul suferit prin înţelegerea sa cu făptuitorul, fără a mai interveni instanţa de judecată. O dată intervenite aceste două instituţii – a retragerii plângerii prealabile şi a împăcării părţilor – duc la încetarea procesului penal şi la stingerea oricărui drept al persoanei vătămate de a mai cere alte despăgubiri decât cele la care s-a înţeles cu făptuitorul95.

Măsurile asiguratorii luate de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată în vederea reparării prejudiciilor produse prin infracţiune Măsurile de asigurare a despăgubirilor civile poprirea, inscripţia ipotecară, sechestrul asigurator fac obiectul reglementării cuprinse în Cap.II, secţiunea II, art.163-168 inclusiv din codul de procedură penală. In cadrul urmăririi penale, luarea măsurilor asiguratorii de către organele de urmărire este o activitate facultativă, cu excepţia cazului când s-a produs o pagubă patrimoniului unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă lipsită de capacitate. In acest caz măsurile de asigurare se iau în mod obligatoriu, indiferent dacă persoana vătămată s-a constituit sau nu parte civilă în procesul penal96. Măsurile asiguratorii au un caracter preventiv, aceasta înseamnă că repararea pagubei trebuie sä fie asigurată pentru momentul când se va constata pe cale judecătorească, că infracţiunea este cauza prejudiciului suportat de partea vătămată. Măsurile de asigurare se iau asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, mobile sau imobile, până
95 96

Gh. Mateut – Procedura penală, pag. 124 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.256 49

la concurenţa valorii probabile a pagubei.Nu pot fi sechestrate bunurile din patrimoniul public precum şi cele exceptate de lege. Momentul în care se ia măsura asiguratorie este acela în care s-a constat că s-a produs o pagubă prin infracţiune97. Măsurile asiguratorii privind repararea civilă a prejudiciilor cauzate prin infracţiune sunt98: -indisponibilizarea bunurilor învinuitului prin instituirea unui sechestru, inscripţie ipotecară şi poprire; -restituirea de bunuri către persoana vătămată; -restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Indisponibilizarea bunurilor învinuitului, în faza urmăririi penale se obţine prin aplicarea unui sechestru de către organele de urmărire penală. Măsura poate fi luată fie la cererea părţii civile, fie din oficiu, în cazurile prevăzute de lege, atât de organul de urmărire penală, cat şi de instanţa de judecată. Organele de cercetare, pot dispune singure luarea măsurilor de asigurare a reparării pagubelor produse prin infracţiune deci, fără procurorilor. Luarea măsurilor de asigurare este însă supusă supravegherii încuviinţarea

procurorului, care poate reveni asupra dispoziţiei luate în acestă privinţă de orice organ de urmărire, chiar dacă nu preia cazul pentru a efectua personal urmărirea penală. Organele de urmărire sunt obligate să prezinte procurorului, la cerere, toate lucrările privind luarea măsurii de asigurare precum şi dosarul cauzei. Partea civilă, învinuitul şi persoana responsabilă civilmente precum şi orice persoană interesată poate ridica obiecţii, atât cu privire la măsura în sine, cât şi cu privire la cuantumul sumei care reprezintă aprecierea pagubei produse
97 98

idem, pag.259 idem, pag.260 50

prin infracţiune, precum şi cu privire la modul în care măsura asiguratorie este adusă la îndeplinire. Calea de atac îndreptată împotriva oricăror dispoziţii care privesc luarea măsurilor asigurătorii este plângerea care poate fi adresată fie organului care a luat măsura, fie procurorului care supraveghează urmărirea penală. După sesizarea instanţei de judecatã, plângerea se poate adresa aceleiaşi instanţe.Se pot plânge învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată, deci şi partea civilă. Luarea măsurilor asiguratorii se face de către organele de urmărire penală prin ordonanţă; în faza de judecată, instanţa poate lua aceleasi măsuri asiguratorii, prin încheiere. Organul care a luat măsura asiguratorie, este competent să revină asupra ei, atâta vreme cât este legal competent să soluţioneze în faza şi etapa respectivă, procesul penal. Incetarea măsurii asiguratorii înfiinţate prin ordonanţa organului de urmărire penală, poate avea loc99: - prin dispoziţia organului de urmărire penală sau a procurorului care acţionează în acest caz, ca organ de urmărire penală (art.245 cod procedură penală); - prin dispoziţia instanţei, după ce procesul penal a trecut în faza de judecată. Ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii, se aduce la îndeplinire de organul de urmărire penală, care a luat măsura. Incheierea instanţei judecătoreşti, prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii, se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc (art.164 cod de procedură penală). Organul care aplică sechestrul este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la expert. In prevederile art.165 din codul de procedură penală se reglementează
99

