You are on page 1of 148

INTRODUCERE Scopul cursului.

Istoria Medie Universală prezintă o mare importanţă pentru istoria omenirii, deoarece în Evul Mediu s-au cristalizat cultura şi civilizaţia europeană, având ca elemente constitutive fundamentale gândirea filosofico-politică şi ştiinţifică a Antichităţii clasice greceşti, sistemul de drept şi jurisprudenţă roman şi creştinismul. De asemenea, în epoca feudală s-au cristalizat în vestul Europei elementele definitorii ale civilizaţiei contemporane actuale, adică valorile şi instituţiile economiei de piaţă, universităţile şi germenii gândirii ştiinţifice, filosofice şi artistice. Spre sfârşitul acestei epoci a început manifestarea unui proces vast de „mondializare” paşnică sau violentă, de răspândire a valorilor culturii şi civilizaţiei vest-europene în lume. Cursul are în vedere familiarizarea studenţilor cu o serie de evenimente şi noţiuni definitorii pentru înţelegerea Istoriei Medii Universale. Totodată, prin acest curs se urmăreşte evitarea însuşirii unei istorii de tip „static”, caracterizată de o simplă înregistrare a faptelor, fenomenelor şi evenimentelor istorice şi se doreşte însuşirea unei istorii de tip „dinamic”, capabilă să releve analogii, conexiuni şi interferenţe între faptele istorice şi să corespundă cu adevărat vechiului dicton latin historia magistra vitae est. Obiectivele principale. Cursul de Istorie Medie Universală îşi propune familiarizarea studenţilor cu o serie de aspecte socio-politice, economice şi culturale din evoluţia societăţii umane de la sfârşitul Antichităţii până la începutul Epocii Moderne (sec. V – sfârşitul secolului XVI). Cursul este alcătuit într-o manieră integratoare, subliniindu-se elementele de continuitate care transgresează epocile istorice, de la antichitate le Evul Mediu, sau de la Evul Mediu la epoca modernă. Însuşirea cunoştinţelor oferite de acest curs tinde să-i ajute pe studenţi să-şi formeze o gândire analitică, capabilă să sesizeze diferenţele de dezvoltare dintre diferitele societăţi componente ale unei civilizaţii şi o gândire sintetică, capabilă să sesizeze asemănările între evoluţia acestor societăţi. Cursul este structurat pe 20 capitole. Pentru însuşirea şi fixarea cunoştinţelor, vor fi afectate, în medie, câte două ore pentru fiecare capitol. Împreună cu perioadele afectate pentru autoevaluare, timpul total necesar învăţării se ridică la 50-52 ore. Temă de control. În penultima săptămână a primului semestru şi, respectiv, cu două săptămâni înainte de terminarea semestrului doi, studenţii vor alcătui (pe baza bibliografiei existente) şi vor preda profesorului câte un eseu cu titlul Cruciadele şi importanţa lor istorică şi Geneza şi evoluţia oraşului medieval european. Notele obţinute vor avea o pondere de 20% în cadrul notei acordate la examenul final. Modul de evaluare. Conform dispoziţiilor ministeriale, Programei analitice şi Calendarului acestei discipline, este prevăzută susţinerea
3

unui examen anual pentru evaluarea cunoştinţelor dobândite de studenţi. În cadrul acestei evaluări, ponderea temelor de control va fi de 20% (10% nota obţinută în cadrul activităţilor asistate şi tutoriale; 10% nota obţinută la lucrarea de control), iar răspunsul propriu-zis de 80% din nota obţinută la examen.

INTRODUCERE ÎN MEDIEVISTICĂ: NOŢIUNI FUNDAMENTALE. PERIODIZARE ŞI METODE DE CERCETARE
Prezenta prelegere îşi propune familiarizarea studenţilor cu câteva noţiuni de bază ale medievisticii (Ev mediu, feudalism, relaţii de vasalitate), cu periodizarea istoriei Evului Mediu şi a relaţiilor feudale şi cu o serie de tehnici şi metode de cercetare, tradiţionale şi moderne, specifice acestei discipline.

1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE
Termenul “Ev Mediu” defineşte în general acea epocă istorică în care în Europa, Asia şi Africa de Nord relaţiile feudale constituiau baza structurii economico-sociale şi a regimului politic. Limitele cronologice ale acestei epoci au variat în funcţie de specificităţile istorice de la o regiune la alta, încadrându-se între secolele III-VII (început) şi XVII-XIX (sfârşit). Expresia “Ev Mediu” (epocă de mijloc) nu are sens decât într-un sistem de periodizare al istoriei, fiind plasată cronologic între o epocă istorică ce l-a precedat şi alta care i-a succedat, fiind creată în secolul al XV-lea de către umaniştii epocii renascentiste. Învăţaţii italieni considerau perioada istorică dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Chr) şi Renaştere drept o “epocă de tranziţie” sau o “epocă de mijloc”, denumind-o, ca atare, media tempestas, media aetas, media tempora, medium aevum. Ulterior, ultimul termen se va impune definitiv. În viziunea umaniştilor renascentişti Evul Mediu fusese o perioadă de decadenţă culturală în raport cu antichitatea. De asemenea, ei condamnau îndepărtarea faţă de modelul cultural-artistic al antichităţii greco-latine, formulând deseori critici la adresa ierarhiei bisericii catolice. Aceste critici vor fi ulterior exacerbate de către reprezentanţii reformei protestante. Pentru protestanţi “evul de mijloc” constituia o epocă a decadenţei, în care se formase blocul oligarhic al bisericii catolice, cu reprezentantii săi frivoli, cupizi şi corupti, pe care

4

Luther sau Calvin îi vor combate cu vehemenţă. Gânditorii iluminişti au perpetuat conotaţia negativă a expresiei “ev mediu”. Pentru Voltaire aceasta epoca a corespuns perioadei de triumf a puterii regale, a exaltarii misticismului, a persecutarii ”ereticilor” şi a Inchiziţiei. Gânditorul francez eticheta epoca medievală ca fiind o epocă de dominaţie a clericalismului si obscurantismului, împotriva Raţiunii şi a Progresului. Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea termenul de Ev Mediu a fost folosit pentru prima dată pentru a desemna o epocă istorică într-un sistem tripartit de periodizare. Profesorul de istorie de la Universitatea din Halle, Christian Keller (Cellarius), indica prin titlurile manualelor sale de istorie o succesiune de epoci: antică, medievală şi nouă (modernă). Astfel el publică succesiv Historia Antiqua (1685), Historia medii aevi (1688) şi Historia Nova (1696). În prima jumătate a secolului XIX vechile prejudecăţi despre Evul Mediu au fost răsturnate de către reprezentanţii curentului romantic. În 1799 poetul german Novalis publica o carte intitulata Creştinism sau Europa, în care lăuda virtuţile creştinismului şi rolul său în modelarea societăţii europene. Ideile romanticilor germani vor fi preluate în Franţa de către Doamna de Staël şi Chateaubriand. Lucrările lui Chateaubriand, “Geniul creştinismului” şi “Martirii”, vor exalta componenta religioasă a lumii medievale. Nici un cercetător serios nu admite astăzi imaginea globală a unui Ev Mediu având trăsături definitorii decadenţa, obscurantismul, barbaria. Aceste aspecte negative nu au lipsit Evului Mediu dar nici nu-l definesc, deoarece ele se manifestă în orice epocă istorică. Se poate insă uşor constata faptul că cei care definesc Evul Mediu drept o perioadă negativă, de regres, fac de regulă trimitere numai la excesele ierarhiei clericale, având o atitudine nu tocmai binevoitoare faţă de creştinism. În acest caz asistăm, practic, la o preluare necritică a vechilor clişee iluministe despre această epocă istorică. Mai mult insă, orice gânditor serios acceptă adevărul că religia creştină constituie unul din elementele care stau la baza civilizaţiei europene, împreună cu gândirea greacă clasică şi dreptul roman. Examinarea rece a faptelor şi proceselor istorice demonstrează că în Evul Mediu s-au cristalizat o serie de fenomene, procese sau instituţii specifice civilizaţiei noastre actuale. Astfel, în perioada Evului Mediu se situează geneza burgheziei şi a economiei naţionale capitaliste, geneza naţiunilor moderne europene, geneza oraşelor, şcolilor şi universităţilor moderne. De asemenea, atunci s-a format o civilizaţie general europeană, distinctă de civilizaţiile altor continente. În Evul Mediu s-au format literaturile naţionale şi două dintre stilurile cele mai importante din istoria artei (romanic şi gotic). În aceeaşi epocă se plasează începuturile cercetării ştiinţifice şi au loc marile dispute de idei ce vor fertiliza gândirea filosofică a secolelor ulterioare.
5

Mai târziu termenii au căpătat o conotaţie mai largă. Din raţiuni metodologice însă. celor două Americi (cu excepţia Mexicului) şi Australiei. “răsplată”. ajungând să aibă sensul de “avere”. Aşa cum subliniam anterior. Într-o societate care nu era încă orientată spre progresul tehnic şi economia de schimb. în care vasalul îşi servea seniorul său cu “consilium et auxilium” (sfat şi ajutor). specificul sistemului feudal era dat de regimul proprietăţii. din punct de vedere ştiinţific. În paralel cu termenul de Ev Mediu s-au folosit şi se folosesc termenii complementari de orânduire feudală şi feudalism. Dorinţa firească a 6 . fiind obligaţi în schimbul deţinerii lui la efectuarea unor servicii faţă de senior. Noţiunile “Ev Mediu” şi “feudalism” sunt raportate la un criteriu socio-politic precis. feudalism. “remunerare a unei slujbe”.Fiecare epocă istorică – iar Evul Mediu nu face excepţie înregistrează manifestări de fanatism religios sau intoleranţă etnică. Considerăm că această denumire este mai apropiată de realitate. această expresie a fost extinsă şi la alte zone din Europa. Ulterior acest termen şi-a extins înţelesul. ca în cazul mai susmenţionat. politică şi militară. seniorul atribuia vasalului o bucată de pământ. De aceea. încetând doar în caz de felonie (trădare) sau deces. servicii cu precădere militare. baza existenţei era dată de agricultură. În majoritatea cazurilor. Regimul feudal era bazat pe o puternică legătură de loialitate mutuală. una anterioară şi una posterioară. cuvânt care iniţial însemna “vite”. se indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul clasei dominante occidentale. pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. Seniorul era obligat să ofere vasalului protecţie economică. unde evoluţia istorică a urmat un curs cu totul deosebit. Aceste noţiuni provin din cuvântul feud(um). ce necesita existenţa pământului. termenul de “Ev Mediu” = ”Epocă de mijloc” nu are relevanţă decât într-o relaţie cu alte două epoci. Termenul de feud (fief) provine din cuvântul franc fehu-ôd. Vasalii dobândeau acest pământ (feuda). Prin termenii de feud. nu putem folosi fenomene specifice fiecărei epoci pentru a culpabiliza în bloc doar o anumită epocă. această denumire s-a păstrat până în zilele noastre. De aceea. Asia şi Africa de Nord. De regulă această relaţie bilaterală se stabilea pe viaţă. În schimb.. termenul de Ev Mediu nu s-a aplicat şi nu se aplică Africii centrale şi sudice. deoarece nu mai operează cu un criteriu cronologic ambiguu. prin care se desemna în evul mediu dezvoltat o posesiune funciară condiţionată. Expresia “Ev Mediu” a fost folosită iniţial pentru a desemna o anumită epocă istorică din Europa Apuseană. chiar dacă în aceste zone evoluţia istorică nu a fost decât în parte asemănătoare celei din evul mediu occidental. definind structura socială şi regimul social-politic din Evul Mediu. Treptat.

nefiind grevată de nici un fel de îndatorire vasalică. sine ira et studio. La origini. desemnând o proprietate funciară ce aparţinea în întregime posesorului. Lexicograful Richelet considera în 1630 că termenii de feudă şi feudalism sunt termeni juridici. mai târziu feudum (fief). intitulată Histoire de l’ancien gouvernement de la France avec XIV Lettres Historiques sur les Parlamens ou Etats-Géneraux (Haga). reprezentanţi care reabilitează şi noţiunea de ev mediu. Mignet) au prezentat un ev mediu marcat de inegalităţi şi nedrepăţi sociale. Montesquieu impunea publicului cultivat noţiunea de “legi feudale”. În primul rând. Michelet. În general. vor fi răsturnate încă din prima jumătate a secolului al XIXlea de către reprezentanţii romantismului.. Prejudecăţile faţă de orânduirea feudală. majoritate oamenilor simpli au o situaţie juridică şi materială mai bună decât în orice epocă anterioară. Ca urmare. într-o anumită epocă istorică supusă analizei. generate de revoluţia franceză. Termenii de “guvernământ feudal” şi “feudalitate” figurează în această accepţie în lucrarea din 1727 a contelui de Boulainvilliers. conceptul de egalitate în general 7 . desemnând un stadiu de civilizaţie. proprietate condiţionată de prestarea unui serviciu vasalic. refuzând o cercetare istorică obiectivă. bazate pe deţinerea unei feude.vasalilor de a-şi transmite feuda viageră către urmaşi a condus în timp şi la principiul transmiterii ereditare acesteia. legi care ar fi guvernat la un moment dat în istorie.a. termenul de feudal desemna raporturile. dar mai rea decât în orice epocă posterioară. Louis de Bonald ş. celebrul ordin creat la 19 mai 1802 de către Napoleon I prevedea îndatorirea oricărui membru “de a combate… orice acţiune tinzând să restabilească regimul feudal”. Statutul de membru al Legiunii de Onoare a Franţei. Aceşti termeni au dobândit pe nedrept o conotaţie detestabilă. Termenul s-a extins apoi şi la raporturile dintre deţinătorul unei feude şi ţăranii dependenţi care o lucrau. mai întâi viageră. istoricii influenţaţi de ideologii mai mult sau mai puţin stângiste păstrează aceste concluzii până în zilele noastre. Orice judecată de valoare asupra unei epoci istorice trebuie să pornească de la două considerente. aceşti termeni îşi lărgesc sensul. regim doborât începând cu 1789. Revoluţia franceză desăvârşea împământenirea termenilor feudal şi feudalism ca desemnând regimul social-politic reprezentat de nobilime şi de Ludovic al XVI-lea. în general. căpătând o valoare istorică. s-au constituit două tipuri de proprietate feudală. Al doilea tip s-a numit iniţial beneficium. în care ierarhia socială şi valorile creştine au fost respectate. desemnând proprietatea funciară. justificând lupta burgheziei împotriva regimului feudal. se poate demonstra că. O serie de istorici din al doilea sfert al veacului al XIX-lea (Thierry. Primul tip se numea allodium. Guizot. vor prezenta epoca feudală drept o perioada de stabilitate şi ordine. apoi ereditară. dintre senior şi vasal. În al doilea rând. Mai târziu. Joseph de Maistre. Reprezentanţii de marcă ai contrarevoluţiei franceze. Abia în secolul următor.

raportată la cea medievală. V-VI). 5. Oamenii se nasc inegali. 2. 4. transmise genetic. singura egalitate umană reală existând în mod absolut în faţa Divinităţii şi. în faţa unei Justiţii pământene necorupte. 3. ambele fiind tributare unei concepţii europocentriste. invazia arabilor în Europa (începutul secolului VIII). La rândul său. conchidem că epoca feudală marchează în istorie un real progres în comparaţie cu cea antică. sau datorită situaţiei materiale. PERIODIZAREA EVULUI MEDIU ŞI A RELAŢIILOR FEUDALE Evul Mediu este conceput de specialişti drept epoca istorică în care au predominat relaţiile feudale. apogeul Renaşterii (a doua jumătate a secolului XV). începutul Reformei (1517). considerăm că o epocă istorică este o epocă de progres în raport cu alta. marile descoperiri geografice (sfârşitul secolului XV). limitele cronologice ale Evului Mediu au fost propuse în funcţie de diverse evenimente sau procese din istoria Europei. De aceea. periodizarea Evului Mediu este corelată cu periodizarea relaţiilor feudale. 6. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a Imperiului Roman (330). dacă un număr mai mare de oameni simpli se bucură de drepturi şi libertăţi sporite. societatea umană a fost şi va fi divizată întotdeauna între conducători şi supuşi. 2. Istoricul francez Jacques Le Goff a susţinut ideea existenţei în 8 . Astfel. Datorită acestor realităţi istorice mai sus enunţate. perioada invaziilor germanice în Apusul Europei (sec. revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului XVI). este un concept absolut iluzoriu. 2. epoca modernă a reprezentat un real progres. Pentru SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU specialiştii au luat în consideraţie: 1. 3. Datorită acestei realităţi. împărţirea Imperiului Roman (395). 4. ocuparea Constantinopolului de către turcii otomani (1453). datorită faptului că în Europa s-au format principalele şcoli de gândire care au influenţat şi influenţează cercetarea istorică din întreaga lume. presupuse a fi moştenită. În lumina acestor consideraţii. datorită aptitudinilor fizice sau intelectuale diferite.şi de egalitate socială în special. revoluţia burgheză din Anglia (mijlocul secolului XVII). 5. În consecinţă. în mod relativ. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). drept repere pentru ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU au fost propuse următorii ani sau perioade istorice: 1.

de la un continent la altul. deoarece aceste relaţii au apărut şi s-au dezvoltat în perioade istorice variate. Metodele tradiţionale de cercetare a faptelor şi evenimentelor 9 . 3. În aceste condiţii. omenirea a asistat la FORMAREA ŞI EXTINDEREA RELAŢIILOR CAPITALISTE. RELAŢIILE FEUDALE TIMPURII au apărut în următoarea ordine: 1. XVI-XVII). Pentru Evul Mediu a ţărilor din afara Europei au fost propuse diverse date cuprinse între secolele III-XIX. XI-XII). a creştinismului în societate. XVIII-XIX). METODE DE CERCETARE Metodele de cercetare specifice Istoriei Medii Universale se împart în metode tradiţionale şi metode moderne. Asia şi Africa (sec. XIX). 3. RELAŢIILE FEUDALE TÂRZII au apărut mai întâi în 1. 3. 3. RELAŢIILE FEUDALE DEZVOLTATE au apărut în 1. trebuie să subliniem faptul că în Africa centrală şi de sud. China (sec. în Europa de est şi sud-est (sec. Raportându-ne la spaţiul extraeuropean. Europa de est şi de sud-est (sec. Centrul. XVII-XVIII). în funcţie de diverse fenomene şi procese istorice din zonele respective.Europa a unui EV MEDIU LUNG între secolele IV-XVIII datorită faptului că această epocă istorică se caracterizează prin influenţa nemaiîntâlnită până atunci în Europa. care a avut loc mai devreme în Europa apuseană şi centrală (sec. 2. sud-estul Europei şi Orientul apropiat (sec. în cele două Americi (cu excepţia Mexicului) şi în Australia nu au existat relaţii feudale. Imperiul Roman de Apus şi Răsărit (sec. estul. V-VI). Concomitent cu declinul relaţiilor feudale târzii. XVI-XVIII). „Evul Mediu lung” ar fi caracterizat prin maxima influenţă a creştinismului în societate. VI-VIII). Conform opiniei specialiştilor. VIII-IX). 2. Europa de est şi sud-est (sec. Periodizarea relaţiilor feudale pe plan universal este deosebit de dificilă. nici după aceea. XI-XIII). Europa apuseană şi centrală (sec. China (sec. 2. III-IV). Europa apuseană şi centrală (sec. XVIII-XIX) şi mai târziu în Asia şi Africa (sec.

studierea vestigiilor materiale prin procedee fizice. ca şi lucrul în echipă.fotografierea aeriană a urmelor aşezărilor dispărute . Metodele moderne de cercetare a faptelor şi evenimentelor istorice specifice Evului Mediu se bazează în principal pe folosirea rezultatelor obţinute în domeniul disciplinelor limitrofe (de frontieră) ale istoriei şi prin folosirea mijloacelor şi rezultatelor puse la dispoziţie de o serie de descoperiri şi inovaţii tehnice. Acest cuvânt 10 . Disciplinele limitrofe sau de frontieră ale istoriei au luat naştere prin îmbinarea metodelor şi tehnicilor specifice ştiinţelor sociale şi celor ale naturii cu metodele şi tehnicile folosite de istorie. Noţiunea de Ev Mediu („epocă de mijloc”) este pusă pentru prima dată în circulaţie de învăţaţii italieni din epoca renascentistă. demografia istorică. Cele mai cunoscute discipline limitrofe (de frontieră) ale istoriei sunt geografia istorică. Termenii feudal. Realizarea unei cercetări istorice competente presupune în zilele noastre îmbinarea armonioasă a metodelor tradiţionale şi moderne de cercetare. Însuşirea şi folosirea corectă de către specialişti a disciplinelor auxiliare (speciale) ale Istoriei Medii Universale presupune gruparea lor într-o succesiune în care. Conform aprecierii cunoscutului specialist Radu Manolescu. climatologia istorică. cu gtexte exprimate în limbi vechi şi moderne. chimice sau biologice . Keller (Cellarius).prelucrarea automată a informaţiei cu ajutorul ordinatorului. Arheologia este principala ştiinţă auxiliară a Istoriei Medii Universale care se ocupă cu studiul izvoarelor istorice nescrise. în condiţiile existenţei conexiunilor şi complementarităţii.arheologia subacvatică . sub denumirile de medium aevum. onomastica şi toponomastica istorică. Rezumat şi concluzii generale. media tempora şi se impune în literatura de specialitate graţie lucrărilor profesorului Ch. feudalism. ecologia istorică. media aetas. psihanaliza istorică etc.istorice specifice Evului Mediu se bazează în principal pe cercetarea izvoarelor istorice scrise cu ajutorul unor discipline auxiliare (speciale) ale istoriei. media tempestas. În cadrul metodelor moderne de cercetare ale istoriei medievale. această succesiune poate fi următoarea: epigrafie – paleografie – cronologie – genealogie – heraldică – sigilografie – metrologie – numismatică – diplomatică – arhivistică – bibliologie – muzeologie. care însemna iniţial vite. provin din cuvântul vechi franc fehu-ôd. unele să constituie o temelie indispensabilă pentru însuşirea celorlalte. Adâncirea relaţiilor de interdisciplinaritate dintre istorie şi disciplinele limitrofe ei constituie o caracteristică de bază a metodelor de cercetare moderne utilizate în Istoria Medie Universală. bazate pe folosirea unor descoperiri şi inovaţii tehnice enumerăm: .

ţine în general din secolul III până în secolul XVII. epigrafie. 5. Explicaţi conceptul de „Ev Mediu lung”. perioada medievală (Evul Mediu timpuriu. în vreme ce metodele moderne se bazează pe folosirea cunoştinţelor din domeniul disciplinelor limitrofe (de frontieră) şi pe folosirea unor descoperiri şi inovaţii tehnice. Periodizarea Evului Mediu şi a orânduirii feudale nu a întrunit până acum consensul specialiştilor. 6. care desemnează în Europa societatea preindustrială. Precizaţi drepturile şi obligaţiile specifice ale unui senior şi vasal. folosind terminologia specifică de epocă. 3.). Prezentaţi succint metodele de cercetare tradiţionale şi moderne specifice Evului Mediu. 4. Metodele tradiţionale de cercetare de care dispune istoria medievală se bazează mai cu seamă pe folosirea disciplinelor auxiliare (paleografie. cu unele prelungiri (numai în societăţile asiatice şi africane) până în secolele XIX-XX. putem considera că. în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. 11 . beneficium şi feudum. Prezentaţi periodizarea Evului Mediu şi a relaţiilor feudale. care indica în principal posesiunea funciară condiţionată pe care o primea un vasal de la un senior. Prezentaţi concepţia despre Ev Mediu şi feudalism specifică reprezentanţilor Renaşterii. Argumentaţi ideea că Evul Mediu nu a fost o epocă de regres. diplomatică. În linii generale. Iluminismului. la nivel mondial. cronologie etc. Istoricul francez Jacques Le Goff a propus introducerea termenul de Ev mediu lung. dezvoltat şi târziu).a dat în latina medievală feudum. Romantismului şi ai Contrarevoluţiei franceze. 7. în care religia creştină avea un rol fundamental (secolul III – aproximativ sfârşitul secolului XVIII). 2. Fixarea cunoştinţelor 1. Explicaţi geneza şi semnificaţia noţiunilor de ev mediu şi feudalism. Arătaţi diferenţele dintre tipurile de proprietate feudală allodium.

statul roman traversează o perioadă de criză 12 . care conţineau in nuce elemente ale unei societăţi in stadu nascendi. Marea criză a secolului al III-lea (193-258) După perioada aşa numitei pax romana. Octavianus supranumit „Augustus” (27 î. În general. cuprinsă între domniile lui C. În această prelegere vor fi prezentate criza romană a secolului III. sociale. 1. perioadă în care au coexistat structurile antichităţii în declin cu germenii unei societăţi în curs de formare. societatea feudală.) şi Marcus Aurelius (161-180). politice. reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare şi conturarea unor structuri feudale în urma acestor reforme.CRIZA LUMII ROMANE ŞI CONTURAREA UNOR STRUCTURI MEDIEVALE: REFORMELE LUI DIOCLEŢIAN ŞI CONSTANTIN CEL MARE Istoria europeană a înregistrat o lungă perioadă de tranziţie între antichitatea romană şi evul mediu. această criză a fost asanată de împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare cu preţul unor transformări economice. culturale şi religioase ireversibile. în care se integrează epoca anarhiei militare (235284).Hr. societatea medievală. Procesul de destrămare lentă a structurilor societăţii romane a fost impus de marea criză a secolului al III-lea (193-284).Hr.-14 d.

dintre care doar doi sau trei nu au avut parte de un sfârşit violent. Etapa acută a crizei secolului III. în dauna aristocraţiei senatoriale şi a Senatului. forţele invadatoare pătrunzând adânc în provincii iar uneori chiar în Italia. considerat cel mai activ împărat de după Traian. Pe 19 martie 235 sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) Severus Alexander (222-235) şi mama sa. sociale. În timpul domniei acestei dinastii a crescut foarte mult autoritatea împăratului şi a aparatului administrativ controlat de el. Totodată. a crescut sensibil rolul armatei în viaţa statului. Această crimă pune capăt dinastiei Severilor. În anul 259 împăratul Valerian este înfrânt la Edessa de către regele 13 . Iulia Mamaea. jurist şi administrator iscusit. ) este înlocuit cu unul nou. continuate de Constantin cel Mare. cele mai importante evenimente pozitive din cadrul acestei etape au fost războiul victorios contra parţilor (197-199) şi apariţia Constituţiei Antoniniene (Constituţio Antoniniana) prin care împăratul Caracalla acorda în 211 cetăţenia romană întregii populaţii libere din imperiu.Hr. limesul roman este supus unui continuu asediu şi străpuns în numeroase locuri. cu excepţia dediticilor.profundă în planul organizării interne şi a vieţii economice. în luna iunie din anul 251 împăratul Decius este înfrânt şi ucis în bătălia de la Abrittus (Moesia) de către goţii conduşi de regele Kniva. În afara elementelor negative mai sus menţionate. cel al Dominatului (284476). Sfârşitul crizei este marcat de începutul domniei lui Diocleţian (284). De asemenea.Hr. În această perioadă armata devine principalul sprijin şi garant al autorităţii imperiale. Din Britannia la Eufrat şi din Mauretania în Egipt. Dinastia Severilor a fost întemeiată de L. imperiul este angrenat în grave conflicte externe care se soldează cu numeroase înfrângeri militare. În această epocă romanii suferă grave înfrângeri militare. în detrimentul autorităţilor civile. Astfel. duce o politică fiscală apăsătoare îndreptată mai cu seamă împotriva păturilor bogate ale cetăţenilor imperiului. excelent militar.-284 d. Marea criză a secolului al III-lea este declanşată imediat după moartea tiranului Commodus (180-31 decembrie 192). Marcus Aurelius (161-180). Etapa anarhiei militare este deschisă de domnia lui Maximim Tracul (235-238) care. perioada anarhiei militare este caracterizată de desfăşurarea unor neîntrerupte lupte civile şi războaie de apărare a graniţelor imperiului. politice. care prin reformele sale reuşeşte să salveze statul roman dar aceste reforme. Septimius Severus (193211). În cadrul acestei crize se disting două etape: etapa relativ liniştită a dinastiei Severilor (193-235) şi etapa anarhiei militare (235-284). militare şi spirituale. sprijinindu-se numai pe armată. fiind primul împărat roman care a căzut într-o luptă cu „barbarii”. În 49 de ani se succed la conducerea Imperiului Roman peste 25 împăraţi şi coîmpăraţi. fiul marelui împărat-filosof. produc modificări ireversibile în societatea romană iar vechiul cadrul social şi politic al Principatului (27 î. legiuitor şi războinic de vestită amintire.

stabilirea durabilă a unor populaţii „barbare” pe teritoriul Imperiului Roman. Senatul şi toate magistraturile romane de inspiraţie republicană care se păstraseră în timpul Principatului au dispărut treptat sau au fost reduse la rolul de simple elemente de decor. astfel că Diocleţian rămâne singurul stăpân al imperiului şi inaugurează epoca Dominatului. încheiată cu moartea lui Carinus. în acelaşi timp. Dalmatul Caius Valerius Diocles (DIOCLEŢIAN) este proclamat împărat de trupele romane la 17 noiembrie 284. Cei mai periculoşi adversari ai romanilor din această perioadă se dovedesc a fi triburile germanice în Europa şi regatul iranian sassanid în Asia. supusă atacurilor goţilor. decăderea Italiei la rangul unei provincii obişnuite. De asemenea. după asasinarea lui Numerianus. În timpul domniei lui L. fiul împăratului Carus. pierderea statutului de capitală de către Roma („Cetatea Eternă”) şi abandonarea ei de către împărat şi curte. marchează o profundă transformare a statului roman. În timpul Dominatului se desfăşoară o serie de procese al căror început poate fi plasat încă din anii marii crize din secolul III. Totodată. prefigurează lumea medievală sunt: deplasarea centrului de greutate comercial. decât cu epoca precedentă a Principatului. devenit o monarhie absolută de drept divin. militar şi politic al imperiului spre frontiere (limes). simbol al eternităţii şi o introduce în vestimentaţia oficială a împăratului. pentru a da mai multă prestanţă şi prestigiu funcţiei imperiale. fiind ucis în captivitate. spre axa Rin-Dunăre. abandonarea generalizată a vechilor culte păgâne şi triumful creştinismului. Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare Domniile lui Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306337) au drept rezultat restabilirea păcii şi depăşirea gravei crize a secolului III dar. mai asemănătoare sub aspectul legitimării divine a conducătorului statului cu Evul Mediu. de asemenea. celălalt fiu al împăratului Carus. Aceste procese care. cel mai important reprezentant al dinastiei 14 . În anul următor are loc bătălia de pe râul Margus. 2.perşilor sassanizi Shapor (Şapur I) şi făcut prizonier. Acest împărat. locul lor fiind luat de un puternic aparat birocratic ierarhizat şi militarizat controlat de împărat care controla toate manifestările vieţii sociale. Aurelian preia de la sassanizi diadema. dar marele împărat reuşeşte să lichideze statul roman din Gallia şi să reîncorporeze Britannia imperiului. În anul 259 generalul roman Postumus se proclamă împărat şi întemeiază în Gallia pentru o perioadaă de 15 ani un stat roman independent. acest fapt este mai degrabă specific Evului Mediu decât epocii precedente a Principatului. la care izbuteşte să ralieze Britannia şi nordul Spaniei. Aurelianus (270-275) este abandonată provincia Dacia.

pentru a pune capăt crizei interne. ci era o putere conferită printr-o delegaţie. Diarhia va fi transformată la 1 martie 293 în TETRARHIE. aşa cum se va întâmpla în majoritatea statelor medievale europene. pentru a fi mai aproape de hotarele primejduite de sassanizi. Reformele sale reprezintă continuarea. O nouă inovaţie a împăratului care rupea în chip simbolic cu trecutul. care era absolută şi comanda armatei = IMPERIUM. În aceste condiţii. fiind sediul îndeplinirii unor ceremonii religioase sau a unor triumfuri imperiale. diviziunea puterii imperiale reprezentând o inovaţie faţă de epoca precedentă. militare. Reformele lui Diocleţian au fost cuprinse în circa 200 de edicte imperiale. când puterea împăratului roman.ilire. prefigurând lumea medievală. Diocleţian introduce o nouă formă de conducere. administrative. Noul augustus îşi fixează sediul la Milano. Noul împărat a înţeles să părăsească Roma ca sediu al puterii sale şi să rezideze la Nicomedia. subordonaţi acestora (Galerius şi Constantius Chlorus). putere absolută. vom prezenta principalele reforme ale împăratului ce vor transforma în profunzime structurile constituţionale. încredinţându-i administrarea şi apărarea provinciilor occidentale ale Imperiului. a iniţiat un amplu program de reforme care vizau consolidarea autorităţii imperiale. nu era o putere personală. dominus et deus („stăpân absolut şi zeu”). împăratul devine singurul reprezentant al divinităţii supreme. puterea împăratului roman devine de esenţă personală. Odată cu inaugurarea acestei forme de conducere. DOMINATUL. una dintre cele mai absolute pe care le-a cunoscut istoria. instabilităţii tronului şi intervenţiilor abuzive ale armatei în conducerea statului. Acest fapt reprezintă o ruptură faţă de epoca anterioară a Principatului. În cele ce urmează. în Asia Mică. Împăratul încarna atunci în persoana sa RESPUBLICA. DIARHIA. devenite tot mai rare. dispune de toate puterile în stat şi le exercită fără existenţa vre-unui control. întărirea coeziunii interne a Imperiului şi sporirea rezistenţei sale în faţa pericolului extern. adăugându-li-se doi cezari. Măsura din 1 aprilie 286 inaugura în Imperiul Roman o nouă formă de conducere. Senatul şi armata nu mai deţin nici un rol în numirea împăratului. sistematizarea şi instituţionalizarea măsurilor iniţiate de dinastia Severilor şi a celor adoptate sub impulsul necesităţii în vremea perioadei numită de istorici „Anarhia Militară”. oraş care va deţine în continuare un rol modest. multe dintre ele fiind revizuite sau revocate de către acesta. a fost mutarea reşedinţei împăratului de la Roma. sociale şi financiare ale imperiului. celor doi auguşti (Diocleţian şi Maximian). când puterea imperială era indivizibilă. Acest termen provine din latinul dominatio = stăpânire. autoritatea poporului roman. La 1 aprilie 286 Diocleţian i-a acordat lui Maximianus titlul de augustus şi rangul de coîmpărat. monarhică. numărul conducătorilor Imperiului Roman sporind la 4. Noua formă de conducere consacra diviziunea puterii imperiale romane şi prefigura 15 .

ordinul cavalerilor (equites) nu mai indica demnitatea militară de odinioară ci cuprindea cetăţeni bogaţi. cum fusese în cazul legiunilor. ce nu făceau parte din Senat. oameni de afaceri. Această transformare prefigurează tactica militară medievală caracterizată prin faptul că până la perfecţionarea relativă a armelor de foc portative din a doua jumătate a secolului XVI cavaleria era considerată ca arma principală pe câmpul de bătălie. Reforma militară a lui Diocleţian rupea definitiv cu trecutul Imperiului Roman şi prefigurează structurile militare medievale. Astfel. Totodată. jugum = suprafaţa de pământ ce se putea ara cu doi boi într-o zi (cca. împăratul introduce în 301 un edict cu privire la preţuri (Edictum Diocletiani de pretiis rerum venalium). milites ripensis (limitanei). împăratul ia măsuri de sporire a rolului cavaleriei în detrimentul infanteriei. care încep să deţină inclusiv posturi de mare răspundere şi să formeze unităţi de elită independente. În armata romană se folosesc tot mai puţin comenzile militare în limba latină. Împăratul asanează haosul financiar din imperiu prin introducerea unui nou sistem de impozitare. impus de necesitatea eficientizării conducerii provinciilor. trupele din interiorul provinciilor ce trebuiau să intervină în punctele ameninţate de la frontiere. în funcţie de suprafaţa de pământ deţinută sau echivalentul financiar al acesteia. care stabilea preţuri maximale şi minimale mai cu seamă la alimente şi la produsele 16 . în schimb se ocupau intens de afaceri. împăratul dă un decret care-i obliga pe copii să înveţe meseria tatălui lor. Fiecare provincie avea un comandant militar (dux. Impozitul era plătit de către capul unei familii. Datorită măsurilor luate de Diocleţian. cu ajutorul căreia ei au creat un imens imperiu. nu puteau deţine magistraturi. capitatio-jugatio (caput = cap. îşi va pierde din importanţă în organizarea armatei şi în acţiunile de luptă.viitoarea împărţire a Imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi cel de Apus din zorii epocii medievale. Pentru curmarea speculei. avocaţi. care fusese la romani o armă simbol. Diocleţian înfăptuieşte o celebră reformă administrativă. ci sunt încadrate cu tot mai mulţi barbari. Unităţile militare de elită nu mai sunt formate numai din cetăţeni romani. împăratul împarte armata în două corpuri distincte de trupe. reprezenta o ruptură faţă de epoca anterioară când puterea civilă şi militară a unei provincii era deţinută de o singură persoană. fapt care le era interzis senatorilor. Acest fapt. considerată ca fiind necesară pentru asigurarea existenţei unei familii). fapt ce va produce o modificare profundă în tactica militară deoarece infanteria. care deţinuse în prealabil demnitatea de consul. conduse de către un vicar. împărţind imperiul în 12 dioceze. prefigurând într-o anumită măsură sistemul închis al breslelor medievale. care includeau 101 provincii. constituite din unităţi de elită ce trebuiau să apere frontierele şi milites comitatenses. Totodată. mari proprietari. din care derivă cuvântul medieval duce) şi un conducător cu atribuţii civile (praeses). 5 ha).

prin care creştinismul. Numărul provinciilor este ridicat la 117. spre deosebire de epoca anterioară sunt legaţi strict de meseriile lor. Pe plan social. Gallia. Italia). în Asia Mică. religia dominantă a evului mediu. fiind însă botezat abia pe patul de moarte (22 mai 337) de către episcopul Eusebios. Ca urmare a atitudinii sale favorabile creştinismului. fapt ce marchează preponderenţa provinciilor orientale faţă de cele apusene ale imperiului. celebrul edict de la Mediolanum (Milano). Tezele presbiterului Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie (arianismul nega natura divină a lui Hristos. situaţia lor asemănându-se mult cu cea a membrilor viitoarelor bresle medievale. prefigurând situaţia ţăranilor legaţi de glie din Evul Mediu. Consecvent atitudinii sale procreştine. măsură revoluţionară pentru acele timpuri. în pofida numeroaselor interdicţii imperiale. Rezumat şi concluzii generale. împăratul legiferează în 332 legarea colonilor de pământ (adstrictio glebae). fapt ce marchează o cezură evidentă faţă de epoca precedentă. Datorită ascunderii mărfurilor de către negustori în vederea creşterii artificiale a preţurilor. societatea polarizându-se în două mari tabere. Constantin cel Mare promovează în urma înţelegerii cu augustul Licinius. pe ţăranii din împrejurimi care. fiind grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient. supunându-se latifundiarilor. Barierele clare dintre diferitele categorii sociale ale Principatului dispar în cadrul Dominatului. dar conţin totodată in nuce germenii unei noi societăţi. astfel că împăratul a decis abrogarea lui. care va fi des folosită de seniorii medieval contra ţăranilor neliberi de pe domeniile lor. societatea medievală. vizând restabilirea unităţii imperiului. Acest împărat are o atitudine favorabilă creştinismului. Marii latifundiari îşi consolidează puterea creându-şi un aparat de constrângere propriu şi luând sub ocrotirea lor. dobândeau protecţie în faţa abuzurilor funcţionarilor imperiali şi a impozitelor tot mai apăsătoare ale statului. Acest sistem prin care marii proprietari funciari îi ocroteau pe locuitorii din lumea rurală care-şi cedau pământurile şi o mare parte din libertate în 17 . Împăratul Constantin cel Mare continuă şi desăvârşeşte toate reformele lui Diocleţian. Colonii sunt legaţi şi ei de pământ.necesare armatei. accentuând-o doar pe cea umană) iar acesta este exilat. Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare reuşesc stabilizarea şi prelungirea existenţei Imperiului Roman. tabăra celor puternici şi bogaţi numiţi în izvoare honestiores şi tabăra dezmoşteniţilor soartei numiţi humiliores. împăratul convoacă la Niceea. Colegiile (lat. Acest sinod a pus bazele dogmatice şi canonice ale bisericii creştine. primul Sinod (Conciliu) ecumenic al bisericii creştine. devine egal în drepturi cu celelalte culte din imperiu. acest edict nu a putut fi aplicat. Illyricum. La 11 mai 330 împăratul inaugurează oficial Constantinopolul ca noua capitală a Imperiului Roman. Collegia) profesionale îşi pierd importanţa deţinută în vremea Principatului şi.

Viaţa urbană intră într-un declin inexorabil. această situaţie prefigurează viaţa economică a Evului Mediu timpuriu caracterizată cel puţin până în secolul IX de o economie naturală şi de lipsa unei vieţi urbane active. Fixarea cunoştinţelor 1. ele contribuind doar la accelerarea şi desăvârşirea unor transformări ale căror baze au fost puse pe vremea Dominatului. 2. Prezenta prelegere urmăreşte familiarizarea studenţilor cu principalele etape şi cu urmările migraţiei triburilor germanice. De aceea. III-VI) Fenomen complex cu implicaţii fundamentale în istoria Europei. 1. Reţineţi principalele reforme ale lui Diocleţian şi modul în care acestea au prefigurat Evul Mediu. triburile germanice ocupau regiuni întinse 18 . Rezumaţi aspectele esenţiale ale Dominatului şi arătaţi impactul acestora asupra lumii medievale.schimbul protecţiei oferite prefigurează Evul Mediu. dar inexorabil. societatea feudală. De asemenea. Marea migraţie a triburilor germanice a determinat prăbuşirea structurii politice a Imperiului Roman de Apus. invaziile germanice şi căderea Imperiului Roman de Apus (476) nu pot fi considerate ca o cezură definitivă cu lumea antichităţii şi ca un început al Evului Mediu. cedând primatul celei rurale aşa cum balanţa se înclină încet. în favoarea economiei naturale şi în dauna celei monetare. în vederea înţelegerii cadrului de apariţie a societăţii feudale în vestul Europei. MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE ŞI GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE (SEC. la constituirea „regatelor barbare”. Prezentaţi concis esenţa Marii Crize a secolului trei şi a Anarhiei Militare. la declanşarea procesului de constituire a principalelor popoare şi limbi din Europa apuseană şi la apariţia germenilor unei noi societăţi. Definiţi concis natura şi esenţa Dominatului 3. MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE În primele secole ale erei noastre. 4.

De originibus et situ germanorum (Despre originea şi ţara germanilor). Celula socială de bază a acestor populaţii era formată de familia patriarhală. chihlimbar şi sclavi. cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula. Conform opiniilor specialiştilor. ajungând apoi ereditară. Tacitus oferă informaţii interesante despre creşterea animalelor la populaţiile germanice. germanicii cultivau grâul. iar mai multe ginţi formau un trib. Principalele informaţii despre triburile germanice din primul secol al erei creştine ne sunt oferite de descoperirile arheologice şi de opera fundamentală a lui Tacitus. Pe vremea lui Tacitus regalitatea germană era electivă.între Rin. prin rotaţie. vânzându-le acestora blănuri. nepoţi). saxonii. inul şi cânepa. iuţii (juţii). piei. formată pe baza căsătoriei monogame a trei generaţii (părinţi. Acest gen de chestiuni erau supuse Adunării Poporului de către SFATUL FRUNTAŞILOR. alanii şi sarmaţii. scrisă în anul 98 d. meiul. practicând o agricultură extensivă ce avea la bază sistemul de „moină reglementată” iar câţiva ani. produse din sticlă. secara. desfăşurat mai mult la nivel de troc. În secolul III-IV d. Mai multe familii patriarhale formau o gintă (neam).. orzul. 19 . Totodată. frizii. triburile germanice erau divizate în 3 mari ramuri. Cu prilejul acestor schimburi comerciale foloseau – la început sporadic – monede romane de aur şi argint. ceramică. longobarzii. Între Oder şi Vistula triburile germane se învecinau cu cele slave. marcomanii. Populaţiile germanice din primele secole ale erei creştine nu aveau aşezări urbane. copii. Triburile germanice din primele secole ale erei noastre realizaseră progrese remarcabile în domeniile extracţiei metalelor şi meşteşugurilor. dacii liberi.ramura răsăriteană . formată din toţi bărbaţii capabili să poarte arme. Cârmuirea tribului era exercitată de ADUNAREA POPORULUI. alamanii. Ea hotăra asupra problemelor importante din viaţa tribului. laşitatea. suabii. precum şi în Scandinavia şi în nordul Mării Negre.Hr. adulterul.ramura apuseană . ţesături etc. anglii. Populaţiile germanice ce locuiau în zonele aflate de-a lungul Rinului şi Dunării practicau un comerţ intens cu romanii. hermundurii. pe care au început ulterior să le imite. quazii. .ramura nordică (scandinavă). ei practicau intens vânătoarea şi pescuitul. pământul era lăsat pârloagă. iar în nordul Mării Negre ele se învecinau cu daco-romanii. ca alegerea regilor şi a comandanţilor militari ca şi asupra greşelilor considerate grave: trădarea. ovăzul. nediferenţiate încă de agricultură. warnii. format din membri ai familiilor de bază. În această perioadă a început să se cristalizeze şi comerţul intern bazat pe schimbul de produse agro-pastorale sau meşteşugăreşti. menţionând că „vitele sunt singura şi cea mai de preţ avuţie a lor”.Hr. în schimbul cărora obţineau arme şi unelte. Din ramura apuseană făceau parte următoarele populaţii: francii (divizaţi în salieni şi ripuari).

Corsica si Sardinia. Elveţia). Goţii. iar pe vizigoţi în Tracia (382). Burgunzii au întemeiat în cursul deceniilor cinci-şapte ale secolului al V-lea un regat efemer. vandalii au cucerit şi insulele Baleare. fiind finalizată spre mijlocul secolului al V-lea. Trupele retrase din Britannia au fost folosite în încercarea – neizbutită de altfel – de a opri atacurile triburilor germanice asupra provinciilor romane de pe continent. în provinciile răsăritene ale Imperiului roman. schirii. împărţiţi în ostrogoţi şi vizigoţi au fost siliţi de invazia hunilor să părăsească teritoriile lor din nordul Mării Negre şi să treacă în anii 376-377 la sud de Dunăre. urmată de aşezarea migratorilor în majoritatea provinciilor imperiului. vandalii. iar în anul 410. Acest episod îşi găseşte expresia artistică în faimoasa epopee Cântecul Nibelungilor. În anul 443 supravieţuitorii burgunzi sunt colonizaţi de autorităţile romane în Sapaudia (Savoia modernă) unde constituie un nou stat cu capitala la Genava (=Geneva. În deceniile următoare. Din ramura răsăriteană făceau parte herulii. Cucerirea teritoriilor romane din nord-vestul Africii a fost realizată treptat. regatul vizigot condus de regele Euric (466485). conduşi de Alaric. marea lor migraţie din secolul următor a avut drept rezultat străpungerea liniilor fortificate romane de pe Rin şi de pe cursul superior al Dunării. Spre deosebire de infiltrările şi incursiunile sporadice ale triburilor germanice în Imperiul roman din secolele III-IV. Conduşi de capabilul rege Geiserich sau Genseric (389-477).juthungii. După o serie de confruntări cu romanii. burgunzii. format din Savoia şi partea de sud-est a Galliei. Din ramura nordică (scandinavă) făceau parte danii. au debarcat în nordul Africii (429). suedezii şi nordharii (norvegienii). rugii. cât şi cei romanizaţi au început o luptă disperată împotriva triburilor germanice ale anglilor. care au culminat cu înfrângerea armatelor romane la Adrianopole (378). romanii au fost nevoiţi să-şi retragă armata şi funcţionarii din administraţie şi să părăsească această provincie în 407 datorită presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă. Îndreptându-se spre Imperiul roman de apus. aceştia au fost nevoiţi să-i recunoască ca aliaţi în slujba imperiului (foederati) şi să-i aşeze pe ostrogoţi în Pannonia (380). Totodată. migrate de pe ţărmurile nord20 . În perioada de crepuscul a Imperiului roman de apus. Vandalii s-au stabilit o scurtă perioadă în Spania. saxonilor şi iuţilor (juţilor). goţii (divizaţi în ostrogoţii şi vizigoţi). La începutul deceniului al doilea al veacului al V-lea s-au aşezat în Gallia sudică. cu ajutorul hunilor. ei au ocupat întreaga Gallie sudică şi centrală şi Spania. În Britannia. atât celţii liberi. cuceresc şi pradă Roma. unde au întemeiat un regat cu capitala la Toulouse. După retragerea romanilor. era cel mai puternic regat germanic din Europa apuseană. Acest regat este nimicit în anul 436 de ultimul mare general roman Flavius Aëtius. vizigoţii pătrund de mai multe ori în Italia. gepizii. Francii vor cuceri regatul burgund în anul 534.

