Antologia piesei de teatru într-un act Concursul Naţional de Creaţie a Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul“

Coperta I: Grafica de Liliana Grecu Editor: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani Director: Prof. Ion Ilie Referent: Gellu Dorian Telefon/Fax: 0231-536322 Cartea apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, Preşedinte Florin Ţurcanu

ISBN: 978-973-660-480-5

AntologiA piesei de teAtru într-un Act
– Ediţia a VII-a –

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani Editura AXA – 2012

CONCURSUL NAŢIONAL DE INTERPRETARE ŞI CREAŢIE A PIESEI DE TEATRU ÎNTR-UN ACT „MIHAIL SORBUL“
ajuns la cea de a XXii-a ediţie, secţiunea de interpretare, şi la cea de a Vii-a ediţie secţiunea de creaţie, Concursul naţional de interpretare şi Creaţie a Piesei de teatru într-un act „mihail sorbul” şi-a dovedit şi de data aceasta interesul din partea concurenţilor, atît actori amatori cît şi creatori de piese de teatru într-un act, fiind nevoie, din capul locului, să recurgem la o preselecţie a formaţiilor de teatru, avînd în vedere, în primul rînd fondurile alocate pe o durată de trei zile, dintre care o zi pentru primirea formaţiilor, repetiţii, o altă zi pentru concurs, iar alta pentru discuţii, pentru secţiunea de creaţie şi pentru gala de decernarea premiilor. astfel, formaţii din ţară, cum ar fi cele din Giurgiu, Călăraşi, timişoara, Cluj, dar şi o formaţie din botoşani nu au putut fi înscrise în concurs. motivele au fost, în primul rînd, numărul mare de echipe care ar fi trebuit să evolueze într-o zi, dar şi nerespectarea regulamentului, care cerea prezentarea în concurs a unei piese de teatru într-un act, nu spectacole de muzică populară sau altfel de adaptări care nu ar fi fost luate în calcul de juriu. De asemenea, la secţiunea de creaţie, s-au primit douăzeci de piese de teatru într-un act, încît decizia juriului, acestea fiind demne de luat în calcul, a fost aceea de a acorda toate premiile puse în joc, dar şi să suplimenteze, cu menţiuni, prin publicarea acestor piese în revistele „hyperion” şi „Ţara de sus”, încă un număr de cinci piese, încît numărul pieselor ce vor fi puse în valoare prin publicarea lor în antologia pe care instituţia organizatoare, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii tradiţionale botoşani, o va edita la ediţia următoare a concursului, în 2012, va fi de zece piese de teatru. De asemenea, pentru valorificarea sceni–5–

că a acestor piese, în regulamentul concursului de interpretare va fi inclusă, cu menţiunea de recomandare, montarea unei piese premiată la ediţiile precedente. Pe decursul celor şapte ediţii de pînă acum au fost premiate peste patruzeci de piese de teatru, unele dintre ele fiind jucate şi de teatrele profesioniste, cum a fost, de exemplu, piesa de teatru „o zi din viaţa lui robinson Crusoe” de Dan Cojocaru, jucată la teatrul naţional din bucureşti şi la teatrul pentru Copii şi tineret „Vasilache” din botoşani, sau „altarul” de aurel andrei, jucată la teatrul „ateneul din tătăraşi” iaşi. Şi la ceastă ediţie au fost, cum am spus, menţionate de juriu zece piese de teatru. astfel, juriul celei de a Vii-a ediţii a Concursului naţional de Creaţie a Piesei de teatru într-un act „mihail sorbul”, organizat în perioada 29-31 octombrie 2010, format din ŞteFan oPrea (preşedinte), Gellu Dorian şi luCian aleCsa, în urma lecturării lucrărilor sosite, conform regulamentului de organizare şi desfăşurare a acestui concurs, a hotărît acordarea următoarelor premii: Premiul i – Călin Ciobotari, din iaşi, pentru piesa de teatru „abatorul de hîrtie”; Premiul ii – Virginia Paraschiv, din baia mare, pentru piesa de teatru „striveşte firele de iarbă”; Premiul iii – sabina bălan, din botoşani, pentru piesa de teatru „Cutia”; Premiul special al revistei „hyperion” – angela baciu, din Galaţi, pentru „absinteria din oraşul vechi”; menţiune – Carmen Dominte, din bucureşti, pentru piesa de teatru „adam şi eva”. au mai fost acordate 5 menţiuni, constînd în publicarea pieselor de teatru în revistele „hyperion” şi „Ţara de sus”, precum şi includerea acestora în antologia editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii tradiţionale botoşani, în vederea valorificării lor scenice de către formaţiile de teatru de amatori, astfel: laurenţiu budău, din bacău, pentru piesa de teatru „bufonus captivus”; Gheorghe balint, din bacău, pentru piesa de teatru „Îngeri & gunoaie sau lulu & meme”; irina roxana Georgescu, din medgidia, pentru piesa de teatru „Ceai verde cu două cuburi de gheaţă”; evelina stelaru, pentru piesa de teatru „Pânză cu elefanţi”.

–6–

Cãlin Ciobotari

ABATORUL DE HÂRTIE
Personajele: – bibliotecara-şef – Caty – maria – tânărul – Cititorul expirat – ultimul Cititor – un grup de copii – Vocile

Actul I Scena 1 (Un interior de bibliotecă publică. Rafturi înalte, din metal. Ruginite sau dând impresia de vechi, de decrepit. Tot felul de etichete delimitează secţiunile: „Antici”, „Clasici”, „Moderni”, „Contemporani”, „Ştiinţe”, „Filosofie” etc. La un pupitru foarte înalt, ca judecătorii în sălile de judecată de altă dată, tronează Bibliotecara-şef. Pare în prag de pensionare, e acră şi rea, îmbrăcată sobru, cumva demodat. De acolo, de sus, veghează sala. Jos, parcă într-o altă lume, se mişcă printre rafturi Caty şi Maria. Prima, tânără, are un aspect vulgar. Cealaltă, de vârstă mijlocie, e îmbrăcată în doliu. Contrastul dintre cele două este puternic, aproape violent. Ca o constantă gestuală, prima mângâie cărţile într-un fel indecent, cealaltă într-un mod drăgăstos, duios, calm şi trist). –7–

Antologia piesei de teatru într-un act Bibliotecara-şef: Cum se prezintă anticii, Caty? Caty: admirabil, şefa! Praful e de douăzeci de centimetri. o minunăţie, ar trebui să vedeţi şi dvs. Bibliotecara-şefă: Foarte bine! Dinspre clasici ce se mai aude? Caty: ah, sforărie mititeii. Dorm toţi! adânc, ca după o beţie. Maria: bieţii clasici… Şi cât erau de frumoşi! Bibliotecara-şef: Gura! somnul e bun. te obişnuieşte cu moartea. mai departe, Caty! mai departe! modernii ce fac? Caty (deplasându-se în altă zonă a bibliotecii): Păi să vedem! (ascultă încordată) Gem! Maria: ah! Bibliotecara-şef: Gem, gem şi iar gem… ăştia întotdeauna s-au plâns. nişte nenorociţi… Maria: nişte nefericiţi… Caty: nu sunt curvă! Bibliotecara-şef: nu sunt proastă! nu mă duc ei pe mine de nas. Praf au? Caty: De vreo două degete. Bibliotecara-şef: mai ia de la „Ştiinţe”! Caty: Da, şefa! Că n-o să li se aplece… (ia cu o lopăţică praf de la secţiunea pe care scrie „Ştiinţe” şi îl toarnă pe „Moderni”). Bibliotecara-şef (se ridică. Cele două bibliotecare se opresc brusc din ceea ce fac. Ascultă cu capetele plecate. Lumina cade puternic pe bibliotecara-şef. Discursul de mai jos e rostit cu apăsare pătimaşă): Praful, acest mare prieten al cărţii. singurul prieten al cărţii. numai praful ştie să le iubească. Praful şi numai praful este Dumnezeul lor! i se închină toate, de la marile enciclopedii, până la cele mai mărunte şi ordinare broşuri! Îl invocă, îl strigă, îşi fac din file aşternut pentru odihna colbului-zeu. iar praful vine, tiptil, de nicăieri, nevăzut şi neauzit, pâş, pâş, fiinţă cotropitoare în care se îngroapă titluri şi coperţi, culori şi sensuri, ştiinţă şi literatură. Praful e peste tot! totul e praf! Praful e în noi, iar noi, noi nu suntem altceva decât praf! Caty (cu capul plecat): Vă rog, nu sunt curvă! Întrebaţi-o şi pe maria! Bibliotecara-şef (se reaşează, cele două bibliotecare îşi reiau activităţile): Contemporanii cum se simt? Caty: Prost, adică bine, adică prost, adică naiba să-i ia! au mai murit câţiva astă-noapte. –8–

Antologia piesei de teatru într-un act Maria: Doamne, Dumnezeule! Bibliotecara-şef: Prea bine! De nimic nu mi-e mai scârbă decât de contemporani. sunt atât de vii, atât de peste tot, se bagă cu tupeu în faţă. nişte prost-crescuţi, nişte impertinenţi, nişte neterminaţi. să crape! Cât de frumoasă ar fi viaţa fără contemporani (către Maria) iar te-ai îmbrăcat în negru? Fetiţo, unde te crezi?! De zece ani, în fiecare zi te îmbraci în negru! să nu se mai întâmple! să vii în gri. se asortează cu praful! Maria: Da, doamnă! (acum luminile cad exclusiv pe cele două bibliotecare; dinspre pupitrul bibliotecarei-şef răzbat doar sunete de hârtie ruptă) Maria: nu mai suport. miroase a sânge. oriunde m-aş îndrepta, sânge, rană deschisă, gemete. Îi auzi, îi auzi cum se tânguiesc? Caty: o, da! Gem atât de frumos, parc-ar face neîntrerupt dragoste. Ştii, şi eu gem câte-odată. (Scoate câteva gemete senzuale). De fiecare dată gem altfel. Depinde de… Ştii tu de ce. Câteodată gem ascuţit (geme ascuţit), câteodată gem gros (geme gros). e adevărat că uneori …gem degeaba (oftează). se mai întâmplă… aş vrea, însă, să înţelegi foarte clar că nu sunt curvă. Maria: locul acesta a devenit un mare şi sângeros abator. un abator de fier şi hârtie. hălci sângerânde de coperte rufoase. nu mai pot, Doamne, fă să se termine, nu mai îndur descleierea acestor vieţi. aici nu mai e nici o bibliotecă, aici totul se preschimbă treptat în cimitir. În fiecare zi aprind pe furiş lumânări în dreptul cărţilor care au murit (din când în când, cad din rafturi cărţi, iar Maria aprinde câte o lumânare în dreptul lor). Şi praful ăsta blestemat care creşte în fiecare secundă… Ce mormânt groaznic… Caty: n-aş vrea să mă înţelegi greşit, însă trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Pe mine ăştia mă excită cumplit. a, nu, nu toţi! nu sunt curvă, ce-ţi închipui?! Dar au unii nişte nume care mă răscolesc îngrozitor. Platon, auzi tu? Platon, ce bărbăţie trebuie să aibă cineva pe care îl cheamă aşa! sau şi mai şi: balzac! honore de balzac! (se lipeşte languros de rafturi) hm… bal-zac! adânc, tare adânc, mario! Dar de maiakovski ce zici? mic şi iute, aş putea să jur! –9–

Antologia piesei de teatru într-un act sau Pico della mirandola… aş fugi în lume cu numele ăsta, la orice oră din zi şi din noapte. Când îl rostesc, simt cum cineva mă dezbracă. Păcat, mare păcat că nu sunt curvă! Maria (în dreptul unui raft, cu spatele la public, se roagă): Cititorule, odihneşte sufletele robilor tăi, care şi-au pus nădejdea în tine, atotputernicule. Prin marea ta înţelepciune şi dragoste de carte, tu, Cititorule, binecuvântezi şi dai fiecăruia… Fă, Doamne, să vină cel pe care îl aşteptăm de atâta timp! Călăuzeşte-i paşii spre noi, spre salvarea noastră!... Caty: Şşşt! Vine cineva! nu sunt curvă, dar mă ia cu tremur! Scena 2 (O uşă grea se deschide cu un scârţâit prelung. Intră Tânărul. Priveşte mirat în jurul său. E nehotărât, nu ştie unde se află. Pupitrul bibliotecarei-şef continuă să rămână în întuneric, iar zgomotul de hârtie ruptă continuă să se facă auzit) Caty (aranjându-şi cochet coafura): Dar vă rog, vă rog, e deschis, totul e deschis la noi, la mine! Maria (după ce îl priveşte atentă câteva clipe, îşi face dezamăgită de lucru printre rafturi): Da, mormintele şi rănile sunt mereu deschise aici… Tânărul (tot mai nelămurit): Cred că am nimerit greşit. mai bine plec. Caty (brusc panicată): Vai, nu faceţi asta! Poate vă putem ajuta cu ceva. Tânărul (nesigur): Caut… Caty (bucuroasă) a, formidabil! Şi eu! Tânărul: Caut un internet… Caty (dezamăgită): Ce păcat! Într-adevăr, aţi greşit! Tânărul (cumva mai relaxat): Ştiţi, trebuia să trimit urgent un email. e destul de important. m-aţi putea lăsa, totuşi, să folosesc internetul dumneavoastră… Caty (tristă, visătoare): V-aş lăsa să-mi faceţi tot ce doriţi, să mă folosiţi ca pe o tastatură, să mă butonaţi, să mă daunladaţi. Doar că …n-avem internet. Tânărul (surprins): Glumiţi, nu-i aşa? Cum să nu aveţi internet? toată lumea are… – 10 –

Antologia piesei de teatru într-un act Caty: nu, internet nu avem. Tânărul (cu compasiune): Ce tragedie absolută! Ce sens are existenţa dumneavoastră, domnişoară, fără internet?! Ce sens are viaţa noastră, a tuturor, fără internet?! Pentru ce să trăieşti, în ce să crezi dacă nu ai internet?! Vedeţi, eu n-aş putea fără… mai ales că sunt scriitor… Maria (brusc interesată, tresărind): scriitor? Tânărul: sigur, sigur… am scris câteva eseuri pe sms! Foarte ample… m-au taxat de trei ori mai mult decât pentru un mesaj normal. Caty: sunteţi foarte deştept, se vede. spuneţi nişte cuvinte atât de frumoase! Parcă citiţi dintr-o carte. Tânărul (scuturat de un fior): Parcă ce? (repede) trebuie să plec acum. un email! o urgenţă! Caty: uitaţi, dacă doriţi, putem vorbi despre urgenţa dumneavoastră. ore în şir. Îmi plac urgenţele, credeţi-mă. Plus că uneori ne simţim atât de singure aici. la noi nimic nu e urgent. niciodată. Tânărul: Da, e cam ciudat la dumneavoastră. totul pare cumva …de epocă. e un amestec de cald şi de frig… Maria (încet): Frisoanele muribunzilor… Tânărul: Şi e un miros foarte straniu aici. nu l-am mai întâlnit niciodată… Deşi… Poate în copilărie, prin podul casei bătrâneşti… Parcă miroase a… Maria (se apropie): miroase a carte, domnule. Caty (înciudată): iarăşi? Pe toţi mi-i alungi, ticăloaso! tu şi fixaţiile tale! Tânărul (tresărind): a carte? Maria: a carte! Vă aflaţi într-o bibliotecă, domnule. Tânărul (aparte): sunt pierdut, Dumnezeule, sunt pierdut. (tare şi tot mai precipitat) iertaţi-mă, chiar trebuie să plec. nu vreau să am probleme. m-am ferit întotdeauna de belele. Vă rog, sunt tânăr, nu vreau să ajung în bibliotecă, n-aş putea îndura asta. În definitiv, sunt un om bun, lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să plec, vă implor, voi fi cel mai cinstit om din lume, cel mai corect, cel mai… (izbucneşte în plâns). mai bine la puşcărie decât la bibliotecă! Cărţile îmi fac rău, am ameţeli groaznice, tulburări de vedere, simt că leşin, aveţi milă… sunt pierdut! Maria (cu infinită tristeţe, aparte): morţii nu fac rău nimănui. (tare) sunteţi liber. Puteţi pleca. – 11 –

Antologia piesei de teatru într-un act Caty (cu speranţă): la fel cum puteţi să rămâneţi. V-aş putea, v-aş putea săruta ochii dacă aţi dori. ne-am imagina că suntem întrun loc plăcut, la Cinema City, bunăoară, sau într-un promiscuu internet cafe, unde, prin fum de ţigară, v-aş privi chipul palid scăldat de lumina difuză a monitoarelor din jur. sau într-un mall lucios, strălucitor… sau… Tânărul (nu-i vine să creadă): liber? sunt liber? e adevărat? libeeer! sunt salvat! (se întoarce grăbit, iese pe uşă. De afară se aud ecourile vocii sale) Viaţa e minunată!!! libeeeer!!! sunt libeeer!!! (Cele două bibliotecare îşi reiau activitatea. Caty mută praf dintr-un loc în altul, Maria aprinde lumânări şi cântă un cântec de leagăn) Scena 3 (Uşa se deschide din nou, scârţâind. Intră bibliotecaraşef, urmată de un grup de cinci-şase copii. Pe tot parcursul scenei, Caty rămâne pe loc, în timp ce Maria, febrilă, urmează pretutindeni grupul. Scena poate fi făcută cu adulţi care să semene a copii retardaţi) Bibliotecara-şef (are un arătător din lemn, cu care va indica, profesionist, cărţile): Ştie cineva ce sunt astea? Copilul 1: nişte cutiuţe! Copilul 2: nu, nu, spun eu! (arată către cărţi) Cărămizi! iar astea (către stativele cu cărţi), astea sunt ziduri. Copilul 3: ba nu, ba nu, ştiu eu, ştiu eu, doamna! baterii de navetă spaţială! Copilul 4: sertăraşe! Copilul 5: nişte dischete mai mari! Bibliotecara-şef (zâmbeşte larg) Ce frumoşi! Ce inteligenţi! Ce bine educaţi! acestea, copii, acestea (se încruntă ameninţător) sunt (priveşte în stânga şi-n dreapta, apoi în şoaptă) cărţi. (Rumoare printre copii). nu, nu, nu cumva să le atingeţi. e strict interzis să atingeţi cărţile. ele trebuie doar privite, atâta tot… Copilul 1: oau! Copilul 2: Cărţi? – 12 –

Antologia piesei de teatru într-un act Bibliotecara-şef: Şşşt! Cărţi! Copilul 3: Şi ce au înăuntru? Bibliotecara-şef: asta nu se poate şti. sunt atât de vechi, încât nimeni nu mai ţine minte ce se află într-o carte! (Unul din copii atinge o carte. Un fulger de lumină inundă scena! Bibliotecara-şef urlă isteric): V-am spus să nu le atingeţi! Vreţi să murim cu toţii? (unul din copii plânge) Vreţi să înnebunim? Copilul 4: Doamna, doamna, dar cărţile sunt rele? (Maria scutură energic din cap, a negaţie) Bibliotecara-şef (brusc calmă): nu, dacă ne mulţumim doar să le privim, nu ne fac nici un rău. abia când le deschidem încep să fie periculoase. Copilul 5: ne înghit, nu-i aşa? Bibliotecara-şef: Da, da! De-a lungul timpului s-au înregistrat nenumărate cazuri de oameni înghiţiţi de carte. la început, se credea că oamenii devorează cărţi, dar apoi… Copilul 1: Ce înseamnă că oamenii devorează cărţi? Bibliotecara-şef: adică oamenii se hrănesc cu cărţi. aşa se credea, până când civilizaţia şi progresul au demonstrat că este invers: cărţile, copii, cărţile devorează oameni. Copilul 2: mi-e frică de cărţi! Copilul 3: Vreau acasă! Copilul 4: o să fiu cuminte! (În spatele grupului, Maria îşi pleacă umerii a neputinţă, a deznădejde) Copilul 5: Doamna, doamna, dar la ce sunt bune cărţile? Bibliotecara-şef: Cărţile, copii, nu mai sunt bune la nimic. la absolut nimic! Copilul 4: Dar pe cărţi cine le face? Bibliotecara-şef (cu un mare dezgust): autorul! Copilul 1: Şi autorul unde este? Bibliotecara-şef (pe multiple tonalităţi): autorul?… autorul?!... autorul! autorul a murit!

– 13 –

Antologia piesei de teatru într-un act (Copiii înaintează printre rafturi. Fond muzical, eventual o bucată din Corul robilor. Vocea bibliotecarei nu se mai aude. O vedem doar gesticulând, indicând cu arătătorul de lemn în stânga, în dreapta. La finalul scenei, bibliotecara iese, urmată de copii. Maria, febrilă, le împarte cărţi de poveşti viu colorate. Copiii le aruncă, iar cărţile se preschimbă în stoluri de fluturi, sau în confeti. Lumina scade treptat. Se face seară. Cele două bibliotecare îşi strâng lucrurile şi pleacă). Caty: noapte bună, colega! Maria (către Caty): noapte bună! (Caty iese. Maria singură): noapte… ne-am obişnuit să trăim în noapte. am devenit fiinţe somnambulice, bâjbâind prin labirinturile prezentului. am uitat să citim. am uitat să călătorim în noi înşine. am uitat de miile de lumi dintre două coperţi (pauză) Poate de aceea suntem atât de singuri. Şi de grăbiţi, şi de ai nimănui. nu mai ştim nimic despre tihna holdelor de pagini legănate de briza ideii, nu mai ştim nimic despre cum e să alergi desculţ pe un câmp de litere. am ucis povestea. am ucis-o zâmbind, minţindu-ne că ea nu ne mai foloseşte, amăgindu-ne că se poate şi fără poveste. am înaintat! Da, progresul, cum să nu?! am învăţat să fim complicaţi, uitând tot mai mult lucrurile simple. simplitatea unei cărţi deschise. mirosul unei pagini noi. Foşnetul duios al unor file ce se ating… noapte! Da, atâta noapte pătrunde în noi… (către cărţi) noapte bună! Poate mâine va sosi şi el! Da, da, mâine sigur va veni! noapte bună! noapte bună! Actul II (Scena aceasta se va juca în întuneric. Un întuneric apăsător, dens, care să înghită şi publicul şi spaţiul de joc. Dacă nu întuneric, atunci, cel puţin o atmosferă spectrală. Se aud tusete, gemete, oftaturi adânci) Critica raţiunii pure: halal! mari cărţi ale umanităţii? ha! Şi noi ne sufocăm aici, în praf, în praf şi în singurătate! nu mi se pare deloc raţional! – 14 –

Antologia piesei de teatru într-un act Un veac de singurătate: să nu vorbeşti tu, „Critică a raţiunii pure”, despre singurătate. numai eu ştiu cum e să fii „un veac de singurătate”, un veac de anchilozare senilă, în care nimeni să nu te bage în seamă. Poveşti nemuritoare: eu ce să mai zic?! la început, când am aflat cum mă numesc, am strigat de bucurie. „Poveşti nemuritoare”!!! aşa am strigat. Dar uite că mor, în fiecare zi mor, paginile mele se fărâmiţează, toate poveştile ce mă alcătuiesc sunt bătrâne şi bolnave… mă dor ca nişte ciolane reumatice. nu mai e nimic nemuritor în mine… Idiotul: ieri, pe la prânz, prinţul mîşkin a murit la pagina 56. Îl port în mine ca într-un sicriu. i-am auzit ţipătul, adânc în mine. mi-e rău! Îmi vine să vărs! totul: personaje, acţiuni, intrigi şi situaţii. Ce rămâne din mine fără prinţul mîşkin? Ce mă fac fără mîşkin? idiotul ăsta fără de care nu pot trăi… Opere de Shakespeare: Da? atunci eu ce să mai zic? eu, „operele complete” ale lui shakespeare. Douăsprezece tomuri, m-auziţi? Douăsprezece tomuri muribunde… mă auziţi cum putrezesc? Şi ce eram odată, o, zei, ce eram odată… iar acum vagabondez prin această înfricoşătoare pustietate. Parcă aş fi la elsinor, dracu s-o ia de treabă… Critica raţiunii pure: nu mai are nimeni nevoie de noi. Poate că aşa e raţional… Poate acesta este cursul firesc al raţiunii omeneşti, care, aşa cum bine stă scris în mine… (dintr-un colţ se aude un horcăit, apoi un geamăt prelung, ca şi cum cineva şi-ar fi dat duhul) Idiotul: Ce-a fost asta? Un veac de singurătate: a, nimic neobişnuit. a murit „ana Karenina”. Toţi de până acum (în cor): iar? Maestrul şi Margareta (gâfâind, ca după o alergare): n-aţi văzut-o pe margareta? (strigă) margareta!!! (către celelalte) maestrului îi este dor de ea. răscoleşte, caută, simt cum aleargă prin mine… sare dintr-un capitol în altul ca un bezmetic, nimic nu mai are logică, îmi pierd sensul, o!, ce mai harababură am devenit! – 15 –

Antologia piesei de teatru într-un act Opere de Shakespeare: Dar guralivele alea faimoase pe unde or fi? le-a văzut cineva? Idiotul: Chiar aşa? unde-s „Dialogurile” lui Platon? Că nu le mai tăcea gura, iar de câteva zeci de ani nu le-am mai auzit deloc. Un veac de singurătate (în şoaptă): se-aude… Toţi: se-aude… Un veac de singurătate: se-aude că… Toţi: Că… Un veac de singurătate: Că le-ar fi… Toţi: le-ar fi… Un veac de singurătate: le-ar fi …casat! (Momente de linişte apăsătoare) O Carte fără titlu: nu vă supăraţi, îmi poate spune şi mie cineva cine sunt? mi se pare că mi-am pierdut titlul… Poveşti nemuritoare: ha! Şi-a pierdut titlul! Ce ruşine absolută! Ce formidabilă ruşine! O Carte: eram o carte frumoasă pe vremuri. Îmi simţeam trupul cutremurat de idee, gândurile părintelui meu pulsau ca nişte inimi la fiecare paragraf. Îmi amintesc că m-am zărit odată în ochii albaştri ai unei femei care mă citea, eram grozavă, credeţi-mă! iar astăzi, astăzi nu mai ştiu cine sunt. Critica raţiunii pure: Păstrează-ţi cumpătul! să rămânem raţionali! Maestrul şi Margareta: Prostii! Cum să rămânem raţionali tocmai acum, când murim? O carte a lui Bruno: mai bine ardeam pe rug, odată cu tatăl meu, Giordano. Ce dor mi-e de el! literele mele îşi amintesc uneori de degetele sale, scriindu-mă, născându-mă… Da, da, mai bine muream atunci, împreună cu el… Un veac de singurătate: Ce înseamnă viaţa unei cărţi? Ce înseamnă moartea ei? Ce înseamnă că o carte este? avem destine? hazardul ne încearcă şi pe noi? Durerile noastre sunt reale, or doar păreri trecătoare? oare ce se întâmplă cu cărţile după ce mor?! avem un rai al nostru, un iad al nostru, un purgatoriu în care ne ispăşim greşelile de construcţie, de frazare, or de punctuaţie? sau este neant?… un negru şi interminabil neant. un veac de – 16 –

Antologia piesei de teatru într-un act singurătate, apoi o eternitate de neant… o sală de lectură! Poate acesta este raiul! o sală cufundată într-o tăcere întreruptă doar de zgomotul calm al filelor întoarse. (Proiecţie video cu imagini dintr-o sală de lectură). sau poate o infinită librărie pe coridoarele căreia să circule neîntrerupt sensurile noastre, poveştile noastre, adevărurile noastre… Dar Dumnezeu, sfinţii, îngerii?... oare citesc toţi aceştia? (imagini cu picturi bisericeşti în care sfinţii ţin în mână ceasloave) oare ei iubesc cartea? oare fără om, noi am mai exista în vreun fel? sau depindem de el, aşa cum paginile depind de cotor?!... nu cumva fără cel care ne citeşte ne-am risipi în vânt, în van, în vid? Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem? Şi mai cu seamă de ce, de ce, de ce?... (Se aud paşi, uşa scârţâie prelung. Se aprinde lumina. Este bibliotecara-şef. În rafturile lor, cărţile stau tăcute. Intră Caty, apoi Maria. E dimineaţă. O carte cade cu zgomot de pe raft. Apoi o alta, şi o alta). Actul III Scena 1 Bibliotecara-şef (de la pupitrul ei): Ce se întâmplă acolo? Caty: Plouă cu cărţi, doamnă! Ştiţi, ca la revelion, ploaie de artificii! Maria (suspin, tresărire la fiecare carte căzută): ah! of! Vai! Bibliotecara-şef: linişte! (către Maria) Fetiţo, ai s-o sfârşeşti prost! nu eşti făcută pentru meseria asta. Plus că iar eşti în negru! să-ţi fie ruşine! Caty! Caty: Da, şefa! Bibliotecara-şef: Curăţenia de dimineaţă! Caty: Da, şefa! (ia un cuţit asemănător celor din măcelărie) „un veac de singurătate”… Bibliotecara-şef: Casat! Caty (desface cartea şi loveşte cu cuţitul, ca într-un act de înjunghiere. Se aud ţipete înfundate. Maria încearcă să o oprească, dar e în zadar): „maestrul şi margareta”. Vai, ce romantic, iubesc florile, iar maeştrii m-au făcut întotdeauna să-mi pierd chiloţii şi minţile. (sobru) nu sunt curvă, v-o jur! – 17 –

Antologia piesei de teatru într-un act Bibliotecara-şef: „maestrul şi margareta”… Casat! „nu sunt curvă”, spuneai? Casat! Caty: asta nu e carte! asta sunt eu! (apoi, repetând de fiecare dată scena înjunghierii, mereu însoţită de un alt fel de ţipăt sau geamăt): „idiotul”. Ce nume mai e şi ăsta? (Îşi priveşte mâinile. Le are murdare. Uşor speriată): Ce e asta? Maria: sânge! asasinilor! Bibliotecara-şef: Cerneală! tuş! naiba să te ia! „idiotul” …casat! nexte, fetiţo, nexte! Şnela, şnela! und zo vaidăr! să casăm, să casăm, să casăm! (De pe rafturi picură stropi. Pot fi de cerneală, pot fi de sânge) Maria: Vă implor, aveţi milă! opriţi-vă! Caty (silabiseşte): „Cri-ti-ca ra-ţi-u-nii pu-re”… Bibliotecara-şef: (urlă): Casat! De urgenţă casat! (încet) Ce cărţi periculoase, iisuse Christoase, carele eşti în ceruri, bombe cu ceas, nu alta… Maria (e în faţa pupitrului, îngenunchiată, cu mâinile ridicate a rugă): Vă rooog! Caty: o carte fără titlu! Bibliotecara-şef: o târfă! Caty (brusc): Şefa, jur! nu sunt curvă! Bibliotecara-şef: Casat! Maria (cu disperare): măcelarilor! asasinilor! Doamne, opreşte abatorul acesta! Fă să se închidă cimitirul acesta de hârtie!!! (Fond muzical, tot o bucată din Corul robilor, acoperind vocile personajelor. Le vedem doar, eventual în contre-jour: Maria îngenuncheată, Bibliotecara-şef făcând gesturi dictatoriale, bătând cu pumnul în masă, sau ridicându-se furioasă, Caty înjunghiind cărţi în paşi de dans, apoi Bibliotecara-şef dirijând, cu pasiune, măcelul) Scena 2 (Pe acelaşi fond muzical, intră Cititorul Expirat. E foarte bătrân. Poartă un costum ponosit, o bască, însă are o vi– 18 –

Antologia piesei de teatru într-un act oiciune aproape copilărească. Muzica se opreşte, iar personajele redevin serioase. Bătrânelul înaintează până la pupitrul Bibliotecarei-şef) Cititorul Expirat: Fiţi amabilă, care va să zică, aici este biblioteca? Bibliotecara-şef (îl măsoară o vreme din ochi, apoi îl îngână): Fiţi amabilă, aici este biblioteca? Da, aici este, unde ai vrea să fie, care va să zică? Cititorul Expirat: Credeam că v-aţi mutat! a trecut ceva timp… mi se pare că a trecut o viaţă, care va să zică! Caty: sper să nu moară tocmai acum… Maria: să vă aduc un scaun? Poate doriţi să vă aşezaţi… Caty: eşti nebună, tu? Dacă nu se mai ridică niciodată? Cititorul Expirat: nu, mulţumesc, nu mă aşez. De câteva zile am decis să devin un om vertical, care va să zică... Bibliotecara-şef: scurt, scurt, domnule! avem treabă aici… Cititorul Expirat: Da, scurt! Foarte scurt, care va să zică! Şi eu mă grăbesc, au trecut vremurile când aruncam cu secunde în stânga şi-n dreapta… (mimează cum arunca secundele) Îmi amintesc cum… Bibliotecara-şef (sec): scurt! scurt! Fără amintiri. nu lucrăm cu amintiri aici. Cititorul Expirat: scurt, scurt! nici mie nu-mi prea plac amintirile. Maria: uneori doar ele ne rămân… Caty: În ce mă priveşte, am o mulţime de amintiri! asta, desigur, datorită memoriei extraordinare de care dispun! De la natură, tot ce am e de la natură, inclusiv… (îşi bombează pieptul) totul e viu aici (îşi indică fruntea). Ţin minte la perfecţie ce am făcut …ieri. Bibliotecara-şef (nerăbdătoare): Domnule, în definitiv ce vrei? Cititorul Expirat (sec, neaşteptat): o carte! (Surpriza este totală. Bibliotecara-şef, uluită, se ridică de pe scaun. Caty îşi duce mâna la gură, înspăimântată. Maria se apropie de bătrân privindu-l ca pe ceva nemaivăzut) Cititorul Expirat (imperturbabil): Vreau să împrumut o carte! Bibliotecara-şef (încă sub impactul şocului, pentru sine): Ce tupeu! incredibil, ce tupeu! Maria (pentru sine): Poate că el este! Cel pe care îl aştept de atâta timp… – 19 –

Antologia piesei de teatru într-un act Caty: e curajos bătrânul. he, he! Pe vremuri o fi fost şi el vreun muşchiulos, vreun cuceritor… (sec) s-a fleşcăit! mai repede sau mai târziu, toate se fleşcăiesc. Bibliotecara-şef (şi-a revenit, e oficială): Permisul dumneavoastră, domnule! Cititorul expirat (scoate din buzunar o hârtie ferfeniţită): Permisul meu, care va să zică, doamnă! Bibliotecara-şef (îl consultă atentă. Extrage dintr-un sertar o lupă, îl tot întoarce pe o parte şi alta, apoi dă verdictul): este expirat! a expirat de şaptezeci de ani. Maria: nu, totuşi nu e el! el n-avea cum să lipsească atât… Cititorul Expirat: Posibil, foarte posibil! aveam douăzeci de ani când am citit, care va să zică, am citit ultima carte. acum am nouăzeci şi, după cum vedeţi, am revenit… Maria: După şaptezeci de ani… Caty: Ce romantic! Bibliotecara-şef: Ce porcărie! Cititorul Expirat: existenţa mea a fost una banală. Dacă mi s-ar cere să vorbesc despre ea, în cinci minute aş termina. nici nu prea ştiu de ce am trăit. numai că a fost şi cealaltă poveste… Maria: Poveste? Ce fel de poveste? Cititorul Expirat: Împlinisem, care va să zică, deja optzeci de ani când, într-o dimineaţă, mi s-a făcut dor. brusc mi s-a făcut dor. Bibliotecara-şef: Prostii… Caty şi Maria: Dor de ce? Cititorul Expirat: asta m-am întrebat şi eu. Dor de ce? mi-am zis întâi că poate de nevastă, deşi nu merita: a fugit cu un surdomut, într-o zi ploioasă de septembrie. nu s-a mai întors! Copii n-am avut niciodată, iar pe părinţi nici nu-i mai ţin minte. Care va să zică, nu puteam să mai dorm, nu puteam să mai mănânc şi, cel mai scandalos, nu puteam nici să mor. Care va să zică, nu puteam să fac nimic. stam aşa, ca prostul şi, de dimineaţa până seara, mă perpeleam de dor. Bibliotecara-şef: hodorog pervers! Caty (Mariei): Ţi-am zis eu că ăsta vrea să moară aici! Maria: bietul bătrân… – 20 –

Antologia piesei de teatru într-un act Cititorul Expirat: uite aşa m-am chinuit vreme de zece ani. Zece ani bătuţi pe muchie, care va să zică. asta până zilele trecute când, tot brusc, ca într-o străfulgerare, am priceput de ce mi-era dor. am auzit în cap „click!” şi am priceput. mi-era dor de… Caty şi Maria: De ce, de ce? Cititorul Expirat: De carte! mi-era dor să citesc o carte. Bibliotecara-şef: Delirezi, domnule! unde s-a mai văzut să i se facă dor cuiva de-o carte? nu ţi-ar fi ruşine, om bătrân… Maria: o, cerule, cât de frumos! Caty: nu înţeleg nimic! Cititorul Expirat: nici eu, dar asta e! e drept, mai citisem eu una alta: contoare, apometre, etichete şi firme luminoase. obişnuiam, la un moment dat, să citesc în palmă şi în cafea. Dar cărţi, cărţi, nu! nu mai citisem… Poate de aceea mi s-a făcut aşa de dor. am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta... „nu vă supăraţi, n-aveţi cumva o carte?” nimic! nimeni n-a putut să mă ajute. ba chiar, în două rânduri, am avut probleme. au vrut să mă trimită la nebuni. am încercat să citesc în gând, imaginându-mi că eu însumi sunt o carte umblătoare, dar n-am putut… literele refuzau să vină, să se arate. Într-un târziu, mi-am amintit de bibliotecă. o noapte întreagă am răscolit prin hârţoage ca să găsesc permisul de cititor. Şi acum, care va să zică, acum iată-mă! Bibliotecara-şef: Permisul expirat. Permisul de cititor expirat. Domnule, dumneata eşti expirat din toate punctele de vedere. Dumneata ţi-ai pierdut dreptul să citeşti o carte! Cititorul Expirat: bine, şi atunci cum o să mor? Bibliotecara-şef: asta nu mai e treaba mea! nu-i în fişa postului! Cititorul Expirat (trage aer în piept, apoi curajos): Vreau permis nou! Bibliotecara-şef: Cuuum? Cititorul Expirat: Vreau să-mi întocmiţi permis nou! Vreau să citesc! altfel fac scandal! altfel… altfel mă spânzur de rafturile astea… Bibliotecara-şef (ezită o vreme): bineee! Caty, condica! Caty: Da, şefa! (aduce un registru foarte gros şi foarte vechi, pe care i-l dă Bibliotecarei-şef) Bibliotecara-şef (îl deschide violent): numele! Cititorul Expirat: stamate Damaschin! Bibliotecara-şef: sexul! – 21 –

Antologia piesei de teatru într-un act Caty (ţipă scurt): a! Cititorul Expirat: De nouăzeci de ani, neîntrerupt sex …masculin. Bibliotecara-şef: numele mamei! Cititorul Expirat: ana! Bibliotecara-şef: numele bunicii dinspre mamă! Cititorul Expirat (stă pe gânduri): rafira, mi se pare! Bibliotecara-şef: Fără cred şi mi se pare! aici lucrăm cu acte, nu cu bileţele de amor! numele străbunicii de pe mamă! numele mătuşii străbunicii dinspre tată şi numele verişorilor de gradul doi al bunicului de pe mama străbunicii de tată. Cititorul Expirat (se sufocă): ?!... Bibliotecara-şef (tot mai repede): numele şi prenumele bunicilor soţiei, plus numele şi prenumele fraţilor şi surorilor străbunicii dinspre mamă. Cititorul Expirat (duce mâna la gât, trupul i se chirceşte): ?!... Bibliotecara-şef: adresele exacte ale tuturor rudelor de mai sus. (Cititorul Expirat se prăbuşeşte; se mai zbate câteva clipe în convulsii, sub ochii îngroziţi ai Mariei, care nu ştie ce să facă, şi sub privirile curioase ale lui Caty, excitată de vederea morţii; în cele din urmă moare). Bibliotecara-şef: Casat! (închide cu zgomot registrul) (Fond muzical. Caty şi Bibliotecara-şef trag cadavrul afară din scenă, printr-o altă uşă decât cea prin care se intra până acum. Maria, îngrozită, asistă neputincioasă. Rămâne singură) Scena 3 (Uşa cea mare se deschide brusc. În scenă năvăleşte Ultimul Cititor. E răvăşit, disperat, înspăimântat. Cară după el două valize voluminoase. Poartă ochelari de soare. Scena aceasta se joacă într-un ritm foarte alert) Ultimul Cititor (bolborosind şi alergând, bezmetic, de la un raft la altul): Cărţi, cărţi. trebuie să citesc tot. nu e timp. Fiecare secundă poate fi ultima. să citesc! Cărţi, cărţi, repede… (aproape că se – 22 –

Antologia piesei de teatru într-un act loveşte de Maria, care îl urmărise cu mâna la gură. Pe acelaşi ton furibund) sunt ultimul! (gâfâie) afară nu mai e nimeni! afară nu mai e nimic de citit! sunt ultimul! sunt ultimul Cititor! mă urmăresc! Vor să mă omoare! (în şoaptă) ajutor! ajută-mă! Maria: este el! (dintr-o dată senină): te aşteptam! Ultimul Cititor (pare că nu a auzit-o): afară e gol! afară e frig! toate cărţile au murit. Maria: (îndurerată, în şoaptă): Dar librăriile? librăriile? editurile? anticariatele? Ultimul cititor: le-au închis! iar în cele pe care nu le-au închis se vând CD-uri şi prezervative. În anticariate se găsesc doar poze cu cărţi. atât! Şi rar, foarte rar, câte o copertă. Dar să nu stăm, nu e timp de stat! trebuie să citesc! repede! Maria: (tot în şoaptă): Ştiu, ştiu! tu eşti mântuitorul! tu trebuie să păstrezi lumea asta, s-o reînvii. te aşteptam. au fost semne. semne de praf, cerneală şi sânge. (brusc panicată) ele trebuie să vină! să te ascund! să te ascund! Dar unde să te ascund, unde, Doamne, să-l ascund pe omul acesta? Ultimul Cititor: nu, nu, lasă-mă! trebuie să citesc, urgent, tot, cu orice risc. Fiecare pagină este esenţială, fiecare capitol este crucial. Fiecare carte contează! (strigă) Fieeeecareee carteee conteeeazăăă! Maria (speriată): taci, taci! te vor auzi! te vor omorî! Ultimul Cititor: ia valizele astea. ia-le! ascunde-le bine! Păzeşte-le! Maria (le ridică, sunt grele): sunt grele, mântuitorule! Ce porţi în ele? Ultimul Cititor: lecturile! lecturile mele de-o viaţă. le port pretutindeni, mi-e frică să nu rămân fără ele. ele sunt tot ce am! lecturi incomplete, lecturi imperfecte, vai, lecturi minimale, a miliarda parte din tot ce există, a infinita parte din tot ce se pierde. (Maria le duce undeva în spate) Gata, acum trebuie să citesc, lasă-mă, pleacă, lasă-mă! (se repede la un raft. Ia la întâmplare o carte, îi răvăşeşte paginile, o duce în faţa ochilor acoperiţi în continuare de ochelari. O pune la loc. Aleargă la un alt raft. Ia o altă carte. Face acelaşi lucru. Strigă titluri ca şi cum ar striga pe cineva) „Dicţionar explicativ al limbii române”, „iluminismul. studii aplicate”, „teoria numerelor negative în matematicile superioare” (etc., etc.)