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.265 51

situaţia bunurilor sechestrate care se ridică în mod obligatoriu şi unităţile la care se predau spre păstrare sau spre valorificare, dacă sunt perisabile, a sumelor de bani care se consemnează la unităţi bancare la dispoziţia organului care a instituit sechestrul, despre toate actele efectuate încheindu-se proces-verbal de sechestru. Pentru bunurile imobile sechestrate, se cere organului competent, îndeplinirea procedurii inscripţiei ipotecare. Sumele de bani datorate, cu orice titlu inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o terţă persoană, sunt poprite în mâinile acestora la dispoziţia organului care a dispus poprirea100.

100

Gh. Mateut – Procedura penală, pag.126 52

XI.SOLUTIONAREA LATURII CIVILE IN PROCESUL PENAL. Soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal depinde de soluţia dată acţiunii penale, datorită caracterului accesoriu al acesteia faţă de acţiunea penală. In conformitate cu prevederile art.345 cod de procedură penală, soluţii1e date acţiunii penale, pot fi: condamnarea sau achitarea inculpatului, ori încetarea procesului penal. Acţiunea civilă se so1uţionează astfel, în raport cu aceste soluţii ale procesului penal: A.- în caz de condamnare a inculpatului, instanţa este ob1igată să se pronunţe şi asupra acţiunii civile. Dacă însă, rezolvarea acţiunii civile ar provoca întârzierea rezo1vării cauzei penale (de exemplu: administrarea de probe privind cuantumul daunelor ar necesita timp), conform prevederilor art.347 cod de procedură penală, instanţa penală dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia, într-o altă şedinţă. In cazul condamnării inculpatului, admiterea acţiunii civile şi fixarea cuantumului despăgubirilor este determinată de elemente certe de probă şi pe baza raportului de cauzalitate existent între prejudiciul suferit si infracţiunea savârşită101. B.- soluţionarea acţiunii civile în caz de achitare; instanta nu poate acordă despăgubiri decât în cazurile prevăzute în art.346 cod procedură penală. In unele cazuri, procesul penal poate lua sfârşit printr-o hotărâre de achitare a inculpatului. Soluţia de achitare a inculpatului, nu vătămată căreia, prin activitatea sa i-a cauzat un prejudiciu material. înseamnă întotdeauna şi exonerarea acestuia de răspunderea civilă faţă de persoana

101

Ion Neagu – Tratat de procedură penală , pag.269 53

Soluţiile date acţiunii civile, exercitate în procesul penal, în caz de achitare a inculpatului pot fi: 1) art.10 lit.a – fapta nu există – nu pot fi acordate despăgubiri; ar fi absurda o soluţie contrară pentru cazul în care nu doar că făptuitorul nu a săvârşit fapta imputată, dar respectiva faptă nici nu există, deci condiţiile de punere în mişcare a acţiunii (atât penale, cât şi civile) nu sunt îndeplinite; 2) art.10 lit.b – fapta nu este prevăzută de legea penală – se înlocuieste răspunderea penala cu o eventuală răspundere administrativă şi se soluţionează conform art.91 cod penal; persoana vătămată are deschisă calea unei acţiuni la o instanţă civilă 3) art.10 lit.b1, d, e – faptei îi lipseşte gradul de pericol social sau un element constitutiv al infracţiunii sau intervine un caz care înlătură caracterul penal al faptei; instanţa poate acorda despăgubiri doar dacă sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu exclud responsabilitatea civilă. Astfel, inconştienţa provenită din cauză de alienaţie mintală sau din altă cauză (legitima apărare, beţia, eroare de fapt, minoritate, starea de necesitate) nu apără pe inculpat sau pe reponsabilul civilmente, chiar dacă se constată o culpă în sarcina inculpatului achitat102. C.- Soluţionarea acţiunii civile în caz de încetare a procesului penal. Încetarea procesului penal se face în cazurile prevăzute de art.10 lit.f-j din codul de procedură penală şi anume: 1) art.10 lit.f - lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori a altor condiţii prevăzute de lege necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; cum lipseşte manifestarea de voinţă a persoanei vătămate sau sesizarea chiar din oficiu a organului de urmărire penală, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă conform principiului disponibilităţii;
102