Stăpânirea lui Odoacru în Italia a provocat nemulţumirea nobilimii romane datorită exproprierilor funciare la care a fost supusă şi a reducerii considerabile a rolului său în conducerea statului. CONDIŢIILE ISTORICE ALE FORMĂRII RELAŢIILOR În primele secole ale evului mediu. În anul 493 Odoacru este ucis la un ospăţ din ordinul lui Teodoric. care rămâne singurul stăpânitor al Italiei. Spania. ales de ostaşii săi rege. 21 . Ostrogoţii vor găsi în acest context un teren propice de afirmare istorică. deşi au luat treptat în stăpânire toate provinciile Imperiului roman de Apus. migratorii au cucerit în secolele V-VI cea mai mare parte a Britanniei. a luat în stăpânire întreaga Italie. Populaţia celtă şi-a păstrat independenţa numai în părţile de vest ale Britanniei (Walles. în Europa apuseană s-a desfăşurat procesul îndelungat al formării relaţiilor feudale. În jurul anului 470 Imperiul roman de apus era redus din punct de vedere teritorial aproape numai la Italia. întemeind câteva regate. mercenarii germanici rugi. heruli şi turchilingi din armata romană. Împăratul bizantin Zenon a încuviinţat cererea regelui ostrogot Teodoric (vestitul Dietrich von Bern din poemele epice germanice) de a înlocui cârmuirea lui Odoacru cu o stăpânire ostrogotă care să recunoască însă autoritatea nominală a Imperiului roman de răsărit în Italia. Teodoric l-a înfrânt pe Odoacru în 489 şi l-a asediat la Ravenna între 490-493. Britannia şi Africa de nord-vest fuseseră ocupate de către triburile germanice care îşi constituiseră aici formaţiuni statale independente. mai puţin între Sena şi Loara şi sporadic la sud de Loara. începută în primele decenii ale secolului V prin restrângerea teritorială gradată datorată de constituirea pe teritoriul său a unor regate romano-germanice. pentru a reface astfel. Prăbuşirea Imperiului roman de apus din anul 476 marca finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman de Apus. La rândul său. schiri. a căror geneză a avut loc în condiţii istorice complexe. aflându-se în faţa unei prăbuşiri iminente. Imperiul roman de răsărit urmărea să-şi restabilească autoritatea în Italia. s-au răsculat şi l-au detronat pe ultimul împărat roman. Romulus Augustulus. În pofida rezistenţei lor îndârjite. Triburile germanice. unitatea Imperiului roman. Gallia. măcar în parte. Odoacru. Scoţia şi Irlanda. s-au aşezat în grupuri compacte numai in anumite regiuni. În august-septembrie 476. Francii s-au statornicit masiv între Rin şi Sena. silindu-l în cele din urmă să împartă stăpânirea Italiei cu el. Cornwall). conduşi de schirul Odoacru (Odovacar). FEUDALE 2.vestice ale Germaniei şi din Iutlanda.

italian. ei au adus o contribuţie însemnată la formarea popoarelor şi limbilor romanice actuale din Europa apuseană. Ca urmare a migrării şi a statornicirii lor în Europa apuseană şi a instaurării aici a dominaţiei lor politice. al activităţii meşteşugăreşti şi comerciale şi al circulaţiei monetare. Deşi inferiori ca număr populaţiei romanizate. sudul şi vestul Britanniei. poporului şi limbii franceze iar anglii – Angliei. În primele secole ale evului mediu. Satele libere şi satele dependente sau domeniile îşi satisfăceau nevoile materiale esenţiale aproape numai prin propriile produse ale economiei agrare şi ale meşteşugurilor rurale. baza poporului german. poporului şi limbii engleze. În oraşele în declin. respectiv în estul. imensa majoritate a populaţiei trăind în sate şi având ca principală ocupaţie agricultura. proces care a stat la baza formării poporului şi a limbii engleze. ţări şi provincii. la rândul lor. saxonilor. iniţial Vandaluzia – vandalilor. în ansamblu. mai numeroasă şi aflată pe o treaptă superioară de cultură materială şi spirituală. a popoarelor francez. iar rezultatul său – încheierea formării. Esenţa acestui proces de etnogeneză a constituit-o asimilarea de către populaţia romanizată din Gallia. Triburile germanice rămase pe teritoriul Germaniei. contribuind la accelerarea ruralizării Europei apusene şi la extinderea economiei naturale. iar apoi şi în Spania. în ansamblu. Sussex şi Wessex – saxonilor aşezaţi. Andaluzia. ostrogoţi. burgunzi. unele triburi germanice au transmis numele lor unor popoare.alamanii în Alsacia şi in Lorena. vizigoţi. Europa apuseană avea. Peninsula Iberică. În condiţiile economiei naturale dominante. Ostrogoţii. activitatea meşteşugărească şi comercială era într-un tot mai pronunţat regres. iar ulterior longobarzii s-au aşezat în nordul Italiei. un accentuat caracter rural. iar populaţia se redusese mult. Marea migraţie a triburilor germanice a grăbit declinul oraşelor. Astfel francii au dat numele lor Franţei. iar întemeierea regatelor romano-germanice pe ruinele Imperiului Roman de Apus a avut ca urmare accentuarea destrămării unităţii economice a lumii romane. iar burgunzii în sud-estul Galiei. în schimb. iar Essex. comerţul şi circulaţia monetară erau restrânse şi ocupau o pondere 22 . dintre care mai numeroase şi mai puternice erau cele ale alamanilor. Burgundia îşi datorează numele burgunzilor. închegat în ultimele secole ale mileniului I. Lombardia – longobarzilor. Anglii şi saxonii au ocupat mai ales regiunile din sudul. thuringilor şi bavarezilor au format. spaniol şi portughez. în ultimele secole ale mileniului I.. Vizigoţii s-au stabilit neuniform mai întâi în sudul Galliei. longobarzi etc. iniţial Gothalania – vizigoţilor şi alanilor. Teritoriul Germaniei de la est de Rin a continuat să rămână lipsit de viaţă urbană. estul şi centrul Britanniei. Catalonia. În Britannia. Italia. câteva procente din totalul populaţiei. numărul migratorilor nedepăşind. anglo-saxonii au supus şi au asimilat sau au împins spre vestul insulei populaţia celto-romană şi celtică. a triburilor germanice de franci.

ci a avut loc îndeosebi în regiunile în care aceştia s-au aşezat în grupuri compacte. în stăpânire domenii sau părţi de domenii imperiale sau ale nobilimii romane. Triburile germanice au contribuit la slăbirea sclaviei din societatea romană şi la răspândirea instituţiilor societăţii gentilice germanice în regiunile în care s-au statornicit în grupuri compacte. lotul de pământ atribuit acestora prin tragere la sorţi (sors). vizigote. Aristocraţia germanică şi membrii gărzilor regilor germanici au luat. marea migraţie a triburilor germanice a creat condiţii 23 . Contribuind la slăbirea sclaviei din societatea romană şi la răspândirea instituţiilor gentilice din societatea germanică. Luarea lor în stăpânire nu a fost însă generalizată. fara). a luat pământurile în stăpânire potrivit formelor de organizare a obştii săteşti libere. folosind. care au căpătat o largă răspândire. un rol însemnat a avut luarea în stăpânire de către migratori a unei părţi a proprietăţilor funciare romane in secolele V-VI. lucrate cu sclavi şi coloni. De aceea. dreptul membrilor obştii de a-şi da acordul sau de a se opune aşezării unui străin în cuprinsul satului etc. vicini). În acest proces. de regulă. cât şi a unor pământuri stăpânite de mici proprietari. asemănători celor din rândurile localnicilor. în provinciile fostului Imperiu roman de apus s-au păstrat şi obşti localnice. Schimbului intern restrâns îi corespundea un comerţ extern redus. Legiuirile cutumiare burgunde. Marea masă a migratorilor formată din oameni liberi. În afară de obştile săteşti germanice. cât şi cele vasalice. dintre seniori şi vasali.redusă în viaţa economică. iar circulaţia bănească avea o funcţie economică restrânsă şi un rol social redus. Pe pământurile expropriate – între 1/3 şi 2/3 din fondul funciar al unui domeniu sau sat liber – migratorii au luat pământul în stăpânire în raport cu situaţia lor socială. împreună cu sclavii şi colonii aşezaţi pe ele. pământul reprezenta baza pe care se închegau relaţii sociale. Germanicii s-au stabilit însă şi ca mici proprietari de pământ individuali. atât cele dintre stăpânii funciari şi ţăranii dependenţi. Migraţia triburilor germanice în Imperiul roman de apus a avut importante consecinţe sociale. france. munca acestora. luarea în stăpânire de pământuri de către triburile germanice stabilite în provinciile fostului Imperiu roman de apus a avut ca urmare scăderea ponderii proprietăţii latifundiare romane şi creşterea ponderii micii proprietăţi individuale libere şi a ponderii obştilor săteşti libere. Izvor de subzistenţă şi de bogăţie şi principal mijloc de remunerare a muncii şi a slujbelor. posedarea în comun de către membrii obştii a pădurii (silva communis) şi a altor bunuri funciare. Ea a avut loc prin exproprierea atât a unor mari proprietăţi ale nobilimii romane. longobarde menţionează obştea sătească (marca. aflate într-un stadiu şi mai înaintat de destrămare. membrii săi (faramani. În ansamblu. avuţia esenţială o constituia pământul. în continuare. în societatea rurală a Europei apusene din primele secole ale evului mediu.

feudalismul nu s-a format numai ca urmare descompunerii societăţii antice (sclavagiste) ci şi datorită destrămării elementelor de societate gentilică (primitivă) păstrate sau reînviate de triburile germanice în condiţiile imigrării lor în provinciile imperiului. societatea feudală. desfăşurat în primele secole ale erei creştine. pe teritoriile care au aparţinut Imperiului Roman de Apus sau de Răsărit (Bizantin) s-a operat o trecere de la sistemul societăţii antice la feudalism în vreme ce teritoriile europene care nu au făcut parte din Imperiul Roman nu au cunoscut societatea antică şi au experimentat o trecere directă de la sistemul societăţii primitive (gentilice) la feudalism. al destrămării structurilor sociale şi politice ale lumii romane şi germanice şi al migraţiei triburilor germanice în Imperiul roman de apus. Între cele două modalităţi de trecere la feudalism nu a existat o graniţă rigidă. Geneza relaţiilor feudale constă în formarea proprietăţii funciare feudale şi a celor două clase sociale principale. ultimele fiind păstrate sau reînsufleţite de triburile slave. iar pe de altă parte cu formarea unor noi popoare şi limbi europene. Trecerea triburilor germanice şi slave de la societatea gentilică la cea feudală a implicat şi participarea unor elemente ale sclavajului patriarhal. GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE Geneza relaţiilor feudale din vestul Europei a constituit un proces complex. în esenţă. 3. slăbirea legăturilor economice dintre oraş şi sat şi a circulaţiei monetare. Această migraţie s-a soldat pe de o parte cu formarea unor state medievale timpurii pe teritoriul acestui imperiu. Procesul complex de trecerea la feudalism în Europa s-a realizat. clasa feudalilor şi cea a ţăranilor dependenţi. procese care au dus inevitabil la creşterea ponderii economiei naturale. Declinul economic al oraşelor şi autarhia marilor domenii au generat diminuarea producţiei în general şi a celei de mărfuri în special. prin intermediul a două modalităţi date de apartenenţa sau non-apartenenţa unor teritorii la Imperiul Roman.favorabile pentru contopirea unor elemente aparţinând celor două societăţi în destrămare şi pentru formarea premiselor genezei unei noi societăţi. În Imperiul Bizantin feudalismul s-a format prin sinteza elementelor societăţii antice cu cele ale societăţii gentilice. Migraţiile din Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit au produs mari distrugeri materiale care au contribuit la 24 . pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Astfel. Astfel. manifestându-se o serie de întrepătrunderi care nu au atenuat însă caracterul oarecum distinct al acestora. Acest proces apare ca un rezultat conjugat al adâncirii economiei naturale.

ruralizarea majorităţii provinciilor din componenţa lor. Ulterior, dominarea Mării Mediterane de către arabi începând cu mijlocul sec. al VIII-lea şi incursiunile arabe şi normande din sec. VIII-IX au determinat generalizarea economiei naturale în Europa. În condiţiile existenţei societăţii rurale şi a economiei naturale în feudalismul timpuriu, pământul a devenit bogăţia principală, având un rol decisiv în stabilirea raporturilor sociale. Pe baza proprietăţii funciare feudale s-au dezvoltat atât relaţiile senioriale, stabilite între proprietarii funciari feudali şi ţăranii dependenţi ce lucrau aceste pământuri, cât şi relaţiile vasalice, stabilite numai între proprietarii funciari ce formau clasa conducătoare în societate. În provinciile fostului Imperiu roman de apus, pe măsură ce munca sclavilor şi a colonilor a fost înlocuită în exploatarea pământurilor cu cea a ţăranilor dependenţi, acestea s-au transformat în domenii feudale. Totodată, proprietatea funciară feudală s-a format şi prin însuşirea de către regalitate, marii proprietari funciari laici, biserică, slujbaşi a pământurilor micilor proprietari liberi şi ale obştilor săteşti. Pe teritoriul Germaniei de la est de Rin, proprietatea feudală s-a format, în esenţă, prin însuşirea de către regalitate, aristocraţie, slujbaşi şi biserică a pământurilor obştilor săteşti şi ale micilor proprietari. În noile state medievale timpurii constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus, ţărănimea dependentă s-a format din mai multe pături sociale – sclavi cu gospodărie (servi casati), sclavi eliberaţi înzestraţi cu lot de pământ (lidi), coloni (coloni), mici proprietari liberi şi membri ai obştilor săteşti intraţi în dependenţă. Atestând existenţa sclavilor înzestraţi cu gospodărie şi a colonilor şi condiţia lor de inferioritate social-juridică în raport cu cea a oamenilor liberi, legiuirile longobarde de la mijlocul secolului al VII-lea, ca Edictul regelui Rothar din anul 643, menţionează că wergeld-ul („darea sângelui” sau tariful de răscumpărare a vieţii) unui sclav agricol varia între 16 şi 20 de solidi, al unui colon era de 60 de solidi, faţă de cel al unui longobard liber, care, potrivit unei legi a regelui Liutprand din anul 734, varia între 150 şi 300 de solidi. Într-o epocă în care bogăţia şi prestigiul în societate erau determinate de întinderea pământurilor stăpânite şi de numărul oamenilor dependenţi care le lucrau, nobilimea romanică şi aristocraţia germanică, slujbaşii şi biserica şi-au intensificat eforturile în vederea măririi proprietăţilor funciare şi a înmulţirii ţăranilor dependenţi. Însuşirea pământurilor obştilor săteşti şi ale micilor proprietari şi intrarea acestora în dependenţă au avut loc în împrejurări şi pe căi variate. Destrămarea obştii săteşti, prin formarea proprietăţii alodiale alienabile şi accentuarea diferenţierii între membrii ei au avut ca urmare scăderea coeziunii şi a solidarităţii obştii, ceea ce a uşurat însuşirea pământurilor ei şi intrarea membrilor săi in dependenţă.
25

Recoltele slabe, datoriile, amenzile judiciare şi impozitele, presiunile marilor proprietari funciari mici şi ecleziastici şi abuzurile slujbaşilor, războaiele interne şi externe etc. sileau pe membrii obştilor săteşti şi pe micii proprietari, lipsiţi de resurse şi de apărare, să-şi cedeze pământul şi să intre în dependenţă, pentru a fi luaţi sub „ocrotirea" unui mare proprietar laic sau ecleziastic. Formele de deţinere a pământului de către ţăranii intraţi în dependenţă erau variate, cea mai răspândită fiind aceea de precaria (de la precarius-a-um = bun obţinut prin rugăminte), considerându-se că marele proprietar funciar acorda sau primea lotul de pământ al ţăranului la „rugămintea'' acestuia, pentru a fi luat în schimb sub „ocrotire”). Astfel, când ţăranul îşi ceda gospodăria unui mare proprietar, pământul său, transformat din proprietate în deţinere, era numit precaria oblata; când ţăranul cu pământ puţin sau lipsit de pământ primea de la marele proprietar un lot, acesta era numit precaria data; o formă combinată o constituia precaria remuneratoria, prin care marele proprietar, pentru a-1 determina pe ţăran să-şi cedeze pământul sub formă de precaria oblata îi adăuga un lot suplimentar sub formă de precaria data. Din punct de vedere al condiţiei sociale, ţăranii precarişti puteau să-şi menţină libertatea juridică personală s-au să şi-o piardă, ajungând şerbi. Ponderea păturilor constitutive ale ţărănimii dependente a variat de la o ţară la alta sau de la regiune la regiune, în funcţie de raportul dintre structurile sociale şi instituţiile societăţii romane şi cele ale lumii germanice. Astfel, în Spania vizigotă şi în provinciile sudice şi centrale ale Italiei ostrogote şi longobarde şi ale Galliei france, unde structurile sociale şi instituţiile societăţii romane s-au păstrat mai puternice, iar cele ale lumii germanice au pătruns mai puţin, ponderea cea mai însemnată au avut-o sclavii cu gospodărie, sclavii eliberaţi înzestraţi cu pământ şi colonii, urmaţi de micii proprietari liberi şi de membrii obştilor săteşti intraţi în dependenţă. În schimb, în regiunile nordice şi estice ale Galliei france, în provinciile nordice ale Italiei ostrogote şi longobarde, unde migratorii s-au aşezat în grupuri compacte, aducând structuri sociale şi instituţii ale lumii germanice, ponderea cea mai însemnată au avut-o membrii obştilor săteşti şi micii proprietari liberi intraţi în dependenţă, urmaţi de coloni şi de sclavii eliberaţi înzestraţi cu pământ. În paralel cu cele două categorii ale ţărănimii dependente – şerbii şi ţăranii „liberi în dependenţă" – s-a păstrat şi pătura în descreştere numerică a „alodiştilor", ţărani care îşi păstraseră atât libertatea personală cât şi proprietatea funciară. În Britannia anglo-saxonă, unde sclavia s-a descompus repede după părăsirea provinciei de către romani, ţărănimea dependentă s-a format, în esenţă, pe baza destrămării obştilor săteşti, proces care a dus la diferenţierea membrilor acestora şi a uşurat deposedarea lor de către aristocraţie şi biserică şi intrarea lor în dependenţă. Datorită
26

ritmului mai lent de feudalizare decât în Europa apuseană continentală, în Britannia s-a păstrat, până spre sfârşitul epocii anglosaxone (sec. XI), o ţărănime liberă încă relativ numeroasă, iar ţărănimea dependentă cuprindea mai multe pături distincte de ţărani: geneatas, datori cu redevenţe în produse, geburas, obligaţi la prestaţii în muncă, cotsetlas, deţinând un lot mic de pământ şi supuşi la sarcini grele în muncă, sclavi agricoli. pături insuficient închegate încă într-o clasă a ţărănimii dependente. Pe teritoriul de la est de Rin al Germaniei, ţărănimea dependentă s-a format, în condiţiile destrămării obştilor săteşti, prin deposedarea şi intrarea în dependenţă a membrilor lor. Expansiunea şi cucerirea francă din secolele VI-VIII au accelerat ritmul de feudalizare a societăţii germane. Îndeosebi supunerea de către franci a saxonilor prin campaniile din anii 772-804, a fost urmată de deposedări de mari proporţii ale membrilor obştilor libere saxone şi de confiscări ale pământurilor aristocraţiei saxone, efectuate în folosul regalităţii aristocraţiei france şi bisericii. De aceea, în raport cu extinderea stăpânirii sau influenţei france, relaţiile feudale au început să se formeze mai de timpuriu, din secolele VI-VII, în regiunile apusene şi sudice ale Germaniei, şi ceva mai târziu, din secolele VII-VIII în regiunile nordice şi răsăritene. Ca şi ţărănimea dependentă, şi clasa stăpânitorilor funciari s-au format din mai multe pături sociale. În provinciile fostului Imperiu roman de apus, ei s-au format din nobilime romană, care şi-a păstrat în pofida exproprierilor efectuate de migratori o parte însemnată a domeniilor sale, din aristocraţie germanică, membri ai gărzilor regale şi alţi slujitori de origine locală sau germanică aflaţi în serviciul regalităţii şi înzestraţi cu bunuri funciare. Biserica şi-a păstrat posesiunile funciare iar ulterior, în condiţiile consolidării creştinismului, şi le-a extins, membrii clerului formând feudalitatea ecleziastică. În Britannia anglo-saxonă, unde nobilimea celto-romană a încetat aproape să mai existe după părăsirea provinciei de către autorităţile romane şi pe teritoriul Germaniei de la est de Rin, clasa funciară feudală s-a format, respectiv, din aristocraţie germanică, din membri ai gărzilor şi alţi slujbaşi ai regalităţii, din membri înstăriţi ai obştilor săteşti. Pe măsura răspândirii creştinismului şi a organizării şi înzestrării bisericii cu fonduri funciare, s-a format şi o feudalitate ecleziastică. Rezumat şi concluzii generale. În primele secole ale erei creştine, triburile germanice erau împărţite în trei mari ramuri (de nord, de răsărit şi de apus). Migraţia lor spre vest şi presiunea exercitată asupra frontierelor Imperiului Roman de Apus a fost determinată la sfârşitul secolului III de un factor extern (migraţia hunilor) şi de o serie de factori interni (creşterea populaţiei, împuţinarea suprafeţelor de pământ, spiritul războinic favorizat de modul de viaţă, temperamentul
27

Germanicii au contribuit în chip decisiv la schiţarea actualei hărţi etnice şi lingvistice a apusului Europei. sociale şi politice a acestora. 9. 6. Prezentaţi rolul deţinut de Odoacru în căderea Imperiului Roman de Apus şi evoluţia sa ulterioară. Explicaţi căile de formare a proprietăţii funciare feudale în vestul Europei. 4. trecerea la feudalism s-a făcut pe două căi: direct de la societatea gentilică la feudalism. burgunzilor şi vandalilor. fie în mod violent. ostrogoţilor. Prezentaţi triburile componente ale celor trei ramuri principale de populaţii germanice. Arătaţi arealul iniţial de locuire a triburilor germanice şi rezumaţi principalele caracteristici ale vieţii economice. Triburile germanice s-au aşezat în cadrul Imperiului Roman de Apus fie în mod paşnic. 8. Explicaţi şi exemplificaţi (folosind terminologia de epocă) căile de formare a clasei ţărăneşti şi a clasei nobiliare în vestul Europei.şi religia germanicilor). de la societatea antică (sclavagistă) la feudalism. 2. Rezumaţi succint istoria vizigoţilor. Arătaţi principalele căi de trecere la feudalism în Europa. În Europa de Apus. Fixarea cunoştinţelor 1. Explicaţi situaţia etnică şi militară din Britannia posterioară retragerii romane. 5. în urma cuceririlor. 7. 28 . în teritoriile ce fuseseră stăpânite de acest imperiu. 3. în teritoriile care nu intraseră sub dependenţa Imperiului Roman. Prezentaţi succint urmările marii migraţii a triburilor germanice. în calitate de foederati (aliaţi) ce aveau misiunea de a apăra hotarele imperiului în schimbul acordării unei suprafeţe de pământ.

Regatul vizigot. 4. CENTRALĂ ŞI NORDICĂ ÎN SECOLELE V-XI Acest curs îşi propune să prezinte succint evoluţia principalelor „regate barbare” care au stat ulterior la baza creării unor formaţiuni statale importante din Evul Mediu dezvoltat. Statul franc merovingian şi carolingian. triburile germanice. Regatul vandal. 3. care plănuia să transforme 29 . 1. Sugerând acest stadiu de evoluţie. nu puteau înlocui statul roman cu instituţii proprii de organizare statală. istoricul roman Paulus Orosius relata că regele vizigoţilor Athaulf (410—415).STATELE FEUDALE TIMPURII DIN EUROPA APUSEANĂ. Caracteristici generale ale regatelor barbare. Regatul ostrogot. 5. 2. 6. Cunoştinţele dobândite prin parcurgerea acestei prelegeri sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a procesului de centralizare politică a statelor din vestul Europei şi din Peninsula Scandinavă. la care nu apăruse încă statul. În consecinţă. Caracteristici generale ale regatelor barbare În primele decenii ale stabilirii lor în provinciile Imperiului roman de apus. el are următoarea structură: 1. Britannia anglosaxonă.

lăsând-o moştenire fiilor săi. iar după creştinarea în ritul bisericii romane sau după trecerea de la arianism la catolicism şi cu clerul catolic. cărora li sau suprapus instituţiile germanice ale triburilor cuceritoare. Pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus. Puterea supremă era exercitată de regalitate. pe aristocraţia germanică care constituia forţa militară şi politică dominantă şi a colaborat cu nobilimea romană. şi-a dat curând seama că „nici nu poate supune în vre-un chip pe goţi legilor. părăsirea provinciei de către romani şi cucerirea ei de către migratori au avut ca urmare încetarea funcţionării instituţiilor romane şi organizarea regatelor anglo-saxone aproape numai pe baza instituţiilor germanice. În ansamblu. din pricina barbariei lor neînfrânate şi nici nu trebuie să lipsească statul roman de legi. fără de oare nu poate exista stat”.„Romania” în „Gothia”. vămi şi amenzi judiciare şi prestigiu politic. Spania vizigotă sau Galia 30 . resurse băneşti rezultate din impozite. au continuat să funcţioneze o parte dintre instituţiile romane. instituţie de origine germanică. regele s-a transformat dintr-un şef militar într-un conducător de stat. ca aceea a Merovingienilor la franci (mijlocul sec. În cele mai multe dintre ele. În Britania anglo-saxonă. regalitatea consolidându-şi totodată caracterul ereditar. Spre deosebire de conceptul roman de drept. În unele state. oglindind însă starea stăpânirii triburilor germanice. a cărei autoritate a crescut considerabil. care i-a adus domenii funciare numeroase şi bogate. cu precădere. În aceste condiţii. unde instaurarea stăpânirii triburilor germanice a avut loc în forme mai puţin violente. reflectă înzestrarea regatelor romano-germanice cu o organizare juridică scrisă corespunzătoare transformării lor în state. Regalitatea s-a sprijinit. V-mijlocul sec. iar pe locuitori ca supuşi depinzând personal de rege. Spania vizigotă sau Galia francă. dobândită prin cucerire. care considera statul o instituţie publică (res publica) iar pe locuitori ca cetăţeni (cives). ca în Italia ostrogotă. oglindit de existenţa unor dinastii cu durată îndelungată. în statele constituite de migratori. VIII). codificarea legiuirilor cutumiare ale triburilor germanice . structura instituţiilor politice a variat in funcţie de intensitatea migrării triburilor germanice. legea salică a francilor (primul deceniu al secolului al VI-lea). instituţiile politice germanice au devenit preponderente. ca Italia ostrogotă. În noile state constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus.codicele de legi vizigot întocmit în timpul domniei regelui Euric (470-480). evoluând de la reprezentarea intereselor aristocraţiei germanice la reprezentarea intereselor proprietarilor funciari feudali şi ecleziastici. în întregime sau prin împărţire. conceptul germanic de drept socotea regatul o stăpânire cu caracter patrimonial. ca urmare a cuceririi unor întinse teritorii. dar şi la a intereselor oamenilor liberi din regatul lor. de care regele putea dispune după normele succesorale ale dreptului germanic.

inclusiv Roma şi Ravenna. Această acţiune de „reconquistă” s-a derulat în principal în timpul domniei împăratului bizantin Justinian (527-565). În cadrul lor se ţineau periodic adunări formate din reprezentanţi ai populaţiei libere din unitatea teritorială respectivă. ostrogoţii au reuşit ca între anii 542-551 să recucerească cea mai mare parte a 31 . Deşi Teodoric a fost recunoscut rege al ostrogoţilor (493-526) şi „împuternicit al Imperiului roman de răsărit pentru Italia”. care aveau atribuţii judiciare. coloni şi sclavi. şi partea de nord-vest a Peninsulei balcanice. au fost menţinute instituţiile centrale romane din domeniul administrativ. mai ales sub forma unor consilii municipale în oraşe. vamal. Acţiunea de reconquistă bizantină va pune capăt regatului lui Teodoric După moartea acestuia. care sprijineau recucerirea lui Justinian si să atragă de partea sa ţărani liberi. care cumulau atribuţii militare. de regulă o sută (centena. administrative. fiscale. fiscal. Totodată. ocupând Dalmaţia. şeriful (gerefa) în Britania anglo-saxonă. Belizarie şi Narses. mai ales în timpul asedierii Romei de câtre ostrogoţi (545-546). Totila a eliberat numeroşi sclavi şi i-a înrolat în armata sa.. În mediul rural. În deceniile 4-6 ale secolului al VI-lea. hundred). Datorită acestor măsuri. care au dus la slăbirea statului ostrogot şi au uşurat acţiunea de recucerire bizantină. Sicilia şi Italia peninsulara până la Pad. în afară de Italia. în realitate el a cârmuit Italia ca un monarh independent. iar în cadrul lor a crescut tot mai mult rolul reprezentanţilor marilor proprietari funciari. în timpul minoratului nepotului său Athalaric (526—535). Imperiul roman de răsărit a iniţiat o vastă campanie de recucerire a provinciilor fostului Imperiu roman de apus. însemnătatea adunărilor locale s-a redus treptat. În a doua etapă a războiului (541-552). regele ostrogot Totila zis Baduila (541552) a luat un şir de măsuri menite să slăbească poziţiile marilor proprietari funciari romani. administrative şi de repartizare a obligaţiilor faţă de stat. Regatul ostrogot Regatul ostrogot al lui Teodoric cuprindea. subordonate autorităţii regale.francă. 2. Pe măsura feudalizării şi a scăderii ponderii oamenilor liberi. care a avut norocul să fie slujit de doi generali foarte capabili. judiciare. conducerea locală se realiza prin funcţionarea unor organisme de origine germanică. în vederea restabilirii unităţii fostei lumi romane. care asigurau îndeplinirea unor atribuţii ale autorităţii centrale. „comitele ostrogoţilor în provincie” în Italia ostrogotă. Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele şi ducele în Galia francă. a avut loc o intensificare a ciocnirilor dintre grupările aristocraţiei ostrogote pe de o parte şi a nobilimii romane ce înţelegea să păstreze legăturile cu Imperiul roman de răsărit pe de altă parte. s-au păstrat şi unele instituţii locale de origine romană. În prima etapă a războiului (535-541). care cuprindeau un număr de gospodării libere. armatele imperiale au obţinut succese însemnate. care au profitat de dezbinarea şi luptele dintre regatele romanogermanice din Europa de apus. edilitar etc.

Treptat. creşterea puterii aristocraţiei şi a discrepanţei dintre săraci şi bogaţi slăbesc ireversibil puterea regatului vizigot. numită Septimania iar regatul lor intră în declin. Romei şi Neapolelui.000 de războinici arabi conduşi de Tariq ibn Ziayd în apropiere de Rio Barbate. După ce francii cuceresc în 507-508 Gallia centrală şi sudică. În primăvara anului 568. Victoriile ostrogoţilor au determinat Imperiul roman de răsărit să mobilizeze o armată numeroasă. o parte din Italia de sud şi insulele Sicilia. Odată cu cucerirea Spaniei de către arabi. cu oraşele Cordoba şi Cartagena (550-554). poziţionat în nord-vestul Peninsulei Iberice. la Tadinae (552). armatele Imperiului roman de răsărit au ocupat partea de sud-est a Spaniei. nobilii şi vizigoţii de rând vor trece la catolicism iar regatul vizigot din Spania va deveni un fel de stat roman aflat în declin. aşezaţi de la mijlocul secolului al VI-lea în Panonia. conduşi de regele Alboin (cca. într-un stat aproape numai hispanic. După mai multe războaie. slăbiţi de războiul îndelungat. Profitând de luptele interne din regatul vizigot. centrul şi o parte din sudul ţării.Italiei centrale şi sudice (inclusiv Roma). Regatul vandal 32 . la începutul secolului al VII-lea s-a ajuns la un condominiu între Imperiul de răsărit şi longobarzi. Fiul său. 4. comandată de generalul Narses. au pătruns în Italia. 560-572). care a înfrânt pe ostrogoţi. care cuprindea Italia nordică şi o parte din cea centrală şi ducatele din Spoleto şi Benevent. 3. Justinian a luat un şir de măsuri cuprinse în actul intitulat Pragmatica Sancţiune (554). cei 90.000 războinici ai ultimului rege vizigot Roderic sunt înfrânţi la 19 iulie 711 de cei 7. Pentru a restaura regimul social-politic şi militar roman. Recared I (586-601) adoptă în anul 589 creştinismul de rit catolic. Sardinia şi Corsica. cu capitala la Sevilla. iar Italia longobardă cuprinzând nordul. regatul vizigot cuprindea sudul şi centrul Galliei şi cea mai mare parte a Spaniei. În ultima etapă a războiului (552-562) armatele imperiale au înfrânt resturile armatei ostrogote şi au recucerit întreaga Italie. Italia bizantină păstrând exarhatul Ravennei. Statul longobard era format din regatul longobard propriuzis. regatul vizigot dispare din istorie. Genovei. reducerea armatei. insulele Sardinia şi Corsica şi să debarce în Sicilia. apoi la Toledo. longobarzii. Energicul rege Leovigild (568586) a izbutit să recucerească de la bizantini Cordoba şi Malaga iar în anul 585 a izbuti să anexeze regatul suevilor. vizigoţii nu mai deţin în această provincie decât regiunea de coastă din sud. Pentapolei (Pentapolisului). Regatul vizigot Până la începutul secolului VI. Regatul vizigot s-a transformat astfel dintr-un stat gallo-hispanic ce avea capitala la Toulouse. Veneţiei. ducatele Istriei. Regele Wamba (672-680) încearcă să întărească formele de cultură şi organizare germanică în regatul vizigot dar conflictele interne. obţinând un sprijin din partea Bisericii împotriva turbulentei nobilimi vizigote ce era încă adepta ereziei ariene. De aceea.

Astfel. la Ad decimum şi la Tricamarum (toamna anului 533). Gelimer. În timpul regelui franc salian Chlodovech (Clovis) (481511) din dinastia Merovingienilor. francii au luat în stăpânire cea mai mare parte a Galliei. Până în primăvara anului 534 armata bizantină a ocupat în întregime Africa vandală şi insulele Sardinia. regrupate ulterior în regatele Neustriei. cei patru fii ai săi au împărţit statul franc în patru regate separate. Corsica şi Baleare. ce s-au accentuat necontenit între Bizanţ pe de o parte. francii salieni s-au extins treptat între cursul inferior al Rinului si Somme. să ocupe toate posesiunile vizigote de la sud de Loara. politică şi spirituală. francii ripuari s-au aşezat în regiunea din jurul oraşului Köln. regatul franc ajunsese cel mai întins şi cel mai puternic stat din Europa apuseană. potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat. a Spaniei vizigote şi a Italiei ostrogote de către bizantini nu a avut sorţi de izbândă pe termen lung datorită deosebirilor de natură economică. iar pe la 496 a învins pe alamani şi a ocupat regatul alaman din Alsacia. conspiraţiile nobilimii romane şi certurile dintre facţiunile aristocratice vandale au făcut ca regatul vandal să devină o pradă uşoară pentru bizantini. au silit pe ostrogoţi să le cedeze Provenţa (536) si. cu excepţia Provenţei şi a Septimaniei. La moartea întemeietorului statului franc. atacurile triburilor berbere de la hotare. Hildrich. punând capăt existenţei istorice a regatului vandal. Pe la mijlocul secolului al V-lea. 5. Atrăgându-şi o parte din nobilimea şi din clerul galo-roman din Gallia vizigotă. Statul franc merovingian şi carolingian Aşezaţi în calitate de federaţi ai Imperiului roman în Toxandria. Incapacitatea urmaşilor săi Hundrich. bavarezilor şi suabilor. În anul 455 vandalii ocupă şi jefuiesc Roma timp de 14 zile. Stăpânirea Africii vandale. Ulterior. Statul vandal intră în declin odată cu moartea lui Genseric. Gunthamund. având drept centre mai importante Tournai si Cambrai. În a doua jumătate a secolului al VII-lea. epidemiile dese. Thrasamund. occidentul Europei şi nordul Africii pe de altă parte. către mijlocul secolului al VI-lea. circa 15-20. Băştinaşii berberi i-au primit ca pe nişte eliberatori iar romanii au fost nevoiţi să încheie cu ei o alianţă (foedus). francii au cucerit Thuringia (531) şi Burgundia (532-534). socială. şi-au impus dominaţia asupra saxonilor. clima africană greu de suportat pentru nişte oameni veniţi din ţinuturile Mării Baltice. Chlodovech (511). Chlodovech a izbutit să-i înfrângă pe vizigoţi în bătălia de la Vouillé (507) şi. pe la mijlocul secolului. ale cărui posesiuni le-a anexat. În 486 Chlodovech a înfrânt la Soissons pe Siagrius. luându-l prizonier pe ultimul rege vandal. armata imperială bizantină condusă de genialul general Belizarie a debarcat în Africa de nord şi a înfrânt pe vandali în apropierea Cartaginei. un fost guvernator roman devenit „rege al romanilor” din Gallia de nord-vest. la sud de gurile Rinului (358). fără să întâmpine rezistenţă armată şi se stabilesc de-a lungul coastei nordafricane unde întemeiază un regat cu capitala la Cartagina. iar flota lor realizează timp de decenii o adevărată blocadă maritimă a Italiei. În aceste condiţii. secătuit datorită împărţirii 33 . Austrasiei şi Burgundiei. ca urmare a reducerii necontenite a fondului funciar al regalităţii.Conduşi de excepţionalul rege Genseric sau Geiserich (389-477).000 de luptători vandali trec Gibraltarul în 429.

francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de Pirinei. episod care a constituit. Renovatio Romani Imperii reprezenta. Prin structura sa teritorială şi 34 . funcţia de majordom al Austrasiei a fost luată de fiul său natural. regii merovingieni. papa l-a încoronat. Profitând de luptele interne din Spania arabă. În urma unor noi expediţii întreprinse între 785 şi 812. pe suveranul franc ca împărat roman. lipsiţi tot mai mult de mijloacele materiale ale exercitării puterii. a purtat numeroase campanii de cucerire. subiectul poemului epic Cîntecul lui Roland. cu Barcelona. numai o restaurare nominală a Imperiului roman. iar populaţia din Roma l-a aclamat. iar o parte din ţinuturile stăpânite de ei a fost ocupată. a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de către muntenii basci din Gasconia. condusă de „prefectul" mărcii Bretaniei. an în care a fost ales rege. saxonii aflându-se în faza destrămării organizării gentilice şi a apariţiei claselor sociale. Papalitatea se afla şi ea sub protecţia regelui franc. Cu prilejul retragerii. luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor si patriciu al romanilor". Francii au organizat împotriva avarilor. majordomul Pepin cel Scund (741-751) a înlocuit dinastia merovingiană. Carol Martel (715-741). Acesta a restabilit unitatea statului franc şi. prin victoria repurtată asupra arabilor la Poitiers (732). el a alipit statului franc regatul longobard. ariergarda francă. punând bazele mărcii Spaniei. a oprit expansiunea arabă la nord de Pirinei. s-au transformat din regi efectivi în „regi trândavi". mai multe expediţii între 791 şi 808. îndeosebi. Fiul său. de la al cărui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. la sfârşitul secolului al VIII-lea. cu dinastia proprie în 751. Spania de nord-est precum şi întinse ţinuturi de la est de Rin. După moartea sa. care domnea numai cu numele. Fiul său. la 25 decembrie 800. in urma cărora aceştia au fost înfrânţi. Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma. sub o formă remaniată. care îşi aveau centrul stăpânirii în Panonia. constituind nucleul „mărcii de răsărit” (viitoarea Austrie). lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). În urma acestor campanii. După un război aproape neîntrerupt de mai bine de trei decenii (772-804). aleşi din rândurile familiei Arnulfinilor şi. Carol cel Mare a anexat Saxonia. potrivit tradiţiei romane. care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei.de danii făcute „fidelilor”. Carol cel Mare (768-814). însă. În urma campaniei din Italia din anii 773-774. Italia nordică şi centrală. Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol tot mai însemnat a revenit majordomilor din regatul Austrasiei. francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei. dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit să se retragă. O rezistenţă mult mai puternică a întâmpinat expansiunea francă din partea saxonilor. în cuprinsul statului franc se găseau reunite Galia. Locul lor în conducerea statului a fost luat de o grupare a aristocraţiei condusă de administratorul palatului sau majordom (major domus). Hruotland.

Populaţia celtică ce nu a fost supusă a fost împinsă spre vestul şi nordul insulei în Devon. lupte ce au condus în cele din urmă la unificarea politică a anglo-saxonilor. Originare din peninsula Iutlanda şi. o continuare a regatului franc merovingian. Wessex înfiinţate de saxoni şi East Anglia. Germania. şi spre Germania. după lupte aprige cu celţi. noul imperiu era de fapt un imperiu franc carolingian. respectiv. Imperiul Carolingian a supravieţuit mai puţin de jumătate de secol după moartea întemeietorului său datorită incapacităţii urmaşilor săi. Creat de o personalitate de excepţie. de unde a luptat în secolele următoare cu nou createle regate şi cu statul englez. înfiinţat de angli. Această victorie a fost atât de categorică. migratorii au reuşit să înfiinţeze patru regate şi anume Kent. Britannia anglo-saxonă Retragerea administraţiei şi armatei romane din Britannia în anul 407 a facilitat pătrunderea anglo-saxonilor în insulă. fiind totodată atacată de triburile picţilor şi scoţilor din nordul insulei. care 35 . o parte din celţi au emigrat în Peninsula Armorica de pe continent. având ca rezultat formarea mai multor state. triburile de iuţi (juţi) şi anglo-saxoni au început să migreze în Britannia pe la jumătatea secolului al V-lea. În vremea sa încep atacurile danezilor asupra Angliei. căreia iau schimbat numele în Bretagne (Bretania). În prima etapă (449-519). Franţa. Formarea celor şapte state – HEPTARHIA – a fost urmată de o lungă perioadă de lupte interne pentru supremaţie. regiunea Schleswig-Holstein. pe parcursul unui secol şi jumătate. pe care legenda o atribuie celebrului rege Arthur. În secolul IX s-a impus definitiv regatul Wessex (care va deveni ulterior nucleul statului anglo-saxon unificat) prin regele Egbert (802-839) care crescuse la curtea lui Carol cel Mare. Lotharingia (Lorena). Acest imperiu s-a dezmembrat în 843 prin tratatul de la Verdun în patru state componente: Italia. Cornwall. Prin Cornwall. În a doua etapă (552-600) a cuceririi Britanniei. anglii au întemeiat regatele Mercia şi Northumberland (Northumbria) iar saxonii regatul Essex. La capătul unei lungi perioade de lupte. Aşezarea anglosaxonilor şi juţilor în Britannia s-a făcut în două etape principale. celţii obţin prima lor victorie importantă la Mons Badonicus. înfiinţat de juţi. Sussex. Wales şi Scoţia. care reprezenta nucleul puterii sale. în condiţiile în care populaţia celtă şi celto-romană era dezorganizată şi dezmembrată politic. încât atacurile migratorilor au fost oprite pentru o perioadă de 30 de ani.prin instituţiile sale politice. centrul său de greutate deplasându-se din bazinul occidental al Mediteranei spre Galia. 6. El nu cuprindea decât o parte a fostului Imperiu roman de apus. în schimb stăpânea teritoriul Germaniei de la Rin până la Elba.

Vizigoţii au fost izgoniţi de franci din Gallia şi au constituit în Spania un regat independent. nu au putut rezista încercărilor de recucerire metodică întreprinse de bizantini. Statul franc a fost formaţiunea politică cea mai durabilă întemeiată de către triburile germanice şi a avut un rol capital în conturarea destinului Europei occidentale.debutaseră prin prădarea mănăstirii Lindisfarne (793). au fost nevoiţi să adopte şi să adapteze atât instituţiile economico-fiscale şi administrative. până în anul 711. a fost creat de regele Teodoric cel Mare (Dietrich von Bern = Verona) din eposul medieval timpuriu germanic. Anglia şi-a redobândit independenţa iar tronul a revenit lui Eduard Confesorul (1042-1066) din vechea dinastie anglo-normandă. Concluzii generale. fiind luat prizonier de către vestitul general bizantin Belizarie. În cadrul acestui regat. ultimul lor rege. Statul franc merovingian a devenit apărătorul papalităţii. Gelimer. 36 . cu preponderenţa celor romane. Urmaşii săi. a fost constituit mai cu seamă datorită priceperii şi energiei regelui Alaric I. După o perioadă de recrudescenţă a atacurilor daneze la începutul secolului al XI-lea. iar dinaştii statului franc carolingian au oprit expansiunea arabă în Gallia. Norvegia şi Anglia. a exploatării păturilor de jos şi a unei economii devenită în general ineficientă după alungarea evreilor. Britannia anglo-saxonă a fost împărţită într-un conglomerat de state ce luptau între ele pentru supremaţie (Kent. Regatul vizigot. Wessex. mult inferiori romanilor în materie de cultură şi de civilizaţie. Sfârşitul acestui regat s-a datorat dorinţei împăratului bizantin Justinian (527-565) de a recuceri teritoriile ce aparţinuseră Imperiului Roman de Apus. Regatul vandal din nordul Africii a fost o creaţie politică exotică. constituit pe teritoriul Italiei. deoarece germanicii. Sussex. care au avut ca rezultat constituirea unei uniuni dinastice de scurtă durată între Danemarca. Carol cel Mare a refăcut parţial hotarele Imperiului Roman de Apus. Constituirea aşa-ziselor „regate barbare” în vestul Europei şi în nordul Africii nu a reprezentat o discontinuitate cu istoria Imperiului Roman de Apus. atacurile lor fiind oprite temporar de nepotul lui Egbert. a avut loc o fuziune a elementelor de cultură şi civilizaţie gote şi romane. Regatul ostrogot. având în frunte pe regele danez Knut cel Mare (1013-1035). care a supravieţuit în condiţiile manifestării cvasipermanente a unor lupte pentru supremaţie între nobilime şi regalitate. care nu au avut nici pe departe calităţile acestuia. când a fost cucerit de către arabi. cât şi diverse elemente de cultură şi de civilizaţie existente în statul roman. Danezii încep cucerirea sistematică a Angliei începând cu anul 866. mai întâi galo-hispanic iar ulterior hispanic. an care marchează convenţional începutul erei vikinge. Alfred cel Mare (871-899). datorată aproape în totalitate însuşirilor de conducător genial a regelui Genseric (Geiserich).

În secolul X s-a impus în mod definitiv regatul Wessex. Prezentaţi succint istoria regatelor ostrogot. vizigot şi vandal. creaţie a vikingilor norvegieni) şi să ajungă în America înaintea lui Cristophor Columb (Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos. Danezii cuceresc Britannia (Anglia). Mercia şi Northumberland). Prezentaţi cele două etape ale cuceririi Britanniei de către juţi şi anglo-saxoni. ŢĂRILE SCANDINAVE ÎN SECOLELE IX-XI Normanzii (vikingii) au reprezentat ultimul val de migratori germanici care au afectat Europa. 4. 37 . Arătaţi specificul puterii regale în regatele barbare şi diferenţa între conceptul roman şi conceptul barbar de stat.Essex. vikingi norvegieni). Iscusiţi navigatori şi valoroşi războinici. Arătaţi momentele principale din istoria Galliei merovingiene. să jefuiască toată Europa occidentală şi nordul Africii. să creeze prima republică din Europa (Islanda. 6. să cucerească Anglia. East Anglia. 7. Prezentaţi structura duală a instituţiilor politice din regatele barbare. Rezumaţi succint istoria statului carolingian. să se stabilească în nordul Franţei. 2. Fixarea cunoştinţelor 1. Rezumaţi succint structura organelor administraţiei locale în Gallia francă. Italia ostrogotă şi Britannia anglo-saxonă. Contribuţia lor la crearea unor forme de cultură şi civilizaţie în Occident a fost apreciabilă. care îşi redobândeşte independenţa în vremea lui Eduard Confesorul. 3. 5. ca şi evoluţia ulterioară a Heptarhiei. aceştia au reuşit să organizeze politic teritoriile slavilor de răsărit (varegii suedezi).

38 . odată cu migraţia din secolul al IX-lea. Prima etapă a marii migraţii a popoarelor a făcut ca o parte din aceste triburi prin deplasarea lor în Britannia. adică negustori sau luptători. altele să se strămute pe continent. încă din epoca bronzului (2000-900 î. aşezate în nordul Europei. a fost pregătită de două secole de evoluţie. Blikinge. în jurul Mării Baltice. conform unor interpretări. spre est şi spre vest. ca mercenari şi negustori în acelaşi timp (Voeringjar). provenite din Gallia sau chiar din regiuni mai depărtate. Leagănul popoarelor germanice a fost Peninsula Scandinavă.1. aşa numita civilizaţie Vendel (sec. au întemeiat o formaţiune politică în apropierea fiordului Oslo numită Wiken. insula Bornholm. Aceştia. saxonii. în norvegiană). Migrarea normandă. iuţii. Alţi specialişti înclină să creadă că viking se traduce corect prin „expediţie războinică întreprinsă pe mare”. în chip sporadic. ei au fost desemnaţi cu numele de varegi. dându-i forma latină de Normannus. intrase deja în legătură cu popoarele şi statele de pe continent. de unde a derivat apoi cuvântul de războinic (vikingr). astfel că din secolul al VI-lea prin oamenii nordului se înţelegeau numai popoarele scandinave. deoarece ei şi-au făcut apariţia la Constantinopol. în jurul anului 800.n. sau simplu Nordman). În ce priveşte suedezii.Hr. este marcată de numeroase schimburi materiale ce au existat între normanzi şi Europa occidentală. Şi de data aceasta numele a fost dat tot de norvegieni. să-şi creeze un stat cu o istorie proprie. încă de timpuriu. Printre acestea se numărau: anglii. populaţiile din nord veniseră în contact cu egiptenii. Origini şi dezvoltare Prin denumirea de normanzi (oamenii nordului) se înţelege un conglomerat de triburi de origine germanică. frizii. În mormintele de la Vendel (lângă Uppland) s-au găsit arme. Numele vine de la triburile aşezate în Norvegia (nordhr-wegr = calea nordului). bucăţi de sticlă. Triburile mai sus menţionate le găsim figurau în izvoare în secolele 1-IV e. stofe. de aici. asupra danezilor aşezaţi în Scania. a căror cultură materială şi limbă vorbită erau foarte asemănătoare.seamă că. lucru firesc dacă ţinem . unde existenţa unor aşezări este atestată de săpăturile arheologice.). Aşa se explică de ce. Cronicarii franci au extins denumirea şi. Normanzii. Este vorba de o societate care. horuzii. VI-VIII). danezii figurează şi ei printre vikingi. numite Nordhmadhr (oameni din Nord. gretarii. şi denumirea de viking dată locuitorilor (de la cuvântul vik = fiord. Iutlanda şi cea mai mare parte care închide intrarea în Marea Baltică. ceea ce dovedeşte că istoria normanzilor este strâns legată de dezvoltarea generală a istoriei Europei. trecând prin teritoriile slavilor de răsărit. suionii (strămoşii suedezilor). Perioada premergătoare. Între secolele IX-XI normanzii sunt cunoscuţi şi sub numele de vikingi. grecii şi romanii. nordharii (strămoşii norvegienilor). danii etc. care în cursul secolului al VI-lea au ocupat Halland.