– 23 –

Antologia piesei de teatru într-un act Scena 4 (Se aude strigătul Mariei. În scenă apare Bibliotecara-şef şi Caty. Biblioteca se preschimbă în labirint, cele două aleargă după Ultimul Cititor. În goană, lovindu-se de rafturi, acesta continuă să strige titluri şi nume de autori, pe diferite tonalităţi. Lumina se stinge. Brusc, linişte! Plânsul Mariei. Scena rămâne în întuneric. Decupaj de lumină pe Caty. Aceasta deschide valizele. Mii de hârtii se ridică purtate de vânt. Din nou întuneric. Un alt decupaj de lumină ni-l arată pe Ultimul Cititor răstignit pe unul din rafturi. La picioarele lui, Maria plângând. Rafturile sunt complet goale) Maria (către sine): orb… orb… ultimul Cititor era orb… Dar… (către Ultimul Cititor) te rog, te rog, mântuitorule! Învie şi de data asta! Învie şi pentru greşeala asta a noastră! te rog, te rog… (Din nou întuneric. Decupaj de lumină pe Bibliotecaraşef, în mijlocul scenei. E cu faţa la public. Citeşte o carte). Bibliotecara-şef: „abatorul de hârtie. actul1. scena 1. un interior de bibliotecă publică. rafturi înalte, din metal. ruginite sau dând impresia de vechi, de decrepit. tot felul de etichete delimitează secţiunile: Antici, Clasici, Moderni, Contemporani, Ştiinţe, Filosofie etc. la un pupitru foarte înalt, ca judecătorii în sălile de judecată de altă dată, tronează bibliotecara-şef. bibliotecara-şef: Cum se prezintă anticii, Caty? Caty: admirabil, şefa! Praful e de douăzeci de centimetri. e o minunăţie, ar trebui să vedeţi şi dvs.”… (Bibliotecara-şef se opreşte din citit. Rupe paginile, una câte una, le aruncă) Se întoarce cu spatele către public. Lumina dezvăluie acum, în fundul scenei, un monitor uriaş, complet alb. Bibliotecara-şef îngenunchează în faţa lui, îşi împreunează mâinile şi se cufundă în rugăciune) SFÂRŞIT

– 24 –

Virginia Paraschiv

STRIVEŞTE FIRELE DE IARBĂ!
PERSONAJELE (în ordinea intrării în scenă): – buniCul – speculează „dreptul celui bătrân”. – heCtor – copil bătrân, impune „dreptul celui mai mic”. – CasanDra – aplică „dreptul celui puternic”. – Clarisa – beneficiară a „dreptului celui bolnav”. – auGustin – profesează „dreptul celui inofensiv” – VoCea – dă buzna cu „dreptul masculului feroce” – Personajul absent – în timpul vieţii nu are nici un drept, va primi, drept premiu de consolare, „dreptul la moarte eroică” Personajele îşi fac numărul de om şi gata, ies din scenă. SCENA I Zgomote cu care viaţa citadină ne-a deprins, zgomotele străzii şi zgomotele de la bloc… GONG. BUNICUL citeşte, cu obrajii transpiraţi de efort, băiatul ascultă cu interes, ambianţă banală şi modestă. BUNICUL: „tu, beţivan, tu, obraz de dulău sperios ca şi cerbul”. HECTOR: (suav, la auzul insultelor homerice)bunicule, vreau să te întreb ceva. BUNICUL: aştept. Dar ai grijă să-mi pui numai întrebări nepuse până azi. HECTOR: spune-mi te rog, cum ar fi arătat iliada ,catalizată de mânia lui ahile, nu a lui agamemnon? BUNICUL: Ce mi-e ahile, ce mi-e agamemnon, tot un drac. Doi şefi orgolioşi aflaţi de multă vreme în conflict, ce-i drept, conflictul – 25 –

Antologia piesei de teatru într-un act era surd, cu şi fără sclava disputată, unul sau celălalt tot s-ar fi retras din luptă, periclitând victoria comună a grecilor. HECTOR: homer era o fire paşnică. BUNICUL: aşa se pare. HECTOR: atunci de ce a preferat o temă de război? BUNICUL: războiul, îndeosebi pentru cel din troia, are, pe vremea aceea, tema preferată a marelui public. Fără a ţine seama de gustul popular, n-ar fi avut nicio şansă să fie luat în serios. HECTOR: Şi digresiunile, tot concesii publicului sunt? BUNICUL: Concesii, sau, dacă vrei, puţin oportunism. HECTOR: Din dorinţa de succes? BUNICUL: mai degrabă din teamă. auditoriul era compus din indivizi cu temperament şi irascibili, gata să tropăie şi să huiduie dacă , din nebăgare de seamă, poetul ar fi omis de pe lista protagoniştilor vreun strămoş de-al lor. HECTOR: argument valabil pentru iliada, dar pentru odiseea? BUNICUL: e şi mai simplu. obosit şi excedat de luptele interminabile între taberele vrăjmaşe, ilustrul orb, vrând să îmblânzească spiritele încinse, a născocit un basm, basmul întoarcerii acasă. surprinzător, dar le-a plăcut. atât de mult, că nu-l lăsau să expună deznodământul. lumea, avidă de senzaţii, striga însufleţită: „ nu-l duce acasă! amână-i sosirea !” epuizat de nopţile de veghe, dar fericit, aedul improviza episoade fermecătoare şi neverosimile. aşa s-au scurs cei douăzeci de ani, până ce ulysse, viu şi nevătămat, a ajuns cu bine la ithaca. HECTOR: Şi zeii, de ce şi i-a închipuit ca pe nişte păcătoşi? BUNICUL: a, te referi şa transferul de cusururi omeneşti în lumea zeilor. În chestia asta, homer nu a adus nimic original. Credinţa în zeii după chipul şi asemănarea omului era curentă la cei vechi. HECTOR: Înţeleg, lumea modernă şi-a creat un singur Dumnezeu, atotputernic, bun şi drept, care sălăşluieşte într-un rai fără prihană; semn de progres şi de civilizaţie. BUNICUL: sau de ipocrizie. HECTOR: Credea în ei? BUNICUL: În zeii păcătoşi? Cine ştie? răspunsul poate fi şi da şi nu. Dar după patosul cu care îi cânta, e mai probabil da. HECTOR: era aşa naiv? – 26 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: exclus. era bătrân şi înţelept. HECTOR: Şi orb. BUNICUL: Şi foarte talentat, versifica din zbor, cu mare uşurinţă. HECTOR: Şi recita corect şi expresiv, fără să sară un rând. BUNICUL: trăia ca un ascet. HECTOR: De unde ştii? BUNICUL: Cum, de unde. Ce întrebare ! izvoare! scrise şi orale!Diverse şi contradictorii. Vechi! Depăşite! scoase din uz! HECTOR: Cum a murit? BUNICUL: Cine? HECTOR: aedul. ascetul orb. BUNICUL: De ce să moară? HECTOR: Cum de ce? De bătrâneţe. BUNICUL: Cine te-a învăţat pe tine că bătrânii mor? HECTOR: Dacă nu mor, atunci ce fac? BUNICUL: supravieţuiesc contemporanilor, devin nonagenari. HECTOR: aşa, ca tine? BUNICUL: Desigur. longevitatea e o virtute a celor aleşi. HECTOR: eşti sigur că poetul n-a murit? BUNICUL: nimeni nu moare până nu probează că există. HECTOR: homer a existat? BUNICUL: Înclin să cred că da. HECTOR: Şi acum ce-o mai fi făcând? BUNICUL: Ca de obicei, la fel de bătrân şi orb, însă ceva mai reumatic şi mai blazat, colindă din cetate în cetate şi încearcă să cuprindă în versuri adevăruri sacre şi eterne. HECTOR: Şi publicul mai are răbdare să-l asculte? BUNICUL: Parcă a avut vreodată? HECTOR: Public? BUNICUL: nu, răbdare. HECTOR: acum ce face? BUNICUL: Publicul? HECTOR: nu, poetul. BUNICUL: Îşi încasează drepturile de autor şi îi depune în cont la bancă. HECTOR: e lacom? BUNICUL: nu, prudent. HECTOR: Faţă de cine? – 27 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: nu cine, ce. Faţă de perspectiva zilei de mâine, când va rămâne singur, părăsit, fără culcuş, fără prestigiu. HECTOR: nici tu nu mai eşti tânăr. Cum ai să procedezi? BUNICUL: nu-mi duce grija. eu sunt familist. HECTOR: eşti şi mai înţelept decât poetul. BUNICUL: normal. n-am încotro. Şi mai ales de când sunt grav bolnav. HECTOR: Ştiu, rinichii şi ficatul. BUNICUL: n-am voie să mănânc ce-mi place, nu pot să mă abţin… HECTOR: Şi totuşi vei supravieţui. BUNICUL: Da, din păcate. HECTOR: regreţi? BUNICUL: Voi regretaţi, eu nu. HECTOR: Ce tot vorbeşti acolo? BUNICUL: eu nu vorbesc, eu trag cu urechea. HECTOR: Şi? BUNICUL: idiot bătrân, senil şi sclerozat. HECTOR: Crezi asta despre tine? BUNICUL: eu nu, CasanDra. HECTOR: mama? BUNICUL: iubita mea CasanDra, fiică. HECTOR: Dacă era nervoasă, îmi explic. BUNICUL: era, cum să nu fie. De o săptămână nu-i permit să schimbe apa la flori şi să aerisească sufrageria. HECTOR: adică dormitorul tău. BUNICUL: miroase toată casa a flori clocite, să înnebuneşti, nu altceva. Vrei să-ţi citesc din clasici? HECTOR: lasă, bunicule, mai e şi mâine zi. De altfel, se aude uşa de la intrare. Vine mama. SCENAII Intră CASANDRA, cu sacoşa plină de cumpărături de la piaţă. Îi pune bătrânului un pacheţel în braţe şi se duce la bucătărie. HECTOR: Ciudat, ce veselă e mama. BUNICUL: Şi duioasă. HECTOR: Şi destinsă. – 28 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: tandră. HECTOR: seamănă cu mama din cartea de citire. BUNICUL: i-o fi zâmbit complice farmacistul de la colţ. HECTOR: eroare, când îi zâmbeşte farmacistul, mă mângâie în grabă, pe breton. BUNICUL: aşa e. mie mi-aduce caramele, nu fondante. HECTOR: să facem un efort şi să fim mai buni. BUNICUL: ai vreo idee? HECTOR: ai să vezi. uite-o că vine. mamă, îmi dai voie să te ajut la treabă? CASANDRA: (intrând cu tot felul de pachete aflate într-un echilibru fragil) eliberează masa. (heCtor îşi ia cărţile de pe masă şi le aşează cu grijă, jos, sub masă.) mai repede. (heCtor accelerează ritmul şi nu mai ţine cont de nici o ordine. Fişele zboară prin cameră.) aşa te vreau, fiule, energic şi descurcăreţ. (heCtor înregistrează îndemnul cu un zâmbet silit.) CASANDRA: (aşezându-şi lucrurile pe masă.) Două ouă mari, proaspete, un vârf de linguriţă de sare, puţin muştar, ulei cât înghite, o lămâie…aicea ce-i? HECTOR: un teanc de fişe, mamă. CASANDRA: (le face vânt cu cotul.) …o lingură de lemn curată, castronul bine şters cu cârpa….hector, am auzit eu bine, sau mă ajuţi la treabă? HECTOR: te ajut. CASANDRA: Freacă maioneza. eu îmi văd de treabă în bucătărie. (HECTOR pune toate ingredientele la grămadă şi bate cu furie în castron până ce conţinutul galben verziu îl împroaşcă pe haine, pe obraji. CasanDra: intră şi priveşte consternată.) CASANDRA: să pieri din ochii mei, nu eşti bun de nimic. mai mult încurci. Cu nasul în cărţi. atâta ştiţi. „ CasanDra:, nu vreau ceaiul fierbinte, mamă, supa n-are gust, CasanDra:, n-ai făcut plăcintă, mamă, mie nu-mi place tocana, ….aruncă porcăria asta, ce te uiţi la mine ca un tont (heCtor: se duce cu castronul la closet.) CASANDRA: Şi trage apa! (HECTOR se întoarce în cameră şi se duce să citească sub masă.) BUNICUL: (apropiindu-se de CasanDra:) CasanDra:! – 29 –

Antologia piesei de teatru într-un act CASANDRA: Poftim. BUNICUL: Dă-mi voie, te rog, să trec. CASANDRA: acum te-a apucat, vrei să se taie iar? BUNICUL: te rog, fetiţo, ştii bine că nu pot să aştept. CASANDRA: Fie, dar să nu se mai întâmple. Ce dracu, la vârsta dumitale nu poţi să ai un pic de jenă? (BUNICUL intră în baie) CASANDRA: (cu nasul în castron, concentrată la a doua repriză de maioneză.) Papa, nani, pipi, de dimineaţă până seara:; o să ne îngroape pe toţi tăticul… tu băiete, ce-ai mai făcut la şcoală? HECTOR (de sub masă) nimic. m-a ascultat la literatură, am dat lucrare de control la anatomie, şi l-am pleznit pe şeful clasei pentru că m-a făcut „bastard ochelarist” CASANDRA: Şi altceva? HECTOR: am inventat două lozinci mobilizatoare la muncă şi la disciplină, extrem de bine cotate de profesori şi de colegi. CASANDRA: Gata, mi-a reuşit! BUNICUL: (ieşind din baie) Dacă nu te superi, CasanDra:, ce pregăteşti tu acolo? CASANDRA: nu, tată, nu-i cu supărare. Ciuperci cu maioneză, pentru aperitiv. BUNICUL: Îmi dai şi mie? CASANDRA: (cu voce încărcată de ură şi mânie) Îţi dau, cum să nu-ţi dau. (înveselită) Fac şi ouă umplute. BUNICUL: Şi varză cu friptură? CASANDRA: Şi. BUNICUL: Şi îngheţată cu alune? CASANDRA: Cum de-ai ghicit? BUNICUL: mi-am amintit de bunătăţile cu care mama ne răsfăţa de sărbători. HECTOR: sărbătorim şi noi ceva? BUNICUL: avem şi musafiri la cină? CASANDRA: o să vedeţi. ai grijă, tată să nu te lăcomeşti: să guşti din toate, câte puţin. HECTOR: miroase a ars. CASANDRA: ratez friptura. (Fuge în bucătărie) HECTOR: bunicule, mai bine nu gusta. – 30 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: De ce? HECTOR: a pus sare. am văzut-o eu. BUNICUL: minţi. n-ai văzut nimic. De unde a pus? HECTOR: Din cutia pe care scrie „zahăr”. BUNICUL: aiurea. sarea e în cutia pe care scrie „griş”. eşti intrigant şi mincinos. Copil netrebnic şi infam ! CASANDRA: (din bucătărie) hector! HECTOR: Da, ştiu. Gunoiul. SCENA III BUNICUL: Clarisa! CLARISA: Da, papa. BUNICUL: ai fost? CLARISA: am fost. BUNICUL: Ţi-a dat ceva? CLARISA: mi-a dat, dar nu atât cât am cerut. BUNICUL: Şi i-ai cerut, desigur, mai puţin decât ţi-am sugerat. CLARISA: Da. BUNICUL: bine, bine, bleagă ai fost, bleag-ai rămas. a zis ceva? CLARISA: a zis să nu-i mai aducem din clasici că nu ne mai achiziţionează. lumea nu cumpără. BUNICUL: Şi nu citeşte. Păcat. În sfârşit, te-ai dus unde ţi-am spus? CLARISA: m-am dus, era să închidă. BUNICUL: Şi ai găsit? CLARISA: Da, am găsit un număr foarte solicitat de public. BUNICUL: la fel de gros? CLARISA: la fel: 50/15/7, copertă vişinie. BUNICUL: bine, bine, CasanDra: nu va băga de seamă. CLARISA: Ţi-o dau acum sau să o pun la loc, în raft? BUNICUL: Pune-o la loc. o s-o citesc la noapte, pe furiş. are şi ilustraţii? CLARISA: are. m-am uitat şi eu la ele. sunt foarte expresive. BUNICUL: mă faci nerăbdător şi curios. Descrie-mi şi mie una, la întâmplare, dar repede, până nu vine CasanDra:. CLARISA: ilustraţia numărul 37, subtitlul „bestia stropind o floare.” BUNICUL: interesant, picant, are vitalitate textul. Şi acum , imaginea, ce cuprinde? – 31 –

Antologia piesei de teatru într-un act CLARISA: un pistol violet, zvârlit în iarbă, o pereche de ochelari cărămizii, un copac fără frunze, pe o şosea asfaltată, şase lacrimi transparente, o fustă scurtă, în carouri, un umăr roz, lipit de-o bluză cafenie… BUNICUL: Destul. ajunge. Citeşte prezentarea de pe coperta a doua. CLARISA: o spargere la bancă, trei crime în lanţ, şi una secundară, care derutează cercetările. BUNICUL: excelent, excelent, Clarisa: eşti un complice de nădejde, candid şi inocent. te-a văzut intrând în casă cu pachetul? CLARISA: m-a privit iscoditor portăreasa, dar era aşa de beată, că până mâine o să uite. BUNICUL: Prea bine. să sperăm . Dă-mi restul şi eşti liberă. CLARISA: Papa, am cheltuit toţi banii. nu mi-a rămas nimic. am cumpărat un tanc. BUNICUL: un ce? CLARISA: un tanc teleghidat, cu sirenă şi husă de camuflaj. BUNICUL: Fetiţă lacomă şi fără caracter. nu aveai destule jucării? CLARISA: ba da. Dar tanc n-aveam. Şi dacă o să-mi ceară când va avea 5 ani? să-l las să plângă? să se uite cu invidie la alţii? BUNICUL: n-am spus asta. totuşi ar fi trebuit să-mi ceri permisiunea. acum ce-o să mă fac dacă apare volumul doi? De unde să-ţi dau banii? Şi anticariatul e închis. CLARISA: o să vorbesc cu vânzătorul. e om drăguţ şi o să ne dea pe datorie. BUNICUL: Fie, dar să nu se mai întâmple. Dă-mi dicţionarul greclatin. Până e gata cina, am timp să fac o fişă. (CLARISA iese păşind uşor spre uşă) SCENA IV BUNICUL, HECTOR, la urmă, din bucătărie, CASANDRA BUNICUL: Clarisa! HECTOR: nu-i aici. BUNICUL: Când, unde şi cum a dispărut? HECTOR: a plecat în camera ei. BUNICUL: În a cui cameră? – 32 –

Antologia piesei de teatru într-un act HECTOR: a ei. BUNICUL: a câta oară să repet, nepot nevrednic şi infam,? aerul şi adjectivul posesiv sunt interzise în casa asta. Zi după mine: tatăl meu care… HECTOR: tatăl meu care… BUNICUL: ai tată, băieţaş? HECTOR: nu mai am, dar am avut. BUNICUL: Ce nu ai, nu poate fi al tău. e clar? Cere iertare. HECTOR: Îţi cer iertare. BUNICUL: nu aşa se cere iertare. HECTOR: nu aşa se cere iertare. BUNICUL: Ci altfel. HECTOR: altfel. BUNICUL: Cu faţa la perete, pentru că eşti copil. (un reflector îl va „încolţi” pe copil) HECTOR: Cu faţa la perete, pentru că sunt copil. BUNICUL: smerit, pentru că sunt bătrân. HECTOR: smerit, pentru că eşti bătrân. BUNICUL: În pas alergător, pentru că eşti sănătos. HECTOR: În pas alergător, pentru că sunt sănătos. BUNICUL: Şi vei trăi. HECTOR: Şi voi trăi . BUNICUL: În genunchi, pentru că eşti o nulitate. HECTOR: În genunchi, pentru că sunt o nulitate. BUNICUL: Şi singur. HECTOR: Şi singur. BUNICUL: slab şi neputincios. HECTOR: slab şi neputincios. BUNICUL: Cu fruntea la pământ, pentru că ţi-e teamă. HECTOR: Cu frunte la pământ, pentru că mi-e teamă. BUNICUL: De mine. HECTOR: De tine. BUNICUL: Şi de umbra ta. HECTOR: Şi de umbra mea. BUNICUL: De ploaie, de trăsnet şi de zile petrecute… HECTOR: De ploaie, de trăsnet şi de zile petrecute… BUNICUL: Degeaba. – 33 –

Antologia piesei de teatru într-un act HECTOR: Degeaba. BUNICUL: Drepţi, pentru că eşti om! HECTOR: Drept, pentru că sunt om! BUNICUL: om între oameni! HECTOR: om între oameni! BUNICUL: om între fiare! HECTOR: om între fiare! BUNICUL: om între obiecte neînsufleţite! HECTOR: om între obiecte neînsufleţite! BUNICUL: mâinile sus, pentru că n-ai nicio şansă! HECTOR: mâinile sus, pentru că n-am nicio şansă! BUNICUL: Şi pentru că aşa e obiceiul. HECTOR: Şi pentru că aşa e obiceiul. BUNICUL: Celui învins. HECTOR: Celui învins. BUNICUL: Culcat, cu faţa în ţărână! HECTOR: Culcat, cu faţa în ţărână! BUNICUL: scurmă cu mâinile pământul! HECTOR: Cu mâinile am să scurm pământul. BUNICUL: spasmodic. HECTOR: spasmodic. BUNICUL: rostogoleşte-ţi trupul! HECTOR: Şi trupul mi-l rostogolesc. BUNICUL: energic. HECTOR: energic BUNICUL: striveşte firele de iarbă ! HECTOR: strivi-voi firele de iarbă. BUNICUL: Fragile. HECTOR: Fragile, firele de iarbă. BUNICUL: ridică-te pe jumătate. HECTOR: Şi mă ridic pe jumătate. BUNICUL: nu poţi mai mult. HECTOR: nu pot mai mult. BUNICUL: au încercat şi alţii. HECTOR: au încercat. BUNICUL: Şi au obosit. HECTOR: au obosit. – 34 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: Şi tu. HECTOR: Şi eu. BUNICUL: stai jos, cu fruntea pe genunchi. HECTOR: stau jos, cu fruntea pe genunchi. BUNICUL: meditativ. HECTOR: meditativ . BUNICUL: Şi pur. HECTOR: Şi pur. BUNICUL: Şi aşteptând să fii născut. HECTOR: Şi aşteptând să fiu născut. BUNICUL: Ca să exişti. HECTOR: Ca să exist. BUNICUL: umil şi anonim. HECTOR: umil şi anonim. BUNICUL: Docil. HECTOR: Docil. BUNICUL: stingher şi inutil. HECTOR: stingher şi inutil. BUNICUL: ostil în sinea ta. HECTOR: ostil în sinea mea. BUNICUL: Du mâinile la spate! HECTOR: Duc mâinile la spate. BUNICUL: legate. HECTOR: legate. BUNICUL: În numele legii! HECTOR: În numele legii! BUNICUL: se face dreptate. HECTOR: se face dreptate. BUNICUL: Împreunează palmele în faţă! HECTOR: Şi palmele le împreunez. BUNICUL: Cere iertare. HECTOR: Cer iertare. BUNICUL: Şi îndurare. HECTOR: Şi îndurare . BUNICUL: mie. HECTOR: Ţie. BUNICUL: Pentru că sunt mai mare. – 35 –

Antologia piesei de teatru într-un act HECTOR: Pentru că eşti mai mare. BUNICUL: Cere iertare mamei. HECTOR: Cer mamei iertare. BUNICUL: Pentru că e femeie. HECTOR: Pentru că e femeie. BUNICUL: Cere iertare celor de faţă. HECTOR: Cer iertare celor de faţă. BUNICUL: Pentru că sunt mai mulţi. HECTOR: Pentru că sunt mai mulţi. BUNICUL: Şi ne privesc. HECTOR: Şi ne privesc. BUNICUL: Cu milă. HECTOR: Cu milă. BUNICUL: Şi cu scârbă. HECTOR: Cu scârbă. BUNICUL: Cu mirare. HECTOR: Cu mirare. BUNICUL: Şi se întreabă. HECTOR: se întreabă. BUNICUL: aşa o fi? CASANDRA: (din bucătărie) hector, ce naiba faci acolo? Ce-i gălăgia asta? HECTOR: Citesc pe roluri cu bunicul. CASANDRA: Pune faţa de masă! HECTOR: Cea albă, din damasc? CASANDRA: nu, aia verde, brodată cu cireşe mov. SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

– 36 –

Antologia piesei de teatru într-un act PARTEA a II-a SCENA I HECTOR, CASANDRA, BUNICUL, CLARISA. Familia se pregăteşte de ospeţie cu”protocol”. Mâncare pe masă, cât cuprinde. Toţi sunt puşi la patru ace,cu haine vechi ce trebuie să pară noi. CASANDRA poartă peste rochia de seară un şorţ soios. Atmosferă aproape funebră. Toţi au trac să nu-şi strice „ţinuta”. CASANDRA: haideţi mai repede. hector, pune şerveţelele-n pahare. Cu vârfu-n sus! tată, să nu bagi arătătorul în frişcă. Clarisa, nu sta ca o momâie, adu vaze de cristal cu flori. Ţineţi minte ce v-am învăţat, când intră pe uşă, să fiţi amabili cu el şi între voi. CLARISA: Şi dacă plânge? CASANDRA: Cum o să plângă, doar e bărbat. CLARISA: Când îi dau dinţii de lapte, orice bărbat are dureri şi plânge. CASANDRA: Dă-i un covrig să roadă, sau un pesmet. CLARISA: n-am am uitat să cumpăr. CASANDRA: bagă-i suzeta în gură. CLARISA: am încercat, nu vrea. CASANDRA: nu cumva e constipat? CLARISA: nu poate fi, adineauri a avut scaun. CASANDRA: normal? CLARISA: Da, galben auriu. CASANDRA: atunci dă-i un sirop calmant. CLARISA: nu-i place. mai bine îi dau voie afară, cu bicicleta. CASANDRA: nu-l trimite afară, n-ai să mai stai la masă liniştită, de grija lui. CLARISA: să-l las să strice o jucărie? CASANDRA: lasă-l, dar nu cred să-l preocupe mai mult de câteva minute. Vizita durează şi am nevoie de tine relaxată, calmă. CLARISA: Ce-ar fi să-l trimit la şcoală? acolo stă la lecţii şase ore. HECTOR: nu vezi că-i noapte? nu ştii că-i este frică de întuneric? CASANDRA: are dreptate hector, şi apoi la ora asta, şcoala e pustie. CLARISA: să stea papa cu pruncul. Copiii se simt în siguranţă cu buniCul: lor. – 37 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: De ce să stau eu cu copilul, când mi-e foame? n-am şi eu dreptu la viaţă lipsită de griji şi obligaţii menajere? eu v-am crescut, v-am dat la şcoală, v-am îmbrăcat, acum gata, descurcaţi-vă şi singure. habeat corpus act. Dixi. Categoric. CLARISA: Dacă-i aşa, mă duc să-l legăn şi să-i dau să sugă. CASANDRA: n-ai să te duci nicăieri. am hotărât să stai aici cu noi, în seara asta. CLARISA: Şi dacă umblă la priză? HECTOR: am pus câte un dulap în dreptul lor. adu-ţi aminte, tanti Clarisa:, doar am făcut împreună treaba asta. CASANDRA: Copilul are instinct de conservare, a mai rămas el singur şi n-a păţit nimic, nu s-a jucat cu focul, nu a căzut din pat… HECTOR: nici nu s-a strangulat cu faşa… BUNICUL: nici nu s-a sufocat în somn… CASANDRA: nici nu a dat drumul la robinetul cu apă clocotită… HECTOR: nici n-a deschis cutia cu medicamente… BUNICUL: nici nu şi-a spart arcada de colţul mesei… CASANDRA: nici n-a făcut pe el… HECTOR: nici n-a ciobit oglinda cu mitraliera pneumatică… BUNICUL: nici n-a mâncat fondul de ten… CLARISA: nici n-a bătut cu buzduganul în perete… CASANDRA: nici n-a tras faţa de masă… HECTOR: Cu bivolul de porţelan pe ea… BUNICUL: Şi cu fotografia mamei mele, pusă-n rama de bronz, pe trepiedul în formă de cap de şopârlă… CLARISA: nici n-a scos ochii păpuşii de 280… HECTOR: nici roţile de la trenuleţul pe şine circulare… CASANDRA: nici n-a scâncit micuţul… HECTOR: Şi nici n-o să bocească… BUNICUL: Cu siguranţă că n-o să scâncească alintatul… CASANDRA: răsfăţatul… HECTOR: râzgâiatul… TOŢI: nostru copilaş, drăgălaş, suav, gingaş… CLARISA: Ce buni şi îngăduitori sunteţi toţi cu el. mă duc să văd dacă e bine învelit. CASANDRA: Clarisa, iar începi. – 38 –

Antologia piesei de teatru într-un act BUNICUL: sora ta mai mare ţi-a explicat că trebuie să stai cu noi la masă. aşa a hotărât, aşa să faci. CLARISA: Dar… HECTOR: tanti Clarisa, nu ai cu ce ajunge până la el, ultimul tren a plecat acum o oră. CASANDRA: Ce idee ţi-a venit, să mergi în miez de noapte şi să trezeşti copilul. BUNICUL: aşa sunt mamele când se despart întâia oară de odrasla lor. CASANDRA: exact, Clarisa, toate trecem prin asta. e greu în primele zile, cu timpul, ai să te obişnuieşti. HECTOR: să vezi ce scrisoare frumoasă ai să primeşti. BUNICUL: Cu „ Dragă mămico, noi o ducem bine, luăm masa de cinci ori pe zi, iar dimineaţa ne dă deşteptarea cu trompeta. CASANDRA: Pe urmă facem programul administrativ şi igienic. HECTOR: s-au organizat întreceri individuale şi pe echipe. BUNICUL: eu şi ai noştri le-am câştigat pe toate. CASANDRA: ne-au dat şi premii. HECTOR: nu mai am vreme să-ţi scriu, mămico. BUNICUL: se face adunarea pentru plecarea în excursia de-o zi. HECTOR: Venim tocmai diseară, o să culegem fragi. CASANDRA: te sărut, mămico, HECTOR: Cu drag, BUNICUL: al tău copil cuminte şi ascultător. HECTOR: P.s. nu am reuşit să mănânc toată mâncarea din pachet. CASANDRA: Şniţelele s-au stricat… BUNICUL: iar roşii să nu-mi mai pui… HECTOR: Că se zborşesc CASANDRA: acelaşi. BUNICUL: ei, ţi-a plăcut? CLARISA: Da, dar o să-mi fie dor. TOŢI: Şi nouă. CLARISA: Ce greu va trece timpul. TOŢI Şi pentru noi. CASANDRA: nu te mai gândi, zece zile nu înseamnă mare lucru. Găseşte-ţi o ocupaţie. HECTOR: Citeşte. BUNICUL: Croşetează. – 39 –

Antologia piesei de teatru într-un act TOŢI: stai cu noi. CLARISA: bine, bine, o să rămân cu voi, mâine dimineaţă îi dau telefon. TOŢI: să afli cum se simte? CLARISA: Da. TOŢI: De ce nu? CLARISA: numai că… CASANDRA: mâine dimineaţă. să ne vedem şi de-ale noastre. ascultă, hector, să nu mănânci cu gura deschisă sau să plescăi. HECTOR: Ştiu să mă port când sunt străini de faţă. n-am să te compromit. BUNICUL: Vor fi mai mulţi? CASANDRA: nu ţi-am mai spus odată? e numai unul singur, un domn; un bărbat; un prieten; o cunoştinţă; un musafir. un pretendent. BUNICUL: aha, iar vrei să te măriţi? CASANDRA: Şi ce e rău în asta? BUNICUL: nu e rău, dar pe noi cui o să ne laşi? CASANDRA: Dar nu vă las, rămân cu voi. HECTOR: Şi o să locuiască domnul în casa noastră? CASANDRA: normal, îţi va fi tată. HECTOR: adică ţie soţ. BUNICUL: Şi unde ai să-l culci? CASANDRA: Cum unde? În cameră la mine. HECTOR: atunci, eu unde dorm? CASANDRA: În sufragerie, cu buniCul tău. BUNICUL: nu dorm cu hector, sforăie. HECTOR: eu sforăi? nu-i adevărat. spune-i mamă că nu-i adevărat, tu ştii mai bine. CASANDRA: n-am cum să ştiu, adorm de fiecare dată înaintea ta, în somn n-aud. BUNICUL: am tabieturi; sunt bătrân; strănut; tuşesc: mă scol în timpul nopţii; citesc; mă duc la baie; sunt bolnav; nervos; n-am să suport prezenţa unui copil. HECTOR: Îţi sunt nepot. BUNICUL: Şi eu îţi sunt bunic. Ce dacă? nu mă simt nicicum dator şi obligat faţă de tine.. CASANDRA: Clarisa, dormi tu cu hector. – 40 –

Antologia piesei de teatru într-un act CLARISA: unde, în hol? CASANDRA: În altă parte unde? HECTOR: acolo nu vreau eu.; e frig; răcesc; trage curent; şi nu e masă. Şi cărţile, unde le pun? sunt patru uşi, nicio fereastră. să stau şi ziua cu lumina aprinsă? CLARISA: Dar nu-i nevoie, hector, se vede şi pe întuneric. eu m-am obişnuit. merg fără să mă împiedic niciodată. iau fără ezitare orice obiect am nevoie; Pantofii, oglinda din poşetă. HECTOR: tanti Clarisa, ai antrenament. BUNICUL: Şi nu se poate contesta bunăvoinţa. CASANDRA: Vezi, hector, şi buniCul e de părere că eşti încăpăţânat. BUNICUL: Şi egoist CASANDRA: nu te mira, e unicul copil. BUNICUL: Posesiv, egocentrist.. CASANDRA: Crede că tot ce e mai bun i se cuvine. CLARISA: Dacă-i aşa, nu-l mai primesc în camera mea. CASANDRA: alta acum, de ce să nu-l mai primeşti? CLARISA: mi-e frică. BUNICUL: Ţi-a fost, pe viitor o să ai cu cine să stai de vorbă. CLARISA: heCtor e un copil mare şi rău. o să-l bată pe al meu care e mic şi bun. CASANDRA: Îl facem noi pe heCtor să fie bun. BUNICUL: sau am eu grijă de acela mic să se facă rău. HECTOR: Degeaba faceţi planuri. tot nu mă mut la tanti Clarisa. Şi nici la bunicul, chiar de-ar fi să mă roage el. CASANDRA: Voi aţi înnebunit de-a binelea. acolo nu vrei, dincoace nu te vrea. Ce să mă fac cu tine? HECTOR: Ce ai făcut şi până acum. mă suporţi în camera ta. CASANDRA: hector, băiatul mamei, pricepe că nu se mai cuvine să dormi în camera mea. HECTOR: nu asta ai vrut să spui. Ştiu că nu se cuvine. CASANDRA: ei, vezi? HECTOR: s-ar cuveni să am o cameră numai a mea CASANDRA: e imposibil; locuinţa este mică, iar noi suntem prea mulţi. HECTOR: Şi o să fim şi mai mulţi. BUNICUL: Cu unul. – 41 –

Antologia piesei de teatru într-un act CASANDRA: Crezi că exagerez? HECTOR: nu, mamă, ai dreptate; eşti liberă să procedezi cum crezi de cuviinţă. CASANDRA: bine că ţi-a revenit bunul simţ. BUNICUL: Şi respectul filial. HECTOR: unul în plus sau minus nu contează. la tanti Clarisa am spus că nu-mi place, buniCul: nu vrea să mă primească, aşa că voi rămâne tot acolo. CASANDRA: tu nu-nţelegi copile că mă mărit? HECTOR: Ce dacă? CASANDRA: Cum, ce dacă? HECTOR: o să dorm cu tine şi cu bărbatul tău. BUNICUL: un moment, CasanDra, poate că băiatul ignoră că soţii trebuie să doarmă împreună, singuri. HECTOR: Valabil pentru tinerii căsătoriţi. Dar între mama şi bărbatul ei ce se poate petrece scandalos? BUNICUL: CasanDra, de data asta opinia lui heCtor este justă. Chiar aşa, cu ce o să vă încurce? CLARISA: e cuminte, nu face gălăgie. BUNICUL: nu se mişcă în casă fără rost. HECTOR: iar dacă o să aveţi ceva de discutat, ca între oameni mari, mă fac că plec la joacă. aştept în bucătărie până mă chemi. CASANDRA: tată, fii rezonabil. BUNICUL: nu. CASANDRA: hector, fii înţelegător. HECTOR: nici gând. CASANDRA: Clarisa, convinge-l tu pe hector. CLARISA: Dragă CasanDra, fiecare părinte e dator să-şi supravegheze odrasla. personală.. al meu de ce nu pune probleme? CASANDRA: Voi cugeta, poate voi găsi o soluţie care să-i împace pe toţi. TOŢI: nuuuu, aşa ceva nu există! (soneria) CASANDRA: Vine! Întâmpinaţi-l voi! mă duc să-mi pun la punct ţinuta.

