Conflictul din Kosovo (1998 – 1999

)
Au existat mai multe cauze care au declanşat conflictul din Kosovo din 1999, însă o cauză imediată a acestui conflict a fost Slobodan Miloşevici şi modul său de persecutare a albanezilor kosovari în timpul mandatului său ca preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia. Persecuţiile lui au dus în cele din urmă la crearea unei opoziţii violente a albanezilor kosovari împotriva sârbilor, mai înâi prin crearea Armatei de Eliberare Kosovo (UCK) şi apoi prin actele de violenţă succesive din 1998 şi 1999. Însă antecedentele conflictului sunt mult în istorie[1]. Regiunea Kosovo a fost întotdeauna „mărul discordiei” dintre sârbi şi albanezi, Kosovo devenind o îndelungată sursă de duşmănie între aceste două populaţii. Sârbii considerau Kosovo ca fiind „Pământul lor Sfânt”, un fel de Ierusalim. Aceştia aduceau şi argumente de ordin istoric : ei spuneau că teritoriul provinciei Kosovo s-a aflat în centrul imperiului lor medieval; pe acest teritoriu se aflau principalele „stindarde” religioase, care i-au ajutat pe sârbi să îşi realizeze propria lor identitate culturală, în această regiune aflându-se principalele lor mănăstiri ridicate în perioada medievală. Scriitorul sârb Dobrico Ćosić, susţinea în anul 1999 că provincia Kosovo „nu este doar o bucată de pământ, reprezintă însăşi identitatea sârbă. Odată cu pierderea Kosovo ... poporul sârb a fost mutilat”[2]. În ceea ce îi priveşte pe albanezi, aceştia vin şi ei cu argumente la răspunsurile sârbilor. Ei considerau că populaţia albaneză este descendentă directă a illirilor, ei fiind urmaşii unora dintre cei mai vechi locuitori ai Balcanilor. Unii din liderii albanezilor susţineau că albanezii erau deja prezenţi în secolul al VI – lea şi al VII – lea în Balcani, atunci când triburile slave au sosit aici pentru a se aşeza pe aceste pământuri[3]. Problemele din regiunea Kosovo au devenit serioase chiar dinaintea ascensiunii lui Miloşevici în 1987. Încă din 1981, la un an după moartea lui Tito, o revoltă studenţească din Pristina a dat naştere unor largi demonstraţii de stradă împotriva autorităţilor iugoslave şi probabil, moartea a zeci sau chiar sute de etnici albanezi. Pentru sârbi, revolta din Kosovo a fost una surprinzătoare, datorită faptului că, în urma revizuirii constituţiei iugoslave din 1974, albanezii kosovari dobândiseră o serie de drepturi şi o mai largă autonomie a provonciei, inclusiv şcoli cu predare în limba albaneză. Pentru albanezi aceste noi drepturi

[1] Ivo H. Daalder, Michael E. O’Hanlon, Winning ugly : NATO’s War to Save Kosovo, Editura
Brookings Institution Press, Washington, 2000, p. 6.

[2] Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu : în umbra războiului şi a păcii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 46.

[3] Ibidem, p. 48.