Costică Bulai – Manual de drept penal, partea generală, pag.549 54

2) art.10 lit.g - a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făpuitorului; Amnistia şi prescripţia nu au nici un efect asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative sau despăgubirilor persoanei vătămate103. În cazul decesului inculpatului se vor introduce în proces moştenitorii acestuia dacă se va dovedi că au acceptat moştenirea pur şi simplu şi nu sub beneficiu de inventar, şi doar în cazul când acţiunea civilă din procesul penal era pornită în momentul decesului. 3) art.10 lit.h - a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; întrucât retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor sunt totale şi necondiţionate, instanţa nu poate trece peste manifestarea de voinţă a părţilor, urmând să respingă acţiunea ca inadmisibilă 4) art.10 lit.i - s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; soluţionarea acestui caz este identic cu cel al achitării inculpatului pentru cazul din art.10 lit.b 5)art.10 lit.j - există autoritate de lucru judecat – instanţa nu soluţionează acţiunea civilă, acest lucru fiind făcut printr-o hotărâre anterioară.

103

Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.95 55

XII.ASPECTE PROCESUALE PRIVIND PAGUBELE CAUZATE PROPRIETAŢII PUBLICE PRECUM SI PERSOANELOR LIPSITE DE CAPACITATE DE EXERCIŢIU SAU CU CAPACITATE DE EXERCITIU RESTRANSA. Aceste aspecte au fost tratate parţia1 în cuprinsul studiului de faţă ori de câte ori acţiunea civilă în procesul penal a vizat prejudicierea acestor categorii de persoane vătămate, prin infracţiunile săvârşite. După cum s-a mai arătat potrivit art.17 din codul de procedură penală, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau o unitate dintre cele la care se referă art.145 cod penal. Persoanele vătămate, prevăzute de art.145 din codul penal, sunt autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, persoanele care se ocupă cu administrarea, folosirea sau exploatarea bununilor proprietate publică, cu serviciile de interes public precum şi bununile de orice fel, care, potrivit legii, sunt de interes public. In acest sens în Constituţia României, în art.138 se prevede că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale, precizându-se că bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. De asemenea, se mai prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi că în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate, ori închiriate104.

104

Anton Trăilescu – Drept administrativ, pag.19 56

Din art.1 din Constituţia României, rezultă că face parte din proprietatea publică şi bugetul public naţional, format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, reglementează, printre altele, categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. In acest sens, în art.4-11, sunt prevăzute categoriile de persoane în funcţie de capacitatea lor juridică, astfel: persoana fizică are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii care începe de la naştere şi încetează odată cu moartea acesteia şi, capacitate de exerciţiu, adică aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma ob1igaţii, săvârşind acte juridice. Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana devine majoră, adică împlineşte vârsta de 18 ani, iar între 14 şi 18 ani persoana are capacitate restrânsă de exerciţiu, cu excepţia minorului care se căsătoreşte în această perioadă, dobândind prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu105. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Nu au capacitate de exercitiu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi persoana pusă sub interdicţie (art.11 din Decretul nr.31/1954). In art.142 şi urm. din codul familiei, se prevede că cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale, ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie şi că pot fi puşi sub interdicţie şi minorii, interesele acestora fiind reprezentate de către părinţi sau de un tutore, sub controlul autorităţii tutelare. Rezultă deci că, în cazurile sus-arătate, dacă aceste persoane nu s-au constituit parte civilă, acţiunea civilă va fi susţinută de procuror sau exercitată din oficiu, de către instanţă. Susţinerea acţiunii civile de către procuror atât la
105

Gh. Beleiu – Drept civil: Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, pag.164 57