– 42 –

Antologia piesei de teatru într-un act SCENA II AUGUSTIN: sărut mâna, doamnă. bună seara. sunteţi văduva CasanDra benedict? CLARISA: nu, domnule, nu-s văduvă, sunt domnişoară. BUNICUL: e fiica mea mezină, Clarisa. HECTOR: nici n-a cerut-o nimeni de nevastă. e mătuşa mea. BUNICUL: CasanDra a fost măritată. HECTOR: adică mama mea. AUGUSTIN: Vă rog să mă scuzaţi de gafă . BUNICUL: nu faci nimic. oricui i se întâmplă să greşească. HECTOR: Puneţi paltonul la cuier. BUNICUL: Şi pălăria. HECTOR: mama vă roagă să aşteptaţi puţin. se pregăteşte. AUGUSTIN: mi-e teamă să nu vă inoportunez. BUNICUL: nu, domnule, ne face plăcere că aţi sosit. AUGUSTIN: Dacă-mi permiteţi. HECTOR: aşezaţi-vă pe scaun. BUNICUL: nu, nu pe acela. acolo stă CasanDra... Pe celălalt. AUGUSTIN: aici e bine? BUNICUL: Perfect. CasanDra o să fie încântată. HECTOR: mama ne-a poruncit să vă tratăm politicos. AUGUSTIN: aveam o strângere de inimă. TOŢI: Şi noi. AUGUSTIN: la gândul că am venit cu atâta întârziere. BUNICUL: mai bine mai târziu decât niciodată. AUGUSTIN: mă simt în culpă. mă credeţi, n-a fost vina mea. HECTOR: nu vă formalizaţi. BUNICUL: e frig afară? AUGUSTIN: Frig şi ceaţă. BUNICUL: nu-i vreme de umblat pe drumuri.. AUGUSTIN: e adevărat. Dar ce puteam să fac? altă soluţie nu am avut. BUNICUL: aveţi dreptate. CLARISA: Permiteţi să vă întreb ceva? AUGUSTIN: Desigur, domnişoară, sunteţi gazdă şi parte direct interesată. CLARISA: aveţi copii? BUNICUL: Clarisa, nu fi indiscretă. – 43 –

Antologia piesei de teatru într-un act AUGUSTIN: Dar nu-i nici o supărare. răspunsul este simplu: nu. BUNICUL: Păcat. CLARISA: aţi fi amabil să-mi faceţi mie unul? nu unul mare, un bebeluş. AUGUSTIN: băiat sau fată? BUNICUL: Clarisa, nu insista, e indecent. CLARISA: ba nu. Domnul e indecis, ca toţi bărbaţii. HECTOR: tanti Clarisa, nu fi nerăbdătoare. CLARISA: nu sunt nerăbdătoare, dar pruncul nu mai poate să aştepte. Vine la termen. Voi n-auziţi cum plânge şi dă din picioruşe? Da, puiul mamei, stai blând, nu-ţi fie teamă. n-o să păţeşti nimic. n-o să te doară nimic, pe mine o să mă doară. Şi am să ţip tare, şi am să te chem, vino, iubitul meu, vino pe lume încet şi calm. totul e pregătit: leagănul, suzeta, abecedarul, numele, pojarul, cucuiele, prietenii de joacă, săndăluţele albastre, serviciul militar, corijenţa la muzică, bucuriile, botoşeii, scatoalcele, vorbele, pedepsele, cariera, dojana, „ treci la colţ cu faţa la perete” (heCtor sare reflex). HECTOR: tanti Clarisa, uite, ca să te simţi mai bine, fă-mă pe mine astăzi fiul tău. CLARISA: Pe tine nu te vreau, eşti prost BUNICUL: Destul de satisfăcător. nun ne produce neplăceri. AUGUSTIN: eşti cuminte? HECTOR: sunt. nu fur, nu joc mingea cu derbedeii pe maidan, nu fumez la closet, nu sparg geamurile cu praştia, nu-i contrazic pe oamenii mai mari, nu fac colecţie de poze deocheate. AUGUSTIN: bravo, bravo, aşa copil mai rar. BUNICUL: nu-l lăudaţi peste măsură. CLARISA: Copiii trebuie ţinuţi din scurt. HECTOR: altminteri o iau razna. AUGUSTIN: Fără îndoială. Cunosc şi eu un caz: o puşlama dintr-un apartament vecin, lăsat fără supraveghere, de dimineaţă până seara BUNICUL: Părinţii sunt la serviciu. AUGUSTIN: Da, fac naveta zilnic… unde-am ajuns? HECTOR: la „ până seara”. AUGUSTIN: mulţumesc. În ultimele două săptămâni mi se întâmplă adesea să pierd şirul ideilor. – 44 –

Antologia piesei de teatru într-un act CLARISA: Îşi spune cuvântul oboseala. BUNICUL: Şi vârsta .somnul, întăritoarele naturale, şi hrana, mai ales hrana întăreşte organismul. CLARISA: un ouşor, o tartină cu caşcaval… BUNICUL: un coniac… HECTOR: un măr cu coajă, o chiftea… AUGUSTIN: mulţumesc. Şi dumneavoastră? Puştiul? TOŢI noi mai târziu, noi am mai mâncat. nu vă jenaţi. mâncaţi. Şi beţi CLARISA: Dar cu măsură. HECTOR: Şi puşlamaua?. BUNICUL: nu întrerupe omul de la masă. AUGUSTIN: aaa, nu vă sinchisiţi. uită să stingă lumina de pe scară, cântă cu glas tare la uşa mea, râde.. CLARISA: are ureche muzicală? AUGUSTIN: nu are, nici voce, nici ritm. HECTOR: nici eu nu sunt mai breaz. AUGUSTIN: nici vorbă, dar sper că te vei îndrepta. BUNICUL: Face progrese lent, dar sigur. CLARISA: De exemplu , s-a deprins să se spele de trei ori pe zi pe dinţi. BUNICUL: sau nu mai găzduieşte clandestin câinii şi pisicii de pripas. HECTOR: mă împac bine cu mama, chiar dacă nu o iubesc. CLARISA: nu se mai joacă deloc cu copiii care râd. BUNICUL: are o concepţie fermă despre viaţă. CLARISA: n-o să devină niciodată pensionar. HECTOR: Şi nici n-o să mă însor. AUGUSTIN: mi-ar plăcea să am un puşti ca tine. ne-am înţelege minunat. BUNICUL: De abia v-aţi cunoscut şi v-aţi şi acomodat. Ce bună intuiţie are CasanDra. SCENA III TOŢI: a, iat-o pe stăpână. AUGUSTIN: Vai, doamnă, ce bine îmi pare că vă văd. omagiile mele. CASANDRA: bună seara. Vai domnule, cât eşti de pirpiriu. AUGUSTIN: hrana rece, doamnă, hrana rece şi lipsa cronică de apetit. CASANDRA: te voi hrăni regeşte. Clarisa, adu tava cu friptură. BUNICUL: Şi varza. – 45 –

Antologia piesei de teatru într-un act CASANDRA: tu, tată, toarnă vinul în pahare. să bem în cinstea oaspetelui. BUNICUL: să fie într-un ceas bun, copii. CASANDRA: să fie, tată. la mulţi ani. BUNICUL: taci, nu mai blestema femeie. CASANDRA: Clarisa, pune tava aici. BUNICUL: mie să-mi pui o porţie mai consistentă, sunt flămând. HECTOR: Vreau carne macră, nu cu os. CASANDRA: Dragă domnule, de care vrei? AUGUSTIN: De care-o fi, nu-s mofturos. CASANDRA: mira-m-aş. aşa ziceţi cu toţii la început. Doar răposatul, Dumnezeu să-l ierte, nu se uita la ce-i puneam în farfurie. Venea la prânz, mânca,pleca. seara, la fel., lua ceva în grabă, bolborosea sărut mâna pentru masă, şi se culca. BUNICUL: Pe mine mă întreba de sănătate şi dacă am nevoie de ceva. CLARISA: mie îmi aducea păpuşi. era convins că o să fie fată. HECTOR: eu unul nici nu-l mai ţin minte. eram sugar. AUGUSTIN: bietul copil. CASANDRA: aşa a fost să fie. Că-n ziua aceea l-am avertizat. măi omule, nu te băga. el, nu şu nu, că datoria, că i-ar fi jenă să-şi privească semenii în ochi dac-ar fi laş. Şi dus a fost. Pe veci. erou. i-au pus o placă comemorativă. eu am ră mas cu grijilen spinare, cu ratele neachitate, copilul, un interviu….”iertaţine că vă tulburăm în aceste clipe de solemnă şi tragică singurătate, dar dumneavoastră, devotata lui tovarăşă de viaţă, sunteţi cea mai în drept să relataţi câte ceva semnificativ din ultima zi de viaţă a unui erou, cel ce-a fost, nobilul şi generosul dumneavoastră soţ, pe care”… AUGUSTIN: Şi după aceea? CASANDRA: După aceea, griji, necazuri, teama de gura lumii… HECTOR: săraca mamă, cât a suferit. CASANDRA: ei, Dumnezeu să-l ierte, că eu nu-l iert. mi-a pricinuit doar neajunsuri, şi viu şi mort. Chiar azi la o adică, mă duc să cumpăr nişte antricoate; măcelarul, sfios, cu un aer trist, scoate de sub tejghea trei garoafe nenorocite, numai pielea şi osul doamnă, nu e de dumneavoastră. Primiţi această modestă ofrandă ca s-o – 46 –

Antologia piesei de teatru într-un act depuneţi la cimitir, până nu se veştejesc săracele. noroc că am mai avut nişte pulpe la congelator. AUGUSTIN: Friptura a fost delicioasă, doamnă. HECTOR: urmează tort cu frişcă la desert. BUNICUL: Şi îngheţată cu alune. AUGUSTIN: sunteţi desăvârşită doamnă, un tort ls fel de impozant n-am mai văzut decât în urmă cu doi ani, la expoziţia cu vânzare, la excelsior. HECTOR: Şi câte ştie să prepare mama. CLARISA: ruladă de caise, stropită cu sirop alcoolizat. BUNICUL: budincă de banane, cu glazură de ciocolată. CASANDRA: Ce folos, dacă n-am cui să mă dedic. AUGUSTIN: Doliul. singurătatea. Cunosc. Vă apasă . Chiar eu, de pildă, mai am până la pensie cinci ani. Celibatar mai mult din ghinion, decât convins. mă îngrijorează profund destinul meu în viitor. bărbat fără femeie, la casa, lui, în prag de senectute, singur, deşi nu total lipsit de calităţi. CASANDRA: nu fiţi modest. AUGUSTIN: De ce să nu fiu sincer, doamnă? Voi fi nefericit. Cine să-mi facă ceaiul? Cine să-mi pună ventuze? Cine să-mi împletească ciorapi de lână şi cipici de casă? Cine să-mi spună noapte bună, la culcare? BUNICUL: Îngrozitoare perspectivă. CLARISA: sinistră. HECTOR: Cumplită. CASANDRA: mă înfior la gândul că mai trăieşti aşa, în halul acesta, fie o zi şi-o noapte. un om cu atâta suflet şi fără noroc. AUGUSTIN: Curajul, nu norocul îmi lipseşte. ocazii se ivesc. nu am iniţiativă, mă inhib; mă simt ridicol, frivol, infam. odată, nu demult, eram în pauza de masă; mâncam salam cu brânză. mestecam încet, să-mi ajungă pacheţelul cele treizeci de minute regulamentare. Deodată aud o voce spartă şi o uşă dată de perete. instantaneu întorc privirea spre fereastra ghişeului cu numărul opt, unde vin rar, ce-i drept, solicitări pentru resortul meu de activitate. Când am văzut-o, am încremenit. Ce chip avea! Între cei doi ochi saşii verziu, se lăfăia un nas imens, cu o aluniţă maro în vârf şi trei fire de păr ieşind discret din nara stângă. era atât de slută! mi-am – 47 –

Antologia piesei de teatru într-un act zis în sinea mea, extaziat: „ Doamne, cât de virtuoasă trebuie să fie! Ce şansă nesperată pentru mine!” mi-am şters cu grijă degetele de tamponul de sugativă şi, cuprins de un simţământ amestecat, ceva între sfială şi respect, am întrebat-o amabil ce doreşte. TOŢI: Şi? AUGUSTIN: mi-a înmânat dosarul, l-am, răsfoit conştiincios, şi am constatat cu groază că nu aveam motive temeinice s-o mai reţin. TOŢI: De ce ? AUGUSTIN: nu aveam ce face cu dosarul ei. regulamentul nu ne permite să soluţionăm alte solicitări decât deratizarea. CASANDRA: Cum, dumneata nu mai lucrezi la bancă? AUGUSTIN: nici n-am lucrat vreodată. eu, cu deratizarea. Şoareci, şobolani. …în pivniţă, în baie, în cămară. aveţi cumva? BUNICUL: Ce crezi, domnule, că locuinţa noastră e grajd, hambar? AUGUSTIN: nu cred nimic. Dar sunt dator să vă întreb dacă solicitaţi deratizarea, şi să consemnez în formularul tip, un simplu „da” sau „nu”. Cu asta ar fi trebuit să încep, dar m-am luat cu vorba, cu amintirile, şi am uitat. CASANDRA: ascultă domnule… AUGUSTIN: Verdeaţă. CASANDRA: Verdeaţă şi mai cum? AUGUSTIN: nu te-a trimis la mine doamna matilda? AUGUSTIN: Şeful. Pe doamna susnumită nu o cunosc. Şeful ne-a obligat să facem muncă de teren. Din casă în casă. Cu mare părere de rău va trebui să plec. Deci nu solicitaţi deratizarea. Păcat. oricum, vă sunt îndatorat pentru ospitalitate. CASANDRA: ieşi domnule, afară până nu mă enervez! ia-ţi dracului paltonul şi te cară. intri în casa omului, mănânci şi bei, şi nu ai buna cuviinţă să te prezinţi, să spui măcar cum te cheamă. (auGustin iese speriat.) SCENA IV CASANDRA: Şi voi, ce vă holbaţi aşa? să-şi vadă fiecare de treburile lui. BUNICUL: CasanDra, nu mă simt prea bine. simt că mă sfârşesc. mi-e rău. – 48 –

Antologia piesei de teatru într-un act CASANDRA: să-ţi fie, dacă te îndopi cu maioneză. Ţi-am spus să ţii regim dacă vrei să mai apuci ziua de mâine. HECTOR: mamă, da îngheţată nu ne dai? CASANDRA: Îţi dau eu îngheţată de n-ai s-o poţi duce. marş la bucătărie cu Clarisa şi spală vase. SCENA V VOCEA: bună seara. eşti CasanDra benedict? CASANDRA: eu sunt. VOCEA: am discutat cu doamna matilda despre dumneata. Zicea că vrei să te măriţi. Dă-te mai la lumină, să te văd. ai dinţi în gură? CASANDRA: De ce? VOCEA: Ca să te pup. Cea de la care am venit era şleampătă şi ştirbă. nu era bună de nimic. Văd că tu pari arătoasă. Şi voinică. avea dreptate baborniţa matilda. nu mă inviţi în casă, frumoaso? CASANDRA: la ora asta? Copilul s-a culcat. tata e în pijama, citeşte. Clarisa plânge şi circulă pe hol. scuzaţi-mă, nu pot să vă primesc. VOCEA: Cum vrei, cucoană. altă dată nu mai vin. iar altul mai bun decât mine nu găseşti. te-am salutat din mers, puicuţo. CASANDRA: adio. Cortina cade ca un giulgiu peste trupul bătrânului care se chinuie să strige după ajutor. Într-un fel, el reia, parţial, gesturile lui HECTOR din scena torturii. În afara cortine rămâne o gleznă costelivă şi un şoşon imens. SFÂRŞIT

– 49 –

Sabina Bãlan

CUTIA
Doi copii / adolescenţi, în fața scenei, aşteptând (el și ea, preferabil). Stau pe jos. Două ziduri paralele pe laterală (imaginare sau nu). În rest, scena goală. Scena I EA: nu mai pot! Gata. Pur și simplu nu mai pot... Vreau să mor. EL: (calm) nu ai cum. EA: ba da. eu nu mai rezist! EL: rezistă... EA: nu mai pot. tu nu pricepi? stăm aici de... EL: ...de mult timp... EA: ...aproximativ... EL: ... plus sau minus... EA: stăm de atâta timp aici, că nu mai ştim de cât timp stăm! EL: mda... nasol. EA: Ţie chiar nu-ți pasă?! EL: hm? ba da... doar că nu arăt asta. EA: nu înţeleg cum poţi fi atât de nepăsător. EL: Dar nu sunt. Pur și simplu nu cred că ajută cu ceva dacă arăt că îmi pasă. EA: eu nu mai pot. Înţelegi? nu mai pot. Vreau să mor. EL: nu poţi. EA: (își ţine respiraţia, ochii închişi, poziţie turcească, nu mai poate rezista mult...) EL: ei bine? EA: ... (răsuflă) nu pot. – 50 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: bineînţeles. nu-i aşa uşor să mori. EA: așa s-ar părea... (îngrijorată) Dar trebuie să existe o ieşire. EL: Dar există. (ea îl priveşte mirată) Doar ca nu ştim unde e. EA: aaa. (oftează). tu nu te întrebi niciodată ce e dincolo de pereţii ăștia gri? EL: ba da. EA: Și ce-ți răspunzi? EL: Că nu ştiu. Și nici nu cred că-mi doresc să aflu. EA: adică tu nu vrei să ieşi de aici? EL: De unde să ştiu cum e afară... dacă e mai rău? EA: Cum să fie mai rău? aici te plictiseşti de moarte. EL: mai mult sau mai puţin... ascultă. Ți-a fost vreodată foame de când eşti aici? ai avut nevoie vreodată la baie? ai simţit vreodată că puți atât de rău încât ai nevoie de un duș? EA: hm... (șovăiește) EL: spune... ai simţit vreodată? EA: nu... (se miroase) cred. EL: bineînţeles că nu! nu a fost nevoie să simţi, pentru că erai oricum programată s-o faci. EA: Programată? EL: Da. EA: Și cum ştiam când s-o fac, dacă nu simţeam? EL: simplu. aveai un program bine stabilit. la 11 dimineaţa, 3 dupăamiaza și 6 seara mâncai, la orele 13 și 15 mergeai la toaletă, iar miercurea și sâmbăta făceai baie. nu era nicidecum necesar să simţi. EA: aha. Poate ai dreptate... EL: am. EA: Și... și în restul timpului ce făceam? EL: ei... ce făceam... stăteam. EA: stăteam? EL: Da, stăteam. EA: eram programaţi să stăm? EL: Da, probabil...Cu timpul te obișnuiești. uite, eu câteodată mă mai și gândesc. EA: Zău? la ce? – 51 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: la prăjituri. aș sta toată ziua sa mă gândesc la ele, ador să mă gândesc la prăjituri. Preferata mea e negresa. EA: (dă din cap, cerând mai multe informaţii) EL: Cele 5 ouă care se sparg într-un castron mare, bleu cu buline albe și mici, se zbat cu un tel strălucitor împreună cu zaharul cristalin și pudra de cacao... apoi adaugi unt... și praf de copt... și... EA: ...Și? EL: ...și se scot din cuptor negrese mari și rumene, moi și pufoase în interior, cu o crustă maronie și dulce la exterior, aburi calzi ies din ele. nuca de cocos proaspăt rasă se odihneşte ca o pătura de fulgi de omăt pe crusta cu crăpături mici din care răzbate cel... mai... frumos... miros... din lume...(amândoi oftează). EA: e frumos să gândeşti... EL: Ştiu. De aceea nu ţin neapărat să ies de aici. EA: Dar... dacă putem gândi și afară... EL: nu... de ce să riscăm? am putea pierde gânditul. EA: Gânditul nu se pierde. Gânditul îl ai. Și pun pariu că oriunde e mai bine sa gândeşti decât aici... (se ridică, face câţiva paşi) EL: n-ai decât. Du-te singură. EA: Și dacă reuşesc? să vin să te iau și pe tine? EL: ...Depinde cum e acolo. EA: acolo... oare cum e acolo? (atinge zidurile gri) EL: nu ştiu. EA: Poate... e iarbă. (se plimbă de-a lungul pereţilor) EL: iarbă? la ce-ți trebuie? nu mănânci iarbă. EA: Da, dar... așa cred eu că ar fi frumos. EL: Frumos ar fi un cuptor plin cu negrese! EA: oare sunt case cu acoperişuri roşii strălucitoare? (visătoare) Crezi că sunt? EL: Posibil. EA: Dar câini care lătră și dau din coadă și se lasă mângâiați, rostogolindu-se ca să fie scărpinaţi pe burtică și mai apoi se joacă cu tine? EL: or fi și din ăia... EA: Ce tare... EL: hm. tot negresele rămân cele mai bune. EA: Vreau să ies. – 52 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: Cred că prefer varianta „vreau să mor“. oricum, răspunsul e acelaşi, „nu poţi“. EA: (se enervează) of... n-ai pic de... EL: De ce? EA: De... EL: De ce?! spune! EA: am uitat. era un cuvânt... nu îl mai ţin minte. EL: minte? EA: Poftim? EL: ăsta era cuvântul? „nu am pic de... minte“? EA: mda, probabil... Crezi că e frig acolo? sunt îmbrăcată cam subţire... EL: tu chiar vrei sa ieşi? EA: Da! Da, chiar vreau. EL: mă îndoiesc că vei reuși (gânditor). EA: De ce ești atât de sigur? EL: am încercat și eu odată... EA: Ce ai încercat? EL: să ies. Și nu am reuşit. Zidurile sunt dintr-un material foarte ciudat. am încercat să le lovesc cu pumnii și picioarele dar de fiecare dată deveneau mai tari și mai greu de învins. aşa că m-am dat bătut. nu ai cum să treci de ele. EA: Poate dacă încercăm amândoi... EL: ...o să ne lovim. EA: ...o să ne treacă... (se porneşte spre ziduri) EL: rănile nu trec chiar aşa de uşor. EA: Da` cine zice că o să avem răni? EL: tu cum crezi că se trece de ziduri? (agitat) trebuie să faci sacrificii mari... Pe zid nu îl pășești aşa, cu piciorul, nu, el trebuie trecut... într-un anumit fel... EA: Cum? EL: nu ştiu. te-ai gândit vreodată ce consecinţe ar putea avea acest fapt? ia spune... te-ai gândit? EA: mm... nu. EL: Dacă... dacă nu avem voie să ieşim? EA: nu are cine să ne oprească. – 53 – Scena II

Antologia piesei de teatru într-un act EL: Doar nu crezi că suntem singuri... EA: nu suntem? (speriată) EL: nuu! sunt milioane de oameni în aceeaşi situaţie ca noi, numai că între pereţi diferiţi. sper că îţi dai seama că dacă stricăm echilibrul acesta și ne găsim noi să ne revoltăm, o să... ni se întâmple ceva rău. Cu siguranţă! universul nu o să permită un număr atât de imperfect precum „milioane minus doi“ oameni în această situaţie, aşa că probabil o să trimită un blestem asupra pământului... Da, da, un blestem cumplit! EA: Cum adică? EL: adică... facem noi ce facem, până la urmă... murim. EA: Vorbeşti prostii. De unde ştii tu asta? EL: ei...(se ferește să raspundă) EA: spune (suspicioasă). EL: Dintr-o carte. EA: o carte zici... EL: Da... dar era una mică. EA: Câte pagini avea? EL: nu ştiu, nu le-am numărat. EA: De când eşti tu programat să citeşti? Ce carte era? EL: nu mai ţin minte, am citit-o demult. o uitase mama pe masa din bucătărie într-o zi. Dar era grozavă. avea chiar și imagini. EA: imposibil. Cărțile au litere, nu imagini. EL: ba da. o dată la câteva pagini avea câte o imagine frumos colorată, cel mai des în tonuri calde de roşu și cărămiziu sau galben. la sfârşit avea și o reţetă de negrese. De atunci cred că am început să mă gândesc la ele. În ziua aceea, când am găsit cartea, în bucătărie mirosea atât de bine, de parcă tot mirosul ar fi venit din cartea aia. EA: Crezi că sunt multe cărți acolo? sunt curioasă... EL: De ce ar fi? (orgolios) Pot citi mai mulţi oameni o singură carte. EA: Dar un om nu poate citi mai multe cărți? EL: nu consider necesar. ai citit o carte... gândeşti... ți-ai ocupat timpul, nu trebuie să te gândeşti la prea multe lucruri, în nici un caz să faci abuz de gândit. Vezi tu, e ca o jucărie cu baterii, dacă te joci prea mult cu ea, i se termină bateriile și nu mai ai ce face. – 54 –

Antologia piesei de teatru într-un act Cel mai bine e să gândeşti în doze... ca un medicament. maxim trei doze pe zi. EA: Pun pariu că după zidurile astea se află o sursă inimaginabilă de gândit. (își face avânt, dă cu piciorul în zid; se loveşte) EL: auuuci, te-a durut, nu-i așa? Scena III EA: eşti un laș! De ce nu mă ajuţi? un laș ignorant și plin de aere care se dă mare că a citit o carte în viața lui... (începe să plângă) complet... inutilă! nu eşti în stare de nimic, de absolut nimic... (plânge de-a binelea) nici măcar să gândeşti cum trebuie! EL: Ce-i cu tine? nu te-am văzut niciodată... (îngrijorat) plângând. EA: nu ştiu. simt ceva straniu. nu e ca și cum aș vrea la toaletă sau mi-ar fi foame... îmi vine sa plâng... EL: simţi... (examinează peretele) cred că ai făcut o mică fisură în zid. EA: unde? (se ridică, își şterge lacrimile) EL: aici. EA: Da, văd. (zâmbeşte) Ce bine! Înseamnă că se poate... EL: Cu ce ai lovit? EA: Cu ăsta. (îi arată piciorul) EL: hm. (loveşte și el zidul cu putere; îl doare) ia vezi... EA: mda, cred că e încă o mică fisură. EL: oasele mele nu rezistă să distrugă tot zidul ăsta. EA: am putea scobi începând de la mica fisură... EL: ne-ar lua prea mult timp. EA: ...cu o agrafă de păr! EL: asta ar scuti câteva zile unghiile noastre de muncă. EA: Ce mai ştii despre ziduri? EL: ei bine... nu mai ţin bine minte... (încurcat) dar din câte îmi amintesc... EA: ai spus că un zid nu se poate trece așa... cu piciorul, nu? (voioasă) EL: Da... da, cred că am spus. EA: atunci... EL: atunci ce?

– 55 –

Antologia piesei de teatru într-un act Scena IV EA: ...îl vom trece stând în mâini! Da, ca nişte acrobaţi! EL: eu nu pot face asta. sunt rănit. (îi arata piciorul) Durerea se propagă rapid în tot corpul. (începe sa icnească ţinându-se de cot) EA: eşti un laș! o găină friptă, un fricos, o fetiță! nu ai pic de... de minte! (el se retrage într-un colț, ea i se alatură după câteva clipe de tăcere) scuze, e de la a doua fisură probabil. EL: nu-i nimic... Când o să ies de aici, o să desenez. Îmi doresc tare mult să pot desena. oamenii care desenează par mai fericiți. EA: Și eu as face la fel. EL: Zău? EA: Da. aș desena fluturi de toate culorile, doar aşa i-aș putea vedea. Fluturii sunt foarte greu de prins și de observat. Când eram mică, părinţii îmi spuneau că dacă prinzi un fluture în mana, el moare. nu-mi pot explica de ce. Îmi spuneau că orice atingere omenească îi face să sufere, ca și cum ar fi capturaţi, înlănțuiți și torturaţi... Când noi vrem doar să-i privim de aproape. nu e cel mai nedrept lucru pe care l-ai auzit vreodată? EL: Dacă vrei, eu voi putea desena o floare. Fluturele tău va sta pe floare și tu îl vei putea privi mai bine. (zâmbesc, se privesc în ochi o clipă, apoi se ridică depărtându-se)... Și tu? EA: Da. EL: a fost...? EA: nu ştiu. Parcă m-a curentat. (se plimbă bezmetici) EL: nu, nu, a fost un fior. EA: eşti sigur? EL: Da. un fior a fost... ia te uite, o gaură. (prin perete străbate lumina) EA: e o gaură în adevăratul sens al cuvântului! EL: Cum e posibil? Ştiu, probabil e de la lovitura mea... EA: nu cred. (se uită prin gaură) EL: Ce vezi? EA: nimic. EL: Cum adică nimic? am lovit zidul degeaba? EA: ba nu. Văd... lumină. EL: atât? EA: Da, încearcă și tu. (se dă la o parte, el priveşte) ei bine? – 56 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: stai. Da, desluşesc ceva. e... un cap de inorog... cu trunchi de leu și.... da, da... nişte aripi care bat, dar... e și un fluture! un fluture cu aripile ca picătura de apă. nu am mai văzut niciodată un fluture cu aripile ca picătura de apă... sunt o grămadă de lucruri îngrămădite acolo. EA: (îngrijorată) Dacă o să năvălească peste noi? EL: Par blânde. EA: Poate ne pot ajuta să spargem zidul! EL: ...nu par foarte comunicative. EA: lasă-mă pe mine, întotdeauna mi-au plăcut animalele. bună domnule... nu te vad foarte bine... inorog. mă gândeam dacă... ai putea să ne ajuţi. Ce zici? EL: Ce zice? EA: Ştii ce..? Cred că e mai degrabă un ponei. EL: nu are cum. l-am văzut bine. EA: un ponei roz și pufos! Ce drăgut eşti... Dă te rog din coadă pentru mine... ha! a dat! bravo! EL: Dă-te la o parte! ai înnebunit? e un inorog. EA: Da? Porunceşte-i ceva. EL: Îţi poruncesc... să spargi acest zid cu cornul tău fermecat!... spune că nu poate. EA: e un inorog laș ca și tine. EL: ai auzit? te-a făcut laș! Vino aici și arată-i tu cine-i laș!... spune că doar noi putem dărâma zidul. EA: Întreabă-l cum. EL: Cum? ... (îngrijorat) a spus ceva în latină. EA: (se gândește câteva clipe) Poate trebuie sa ne împrietenim cu zidul. EL: De unde ştii tu latină? EA: Da, da, are dreptate, trebuie să-l luam cu frumuşelul. EL: Ce? stai, de când vorbeşti tu cu inorogul meu? eu am vorbit cu poneiul tău? ia spune, am vorbit? EA: stt... Concentrează-te. (tușește, își drege vocea) Domnule... Perete? (linişte) EL: nu răspunde. e ca și cum... ai vorbi la pereţi. (mândru de gluma lui) EA: exact! ei nu vorbesc cu tine, ei doar ascultă. te ascultă. Domnule... Perete? EL: ...puteţi să... vă dărâmați singur? sunteţi al naibii de tare. – 57 –

Antologia piesei de teatru într-un act EA: nu aşa! trebuie să fii ferm și convingător, fără a fi dur. Domnule Perete, tu eşti moale și uşor, o să cazi ca o pană, o să te topeşti ca un cub de gheață în Deșertul Gobi. EL: ...da, în nici un caz tu nu eşti tare. (închid amândoi ochii; zidurile dispar; lumina inundă încăperea, ei trec de cealaltă parte, se aud toate zgomotele din lume; lumina se stinge, se aud doar vocile lor.) EA: ei, cum e? EL: minunat. acum gândesc la un cu totul alt nivel. EA: Da, nu e rău deloc. EL: ...ce-ai spus, inorogule? Da ştiu... nici mie nu-mi place mazărea. Ştii ce? Cred că o să te scot la o plimbare astăzi. SFÂRŞIT

– 58 –

Angela BACIU

ABSINTHERIA DIN ORAŞUL VECHI
Personajele: – el – ea – un CăPitan De naVă – apare şi-i face o fotografiei ei EL – bărbat, aproximativ 45-50 de ani, artist, înalt, semeţ, statură/atitudine perfectă, îmbrăcat în culori deschise tip savană (ghete înalte, pantaloni + vestă tip savană, ochelari de soare pe cap), uşor bronzat, fumează trabuc/pipă cu miros de cireşe, o geantă/ rucsac pe umăr, vesel, foarte relaxat, interesat de tot ce înseamnă viaţă, cultură, univers, pare un turist venit în vacanţă. EA – femeie, aproximativ 40 de ani, statură mijlocie, brunetă, enigmatică, misterioasă, parcă venită din alte timpuri – scriitoare. Va purta două ţinute. UN TURIST/CĂPITAN DE NAVĂ – doar apare şi-i face o fotografiei ei – costum alb de căpitan, mănuşi albe, salută milităreşte, se înclină şi face o fotografie. apare la sfârşitul părţii întâi. 1. Partea intai: „IERI“ « ... „DE MÂINE PÂNĂ MAI IERI, ALALTĂIERI“ este jurnalul unui martor al suferinţei celuilalt. Strategia textuală implică acumulări de gesturi, cuvinte, tăceri, strigăte reprimate, care induc senzaţia de mecanică a zilelor şi nopţilor, opresivă până la alienare, incursiuni în trecutul comun şi proiecţii într-un viitor incert, erodate sistematic de sentimentul incertitudinii şi provizoratului. Poeta îsi refuză efuziunile sentimentale, dar şi orice pornire cinică. – 59 –

Antologia piesei de teatru într-un act Atitudinea ei este mai degrabă de sorginte stoică, una dintre imaginile-efigie ale cărţii fiind aceea a femeii care nu plânge, închisă ermetic într-o crisalidă care poarta mărcile tari ale frumuseţii, durerii şi singurătăţii. ...“De mâine până mai ieri, alaltăieri” este o carte unică, în care notaţia crudă este bulversată adeseori de izbucniri vizionare: ea are frumuseţea paradoxală a descântecului şi forţa teribilă a unui exorcism...” – (Mircea PETEAN) EA – singura, imbracata in negru, rochie de dantela neagra cu o mica trena, maneci largi, decoltata, bijuterii mari, parul lung usor ondulat, o voaleta neagra simpla. Scena: jumatate in intuneric, EA la masa de scris – lucreaza la o noua carte, atmosfera romantica Locul: un mic apartament din centrul vechi al orasului G. – interior artistic, multe carti, fotografii de familie, sfesnice aprinse, oglinzi vechi, in fundal o oglinda mare si un portret cu scriitoarea – luminat - albume, un samovar, canapea/fotolii grena, draperii grena; EA la masa de lucru – birou mare, vechi, teatral, pe un scaun (jilt) cu spatar inalt – scrie si citeste poeme despre o …viata traita mult prea repede…despre tinerete, iubire, frumusete, boala, tristete, neputinta, moarte, singuratate! Afara cineva fredoneaza un cantecel vechi, parizian. 2. Partea a doua: „AZI“ „Absintheria din orasul vechi” cuprinde texte pline de vitalitate, patima, iubire, frumusete, o dragoste proaspata intre doua personaje mature, fiecare trecute printr-o casnicie, ea vaduva, el divortat, totul petrecut intr-o atmosfera a Bucurestiului de alta data – spectacolul se termina intr-o nota plina de speranta, optimism! EA si EL faţă în faţă. Locul: in centrul vechi al Bucurestiului, perioada interbelica, intr-o casa mare, cu etaj devenita un loc al artistilor/atmosfera boema, muzica ascultata in surdina, veche – 60 –

Antologia piesei de teatru într-un act - loc intitulat “absintheria din orasul vechi ,sau… de pe strada covaci” – n.a. in fundal cladiri vechi EA – imbracata la fel de misterios – rochie cu o mica trena (tip amfora) din dantela grea, dar in culori vii, tineresti, maneci stramte, pana la cot, cu manusi lungi si palarie cu boruri largi. EL – imbracat in culori deschise tinuta tip savana, fumeaza trabuc/pipa, statura atleta, ochi mari sfredelitori, zambet larg, indragostit (dar abtinut), foarte atent, gentelmen Cei doi servesc o cafea si un pahar de absint intr-un balcon mic, la etajul cladirii – de unde se pot vedea celelalte cladiri vechi ale bucurestiului – in fundal priveliste foarte frumoasa desprinsa parca dintr-o vedere veche, cu cladiri impunatoare. Cei doi s-au cunoscut si traiesc o frumoasa poveste de dragoste, misterioasa, foarte pasionala. Mesajul este optimist: iubirea se afla in jurul nostru indiferent de destinele si dramele pe care le traim . PARTEA INTAI: „IERI“ motto: (o voce de femeie din fundal) „Ştiu CÂ DumneZeu nu-mi Va Da CeVa Ce nu Pot DuCe. Îmi DoresC Doar Ca el să nu aibă atÂta ÎnCreDere În mine.“ (maiCa teresa) 1) POEM (1) „Cu ochiul pătat de pământesc” (Kafka) EA: să mă închid aş vrea în gănduri sălbăticite măine este azi ,aşa spun mereu asemeni unei fiinţe abisale să simt fiorul aş vrea odată cu săngele - un contur, o linie, – 61 –

Antologia piesei de teatru într-un act ceva mult mai aproape. ei da, eram o tăcere, erai o tăcere, recunoşteai - tu nu mai erai acolo, renunţasem.cu memoria palmelor ascultă cum bate văntul de martie a desprimăvărare. sunt aici...pentru voi... Citesc Poe şi din cănd în cănd mai trece Dumnezeu prin odaie. mă priveşte apoi închide fără zgomot uşa, imi spun trebuie să învăţ să merg pe drumul cel mai bun “mergi,nu te uita peste umăr, nu striga,oricum nu te aude nimeni “ şi aşa aruncam cu furie cu mine în înaltul cerului, căzând apoi pe genunchii ploilor rotunjiţi de timp. am învaţat să iubesc…puţin căte puţin n.a.in fundal o muzica abia auzita puţin căte puţin...iubirea m-am lăsat risipită în toate anotimpurile mă ştergeam pe frunte de tristeţe. aş fi umplut cu ea şi Dunărea şi pustia. carnea vineţie ţipă, pumnul se strănge a ameninţare « bărbia dreaptă », îmi spun, « trece timpul ». pe lângă mine soarele se prelinge iar, am mai pierdut o zi. ce vreau să spun? cum mă regăsesc după…douăzeci de ani? sau mai mulţi? N-AM CERUT NIMĂNUI NICIODATĂ NIMIC. Da, am un destin cu uşa întredeschisă să rămăn, să ies, spectator în fotoliul acesta din sufragerie, « călător de profesie « vorba poetului. da, prieteni dragi, am un destin cu uşa întredeschisă. – 62 –

Antologia piesei de teatru într-un act 2) POEM (2) unele întrebări sunt trecute cu vederea, nimic nu e veşnic,ei da,aş fi vrut să joc teatru pe o mare scenă a lumii, să fiu cap de afiş măcar o zi, dar cui i-ar fi păsat, mă afund tot mai mult în spaţii neatinse, să fiu cu tine, să ne lăsăm străpunşi de muzici albastre…într-o zi, într-o zi voi fi atăt de tânără şi de frumoasă …şi-mi voi aminti de coarnele rupte ale cerbului, lacrima unui copil drag, brazi sfârtecaţi de fulger. rană pe cer de zi şi de noapte, ştiu, ştiu, inima mea a îngheţat în inima ta, memoria fuge nebună, de mâine până mai ieri, alaltăieri. dacă mi-a fost greu vreodată – si nu zic că nu mi-a fost n-am urlat, nu m-am plans, nu m-am ascuns ca o haină-nvechită, e simplu, mi-am zis, muşc din realitate, lacomă, trăiesc, VIAŢA NU E PE DE-A ÎNTREGUL VIAŢĂ, trăiesc. ce căntec frumos.trăiesc, aşează-te în dreapta, voi învăţa să trăiesc căt mai mult şi cât mai bine, să mă strecor printre degete, iar tu în braţele mele să revii. sunt femeia ta, îţi spun în timp ce răsfoiesc cărţi cu propriile mele poeme, din chipul tău mi-am clădit chip pe furiş voi scrie să-mi aduc aminte de toate iernile noastre de altădată, de oameni de zăpadă, de primăverile naive, sunt pregătită, de mâine, din zori, – 63 –

Antologia piesei de teatru într-un act iar ne vom iubi... 3) 36 În stânga şi-n dreapta mea ViaŢa începe să danseze şi spun: acum împart cu tine, pe acest peron, un tren. noaptea se întâmplă sa fiu fericită în trenul acesta ce vine mereu la aceeaşi oră, am senzaţia că anii mei vor rămâne aici, mă bucur ca un copil, alerg singură dintr-un compartiment în altul să mai cresc puţin căte puţin, alerg să prind anii din urmă ,trăiesC din plin, în ultimul compartiment m-am oprit – se făcuse ziuă. nu mai recunosc trenul acesta n.a.in fundal se aud zgomote dintr-o gara părăsit acum într-o haltă veche, ştiu viaţa e o mascaradă şi-ti vine să arunci cu norocul de pământ, să-l calci în picioare… şi apoi să-l dai la schimb într-un tărg de duminică, la marginea oraşului. ţi se spune – se apropie echinoxul, e semn că măine ne vom trezi liniştiţi, acum visez - alerG pe o câmpie întinsă plină de maci, împreună cu tine. înalţi un zmeu de hărtie ţinta se mişcă departe, din cauza timpului scurt nu vezi – 64 –

Antologia piesei de teatru într-un act ce murmur printre buze, nimeni nu vrea să meargă cu mine pe acelaşi drum fără întoarcere nu cred în biserici fără clopote. pe genunchi scriu noaptea tărziu aş vrea să fii fericit ca în visul nostru din cămpie, să te văd alergănd : doi copii fugari ţinăndu-se de mănă în sufletul meu atâta pustiu este, priveşte-mă ,sunt frumoasă ca o dunăre, cuvintele vor să mă înşele ,să mă ducă departe, departe, să ma piardă... memoria revine, iar eu las în urmă, lacomă de iubire, un poem plin de îngeri. 4) ÎNTREABĂ-MĂ DESPRE FRICĂ Poezia nu-ţi dă voie să pleci,toată speranţa o vei pune acolo,în ochii aceia, pe chipul acela, nu, nu e totul pierdut. n.a. – EA se ridica de la masa de scris si pune un disc la patefon pe vremea aceea, demult, nu credeam în nimiC. îmi lipeam fruntea de coama cailor şi râdeam, fugeam în picioarele goale pe iarba udă din grădina bunicii, nu ştiam ce înseamnă isPita. iarna îmi străngeam braţele a somn şi jucam şotron cu fulgii de nea pe strada roşiori, vedeam oameni cumsecade, fiecare cu căte un înger în spate, noaptea priveam cerul, clipele-tăceri, parcă miroseam a nisip şi a mare, strigam, strigam, în fiecare dimineaţă, numele mamei. – 65 –

Antologia piesei de teatru într-un act mai tărziu o ţigancă din braila mi-a ghicit în palmă, (n.a. rade zgomotos) mă dureau încheieturile măinilor, atunci parcă am îngropat toată inoCenŢa – tangoul copilăriei, şi am fugit. crescusem mult, învaţam să iubesc, să-mi ascund frumuseţea, s-o păstrez pentru mai tărziu, ce bizar să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă cu…FriCa lăngă tine! frica cum se măsoară frica? căt cântăreşte? cum ştii cănd vine, cănd pleacă? căutam cuvintele pedepsite parcă să se ascundă schiloade şi reci, doar ele îmi aduceau aminte că-n răstimpul cât trăim fugim de cărţile din rafturi, de zilele monotone,de oameni, de casele lor de frica lor, de moacele lor. vorbim despre dragoste, nu ne ascundem, uitaţi de lume iubim ca un foc uitat aprins aici, acolo, nicăieri. locuiesc mai tot timpul în această COLIVIE. cu uşa minusculă şi inima plină de dragoste, aş fugi aş fugi iar îmi trosnesc degetele de atâta singurătate în această străină ţară ,departe de lume, aş fugi chiar de m-aş zgâria sărind peste garduri, peste acoperişuri, peste ape…încleştată pe un căntec vechi – 66 –

Antologia piesei de teatru într-un act m-aş mai salva, poate, într-un parc cu copii mulţi. VIAŢA MEA NU AR MAI FI O SCHINGIUIRE as fugi departe, mi-e frică... aş vrea să sărbătoresc toate nopţile tinereţilor mele, să nu dau doi bani pe măine, să-mi crească un pom din braţe, un pom cu rădăcini adănci, să sară poemele precum aşchiile din inima mea, pentru toţi nefericiţii... atăt de mult mi-am dorit să avem doar viaţa noastră simplă, fără complexe, fără inhibiţii. n.a. se ridica spre public nu-ţi fie frică, MAMĂ,mama mea draga, nu-ţi fie frică! sunt aici. 5) FILE DE JURNAL n.a. urmeaza zilele unei saptamani – texte dramatice! LUNI nu m-am îndepărtat niciodată, dar parcă nici nu mai simteam, nu mai puteam reânvia tăcutele zăpezi de ieri , de alaltăieri. eu învăţam să fiu el, iar el învăţa să-şi încheie socotelile cu prezentul, o făcea dinadins, mă testa, se temea de ziua de mâine, sau de mersul pe acelaşi drum fără întoarcere, ne înstrăinaserăm fără s-o ştim. – 67 –