Apuole. Amândouă incursiunile au fost respinse. mai ales cele datând din secolul al XIIIlea. a cunoscut o dezvoltare rapidă. Dezvoltarea social-economică şi politică scandinave popoarelor În această perioadă danezii. Cuvintele reflectă spaima generală ce cuprinsese mulţimea la apariţia unor noi incursiuni. corăbiile vikinge puteau să plutească atât pe mările agitate cât şi pe fluvii. mobilierul fiind totodată împodobite cu sculpturi deosebit de frumoase. În secolul al VI-lea danezii au atacat în două rânduri coastele Galiei de nord. corăbiile. tineri şi bătrâni. în 528 şi 574. el a fost urmarea evoluţiei socialeconomice şi politice la care ajunseseră normanzii în secolele IX-XI. În motivele picturale de pe pietrele funerare din Gotland (Suedia). a căror inventar este o mărturie nu numai a legăturilor cu continentul. Din această perioadă datează celebrele morminte-corabie de femei de la Tuna (Västmenland-Suedia). În prelucrarea lemnului. Vecinătatea mării.aceste morminte atestă şi ele cunoaşterea Europei occidentale de către normanzi.Desenele ornamentale de pe obiectele aflate în . Gokstad şi Oseberg. casele. fiecare a suferit în casa sa cazne. în secolul I. atestând o adevărată artă in lemn. normanzii s-au dovedit meşteri iscusiţi. Un călugăr irlandez nota: . se întâlnesc reprezentate Valhalla şi scene din legenda Niebelungilor. Normanzii au inventat chila. iar între secolele VI-IX un înalt grad de specializare. chiar şi în zilele cu ceaţă. ci şi cu lumea orientală. norvegienii şi suedezii au cunoscut o creştere a producţiei agricole în regiunile cu climă mai blândă.. deşi la popoarele nordice a apărut târziu. străini şi cu totul păgâni. Prelucrarea fierului.bărbaţi şi femei. între 650 şi 800 au întemeiat câteva aşezări în nord-vestul Lituaniei. Ei au contribuit la îmbunătăţirea tehnicii navale aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Nydam. au căpătat un caracter violent. Ele sunt cunoscute datorită numeroaselor exemplare găsite în mormintele varege (de pildă Staraia-Ladoga. ca: Grobin. sălbatici. ţărmurile adânc crestate au făcut din normanzi navigatori iscusiţi. 2. însă. Fenomenul migrării. Gnezdo) şi din miniaturi reprezentând normanzi 39 . Armele de provenienţă normandă erau considerate în Europa ca fiind executate cu o măiestrie deosebită şi având o rezistenţă mai mare. precum şi unele aparate de bord care le permiteau să se orienteze. Elbing. nu a rezultat din cruzime şi sălbăticia vikingilor. Împrumuturile culturale au fost şi ele frecvente. Din perioada Vendel datează şi unele încercări de colonizare. lovituri şi împilări din partea acestor oameni îndrăzneţi. Dar expediţiile normande abia cu secolul al IX-lea. Gotlandezii. odată cu perioada vikingă. ci dimpotrivă. proprie germanilor de pe continent. însă. nobili şi ţărani. Ambarcaţiuni uşoare dar stabile.

În tot acest timp Norvegia a trebuit să lupte contra tendinţelor de cucerire ale Danemarcei. erau aşezate cu faţa spre apă. fiecare având un mic debarcader. ele fiind împodobite cu diferite figuri geometrice (cruci. Kaupang (Norvegia). Frey. dar norvegienii au continuat încă multă vreme practicile păgâne. normanzii erau conduşi de un rege (konung). Ele se aflau în apropierea unei fortificaţii şi aveau o suprafaţă redusă. Alt tip de aşezare îl constituie gospodăriile mari. Baldr. primele formaţiuni statale au apărut la sfârşitul secolului al VIII-lea în regiunile Oslo şi Trondheim. spirale ce aveau un scop magic. Centrul religios îl forma templul din Uppsala. aparţinând unor familii de oameni bogaţi (jarli). În marea lor majoritate erau însemnate cu caractere runice. fie în Danemarca. Pământul arabil se întindea în jurul satului.înarmaţi. multe erau formate dintr-o singură stradă. printre care se numărau Birka (Suedia). aveau aceleaşi credinţe. Danezii. cu capitala la Lejre. construite din piatră şi lemn. Regalitatea de tip tribal s-a transformat cu timpul într-o regalitate de stat. vorbeau o limbă apropiată. Satele erau populate de cultivatori liberi (bondi). îl formează satele. Hedeby (Danemarca). Alte divinităţi adorate de normanzi erau : Thor. Statul nu a avut o stabilitate politica. Primul tip de aşezări. fapt ce uşurează recunoaşterea lor. Aşa cum însăşi organizarea lor social-economică o cerea. Sub Harald Dinte Albastru (940-986 aproximativ) statul s-a întărit. de îndepărtare a spiritelor rele. De numele lui se leagă şi introducerea creştinismului în Norvegia. În secolul al X-lea un loc important îl ocupau porturile cu caracter comercial şi meşteşugăresc. El s-a destrămat şi a fost refăcut abia în secolul al IX-lea sub regele danez Godfred. cel mai însemnat şi cel mai vechi sanctuar al cultului păgân din lumea scandinavă. cercuri. zeul luminii şi al veseliei etc. fiind încorporată pentru prima dată în acest stat în 930. care trebuie să fi fost şi cele mai numeroase. din care se credea că descind regii şi preoţii. Săbiile normande pot fi uşor recunoscute. ÎN DANEMARCA. Casele şi prăvăliile. 40 . norvegienii şi suedezii aveau un mod de viaţă asemănător. Diferitele stătuleţe şi uniuni de triburi s-au unit sub Harald Păr Frumos (868-930) într-un singur stat. Dar o unificare trainică a Norvegiei s-a realizat abia la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea sub Olaf Trryggfesson (995-1000). ÎN NORVEGIA. zeul principal era Odin. ele presupunând existenţa mai departe a unor forme comunitare de viaţă. fie în Suedia atestă diferenţierile sociale din cadrul societăţii normande. care cultivau pământul cu ajutorul mâinii de lucru aservite. prima formaţiune statală s-a constituit în cursul secolului al VI-lea în insula Sjaelland. Aşezările descoperite. protejat printr-o palisadă de lemn. Freya). iar regele a adoptat creştinismul. La fel ca la toate popoarele germanice. un fel le ferme risipite. Holingstedt (Danemarca). zeul tunetului. zeul fertilităţii (avea şi o variantă feminină.

Shetland. în căutarea unui nou drum comercial spre Constantinopol. unde slăbiciunea statelor succesorale ale Imperiului Carolingian şi necontenitele lupte dintre regatele anglosaxone făceau imposibilă realizarea unui front comun contra războinicilor nordici. norvegienii s-au îndreptat. Din 820 jafurile se repetă asupra mănăstirii Noirmoutier. care dădea dreptul navigatorilor vikingi să se aprovizioneze în locul unde acostau. Primul rege atestat de izvoare este Olaf Skotkonung (965-1022). iar suedezii au pornit spre sud-est. În fapt. unde pradă mormântul lui Carol cel Mare. Expediţiile au început în anul 793 când vikingii pradă mănăstirea Lindisfarne de pe coasta de nord a Angliei. Chartres. Paris. după ce devastează Kent. La acest fapt. Danezii au atacat coastele învecinate dinspre nord-vest şi sub-vest. situată pe o insulă din sudul Franţei. Orcade (Orkney). ceea ce făcea ca bunurile materiale să nu mai fie îndestulătoare pentru toată colectivitatea. În aceeaşi perioadă. Hebride. Expediţiile normande Accentuarea diferenţelor sociale şi apariţia statelor constituie doar una dintre explicaţiile migraţiei normande. ci şi de cucerire. care a impus poporului creştinarea. Între 830 şi 839 au ocupat Irlanda. setea lor de aventură şi credinţa religioasă conform căreia cei căzuţi în bătălie aveau parte de bucuriile din raiul lui Odin. O altă explicaţie constă în creşterea numărului populaţiei. regele Carol cel Simplu a cedat căpeteniei vikinge Rollon. Între 841 şi 872 danezii ocupă teritoriul de la nord de fluviul Humber. ei pustiesc Nantes. Cu timpul ele s-au transformat în adevărate expediţii nu numai de jaf. Prin adoptarea creştinismului de rit catolic ţările nordice au intrat în circuitul politic al ţărilor Europei occidentale. NORVEGIENII au cucerit în cursul secolului al IX-lea insulele Faröer. Acest an marchează convenţional în istorie începutul erei vikinge. membrii unei societăţi obişnuiţi cu forme sociale egalitare nu acceptau uşor subordonarea şi. 3. iar în 870 s-au stabilit în Islanda unde au întemeiat un stat cu capitala 41 . Expansiunea normandă s-a făcut în trei direcţii principale. Pentru a pune capăt acestor atacuri. înspre nord. provincia din nord-vestul Franţei numită de atunci Normandia (Tratatul de la SaintClair sur Epte din 911). pătrunzând pe gurile fluviilor Sena. plecau în căutarea unor noi teritorii. Expansiunea vikingă a fost uşurată şi de situaţia politică din Europa occidentală. dar reprezentanţii ei erau mai mult nişte şefi de trib. iar în 881 ajung până la Aachen. trebuie adăugată psihologia războinică a vikingilor. Aceste razii ţineau de un obicei numit Strand hugg. DANEZII au atacat concomitent Franţa şi Anglia. Tamisa.ÎN SUEDIA este cunoscută dinastia de la Uppsala începând cu secolul al X-lea. Loara. potrivit aşezării lor geografice. de aceea. Hampshire şi Dorset.

într-o regiune pe care a numit-o Vinland. Pornind din Islanda. vikingul norvegian Erik cel Roşu a descoperit în 931 Groenlanda (981). fapt care a uşurat contopirea lor cu populaţiile autohtone cucerite (de pildă în Rusia şi Normandia). Migraţia lor s-a desfăşurat atât în apusul. Danemarca). În regiunile în care s-au aşezat. VIII (Oslo şi Trondheim. Leif cel Norocos. care să nu aibă un aport mai mare sau mai mic de sânge viking. În secolele IX-X varegii şi-au croit drumul spre Imperiul Bizantin trecând peste teritoriile slavilor de răsărit. răsăritul rusesc. creând prima formaţiune statală a slavilor de răsărit (Rusia kieveană). Hebride. Totodată. din ramura nordică a triburilor germanice. a ajuns în jurul anului 1. au atacat Franţa. Groenlanda şi. Norvegia şi mai ales Suedia. însuşindu-şi instituţiile noi pe care le întâlneau. Faröer. prin Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos au atins ţărmurile Labradorului. Orkney (Orcade). vikingii au accelerat cristalizarea relaţiilor feudale în Europa apuseană şi au determinat în mare parte unificarea statelor anglo-saxone. Fixarea cunoştinţelor 1.000 pe coastele Labradorului.de la varegi a greci”. normanzii s-au făcut intermediari ai negoţului dintre Europa nordică. nu există dinastie din vestul Europei medievale. Vikingii danezi au cucerit şi colonizat Anglia. Suedia). Migrarea normandă a avut urmări complexe. dând naştere la drumul comercial numit . au avut o influenţă considerabilă asupra destinului politic şi cultural al Europei occidentale. Primele formaţiuni politice ale vikingilor apar în secolul VI (Sjaelland. normand. Bizanţ şi califatul arab În atacurile lor succesive şi nevoia unei apărări locale. Normanzii au întemeiat în cursul expansiunii lor unele centre de schimb şi au contribuit la dezvoltarea relaţiilor comerciale iar ţinuturile de la Marea Nordului şi Marea Baltică devenind noi zone comerciale. Cultura şi civilizaţia vikingilor au avut trăsături remarcabile. SUEDEZII s-au implicat în expediţii ce au avut un caracter mai paşnic. cât şi în răsăritul Europei. vareg. 42 . Vikingii norvegieni au descoperit şi colonizat Islanda (prima republică din Europa). Normanzii (vikingii). Din Golful Finic ei au navigat pe fluviile Neva.la Reykiawik. în mod practic.. mai cu seamă a celor trei state Danemarca. Norvegia) şi X (Uppsala. originale. Arătaţi originea şi explicaţia termenilor viking. Spania şi Germania iar vikingii suedezi au cucerit şi organizat teritorii întinse din Rusia Europeană. Rezumat şi concluzii generale. normanzii au dovedit o deosebită capacitate de adaptare la condiţiile social-economice locale. Fiul său. Nipru şi Volga. Totodată. insulele Shetland. Migraţia a contribuit la formarea unor state noi.

ele au jucat rolul stratului superior de populaţie care s-a 43 . Precizaţi câteva elemente legate de originea şi dezvoltarea populaţiilor scandinave.2. STATELE SLAVE ÎN SECOLELE VII-XVII Populaţiile slave au jucat în estul Europei acelaşi rol istoric pe care l-au avut populaţiile germanice în vestul Europei. Suediei şi Danemarcei. Prezentaţi succint istoria timpurie a Norvegiei. Mai concret. 3.

Acest termen s-a păstrat până târziu la popoarele germanice sub forma de wenden sau winden. în paginile unei singure prelegeri de acest tip. slavii locuiau pe teritoriul de astăzi al Poloniei şi în nord-vestul Rusiei şi Ucrainei. spre cursul mijlociu al Vistulei la apus şi bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. aproximativ la începutul secolului I d. anti. vechii slavi trăind în jurul bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului).Hr sub numele de venedi sau veneti de către Pliniu cel Bătrân. vechii slavi s-au deplasat mai cu seamă spre est (până către Podişul Valdai şi cel al Rusiei Centrale).Hr. IV d. cercetătorii le completează în bună măsură cu informaţiile lingvistice şi arheologice. VECHII SLAVI Conform opiniei specialiştilor. Vasta istorie a popoarelor slave nu poate fi rezumată. denumită de către specialişti slava comună. pentru a ajunge în sudul Dunării.Hr. Polonia şi Rusia Kieveană. pe teritoriul ţării noastre. Jordanes) ei apar sub numele de veneti. vorbind o limbă comună. în regiunea păduroasă de la nord de Pripet şi spre nord-vest (până la Oder. Ultimele două denumiri reproduc numele cu care vechii slavi de denumeau pe ei înşişi – slovene. sclaveni sau sclavi. etnogeneza slavilor fiind o problemă ştiinţifică 44 .suprapus peste adstratul etno-lingvistic preroman şi stratul roman (acolo unde a existat).. asimilând populaţia neslavă a veneţilor.Hr (Tabela Peutengiriană) şi în lucrările unor scriitori din sec. fie şi lapidar. Începând din secolele II-III.Hr (Procopius din Caesarea. între Nipru şi Oder. spre est. Într-o hartă romană din secolul IV d. contribuind în chip decisiv la conturarea hărţii etno-lingvistice actuale a estului Eurpei. De aici. într-un areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară. slavii sunt menţionaţi în secolele I-II d. patria primitivă a slavilor se afla în secolele IV-III î. traversând Pannonia şi teritoriul ţării noastre. unele triburi slave sau extins spre sud-vest între Oder şi Elba (în spaţiul părăsit de triburile germanice). Deoarece mărturiile scriitorilor antici referitoare la slavi sunt de multe ori fragmentare sau neconcludente. pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud. care s-a împletit de multe ori cu istoria românilor. Serbia. au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată băştinaşă. De aceea. În consecinţă. Slavii rămaşi la nord de Dunăre. Tacitus şi Ptolemeu. În primele secole ale erei de după Hristos. 1. Pe baza ultimelor tipuri de izvoare s-au elaborat diverse teorii ce le atribuie slavilor fie o origine asiatică. al căror nume l-au luat. în cele ce urmează vom trata istoria vechilor slavi şi istoria statelor feudale timpurii Bulgaria. fie una europeană.d.

tracice. Pe la mijlocul secolului VI. sârbii. împingând-o spre vestul şi sudul peninsulei. slavii nu s-au aşezat niciodată în chip paşnic la sud de Dunăre. romani. reuşesc să se stabilească de-a lungul coastei Dalmaţiei. 267). Pătrunderea şi stabilirea în masă a slavilor la sud de Dunăre reprezintă un fenomen capital al istoriei sud-estului Europei în urma căruia s-a modificat întreaga structură etnică a Peninsulei Balcanice.slavii de sud . ca aliaţi ai Imperiului Bizantin. Migraţia slavilor a dizlocat romanitatea orientală.slavii de apus . În procesul de migrare de la locul de origine (mlaştinile Pripetului) s-au constituit. trecând peste teritoriul fostei Dacii. slavii fac parte din marea familie a limbilor indo-europene. avari) sau germanice. Bucureşti. în condiţiile unor expediţii militare de o cruzime cu totul ieşită din comun (altă trăsătură slavă). fiind pe punctul de a invada Italia. încă din secolul al VI-lea. Potrivit limbii. la apariţia lor în Europa de sud-est. turanice ş. după izvoarele bizantine slavii aveau un caracter dualist. acestea fiind atacate concomitent de slavi şi de avari. alături de indieni. muntenegrenii. asimilarea unor neamuri neslave a avut un rol secundar în etnogeneza slavilor. p. În cursul secolelor. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu. în funcţie de direcţia de migrare. locuite de o populaţie daco-romană. cu scopul de a-i sili pe slavi şi 45 . „colonizările lor de la sud de Dunăre fiind executate numai cu forţa (o trăsătură a slavilor). Spre deosebire de alte neamuri barbare türce (huni. situaţia provinciilor bizantine de la sud de Dunăre devine critică. 1988. SLAVII DE SUD Această ramură a slavilor este reprezentată mai cu seamă de slovenii. iranieni. germanici ş. trei ramuri ale slavilor: . influenţând însă limba slavă veche. celţi. manifestând în acelaşi timp blândeţe individuală şi ferocitate colectivă” (Constantin Rezachevici.a. reducând considerabil teritoriile ocupate de populaţia greacă. asupra căreia toţi scriitorii bizantini din secolele VI-VII sunt cu totul de acord … De altfel. Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a fost oprită pentru scurt timp de împăratul bizantin Mauriciu (588-602). Oricum ar fi însă luate lucrurile. gotice. slavii s-au contopit cu diverse triburi vecine precum şi cu unele părţi din triburile celtice.incomplet soluţionată. sarmatice. care iniţiază câteva expediţii la Dunăre şi în Pannonia.slavii de răsărit 2. macedonenii slavi şi bulgarii din zilele noastre care au început să migreze spre Peninsula Balcanică în secolul VI. care în multe regiuni au dispărut în marea masă slavă. La sfârşitul secolului VI slavii ajung în sudul Greciei.a. croaţii..

sârb. sloven. Statul bulgar atinge apogeul puterii sale în timpul ţarului Simeon (893-927). Asparuch (Isperich). În aceste condiţii. 2. Slavii aşezaţi în Peninsula Balcanică vor da naştere. de 1-2 ani. aceştia se obligau să nu mai atace imperiul. În anul 599-600 împăratul încheie cu slavii şi avarii un tratat ce stipula că. Macedoniei şi Tessaliei. a dus la stabilirea masivă şi definitivă a slavilor la sudul Dunării. croat. care pricinuieşte bizantinilor o înfrângere gravă în anul 811. la care s-au adăugat. într-o proporţie redusă. unde în prima jumătate a secolului VII formau o uniune de triburi de neam turanic. Statul bulgar în secolele VII-XI Spre sfârşitul secolului VII bizantinii încearcă să-i subordoneze pe slavii din regiunea centrală şi de răsărit a Peninsulei Balcanice dar acest proces este stopat de venirea proto-bulgarilor. hunice etc.1. compusă din elemente turanice (protobulgare) şi din cele ale aristocraţiei slave şi ale populaţiei autohtone traco-romane şi greceşti. 46 . popoarelor bulgar. După moartea acestuia. cele traco-romane. ca elemente etnice constitutive de bază ale poporului bulgar. În secolele VII-X are loc fuziunea treptată a slavilor şi proto-bulgarilor. Creştinarea a avut o mare importanţă în devenirea istorică a poporului bulgar deoarece a influenţat decisiv procesul de asimilare al protobulgarilor de către slavi şi a înlăturat de pe scena politică pe majoritatea aristocraţilor turanici care erau refractari creştinismului. În secolul al IX-lea se formase deja o clasă dominantă compusă din boliari (boieri). care se va stabili în teritoriile bulgare cucerite.avari să se retragă. greceşti. Sveatoslav. În timpul ţarului Petru (927-969). o parte din bulgari.000 nomisme. Împăratul bizantin Constantin al V-lea (741-775). cu timpul. conduşi de fiul lui Kubrat. declanşează o campanie susţinută împotriva hanatului bulgar. când includea întreg teritoriul dintre Dunăre şi Balcani şi o mare parte a Traciei. Înlăturarea lui Mauriciu în 602 de către Phocas. întemeind o formaţiune politică (679-681) recunoscută imediat de către bizantini. Situaţia este restabilită de puternicul han Krum (803-814). bulgarii se confruntă cu un mare pericol extern rezultat din alianţa dintre împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-leea şi cneazul Kievului. care a lăsat neapărată linia Dunării şi şi-a luat trupele din subordine de aici pentru a-l ataca pe împărat. în schimbul unei plăţi anuale de 120. sub conducerea lui Kubrat (Kuvrat). muntenegrean şi macedonean. influenţa bizantină asupra hanatului se intensifică în timpul lui Omurtag (814-831) şi a lui Boris I (Boris-Mihail. care a luat numele de Mihail după creştinare şi titlul de ţar în 865. Aceştia erau originari din regiunea râului Volga. 852-889). se stabilesc în Moesia Inferior şi Scythia Minor. unde ei stătuseră mai înainte doar pe termene limitate. Cu toate acestea. uniunea proto-bulgarilor este distrusă de khazari. aducându-l pe marginea prăpastiei.

conduse de jupani. când este menţionat pentru prima dată principatul sârb de Raşca. la sfârşitul secolului al IX-lea. situat în apropierea oraşului Novi Pazar. care este ocupat de bizantini. ce preia tradiţiile fostului ţarat bulgar. Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025). Serbia Triburile slave ce aveau să dea naştere poporului sârb s-au stabilit într-o regiune muntoasă delimitată de râurile Drina mijlocie. Peste câţiva ani izbucneşte o răscoală antibizantină condusă de fiii comitelui Nicola. Morava şi Marea Adriagtică. fie al bizantinilor. Sveatoslav este însă înfrânt în 971 la Silistra de către războinicul împărat bizantin Ioan Tzimiskes şi izgonit din ţaratul bulgar. de unde a primit în 874 creştinismul.2. Procesul de destrămare a societăţii gentilice şi de teritorializare a triburilor slave a condus la apariţia unor formaţiuni politice prestatale denumite jupe. Bizantinii reiau ofensiva sub conducerea celui mai războinic împărat din istoria imperiului. supranumit „Bulgaroctonul” („ucigătorul bulgarilor”). pentru o lungă perioadă. acestea s-au scindat într-o mulţime de grupuri izolate ce menţineau slabe legături între ele şi au menţinut până în secolul al IX-lea slabe contacte cu Imperiul Bizantin. Ibar. Alte formaţiuni politice sârbeşti ca Zahlumie. 47 . principatele sârbeşti se vor afla fie sub controlul bulgarilor. condus de jupanul Vlastimir (836-843). pentru ca după victoria din 1014 a lui Vasile II Bulgaroctonul asupra ţarului Samuel al bulgarilor. Evoluţia mai lentă a procesului de stratificare socială a făcut ca la sârbi viaţa de stat să se închege relativ târziu. ele să devină din nou. care îşi va lua ulterior titlul de „mare jupan”. când statul sârbesc de la Raşca îşi redobândeşte în 931 independenţa de sub stăpânirea bulgarilor sub conducerea lui Ceaslav Clonimirovici (931960). 2. Spre sfârşitul secolului X şi începutul secolului XI. ce reuşesc să desprindă din imperiu o mare parte din teritoriile foste ale ţaratului bulgar. punând bazele unui stat puternic. Travunia şi Dioclea vor fi menţionate în izvoarele din prima jumătate a secolului următor. cunoscuţi în documentele ulterioare sub numele de vlasteli sau vlastelini. Numele regiunii Raşca provine prin metateză de la cel al fortificaţiei bizantine Arşa din secolul al VI-lea. ultimii devenind treptat vârfurile aristocraţiei sârbe. Jupanul Vlastimir s-a opus cu succes bulgarilor dar a acceptat suzeranitatea politică a Bizanţului. localizată în actualul sat Postenie.visând chiar la cucerirea Constantinopolului (968-969). care îl înfrânge pe viteazul ţar Samuel (976-1014). restabilind în 1018 pentru următoarele două secole controlul imperiului asupra Peninsulei Balcanice. Datorită reliefului.

de la Elba până la Oder locuiau obodriţii şi polabii. în Silezia superioară şi centrală locuiau opollanii şi slezanii. În anul 628 el opreşte expansiunea bavarezilor iar după mai multe campanii. născut prin unirea unor mici cnezate în faţa pericolului reprezentat de khaganatul avar. polanii locuiau între Oder şi Vistula iar polabii între Elba şi Oder. 3. evoluţia acestor triburi a fost influenţată de neamurile migratoare ce s-au succedat pe acest teritoriu: goţi. principalul pericol. 640-660) fusese un negustor franc ce s-a remarcat în timpul acestei mişcări de unificare. Moravia. Pannonia. Primul conducător al acestui stat a fost Samo (623-658) care. incluzând Cehia. pe care izvoarele istorice nu le vor mai pomeni timp de un secol şi jumătate. slavii de apus populau teritoriile dintre Elba şi Vistula. Pe Oderul superior şi mijlociu. În partea de nord. potrivit cronicii francului Fredegarius (cca. fiind grupate în jurul unor centre preurbane fortificate ca Gniezno. de-a lungul Mării Baltice. În centrul Poloniei. Toate aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aveau acelaşi mod de viaţă. Spre vest. care vor da numele viitorului regat. Wolin şi 48 . SLAVII DE APUS În primele secole ale erei creştine. 3. Marea Baltică şi m-ţii Carpaţi. statul lui Samo cunoaşte maxima sa expansiune teritorială. Se pare că majoritatea triburilor polone pe care le cunoaştem în secolele IX-X s-au format prin secolele VI-IX. huni. Polonia în secolele VI-XI În primele secole ale erei creştine. Dintre aceste teritorii. Cracovia. heruli. Poznan. După stăvilirea pericolului franc. pe cea superioară se găseau vislanii. După moartea lui Samo acest stat a dispărut prin fărâmiţarea sa în mai multe formaţiuni politice mărunte. teritoriul locuit de ei formând mai târziu Polonia Mică. Wroclaw. cehilor şi moravilor le reveneau cursul superior al Elbei şi regiunea râurilor Vltava şi Morava. pomeranienii.1. burgunzi. slavii de pe teritoriul de astăzi al Poloniei au intrat în contact cu lumea romană care i-a influenţat din punct de vedere economic şi cultural. Prima formaţiune politică a slavilor de Apus a fost statul lui Samo. Totodată. între Oder şi Vistula se găseau triburile cele mai numeroase ale polanilor (polonilor). iar după victorie a fost ales rege şi a domnit 35 de ani. Pe Vistula mijlocie până la Bug trăiau mazovienii. cel reprezentat de francii regelui Dagobert (629-639). vandali. Teritoriile locuite de polani (poloni) vor fi numite ulterior Polonia Mare.vasale ale Bizanţului. Slovenia. gepizi. slovenii locuiau pe versanţii meridionali ai Carpaţilor Păduroşi. alături de triburile balto-lituaniene ale pruşilor se aflau. Silezia şi teritoriile ocupate de triburile slave de pe cursul mijlociu al Elbei.

numite druzina. Mieszko I. Henric al II-lea îi recunoaşte lui Boleslaw dreptul de stăpânire asupra provinciilor Lusacia şi Milsko. iar în cel al râului Soj radimicii. în calitate de comandanţi militari. Mieszko I se creştinează în 966. consfinţind astfel independenţa statului polon faţă de Sfântul Imperiu Romano-German. râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului. Primul stat apărut la slavii de răsărit a purtat numele de Rusia. cnezii izbutesc să-şi permanentizeze statutul de conducător în cadrul obştii. inclusiv în vreme de pace. Primul stat polon s-a format în condiţiile progresului economic din secolele IX-X şi a existenţei pericolului german dinspre vest.1. În bazinul râului Desna se găseau severenii. Totodată. În urma înfrângerii. Treptat. El a reuşit să alipească Poloniei Mari teritoriile triburilor din Silezia. unde se învecinau cu polenii. Cel mai mare succes al lui Boleslaw a fost victoria repurtată asupra germanilor. Boleslaw îşi ia titlul de rege (1025). fapt ce avea să conducă în cele din urmă la formarea claselor socială şi la apariţia 49 . Pe cursul superior al râului Oka locuiau viaticii. SLAVII DE RĂSĂRIT Această ramură a slavilor popula teritoriul cuprins între lacul Ilmen. Pentru a evita tendinţele expansioniste ale germanilor mascate de pretextul propagării creştinismului. când în interiorul obştilor săteşti a apărut categoria starţilor (membrii bogaţi ai obştii). care devine unul dintre cele mai puternice state din Europa centrală. acest dinast recunoaşte suzeranitatea împăratului german. Mazovia. Ilmenenii locuiau în regiunea lacului Ilmen şi a râului Volhof. În ultimul an al domniei sale. ultima fiind revendicată şi de cnezii cehi. Rusia kieveană Destrămarea orânduirii gentilice la slavii de răsărit a avut loc în secolele VIII-IX. care în timpul lui Henric al II-lea (1002-1024) au reluat încercările de cucerire ale teritoriilor deţinute de poloni. fapt ce duce la consolidarea poziţiei internaţionale a statului polon. fiind împrăştiaţi în numeroase triburi. Boleslaw (992-1025) supranumit Chrobry („cel îndrăzneţ”) obţine în anul 1000 de la papa Silvestru al II-lea şi împăratul Otto al IIIlea dreptul de a crea un arhiepiscopat la Gniezno şi trei episcopate. Urmaşul său. numiţi cnezi. 4. Dregovicii locuiau în zona râului Berezina iar drevlenii pe Pripet. cneazul Poloniei Mari (963-992) este primul suzeran atestat din punct de vedere documentar. când ia fiinţă şi primul episcopat polon de la Poznan.Kolobrzev. Pomerania şi Polonia Mică. ce serveau ca reşedinţă şefilor locali şi cetelor lor de războinici. după tradiţie el fiind cel de-al patrulea suveran al dinastiei fondate de legendarul Piast. 4. care în timp de război conduceau cetele armate – drujine – ale obştii.

odată cu acceptarea de a converti Rusia la creştinism (988-989). de unde a coborât pe Nipru. Succesorul lui Oleg. integrându-se pe această cale civilizaţiei europene. În Novgorod puterea ajunge în mâinile căpeteniei normande Rurik (nume provenit din scandinavul Hrørekr). se stabileau în mijlocul comunităţilor slave. veniţi din Scandinavia în secolul al IX-lea. După câţiva ani de lupte interne. Sveatoslav (957-972). Odată cu aceasta. desfiinţându-le pentru totdeauna puterea lor politico-militară. intrau în drujinile cnezilor şi în organele de cârmuire ale slavilor denumite vece. cu care în cele din urmă se contopeau. prin unificarea triburilor slave de pe Niprul mijlociu. stabilindu-se în cele din urmă la Kiev. la capătul cărora iese 50 . Sveatoslav este ucis de către pecenegi într-o ambuscadă de la cataractele Niprului. de-a lungul căreia urma să ia fiinţă şi primul stat rus. Pe drumul de întoarcere spre Kiev. existau două centre comerciale şi urbane importante. Timp de patru ani de la moartea lui Vladimir Rusia Kieveană este frământată de lupte interne pentru tron. izgonindu-l din teritoriile cucerite în Balcani. Domnia urmaşului său Oleg (nume provenit din scandinavul Helgi) (879-912) este în schimb bine cunoscută din izvoarele ruseşti. şi-a început domnia printr-un atac îndreptat împotriva bulgarilor de pe Volga cărora le-a distrus capitala (Bulgar) iar în 960 a întreprins o mare expediţie contra khazarilor. un important centru comercial. Igor (nume provenit din scandinavul Ingvarr) (912-945) şi-a consolidat stăpânirea asupra triburilor slave şi a întreprind două expediţii contra Imperiului Bizantin în 941 şi 944. Invitat de împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-lea să vină la Dunărea de Jos împotriva ţaratului bulgar el ia hotărârea de a se stabili în oraşul Pereiaslaveţ. pe calea cunoscută drept drumul de la varegi la greci. cu centrul la Kiev. sora împăratului. Cetele de războinici şi negustori normanzi. În 988 el acordă ajutor împăratului Vasile II Macedoneanul pentru înfrângerea unei mişcări aristocratice. Mult mai puţini la număr decât slavii. lumea slavilor răsăriteni a intrat în aria de influenţă politică şi culturală a Bizanţului. tronul Rusiei Kievene este ocupat de Vladimir Sveatoslavici (980-1015). bizantine şi bulgare. ultimul conducător de tip viking al Kievului. primind în schimb mâna Anei. în eforturile lor de a găsi un nou drum spre Constantinopol. supunând apoi şi alte triburi slave. a cărui domnie este învăluită în legendă. Fiul lui Igor. Novgorodb în nord şi Kiev în sud. pe parcursul căruia un rol particular a fost deţinut de normanzi.statului. de-a lungul drumului de la varegi la greci. care va urma o nouă politică faţă de Bizanţ. Noul împărat Ioan Tzimiskes îl înfrânge la Silistra. El a domnit întâi la Novgorod. În a doua jumătate a secolului al IX-lea. Constituirea statului la slavii de răsărit a fost un proces de lungă durată. încheind un tratat comercial mai puţin avantajos decât cel încheiat de tatăl său în 911. cucerind în 882 oraşul Smolensk şi Liubeci. ei au sfârşit prin a se slaviza.

în spaţiul care fusese părăsit anterior de către triburile germanice. pentru a ajunge în sudul Dunării. Pravila rusă. Pe atunci. specialiştii conchid că patria primitivă a slavilor era localizată cu aproximaţie în secolele IV-III î. creaţie comună a vikingilor suedezi şi a populaţiilor slave răsăritene supuse de către aceştia. Istoria unor popoare slave s-a intersectat adeseori cu istoria românilor. au controlat teritorii întinse din spaţiul românesc şi i-au influenţat pe români din punct de vedere cultural şi religios.d. culturală şi religioasă considerabilă în Moldova medievală. După moartea sa. muntenegreni. O ultimă încercare de refacere a unităţii statului a fost întreprinsă de nepotul lui Iaroslav. spre est. În secolele II-III d. Slavii de sud sunt reprezentaţi mai cu seamă de sloveni. care a patronat şi întocmirea unui nou cod de legi. Imperiul German. croaţi. Delimitaţi din punct de vedere geografic patria primitivă a 51 . astfel că fărâmiţarea politică a Rusiei Kievene nu a mai putut fi evitată. traversând Pannonia şi teritoriul României de astăzi. Preocupat de înlăturarea dependenţei bisericii ruse de Constantinopol. el a înscăunat la Kiev un mitropolit rus. Succesorii săi din perioada 1054-1113 nu au mai putut evita tendinţele separatiste ale unor potentaţi locali. bulgari şi macedoneni slavi. Polonezii. moravii. slovenii. polanii (polonii) şi polabii. care a întreţinut legături diplomatice şi comerciale cu Bizanţul. de apus şi de răsărit. drevlenii. spre cursul mijlociu al Vistulei la apus şi bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. Rusia Kievenă cunoaşte un proces îndelungat de fărâmiţare feudală ce a durat mai bine de două secole. au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată băştinaşă. cumanilor şi tătaro-mongolilor. Ungaria. radimicii şi viaticii au fost principale populaţii din ramura slavilor răsăriteni. pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud. Deşi nu există un consens deplin în literatura istorică. Din ramura slavilor de apus fac parte cehii. severenii. supranumit „cel Înţelept”. Rezumat şi concluzii generale. vechii slavi trăiau în jurul bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului).învingător cneazul Iaroslav (1019-1054). o serie de triburi slave s-au extins spre sud-vest între Oder şi Elba. au exercitat o influenţă politico-militară. Hr.. pe teritoriul ţării noastre. sârbi. Ilmenenii. sârbii şi bulgarii din ramura slavilor de sud au creat state medievale puternice înaintea românilor.Hr. datorită tendinţelor centrifuge ale marilor feudali şi a atacurilor pecenegilor. popor ce face parte din ramura slavilor de apus. Fixarea cunoştinţelor 1. Rusia kieveană a fost un stat unic în Europa. Slavii rămaşi la nord de Dunăre. Populaţiile vechi slave au fost împărţite în mod convenţional de către specialişti în slavii de sud. Vladimir II Monomahul (1113-1125). într-un areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară. În acest context. Polonia.

10. romane şi bizantine.Arătaţi principalele triburi ale slavilor de răsărit. Sveatoslav. Determinaţi contextul cronologic şi împrejurările în care slavii s-au stabilit la sud de Dunăre. păgâne şi creştine şi conturarea civilizaţiei medievale bizantine. Arătaţi principalele menţiuni despre slavi în izvoarele istorice ale antichităţii târzii. Simeon şi Petru. economică. Prezentaţi contextul creării statului lui Samo. 4. Ea se traduce în plan politic prin ezitările Constantinopolului între vocaţia sa geografică. IMPERIUL BIZANTIN ÎN SECOLELE IV – XV Mutarea capitalei Imperiului roman de la Roma la Constantinopol.slavilor. 6.Prezentaţi succint activitatea cnezilor Igor. 1. forţele vitale ale lumii romane aveau să se concentreze treptat în jurul noii metropole care avea să dirijeze fuziunea elementelor constitutive ale strălucitei civilizaţii bizantine medievale: elementul roman. Boris-Mihail. 7. culturală şi religioasă orientală şi între dorinţa restaurării imperiului roman în cadrele sale universale. geopolitică. rămâne un eveniment de importanţă majoră în istoria universală. 5. 12. Rezumaţi succint activitatea ţarilor bulgari Krum. Explicaţi modul de formare a poporului bulgar. 8. dictată împăratului Constantin cel Mare de considerente de natură strategică. elementul grec şi cel creştin-oriental. 11. IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN (330-610) ETAPA ROMANO-BIZANTINĂ din istoria Bizanţului (330-610) reprezintă o perioadă de tranziţie de la Imperiul Roman la Imperiul Grec medieval. Mutarea capitalei de pe malurile Tibrului (Roma) pe malurile Bosforului (Constantinopol) reprezintă încheierea logică a unui proces complex prin care centrul de greutate al vieţii demografice şi economice a 52 . 9. Explicaţi caracteristicile statalităţii sârbeşti până în vremea jupanului Ceaslav. 3. Omurtag. 2. Datorită acestui act.Determinaţi influenţa normanzilor în istoria timpurie a Rusiei Kievene. În această perioadă are loc fuziunea elementelor antice şi medievale. Vladimir şi Iaroslav cel Înţelept. Arătaţi principalele triburi ale slavilor apuseni de pe teritoriul Poloniei. Arătaţi succint activitatea regilor Mieszko I şi Boleslaw cel Îndrăzneţ. politică şi religioasă.

„Constantinopolitană prin origine. creştinismul a devenit religie de stat în urma confruntării cu cultele păgâne şi cu ereziile şi şi-a impus influenţa asupra tuturor manifestărilor vieţii bizantine. În cele ce urmează. Tradiţia elenistică este continuată şi în ştiinţe. Noua ordine caracterizată mai cu seamă prin atotputernicia împăraţilor şi prin centralizarea şi birocratizarea aparatului de stat avea să dăinuiască de-a lungul întregii istorii a statului bizantin. preluat şi dezvoltat de către bizantini. continuă să-şi exercite primatul în viaţa spirituală a Noii Rome (Constantinopol) iar în Europa numai Atena putea să se compare cu ele. marile centre elenistice Alexandria. Comentariul operelor clasice ale antichităţii înlocuieşte cercetarea directă. în vreme ce în Orientul ferit de invazii se păstrează o viaţă urbană înfloritoare mai ales în oraşele din provinciile Egipt. birocratizarea şi centralizarea aparatului de stat stau la originea atotputerniciei basileului (împăratului) bizantin. religios şi cultural-artistic. Istoria bizantină din această perioadă se caracterizează prin câteva trăsături caracteristice de ordin administrativ. Separarea puterii civile de cea militară.Imperiului Roman s-a deplasat în jumătatea sa orientală. Palestina. Totodată. vom adopta periodizarea subetapelor istoriei bizantine întreprinsă de acest ilustru bizantinolog român. Siria şi Asia Mică. Gaza. fragmentarea marilor provincii romane în unităţi mai mici. Antiohia ş. În mod treptat însă. În cultură şi artă se manifestă fuziunea tradiţiilor păgâne greco-romane şi creştin-orientale. arta bizantină este sincretică prin substanţă. În planul vieţii religioase. Acest proces este rezultanta faptului că economia occidentală decăzuse şi dobândise un caracter pronunţat agrar datorită mai cu seamă transformărilor şi distrugerilor provocate de migraţiile populaţiilor germanice. care asimilează însă în mod creator tradiţii culturale elenistice şi influenţe orientale. În administraţie. la naşterea ei dându-şi mâna Orientul şi Occidentul” (Stelian Brezeanu). cultura păgână cedează locul culturii creştine. poporul şi armata. pentru compilaţie şi abreviere. Partitio Imperii Romani (330-395) perioadă se caracterizează prin ineficienţa Această 53 . reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare au dus la concentrarea întregii puteri de stat în mâinile împăratului şi a aparatului său birocratic.a.1. considerat de către biserica şi societatea bizantină „egalul apostolilor” (isapostolos). unde domină gustul. biserica creştină şi-a impus influenţa în principalele domenii controlate până atunci de factorii constituţionali tradiţionali ai lumii romane: senatul. 1. În atmosfera culturală caracterizată de declinul culturii păgâne.

Theodosius I (379-395) se remarcă drept un mare apărător al creştinismului. excelent administrator şi foarte bun militar. Anul 395 marchează 54 . în timpul domniei sale imperiul revine ofensiv la Dunărea de Jos. Constant în Italia (337-350) şi Constanţiu II în Orient (337-361). ce devine împărat în partea sa orientală. inclusiv în zona de câmpie a Munteniei ţi Olteniei. Împăratul desăvârşeşte reformele lui Diocleţian şi stabileşte forţa militară principală a Imperiului la 75 legiuni. Cei mai importanţi împăraţi ai acestei perioade au fost Constantin cel Mare. împăratul moare în Mesopotamia pe 26 iunie 363. După unele succese iniţiale. Persecuţiile anticreştine i-au adus supranumele de Apostatul. fiind reconstruite cetăţile Drobeta şi Sucidava şi construită o nouă cetate – Constantiniana Dafne – în paralel cu restabilirea controlului armatelor romane pentru câteva decenii la nord de Dunăre. Astfel. împăratul încearcă să revitalizeze cultele păgâne din imperiu în detrimentul creştinismului şi dispune redeschiderea unor temple păgâne. aruncată în cursul unui atac fie de cavaleriştii persani. sociale şi politice dintre cele două jumătăţi ale imperiului şi prin încercările sistematice ale puterii centrale de a menţine unitatea statului. fie de către cineva din propriile sale gărzi de corp. Iulian Apostatul (361-363) este proclamat împărat de trupele din Gallia în februarie 360 şi este recunoscut împărat şi de provinciile din Orient la moartea lui Constanţiu II (3 noiembrie 361). cu capitala la Constantinopol şi Honorius. dă un edict de toleranţă pentru evrei şi păgâni şi patronează organizarea unui cler păgân după modelul celui creştin.reformelor lui Diocleţian şi Constantin cel Mare în Occident şi prin eficienţa lor în regiunile orientale ale Imperiului Roman. datorită unei răni provocate de o suliţă. În luna februarie 391 Theodosius I interzice toate cultele păgâne iar creştinismul devine religie unică în statul roman. cu capitala la Ravenna. prin edictul de la Thessalonic din 28 februarie 380 este interzis arianismul în partea orientală a imperiului iar ortodoxia devine religie oficială de stat. Istoria romană a secolului IV este astfel influenţată de agravarea discrepanţelor economice. Iulian Apostatul şi Theodosius I. Iulian Apostatul declanşează o campanie împotriva regatului persan sassanid. imperiul este împărţit celor trei fii ai săi: Constantin II în Occident (337-340). Totodată. enigma morţii sale rămânând neelucidată. imperiul este împărţit între cei doi fii ai săi. Bun filosof. La moartea acestui împărat (17 ianuarie 395). ce preia partea occidentală a imperiului. Arcadius. La moartea lui Constantin cel Mare (22 mai 337). Aceste încercări au fost ineficiente şi au sfârşit prin diviziunea definitivă a Imperiului Roman în 395. Constantin cel Mare (306-337) începe construcţia oraşului care-i va purta numele (Constantinopol) în noiembrie 324 şi îl inaugurează oficial în rangul de capitală a Imperiului la 11 mai 330.