tribunale. care. 20. Astfel. care avea relaţii foarte bune cu Serbia. Incidentele ulterioare de după anii 1980 au dus la divizarea sârbilor de albanezi[4]. [6] Ibidem. însă aspectul cel mai îngrijorător era refuzul serviciilor medicale publice de a acorda asistenţă medicală albanezilor. Daalder. Aceştia nu mai aveau acum acces la funcţiile de conducere din administraţie. cit. p. Până în 1993 aproape 400. dar nu era guvernată de către aceasta. statutul autonom al provinciei Kosovo creşte considerabil. Michael E. Începând din 1989.000 de albanezi au părăsit Kosovo. Kosovo se bucura acum de toate prerogativele unei republici. Crizele internaţionale. nu le recunoştea dreptul la [4] Ivo H. Odată cu promulgarea constituţiei din 1974 de către Iugoslavia.000 de albanezi au fost condamnaţi la închisoare cuprinsă între 30 şi 60 de zile[6]. Condiţiile socio – economice din provincie au început să se deterioreze din ce în ce mai mult. 53. Încă din perioada comunistă. op. [5] Tom Gallagher. bănci şi drepturi egale în interiorul preşedenţiei federale colective. nu mai aveau acces la sistemul educaţional. 221. Populaţia albaneză din Kosovo a sporit foarte mult în perioada cuprinsă între anii 1970 şi 1990. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999). provincia Kosovo era provincie autonomă. p. 8. autonomia provinciei Kosovo a fost încălcată de către Parlamentul sârb. În perioada cuprinsă între 1989 şi 1992. iar deteriorarea condiţiilor economice din provincie. Albanezii kosovari erau dezamăgiţi de acordul de la Dayton. atunci când acesta a adoptat câteva amendamente speciale la Constituţia din 1974. p. [7] Jean – Louis Dufour. 2002. sârbii devenind minoritari[5]. p. spuneau ei. op. principalul instrument de decizie al statului. împreună cu statutul lor de „clasă a II – a” nu a dus la altceva decât la exacerbarea tensiunilor politice. O’Hanlon. Tot începând cu 1989. Bucureşti. amendamente care privau Kosovo de autonomie.nu i-a făcut decât să spere la mai mult. Această încălcare viotă a autonomiei a stârnit o serie de reacţii şi represalii. sociale şi politice ale albanezilor. Înlăturarea lucrătorilor din domeniul sănătăţii – predominant etnici albanezi – interzicerea folosirii limbii albaneze scrise şi vorbite în spitale şi anularea resurselor economice pentru sistemul de sănătate din provincie reprezentau un risc grav pentru sănătatea populaţiei[7]. în urma cărora peste 50 de oameni au murit în urma ciocnirilor. deoarece avea propria constituţie. ea a ajuns să devină majoritară deţinând aproximativ 90% din totalul populaţiei din Kosovo... 51 – 52. . cit. preşedintele sârb Slobodan Miloşevici a suprimat toate drepturile culturale. Practic. Editura Corint.

Din punct de vedere militar. aceştia au început să se înarmeze. evident că acesta nu era recunoscut de către sârbi. În ceea ce îi priveşte pe albanezii din Kosovo. Începând cu anul 1998. 2008. condusă de către Ibrahim Rudova (persoană în vârstă de 45 de ani. din banii din diverse traficuri. Din cauza faptului că nu mai aveau acum acces în cadrul structurilor administrative (care erau acum dominate de către sârbi). op. a membrilor serviciilor speciale sârbe. având drept consecinţă moartea a 800 de soldaţi şi emigrarea a peste 150. emigranţii din Kosovo încep să facă schimburi. au organizat şi alegeri pentru acest guvern şi s-a încercat să se aducă albanezilor educaţie şi îngrijire medicală. Datorită eşecului albanezilor în aplanarea crizei cu sârbii prin utilizarea mijloacelor paşnice. armata UCK era în inferioritate şi în plus erau şi prost îmbrăcaţi şi antrenaţi. În cadrul alegerilor clandestine din 1992. p. În primăvara anului 1998. mai exact în luna februarie. Acest acord îi avertiza pe albanezi că nu vor exista schimbări în ceea ce priveşte graniţele Serbiei[8]. Acordul de la Rambouillet (1998 – 1999).A. . [9] Camelia Enache. În Germania şi Elveţia. în 1996. Editura Lumen. Negocieri în Kosovo. astfel regrupându-se pentru a veni în sprijinul UCK. conducătorii albanezilor din Kosovo au format ei înşişi un guvern paralel cu cel al sârbilor. [10] Jean – Louis Dufour.independenţă. cit. soluţii prin care să stopeze criza. 51. 33. Sibiu. Această strategie dă prilejul sârbilor de a purta operaţiuni de anvergură. formând începând cu anul 1992 aşa – numita Armată de Eliberare din Kosovo (UCK). p. Kosovo. cumpărându-şi arme. iar Ibrahim Rugova a devenit preşedintele provinciei Kosovo. armată care se va face cunoscută prin atentate împotriva poliţiştilor. erau îngrijorate tot mai tare de acest fapt şi încercau să caute mijloace. 222. Iaşi. Editura Arhip Art : Artileria Română. văzut din umbra steagului albastru.. Patru ani mai târziu. fiul unui comerciant executat de comunişti la mijlocul anilor 1940) a ieşit învingătoare.000 de albanezi kosovari[10].U. UCK iese la atac. aceştia au încercat la început să facă faţă acestor situaţii prin mijloace paşnice. p. miniştrii ţărilor membre NATO au apelat la toate părţile implicate pentru a găsi o soluţie de reglementare [8] Ştefan Olaru. Luptele dintre UCK şi armata sârbă vor continua pe tot parcursul verii. UCK instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei (teritorii în care trăia minoritatea albaneză). Liga Democrată din Kosovo (LDK). preluând controlul a cel puţin 30% din teritoriu. Deoarece situaţia în Kosovo se înrăutăţea din ce în ce mai mult – mai ales din 1998 – puterile europene şi S. 2007. obţinând 96 din cele 100 de locuri în Parlament. a grănicerilor. lucruri pe care guvernul iugoslav le refuza[9].