Antologia piesei de teatru într-un act ştiam.de pe o zi pe alta era tot mai fără apărare şi mai singur se temea de lume şi de tot ce îl înconjura. MARŢI astăzi are mersul mai greoi, amăndoi ştim asta, dar nu vorbim, zămbesc cu încredere, pregătesc ,ca în fiecare zi, cafeaua tare, cu două linguriţe de zahăr, în ceaşca maro, de sticlă, cu un cub de ciocolată, zămbeşte, va ramâne şi pentru mai târziu. întreabă, pastilele, mi-ai adus pastileleîn păhăruţul alb, de plastic în fiecare zi la aceleaşi ore aceleaşi pastile de toate felurile şi culorile, fără rezultat parcă mai tare îi stinsese pofta de viaţă puterea de a mai lupta, este atât de, atât de mâcinat azi... e soare afară, zic, sunt puţine zilele pe care le petrece afară, a apărut fobia, fobia de aer, de lume, de lumină, acum e mai bine aşa, cu mine în preajmă, îi citesc ziarul, se bucură, se bucură, citeşte, zice, citeşte’ nainte... MIERCURI ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu şi aşteptăm. azi ca şi ieri. ezităm să trăim, ezităm să murim, n-avem curaj să o luăm de la capăt, avem doar un drum şi acela e fără întoarcere. fiecare aşteaptă ceva de la celălalt. Cine va fi primul. astăzi aşteptăm doctorul de fapt e o domnişoară doctoriţă – 68 –

Antologia piesei de teatru într-un act blăndă, zămbet cald, puţin copilăros. ( n.a. urmeaza o discutie imaginara cu doctorita) astăzi cum vă simţiti – mai bine, mai rău – tensiunea arterială, tensiune oculară, mers ,articulaţii, uitaţi-vă în sus, la stănga, la dreapta, continuăm tratamentul, vin săptămâna viitoare, frumoasă casă aveţi, la control, sănătate... chiar aşa « sănătate », ce ironie, de ce nu noroc, bani, fericire, poate ar ajuta mai mult. acum urmează exerciţiile – picioare, braţe, degete şi iar picioare, braţe, degete, un minut, trei, şapte, 10,20,30 mai mult cu 3 minute ca ieri. e bine, ai obosit, continuăm şi măine. JOI e ora prănzului. ne prefacem că discutăm calm, prietenoşi, îl privesc, face mari eforturi să se ascundă, zadarnic. n.a. pe o masuta rotunda alaturata o cutie de table, urmeaza o partida imaginara stăm în faţa unei cutii cu table începem.tu, primul, 6 – 3 prost început. Dă tu mai mult, 6 – 6, stai pe gard ,fac porţi, cum îţi e astăzi? să nu furi! dimineată mi-a fost mai bine, acum? dau cu zarurile, e mai rău, poate se schimbă vremea, 4 – 3, nu-i bun de nimic, poate data viitoare, eşti obosit, prea obosit, aş vrea să mă plimb cu tine ca odinioară ,la Dunăre, să privim pescarii, nu mai am chef de table, ce frumos era portul, ce vrei? – 69 –

Antologia piesei de teatru într-un act ţii minte cuibul de păsări de pe chei ,la căpitănie, era primăvară ca acum, vreau să pot merge ca atunci, cu tine de mână, ai spus ceva? a adormit blând în dreapta mea. VINERI. n.a. in fundal ...imagine de noapte, luna plina e noapte, ies pe balcon, luna e plină, s-ar spune că viaţa şi moartea sunt din nou împreună. De ieri îmi şuieră aripi de fluturi în urechea dreaptă. e primul semn de detaşare, de durere se spune că aşa începe nebunia, cu un fâlfâit de aripi. am stins lumina, e liniste, ţi-e frig? nu, mai lasă uşa deschisă să simt aerul nopţii, sunt din nou cu mine insămi, străng în braţe pentru a căta oară trupul dulce al singurătăţii. ţi-e sete? da, mi-e sete, mi-e atăt de sete... SÂMBĂTĂ Cuvintele mele se agaţă de orice scamă de răsărit de soare. ştia că… pe zi ce trecea... DUMINICĂ Întind măna spre noptiera din stănga, am aprins lumina – 70 –

Antologia piesei de teatru într-un act n.a. in fundal se aud latraturi de caini lătratul căinilor mei sfăşie noaptea tărzie, sunt patru: bot roz, speriosu şi fraţi tărcaţi, gemeni, grea noapte,de ce nu dormi, pentru că nu cunosc tainele morţii, ai răbdare, nu mai am răbDare, nu mai pot răsfoiesc anatomistul de Federico andahazi, îmi amintesc – sunt vie sleitâ, singură, sătulă de viaţă, dar vie, ştii, moartea nu are sentimente, nu este nici urâtă, nici frumoasă, nu iubeşte nici nu urăşte ca noi până acum treizeci şi ceva de ani forma chipului meu atât de…, ne pierdem identitatea până-ntr-atât încat nu mai ştim cine suntem! să încercăm să mai dormim vreo două ore, mi-e atăt de frică, acum se faceeeeee ziuă, stau nemişcatâ , şarpele ăsta alb al durerii mă cuprinde, mă strănge, mă sufocă, păcat de frumuseţea asta de chip, unde mama dracului mă aflu, nu mai văd nimic, n.a. apar zorile, rasare soarele du-te la fereastră respiră aer curat, ai avut iar un coşmar. n.a. usor incepe ploaia – 71 –

Antologia piesei de teatru într-un act a început să plouă, pentru cătă vreme? 6) ALTĂ ZI DE LUNI se închide docil, resemnat,în sinea-i, îi paralizează braţul, gura, durerea nu este insuportabilă pentru că este ascuţită, ci pentru că e permanentă,nu se moare din asta, trăim, luptăm. aCum bucuria pe care o simt eu la vederea soarelui, la vederea mamei, o ştii. luni dimineaţă trezirea e mai grea, cafeaua tare, cu două linguriţe de zahăr, ceasornicul ne priveşte fix, n-o iau razna - SUNT FEMEIA CARE NU PLÂNGE – nu mă ascund, inventez amoruri, poveşti nebuneşti, nu mă justific, am, daca nu cel mai frumos, atunci sigur cel mai călit suflet din toate cate au fost si sunt... 7) ALTE FILE DE JURNAL mă învăţa: ceea ce ai de făcut nu amâna speram că într-o zi va veni marea Călătorie şi oraşul ne va uita puţin câte puţin! ce creaturi bizare, fără destinaţie, fără nume aceste străzi, dimineaţă după dimineaţă..... n.a. se aud zgomote de strada (masini, claxoane, voci etc.) – 72 –

Antologia piesei de teatru într-un act după o noapte de nesomn, duşul rece, bătăi anonime în uşă, fum de ţigară pe hol, un găndac nemişcat pe un perete de cămin studenţesc, biletul de troleibuz, staţia cotroceni, capăt de drum, spitalul universitar, covrigi calzi, un drum de tei, dămboviţa cea frumos curgătoare, început de vară, nefiresc de trist calendarul trecerii mele, tălpile umflate grăbesc în papucii maro – stăngul, dreptul, stăngul, dreptul - aceeaşi cerşetoare bătrână se odihneşte singură într-o cutie de carton murdară, un colţ de păine uscată împărţit cu câinele, mestecă pe rând, calmi, urmează altă staţieeeeeeee, n.a. se aude ecou: statieeeeee, eeeeeee nu mi se dă voie să-mi duc ispita pănă la celălalt capăt de oraş, am învaţat, de- acum voi şti orice artist trebuie să privească doar înainte. VIAŢA, de pildă, E O HÂRJONEALĂ, iţi sare în ochi te orbeşte, se face alb, apoi viroza…trezirea din moarte. cu storurile trase, nu este moft, nu trebuie să-ţi scape nimic în viaţă, nimiC, necunoscute umbre trec, batrăne mutilate în război, uitate de ani de rude – 73 –

Antologia piesei de teatru într-un act chipuri schi-mo-no-si-te de clipă, bunul dumnezeu ce vede oare acum? feţe lovite bolnaveeeee b o a l a – tărâmul străin unde intrăm cu toţii într-o zi şi de unde nimeni nu mai iese... las cerşetoarea în urmă şi plec mai departe, mai departe…. 8) DUPĂ-AMIAZĂ CU PLOAIA PE URMELE MELE Ştia că plec, era tărziu, se închideau porţile . uram, uram ZGomotul acela făcut de roţile căruciorului medical. cina, e cina cea de toate zilele, aceeaşi măncare ca ieri, alaltăieri, să cumperi portocale proaspete , sau ce vrei tu, covrigi calzi, cândva voi construi aici un palat luminat şi voi alerga liberă, a început să bată vântul, du-te du-te mai repede să nu te prindă ploaia. medici în alb pe holuri – schimb de tură fluturii umblă prin mine, mergeti la parter? da,răspund liftierei, zgomot infernal de tacămuri, ţipete de copii, o ţeavă spartă la etajul 9 nu uitaţi să cumpăraţi pansamente – 74 –

Antologia piesei de teatru într-un act şi reţeta, nu uitaţi reţeta...închid ochii, era să uit legitimaţia la poartă mulţumesc frumoasă doamnă, veniţi şi măine? nu răspund, aer …aer proaspăt, aer împrospătat de ploaie, pământ scormonit cu degetele - sunt liberă. a înflorit crinul alb, merg , înaintez pe acelaşi drum spre niCiunDe… 9) AMINTIRE nu mi-e teamă încerc să mă descriu mai sunt cea de ieri? ce s-a schimbat? m-am-spă-lat-de-pă-ca-te-m-am-bo-te-zat.. n.a. se aud usor clopote un băieţel amărât îmi cere o mie de lei, îi dau mai mult, îl mângâi pe creştet,are părul murdar, se miră, apoi fugeeeeeeeee… mai încolo un accident - maşina vişinie a intrat pe contrasens - păcat, frumoasă fată şi tănără, spune ţiganul cu dinţi înnegriţi şi ghiul mare pe deget, puradeii îşi spălau picioarele în apa murdară, haaaaaaaaaideţi vine ploaiaaaaaa! ridic ochii se adună încet norii unde mă duc şi astăzi, Doamne, unde mă duc? inima şi creierul se zbat, dau semne de nelinişte, adu-ţi aminte de mama cum te învelea seara şi-ti spunea o poveste cu prinţi şi prinţese, te spăla pe cap cu grijă – 75 –

Antologia piesei de teatru într-un act să nu te usture ochii, sufla peste genunchii zdreliţi,sparţi, să treacă durerea (că unde pupă mama, ...trece) de-ar trece şi acum. 10) M-AŞ ÎNTOARCE ACASĂ Vine ploaia. poate măine voi fi acasă, merg mai departe, mă strecor în primul troleibuz, necunoscuţi împingăndu-se, bătrâni moţăind pe scaune, miros greu de transpiraţie , de ţuică proastă , încerc să mai urc o treaptă, n.a. se aud tunete, fulgere – pare sfarsitul lumii cerul se răzbună pe noi, poate merităm o ploaie si mai rece. senzaţia de irealitate mă sufoca, fulgere şi tunete privesc în mine, firele maşinii iau foc se răstoarnă cu noi cu tot, ce spaimă, Doamne, ce spaimă! acesta să fie sfărşitul? 11) CEALALTĂ JUMĂTATE recunosc: mi-e frică, mi-e tare frică, fug în picioarele goale pe asfaltul aspru, mi-e frig, e tare frig, – 76 –

Antologia piesei de teatru într-un act hainele sunt ude pe mine, mă ustură tălpile picioarelor, nu mai Pot, rimelul îmi curge pe faţă şi… cad brusc într-o groapă uitată, plină cu mâl încerc să ies în genunchi, mă târăsc spre marginea drumului, strig, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă aude, strig iar din răsputeri, mă târăsc în coate, în coate şi în genunchi, pământ în păr şi pe faţă, un ochi priveşte drept, celălalt e închis jumătate din mine luptă, cealaltă ar vrea să plăngă şi nu poate. mi-aduc aminte ca de-o obsesie n.a. strange in brate un buchet de trandafiri albi de ziua nunţii mele, tânără mireasă râzănd cu trandafiri albi în brate în trasura trasă de cai albi. VIAŢA SE FACE LA LOC, mă ridic mă şterg pe faţă, ura e un veştmânt prea strâmt pentru mine. De măine merg spre ieri, alaltăieri. 12) DE DRAGOSTE aş fi vrut să vorbim ca pe vremuri, să trecem într-o altă viaţă, aceeaşi fereastră de la dormitorul tău luminat de felinare, – 77 –

Antologia piesei de teatru într-un act nod şi lacrimi în gât, atăt de treaz trecutul, atăt de chinuit prezentul, dar…măine … ziua de lucru începe la 8, semnat aceeaşi condică gri, oameni nervoşi, nemulţumiţi, oameni gri, program lung, prea lung, ore pierdute definitiv, gri total, fără intrare, fără ieşire, pănă seara, care anunţă gri-ul palid al zilei de măine. toamnă tristă, un cuvănt, un gest, o privire, să fiu iar tânără, iar tu să te întorci acasă mai devreme să ne îmbrăţişăm până cănd buzele vor plesni sub presiunea sărutului, până cănd pănă cănd nu mai încap în noapte. e lună plină, n.a. in fundal iar luna fug cât mai departe de tine, de casa ta, de fotografiile şi amintirile tale uf, a mai trecut o zi fără să-mi găsesc liniştea. e noapte şi e tărziu, nu circulă tramvaiele, nu sunt maşini, un căine somnoros dă semne de bucurie, îl mângâi, şovăi, trec mai departe, pustiu, ştii ce înseamnă să fii fericit? – 78 –

Antologia piesei de teatru într-un act ora 6, sună deşteptătorul, altă dimineaţă, să fii îndrăgostit de mirosul, de pielea, chipul celuilalt, să doară sărutul său , să-l pipăi cu nesaţ ,cu lăcomie cu dra-gos-te, să nu mai conteze nimic altceva, să fim Doi luPi FuGari În PraG De iarnă 13) FEMEIA CARE NU PLĂNGE!!! nu mai avem nimic. în spatele aparenţei nu mai există decat vidul. iluzii suprapuse, implacabil , de departe, zgomotele oraşului îmi arată că încă trăiesc. Dar eu nu-mi mai simt sângele înfometat, învadator, năvalnic. linistit, străin, nu-mi recunosc chipul în fotografii, nu mai sunt aceeaşi, sunt o femeie obosită, sufăr pentru ziua de mâine nu mai trăiesc prezentul, nu mai am timp. nu mai există nici speranţă, nici disperare, nici lupta cu boala nu mă mai înlănţuie... mintea mea refuză să mai lucreze viaţa a devenit, cu bună ştiinţă, o iluzie, spaţiu blestemat de real, iar lumea e un spectacol de teatru grotesc. prezentul – o capcană pentru cine va învinge. – 79 –

Antologia piesei de teatru într-un act nu există înfrângere definitivă, NU-MI GRĂBESC SFĂRŞITUL îl ridic doar în rang cu nesfărşită trufie. Cine a avut privilejul să sufere e un suflet pustiu, Fără umbră, fără trup. 14) SCRISOARE PENTRU MAMA n.a. voce din fundal: frumoasei mele mame, modelul meu de femeie sublima, minunata – d-nei Lizeta Susanu – va fi in sala am ajuns la …40 de ani şi am trăit mai mult decăt alţii în 80, ce spun, 100 de ani, pielea mea transparentă, de copil timid, prea timid, cu ochi mari, negri, plăngeam din orice, firavă cum eram, mă împleticeam la fiecare pas, măna mamei – dreapta - îmi străngea încheietura să nu cad. ce picioare frumoase avea mama, în sandale grena cu tălpile groase şi taior la modă, « sare şi piper », ce denumire mai era şi asta, taior pipit, se numea eu nu aveam nici un rost, MAMA ERA SINGURUL MEU ROST! şi îmi doream să fiu ca ea. aDolesCenŢa – un fel de muţenie fără chip cu poza lui nichita.... lipită pe uşă.o oarecare luciditate, spintecam în fiecare zi dezordinea din suflet de sus în jos şi priveam prin fereastra dormitorului – 80 –

Antologia piesei de teatru într-un act biserica trei ierarhi. în fiecare noapte scriam în jurnal, tare îşi mai dorea mama să citească măcar două rănduri, să vadă ce scriu despre ea. adormeam. pănă la 9 ajungea pojghiţa aceea lucioasă a nopţii. şi brusc mi-am dat seama că toate amintirile mele, ale noastre, mă însoţesc, merg cu mine peste tot. păna la 9 ani ce-a fost?! zămbetul mamei, sticlele de cico, căţelul roz din pluş, luat pe-o trotinetă verde, răţusca brodată de deasupra uşii (cănd am plecat a rămas acolo) trandafirul din broşa mamei, inelul ei cu piatră albastră, purtat pe inelar pănă la 19 ani ce-a fost?! am redescoperit jurnalul, meditaţiile, nesfărşitele probleme de matematică din gheba, comentariile literare examene, prima întălnire la Pescaru, într-un început de toamnă, un film la cinematograf, stăteam în ultimele rănduri să ne ţinem de mană disperarea de a trăi mai repede, de a iubi totul deodată, de a răde, bucuria plimbărilor pe “libertatea” (vasul de pe faleza) văndută ieftin. ce frumoasă era Dunărea din ochii mei de atunci! Da, ACEI ANI I-AM PIERDUT PENTRU TOTDEAUNA. cu timpul m-am văzut mai bine, am ales să nu fiu niciodată singură, mai ales în ziua n.a. in fundal o caleasca cu cai albi – 81 –

Antologia piesei de teatru într-un act nunţii.mireasă tânără în caleaşca trasă de cai albi, mama-tata-eu-tu, m-am cercetat de atunci pe toate feţele – luna de miere într-un hotel vechi, de provincie , apoi fericirea de la malul mării, l-am adorat, l-am privit dormind, l-am iubit, i-am citit toate versurile mele m-a ascultat mereu mereu eu şi el într-o fotografie, la mare, cu pălăria de pai albastră şi doi căini uriaşi simţi nisipul fierbinte şi astăzi, îl mai simţi? lung şi chinuitor început,ştiai mamă? în locul în care respiram eu, erai şi tu... trecut-au anii... aşa cum trăia el, trăiam şi eu, cu forţă, cu disperarea, cu nebunia de a mai căştiga o zi, de a învinge. la 28 de ani….am avut o revelaţie : IADUL E AICI PE PĂMÂNT! printre noi, viaţa nu ne aparţine trăim haotic, străini, fără umbre – destinul este mereu cu un pas înaintea noastră şi hotărăşte. trăiam doar clipa, apoi am înţeles în spatele aparenţei nu există decăt V i D u l! nu mai aveam nimic, doar încleştarea, echilibrul nu mai exista, s-a prăbuşit odată cu tinereţea, odată cu străngerea măinii mamei odată cu b o a l a. joc trist, durere permanentă – 82 –

Antologia piesei de teatru într-un act recunosc,trişez mamă, confecţionez noaptea iluzii, îmi impun fericirea şi sperii moartea, o alung, trişez furănd din tinereţea altora, am devenit un personaj ideal, un simbol al puterii şi energiei, ori tu ştii,mamă, dincolo de fiinţa mea nu e decăt deşertul. După….30 de ani, mamă,nu mai există jurnal,nu mai există timp, totul se scrie pe suflet şi pe chipul meu, cu litere mari,acum poţi să mă citeşti, mamă, trăiesc între viaţa adevărată şi propriile mele halucinaţii. lumea fantasmelor a devenit o poartă, o alta poarta... 15) JOCUL Voi veni la miezul nopţii – o cenuşa ce va reînvia. sufletul încă zboară liber ca o mireasă tânără cu voalul alb de mătase, intrănd pe uşa unei biserici vechi. acela a fost primul JoC al copilăriei ,spuneam. iluzii vechi în grădina din spatele casei să ne jucăm ‘de-a mama şi de-a tata’ multe urme în piatră am lăsat, departe de crinii înfloriţi, de ierburi pline de rouă de pe o zi pe alta nu te mai recunoşti, chipul parcă îţi seamănă, aceeaşi ochi, acelaşi zămbet, te recompui pănă primul rid pe frunte strigă, suntem un stol de vulturi. să ne jucăm apoi ‘de-a mirele şi mireasa’ aud şi acum, parcă nisipul curgănd încet în clepsidră cearceafuri de mătase roşii , femeia aceasta cu gura ei caldă, fără moarte, – 83 –

Antologia piesei de teatru într-un act el cufundat pe de-a-ntregul în părul ei lung, negru. bărbat şi femeie nimeni n-o să-i audă departe de lume, fugari şi te întrebi ce faci cu atâta tristeţe, unde o aduni , ai vrea să risipeşti toate umbrele trecutului şi ştii, trebuie să tăvăleşti URA prin praf, s-o calci în picioare, s-o scuipi s-o drăcui, apoi să te ridici senină să nu mai laşi pe nimeni să răscolească rana, să dai drumul săngelui să rodească şi în faţa lui Dumnezeu singuri să ne rugăm. căte ferestre ai deschis pentru mine,iubite căte jocuri ai invăţat şi inventat pentru mine,iubite… toate le-am aşezat la un loc să-mi pun ordine-n ganduri ştiu,nimic nu va mai schimba orizontul, curcubeul nu va mai fi acelaşi, pe cel în care am crezut l-am uitat ştii,nu de tristeţe fug, nu de singurătate, fug ...de dragoste. de nu m-ar mistui prea devreme bătrăneţea.. se furişează la urechea mea, mă măngăie gura sa, mă caută, ma muşcă să mă trezească, ar vrea să simt cum curge săngele prin vene ce joc mai e şi ăsta, cum se joacă jocul acesta? de pe un picior pe celălalt sar ca într-un joc de şotron desenat cu cretă pe un asfalt imaginar. nu mai suntem copii, am ajuns oameni trişti, ei da,murim puţin căte puţin. să mă ascund în fundul pămăntului aş vrea, să nu mă găsească nimeni, – 84 –

Antologia piesei de teatru într-un act să mă uite timpul în văgăuna vieţii, nu-mi place jocul acesta – e un joc dur al indiferenţei, al bolii, al nebuniei. au secat parcă toate izvoarele, cerul s-a închis, nu mai vedem nici luna, am închis fereastra să nu-ţi fie frig. măine va fi mai bine, iţi promit. îmi aşez din nou palma pe fruntea ta rece,ştiu,e mai bine aşa, voi fi şi măine tot aici lănga tine. basmul nu mai e basm, jocul nu mai e joc, simt miros proaspăt de magnolii. mereu iţi spuneam amăndoi înaintăm odată cu săngele ca un ecou, o umbră goală cu sufletul pe dos. lumea noastră curge din silabe , uitarea va veni mult prea tărziu m-am ascuns încet spre rădacini, am măngăiat neinţelesele tăceri. cu ce plătim durerea?acele cruci de piatră răsturnate peste morminte vechi? vin către tine, ridică-te, măinile acestea, pe care le iubeşti, te aşteaptă, te încarcă de viaţă îţi lasă urme adănci pe pielea ta încă tânără, urme care vor dăinui multă vreme de acum inainte. GHILOTINA ai vrea să scapi de porţia zilnică de plictis, văzduhul striga a uimire vinoooooooo am ajuns n.a. se aude ecou: vinooooooo – 85 –

Antologia piesei de teatru într-un act pe culme, sus de tot eram aşteptată, ghilotina pregatită somptuos să cadă deasupra capului. nu ştii niciodată cănd muşti dintr-un măr roşu ce vei gasi in el gura se umple de gustul dulce, apoi amar, apoi – ce bizar – nu ştii ce alunecă cu greu pe gât înghiţi, la ureche acelaşi zumzet loveşte cu vărful degetelor, bate cu putere să ţi se deschidă, urlă daca vrei, dar nu, nu mai muşca din acelaşi măr nu m-am temut niCioDată nu m-am temut. de tânără am învăţat să iubesc cu o aură de distincţie cu trufie aproape durerea s-o fac scut am învaţat de la statuile acelea reci din grădina publică să zâmbesc, să am o ţinută perfectă şi să ascult aceeaşi voce de douăzeci şi ceva de ani, îngrozitor gănd să nu mai răsucesc yala cănd ajung acasă să nu-mi mai strigi « ai venit,eşti bucuria! » ezit o clipă fac un pas înapoi încă unul, dar n-am ştiut niciodată ce este acel un pas inapoi. nu mint, eliberez – 86 –

Antologia piesei de teatru într-un act toate găndurile de fericire toate întălnirile mele cu destinul, le fac uitate, le ascund într-un cufăr vechi, mă lepăd de ele, le calc în picioare să nu-mi mai simt anii aceştia grei, îmi aud somnul obosit, îl chem iar şi iar nu mai vine, nu mai este noapte, nu mai este zi, dezordine se cheamă şi iar urlu pănă sughiţ până mă înec până ce vorba mea ajunge la el tandră caldă….. aşezată stau uneori in fotoliul grena sau ca acum la masa de scris pereţii sufrageriei sunt plini de tablouri, spirescu vişan, îi cunosc, einhorn …mai suntem în viaţă, biblioteca este în faţa mea, canapeaua fotoliile grena cărţile nu au o ordine, au un soi de primăvară cu sute şi sute de pagini le văd chipurile, ţeposu chiric ulici sântimbreanu olăreanu iordache, manu, îmi sunt atat de dragi apoi este fotografia dragă « eu şi mama » ce femeie frumoasă este mama apoi maşina de scris cu toate insomniile mele sentimente neîmpărtăşite, aici este casa mea ultima mea casă, şi tu, nimic nu mai seamănă cu ce era « mi-e frică de mâine,mi-e frică de moarte! » zice şi închide ochii « sunt aici cu tine »zic, vederea i s-a mai împuţinat, nu se mai mişcă deloc, universul său s-a strâns între patru pereţi, fără un răsărit de soare, fără dunăre, – 87 –

Antologia piesei de teatru într-un act fără viaţă e chipul său, am rămas Doar eu ştie…… Durerea e din ce în ce mai mare, ar vrea să ne întoarcem pe acelaşi drum, nici măinile sale nu mai au aceleaşi vene subţiri , pielea e transparentă, aproape că nu îl mai recunosc, aş vrea să-i citesc ce scriu acum, metafora unei lumi demult uitată, mă frige foaia albă ,acoperită de litere, scriu cu furie, cu ură, cu ură scriu….. trifoiul cu patru foi nu mai există, rostogolindu-se cu repeziciune peste stâncile abrupte Ghilotina ar vrea să cadă peste mine, număr cu glas tareeeeee 4 3 2 1 mă pipăi, simt carnea cum se învineţeşte se rupe făşii,ei da,n-am murit, am scăpat şi de data asta, murmur cu buzele reci, a mai venit o toamnă ,mai scăpăm dintr-o iarnă, să ne întoarcem în paradisul de ieri aş vrea, să mergem pe ţarm apus de soare târziu pescăruşi flămânzi se apropie, cu degetul mare scria în nisip povestea de iubire a doi copii cuminţi nu i-a plăcut niciodată marea acum ar mai vrea s-o vadă, s-o simtă deschisă, cu meduzele vraişte. mă trezesc din vis. este tot acolo, în pat, singur, cu ochii întredeschişi, trist ţinându-l de mână să stau cu el ar vrea mereu, să nu plec, să nu simtă singurătatea, frica, – 88 –

Antologia piesei de teatru într-un act înconştientă merg pe drumuri necunoscute nu ştiu care va fi ultimul tren pentru mine tot mai vizibile devin cearcănele de sub ochii mei şi firele albe din păr, poveste poveste poveste, nu ştiu cum se va sfârşi Jurnalul, nu ştiu cum se va sfârşi povestea, dar beau până la fund acest pahar de vin rosu! noaptea târziu….. camera asimetrică cărţile vin de-a valma, ceasul arată ora 2 în noapte, încă mai e lună plină, îl ţin strâns de mână, nu-i dau drumul, căldura palmei îl învăluie îi simt durerea, ne rotim, ne rotim, copacii fug, s-a lăsat linistea, o promisiune: NU VA CĂDEA NICI ASTĂZI GHILOTINA nici nu mai contează cănd. 17) ATÂT ŞI NIMIC MAI MULT n.a. - acum apare EL (dar intr-o prezenta imaginara! in vis! la o masa intr-un colt, privind-o) Motto: „probabil s-a-ntâmplat ca te- am iubit abia când norii-ţi ascundeau obrazul” (Roberto sanesi) EA: singura modalitate de amânare a unui vis e chiar visul capcană pentru îngeri sau sutele de păsări pornite în căutarea sinelui curios mustind de sânge chipul frumos de bărbat încremenit în oboseala sa priveşte încheieturile transformându-le în aripi. – 89 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: Gânduri care nu îndrăzneau să se mai nască au urcat un deal au străbatut un drum luuuuuung unde să fugă unde să ajungă agoniza precum o rugăciune în faţa mănăstirii sâmbăta de sus se înrădacinau zgomotele din cap dispăru si fâlfâitul de aripi din urechea stângă apoi apoi femeia se rostogoli cu tot trupul până în păntecul lui « poemul şi poema » în faţa liniştii a mării captivă îsi lăsă capul pe spate. Dimineaţa as vrea s-o privesc în ochi doar s-o pipăi s-o simt doamne ce frumoasa e!!!! o privea mirat. ca un copil o privea « ce frumoasă esti, femeie » fiecare om visează că are îngerul lui reproş reprimat durerea unui timp uitat scurt o vreme pierdută între două staţii de tren şi……ochi atinţiţi hulpavi pe părul ei negru să-l atingă ar vrea ştia ştia se inVinsese Pe sine EA: Într-un fel de ochi retras de lume stăteau ţinându-se de mâini priveau nisipul de sub tălpi iar valurile chemau se izbeau de ţărm a furie a dorinţă îi simţea răsuflarea şi parfumul greu lupta... sânge. dor. închise ochii să nu plece ar vrea simţea aceleaşi buze moi groase acelaşi sărut nu s-a schimbat nimic pe cer apăru un curcubeu bătrân să facă lumea de la capăt ar vrea s-o modeleze apoi s-o facă să dispară. EL: femeia ridică braţele spre cer a viată a împreunare păşeste încet spre mare dantela neagră îi acoperă braţele se vede doar gâtul bronzat ar vrea să fugă s-o prindă în braţe să se arunce în apa sărată să-i vadă părul ar vrea plutind printre alge femeia păşeste mai departe parcă ar vrea să fie una cu marea. un bărbat singur probabil turist o priveşte o măsoară privirea îi e ţintă femeia aceasta cucereşte oraşe oameni sămânţa păcatului toţi soldaţii toate popoarele exotice toate dansurile carnale au iubito pe femeia aceasta. – 90 –

Antologia piesei de teatru într-un act Îsi pune în ordine poemele multele poeme ce a scris până acum ce va mai scrie despre un chip cunoscut ochi mari şi braţe încolăcite. Pe o piatră veche cu graţie femeia se aşeză n.a. EA se ridica si se aseaza la margine, se aud valuri Priveste marea. Cănd nu visezi ţi-e frică. moartea nu are identitate nu alege pe nimeni. Camera de hotel goală aşteaptă amiaza în soarele cald zămbetul femeii prinde viaţă e tandru sălbatic Precum şoldurile ei oamenii trec pe plajă şi o privesc, respiră. respiră şi iubeşte. Priviti-o cat e de frumoasa! un copil râde o vede femeia e fericită îi e dor de cuvântul nespus doarme în rana pietrei adulmecă toamna respiră briza ar vrea să nu uite niciodată clipa « mama » e cuvântul nespus clipa să sfâşie pielea s-o usture să simtă bucuria până dincolo de umbră dincolo de ea. ştie. sunetele stridente ale mării îl vor sfârşi. stie EA: desprins de prima tinereţe, atat de inalt, semet va păstra sărutul ei nu va urla binefăcătoare va fi palma pe gura lui va simţi vântul zilei după buzele ei tremurânde Îi va frământa obrazul îl va muşca . de frică de nesomn să strige ar vrea « de unde vii tu,femeie? » să nu ezite să nu spună « nu » păcat definitiv roşu în faţa ochilor parfum ambiguu trupul nu mai încape. Ca două păsări libere însetate ar vrea să se iubească. EL: Din strigăt gol şi durere e plămădită femeia aceasta cu vorbele ei genunchii frumoşi părul albastru de negru şampania şi sărutul atăt le-a mai rămas. o vara la neptun , EA: ei da, ştie, a întinerit cu zece ani în mijlocul acestui echinocţiu , e vulnerabil. strânge gâtul frumos al femeii ca o pedeapsă îl imbrăţişează îl sugrumă rămân aşa nemişcaţi stranie senzaţie de piatră – 91 –

Antologia piesei de teatru într-un act toate femeile iubite de el sunt în ea strânge pumnul a fericire…(n.a. rade fericita) EL: Valul atinge uşor piciorul femeii e rece irespirabil aerul şi atât de fierbinte atât de fierbinte o barcă a ajuns la mal, pescarul e singur. Va pleca iar în zori…… 18) DUPĂ RITMUL CELORLALŢI TRĂIEŞTI n.a. (din fundal se aud valuri, pescarusi, rasete) „Singurătatea mi-e iubire caldă / ceru-nstelat – natalul aşternut,/ Tovarăş bun îmi este caravana,/ adâncă pace - drumul ne-ntrerupt“ (AVETIK ISAHAKIAN) EL: aceeasi doamnă în negru pe o bancă soare a auzit ţipătul puternic al pescăruşului plutind pe marea roşie duse de vânt ca nişte bucăţi de ziare vechi sunt gandurile ei priveste cu ochi atinţiţi negri puternic rimelaţi. pescari pregătindu-şi undiţele şi năvodurile largi un copil desculţ vinde porumb fiert alături un bătrân turc pregăteşte cafea la nisip ce puternic miroase li se intersectează privirile pentru o clipă doamna în negru coboară privirea. va merge ceva mai târziu să bea vestita cafea turcească şi să mănânce o baclava proaspătă. acum e singură nu pare să aştepte pe nimeni nu vrea să aştepte pe nimeni. are chip exotic e frumoasă nu se ştie din ce ţară vine şi unde se duce un turist japonez se opreşte să-i facă o fotografie. doamna îşi întoarce capul nu se supără îi zămbeşte. să fie de prin părţile locului? pare să aibă tot timpul din lume. deschide o carte o răsfoieşte cu gesturi tandre apoi o închide priveşte din nou spre apă nu mai aŞteaPtă nimiC cine a cunoscut-o ştie în spatele zămbetului sufletul ei e o rană un destin ce şi-l poartă îl duce cu ea oriunde chiar şi la capătul pământului ce varsta sa aiba nu se stie. în dreapta ei sunt palmieri înalţi şi leandru roz înflorit apoi sunt ceilalţi iubiţii neiubiţii rădăcinile trecutul…deodată se ridică de pe bancă şi face câţiva paşi se opreşte iar doi paşi în faţa unul la stânga doi paşi în spate unul la dreapta merge – 92 –

Antologia piesei de teatru într-un act în paşi de vals sau un dans ştiut doar de ea. cu poalele fustei uşor ridicate pe tocurile ei înalte se întrezăresc picioarele frumos bronzate braţele-i sunt acoperite de o dantelă neagră iar chipul şi el bronzat este aproape acoperit de o pălărie cu boruri largi. Femeia misterioasă se opreşte din dans îşi scoate sandalele se aşează pe treptele falezei şi atinge apa cu picioarele e rece atăt de plăcută. închide ochii… EA: gândurile ei o iau razna toată copilăria şi adolescenţa îi trece prin faţa ochilor toţi anii pierduţi într-o clipă apoi se îndreaptă spre el ar fi vrut să fie acolo cu ea s-o prindă în braţe să-i muşte din carne s-o învineţească s-o iubească aşa cum ştie doar el să devină piatră şi metal odată fără oprire să-şi strige fericirea ar vrea să unească şi cerul şi pământul femeia îşi scoate pălăria. ca o amazoană îşi scutură părul lung negru în soarele fierbinte pielea se închide şi mai mult la culoare două lacrimi îi cad aproape neobservat pe obraji ar vrea ei da, ar vrea să se rupă în două jumatate să rămână acolo cu el şi jumătate să colinde lumea liberă …să colinde lumea. ar vrea ca măine să fie ieri ar vrea ca noaptea să fie zi să nu mai doarmă să nu mai sufere după tot timpul irosit să fie mereu o mireasă tânără cu un copil frumos în păntece… ar fi vrut să-l urască ar fi vrut să dispară ar fi vrut să aibă puterea de a fugi de a-l fi părăsit dar trăieşte şi ea dupa ceilalţi merge în acelaşi ritm provocându-şi mereu sângele ţipând dupa o gură de fericire himeră se cheamă viaţa ei. viaţa ei pare un spectacol fără sfârşit de pe o zi pe alta bagajele ei sunt gata făcute pentru plecări unele au rămas chiar nedesfăcute reveniri sfidând frivolităţile femeia aceasta pare hotărâtă să fure fericirea s-o ascundă să bea paharul cu vin roşu până la fund să danseze nebună cu picioarele goale pe ritmuri sălbatice ţigăneşti în nisipul de la malul mării să râd zgomotos de moarte s-o înfrunte apoi s-o gonească să plângă de fericire după o noapte lungă de dragoste. se apropie seara soarele apune după munţii stâncoşi. EL: femeia se urcă singură pe feribot e ultima cursă mai aruncă o privire înapoi poate să nu uite locul unde şi-a lăsat durerea şi dorul ştie ştie nu va mai reveni niciodată cel puţin în această viaţă – 93 –

Antologia piesei de teatru într-un act se sprijină de marginea rece de metal dedesupt scrie cu litere mari în stânga feribotului iZmir unde va mai merge femeia aceasta unde va mai călători îşi va găsi vreodata drumul… dar liniştea… n.a. (acum apare capitanul imbracat in alb ce o fotografiaza pe EA) un bărbat tânăr un capitan frumos… o priveşte din celălalt capăt. Saluta militaros – ii saruta mana si ii cere permisiunea de a o fotografia…se inclina culoarea neagră îl frige îl stărneşte îl sperie Partea a doua: EA si EL: „AZI“ 19) Î N C E P U T U L n.a. povesteste cum l-a cunoscut pe EL – sunt impreuna band un absint si o cafea la terasa etajului dintr-o cladire veche din centrul bucurestiului numita « absintheria din orasul vechi, sau…absintheria de pe strada covaci » - sus va fi scris cu litere mari. Pe scena trec cateva perechi la brat – tinute vintage (palarii,manusi,umbrelute s.a.) EA: iti aduci aminte? Barbatul se aseza la aceeasi masa preferata pe terasa foisorului – la malul marii. Semet, distins, cu un aer indiferent, dar atent in acelasi timp…fu mirat sa vada o prezenta straina la aceeasi masa. isi trecu mana peste pielea capului, scoase ochelarii de soare si cu cei mai patrunzatori ochi saluta politicos. Atat. parea calm, emana un parfum puternic, nemaiintalnit, exotic, fiecare miscare a sa parea sa trezeasca la viata totul din jur…ceilalti, deopotriva barbati si femei il priveau cu admiratie, simpatie, respect si ii placea acest lucru, se simtea bine in pielea lui. Aseza cu grija pe masa de pe te– 94 –

Antologia piesei de teatru într-un act rasa, ochelarii, trabucurile cu nume necunoscute pentru ea, ; nu reusise sa-si aprinda imediat bricheta si acest lucru il irita putin, dar nu-si ridica privirea spre ea, stia ca e privit…nici macar nu era curios…fuma calm cu gandurile numai de el stiute… forma fumului de tigara, lungita, se misca odata cu el, iar mirosul – acea savoare exotica ce te ducea cu gandul in alte lumi – inchise pentru o clipa ochii si inspira (mai tarziu aflase ca avea gust de cirese!)…nu-l va uita niciodata ; apoi il privi : nu mai vazuse de multa vreme un chip de barbat cu forme atat de clare – ochi mari, directi, mereu intrebatori, pometi puternici, rezistenti, gura vorace, voluptoasa ce parca mereu cerea ceva, iar vocea…ooo, vocea aceea de neinlocuit, ce-ti intra prin toti porii, strigand sunt aici, am venit,uite-ma… nu-si vorbeau… ea privea mereu marea de parca ar fi fost singurul loc in care s-ar simti in siguranta, el oriunde, era preocupat de orice : de vecinii de la celelalte mese, de copiii ce se jucau pe terasa, flori, cainii dragastosi, cate o stire la tv, mancarea din farfurie…manca grabit, calm dar grabit, parea ca nu vrea sa piarda timpul, ca ar avea mereu ceva de recuperat sau de descoperit…acelasi lucru il simtea si ea, dar din alte motive, ea nu se grabea, NU SE MAI GRABEA, acum avea tot timpul din lume..dar el inca nu stia acest lucru, nu avea cum… EL: ajunsese acolo sa vada marea, sa fie in lumea ei, departe de tot ce doare, de lupta, razboaie, masti, sa-si deschida trupul solar sa se incarce cu energie, sa simta in sfarsit cum viata ii da picatura cu picatura acea ambrosie de liniste interioara. nu spera nimic, multa vreme n-a sperat nimic, a vrut doar sa-si poata duce crucea primita, sa mearga pe drumul drept, sa nu se abata, sa nu se lase invinsa, sa nu dezamageasca, sa aiba puterea de a merge mereu mai departe…isi dorea acele cateva zile sa se contopeasca cu soarele…nu cerea prea mult…chiar daca nu mai stia ce e buCuria, dorinta, vroia doar – 95 –