prima instantă cât şi la instanţele superioare (în apel şi recurs), precum şi acordarea lor din oficiu de către instanţă, dau expresie principiului oficialităţii în materia despăgubirilor. In cazul unităţilor prevăzute în art.145 cod penal, această regulă a oficialităţii pornirii acţiunii civile, deşi nu există constituire de parte civilă, a fost aplicabilă până la deciziile Curţii Constituţionale nr.80/20 mai 1999 prin care s-a considerat că prin această reglementare distinctă în cazul proprietăţii statului, se creează o ocrotire discriminatorie a proprietăţii. Curtea Constituţională a hotărât că dispoziţiile art.17 cod procedură penală sunt aplicabile doar parţial, doar în ceea ce priveşte persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau fără capacitate de exerciţiu, în cazul unităţilor prevăzute în art.145 cod penal nefiind necesară o reglementare distinctă faţă de prevederile constituţionale prin care se ocroteşte proprietatea indiferent de titularul dreptului106. Deci, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti vor porni acţiunea civilă din oficiu doar în cazul persoanelor prevăzute în Decretul 31/1954, pentru repararea prejudiciilor cauzate unităţilor din art.145 cod penal fiind necesară constituirea de parte civilă în condiţiile de drept comun prevăzute şi pentru celelalte persoane fizice sau juridice. Dacă persoanele vătămate sunt lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restânsă, acţiunea civilă se pune în mişcare din oficiu chiar dacă nu există constituire de parte civilă. Mai mult, din momentul ce se constatată existenţa pagubei, instanţele judecătoreşti sunt obligate să acorde despăgubiri civile. Când prejudiciul adus părţii vătămate nu a fost reparat integral în instanţa penală, în principiu, partea vătămată nu mai are deschisă calea unei acţiuni civile pentru a obţine vreo diferenţă de daune, căci i se poate opune excepţia puterii de lucru judecat, când se cere repararea prejudiciului agravant ca
106

decizia Curtii Constitutionale nr. 80/20 mai 1999 58

urmare aceluiaşi fapt prejudiciabil. După pronunţarea sentinţei, partea civilă are dreptul de a cere repararea integrală a pagubei (reparată parţial de instanţa penală) prin exercitarea unei acţiuni în instanţa civilă; pentru a obţine diferenţa în acest sens, este deci necesar să fie îndeplinite, cel puţin, următoarele condiţii107: să existe o infracţiune ca fapt daunător; să existe o pagubă adusă prin infracţiune patrimoniului public sau repararea parţială a pagubei să fi fost făcută în instanţa penală.

persoanelor incapabile; Referitor la infracţiunile examinate anterior, pentru care pedepsele se stabilesc în raport de cuantumul prejudiciului cauzat este de observat că, din moment ce însăşi pedeapsa este condiţionată de întinderea prejudiciului, aceasta înseamnă că problema stabilirii cuantumului prejudiciului nu mai este o chestiune secundară, privind exclusiv latura accesorie a acţiunii civile, interesând numai partea civilă, ci este un element esenţia1 al procesului penal108. In situaţia în care stabilirea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, hotărârea instanţei penale trebuie considerată ca având putere de lucru judecat în civil, în ceea ce priveşte existenţa pagubei şi cuantumul ei, deoarece, acestea constituind elemente ale laturii obiective a infracţiunii, fac parte din însăşi existenţa faptului.

XIII.CAILE DE ATAC CE POT Fl EXERCITATE IMPOTRIVA DISPOZITIILOR REFERITOARE LA DESPAGUBIRILE CIVILE DIN HOTARARILE PENALE.
107 108

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.165 Nicolae Volonciu – Drept procesual penal,pag.184 59

Hotărârile ce soluţionează acţiunea civilă în procesul penal se pot ataca prin aceleaşi căi ca şi acţiunea penală şi anume prin căile ordinare de atac (apel sau recurs) şi prin căile extraordinare (recursul în interesul legii, recursul în anulare, revizuirea, contestaţia în anulare). Căi ordinare de atac Hotărârile ce pot fi atacate sunt hotărârile penale care soluţionează acţiunea civilă promovată în cadrul procesului penal şi îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a putea fi atacate cu apel sau recurs ori prin căile extraordinare de atac. Conform art.362 cod procedură penală, în ceea ce priveşte latura civilă, adică despăgubirile acordate de instanţă, pot face apel inculpatul, procurorul, partea civilă şi persoana responsabilă civilmente. Partea civilă poate face apel doar în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, neputând cere, de exemplu, aplicarea confiscării speciale din art.118 cod penal109.Se poate însă ca partea civilă să critice aspecte legate de latura penală a cauzei dacă acestea au rezonanţă asupra modului de rezolvare a laturii civile.Acest lucru derivă din legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul ce se urmăreşte a fi reparat prin acţiunea civilă. De aceea, invocarea în apelul părţii vătămate a unor aspecte legate de latura penală a procesului nu trebuie să conducă la respingerea apelului ca inadmisibil dacă apelantul-partea civlă demonstrează legătura existentă între aspectul criticat şi latura civilă a cauzei110. Dar, în nici un caz partea civilă nu poate face apel referitor la aspecte care vizează latura penală în situaţii în care acţiunea civilă a fost disjunsă şi nu a fost soluţionată încă. Instituţiile apelului peste termen şi a repunerii în termen se aplică şi în ceea ce-i priveşte pe partea civilă şi persoana responsabilă civilmente.
109 110