.. El susţinea că Miloşevici era singurul garant al stabilităţii în Balcani şi nu dorea o intervenţie militară în Kosovo. aceasta afirma că tot răul care se petrece în Kosovo este din cauza lui Slobodan Miloşevici. În ceea ce priveşte Grupul de Contact. susţinea că este nevoie de o intervenţie umanitară externă în cazul în care guvernul îşi trata prost cetăţenii şi că nu va tolera o intensificare a conflictului din Kosovo. 52 – 53. ci. Franţei. În schimb el a solicitat anularea ordinului NATO de atac aerian. Rusiei. Începând cu luna mai 1998 Miloşevici trebuia să negocieze cu Richard Holbrooke „arhitectul” acordului de pace din 1995 privind Bosnia. „Cele două părţi erau separate de un abis. Lamberto Dini. cit.800 de observatori ONU. prin vocea lui Tony Blair. În acest sens s-a constituit un Grup de Contact. op. Regatul Unit al Marii Britanii. Obiectivul lui Holbrooke era acela de a obţine o reglementare negociată. Madeline susţinea impunerea unor măsuri drastice împotriva regimului de la Belgrad. Până la această dată. În 1998 Italia era singura [11] Ştefan Olaru. Raidurile aeriene nu vor începe. 35 – 36. [12] Tom Gallagher. [13] Camelia Enache. NATO primea autorizarea să înceapă operaţiunile aeriene dacă Miloşevici nu va respecta condiţiile ce i-au fost impuse. Până la urmă Cristopher Hill. niciuna nefiind mulţumită cu ideea unui compromis în care cele două tabere să împartă o provincie autonomă” [12]. UCK susţinea „că deţine controlul asupra 30 – 45% din Kosovo”[13]. p. op. merg la Belgrad pentru a-i cere preşedintelui Slobodan Miloşevici să înceapă negocierile directe cu autorităţile reprezentative ale comunităţii albaneze din Kosovo. Americanii vor purta convorbiri directe cu persoane care susţineau că au autoritatea asupra luptătorilor din UCK abia din luna iunie 1998. Într-un discurs din martie 1998. era de altă părere. precum şi zborurileunor avioane de recunoaştere fără pilot.. Astfel. cit. p. 68. neobţinând decât o supendare a acestuia”[11]. op. p. . condiţii care nu aveau să fie vreodată respectate.a crizei din zonă. Marii Britanii şi SUA. ministru de externe al Italiei. Din cauza acestui fapt. Acest lucru a fost îngreunat din cauza faptului că de partea UCK nu se prea ştia exact structura de conducere a acesteia şi nu se ştia prea bine cine sunt partenerii de negociere din partea albanezilor. Madeline Albright. lucru care părea dificil. În vara anului 1998 Grupul de Contact l-a însărcinat pe Christopher Hill – acesta era vorbitor de limbă albaneză şi ambasador al SUA în Macedonia – să preia misiunea de a începe negocierile pe cale diplomatică. susţinut de către secretarul de stat al SUA. însoţit de fostul ministru de stat adjunct Richard Holbrooke. în interiorul acestuia nu exista o uniune de păreri. format din reprezentanţi ai Germaniei. fără a se face apelul la forţa militară. deoarece Miloşevici a acceptat să îşi retragă ultimele trupe din Kosovo şi să „permită accesul unui număr de 1.