Antologia piesei de teatru într-un act liniste! de cand ajunsese acolo nu facuse mai nimic : schimb de vorbe cu cativa cunoscuti, salutari prietenesti, o vizita prin statiune, o plimbare la malul marii cu cativa caini, savoarea unei inghetate cu gust de migdale… in amiaza acelei zile simtea nevoia unui ceai prospat (prefera ceaiul verde, dar neavand va bea doar ceai de menta!) ii placea sa se relaxeze in fata unui ceai, gustul acela o linistea si ii dadea o senzatie de energie fireasca EA: – apoi aparu el. stiuse ca va imparti aceeasi masa (si preferata ei, ce coincidenta! ca multe altele ce vor urma) cu un barbat, dar nu era nimic nefiresc in acest lucru, nu putem trai singuri si acest gand o facu sa zambeasca discret…. n-avea motive sa se amuze si nu putea sa-l lase pe el s-o vada razand asa fara motiv…cine o fi barbatul acesta din fata ei, emanand atata putere, forta, agilitate, sexualitate…un vanator de destine?! oare cine pe cine va vana? ce lupta, ce incrancenare…doi oameni emanand aceleasi energii… « nu te ridica tu primul! » il rugase in gand – tocmai terminase de mancat si savura gustul havanei, o sarbatoare pentru cerul gurii, cum ii placea ei sa zica. ii era teama sa n-o lase acolo, singura, acest sentiment il traia de prea multi ani, stia cum e… ceaiul se terminase, femeia misterioasa se ridica semeata de la masa, isi puse ochelarii de soare, zambi usor, isi aranja putin parul, parca mereu pregatita sa se apere, sau sa se razvrateasca si pleca…. lasand un parfum ca un trandafir negru, ocult, amestecat cu un puternic miros de mosc… EL: zi de Duminica. soare puternic. o asteptase la masa, ar fi vrut s-o revada, dar ea n-a aparut, culoarea si ochii ei negri ii starnise simturile poate de mult inchise, si-a dorit sa deschida larg o usa spre ea, s-o invite in lumea lui, poate doar pentru o noapte, dar n-o gasea, de unde venise femeia asta…cine era…ce era… o cauta…se indrepta spre mare, plaja plina de oameni, valuri mari se spargeau de buza marii si ea…facand cruce cu pamantul… era acolo, cu parul rasfirat, intinsa, cu pielea lucind, incalzita de razele soarelui, aproape adormita… – 96 –

Antologia piesei de teatru într-un act si-o imagina deodata adormita in bratele sale, daruita somnului, luand forma trupului sau, ar vrea sa-i supuna mandria de pe chipul ei, sa o posede, sa-i ia tot aerul, sa-i muste buzele, s-o faca sa-l implore ceva…uitat de mult…sa-l priveasca asa cum este el…. sa-i vada sufletul….usa se deschidea din ce in ce mai mult….va intra femeia aceasta pe o usa deschisa larg? se linistise putin stiind-o acolo – chiar daca nu suporta s-o vada inconjurata de atatia barbati, - nu era departe, putea sa intinda mana si s-o atinga dar…jocul abia incepea…cine va face primul pas… cine va muta primul (un altfel de joc de table, sau sah)… EA: barbatul mai privi o data marea si se indeparta…. EL: alta zi. EA: cativa stropi de ploaie racorise parca aerul. ceruse o cafea fara cofeina cu doua pliculete de zahar si…il astepta. in mintea ei revazuse scena reintalnirii de zeci de ori parca regreta timpul pierdut (ii placea sa leneveasca toata ziua pe plaja) si ar fi vrut sa opreasca clipa in loc …nu stia inca daca pe langa politetea lui si aerul acela aristocratic avea sa vada si altceva…poate ar fi fost doar o discutie banala despre vreme, despre vacanta sau cine stie…si ar fi fost dezamagita….poate ca n-ar trebui sa scoata nici un cuvant, sa ramana doi straini impartind aceeasi masa in mijlocul unei veri… i-a auzit mersul apasat, din trei pasi fu langa ea, isi tinu aproape respiratia, acelasi salut politicos de data aceasta larg, destins cu un zambet luminos, bucuros parca de a o vedea in fata lui. nu si-a aprins imediat tigara, a adulmecat-o, s-a lasat usor pe speteaza scaunului si a comandat ceva de la bar…nu se mai grabea incerca sa-i ghiceasca ritmul ei si sa mearga in aceeasi directie, o privi direct, infruntand-o si asta i-a placut cel mai mult. Deseori barbatii sunt intimidati, dominati de raceala si imaginea acestei femei, el insa o privi direct, sustinandu-i privirea, incercand sa vada dincolo si o forta aproape… sa-si lase ea ochii in jos. EL: jocul incepu stia ca nici unul nu se va retrage fiecare va merge langa celalalt – 97 –

Antologia piesei de teatru într-un act deodata aerul devenise uscat, ploaia se oprise, nu se misca nici o frunza, ceilalti de la mesele vecine terminase de mult de mancat, fiecare se odihnea in dupa-amiaza acelei zile, EA: el invartea intre degete tigara, nu era hotarat daca s-o aprinda sau nu… EL: femeia nu acceptase ca privirea lui s-o patrunda atat de mult, trebuia sa-i raspunda, sa stie ca nu e slaba si atunci ii iesira primele cuvinte : « daca suntem vecini la aceeasi masa, ar trebui sa facem cunostinta, ma numesc … » se mira de ea si ii intinse mana aproape barbateste ; EA: el fu surprins de reactia ei, credea ca va face el primul pas, se ridica pe jumatate, ii lua mana ei mica in palma lui si i-o atinse… atat…ar fi vrut sa- i spuna ceva, orice, ca se bucura s-o revada, ca e frumoasa, dar…i se parea prea putin, femeia aceasta asteapta mult, mult mai mult… in sfarsit, reusise sa-si aprinda tigara, trase cu lacomie din ea de parca ar fi gasit acolo toata puterea de care ar fi avut nevoie…. Se auzeau valurile izbindu-se de stanci, la tv. anuntau calduri mari, doamna ce servea la bar se apropie de masa lor si ii intreba daca mai doresc ceva, surprinzator, de parca ar fi format deja un cuplu…el ii raspunse ca ar mai dori o sticla din acelasi vin…femeia inchise ochii – intelese aproape imediat, muntele acesta de om, barbatul acesta cu trasaturi perfecte, firea aceasta directa are cotloane ascunse, cine il va descoperi pe celalalt mai repede? pentru moment n-avea nici o importanta, dar el va fi atat de uimit de ea incat va dori si mai mult s-o cunoasca… ea se mira gasindu-se atat de calma in fata lui, ar fi vrut sa-i spuna ca e prima vacanta din viata ei cand se simte libera, ca ii place sa se arunce in valuri, sa danseze draceste in picioarele goale, sa mearga in tari exotice, ca ii curge sange nomad in vene sau sa rada copilareste intr-un parc de distractii, a trecut atata vreme de cand n-a mai ras….ar fi vrut sa-i spuna multe, dar nu va sti nimic din toate astea, le va tine doar pentru ea, se va proteja cum va sti mai bine sa nu fie ranita… – 98 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: cine e femeia asta, doamne? EA: « v-am adus o carte, un dar de suflet » ii zise ea barbatului, « voi scrie o dedicatie si ma voi semna » si se apuca imediat de scris. EL: o privea uimit, nu stia ce sa creada, femeia din fata lui ii adusese ceva, o carte, si nu putea intelege ce ii putea scrie, era atat de curios sa citeasca ce scria ea, nu-si dezlipea ochii de la chipul ei preocupat si senin, isi aprinse alt trabuc si astepta…ea terminase de scris dedicatia, intreba in ce zi se afla – incepuse sa uite deja zilele – « nu conteaza in ce zi » raspune el si pentru prima data rasera impreuna…era atat de bine… EA: ii oferi cartea, EL: abia apuca sa-i multumeasca, femeia se ridica dreapta, mandra, isi trecu mai intai mana prin parul negru, ii ura o dupa amiaza placuta, trecu pe langa el… si facu cel mai firesc gest pe care ea il simtise atunci : ii trecuse usor palma peste umarul lui stang dar. Fara sa-l atinGa, asa ca apropierea… unui inger ce ti-ar da toata buCuria unei clipe…dar nici unul dintre ei nu stiau ce va insemna aceasta bucurie!!!!!! 20) PRIMA SEARĂ EA: Gafaia. jucase o partida de tenis de masa cu prietenii, gandurile o luasera razna, se gandea la ea… instinctul il sfatuia sa nu lase femeia aceasta sa-i scape, trebuia s-o cunoasca, mandria ei, privirea directa, dar plina de intelesuri ascundea poate zeci de masti…ce se afla dincolo? ii va ceda? ce rol va juca fiecare EL: care va fi mutarea urmatoare? ii placea cartea primita in dar de la ea, o rasfoi cu o mare dorinta de cunoastere, deja stia multe din biografia ei de scriitoare, dar, de fapt, nu stia mai nimic, parca si mai miste– 99 –

Antologia piesei de teatru într-un act rioasa devenise…ii vazuse si cateva fotografii, acelasi chip, acelasi zambet…neschimbat aproape in cinsprezece ani… nu, nu nu o va scapa…va lupta pentru ea, dar va refuza sa se lase prins in misterul ei, va fi atent…poate ii si va spune acest lucru, nu-si va dori decat o noapte vie…doar atat…si atunci o va face sa-i cerseasca dorintele, mangaierile, sa se abandoneze in bratele sale, sa guste placerea de a o atinge oricand si-ar dori el… nu, nu se va lasa prins in misterul ei… EA: barbatul se indrepta spre mare. o cauta… mai tarziu. seara aceeasi masa pe terasa foisorului. EA – EL fata in fata discuta veseli, relaxati amandoi. si-au dorit acest moment, au uitat de lumea din jur, de framantari si incertitudini, se lasa dusi de clipa unica, in sfarsit singuri – discuta despre orice, par a se cunoaste de o viata! EL: ce frumoasa e ea – imbracata intr-o culoare cameleonica verde inchis, purta o bluza de matase petrecuta pe sub talie, tranparenta, stil exotic, cu maneci largi, prin care se vedeau sanii mari, voluptosi, bronzati, fusta lunga din aceeasi matase cu alte fuste petrecute pe dedesupt ce te ducea cu gandul la femeile din satra in nopti fierbinti cu luna plina…bratele ii erau acoperite de bratari argintii de toate felurile ce zornaiau erotic la fiecare miscare a sa…intr-un fel aparte…parea o femeie desprinsa dintr-o alta lume ;parul negru, revarsat pe umeri, ce ii atingea mijlocul o facea si mai misterioasa, iar zambetul, oooo, zambetul…o mie de povesti intr-una singura…. EA: fumeaza trabuc, alaturi un pahar de vin alb. purta o tinuta aparte, coborat parca dintr-un tinut de savana africana : o camasa larga, de culoare crem, descheiata la primii nasturi, de unde se zarea un piept frumos, puternic (mai tarziu femeia va iubi locul acela, adancitura special creata parca pentru ea), pantaloni sport, si ei dechisi la culoare, purta in picioare ghete inalte, cu sireturi, totul – 100 –

Antologia piesei de teatru într-un act i se potrivea, dar…mai ales….parfumul…necunocut inca, nemaintalnit pana atunci… EL: din larg urca un tipat. de pescarus…vorbeau neincetat, din cand un cand se auzeau rasetele femeii aceasta chemare a pescarusului il facu sa tresara, s-o priveasca pe femeia din fata lui mai atent, sa n-o scape, n-o va lasa de data aceasta sa plece…o intreba daca ar dori sa bea un pahar de vin rosu, EA: da, raspunse femeia, se simteau bine si si-au urat pentru prima data ceva…inteles doar de ei…pentru ei… 21) ABSINTH EL: Vine zambind din mai multe directii deodata femeia asta nu se temea de nimic cu parul stralucitor negru ar dori ar dori sa schimbe lumea pentru el pasii continua sa se auda cu putere pasii lui cunoscuti casa scarii stia ca va veni pentru ea il astepta cu bratele deschise cu inima de-ar sti cat de mult il astepta femeia scria…. scria sa n-o doara asteptarea sa nu mai planga sa-i tipe in piept in scobitura adanca ... atat de frumoasa femeia asta si tanara “bine ai venit, acasa” ii zise EA: barbatul ii zambi acelasi chip stiut acelasi miros de tigari de foi cu gust de cirese inchise ochii cata fericire primise de sarbatori amandoi asezati in fata mesei din sufragerie ii placea sa aprinda o lumanare rosie pentru ea cu bradul impodobit cu iubire numele lui l-ar fi strigat pentru viata de dincolo intre ei sufletul atata fericire dadea sa nu se inchida sa nu apara iar golul singuratatea nici durerile de cap sau acele vertijuri nesuferite are dreptul la acea fericirea a lui isi stapani tipatul din nou se vede cum isi da mana prin par apoi simti stransoarea mainii lui mari in mana ei micuta pe strada domneasca inca nu apartineau nici unui oras – 101 –

Antologia piesei de teatru într-un act venea sa fie cu ea oriunde pe strazile brailei faleza dunarii sau in vechiul bucuresti se preocupau mereu de starea vremii de caldura de la mare sau muntele acela mare din tineretea lui (l-a vazut si ea!!!) paseau cu mare grija pe trepte de parca n-ar vrea nici unul sa ajunga acolo sus sa ramana asa ca doi copii in prag de noua tinerete se spune ca te nasti si mori singur – doar se spune – cand stii ca drumul pe care mergi e al tau ca vrei sa traiesti 90 de ani si nu mai stii cum sa inseli toate amaraciunile cand privesti in ochii lui toata iubirea “vino la masa te astept“, ii zise „ti-e bine ce-ti trebuie” sau „cum a fost la lansare, ai terminat interviul?” vrei un pahar de nectar ... EL: esti frumoasa stii esti frumoasa ..... pe strada toti intorc capul culmea oamenii sunt curiosi timizi femeile zambesc ce potriviti sunt zise doamna din magazin EA: atatea luni de fericire la malul marii acolo la 2 mai ce vis doamne apoi apartamentul cu doua camere imi place la tine ma simt ca acasa scrumiera cu mucuri de tigara mirosul placut acelasi pahar maro cu vin alb i-a daruit colinde de craciun le-au ascultat impreuna trecut imperfect trist usa s-a inchis pentru totdeauna obrazul drept semet tanar gura il asteapta doar pentru ea bate toaca in biserica din apropiere o fi vreo sarbatoare am fi vrut sa mai ninga sa simtim zapada sub talpile picioarelor oricum ninge si e soare apoi au aparut ghioceii erau pe masa cand a venit si trandafirul rosu daruit intr-o seara tarzie in centrul orasului de la dunare bland semet drept pentru tine palmele mele stranse de emotie ar fi vrut sa-l tina asa strans in brate s-ao sfarame, – 102 –

Antologia piesei de teatru într-un act s-o ia in brate si s-o duca departe fara sa stie nimic... priveau vitrinele impreuna si radeau s-a indragostit de bunatatea lui unde incape un suflet atat de mare nu te mai gandesti la boala nici moarte tristete au disparut o magie si vocea sa o intineri definitiv EL: iubire pardalnica venita la timp imbracata in bucati de piatra cafeaua de zi cu zi fara cofeina si ceaiul cu doua lingurite de zahar facut pentru ea din cirese si rom trece o carute cu tigani copite de cal tropaind mi-e bine aici cu tine zice in vocea ei isi gasise in sfarsit linistea traia… cele 1001 de nopti cu o seherezada moderna vorbind despre ziua de maine cum va fi ... ce va mai fi... 22) „GUST DE ABSINT“ motto: “…fericirea are o poveste care nu este povestea obisnuita; ea este confuzia memoriei cu uitarea: amintiri ale unor episoade atat de dense incat sunt sterse de insasi perfectiunea lor, incremenite intr-o estompare vesnica...” (Pascal bruckner) EA: sunt aici cu toate gandurile mele si coastele pe dos nici eu nu stiu cum de am ratacit atatea nopti fara nume fara aer zgomotele se aud atat de puternic in spatele peretilor si nu pot dormi “iubirea e cea mai hatra panza” spunea o poeta candva e noapte tarzie usa liftului se izbeste din cand in cand semn ca oameni obositi se intorc la casele lor “izdraela, inchide odata fereastra aia ca ploua” tipa cineva din cartierul tiganesc; EL: zambesc, privesc pe fereastra ploua mocnit, e noapte intunecoasa un caine zgribulit isi face culcus in pragul unei case si-ar dori sa-l mangaie cineva imi lipesc indelung fata de fereastra rece in spatiul acesta vin dupa tine inchid ochii... – 103 –

Antologia piesei de teatru într-un act amantii se prabusesc deodata sub greutatea trupurilor lor respirand din greu as dori sa simt iar in cerul gurii gustul acela de absint buzele impreunandu-se la malul marii... EA: cu cateva zile in urma barbatul zise la telefon « ar trebui sa nu ne mai vedem, sa cunosti pe altcineva » viata pentru mine tine de o minune, iar iubirea atunci cand iti zambeste tine de un mare dar… vorbea scurt, ireprosabil, aproape dur, …nu simtea cuvintele, nu erau ale lui am mers impreuna pana la capatul puterilor dincolo de cuvinte, de emotie ne infometam de atata iubire, ne strangeam in brate cu furie foame fara sa mai stim de timp spatiu de oameni... zile si nopti traite intr-o singura inima intr-un stomac ce ardea la nesfarsit el stia e acolo pentru a fi impreuna n-o s-o lase prada atator suflete goale n-o va lasa sa plece simti navala subita a sangelui spre tample o furie nebuna il invaluia o gelozie binestiuta ii sugruma artera simti furnicaturi in causul palmelor EL: femeia isi veni in fire...crezuse ca nu va mai plange niciodata isi promisese sa nu se lase ranita, sa nu sufere atat de mult, isi dorea sa-i auda vocea, EA: sa-i simta mirosul de parfum puternic, aroma de cirese a tigarilor de foi, s-o ameteasca mai tare ca in acele zile toride de vara… prin fata ochilor ei ii trecuse fiecare clipa petrecuta cu el, luni de fericire fara margini ar vrea sa-i zguduie inima acestui barbat, sa-i smulga strigate de bucurie, sa simta fiecare respiratie a ei s-o sufoce sa nu-si revina niciunul din acea vraja cu carnea lipita unul de celalalt, calda, calda... EL: nu-i desparteau decat cativa pasi...ea coborise din tren in statia orasului P. EA: el mergea mai departe in capitala b.se priveau cu iubire, nu vroiau sa se desparta, obositi, fiecare pleca pe un alt drum, dar stiau vor fi iar impreuna... apoi, – 104 –

Antologia piesei de teatru într-un act apoi, zilele alunecau si tacerea barbatului o facea sa-si piarda din nou acea sclipire descoperita de el, nu mai radia, aproape ca isi pierduse si zambetul...intelese ca nu va putea avea niciodata acea implinire, asteptarea era prea grea, aproape nici glasul nu si-l mai recunostea era mai stins EL: incet-incet se inchidea iar in cochilia atat de bine stiuta vechea nebunie o cuprinse! n.a. EA trista la masa de scris scrisese mult zecile de foi cuprindeau aproape o carte EA: ar fi vrut ca el sa stie ar fi vrut sa-i citeasca doar pentru el s-o cunoasca asa cum era ea....dar noptile si zilele de singuratate tacerea lui o speriase ii luase aproape dorinta de a mai crede se smulse din durere si rupse cu furie cu tristete paginile scrise din iubire, cartea ce ar fi fost a lor... nu mai ramase nimic. bau o inghititura de cafea ramasa in ceasca se privi in oglinda pentru o clipa apoi apoi privirea ii cazu pe o bucata de servet pe care el ii scrisese candva doua vorbe...inchise iar ochii pentru o clipa il zari asa cum il stia ea semet, privind-o cu cei mai sfredelitori ochi pe care-i intalnise, puternic si sigur pe el, ametitor de frumos incerca sa lipeasca la loc foile rupte, sa reintregeasca macar putin din ce scrisese. da, da, nu se va lasa invinsa, va scrie din nou povestea lor inceputa acolo in fata maretiei marii, enorma, izbind pamantul invizibil ii intelegea dorinta lui de a o cunoaste – 105 –

Antologia piesei de teatru într-un act de a o deschide salbatic s-o iubeasca cum stia el iubirea aceasta ce luase forma unei lupte ii dadea puteri nebanuite nestiute ar fi vrut sa-i spuna acest lucru ii placea tandretea lui, dar si infruntarile aproape violent de carnale, urmate de acea minunata blandete calma, sensibila delicata a mainilor lui... nu mai avea incredere in oameni in viata...nimic el o facuse sa-si gaseasca linistea, sa mearga pe drumul drept atat de calma, emanand o iubire fara margini eliberata de lungi asteptari - strangerea mainii lui privirea directa capul ei asezat pe adancitura pieptului lui – o facea atat de fericita... EL: o facea sa mai creada in miracole ...deschide ochii, femeie, si priveste iar lumea... femeia isi tarsi picioarele goale pe gresia rece bau un pahar cu apa... se apropiau zorile era din ce in ce mai trista...astepta...il astepta... EA: va veni? 23) FEMEIA NISIPULUI EL: iulie atat de cald. sunt in jur de 36 de grade C plaja aglomerata. femeia tanara privea marea ar privi-o zile si nopti in sir fara plictiseala sa se contopeasca cu ea se juca cu degetele in nisipul fin…cerul era fara nici un nor… era pentru prima data cand traia un mare sentiment de libertate, de impacare si chiar….o dorinta de a trai iar, de a o lua de la capat… nu mai spera…credea ca trecuse timpul ei…zambea…un copil trecuse cu o galetusa de apa vroia sa ridice un castel de nisip, un barbat tanar isi intinse prosopul la cativa pasi de ea, curios, sau poate doar singur, simti o mare gelozie… – 106 –

Antologia piesei de teatru într-un act ei nu-i pasa de nimic cu privirea tinta spre orizont simtea o mare caldura in tot corpul si …o mare fericire Viata a inceput din nou pentru ea… EA: il privea. statea in stanga ei pe nisipul cald cu picioarele aproape de apa ii urmarea liniile chipului era ispitita sa-l ia in brate sa-i sarute ochii, gura, sa-i spuna soptit « te iubesc » dar nu facu nici o miscare…daruit somnului sub razele soarelui il iubea, era acolo doar pentru ea, dar maine…cine stie… in el recunoscuse mirosul iubirii, a blandetii, a erosului,a marii. EL: un clipocit o facu sa ridice privirea, o barca aluneca usor…se lasa seara, soarele cobora .se apropie de trupul ei si il invalui cu parul « facut palmier » cum ii placea sa spuna – se ascundeau de privirile iscoditoare ale oamenilor – se apropie cu pielea cu degetele cu inima ea il privea pe sub pleoapele intredeschise era mirat de privirea ei vedea o intreaga lume acolo vedea trecutul vroia sa stie totul despre femeia aceasta toata bucuria si durerea toate fostele iubiri s-o iubeasca ar vrea cum n-a mai iubit-o nimeni pana acum s-o sufoce cu iubirea lui … o prinse in brate si o saruta cald pe frunte pe ochi pe buze pe sani pe umeri, marea atat de deschisa ii acoperea…apoi asa goi intrara in apa marii alge i se incurcau femeii in pletele lungi si negre, nu-i pasa, inainta cu el in valurile marii tinandu-l de mana, EA: ar fi mers cu el asa pana dincolo de capatul lumii, cresteau, se inaltau pe valuri, fugeau fericiti….cum sa opresti clipa, cum s-o furi pentru totdeauna, cum sa-ti strigi fericirea in gura mare regaseau amandoi iubirea de mult uitata, stiau ,simteau ca timpul i-a adus impreuna in sfarsit, iar ei trebuiau sa pastreze nebunia, sa n-o piarda, s-o protejeze ca pe un copil, s-o tina strans in brate pentru totdeauna barbatul cuprinse cu bratele soldurile femeii, o lasa pe spate si o invarti usor in cerc pe suprafata apei. femeia inchise ochii soarele in asfintit ii mai lumina putin chipul si-i mangaia gandul…fericirea venea din el cum sa-i spuna acestui barbat ca timpul s-a oprit in loc cum sa-i multumeasca pentru acest dar – 107 –

Antologia piesei de teatru într-un act sa-i scrie pe pielea lui ce i se oferea, toate cuvintele ce ii veneau grave,frumoase ,adevarate, ametitoare, confuze,… din trup, din suflet, din pantec… EL: Femeia parca murmura sau se tanguia cu ochii inchisi nu vroia sa se opreasca miscarea aceea in cerc s-o tina asa in valurile marii pana va veni iarna sa fie femeia lui, FEMEIA NISIPULUI … EA: barbatul se opri , avea genele ude, pielea de pe degete i se incretise, parea fericit si in cel mai elegant gest de balerin perfect o ridica de mijloc deasupra capului o tinu asa in aer privind-o tot timpul apoi…o arunca in valuri… EL: femeia tipa… cel mai frumos tipat ce a fost vreodata…elibera toata groaza, toata durerea, se elibera de toate lanturile…si i se darui lui cum n-a mai facut-o niciodata…inima ii sari din piept capul ii vajaia stia ca e acolo o astepta sa aiba grija de aceasta iubire, si cu cea mai mare forta femeia se ridica deodata din apa involburata insetata de …tot…respira aerul, privi cerul, apoi isi potrivi trupul de al lui, erau singuri intr-o noapte de iulie… spre miezul noptii… EA: uneori barbatii si femeile isi pierd gratia atunci cand sunt dezbracati, pentru unii nuditatea este o spaima o angoasa un complex femeia aceasta chiar si imbracata avea aerul ca e goala si el intelese acest lucru….se priveau sub clar de luna, se scufundau in maretia marii chiar in locul in care raza lunii incalzea mai tare apa barbatul o privea: parul lung ud era lipit de linia corpului, formele i se umflau traiau propria viata, pieptul mare si tot trupul cuprindeau parca doua varste de adolescenta si de femeie in acelasi timp o respira se bucura de parfumul ei de transpiratia de pielea sarata…avea momente cand chipul lui parea nefericit nu vroia s-o lase pe femeia aceasta ar fi vrut s-o pastreze mereu langa el sa respire odata cu ea …se spune ca de persoana care ne este cel mai drag ne temem cel mai mult… iubise mult in viata lui incercase toate relatiile si cunoscuse trupurile femeilor mai bine decat ele

– 108 –

Antologia piesei de teatru într-un act vorbele si soaptele amantelor nu-i mai trezeau sentimente nu mai vibra nimic stia ca fiecare poveste se termina la fel sentimentul intalnirilor banale il urmarea pretutindeni .. EL: acum parea sa-si traiasca clipa din carne cu furie cu deznadejde cu voluptate zile si nopti intregi de lene si de senzualitate, momente unice, stiu pentru el ea devenise povestea tuturor povestilor si invata s-o cunoasca mai bine s-o deschida ca pe un fruct proaspat sa-i stie aroma visele secretele…toate aceste ganduri ii trecu atunci in mijlocul marii in noaptea calda, o iubea… 24) ALTFEL DE SCRISOARE EA: pe creştetul nostru crescu o altă lume…. singurătatea de când s-a dus n-a mai ţipat n-a mai urlat nici nu a mai dat cu pumnul în duşmanii de ieri aceştia nu mai există ... prea multă lume mult prea multă iţi povesteam odată cum am murit eu şi moartea aceea mică şi firavă mă ţinea de mână şi-mi spunea poveşti „va fi bine”zicea „doamna mea, nu mai plângeţi” ce muzici frumoase şi mă gândeam că nu voi mai cunoaşte drumul că mă voi rătăci precum fetiţa din poveste care lăsa firimituri de pâine în urma ei să nu uite drumul spre casă...cumpărasem o mască veneţiană şi tare mă mai uitam la ea visam la acea seară pierdută între chipuri necunoscute pe străduţe mici înguste sunt încă tânără frumoasă pândind tinereţea s-o prind de mijloc şi să dansez cu ea în picioarele goale o polcă ... desfrânată mă aştepta de multă vreme alesesem viaţa mea precum un spectacol ce se derula în atâtea acte câte doream eu nu se repetau zilele atât de viu prezentul o nesfârşită vară senină îmi picura pe frunte imaginea lui la malul mării în patul meu atât de mare în lumini albastre beam acea licoare nemaîntâlnită gustul de absint ne învăluia pe întuneric acelaşi geamăt acelaşi suflet două rânduri de aripi şi ne înălţam EL: noapte de noapte zburam fără nici o rană fără nici o pată ca un om liber nu mă întreb nimic nici nu mai am vreme mă irită oamenii aceia cu zâmbete împrumutate fără rost fără noimă cu vocile lor stridente cu răutăţile lor adânc înfipte în carne nu m-am schimbat am rămas acelasi… – 109 –

Antologia piesei de teatru într-un act EA: doar anii mei au trecut prea repede fără vanităţi şi fără adolescenţă el este adolescenţa mea mă creşte cu totul îmi aduce drumul apoi vine cu geanta lui pe umeri drept semeţ trăgând un fum de ţigară cu miros de cireşe EL: „mereu mă voi întoarce” privire lipită direct pe faţa ei ... norii se deschid iar şi trăiesc…traiesc… îmi tremură mâinile şi ştiu... într-o supunere totală vocea ei îmi striga „trezeşte-te”... iar şi iar până la epuizare EA: mă întreb ce fac oamenii fără aripi cum se descurcă oare cum trăiesc ce fericire mai mare poate fi ca atunci când cu aripile desfăcute în zborul tău liber atingi şi muntele şi piscul atingi cu mâinile înroşite de ger şi de iubire pământul simţi apa limpede din largul mării şi plânsul ia locul râsului şi cafeaua asta uite cum a devenit mai bună băută din aceeaşi ceaşcă în faţa unei lumânări aprinse cu miros de mosc poate că e şi asta un fel de a-ţi cere iertare pentru libertatea primită o parte din zăpada din noi rămâne acolo nu se va topi niciodată, ei si ce, un alt om de zăpadă îi va lua locul celuilalt nu mai am vreme de pierdut până şi hârtia de scris se termină mai repede iată -am început alt manuscris viaţa e alcătuită din atât de multe amintiri o fotografie veche pe o cămilă, un ruj roşu cumpărat la 30 de ani o pereche de mănuşi negre de la bunica un mesaj scris pe un şerveţel apoi vine prezentul cum înveţi să te simţi bine aşa cum eşti cum înveţi să nu pui întrebări să nu mai faci planuri EL: să fii atât de senin şi de împăcat în iubirea ta încât ai doar o singură destinaţie: ea EA: în dreapta sinagoga de lângă casă. întâlnesc mereu acelaşi câine privire blândă, înţelegătoare se bucură când mă vede .....şi eu.... e atât de uşor să împarţi cu celălalt iubirea să nu-ţi mai fie ruşine să priveşti în faţă să fii mereu în timpul lui în pasul lui în mintea lui visele noastre au devenit suveniruri pe care ni le dăruim în fiecare zi la fiecare drum la fiecare călătorie... ne e dor mereu unul de celălalt şi nu-s decât două ierni trecute carnea din mine îi vorbeşte de parcă am fi două lucruri separate mi-e – 110 –

Antologia piesei de teatru într-un act o poftă atât de adâncă să respir să pipăi să muşc ascunsă printre cuvintele lui vorbim mă trezesc devreme şi vorbim noaptea târziu vorbim pe domnească vorbim apoi vorbim când facem poze vorbim pe plajă vorbim în intimitatea patului nostru vorbim la telefon vorbim în poeme vorbim de toate trupul meu a deschis ochii şi m-a sedus cu tinereţea reinventată de el se joacă uneori în părul meu „eşti frumoasă” zice, pare că m-a aşteptat pe mine a văzut lumea tocmai să mi-o povestească mie aştept trenul care îl aduce la mine şi iar vorbim e lume oamenii călătoresc în susul şi în josul pământului unul moţăie altul zâmbeşte o doamnă cu fetiţa se joacă pe culoar ... EL: nu mai e întuneric suntem ca doi copaci uitaţi de vreme închid ochii se aude un pescăruş flămând întorc privirea iubesc pescăruşii sunt liberi şi la 2 mai pe dâmboviţa sau la malul dunării aceeaşi forfotă aceeaşi fericire cu ea alături EA: ochii bărbatului s-au mutat pe după-amiezile şi nopţile ei pe carnea pe oraşul ei şi nu ne mai pierdem identitatea în sfârşit ştim cine suntem ei da, mă încăpăţânez să-mi trăiesc clipa aşa cum ştiu eu fără să explic nimănui nimic nu mai trişez ştiu în jur oamenii au rămas aceeaşi EL: nimeni nu vine la tine poştaşul nu sună de două ori. EA: telefonul e mort demult nu-mi mai pasă nu mai am vreme tristan şi isolda îşi duc povestea la capăt cerneala se prelinge căpătând forme ciudate pe foaia albă se joacă acum cuvintele zboară din peniţă ţopăie precum un mic ieduţ în lumina soarelui de fericire...poate e mai cinstit să dai cu banul şi să afli „cap eşti fericit/pajură ai pierdut” poate că multe întrebări au rămas fără răspuns însă în faţa destinului nu mai zici nimic îl priveşti doar... cum trecea la 2 mai prin faţa unei livezi cu vişini şi vrei să-i faci o fotografie să opreşti totul în loc cum să-i spui că ai înhăţat fericirea şi nu mai vrei să-i dai drumul aşteptam în subsuoara lui dimineaţa priveam năvoadele pescarilor şi el uimit de atâta răsărit îşi afunda chipul în părul meu...şi gol înainta încet spre mare...în jurul nostru liniştea era cu noi buzele mele murmurau ceva indescifrabil cerul cu apa se împreunară şi ţipau a sete a uimire valul îmi atingea picioarele şi – 111 –

Antologia piesei de teatru într-un act EL: înveţi că fericirea e acolo în tine te vede prin ochean vine ţi se aşează în poală şi aşteaptă să vorbim în şoaptă să nu deranjăm îngerii ai adormit ai adormit în braţele mele stau nemişcat aşa fericit ascult cum bate vântul... 25) «ABSINTHERIA DIN ORASUL VECHI / SAU ABSINTHERIA DE PE STRADA COVACI» EA: suntem captivi intr-un oras vechi traim aceasta poveste de ieri astazi pana maine sunt tanara si plina de uimire privesc prezentul de la inaltimea acestui balcon Vad casele vechi si atat de frumoase oameni grabiti spre timpurile lor o pisica sta singura in dreptul unei porti Cineva intr-o berarie sterge un cufar plin de amintiri acum…avem amintirile noastre! doar ale noastre! EL: suntem captivi intr-un oras vechi traim aceasta poveste de ieri astazi pana maine sunt tanar si plin de uimire privesc prezentul de la inaltimea acestui balcon Vad casele vechi si atat de frumoase oameni grabiti spre timpurile lor o pisica sta singura in dreptul unei porti Cineva intr-o berarie sterge un cufar plin de amintiri acum…avem amintirile noastre! doar ale noastre!

– 112 –

CARMEN DOMINTE

ADAM ŞI EVA
Personajele: – eva bălănescu – adam bălănescu – reportera – echipa de filmare Decorul O sufragerie banală la etajul patru dintr-un bloc de la periferie: masă de mijloc cu patru scaune de jur împrejur, o vitrină plină cu bibelouri, un televizor cu mileu, o canapea cu braţele roase. Echipa de filmare îşi plasează aparatura în toată camera. Se ciocnesc din când în când de vitrina cu bibelouri. Reportera scoate din geantă o oglindă şi îşi aranjează părul, apoi îşi mai dă un strat de ruj pe buze. Se uită în geamul vitrinei şi îşi cercetează ţinuta. Eva îi urmăreşte din cadrul uşii. Este în halat de casă şi poartă papuci cu ciucuraşi. 1. EVA: să nu-mi spargeţi vitrina. REPORTERA: lăsaţi că suntem atenţi. haideţi, veniţi aici. EVA: aşa spun toţi, şi eu rămân cu cioburile. Eva se apropie de Reporteră. Aceasta îi aranjează puţin părul şi îi dă cu rujul ei pe buze. REPORTERA: haideţi. uite, staţi aici. – 113 –

Antologia piesei de teatru într-un act Reportera o îndeamnă să se aşeze pe unul din scaune. Eva se aşează. Îşi şterge rujul din colţurile gurii. Se uită atent la obiectiv. REPORTERA: Va uitaţi la mine, vă rog. lăsaţi-i pe băieţi. EVA: Şi dacă-mi zgârie geamu’? REPORTERA: sunt băieţi finuţi. EVA : au şi ei vitrină acasă? REPORTERA: Cred că da. EVA: Cu bibelouri? REPORTERA: Ce mai contează... acum o să începem. o să vă pun întrebări simple. EVA: Şi eu ce trebuie să fac? REPORTERA: să-mi spuneţi aşa cum s-a întâmplat. EVA: mi-e puţin greaţă. Ştiţi, eu n-am mai dat nici un interviu în viaţa mea. REPORTERA: Vă dau să sugeţi o lămâie? EVA: nu, că am acid la stomac. Se aprind reflectoarele. Eva mijeşte ochii. Reportera se aşează pe scaunul de lângă Eva. REPORTERA: Gata?... ne aflăm în apartamentul familiei bălănescu, la etajul patru al imobilului din strada ripiceni. În urmă cu doar câteva zile, domnul adam bălănescu a suferit un atac de cord în urma consumului de pastile extasy. alături de noi o avem pe soţia dânsului, doamna eva bălănescu... Cum a început, doamnă, toată povestea? EVA: Duduie dragă reporteră, totul a început într-o zi de joi, după prânz. Heblu. 2. În acelaşi decor, în lumină rece, Adam Bălănescu se încalţă cu pantofii eleganţi. Respiră greu. Îşi pune pardesiul şi şapca. Îşi dă cu parfum şi apoi cu şprei de gură. Se scutură de scamele de pe pardesiu. Începe să gâfâie. Eva apare în cadrul uşii, lăsând-o pe Reporteră în umbră. EVA: unde ai plecat? ADAM: Până jos. EVA: Până unde? – 114 –

Antologia piesei de teatru într-un act ADAM: la parter. EVA: De ce? ADAM: ei, creveţii mă-sii, până la cutia de scrisori. EVA: aşa gătit? la ce-ţi trebuie şapcă şi pardesiu? ADAM: Dacă nu le port le mănâncă moliile. EVA: nu-ţi iei şi gulerul de nurcă? să te vadă madam buhoiu, pret a porte. ADAM: De când îi pute gura, madam buhoiu nu mai salută pe nimeni. Adam iese şi trage uşa după el, însă aceasta se trânteşte cu putere. Heblu. 3. Se aprind din nou reflectoarele. Reportera zâmbeşte teatral. Eva continuă discursul. EVA: Vedeţi dumneavoastră, dânsul, în fiecare joi la prânz, coboară la cutia de scrisori. mai vede feţe noi, mai socializează, e ca şi cum s-ar duce la serviciu. el niciodată nu foloseşte liftul, zice că în lift miroase a WC, aşa că merge numai pe scări. REPORTERA: Înţeleg. EVA: acum câteva săptămâni, s-a întors cu două plicuri, unul mai mic, alb şi altul mai mare, maro, din acelea cu burduf, cum se găsesc la poştă, ştiţi dumneavoastră... plicul cel mic era de la o firmă care făcea reclamă la excursii în bulgaria... foarte ieftine, transport cu autocarul, hotel de două stele, all inclusive, şi o excusie la sofia. REPORTERA: V-aţi gândit să mergeţi în acea excursie? EVA: De gândit, ne-am gândit... da’ a trebuit să renunţăm. Ştiţi, eu am rău de autocar, mă ia cu leşin de la stomac. REPORTERA: n-aţi încercat să sugeţi o lămâie? Vă ia greaţa cu mâna. EVA: la vârsta mea frumos mi-ar şade să ling o lămâie pe sezlong, la plajă. Heblu. 4. Adam se întoarce în apartament. Se descalţă şi îşi pune pardesiul în cuier. Aşează plicurile pe masă. Eva îl priveşte lung. Adam deschide plicul cel mic şi scoate plian– 115 –