Remarcabil diplomat. se emancipase şi de sub autoritatea Imperiului Roman de Răsărit.2. dar acesta pune să fie asasinat în timpul unui ospăţ (5 martie 493). văduva lui 55 . îl înfrâng pe Odoacru la Isonzo (august 489). pericolului reprezentat de huni. hunii şi ostrogoţii. ce va funcţiona până la sfârşitul imperiului. Înfiinţarea acestei şcoli. Romulus Augustulus. sprijinit de ostrogoţi. 476-491) se confruntă în 475-476 cu o răscoală a comandantului Basiliscos. domnia sa reprezintă o epocă de mare efervescenţă culturală. Pentru a ajunge să guverneze Italia.divizarea definitivă a imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Anastasios I (491-518) a fost impus la tron de Ariadna. având titlul de magister militum per Italiam. ce cuprindea 31 catedre. Totodată. Zenon şi Anastasios I. Epoca invaziilor şi a luptelor christologice (395-518) Această epocă este dominată pe plan intern de luptele „christologice” din jurul interpretării naturii divine şi naturii umane a lui Iisus Hristos iar pe plan extern de luptele imperiului cu vizigoţii. Theodosius II (408-450) a fost un împărat abil care a ştiut să facă faţă cu succes. În anii 477-488 Zenon trebuie să facă faţă pericolului reprezentat de ostrogoţi. Odoacru acceptă să stăpânească în comun cu Theodorich Italia. care se proclamă împărat. a reprezentat o lovitură gravă dată şcolilor superioare păgâne din Atena şi Alexandria. Verona (septembrie 489) şi Adda (490) şi îl asediază la Ravenna timp de 3 ani. În anul 425 este fondată şcoala superioară din Constantinopol. scăpând astfel de prezenţa nedorită a ostrogoţilor în Peninsula Balcanică. răscoala este înăbuşită. împăratul îl investeşte pe Theodorich (Dietrich von Bern din eposul medieval german şi viitorul rege ostrogot Theodorich cel Mare) cu guvernarea Italiei. Basileii bizantini înregistrează un eşec total în lupta pentru aplanarea disputelor religioase dar obţin succese depline în lupta cu populaţiile migratoare prin îmbinarea folosirii forţei şi a concesiilor materiale cu o diplomaţie foarte rafinată. excepţionalul comandant ostrogot trebuia să-l înfrângă pe Odoacru care. rămânând singurul stăpân al Italiei şi punând bazele regatului ostrogot din peninsulă. după ce-l detronase pe ultimul împărat din partea de vest a Imperiului. În această perioadă se afirmă mai cu seamă împăraţii Theodosius II. În vara anului 489 ostrogoţii pătrund în Italia. Zenon (474-475. În cele din urmă. prin mijloace diplomatice. 1. În anul 438 este editat Codul lui Theodosius care conţinea constituţiile imperiale ale lui Constantin cel Mare şi ale succesorilor săi şi ordonanţele lui Theodosius II. prin organizarea şi extinderea şcolii create de Constantin cel Mare.

o comisie formată din doi profesori de drept şi condusă de către Trebonian editează manualul de drept pentru studenţi Institutes. numită DIGESTE sau PANDECTES. monument reprezentativ al artei bizantine şi ortodoxe din toate timpurile. Această perioadă este marcată de încercarea de refacere a unităţii imperiului roman. edificii publice. iar după şapte ani de muncă intensă este terminată în 537 catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. capitale sunt pentru această epocă domniile împăraţilor Mauricios/Mauriciu şi Phocas. atât pe planul politicii interne. Deşi au fost înfrânţi de trupele imperiale. II-V. Epoca lui Justinian (518-610) Veacul al VI-lea al istoriei bizantine este dominat de efigia copleşitoare a marelui împărat bizantin Justinian. condusă de Vitalian. o comisie de jurişti condusă de acelaşi Trebonian. lăsând vistieria plină la moartea sa. cât şi a celei externe. În afară de domnia împăratului Justinian. redactează Codul lui Justinian. O nouă ediţie a acestui cod a reapărut în anul 534. iar în oraşele acestuia. adunând pentru prima dată într-un sistem coerent o legislaţie imensă apărută de-a lungul unui mileniu. În noiembrie 533. Acest împărat a fost un administrator excepţional şi a promovat activităţile meşteşugăreşti şi comerciale. a reorganizat trupele de frontieră ale Imperiului şi a construit „zidul lui Anastasios” (78 km). 1. Astfel. de îndelungatul război cu perşii şi de pătrunderea şi aşezarea permanentă a slavilor în Balcani (602). care alături de 56 . În perioada 534-565 apar cele 154 novelle. A refăcut finanţele statului. mai cu seamă în Constantinopol. răsculaţii rămân o primejdie pentru tron până la sfârşitul domniei lui Anastasios I. După trei ani de muncă stăruitoare. Spre sfârşitul domniei sale a fost confruntat cu o puternică răscoală populară în dioceza Tracia.Zenon. o comisie de zece specialişti în drept. ce cuprinde constituţiile imperiale din sec. în perioada 530-548 este ridicată bazilica San Vitale din Ravennab. condusă de celebrul jurist Trebonian. În perioada 13 februarie 528-7 aprilie 529. ce se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră şi era destinat să apere Constantinopolul de primejdia unui atac pe uscat.3. întocmeşte în 533 o operă impresionantă compusă din 50 cărţi. POLITICA INTERNĂ a lui Justinian (1 august 527-14 noiembrie 565) se caracterizează mai cu seamă printr-o vastă activitate edilitară şi legislativă. La toate frontierele imperiului sunt construite numeroase fortificaţii. Această operă cuprinde o selecţie şi adaptare a legislaţiei republicane şi imperiale romane la realităţile secolului VI. compus din patru cărţi. Domnia lui Justinian marchează apogeul imperiului romano-bizantin.

acest împărat a promovat o politică externă activă. termenul themă desemna o unitate militară. de acţiunile militare izbutite purtate de doi generali. dotării cu armament. pentru a apăra acest limes de atacurile slavilor. Acestei domnii 57 . să-l detroneze pe împăratul care nu avea trupe militare solide în capitală. Belizarie (cel mai celebru şi mai capabil comandant militar din timpul domniei lui Justinian) şi Narses şi de superioritatea instrucţiei. Populaţia din capitală se răscoală din cauza politicii de economii fiscale urmate de Mauriciu şi îl primeşte la 23 noiembrie 602 în triumf pe centurionul Phocas. care este pe 25 noiembrie încoronat împărat la Sf. Sofia. a fost un simplu centurion trimis cu trupele la Dunăre de către împăratul Mauriciu. tacticii superioare şi pregătirii corpului de ofiţeri din trupele bizantine. trac romanizat. cu rezultate în general pozitive. Sevilla. care s-a făcut însă impopular printr-o politică de economii ce i-a provocat căderea şi pierderea vieţii. fapt ce prefigurează organizarea themelor din veacurile următoare (la origine. Mauriciu (Mauricios) a fost un eminent general şi un bun administrator. Domnia lui Phocas s-a caracterizat printr-un eşec generalizat pe plan intern (regim de teroare îndreptat împotriva aristocraţiei imperiale şi persecuţii împotriva ereticilor şi evreilor din provinciile orientale) şi extern (înfrângeri în luptele cu slavii. Răscoala lui Phocas a avut urmări funeste pentru Bizanţ deoarece venirea sa la Constantinopol a lăsat neapărată linia Dunării. de recucerirea Italiei (535-555) şi desfiinţarea regatului ostrogot şi de recucerirea sud-estului Spaniei (554) cu oraşele Cordoba. iar începând cu secolul VII desemna circumscripţia administrativă în care staţiona unitatea militară denumită themă). în care toată puterea civilă şi militară era concentrată în mâna exarhului. Domnia lui Mauriciu (14 august 582-23 noiembrie 602) deţine un loc important în procesul de trecere de la imperiul romanobizantin la cel bizantin propriu-zis. Cartagena şi Malaga de la vizigoţi. a organizat în premieră exarhatele Ravennei şi a Africii de Nord. El a fost proclamat împărat de către trupele răsculate şi a plecat spre Constantinopol. Institutes şi Digeste formează Corpus Juris Civilis. Totodată. care începând cu 602 s-au revărsat în Peninsula Balcanică de unde nu au putut fi niciodată alungaţi complet de Bizanţ şi au provocat modificări ireversibile în structura etnică a Peninsulei. De asemenea.Codul lui Justinian. slavii şi avarii. Ampla acţiune de recucerire bizantină a fost favorizată de existenţa unor mari resurse economicofinanciare capabile să asigure subzistenţa corpurilor expediţionare bizantine. Împăratul Phocas (25 noiembrie 602-5 octombrie 610). având ciocniri militare cu perşii. cunoscut în Europa apuseană abia în veacul XII. De acest fapt au profitat slavii. avarii şi perşii. POLITICA EXTERNĂ a lui Justinian este caracterizată mai cu seamă de recucerirea Africii romane (iunie 533-martie 534) şi desfiinţarea regatului vandal.

Lupta pentru supravieţuirea imperiului (610717) Veacul al VII-lea din istoria Bizanţului este caracterizat de marele efort militar al lui Herakleios pentru doborârea Imperiului Persan.mijlocul sec. VII. spre sfârşitul acestei perioade istorice ţărănimea bizantină era aproape în totalitate aservită de către aristocraţie. Pe plan teritorial.odioase (însuşi regele persan Chosroes II s-a declarat răzbunător al lui Mauriciu) i-a pus capăt rebeliunea lui Herakleios (Heraclius). Bizanţul pierde o parte a populaţiei traco-romane din Balcani. de asaltul arabilor asupra posesiunilor bizantine orientale. prima dintre ele (sec. exarhul Cartaginei. iar următoarea de înflorire culturală. Această ultimă perioadă este caracterizată de afirmarea primului umanism bizantin. fie divină. de grave tulburări interne şi de modificări de structură în domeniul social. fapt care a subminat baza socială a statului. 2. IX) fiind caracterizată de declin. supusă slavizării dar dobândeşte o mare uniformitate etnică deoarece majoritatea populaţiei sale va fi formată din greci sau din elemente alogene în curs de elenizare. erezie care susţine în principal că Iisus Hristos ar avea o dublă natură. IMPERIUL GREC MEDIEVAL (610-717) Cele aproape cinci veacuri cuprinse între domniile lui Herakleios (610-641) şi Nikephor III Botaniates (1078-1081) formează perioada clasică a istoriei bizantine. Uniformizarea religioasă a imperiului se datorează pierderii provinciilor sale orientale.1. fie umană. 2. administrativ şi militar. iar împăratul Phocas a fost detronat şi ucis cu întreaga familie. Siria. în această perioadă imperiul suferă importante pierderi în favoarea arabilor (Egipt. vechile forme de organizare impuse de 58 . PE PLAN SOCIAL. secolele VII-XI prezintă două perioade distincte. Pe plan etnic. ÎN PLAN ADMINISTRATIV. În plan cultural. dispar definitiv structurile sclavagiste. Pe plan social. locuite de grupuri de populaţii ce adoptaseră diverse erezii (în special monofizismul. ilustrat prin reîntoarcerea la valorile culturii clasice în literatură şi prin „renaşterea macedoneană” caracterizată de inovaţii în arhitectură şi în pictura monumentală. Palestina şi Africa de Nord). decade marea proprietate şi se întăreşte mica proprietate ţărănească liberă.

Anarhia din imperiu este curmată de venirea la tron a lui Leon III Isaurianul (717-740). trupele de mercenari care formaseră baza armatelor bizantine din epoca precedentă sunt înlocuite de trupe „naţionale” (stratioţi) recrutate din rândul ţăranilor liberi din theme. în faţa expansiunii arabe ce culminează cu două mari asedii ale Constantinopolului (674-678 şi 717-718). baza întregului sistem militar şi fiscal al imperiului. în ciuda pierderilor teritoriale mai sus enunţate. El promovează interesele micii proprietăţi ţărăneşti. ce deţin puterea militară şi civilă. economice şi culturale ale Imperiului Roman. Domnia lui Constantin IV (668-685) are o importanţă decisivă pentru istoria Bizanţului. Rezistenţa Bizanţului la atacurile Islamului a salvat nu numai acest stat. Iulian Apostatul (361-363) şi Theodosius I (379-395). Heracliu a reuşit să îndepărteze pentru totdeauna pericolul persan de Bizanţ (628-629). ci şi întreaga cultură şi civilizaţie europeană. extinde sistemul themal în Europa şi duce o amplă politică de colonizări. Transformările de structură ale imperiului permit rezistenţa sa. ci şi întreaga civilizaţie europeană. răstimp în care pe tronul Bizanţului se succed 7 împăraţi. Victoria arabilor ar fi pus în pericol nu numai imperiul. În perioada 666-698 bizantinii pierd şi Africa de nord în favoarea arabilor. prin victoria strălucită obţinută asupra arabilor care asediaseră Constantinopolul (674-678). Imperiul Grec Medieval (610-717). În secolul IV-VII Imperiul Bizantin a cunoscut mai multe perioade de evoluţie istorică. Mesopotamiei şi Egiptului în mâinile arabilor (634-642). PE PLAN MILITAR. se inaugurează o etapă de anarhie politică în imperiu. denumite în mod convenţional de către specialişti Partitio Imperii Romani (330-395). Epoca invaziilor şi a luptelor hristologice (395-518). Imperiul Bizantin a fost în perioada 330-1453 continuatorul tradiţiilor politice. Siriei. conduse de strategi. ucis în urma unei răscoale. dar nu a reuşit să împiedice recucerirea de către vizigoţi a majorităţii posesiunilor imperiale din Spania (615). Pe plan extern. În anul 626 a izbutit să respingă un atac slavo-avaro-persan asupra Constantinopolului. care va ţine până în anul 717. Domnia lui Herakleios/Heracliu (5 octombrie 610-11 februarie 641) este perioada unei profunde reforme administrative (crearea themei) care avea să asigure timp de veacuri stabilitatea statului bizantin. dar nu reuşeşte să împiedice căderea Palestinei. La moartea acestui împărat. Acest mare împărat nu reuşeşte totuşi să împiedice formarea hanatului bulgar (681) Justinian II (685-695) duce o amplă politică de regenerare socialeconomică şi administrativă a imperiului. Epoca lui Justinian (518-610). Cei mai importanţi împăraţi din perioada 330-395 au fost Constantin cel Mare (306-337). Rezumat şi concluzii generale. În perioada 395-518 s-au ilustrat mai cu seamă 59 .Diocleţian şi Constantin cel Mare sunt înlocuite prin theme.

Mauriciu (582-602) şi Phocas (602610).împăraţii Theodosius II (408-450). Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale Imperiului Romano-Bizantin. 476-491) şi Anastasios I (491-518). 2. instituţional şi al dezvoltării economice. Fixarea cunoştinţelor 1. 3. Arătaţi principalele elemente caracteristici ale domniei lui Justinian I. 60 . Definiţi elementele caracteristice ale imperiului grec medieval. Imperiul Bizantin a fost un focar de cultură şi civilizaţie în răsăritul Europei. Epoca lui Justinian este reprezentată mai ales de domniile lui Justinian I (527-565). a contribuit în chip decisiv la creştinarea bulgarilor. Ultima perioadă a istoriei bizantine tratată în acest curs este ilustrată de domniile împăraţilor Heracliu (610-641). Zenon (474-475. sârbilor şi ruşilor şi a fost până la începuturile Evului Mediu dezvoltat mai avansat decât statele din vestul Europei din punct de vedere cultural. Justinian II (685-695) şi Leon III Isaurianul (717-740). Constantin IV (668-685).

Caracterul şi cauzele cruciadelor Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat. declarat încă de Mahomed. datorită faptului că au pus în contact civilizaţiile europeană şi musulmană.CREŞTINISM VERSUS ISLAMISM: CRUCIADELE ŞI IMPORTANŢA LOR ISTORICĂ Cruciadele. se afirmă în secolul al XI-lea. Izvorâte din condiţiile social-economice. Expediţiile în Orientul Apropiat au fost doar rezultatul încercărilor bisericii catolice de a canaliza tendinţele societăţii feudale în folosul ei.. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cârei rol. de la început de o ideologie creştină.război sfânt". politice şi religioase ale vremii. în secolul al XI-lea. a se considera că cruciadele au izvorât numai din misticismul medieval. În general. însă.. ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte (Ierusalimul). în numele unui . 1. cruciadele nu au urmărit ulterior decât expansiunea politică şi economică a feudalităţii apusene. la ele participând toate clasele şi păturile sociale. ca o legitimare a politicii de cucerire a arabilor şi preluat apoi de turci selgiucizi. Impulsionate iniţial de mobiluri religioase (eliberarea Sfântului Mormânt din Ierusalim). politice şi spirituale ale Europei de apus în veacul al XI-lea. sociale. însă. au avut loc în secolele XI-XIII (1096-1270) şi au fost rezultatul transformărilor economice. îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. care. adică un răspuns dat expansiunii musulmane. cruciadele au avut urmări pozitive. de expediţiile militare obişnuite prin caracterul lor internaţional şi amprenta lor religioasă. ce se făcea. cruciadele se deosebesc. 61 . elaborând o ideologie corespunzătoare mentalităţii vremii. în forma lor clasică. fapt ce a prilejuit înrâuriri şi interferenţe reciproce. pătrunseseră în Asia Mică.războaie sfinte”. Erau un contra djihad. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite. Este greşit. Ideile religioase erau atunci forme ale motivelor reale şi nu simple iluzii. pe plan internaţional. Proclamate . de asemenea. de sub dominaţia musulmană.

exercita. molime etc. Sistemul primogeniturii lipsea de pământ un număr mare de fii de nobili. pe cale de a se dezvolta. Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări de mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie. dar. prestigiu şi glorie. de la început. în primul rând. Siria. cât şi celei orăşeneşti. apoi. prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte puternic în evul mediu. la sfârşitul secolului al XI-lea. în Siria şi Palestina pe atunci stăpânite de Califatul din Egipt. a instituirii „ordinului" cavaleresc. după ce au cucerit Bagdadul (1055) au înaintat în Asia Mică. mai întâi prin înlăturarea schismei. mai cu seamă în Franţa. al nobilimii şi mai ales al nobilimii sărace. în mai multe rânduri. Povestirile pelerinilor despre bogăţiile din răsărit au trezit interesul. într-un moment în care cumanii. maghiarii şi nomazii atacau imperiul. o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii. foamete. Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ. în conciliile de la Piacenza şi Clermont (1095). La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare. pe de altă parte. în a doua jumătate a secolului al XI-lea. 62 . de Capadocia. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o soluţie fericită. Egiptul). a sporului demografic. secetă. din anul 1054. prin răspândirea catolicismului în noi regiuni.Orientul Apropiat (Bizanţul. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă. fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul. pecenegii. iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Palestina. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi. a creşterii puterii principilor. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale. să ceară ajutor militar în Occident. precum şi a unor factori naturali: inundaţii. Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică pe de o parte prin pauperizarea ei (Franţa a fost bântuită de foamete 48 de ani). dintre bisericile catolică şi ortodoxă. iar aceste elemente întreţineau o permanentă stare de război. fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadei copiilor (1213). apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al IIlea. turcii selgiucizi. Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri.

Organizarea lor este cunoscută din . cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097). fratele regelui Filip I şi Robert Courte Heuse. pentru a evita tulburările în oraş. 63 Căpeteniile şi unindu-se din rândul În tot acest . Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin. comitatele de Tripoli. o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale. Ascalon. pe moment. Ordinul Templierilor şi Ordinul cavalerilor teutoni. Boemia şi Ungaria. Cruciada I (1096-1099) Prima cruciadă s-a desfăşurat în două etape: EXPEDIŢIA SĂRĂCIMII condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac. ajutate fiind de nemulţumirile populaţiei supuse care se răscoală în mai multe rânduri. unde au fost masacraţi de trupele selgiucide. au pus capăt rivalităţilor dintre ele au început ofensiva. şi EXPEDIŢIA CAVALERILOR. selgiucide. Bohemund de Tarent. i-a transportat pe cruciaţi pe coasta Asiei Mici. Abia în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor iar cruciaţii au masacrat populaţia oraşului. principatul Antiohiei. Sidon. conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului. sau făcuţi prizonieri şi duşi în robie. Huges de France. Antiohia a rezistat şapte luni. unde au încheiat o înţelegere cu Alexie Comnenul. senioriile Ramlah. Jaffa. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol. Köln şi Mainz. grupaţi în patru corpuri principale de oaste. Robert de Flandra şi Tancred de Sicilia. Împăratul Alexie Comnenul. ales mai târziu comandant suprem al armatei. Kerak. două baze militare importante. care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. conduse de Geoffroi de Bouillon.Aşezămintele Ierusalimului". Cruciadele a II-a şi a III-a Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. marchizatul de Tyr.. Beirut. Cruciaţii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim.2. Cu mare greutate. dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Edessa. fiul lui Wilhelm Cuceritorul. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militarocălugăreşti: Ordinul Ioaniţilor. ameninţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-1 îmbrace expediţiile. În urma cuceririlor făcute. prin care se angajau să recunoască suzeranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. s-au creat mai multe formaţiuni politice. Masele populare au ajuns la Constantinopol trecând prin Germania. 3.

Guy de Lusignan. dar armata se aduna greu. În vara anului 1190 o armată creştină uriaşă (circa 180. iar Richard la Marsilia. început în anul 1189. deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze călare râul Cydnus (Kara-Su. Rămaşi fără conducător. intervenţia lor determinând. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei. capitularea oraşului (13 iulie 1191). era gata de război. de aceea. Sultanul Egiptului. la care au răspuns regii Angliei şi Franţei – Richard Inimă de Leu şi Filip al II-lea August – şi împăratul Germaniei Frederic Barbarossa. Victoria sa nu a putut fi fructificată. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova. După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor. păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor. despre cruciada a IV-a se 64 . Oastea franco-germană a fost risipită de turci în Asia Mică. şi . cea mai mare parte din cruciaţi s~au împrăştiat. după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de Lusignan. Cruciada a IV-a (1202-1204) Cruciada a IV-a este legată de numele papei Inocenţiu al III-lea. în apropiere de lacul Tiberiada. Leopold al V-lea. La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îşi pierduseră baza populară. unde a reuşit să-1 învingă pe sultanul de Iconium. unde au făcut un popas lung. şi-a continuat drumul iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului. sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului. abia plecaţi. în apropiere de munţii Taurus). ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia. Saladin. Papa Clement al II-lea a lansat un nou apel de cruciadă.000 oameni).timp turcii continuau ofensiva. 4. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei. La această cruciadă au participat trupe franceze conduse de Ludovic VII şi germane în frunte cu împăratul Conrad III. Primii doi suverani. între cruciada populară şi cea aristocrată distanţa se adâncise. în lupta de la Hittin (1187). în mare măsură. au debarcat în Sicilia. şi de politica sa de a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine. un militar şi om politic capabil a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. de un an.a pus stăpânire pe oraş. în timp ce Frederic I a preferat să meargă pe uscat. fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică. numai un număr mic sub comanda ducelui Austriei. Recucerirea Edessei de către musulmani a determinat organizarea celei de a doua cruciade (11471148) de către papa Eugen al III-lea. occidentale şi orientale.

Totodată cruciada a IV-a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă. Relaţiile comerciale ale Europei apusene cu Orientul s-au accentuat. Mai întâi. 5. din exploatarea populaţiei supuse. Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a obligaţiilor. Urmările cruciadelor Cruciadele au avut consecinţe pozitive şi negative. În al treilea rând. ducând acolo moravurile apusene. rege catolic aflat sub protecţia scaunului apostolic. Din punct de vedere politic. Şi de data aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele Veneţiei. pentru a acoperi cheltuielile făcute de nobili. feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului şi luxului oriental. apoi i-au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. În urma acestei cruciade a fost desfiinţat Imperiul Bizantin şi împărţit în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit. fapt de care au profitat oraşele. În acelaşi timp. cele negative decurgând din distrugerile de bunuri şi masacrele ce au avut loc cu ocazia luptelor. Deoarece bazileul nu a putut achita suma cerută. Epirul şi Trapezuntul. ca urmare a slăbirii unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii adusă autorităţii papale. eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. mai ales cele din Italia şi sudul Franţei. În al doilea rând. cruciadele au înlesnit în Europa apuseană procesul de centralizare şi de afirmare a regalităţii. Niceea.poate spune că a fost o acţiune a baronilor şi cavalerilor. Cucerirea Zarei a fost cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei. ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din şerbie. Zeci de mii de cruciaţi s-au deplasat în Orientul Apropiat. Imperiul bizantin a fost restaurat în 1261. pe care le-au adus apoi în Europa. şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului. situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpânită de regele Ungariei. cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii care s-au influenţat reciproc. pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor. Henric Dandolo. în anul 1204 cavalerii apuseni au luat cu asalt capitala bizantină şi au jefuit-o. au cucerit oraşul şi l-au reînscăunat pe Isac II Anghelos. cruciaţii au sosit la Constantinopol. centrul unităţii lumii musulmane. Nevoia de 65 . În luna mai a anului 1203. care dorea să-şi sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit. în urma unei abateri de la planul iniţial al cruciadei cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o intervenţie. Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident. în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. pentru că expediţia a fost plănuită împotriva Egiptului. expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202).

Kerak. recucerind Ierusalimul. Totodată. Cruciada a treia s-a terminat nedecis. 4. comitatelor de Tripoli. 66 . Sidon şi Beirut. cruciadele au avut drept scop general eliberarea Ierusalimului de sub stăpânirea turcilor selgiucizi şi. Rezumat şi concluzii generale. Prezentaţi cruciada I Prezentaţi cruciada a doua şi a treia Analizaţi cruciada a patra Prezentaţi succint urmările cruciadelor. a sfârşit cu cucerirea Constantinopolului şi desfiinţarea temporară a Imperiului Bizantin şi a dus la sfărâmarea unităţii lumii creştine. Expediţii militare cu caracter religios declanşate de papalitate. Cruciada a patra a fost deturnată de la scopul ei iniţial. ele au înlesnit procesul de centralizare statală şi de afirmare a regalităţii în vestul Europei.bani i-a determinat pe nobili să accepte sumele de bani propuse de oraşe pentru a-şi răscumpăra libertatea şi pentru a obţine mult doritele charte de privilegii. dar şi negative. 5. Ele au pricinuit mari distrugeri de bunuri şi vieţi omeneşti. aşa-zisele cruciade clasice. Fixarea cunoştinţelor 1. dar au înlesnit contactul dintre culturile vest-europeană şi islamică. Ascalon. având drept rezultat crearea regatului de Ierusalim. Edessa. 3. recucerirea Ierusalimului. Arătaţi mobilurile declanşării cruciadelor. conducând la revigorarea comerţului la distanţă. a principatului de Antiohia. îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Jaffa. monarhii şi feudalii apuseni. Primele patru cruciade. deoarece creştinii au cucerit Accra în 1191 dar forţa militară şi unitatea lumii islamice au rămas aproape intacte. 2. s-au desfăşurat în perioada 1096-1204. Cruciadele au avut consecinţe pozitive. au stimulat procesul de eliberare al ţăranilor din şerbie şi la dobândirea acelor charte de privilegii (dobândirea aşa-ziselor libertăţi municipale) de către oraşele din vestul Europei. totodată. Cruciada a doua s-a soldat cu rezultate defavorabile pentru creştini. sultan al Egiptului. a marchizatului de Tyr şi a senioriilor de Ramlah. marele om politic şi conducător militar Saladin. Cruciada I a fost favorabilă creştinilor. cucerirea şi colonizarea unor regiuni din Orientul Apropiat.

În timpul dinastiei saxone la problemele politice externe ale statului se va adăuga şi lupta regalităţii pentru subordonarea acestor ducate. o zonă tipică a fărâmiţării feudale. de fixare a hotarelor. Din a doua jumătate a secolului al X-lea. având ca hotar sudic Munţii Alpi. după o scurtă perioadă de frământări. Germania a cunoscut perioade de ascensiune şi decădere în cadrul Imperiului Romano-German. Formarea statului german Regatul Germaniei s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun (843). Henric Păsărarul. Primii regi ai statului nou creat. XI. s-a instaurat dinastia saxonă. ai căror conducători devin stăpânii virtuali ai unor regiuni întinse. XII-XIII.GERMANIA ÎN SECOLELE X-XVII Germania a rămas. care s-au succedat la domnie între anii 843 şi 911. de impunere a autorităţii centrale nou create. Prezentul curs îşi propune să prezinte următoarele probleme: formarea statului german. de la destrămarea Imperiului carolingian şi până la înfăptuirea unificării ei statale din secolul al XIX-lea. Teritoriul noului stat. Saxonia. Germania în secolele XIV-XV. în persoana ducelui de Saxonia. Aspectele politice Importante din această perioadă au izvorât din necesitatea menţinerii fiinţei de stat. capabili să adune suficiente trupe pentru apărarea locală. era cuprins între Elba şi Rin. Lipsa unei autorităţi centrale puternice a permis ascensiunea unor mari seniori feudali. lupta dintre papalitate şi imperiu în sec. 67 . Franconia. Incursiunile normanzilor şi ungurilor au contribuit la accelerarea procesului de feudalizare. istoria ei fiind strâns legată mai cu seamă cu cea a Italiei. restaurarea Imperiului. prin desprinderea din Imperiul franc a părţii sale de răsărit. Bavaria. 1. o simplă “expresie geografică”. iar în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsăriteană (Ostmark} a Imperiului carolingian. În cursul fărâmiţării feudale au apărut ducatele Suabia. locuit de populaţii germanice al căror număr trecea cu puţin peste trei milioane. lupta pentru investitură în sec. în anul 919. au fost descendenţi carolingieni. apoi.

în urma adunării de la Worms. iar pentru serviciile aduse aceasta a fost răsplătită cu mari proprietăţi funciare astfel că episcopii.. Regele s-a îngrijit de organizarea armatei şi de ridicarea unor noi cetăţi. -Franconia. să ajungă mai întâi stăpâni în Italia. 2. Atacului ungurilor. Henric I obţinut în Thuringia. o victorie importantă asupra ungurilor. să intervină cu ncursiunile normanzilor şi ale ungurilor. unde se aflau şi posesiunile sale ereditare. Lipsa unei autorităţi centrale puternice a permis ridicarea unor mari seniori. Saxonia. A făcut o reformă asemănătoare cu cea lui Carol Martel. au contribuit la accelerarea procesului de feudalizare. capabili să strângă o armată şi să asigure apărarea 68 locală. iar bogăţiile oraşelor italiene constituia o atracţie pentru feudalii germani. supunând Suabia. tot ce a putut face fiind obţinerea. pe care ia obligat să se retragă. Fărâmiţarea politică de aici permitea o intervenţie. La sfârşitul secolului al IX-lea ducii devin adevăraţi stăpâni ai unor regiuni întinse. din ultimii ani ai secolului al IX-lea şi din primele decenii ale secolului al X-lea. după tradiţie. Pentru a obţine titlul de împărat. domnia lui Otto 1 (936-973) a fost o perioadă de întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului german în politica externă. mai ales în nord. Restaurarea Imperiului În ciuda unei relative independenţe pe care marii feudali încercau să o afişeze. la Merseburg. Fărâmiţarea feudală s-a concretizat în apariţia marilor ducate Suabia. creând o armată puternică de cavaleri recrutaţi din păturile mijlocii. În interior. Bavaria. care aminteau de grupările etnice existente anterior (Stammesherzogtümer). Pretextul a fost furnizat de două evenimente: criza papalităţii şi lupta pentru putere ce se dădea în fostul regat lombard numit încă . fapt ce i-a permis lui Otto I în anul 951. au putut contracara puterea principilor laici.regatul Italiei”. Succesele obţinute au făcut ca Otto I să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană în acea vreme şi aceasta explică de ce regele german a hotărât restaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. Otto a asigurat pacea şi unitatea regatului limitând autonomia Bavariei şi Franconiei. Primul mare succes înregistrat de Otto I în politica externă a fost victoria decisivă obţinută asupra ungurilor la Lechfeld (lângă Augsburg) în vara anului 955. şi ei mari feudali. . suveranul german trebuia. din anul 926. În politica internă regele s-a sprijinit pe biserică. apropiindu-şi Lorena printr-o legătură matrimonială. Rezultatul a fost că în anul 933.Pentru început însă. a unei păci pe timp limitat. lui Henric I Păsărarul (919-936) îi revenea principala îndatorire de a stăvili incursiunile maghiare. la expirarea armistiţiului. regele nu a reuşit să-i reziste.

Lupta pentru investitură în secolul XI Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu. cum a fost numit în istoriografie. apare ca o încercare de reînfiinţare a Imperiului carolingian.forţa armată şi să se încoroneze rege al Italiei. însă. unde se afla papa şi. unde papa îi încredinţează coroana “imperiului roman” (31 ianuarie 962). cunoscând două etape principale. imperiul lui Otto I era o continuare a imperiului roman. după secolul al XI-lea. s-a hotărât ca numirea episcopului în funcţia ecleziastică să fie efectuată de papă. de data aceasta campania sa având drept punct terminus Roma. Astfel. Mai târziu. iar în înaltele funcţii ecleziastice au ajuns să fie numiţi oameni fără vocaţie religioasă. Henric IV a reluat lupta. care a fost excomunicat în 1076. 69 . Clerul s-a laicizat. căci cuprindea numai Germania şi Italia nordică şi centrală. Abia în anul anul 1122 s-a ajuns la înţelegere între papi şi împăraţi privind alegerea episcopilor prin concordatul de la Worms. În anul următor împăratul a fost nevoit să treacă Alpii. Lupta dintre papalitate şi imperiu în secolele XII-XIII Odată cu moartea lui Henric al V-lea s-a stins dinastia de Franconia. Otto I era numit imperator augustus al noului Imperiii roman. să se ducă la Canossa. În realitate el avea o întindere mult mai redusă decât cel carolingian. În prima etapă. cât şi tulburările din nordul Italiei l-au determinat pe rege să intervină din nou în anul 961. în timp ce feuda cu care era înzestrată episcopia să fie dată de împărat.sfântul imperiu” (sacrum imperium) şi abia din secolul al XV-lea a purtat numele de . Deşi a dobândit iertarea papei. la fel ca şi imperiul lui Carol cel Mare. atât papa şi împăratul erau interesaţi pentru a-şi plasa oameni de încredere pentru ocuparea acestora.. i s-a spus .. în haine de penitent să implore iertarea timp de trei zile.Sfântul imperiu roman de naţiune germană”. 4. care a continuat şi sub urmaşul său Henric V (1106-1125) şi sub urmaşii lui Grigore VII. 3. de unde pretenţiile lui de universalitate. Amestecul regilor în alegerile episcopale a avut o consecinţă negativă pentru biserică. Imperiul romano-german. Teoretic. Deoarece episcopii îndeplineau simultan şi înalte funcţii în stat. Acest fapt a determinat naşterea unui conflict virulent între Grigore VII şi împăratul Henric IV. . Situaţia precară a papei Ioan al XII-lea. conflictul capătă forma unei lupte pentru investirea în înalte funcţii ecleziastice. izbucneşte cu toată forţa în secolul XI şi se prelungeşte şi în cel următor. fapt care i-a determinat pe suveranii pontifi să pretindă că alegerea într-o funcţie ecleziastică superioară ţine strict de competenţa lor.

de fiecare dată. au dus foarte curând la înrăutăţirea relaţiilor (1157) şi. iar de aici şi-a continuat drumul la Roma. Frederic Barbarossa şi papa Alexandru se împăcau. Ostilităţile s-au prelungit până în anul 1177. Folosindu-se de refuzul lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă (1227) papa 1-a excomunicat. În tot acest timp. Italia a avut de suferit datorită acestor frământări. unite în „liga lombardă” (1167). Lupta s-a terminat cu victoria Casei de Weiblingen (1138) şi cu instituirea unei noi dinastii a Hochenstaufenilor. În aceste condiţii. un vajnic apărător al principiilor gregoriene. războiul a fost declarat. după nouă ani de rezistenţă. pe de o parte. În cursul acestor conflicte nobilimea germană s-a grupat in două tabere adverse reprezentate de două familii princiare: Welfii (guelfii) strângeau în jurul lor pe adversarii politicii imperiale. prin pacea de la Constanţa (Elveţia). pe care Frederic nu le ascundea. pe când seniorii de Weiblingen (ghibelinii) şi partizanii lor formau gruparea proimperială. Pentru Frederic al II-lea (1215-1250) centrul politic va fi Sicilia. fapt ca avea urmări importante în lupta cu papalitatea din veacul următor. Constanţa. Sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun. În cele din urmă. papa Adrian al IV-lea 1-a încoronat împărat. Singurul succes obţinut de Frederic I în politica italiană a fost căsătoria fiului său. unde a înăbuşit în sânge răscoala lui Arnaldo. în Germania.iar alegerea noului împărat a deschis în Germania o lungă perioadă de lupte pentru tron. de îndată ce punea mâna pe putere. întreprinzând câte o expediţie la Roma pentru a fi încoronat. Riposta a venit neîntârziat din partea papei Grigore al IX-lea. în Biserica San Marco din Veneţia. Frederic al II-lea a fost obligat să plece în 70 . În timpul domniei lui Frederic 1 Barbarossa (1152-1190). dar pretenţiile de suzeranitate. împăratul recunoştea autonomia oraşelor lombarde. oraşele din nordul Italiei erau jefuite. Un an mai târziu. împotrivirea oraşului Milano de a recunoaşte suzeranitatea sa. viitorul Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei. prilej cu care. au obţinut la Legnano o mare victorie asupra trupelor germane (1176). Barbarossa a intrat în Italia (1154). După anul 1190 regii Germaniei vor fi şi regi ai Siciliei. fapt de care au profitat oraşele din nordul Italiei pentru a se răscula. pe de alta. s-a încoronat rege la Pavia. Drept răsplată. mişcarea lui Arnaldo da Brescia de la Roma şi dorinţa răsculaţilor de a înlătura suzeranitatea pontificală şi de a reînfiinţa Republica romană. puterea imperială a atins apogeul. Welfii au găsit un aliat în papă şi comunele italiene. odată cu înscăunarea ca papă a lui Alexandru al III-lea (1159). luptele interne duseseră la o slăbire a regalităţii. Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a marcat o întărire a autorităţii papale sub pontificatul papei Inocenţiu al III-lea. a supus oraşele lombarde. unde ia măsuri centralizatoare de guvernare. Prilejul intervenţiei regelui german în Italia l-a constituit. Acţiunile lui Frederic I Barbarossa au redeschis lupta dintre sacerdoţiu şi imperiu. iar în anul 1183. fiecare pretendent. oraşele italiene.

Bula de Aur". trei clerici – arhiepiscopii de Mainz. a înăbuşit-o. Schwyz şi Unterwalden (1315). el nu s-a 71 . înzestrat cu reale calităţi de conducător. El a renunţat la politica italiană a predecesorilor. taxe vamale şi justiţie proprie. împăratul urmând să fie ales de şapte principi electori. de a avea monedă. În anul 1438 a revenit la tron dinastia de Habsburg. un act de confirmare al principatelor teritoriale care primeau dreptul de a fi indivizibile.Bula de Aur" punea bazele Imperiului laic german. ducele Saxoniei şi margraful de Brandenburg. fortificaţii.. a făcut din Praga centrul său politic. Ludovic. a căror autoritate creşte în secolul al XV-lea. în schimb a căutat prin toate mijloacele întărirea Germaniei..cruciadă (1228-1229). Alegerea ca împărat a lui Carol al IV-lea de Luxemburg (13471378) a însemnat o accentuare a fărâmiţării politice. ereditare. Lupta în Italia 1-a obligat pe Frederic al II-lea să facă nenumărate concesii principilor germani. Germania a revenit la vechea stare de lucruri. teritorii revendicate deopotrivă de statul ceh. Puterea principilor a crescut într-atât încât între anii 1254-1273 a avut loc în Germania un mare interregn. nu s-a încoronat împărat. a extins graniţele statului adăugând Stiria. Urmarea imediată a fost desprinderea de imperiu a cantoanelor elveţiene Uri. După moartea lui Rudolf. oraşe. comitele palatin de Rin. Prin drepturile înscrise constituţia a stat la temelia principatelor teritoriale. Dezvoltarea economică neunitară a întinsului teritoriu al Germaniei împiedica centralizarea statului. cu greu. de a bate monedă etc. promulgată în anul 1356. Carintia şi Carniolia (1278). Austria. Totodată . împăratul. un nobil din Zürich. Carol al IV-lea fiind în acelaşi timp rege al Cehiei. Cu toate eforturile lui Frederic al III-lea (1440-1493) de a înzestra statul cu instituţii centralizatoare. 5. Printre acestea se numără constituţia In favorem principum (1232). după cum se poate constata din . perioadă în care tronul a fost permanent disputat şi în care „domnia pumnului" (das Faustrecht) s-a înstăpânit peste tot. Răzvrătirea a continuat şi. printre care figurau: dreptul de a avea jurisdicţie proprie. un adevărat act de recunoaştere a privilegiilor marii nobilimi. la întoarcere. Menţinerea sistemului electiv a făcut să reînvie grupările politice şi certurile dintre ele. Germania în secolele XIV-XV Sfârşitul secolului al XIII-lea a adus Germaniei o redresare politică deoarece interregnul a luat sfârşit prin alegerea ca rege a lui Rudolf de Habsburg (1273-1291). iar Germania a lăsat-o pe seama principilor. A instituit pedeapsa cu moartea şi dărâmarea castelelor pentru nobilii turbulenţi. Încercările succesorilor lui Carol al IV-lea de a reda puterii imperiale forţa s-au lovit de rezistenţa principilor teritoriali. în timp ce pe tron se afla un reprezentant al Casei de Bavaria. Köln şi Trier – şi patru laici – regele Cehiei.

fie pentru supremaţie politică şi spirituală (secolele XII-XIII). Arătaţi cum s-a format Germania ca stat de sine stătător. prin desprinderea din fostul imperiu franc (carolingian) a părţii sale din răsărit. economic şi cultural al Europei occidentale din Evul Mediu. unde în 1462 se luptă cu propriul său frate. în timp ce contele palatin se răzvrătea. 2. sprijinitorii politicii imperiale. cele mai remarcabile figuri de monarhi fiind Rudolf de Habsburg (12731291) şi Frederic al III-lea (1440-1493). În timpul acestei ultime perioade s-au format două partide nobiliare celebre.mai putut impune nici măcar în posesiunile ereditare (Austria). Includerea Ţărilor de Jos în Imperiul German a fost singurul succes politic al lui Frederic al III-lea. Formaţiunea statală a lui Otto I includea Germania şi Italia nordică şi centrală. conform opiniei specialiştilor. fie pentru dreptul de investire al episcopilor (secolul XI). Fixarea cunoştinţelor 1. Regatul Germaniei s-a constituit în urma tratatului de la Verdun (843). bazat mai mult sau mai puţin pe tradiţia imperială romană. Până în veacul al XIX-lea Germania nu a reuşit să-şi realizeze unitatea statală fiind. Cel mai remarcabil împărat german din această perioadă a fost Frederic I Barbarossa (1152-1190). care au dus la ocuparea Vienei pentru câtva timp (1485-1490). Această stare de lucruri a permis regelui Ungariei. Rezumat şi concluzii generale. În secolele XIV-XV Germania şi-a menţinut fărâmiţarea politică. istoria Germaniei a avut o importanţă deosebită pentru destinul politic. În secolele XI-XIII. În această perioadă este redactată „Bula de Aur” (1356). cea a seniorilor de Weiblingen („Ghibelinii”). această formaţiune politică a purtat numele de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. locuită de circa trei milioane de oameni. dintre care trei erau clerici iar patru erau laici. Împăratul Otto I (936-973) a reuşit în anul 962 o celebră renovatio imperii. adversari ai acestei politici. o simplă „expresie geografică”. Începând cu secolul XV. să întreprindă mai multe războaie împotriva Germaniei. act care punea bazele imperiului laic german. 72 . împăratul urmând să fie ales de cei şapte principi electori. Matei Corvin. încercând reînfiinţarea imperiului carolingian. situată între Elba şi Rin. iar ţăranii din Saxonia se răsculau. şi cea a Welfilor („Guelfii”). împăraţii germani au avut un şir de conflicte cu papalitatea. Cu toate acestea. dar această alipire va fi în viitor prilej de noi tulburări. Sintetizaţi politica lui Henric Păsărarul.

Franţa era statul cel mai bine unificat şi centralizat din Europa. iar autoritatea lor efectivă nu depăşea hotarele domeniului regal. Prezentaţi politica lui Frederic I Barbarossa şi Frederic II. Franţa era o ţară reprezentantă tipică a fărâmiţării feudale. ce constituie exemplul cel mai caracteristic al procesului de unificare teritorială şi centralizare politică a statelor europene. Descrieţi politica lui Otto I de restaurare a imperiului. la sfârşitul secolului al XV-lea. la stingerea dinastiei carolingiene. adunarea marilor baroni şi a înalţilor prelaţi de la Senlis a ales ca rege pe Hugo Capet. Acţiunea de întărire a autorităţii regale a fost dusă cu mai multă energie în timpul domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137).3. 4. Ludovic al VII-lea (1137-1180) s-a căsătorit cu Alienor. cel mai întins principat teritorial 73 . având o suprafaţă restrânsă. fiind împărţită în circa 15 principate teritoriale ale căror stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui o autoritate nominală. 1. primii Capeţieni dispuneau de resurse materiale şi militare modeste. Carol IV de Luxemburg şi Frederic III. care a înfrânt pe seniorii rebeli din cuprinsul domeniului regal. nu reală. Primii Capeţieni În anul 987. Prezentaţi esenţa luptei pentru investitură. Domeniul capeţian. 6. Arătaţi evoluţia Germaniei în timpul domniilor lui Rudolf de Habsburg. Desfăşurarea unificării şi centralizării Franţei a urmat o cale clasică. la venirea dinastiei capeţiene. duce de Ile-de-France. Peste 5 veacuri. UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ La sfârşitul secolului al X-lea. moştenitoarea ducatului Aquitaniei. situat între Sena şi Loara. 5.

Maine. Ludovic al IX-lea a dispus emiterea unor monede regale de aur cu o compoziţie superioară şi a reglementat circulaţia lor în întreg regatul. flamande şi germane la Bouvines (1214) a dus la consolidarea stăpânirii teritoriilor redobândite de la englezi. conte de Anjou şi duce al Normandiei. s-a împătrit. Posesiunile continentale ale lui Henric al II-lea cuprindeau mai mult de jumătate din Franţa. fapt care constituia o mare piedică în calea realizării unificării teritoriale a acestui regat. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune. justiţia regală devenea un important mijloc de unificare şi centralizare a statului. Ludovic al IXlea a reglementat şi raporturile cu Anglia. Touraine şi Poitou. ca şi portul armelor. care a ajuns şi rege al Angliei.din Franţa. zis cel Sfânt (1226—1270). domeniul regal. regele Angliei. ordonanţa lui Ludovic al IX-lea din anul 1258 a interzis „în regatul său. În anul 1152. În urma luptelor din 1202-1204. domnia lui Filip al II-lea August a marcat astfel o etapă decisivă în procesul de unificare şi de centralizare a statului francez. Victoria francezilor asupra armatelor engleze. căruia i-au fost alipite majoritatea teritoriilor. realizând o uniune personală între domeniile capeţian şi aquitan. Franţa în timpul lui Filip al II-lea August Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale feudalilor francezi din posesiunile plantagenete. 3. Prin deposedarea lui Ioan fără Ţară. ca şi divorţul regelui (1152) au împiedicat însa ca această uniune personală să constituie o etapă premergătoare a alipirii Aquitaniei la domeniul regal capeţian. 2. Pentru asigurarea liniştii interne. 74 . Slabele legături dintre nordul şi sudul Franţei. măsuri are au netezit drumul instaurării monopolului monetar regal şi au contribuit la unificarea economică a Franţei. a renunţat la Normandia. Henric al III-lea. Ca urmare a sporirii considerabile a domeniului regal şi a autorităţii puterii centrale. Sub dominaţia plantagenetă a rămas numai o parte din vestul Aquitaniei şi Gasconia. autoritatea regală a crescut considerabil. toate războaiele şi punerile de foc şi tulburarea lucrării pământului”. Ioan fără Ţară a fost deposedat de ducatele Normandiei şi Bretaniei şi de comitatele de Anjou. De asemenea. înlăturând sau limitând treptat competenţa justiţiei senioriale. Astfel. sub numele de Henric al II-lea (1154-1189). Alienor s-a recăsătorit cu Henric Plantagenet. Franţa în timpul lui Ludovic al IX-lea În timpul lui Ludovic al IX-lea. Prin tratatul de la Paris (1259). de conflictele lui Henric al II-lea cu fiii săi şi de dificultăţile din Anglia ale lui Ioan fără Ţară pentru a lichida aproape cu totul stăpânirea străină in Franţa.

să se retragă din Flandra. datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate. Deşi Filip al IV-lea nu a folosit pentru prima dată procedeul convocării reprezentanţilor stărilor sociale ale regatului. dar păstra ducatul Guyenne din Aquitania. Anjou. totuşi.Bretania. Exemplul a fost urmat şi de alte oraşe. În schimb. fouage). instaurată în oraşe care se bucuraseră până atunci de o largă autonomie municipală şi sprijinul dat de francezi pentru menţinerea regimurilor patriciene au determinat izbucnirea puternicei răscoale a orăşenilor din Bruges din mai 1302. în 1295 regalitatea a introdus o taxă de răscumpărare a obligaţiilor militare. care. clerul şi orăşenimea. în iulie 1302. La începutul secolului al XIV-lea. De aceea se poate considera că de la începutul secolului al XIV-lea 75 . Resurselor obişnuite ale domeniului regal li s-au adăugat venituri suplimentare. Maine. Poitou. într-o instituţie nouă. numită ulterior Stări sau State Generale. dar dominaţia franceză. iar numerarul bănesc confiscat. Astfel.darea pe focuri" (subventio focorum.. Flandra a fost ocupată de francezi în 1300. pentru a obţine sprijinul stărilor privilegiate în conflictul său cu papalitatea. În anul 1307 Filip al IV-lea a arestat pe toţi templierii. Averile ordinului au intrat în posesia regalităţii. întreţinerea armatei şi a aparatului birocratic i-au impus să caute noi mijloace băneşti. În aprilie 1302. Complexele probleme cărora a avut să le facă faţă i-au impus lui Filip al IV-lea să convoace de mai multe ori pe reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării – nobilimea. fiind considerată de contribuabili ilegală. Filip al IV-lea a convocat pe reprezentanţii lor la Paris. 4. iar armata de intervenţie franceză a fost decisiv înfrântă de miliţiile urbane flamande la Courtrai. le-a înscenat un proces de erezie în 1309. a fost numită maltôte (luată pe nedrept). papa a desfiinţat ordinul în 1312. Touraine. pe care Filip al IV-lea a căutat să le extindă şi să le transforme din subsidii ocazionale în impozite permanente. încercarea de a anexa prin război comitatul Flandrei a eşuat. domeniul regal s-a mărit prin alipirea comitatului de Champagne. Politica internă a lui Filip al IV-lea cel Frumos a fost autoritară. le-a transformat. S-au folosit şi alte mijloace de sporire a veniturilor regale. În anul 1295 regele a introdus o nouă taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor. în urma căruia o parte au fost arşi pe rug. iar la cererea regelui. convocând aceste adunări mai des şi dându-le o formă organizată. numită ulterior . Războiul cu Flandra. astfel încât armatele franceze au fost silite . de fapt. pentru care presta omagiu regelui Franţei. în urma căsătoriei sale cu unica moştenitoare a acestui comitat. ordinul templierilor avea în Franţa proprietăţi întinse şi averi uriaşe. a cărei mărime varia între 1/100-1/25 din avere sau 1/20-1/5 din venit. Franţa în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos În timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314).