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.544 ibidem 60

Persoana responsabilă civilmente are în proces aceleaşi drepturi ca şi inculpatul. Deci va putea face apel doar dacă acest drept este recunoscut şi inculpatului şi privind aceleaşi aspecte din proces pe latura civilă111. Recursul se exercită asupra hotărârilor dateîn apel sau în primă instanţă atunci când acestea nu sunt susceptibile de apel. Dispoziţiile legale privind apelul şi persoanele care pot face apel se aplică în mod identic şi la recurs. Căi extraordinare de atac112 1.- recursul în anulare şi recursul în interesul legii pot fi declarate numai de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în cazurile reglementate de art.410 din codul de procedură penală. Acestea privesc aspecte legate de aplicarea legii atunci când au fost îndeplinite actele procedurale care au dus la soluţionarea cauzei şi nu au legătură cu modul în care au fost sau nu acordate despăgubirile civile către partea civilă; 2.- revizuirea poate fi cerută în cazurile prevăzute de art.194 codul de procedură penală de oricare din părţi şi de procuror; 3.- contestaţia în anulare poate fi introdusă de cei care au avut calitatea de parte în procesul penal şi de către procuror, în cazurile prevăzute de art.386 lit.c şi d din codul de procedură penală.

Termenele de introducere a căilor de atac113 sunt: 1.- pentru apel şi recurs: termenul este de 10 zile prevăzut de art.363 şi 385 din codul de procedură penală. Dacă fapta judecată constituie infracţiunea pentru care se solicită procedura specială prevăzută în art.465-479 din codul de procedură penală, termenul de apel şi de recurs este de 3 zile de la pronunţare.
111 112

Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, vol.II, pag.235 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, vol.II, pag.269 113 Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, vol.II, pag. 283 61

2.- pentru recursul în anulare: un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti atacate (art.411 codul de procedură penală). In favoarea celui condamnat, poate fi declarat oricând. 3.- pentru revizuire: termenul este de 1 an, stabilit conform art.398 din codul de procedură pena1ă, calculat de la data când partea a luat cunoştiinţă de faptul pe care îşi întemeiază sesizarea (art.598 alin.2 din codul de procedură penală). In favoarea condamnatului, cererea se poate face oricând. Procedura de declarare, judecare şi so1uţionare a căilor de atac exercitate împotriva dispoziţiilor referitoare la despăgubirile civile este cea prevăzută de codul de procedură penală, pentru fiecare cale de atac în parte. Partea civilă poate face apel şi recurs contra hotărârii de condamnare şi de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Apelul şi recursul părţii civile au consecinţe numai asupra dispoziţiilor referitoare la pretenţiile civile. Partea civilă prin apelul sau recursul său poate să atace şi latura penală sub aspectul existenţei faptului ce dă naştere obligaţiei inculpatului de a-l desdăuna, fără ca prin aceasta să se pună în discuţie încadrarea juridică a faptei sau pedeapsa aplicată inculpatului114; în principiu, partea civi1ă poate să renunţe la apel sau la recurs, în termenele legale, fiind mulţumită de soluţia instanţei de fond. În cazul în care partea vătămată, este o persoană vătămată din cadrul celor prevăzute de art.17 din codul de procedură penală, retragerea apelului sau recursului este inoperantă faţă de dispoziţiile art.348 din codul de procedură penală, instanţa având obligaţia să examineze cauza din oficiu. Revizuirea hotărârilor civile în procesul penal