Antologia piesei de teatru într-un act tul cu excursia în Bulgaria. Eva se uită peste umărul lui Adam şi citeşte pliantul. EVA: noi n-am fost niciodată în străinătate. ADAM: bulgaria nu e în străinătate. e ca şi cum te-ai duce la olăneşti. EVA: acolo nu auzi limbi străine. ADAM: Şi-n bulgaria auzi? EVA: măcar se vorbeşte bulgara. ADAM: Dacă vrei s-auzi bulgăreşte, dă drumul la televizor. EVA: nu e numai asta. Vreau să spun şi eu c-am fost plecată peste graniţă. ADAM: Cui să-i spui? EVA: lu’ madam buhoiu. ea mereu zice că se duce la fii-sa în Franţa, eu de ce nu? ADAM: Păi, zii şi tu... doar nu-ţi pute gura. Eva se aşează pe un scaun. Neteşte mileul de pe masă. Adam pune pliantul la loc în plic. Se aşează pe celălalt scaun. EVA: Vreau să vadă cum ne pregătim, vreau să-i cadă proteza când ne-o vedea că ieşim din scara blocului cu bagajele făcute. tu o să ai pantalonii trei-sferturi şi eu o să-mi pun pălăria şi ochelarii de soare. ADAM: Ş-o să creadă că mergem la ţară. EVA: nu, c-o pun eu în temă, din timp. ADAM: l-a ce-ţi foloseşte? EVA: Păi, îmi creşte box office-ul. ADAM: Şi... spanac cu ou prăjit... EVA: Dacă am box office-ul mare, atunci ne dă boxa de la subsol, aia goală... Adam scoate din nou pliantul din plic şi îl cercetează cu atenţie. Eva îi zâmbeşte cu toată gura. Adam citeşte cu voce tare. ADAM: nisipurile de aur vă aşteaptă pe litoralul bulgăresc...preţuri... transport... ne, nu merge. aici zice că transportul e cu autocarul şi tu ai rău de maşină. EVA: nu contează, trebuie să plecăm în bulgaria. ADAM: Şi dacă vomezi tot drumul? EVA: Îmi iau pungi de hârtie la mine. aşa-ţi dă când te urci în avion. ADAM: Da’ noi mergem cu autocarul. – 116 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA: tot aia e... Deschide şi celălalt plic. Adam deschide cel de-al doilea plic. Îi răstoarnă conţinutul pe mileul de pe masă. Rămâne contrariat când vede vreo douăzeci de pastile albe. EVA(foarte uimită): De unde sunt pastilele astea? ADAM: Din plic. EVA: Dacă ai făcut vreo comandă prin poştă, nu mai pupi tu gogonele anu’ ăsta. ADAM: nu-mi amintesc. EVA: Cum nu-ţi aminteşti? Păi şi astea ce-s? ADAM: Pastile. Ce să fie? EVA: Pastile, pastile, da’ de care? ADAM: albe. EVA: ia, uită-te pe plic. e vreo adresă? ADAM: nu scrie nimic. EVA: Şi de ce le-ai luat? ADAM: erau în cutia noastră, înseamnă că ale noastre sunt. EVA: Vezi că dacă mă prind ăştia cu minciuna, mă penalizează şi alois boxă. Eva ia o pastilă în palmă şi o miroase. O atinge apoi cu vârful limbii. Adam îi urmăreşte mişcările. EVA: ia, dă să văd. n-are nici un gust. ADAM: nu e amară? toate pastilele sunt amare. EVA: nu, parcă e cretă. Eva pune pastila lângă celelalte. Adam cercetează plicul. ADAM: nu are nici un prospect, nici reacţii adverse, nici contraindicaţii. EVA: nici tu conţinut, nici tu dozare... măcar gama farmacologică... să ştim şi noi: sunt antiinflamtoare, antialergice, antipiretice, antibiotice, antidepresive... ADAM: eu cred că au venit împreună cu pliantul ăla cu bulgaria. EVA: atunci de ce nu le-au pus în acelaşi plic? ADAM: Poate că pastilele sunt numai pentru pensionari. EVA: Şi la ce să ne trebuiască nouă? ADAM: nu ai tu rău de maşină? Poate pentru asta... excursie pentru pensionari şi pastile pentru pensionari... se ştie că tot pensioanru’ ia pastile... eu de inimă, tu de greţuri. – 117 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA: Şi dureri articulare... De unde să ştie totuşi ăştia ce pastile îmi trebuie mie? ADAM: asta e simplu... de la casa de pensii... de la medicul de familie... EVA: Înseamnă că e o firmă serioasă dacă şi-au bătut ei capu’ să afle atâtea despre mine, o pensionară fără sex-appeal şi cu pensia mică... mă simt tare impresionată. Eva strânge cu grijă pastilele şi le pune în zaharniţa de pe masă, în care păstrează şi celelalte pastile. Se vede că este emoţionată. Heblu. 5. Eva se uită atent la obiectiv. Îşi trece de câteva ori limba peste buze. Reportera intervine. REPORTERA: Ce aţi făcut după aceea cu pastilele? EVA: Două zile le-am lăsat în zaharniţă. Dânsul spunea să ne obişnuim cu ideea. apoi dânsul a început să-şi pună întrebări... retorice. REPORTERA: Cum ar fi? EVA: Dacă cineva îşi râde de noi... dacă ne filmează cu camera ascunsă... dacă e mâna lu’ madam buhoiu la mijloc... REPORTERA: aşa a fost? EVA: Duduie dragă reporteră, nici vorbă. eu eram convinsă că cineva ne-a vrut binele. REPORTERA: Cine anume? EVA (superior şi preţios): un înger. numai îngerii dau fără să ceară ceva înapoi... cu cât dânsul îşi punea mai multe întrebări, cu atât eu eram mai convinsă că îngerul meu păzitor s-a gândit să ne facă un bine... doar de aceea nu era trecută nici o adresă pe plic, îngerii ştiu unde să te găsească când vor ei. REPORTERA: Dacă înţeleg bine, dumneavoastră susţineţi că un înger v-a adus acele pastile. EVA: Cine altcineva? Pe noi ne vizitează numai poştaşul şi băiatu’ care citeşte contoarul. REPORTERA: Domnul bălănescu vă împărtăşea părerea? EVA: Dânsul nu credea în îngeri, dar eu ştiu că există şi că s-au îndurat de noi atunci când ne-au pus pastilele în cutia poştală. REPORTERA: Până la urmă ce aţi făcut cu ele? – 118 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA: Ce să facem? le-am înghiţit cu puţină apă, aşa cum se iau toate pastilele. Heblu. 6. Eva deschide televizorul. Scutură mileul de pe masă. Îşi freacă încheieturile mâinilor. Îşi toarnă apă într-un pahar şi bea puţin. Priveşte zaharniţa. Scoate de acolo o pastilă. O ţine în palmă. O înghite apoi repede cu puţină apă. Din televizor se aud aplauze puternice. Adam stă pe canapeaua din sufragerie şi se uită la televizor. ADAM: hai odată, că e „happy hour”. Eva vine şi se aşează lângă el. EVA(sub efectul pastilei): acum, după pastila asta şi eu sunt happy... happy peste tot... ştii că nu e aşa de rău? ADAM: Ce zici? EVA: mi-au trecut toate durerile... toate... toate. ADAM: nu mai repeta c-am înţeles din prima. Ce ţi-a trecut? EVA: Durerea. era... şi acum gata nu mai e deloc. ADAM: Jură pe mama. EVA: Jură tu. mama a murit acum zece ani. Zău, dacă-ţi spun... am luat o bulină, din alea din zaharniţă. ADAM: Şi-ţi vine să verşi? Eva se ridică de pe canapea şi se postează în faţa televizorului. EVA(râzând): nu. acum sunt... so happy. ADAM: nu simţi nisip în gură? EVA: nu mai simt nimic... numai bucurie şi fericire. ADAM: n-ai nici furnicături, bufeuri, ameţeli? EVA: ba da... parcă m-aş da în maşinuţe... Eva se învârte stângaci. Adam încearcă să o potolească. ADAM: trebuie să stai liniştită, să treacă efectul. EVA: nu vreau să stau liniştită. eu simt nevoia să sar coarda, să mă dau cu rolele. ADAM: eva, tu nu ai nici coardă, nici role. EVA: mă faci un hip-hop? ADAM: eu nu dansez decât jazz. – 119 –

Antologia piesei de teatru într-un act Eva încearcă să danseze cu el, dar nu reuşeşte. Adam se aşează din nou pe canapea. EVA: bine, dacă nu vrei, nu dansăm... dar atunci, mergem să ne plimbăm cu liftul? ADAM (enervat): Gata. Până aici. EVA: nu înţeleg de ce-ţi sare ketch-up-ul aşa de repede. mă simt cu adevărat fericită... Şi tu ar trebui să fii fericit. ADAM (ironic): eu sunt nespus de fericit. EVA: nu aşa... sunt sigură că dacă ai lua o pastilă, ai vrea să joci cu mine şotron. ADAM: mai fericit ca la reanimare, n-am să fiu eu niciodată. EVA: la fel te-ai simţi şi acum... poate chiar mai bine, fără drenă, sondă, şi perfuzii... ia măcar o pastilă, n-are ce să-ţi facă rău. ADAM: nu iau eu prostii d-alea. EVA: nu sunt prostii. Încearcă măcar. Dacă nu o să te simţi bine, nu mai iei altădată. ADAM: Şi zici că n-o să mă mai doară nimic? EVA: absolut nimic. Îţi aduc şi puţină apă? ADAM: Da, cu puţină apă. Adam aşteaptă pe canapea, în timp ce Eva iese şi se întoarce cu un pahar cu apă.. Adam înghite o pastilă. Heblu. 7. Reportera priveşte neatentă canapeaua acum goală. REPORTERA: Deci aşa a început totul. EVA: Cu o pastilă. REPORTERA: nu v-a fost teamă să luaţi nişte medicamente despre care nu ştiaţi nimic? EVA: eu cred în puterea medicamentelor. la vârsta noastră nu mai au cum să ne facă rău. e ca şi cum ai lua nişte bomboane. REPORTERA: aţi continuat să le luaţi? EVA: normal. nici eu, nici dânsul nu am mai avut nici o durere. ni se părea că ne-au crescut alte oase şi alte articulaţii în locul ferfeliţelor ăstea. apoi, nu ne mai era teamă să mergem cu liftul şi eram aşa de fericiţi. REPORTERA: nu v-aţi gândit la efectele secundare? – 120 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA: Duduie dragă reporteră, noi nu măsurăm fericirea în efecte secundare. REPORTERA:Totuşi, cunoaşteţi bine produsele farmaceutice, trebuia să vă aşteptaţi şi la urmări. EVA: Când eşti pensionar de ceva vreme, nu te mai gândeşti decât la prosoapele de înmormântare. Ce putea să ni se întâmple? REPORTERA: Dumneavoastră trebuie să ştiţi. EVA: Până să luăm pastilele eram doi pensionari care visau o boxă la subsol, după aceea, eu am devenit Cristina acvilera, iar dânsul - ricky martin. REPORTERA: Însă nu era nimic real. EVA: Pe noi nu ne-a deranjat. REPORTERA: bine, dar urmările au fost, până la urmă, fatale. EVA: rutina noastră era oricum obositoare. Făceam mereu aceleaşi lucruri. am fi încercat orice, numai să nu ne mai plictisim. REPORTERA: nu regretaţi nimic? EVA: Ce să regret, dragă duduie reporteră? bucuria? (pauză) Ş-apoi pastilele erau un semn divin, trebuia să le luăm. nu? Heblu. Se aude doar ceasul ticăind. 8. Adam pregăteşte ceaiul. Pune două ceşti pe o tavă, toarnă apa fierbinte, adaugă două linguriţe cu zahăr în fiecare cană, amestecă puţin. Fredonează o melodie (Eagles: „Hotel California” ). Scoate din zaharniţă două pastile şi le aşează cu mare grijă pe tavă. Împătureşte două şerveţele. Eva este îmbrăcată foarte elegant. Aşteaptă pe canapeaua din sufragerie. Îşi freacă uşor buzele între ele ca să întindă mai bine rujul. EVA (voice off): ne făcusem un obicei. În fiecare după-masă ne beam ceaiul în sufragerie. Înainte beam ceai numai dacă eram bolnavi. acum dânsul pregătea apa şi pliculeţele cu ceai de sunătoare. Venea apoi cu ele în sufragerie. niciodată nu uita să pună pe tavă două pastile albe, din zaharniţă. Adam ia o ceaşcă şi se aşează lângă Eva pe canapea. Beau amândoi ceai. – 121 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA(voice off): efectul pastilelor îl simţeam imediat. râdeam unul la altul ca proştii. apoi începea fericirea. Visam fripturi şi îngheţată din nuci de cocos. Dânsul era mai îndrăzneţ, el visa icre negre. eu eram atât de fericită încât am vrut să-mi pun unghii false şi să mă fac blondă. Dânsul zicea că nu are rost, că el deja mă vedea tare blondă. Adam dansează cu Eva. Sunt drăgăstoşi şi râd mereu. Adam încearcă unele figuri de tango. Se opreşte brusc. EVA(voice off): apoi s-a întâmplat nenorocirea. De prea multă fericire, inima dânsului a cedat. După câteva secunde de linişte, se aud primele acorduri dintr-o muzică lentă, de jazz. Adam este speriat. Trage cu greu aer în piept. Cu mâna dreaptă apasă asupra inimii. Eva îl ajută să se aşeze pe canapea şi îi deschide gulerul cămăşii, apoi ridică receptorul şi dă telefon la Urgenţă. Climaxul melodiei coincide cu decesul lui Adam. 9. Reportera scoate guma de mestecat din gură, o ţine puţin în palmă, neştiind unde s-o pună, apoi o lipeşte sub scaun. În acest timp, Eva continuă să relateze. EVA: Degeaba am sunat la 112, salvarea a venit repede, însă nu mai era nimic de făcut. i-au făcut injecţii, i-au băgat un furtunaş pe gât şi îi pompau aer dintr-un butoiaş. totul a fost în zadar. Dânsul pur şi simplu nu a mai vrut să deschidă ochii. REPORTERA: l-au dus la spital după aceea? EVA: Da, pentru autopsie. Ziceau că în asemenea cazuri aşa se face. REPORTERA: la autopsie ce-a ieşit? EVA: stop cardio-respirator în urma consumului de stupefiante. mă tot întreb, ce au vrut să zică? Cum adică stupefiante? REPORTERA: adică droguri. EVA: Care droguri, că noi nu avem aşa ceva? REPORTERA: Păi, pastilele alea albe. EVA: alea erau pentru dureri. REPORTERA: Da, dar erau droguri. EVA: Înseamnă că d-asta m-au chemat la Poliţie să dau declaraţie. REPORTERA: Ce fel de declaraţie? – 122 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA: m-au pus să spun tot ce s-a întâmplat. REPORTERA: Şi ce aţi făcut? EVA: Păi, am spus, ce era să fac? REPORTERA:V-a fost teamă? EVA: mie mi-e frică numai să nu leşin în biserică, când se îmbulzesc toţi să pună mâna pe sfintele moaşte... în rest sunt tare curajoasă. REPORTERA:Totuşi, vă puteau închide pentru posesie de substanţe interzise. EVA: Dar nu le-am furat. asta le-am zis şi lor. REPORTERA: mai exact ce le-aţi spus? EVA: Că un înger ni le-a lăsat în cutia de scrisori. REPORTERA: Şi v-au crezut? EVA: De ce să nu mă creadă? eu nu mint. REPORTERA: După ce aţi dat declaraţia, câte zile v-au reţinut? EVA: nici o oră. m-au trimis direct acasă cu maşina Poliţiei. să vezi cum se uita madam buhoiu când m-a văzut la braţul domnului plutonier. acum am punctajul maxim, marţi îmi dă boxa. REPORTERA: nu v-au anchetat după aceea la Poliţie? EVA: Din ziua aia nu i-am mai văzut. REPORTERA: aţi scăpat aşa uşor. alţii sunt închişi imediat. EVA: eu v-am spus că îngerul meu păzitor mă ocroteşte. REPORTERA: acum că aţi rămas singură, nu vă e dor de domnul bălănescu? EVA: ba da. În fiecare după-masă îmi fac un ceai şi încerc să-mi amintesc cât de fericiţi am fost împreună, mai ales în ultimele săptămâni. REPORTERA: Doamna bălănescu interviul nostru s-a încheiat. EVA: aşa repede... REPORTERA: Vă mulţumim mult pentru timpul acordat şi pentru amabilitatea de a răspunde la întrebări. EVA: Şi eu vă mulţumesc. Se sting reflectoarele. Echipa începe să strângă echipamentul de filmare. Reportera şi Eva se ridică în picioare. REPORTERA: aţi văzut? n-a fost cine ştie ce. EVA: acum o să mă văd şi eu la televizor? REPORTERA: materialul va fi difuzat săptămâna viitoare, marţi seara, după ştirile de la ora nouăsprezece. – 123 –

Antologia piesei de teatru într-un act EVA: marţi e foarte bine că madam buhoiu e toată ziua acasă. Echipa de filmare iese din sufragerie. Reportera îşi scoate altă gumă de mestecat. REPORTERA: Doamna bălănescu, mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc şi să stăm de vorbă. Încă o dată vă mulţumim pentru găzduire. EVA: aţi mai putea veni să-mi luaţi şi alt interviu. REPORTERA(zâmbind): numai dacă este ceva deosebit, adică nemaipomenit. EVA: Cam cât de nemaipomenit să fie? REPORTERA: Ştiu şi eu? Ceva ce nu se întâmplă oricui, ceva cu moarte. aveţi numărul meu de telefon. mă puteţi suna oricând. Reportera iese ultima. În urma ei, Eva închide uşa. Este îngândurată. EVA: Deci să fie ceva cu moarte... Eva se îndreaptă îngândurată spre bucătărie. 10. Eva pregăteşte ceaiul. Aşează două ceşti pe aceeaşi tavă. Toarnă apa fierbinte peste pliculeţele cu ceai de sunătoare, apoi adaugă două linguriţe cu zahăr. Amestecă lent. Scoate din zaharniţă o singură pastilă albă pe care o aşează lângă ceaşcă. Împătureşte două şerveţele de hârtie. În tot acest timp fredonează o melodie. EVA: adam, e gata ceaiul. hai că începe „happy hour”. Eva bea singură ceaiul şi pastila albă. EVA: adam?

– 124 –

LAURENÞIU BUDÃU

BUFONUS CAPTIVUS
PERSONAJELE: – monahul – monarhul SCENA 1 MONARHUL: bună dimineaţa, vierme! Deschideţi fălcuţele şi slăveşte-mă! MONAHUL: Cred c-am văzut un şacal ori poate umbra unui mărăcine uscat... foarte uscat... nu mi-ar strica o mască nouă de praf. Prea mult colb în pustiul acesta. minune... vorbeşte o materie care, în mod normal, ar trebui să se scurgă pe lângă picioare! ...eşti lichid sau beneficiezi de o cu totul altă stare de nemulţumire?! MONARHUL: mişcareee! Cohortelor, îngenuncheaţi şi astupaţi-vă lobii... Ţi-ai văzut-o recent, caraghiosule?! maţ cu plisc! Ţi-ai studiat-o?! MONAHUL: mda, ai putea fi şi gnom (încă nu s-a stabilit prin consens)... voinţa unanimă este aceea care ar putea să te concretizeze într-un boţ de pământ; mă rog, e alegerea ta dacă preferi zgura. e un material ceva mai dur şi neproductiv, asemănător sterilului. [m-am făcut pustnic după ce n-am înţeles, mai nimic, nici din cea de-a treia universitate care m-a doctorizat (sic!) excesiv... a patra urma să mă canonizeze dar, înainte, preconiza să mă ucidă, sistematic, cu cisternele ei de formule idioate care se voiau, cu toate, îngurgitate şi tatuate pe supradimensionatul creierul meu portocaliu apolitic.] – 125 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONARHUL: anahorete, ascetule, eremitule, sihastrule, schimnicule, alchimistule! (am fost făcut rege, bibanule, înainte de a mă naşte... rege, înţelegi? Funcţia doboară gradul... rangul se pune, indiscutabil, înaintea studiilor tale superioare.) MONAHUL: Cât de mult te înţeleg, grandomane. Corect! MONARHUL: Corect, pentru cine?! MONAHUL: Pentru tine, nu pentru răposatul anton Pavlovici Cehov ori pentru fanii lui molcomi. Pentru adevăr... desigur nu. MONARHUL: n-am mai auzit de regele ăsta. al câtelea e? ...Puţi! Dă-te mai încolo, diliule. MONAHUL: trimite un instalator cu duşuri de inox, mărite părinte al neamurilor. nu toţi putem beneficia de halenă maiestuoasă. necuratul care mă păzeşte non-stop are nevoie urgentă de igienă... se pârţâie şi se flatulează! MONARHUL: Flatu... ce?! ha-ha! Puţi! Puţi! Puţi! MONAHUL: mă mir, de-abia am terminat de ronţăit, cu religiozitate, ultima bucată de săpun de rufe, marca Duna. Când vorbesc inteligent, fac balonaşe cu irizări... Chiar aşa?! MONARHUL: Crede-mă! mi s-au aburit nestematele de la ochelari. mi s-au făcut cearcănele opturi. MONAHUL: Da, parcă disting un şaişpe când te privesc... De ce-ai venit, monarhule, cu gloatele astea imbecile? Pentru entertainment? MONARHUL: Îhâ! Deci trecem la afaceri, monahule, la concret... nu eu am venit, tu mi-ai ieşit în cale... Purquoi? MONAHUL: E pur si muove! Chiar aşa, ca un purcoi... de ce? necunoscute sunt căile Domnului D.! MONARHUL: aş putea să fac o autostradă peste ele... cu zece benzi... cu tot cu indicatoare fluorescente. Ce zici? MONAHUL: smereşte-te, îl faci pe vecinul meu încruntat să se tăvălească de râs, ca un ventilator la doi douăzeci, înainte de a te trece în agendă! nu vreau să răcesc de la curentul lui negativist... De ce-ai venit? MONARHUL: am vedenii brutale, neortodoxe.... credeam că ştii deja. eşti cumva translatorul autorizat al lui “celălalt”? MONAHUL: Întrun fel da, dar mai am şi altele pe cap. Gunoiul el îl duce... Du-te la un felcer rural oarecare... nu mai bea atâta – 126 –

Antologia piesei de teatru într-un act cafea. nu participa la execuţii înafara programului obligatoriu. Încearcă cu o fiertură concentrată de mac... să te moleseşti! la mine, funcţionează. uite, sunt moale ca o cârpă de zoaie. Încearcă să te ştergi de mine. Freacă-te temeinic... nu te simţi mai curat? MONARHUL: nu ţine, bărbate (dacă pot să spun aşa unei cârpe zoioase)... am nedumeriri permanente! Văd cu ochii larg deschişi. MONAHUL: Freacă-te, freacă-te ridiche! mai vezi? ...Ce vezi? MONARHUL: Ce am văzut şi până acum. realitatea! ...Doare! MONAHUL: asta nu e bine deloc. eşti blestemat din copaie, de pe blăniţă... un monarh cumsecade trebuie să fie rupt de realitate. absolut. trebuie să stea mai mult prin haremuri şi la ospeţe şi să se încreadă în hahalerele lui de generali burtoşi şi rumenei ca nişte zmei... nu, nu e bine deloc. Protejează-ţi ochii! lipeşte-i regulamentar cu un scoci de calitate. Găseşti la cancelaria tronului, la ăia care leagă cuvintele de coadă ca pe nişte scrumbii puse la afumat... ai în magazie aşa ceva, nu? MONARHUL: Ce folos? am încercat. inutil. uită-te şi tu la juliturile de pe frunte, de la el mi se trage, de la scoci. MONAHUL: Credeam că te-ai lovit de pragul de sus. (nu ai praguri, nu? le-ai desfiinţat mişeleşte, prin edicte, după cum ţi-e stilul...) ai încercat cu medicina tradiţională asiatică? MONARHUL: tot-tot-tot! MONAHUL: ah! MONARHUL: “ah” adică am vreo speranţă?... Dau de băut în cazul ăsta! hamali, aduceţi dozatorul cu bere pe care-l pregătisem pentru emir! instalaţi cortul alb, chiar aici lângă stânci şi toaletele ecologice transparente în stânga dreptei din centru. să se-nspumeze pustiul! MONAHUL: ah! MONARHUL: bei sau nu bei? Ştii cât mă costă să aduc un dozator funcţional pe coclaurile astea? MONAHUL: aşteaptă. mi s-a făcut puţin rău. Porneşte un metronom. nu te grăbi... un diagnostic trebuie pus cu responsabilitate deplină, înainte de a fi parafat. MONARHUL: eşti o celebritate în pustiul ăsta. un taumaturg respectat. mă mir că, încă, nu ţi-ai pus o reclamă luminoasă la intrarea – 127 –

Antologia piesei de teatru într-un act în grotă. Poţi să-ţi fac rost de una cu un consum redus de energie, să ştii; numai rezolvă-mă... Întreabă-l pe vecinul tău sulfuros! MONAHUL: nu comunicăm. ne desconsiderăm reciproc. ne şicanăm regulat. (un behăit gutural, aprobator) MONARHUL: Cât e scorul? MONAHUL: Întreabă-l pe musiu! ...Diviziunea socială a muncii. eu cu filozofia, el cu cifrele... el e expertul contabil. SCENA 2 MONARHUL: Ştii ce deosebire e între noi, ştii ce ne desparte, monahule? MONAHUL: un singur “r” monarhule, un simplu “r”... o amărâtă de literă belită. MONARHUL: ai văzut?... ai văzut? “r”- ul ăsta e totul. e “r”-ul care nu face parte din categoria celor trei “r”, adică reciclare-recondiţionare-refolosire (pentru cine, dintre juni, care nu ştia deja) ...ai găsit soluţia, panaceul? MONAHUL: soluţia pentru mine sau pentru tine? MONARHUL: Pentru egoistul de mine, fireşte. (Şefu-i şef şi-n pielea goală!) Dacă ai deţine un fax, aş pleca liniştit ca un flux şi aş aştepta-o prin fax... Vrei să-ţi instalez un fax? Flux, fax! Fax, flux! Comunicăm! Flamuri, un fax de ultimă generaţie! ...Când vine mai-marele tău, în control, poţi să-l doseşti sub cataroiul pe care-ţi faci de obicei nevoile. MONAHUL: nu mai am niciun fel de nevoi. eu sunt cataroiul... Ţi-am şi dat-o, de altfel, deja. MONARHUL: soluţia?! ...Fii serios. stenografa mea e tot cu pixul în gură... da, statuia aia hermafrodită, în kimono bleu-jandarm... Îi e frică să respire în prezenţa mea celestă şi, de aceea, în timpul liber, face scufundări subacvatice fără butelie; ca să îşi mărească la maxim capacitatea balcoanelor. Dacă nu mă-nşel, recordul ei e de şase minute şi osutăcincizecişidouă de secunde... Îţi plac plămânii ei? MONAHUL: ăia sunt plămânii? Credeam că ţine un monitor vechi, cu lămpi, în braţe... Încerc, încerc să mă concentrez asupra problemei... mi-ai bulversat tot programul. De felul meu sunt cam ordonat, să ştii; chiar acum trebuie să încep lecţia de box thailandez. – 128 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONARHUL: bodyguarzi! să vină gemenii Goliath, munţii ăia de slănină râncedă! MONAHUL: mulţam, mă antrenez singur... unde o să încăpem cu toţii în vizuina asta de şobolani? oxigenul e drămuit. intrarea e şi fereastră şi femeie castă. MONARHUL: Fă ceva, nu mă lăsa cu buza umflată şi gonflată... Vindecă-mă biblic! instantaneu... nu fă moţocuri. te acopăr cu aur de cea mai înaltă puritate. Garantat. Flamuri, vagonetul! MONAHUL: linişteşte-te, n-am tarife... Crezi că merită, crezi că merit? MONARHUL: Pentru sănătate, întotdeauna şpaga e binevenită... Dacă nu-ţi place, poţi s-o împarţi, după ce plec, la pauperi... toţi avem o datorie considerabilă faţă de pauperi, nu-i aşa? MONAHUL: mai ales tu... “Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere.” Din partea mea, umbra; că atât mai am în posesie... Du-le, mătăluţă, aurul; pe mine mă doare spatele, am lumbago. mă frec zilnic cu spirt albastru-infinit de-mi sar capacele şi, o dată la două săptămâni, aplic ventuzele alea fumurii. MONARHUL: ai vindecat pe atâţia neghiobi de cancer, sida, lepră şi sifilis şi nu te poţi debarasa de propria-ţi durere de şale? hai! am pretenţii de la tine. respectă-te puţin, ce... scuze! MONAHUL: am prea puţină credinţă... la pomul lăudat să nu vii cu sacul ori cu foaia de cort. MONARHUL: Încep să-mi pierd răbdarea... Celor de acasă le-am spus că plec în cruciadă pentru o perioadă nedeterminată... nu vezi că au început oştenii, care ne urmăresc dialogul anapoda, să chicotească în spatele platoşelor sangvinizate? Vindecă-mă de concret, nu te fasoli... Ce, nu sunt şi eu om? Ce jurământ ai depus, ca să te reclam?! Ce voturi?! MONAHUL: eşti rege şi eu nu vindec regi ci numai blegi... regii trebuie să mă vindece pe mine, păcătosul; doar au fonduri şi puteri sporite. au pile printre sfinţi, mitropoliţi şi papi. eu sunt un băiat sărac, de la ţară. am muncit din greu pentru ceea ce sunt acum, pentru ceea ce am ajuns. MONARHUL: Şi ce-ai ajuns... o cârpă? Felicitări!!! e clar; eşti dus puţin cu capul... Da, sună a gol ca o nucă de cocos, parcă-i o puşculiţă în care n-a avut curaj nimeni să bage nimic... ai timp suficient de gândire, până fumez o narghilea cu aromă de roze. – 129 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONAHUL: la mine în grotă fumatul e interzis; nici tămâîe nici tutun... sunt cu plămânii subţiri ca aripa unei libelule în ascensiune. MONARHUL: e clar că avem o problemă... atenţiune! să se pregătească descăpăţânătorul! trimiteţi-l de urgenţă la polizorul sistematic!... mă duc să fac şi o treabă mică. ai grijă, monahule răpănos, decide-te, nu stau prea mult... am şi un început timid de prostată; dar despre asta, şi altele, când mă întorc... pe o singură cărare. Cugetă! MONAHUL: Cugetă! MONARHUL: nu, cugetă tu! MONAHUL: nu, cugetă tu! MONARHUL: Cred că grota asta insalubră are ecou! MONAHUL: Posibil. SCENA 3 MONAHUL: nefârtate, ce impresii ai? oamenii sunt diferiţi, nu? În asta constă frumuseţea existenţei... Ţi se rupe, văd! bine, bine, stau în colţul meu, în banca mea cum zici tu, nu te deranjez, te înţeleg, eşti rupt de atâta pasivitate. Puteai să scoţi şi tu, în tot timpul, ăsta un urlet protector, un grohăit, un răget de hienă combinat cu un ţipăt de urangutan. Gata, m-ai enervat! Piaptănă-ţi şerpii ăia dezordonaţi din păr. avem musafiri, simte-te. Şi ce dacă nu te vede nimeni? arată-ţi respectul de sine, măcar când e cineva străin în văgăuna asta. mai sunt de faţă şi câteva roabe cu inima slabă. sunt şi eu cineva în pustiul ăsta, o celebritate locală, ai văzut că mă caută până şi cufuriţii de regi... Ce-i aia “mare sculă în basculă”?! explică-te! oi fi tu bătrân de când lumea da’ eu am şcoala vieţii, ai înţeles? ei? Dă şi tu cu mătura peste sărăcia asta lucie. aha, n-avem? ...Cum “de ce i-am dat drumul”? Vezi undeva vreo uşă? nici măcar o perdea din aia cu mărgele, ca la locurile de pierzanie. a intrat singur, fără să strige la poartă (stai ca n-avem nici poartă), fără să sune (ştiu, n-avem), fără să bată măcar cu sceptrul întro stâncă sonoră din apropiere... sigur ca da, un nesimţit şi jumătate, a venit cu degetu-n nas, recunosc, m-a tulburat din temeneli şi metănii. eram gata-gata să depăşesc recordul personal; ajunsesem aproape de două mii... bine că nu mai înjur demult, bine cel puţin că, într-o anumită privinţă, şi eu – 130 –

Antologia piesei de teatru într-un act şi monarhul ne asemănăm. Putem să demarăm o discuţie ulterioară interesantă pe tema asta firavă. mai bine aşa decât despre vreme. să vorbeşti despre ploaie în pustiu e ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. nici despre lăcuste subnutrite nu e tocmai interesant să dezvolţi. mana n-a mai căzut pe aici încă din Vechiul testament... stai! bingo! avem amândoi câte un bodyguard sâcâitor care ne calcă pe umbră. amândoi, adică eu si încoronatul; nu eu şi încornoratul... Ceee? eu sunt bodyguard-ul tău? Şi mă plăteşti tu?! tu, câine credincios? De câte ori nu te-am acoperit când călcai strâmb... las-o moale ca nechează. Care pe care păzeşte? Flori nu vrei? asta e o impresie. De ce să mă tem? Fii liniştit, nu te las eu şomer după atâta fidelitate dovedită. am să fiu prudent atât cât o să mă lase limba asta lungă... aşa sunt toţi regii ăştia care cred ca stăpânesc ceva. Posesivi şi încrâncenaţi. Vor să aibă tot timpul ultimul cuvânt. Ce să-i fac dacă e tarat? aşa l-au crescut de mic, când era beizadea... o! o! o! e o fiinţă bântuită de nelinişti şi el. Crezi că meseria lui nu are factori de risc? o-ho! Crezi că nu e destul de stresantă? o-ho-ho! ar trebui să primească o groază de bonuri de masă inutile pentru asta. ai văzut doar că nu a venit cu mâna goală ci cu flagelul generozităţii... ce crezi că eu nu am salivat când am auzit de dozator? nici tu cât eşti de versat n-ai manifestat atâta creativitate în ispitele tale jalnice. Cum să fiu eu tare când eşti tu atât de slab? blegule!...măi băiatule, vezi ce înseamnă să ai o specializare serioasă întrun anumit domeniu? nu mă contrazice! Pânaici! Ştii ce înseamnă fax? Civilizaţie! Civilizaţie! repetă după mine. mai cu dicţie! ....De ce n-ai acceptat propunerea mea cu duşul? aud? De duşuri cu păcură, n-am auzit! scuze pentru ignoranţă... De ce, eu n-am dreptul să te ispitesc? numai tu, numai tu? scoate-ţi asta din cap. Dacă îţi mai menţii atitudinea asta pasivă, te reclam. Cum la care şef? la ambii; şi la al meu şi la al tău. De undeva trebuie să pocnească buba. retrogradarea te mănâncă. Îţi pierzi sporul de vechime... înţelegi? eu te-am făcut, eu te desfac. eu sunt raţiunea ta de-a exista... nu mă contrazice, gata m-ai enervat. o să creadă posteritatea creştină (şi mai ales cei care vor redacta sinaxarul) că am fost întro cârdăşie călduţă şi nu e bine pentru nimeni, pricepi? Jalnic! Jalnic! eu cu ale mele, tu cu ale – 131 –

Antologia piesei de teatru într-un act tale... laptele e alb, tăciunele e negru şi tu, în niciun caz, nu eşti lapte, pardon, tăciune. Cel mult un gri, un griuleţ şi dacă tu eşti un griuleţ nici eu nu pot fi prea departe de combinaţia asta lipsită de perspective... nu comenta, am zis! adu-mi odată o cană cu apă! mişcă! ia avânt! SCENA 4 MONARHUL: Vino după mine. urmează-mă! MONAHUL: eu nu-l urmez decât pe Domnul D. MONARHUL: Însoţeşte-mă atunci. urcă pe platforma asta cu vele şi să facem o plimbărică printre oaze, acum că s-a lăsat soarele pe tânjală. mă simt balonat şi vreau să râgâi creativ, departe de urechile vulgului... ai auzit desigur de plastica expresie “corabie a pustiului”. MONAHUL: Care e problema ta, rege râgâitor? MONARHUL: un monarh nu are probleme ci metode de exprimare specifice. MONAHUL: mie-mi spui că raţa-împunge când ea măcăie şi fuge... spovedeşte-te! MONARHUL: ete, na... am vrut să-ţi fac un ultim cadou de efect înainte de a te scurta foarte scurt... am vrut să înţelegi cumsecade apusul... Înţelegi? MONAHUL: Ţi-am spus că am trei facultăţi: a, b şi C. trebuie să învăţăm să respectăm dorinţele celorlalţi nefericiţi... m-a pârât cineva? MONARHUL: Cam... dar asta n-a contat pentru mine. Cam, cam... MONAHUL: lasă-mă să ghicesc! MONARHUL: De ce vrei să te scufunzi nefericit? umbra ta te-a trădat. umbroiul. se săturase să tot meargă în spatele tău, gheboşată. n-ai remarcat că a lipsit o vreme, când i-ai spus că poţi să te lipseşti de ea? nu ştiu ce-a fost în capul tău. sărac, sărac, dar nici chiar aşa. ai atins-o în orgoliul propriu. există totuşi nişte limite... e bine? scurt pe doi: vroia să strălucească mai des şi era pe interes. tu chiar crezi că poţi să renunţi când ţi se scoală aşa din senin... libertatea totală e o aparenţă nu o penitenţă... te-ai prins? – 132 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONAHUL: De balustradă da... de sensurile trădării, nu. Dă drumul drăcoveniei ăsteia. Dă drumul bâzdăgăniei. bagă viteză-n pioneză. Îmi fierbe creierul. eram atât de liniştit până a nu apărea tu. mai aveam de urcat câteva trepte, înainte de a-mi primi aripile... De ce vrei să-mi iei şi ceea ce nu am? MONARHUL: De aia, retorule, de aia. lasă interogaţiile astea sterile. Îţi place pe corabia mea lăcuită? MONAHUL: Îmi... Ţie îţi? MONARHUL: Îmi şi mie. Ţie îţi, mie îmi, nouă ne... urmăreşte norii ăştia plini de aramă... nu-i aşa că seamănă cu o... MONAHUL: Capră? iatagan? Velociped? MONARHUL: mai încearcă. ai un “iQ” mult peste medie. mai trage o dată. nu e nici pe departe un personaj animalier ori ceva greu recognoscibil. Concentrează- te! MONAHUL: aoleu, e chipul tău. Du-te... eşti foarte tare. Cum ai făcut? MONARHUL: Cu ajutorul unei invenţii de ultimă oră. (stiinţa carenvinge conştiiinţa!) un chilipir. trei castele, o insulă plină de ţestoase şi patru munţi m-a costat. am fost atât de bucuros, de panarama asta genială, încât a trebuit să fiu generos. era să fac un preinfarct din cauza asta. (am uitat să te previn că am probleme cu corasonul, de când mi-am incendiat haremul suprapopulat. se părea că eunucii de acolo nu erau chiar eunuci şi îmi raportau zilnic câte-un dolofan fiu tuciuriu, maxim trei.) Contrar uzanţelor, nu m-am târguit deloc... Păcat că inventatorul nu mai trăieşte ca să se bucure de roadele muncii sale. l-am executat chiar a doua zi după încheierea afacerii, pentru lăcomie excesivă. Chiar şi victima a fost pe deplin de acord cu această hotărâre şi mi-a strâns cu delicateţe indexul în semn de recunoştinţă. nu ştiu de ce, urmaşii lui n-au mai îndrăznit să-i revendice moştenirea... nici măcar cea spirituală. Vrei să-ţi desenez şi chipul tău? Fii atent!... Pac şi ursu’ cade! MONAHUL: Ce înseamnă ştiinţa! MONARHUL: Ce înseamnă puterea! MONAHUL: Dă-mi şi mie telecomanda să mă joc. Vreau să scriu un mesaj relevant către patronul meu, cu ajutorul formaţiunilor astea noroase. hai, scoate-o din punga cu bube! – 133 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONARHUL: mâna! nu te obrăznici. Joacă-te cu jucăriile tale consacrate. alege calea clasică... Crucifixul, icoana, cartea de rugăciuni. MONAHUL: Zgârcitule! “mai degrabă va trece cămila prin urechile acului, decât...” MONARHUL: ia vezi, vezi. Vrei să te dau jos? te dau. Vezi ce scrie pe catarg? MONAHUL: “nu întreţineţi discuţii în contradictoriu cu conducătorul vehiculului.”... atunci, lasă-mă să conduc eu. să am tot timpul dreptate. MONARHUL: mâna! Destinul tău este să fii condus. te-ai spălat bine pe gât? MONAHUL: nu înţeleg întrebarea. MONARHUL: Înţelege-o... nu e frumos să alunece satârul pe jeg. te-ai prins? MONAHUL: nu ştiu, nu-mi pot admira ceafa. Canoanele şi coloanele interzic să ne oglindim. MONARHUL: eu sunt oglindirea ta, neoglinditule... Puţi! Puţi! Puţi! MONAHUL: Vezi că te repeţi. e un fenomen, foarte natural, de protecţie împotriva scorţoşilor. nu sunt pregătit pentru o carieră strălucitoare de gigolo. eşti mulţumit? ...Vreau să cobor. unde e semnalul de alarmă? MONARHUL: obositule. MONAHUL: obositorule. hai să discutăm normal, ca între om şi om. MONARHUL: eşti incapabil de asta, pentru că eu nu sunt om. sunt imperator şi imperativ. trebuie să recunoşti cu seninătate. Fă un efort şi priveşte-mă în ochi! MONAHUL: aruncă-ţi cununa de lauri de pe creştet. e veştedă rău. rău. rău. se învârt muştele în jurul ei. MONARHUL: De acolo provenea zumzetul ăsta odihnitor? lasă-le! SCENA 5 MONAHUL: nu am nimic şi parcă am totul. MONARHUL: toate sunt ale mele şi parcă nu am nimic. MONAHUL: Chiar şi placa asta dusă de vânt pare a fi a mea. mă îndoi în dreapta şi ea se întoarce spre dreapta, mă îndoi spre stânga şi ea mă ascultă ca un căţeluş de buzunar, îmbrăţişez catargul lăcuit şi corabia se opreşte suspinând... Ce mi-aş putea dori mai mult? – 134 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONARHUL: Călugărul ăsta ţâfnos mă face să mă simt ca un sclav (categoria a V a!) în preajma lui, deşi nici măcar nu-şi înălţă ochii murdari din colb. mă face invidios pentru hainele lui cu croială simplă, perfect acordate spaţiului arid şi în ton cu moda impusă de scorpionii de prin partea locului... Chiar şi barba lui neîngrijită şi plină de ciulini e cu mult mai semeaţă decât mult prea studiata tăietură a ciocului meu, cănit de harapi de patru virgulă cinci ori pe zi. MONAHUL: Ce-o fi gândind monarhul asta bănuitor şi mult prea măsurător?! el seamănă în frunte cu robii şi eu culeg singur, fără să mă aplec, în urma lui... Deşi între noi n-a existat nicio înţelegere clară în privinţa asta, retragerea mea a venit tacit şi fără condiţii impuse... cu toate că el se uită tot timpul cu teamă, în spatele lui, pe când eu privesc, cu nepăsare, înainte. MONARHUL: Dac-ar şti schimnicul ăsta habotnic ce gândesc despre el, s-ar prăvăli în hohote nestăpânite. Când îşi întinde mâinile slabe, în adierea nopţii, pare că face dragoste cu catargul biciuit, cu văzduhul moale, cu luna borţoasă şi umedă, cu particulele de piatră şi sare care ni se depun pe veşminte şi în păr... cu totul. Chiar cu totul?... nu simt că aş face parte din formulele lui alambicate. Ciudat mod de a te ruga. neconvenţional mod... am cunoscut atâtea femei dar nicio femeie n-a reuşit să mă cunoască cu adevărat. Poate că nu erau femei, poate că nu erau decăt vaginuri uscate... cât despre iubire nici nu poate fi vorba. nicio orgie n-a reuşit să mă facă să mă dăruiesc atât de profund şi de sacru aşa cum văd că se dăruie viermele ăsta bărbos... Cine ştie ce şcoli o fi urmat, ce tehnici speciale aplică. am sa desfiinţez propria mea creaţie, legiunea mea de spioni. troglodiţii!... acum înţeleg sensul cuvântului guru. MONAHUL: tăcerea unui conducător plin de hachiţe nu prevesteşte nimic bun. Prefer, în locul tăcerii, un dialog, spontan, plin de convulsii. Combustie, asta-mi lipseşte desigur. mi-e totuşi milă de el. e atât de sărac... Poate o să-l invit, cândva, la cină. MONARHUL: Ţi-e foame, barbă? Papi, băştinaşule? MONAHUL: Ţi-e foame? ...mănânci, străinule? MONARHUL: a crăpat un drac. sfârâie... Veşnica lui pomenire. – 135 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONAHUL: săracul... De-abia reuşisem să-l dau pe brazdă. mă acomodasem cu el, cu muţeniile lui deocheate. Părea un ucenic bun, dornic să însuşească... iar trebuie s-o iau de la capăt, ca sisif, cu următorul repartizat de pe listă. MONARHUL: ia-mă pe mine în locul lui. am 100/ 1.000/ 1.000. 000. MONAHUL: De ce?! ...lasă fandoselile, încifratule. mai întâi spală-l cu lacrimile tale, sapă-i o groapă standard, cu dinţii, şi acoperă-l cu limba ta îndărătnică şi plină de muşchi... pe urmă mai vedem, mai analizăm. hai să rostim, împreună, o rugăciune clasică. MONARHUL: De ce vrei să mă umileşti? e chiar atât de rău că sunt întrupat sub coroana asta rigidă? MONAHUL: Prima lecţie e despre umilinţă. Destrupează-te! ...opreşti tu corabia asta năzdrăvană sau o opresc eu? MONARHUL: Cum crezi... sfrrr! ...Când putem să începem? MONAHUL: Ce? MONARHUL: să începem, surdule. MONAHUL: a, da. MONARHUL: Ce “a, da”? MONAHUL: trage nisipul ăsta nu glumă... mi-e frig ca unui şarpe abandonat de propria piele, într-o intersecţie nesemaforizată. MONARHUL: hainele astea ale mele, strălucitoarele, sunt pentru ca să îmbrace privirile golaşe ale popoarelor, nu corpul... dacă totuşi le vrei... le vrei, nu-i aşa? MONAHUL: nu sunt naturale sută la sută, nu? MONARHUL: Da’ de unde, scrie şi pe etichetă. Vrei să te convingi? MONAHUL: bănuiam eu. Fabricanţii ăştia sunt în stare să-şi vândă şi mamele, unor grupuri organizate de violatori, pentru profit... mă lipsesc. noapte bună! MONARHUL: Şi cina? ...Cu propunerea mea...cu cina, cum rămâne? trebuie să-l testez pe noul bucătar argentinian şi acum cred că e ocazia ideală să se exprime pentru doi cuiufuţi de marcă... am dat deja poruncă să fie tăiat berbecul cel gras. auzi, sfârâie! MONAHUL: nu-mi place carnea de be-he-he. Dac-ar fi fost vorba de un miel naiv aş mai fi ezitat. să îngropaţi cât mai adânc şi cât mai departe oasele şi cenuşa. rămâne pe altă dată... m-am săturat deja cu salivă. sunt plin. MONARHUL: rahat! ...super!!! scuip-o! – 136 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONAHUL: risipa e şi ea un păcat. atât, pentru început! SCENA 6 MONAHUL: De ce-au strâns robii tăi corturile, noaptea trecută? MONARHUL: ne retragem. nu te speria, lăsăm locul mai curat decât l-am găsit. MONAHUL: Ce vrei să spui? MONARHUL: nimic, în afară de ceea ce am vrut ca să spun. scuzămă, trebuie să împachetez vârtos. la şase fix vine cvadriga să mă ia şi, crede-mă, caii ăştia pur-sânge nu au habar ce înseamnă să aştepte un cârmuitor. sunt de nestăpânit şi când sunt de nestăpânit sunt în stare să mă sfâşie chiar şi pe mine, stăpânul lor... MONAHUL: stai, stai, stai. Fă-mă să înţeleg? te dai bătut?! ...Chiar vrei să pleci cu coada ascunsă între picioare? MONARHUL: Chiar. MONAHUL: inconfundabilule. nu e stilul tău caracteristic. MONARHUL: De unde ştii care e stilul meu caracteristic? De unde ştii ce mă recomandă pe mine? sunt un mare iubitor de animale care-şi depăşesc condiţia, să ştii... Cohortelor, stop! Întârziem cinci măsuri de clepsidră. a crâcnit cineva?!... Ce vrei, monahule? schimbă tabela. ai câştigat. Care e problema ta? MONAHUL: Vreau, totuşi, să te rezolv. mi-ai devenit, subit, simpatic. De aici n-a plecat nimeni, nedumerit. MONARHUL: Şi crezi că a fost necesar tot circul ăsta? Demnitatea mea e la pământ. sunt nimeni în sondaje... eşti satisfăcut, desigur? MONAHUL: Ce ţi-ai dori să auzi? sunt dispus să-ţi accept orice cerere pe care ai bunăvoinţa să mi-o adresezi. Vreau să-ţi aminteşti, despre mine, ca despre un far aflat în perfectă stare de funcţionare. (nu uita că ai atestat de corăbier clasa a iii a.) ascult. MONARHUL: s-o lăsăm baltă. MONAHUL: Crezi că nu ştiu că descăpăţânătorul tău de elită nu aşteaptă decât un semn? MONARHUL: nu mai am descăpăţânător. e postul vacant. s-a autoanulat (nenorocitul) la antrenamentul obligatoriu de azi dimineaţă... n-ai aflat încă? Credeam că, în pustiul lipsit de bariere, zvonerii şi răspândacii îşi exercită perfect atribuţiunile. – 137 –