Pe parcursul verii şi la începutul toamnei lui 1998. p. pentru a fi în conformitate cu cerinţele NATO. pledând cauza „declanşării unor atacuri aeriene împotriva obiectivelor militare sârbe”.nato. atât Departamentul de Stat al SUA. [17] Ibidem. [16] Ibidem. Javier Solana. În cursul lunii octombrie. a fost de acord pentru începerea raidurilor aeriene „dacă Serbia va continua să nu se supună cererilor NATO concentrate pe tratamentul necorespunzător aplicat cetăţenilor”[15]. 15. ora 14:53. Consiliul Nord – Atlantic. [18] Kosovo : un après. et al. . Acest plan includea reducerea forţelor iugoslave din Kosovo. A doua zi gherilele albaneze masacrau şase [14] Ibidem. desfăşurată pe 23 – 24 septembrie 1998. Military operations in Kosovo. Samuel L. accesat la 16 aprilie 2011. http://www. Oricum..otan. 2002. Administraţia sa a respins desfăşurarea de trupe terestre în vara anului 1998[14].htm? selectedLocale=fr . acesta nu era la fel dee tranşant ca Tony Blair. el a mai adăugat : „Nu cred că populaţia americană va sprijini trupele terestre.misiunea era numită KVM (Kosovo Verification Mission) şi survolarea provinciei de către trupele aeriene NATO[18]. Javier Solana susţinea că după numeroase avertismente şi ameninţări.ţară occidentală care nu îşi închisese ambasada din Belgrad. secretarul general al NATO. În cadrul unei reuniuni a miniştrilor apărării NATO în Portugalia. La 12 octombrie. după o confruntare de cinci ore cu forţele sârbe. p.000 de observatori sub comanda Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) . 1999. În ceea ce îl priveşte pe preşedintele Clinton. credibilitatea Alianţei era acum testată. lângă Malisevo. cel mai înalt organism politic permanent al NATO. a spus că NATO este gata pentru începerea raidurilor aeriene împotriva Iugoslaviei. peste 30 de militanţi albanezi au fost ucişi. Berger. [15] Bruce Nardulli.int/cps/fr/natolive/news_17853. În ziua de 14 decembrie 1998. Conflictul din Kosovo sporea în intensitate cu fiecare zi ce trecea. Câteva zile mai târziu Holbrooke şi Miloşevici au anunţat că s-au pus de acord pentru realizarea unui plan în vederea încheierii conflictului din Kosovo[17]. declara că „sârbii îşi bat joc de Alianţă”. La data de 10 octombrie. Consilierul Securităţii Naţionale al SUA. Disjointed War. Editura Rand Arroyo Center. 54. cât şi Ministerul de Externe au dirijat o ofensivă diplomatică susţinută şi exhaustivă pentru a obţine un acord printre aliaţii NATO cu privire la folosirea forţei. trupele americane terestre în Kosovo”[16]. desfăşurarea unui număr de 2. Consiliul Nord – Atlantic a luat o serie de măsuri pentru a utiliza din nou diplomaţia în locul forţei militare.