Deţinerea ca feud. care a lăsat din nou liber exportul de lână engleză în 76 . Pe tronul pontifical se afla tunci papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). a strămutat reşedinţa pontificală la Avignon. dar din punct de vedere economic ea era mai strâns legată de Anglia. în frunte cu Gand. unul dintre cei mai zeloşi reprezentanţi ai doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor laici. Luând legătură cu duşmanii italieni ai papei. în anul 1328 s-a stins dinastia capeţiană directă. . a interzis în anul 1336 exportul de lână engleză în Flandra. care a durat până la formarea monarhiei absolute. Pentru oraşele flamande devenea tot mai limpede că interesele Flandrei cereau ieşirea de sub dominaţia Franţei şi alianţa cu Anglia. ceea ce a avut ca urmare ruinarea industriei de postav flamande. o mică armată franco-italiană a pătruns în statul pontifical şi a arestat pe papa Bonifaciu al VIII-lea la Anagni. Flandra făcea parte din regatul Franţei. unde papalitatea a rămas în strânsă dependenţă faţă de regalitatea franceză. Deşi peste câteva zile papa a fost eliberat de o răscoală a populaţiei din oraş. au recunoscut în anul 1340 ca rege al Franţei pe Eduard al III-lea. îndeosebi pentru pretenţiile ei teocratice. Eduard al III-lea. Regele Angliei. La scurtă vreme după moartea papei Bonifaciu al VIII-lea. urmând succesiv la tron mai multe ramuri colaterale. în aşa-zisa „captivitate babilonică”. lipsit. care. în sudul Franţei. între 1309-1378. de urmaşi în linie bărbătească. de unde importa mari cantităţi de lână pentru industria sa de postav. Politica lui Filip ai IV-lea de a restrânge privilegiile fiscale şi judiciare ale clerului şi de a folosi o parte din imensele venituri ale bisericii pentru nevoile statului a dus la izbucnirea unui violent conflict între regalitatea franceză şi papalitate. sub numele de Clement al V-lea.. pentru a fi mai aproape de protectorul său. aflat în conflict cu regele Franţei. de către Anglia a provinciei franceze Guyenne împiedica atât accesul la mare al Franţei în partea de sud-vest a ţării. desfăşurarea procesului de unificare a Franţei a fost considerabil stânjenită datorită Războiului de 100 de ani (1337-1453). 5. „monarhia stărilor”. ca şi ceilalţi fii ai lui Filip al IV-lea. Filip al IV-lea a reuşit să impună conclavului de cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului de Bordeaux. / Începutul războiului de 100 de ani În a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea.regalitatea franceză a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale. în septembrie 1303. purtat între Franţa şi Anglia. Cu moartea lui Carol al IV-lea. ca urmare a colaborării ei organizate cu Statele Generale.atentatul de a Anagni” a însemnat o grea lovitură pentru papalitate. cât şi desăvârşirea procesului de unificare teritorială a statului francez prin alipirea acestei provincii. principalele oraşe flamande. De aceea. numită.

ci doar a complicat contradicţiile franco-engleze mai vechi. Deşi a dat Franţei răgazul necesar refacerii. a flotei franceze la Sluys (Ecluse) în anul 1340 a asigurat englezilor posibilitatea de a debarca nestânjeniţi în Franţa. Alegerea lui Filip de Valois. 6. devenit rege sub numele de Filip al VI-lea (13281350) nu a generat imediat un conflict deschis. urmărind în primul rând să evite constituirea unei monarhii prea puternice anglo-franceze sub conducerea regelui Angliei. el a convocat State Generale formate dintr- 77 . nepotul său de soră. regele Angliei acceptând să presteze în 1331 omagiu regelui Franţei pentru Guyenne. cu ajutor flamand. Carol al IV-lea. Resursele materiale şi umane ale Franţei erau superioare celor ale Angliei. prin organizare şi capacitate de luptă. Înfrângerea. Problema dinastică nu a dat naştere Războiului de 100 de ani. Périgord. care în timpul domniei sale au ocupat rolul de căpetenie în organele centrale şi în cele locale ale puterii.Flandra. Neputându-se lipsi de colaborarea cu Statele Generale. însumând aproximativ o treime din teritoriul Franţei. unde englezii au obţinut o victorie decisivă asupra francezilor. armata engleză s-a dovedit superioară celei franceze. Franţa având o populaţie de circa 16 milioane locuitori. Lupta de eliberare a Franţei în a doua jumătate a secolului XIV Înfrângerea de la Poitiers şi criza din anii 1356-1358 au silit Franţa să încheie cu Anglia tratatul de pace de la Calais (octombrie 1360). În anul următor a capitulat şi portul Calais. Limousin. În schimb. Pretendenţi la tronul Franţei erau Filip de Valois. în timpul domniei regelui Ioan cel Bun (1350-1364). Saintonge. la Crecy (1346). iar regele Ioan cel Bun a fost făcut prizonier şi transportat în Anglia. Problema dinastică din Franţa a complicat şi mai mult raporturile franco-engleze. în timp ce Anglia avea numai 3. Poitou. Ostilităţile au reînceput în 1355.5 milioane. vărul său primar şi regele Angliei. În 1328 a murit fără urmaşi în linie bărbătească ultimul rege capeţian în linie directă. Bătălia principală s-a dat în nordul Franţei. prin care Anglia primea în deplină stăpânire Guyenne. Francezii au fost înfrânţi din nou la Poitiers (1356). au ales ca rege pe Filip de Valois. tratatul de pace din 1360 constituia o grea lovitură pentru procesul de unificare şi centralizare a statului francez. Carol al V-lea (1364-1380) a dus o politică de refacere şi de reorganizare a ţării şi de întărire a puterii centrale. Consilierilor proveniţi din marea nobilime le-a preferat colaboratori din rândurile micii nobilimi şi ale orăşenimii. Marii feudali şi înalţii prelaţi francezi întruniţi în adunare electivă. Eduard al III-lea. îndeosebi pentru subsidiile băneşti.

un număr mai restrâns de deputaţi şi de notabili. Reizbucnirea războiului cu Anglia crizei interne şi reluarea Profitând de minoratul urmaşului său. era fratele regelui. de la „mărăcinişuri” . Lupta dintre burgunzi şi armagnaci a contribuit la agravarea fiscalităţii. În fruntea unei grupări era unul dintre unchii regelui. Laon. apoi fiul său. în martie 1382. împreună cu nenumăratele neorânduieli şi abuzuri comise. au generat mari mişcări populare în oraşe şi sate. Franţa a reînceput în anul 1369 războiul cu Anglia. adoptând tactica hărţuirii necontenite a englezilor şi a cuceririi sistematice a oraşelor şi a provinciilor stăpânite de ei. Carol. de unde numele de armagnaci. Saint-Quentin. ducele Burgundiei. Însemnatele resurse băneşti de care dispunea i-au permis lui Carol al V-lea să-şi alcătuiască o armată. Filip cel îndrăzneţ. generând o mare nemulţumire în rândul populaţiei. de unde şi numele de „ciocănari” (maillotins) dat răsculaţilor. regele a numit o 78 . de unde numele de burgunzi dat acestei grupări. La Paris. în care se ascundeau răsculaţii). În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea au reînceput cu o violenţă crescândă luptele pentru putere între grupările feudale. care nu au mai încercat să-şi manifeste opoziţia faţă de regalitate. Ioan fără Frică. conduse de Simon Caboche. Lyon. starostele breslei măcelarilor. Statele Generale din Nord. ducele Ludovic d'Orleans. Deoarece tezaurul era gol. 7. o artilerie şi o flotă puternică. pentru a obţine noi subsidii. apoi fiul său. populaţia a prădat prăvăliile de arme şi s-a înarmat cu ciocanele de plumb folosite în lupte la spargerea armurilor. a dezorganizării administrative şi a abuzurilor. În fruntea celeilalte. curtea a convocat în ianuarie 1413. încât până la sfârşitul domniei lui Carol al V-lea aproape toate posesiunile engleze din Franţa au fost recucerite. sprijiniţi de puternica familie meridională a conţilor d'Armagnac. proveniţi din rândul ţăranilor şi orăşenilor săraci. principalul său comandant fiind conetabilul Bertrand Du Guesclin. ridicat din rândul micii nobilimi bretone. Înstrăinarea şi risipirea fondurilor funciare şi băneşti publice a fost urmată de creşterea fiscalităţii care. Rouen. Spre sfârşitul anului 1381 şi începutul anului următor s-au ridicat orăşenii din Amiens. Carol al VI-lea (13801422). Languedocul a fost frământat între anii 13811384 de mişcarea tuchins-ilor (denumire care provine. Francezii au evitat să dea mari bătălii decisive. Reims.în franceza medievală touche. probabil. Soissons. grupările nobiliare franceze au început lupta pentru putere şi influenţă la curte. Pe baza propunerilor de reformă ale Statelor Generale şi sub presiunea maselor populare din Paris.

atacau pe englezi şi convoaiele lor de aprovizionare. Apoi. înlăturând astfel primejdia cuceririi sudului Franţei. şi recunoaşterea lui ca succesor la tronul Franţei. reprezintă un episod decisiv al războiului de 100 de ani. Henric al V-lea. În Normandia. în iulie 1429. armata franceză a intrat în oraş unde. stăpânea numai la sud de Loara şi avea capitala la Bourges. croindu-şi drum spre Reims. regele legitim al Franţei. iar regele a promulgat. În condiţiile luptei populare de eliberare din deceniul al treilea al veacului XV. 8. spre sudul Franţei. Potrivit tratatului. „Ordonanţa cabochiană”. Etapa finală a războiului de 100 de ani. a despresurat Orléans în mai 1429. apariţia Ioanei d'Arc. căreia Ioana d'Arc i-a insuflat încredere în victorie. Ioana d'Arc 1-a convins pe Carol al VII-lea să-i dea o armată cu care să despresoare acest oraş. lui Carol al VI-lea i-a fost impus tratatul de la Troyes (1420). sub domnia unui rege englez.comisie formată din deputaţi şi consilieri regali care a elaborat. îndeosebi în rândul ţărănimii şi orăşenimii. Carol al VII-lea (1422-1461). fiică de ţărani din Domrémy. în mai 1413. numeroase cete de răsculaţi formate din ţărani. fiscal şi judiciar. Consacrarea pe această cale a 79 . Armata franceză. au oferit englezilor prilejul de a invada iarăşi Franţa. unde Delfinul (titlu dat moştenitorului tronului francez) Carol începea să organizeze rezistenţa. prin care se stabilea căsătoria regelui Angliei. Pentru a-şi realiza obiectivul. Ea prevedea un şir de măsuri privitoare la reformarea sistemului administrativ. orăşeni şi mici nobili de ţară. a cărui cucerire le-ar fi deschis drumul peste Loara. Apariţia Ioanei d'Arc s-a produs într-un moment deosebit de critic pentru Franţa. Englezii asediau din anul 1428. Înteţirea luptei dintre burgunzi şi armagnaci şi mişcarea din Paris din anul 1413. După moartea lui Henric al V-lea şi a lui Carol al VI-lea (1422). Ca urmare a înfrângerii francezilor la Azincourt (1415). copilul nevârstnic al lui Henric al V-lea şi al Ecaterinei. inclusiv a organelor centrale. revenindu-i greaua misiune de a elibera şi a reunifica Franţa. cu Ecaterina. Henric al V-lea trebuia să cucerească Franţa de la sud de Loara. fiica lui Carol al VI-lea. rege al Angliei şi al Franţei a fost proclamat Henric al VI-lea. Franţa ar fi urmat să devină o anexă ia Angliei. oraşul Orléans. Personalitatea şi rolul Ioanei d'Arc În nordul Franţei stăpânirea engleză a generat o rezistenţă crescândă în toate straturile sociale. În acest timp. locul tradiţional de încoronare a regilor Franţei. Carol al VII-lea a fost încoronat şi uns ca rege.

Pentru a slăbi Franţa.era în chip vădit prietenul oamenilor de stare de mijloc şi duşman al tuturor celor mari care ar fi putut să i se împotrivească". ducatul Burgundiei cuprindea Burgundia propriu-zisă. a organizat în 1464-1465 liga „Binele public”. iar cea a Guyennei prin victoria franceză de la Castillon (1453). Flandra şi Artois. recucerit de francezi în anul 1558. au fost eliberate de francezi în ultimii ani ai războiului.. Victoria Franţei şi consolidarea puterii centrale la sfârşitul Războiului de 100 de ani au pregătit totodată încheierea procesului de unificare şi de centralizare a ţării. depinzând de regatul Franţei şi. Luxemburg şi Ţările de Jos. Înscenându-ise de către englezi un proces de erezie.legitimităţii lui Carol al VII-lea. Normandia şi Guyenne. Englezii nu s-au mai menţinut în Franţa decât în portul Calais. Dându-şi seama de făţărnicia membrilor ligii. cu prilejul asediului oraşului Compiègne. totodată. Filip de Commines remarca că . eliberarea Normandiei a fost desăvârşită prin victoria francezilor de la Formigny (1450). Franţa în timpul lui Ludovic al XI-lea Cronicarul Filip de Commines scria despre Ludovic al XI-lea (1461-1483) că . care vedea în constituirea unui regat burgund la hotarele sale o ameninţare pentru desăvârşirea unificării sale teritoriale. realizată în timpul domniilor lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea. 9. depinzând de Imperiul german. . Ultimele două provincii stăpânite de englezi. Ioana d'Arc a fost condamnată şi arsă pe rug la Rouen pe data de 30 mai 1431. a reprezentat un episod a cărui semnificaţie depăşea limitele unui act obişnuit de încoronare şi ungere regală. realizată într-un moment în care regalitatea constituia un element polarizator al forţelor care luptau pentru eliberarea Franţei. Franche-Comté.acest 80 . sprijinită de ducele Burgundiei. Ducele Carol Temerarul (1467-1477) a încercat să unifice teritoriile burgunde disparate şi să constituie un stat independent faţă de Franţa şi de Imperiul german.. În a doua jumătate a secolului al XV-lea. Burgundia a sprijinit rebeliunile marii nobilimi franceze împotriva regalităţii şi s-a aliat cu Anglia. Datorită ostilităţii grupărilor de la curte. care se străduiau să apară ca apărători ai intereselor obşteşti. Ioana d'Arc nu a primit sprijinul militar necesar marilor acţiuni pe care voia să le întreprindă şi. în mai 1430.. Stabilirea impozitelor permanente (1439) şi reorganizarea armatei (1445-1448) au asigurat regalităţii franceze mijloacele băneşti şi militare necesare purtării războiului.Oamenii de stare de mijloc” pe care s-a sprijinit acest rege au fost orăşenimea şi mica nobilime. a fost prinsă de către burgunzi şi predată englezilor. „Cei mari” cu care a purtat o luptă îndelungată au fost ducatul Burgundiei şi nobilimea franceză rebelă. Marea nobilime franceză.

Carol al VIII-lea. birocraţia şi impozitele permanente – arată că în ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XI-lea s-au format premisele trecerii de la monarhia stărilor la monarhia absolută. Maria de Burgundia. Ludovic al XI-lea a mai alipit domeniului regal Roussillon şi Cerdagne (obţinute de la Aragon în 1463). acordându-le posesiuni teritoriale. Cu sprijinul militar şi bănesc al Franţei. elveţienii i-au înfrânt pe burgunzi la Grandson şi Morat (1476). bătălie în care Carol Temerarul şi-a pierdut viaţa..război a fost numit după aceea Binele public. prelaţi şi orăşeni de vază – a căror întrunire putea avea rolul unei adunări reprezentative de stări. invitaţi direct de către rege. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze pe membrii ligii.era mai puţin vorba de aceasta – remarcă Filip de Commines – căci binele public se prefăcuse în bine particular”. În cursul tratativelor. dintre nobili. sprijinită de forţele opoziţiei feudale interne. O gravă ameninţare pentru Franţa a constituit-o alianţa anglo-burgundă din anul 1475. Oraşele. pentru că el se desfăşura sub cuvânt că ar fi spre binele public al regatului”. Maine şi Provence (1481). stabilită în timpul urmaşului său. Oraşele şi-au dovedit loialitatea faţă de regalitate în timpul rebeliunilor feudale şi al invaziei angloburgunde.. membrii ligii du uitat cu totul de . iar lorenii la Nancy (1477). Lichidarea opoziţiei feudale. 81 . în stăpânirea casei de Austria. organizând apărarea şi furnizând contingente militare. . cu Maximilian de Habsburg. Profitând de moartea lui Carol Temerarul. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze opoziţia feudală internă şi. Franche-Comté. perfecţionarea instrumentelor de realizare a obiectivelor politicii regale – armata regulată. Dând dovadă de mare abilitate diplomatică. Ludovic al XI-lea a găsit un sprijin temeinic în orăşenime şi în mica nobilime. îndeosebi Parisul şi mica nobilime au rămas credincioase regelui şi i-au acordat un sprijin eficient.Binele public”. Picardia şi Artois. înalte dregătorii şi pensiuni. Ludovic al XI-lea a alipit domeniului regal Burgundia. să obţină retragerea armatei engleze debarcate şi să încheie pace cu Anglia. sub formă de impozite şi de împrumuturi. evitarea convocării Statelor Generale. Anjou (1480). El a preferat Statelor Generale adunările de notabili – câteva zeci de delegaţi. Restul posesiunilor burgunde – Ţările de Jos şi Luxemburgul – au intrat. În afară de posesiunile burgunde. datorită căsătoriei fiicei lui Carol Temerarul. fiul împăratului Germaniei Frederic al III-lea. prin tratatul de la Picquigny (august 1475). slujitorii cei mai devotaţi i-a recrutat din rândurile orăşenimii şi ale micii nobilimi. În politica sa internă. Totodată ele au procurat regalităţii mari fonduri băneşti. Deşi Ludovic al XI-lea a avut colaboratori şi din rândul marii nobilimi.

iar rebeliunea nobiliară înăbuşită. cu intermitenţe. a recurs în anii următori la calea armelor. nu au acţionat de comun acord. îndeosebi în domeniul fiscal. în ansamblu. Deşi Bretania şi-a menţinut autonomia. deşi formarea unei pieţe interne unice era stânjenită de numeroase vămi interne. administrativă şi judiciară a ţării. În Statele Generale de la Tours deputaţii au propus o serie de măsuri privind conducerea centrală şi organizarea fiscală. în ianuarie 1484. Statele Generale. procesul de unificare teritorială şi de centralizare politică. a durat. aproape întreg teritoriul ţării devenind domeniu regal. Carol al VIII-lea (14831498). a fost alipit domeniului regal în anul 1491. ca introducerea în consiliul regal a 12 membri aleşi dintre deputaţii Statelor Generale şi perceperea impozitelor numai cu asentimentul lor. astfel încât Franţa era cel mai centralizat stat din apusul Europei. oglindind contradicţiile dintre stările ai căror reprezentanţi erau. curtea s-a grăbit să închidă. Reacţia împotriva politicii regale autoritare. Tentativa acestora de a-i impune regalităţii controlul. ultimul mare principat teritorial al Franţei şi sprijin al rebeliunilor nobiliare. Ducatul Bretaniei. în martie 1484. Unificarea lingvistică progresa. a silit pe Ana şi pe Pierre de Beaujeu să convoace la Tours. Marea nobilime. deşi existau încă deosebiri de limbă 82 . cu excepţia Bretaniei. manifestată de către marea nobilime şi de Statele Generale. Conflictul dintre regalitate şi marea nobilime. numit de contemporani . între anii 1485 şi 1488. sesiunea Statelor Generale. După obţinerea votului pentru perceperea impozitului regal în anii 1484 şi 1485.. monarhia îşi exercita atributele esenţiale ale suveranităţii. La sfârşitul secolului al XV-lea în Franţa s-a încheiat. fiul său. neavând şanse de a-şi impune regalităţii revendicările prin mijlocirea Statelor Generale.10. Pierre de Beaujeu. conducerea a fost preluată de sora sa mai mare Ana şi de soţul ei. armata marii nobilimi a fost decisiv înfrântă de armata regală.Războiul nebunesc”. Încheierea procesului de unificare şi de centralizare a regatului francez în timpul lui Carol al VIII-lea La moartea lui Ludovic al XI-lea. unirea din 1491 a marcat încheierea unificării teritoriale a Franţei. Deşi provinciile care făceau parte din domeniul regal îşi mai păstraseră privilegii şi instituţii proprii. constituind astfel prima adunare reprezentativă a stărilor din întreaga Franţă. expresie a etapei finale a unificării şi centralizării ţării. fiind minor. În 1488. Unificarea economică realizase progrese însemnate. a eşuat pentru că regalitatea era suficient de consolidată şi deputaţii întruniţi la Tours. Statele Generale de la Tours cuprindeau deputaţi ai celor trei stări din toate provinciile franceze.

când Hugo Capet. Rezumat şi concluzii generale. implicit. care deţinea întinse posesiuni în Franţa. a intrat în conflict cu papalitatea şi a sporit considerabil prestigiul regalităţii franceze.între nord (langue d'oïl) şi sud (langue d'oc). Realizarea unificării teritoriale şi iniţializarea centralizării statale au făcut din monarhii Franţei cei mai puternici regi ai Europei de până la sfârşitul secolului XVIII şi au contribuit la procesul de iniţiere a dominaţiei culturale franceze în vestul Europei. 1356 (Poitiers) şi Azincourt (1415). Centralizarea statului feudal francez s-a făcut atât în detrimentul Angliei. În perioada primilor capeţieni. combinate cu o largă mişcare de resurecţie naţională. Fixarea cunoştinţelor 83 . cât şi al marilor seniori feudali. Eleanor (Alienor) cu Henric al II-lea Plantagenet. Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a dus o politică autoritară. la acest proces contribuind triumful limbii franceze din nord şi începutul răspândirii tiparului. luat ca model de specialişti. reprezentau elementele constitutive ale naţiunii franceze în formare. resursele economice şi umane superioare ale Franţei. simbolizată mai cu seamă de Jeanne d’Arc. Filip al II-lea August (1180-1223) a reuşit să recâştige majoritatea posesiunilor deţinute de englezi în Franţa. duce de Ile de France. care doreau să fie cvasi-independenţi pe posesiunile lor. Regii Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (14831498) desăvârşesc unificarea teritorială a Franţei şi. regii Angliei dobândesc posesiuni întinse în Franţa. a desfiinţat ordinul cavalerilor templieri. În urma acestui tratat. economică şi culturală – care se închegau la sfârşitul secolului al XVlea. în urma căsătoriei moştenirii ducatului Aquitaniei. La stingerea dinastiei capeţiene (1328) relaţiile anglo-franceze au intrat într-o perioadă de încordare. Cultura dobândea şi ea tot mai mult trăsături unitare pe întreg teritoriul ţării. Franţa medievală reprezintă în Europa cazul clasic de unificare teritorială şi de iniţializare a centralizării statale. Deşi englezii au câştigat o serie de victorii militare impresionante în 1346 (Crecy). au contribuit la înfrângerea Angliei. de limbă. manifestată timp de câteva secole. ce a culminat cu izbucnirea celebrului Război de 100 de ani (1337-1453). Istoria creării şi centralizării statului medieval englez începe în anul 987. Henric al III-lea al Angliei păstra în Franţa doar ducatul Guyenne din Aquitania. pentru care trebuia să presteze omagiu vasalic regelui Franţei. pun bazele centralizării statului francez. este ales rege. iar Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) a întărit puterea regală şi a reglementat raporturile cu Anglia prin tratatul de la Paris (1259). premisele trecerii francezilor de la popor la naţiune. regele Angliei (1154-1189). Toate aceste trăsături – unitatea de teritoriu.

izbucnit între casele de York şi Lancaster a fost lichidat. Acest proces nu a fost neîntrerupt. Harold. Prezentaţi cauzele şi desfăşurarea Războiului de 100 de ani. survenită în anul 1066. în perioada menţionată înregistrându-se momente de declin al autorităţii regale. ea făcându-se fie pe cale comercială. îşi putea permite o expansiune. pretextul unei intervenţii militare în Anglia. iar politica lui Eduard constituia un prilej pentru o pătrundere în nord. după ce „Războiul celor două roze”. Rezumaţi succint trăsăturile personalităţii şi rolul Ioanei d’Arc în timpul Războiului de 100 de ani. După cucerire s-a format în Anglia o monarhie puternică. 5. În cursul lunii septembrie 1066 Wilhelm a debarcat în apropiere de Hastings şi în urma unei ciocniri sângeroase cu armata lui Harold. prin evoluţia înregistrată. în luna decembrie Wilhelm se încorona rege la Westminster (1066-1087).1. 1. Prezentaţi succint situaţia Franţei în timpul primilor regi capeţieni. fie religioasă. Arătaţi evoluţia regatului francez în timpul domniilor lui Filip al II-lea August şi Ludovic al IX-lea. Cucerirea Angliei de către normanzi. Prezentaţi etapele finale ale procesului de centralizare statală în Franţa: domniile lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea. crease unele disensiuni. unde alegerea noului rege. cea mai 84 . 3. ducele Normandiei. 2. Penetraţia normanzilor din Franţa începuse încă din vremea ultimului rege anglo-saxon. Eduard Confesorul (1042-1036). Este vremea când ducatul normand. UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI MEDIEVAL ENGLEZ Procesul de centralizare a Angliei a început imediat după cucerirea ei de către normanzi (1066) şi s-a încheiat în secolul al XVlea. a obţinut o victorie decisivă (14 octombrie). Moartea lui. Rezumaţi principalele acte de politică internă şi externă ale lui Filip al IV-lea cel Frumos. 6. 4. a dat lui Wilhelm.

întemeietorul dinastiei Plantagenet. Acestei stări de lucruri i-a pus capăt venirea lui Henric al II-lea la domnie (1154-1189). al căror număr a crescut. care de la început s-au separat de tezaurul regelui. Pentru a cunoaşte numărul contribuabililor şi situaţia lor materială. regalitatea puternică instituită de Wilhelm Cuceritorul prezenta unele puncte slabe. el fiind unul dintre cei mai mari 85 . a constituit şi în Anglia un nou suport al politicii de centralizare. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei mari fyrd) şi a creat instituţii centralizatoare de guvernare. fapt ce îl determinase să încuviinţeze actul de cucerire. pe care a asimilat-o comitatului de pe continent. însărcinată cu centralizarea veniturilor statului. a beneficiat de mari întinderi de pământ provenind din posesiunile de pe continent. În al doilea rând. vasalitatea care lega pe regii din dinastia normandă de regele Franţei. în anul 1086 Wilhelm a procedat la realizarea unui amplu recensământ consemnat sub numele de „Cartea Judecăţii de Apoi” (Domesday Book). Politica de centralizare a regatului englez în secolul XII Henric al II-lea. Dezvoltarea economiei urbane. iar curia regală (curtea. Mai întâi.puternică autoritate laică ce exista în acea vreme în Europa apuseană. O altă consecinţă importantă a cuceririi a fost afirmarea autorităţii regale asupra celei ecleziastice. toţi ţăranii dependenţi au fost înscrişi sub numele de şerbi (vilani). pe de altă parte. Ea se explică prin dorinţa papei de a-şi crea un aliat în centralizarea bisericii din Anglia. baronii englezi au devenit atotputernici în stat. Cu toate acestea. odată cu urcarea sa pe tron. din care regele şi-a rezervat o şeptime. În cursul înregistrării. de aceea Domesday Book a . Explicaţia se găseşte în baza materială şi socială solidă pe care dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze. Evoluţia lentă a domeniului feudal din Anglia. Timp de aproape douăzeci de ani. un suzeran putea fi renegat de vasalii săi dacă se făcea vinovat de o politică neconformă intereselor lor. din momentul cuceririi. conform dreptului feudal. din curia regis desprinzându-se o secţie specială. relaţie din care a rezultat un lung şir de războaie. Fiscalitatea a fost organizată pe principii noi. şi din domeniile confiscate de la anglo-saxoni. aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent. A păstrat unitatea administrativă shire. pe de o parte. Camera Eşichierului. sistemul de împroprietărire practicat de Wilhelm. Coroana engleză. sfatul regal) a rezultat din împletirea sfatului înţelepţilor (witenagemoot) cu consiliul ducal normand. 2. au împiedicat crearea de principate teritoriale. Prima etapă a conflictului regalitate-feudali s-a deschis cu moartea lui Henric I (1100-1135) şi cu anarhia provocată de lupta pentru tron.contribuit la aservirea ţărănimii. iar puterea marii feudalităţi a fost astfel limitată. în secolele următoare. nici o lege scrisă nu definea autoritatea regală şi.

îi dădea dreptul de jurisdicţie supremă. indiferent de condiţia socială. trimis de rege. Acest act urmărea supunerea reprezentanţilor bisericii faţă de Common Law. Henric al II-lea hotăra că orice om liber poate fi chemat la oaste. pentru a-l aresta pe episcop. să plece în cruciada pe care tocmai o organiza împotriva turcilor. Împăcarea a fost . papa a cerut regelui să facă penitenţă la mormântul lui Thomas Becket şi. Controversa iscată a generat un conflict doctrinal. Singura piedică rezulta din faptul că apelul la un tribunal regal se făcea în schimbul unei taxe ceea ce. trecând peste justiţia feudală. Prima reformă a înlocuit obligaţia militară de tip vasalic cu o taxă (scutagium). arhiepiscop de Canterbury. biserica susţinând primordialitatea spiritualului asupra temporalului şi. în caz de război. În acelaşi timp. de aceea proclama dreptul de judecată al regelui şi funcţionarilor săi asupra prelaţilor. pe care papa l-a excomunicat. Anjou.cedat şi pentru a evita în viitor orice opoziţie din partea clerului a promulgat „Statutele de la Clarendon” (1164). evident. Poitou. Regele însă nu a . mai cu seamă reforma militară şi reforma juridică. a fost nevoit să capituleze. De asasinat a fost făcut vinovat regele. deci vasali direcţi ai regelui. Dar Henric al II-lea nu a voit să cedeze.seniori francezi ai timpului. potrivit principiilor vremii. deci. Lărgirea sferei jurisdicţiei regale s-a izbit de rezistenţa îndârjită a bisericii. pentru a nu pierde încrederea totală a supuşilor şi odată cu ea coroana. În plus. iar Thomas Becket. la care a adăugat Bretania. Cea de a doua reformă a constat în elaborarea unui drept comun (Common Law). Touraine. În politica de centralizare a lui Henric al II-lea un loc de seamă îl ocupă reformele sale. Henric al II-lea. provocată de către Reginald Fitz Urse. a promis să anuleze statutele de la Clarendon şi să respecte dreptul clerului de a apela la Roma în cazul unor neînţelegeri. a limitat posibilitatea ţăranilor de a se adresa tribunalelor regale în diferendele pe care le aveau cu seniorii lor. care. Conflictul rege-biserică a dus la uciderea lui Thomas Becket (1170). pentru ridicarea excomunicării. Statutele din anul 1164 au fost condamnate de papa Alexandru al III-lea. El prevedea extinderea competenţei tribunalelor regale asupra tuturor oamenilor liberi. Maine. consideraţi baroni ai coroanei. împreună cu alţi trei cavaleri. În luna mai a anului 1172. de bunul plac al feudalilor. şi-a asumat greaua sarcină de a face respectată în Anglia politica de universalitate a Romei. în timpul ciocnirii din catedrala de la Canterbury. care-i permitea regelui să-şi sporească veniturile pentru a plăti luptători angajaţi şi astfel să nu mai depindă. 86 . în faţa cărora autoritatea regală trebuia să se plece.sancţionată prin bula papală din 2 septembrie 1172. pentru absolvirea deplină de păcate. care se întărise în perioada de anarhie anterioară domniei lui Henric al II-lea. dominaţia clericilor. Aquitania. care stăpânea: Normandia. având drept de suzeranitate asupra comitatelor Auvergne şi Toulouse. regele a jurat supunere papei. După doi ani.

În anul 1204 el a confiscat lui Ioan Normandia. legat de acesta. a intervenit cu fermitate şi a impus lui Ioan fără Ţară să recunoască suzeranitatea scaunului apostolic. Actul fixa în scris privilegiile bisericii. a pornit atacul împotriva vasalului său englez. cu care Ioan Fără Ţară a comis imprudenţa să deschidă conflictul. şi. Petru. datorită schimburilor cu Flandra şi cu liga hanseatică (uniune a unor oraşe germane) prin intermediul căreia soseau în Anglia mărfuri din Orient (mătăsuri. Amânarea cruciadei l-a împiedicat pe rege să participe la expediţia plănuită. Între libertăţile înscrise figurau: neamestecul regelui în alegerile episcopale.În politica externă. supranumit Inimă de Leu. Puternicul papă Inocenţiu al III-lea s-a folosit de situaţie. Centre ca Londra. Bretania. armata engleză a suferit o grea înfrângere. rege al Angliei a ajuns fratele său Ioan ără Ţară (1199-1216). singurul succes al lui Henric al II-lea a constat în cucerirea Irlandei (1170). Subjugarea faţă de scaunul apostolic. marcată prin plata anuală a unei sume de bani. în 1215. care din această pricină a şi stat aproape tot timpul cât a domnit departe de ţară. garantarea dreptului de 87 . regele devenea vasalul pontifului roman. în urma căreia regele a rămas în Franţa numai cu stăpânirea Aquitaniei. iar regatele Angliei şi Irlandei intrau în patrimoniul Sf. Absenţa îndelungată a regelui a permis din nou ridicarea baronilor la conducerea ţării şi o nouă criză politică avea să străbată istoria Angliei. ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. Prima care a profitat de situaţia delicată a Angliei a fost biserica. Touraine. cu puţin înainte de uciderea lui Thomas Becket. ocazie cu care era smulsă regelui Ioan. Ioan Fără Ţară şi succesorii săi urmând să le deţină ca simple concesiuni feudale. Tot în secolul al XIII-lea se constată o intensificare a legăturilor cu negustorii italieni. Maine. Închinarea din anul 1213 a avut consecinţe grave.1199). tocmai într-un moment în care Anglia înregistra o dezvoltare din punct de vedere economic prin lărgirea comerţului. venea rândul baronilor să se răzvrătească. Tot lui îi fusese încredinţată regenţa in timpul absenţei lui Richard şi încă de atunci se văzuse caracterul neechilibrat al regelui Ioan. bijuterii. Richard I (1189. Slăbirea autorităţii centrale în secolul XIII La moartea lui Richard Inimă de Leu. Southampton. orăşenii se afirmau pe scena politică. 3. o creştere a puterii oraşelor. Boston au cunoscut un puternic avânt. Ipswich. Filip al II-lea August. În aceste condiţii. Anjou şi Poitou. Obligaţia a fost preluată de fiul său. Un an mai târziu. regele Franţei. a dăinuit până la sfârşitul secolului al XIII-lea. Magna Charta Libertatum (15 iunie). iar nobilimea a găsit în ei un aliat în lupta cu regalitatea. Încercarea regelui Angliei de a-şi recăpăta posesiunile s-a soldat cu un eşec total. Dover. mirodenii). Profitând de situaţia critică în care se afla Anglia. În lupta de la Bouvines (1214). fapt ce permisese manifestarea unor dezordini în viaţa politică.

Odată cu domnia lui Eduard I (1272-1307) a început perioada monarhiei pe stări. limitarea obligaţiilor vasalice. Din anul 1215 se formează primul organ însărcinat să vegheze ca hotărârile regale să fie conforme cu legea ţării. Desăvârşirea lui ca instituţie s-a făcut în cursul secolului al XIVlea. se cerea ca autoritatea regală să fie în întregime supusă controlului baronilor. Secolul al XV-lea a însemnat pentru Anglia crearea premiselor dezvoltării relaţiilor capitaliste. conte de Leicester. înlesniri comerciale acordate orăşenilor din Londra etc. Anglia deţinând în această perioadă primul loc în 88 . Aşa a luat naştere Parlamentul englez. cavalerilor şi orăşenilor izbucnită în anul 1258. avea să judece plângerile îndreptate împotriva coroanei. ca urmare a dezvoltării manufacturii. şi Camera Comunelor. Un consiliu alcătuit din 25 de membri. un organ de conducere reprezentativ. Magna Charta a marcat sfârşitul perioadei anglo-normande de exercitare a puterii monarhice în absenţa controlului nobiliar. care întrunea cavaleri şi vârfurile orăşenilor. pentru discutarea problemelor de stat. din care făceau parte marii feudali laici şi ecleziastici. în urma luptei de la Bannockburn. privilegii juridice pentru nobili. iar în 1291 Eduard I îşi impunea suzeranitatea asupra Scoţiei.stăpânire asupra domeniului feudal. când se va împărţi în două camere: Camera Lorzilor. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea Sfârşitul secolului XIII şi începutul celui următor au marcat noi progrese în politica de centralizare a statului englez şi au contribuit la întărirea autorităţii regale. asemănător Statelor Generale din Franţa. o nouă etapă în procesul de centralizare a Angliei. Eduard III (1327-1377) s-a implicat în războiul de 100 de ani. au fost invitaţi câte doi reprezentanţi din fiecare comitat şi doi orăşeni din oraşele mai importante. Este vorba de răscoala baronilor. a fost convocată o adunare la care. pentru prima dată. În anul 1314. în timpul războaielor civile. Într-un prim memoriu – Prevederile de la Oxford – înaintat regelui în 1258. Între anii 1277-1301 a fost alipită Ţara Galilor la regatul englez. consultarea nobililor laici şi ecleziastici în fixarea impozitelor. 4. Scoţia şi-a recăpătat independenţa. în special a celei de postav. Era nucleul unei noi instituţii ce se va contura sub domnia lui Henric al III-lea (1216-1272). Cavalerii şi orăşenii au cerut şi ei un drept asemănător în Prevederile de la Westminster. în afară de baroni. primarul Londrei. toţi baroni. Rezultatul răscoalei baronilor a fost că în luna august a anului 1265. afară de unul singur. sub conducerea lui Simon de Montfort. Structura domeniului feudal se schimbă prin folosirea mâinii de lucru libere în agricultură şi extinderea sistemului arendăşiei.

Europa în exportul de postav. Adaptarea la noile relaţii s-a făcut însă anevoie. O parte a nobilimii se vede ameninţată cu decăderea iar numeroşi ţărani şi orăşeni sărăcesc. Secolul al XV-lea debutează printr-o criză politică ce a cuprins treptat întreaga societate. În anul 1399, Richard al II-lea a fost detronat, iar la cârma ţării s-a instituit o nouă dinastie, din familia Lancaster. Primii regi, Henric al IV-lea (1399-1413) şi Henric al V-lea (1413-1422) de Lancaster, au încercat să înlăture criza reluând Războiul de 100 de ani şi întărind biserica catolică. Politica întreprinsă s-a dovedit însă a fi greşită, deoarece a înlesnit creşterea anarhiei feudale în Anglia şi a nemulţumirilor faţă de regalitate, mai ales după înfrângerile din Franţa. Opoziţia a generat o nouă răscoală în anul 1450, condusă de Jack Cade, la care, pe lângă un număr mare de ţărani, au participat nobili sărăciţi şi orăşenimea din Londra. Răscoala lui Jack Cade a constituit preludiul unui război civil, cunoscut sub numele de Războiul celor două roze (14601485), purtat de familiile Lancaster şi York. Acest război a constituit cea mai sângeroasă perioadă din istoria Angliei, dar tocmai prin aceasta a jucat un rol important în procesul de centralizare a statului şi de întărire a regalităţii, în această vreme punându-se bazele monarhiei absolute. Războiul celor două roze a contribuit la scăderea numerică a nobilimii şi a bazei ei materiale. În tot acest timp, orăşenii nu au încetat să se îmbogăţească, astfel că s-a ajuns la un echilibru de forţe între nobilime şi orăşenime, nici una din aceste două clase nefiind destul de puternică pentru a mai controla pe rege. Eduard al IV-lea (1461-1483) a interzis Camerei Comunelor de a supraveghea activitatea funcţionarilor regali şi şi-a asigurat o independenţă legislativă. Tot Eduard a încheiat Războiul de 100 de ani dintre Franţa şi Anglia. Pacea de la Picquigny (1475) prevedea ca Anglia, în schimbul unei sume de bani drept despăgubire, să renunţe la toate posesiunile din Franţa, cu excepţia portului Calais. Rezumat şi concluzii generale. Anglia medievală a reprezentat exemplul statului cel mai centralizat şi bine organizat din Europa acelor vremuri, în care însă regii au trebuit să ţină seama întrun grad necunoscut pe continent de voinţa Statelor Generale (Stările Generale). Procesul de întărire a autorităţii regale debutează în Anglia chiar din anul cuceririi ei de către ducele Wilhelm al Normandiei, supranumit „Cuceritorul” (1066). Henric al II-lea Plantagenet (11541189) a amplificat procesul de centralizare a statului medieval englez, dobândind totodată numeroase posesiuni în Franţa prin căsătoria sa cu Alienor (Eleanor) de Aquitania. Reformele sale militare şi juridice au asigurat stabilitatea şi soliditatea statului englez. Fiii săi, Richard Inimă de Leu (1189-1199) şi Ioan Fără Ţară (1199-1216) nu au avut calităţile politice şi organizatorice demonstrate de marele lor părinte, astfel că
89

au dat prilejul întăririi puterii marilor nobili şi, implicit, slăbirii autorităţii regale. Răscoala cavalerilor, baronilor şi nobililor (1258-1265) a avut drept urmare naşterea Parlamentului englez în 1265. Societatea engleză experimentează în secolul XV instaurarea unei anarhii feudale accentuate şi un sângeros război civil (1460-1485) între casele regale de York şi Lancaster, cunoscut şi sub numele de „Războiul celor două roze”. Cu toate acestea, monarhia insulară devenise deja în secolul XV statul cel mai avansat din punct de vedere economic şi cu instituţiile politice cele mai liberale din Europa.

Fixarea cunoştinţelor
1. Prezentaţi situaţia Angliei din perioada domniei lui Wilhelm Cuceritorul. 2. Rezumaţi succint istoria Angliei în secolul XII. 3. Prezentaţi succint perioada de slăbire a autorităţii regale în Anglia în secolul XIII. 4. Arătaţi semnificaţia Războiului celor două roze din secolul XV pentru istoria Angliei.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI ÎN SPANIA MEDIEVALĂ
În Peninsula Iberică unificarea teritorială şi centralizarea politică au avut un caracter complex, desfăşurându-se în condiţiile luptei duse de popoarele spaniol şi portughez pentru eliberarea ţărilor lor de sub stăpânirea arabă. Procesul de eliberare a Peninsulei Iberice de sub dominaţia arabă a fost numit în literatura de specialitate Reconquista („recucerirea”) şi a marcat în chip special evoluţia istorică a Spaniei şi Portugaliei.

1. Peninsula Iberică sub stăpânirea arabă
În condiţiile expansiunii arabe, armatele Califatului omeyad, întărite cu triburi berbere din nord-vestul Africii, sub conducerea lui Tarik, un comandant militar de origine berberă, profitând de frământările din regatul vizigot, au debarcat în anul 711 în sudul Spaniei şi i-au învins pe vizigoţi. Până în anul 718 armatele Califatului au ocupat aproape întreaga Peninsulă Iberică.

90

După cucerire, fondul funciar al regalităţii vizigote şi o mare parte din domeniile marilor proprietari localnici şi ale bisericii catolice au devenit proprietate funciară califală. Confiscările făcute de arabi au dus la scăderea ponderii proprietarilor mari şi mijlocii localnici în curs de feudalizare. Totodată, a avut loc şi un proces de aservire a ţăranilor liberi localnici de către cuceritori. În schimb, s-au creat condiţii prielnice accelerării formării feudalităţii arabe, alcătuită din războinici şi slujbaşi (ale căror posesiuni, acordate din fondul funciar califal, erau condiţionate de îndeplinirea slujbei militare şi civile) şi din slujitori ai instituţiilor religioase musulmane, ale căror pământuri erau inalienabile. În acelaşi timp, s-a format şi o pătură de mici proprietari şi crescători de animale liberi din rândurile berberilor statorniciţi în Spania. Un însemnat număr de arabi şi berberi, îndeosebi negustori, cămătari şi meşteşugari, s-a stabilit în oraşe. În Peninsula Iberică cuceritorii s-au stabilit în număr mare, îndeosebi din rândurile berberilor trecuţi la islamism din nord-vestul Africii, cunoscuţi de către populaţia localnică sub numele de mauri. Unele triburi berbere, ca almoravizii şi almohazii, au continuat să migreze în Peninsula Iberică şi în secolele următoare. Cu tot afluxul cuceritorilor, populaţia ibero-romană a continuat să alcătuiască majoritatea, ea constituind baza formării popoarelor spaniol şi portughez. Populaţia romanică şi populaţia maură emigrată au convieţuit mai multe veacuri, păstrându-şi, în mare parte instituţiile socialeconomice, administrative, judiciare şi religioase proprii dar, în acelaşi timp, şi influenţându-se reciproc, ceea ce a dus la crearea unei civilizaţii originale hispano-arabe. După cucerirea arabă, Peninsula Iberică a fost transformată într-o provincie a Califatului omeyad de la Damasc. După răsturnarea dinastiei omeyade de către dinastia abbasidă în anul 750, omeyadul Abd er Rhaman s-a refugiat în Peninsula Iberică, unde, cu sprijin berber, a pus bazele unui emirat independent, având capitala la Cordoba. Apogeul Spaniei arabe a fost atins în secolul al X-lea, îndeosebi în timpul domniei lui Abd er Rhaman al III-lea (912-961), care s-a proclamat calif în anul 929. De la sfârşitul secolului al X-lea autoritatea califului a început să slăbească, ca urmare a creşterii puterii unor mari familii feudale, care deţineau principalele funcţii de conducere în Califat. Primele decenii ale secolului al XI-lea s-au scurs în lupte interne pentru putere între diferitele grupări feudale, care au dus la slăbirea şi la destrămarea Califatului de la Cordoba. În timpul acestor frământări, centrul de greutate al vieţii politice a Spaniei arabe s-a strămutat de la Cordoba la Sevilla, unde se afla capitala celui mai însemnat stat maur. Destrămarea Califatului a avut ca urmare slăbirea stăpânirii maure în peninsulă, fapt ce a uşurat lupta de eliberare a popoarelor spaniol şi portughez.