114

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.558 62

Revizuirea115 este o cale extraordinară de atac. Scopul revizuirii este îndreptarea erorilor judiciare, comise de instanţa de fond, din cauza necunoaşterii unor fapte şi împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi dus la o a1tă soluţie. Revizuirea tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea iniţială. Fiind vorba de o schimbare a situaţiei de fapt, ea se judecă de instanţa de fond. Art.593 din codul de procedură penală prevede că hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii şi cu privire la latura civilă în cazuri strict şi precis determinate prin prevederile art.394 lit.a-e din codul de procedură penală. Problema revizuirii laturii civile a hotărârii penale se poate pune independent de latura penală, atunci când eroarea judiciară priveşte soluţia asupra acţiunii civile, fără a se cere revizuirea laturii penale prin intermediul revizuirii laturii civile116. Se porneşte de la considerentul că hotărârea pronunţată în procesul penal, care rezolvă şi acţiunea civilă, este un act procedural care prezintă toate elementele a două hotărâri distincte - cum de altfel au şi fost două acţiuni distincte - una penală şi cealaltă civilă. Când legea de procedură penală nu conţine dispoziţii speciale privind desfăşurarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, aceasta este guvernată de legea de procedură civilă. Dispoziţiile codului de procedură civilă se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice. Urmează că, acolo unde codul de procedură penală nu prevede nimic şi, nu există nici dispoziţii contrare, se aplică legea generală, adică codul de procedură civilă. In concluzie, putem afirma că acţiunea civilă în procesul penal constituie un mijloc avantajos pentru repararea daunelor pricinuite de inculpat, prin infracţiunea săvârşită. Faţă de acţiunea exercitată în faţa instanţelor civile
115 116

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.615 ibidem 63

prezintă o serie de dispoziţii, atât în favoarea persoanei vătămate, cât şi a statului, satisface atât interesele personale (ale părţii civile), cât şi interesele generale (ale justiţiei).

XIV.EXECUTAREA DISPOZITIILOR CIVILE DIN HOTARARILE PENALE117 Potrivit art.14 alin.3 cod de procedură penală, repararea pagubei produse prin infracţiune se face, conform dispoziţiilor legii civile, de preferinţă în natură, prin restituirea bunului, şi numai în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă prin plata unei despăgubiri băneşti.
117

Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.674 64

Restituirea lucrurilor. Potrivit art.444, când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acestor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştiinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. Dacă în termen 6 luni de la primirea încunoştiinţării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului. Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, lucrurile trec în patrimoniul statului. Înscrisurile declarate false. Codul de procedură penală reglementează în art.445 modul de punere în executare a dispoziţiei hotărârii penale prin care se declară ca fiind fals un înscris. Punerea în executare a dispoziţiei hotărârii penale care declară fals un înscris se face de către judecătorul delegat cu executarea. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţiala, numai pe paginile care conţin falsul. În situaţii deosebite, legea (art.445 alin.5) prevede posibilitatea eliberării unor copii de pe înscrisurile false sau chiar a înscrisurilor respective. În acest sens, art.445 arată că instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnatură privată falsificat.În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisurilor oficiale parţial falsificate.
65

Potrivit

art.446,

dispoziţiile

din

hotărârea

penală

privitoare

la

despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută conform legii civile (art.446).

XV.DREPT COMPARAT.PROBLEME DE PROCEDURA PENALA PRIVIND EXERCITAREA ACTIUNII CIVILE IN PROCESUL PENAL118. În dreptul german, regula o reprezintă disjungerea celor două acţiuni – civilă şi penală. Astfel, instanţa penală judecă infracţiunea fără a se pronunţa asupra despăgubirilor părţii civile. Partea civilă, de cele mai competenţei sale civile – pentru a obţine repararea prejudiciului. Aceasta se datorează faptului că, în momentul când partea vătămată intervine în proces, ea este considerată un simplu martor, fără a i se recunoaşte
118