Martorii spun că un grup mic de oameni îmbrăcaţi în negru şi având cagule pe faţă erau responsabili de asasinat. fiecare dintre ei primind câte un glonţ în cap. Sârbii au ripostat printr-o nouă ofensivă[19]. pe care le clasifica drept crime împotriva umanităţii. La sfârşitul lunii ianuarie 1999. Editura [ [ [ [ [ . La data de 29 ianuarie. lângă Pristina. SUA au anunţat că s-a ajuns la un acord cu aliaţii Washington – ului în vedera soluţionării crizei din Kosovo prin „combinarea dipolomaţiei cu o ameninţare credibilă de folosire a forţei”. Un efect deosebit de important asupra situaţiei diplomatice la avut şi declaraţia Secretarului General al ONU. Tony Blair şi Jacques Chirac au ajuns la un consens. Astfel. necesare pentru a realiza punerea în practică a unei reglementări negociate”[23]. el a invitat ţările membre NATO să pornească de la lecţiile oferite de Bosnia şi „să îmbunătăţească combinaţia de forţă şi diplomaţie care reprezintă cheia păcii în Balcani şi în întreaga lume”[24]. Aceşti au fost apoi aruncaţi într-o groapă. care şi-a exprimat indignarea faţă de aceste atrocităţi. Un eveniment sângeros. afirmând că „sunt dispuşi să ia în considerare toate formele de acţiune militară. americanul William Walker. În acceaşi zi a sosit la Raçak şeful grupului de observatori. sunt gata să o folosesc”[22]. William Walker spunea despre acest masacru că „nu diferă cu nimic de o execuţie nazistă”[21]. Conform acestei strategii punctul central era reprezentat de organizarea unei conferiţe de pace. petrecut la începutul anului 1999. declara că nu este de acord cu folosirea forţei împotriva lui Miloşevici. în urma căruia 45 de ţărani albanezi au fost ucişi. Este vorba despre masacrul de la Raçak din data de 15 ianuarie 1999. Joschka Fischer. la Raçak. iar aceasta va fi pusă în practică prin intermediul Grupului de Contact. în mod brutal. comise de forţele sârbe de poliţie şi de armata iugoslavă. a devenit simbolul colapsului acordului din 25 octombrie 1998. într-un bar din oraşul Peć şi ucideau trei poliţişti sârbi. inclusiv desfăşurarea unor forţe terestre. Miloşevici. după o reuniune cu Consiliul Nord Atlantic din 28 ianuarie 1999. care trebuia să se desfăşoare la [19] Dusko Doder.adolescenţi sârbi. în sud-estul provinciei Kosovo[20]. ministrul de externe german. Kofi Annan. Odată cu calmarea scandalului Lewinsky. dar „dacă nu există altă cale. portretul unui tiran.

Acest acord propus de statele vestice. în care mediatorii făceau naveta între delegaţii celor două tabere aflate în conflict[25]. În urma conferinţei de la Rambouillet. dau un ultimatum de 2 săptămâni în care ambele părţi să ajungă la un acord de pace. presupunea ca Miloşevici să îşi retragă forţele pe care le trimisese în Kosovo. alcătuit din 30. la Centrul de Conferinţe Internaţionale. din apropiere de Paris. şi nu să negocieze”[26]. sub ameninţarea atacurilor aeriene. sub supravegherea lui Albright. desfăşurată acum la Paris. La această conferinţă urmau să aibă loc negocieri separate. Pe teren. Artemije. împreună cu SUA. Şi această ultimă încercare a eşuat. a avut loc la dat de 15 martie.castelul Rambouillet. Însă aici. În timp ce albanezii par acum a fi gata să semneze acordul de pace. UCK să predea armele. Bill Clinton s-a hotărât să îl trmită la 22 martie pe Richard Holbrooke ca emisar special la Belgrad. a doua parte a negocierilor degenerează. într-o ultimă încercare de a-l face pe Miloşevici să semneze. Motivarea iniţierii acestui bombardament a fost [ [ [ [ . începând cu ziua de 6 februarie 1999. din cauza faptului că nu s-a ajuns la nici un acord între cele două părţi aflate în conflict. contestând partea militară a planului şi repunând în discuţie unele din modalităţile sale politice. „Părţile aflate în conflict au fost de fapt invitate să semneze un acord pregătit în gardă. Cea de-a doua conferinţă. Acest lucru însemna că NATO avea acum „undă verde” pentru iniţierea bombardamentului. să fie ţinut departe de Rambouillet”[27]. iar trupele NATO să intre în Kosovo şi să asigure climatul impus prin acordul de pace pentru 3 ani. Miloşevici a lipsit de la conferinţă. Belgradul accentuează represiunea. preşedintele sârb acuzându-l pe preşedintele american că „stă de aceeaşi parte a mesei cu albanezii” şi că nu poate accepta inevitabilul final care se va propune după cei trei ani de „ocupaţie”. însă „s-a asigurat că personalităţi de rangul episcopului ortodox al provinciei Kosovo. desfăşurate cu uşile închise. ultimatumul a fost prelungit cu încă încă două săptămâni. armata sârbă desfăşoară cel de-al treilea corp de armată. Miloşevici refuză acest lucru.000 de oameni şi unităţi din forţe speciale şi din poliţie. sfidând parcă bombardamentele promise[28]. care se bucura de unanimă apreciere. Statele membre NATO. timp în care se va stabili viitorul provinciei.