91

care le asigurau desfăşurarea activităţii meşteşugăreşti-comerciale. Arabilor nu le-a mai rămas decât emiratul sau regatul Granadei. De la mijlocul secolului al VIII-lea până la începutul secolului al XI-lea. Castilienii au eliberat în anul 1085 Toledo şi au atins cursul mijlociu al fluviului Tago. sudul Aragonului. i s-a garantat libertatea sau o stare de dependenţă mai uşoară şi sarcini feudale mai reduse. în care se întemeiau sau se repopulau oraşe. Castiliei. Din secolul al XIII-lea recucerirea a dobândit din nou succese decisive. 92 . marcată de eliberarea oraşelor Cordoba (1236). Navarrei şi Aragonului în localitatea Las Navas de Tolosa (1212) a fost urmată de eliberarea aproape totală a Spaniei sudice. Pentru domeniile intrate în stăpânirea sa.2. regatele spaniole ale Navarrei. ceea ce a generat o feudalitate numeroasă şi războinică. nobilimea avea îndeosebi obligaţii militare. coloniştii primind charte privilegiale de colonizare. domenii nobiliare sau mănăstireşti. Valencia (1238). Ţărănimii. Castiliei. În secolele X-XII. în procesul recuceririi. De la începutul secolului al XI-lea. sate. micul regat al Asturiilor. Recucerirea a fost făcută în câteva etape distincte. s-au mai format regatele spaniole ale Leonului. orăşeni. Leonului şi Aragonului au desfăşurat o amplă acţiune de recucerire teritorială. în condiţiile destrămării Califatului Cordobei. cu progrese lente. Navarrei şi Aragonului şi regatul Portugaliei. Reconquista (recucerirea) În regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerite de arabi. s-a format către mijlocul secolului al VIII-lea. din sudul Spaniei. La lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub stăpânirea arabă au participat toate păturile sociale ale popoarelor spaniol şi portughez: ţărani. Recucerirea a fost însoţită de acţiunea de colonizare internă a teritoriilor eliberate. Recucerirea a fost temporar oprită de intervenţia unor triburi berbere din nordul Africii. chemate în ajutor de maurii din Spania — almoravizii (de la sfârşitul secolului al XI-lea) şi almohazii (de la mijlocul secolului al XII-lea). în ansamblu. nobilime. Colonizarea se făcea mai ales în regiunile eliberate cu slabă densitate demografică din centrul Castiliei. Oraşele au obţinut privilegii speciale. autonomia municipală şi organizarea unor miliţii urbane proprii. de unde a pornit acţiunea de eliberare sau de „recucerire" (Reconquista) de sub stăpânirea arabă. datorită apogeului puterii emiratului şi Califatului de Cordoba. sub conducerea regalităţii şi sub patronajul bisericii. Sevilla (1248) şi a insulelor Baleare (1228-1235). Marea victorie obţinută contra arabilor de armatele reunite ale regatelor Castiliei. lupta de eliberare s-a desfăşurat cu rezultate schimbătoare şi. colonizată adesea sub formă de obşti săteşti.

structura şi instituţiile. În cadrul Cortesurilor. Aşadar. încât Spania avea doi regi asociaţi prin căsătorie dinastică. clerului şi oraşelor. fiecare regat păstrându-şi suveranul. cu Isabella. numite Cortesuri.braţe”: nobilimea mare. oraşele deţineau un rol foarte însemnat. moştenitorul Aragonului. pe atunci moştenitor al Aragonului. ceea ce i-a dat posibilitatea să desăvârşească eliberarea integrală a ţării. şi în regatele spaniole a existat o . Cu tot caracterul său incomplet şi tranzitoriu. unirea dinastică a reprezentat o etapă decisivă în procesul de unificare teritorială şi centralizare politică a Spaniei. Catalonia şi Valencia.. de care au profitat pentru a-şi menţine privilegiile şi autonomia municipală. în urma războiului purtat pentru cucerirea Granadei (1481-1492). în regatul Aragonului. a interzis 93 . unde existau Cortesuri separate pentru Aragonul propriu-zis. Ferdinand a devenit rege al Aragonului (1479-1516).. Unificarea teritorială a fost realizată. Alegerea Isabellei ca regină a Castilliei (1474-1504) a avut ca urmare asocierea la tronul Castiliei a lui Ferdinand.3. ai nobilimii. prin unirea regatelor Aragonului şi Castiliei. Paralel cu politica de unificare teritorială şi de desăvârşire a eliberării ţării. În anul 1512 a fost alipită şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei. unificarea şi centralizarea Spaniei au devenit tot mai necesare. Încheierea Reconquistei centralizării politice a Spaniei şi desăvârşirea În a doua jumătate a secolului al XV-lea. Monarhia stărilor Maturizarea procesului de formare a stărilor sociale a avut ca urmare constituirea în fiecare regat spaniol. în vederea asigurării desfăşurării producţiei şi schimbului de mărfuri şi a desăvârşirii eliberării ţării prin cucerirea emiratului Granadei. 4. clerul şi orăşenimea. în anul 1469.braţe”. grupaţi în trei . Ferdinand şi Isabella au urmărit să curme anarhia feudală şi să întărească autoritatea centrală. Unirea realizată pe această cale avea un caracter dinastic. Regalitatea a dărâmat castelele marilor seniori rebeli şi ale cavalerilor briganzi.monarhie a stărilor” caracterizată prin colaborarea regalităţii cu Cortesurile. Unirea Castiliei şi Aragonului a permis sporirea considerabilă a forţei militare a Spaniei.. Peste câţiva ani. În regatul Castiliei. Cortesurile întruneau deputaţii. Cortesurile aveau patru . în cursul secolelor XII-XIII. în esenţă. în urma căsătoriei lui Ferdinand. a adunărilor reprezentative pe stări. moştenitoarea Castiliei. nobilimea mică.

desfăşurat între secolele VIII-XV.. În ciuda cuceririi arabe. judiciare şi fiscale. slujbaşi sau curteni. intrând în serviciul regelui ca ostaşi. care a păstrat însă până în zilele noastre numeroase particularităţi etno-lingvistice şi culturale Fixarea cunoştinţelor 1. în cadrul alianţei cu oraşele şi îndeosebi în lupta pentru curmarea anarhiei feudale. totuşi. Unificarea teritorială a Spaniei a fost realizată. Biserica a devenit şi ea un sprijin al regalităţii. Spania constituia. în . a intervenit frecvent în alegerile municipale şi a instituit în oraşe funcţionari ai regelui cu atribuţii administrative. menit să supravegheze fidelitatea faţă de biserica catolică şi faţă de stat a tuturor supuşilor. Valencia (1238). populaţia ibero-romană creştină a continuat să deţină preponderenţa demografică în peninsulă. în esenţă. Principalele momente ale Reconquistei au fost date de eliberarea oraşului Toledo (1085). Organizarea şi centralizarea regatului medieval spaniol s-a făcut în condiţiile luptei împotriva arabilor care au cucerit Spania în perioada 711-718. regalitatea a redus privilegiile urbane.. Prezentaţi situaţia Peninsulei Iberice din timpul stăpânirii 94 . datorită căsătoriei dinastice dintre Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon (1469). unul dintre cele mai puternice state centralizate ale Europei apusene. Eliberarea Spaniei de sub stăpânirea maură a fost un proces îndelungat.nobilimii să mai ţină suite înarmate şi a prevăzut pedepse grele pentru cei care încălcau pacea publică. În anul 1478 papa a autorizat pe Ferdinand şi pe Isabella să instituie . Rezumat şi concluzii generale. Existenţa unei mici nobilimi războinice a permis regalităţii spaniole să recruteze o armată numeroasă. cu rezultate schimbătoare. Insuficienţa veniturilor domeniale. bătălia de la Las Navas de Tolosa (1212) câştigată de creştini.Consiliul suprem al Inchiziţiei”. În 1215 a fost alipită la noul stat centralizat şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei. De asemenea. iar fostele regate şi provinciile îşi păstraseră un pronunţat particularism. încheierea recuceririi şi curmarea anarhiei feudale au silit nobilimea săşi găsească noi resurse de existenţă.Tribunalul Inchiziţiei”. Totodată. a insulelor Baleare (1228-1235) şi a emiratului Granadei (1492). regalitatea a folosit şi miliţiile oferite de ligile şi frăţiile urbane (hermandades). Spania a devenit un stat puternic mai cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului XVI. a convocat tot mai rar Cortesurile. Sevilla (1248). transformat în 1482. eliberarea oraşelor Cordoba (1236). Deşi la sfârşitul secolului al XV-lea Spania nu-şi realizase decât parţial unificarea economică şi politică. supunându-le astfel autorităţii regale. Totodată.

legăturile economice ale ţărilor nordice s-au extins considerabil. Până la mijlocul secolului al XII-lea relaţiile comerciale s-au limitat la lumea slavilor pomeranieni. 2. vechile structuri social-economice menţinându-se şi în cursul secolelor XI-XII. Dezvoltarea social-economică În ţările nordice s-a înregistrat un proces mai lent de feudalizare.arabe. estonă. cu urmări importante pentru dezvoltarea ulterioară. 4. Odată cu formarea Hansei şl activitatea bogată desfăşurată de negustorii germani. iar din secolul al XVIlea ale ţarilor ruşi. dat fiind că în tot evul mediu Europa răsăriteană a comunicat cu partea apuseană a continentului prin Baltică. Norvegiei şi Suediei în secolele XI-XV este strâns împletită. Marea. regilor englezi. Determinaţi specificul monarhiei stărilor în Spania. Schimburile intense care se făceau prin intermediul porturilor baltice a făcut ca acest teritoriu de coastă să intre în sfera intereselor politice ale împăraţilor germani. 1. livoniană. a continuat să formeze nu numai o cale de acces ci şi o punte de legătură. Desemnaţi principalele evenimente şi procese din perioada finală a Reconquistei. rolul economic al acestor ţări a crescut. 3. datorită condiţiilor economice şi politice de dezvoltare foarte asemănătoare. Întârzierea se explică prin slaba dezvoltare a agriculturii – în nord condiţiile climatice nefiind prielnice — cât şi prin numeroasele războaie interne şi revolte ale ţăranilor cauzate de politica nobilimii de a se impune ca o clasă privilegiată. finlandeză. Arătaţi semnificaţia şi etapele Reconquistei. letonă. Au 95 . care făcuse în secolele anterioare din locuitorii acestor ţări vikingi. în timp ce comerţul în Baltică s-a dezvoltat. REGATELE SCANDINAVE ÎN SECOLELE XI-XVII Istoria Danemarcei. Prezentul curs îşi propune să ofere câteva informaţii despre dezvoltarea social-economică şi evoluţia politică a ţărilor scandinave din perioada mai sus menţionată.

Este momentul când regele Swen îşi începe expediţiile de cucerire a Angliei. Acelaşi rege în lupta navală de la Svolder (aproape de insula Rügen). iar un timp Suedia recunoaşte şi ea suzeranitatea lui Knut. ea s-a menţinut până la sfârşitul evului mediu. Nobilii şi prin el Raad-ul (dieta) câştigă. cele vechi au crescut ca întindere şi număr de locuitori. avea 13 porţi şi 50 de turnuri. La fel ca Anglia. Danemarca a reuşit să-şi creeze la începutul secolul al XI-lea o armată bine disciplinată şi puternică. Bergen. Norvegia a revenit la vechea dinastie. Dezvoltarea comerţului a constituit un stimulent pentru producţia meşteşugărească şi minieră. Astfel se crea în nord un imperiu format din Danemarca. Din secolul al XIV-lea se răspândeşte şi instituţia cavaleriei. 2. alegând rege pe fiul lui Olaf. Olaf al II-lea numit şi cel Sfânt (1015-1028) a fost primul rege care a redobândit libertatea ţârii sale (1015) şi a luat măsuri pentru întâlnirea autorităţii regale. Cu acest an a început dominaţia daneză în Norvegia şi. printre care vestitele mine de aramă de la Falun. Visby. Stockholm. adevărat centru comercial în Baltică. Norvegia. cele două ţări rămânând unite până la moartea sa. deschise în 1288. a debarcat în Norvegia şi a înlăturat de la domnie pe Olaf al II-lea. în autoritate. la chemarea regelui. Printre cele mai cunoscute se numără: Roskilde. în secolul al XIII-lea erau cunoscute în Suedia peste 20 de mine de argint. încheiate în 1013. luptă ce a durat mai multe secole. Magnus cel Bun (1035-1047). având numeroase domenii şi castele. Dar tendinţele centrifuge ale nobilimii l-au pus în imposibilitate de a avea o armată puternică cu care să reziste tendinţelor expansioniste ale Danemarcei. Situaţia politică În secolul al XI-lea preponderenţa politică în nord a revenit Danemarcei. odată cu ea. Consecinţa cea mai importantă a procesului lent de feudalizare a fost menţinerea ţărănimii libere în ţările scandinave până în secolul al XIV-lea. el destrămându-se odată cu moartea întemeietorului. Noul stat s-a dovedit însă. vrea să aducă ţării sale revanşa şi se intitulează şi rege al Danemarcei. lupta norvegienilor pentru a-şl menţine independenţa. când se produce aservirea ei în masă de către nobilimea ce se constituise între timp într-o clasă ierarhizată după sistemul vasalic. şi. Copenhaga. prezentându-se cu propriile lor corăbii (după sistemul skiprejda). Organizându-se politic înaintea Norvegiei şi Suediei. mai ales datorită faptului bine stabilit prin tradiţie şi cutume că în ţările scandinave coroana rămânea ereditară. Knut cel Mare (1014—1036) a ştiut să profite de slăbiciunea adversarului şi. Anglia. a fi efemer. Qslo. Fire autoritară.apărut oraşe noi. care lupta aproape în exclusivitate pe mare. armatele feudale înlocuind definitiv pe cele ale ţăranilor liberi. în anul 1028. a înfrânt pe regele Norvegiei Olaf I (1000). Următoarele două secole au însemnat pentru Danemarca o perioadă 96 . cu unele întreruperi. fiei şi aramă.

. care la mijlocul secolului al XIII-lea a decimat aproape jumătate din populaţia ţării. de ordin politic. întemeietorul dinastiei Oldenburg. Regi ca Sven Estridsen (1047-1074) şi Valdemar I (1157-1188) au făcut din Danemarca o mare putere în nord. Unitatea Danemarcei. Hansa (uniune a oraşelor germane). s-a adăugat ciuma neagră. Suedia a fost şi ea inclusă în uniune. reclamau o centralizare politică. fiind uneori încălcată de Suedia (de pildă între 1438-1440 şi 1448-1457). Impunerea ordinii interne. Valdemar al II-lea. de a reglementa succesiunea la tron. de a da ţării un sistem juridic unic. La aceste cauze. frecvente şi aici. primise de la împăratul Frederic al II-lea privilegiul de a face comerţ liber. în timp ce regi lipsiţi de importanţă purtau războaie în Scoţia şi Irlanda. Albert al III-lea şi Magnus Eriksson. Ea a durat până în anul 1523. când autoritatea regală. Până în secolul al XIII-lea regalitatea suedeză nu a cunoscut nici o stabilitate. Olaf. 1202). impunându-şi suzeranitatea în porturile de aici o asemenea putere devenea stânjenitoare până şi pentru nobilii danezi. rege 97 . regat şi în anul 1368 a declarat război Danemarcei.de progres şi prosperitate. în anul 1397 Erik a fost încoronat rege al celor trei state la Kalmar. sub domniile lui Magnus Ladulaas. slăbită de o lungă luptă cu nobilii. în stare să se măsoare cu Germania şi să întreţină relaţii diplomatice cu Franţa şi Portugalia. În 1380. adversarul Danemarcei. practic şi-a început activitatea de la mijlocul secolului al XIII-lea. care îşi trimitea reprezentanţii în Rigraat (dieta regală). regele Danemarcei a fost ales rege al Norvegiei iar în 1388. Ales rege al Danemarcei la anul 1448. ce se făcea prin intermediul Hansei. Abia între 1275-1365. fapt ce a permis ca oraşele germane Lübeck şi Rostock sâ pună stăpânire pe comerţul norvegian. şi au pus bazele unei asociaţii în stare să ţină piept expansiunii daneze. dar războaiele civile. Soluţia s-a găsit în unificarea celor trei ţări. Haakkon al IV-lea (1217-1263) şi Magnus Legislatorul (12631280). în pragul morţii. Albert al III-lea.Uniunea de la Kalmar". a cărei primă menţiune oficială datează din anul 1358. pierdea supremaţia asupra comerţului maritim şi statul danez nu o va mai recăpăta decât în timpul lui Valdemar al III-lea Atterdag (1340-1375). Două treimi din bogăţiile ţării au fost pierdute în acest flagel. In această situaţie oraşele germane din nord s-au grupat în jurul Lübeckului care. şi de a evita tutela bisericii nu au putut împiedica decăderea politică a ţării. se reface pentru scurt timp. Valdemar al II-lea (1202-1241) supranumit şi Victoriosul a supus tot litoralul răsăritean al Balticii până la Golful Finic. În tot acest timp Norvegia a fost pradă războaielor interne şi nemulţumirilor sociale. când coroana daneză revine lui Erik de Pomerania. Fiecare ţară avea administraţie proprie şi consiliu de guvernare. refacerea economică. lupta fiind susţinută de 67 de oraşe din ligă şi de regele Suediei. în 1370 pacea de la Stralsund ratifica privilegiile Hansei. statul se organizează cu adevărat în anul 1347 s-a emis prima lege valabilă pentru întreg regatul. încercările unor regi ca Sverre Sigurdson (m. de aici denumirea de . La data aceasta Hansa era mal puternică decât un. Momentul de maximă putere a Uniunii 1-a constituit domnia lui Cristian I. în 1226. au durat până în 1361. care nu doreau o autoritate regală puternică. Totodată în Danemarca se constată o accentuare a influenţei germane prin intermediul nobilimii din Holstein. Norvegiei şi Suediei era doar dinastică. rezistenţa faţă de expansiunea germană.

bizantină. Rezumat şi concluzii generale. Norvegia va rămâne sub tutela Danemarcei până în 1814. franceză – a stat la baza divizării ei politice medievale. şi-a câştigat independenţa (1523). Norvegia. Locul de apariţie a unor forme timpurii ale capitalismului în sectorul manufacturier. În 1397 se definitivează aşazisa „Uniune de la Kalmar”. a ajuns sub dominaţia deplină a Danemarcei. Istoria politică a statelor scandinave în secolele XI-XVI a avut o evoluţie oarecum lineară. Suedia a ridicat din nou armele (1471) şi. Suedia râvnea să obţină controlul în Marea Baltică şi să câştige deschidere spre Atlantic. De la desprinderea Suediei de Danemarca. când Erik de Pomerania deţinea calitatea de rege al Danemarcei. Această uniune durează până în 1523. normandă. al căror duce era. Ambele regate aveau ca scop anexarea de teritorii de pe litoralul Mării Baltice. când Suedia îşi câştigă independenţa. ITALIA ÎN SECOLELE X-XVII Starea de fărâmiţare economică a Italiei. Regii danezi sperau să recapete hegemonia asupra Scandinaviei. în schimb. Ambele regate se ciocneau de aceleaşi ambiţii şi dorinţă de expansiune. interese care leau împins în secolul al XVII-lea în Războiul de 30 de ani. 98 . cele două regate vor rămâne ostile unul faţă de celălalt şi nici îmbrăţişarea noii religii. ramura de bază a economiei medievale. 2. iar particularităţile structurii ei sociale au generat natura regimurilor sale politice. germană. nu le va mai apropia. Suediei şi Danemarcei în perioada secolelor XI-XVI. sub con-ducerea lui Gustav Vasa. letonii. Cristian al IIIlea putea declara public că Norvegia nu mai exista ca regat aparte. Procesul de feudalizare şi de centralizare statală al statelor scandinave s-a desfăşurat în condiţii oarecum diferite de restul continentului european. Cristian aducea Danemarcei Schleswig şi Holstein. cu menţinerea îndelungată a unei ţărănimi libere numeroase şi a unor cutume prefeudale. Prezentaţi evoluţia social-economică a Norvegiei. ce se cerea apărată. dată de menţinerea preponderenţei Danemarcei asupra Norvegiei şi Suediei. luteranismul. că ea face parte integrantă din Danemarca. mai ales Livonia cu portul Riga. încât.al Norvegiei în 1449. Acest proces a fost încetinit şi de influenţa economică şi politică deţinută la un moment dat de uniunea oraşelor germane (Hansa) în viaţa statelor scandinave. Lipsa unei economii prospere. în cele din urmă. Rolul consiliului regatului s-a redus tot mai mult. a încetinit procesul de feudalizare şi de centralizare statală. situaţie pe care o va avea până în 1814. Analizaţi situaţia politică a statelor nordice în perioada secolelor XI-XVI. coroborată cu spiritul de independenţă al urmaşilor vikingilor. La acest lucru a contribuit atât clima aspră şi solurile sărăcăcioase ce au făcut imposibilă dezvoltarea unei agriculturi prospere. Fixarea cunoştinţelor 1. estonienii. în 1536. cât şi legăturile comerciale limitate doar cu slavii pomeranieni. Norvegiei şi Suediei. rege al Suediei în 1457. căreia i s-au adăugat dominaţiile străine . livonienii şi finlandezii.

Organele comunei florentine erau: un consiliu de 12 consuli. Unele dintre ele şi-au subordonat ţinutul rural din jur (contado. puterea executivă unui „împuternicit" (podestà). 99 . FLORENŢA. decât o simplă „expresie geografică”. regatutul normand din Sicilia şi din Italia de Sud. Prezentul curs îşi propune să aducă în atenţia cititorilor câteva elemente esenţiale de istorie politică a Italiei în perioada medievală. în vederea unei reprezentări mai largi a populaţiei oraşului. marchizatele de Saluzzo şi Montferrat. Lupta lor pentru ieşirea de sub dominaţia seniorilor locali sau imperială. s-a organizat sub formă de comună pe la 1130. care nu aveau reprezentanţi în consiliul consulilor. pentru obţinerea autonomiei sau independenţei şi extinderea teritorială a fost îndelungată şi s-a purtat pe căi variate. ales din afara Florenţei. În secolele XI-XII. secolul realizării unificării sale naţionale. păturile conducătoare au atribuit. patricieni. statutul de comună fiindu-i recunoscut oficial de împăratul Frederic I în 1183. republicile Veneţia şi Genova. la începutul secolului XIII. al cărui rol era de a stăvili lupta pentru putere a populaţiei din oraş. care depindea de Imperiul romano-german. Pentru a le atenua opoziţia. statul papal. Italia era împărţită în mai multe stăpâniri politice: Italia nordică şi centrală. datorită înfloririi lor economice şi sporului demografic şi profitând de slăbirea seniorilor lor laici sau eclesiastici. distretto). LUPTA COMUNALĂ (lupta pentru obţinerea „chartei de privilegii” ce le garanta libertatea şi autonomia) sa împletit cu puternice contradicţii dintre păturile sociala din oraş: nobili. formată din cetăţenii cu drepturi depline. 1. Totodată. familiile patriciene mai recente şi păturile mijlocii şi mici din oraş. un şir de oraşe din Italia nordică şi centrală şi-au dobândit treptat autonomia. care depindea de marchizii de Toscana. ajungând republici urbane cu un teritoriu relativ întins. Deoarece consiliul consulilor era recrutat dintr-un grup restrâns de familii nobiliare şi patriciene legate de nobilimea din oraş. Italia nu a constituit însă până în secolul XIX. un consiliu de 100-150 fruntaşi din oraş (boni homines) şi o adunare populară. de luptele dintre papalitate şi imperiu şi de scăderea neîncetată a autorităţii Imperiului romano-german.bancar şi comercial şi patrie a Renaşterii. iar în cazul Veneţiei a Imperiului bizantin. Italia din a doua jumătate a secolului X până în a doua jumătate a secolului XIII Din a doua jumătate a secolului al X-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. care la sfârşitul secolului XII a devenit posesiune germană. iar ulterior s-au format un şir de oraşe-state. pe teritoriul căreia se aflau ducatul Savoiei. pături mijlocii şi mărunte. revendicau o reorganizare a instituţiilor comunei.

de fapt. o conducere a familiilor patriciene mai noi.. nobilimea şi patriciatul urban au acţionat atât pentru a limita puterea dogelui cât şi pentru a restrînge atribuţiile adunării populare. Pentru unele probleme importante. Micul Consiliu împreună cu cei trei şefi 100 .gonfalonier (stegar) al dreptăţii” şi din şase. pe măsura sporirii însemnătăţii lor.. formată dintr-un . alcătuiau Micul Consiliu. dependentă iniţial de Imperiul bizantin. În atribuţiile Marelui Consiliu intrau toate problemele importante ale Veneţiei. avea următoarea structură: Organul suprem îl constituia Signoria. în anul 1297 a avut loc aşa-numita „Inchidere a Marelui Consiliu”. din el s-au constituit treptat. a început din secolul al X-lea să se desprindă de Bizanţ. devenind independentă. împreună cu acesta.artelor (breslelor) majore”. care au fost treptat trecute pe seama unui organ al nobilimii şi patriciatului. cârmuit de un . care însă era chemată tot mai rar să-şi spună cuvântul. Totodată. În pofida numelui său. „consiliul celor înţelepţi”. Pentru a rezerva accesul în Marele Consiliu numai reprezentanţilor familiilor nobiliare şi patriciene mai vechi şi a opri pătrunderea reprezentanţilor unor familii nobiliare şi patriciene de origine mai nouă. care. definitivată în ultimii ani ai secolului XIII. mai multe organe separate: şase consilieri ai dogelui. pentru a se putea lucra operativ şi eficient. Din secolul al XI-lea. astfel că familiile patriciene mai noi şi păturile mijlocii şi mărunte au răsturnat în anul 1250 vechea conducere nobiliară şi patriciană şi au instaurat o nouă conducere.Poporului” era. ajutat de un consiliu de 12 bătrâni şi un consiliu de 24 de reprezentanţi ai breslelor.. potrivit căreia puteau avea membri în consiliu numai acele familii reprezentate în el în perioada 1293-1297. Fiind alcătuit dintr-un mare număr de membri – câteva sute –. care nu participaseră până atunci la conducere..Această organizare nu a putut stăvili lupta pentru lărgirea bazei sociale a comunei medievale. Din secolul al XIII-lea. VENEŢIA. el era format din reprezentanţii acestor două pături sociale dominante. cârmuit de un „căpitan al poporului”. Instrument de asigurare a dominaţiei politice a nobilimii şi patriciatului urban. care şi-a creat un organ special.Poporul”. regimul politic al . prin care erau restrânse drepturile politice ale nobililor şi patricienilor legaţi de ei (magnaţi). Noua conducere a comunei. Cârmuitorul Veneţiei era ducele sau dogele. reprezentanţi ai . numit „Poporul” (II Popolo). familiile patriciene mai noi au emis în anul 1293 „Rânduielile dreptăţii” (Ordinamenti di giustizia). care nu mai puteau fi aleşi în funcţiile de conducere ale Florenţei. s-au păstrat funcţia de podestat şi organul de conducere . în cursul secolelor XII-XIII. iar apoi din opt priori.căpitan al poporului” şi de un consiliu restrâns. organul fundamental de cârmuire a Veneţiei era Marele Consiliu. Signoria putea convoca adunarea poporului. Pentru a preîntâmpina luarea puterii de către nobilime şi familiile patriciene legate de ea şi pentru a-şi consolida dominaţia. menţionat în anul 1143..

ca la Veneţia şi la Genova. navigaţia. Contemporanul său. Padova. care a deţinut-o ereditar până la stingerea ei din 1447. exercitându-şi autoritatea prin mijlocirea lor. După stingerea dinastiei Visconti şi după o scurtă restaurare a Republicii milaneze. ca la Milano. puterea a fost uzurpată în anul 1450 de condotierul Francesco Sforza. unde orăşenimea reprezenta o puternică forţă economică şi politică. iar Milanul a devenit ducat. Florenţa. ca în regatul Neapolelui. a Medicilor. Acesta nu a deţinut decât rareori magistraturi principale în Signorie. Italia din a doua jumătate a secolului XIII până la sfârşitul secolului XV În a doua jumătate a secolului XIII şi în secolele XIV-XV. Senatul. in Italia existau. care a ajuns să cuprindă cea mai mare parte a Lombardiei şi a sporirii autorităţii familiei Visconti. În unele republici urbane forma de guvernământ a evoluat de la comună medievală cu autonomie largă sau limitată. marchizatele de Montferrat şi de Saluzzo. iar în 1277 de familia Visconti. tiranie. dar în cursul anilor 1443-1464. care desemna o conducere autoritară individuală în oraşe. deţinută de familii nobiliare. se ocupa direct de principalele probleme din „republica lagunelor”: viaţa economică. 2. a început treptat să devină ereditară şi să se exercite ca o seniorie individuală municipală. La Florenţa.ai tribunalului suprem de 40 de membri numit Quarantia alcătuiau Signoria. care a pus bazele unei noi dinastii ducale. Din secolul al XIII-lea. Începutul instaurării autorităţii Medicilor s-a datorat lui Cosimo cel Bătrîn. Păstrarea instituţiilor şi a practicilor republicane nu putea însă ascunde exercitarea de către Cosimo de Medici a unei seniorii de fapt. cu un termen grecesc antic. conducerea personală a fost instaurată nu de către o familie nobiliară. politica externă. la Padova senioria familiei Carrara. republici aristocratice. fiind de aceea tot mai mult numită seniorie (Signoria) sau. în unele oraşe funcţia de podestat. constituit în anul 1229 din 60 de membri ai Marelui Consiliu. în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIV-lea. unul dintre cei mai influenţi oameni de afaceri din Florenţa. ci de către o familie din rândurile „poporului gras". Gian-Galeazzo Visconti şi-a luat în 1395 titlul de duce. Senioria Milanului a fost obţinută în anul 1257 de familia Della Torre. Ca urmare a extinderii teritoriale a senioriei Milanului. Ferrara. la seniorie sau tiranie. Astfel. la Ferrara şi la Modena senioria familiei d'Este. regim teocratic în statul papal. s-au instaurat la Verona senioria familiei Della Scala sau Scaliger. el i-a plasat în principalele magistraturi din Signorie şi din diversele consilii urbane pe partizanii săi politici. papa Pius al II-lea (1458-1464). sesizându-i 101 . ca şi în veacurile precedente. Verona. Mantova. ducatul Savoiei. mai multe tipuri de regimuri politice: monarhii feudale.

Între aceste state s-au purtat între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XV-lea mai multe războaie pentru preponderenţă politică în Italia.. La moartea lui Lorenzo Magnificul. ci stăpân. s-au lovit şi ele de rezistenţa statului papal. scria: . al legilor. ceea ce genera frecvente acte arbitrare şi crea o stare de permanentă suspiciune. Încercările de a-şi instaura preponderenţa în centrul Italiei ale regelui Neapolelui. Împotriva încercărilor de răsturnare a regimului aristocratic. El nu este cetăţean.. referindu-se la regimul politic florentin din timpul lui Lorenzo Magnificul şi la autoritatea sa. Veneţia şi-a accentuat în secolele XIV-XV caracterul aristocratic al regimului politic. ducatul Milanului. a fost creat un organ special de supraveghere şi de reprimare numit Consiliul celor zece. Filippo Maria Visconti. ceea ce oglindea transmiterea ereditară de fapt a puteri în Florenţa în familia de Medici. Lorenzo Magnificul (1469-1492). Aceste războaie şi conflictele care au avut loc în anii 102 . care urmărea să instaureze preponderenţa Milanului în Italia nordică şi centrală. al războiului. statul papal şi regatul Neapole deţineau rolul cel mai important în viaţa politică a Italiei. De aceea. Comportarea sa tiranică şi încheierea. Datorită întinderii teritoriale şi dezvoltării economice. republicile Florenţei şi Veneţiei.un oraş liber în aparenţă. conducerea a revenit fiului săi Pietro (1464-1469). devenit apoi permanent în 1355. secolele XIV-XV s-a intensificat procesul de constituire a unor mari republici urbane şi principate teritoriale. Războiul l-a deschis ducele Milanului. au dus la opoziţia crescândă a florentinilor. El desemnează pe cei car deţin magistraturile". a Florenţei şi a altor oraşe italiene şi au eşuat (1404-1413). iar apoi fiului acestuia. Ladislau. care l-au răsturnat în noiembrie 1494.autoritatea pe care o deţinea. la început cu caracter provizoriu (1310). Francesco Guicciardini definea în secolul următor în Istoria Italiei Florenţa ca fiind .Cosimo poate tot. el est arbitrul păcii. 3. care a fost însă învins de armatele coalizate ale Florenţei şi Veneţiei. Relaţiile dintre statele italiene În. Investit cu atribuţii întinse. ca şi moartea lui Gian-Galeazzo Visconti au dus la eşecul încercării Milanului de a-şi instaura hegemonia în Italia nordică şi centrală (1399-1402). Gian-Galeazzo Visconti (1385-1402). celebrul protector al artelor. dar în realitate tiranizat de un cetăţean al său”. Planurile lui Gian-Galeazzo Visconti au fost reluate în deceniul al treilea al secolului XV de un urmaş al său. conducerea a revenit fiului său Piero (1492-1494). La moartea lui Cosimo de Medici. a unui tratat umilitor cu Franţa. Rezistenţa Florenţei şi a altor oraş italiene. în condiţiile începerii războaielor italiene. Consiliul celor zece exercita o supraveghere severă asupra vieţii publice şi private a Veneţiei. În casa sa se dezbat treburile republicii.

Genova. rivalităţile economice şi politice dintre statele italiene au contribuit la menţinerea acestei stări de lucruri. statul papal.următori au arătat că nici unul dintre statele italiene nu avea posibilitatea să-şi impună hegemonia politică şi să realizeze unificarea ţării. Padova. Milano etc. datorită împotrivirii celorlalte state italiene. 4. marchizatele de Montferrra şi Saluzzo). 3. în vederea menţinerii unui echilibru politic între statele italiene. ducatul Savoia. Aceste războaie nu au dus la triumful nici unui competitor. Milano. principalele formaţiuni politice erau ducatul de Savoia şi marchizatele de Saluzzo şi Montferrat. Florenţa şi Neapole. precum şi alte state italiene mai mici. germani. Prezentaţi evoluţia Florenţei şi Veneţiei până în prima jumătate a secolului XIII. În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului X şi a doua jumătate a secolului XIII. în anii 1454-1455 s-a încheiat Liga de la Lodi. capabil să unifice peninsula sub o singură cârmuire. în cursul anilor 1454-1455. Veneţia. Arătaţi esenţa luptei comunale din oraşele italiene. normanzi sau francezi. principale principate teritoriale şi oraşe-republici italiene au luptat pentru supremaţie. 2. care la sfârşitul secolului XII devine o posesiune germană. dependentă de Imperiul Romano-German. Rezumat şi concluzii generale. un stat teocratic (statul papal) şi republici (Veneţia. În consecinţă. al cărui obiectiv principal era menţinerea echilibrului politic dintre statele italiene.). Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei până în prima jumătate a secolului XIII. harta politică a Italiei se prezenta astfel: în Italia nordică şi centrală. Italia şi-a realizat unitatea politică abia în secolul XIX. Fixarea cunoştinţelor 1. Ca şi Germania. republicile Veneţia şi Genova erau independente. Totodată. au încheiat sub patronajul papalităţii LIGA DE LA LODI. În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului XIII şi sfârşitul secolului XV în Italia existau monarhii feudale (regatul de Neapole. În Evul Mediu acest lucru nu a putut fi înfăptuit datorită mai cu seamă faptului că regiuni întinse din peninsulă au fost stăpânite pe rând de bizantini. Florenţa. motiv pentru care. care au împiedicat naşterea şi consolidarea unei mişcări de unificare naţională eficiente şi apariţia acelui „principe” ideal plăsmuit de geniul lui Machiavelli. în sudul peninsulei exista Regatul normand din Sicilia şi din Italia de Sud. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei începând cu 103 . De la sfârşitul secolului XIV şi până la mijlocul secolului XV.

cauzele ascensiunii şi 104 .5. pornind de la statul turcilor selgiucizi din Asia Mică. Rezumaţi succint relaţiile dintre statele italiene în perioada medievală. Prezentaţi evoluţia Milanului. TURCII OTOMANI ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA EVULUI MEDIU EUROPEAN Stat cu posesiuni tricontinentale (Europa. Acest curs îşi propune să prezinte cititorilor formarea Imperiului Otoman. în cea mai mare parte negativă. cea de-a doua jumătate a secolului XIII. asupra destinului creştinătăţii europene. Imperiul Otoman a avut o înrâurire majoră. Asia şi nordul Africii. 6. Florenţei şi Veneţiei începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIII.

în fapt. transferarea autorităţii principale. În fapt. la fel ca şi predecesorii lor. după prăbuşirea statului persan. conducătorul unei noi formaţiuni selgiucide apărute între Konya (vechiul Iconium) şi Kayseri (Caesarea). condusă de însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogene. menţionaţi în izvoarele chineze sub numele de Tu-kiu. al selgiucizilor. Încurajaţi de câştigurile aduse de acest mare negoţ. unde strămoşii lor. Cu această ocazie. reale. ci semnifica. Întins de la fruntariile Bizanţului şi Iranului în vest până la hotarele împărăţiei chineze în est. turcii au avansat spre vest. în vreme ce puterea califilor rămânea limitată doar la sfera spirituală religioasă. Noul imperiu îşi trage numele de la Selgiuk. controla marele drum al mătăsii. sub comanda căruia. Statul turcilor selgiucizi din Asia Mică Turcii otomani. pe ruinele Imperiului Gök-Türk s-a format o mare confederaţie de triburi turco-oguze. au întemeiat un mare imperiu Gök-Türk (al „turcilor albaştri") între anii 552-744. 940). Horasan. adevăratul fondator al . În anul 1071. Asia Mică şi Europa răsăriteană (aici oguzii aveau să fie cunoscuţi sub numele de uzi sau pecenegi). Suleyman Bey. În secolele VIII-XI. musulmane. care în veacul al X-lea a fost conducătorul unei mărci turco-oguze. unde. cucerind în anul 1055 Bagdadul. de la frontiera Iranului. în mâinile conducătorilor selgiucizi şi ale aristocraţiei turce şi iraniene. în mod obiectiv. caracterizată prin relaţii feudale timpurii şi adoptarea Islamului (cca. pe de altă parte. care trecea prin Asia Centrală. în secolele XI-XII. turcii selgiucizi. kaganii (hanii) Gök-Türk au căutat să asigure protecţia lungilor caravane ale comerţului internaţional. selgiucizii înving oastea bizantină. cu centrul în Sîr-Daria sudică. pe de o parte. Aceste triburi. din mâinile califilor abbasizi şi ale aristocraţiei arabe. trecerea la orânduirea feudală şi explozia demografică lăsau fără pământuri agricole şi păşuni . Acest act n-a reprezentat o simplă atribuire a unui titlu unui soldat învingător. vremelnice. creând astfel. vechii turci. spre Califatul abbasid. Această formaţiune. Tugrul Beg a primit de la calif titlul de sultan.declinului acestuia. au constituit rezervorul militar şi demografic al noului stat turc. care a fost făcut prizonier.un mare număr de turci. ale Chinei şi Indiei. dar cu frontiere nesigure. 105 . această mare formaţiune de stepă. În anul 1077. 1. în celebra bătălie de la Mantzikert (Malazgirt). îşi aveau originea în Asia Centrală.statului selgiucid a fost Tugrul Beg. alimentate mereu de noi valuri venind din Asia Centrală şi Anterioară. a fost distrusă de kîpceaci (cumani) în anii 1050-1051. fondat în secolul al XI-lea pe o vastă arie geografică în Orientul Apropiat şi Mijlociu. triburile componente fiind împinse spre vest. fără capitală şi frontiere stabile. spre Iran. şi punţi de legătură între străvechile civilizaţii ale Mediteranei şi Iranului.

prin politica lor de strămutare a populaţiei anatoliene în Balcani. Fondarea Imperiului Otoman Sultanatul de Rum a atins apogeul puterii sale în prima jumătate a veacului al XIII-lea. apăsaţi de povara dărilor imperiale. Opriţi circa un veac în expansiunea lor spre vest de cruciaţi. de fapt bizantine. încă din veacul XII Turquia sau Turkomania. s-au răsculat în anul 1241. ca şi ale celui azerbaidjan. nemulţumite. punând astfel bazele sultanatului turco-selgiucid din Anatolia. devenită noua lor capitală până la începutul secolului al XIV-lea. De la această capitală i s-a spus statului turco-selgiucid din Anatolia sultanatul de Konya. sub 106 . vasal. bune pentru agricultură. la capătul unui complex proces de metamorfoză politico-militară. romeice. Se pun totodată bazele poporului turc. până la mijlocul veacului al XII-lea. altminteri foarte aproximative. Sedentarii s-au aşezat pe văile râurilor. aflaţi la un grad inferior de dezvoltare. social-economică şi confesională care a avut loc din a doua jumătate a veacului XI şi până în prima jumătate a veacului XV. alta a fost omorâtă. prin contribuţia hotărâtoare a oguzilor. fie convertindu-se la islamism şi amestecându-se cu cuceritorii.. stat care s-a extins de la Antalya (pe ţărmul Mediteranei) la Sinope (pe litoralul Mării Negre) şi din Siria de nord până în Transcaucazia. iar nomazii au urcat în munţi. Ţăranii bizantini.000. supranumit în Orient sultanatul de Rum (Rum desemnând teritoriile romane. ca Mihail al VII-lea bunăoară creaseră un . sub Alaeddin Keykübad (1219-1236) şi Keyhüsrev III (1236-1245). Formaţiunea selgiucidă reprezintă veriga de legătură dintre vechile state turceşti (turcice) din Asia Centrală şi viitorul stat al turcilor otomani (osmanlâi) atât în ce priveşte instituţiile. care s-au stabilit îndeosebi în Anatolia estică şi centrală. În cursul ocupaţiei turceşti a Anatoliei o parte a populaţiei greco-creştine a fost dizlocată.000-1. Bazileii înşişi. unde începea procesul stabilirii în masă a turcilor. treceau de partea turcilor selgiucizi. Prosperitatea clasei conducătoare se ridica însă pe exploatarea maselor care. „Marelui Selgiucid” de la Isfahan (Iran). începând a fi numită. fie păstrându-şi vechile tradiţii de viaţă şi credinţă. Felul de viaţă şi de guvernare al autohtonilor a fost preluat de noii veniţi. în primul rând din ramura oguză. selgiucizii din Anatolia cuceresc în 1116 Konya. După unele estimări.000 de turci. 2. dar cea mai mare parte a rămas pe loc. Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană.se proclamă sultan. Se deschidea în acest chip un nou şi important capitol în istoria Anatoliei. slab populate. cât şi în ce priveşte limba şi cultura. ceea ce le-a grăbit sedentarizarea şi feudalizarea.vid de populaţie” în Anatolia. în cursul secolelor XI-XII Asia Mică a fost invadată de circa 500. În consecinţă. luate în stăpânire de selgiucizi).

Sofia (1385).000 de oameni – printre care femei şi copii – au căzut victimă represaliilor. Datele esenţiale ale acestei expansiuni. în fapt. la frontiera cu Bithynia bizantină şi având drept centru orăşelul Sögüt. capitala Bulgariei (1393). de Kastamonu. situat în sud-vestul Asiei Mici. Sub Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481). care s-a lovit de o eroică rezistenţă a popoarelor întâlnite în cale. în urma bătăliei de la Kösedag (60 km est de Sivas). paralel cu o importantă achiziţie în Anatolia: Ankara. considerat a fi adevăratul fondator al Imperiului otoman. oraşul Constantinopol de pe Bosfor este cucerit (29 mai 1453). de Menteşe. Albania încă rezistă în munţii ei. cuprinzând aproape toată Anatolia. Autorităţile au reprimat cu greutate răscoala. sunt: la 1326. fondatorul dinastiei otomane a fost Ertugrul (mort pe la 1280) care se pusese cu aproape 400 de membri ai tribului oguz în slujba Selgiucizilor de Rum. Peste 4. care cucereşte principatele turcomane din Anatolia (Germiyan. deşi formal existenţa sa a mai continuat. statul otoman căpătând astfel. Ea avea să cunoască o expansiune rapidă. de Saruhan etc. Vidinul (1396).). devenită hotarul său natural din miazănoapte. Tîrnovo. otomani cuceresc Bursa. care s-a întins din vest spre est. Karaman etc. întinsă de la cataractele Nilului la porţile Vienei şi de la Gibraltar la izvoarele Indusului.de Karaman. după tradiţie. Pe ruinele fostului sultanat. Printre acestea figura şi micul principat al lui Osman. Deşi. în special în urma luptei de la Kossovopolje (1389). primind în schimb domeniile Sögüt şi Domanic în Phrygia de nord. devenind în curs de două veacuri o putere tricontinentală. Cad apoi rând pe rând. Skopije (1391).conducerea dervişului (călugăr musulman) Baba Ishak. Salonic (1386). Serbia pierde partea sa vestică şi centrală. sub suzeranitate mongolă. victoria lui asupra lui Bayazid la Ankara (28 iulie 1402) şi interregnul otoman ce i-a urmat (1402-1412) acorda Bizanţului asediat un răgaz de circa jumătate de veac. s-au format 10-16 principate (beylikuri sau emirate) : de Germiyan. oastea selgiucidă a fost zdrobită şi sultanatul de Rum primea astfel lovitura de graţie. la 1352 ei pun piciorul în Europa. devenit capitală după anul 1402). ocupând cetatea Tzympe. până la 1307. urmează căderea Gallipolelui (1354). Bursa). care i-a succedat în anul 1299 la conducerea tribului şi a micii formaţiuni de margine situată pe valea bogată a Sakaryei şi în apropierea marelui drum comercial al Bursei (turc. adevăratul fondator al statului otoman a fost fiul său Osman (Othman). Între timp. armatele tătaro-mongole înaintau victorioase spre Asia Mică. Invazia lui Timur Lenk. care devine a doua lor capitală. marcă îndreptată iniţial împotriva Bizanţului sub pretextul „războiului sfânt” (gaza). împreună cu 107 . în Balcani: Adrianopole (1361 poate 1369 sau 1371. Bulgaria dispare astfel de pe hartă şi la finele veacului al XIV-lea statul otoman ajunge la Dunăre. Odată instalat acest cap de pod. La 1243. Imperiul bizantin este învăluit de Bayazid „Fulgerul" (Yilderim) (1389-1402).

Bulgaria şi Albania. trebuie precizat că principatul lui Osman nu era o insulă turcească într-o mare bizantină. iar cu sprijinul Bizanţului s-au extins pe seama celorlalţi bei turci. inclusiv puternicul principat de Karaman (1468). în linii mari.pe calea lui Allah”. întins între Nil şi Dunăre. cum păreau la început. cucereşte Moreea (1464). Cu ajutorul celorlalţi principi turci din Anatolia. ci han (sultan) turcoselgiucid şi cezar romano-bizantin.000 oşteni fără detaşamentele nomazilor)? Înainte de toate. avanpostul unei întregi zone turceşti – Anatolia. Însăşi poziţia geografică strategică a beylikului otoman permitea această pendulare pe două fronturi precum şi controlul drumurilor comerciale. Tendinţele expansioniste ale 108 .recompensă dumnezeiască pe lumea cealaltă”. sau puternicele principate anatoliene. Uzun Hasan. descentralizarea acestor state. iar suveranul său devenea împărat (padişah). susţinută de entuziasmul religios al gazi-ilor („luptători în războiul sfânt”) şi bucuroşi să primească prăzi pe lumea aceasta şi . Mehmed al II-lea transformă ultimele posesiuni ale statului sârb în paşalîc (1459). La 1475 cade sub suzeranitatea otomană Hanatul Crimeii. ca Imperiul bizantin.. care n-a încetat a fi alimentată cu noi valuri de populaţii turcice (oguze). reuniţi deopotrivă în persoana aceluiaşi monarh. 3. Cauzele ascensiunii Imperiului Otoman Specialiştii au căutat să dea răspuns la întrebarea cum se explică această extraordinară ascensiune a puterii turco-osmane de la micul trib de 400 călăreţi al lui Ertugrul la Imperiul lui Mehmed al II-lea. de Karaman (50. beii otomani şi-au mărit posesiunile pe seama Imperiului bizantin. supune Albania (1474). otomani au trecut la o expansiune pe cont propriu.. luptele interne din Bizanţ şi din ţările balcanice. de la porţile Belgradului şi până în estul Anatoliei? Cum a fost posibil ca un mic principat de margine să se extindă treptat şi să nimicească un stat de mare tradiţie şi civilizaţie. transformarea Mării Negre într-un „lac otoman". În Balcani. el stăpâneşte toată Anatolia. de Kastamonu (200. În al doilea rând. încheindu-se. vechile state balcanice ca Serbia.Strâmtorile.000 călăreţi). „inima şi plămânii” unui organism imperial. ci doar pintenul. Din simple instrumente.000 călăreţi şi pedestraşi la sfârşitul secolului al XIII-lea). pune capăt Imperiului grec la Trapezunt (1461) şi împinge mult spre est frontierele statului său în defavoarea hanului turcoman Akkoyunlu (al „Oii Albe”) din Iran. pentru a-i înghiţi apoi rând pe rând. în Asia. nemaifiind un simplu prinţ (bey) ca Osman. pentru aducerea „necredincioşilor” . ca cel de Germiyan (ce avea 200. împinse spre vest de mongoli. Imperiul Otoman era astfel creat. atinse de fărâmiţare au permis otomanilor să manevreze ajutând pe unii contra altora.

anume cel de a nu se angaja concomitent pe două fronturi de anvergură. de frontieră. În teritoriile cucerite. iniţiat încă de Orhan I şi organizat în 1361-1362 de Murad I după modelul selgiucizilor. care mergea de la intimidare (prin scrisori ameninţătoare. Imperiul otoman a urmat cu consecvenţă un principiu fundamental. Armata otomană a folosit de asemenea masiv armele de foc şi artileria. În felul acesta. Un alt factor care explică succesul expansiunii otomane îl constituie sistemul de infiltrare şi cucerire treptată a unei zone. la sistemul practicării luării de ostateci din familiile princiare (pentru ca părinţii acelor copii-ostatici să nu se răscoale împotriva turcilor). capabili şi fără scrupule. În sfârşit. cuprinzând două etape. fie chiar prin veritabile „blocade economice”. în linii generale. din punct de vedere tactico-strategic. prin primirea fastuoasă a solilor străini cărora li se arătau trupele de elită şi bogăţiile sultanului). O caracteristică a expansiunii statului otoman a constituit-o şi faptul că avansul militar se făcea din aproape în aproape.clasei dominatoare otomane au fost sprijinite de un stat centralizat care moştenise proprietatea de stat asupra pământului. ca cea din 1514. devenite capete de pod ale ofensivei otomane. ceea ce a asigurat succesul campaniilor lui Mehmed al II-lea şi mai ales ale lui Selim I. prin infiltrarea monedei şi negustorilor otomani. până la contractarea unor căsătorii şi a altor forme de alianţă. folosind şi amplificând neînţelegerile dintre adversarii statului otoman. Turcii au avut o diplomaţie suplă faţă de adversari. fapt ce avea darul de a le menţine elanul cuceritor. sistem de aprovizionare. pe baza resurselor militare locale. un bun. Nu în ultimul rând. a(pentru prima oară în Europa). aparatul diplomatic otoman recurgea cu abilitate la principiul divide et impera. lăsându-li-se învinşilor teritoriile şi autonomia statală internă în schimbul plăţii tributului. teritoriile tributare erau transformate în simple provincii ale statului otoman. un eficace corp de arcaşi. au permis fostei clase dominante să îşi păstreze pământurile. precum şi un corp de armată permanentă. turcii au recurs la presiuni economice. Format relativ devreme dintr-o echipă de renegaţi greci sau italieni. de comunicaţii şi de informaţii. împotriva Iranului şiit. care avea o mare mobilitate (prin ponderea deosebită a călărimii uşoare). În etapa a doua. inclusiv cu statele creştine. precum şi o armată bine organizată. o tactică a retragerilor simulate (toate moştenite din Asia Centrală). cu soldă în numerar (ienicerimea). cheltuielile puterii centrale erau minime şi se lăsa beilor de margine libertatea de mişcare şi putinţa de a se îmbogăţi rapid. Sultanul cu forţele principale ale armatei nu intervenea decât în momentele critice sau decisive. pentru a da duşmanului lovitura de graţie. fie prin controlul drumurilor comerciale. Toate aceste elemente explică măcar in parte cariera istorică a 109 . otomanii au dat dovadă de toleranţă religioasă şi. În prima etapă se cucereau cetăţi.

principatului de margine al lui Osman Bey. Nu înfrângerile militare şi pierderile teritoriale au fost cauza ultimă a decăderii Imperiului Otoman. alături de alţi factori la rămânerea în urmă a popoarelor supuse faţă de Occidentul european. Instaurarea dominaţiei otomane în Europa sud-estică. În mod practic însă. tehnice sau culturale din Occident. Rezumat şi concluzii generale. fapt ce i-a lipsit pe turci de importantele venituri aduse de comerţul de tranzit. de argint. 110 . Cauzele externe ale decăderii Imperiului ţin de înfrângerile militare şi pierderile teritoriale suferite. etc. În realitate. manifestându-se în chip accelerat odată cu înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei de către regele Sobieski (1683). perioada de stagnare (15661683) şi perioada de declin (1683-1918). dedându-se mai mult consumului şi risipei decât producţiei de noi bunuri şi valori. Începând cu secolul XIV. Înfrângerile militare se datorează pe de o parte faptului că turcii nu şi-au modernizat armata şi au fost refractari la noile metode de luptă europene. Cauzele interne ale decăderii imperiului ţin de decăderea economiei rurale şi urbane. contribuind. deplasarea axei comerciale a Europei din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic. iar pe de altă parte faptului că lumea creştină a reuşit să înjghebeze coaliţii eficiente împotriva Islamului. devalorizarea asprului (principala monedă. care. de stoarcerea resurselor materiale şi a energiilor umane din teritoriile cucerite. generalizarea corupţiei. n-a găsit în ea însăşi noi resurse. la fel ca şi în alte zone geo-grafice. noi posibilităţi de revitalizare a organismului statal şi de valorificare a imenselor bogăţii stăpânite. faţă în faţă cu o Europă care trecuse deja la metode capitaliste de producţie şi comerţ. decăderea puterii centrale. Cauzele declinului Imperiului Otoman Conform opiniei specialiştilor. ostilitatea faţă de introducerea de inovaţiile militare. ci sa închis în forme tradiţionale de viaţă. deşi ele au accentuat-o. germenii declinului acestei puteri tricontinentale încep să apară încă de la sfârşitul domniei lui Soliman Magnificul (1566). a fost însoţită de numeroase distrugeri materiale şi pierderi umane într-o primă etapă. într-o a doua etapă. În literatura de specialitate există inventariate circa douăzeci de cauze ale declinului Imperiului Otoman. creşterea explozivă a cheltuielilor militare neproductive pentru înzestrarea ienicerilor cu arme de foc costisitoare şi pentru întreţinerea unei mari flote în Marea Mediterană. 4. Imperiul Otoman a influenţat în chip decisiv istoria centrului şi estului Europei. istoria Imperiului Otoman cuprinde perioada de ascensiune (1290-1566). decăderea imperiului s-a datorat unor fenomene mult mai adânci petrecute în interiorul societăţii otomane. a statului).