Antologia piesei de teatru într-un act MONAHUL: mda. am avut impresia, mogule, că robii jucau fotbal cu o minge dotată cu nas dar nu mi s-a părut nefiresc. traiectoriile eliptice mă pasionează din copilărie. MONARHUL: o parte mai evoluată din ei juca ping-pong... Păcat că mingile nu erau prea ferme. MONAHUL: treci la subiect. Care-i baiul? MONARHUL: eşti sigur? MONAHUL: sigur, sigur. nu am nimic de pierdut. MONARHUL: rişti să pierzi totul. MONAHUL: toată existenţa mea a fost un calcul perfect. o paranteză nu e decât o simplă paranteză. toată viaţa mea n-am fost decât un haiduc invers. am furat de la mine şi am dat la nababi. MONARHUL: ... hai să facem schimb. eziţi, nu?! MONAHUL: schimb de ce? MONARHUL: De locuri, fireşte. bineînţeles că nu eşti de acord, gurule, bineînţeles. Dacă aş fi în locul tău, nu aş ceda în ruptul capului. MONAHUL: ai vrea tu. nu ţi-am spus că nu sunt decât un băiat sărac, de la ţară, chiar dacă am trei universităţi. bogăţia lipseşte total din seria experimentelor asumate de mine. acoperă-mă cu hlamida de rezervă. Dă-mi sceptrul şi telecomanda. Fă-mi un act de mână că abdici în favoarea mea şi că nu mai ai nicio pretenţie. MONARHUL: eşti absolut sigur?! să n-avem probleme. Şi cu Domnul D. , cu şeful tău suprem cum rămâne? nu crezi c-o să facă urât? MONAHUL: Ţi-l încredinţez ţie. nu ne leagă niciun fel de contract. Înnoieşte tu jurămintele alea expirate, în locul meu. nici nu cred c-o să observe rocada... e atât de bătrân şi de singur şi de morocănos şi de preocupat... Dă-mi şi laurii ăştia murdăriţi de muşte. tiii! exact mărimea mea... Ce minunat zbârnâie! stereo! MONARHUL: Puţi rău de tot, bufonule... o să fiu nevoit să sterilizez peştera care te-a acceptat. a apărut deja cvadriga la orizont... secretar! ...De ce-o fi întârziind atât? MONAHUL: De chichi! secretaaar!!! ...secretaaar!!! ...secretaaar!!! CORTINA

– 138 –

GHEORGHE BALINT

ÎNGERI & GUNOAIE SAU LULU & MEME
PERSONAJELE: – meme - un domn bine…(poate trecut de 60 ani) – lulu - un baiat / fată / doamna / domn… (fără vîrstă şi istorie personală) Decor unic - …Negru… Stânga şi dreapta scenei două culoare uşor excentrice unul faţă de celălalt, dincolo de fundal… spatiul de joc este limitat de multe perechi de incaltaminte veche. PROLOG (Lumina creşte uşor... Odată cu ea creşte intensitatea muzicii până la începerea dialogului.) VOCEA (off ; impersonală ): Am fost cu ei tot timpul…( Pauză, însoţită de muzică ) Pot să povestesc… ( Pauză mai lungă, însoţită de muzică )… Pot să povestesc despre călătoria lui Meme şi Lulu… …voci off… MEME: Da…da… LULU: acum suntem singuri? MEME: nu văd pe nimeni… LULU: umbrela! MEME: impermeabilul? LULU: e la mine... MEME: nu mai e nimic altceva pe aici? – 139 –

Antologia piesei de teatru într-un act LULU: nu…nu mai văd nimic altceva... …musica…M1 TABLOUL 1 (…musica continua …becul se stinge usor, palpaie…intra LULU, joc cu chibritele apris - stins bec!...becul ramane la 30%, creste usor 70-80 lumina albastra...LULU descopera pe jos o CARTE…citeste din ea, scoate o gheata – vede ca are o gaura mare in talpa, intoarce gheata – din ea curge nisip…maseaza picioarul – ciorapul este rupt / are 2 perechi una peste alta!… rupe cateva foi din carte, le pune in gheata sa astupe gaura… cartea o pune in buzunarul de la impermeabil … se aseaza , citeste la lumina chibritelor / sau la un “ciot” de lumanare scos din buzunar… se uita la bec…becul palpaie…intra MEME cu lampa de gaz aprinsa, inainteaza nesigur, incet – plimba lampa prin fata ochilor…incepe dialogul celor doi …muzica continua pe dialog si se fileaza usor…) LULU: Încotro cu paşii ăştia nesiguri … MEME: Cred că ne îndreptăm spre canal… LULU: s-ar putea să ne facă plăcere… să urmăm drumul pînă la capăt... (MEME se aseaza pe jos…lumina albastra revine…) MEME: În faţa noastră, atrăgîndu-ne, fără să fie nevoie să ridicăm ochii, culorile muribunde care ne plac atât... LULU: Vorbeşte pentru tine!... MEME: apa va deveni lividă, ceea ce nu-i de dispreţuit… Cine ştie, poate ne va veni chef să ne-aruncăm... LULU: Fiecare pentru sine şi DumneZeu pentru toţi… (tăcere… clopotel!... ) oraşul a rămas în urmă … s-a lăsat frigul ... la ce te gândeşti tu, meme?... MEME: la existenţa asta imputita / groaznică ...LULU vine langa el LULU: Ce-ar fi să mergem să bem ceva? MEME: Credeam c-am stabilit să nu bem decît din întâmplare sau proastă dispozitie….sau din intamplarere… se ridica…nu figurează şi asta printre lucrurile care le-am convenit?... LULU: mă încurci mai mult decît m-ajuţi... MEME: nici nu mă gîndesc să te ajut, caut să mă ajut doar pe mine... – 140 –

Antologia piesei de teatru într-un act LULU: atunci totul e în regulă….(pleaca de langa el)… MEME: nu-i chip să mai înaintăm... e din ce în ce mai frig…. Cît despre întoarcere nici nu poate fi vorba… LULU : …vine bucuros spre MEME, face un cerc in jurul lui, alearga ca un avion cu mainile intinse …Ce-ar fi să mergem la domnul Bicicletă! MEME: niciodată! LULU: să nu spui niciodată, niciodată!...se duce spre fundal, se aseaza…niCioData!... MEME: n-am nimic să -ţi reproşez…se aseaza langa el… LULU: oare ceea ce căutăm există?... MEME: Ce căutăm?... LULU: nu este nici o grabă …se ridica, pleaca…tu ai ritmul tău, eu pe al meu... MEME: nu-ţi fac nici un reproş… Dar e obositor să înaintezi atât de sacadat... LULU: aş prefera să-mi ceri direct şi fără ocolişuri / explicatii… fie să nu te mai ţin de braţ, fie să mă adaptez bîjbîielilor tale…(începe muzica, cor religios…LULU asculta, «cauta » muzica, se uita peste tot…lipeste urechea de podea…asculta…muzica creste in volum, LULU astupa urechile cu mainile!...muzica revine la volum normal, ia mainile de pe urechi, are o mina linistita, fericita…MEME in patru labe se uita la el…LULU cauta pe jos, ramane cu urechea lipita de podea…) MEME: (şoptit)…lulu... lulu ... LULU: … se ridica in fund… Încotro trebuie să ne îndreptăm acum?... MEME: ne aflăm într-o situaţie ciudată … LULU: nu putem rămîne aici toată noaptea, ca proştii…asculta muzica… Ai chef să cînţi?... MEME: După cîte îmi dau seama, nu… De ce îmi ceri asta?... LULU: aud un cîntec…se ridica, asculta se uita in jur… MEME : eu nu aud nimic... LULU: totuşi ai un auz fin... MEME: e mulţumitor... LULU: Ciudat ... MEME: Îl mai auzi?... – 141 –

Antologia piesei de teatru într-un act LULU: s-ar zice că -i un cor mixt… MEME: nu-i decît o iluzie... (peste muzică M2… suprapus sunetul ploii) a început să plouă din nou...isi pune palaria pe cap, strange haina… De ce nu folosim umbrela? LULU: (priveşte la umbrelă ) am putea s-o facem ... MEME: la ce bun să mai cari o umbrelă dacă n-o deschizi la timpul potrivit!... LULU: sunt de aceiaşi părere...: (scoate umbrela…priveşte la umbrelă ) MEME: Pentru DumneZeu, deschide-o!... LULU: …incearca s-o deschida, trage de ea, MEME vine langa el…nu pot!.. MEME: …Dă-mi-o! LULU: (ploaia se înteţeşte) s-a blocat…MEME ia umbrela cu forta… n-o forţa!... în nici un caz... MEME: …(o ridică mult deasupra capului cu amîndouă mîinile, şi o trînteşte violent de pămînt) …mortăciune! LULU: Cine, eu? MEME: nu tu, umbrela ... (se uita la umbrela)…Piei din ochii mei, tîrfo! …(ii da un sut) …mă cac pe tine!... LULU: …aaaa…rade… Cui îi spui tu asta?... ai zbîrcit-o!... vine spre MEME, arata cu degetul in sus… el se cacă pe tine!...clopotel… Pe el nu-l poţi ameninţa… ha, ha, ha! ... arata cu degetul spre LULU, aproape il atinge… atotatoate!... atotatoate... MEME amenintator , ridica palma …vrea sa-l loveasca, LULU fuge, gemand… MEME: te rog să nu pomeneşti numele mamei mele în discuţia asta!... LULU: Delirul? … MEME: (îşi ia capul în mîini, arunca palaria de pamant) mă voi stăpîni...(urlă) mă voi stăpîni!...se aseaza in patru labe… LULU: să mergem, regretele n-au nici un rost... MEME: (îşi revine…se uita la cer) Cerul e la fel de pişăcios…Fără umbrelă o să ne murăm ca nişte şobolani… LULU: …vine spre el…Vrei să spui ca nişte câini?... MEME: …violent…Vreau să spun ca nişte şobolani!...LULU se fereste de el, MEME ramane cu privirea in pamant… LULU: (tace o vreme, scoate impermeabilul si-l intinde spre MEME… MEME nu-l vede, este in continuare cu privirea-n pamant… – 142 –

Antologia piesei de teatru într-un act LULU isi pune la loc impermeabilul) o să purtăm impermeabilul pe rând...meme!...meme mă auzi?... MEME: (urmăreşte ceva, pe jos, în faţa lui) …te rog…Plîng ... te rog, nu mă deranja! ... LULU: …scoate o batista alba-murdara din buzunar…ţine ... batista noastră… MEME: (ia batista, suflă nasul) sunt zile cînd în orice clipă ţi se pare că te înalţi ... şi atunci dai peste micuţii meme …duce mana la cur cu batista…căcăcioşi…clopotel… e înspăimântător ... nu crapi niciodată! (se lasă încet pe pămînt) LULU: Destul!... ia batista …Parcă ai fi majuscula S… s-ar zice că ai 80 de ani… MEME: ar fi fost un cadou splendid… (îşi şterge mîinile de turul pantalonilor)… Îmi vine să stau în patru labe … să vomit … LULU: …eu…eu mă duc…face cativa pasi… MEME: …ştiu ... mă părăseşti! ... LULU: …Îmi ştii caracterul…se opreste… MEME:…Nu…Dar contam pe afecţiunea ta…. Credeam că o să mă ajuţi să-mi ispăşesc pedeapsa…LULU isi da jos impermeabilul, vine spre MEME, il pune pe spatele lui…MEME continua sa stea in patru labe… LULU: …te pot ajuta, dar nu te pot învia…clopotel… MEME: …ia-mă de mînă şi du-mă cît mai departe….Voi tropăi cuminte pe lîngă tine ca un bebeluş ori ca un căţeluş….şi va veni ziua ... (zgomot puternic de frînă de maşină, un urlet şi o izbitură …. Lulu, după o mică ezitare, se repede spre exterior apoi se întoarce). LULU: un accident…(se uită spre locul accidentului) a murit!...asta să ne fie de învăţătură!... isi aprinde un chistoc de tigara, scoasa dintr-o cutiuta de tabla… MEME: adică ... LULU: nu trebuie niciodată să disperi...vine langa MEME, se aseaza… trebuie să te încrezi în viaţă ... ii da tigara, MEME o stinge de pamant…LULU ia chistocul si il baga la loc in cutiuta de metal… MEME:…fumatul e daunator… LULU: …apropo, ce-ţi mai face chistul?... MEME: Chistul?…duce mana la fund…Ce sa faca si el?...e amorţit… Dar sub această aparenţă se pregăteşte un dezastru… – 143 –

Antologia piesei de teatru într-un act LULU: …şi ce ai de gînd să faci?... MEME: nu îndrăznesc să mă gîndesc la asta…delicat, ca un copil… aş avea chef de o prăjitură cu cremă ... nu ţin neapărat, dar aş mînca-o ... LULU: …Cu fragi?... MEME: …pofticios…mai degrabă cu prune... LULU: mă duc să ţi-o aduc…face cativa pasi rapizi … MEME: nuu, nuu!!!... lulu, nu mă părăsi!... să nu ne despărţim!... LULU: linişteşte-te!... Deocamdată tu ai impermeabilul… Vin în două minute...iese… MEME: lulu! ...striga tare… lulu!... LULU: (se întoarce din drum) Ce-i?... MEME: ... un marţipan!... LULU: Ce naiba vrei?...Vrei să mă calce vreo maşină? … MEME: un marţipan!... LULU: …enervat…un marţipan, un marţipan... ce mai e şi asta marţipan?... MEME: (…se ridica, îi face semn cu degetul sa vina la el, apoi îi explică la ureche)… LULU: ... şi cu cremă?… MEME: Da, bineînţeles, cu cremă… Pleacă!... sterge-o!... LULU: (stă pe loc, MEME se uita la el…ii da cu mana prin fata ochilor, se duce in spatele lui… îi trage caciula pe ochi…LULU se uita mirat in fata lui, il descopera pe MEME…)…aaaa… mă pregăteam să cuget…Îmi spuneam mie: ”Trebuie sau nu să mă ofuschez?” … MEME: …atunci, cugetă în altă parte... LULU: În locul meu oricare altul s-ar ofusca… eu nu, căci îmi spun: ”E un moment grav. Meme nu-i în apele lui” (se apropie de Meme …vrea sa-l imbratiseze…MEME se retrage brusc)… Voiam doar să te îmbrăţişez... MEME vrea el acum sa-l imbratiseze, dar LULU se retrage un pas…o voi face altă dată, cînd vei fi mai în formă... (pleacă…)

– 144 –

Antologia piesei de teatru într-un act TABLOUL 2 MEME: (se duce dupa el, se intoarce…M3 cantec copil mic..MEME ingana cateva versuri din cantec apoi se aşează pe impermeabil … scoate o oglinda mica , se uita la ea…studiaza dintii, ochii…apoi scoate o fotografie veche din buzunar , o priveste…se uita cand la fotografie, cand la el cel din oglinda…lasa oglinda si fotografia langa el…)… eu sunt meme... meme… aşa îmi spune el (priveşte în sus apoi pămîntul)...sunt singur…sunt un copil mic... de la părinţi am moştenit spirochetul palid, nasul ăsta… rămăşiţele... erau severi cu mine, dar drepţi... la cea mai mică abatere de la buna purtare tata mă bătea pînă la sînge cu cureua de ascuţit briciul, dar nu uita s-o prevină pe mama, ca ea să mă panseze cu tinctură de iod sau permanganat... mai ingana cateva versuri din cantec…prea puţin făcut pentru cele spirituale, m-au retras de la şcoală la 9 ani... nu eram în stare să număr dincolo de zece... se lungeste pe spate- pantomina cu mainile…singurele domenii în care am reuşit sunt sacrificarea meilor şi castrarea tăuraşilor cu condiţia să fie foarte blînzi şi inocenţi... aveam un mod personal de a strangula gîştele care stîrnea admiraţia generală …se amuza, face ca gastele etc… (după o tacere…strange fotografia, oglinda… şi aşa mai departe... altă comedie... şi-n fond ce contează?... canta «PODUL DE PIATRA S-A DARAMAT»… se intinde pe spate, isi trage palaria pe ochi… liniste… dupa cateva secunde apare LULU)... TABLOUL 3 LULU: (s-a întors) meme…meme, prajitura…o pune langa el…se indeparteaza, incepe muzica M4…vine incet spre MEME…clopotel …LULU plange…striga…meme…meme, gata!…MEME se trezeste , se ridica in capul oaselor, se uita la LULU…descopera prajitura, o ia, se ridica in picioare… LULU: e o savarina…MEME desface pachetul, ii da hartia lui LULU, ramane cu prajitura in mana, se uita la ea…o ţine în palmă, o duce la nas, apoi la ochi, aplecîndu-se mult... Fără să se îndrepte, îi aruncă o privire pe furiş lui Lulu, plină de neîncredere, apoi îl priveşte în ochi…tace…) … LULU: …e-o savarină!... e tot ce-am găsit... MEME: (examinează din nou prăjitura, aceiaşi atiutudine… ) – 145 –

Antologia piesei de teatru într-un act LULU: e înbibată cu rom!...M5 se aude scancet de copil MEME: (…intinde mana cu savarina catre LULU…strînge lent pumnul şi prăjitura ţîşneşte printre degete…M6 muzica, apoi sirena unei ambulanţe… Ochii i se umplu de lacrimi)… LULU: (se apropie să vadă mai bine) Dacă n-o voiai, n-aveai decît s-o dai unui câine sau unui copil… MEME: iese in culise, apoi se intoarce…Poate sunt mai multe victime...se aseaza linga lampa… LULU: Ce zici?.. MEME: o ruşine!... LULU: nu te înţeleg… MEME: ambulanţa!...şi ni se mai vorbeşte despre criza mondiala… penuria de carburanţi... ce ghinion... chiar şi pentru un singur copil tot pe asta ar fi trimis-o!... LULU: Poate că-i o şansă… MEME: acum e prea tîrziu... pentru el... uneori mă tăbăceau... mă sculam plin de sînge şi cu hainele sfîşiate... copii, le spuneam, e zgura iubirii... DumneZeu însuşi o lua pe cocoaşă ... clopotel…Dans!...M7 il ia in brate pe LULU (are in mina hartia de la prajitura, si danseaza cu el…mă puneam la patru ace şi mă duceam pe la nunţi, înmormîntări, baluri, botezuri, bordeluri... eram binevenit... le povesteam despre himen, vaselină, zorii golănimii, sfîrşitul grijilor... mereu în preajma cadavrelor... iată viaţa mea... unde am ajuns... cît sunt de mulţumiţi... iarăşi printre umbre şi strălucitoare prezenţe... LULU:… asta schimbă totul... strange hartia s o arunca…totul!... totul!... MEME: …rade…este o adevarată catastrofă... sunt... sunt răscolit… singura plăcere care mi-a rămas este să evoc cu glas tare şi în acel stil distins pe care-l urăsc, zilele minunate care din fericire nu riscă să revină ...isi pune un papion alb… la 20 de ani, sau poate la 19, am avut îndemînarea să las borţoasă o lăptăreasă... LULU: …Ce ghinion!... MEME: Poate că-i o şansă… LULU: Ce mai şansă! ...se fileaza muzica… MEME: acum e prea tîrziu… LULU: …Vizibilitate zero!…M8 muzica…… – 146 –

Antologia piesei de teatru într-un act MEME: Da… LULU: s-o ştergem!... MEME: impermeabilul… nu-l aruncăm?... LULU: …îl lăsăm acolo… nu merită să ne ostenim... MEME: aş fi vrut să-l azvîrl... LULU: să-l lăsăm acolo… încet-încet urma trupurilor noastre se va şterge… sub acţiunea soarelui se va scoroji ca o frunză uscată … MEME: …şi dacă l-am îngropa?... LULU: ar fi o fandoseală !... MEME: …să nu-l ia altcineva, cine ştie ce păduchios... LULU: …şi ce ne pasă nouă?... MEME: bineînţeles că ne pasă!... LULU: eu am şters-o / plecat!... (se îndepărtează … Meme îl ajunge din urmă…merg in cerc in jurul becului si al impermeabilului…) Poţi să te sprijini de mine!... MEME: (iritat) mai tîrziu... mai tîrziu... (priveşte în urmă) LULU: Ce ai de tot priveşti în urmă? MEME: s-a mişcat… LULU: Cine? …se uita la impermeabil…Da, ştiu... (scoate batista şi o flutură) …adio, adio…continua sa mearga in cerc… MEME: …se opreste, ii ia batista, o baga in buzunar…n-am lăsat nimic în buzunare, nu-i aşa? LULU: …cauta in buzunarele impermeabilului, pe masura ce le enumera, le lasa sa cada jos …bilete perforate, chibrite arse, fişii din marginea ziarelor cu întîlnirile irevocabile, clasicul ciot de creion bont, cîteva bucaţi morfolite de curpapir, un prezervativ cu dubioasă etanşeitate şi …cauta in buzunarele de la pantalonii lui, lasa praful sa curga incet pe pamant… cîteva fire de praf… Ce mai, o întreagă viaţă…clopotel… MEME: nimic din care să avem nevoie mai tîrziu? LULU: Din moment ce-ţi spun: O ÎNTREAGĂ VIAŢĂ! ...ia lampa lui MEME… (un timp merg în cerc, fără să vorbească) mergem?... MEME: mergem!… (se aşează…incepe sa se dezbrace…ramane in maieu si izmene…se intinde…LULU vine langa el…se descalta, – 147 – TABLOUL 4

Antologia piesei de teatru într-un act aseaza frumos ghetele lor..,pune lampa linga ei…se uita la MEME, se duce sa aduca impermeabilul si lumanarea, il inveleste pe MEME…se culca, se lipeste de MEME…sufla in lampa / lumanare…)…clopotel…becul se aprinde si apoi lumina pe masura ce se aud vocile din off, se reduce la zero - heblu… TABLOUL 5 / EPILOG …M9…musica…voci off… LULU: meme…meme, dormi?... MEME: …ce s-a-ntamplat?... MEME: să recapitulăm… LULU: să recapitulăm… MEME: lipsa de bani e un rău, dar poate deveni un bine.. LULU: Ceea ce-i pierdut e pierdut… MEME: Daca eşti complet dat la o parte trebuie să-ţi dea de gîndit. LULU: intuiţia ne îndeamnă la multe nebunii. MEME: Ceea ce sufletul vomită nu-i nicicînd pierdut. LULU: a simţi că zi de zi buzunarele ţi se golesc de resursele supreme, asta poate sfărîma şi hotărîrile cele mai călite. MEME: Pantalonul bărbătesc s-a împotmolit în rutină, în special şliţul, care ar trebui mutat între picioare, ca element mobil, pe unde independent de aspectele sordide ale urinării, boaşele ar putea ieşi la aer, dar rămînînd ascunse de ochii curioşilor... izmenele ar trebui, bineînţeles, modificate în acelaşi sens. LULU: Contrar unor păreri destul de răspîndite sunt locuri în natură unde DumneZeu pare absent… MEME: Ce-am face fără femei? …am deprinde alt nărav... LULU: suflet …are şase litere şi două sau două jumătate pînă la trei silabe… MEME: Ce-ai putea spune despre viaţă care să nu fi fost deja spus?... LULU: multe... MEME: Că ocheşte rău din cur, de exemplu... Muzica se fileaza la zero… CORTINA

– 148 –

Irina Roxana Georgescu

CEAI VERDE CU DOUĂ CUBURI DE GHEAŢĂ
Personaje: – Francisca – Vladimir Lămuriri iniţiale superficialitatea lumii moderne dă seama de o lume-surogat, artificială, dar sofisticată. Privirea este asaltată de reclame, mărci, sigle strălucitoare. imaginile sînt descompuse şi recompuse, după reguli inegale. arta se sparge în fragmente de modernitate şi antimodernitate. Chipul seducător este pe rînd, mască, fetiş, simbol. renunţarea la complexe este sinonimă cu dezinhibarea. Vulgaritatea trupului iese din schemă. seducţia este strategică şi graduală: nimic promiscuu sau înşelător. Chipul seduce, în aceeaşi măsură în care cuvîntul fascinează. la rîndul său, textul este seducător, prin limitele pe care le impune. Corpul foilor se supune regulilor de paginaţie, alternanţei de rînduri scrise şi blancuri, scheme, desene, direcţii de citire etc. textul este autarhic şi compozit. nicăieri nu poate funcţiona mai bine seducţia textuală decît în artă. Cu toate acestea, seducţia scapă unei interpretări exhaustive. Ceea ce e grilă de lectură într-un text, poate să ultragieze percepţiile în altul. semnul seducător funcţionează ca un acid: identificat, el arde pînă la consumarea totală. starea care îl carac– 149 –

Antologia piesei de teatru într-un act terizează este labilitatea, şi de aici, greutatea de a-l prinde într-o formulă îl face exotic şi funcţional. seducţia îşi atinge scopul: textul rămîne deschis interpretărilor. eul, ca un consumator de senzaţii, de plăceri derivate, de roluri şi măşti perpetue, schimbă identităţi şi veşminte. Dez-iluzionarea e mimetică, în funcţie de locuri şi de timp. noi existenţe obiectuale se autosintetizează. Privirea mută, inertă, lipsită de admiraţie îşi are rolul central în această cavalcadă de senzaţii şi măşti. În general, filtrăm chipurile, noutăţile, obiectele, încercînd să decantăm propria existenţă. Feţele se succed, iar imaginile îşi pierd şi ele din consistenţă. Dar ceea ce ne scapă de multe ori este contactul direct cu „chipul” textului – interpretarea devine nişa de accedere în text. Înainte de a ajunge la interpretare, cît de actual mai este un asemenea demers? textul seducător este autarhic. Calităţile sale sînt inefabile. existenţa lui este expresia estetică a căutării binelui şi a adevărului. Într-o cameră semi-întunecată, două personaje sporovăiesc în două paturi de dimensiuni diferite, unul dublu, altul de copil, aşezate unul în apropierea celălalt. Francisca (într-un halat de casă): au, auuuuuu! afurisiţii, mi-au ros pupila şi nu mai văd cu ochiul stâng (dă să se ridice din pat, dar cade cu zgomot pe podea) derbedeii! dar n-am uitat. hi! hi! De mâine îmi mărunţesc degetele să nu am cu ce scrie te urăsc prea tare, îţi ascuţi palmele pe spinarea mea, sunt un şfichi din cap până-n picioare Vladimir (în pijamale, cu o voce distinctă care pare să se suprapună la limită cu cea de dinainte): te măsor cu răutatea celui care ştie că totul s-a terminat. Dincolo de tăcerea noastră este tăcerea holului, a camerei în care stăm, a oraşului prăpădit, a celor care mor în fiecare zi. Dar sunt imun la astea. sunt imun şi la crizele tale. Îmi sunt suficient. n-ai nevoie de mine. nimeni n-are nevoie de celălalt, mi se spunea acum ceva vreme, prea multe stângăcii în interpretarea tăcerii dintre noi, – 150 –

Antologia piesei de teatru într-un act acolo sălăşluiesc bacteriile scrisului păcat că le pierdem aşa repede scrisul se plictiseşte de noi şi ne aruncă de parc-am fi o pereche de chiloţi (noi am înlocuit tăcerea, o locuim cu atenţie) împrejurul şoldurilor te descompui ca o aspirină în apă carne macră brobonată mă zbat în braţele tale încleştate pe scris strivesc ţâţele palma ta ca un pod peste frunte mă închin iar rugăciunea se fărâmă te caut necontenit şi poate că ieri a fost mai bine de ce nu îndrăzneşti să-mi spui cuvintele trec ca apa printre pietre cuvintele zboară în futilitate e verdele lor care îmi produce o urzicare a pielii ca psoriazisul mâncând epiderma e o râie caldă o punte peste celule peste amintiri peste moarte azi sunt funeraliile tale mă-mbraci în mov şi îmi sculptezi din humă lapislazuri cu miros de carne gura ta plină rotundă ca un vechi ceas a stat în oglindă nu văd nimic Francisca (vorbeşte cataleptic, fără să ţină cont de Vladimir): suluri de hârtie creponată mânjite de sânge lama dansează pe-o margine de chiuvetă mă tentează ţigara s-a stins pe pătură n-ai avut grijă de ea şi lasă-mă să te sărut de noapte bună din colţul meu de şoarece aproape că ştiu că lumina pâlpâie în braţele tale ca un ecou mă dezbrac şi sunt goală şi simt că mor dar mor cu tinctura de iod te otrăvesc şi pe tine cu un cuvânt mi-ai despicat rotula atunci mi-ai spus pentru prima oară că m-ai putea iubi culeg zdrobit ceasul şi gura ta o simt imixtiune a morţii între cuvinte şi plumb îţi leg în jurul mijlocului o curea de lemn cu năsturei de os bunica îmi cosea mereu uniforma pipită şi tu ai fost copil dar nu m-ai cunoscut îndeajuns acum îmi reproşezi e târziu difuzoarele s-au stricat Vladimir (acelaşi joc): m-ai prins odată că folosesc periuţa ta de dinţi pe post de spălător de veceu. este mai bine că ai aflat aşa şi m-am bucurat că buzele tale şi dinţii tăi păstrează ceva din aroma de mentă şi muşeţel sălbatic şi gura ta sărută atât de bine mai bine ca oricând mai bine mor şi scriu pe capacul de la budă istoria spermatozoidului – nefericită este gura mea ca un vulcan noroios supurând – 151 –

Antologia piesei de teatru într-un act săruturi virgine mă aplec peste balustradă nu sar stai fără grijă nu sar până nu-mi desprinzi mâna de filele îngălbenite ale agendei de telefon îmi agăţ urechea stângă şi-mi târăsc piciorul drept spre lama de ras din baie venele multe s-au spart Francisca (face tot felul de confuzii semantice, vorbeşte precipitat, frizând nebunia): păpădie presată între gene de câine leg scheaune inerente cheaguri în ambuscadă târăsc noaptea în valuri am să tai amintirile cu ţâţele tale de femeie fanată mi-am legat colier de portbonheur la gât am să-mi tai pleoapele ca să nu mai clipesc şi să străpung jugulara cu pietre false ca indienii machinguengas e destul pentru ziua de azi îi zic andrei dar ea nu mă lasă în pace niciodată nu e îndeajuns de târziu autocenzurează-te Vladimir (neliniştit): nu cred că mai avem detergent. Francisca: ei, asta-i bună! şi cum am putea să motivăm noii locatari ai umilei noastre locuinţe? (în fundal, nişte siluete. apoi voci, la început indistincte, în cele din urmă tot mai pregnante, pe măsură ce siluetele capătă forme umane) Vladimir: e doar închipuirea ta. n-ai de ce te teme. Francisca, sunt lângă tine, mereu sunt lângă tine (se mută în patul ei dintr-un salt) puiul meu speriat. nu mai cârcoti, sunt lângă tine Francisca (nepăsătoare, vorbeşte în continuare): inelul tău înnegrit ca un cearcăn împrejurul degetelor potoleşte-te n-am chef azi de glumele tale nesărate mai du-te şi lasă-mă mai citeşte şi tu o carte urmăreşte ştirile Vladimir: femeia mea e dezamăgită. Cu incisivii îi străpung pulpa, mai întâi îi dezleg mâinile şi picioarele stătea chircită ca un fetus în viaţa intrauterină e supărată şi încurajările nu vin de nicăieri ochii ei aţintiţi emană impasibilitate urăşte viaţa de ce n-a murit atunci când s-a vătămat în ţepii ăia în vale Francisca: am un set de lentile de rezervă pentru pupi îţi mai smulg o frunză din plete dar ochii tăi migdalaţi se surpă – 152 –

Antologia piesei de teatru într-un act Vladimir: şi te-ai îmbrăcat în rochia aia albă de mireasă, mă stârneşti, iubito, eşti frumoasă Francisca: însă acum e ruptă în bucăţi şi pătată cu lichior de ciocolată, îngheţată şi sânge. lumina de neon e puternică. mi-e frică, Vladimir, unde eşti, cât e ceasul? Vladimir: e miros de acetonă în privire se dizolvă asfaltul sub greutatea ghetelor tale de scai, îmi spui că sunt îmblănite dar nu te cred sunt la fel de subţiri şi murdare ca prosopul galben o să îngheţi nu te încălţa cu ele unghiile tale sunt negre ori vineţii de la frig ştiu că te dezgustă contrastul acesta nu plânge pe faţă ai urme de sare de la ochi spre gură şi lacrimile tale sapă în carne crestând şiraguri blonde de zeiţă moartă Francisca: şi atunci se făcea că noaptea se închidea şi mai tare, ochii tăi frumoşi rămâneau încremeniţi, am visat rău, iubitule, tu stăteai pe loc, eu mă îndepărtam din ce în ce mai repede, era frig, pielea mi se învineţise toată, iar mâinile mele parcă erau de cauciuc, uite, linoleum înţepat de cuie piroane strivesc ţesutul tău adipos Vladimir: îţi înşiri degetele de la picioare pe salba străbunicii mărgelele au ruginit turcoaz e linoleumul tău să-l foloseşti pe post de muşama perdelele înflorate s-au decolorat înfige-ţi acele în ochi sunt ascuţite bine vârfurile creioanelor de colorat Francisca: nu mai tăia din tine bucăţi de negură, nu-ţi mai da cu ocru în jurul buzelor Vladimir: oh! am uitat îţi sângerează pleoapele picături de bulion se preling pe botul tău de capră răsfăţată Francisca: nu mai răsufla din greu azi n-ai făcut nimic nu ai voie să fii melancolic atâtea cuvinte îţi absorb puterea Vladimir: nu încerca să-ţi schimbi viaţa mihaela şi-a schimbat de prea multe ori iubiţii fete publice au ochelari de soare şi părul vopsit în bej mi-ar plăcea şi mie o maşină nouă Francisca: învaţă şi vei avea! Vladimir: corpul tău este ca un tavan prin care se cern visele n-ai oprelişte la versul morţii din tine curg arhangheli zdrenţuiţi pe podea – 153 –

Antologia piesei de teatru într-un act am şmotrit toată ziua şi acum arunci ketchup pe ferestre (Francisca aruncă tuburi de ketchup pe podea, graffitti, pietre de sub pernă) cine te crezi murdăreşti zborul îngerilor cu sosul tău picant tu eşti o roşie iar eu o bucată de gresie mâini abrazive ca piatra ponce irită albul ochilor n-ai de ce să te temi în românia se trăieşte bine astăzi sub pământ lumea citeşte scrisori din lumea de deasupra suntem la secole distanţă de civilizaţie nu te înfuria pe mine suntem tineri avem sânge efervescent lichiorul tău de urzici e dat prin centrifugă Francisca: ciorba de spanac s-a stricat pe prispă tutunul e înşirat de-a lungul pilonilor de lemn înveleşte-mi cu o pătură rănile Vladimir: trupul tău eviscerat stă agăţat de masa rotundă pe care se serveşte ceaiul de ricin când te doare braţul nu ai decât să dai vina pe alţii apucă penseta din cutia cu instrumente medicale Francisca: chlorella şi clamidomonas sunt stadiile tale de dezvoltare să nu îndrăzneşti să mori pe masa de operaţie Vladimir: nu te descuraja ţesutul afectat poate fi extirpat rimelul ţi s-a întins pe faţă, iubito, nu te îngrijeşti deloc (dă să o cureţe, dar ea îl respinge brutal) Francisca: de ce eşti răutăcios astăzi nu suporţi adevărul e tardiv pentru remuşcări hai să facem sex Vladimir: spatele tău învineţit gură cangrenată mâini tumefiate şi singurătatea sfâşietoare îşi face apariţia în noi Francisca: suntem fantoşe creative manevrate de un demiurg scrupulos şi azi, când am chef să alerg desculţ prin pădurea de simboluri, prin pădurea-labirint a lui Dante, o solitudine fără margini mă trage de mânecă, indiscret, şi-mi descoase mâneca paltonului înfăşurată în jurul coapselor goale fluviuri de sânge greţoase ca o ciorbă fierbinte de gâscă îmi spală ochii pe dinăuntru, strivindu-mi celulele cu con şi bastonaş şi totuşi văd Vladimir: văd prin negură o ceaţă lila vaporoasă ca rochia oanei cumpărată vara trecută din bazar plouă în mine cu picături de ceaţă cu pori dilataţi de amfibian e rondul de dimineaţă ce asemănare între noi şi pereţii aştia Francisca: ne trezim cu faţa la peretele jupuit de vopsea – 154 –

Antologia piesei de teatru într-un act miros stătut de umezeală zăbrele de fier spânzurate de cearşaf uzat din tavan picură urina nu credea nimeni că o să ajungem la închisoare Vladimir: am o obsesie cu nepotrivirea asta de nuanţe Francisca: animalule! Vladimir: aştept să-ţi mângâi sânii monstruos de rotunzi ca nişte dovlecei olandezi de plăcintă se agită în tava cuptorului seminţele de dovleac (bune pentru viermişori intestinali) şi lapte închegat îmi dezvălui dragostea în hebdomadare iubire de scrum şi lenjerii jegoase, tu-mi aţâţi simţurile, eşti vătraiul, adică l’amour courtois mocnind în sobă şi mâna ta se aspreşte bobiţe de sudoare prelungite de-a lungul regiunii nucale Francisca: lasă, lasă, că ştiu eu (plescăie). literatura duce la iubire, iubirea duce la crimă. Vladimir: nimic forţat nimic premeditat ne ţinem răsuflarea când adorm o parte din noi se petrece o ţigară se stinge şi fumul rămas pe care încă-l mai porţi între picioare mă îneacă o sudoare prăfoasă de un deget grosime Francisca: scurm în mine după copilul care nu ştie ce se petrece atunci mă plesneşti pentru că ţi-am ars pielea cu ţigara aia nenorocită şi-mi juleşti vârful buzelor ca la curvele cu care te culci dar te întorci întotdeauna la mine eu sunt fecioara până la 18 ani şi 6 luni Vladimir: stă scris pe tâmpla copilului diform însemnat cu fierul înroşit nu te iert nici măcar pentru că mi-ar fi milă de tine eşti carnea râncedă care sângerează poezia de ce mă minţi Francisca: eu n-am secrete faţă de tine, sunt oarba care fuge Vladimir: tragem de amintiri ca de nişte bucăţi de cauciuc se întind la maxim emoţiile noastre ştii că la ţară se poartă gumari şi iarna şi vara, un fel de opinci negre, groase, insuportabile. le-am purtat tot timpul, până să vin aici. eşti salvarea mea, vezi? Francisca: ţăranii îşi poartă încălţările negricioase prăfuite până când se uzează la închisoare se uzează sufletele şi trupurile Vladimir: cadavre parcurgând distanţe mediocre pentru deplasat celulă-cantină-veceu-cimitir ne pierdem conştiinţa de atâta bătaie şi zăcem mult timp pe culoarele reci şi umede ca un intestin de reptilă – 155 –

Antologia piesei de teatru într-un act Francisca: nimănui nu i se face milă de suferinţa noastră interminabilă vorbesc de mine de colegii mei de palier şi vorbesc până şi de împuţiţii ăia de caralii, de gropari. De fapt, vorbesc de multiplele feţe ale aceluiaşi condamnat Vladimir: sau cu pielea anei o urăsc pe ana e capricioasă şi ciudată merge într-un picior şi când are chef se pliază pe draperiile verticale ana are sânge de neom alergie la mâţe şi creion dermatograf nu iese în oraş neînsoţită deşi ar putea are unghiile lungi şi roşii ca de curvă şi îi plac florile... artificiale Francisca: nimeni nu are două şanse în viaţă carpe diem pe carpeta ta stă scrisă legenda vieţii şi a morţii în cartea tibetană reîncarnările şi morţile repetate sunt înscrise pe retina fiecărui avatar în amprentele de pe palme ai mâinile însemnate cu tuşul pocăinţei nu sorbi cafeaua vei avea trepidaţii cardiace fereşte-te de izul întunecimilor coboară în beci şi adu linţoliul moşilor şi bastonul atârnat în perete cu dâre de sânge Vladimir: târăşti cadavrul descompus pe scările beciului descensus ad inferos este biletul spre eternitate al mortului adu agheazmă să-i stropim faţa pielea lui crapă la fiecare atingere avem pasul mic şi aşază-l în criptă testamentul îi este în buzunarul din stânga al pantalonilor caută-l nu te sfii şi tu vei ajunge ca el sunteţi toţi o apă şi-un pământ buzunarul e ros de vreme şi viermii au umplut cavitatea toracică în buzunar sunt doar câteva monede vechi şi testamentul făcut cocoloaşe ţine-i lumânarea aprinsă Francisca: unghiile lui vineţii au început să crească are pielea umedă ca de batracian înveninat şi ochii de reptilă Vladimir: să ne ferim de tulburarea firii lui el nu mai este ceea ce a fost dricarul îmi impune un preţ nu coboară de unul singur în beci. atunci îi zic că nu-l mai tocmesc deloc, să facă ce-o vrea! Francisca: dezlegaţi mortul doliul s-a-nzăpezit biserica de sub pământ e o răscruce îi înfăşori trupul cu sârmă ghimpată şi nu ţâşneşte puroi, doar sânge, iar tu ai o privire ciudată, de om venit de dincolo. străpungeţi cu lancea carnea lui înfierbântată şi inima! scoateţi-i dinţii! tăiaţi-i limba! Driguiţi-i oasele de mort ce-şi aşteaptă judecata de apoi, păcatele nu pot fi spălate cu apă de cişmea, îţi uzi picioarele şi degetele şi faţa cu o cruce aduni în tine ghimpi şi stopezi – 156 –

Antologia piesei de teatru într-un act pulsul ţi-ar părea neomenesc plânsul acesta ca un cântec ca un bocet ca o adunare de ape în paharul senectuţii nu deşira carpeta ţărănească ţi-e voal pe ochii încleştaţi în criptă marş funebru de preoţi tineri şi bătrâni copii ce se hârjonesc în faţa dricului pentru două trei monede şi eu am fost copil nu faceţi poze mortului nu vă bateţi joc de slujbă strigă ţârcovnicul răguşit şi mâna lui bătută de soare şi arsă de păsatul nevesti-sii se ridică ameninţător deasupra copiilor şi el a fost cândva copil dar acum e moş şi îşi presimte sfârşitul, pentru că moartea l-a pipăit întro seară pe dinăuntru, dezbrăcându-i plămânii de pleură, moartea l-a chinuit arzând cu fierul de călcat ceafa muribundului ah, văd totul ca prin vis, viaţa mea e un pergament închistat în corpul stafidit al bătrânului, iar eu nu vreau să modific nimic din cartea morţii Vladimir: corpul tău spumos ca şampania ciocnindu-se de corpul meu sticlos e îngrozitor să mori sâmbăta înecat Francisca: alături de peşti de cadavre descompuse încet alis din clasa a zecea sau alis din ţara minunilor are pe frunte reclama de la coca-cola „bea-mă!” recipientul e rece amesteci ochii de peşte şi ochii de oameni îţi pui la congelat sufletul Vladimir: sufletul e o mare porcărie o mare imbecilitate să crezi în suflet mori şi gata viaţa nu te urmează în moarte corpul tău poartă doliu înapoia ochilor ochi de ibis trataţi cu aldehidă formică şi curul tău îmbălsămat ruhuna in fatiha o să fim din nou prieteni dansăm hora avatarurilor alis e ana cea stereotipă şi stupidă care moare pentru dragoste pentru libertate pentru cioran o vizităm când ne aducem aminte ne colectiv ne depersonalizat şi cimitirul e plin de morţi şi moarte Francisca: m-au condamnat pentru carnaj ca în transă am fost făcut să regret nu mi s-au uscat lacrimile în colţul ochiului nici bătăile de pe şira spinării şi-am primit condamnarea la viaţă în închisoare fantasme frânturi nedesluşite măşti suprapuse, toate speranţele mele s-au dus, nu mai e niciuna de care să mă prind şi să scap Vladimir: nu, nu, nu vorbi aşa. eu te aştept oricât. n-are importanţă. – 157 –

Antologia piesei de teatru într-un act Francisca: sunt nevinovată, crede-mă. sunt doar nevinovată. Păcatul meu este că văd atâtea lucruri fără voia mea. Vladimir: scumpete, nici nu-ţi închipui ce repede trece timpul, nu te mai întrista. Vei fi bine, doar ai răbdare. Francisca: nu mă pot opri din plâns, numai tu eşti singurul în faţa căruia nu pot zice nimic toate proastele mor singure te las să mă biciuieşti azi să nu mă părăseşti eu nu vreau să fiu ca ele Vladimir: nici nu vei fi, nici nu eşti, însă dincolo de oglindă nu se simte nici o durere carnea ta aduce a miez de pepene verde prematur tăiat felii o scurtă incizie în obrazul meu ţie îţi păleşte uşor frumuseţea căci eşti un alt eu neincubat la adăpost de orice răutate noi n-am existat vreodată e închipuirea care ne place când suntem prea beţi. Francisca: trupul tău scindat de priviri indiscrete un stomatolog care-mi smulge visele nu mă vei putea recunoaşte vreodată îi spun roxanei să se lase de poezie vom fi cu toţii oameni normali şi ne jupuim spatele una alteia dintr-o peniţă uzată sângele ţâşneşte nu ne doare deloc suntem indiferente ca oricare alţii pielea se zburleşte pliem sexul în 5 şi apoi îl desenăm pe foaia de ziar în luminile reflectoarelor nu mai îndrăznim să fim noi totul pare inuman cuvintele ni se deteriorează Vladimir: Francisca, te-ai gândit vreodată la asta? Când ne-am cunoscut, eram prea temători, acum ne putem spune orice, de altfel, suntem 3 suflete eu tu şi sexul nostru anonim, pe care îl iubim la fel de mult ca pe noi înşine Francisca: îţi lipseşte o doagă mie îmi lipsesc banii din buzunar ţi-ai cumpărat opinci de la muzeul satului pentru carnavalul picioarelor desculţe Vladimir: să vin cu tine n-am chef azi i-am zis lui tudor să cheme un taxi să-mi facă el cinste cu o bere brună n-o să-l refuz de astă dată n-ai cum să mori şi să nu se afle corpul tău – 158 –

Antologia piesei de teatru într-un act te dă de gol de la kent sau o supradoză de droguri nu te lăsa în voia sorţii dar atunci mă iubeşti cel mai bine beţivilor trebuie să le spui să se care când nu mai vrei să mai ai de-a face cu ei chemi poliţia anunţi vecinii că te agresează un pierde-vară ameţit şi urât mirositor când ai momente de nebunie eşti periculoasă când eşti lucidă eşti inofensivă nu te amăgi Francisca: de ce să umbli teleleu tănase când azi am chef să mor nu mai curăţa pereţii – să-mi ţină cineva lumânarea – Vladimir: bidineaua îmi repugnă azi e prea târziu să zugrăveşti totul în alb sau roz cuvintele sunt prea scurte ori vocile noastre sunt absente (îl podideşte plânsul, deşi este încrâncenat, nervos) vopseaua stă şifonată pe bluza ta mortuară îmi şopteşti încifrat poema ibricului ciocninduse de sânii tăi prea mici de fecioară angoasată Francisca: nu ai voie să plângi azi e vremea când viermii colcăie nu poţi respira împungi cu croşeta albul ochilor e tulbure golul din tine agită-mă înainte de folosire îţi spun răspicat răutăcios aproape rochia ta arsă de clor e de unică folosinţă nu mai rămâne decât să scriem poema dezmăţului cu ghearele zdrobite m-ai câştigat la loz în plic Vladimir: întotdeauna am ştiut că pot conta pe tine oja e diluată pe buzele tale crăpate a expirat termenul de valabilitate al chiloţeilor cu inimioare spălăcite oamenii nu mai au ruşine în ziua de astăzi nici speranţă nici libera alegere în zi de sărbătoare vin rudele care uită să mai plece şi împut casa cu nazurile lor îmbătrâneşti cu rudele în casă casa devine a lor Francisca: da, ştiu, îşi umplu sarsanalele cu tot felul de ce le trebuie lor la sfârşit îţi urează multă sănătate să le tot dai şi ajungi să nu ai bani de preot pentru ultima spovedanie şi lumânările costă şi tămâia înghite bani nu te închina atâta dumnezeu te iubeşte şi te iartă oricum trupul scrie pe ziduri cu secreţii mamare, rebordul costal se ridică şi el când respiri avem aceeaşi coloană vertebrală, cu aceleaşi cartilaje prinzând ca nişte chingi oasele fiinţei atât de complicat este totul – 159 –

Antologia piesei de teatru într-un act Vladimir (are gesturi de nebun, trage de cearşafuri, se loveşte cu mâinile în cap, vorbeşte rapid): mă răstorn în faldurile perdelelor zdrenţuroase şi împuţinate şi colţurile literelor pe ochii de gresie ai negurii. mă doare cărămida lipsă ca o vertebră din axul ortostatic pe pielea ta îmbâcsită şi pigmentată cu ochi de latimeria cholumnae tu ai ceva ce mie îmi trebuie, ceva vulgar, ceva atavic, ceva dezordonat, şi-ncep să trag de haine, să-mi rup cuvintele, să-mi smulg părul din cap e adevărat: timpul a prostituat frumuseţea Francisca (impasibilă, priveşte tavanul): o picătură de sânge amestecată cu plasticul topit de reşou cu ebonita cu saliva îmi aduce aminte de noi nătângi şi uşor vulgari perverşi în neştiinţa noastră cu nebuniile de atunci cu vorbele care nu se iartă niciodată cu iluziile de 3 lei Vladimir: ca atunci când încerci să-ţi descifrezi arborele genealogic urina se scurge dar proştii rămân e ca-ntr-un coşmar ca într-o curgere staţionară legi bernoulliene şi axiome devenite loc comun şi iubirea noastră e loc comun dacă vrei s-o iei aşa oana mă iubeşte ca o soră ca o mamă ca o amantă şi eu o iubesc pe ea ne desţelenim frunţile şi apoi ne trecem corpurile unul prin altul prin fiecare din noi ne ghicim gândurile ne dezlipim ochii de terminaţiile axonilor ne unim morţile într-un singur coşciug într-un unic urcior ca izvorul ce-şi stoarce moartea să moară în el nu ne pasă de nimeni suntem cute ale aceluiaşi sărut eu oana şi andreea vorbim despre multisexualitate de la o vreme Francisca: nu mai avem pe cap decât fizica ne dăm duhul să înţelegem teoremele alea şi să devenim fără să conştientizăm expediente ale aceleiaşi generaţii haploide hapciu Vladimir: oase într-un singur mormânt arbore genealogic andreea face exerciţii la fizică nu din plăcere ci din obligaţie Francisca: e primul vers pe tâmpla ei strivit de energia cinetică a oxiurezei ce acţionează cu o presiune egală cu presiunea lichidului amniotic Vladimir: iar acţiunea se transmite prin fluid ca şi bolile venero-assez bien assez mieux – 160 –

Antologia piesei de teatru într-un act lichidul melanic se întunecă e galben ca urina de obicei andreea îşi îmbibă şervetele din bucătărie cu lichidul pestilenţial Francisca: aşa trăiesc delicvenţii la puşcărie noi de ce n-am trăi aşa? (o explozie puternică, sala este luminată dintr-o dată) Cortina

– 161 –

Evelina Stelaru

PÂNZA CU ELEFANŢI
PERSONAJELE: – FotoGraFul – personaj în umbră – tiPul – tânăr ca de 20 de ani – tiPa – tânără ca de 18 ani, poartă o pereche de blugi şi un maieu alb pe care scrie cu litere negre, uşor vizibile: „Votka connecting people!“ – bitter – personaj simpatic, “îmbuteliat” pe-o navetă goală de bere în timpul revoluţiei – baiat 2 – baiat 3 – baiat 4 – baiat 5 – Fata x – Fata y – Fata z – feţe ca de 19 ani Scena I Câteva pahare aruncate pe jos FOTOGRAFUL (cântă alert): un elefant se legăna pe o pânză de păianjen şi fiindcă ea nu se rupea mai chemat un elefant, doi elefanţi... ”. Cântecul decurge astfel, timp în care vor intra în scenă celelalte personaje, într-o vizibilă stare de ebrietate, aducând cu sine decorul adică: sticle de alcool, o măsuţă, o coală – 162 –

Antologia piesei de teatru într-un act mare de sugativă, un rucsac, o navetă goală de bere. Când FOTOGRAFUL ajunge la versul” zece elefanţi se legănau pe o pânză de păianjen şi pentru că pânza s-a rupt toţi elefanţii au căzut” cele 10 personaje se prăbuşesc simultan. TIPUL: băi, ţi se pare ţie ca eo-s bimbo-elefantul cu urechi zburătoare?! Ţi se pare că eu arăt ca un ţânc, pe care poţi să-l duci cu pânza... TIPA: Cu preşul, idiotule, aşa era expresia. TIPUL: tu nu mă întrerupe, preşul ăla cred că-i făcut din cuie, no, nu-i tot un fel de pânză, deşteapto?! Zice cântecul că se rupe pânza şi cad toţi elefanţii şi eu ştii ce-i făceam maică-mii când eram mic şi mi-l cânta noaptea la culcare? BĂIAT 2: ei, ce puteai să-i faci? TIPUL: o făceam sanda-elefanta, şi-i aminteam mereu cum s-a rupt hamacul sub ea când am fost prima dată la mare. Şi-mi mai venea să-i spun ca are fundul ăla ca o burtă de Văduvă neagră uriaşă, am văzut eu ce roşu şi ce mare e odată când ieşise de la duş, am avut coşmaruri o săptămână-ntreagă, îmi închipuiam că nu nimereşte bucata goală a patului şi-n momentul ăla mă sufocam efectiv... atunci ea venea şi mai aproape, mă mângâia pe frunte şi după vreo cinci minute pleca... şi-acum dorm la marginea patului, e un reflex care mă dezumanizează şi din cauza căruia toate femeile mă părăsesc... dar istoria asta cu maica-mea le face să cadă într-o teribilă depresie fiindcă se gândesc pe viitor la posterioarele lor ca la o potenţială tumoră, care tot creşte şi ... tot... creşte. TIPA: Da’ pe tine te-a proporţionat providenţa mai bine, emisferele cerebrale şi fesele sunt perfect congruente. TIPUL: adică ce vrei sa spui?! TIPA: ia uită-te puţin în jur, scrie undeva „strada Kogalniceanu”? nu, îţi spun eu, nu scrie, nu scrie nicăieri nimic, locul ăsta în care ne-ai târât e jupuit, e gol şi pe dinăuntru şi pe dinafară, acum vii tu cu retrospective familiale traumatizante... când suntem cu toţii spulberaţi pe jos în acest... TIPUL: băi, băi… băi dezaxaţilor voi pe ce lume trăiţi, băi, nu vedeţi că e vid pe lângă voi. sus, sus am spus! Vă târâţi ca nişte târâturi ce sunteţi. – 163 –

Antologia piesei de teatru într-un act TIPUL se îndreaptă către măsuţă, trăgându-i pe ceilalţi după el. Întind coala de sugativă şi fiecare varsă în centrul ei puţin vin roşu din sticle. BAIAT 2 scoate din rucsac un marker negru cu care scrie deasupra petei de vin: MAPAMOND. Leagă coala de 2 sfori care atârnă în mijlocul scenei apoi se îndepărtează făcând-o vizibilă publicului. TIPUL (către public): suntem studenţi, n-avem bani de décor! Şi după cum se vede lumea-i a noastră… (către ceilalţi) ehe, cum vi se pare? BITTER: Foarte BERE, foarte BERE, excepţional, mirobolant! TIPA: seamănă cu pata mea din naştere… aia de pe coapsă nu asta de pe umăr. TIPUL şi băieŢii (în cor): ai o pată pe coapsă? TIPA: aha, zici că m-a pictat Picasso . TIPUL: Şi-o fi făcut atelier la tine în poală după reîncarnare. (băieŢii râd cu subînţeles) TIPA: e aşa…cubistă, ezoterică, îţi trebuie 7 perechi de ochi să vezi în ea nişte forme cu mesaj clar, când am emoţii puternice capătă o tentă purpurie şi simt în ea nişte pişcături ciudate. TIPUL: Păi noi suntem 7 perechi de ochi, veniţi băi clarnevăzătorilor aici că se lasă cu cercetare. (băieŢii râd cu subînţeles) BĂIEŢII: Şi cu pişcături ciudate! FATA x: ia, mai reglează-ţi puţin dioptriile că sunteţi 6 voi ăştia mai curioşi. TIPUL: aaaaaaaa…2, 4, 6…7 cu el (arătând către FotoGraF) auzi, băi dar impertinent mai eşti, impertinent şi lipsit de solidaritate? tu nu vezi că aici se face chetă de ochi? Pune şi tu măcar o pupilă, o cornee ceva, mai zgârcit de-atât nu poţi să fii. nu-ţi cer pata galbenă fiindcă tocmai pe asta trebuie să o elucidăm. e aici, pe coapsă şi se vede tot universul cu ea. (băieŢii râd cu subînţeles) BITTER: Ce taci, băi, BERE…BEREgi…BEREgitule…rebegitule! TIPUL: lasă-l, lasă-l, e prost, mai prost de-atât nu poţi să fii, pentru chestiuni din astea nu se aşteaptă invitaţie specială, momentul e labil, poate imediat să se desfacă, trebuie să negociezi repede… (către tiPă) Ce zici, rămâne oferta cu 6 perechi de ochi, speci– 164 –

Antologia piesei de teatru într-un act fic faptul că ai mei au dublă intensitate la focalizare (băieŢii râd cu subînţeles) TIPA: (dandu-i o palma)tu crezi că eo-s sanda-elefanta şi imprudenţa ei de a-ţi permite să-i pui etichete pe fund …asta e o chestiune serioasă. mă întreb dacă mama a atins lumea asta în toate punctele cardinale când eram eu în burtă, ştii ce se spune, când o gravidă atinge un obiect de burtă, el se imprimă undeva pe pielea bebeluşului şi uitându-mă la harta pe care tocmai am conceput-o cu toţii , m-a fulgerat întrebarea asta. ar însemna că eu nu mai am nevoie să fac turul lumii, fiindcă am pe coapsă inscripţionate egiptul antic, insula Paque, Jungla africană, şi aglomeraţiile din tokio. Dar nu, bineînţeles, nu vă permit să-mi profanaţi hieroglifele cu privirea voastră pe cât de hulpavă, pe atât de descentrată. aştept arheologii care-au descoperit manuscrisele de la marea moartă. BAIAT 3: Da, da, cu marea moartă cu tot le aştepţi. o să ţi se-nfunde de-atâta aşteptare (băieŢii râd cu subînţeles). hai băăăăăăi, ce atâtea mofturi şi pretenţii pentru un fleac, ce, pete nu-s pe lumea asta?! mai bine să ne mai împătăm cu vinul ăsta până nu-şi pierde culoarea. TIPUL (către FotoGraF): băi, anonimule, tu nu bei cu noi, dacă tot ne-ai cântat, stai ca un fraier pe întuneric, anonimule… Ce eşti tu? FOTOGRAFUL: Fotograf. TIPUL: aoleu (către tiPă) auzi, dragă, arăt bine, m-ar avantaja o poză la ora asta târzie, nu ştiu de ce, dar toată lumea îmi spune că-s fotogenic, când mi-au tăiat moţul am ales de pe tava aia oglinda… era singurul obiect de acolo ; ce vină am eu că sanda a vrut băiat frumos, şi că-l are…se-nţelege! TIPA: Chiar, ţi-am spus vreodată că semeni cu Jim morrison? TIPUL (emoţionat): Jim… e o comparaţie care mă copleşeşte. TIPA: semeni cu Jim fiindcă-i mort săracul, uite ce faţă de putregai ai! (râs isteric) Fotografule, fotografule arată-i că am dreptate. Frumuseţea lui nu e câtuşi de puţin frumoasă, (către tiP) e lipită pe faţa ta ca un pătrat perfect, te acoperă, te mortifică, te îngheaţă, trebuie să-i zdrobeşti un colţ ca în poezia lui nini1 (FotoGraFul recită pe fundal poemul «lecţia despre cub»). Îţi trebuie o
1 nini – nichita stănescu (referire la poezia «lecţia despre cub»)

– 165 –

Antologia piesei de teatru într-un act cicatrice la sprânceană, buze ceva mai subţiri, un cucui în frunte şi-un cap ca ciuperca mea de suflet amanita muscaria cunoscută şi ca buretele muştelor sau buretele pestriţ, o ciupercă otravitoare şi psihoactivă, roşie-purpurie cu puncte albe. arată-i că am dreptate fotografule. sunt beată în toată dimensiunea mea fizică dar complet lucidă şi totuşi tânără. sunt gata să mă îndrăgostesc, să comit cele mai cumplite imprudenţe. sunt gata chiar să fiu modelul tău şi să-mpart sticla mea cu tine. toată viaţa mi-au plăcut tipii enigmatici, mi-au plăcut adică mai mult enigmii decât enigmele…cum ar zice poetul: viaţa-i o enigmă cu papucii fini/unde face pişu câinii la vecini (râde singură)... Fotografule… TIPUL: eşti jalnică, tu nu vezi ce fantomatic îi ăsta, ai ajuns să flirtezi cu umbrele?... TIPA: umbrele sunt special create pentru ochi… şi pentru piele, mai ales vara când… TIPUL: Cu tine voiam să mă-nsor. am adus cu mine dovada. o sticlă de Cabernet de colecţie, învechit 70 de ani, pe care tata m-a obligat să-i jur c-am s-o desfac la nunta mea. Jurămintele astea, băi, nişte dureri cumplite-n cerul gurii. acum , dă-mi sticla-ncoace, o să beau singur ca oamenii disperaţi, am să sparg sticla asta în pumni şi-o să-i beau conţinutul amestecat cu cioburi şi sânge. trebuie să ies puţin…off, şi când mă uit în ochii…nişte inumani, băi, nişte inumani…au aruncat peste mine pânze de păianjen, m-au prins înăuntru…ca pe un , ca pe un… FETELE x,y,z (în jurul lui consolându-l): …ca pe un elefant. TIIPUL iese prin stânga. BITTER (stând pe naveta lui goală): la reveBERE! TIPUL: Da, la revedere! BITTER: rămâi cu bere! Scena II Atmosfera devine ceva mai calmă pentru început. Spre sfârşitul scenei se ajunge la o agitaţie de mari proporţii. TIPA: e sunt un om care vrea să aleaga, nu să fie ales. eu nu sunt cal de bătaie pentru proiecţiile lui tat’su?! De unde atâtea pretenţii şi dezamăgiri? – 166 –

Antologia piesei de teatru într-un act BAIAT 1: De unde? BAIAT 2: Da’ chiar de unde? BAIAT 3: Chiar n-are de unde! BAIAT 4: De unde-ar avea? BAIAT 5: n-are! Se aşează cu toţii pe jos în şir indian şi fac poştă o ţigară. Fiecare îşi mai măsoară cu priviri atente băutura din sticle. BITTER: băi, ce să zic…e BERE să mai facă şi el aşa din când în când câte-un ABSINT, ca la şcoală, aveam noi o vorbă “n-ai restanţă, n-ai prestanţă!” Tăcere. Toţi beau sincronizaţi privind pierdut în sală. FATA x: hai să ciocnim pentru ceva. Ce-au, băăăi, sticlele voastre, sunt antisociale? BITTER (cu un gest exaltat): să trăBEŢI! BAIAT 2 (ridicându-se cu sticla în mână): eu propun să ciocnim pentru locul ăsta care e foarte fain, (razand) ne-a băgat pe gât numai vinul din sticle, adică nu tu străzi cu poliţişti burtoşi care să ne ia la bastoane, să ne ceară buletinele pe care nu le avem, să ne bea sticlele, (către Fete) să caute arme albe în buzunarele voastre de la piept; mi se pare ideal, nu tu blocuri cu apartamente de babaci pe care să-i trezim la miezul nopţii ca să ne facă derbedei, huligani, golani, degeneraţi, haimanale, puşlamale, secături, pramatii, stricaţi, vagabonzi, jarcaleţi, nesimţiţi, needucaţi. uite vezi paharele astea, au mai fost şi alţii pe-aici înaintea noastră, locul ăsta-i un cuib de bacanale, o filosofie a băuturii, mă simt bachus reîncarnat…locul ăsta-i o beţieeeeeee (ciocnesc cu toţii urlând), e pacea pe pământ, e însăşi imaginaţia de nejefuit a lui John lennon. BITTER: să trăBEEEEEEEEEŢI! FATA z: Chiar dacă nu ştim exact unde suntem? TIPA: unde suntem? BITTER (cu un gest exaltat): În plină liBEEEEEEEEREtate! TIPA: Da, da, da pentru libertate, pentru libertate ciocnim! – 167 –

Antologia piesei de teatru într-un act BAIAT 5 (urcându-se pe naveta lui bitter, foarte afectat): liberte! Fraternite! egalite! FETELE (fluturând sticlele prin aer): Pentru egalitate, pentru egalitate! BAIAT 2 (către grupul Fetelor): ia, turnaţi voi aici un sfert din bachusu’ vostru ca să respectăm principiul (hlizindu-se). TIPA: nu se pune, nu se pune… egalitatea e o stare de spirit şi o dispoziţie mintală. tu trebuie să simţi că eşti egalul meu ca să fii cu adevărat indiferent de toate realităţile imediate care-ţi scuipă-n ochi senzaţia că eşti inferior, că eşti mai slab şi mai pierdut ca mine. De fapt nu e deloc aşa, dar tu trebuie să simţi, asta te ridică, de la sentiment pleacă totul… FETELE şi băieŢii (zgomotoşi, ciocnind): Pentru sentimente! Pentru sentimente! Ţipete, chiote. BAIAT 2: Şi pentru cine ne-nvaţă să simţim! BITTER: să trăBEEEEŢI! FATA y: Cine ne-nvaţă să simţim? BITTER: Ce atâtea întreBERI! suntem tineri şi n-avem nume! TIPA: trăim, simţim, respirăm, dispărem… BITTER: bem! TIPA:…şi nu căutăm să ocupăm memorii, nici măcar pe a noastră. uitarea e naşterea însăşi! FETELE şi băieŢii: Pentru uitare! Pentru uitare! Ţipete, chiote. TIPA: uitarea şlefuieşte prezentul acesta, clipa aceasta ca pe păsările lui brâncuşi, zbor pe dinăuntru, piatră pe dinafară. Cât de frumos! BAIAT 3: tragic de frumos! BAIAT 2: ireversibil de frumos! BAIAT 3: Pentru acel echilibru care dezechilibrează minţile într-un mod sublim şi care sublim îşi spune: armonie! BITTER: hai să facem o berevoluuuţie care să-l trezească din mormânt pe shakesbeer , şi să-i spunem ca eminescu: «shakesbeer adesea te gândesc cu jale, prieten blând al sufletului meu!» – 168 –

Antologia piesei de teatru într-un act FETELE si baietii: Pentru revoluţie! Pentru shakespeare! BITTER: Fără de care toţi am fi nişte liChori într-o sticlă goală, adică n-am fi! Ţipete, chiote. TIPA: Pentru sticlele astea! BAIAT 2: Şi pentru pahare! FATA x: Şi pentru burţi! FATA y: Pentru papucii rupţi! FATA z: Pentru fiecare! TIPA: Pentru alţii! FATA x: uşi! FATA y: Parcuri! FATA z: Coji! BITTER: bitter! BAIAT 2: moşi! BAIAT 3: Clanţe! BAIAT 4: lămpi! BAIAT 5: balanţe! Actorii pot improviza alte cuvinte realizând acest efect de rimă. Personajele râd îmbrăţişându-se. La un moment dat toţi se îndepărtează în spatele scenei cu excepţia TIPEI care continuă să se-nvârtă visătoare în centrul acesteia. BĂIEŢII şi FETELE ies de pe scenă treptat. Scena III FOTOGRAFUL şi TIPA TIPA (continuând jocul din scena precedentă, învârtindu-se cu mâinile ridicate): Dealuri! Frig! energizante! tomberoane! Calmante! Cartoane! bocanci! libelule! Dopuri! Colaci! tampoane! Poze! unghii! Pistoale! mimoze! Parghii! lumi! Dispariţii! trepte! Petiţii! somnambuli! Cearcăne! minuni! Cai! singurătate! rai! Viruşi! Departe! Viaţă! moarte!... (se opreşte suflând din greu, cercetând – 169 –

Antologia piesei de teatru într-un act împrejurimile)…Mori!... Dimineaţă!... Viori!... Greaţă!... Închisori!…unde sunt ceilalţi? (observă silueta FotoGraFului) tu ai ramas, numai tu… FOTOGRAFUL: oricum aş fi rămas TIPA: Chiar de ce, de ce-ai rămas tu aici şi te uiţi la noi în loc să pozezi cerul din oraş care la ora asta arată de obicei ca ecranul puricos al unui unui televizor stricat, adică e îmbâcsit de ciori... sau mă rog , ce-ţi place ţie să pozezi şi ce se poate poza fiindcă aici nu suntem decât noi, ăştia pe care mâine dimineaţă n-o să-i recunoaştem, vreau să spun că stăm prost cu autoorientarea, şi cred că tu ne vezi incredibil de prost, şi dacă mâine vom fi de nerecunoscut lumea o sa te acuze de inautenciti... neauticete... inticitate... ptu, ptu,ptu... FOTOGRAFUL: neautenticitate. TIPA: Da da…ştii acum câţiva ani am găsit pe jos o fotografie alb-negru în timp ce mă plimbam la marginea oraşului, ştii ce cred eu?! FOTOGRAFUL: Ce? TIPA: Cred că tu erai în poza aia…n-ai să te superi pentru ce-am făcut, nu? erai lângă o femeie, cu o rochie albă şi părul negru, ţie ţi-au şters faţa iar femeia n-avea chip, avea numai nişte buze negre, ochi de sticlă, paralizaţi, nasul rotund şi pomeţii ca sânii mei mici şi toate astea le-am şters cu o lamă apoi cu gura plină de ciocolată mi-am lins degetul mare al mâinii drepte şi l-am lipit frenetic pe faţa ta, apoi mi-am lins degetul mare al mâinii stângi şi l-am lipit frenetic pe faţa mea, adica pe faţa fără chip din poză, adică pe buzele negre, ochii de sticlă paralizaţi, nasul rotund şi pomeţii ca sânii mei mici pe care le ştersesem anterior de la un capăt la altul. De atunci, înainte să mă culc mă joc cu buricele degetelor mele mari, le lipesc tandru unul de celălalt şi-mi închipui că ne sărutăm. uneori nu-mi mai dau bine seama care dintre noi e tu şi care e eu, amprenta degetului mare de la mâna stângă îşi deşiră spirala în amprenta degetului mare de la mâna dreaptă şi vice versa… tu nu zici nimic? Care-i ultima ta fotografie? FOTOGRAFUL: tocmai vorbeai despre ea. TIPA: serios? Ce tare, şi eu care mă gândeam că-s o paranoică fiindcă le-am mai zis istoria asta la nişte tipi şi se uitau la mine cam într– 170 –

Antologia piesei de teatru într-un act un ochi , dar mă gândeam eu că ar fi prea de tot ca fotografia aia să existe numai la mine în ţeastă. Reflectoarele o focalizează pe TIPĂ dar de la o intensitate luminoasă foarte mare se vor stinge treptat. Cu cât se face mai întuneric cu atât TIPA vorbeşte mai clar, mai rezonant. TIPA: unde ţi-ai lăsat aparatul? FOTOGRAFUL: n-am aparat. TIPA: Păi, cum n-ai aparat? Şi cu ce faci fotografii, cu palma? FOTOGRAFUL: Da! TIPA: Fotografule, tu eşti o şperlă ca bunică-miu, numai ăla bea prin colţuri banii de lumină, şi când ne trezeam toţi pe întuneric ca liliecii îl întreba bunica-mea- de ce ne-au tăiat ăştia curentul, Ghiţă, tu n-ai plătit curentul – el zicea c-a plătit şi bunică-mea-l întreba – ei, cu ce-ai platit? – şi el zicea – cu factura – …aşa faci şi tu fotografii cu palma cum plătea bunică-miu lumina cu factura. FOTOGRAFUL: un fir de fum, se face toată lumea asta în contururi fine până atinge tavanul. Ca să-l vezi îţi trebuie numai o rază uşoară care să-l pătrundă şi-n rest întuneric. Cum arată un fir de fum? TIPA: Cum adică cum arată un fir de fum?! FOTOGRAFUL: Încearcă să-mi explici în cuvinte. TIPA: Păi de ce să-ţi explic în cuvinte, ia o ţigară, eu nu mai am nevoie deja văd lumea în contururi fine , vinul ăsta tocmai a atins tavanul capului. FOTOGRAFUL: Încearcă o comparaţie. TIPA: un fir de fum…arată ca…ceva aşa subţire, ca un fir adică, câteodată-i alb câte-odată-i gri, dacă arzi cauciuc e negru…e bună comparaţia? FOTOGRAFUL: eu aş zice să mai încerci. TIPA: un fir de fum e ca (lumina scade în intensitate)…o fâşie de ceaţă. FOTOGRAFUL: Ca o dimineaţă subţire de toamnă atârnând? TIPA: Daaaaaaaaaaaaa…daaaaaaaa…ca o dimineaţă subţire de toamnă atârnând. imi place firul tău de fum… de când eşti aici? FOTOGRAFUL: nu-mi amintesc să fi venit. TIPA: Pun nişte întrebări stupide, nu? – 171 –

Antologia piesei de teatru într-un act FOTOGRAFUL: Întrebările sunt ca un fir de fum. se fac toată lumea asta până ajung în tavan. TIPA: Dar ale mele sunt stupide, nu afumate, numai stupide vreau să zic şi pe deasupra foarte vizibile. nu ştiu nicio pedagogie pe care s-o aplic ipostazelor mele. (prinzându-şi obrajii în pumni) uhhh, îmi arde faţa. lumina se prăbuşeşte. o simţi? FOTOGRAFUL: aha, eşti din ce în ce mai aproape. Ce parere ai despre noapte? În sală s-a făcut întuneric beznă. Linişte perfectă. Doar vocile celor 2 personaje. TIPA: seamană cu tine. mă simt beată numai pe dinăuntru, acum ştiu sigur că e-n capul meu o lume fiindcă în lipsă de repere totuşi se învârte. (râde colorat) mă gâdilă propria mea lume. tu ce parere ai despre noapte? FOTOGRAFUL: seamană cu tine. o văd peste tot. Cele 2 personaje tac o durată de 10 secunde. TIPA şi FOTOGRAFUL (concomitent): te iubesc! Scena IV Intră BĂIEŢII, FETELE şi TIPUL. TIPUL (urmat de ceilalţi, revoltat): băi falizilor, băi frustraţilor, băi inadaptaţilor la cerinţele societăţii, ale bunei cuviinţe şi ale vieţii înseşi, sunteţi nişte bentonici în marea de oameni, sunteţi nişte şerpi de casă în propria voastră existenţă, semnele propriei voastre dispariţii. (către tiPă) uitaţi-o, ea este timpul nostru pierdut. iată obiectul şi subiectul căutării. unde-ai umblat? TIPA (confuză): eu? TIPUL: Ce-ai făcut atâta vreme? TIPA: e enigma mea. BITTER: Ştiu eu: iuBEREA! BĂIEŢII şi FETELE (fluturând sticlele prin aer): Pentru iubire! Pentru iubire! – 172 –

Antologia piesei de teatru într-un act Îşi verifică sticlele şi constatând că sunt uscate tac ruşinaţi. Din tăcere şi jenă se naşte uşor un dinamism. Personajele se angajează la un dans al căderii. FOTOGRAFUL se mişcă lent din locul său până la marginea scenei. E orb. Poartă ochelari fumurii. TIPUL, TIPA, BĂIEŢII şi FETELE se ridică şi ocupă scaune în sală printre spectatori. Cortina cade în faţa FOTOGRAFULUI. SFÂRŞIT

– 173 –

CUPRINS
Călin Ciobotari – abatorul de hârtie...........................................7 Virginia ParasChiV – striveşte firele de iarbă! ..........................25 sabina bălan – Cutia ..................................................................50 angela baCiu – absinteria din oraşul vechi.................................59 Carmen Dominte – adam şi eva ..............................................113 laurenţiu buDău – bufonus captivus ........................................125 Gheorghe balint – Îngeri şi gunoaie sau lulu şi meme...........139 irina roxana GeorGesCu – Ceai verde cu două cuburi de gheaţă ............................................................................149 evelina stelaru – Pânză cu elefanţi ........................................162