multe ori, se

adresează unei instanţe civile – tribunal cantonal care judecă în limita

Mireille Marty-Delmas – Procedure penale d’Europe 66

calitatea de parte în proces. Partea vătămată poate interveni în proces prin următoarele mijloace : 1.- prin plângere prealabilă – la urmărirea câtorva infracţiuni de gravitate redusă sau care ating direct intimitatea persoanei (infracţiuni contra demnităţii persoanei) 2.- prin plângere adresată procuraturii pentru infracţiuni limitativ prezentate; prin plângere partea vătămată indică autorul şi face acuzarea contra lui 3.- în cazul în care procuratura îi respinge plângerea, partea vatamata se poate adresa la Tribunalul Regional Superior 4.- când se porneşte urmărirea penală pentru infracţiuni grave partea vatamata poate interveni în proces prin constituirea de “ plaignant accessoire “ ( acţiunea sa este accesorie procedurii principale pornită de procuror) Acest rol limitat al părţii vătămate în proces, atât în ceea ce priveşte pornirea acţiunii penale, cât şi în ceea ce priveşte obţinerea reparării prejudiciilor suferite în urma infracţiunii, se datorează faptului că, în instanţele germane procurorul sau instanţa porneşte acţiunea penală de cele mai multe ori, regula fiind principiul oficialităţii. Cazurile pornite la plângere prealabilă sunt limitativ prezentate în codul penal şi de procedură penală german. Plângerea prealabilă a părţii vătămate trebuie făcută în termen de trei luni de la data când a luat cunoştiinţă de faptul prejudiciabil şi trebuie să cuprindă date privind faptele în cauză şi persoana făptuitorului. Plângerea prealabilă se poate face doar la instanţă, nu şi la organele de urmărire penală, cum e prevăzut în dreptul român. In Anglia este recunoscut dreptul unei persoane vătămate de a sesiza ea însăşi tribunalul, dacă poliţia nu va declanşa urmărirea penală. Aceste sesizări adresate tribunalului pot fi respinse dacă se consideră că nu sunt oportune sau sunt neîntemeiate.

67

Dreptul de a sesiza tribunalul nu este limitat la victimă. Orice persoană poate intenta ea însăşi acţiunea, chiar dacă nu este personal vătămată prin infracţiune. Acest drept este rareori exercitat în practică. Locul persoanei vătămate este diferit în procesul penal englez după cum acţiunea penală este pusă în mişcare de persoana vătămată sau de către instanţele de urmărire penală. Dacă urmărirea penală este pornită de către poliţie victima nu are o poziţie oficială în proces. Ea nu are dreptul de a fi informată de probele din proces, de dezbaterile care au avut loc şi la care ea nu a participat şi nici de eventualele amânări ale procesului, drepturi recunoscute acuzatului. Dacă urmărirea penală este pornită de către partea vatamata ea devine parte în proces având o poziţie avantajoasă, fiind mai bine informată de derularea procesului. Dar în cazul în care prin urmărirea penală nu se porneşte acţiune penală contra acuzatului partea vatamata poate fii condamnată să plătească cheltuieli de proces şi daune - interese acuzatului. Acuzatul are două căi : să pledeze culpabil sau să-şi invoce nevinovăţia. În cazul în care pledează nevinovat, dacă acţiunea penală a fost pornită de către poliţie partea vatamata nu are o poziţie privilegiată având doar rolul de martor. În caz contrar, nu mai au loc dezbateri în care să se administreze probe. Vinovăţia acuzatului este automat recunoscută. Această procedură are avantajul că este mai rapidă, dar există riscul să existe un viciu care să afecteze consimţământul acuzatului, viciu din partea avocatului sau din partea juudecătorului. Dacă judecătorul are credinţa că acuzatul nu înţelege consecinţele pledoariei ca vinovat, poate cenzura această pledorie şi să considere că inculpatul a pledat vinovat. Când se pledează vinovăţia unei persoane, instanţele pot decide o sancţiune redusă cu până la 30% din pedeapsa prevăzută de lege pentru asemenea infracţiuni.
68

Procedura în dreptul englez se opreşte de cele mai multe ori prin negocierile între părţi care pot interveni în orice moment al procesului. În funcţie de momentul procesului se stabilesc şi persoanele care participă la negocieri. În stadiul de urmărire penală, negocierile au loc între poliţie şi acuzat. Între terminarea urmăririi penale şi începerea procesului efectiv, cu prima dezbatere (faza intermediară), negocierile au loc între acuzat şi Crown Prosecution Service. În faţa instanţei care judecă efectiv cauza, numită Crown Court, trebuie făcută distincţie după cum judecătorul trebuie să participe sau nu la negocieri. În practica mai veche se considera că negocierile sunt subordonate acordului judecătorului. În practică mai recentă există două cazuri : când procurorul a cerut acordul judecătorului privind negocierile, el este ţinut să respecte acest acord ; dacă nu a informat judecătorul despre negocieri, trebuie să accepte pledoaria ca vinovat. În dreptul belgian, principiul care guvernează este principiul oficialităţii. Este admis dreptul de a sesiza instanţa în cazul când o persoană a suferit un prejudiciu printr-o infracţiune sau printr-o contravenţie, dar prin această sesizare doar se pune în mişcare procedura penală contra acuzatului. Instanţa va decide cuantumul despăgubirilor şi natura lor. Persoana vătămtă poate face însă recurs la orice decizie care consideră că nu-i repară integral prejudiciul. Persoanele competente să se pronunţe asupra despăgubirilor sunt judecătorul de instrucţie şi camera de consiliu. În materie penală, actul de sesizare trebuie făcut de către procurorul general. În materie delictuală şi contraventională, judecătorul de instrucţie sesizează camera de consiliu care, cu uşile închise, judecă cauza şi face un raport după ce a convocat persoana în cauză. Dacă consideră că despăgubirile
69