Între aceştia se detaşează stagnarea şi decăderea economică. cea mai puternică forţă militară a Europei. Arătaţi (cu exemple) cauzele ascensiunii Imperiului Otoman. Între aceste principate exista şi cel condus de Osman. este cea a fondării statului turcilor selgiucizi din Asia Mică. Osman (Othman). Prezentaţi succint istoria statului turcilor selgiucizi şi precizaţi rolul său în cadrul lumii creştine şi musulmane. Un şir de urmaşi capabili. 4. Existenţa sa. generalizarea corupţiei. între care se detaşează Murad I. Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană. 111 . La capătul unui proces complex de transformări religioase. Acest lucru a fost posibil datorită unui complex de factori interni (demografici.Etapa preliminară. condiţie sine qua non a genezei acestui imperiu. Fixarea cunoştinţelor 1. până la sfârşitul secolului XV. 5. Mehmed I. înjghebarea unor coaliţii eficiente de către creştini etc. religioşi. Schiţaţi evoluţia statului otoman până în secolul XV (inclusiv). adevăratul fondator al statului otoman a fost fiul acestuia. sub suzeranitate mongolă. împotrivirea obstinată la introducerea elementelor de progres. a continuat până în anul 1307. reuşesc să creeze din statul otoman. care i-a urmat la conducere în 1299. 3. decăderea militară. după care. Oştile sultanatului selgiucid de Rum au fost învinse în chip decisiv de mongoli în 1243. Arătaţi provenienţa etimologică a etnonimelor „turci selgiucizi” şi „turci otomani”. militari. Prezentaţi cauzele declinului Imperiului Otoman. 2. situat în sud-vestul Asiei Mici. economici. Baiazid I. pe teritoriul său sau format circa 16 principate (beylikuri sau emirate). Decăderea Imperiului Otoman s-a datorat manifestării combinate a unor factori interni şi externi defavorabili. Murad II şi Mehmed II. la frontiera cu Bithynia bizantină. Deşi tradiţia istorică îl consemnează pe Ertugrul ca fondator al dinastiei otomane. politico-diplomatici şi strategici) şi externi (slăbiciunea şi dezbinarea statelor balcanice atacate) favorabili. social-economice şi politicomilitare desfăşurat începând cu a doua jumătate a secolului XI până în prima jumătate a secolului XV.

iar negoţul era legat de schimbul în natură al produselor economiei lor pastorale cu produsele agricole şi meşteşugăreşti ale popoarelor vecine. Totodată. sociale şi politice. legiuitor şi administrator GinghisHan a creat cel mai uriaş imperiu din câte cunoscuse omenirea. triburile mongole se întindeau la est până la fluviul Amur. de la moartea lui Alexandru Macedon. după constituirea statului mongol unit. În Europa. Acest imperiu a influenţat în chip decisiv viaţa Europei de est şi sud-est. la vest până la cursul superior al fluviului Irtîş. Ei nu se ocupau cu agricultura. la nord până la Lacul Baikal. Religia dominantă la mongoli era şamanismul. Hanatul Hoardei de Aur. Prin distrugerea Rusiei Kievene.ASCENSIUNEA ŞI EVOLUŢIA IMPERIULUI MONGOL Genialul comandant de oşti. 112 . istoria medievală a românilor. prin presiunea permanentă exercitată asupra regatului Ungariei. triburile mongole se găseau într-o epocă de profunde transformări economice. Triburile mongole în perioada prestatală În secolul al XII-lea. mongolii au împiedicat pentru trei secole ascensiunea politică a slavilor de răsărit. Totodată. 1. Mongolii se ocupau cu creşterea animalelor. pescuitul şi meşteşugurile casnice. Un stat succesoral al Imperiului Mongol. În perioada de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. urmare a aşa-zisei pax mongolica. a influenţat în chip negativ. Ele au luat denumirea de mongole numai de la începutul secolului al XIII-lea. deoarece ungurii nu au putut dispune de întreaga lor forţă politico-militară capabilă să împiedice acest fenomen istoric. mongolii au ocrotit în chip indirect crearea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească. mongolii erau cunoscuţi sub numele de tătari. datorită incursiunilor neîncetate de pradă. în timpul existenţei Imperiului Mongol a existat o anumită siguranţă a circulaţiei de mărfuri şi persoane în cadrul acestuia. la sud până 1a hotarele Chinei. când s-a simţit nevoia creării unui nume comun pentru toate triburile înrudite care intrau în componenţa lui. vânătoarea.

fiind împărţit în unităţi teritoriale-militare. ca recompensă ca recompensă pentru slujbele militare prestate. care. Aristocraţia şi şefii de triburi dădeau în folosinţă păşuni şi în dependenţă familii de araţi membrilor cetelor lor armate (nucheri). Realizarea lui se datorează noion-ului Temugin. mongolii trăiau deja într-o societate stratificată. 2. care.Marea Iasă”. 100. În acea perioadă. aristocraţi (noioni) şi oameni dependenţi (araţi).. Structura de clasă şi organizarea statului feudal mongol se oglindesc în . şi . Statul mongol era un stat feudal timpuriu. De aceea. legiuire menită să asigure pacea şi ordinea în societatea mongolă.sute”. După purtarea unor lupte îndelungate cu alţi hani conducători de triburi şi de uniuni de triburi. kurultai). 1...mii”. . pradă şi dominaţie. precum şi necesitatea de a desfăşura organizat incursiunile de pradă şi de cucerire pe seama popoarelor vecine au constituit premisele formării statului feudal mongol. recrutaţi mai ales din prizonieri de război şi folosiţi ca păstori. dându-i titlul de Ginghis-han (1206). lupta din rîndurile aristocraţiei şi ciocnirile dintre triburi sau dintre uniuni de triburi (ulusuri) pentru păşuni. 3. Oastea mongolă era alcătuită mai cu seamă din unităţi de cavalerie grea şi uşoară. Ascensiunea lui Ginghis-han Formarea claselor antagoniste ale societăţii feudale nomade timpurii şi apariţia contradicţiilor între araţi şi aristocraţie. Formarea statului mongol. pentru a satisface setea de pradă şi pentru a canaliza energia războinică a 113 . contopirii ginţilor şi triburilor într-un popor mongol unic şi a constituirii statului mongol unit.datorită trecerii de la orânduirea comunei primitive în destrămare la feudalismul timpuriu.zeci de mii” şi erau conduse de slujbaşi proveniţi din rândurile aristocraţiei locale.000 de ostaşi pe care îi trimiteau la oaste erau numite . Temugin a rămas singurul han în măsură să-şi impună dominaţia asupra tuturor triburilor mongole.zeci” . formate din grupe de familii. în care marele han exercita o putere fără limite. ce puteau fi numiţi şi revocaţi oricând de către marele han. formată din oameni liberi. în raport cu numărul de 10.000 şi 10. meşteşugari sau slugi în casă. care avea o deosebită mobilitate. numit ulterior GINGHIS-HAN.. În societatea mongolă existau şi robi patriarhali (care nu jucau un rol hotărâtor în producţie). ţinută pe valea râului Onon 1-au ales mare han al întregii Mongolii. Cuceririle mongole Constituirea statului mongol unit a avut ca urmare încetarea luptelor dintre triburile şi ulusurile din Mongolia.. în adunarea reprezentanţilor lor (hural.

precum şi în Austria.000200. prin Slovacia. oştile mongole au înfrânt pe juceni şi au ocupat toate posesiunile lor din China de nord (1231-1234). oştile mongole au purtat mai multe campanii de cucerire în Europa. prădând oraşele Reazan. cu înfloritoarele oraşe Buhara. Lupta popoarelor atacate. al căror efectiv se ridica la 150. Moscova şi Vladimir şi sudul Rusiei (1239). ajungând până în apropierea Vienei. pustiind Kievul în 1240. punînd capăt existenţei califatului arab abbasid în 114 . a înfrânt oştile ruso-cumane (1223). survenită în 1227. cu capitala la Ian-dzin (Beijing). până în Dalmaţia şi Croaţia. spre Buda. moravi şi germani. a supus pe cumani (kîpciaci) şi pe bulgarii din regiunea Volgăi (1236-1237). Luptele pentru demnitatea de mare han din perioada 1242-1251 au oprit temporar cuceririle mongole. care au ocupat cea mai mare parte a Chinei de nord (12111215). marele han Ogodai (Ughedei. de origine tungusă. mongolii au atacat şi cucerit HOREZMUL (12191221). Apoi o parte a oastei mongole condusă de iscusiţii generali Djebe şi Subotai a invadat Gruzia. În anii următori. condusă de Batu-han. Un al doilea corp de oaste a pătruns în Ungaria nordică şi a înfrânt oastea ungară la Mohi. silezieni. China de nord era ocupată de triburile jucene. unde. în bătălia de la Kalka. Samarkand. O mare armată mongolă. care constituiseră un stat cunoscut sub numele de KIN (QUIN). cuceririle mongole au continuat şi după moartea lui Ginghis-han. statul cel mai însemnat din Asia Centrală. a invadat nord-estul Rusiei. Ginghis-han a organizat mari expediţii de cucerire. În anul 1241. fiind opera fiului său. unde a avut loc joncţiunea tuturor forţe-lor mongole. care au reînceput însă în deceniul al şaselea al secolului XIII. situat la nord de China (1207-1211).mongolilor săi în afara hotarelor. nordul Caucazului şi sudul Rusiei. pierderile suferite precum şi pregătirile care aveau loc în Mongolia în legătură cu alegerea noului mare han i-au determinat pe mongoli să se retragă în 1242. ai cărui conducători urmăreau desfiinţarea statului jucen. În etapa a treia. În apus. Într-o primă etapă. Transilvania şi Ţara Românească. Azerbaidjanul. armata reunită a feudalilor poloni. şi s-au îndreptat spre Buda. oştile mongole au supus triburile din valea fluviului Ienisei şi triburile uigure din Turkestanul de răsărit şi au impus tribut statului XI-XIA. În etapa a doua. În timpul lui Ginghis-Han. Alte grupuri ale unui al treilea corp de oaste au străbătut Moldova. Alte detaşamente de mongoli au făcut incursiuni în Peninsula Balcanică. un afluent al Tisei. în Silezia. 1229-1241) şi a lui Batu-han. În alianţă cu Imperiul Song din China de sud. oştile mongole. Un corp de oaste a străbătut Polonia şi a înfrânt la Lignica (Liegnitz). au invadat un şir de ţări din Europa răsăriteană şi centrală. Marw (Merv) şi Urghenci.000 ostaşi şi erau comandate de Batu-han şi Subotai. mongolii au cucerit Iranul şi Irakul cu Bagdadul. apoi s-a îndreptat. pe râul Sajo. Jucenii nu au putut face faţă atacului mongolilor.

asupra cărora îşi exercita autoritatea supremă marele han. organizare de stat. 115 . care. mongolii au organizat recensăminte fiscale amănunţite. compus din Mongolia şi China şi ulusurile celorlalţi fii ai lui Ginghis-han sau ale urmaşilor acestora. Invaziile mongole au fost însoţite de grave distrugeri materiale. în China. mongolii şi-au impus dominaţia asupra Coreei. ţările invadate şi cucerite experimentau diverse crize interne în timpul invaziilor mongole. căruia ceilalţi stăpânitori de ulusuri îi datorau supunere. În răsărit. fapt ce le-a împiedicat să opună o rezistenţă eficientă cuceritorilor mongoli. ei au început cucerirea sudului Chinei. În al doilea rând. la Beijing. iar ostaşii mongoli aveau însuşiri războinice deosebite. care a primit denumirea de origine chineză de Yuan şi a mutat capitala Imperiului mongol din Mongolia. a întemeiat o nouă dinastie. compus dintr-un conglomerat de populaţii care se deosebeau între ele prin nivelul dezvoltării economico-sociale. cuceritorii au fost nevoiţi să păstreze vechiul aparat de stat din ţările cucerite. Deoarece întinsul stat mongol nu putea fi cârmuit cu mijloacele insuficient de evoluate ale societăţii mongole. cuprins între Oceanul Pacific şi ţărmurile nordice ale Mării Negre. iar milioane de oameni au fost masacraţi sau duşi în robie. expediţiile de cucerire a Japoniei (1274. limbă şi cultură.anul 1258. 1281) şi a Javei (1293) s-au sfârşit cu grele înfrângeri pentru aceştia. războaiele dintre statele europene leau slăbit de asemenea capacitatea de apărare în faţa atacurilor mongole. realizată prin subjugare. Totodată. Pentru evidenţa impozitelor. Asia Centrală. Ulterior. denumit atunci Hanbalîk. cu toată rezistenţa eroică a poporului chinez. 1276. reprezenta o formaţie politică artificială. care constituiau procedee prin care năvălitorii căutau să dezorganizeze rezistenţa ţărilor atacate şi să le silească la supunere necondiţionată. Iran sau Europa de răsărit au fost prefăcute în pustiuri. Ca urmare a cuceririlor mongole s-a format cel mai întins stat cunoscut în istorie. a fost în întregime ocupată (1268-1279). Generalii mongoli s-au dovedit net superiori în arta militară tuturor conducătorilor cu care au venit în conflict. Indochinei şi Birmaniei (ultimul sfert al secolului XIII. de la Karakorum. Cauzele succeselor mongole rezidă în primul rând în calităţile militare deosebite ale luptătorilor mongoli. Marile deosebiri dintre ţările componente ale statului mongol şi accentuarea procesului de feudalizare au avut ca urmare apariţia unor fenomene centrifugale. care au crescut mult în timpul stăpânirii mongole. fiind călăreţi şi arcaşi neîntrecuţi. Regiuni înfloritoare şi bine populate din China. cuprindea două grupe de teritorii – ulusul marelui han. Statul mongol rămânând la început unitar în ansamblul său. Marele han mongol Kubilai şi-a luat şi titlul de împărat al Chinei. au fost în mare parte distruse. Statul mongol. În schimb. Buhara şi Kiev. de masacre şi înrobiri de mari proporţii. mari oraşe ca Beijing.

PRINCIPALELE STATE SUCCESORALE MONGOLE a. fiul lui Ginghis-han. Mavaranar în apus şi Mogulistan în răsărit. Fenomenul de destrămare s-a manifestat prin transformarea ulusurilor supuse autorităţii marelui han în state de sine stătătoare care. Horezmul. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolele XIV-XVI. Hanatul mongol din Asia Centrală Această formaţiune statală se întindea între fluviul Amu Daria la apus. lacul Balhaş şi izvoarele fluviului Irtîş la nord. podişul Tibetului la sud şi hotarele Chinei la răsărit. Campania sa împotriva Imperiului otoman din anul 1402. cu care prilej a distrus marile oraşe comerciale Sarai. la mijlocul secolului al XIV-lea. fiind condus de dinastia Ciagataizilor. 4. Dezvoltarea inegală a relaţiilor feudale la triburile mongole stabilite în Asia Centrală. Azerbaidjanul. după numele lui Ciagatai. Transcaucazia. a slăbit Imperiul otoman şi a dat Bizanţului posibilitatea să mai supravieţuiască o jumătate de secol. mai intensă în regiunile apusene şi mai lentă în cele răsăritene. abătând astfel tranzitul de mărfuri spre Iran. şi-au dat seama de necesitatea unei puteri centrale autoritare. Iranul. la rândul lor. care cuprindea regiunea Podişului Altai. Irakul. el nu putea lua titlul de han. Timur-Lenk a organizat mari războaie de cucerire. s-au fărâmiţat în formaţii statale mai mărunte. Statul lui Timur Lenk Feudalii locali şi mongoli din Mavaranar. El a organizat mai multe campanii împotriva Hoardei de Aur. în urma cărora a constituit un stat imens. hanatul din Asia Centrală. pentru a-şi putea consolida dominaţia de clasă şi pentru a organiza mari expediţii de cucerire. aflate în stăpânirea sa. hanatul din Iran şi hanatul Hoardei de Aur. a ulusului ciagataid în două hanate deosebite. Nefiind urmaş al lui Ginghis-han. în componenţa ulusului Ciagataizilor a intrat şi ulusul urmaşilor lui Ogodai (Ughedei). Azov. Siria şi Asia Mică. a avut ca urmare scindarea. care au dus la treptata destrămare a statului mongol. a cărei instaurare a fost realizată de emirul mongol turcizat Timur Lenk („Timur cel Şchiop”). sfârşită prin înfrângerea oştilor otomane lângă Ankara şi luarea în captivitate a sultanului Baiazid I. Ulterior. a deţinut puterea efectivă având numai titlul de mare emir (1370-1405). 116 . Buhara şi Samarkand. păstrând ca han pe un ciagataid. în a cărui componenţă au intrat partea de apus a Asiei Centrale. principalele state (ulusuri) mongole erau imperiul chino-mongol.specifice stadiului feudalismului dezvoltat. b. De aceea. Astrahan.

avându-şi centrul în oraşul Sarai.În timpul lui Timur Lenk procesul de feudalizare s-a accelerat. au avut ca urmare destrămarea sa. Accelerarea procesului de feudalizare şi alcătuirea statului timurid dintr-un conglomerat de ţări aflate în stadii diferite de dezvoltare economico-socială şi deosebite prin limbă şi cultură. După o perioadă de lupte interne între timurizi (1449-1469). Hanatul Hoardei de Aur După invadarea Rusiei în anii 1236-1241 şi retragerea mongolilor din Europa centrală şi sud-estică în anul 1242. iar hanatul Crimeei a recunoscut suzeranitatea sultanului. după numele lui Djuci. Partea de răsărit a ulusului ciagataid sau Mogulistanul. triburile mongole unite de către Ginghis Han au făurit în Asia un mare imperiu. Horasan. primul pe cursul mijlociu. Hanatul Crimeei s-a format la sfârşitul primului pătrar al secolului al XV-lea şi cuprindea Crimeea şi o parte din litoralul de nord al Mării Negre. accelerarea feudalizării Hoardei de Aur. Către sfârşitul secolului al XIII-lea. care a devenit în scurt timp o mare ameninţare pentru toate popoarele din jur. luptele de eliberare duse de poporul rus şi de alte popoare aflate sub stăpânirea mongolă şi înfrângerile suferite din partea lui Timur Lenk au avut ca urmare slăbirea şi destrămarea Hoardei de Aur. el a acordat aristocraţiei sau ostaşilor domenii ereditare (soyurgal). dintre care cele mai importante erau hanatele Caşgariei şi Uiguriei. Ferghana. Afganistan. Afganistanul şi Iranul. Batu-han. Hanatele Cazanului şi Astrahanului s-au format la mijlocul secolului al XV-lea. la vărsarea Volgăi în Marea Caspică. Ca şi celelalte ulusuri. a început să fie cunoscut ulterior sub numele de hanatul kîpciacilor (cumanilor) sau mai ales sub acela de hanatul Hoardei de Aur. de la sfârşitul secolului al XVlea Mogulistanul s-a destrămat în câteva hanate. Ulterior. În anul 1206 noionul Temugin este ales mare han 117 . statul timurid s-a destrămat în mai multe state de sine stătătoare: Mavaranar. Ulusul iniţial al Djucizilor. nepotul lui Ginghis-Han şi o parte din oastea mongolă s-au stabilit pe cursul inferior al fluviului Volga în 1243. care nu intrase în componenţa statului timurid. În anul 1475 Imperiul otoman a ocupat coloniile genoveze din Crimeea. fiul lui Ginghis-han. Hoarda de Aur a încetat să mai recunoască autoritatea marelui han şi a devenit un stat mongol de sine stătător. a cedat Mavaranarul fiului său. iar al doilea pe cursul inferior al fluviului Volga. Ulug Bek. a continuat să-şi ducă o existenţă de sine stătătoare. Şah Ruk (14091447). Începând cu secolul XIII. care stăpânea Asia Centrală. c. Neîncetatele expediţii necesitând un număr sporit de călăreţi. Urmaşul lui Timur-Lenk. a căror stăpânire era condiţionată de prestarea serviciului militar călare. El se întindea de la fluviul Obi până la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Rezumat şi concluzii generale. extins prin cucerirea Rusiei.

Austria (1241). care nu au putut astfel opune o rezistenţă eficientă în faţa invadatorilor mongoli. sudul Chinei.(Ginghis Han) al întregii Mongolii. 2. 118 . fiul lui Ginghis Han. acesta distruge statul Xi-Xia. Prezentaţi situaţia teritorială şi socială a triburilor mongole din perioada prestatală. Cea mai celebră bătălie dată de acest corp expediţionar mongol a fost cea de la râul Kalka (1223). 3. Principalele state succesorale mongole au fost Hanatul din Asia Centrală întemeiat de Ciagatai. iar o parte a forţelor sale invadează Gruzia. mongolii reîncep expediţiile în Asia. combinate cu valoarea militară deosebită a ostaşilor mongoli şi slăbiciunile interne ale statelor atacate. Ulterior. Prezentaţi succint istoria principalelor state succesorale mongole ale imperiului creat de Ginghis Han. Arătaţi evoluţia statului mongol în timpul lui Ginghis Han. Într-o primă etapă. dar nereuşind să cucerească Japonia şi Java. situat la nord de China şi ocupă partea de nord a celei din urmă ţări. Fixarea cunoştinţelor 1. Irakul. invadează o mare parte a Rusiei (1239-1240). Uriaşul imperiu mongol a putut fi edificat şi consolidat datorită calităţilor militare şi politicodiplomatice deosebite ale conducătorilor mongoli. Ungaria. Azerbaidjan. cucerind Iranul. Croaţia. învingând rezistenţa trupelor ce li sau opus. acesta distruge sultanatul de Horezm (Asia Centrală). Fiul şi nepotul lui Ginghis Han (Ogodai şi Batu Han) extind şi consolidează cuceririle mongole în China şi în Europa. Cehia. Polonia. În deceniul şase al secolului XIII. nordul Caucazului şi sudul Rusiei. Indochina şi Birmania. Ţările Române. Oştile lui Batu Han îi supun pe cumani şi pe bulgarii din regiunea râului Volga (12361237). Coreea. unde au fost distruse forţele ruso-cumane. statul lui Timur Lenk (1370-1405) şi Hanatul Hoardei de Aur.

Totodată. viaţa urbană a fost stimulată de contactele 119 . iar pe de altă parte prin declinul ei faţă de antichitate. continuitatea vieţii urbane s-a păstrat în formele cele mai persistente unde marea majoritate a oraşelor din evul mediu are o origine antică. în u unele regiuni periferice ale fostului Imperiu Roman de Apus. evoluţia oraşelor s-a caracterizat. Acest curs urmăreşte reducerea vastei problematici privind oraşul medieval european. Îndeosebi în regiunile rămase sub stăpânirea sau sub influenţa Bizanţului. societatea capitalistă. pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus. fiind totodată cele mai importante centre de cultură şi locurile unde au apărut germenii unei noi societăţi. În consecinţă. pe de o parte. În Italia. Continuitate şi discontinuitate oraşului medieval european în evoluţia În evul mediu timpuriu. la aspectele sale esenţiale. GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE Oraşele medievale europene au reprezentat adevărate insule de libertate individuală într-o societate puternic stratificată social. prin continuitatea vieţii urbane antice. a avut loc un proces de înviorare parţială sau de naştere a oraşelor. în care viaţa urbană fusese mai slab dezvoltată. statutul politic şi regimul social politic urban. structura socială urbană. activitatea corporativă. 1. importanţa oraşelor medievale. structura acestuia va fi următoarea: continuitate şi discontinuitate în evoluţia oraşului medieval european.ORAŞUL MEDIEVAL EUROPEAN.

unde se află oraşe de origine romană (Köln. Gaeta. Napoli. similar celui germanic de burg. astfel încât se poate vorbi mai de grabă de o epocă de tranziţie decât 120 . mai ales episcopale. Aici începuturile vieţii urbane au fost stimulate în secolele VII—X de progresul economic şi de construirea unor centre militareadministrative (castre. care au constituit nucleele de formare a unor oraşe medievale (Frankfurt-am-Main. Salerno. a existat o continuitate între oraşul antic şi cel medieval. continuitatea orăşenească a avut loc in condiţiile instaurării stăpânirii arabe. aici au luat naştere câteva oraşe portuare. Worms. continuitate care se oglindeşte. au dăinuit parţial şi în epoca anglo-saxonă. În Germania. între oraşul antic şi cel medieval. ca urmare a progresului economic. oraşele portuare Hollingstedt şi Haithabu.economice cu lumea bizantină. evoluţia oraşelor a cuprins două zone distincte. şi în păstrarea în numele lor a sufixelor cester şi chester. din vecinătatea Stokholmului. În regiunile de la est de Rin şi de la nord de cursul mijlociu al Dunării. situate în insulele lacului Mälar. oraşele au luat naştere în ultimele secole ale mileniului I. Magdeburg etc. la capetele istmului Schleswig. desfăşurate în secolele VIII-X prin mijlocirea unor oraşe ca Veneţia. Hamburg. în condiţiile înviorări vieţii economice din regiunile nordice ale Galiei şi ale legăturilor lor comerciale cu Britania anglo-saxonă. Bari. ca Quentovic. Din primele decenii ale secolului al VIII-lea. Totodată. oraşele de origine romană. În sudul peninsulei Iutlanda s-au format. a exista de asemenea o puternică continuitate a vieţii orăşeneşti. Peninsula Iberică. Viena). Galia şi mai atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglo-saxonă. În concluzie. Regensburg. iar în Suedia . burguri) şi religioase. în afară de atestări scrise sau arheologice. îndeosebi a intensificării schimburilor comerciale. În ţările scandinave. pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus a existat în evul mediu timpuriu o continuitate. Totodată. Augsburg. decât în cele nordice. la gura râului Canche. mai pronunţată în Italia. Emden. Mainz. pentru unele oraşe de origine romană şi mai ales pentru cele de origine medievală anglo-saxonă se folosea termenul germanic de burh. oraşele sunt de origine medievală. care mijloceau contactele comerciale dintre Marea Baltică şi Marea Nordului.). prin forma anglosaxonă de ceaster. Amalfi. continuitatea vieţii urbane a fost mai intensă îi regiunile sale meridionale şi centrale. aflate în declin. În regiunile de pe valea Rinului şi de pe cursul mijlociu al Dunării. datorită căreia viaţa economic a peninsulei s-a desfăşurat în strânsă legătură cu cea a califatului aral: În Gallia francă. la confluenţa râului Lek cu Rinul. transmise din termenul latin castrum. in ansamblu. unde influenţa romană s-a păstra mai puternică. care funcţionau drept capete nordice ale „drumului de la varegi la greci".Birka şi Sigtuna. Speyer. la sud de Boulogne sau Dorestad. Bonn. În Peninsula Iberică şi mai cu seamă în Spania vizigotă. În Britannia. în jurul cărora au luat naştere aşezări cu caracter meşteşugăresc şi comercial.

de o întrerupere. Totodată, oraşelor de origine romană li s-au adăugat în evul mediu timpuriu oraşe de origine medievală, atât pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus cât şi în ţările din Europa centrală şi nordică, care nu intraseră în cuprinsul său.

2. Structura socială urbană
Societatea urbană medievală era structurată în funcţie de criterii socio-profesionale şi socio-juridice extrem de precise. În funcţie de criteriile socio-profesionale, care au la bază raporturile de proprietate şi ocupaţiile, populaţia urbană poate fi grupată în: proprietari laici şi ecleziastici de terenuri şi imobile; meşteşugari, mineri, corăbieri, negustori, zarafi-cămătari, intelectuali; elemente marginale formate din oameni cu mijloace incerte de existenţă. În condiţiile formării relaţiilor capitaliste, în unele oraşe au luat naştere burghezia şi lucrătorii salariaţi neorganizaţi corporativ. Dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului şi a circulaţiei băneşti, iar ulterior formarea relaţiilor capitaliste au avut ca urmare accentuarea stratificării sociale a populaţiei urbane. Din masa populaţiei orăşeneşti s-a desprins treptat, începând cu secolele XI-XII, un grup de orăşeni bogaţi, alcătuit din proprietari de terenuri, imobile şi corăbii, mari negustori, meşteşugari-patroni din „breslele mari”, zarafi şi cămătari care formau patriciatul sau cetăţenii de bază ai oraşului (divites, majores, meliores, potentes, primores, grands, popolo grosso). Ei cumpărau adesea proprietăţi rurale sau chiar domenii, se înrudeau cu familii nobiliare, luptau călare în miliţia urbană, duceau un trai asemănător nobilimii. Totodată, pentru a-şi menţine şi consolida situaţia, ei încheiau legături familiale, îşi rezervau principalele funcţii municipale sau se grupau în asociaţii. În secolele XIV-XV, în condiţiile formării relaţiilor capitaliste, în unele oraşe, în principal din rândul patriciatului, s-a desprins burghezia timpurie. Marea majoritate a populaţiei orăşeneşti era formată din păturile „mijlocii”, „mărunte”, „sărace” (minores, popolo medio, popolo minuto, povres), între care hotarul era nesigur şi fluctuant, alcătuite, cu precădere, din meşteşugari şi mici negustori. Din secolele XIV-XV, li s-au adăugat lucrători salariaţi neorganizaţi corporativ din întreprinderile capitaliste, îndeosebi de postav („unghii albastre” în Italia şi Flandra, ciompi la Florenţa). Pe măsura răspândirii şi laicizării culturii, în mediul urban s-a format o pătură de intelectuali medievali: magiştri de şcoală şi universitari, legişti, notari, medici, provenită, în marea ei majoritate, din rândul orăşenilor şi în creştere necontenită. În funcţie de criteriile socio-juridice, care împărţeau persoanele după poziţia socioprofesională, statutul juridic şi apartenenţa confesională, populaţia oraşelor era grupată în „orăşeni” (cives, burgenses) şi „neorăşeni" (non
121

burgenses), astfel încât nu toţi locuitorii oraşelor medievale aveau statut de orăşeni. Starea socială a orăşenilor, care alcătuia comunitatea orăşenească constituia marea majoritate a populaţiei urbane. Orăşenii formau o stare socială distinctă şi privilegiată a societăţii medievale, prin activitatea lor economică specifică (meşteşuguri, minerit, comerţ, operaţii băneşti, navigaţie), prin statutul lor social-juridic de oameni liberi, prin participarea lor la organizarea şi conducerea autonomă a comunităţii urbane. De aceea, condiţia social-juridică de oameni liberi a orăşenilor făcea din oraş o oază de libertate, care contrasta cu starea de dependenţă din lumea rurală şi se reflecta în larg răspânditul dicton medieval că „aerul oraşului te face liber”. Din rândul „neorăşenilor” făceau parte persoane aparţinând fie stării sociale a nobilimii şi a clerului, fie unor categorii sociale marginale. Nobilimea provenea fie din familiile nobiliare care locuiau în oraş din perioada dominaţiei senioriale, fie din familii statornicite ulterior şi unele şi altele stăpânind, în majoritatea cazurilor, şi domenii rurale. În oraşele din nordul şi centrul Italiei, unele familii nobiliare, angrenate în comerţul extern, aveau legături strânse cu familiile patriciene, cu care adesea se înrudeau. Clerul secular (preoţii) şi regular (călugării) era mai numeros îndeosebi în oraşele-reşedinţe episcopale sau cu mănăstiri mai multe. Existau, de asemenea, slujbaşi feluriţi, reprezentând, în statele în curs de centralizare, autoritatea centrală şi ostaşi depinzând fie de organele municipale, fie de puterea centrală. Se adăugau grupuri sociale periferice sau marginale, uneori destul de numeroase, alcătuite din oameni cu mijloace de subzistenţă incerte, neliberi (robi) sau care prestau munci desconsiderate (servitori), elemente declasate (cerşetori, vagabonzi) sau persoane de alte confesiuni (musulmani în oraşele iberice eliberate de sub stăpânirea maură, evrei).

3. Organizarea corporativă
Unicitatea organizării profesionale a oraşului medieval este dată de existenţa breslelor (corporaţiilor), asociaţii profesionale în care meşteşugarii îşi desfăşurau activitatea. Breasla medievală purta, în funcţie de regiune, diferite denumiri (ars, fraternitas, ministerium, officium, arte, metier, Zunft). Embrionare în secolele X-XI, breslele s-au cristalizat în secolele XII-XIII, devenind tot mai numeroase şi mai minuţios organizate în secolele XIV-XV. În unele oraşe breslele erau organizate, în funcţie de forţa lor economică şi social-politică în grupuri; la Florenţa, cele 21 bresle sau „arte” au fost împărţite între 1267 şi 1292, în 7 „bresle mari”, 5 „bresle mijlocii” şi 9 „bresle mici”.

122

Breasla îi grupa pe toţi meşteşugarii care lucrau în acelaşi meşteşug sau în meşteşuguri înrudite şi era condusă de un staroste şi de un sfat al breslei, aleşi de membrii ei, de regulă, din rândul meşteşugarilor-patroni (meşteri). Breasla avea atribuţii variate. Principala sa atribuţie consta în organizarea procesului de producţie şi a desfacerii produselor în condiţiile monopolului breslei, dreptul de a ţine atelier şi de a practica meşteşugul avîndu-1 numai membrii ei. Pornind de la cunoaşterea, prin experienţă, a posibilităţilor de desfacere a produselor sale pe piaţa internă şi externă, breasla stabilea, printr-o organizare corporativă a producţiei, numărul atelierelor şi al lucrătorilor şi ucenicilor din fiecare atelier, felul uneltelor şi procedeele tehnice, durata zilei de muncă, cantitatea, preţul materiei prime şi al produselor etc. La început, reglementarea minuţioasă şi severă a producţiei şi a desfacerii produselor a avut urmări pozitive, contribuind la dezvoltarea meşteşugurilor şi la asigurarea calităţii pro-duselor. Ulterior, eforturile breslelor de a-şi păstra monopolul prin măsuri privind limitarea producţiei, menţinerea procedeelor tehnice tradiţionale, înlăturarea cu forţa a concurenţei meşteşugarilor nebreslaşi din oraş sau a meşteşugarilor din oraşele mai mici din vecinătate şi a celor rurali, au frânat progresul tehnic şi economic şi au generat conflicte sociale. Urmărind pentru fiecare membru breslaş, în cadrul „ierarhiei corporative", asigurarea unei existenţe potrivit condiţiei sale, breasla reglementa şi controla relaţiile între meşteşugarul-patron (meşter) lucrători şi ucenici. Pentru ca un lucrător să ajungă meşteşugar-patron, trebuia să aibă nu numai pregătirea profesională corespunzătoare, dovedită prin executarea, sub supravegherea breslei, a unei „lucrări de măiestrie”, ci şi posibilităţile materiale necesare pentru deschiderea unui atelier, organizarea producţiei, întreţinerea ucenicilor şi plata lucrătorilor, achitarea unor taxe tot mai ridicate etc. Dacă la început, în perioada avântului meşteşugurilor urbane, ridicarea lucrătorului la situaţia de meşteşugar-patron se realiza mai uşor, ulterior, în condiţiile limitării producţiei, accesul a fost tot mai mult îngrădit îndeosebi prin măsuri menite să rezerve fiilor sau ginerilor de meşteşugari-patroni transmiterea ereditară a atelierului. Ca urmare a consolidării transmiterii ereditare a atelierului, majoritatea lucrătorilor au rămas permanent în situaţia de lucrători salariaţi. Meşteşugarii erau datori să plătească cotizaţii stabilite pentru „lada breslei”, în vederea constituirii unui fond comun de asistenţă socială, din oare erau acordate ajutoare breslaşilor şi familiilor acestora în cazuri de boală, deces etc. Breslele aveau şi importante atribuţii politice. Meşteşugarii au luptat împotriva patriciatului sub conducerea breslelor, iar după instaurarea regimului social-politic corporativ, locurile în consiliul municipal erau repartizate în funcţie de însemnătatea social123

întreţinerea sau paza zidurilor oraşului. Siena. breasla veghea ca membrii ei să ducă o viaţă cinstită şi să aibă o conduită morală corespunzătoare. Ea avea şi îndatoriri religioase. Oraşe desprinse complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică. 2. ţărani. Florenţa. În raport cu evoluţia structurii sociale a populaţiei urbane şi a 124 . bellatores („cei ce se războiesc” sau nobilii.economică şi politică a diferitelor bresle în viaţa oraşului. În raport cu gradul de autonomie dobândit. Genova. În această categorie se încadrează unele oraşe din Flandra.). Oraşe cu autonomie largă în raport cu autoritatea seniorială sau monarhică. Germania. 3. din rândul cărora făceau parte şi monarhii). unele oraşe italiene etc. Totodată. Dietă (Imperiul Romano-German. 4. Franţa nordică. laboratores („cei ce muncesc”. Aceste oraşe erau independente sau depindeau numai de jure de marii seniori sau monarhi. care pot fi grupate în câteva tipuri esenţiale. Lucca. oraşele îşi trimiteau deputaţi în adunările reprezentative locale sau generale ale „stărilor”. în rândul cărora se încadrau „oraşele regale” (les bonnes villes) din Franţa (inclusiv Parisul) şi Anglia. Parlament (Anglia). de care încă depindeau. Franţa sudică. 1. constând în participarea la miliţia urbană şi la ridicarea. meşteşugari şi negustori). În calitate de comunităţi libere şi privilegiate. ca republicile urbane italiene Veneţia. orăşenii au dobândit o stare socială liberă şi privilegiată iar oraşul a devenit o comunitate organizată autonom. care alcătuiau starea socială a orăşenilor. oraşele aveau statute politice variate. contribuind îndeosebi la construirea sau înzestrarea unor biserici. Ele aveau statutul de republici urbane sau de oraşe libere. Statutul politic şi regimul social-politic urban Ca urmare a unei vaste mişcări de dobândire a aşa-ziselor „charte de privilegii” de la marii seniori feudali sau conducători de stat. Stările erau cele trei clase sociale fundamentale ale Evului Mediu: oratores („cei ce se roagă” sau clericii). Italia nordică şi centrală. sau mai cu seamă oraşele libere (Freie Städte) din cadrul aceleiaşi formaţiuni politice. Breasla avea obligaţii militare. în raport cu autoritatea seniorială sau monarhică. ca oraşele imperiale (Reichsstädte) de pe teritoriul Imperiului Romano-German. Cortesuri (Peninsula Iberică). Pisa. participarea legală la viaţa politică municipală fiind condiţionată de apartenenţa la o breaslă. Adunările stărilor purtau denumiri diferite ca State Generale (Franţa). Oraşe cu autonomie limitată.

Regim al conducerii personale. propriu unor oraşe italiene. 2. Rezumat şi concluzii generale. 3. ca la Veneţia şi Genova. au constituit un factor de menţinere sau chiar de adâncire a diviziunii politice. ca majoritatea oraşelor italiene şi germane. ceea ce a dat impuls dezvoltării culturale a societăţii în ansamblul său. În ceea ce priveşte rolul în evoluţia statală. engleze sau iberice au constituit un factor care a contribuit la unificarea teritorială şi centralizarea politică a statului. sau de nobilime şi patriciat. oraşele angrenate în unificarea economică a ţării. Formarea oraşelor ca centre miniere. în timp ce oraşele ale căror interese economice erau orientate cu precădere spre pieţe externe şi aveau o largă autonomie. majoritatea oamenilor erau neliberi de jure şi de facto. meşteşugăreşti. Regim corporativ. 125 . a luat forme variate. a producţiei şi comerţului. 5. Procesul de urbanizare a avut ca urmare formarea orăşenimii. În vreme ce în mediul rural. formării unei culturi orăşeneşti cu trăsături distincte şi a unei intelectualităţi laice de origine orăşenească. a circulaţiei băneşti. Oraşul medieval european a reprezentat o adevărată oază de libertate într-o societate puternic stratificată. ca marea majoritate a oraşelor franceze. prin dezvoltarea tehnicii şi a navigaţiei. care. de pildă. 1.ponderii social-politice a păturilor ei. în care autoritatea era exercitată. în care conducerea era exercitată de bresle. în oraşe oamenii erau liberi din punct de vedere juridic. în cazul conducerii autoritare sau principatului familiei de Medici la Florenţa în secolul al XV-lea. ce pot fi grupate în câteva tipuri de bază. Importanţa oraşelor medievale Procesul de urbanizare a avut consecinţe complexe pentru lumea medievală occidentală. regimul social-politic al republicilor urbane. în condiţiile păstrării instituţiilor comunale. al oraşelor libere şi al celor cu autonomie largă. comerciale şi portuare a impulsionat progresul economic. de un reprezentant al păturilor sociale dominante social-politic. ca. Regim patrician şi nobiliar-patrician. în care conducerea era deţinută de patriciat. a constituit o stare socială distinctă şi privilegiată în sistemul ierarhic trinitar al societăţii medievale. prin activitatea sa economică specifică. Cerinţele complexe ale vieţii urbane au creat condiţii prielnice răspândirii culturii în rândurile orăşenilor. având diverse organe de conducere locale. statutul său social-juridic şi formele de organizare şi conducere autonomă a comunităţii urbane. ca în oraşele hanseatice.

În ceea ce priveşte regimul social-politic urban. în lumea medievală germană a apărut celebrul proverb Die Stadtluft macht sie frei („Aerul oraşului te face liber”). oraşe cu autonomie largă şi oraşe cu autonomie limitată faţă de autoritatea seniorială sau monarhică. Peninsula Iberică sau Galia şi mai atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglosaxonă. În Europa occidentală a existat o continuitate între oraşul antic şi cel medieval. în mod firesc. Precizaţi succint ce erau breslele (corporaţiile) medievale. În aceste condiţii. diferenţe enorme de avere între ei. marginalizaţi ai societăţii etc. 4. Arătaţi situaţia nobilimii. de către bresle (regim corporativ) şi de către exponenţii unei singure familii nobiliare sau patriciene (regim al conducerii personale). pe ţări şi regiuni geografice. Din punct de vedere profesional. 6. negustori. vestul Europei a cunoscut oraşe desprinse complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică. ghilde). studenţi. 3. oraşele din această zonă a Europei au fost conduse de patriciat şi nobilime (regim patrician şi nobiliar-patrician). cât şi în cele din Europa centrală şi nordică. 126 . cu atribuţii profesionale. Din punct de vedere social. militare şi religioase. intelectuali. clerului şi a grupurilor sociale defavorizate din cadrul oraşelor medievale. atât în zonele ce făcuseră parte din Imperiul Roman de Apus. Prezentaţi detaliat organizarea şi rolul breslelor medievale. mai pronunţată în Italia. Prezentaţi structura populaţiei urbane în funcţie de criteriile socio-profesionale. 7. fenomenele de continuitate şi discontinuitate. a oraşelor medievale europene.existând însă. Prezentaţi detaliat. Oraşelor de origine romană li s-au alăturat în Evul Mediu timpuriu oraşe de origine medievală. oraşul medieval cunoaşte organizarea în corporaţii (bresle. Din punct de vedere al statutului politic. Analizaţi statutul politic şi regimul social-politic al oraşelor medievale. Arătaţi importanţa oraşelor medievale. politice. în raport cu Antichitatea. lucrători. fiind formată din nobili. meşteşugari. practicanţi ai unor profesiuni liberale. 5. populaţia oraşelor medievale era extrem de diversificată. Fixarea cunoştinţelor 1. 2. ce nu făcuseră parte din cuprinsul său.

pentru avântul culturii europene. Mănăstirile au jucat în această perioadă rolul unor remarcabile instituţii de cultură. 127 .CULTURA EUROPEANĂ ÎN FEUDALISMUL TIMPURIU Cultura europeană occidentală din feudalismul timpuriu reprezintă o îmbinare între tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine şi cultura popoarelor germanice. în general. care au prezervat realizările culturale ale antichităţii. creând condiţiile pentru apariţia faimoasei „renaşteri carolingiene” şi.

geometria. astronomia şi muzica ale cunoaşterii. pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în societate. Cultura în primele secole ale evului mediu În primele secole ale evului mediu. considerându-se că „o mănăstire fără bibliotecă este ca o cetate fără 128 . Călugării preparau pergamentul. Principalele activităţi culturale din mănăstirile mai însemnate se desfăşurau în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. vrednice de un om liber). biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică „păgână”. rezumate şi extrase. Exprimând poziţia oficială a bisericii fată de moştenirea culturală antică. Prin copiere de codice. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. mai ales sub forma legiuirilor cutumiare şi a literaturii epice orale.1. papa Grigore I cel Mare reproşa în 601 unui prelat că „în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter”. copiau. Martianus Capella (sec. declin agravat de decăderea oraşelor – principalele centre de cultură – şi de destrămarea instituţiilor lumii romane în epoca marii migraţii a popoarelor germanice şi a constituirii regatelor barbare. dialectica şi retorica şi în „patru căi" (quadrivium): aritmetica. principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul culturii antice. principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe (unele reşedinţe episcopale şi unele mănăstiri sau curţile regale). astfel încât termenii de „cleric” şi de „ştiutor de carte” deveniseră sinonime. În acelaşi timp. popoarele germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus au adus propriile creaţii culturale. Un şir de oameni de cultură s-a străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compendii. În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a clerului. răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus şi geneza culturii medievale timpurii. cernelurile şi vopselele. al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte „arte liberale" (numite astfel deoarece erau considerate drept cunoştinţe servind unor scopuri culturale. La rândul său. Cultura clasică intrase în declin încă de la sfârşitul existenţei imperiului. unele mănăstiri au ajuns să-şi întemeieze biblioteci vestite. Ele au fost grupate ulterior în „trei căi” (trivium): gramatica. cunoştinţele antichităţii au fost preluate în evul mediu timpuriu care. a beneficiat de o parte a acestui tezaur cultural. în mai mare sau mai mică măsură. Sub forma unor compendii. care au constituit ulterior baza învăţământului medieval. iar creatorii şi purtătorii de cultură proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai temeinică.