Aşteptările statelor vestice erau că Serbia va capitula şi că va accepta să semneze tratatul de la Rambouillet[29]. Alianţa avea cinci obiective specifice pe care dorea să le realizeze şi anume : • • • • • „o oprire verificabilă a tuturor acţiunilor militare sârbe şi una imediată a violenţelor şi opresiunii.stoparea purificării etnice şi a uciderii albanezilor din Kosovo. fiind lovite 40 de ţinte în Serbia şi Muntenegru. dacă [ [ [ . Cu timpul. Cu toate că nu s-a ajuns la nici un compromis cu Miloşevici în privinţa regiunii Kosovo. separarea totală a regiunii Kosovo punea o serie de probleme comunităţii internaţionale. Grupul de Contact a ajuns la concluzia că singura soluţie viabilă pentru oprirea conflictului este folosirea forţei. la înarmarea UCK. retragerea tuturor forţelor sârbe militare. asigurări credibile în privinţa unei cooperări în sensul ajungerii la o reglementare politică pe baza acordurilor de la Rambouillet”[31]. Cu toate acestea. Chema la angajarea unei campanii aeriene tactice. iar ca Bosnia şi Croaţia să se revolte împotriva acordului impus la Dayton[30]. Brzezinski scria un îndemn provocator. la operaţiuni participând 13 ţări membre ale NATO. contrar asigurărilor date de către serviciile de informaţii amricane. staţionarea unei forţe militare internaţionale în Kosovo. revenirea necondiţionată şi în siguranţă a tutror refugiaţilor şi a persoanelor strămutate şi asigurarea accesului nerestricţionat al organizaţiilor umanitare. era foarte probabil ca sudul Balcanilor să devină din nou instabil. comunitatea internaţională şi-a menţinut angajamentul privind o reglementare politică a chestiunii Kosovo în interiorul cadrului politic oferit de Republica Federală Iugoslavia. La data de 23 martie secretarul general al NATO a dat undă verde declanşării operaţiunilor aeriene asupra ţintelor militare aflate pe teritoriul controlat de Miloşevici. Atacurile aeriene ale NATO au început pe 24 martie la ora 20:00 GMT. Ostilitatea lui Miloşevici de a negocia la Rambouillet a permis NATO să argumenteze că a epuizat toate opţiunile diplomatice. la angajarea trupelor la sol. aceste ţinte constând în principal în sisteme de apărare antiaeriană şi instalaţii similare. de poliţie şi paramilitare. în momentul în care devenise clar că Miloşevici nu avea de gând să se supună prea uşor cerinţelor emise de către Alianţa NATO. La câteva zile după începerea bombardamentelor NATO. pe lângă bombardamentul strategic.