indicate de judecătorul de instrucţie nu sunt suficiente, va trimite cauza la instanţa de fond care va stabili ea însăşi cuantumul despăgubirilor. Partea civilă poate face recurs împotriva oricărei hotărâri. Partea civilă poate sesiza chiar le tribunal de police sau le tribunal correctionnel, trecând astfel peste faza judecătorului de instrucţie sau a camerei de consiliu. Franţa are sistemul de drept procedural cel mai asemănător cu dreptul românesc. O persoană vătămată printr-o infracţiune se poate constitui parte civilă în procesul deja început, sau poate porni ea însăşi o acţiune împotriva făptuitorului în cazul când instanţele de judecată sau organele de urmărire penală nu pornesc ele însele, din oficiu, acţiunea. Persoana poate deci să intervină într-un proces deja existent, în calitate de parte civilă, sau poate porni ea însăşi un proces prin care să urmărească repararea prejudiciului. În acest al doilea caz, persoana vătămată are la îndemână două mijloace materiale – o plângere cu constituire de parte civilă, în faţa organelor de urmărire penală, sau o citaţie adresată direct tribunalului sau poliţiei. Persoana vătămată poate cere repararea prejudiciului, fie la o jurisdicţie penală, fie prin una civilă. Dacă se porneşte acţiune în instanţa civilă, această hotărâre este irevocabilă. Persoana nu va putea părăsi instanţa civilă, dacă această a dat deja o hotărâre. Se aplică deci regulile de drept comun, exact ca în dreptul procesual penal român. Exercitarea unei acţiuni civile la o instanţă penală are un dublu obiect: să obţină o hotărâre asupra vinovăţiei făptuitorului şi să obţină repararea prejudiciului. Astfel, acţiunea victimei nu este subordonată unei cereri de despăgubiri şi nici faptul că acţiunea civilă a fost acceptată, nu obligă instanţa să-i acorde despăgubiri părţii vătămate. Obţinerea de despăgubiri printr-un proces penal presupune în mod obligatoriu existenţa unei hotărâri de
70

condamnare a inculpatului. În acelaşi timp, respingerea acţiunii civile într-un proces penal dă dreptul persoanei vătămate să se adreseze unei instanţe civile. Se observă deci rolul limitat al părţii vătămate în procesele penale ale instanţelor naţionale europene. În majoritatea cazurilor se aplică principiile oficialităţii şi al oportunităţii pornirii urmăririi penale. În general, părţii vătămate îi este acordat un rol asemănător statutului de martor, declaraţia sa fiind privită doar ca o probă. Persoana vătămată poate face plângere prealabilă doar în anumite cazuri, doar în ceea ce priveşte anumite infracţiuni, limitativ prevăzute în legislaţiile naţionale. Acţiunea penală rămâne în aceste cazuri paralizată până la depunerea de către persoana vătămată a plângerii sau a altor acte materiale cu acelaşi efect. Dar, în toate cazurile faptul că o persoană vătămată sau chiar fără interes, depune o plângere prealabilă sau denunţ la organele de urmărire penală sau la instanţă nu înseamnă automat că persoana va deveni parte în proces în lipsa unei constituiri exprese de parte civilă. Se impune de lege ferenda, în legislaţiile naţionale, ca persoanei vătămate să ise recunoască un rol determinant în proces, în prezentarea probelor, nu doar statutul de martor, fiind direct interesată de desfăşurarea procesului de admiterea sau respingerea acţiunii civile. Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în proces doar în anumite cazuri, limitativ prevăzute de lege, făra a avea însă drepturile recunoscute în instanţele româneşti. În Franţa are drepturi asemănătoare celor acordate în România. Astfel, se poate constitui parte civilă în proces, în orice fază s-ar afla acesta (până la citirea actului de sesizare a instanţei) sau poate părăsi instanţa penală şi să introducă acţiune doar la instanţa civilă.

71

http://www.lucrari-de-licenta.eu - lucrari de diploma la comanda din orice domeniu

72