Ele aparţin. În Britania anglo-saxonă cel mai răspândit poem epic era Beowulf. Renaşterea carolingiană Evoluţia culturala din primele secole ale evului mediu. ca mănăstirile Vivarium. Fulda şi Reichenau în Germania. în Galia. în jurul anului 700. legendă de sorginte scandinavă. Monte Cassino şi Bobbio în Italia. în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile legendare ale dinastici Merovingienilor până către finele secolului al VI-lea. autorul lucrării Istoria bisericească a neamului anglilor. dar unde erau redactate şi analele oficiale. care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglosaxonilor în insulă până în anul 731. genului epic şi sunt datorate unor autori anonimi. a scris Istoria francilor. mai artificiale şi cu o adresabilitate mai restrânsă. preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra cunoştinţelor enciclopedice. între care şi opere antice salvate astfel de la pieire. clerici şi laici şi rapsozi laici. 2. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase ci şi profane. creat la hotarul dintre secolele V-VI şi fixat în scris în secolul al IX-lea. activitatea culturală avea o destinaţie precumpănitor practică. Cronicarul Einhard (Eginhard) relatează în Viaţa împăratului Carol cel Mare că acesta a poruncit să fie fixate in scris „străvechile poeme barbare în care erau cântate istoria şi războaiele regilor de demult”. prin transmiterea unei părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales religioase. unde erau întocmite acte şi scrisori. care formau personalul cancelariei. Corbie şi Luxeuil in Franţa. Poemele epice circulau şi in statul franc. pe baza căreia a fost alcătuit m Northumbria sau în Mercia. Grigore. Sankt Gallen. teologieifilosofiei. În domeniul istoriografiei. ca opera poetică a lui Venantius Fortunatus. un loc important ocupau operele beletristice în limbile germanice. În Anglia. Cel mai vechi poem cunoscut pare a fi Cântecul lui Hildebrand. În secolele VI-VIII. La curţile regale. Creatorii ei erau de asemenea clerici. din păcate. întreprindere remarcabilă care. de regulă. adusă de angli în Britania în secolul al VI-lea. poet la curtea regelui Sigebert al Austrasiei (a doua jumătate a secolului al VI-lea).arsenal”. nu s-a păstrat. cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul. a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-numitei „Renaşteri 129 . În afară de lucrările în limba latină. La curţile regale îşi desfăşurau activitatea şi poeţi de curte. adresate unui public necunoscător al limbii latine. episcop de Tours (cca 538-594). istoriografiei şi beletristicii şi mai puţin asupra ştiinţelor naturii. Lindisfarne în Anglia etc. fiind subordonată necesităţilor cârmuirii. poemul păstrat.

din Irlanda pe astronomul Dungal. din Britania anglo-saxonă pe teologul şi literatul Alcuin. pentru valoarea intrinsecă şi ca îndreptar pentru studierea textelor sacre. ci în copii carolingiene. pe Paul Warnefrid. parohiale). care nu era un aşezământ didactic mai înalt sau ştiinţific. În ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în primele decenii ale secolului al IX-lea s-a format. Tacitus. în fapt. a dus la copierea lor în scriptoriile unor mănăstiri. elegantă. întâi pentru scrierea de codice (cărţi manuscrise). n. Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului în ritul bisericii romane a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună. datorată lui Einhard. cronică oficială a evenimentelor mai însemnate petrecute în anii 768829. care a avut şi rolul unui consilier cultural al împăratului. Preţuirea lor. Pentru realizarea acestor scopuri. înviorarea studiilor literare şi istorice. în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard) (cca. Lucretius etc. mănăstireşti şi. Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de şcoli episcopale şi mănăstireşti şi a solicitat colaborarea unor oameni cultivaţi din statul franc şi din afara hotarelor lui. din Spania pe poetul şi teologul Theodulf. Titus Livius. tendinţa de a glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă in Analele regatului francilor. Istoria Italiei se reflectă în Istoria longobarzilor. format din oamenii cultivaţi mai sus-menţionaţi şi s-a desfăşurat numai în cercurile cultivate ale epocii: centrale. ci. Carol cel Mare a invitat la curtea sa. 830) sau în Istoriile lui Nithard. relatează că „dintre toţi regii. (litera. consacrate perioadei de frământări din statul carolingian de la mijlocul secolului al IX-lea.carolingiene” (ultimul sfert al secolului al VIII-lea-prima jumătate a secolului al IX-lea). în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. clară. uşor de trasat şi lizibilă şi au fost realizate progrese în cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii latine. Vergilius. în prologul la Viaţa împăratului Carol cel Mare. Restaurarea studiilor literare clasice latine a avut efecte multiple. ca „Academia palatmă" de la Aachen. Între realizările „Renaşterii carolingiene" se numără reorganizarea şcolară menţionată. cronicar. datorată lui Paul Diaconul (sfârşitul 130 . ca opere sau părţi din operele lui Caesar. şi pe geograful Dicuil. apoi şi pentru scrierea de cancelarie. textele multor opere clasice fiind transmise posterităţii nu în manuscrise antice. cunoscut sub numele de Paul Diaconul. ameliorarea scrierii şi a limbii latine. ceea ce i-a îngăduit să asigure iarăşi înflorirea întregii ştiinţe”.) minuscula carolingiană. uneori. el era cel mai zelos în a căuta oameni cultivaţi şi în a le procura mijloacele de a studia după plac.ns. Programul „Renaşterii carolingiene'" a fost realizat prin activitatea „statului major cultural” al lui Carol cel Mare. „un cerc de discuţii” şi un cenaclu cu caracter cultural-literar şi locale (şcolile episcopale. Walafrid Strabo. gramaticieni şi poeţi. din Italia pe Petru din Pisa şi pe Paulin din Friul. În istoriografie.

Cultura între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului XI Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al IX-lea şi mijlocul secolului al XI-lea constituie o epocă în care. De la mijlocul secolului al IX-lea. oare au creat condiţii neprielnice pentru evoluţia culturală. alături de limba latină. La cumpăna secolelor X şi XI oamenii de cultură contemporani înţelegeau procesele şi fenomenele în funcţie de climatul spiritual în care trăiau şi de capacităţile lor intelectuale. Raoul Glaber (Glabre). În a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în prima jumătate a secolului al X-lea efectele destrămării imperiului carolingian şi incursiunile normande. în care au fost alcătuite unele monumente ale culturii vremii.secolului al VIII-lea). 3. umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul renascentist. Încheierea procesului de formare a popoarelor şi a limbilor romanice şi germanice a avut ca urmare pătrunderea în cultura scrisă. mai ales prin Italia de sud şi Spania arabă. sarazine şi maghiare au dat Occidentului posibilitatea apariţiei unor realizări culturale. prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea antică a constituit o verigă de legătură între cultura clasică. Continuarea obiectivelor „Renaşterii carolingiene" de valorificare a moştenirii culturale clasice şi de conciliere a creştinismului cu înţelepciunea antică a fost completată prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă. de la mijlocul secolului al X-lea. Deşi această mişcare culturală nu a cuprins decât un mic număr de oameni. care şi-a menţinut supremaţia de limbă cultă. În continuare însă. în condiţiile frământărilor social-politice din statul carolingian şi ale incursiunilor tot mai frecvente ale normanzilor şi sarazinilor. stabilizarea regimului seniorial şi zăgăzuirea incursiunilor normande. abundă calamităţile şi miracolele. a limbilor vorbite. datorită unor condiţii istorice speciale. călugăr-cronicar francez din prima jumătate a secolului al XI-lea este autorul unor Istorii în care. sarazine şi maghiare au creat împrejurări neprielnice evoluţiei culturale. s-au îmbinat trăsături şi interferenţe culturale contradictorii. „Renaşterea Carolongiană” şi-a încheiat existenţa ca epocă istorică. Influenţa înnoitoare a culturii bizantine şi arabe nu s-a 131 .

ajuns papă sub numele de Silvestru al II-lea (999-1002). Preocupărilor legate de cultivarea ştiinţelor umaniste. limba culturii scrise a continuat să fie cea latină. a funcţionat din secolul al X-lea şcoala de medicină de la Salerno. Ca şi în secolele precedente. redactată în limba engleză veche. a procesului de formare în Occident a popoarelor şi limbilor romanice şi germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă. În acelaşi timp. cunoscător al limbii greceşti. dar pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană ai lui Carol şi de cei din Francia răsăriteană (Germania) ai lui Ludovic. să stea să înveţe atâta timp cât nu sunt potriviţi pentru altă ocupaţie. şi în cel al artei au coexistat şi s-au influenţat elemente ale moştenirii clasice romane. dispunea organizarea de şcoli în care „toţi copiii de oameni liberi din Anglia. Paralel cu omul de cultură de orizont larg. până când sunt capabili să citească şi să scrie bine în anglo-saxonă”. în linii mari. Dar încheierea. este redactat în limba latină. El a continuat conceptul renascentist carolingian al îmbinării credinţei cu ştiinţa. a fost un spirit cu o largă deschidere intelectuală.. 4. între care căutarea manuscriselor operelor clasice. Lui Alfred cel Mare i se datorează şi iniţiativa alcătuirii Cronicii anglo-saxone.putut manifesta fără exprimarea unor rezerve. episcop de Cremona. călugărul Gerbert d'Aurillac (cca. întocmind pentru uşurarea calculelor elevilor săi un abac perfecţionat. Jurământul de la Strassburg (Strasbourg). Astfel. Liudprand. astronomie. În domeniul ştiinţelor naturii. medicină. Gerbert le-a adăugat cele din domeniul ştiinţelor naturii – matematică. Departe de a fi un „veac întunecat". arabă şi ebraică. depăşindu-i pe oamenii de cultură contemporani ai Occidentului. În schimb. el a cunoscut unele realizări ale culturii greceşti antice şi ale culturii arabe. 940-1002). ale 132 . Alfred cel Mare (871-899).. În Britania anglo-saxonă. conducătorul soliei trimise de împăratul Otto I cel Mare în Bizanţ la 968 şi autor al Relatării despre solia constantinopolitană. secolul al X-lea a reprezentat o epocă de pregătire a relansării culturale din secolele următoare. geometrie. privea cu suspiciune lumea şi civilizaţia bizantină. regele Wessex-ului. în zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele bizantină. afirmând că „Divinitatea a făcut un dar deosebit oamenilor dându-le credinţa şi nerefuzându-le ştiinţa”. păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în tehnica mozaicului. Arta Ca şi în domeniul culturii. Gerbert a fost şi un om de şcoală. conţine şi o redactare in lingua romana (vechea franceză) şi în lingua tudesca (vechea germană). întocmit în anul 842 ca o consfinţire a înţelegerii dintre Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul împotriva fratelui lor Lothar şi al cărui cuprins a fost consemnat de Nithard in Istoriile sale.

IX). Psaltirea de la Utrecht (statul carolingian. Evangheliarul lui Godescalc şi Evangheliarul de la Lorsch (statul carolingian. Cunoştinţele de logică.lumii germanice. Peninsula Iberică. filozofie. castre şi burguri (oraşe forticate) şi ecleziastice (biserici şi catedrale) în întreaga Europă apuseană. împodobite cu emailuri sau pietre preţioase şi semipreţioase) si decorarea manuscriselor. ţinând însă mai curând de artele decorative. ca Evangheliarul din Kells. X).. cât şi a studiilor literare şi 133 . matematică. mai ales cele ecleziastice. De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative. cunoscând o revigorare in timpul „Renaşterii carolingiene”. istoriografie şi beletristică şi mai puţin asupra ştiinţelor naturii. deşi s-au realizat şi obiecte separate.începutul sec. Scriptoriile. care a constituit o tendinţă de renovatio şi în sfera artei. Rezumat şi concluzii generale. Cunoştinţele Antichităţii au fost transmise Evului Mediu timpuriu mai mult sub forma unor compendii. vestul Europei înregistrează o amplă mişcare culturală denumită „renaşterea carolingiană”. legate de prelucrarea lemnului (capetele de balaur la corăbiile vikinge) şi a metalelor (arme încrustate. piese ornamentale ca fibule. Evangheliarul lui Otto al III-lea. sec. începutul sec. cultura din epoca timpurie a acestei perioade se caracterizează prin realizări remarcabile. În concluzie. IX). din secolele VI-X constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice. sfârşitul sec. VIII . broşe. departe de a fi o cultură primitivă sau barbară. influenţa creştinismului. prezente mai ales în arhitectura în lemn şi in obiectele de lemn ca şi în artele decorative (minore): podoabe. O mare răspândire aveau construcţiile în lemn. cum a fost considerată de către mulţi detractori ai Evului Mediu. preocupările culturale din vestul Europei erau îndreptate mai cu seamă spre dobândirea unor cunoştinţe enciclopedice. În secolele VI-VIII. Evangheliarul de la Echternach (Germania. pandantive etc. La sfârşitul secolului VIII şi prima jumătate a secolului următor. Sculptura şi pictura erau considerate de regulă auxiliare ale arhitecturii (coloane. laice (reşedinţe suverane şi senioriale. Elementele moştenirii clasice romane s-au păstrat în Italia. rezumate şi extrase. picturi murale). catarame. dar mai ales în Germania si ţările nordice (scandinave). Cultura medievală reprezintă o combinaţie strălucită între tradiţiile culturale ale antichităţii grecolatine. spre teologie. Galia sudică şi zona renană. astronomie şi medicină ale europenilor devin mult mai largi odată cu difuzarea culturii arabe în Europa. Acest fenomen cultural s-a manifestat atât în domeniul organizării învăţământului. Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania anglo-saxonă. ci şi pentru realizarea legăturilor şi ferecăturilor codicelor. miniaturi şi coperţi de codice şi ale creştinismului. sfârşitul sec. cultura popoarelor germanice şi cultura arabă. VIII-IX).

Arătaţi trăsăturile culturii occidentale între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului XI. Totodată. Europa occidentală a experimentat o oarecare stagnare culturală datorată destrămării imperiului carolingian şi incursiunilor normanzilor. Arătaţi în ce consta activitatea dintr-un scriptoriu mănăstiresc. Subliniaţi trăsăturile caracteristice ale „Renaşterii carolingiene”. 5. 6. Timp de aproape un secol (a doua jumătate a secolului IX şi prima jumătate a secolului X). Precizaţi care au fost învăţaţii chemaţi de Carol cel Mare la curtea sa. sarazinilor şi maghiarilor. Desemnaţi conceptul de „arte liberale” şi precizaţi ce se înţelege prin termenii de „trivium” şi „quadrivium”. 134 . au fost îmbunătăţite limba şi scrierea latină (apariţia „minusculei carolingiene”).istorice. 4. 3. Europa occidentală a găsit resursele necesare pentru a nouă revigorare culturală. Subliniaţi trăsăturile artei occidentale din Evul Mediu timpuriu. După această perioadă de eclipsă culturală. 2. Fixarea cunoştinţelor 1.

nuanţat şi sub o formă 135 . 1. vor fi prezentate sintetic evoluţia literaturii cavalereşti cu genurile ei specifice şi a istoriografiei. reflectă. esenţa principalelor dispute teologicofilosofice medievale şi situaţia ştiinţelor naturii din perioada mai sus menţionată. Condiţiile istorice ale evoluţiei culturii în secolele XI-XV CULTURA. De aceea. înţeleasă ca ansamblu al creaţiilor spirituale. al instituţiilor şi căilor de receptare şi răspândire a valorilor spirituale în societate.CULTURA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV Acest curs prezintă sintetic principalele trăsături caracteristice ale culturii europene din perioada feudalismului dezvoltat.

multiplele procese care au loc în societate. folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea) şi inventarea tiparului (mijlocul secolului ai XV-lea). Maturizarea relaţiilor feudale la hotarul dintre evul mediu timpuriu şi dezvoltat a dat naştere unei culturi nobiliare. ca urmare a condiţiilor istorice interne deosebite şi a unor influenţe culturale exterioare. a cărei principală realizare o constituie literatura cavalerească. care au constituit mediul socialeconomic şi politic al apariţiei Renaşterii.specifică. Folosirea limbilor vorbite cultura scrisă a uşurat accesul la cultura al oamenilor care nu cunoşteau limba latină. În paralel cu creaţiile şi instituţiile culturale ale puterii centrale şi ale claselor conducătoare (curtea regală. un bilingvism cultural (limba latină ca mijloc de exprimare a culturii scrise şi de comunicare între cărturari şi limba vorbită ca mijloc de exprimare pentru cultura scrisă şi orală). Încheierea procesului de formare a popoarelor şi limbilor din Europa apuseană a creat condiţii pentru folosirea. cultura din Occidentul european a avut un şir de trăsături distincte de la ţară la ţară. a limbilor vorbite şi în cultura scrisă. creându-se astfel. Formarea statelor naţionale unificate şi centralizate şi a unor principate teritoriale şi republici urbane a fost însoţită de constituirea unui aparat birocratic a cărui procedură scrisă folosită implica un anumit nivel de cultură al slujbaşilor săi. în condiţiile istorice care şi-au pus amprenta asupra caracterelor sale comune şi asupra trăsăturilor sale specifice. folosirea limbii latine ca limbă universală a culturii a continuat să uşureze contactele culturale între oamenii de diverse etnii care o cunoşteau (cărturari. nobilimea). mai ales bizantine şi arabe. În acelaşi timp. Adresată nobilimii. de-a lungul acestor 5 secole. Literatura cavalerească Literatura cavalerească din secolele XI-XIII reflecta felul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din această perioadă. s-a format şi s-a răspândit şi o creaţie culturală a păturilor populare.). care 136 . Din ultimele secole ale acestei perioade. studenţi etc. a generat cultura orăşenească. Ea a evoluat. însoţit de intensa dezvoltare a economiei urbane şi a autonomiei municipale. alături de limba latină. Unitară în ansamblul său. Procesul de urbanizare. 2. clerici. clerul. În acelaşi mediu urban au luat naştere în secolele XIV-XV relaţiile capitaliste timpurii şi burghezia. cultura a beneficiat de acţiunea unor factori favorizanţi: înfiinţarea universităţilor (din secolul al XIIIlea). în fiecare ţară.

a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlII-lea aşa-zisa literatură curteană. poezia lirică avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de doamna sa.nu avea suficiente cunoştinţe de latină. manifestată prin năzuinţa de a se ilustra atât prin fapte de arme în războaie şi turnire. Anglia şi Spania în secolele XI-XII şi în Germania în secolele XII-XIII. Poemele epice franceze (chansons de geste) au fost alcătuite. menţionate în epoca carolingiană. onoarea cavalerească etc. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. în care rolul de căpetenie revine marilor seniori feudali (Guillaume d’Orange. voievod din ţara românilor. Datorită prelucrărilor succesive. creată la curţile senioriale meridionale. în regiunea de la nord de Loara. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada apogeului relaţiilor vasalice şi a cavalerismului. literatura cavalerească a fost scrisă în limbile vernaculare (vorbite). Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. kieveni şi pecenegi. datează de la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea.. În Germania. Ele reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. îndeosebi Carol cel Mare (Cântecul lui Roland. ea s-a răspândit. Girard de Roussillon. Din sudul Franţei. Poemul epic scandinav este reprezentat de Saga islandeză. evenimentele relatate nu mai apar ca aparţinând epocii marii migraţii a popoarelor. în Catalonia (Spania). Romanele cavalereşti. nordul Italiei. Sâmburele de adevăr istoric al acestui poem îl constituie înfrângerea şi masacrarea unui grup de burgunzi de către huni în anul 437. alcătuită în Franţa de sud de TRUBADURI. Germania. unde exista o civilizaţie mai evoluată decât în Franţa de nord. cel mai răspândit poem epic îl constituie Cidul. Destinată mediilor nobiliare. cât şi printr-o purtare curtenitoare. prin prelucrări succesive. proveniţi din mediile nobiliare şi orăşeneşti. începând cu secolul al XII-lea. ci perioadei de început a evului mediu dezvoltat. poemele epice franceze au ca teme predilecte războiul. în forma păstrată. în Germania de MINNESÄNGER-I. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz del Bivar în luptele cu maurii. faptele de vitejie. precum şi „Ramungviteazul".ciclului feudal". o largă răspândire a avut Cîntecul Nibelungilor. În Franţa sudică. în Franţa de nord de TRUVERI. fidelitatea yasalică. Acest gen de literatură a fost ilustrat îndeosebi de poezia lirică. Garin lorenul. timp în care a fost definitivată versiunea păstrată. a 137 . Ele aparţin „ciclului regal”. Raoul de Cambrai. În Spania. În cântul al 22-lea sunt menţionaţi războinici polon. Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi . Ele au la origine diverse cântece epice orale. nordul Franţei. au apărut începând cu secolul al XII-lea. care. în care un loc de frunte ocupă suveranii carolingieni. dar care relatează evenimente şi fapta petrecute în secolele anterioare. Anglia. fixată în scris din secolul al XII-lea.

) de Otto de Freising (secolul XII). Printre cele mai răspândite romane se numără romanele din ciclul Mesei Rotunde (în care personajul emblematic este legendarul rege Arthur) şi Tristan şi Isolda. În Germania. cronici ale unor evenimente (de pildă referitoare la cruciade). 3. n. cronici ale unor ţări sau suverani. unde îşi desfăşurau activitatea episcopatele. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 sunt redate în două opere în limba franceză. ca Faptele împăratului Frederic (I. cronici ecleziastice etc. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chrétien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). În Franţa. Dintre numeroasele scrieri consacrate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim şi Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci (Gesta Dei per Francos) de Guibert de Nogent de la începutul secolului al XII-lea).) cel Gros. Viata sfântului Ludovic (al IX-lea. Printre cronicile „universale” (raportate de fapt la Occident) se numără Cronici sau despre cele două cetăţi de Otto. Yvain cavalerul cu leul. principalele şcoli şi universităţile. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. episcop de Freising (secolul al XII-lea). mai ales din folclorul celtic din Bretania. Deşi operele istoriografice sunt dominate şi în evul mediu dezvoltat de concepţia teologică. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. n. Ţara Galilor sau Irlanda.ns. lucrările istoriografice au o tematică variată.) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIV-lea). care s-au manifestat cu precădere în mediul urban.dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare. operele istoriografice referitoare la vieţile împăraţilor se împletesc în secolele XI-XIII cu istoria imperiului şi a conflictului dintre papi şi împăraţi. au apărut Viaţa lui Ludovic (al VI-lea. ele putând fi cronici „universale". totuşi spiritul laic şi-a făcut tot mai mult simţită prezenţa în paginile acestora. Teologia şi filosofia Evul Mediu dezvoltat este marcat de numeroase dispute teologice şi filosofice. 4. n. de Suger (mijlocul secolului al XII-lea). 138 . ns. autor al romanelor Cavalerul Lancelot. alcătuit in abaţia regală de la Saint Denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Philippe de Comines (a doua jumătate a secolului al XVlea). ns.

Adepţii conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă îşi exprimau punctul lor de vedere prin teza lui Anselm de Canterbury „cred ca să înţeleg” (credo ut intelligam). William Occam (secolul XIV). încetinit de metoda abstractă de studiu şi de „autoritatea" textelor sacre şi antice. Nominaliştii susţineau că doar procesele. fiinţelor şi lucrurilor. el fiind. realismul şi nominalismul şi între adepţii metodei scolastice. lent. Pierre Abelard (secolul XII). Realiştii. stimulat de înrâurirea ştiinţei greceşti (prin mijlocire arabă) şi arabe. iar universaliile sunt numai denumiri date acestora. Duns Scot (secolul XIII). susţineau că noţiunile generale (universalia) constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual. Filosofii englezi Robert Grosseteste şi Roger Bacon s-au preocupat de matematică. realizându-se totodată progrese în algebră şi geometrie. care există independent şi anterior noţiunilor. pe de o parte. Ştiinţele naturii În domeniul ştiinţelor naturii progresul a fost. 139 . fizică şi astronomie şi au subliniat necesitatea aplicării matematicii la ştiinţele naturii. 5. de origine indiană şi răspândite de arabi). concept exprimat prin teza „înţeleg ca să cred" (intelligo ut credam). Totodată. de unde şi numele de nominalism.În secolele XI-XII au luat amploare mai cu seamă disputele desfăşurate între adepţii celor două curente filosofice opuse. Bacon a subliniat rolul capital al experimentului în cercetarea ştiinţifică. iar printre cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului nominalist se numără Roscelin din Compiegne (secolul XI). În domeniul matematicii au fost introduse cifrele zise arabe (de fapt. dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” (pe concluziile unor celebri oameni de cultură şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experiment. Acest concept filosofic era exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt denumiri" (universalia nomina sunt). Principalii reprezentanţi ai curentului realist au fost Anselm de Canterbury (secolul XI) şi Thoma d'Aquino (secolul XIII). susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. fiinţele şi lucrurile au existenţă reală. care au uşurat considerabil calculul. concept filosofic exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt reale" (universalia realia sunt). Începând cu secolele XII-XIII a avut loc şi o înfruntare filosofică având ca obiect raportul dintre credinţă şi raţiune. în ansamblu. sprijinită pe „autorităţi" (pe spusele unor magiştri) şi ai metodei bazate pe cercetare şi experiment. de unde şi numele de realism. inspirându-se din filosofia lui Platon. anterioare proceselor. iar pe de altă parte. Pierre Abelard a inversat termenii tezei lui Anselm.

Istoriografia medievală occidentală este reprezentată prin diverse cronici „universale”. Cunoştinţele medicale erau reduse şi nesigure. Arătaţi principalele trăsături caracteristice ale disputelor teologico-filosofice şi evoluţia ştiinţelor naturii. 5. Cei mai celebri cronicari medievali au fost Geoffroy de Villehardouin. cultura occidentală a beneficiat de manifestarea acţiunii unor factori favorizanţi: înfiinţarea universităţilor şi folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea). 2. În această perioadă. Cidul.În domeniul astronomiei. În plan filosofico-religios. a porturilor şi distanţelor. reprezentată de celebrele chansons de geste (Cântecul lui Rolland. referindu-se la cauzele epidemiei de ciumă din 1348-1349. cronici ale unor evenimente (mai cu seamă cele referitoare la unele evenimente). cronici ecleziastice etc. Prezentaţi cu exemple trăsăturile caracteristice ale literaturii curtene şi a romanelor cavalereşti. În această perioadă. În această perioadă înfloreşte literatura cavalerească. Nominalizaţi realizările istoriografiei medievale.). matematicii. sau dintre aristotelismul realist şi doctrina idealistă a lui Platon. Fixarea cunoştinţelor 1. Astfel. Rezumat şi concluzii generale. inventarea tiparului (mijlocul secolului al XV-lea). iar Nicolaus Cusanus (secolul XV) a combătut teoria oficială a geocentrismului (pământul se află în centrul sistemul solar). Cântecul Nibelungilor etc. 4. Perioada de manifestare maximă a potenţialului creator al culturii medievale europene s-a manifestat între secolele XI-XIV. îndeosebi pentru Marea Mediterană şi Marea Neagră). astronomiei. cronici ale unor ţări sau suverani. Cunoştinţelor geografice din secolele XIV-XV sunt ilustrate prin existenţa unor atlase şi portulane (hărţi maritime cu indicarea reliefului din zona de coastă. Otto de Freissing etc. geografiei şi medicinii. 140 .) şi romanele cavalereşti (romanele din ciclul Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde. francezul Nicole d'Oresme (secolul XIV) a argumentat teoria mişcării de rotaţie a pământului. magiştrii Facultăţii de Medicină a Universităţii din Paris o explicau prin stricarea aerului. Prezentaţi principalele condiţii istorice ale evoluţiei culturii europene în secolele XI-XV. cultura europeană cunoaşte progrese remarcabile în domeniul ştiinţelor naturii. 3. Germania şi Spania. în această perioadă se afirmă filosofia scolastică şi disputa de idei dintre nominalism şi realism. generată de o conjuncţie astrală neprielnică. Tristan şi Isolda etc. Robert de Clari. Guillaume d’Orange. Nominalizaţi principalele poeme epice şi romane cavalereşti din Franţa.

În timpul Renaşterii. Corifeii Renaşterii preconizau întoarcerea la idealurile intelectuale şi artistice ale Antichităţii clasice. considerându-le superioare celor medievale. iar apoi. are două componente: componenta intelectuală (Umanismul) şi componenta artistică.RENAŞTEREA – ÎNCEPUTUL LAICIZĂRII SOCIETĂŢII EUROPENE RENAŞTEREA. epocă de mare progres în istoria omenirii. din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în alte ţări ale Europei apusene. concepţia general-medievală teocentristă („Dumnezeu în centrul universului”) a fost înlocuită cu concepţia de tip laic antropocentristă 141 . a apărut mai întâi în oraşele din Italia. acest fenomen istoric extrem de complex. în cursul secolului al XIV-lea. Din punct de vedere cronologic. Renaşterea a marcat începutul lungului proces de secularizare a bisericii şi de laicizare a societăţii vest-europene.

mediul social-politic şi cultural cel mai prielnic pentru apariţia unor noi manifestări spirituale. XV (quatrocento) şi XVI (cinquecento) reprezintă un fenomen cu precădere italian. încă din secolele XII-XIII principalele centre de cultură ale societăţii europene şi constituiau. Opera sa poetică fundamentală. prin colecţionarea manuscriselor unor 142 . Dante este un poet aflat la hotarul dintre Evul Mediu şi Renaştere. Renaşterea din secolele XIV (trecento). înfăţişează călătoria sa alegorică în cele trei împărăţii de dincolo de viaţă – Infernul.(„omul în centrul universului”). 2. Francesco Petrarca (1304-1374). Conform opiniei specialiştilor. care le-au preluat şi adaptat intereselor şi mentalităţilor proprii. Purgatoriul şi Paradisul. Zorii Umanismului florentin au fost marcaţi de activitatea şi creaţia lui Dante Alighieri (1265-1321). pe de o parte. Renaşterea constituie. Din oraşe. Preocuparea pentru antichitate la Petrarca se manifestă prin studierea sistematică a culturii romane. care reprezentau. Datorită vastităţii informaţiei. Deoarece apariţia ei a avut loc mai de timpuriu şi a luat forme caracteristice în oraşele din Italia. Condiţiile istorice ale apariţiei Renaşterii Renaşterea a luat naştere şi a înflorit în oraşe. născută în noile condiţii de dezvoltare a vieţii urbane. o continuare a culturii orăşeneşti din secolele precedente iar pe de altă parte reprezintă o etapă superioară în evoluţia creaţiei spirituale orăşeneşti. Divina Comedie. scrisă în dialectul toscan al limbii italiene şi definitivată în ultimii ani ai vieţii. şi-a însuşit o temeinică cultură juridică şi literară clasică şi şi-a lărgit orizontul prin lungi călătorii făcute în Italia şi Franţa. Prezentul curs îşi propune familiarizarea cititorilor cu principalele aspecte ale umanismului şi a realizărilor artistice din vremea Renaşterii. ideile şi creaţiile renascentiste au pătruns şi în mediile nobiliare şi ecleziastice şi la curţile monarhilor şi principilor teritoriali. îndeosebi în cele din Toscana. originar dintr-o familie de notari din Arezzo. în spiritul culturii clasice a Antichităţii. Umanismul timpuriu Umanismul este o mişcare culturală apărută în secolul XIV care a promovat încrederea în valoarea omului şi a perfecţionării sale şi a militat pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane şi pentru impunerea unei culturi laice. datorită formării relaţiilor capitaliste şi a burgheziei. acest curs va trata doar realizările reprezentative ale Renaşterii italiene 1.

printre alţii. Rrenaşterea studiilor elenice a pornit din Florenţa. 3. Umanismul erudit şi critic Acest tip de umanism a apărut ca urmare a interesului nu numai pentru creaţia in limba latină. de care oamenii de cultură aveau cunoştinţă şi până la Renaştere. care au început predarea ei în universităţile din oraşele italiene. de Gheorghe din Trapezunt şi de Gemistos Plethon. ca Africa. unde nivelul dezvoltării spirituale şi apariţia Umanismului au generat preocuparea pentru cultura greacă veche.opere clasice şi prin scrierea unor lucrări în limba latină cu subiecte din antichitatea romană. Studiul limbii eline (greceşti). elină şi ebraică a dat umaniştilor posibilitatea să depăşească sistemul medieval al contactului cu operele de bază ale culturii antice prin 143 . scris în limba italiană între anii 1352-1354. Alte centre de studii elenice se găseau la Ferrara. realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a realizărilor culturale ale antichităţii. Veneţia şi Roma. Studiile ebraice. centrul studiilor elenice s-a deplasat de la Florenţa la Veneţia. Boccaccio. aproape necunoscută în Occident până la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. care a alcătuit o gramatică a limbii eline şi a tradus m limba latină Republica lui Platon. La hotarul dintre secolele XV şi XVI. a înfăţişat o adevărată frescă a societăţii italiene a vremii sale. Restaurarea studiului limbilor latină. Florenţa a devenit în secolul al XVlea cel mai însemnat centru italian al studiilor elenice. Predarea limbii eline la Universitatea (Studium) din Florenţa a fost inaugurată m 1397 de cărturarul bizantin Manuel Chrysoloras. În cele o sută de nuvele povestite de-a lungul a zece zile – de unde şi titlul grecesc al operei sale de un grup refugiat la ţară în timpul ciumei care bântuia la Florenţa în 1348. înzestrat cu un spirit fin şi ascuţit de observaţie. În secolul următor. a fost uşurat de imigrarea în Italia a unor cărturari bizantini. Petrarca a scris numeroase poezii în dialectul toscan. adunate în culegerea cunoscută sub numele de Canţonierul sau Rime răzleţe. ci şi pentru cea în LIMBILE GREACĂ ŞI EBRAICĂ. au făcut progrese datorită activităţii erudite a florentinilor Giannozzo Manetti în prima jumătate a secolului al XV-lea şi Pico della Mirandola în a doua jumătate a acestui secol. Giovanni Boccaccio (1313-1375) este autorul a numeroase opere literare. În afară de operele în limba latină. Despre bărbaţi vestiţi sau a unor tratate filosofice. predarea limbii eline a fost asigurată. aplicate textelor religioase ebraice şi vechi creştine. Padova. Bologna. printre care şi capodopera sa Decameronul.

Între construcţiile reprezentative ale Renaşterii. în oraşele.state din centrul şi nordul peninsulei. în care a formulat câteva principii de bază: construirea în funcţie de ambianţă şi de destinaţie. filosofia. teologia. fundamentat pe critica filologică şi istorică. realizându-se astfel o cunoaştere superioară a creaţiei spirituale a antichităţii. inclusiv a caracterului său laic şi raţionalist. Depinzând de comenzile şi sprijinul familiei de Medici. umanismul critic susţinea necesitatea argumentării pe baza izvoarelor autentice. d'Este la Ferrara. preocupaţi să placă principelui prin glorificarea cârmuirii şi lăudarea virtuţilor sale. istoria. a impulsionat naşterea umanismului critic. Sforza la Milano. precum şi cercetarea şi folosirea lor în spirit ştiinţific. 4. Renaşterea artistică în Italia în secolele XIV-XV Renaşterea din Italia a fost pregătită de creaţia artistică din secolele precedente şi de tradiţia artei clasice. Umanismul în a doua jumătate a secolului al XV-lea De la mijlocul secolului al XV-lea. Gonzaga la Mantova. Concepţia renascentistă despre arhitectură a fost sintetizată de Leon Batista Alberti în lucrarea Despre arta construcţiei. cupola catedralei (domului) 144 . literatura. cerinţă oglindită în deviza umanistă „la izvoare!" (ad fontes!). exercitat mai cu seamă de. unde exista o atmosferă propice mecenatului cultural-artistic. curtea regală napolitană şi curtea pontificală. traduceri sau comentarii şi să ia cunoştinţă de ele în limba originală si în întregime. Aplicat iniţial ramurilor umaniste ale cunoaşterii. Mai buna cunoaştere a culturii antice. un loc deosebit ocupă. În restul Italiei. în regatul napolitan şi în statul pontifical. din cetăţeni liberi în curteni.mijlocirea unor extrase. Cosimo cel Bătrân şi Lorenzo Magnificul. arhitectura să fie în slujba omului. creaţiile umaniste de aici având cu precădere un caracter aristocratic. în condiţiile unei intense vieţi urbane şi ale dominării ei de orăşenimea şi burghezia bogate şi influente. 5. Principalele centre ale umanismului din aceste zone erau curţile ducilor de Montefeltro la Urbino. umaniştii florentini s-au transformat treptat în a doua jumătate a secolului al XV-lea. prin măreţie şi realizare tehnică. ca şi Umanismul. rezumate. umanismul se manifestă mai cu seamă în Florenţa. ca filologia. umanismul s-a răspândit m cursul secolului al XV-lea. pe care formele atenuate ale goticului italian nu le-au putut înăbuşi şi s-a manifestat. astfel încât prin întrunirea tuturor condiţiilor materiale şi estetice corespunzătoare. amenajarea spaţiului înconjurător.

a căror pondere a sporit necontenit. primul monument ecvestru de mari proporţii realizat: în epoca Renaşterii. cea a condotierului Bartolomeo Colleoni. Leon-Battista Alberti şi Benedetto de Maiano. Cu un diametru de 42 m. Leonardo da Vinci afirma că „pictorul bun e chemat să picteze două lucruri esenţiale. palatele Medici. arhitecţilor Michelozzo Michelozzi. În operele cu tematică laică. Leonardo da Vinci afirma în studiile sale că „pictura este o activitate intelectuală" sau că „pictura este artă şi ştiinţă”. Preocuparea de a înfăţişa cât mai veridic natura/ambianţa socială. În sculptură. societăţii şi naturii. omul este înfăţişat tot mai frecvent în ambianţa socială în care trăia şi îşi desfăşura activitatea. insistând atât asupra trăsăturilor şi acţiunilor' lor supranaturale. Altele erau proprii picturii. ridicată de Filippo Brunelleschi (13771446) în anii 1420-1436. poreclit Gattamelata (1447-1453). şi mai ales omul. a impus artiştilor o cercetare atentă şi pătrundere a omului. Rucellai sau Strozzi (început la 1489) datorate. Prin specificul şi prin mijloacele sale de realizare. ţinând seama de cunoştinţele temeinice de care pictorul avea nevoie pentru a rezolva sarcinile complexe care îi stăteau în faţă. 145 . cu baza la o înălţime de 55 m de la sol şi cu o înălţime totală de 107 m. de pildă. cupola domului florentin era cea mai mare cupolă ridicată din antichitate până în epoca Renaşterii. Unele erau asemănătoare celor puse în faţa sculpturii. De aceea. Donatello (1386-1466) a turnat în bronz la Padova statuia ecvestră a condotierului Erasmo di Narni.Santa Maria del Fiore din Florenţa. în care personajul biblic este redat sub înfăţişarea unui tânăr luptător cu un trup foarte bine proporţionat. Dintre sculptorii Renaşterii italiene din secolul al XV-lea un loc de excepţie îl ocupă florentinii. picturii i-a revenit rezolvarea unor probleme complexe. Omul este analizat din punct de vedere fizic şi psihic. Referindu-se la sarcina pictorului de a reda omul sub aspectul său fizic şi psihic. ca şi al celei mai frumoase statui ecvestre a Renaşterii. Continuând evoluţia din perioada gotică. artiştii au umanizat personajele. Dintre palatele florentine se remarcă. a mişcării şi a psihicului personajului. ca redarea perspectivei sau modelarea imaginilor prin lumină. cât şi asupra caracterului lor omenesc. respectiv. În centrul preocupărilor sculptorilor şi pictorilor era aşezat omul. în perioada Renaşterii sculptura şi pictura s-au transformat din auxiliare ale arhitecturii în ramuri de sine stătătoare ale artei. ca redarea corectă a corpului uman. Andrea del Verrocchio (1435-1488) este autorul statuii în bronz a lui David. în operele de inspiraţie religioasă. turnată şi aşezata pe soclu la Veneţia după moartea artistului. cu forţa şi cu slăbiciunile lor trupeşti şi sufleteşti. prin sobrietate şi armonia proporţiilor. statuia ocupând un loc central. adică pe om şi mentalitatea acestuia”. umbră şi culoare.

Padova. trecento (secolul XIV). de asemenea. prin redarea volumului în spaţiu. Fenomen cultural complex. în lucrările lui Antonio Pollaiuolo (1429. Renaşterea presupunea iniţial revenirea la tradiţiile culturale şi artistice ale Antichităţii păgâne greco-latine dar. care a realizat progrese remarcabile în înfăţişarea corpului uman şi a mişcărilor sale. Progresele realizate în redarea corectă a proporţiilor corpului omenesc şi a mişcărilor sale se constată. Cina cea de taină (1495-1499).1498) sau ale lui Luca Signorelli (1450-1523). Verona şi Mantova. LEONARDO DA VINCI (1452-1519) a fost preocupat. Urbino.Centrul în care au fost soluţionate cel mai do timpuriu şi la nivelul cel mai înalt din punct de vedere teoretic şi al realizării artistice problemele care stăteau în faţa picturii a fost Florenţa. unde cunoaşte cel puţin patru secole de evoluţie: duecento (secolul XIII). atât în studiile sale teoretice cât şi în compoziţiile sale. în cele din urmă. redarea trăsăturilor psihice ale personajelor. unde a pictat şi Leonardo da Vinci sau Veneţia. quatrocento (secolul XV) şi cinquecento (secolul XVI). de unde s-a răspândit 146 . explicat de el însuşi „ca văzut printr-o uşoară perdea de fum”. care a realizat o pictură în care peisajul şi personajele nu mai sunt redate într-o suprafaţă plană. precum şi în crearea perspectivei. situându-se într-un spaţiu tridimensional. de unde noile concepţii şi realizări s-au răspândit în întreaga Italie. unde a lucrat Andrea Mantegna (1431Î806). Milano. a declanşat un proces general de laicizare a societăţii. soţia lui Francesco del Giocondo. portretul Mona Lisa. influenţând însă practic toate compartimentele societăţii europene. unde a pictat şi florentinul Piero della Francesca (1420-1492). Desprinderea de tradiţia medievale a fost inaugurate de „protorenascentistul" florentin Giotto di Bondone (cca. Arezzo. Alte centre în care au fost realizate remarcabile lucrări de pictură. Renaşterea a apărut mai întâi în Italia. Rezumat şi concluzii generale. Rimini. ca peisajul şi gruparea logică şi armonioasă a personajelor. Renaşterea s-a manifestat cu precădere în literatura şi arta europeană. Înnoitorul picturii florentine renascentiste este considerat Tommaso di Giovanni. de problemele esenţiale ale picturii. 1266-1337). unde au pictat fraţii Giovanni (1430-1516) şi Gentile (1429-1507) Bellini. Reprezentative sunt în acest sens tablourile sale Fecioara din grota cu stânci (1485 şi replica din 1511). ci dau senzaţia materialităţii. cunoscut de aceea şi sub denumirea de La Gioconda (1507). modelarea imaginii prin jocul de lumini şi umbre. tehnică pentru care a folosit termenul de sfumato. pe baza tradiţiei artistice locale şi sub influenţa şcolii florentine sunt Ferrara. de înlocuire a concepţiei medievale teocentrice („Dumnezeu în centrul tuturor lucrurilor”) cu perspectiva antropocentrică („omul în centrul tuturor lucrurilor”). zis Masaccio (1401-1428).

Bloch. Idem. Renaşterea din estul Europei s-a manifestat însă numai parţial. The Medieval Papacy. 1968. Bosl. Bucureşti... 6... Staat. W.. Londra. Definiţi succint umanismul. Bucureşti. 1-2. Arătaţi prin ce se caracterizează umanismul critic. M. parţial.. 1-2. Histoire de l'Espagne. Arabii. 1-2. 1995-1997. Londra. M.. Cluj. München. vol. sculpturii şi picturii italiene din epoca Renaşterii BIBLIOGRAFIE Ablai. R. Seigneurie et féodalité. Paris. în perioade istorice în care fenomenul renascentist dispăruse de mult în vestul Europei Fixarea cunoştinţelor 1. 1985.. 1965. 1970. G. Renaşterea din vestul şi. Definiţi principalele trăsături ale umanismului italian din a doua jumătate a secolului XV.. K. 147 . H. 2. centrul Europei a fost contemporană cu Renaşterea italiană. Paris. Arbman. 5. 1956. Societatea feudală. De la Mecca la Cordoba. apoi în centrul şi estul Europei. 4. Gesellschaft. Atkinson. Paris. R. Boutruche. Jocurile schimbului. vol. Prezentaţi principalele aspecte caracteristice ale arhitecturii. Prezentaţi-i pe principalii reprezentanţi ai Umanismului timpuriu şi operele lor. vol.mai întâi în vestul. F. Altamira. Wirtschaft im deutschen Mittelalter. Braudel. 1968. 1965. Barraclough. 1973. Histoire d'Espagne et du Portugal. Arătaţi condiţiile socio-economice ale apariţiei Renaşterii. The Vikings. 3.

A. Fr. Franke. N. Paris. Frühzeit und Mittelalter. E. 1968. R. Berlin. Bucureşti. 1982. Mahomed II cuceritorul Bizanţului. Bruxelles. Idem.I. Drâmba. 1912. Histoire littéraire des grandes invasions germaniques.. Paris. B. O. 1990. 1-2. Qu’est-ce que la féodalité?. Brentjes. La société féodale. 1972. Al. N. Fl. 1971. Literatura europeană şi Evul Mediu latin. Diehl. Die Goldene Horde und ihre Vorgänger..D. Guerriers et paysans.. vol. Grekov. Huizinga. Leipzig. Bucureşti. 1986. 1-5. Bucureşti. Les grandes problemes de l’histoire byzantine.Structurile cotidianului.. Dollinger.. Idem. A. Bucureşti.. P.. A. Bucureşti.-L. Demydow. 1-2. 1-2. Bucureşti. Paris. F. 1978. Idem.. Goro Hani. (Editor).. Evul Mediu masculin. 1990. 1986. Bucureşti. 1956. Handbuch der deutschen Geschichte. Duţu. B. Ennen. 1964.. 1993.. Delumeau. O. 1-2. Bucureşti. Timpul lumii. 1970. Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 nopţi. 1965. 1976. Cazan. Lumea chineză. vol. Filozofia în Evul Mediu. G. 1927. Courcelle. Istoria poporului japonez. Coulborn.1943. 1-2. vol.. vol. Paris. Bucureşti. 1995. J. 1964. 2-3. 1991. Ganshof. Derjavin. vol. J.. Bucureşti. Istoria culturii şi civilizaţiei. Goldenberg.. 1957. Princeton. New Zork. Slavii în vechime. Bucureşti. Hoarda de aur şi decăderea ei. 1989. 1953. La Hanse (XIIe-XVIIe siècles).. Paris. Paris. 1975.. Duby. vol. Istoria imperiului otoman până la 1656. vol. Geschichte des chinesisches Reiches. 1973. Civilizaţia veche a Iranului. 1. Idem. Bréhier. Oxford.. Ch. 1986. Chestiunea 148 . 1948. Clot.. Bucureşti. 1979. vol. Bucureşti. J. Bucureşti. Vie-XIIe siècle. 1949.. Amsterdam..A. 1961. 1970.. 1982. La civilisation bysantine. Curtius. L. Iorga. E. 1989. Literatura comparată şi istoria mentalităţilor. Calmette. Idem. Bucureşti. Chestiunea Rinului. J. The Medieval Town. Idem. Bucureşti. Gernet. Amurgul Evului Mediu. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti.. Epoca marilor descoperiri geografice. 1995. E. Iakubovski. Ph. Gebhardt. Bucureşti.. Dimensiunea umană a istoriei. B. S. Frica în Occident. Gilson. Cruciadele. Civilizaţia Renaşterii. Bucureşti. Decei. Stuttgart. R.... Feudalism in History.

Radu. P.. 1973. Bucureşti. Paris.. 1980. Murra. partea I...1913. Paris. Bucureşti. Bucureşti. 1999. Istoria vieţii bizantine. sat occitan de la 1294 până la 1324. Les vagues germaniques. 1951. 1971. Bucureşti. 1962. Logan. Histoire generale des civilisations.. Societatea feudală în Europa apuseană. Paris. F. (Editor). La fin du monde antique et le début du Moyen Âge. Paris. Mayaşii. A. Em. Civilizaţia Occidentului medieval. Dezvoltarea aşezămintelor politice şi sociale ale vechii Europe. 2. 1987. Idem. Bucureşti. Bucureşti. Paris. 1986. H.. Les catégories en histoire. 1967. Le second assault contre l’Europe chrétienne.. istoria şi cultura indiană. 1937. 1964. H. 1936. Bucureşti. Pentru un alt Ev Mediu. Mahomed şi Carol cel Mare. Idem. vol. Panofski. G. 1. J. 1-2. Donald F. în Crouzet. M. 1991. Les peuples scandinaves au Moyen Âge. 1990. 149 . 1945. Les invasions germaniques. 1992. tom III. Idem. Paris. Bruxelles. Manolescu.. Civilizaţia inca. Perelman. Idem. Guide de l’Etudiant en histoire medievale. Oţetea. 1-2. Bucureşti. 1967. Musset. Z. Lot. Istoria italienilor. 1968.. Civilizaţia. Joos. J. 1951. Bucureşti. vol. Bucureşti. Omul medieval.S. 1974. Pâclişanu. Idem. Paris. Bucureşti.. Paris. 1970. 1968.. Les invasions barbares. Perroy. De la Bharata la Gandhi. vol. vol. Manolescu. Lopez. R. Radu (coordonator). 1993. Renaşterea şi Reforma. Scurtă istorie a Africii Negre. Imaginarul medieval.. vol.Dunării.. Istoria creştinismului antic. Bucureşti. Louis C. E. J. 1914.. L. Histoire de l’Europe des invasions au XVI-e siècle. Les invasions barbares et le peuplement de l'Europe. Le Moyen Âge. Idem.D. Riche. Idem. Ed. Istoria Evului Mediu. Maurice (Editor). Expansion de l'Orient et la naissance de la civilisation occidentale. Montaillou. 1993. 1. vol. Madaule.. Le Goff. Paris. Idem. Bucureşti. 1975. Chestiunea Mării Mediterane. Pirenne.. 1965. Proccaci. 1921. Renaşterea şi renaşteri în arta occidentală. 1987. Vikingii în istorie. Bucureşti. Istoria medie universală. Oradea. 1974. Pacaut. Bucureşti. Matei. vol.. 1973. Naissance de l'Europe. 1.. Martis. M. 1: Europa apuseană. Bucureşti. Ch. Le Roy Ladurie. Bucureşti. Idem. Istoria Franţei. Iaşi. Idem.

Bucureşti. 1983. vol. G. Max. 1975. Bucureşti... 1. Civilizaţia Islamului clasic.T.. 1973. Weber. 1453. Introducere în istoria filozofiei medievale. O. Etica protestantă şi spiritul capitalismului... Simu. 1993. Sourdel D. Sistemul mondial modern. S. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 1991.Runciman.. Bucureşti. Căderea Constantinopolului. 1-4. Istoria ilustrată a Angliei. vol. 1975.. 1984.M. Sourdel J. Trevelyan. Vlăduţescu. Gh. Bucureşti. Im.. Bucureşti. Zimmermann. Civilzaţia japoneză tradiţională. H. 1993.. Veacul întunecat. 150 . Wallerstein.