iar la data de 31 martie. grupate în apropierea graniţelor. potrivit UNHCR (Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi). Sârbii doboară la 27 martie un aparat F – 117 A. aproximativ 65.000 în Bosnia. Primele atacuri asupra populaţiei albaneze au început încă de la data de 20 martie. dacă Miloşevici nu era răsturnat[32]. pentru a le putea folosi. Patru [ [ [ [ .000 de refugiaţi au fost direcţionaţi în alte ţări din apropiere.cele două măsuri anterioare se dovedeau a fi insuficiente. 525. acestea fiind câteva din puţinele motive de mândrie patriotică.000 în Albania. Acest efort sistematic de deortare a albanezilor kosovari a fost cunoscut sub numele de Operaţiunea Potcoava. în convoaiea ale disperării. Această operaţiune era pe placul lui Miloşevici din mai multe motive. Miloşevici a anunţat că doreşte încetarea unilaterală a focului. faimosul „avion invizibil”. Oraşe şi sate albaneze care nu aveau efectiv militar de susţinere au fost supuse unor atacuri nediscriminate. în timp ce în Kosovo se presupune că au rămas 600. şi în sfârşit. Aproximativ 61.000.000 erau refugiaţi în Macedonia.787 de refugiaţi din Kosovo s-au îndreptat către ţări vecine. surse ofocoale NATO aproximând că la sfârşitul lunii mai 1999. În trei săptămâni de la declanşarea bombardamentelor NATO. La 6 aprilie. peste 230. Alte câteva sute de mii aveau statutul de refugiaţi interni. După ce NATO a hotărât să înceapă atacurile aeriene asupra sârbilor Operaţiunea Potcoava s-a intensificat : a început evacuarea la scară largă a etnicilor albanezi din câteva oraşe. Crimele au fost mai limitate ca în Bosnia şi au fost folosite „în principal pentru a provoca teamă în rândul etniciloralbanezi pentru a-i determina să părăsească ţara”[33]. Spre sfârşit sârbii au schimbat tactica. nu în ultimul rând ca urmare a faptului că era greu să se facă diferenţa între luptătorii UCK şi albanezii civili. în afara celor care fuses forţaţi să se ascundă în păduri şi dealuri încă din 1998 şi în primele două luni ale anului 1999[34]. capturează trei soldaţi americani la frontiera cu Macedonia. intensificându-şi atacurile. după plecarea Misiunii de Verificare din Kosovo (KVM). probabil.000 în Muntenegru şi 21. la pronunţarea în favoarea independenţei provinciei Kosovo. O parte din aceşti refugiaţi erau de fapt deportaţi la începutul bombardamentelor. însă răspunsul NATO a fost diferit de cel al preşedintelui sârb. Drama albanezilor a continuat nopţi şi zile. drept scut uman la nevoie[35]. peste 430. reţinând trenuri sau autobuze.

paramilitare şi de poliţie şi desfăşurarea unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate efectivă. inclusiv încetarea violenţelor. la data de 21 iunie 1999 – articolul se intitulează „As the Cheers Fade” – că „forţele NATO au intrat în Kosovo mai degrabă în baza unui mandat al ONU. care „salută aderarea Republicii Federale Iugoslavia la principiile de aplicare a unei soluţii politice.. care se pretindea slăbită. integritatea teritorială şi suveranitatea Iugoslaviei sunt afirmate (punctul 8). singura victorie avută de aliaţi a fost pe frontul . deşi autonomă (punctul 5). Clauza care prevede organizarea unui referendum după trei ani a fost abandonată şi insistenţa de la început pentru un control complet al NATO a fost atenuată într-o oarecare măsură de o serie de mandate ale ONU şi de prezenţa forţelor ruseşti”[38]. era. al 9 iunie 1999. cu participarea substanţială a NATO”[40]. cu diferite grade de la o ţară la alta” [36]. decît a unui acord între Belgrad şi Alianţa Atlantică. H. după ce a fost confirmat faptul că forţele iugoslave încep să se retragă. Epurarea etnică a provinciei Kosovo luase o amploare fără precdent.. Provincia Kosovo este reprezentată în mod explicit ca o parte a Iugoslaviei. NATO îşi anunţa suspendarea campaniei aeriene"[39]. s-a încheiat un acord tehnico – militar între NATO şi Republica Federală Iugoslavia. în impas. [ [ [ [ [ . „În ziua următoare. o retragere rapidă a forţelor sale militare. operaţiunea NATO împotriva Serbiei ajunsese. spunea într-un articol publicat în Newsweek. Kissinger. Puterea lui Slobodan Miloşevici. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite adoptă rezoluţia 1244.zile mai târziu. „Spunând adevărul. în mod vizibil. Este bine de evidemţiat faptul că aceste bombardamente nu au fost autorizate de Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. La data de 10 iunie 1999. mediatic : compasiunea naturală pentru refugiaţii albanezi din Kosovo luase amploare pentru opinia publică. După trei săptămâni de intense bombardamente. Miloşevici declară că o parte din armata şi poliţia sârbă din Kosovo se va retrage. declarând că aceasta îşi îndepliniseră misiunile avute împotriva secesioniştilor albanezi. din contră destul de puternică. „singurul organism abilitat de comunitatea naţiunilor să decidă războiul şi pacea”[37]. După eforturi îndelungate duse de către Rusia Şi Uniunea Europeană.

spre o nouă eră de tensiuni şi de confruntări între două coaliţii internaţionale – de fapt. un nou Război Rece. Belgradul acceptă ceea ce refuzase vehement cu două luni în urmă la Paris. Tranziţia între o eră şi alta nu a durat nici măcar 10 ani[42]. de la zinc şi plumb pînă la alte tipuri de neferoase.] Trei opţiuni se configurau în faţa cercurilor oficiale din Serbia : a menţine. Bataković explică faptul că „în locul argumentelor istorice.. în final. astăzi se insistă asupra argumentelor economice şi politice : provincia Kosovo este deosebit de bogată în lignit şi în minereuri. [ [ [ .După 78 de zile de bombardamente. de o valoare inestimabilă pentru economia sârbă [. a diviza sau a abandona Kosovo. temperată de menţinerea suveranităţii sale asupra provinciei Kosovo şi de faptul că la Belgrad puterea nu este imediat îndepărtată[41]. Războiul din Kosovo a marcat o cotitură decisivă. spre a nu oferi un exemplu celorlalte minorităţi de a emite pretenţii asemănătoare”[43]. opinia fermă că această provincie nu poate fi ruptă din componenţa statală a Serbiei. Istoricul sârb Dušan T. în lumea de după Războiul Rece. Rezultatul crizei constă în înfrângerea Serbiei.. ca să predomine.

Miloşevici. . 2003. Winning ugly : NATO’s War to Save Kosovo. Gilbert Achcar.nato. Bucureşti. Enache Camelia. Judah Tim. Civil resistance in Kosovo. Washington. Editura Corint. et al. Dufour Jean – Louis. 2002. Editura Humanitas. O’Hanlon Michael E. Bucureşti. 2002. Understanding the war in Kosovo. Editura Lumen. 1999. Kosovo : War and Revenge. Bucureşti. London. Kosovo.fr/ http://www. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999). London. Iaşi. Olaru Ştefan. Editura Brookings Institution Press. 2000. Daalder Ivo H. Bieber Florian. portretul unui tiran. Balcanii în noul mileniu : în umbra războiului şi a păcii. văzut din umbra steagului albastru. Gallagher Tom. 2007. Editura Biblioteca Bucureştilor. Editura Arhip Art : Artileria Română.Bibliografie : I.un. 2002. Nardulli Bruce.. Editura Yale Universitz Press. Bucureşti. Lumea după Kosovo. New Haven. Cronica de la Kosovo. Noul Război Rece. Site-uri : http://www. Military operations in Kosovo.int/cps/en/natolive/index.org/en/ II. • • • • • • • • • • • • Lucrări de specialitate : Bataković T. Sibiu. Editura Rand Arroyo Center.monde-diplomatique. Negocieri în Kosovo. Doder Dusko. 2004. Disjointed War. Howard Clark. Editura Frank Cass. Acordul de la Rambouillet (1998 – 1999). Daskalovski Židas. Editura Bic All.. Crizele internaţionale. Editura Pluto Press. 2006. Bucureşti. 2008. Dušan.. 1999. 2000. 2000.htm http://www. Editura Corint.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful