Aplicarea dreptului comunitar

Datoriă faptului că Comunităţile sunt organizaţii internaţionale care au personalitate juridică1, alta decât cea a Statelor Membre, raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al acestora reprezintă un punct de discuţie important. Comunităţile au un sistem legislativ propriu aplicabil direct pe teritoriile statelor membre şi care primează în faţa legislaţiilor naţionale. Tratatele constitutive ale acestora se deosebesc de asemenea de tratatele internaţionale clasice încheiate între organizaţii internaţionale prin aceea că stipulează proceduri speciale de intrare în vigoare, de aderare şi modificare şi stabilesc cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile comunitare) dar şi ordinea juridică specifică. Comunităţile Europene sunt aşadar organizaţii supranaţionale deschise, spre care statele membre şi-au cedat o parte din prerogativele suveranităţii lor prentru realizarea unei integrări economice, juridice şi politice şi care au ca instrumente de lucru un ansamblu instituţional şi un sistem de drept propriu aplicat direct şi cu prioritate în spaţiul comunitar. Curtea Europeană de Justiţie a delimitat clar ordinea juridică comunitară faţă de cea internaţională: instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu artibuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorând dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate, acestea şi-au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţiilor lor şi lor însele2. Conform acestei specificităţi a Comunităţilor Europene, teoriile federaliste, internaţionaliste şi supranaţionaliste nu îşi găsesc un temei solid în enunţarea definiţiilor lor despre ceea ce ar putea reprezenta Comunitatea Europeană. Prin urmare Comunităţile Europene sunt mai mult decât o organizaţie internaţională care au ca scop doar înfiinţarea unor pieţe unice, sau crearea unor zone de liber schimb. Comunităţile beneficiază în statele membre de toate drepturile recunoscute de legislaţia naţională persoanelor
Comunităţile pot participa în nume propriu în cadrul raportului juridic de drept public sau privat, intern sau internaţional 2 Raluca Bercea, Principii de Drept Comunitar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006
1

juridice de interes public rezidente dar şi de personalitate juridică specială prin care, în cadrul capacităţii juridice generale pot să dobândească sau să înstrăineze bunuri, să stea în justiţie în procesele în care sunt chemate. Comunitatea are de asemenea competenţa de a încheia acte de drept internaţional chiar şi în domenii unde nu i s-a acordat competenţă expresă. Particularităţile dreptului comunitar European, sunt definite de noţiunea de

supranaţionalitate a comunităţilor europene. În acest sens, Dreptul Comunitar European se deosebeşte de Dreptul Internaţional Public în special prin faptul că fundamentează drepturi şi obligaţii nemijlocite pentru persoane şi intreprinderi, adică aceste drepturi şi obligaţii vor fi reglementate direct de către instituţiile competente ale comunităţilor şi nu prin intermediul statului. Spre deosebire de Dreptul Internaţional Public, în ordinea juridică comunitară, subiecte de drept sunt şi persoanele fizice şi juridice resortisante pe teritoriul statelor membre, pe când în Dreptul Internaţional Public, subiecte de drept sunt exclusiv statele şi organizaţiile internaţionale. Aşadar, în Dreptul Comunitar, domeniul suveranităţii statale se extinde dincolo de limitele specifice consacrate în Dreptul Internaţional fapt ce defineşte transferul de prerogative de suveranitate dinspre statele membre către Comunitate. Supranaţionalitatea reprezintă prin urmare caracteristica juridică fundamentală a Comunitaţilor Europene. Ca ramură de drept, Dreptul Comunitar European desemnează ansamblul normelor juridice ce izvorăsc din tratatele constitutive ale comunităţilor europene cu caracter supranaţional, din reglementările instituţiilor şi organelor comunitare, din practica judiciară şi din cutumă, care reglementează raporturile sociale care se nasc, se modifică şi/sau se sting între statele membre în cadrul acestor organizaţii europene, între comunităţile europene şi statele membre precum şi între comunităţile europene şi resortisanţii din statele membre, persoane fizice şi juridice. Dreptul comunitar primar reprezintă totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele de constituire ale comunităţilor europene, în anexele, protocoalele şi actele adiţionale, în tratatele de aderare a unor state, în tratatele şi actele cu caracter internaţional de modificare sau completare a tratatelor constitutive. Dreptul comunitar secundar (derivat) se constituie din totalitatea normelor juridice elaborate de către organele comunităţilor europene în baza şi pentru executarea normelor

de drept comunitar primar3. Având un caracter derivat, dreptul secundar nu poate fi contrar dreptului primar şi trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale ale Comunităţilor şi principiilor generale de drept comunitar În această categorie sunt cuprinse actele adoptate de instituţiile comunitare în vederea aplicării prevederilor Tratatului: regulamentele, directivele şi deciziile, care au caracter juridic obligatoriu şi nu reprezintă simple rezoluţii sau recomandări4. Aceste acte pot fi modificate oricând de organul care le-a emis. Denumirea de „regim juridic comun” se găseşte atât în articolul 189 al Tratatului CEE unde se arată că „pentru îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”5, cât şi în art. 61 ale Tratatului CEEA şi art. 4 al Tratatului CECA. Natura unui act nu depinde de denumirea sa sau de autoritatea care l-a adopat, ci de obiectul său şi de conţinutul privind definiţiile furnizate prin tratate. Curtea îşi rezervă dreptul de interpretare, poate recalifica un act a cărui denumire nu corespunde conţinutului său şi îl poate anula sau declara nevalid dacă acesta a fost adoptat după o procedură care nu corespunde cu natura sa.

Regimul juridic al regulamentelor

Regulamentul este principalul izvor de drept comunitar secundar. Articolul 189 din Tratatul CEE6 îi conferă o natură şi o eficacitate comparabile cu cele ale legilor naţionale, şi la fel ca acestea are o influenţă generală; acesta fiind şi criteriul de distincţie dintre regulament şi decizie. El nu se adresează unui număr limitat de persoane şi este obligatoriu7în toate dispoziţiile sale,
3 4

În caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice Acestea sunt folosite mai degrabă în dreptul internaţional public 5 Note de curs – Dreptul european al Afacerilor, Răducan Oprea, Romona Mihaela Oprea, Universitatea “Dunărea de Jos”, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice, 2009, site www.fsjsp.ugal.ro/doc/21.10.../dreptul%20european%20afac-curs-ID.doc, acessat în data de 11.05.2010 6 Actualul articol 249 CE 7 Conform articolului 189(2) al Tratatului de la Roma care statuează faptul că regulamentele sunt de aplicabilitate generală fiind obligatorii direct şi în întregime pe teritoriul statelor membre

interzicând orice aplicare incompletă (spre deosebire de recomandări şi avize8 sau directive9). Prin urmare, instituţiile comunitare compentente pot nu numai să prescrie un rezultat ci pot să şi impună modalităţile de aplicare şi execuţie pe care acestea le consideră necesare sau oportune. Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru şi se adresează direct subiectelor de drept intern din statele membre. Prin urmare, acesta se inserează în mod automat în ordinile juridice naţionale şi exclude orice măsură de receptare sau tranformare naţională. Totuşi regulamentele se pot reproduce în publicaţiile naţionale in motive de informare şi pentru a nu crea confuzii sau îndoieli asupra caracterului comunitar al dispoziţiilor reproduse. Din punctul de vedere al regimului juridic, regulamentele au următoarele elemente esenţiale10:
-

Se adresează tuturor subiectelor de drept din spaţiul comunitar – nu cuprind deci o indicaţie a destinatarilor, şi orice subiect de drept este potenţial privit într-un regulament

-

Conţin prevederi generale şi impersonale Sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor Au aplicabilitate directă în toate statele membre

Regulamentele intră în vigoare11 la data fixată de Instituţiile compentente sau în a 20-a zi următoare publicării lor12. Însă regulamentul poate, în cazuri excepţionale, intra în vigoare încă din ziua publicării sau în ziua imediat următoare publicării.

Regimul juridic al directivelor

8 9

Care conform articolului 189 al Tratatului CEE, nu obligă Care obligă numai în privinţa rezultatului 10 Conform Articolului 189 CE 11 Conform Articolului 254 CE 12 Cea care figurează pe fiecare număr al Jurnalului Oficial

Directivele impun rezultate şi în principiu competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele de atingere a acestor rezultate sunt lăsate destinatarilor lor, cu condiţia ca măsurile adoptate să fie efectuate în termenele fixate, însă statele au obligaţia de a comunica Comisiei măsurile luate în vederea aplicării directivelor. Prin urmare, directivele sunt acte normative care stabilesc cadrul general de reglementare a diverselor aspecte care au intrat în atenţia instituţiilor comunitare, însă lasă la latitudine statelor memebre forma sub care acestea vor fi implementate în legislaţia naţională. Implementarea conţinutului directivelor în normele interne va fi însă efectuată în conformitate cu procedurile legislative specifice fiecăruia dintre statele ce au fost vizate de respectiva directivă. Aşadar, directivele nu au aplicabilitate generală, ele putând fi adreste numai unora dintre statele membre, care au obligaţia de le implementa în legislaţia naţională în acord cu scopul ei şi într-o anumită perioadă de timp. Curtea aminteşte obligaţia statelor de a „alege formele şi mijloacele cele mai adecvate în vederea asigurării efectului util al directivelor”13 şi precizează în ceea ce priveşte forma şi mijloacele măsurilor care trebuie luate de instanţele naţionale, competenţele sunt lăsate statelor membre în funcţie de rezultatele pe care Consiliul sau Comisia înţeleg să le atingă. Formele măsurilor de transpunere a directivelor ce trebuie luate de statele membre implică eliminarea dispoziţiilor imcompatibile, iar prin transpunere se înţelege măsurile ce trebuie adoptate de statul vizat să îşi îndeplinească obligaţiile ce decurg din directive. Dispoziţiile trebuie să fie aplicate cu forţă constrângătoare, incontestabilă şi trebuie să fie specifice, precise şi clare pentru ca exigenţele securităţii juridice să fie îndeplinite. Directivele sunt contituite din recomandări14 şi directive15, recomandările CECO fiind adresate anumitor destinatari (atât statele cât şi alţi agenţi comunitari), iar directivele CE şi CEEA fiind adresate numai statelor membre, şi nu pot impune obligaţii persoanelor. Acestea nu sunt acte generale ci se adresează doar destinatarilor, chiar dacă au acelaşi conţinut general. Prin urmare acestea sunt comunicate fiecărui destinatar, şi chiar daca sunt comunicate în Jurnalul Oficial al
Hotărârea Curţii din 8 aprilie 1975, Revista de Dreptul Muncii şi Dreptul Securităţii Sociale, Anul I, Nr.2/2008, pag 241, site: http://www.scribd.com/doc/8407479/nr22008 accesat în data de 10.05.2010 14 Articolul 14 CECO 15 Articolul 189 CEE şi Articolul 161 CEEA
13

Uniunii Europene, publicarea lor nu reprezintă o condiţie de aplicabilitate, ci are doar valoare documentară. Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru aplicarea strictă şi concretă a tuturor prevederilor directivelor şi de a le prezenta Curţii. Chiar dacă această ultimă cerinţă nu este prevăzută în tratate, Curtea o impune ca obligatorie, iar absenţa notificării sau o prezentare incompletă a acesteia este considerată ca o neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Este de precizat faptul că directivele au mai ales un rol de armonizare a legislaţiilor statelor membre.

Regimul juridic al deciziilor

Deciziile nu au aplicabilitate directă generală ci se adresează unor destinatari precişi desemnaţi sau identificaţi de regulă conform articolului final al acestora16. Acestea se pot atât statelor cât şi particularilor, şi prin acestea se pot impune destinatarilor unele obligaţii sau pot aplica sancţiuni. De asemenea nu se impune o completare a lor cu măsuri de aplicare luate la nivel naţional, iar necomunicarea lor directă destinatarilor atrage neintrarea lor în vigoare17. Deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatari şi trebuie motivate clar şi pertinent18 şi intră în vigoare de la data fixată sau în cea de-a 15-a zi de la publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, înafara cazurilor în care este necesară modificarea acestora. Instituţiile care pot adopta decizii comune sunt Parlamentul şi Consiliul19, însă acest drept este acordat şi Băncii Centrale Europene. Spre deosebire de directivă, decizia este obligatorie cu toate elemente ei, nu numai în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins; prin urmare poate prevedea şi mijloacele cu care să se indeplinească rezultatul impus. Statele membre pot alege numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice interne. Spre deosebire de regulament care impune aplicarea acestui
16 17

Reglementate în Articolul 14 CECO, Articolul 189 CE şi Articolul 161 CEEA Chiar daca deciziile sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, dacă nu sunt comunicate destinatarului rămân inopozabile (însă lispa de notificare nu duce la nevalidare) 18 Pentru deciziile care se bazează pe o practică constantă, motivaţiile pot fi sumare 19 Conform Tratatului de la Maascticht

principiu ca fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct cand destinatarul este un particular sau o actiune, adică modifică prin ea insăsi situatia politică. Avizele şi recomandările

Avizele şi recomandările nu au forţă de constrângere ci exprimă o opinie a Comisiei sau a Consiliului adresată subiectelor de drept comunitar prin care se invită să se adopte o regulă de conduită care nu are caracter obligatoriu. Aceste acte preced actele normative obligatorii şi trebuiesc motivate.

PUNEREA ÎN APLICARE A LEGISLAŢIEI COMUNITARE (APLICABILITATEA DIRECTĂ, IMEDIATĂ, PRIORITARĂ A DREPTULUI COMUNITAR ÎN RAPORT CU DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE)

La baza procesului de formare a dreptului internaţional stă acodrul de voinţă dintre două state, manifestat de regulă prin încheierea unor tratate internaţionale. Modalităţile de implementare anormelor stipulate în aceste contracte în ordinea juridică naţională sunt de competenţa fiecărui stat semnatar. Prin urmare nu dreptul internaţinal relgmentează condiţiile în care statele realizează această implementare, ci statele decid în ce fel vor integre dispoziţiile tratatelor internaţionale în dreptul lor intern. În acest sens au fost formulate două concepţii: concepţia dualistă şi concepţia monistă. Conform concepţiei dualiste, dreptul internaţional şi dreptul naţional reprezintă ordini juridice separate şi independente, prin urmare un tratat internaţional rafiticat cu regularitate nu ar avea efect decât în ordinea internaţionlă. Un stat nu ar fi obligat ca în legislaţia sa naţională să ţină cont de normele dreptului internaţional şi poate adopa o lege internă care este în contradicţie cu obligaţiile internaţionale asumate de acesta anterior20, însă pentru ca o obligaţie internaţională să poată deveni efectivă este nevoie de o reglementare internă, indiferent de consimţământul exprimat anterior de respectivul stat. Dualismul prespune de asemenea ”încorporarea” dreptului internaţional în dreptul naţional şi „transformarea” lor în norme de drept naţional. Prin acord comun este posibilă şi „transformarea” normelor de drept intern în drept internaţional. Prin urmare, pentru ca un tratat să poată fi aplicat în ordinea internă a unui stat semnatar, este nevoie ca acesta să preia dispoziţiile tratatului internaţional şi să le introducă în ordinea naţională (printr-o lege). Conform concepţiei moniste, există o singură ordine juridică care cuprinde atât dreptul internaţional cât şi cel intern ca un tot unitar de norme situate într-un cadru ierarhic. Prin urmare, dreptul intern şi dreptul internaţional nu pot fi considerate ca sisteme autonome şi egale deoarece între ele există un raport de subordonare în cadrul unui singur sistem.
iar consecinţele unei asemenea situaţii pe planul răspunderii internaţionale constituie o problemă separată
20

Norma internaţională este aplicată imediat, fără a mai fi nevoie de integrarea sau transformarea ei în ordinea internă a statelor membre, iar în cazul în care norma de drept internaţional este mai recentă decăt norma sau normele naţionale, şi se află în conflict cu acestea, prioritate va avea norma internaţională; iar dacă norma internaţională este urmată de o normă naţională, aceasta din urmă trebuie să fie în concordanţă cu prima21. În acest context, statul nu mai reprezintă o entitate suverană ci doar o sumă de atribuţii oferite statului şi stabilite de dreptul internaţional. Sistemul monist are avantajul logic, prin care se înţelege că regulile juridice ale unei comunităţi mai mari trebuie să primeze faţă de cele ale părţilor sale, dar aplicarea normelor de drept internaţional revene statelor ca entităţi distincte

FORMELE DE APLICARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL ÎN SISTEMELE INTERNE

Conform teoriei moniste, unele state încorporează automat normele de drept internaţional general în normele interne, şi prin urmare nu se modifică în nici un fel caracterul internaţional al acestora. Această încorporare automată nu este explicit şi expres declarată în constituţiile statelor membre, însă aceasta este aplicată în practicile jurisdicţiilor naţionale unde, în cazul unui conflict, se recunoaşte tacit primatul dreptului internaţional asupra dreptuli naţional. Statele care au adoptat acest sistem sunt: Belgia, Spania, Franţa, Portugalia, Elveţia, Luxemburg. Într-o altă formă, dreptul internaţional general prevalează în faţa celui intern prin aceea că sistemul de drept intern este transformat în totalitate. Aşadar, prentru a fi aplicat direct, dreptul internaţional este tranformat în drept intern prin adoptarea de norme naţionale identice cu acesta. De asemenea, pentru a asigura continuitatea normelor generale în sistemul juridic intern, acesta este deschis la o tranformare continuă în concordanţă cu evoluţia dreptului internaţional22. Pe de altă parte există şi sisteme unde aplicabilitatea dreptului internaţional pe plan intern este condiţionată de tranformarea punctuală a acestuia prin acte normative interne23. Practica a
21 22 23

Asigurând astfel primatul normei de drept internaţional Spre exemplu, Olanda Decrete, ordonanţe gurvernamentale, decizii judiciare

demonstrat că încorporarea dreptului internaţional în ordinea juridică internă se realizează prin deciziile judiciare efectuate de statul membru. Prin urmare, norma internaţională devine eficientă în dreptul naţional numai după ce o jurisdicţie internă declară aplicabilitatea normei internaţionale.

Principiile aplicării dreptului comunitar

În raport cu dreptul naţional, dreptul comuniar este un sistem independent ce deţine surse şi modalităţi de aplicare şi control proprii. Acest raport este prin urmare definit de această autonomie faţă de sistemele interne, având în vedere caracterul supranaţional al Uniunii Europene. Este de remarcat faptul că instanţele de conflict dintre dreptul comunitar şi cel naţional sunt mai numeroare decât cele în care dreptul internaţional şi cel naţional s-ar putea afla. Dreptul internaţional reglementează domenii care nu întreţin raporturi cu dreptul intern. Dreptul comunitar însă, reglementează situaţii similare cu cele reglementare de dreptul intern24. Cele două dictum-uri ale Curtiţii de Justiţie a Comunităţilor europene afirmau, într-un stadiu incipient al jurisprudenţei Curţii, principiile specifice dreptului comunitar Se stipulează liniile directoare ale aplicabilităţii dreptului comunitar: În VAN GEND en LOOS (05.02.1963)
-

Natura juridică a dreptului comunitar (ca nouă ordine de drept internaţional Mecanismul de formare a ordinii juridice a dreptului comunitar (cedarea unor competenţe de suveranitate statală)

-

Calitatea particulară a subiecţilor dreptului comunitar ( sunt subiecţi ai noii ordini juridice nu numai statele membre ci şi particularii)

-

Efectul direct ca principiu de aplicare a dreptului comunitar (care consta în capacitatea acestuia de a crea drepturi şi obligaţii pentru particularii din statele membre)

Principii de drept comunitar, Raluca Bercea, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, pag 145
24

• •

Efectul imediat al dreptului comunitar Consecinţele jurisdicţionale ale efectului direct: obligaţia jurisdicţiilor naţionale de a asigura efectul direct al dreptului comunitar necesitatea ca dreptul intern să recunoască particularilor insturmentele juridice prin care aceştia să îşi invoce drepturile

judecătorul naţional este judecător de drept comun al dreptului comunitar

În COSTA vs ENEL (05.07.1964)
-

Ordinea juridică de drept comunitar ca fiind autonomă de cea de drept internaţional public Efectul imediat ca principiu de aplicare a dreptului comunitar, iar de această dată Curtea stipulează explicit că ordinea de drept comunitar este ordine juridică integrată în ordinea juridică internă a statelor membre

-

-

Caracteristicile esenţiale ale Comunităţilor: durata nelimitată, atribuţiile proprii, personalitatea, capacitatea juridică, capacitatea de reprezentare internaţională, puterile reale

-

Temeiul care fundamentează efectele dreptului comunitar: cedarea unor competenţe prin care se exprimă suveranitatea statală

-

Efectul direct al dreptului comunitar prin care se recunoasc ca subiecţi de drept persoanele particulare

-

Caracterul definitiv şi irevocabil al transferului de competenţe care fundamentează ordinea juridică comunitară

-

Cel de-al treilea principiu de aplicare a dreptului comunitar: prevalenţa ordinii juridice comunitare asupra dreptului naţional contrar.

Principiul aplicării imediate

În sistemele dualiste şi moniste dreptul internaţional este receptat de în dreptul intern. Aceasta este condiţia executării obligaţiilor acestuia in ordinea juridică internă. Însă după cum am menţionat mai sus, efectul principal al receptării este transformarea caracterului internaţional în caracter intern. Dreptul comunitar respinge însă receptarea. Practic este vorba de un sistem monist, sistem ale cărui caracteristici decurg din însăşi natura juridică a Comunităţilor Europene care au fost formate prin cedarea parţială de competenţe a statelor membre către entitatea supra-naţională. Prin urmare dreptul comunitar este caracterizat prin încoporarea automată în ordinea juridică naţională a statelor membre, şi nu prin receptarea şi transformarea sa ulterioară, conform dictumului Curţii: „este conform logicii sistemului comunitar că reglementările CEE nu trebuie să facă obiectul măsurilor naţionale cu caracter reproductiv sau executiv, susceptibile să modifice sau să condiţioneze în vreun fel intrarea lor în vigoare şi, cu atât mai mult, măsurile naţionale de acest tip nu pot să se substituie normelor comunitare, să le sustragă pe acestea de la aplicare sau să le abroge, chiar parţial”25; dacă o normă care este prevăzută în Consituţia unui stat membru este contrară normei comunitare, se va aplica norma comunitară. Prin urmare, aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar reprezintă obligativitatea judecătorului naţional - care are sarcina de a aplica dreptul comunitar - de a asigura efectul deplin al normei de drept comunitar. În caz de conflict, acesta va lăsa neaplicată norma contrară celei comunitare, fără a trebui să ceară eliminarea în prealabil a primei pe cale legislativă sau prin alt procedeau naţional. Efectul imediat este aplicat în primul rând în cazul tratatelor institutive, oricare ar fi fost condiţiile pe care statele membre iniţiale le-au ratificat sau cele în care au aderat noile state. Curtea a stabilit că aceste tratate „aplicate în calitate de drept comunitar”26 şi interzice tranformarea sau receptarea lor în ordinea juridică naţională. Prin urmare, tratatele au prin ele însele forţă de lege în ordinea juridică internă a statelor membre. În cazul textelor care modifică tratatele institutive, se aplică aceeaşi regulă.

Principii de drept comunitar, Raluca Bercea, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, pag 148 26 Ibidem
25

De asemenea şi pentru regulamente care vor fi inserate automat în dreptul naţional, fără receptarea sau trnaformarea în ordinea juridică internă. În ceea ce priveşte directivele, Curtea a făcut expres distincţia dintre măsurile de traspunere şi receptare, arătând imposibilitatea de a deduce necesitatea receptării din faptul că eficienţa directivei este condiţionată de punerea în executare a actului de drept derivat în discuţie de către statul membru27. De asemenea, deciziile adopate de instituţiile comunitare au de asemenea efect imediat, indiferent dacă se adresează comunităţilor sau particularilor, deoarece efectul acestora este asociat cu conţinutul actului şi nu măsurilor naţionale necesare pentru punerea în aplicare a acestuia.

Principiul aplicării directe

Expresia „direct aplicabil” a fost pentru prima dată formulată în articolul 249 TCEE făcând referire la unul din izvoarele dreptului comunitar derivat, şi anumte la regulament. Aplicabilitatea directă semnifică în acest context faptul că regulamentele comunitare sunt integrate fără modificare în ordinea juridică internă şi că orice măsură naţională de transformare sau receptare în ordinea juridică internă nu este permisă. Un alt articol care face referire la acest principiu, sau mai exact din care rezultă acesta este şi art. 81 din TCE, unde sunt formulate prevederi cu privire la concurenţă şi aplicabilitatea este valabilă pentru intreprinderi. Generalizarea principiului aplicabilităţii directe s-a realizat printr-o hotărâre a CJCE. Principiul aplicării directe a fost iniţiat în speţa Van Gend en Loos. Van Gend en Loos a fost o firmă de import olandeză, căreia i-a fost solicitat să plătească taxe vamale pentru o marfă importată din Germania, în conformitate cu legea adoptată după crearea CEE. Van Gend en Loos au sesizat instanţele olandeze asupra acestei solicitări de plată, motivând că o taxă suplimentară vamală încalca art. 25 (fostul art. 12) TCEE28, prin care se interzicea introducerea de

27

Pag 148 Fostul articol 12 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, prin care se stipula că statele membre nu vor introduce între ele noi taxe vamale
28

noi taxe vamale. În consecinţă, instanţa olandeză a sesizat CJCE (conform Art. 234 – fostul art. 177) pentru interpretarea şi stabilirea dispoziţiei relevante. Dreptul aplicabil CJCE – art. 25 (fostul art. 12) TCEE : interzicerea impunerii de noi taxe vamale şi mărirea cuantumului celor două deja existente. Soluţia CJCE : - s-a creat o nouă ordine jurididică în dreptul internaţional prin care statele membre şi-au limitat drepturile în anumite domenii - subiecte de drept au devenit şi particularii nu numai statele Prin aceasta se reafirmă ideea conform căreia obiectivul CE este acela de a crea o piaţă comună cu o funcţionare care priveşte direct părţile implicate, atât persoanele fizice cât şi cele juridice. Art. 25 (fostul art. 12) TCEE are efect direct în relaţia dintre statele membre şi subiectele de drept intern şi crează drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze. Speţa Van Gend en Loos recunoaşte noua ordine juridică din dreptul internaţional nu doar în ceea ce priveşte statele membre suverane care au semnat şi ratificat tratatul, ci şi în ordinea juridică naţională a fiecăruia dintre ele. Prin aceasta, noua normă comunitară creează drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate direct de particulari în instanţele naţionale29, drepturi şi obligaţii care trebuie respectate faţă de stat (efect direct vertical) sau în raport cu alţi particulari (efect direct orizontal). Jurisprudenţa CJCE face diferenţa dintre aplicabilitatea directă verticală şi cea orizontală. Aplicabilitatea directă verticală reprezintă posibilitatea invocării dispoziţiilor unei directive în raport cu un stat sau cu o autoritate a acestuia. CJCE precizează că o dispoziţie care are un efect direct vertical poate să fie invocată de justiţiabil atât împotriva unei autorităţi statale, cât şi

Van Gend en Loos, o firmă de importatori, a fost solicitată să plătească taxe vamale pentru o marfă importată din Germania în Olanda, conform legii, http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/191/Van_Gend_en_Loos,_o_firma_de_importatori,_a _fost_solicitata_sa_plateasca_taxe_vamale_pentru_o_marfa_importata_din_Germania_in_Oland a,_conform_legii_ad acessat în data de 13.05.2010
29

împotriva organismelor şi autorităţilor care sunt supuse autorităţii sau controlului statului, sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele aplicabile în relaţiile dintre particulari.30 Condiţiile CJCE ca dispoziţiile comunitare să aibă efect direct sunt: Să fie suficient de clare Să fie precise şl necondiţionate Să nu necesite o adoptare a unei legi naţionale în baza lor

Dacă acete criterii sunt îndeplinite, autorităţile competente nu au nici o putere de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte punerea în aplicare a dispoziţiei, şi prin urmare aceasta este susceptibilă de a fi aplicată de judecător. Pe de altă parte însă, în dreptul internaţional public, un acord internaţional nu poate crea direct drepturi şi obligaţii pentru particulari31. Conform dispoziţiilor art. 249 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene32 baza legală din care derivă normalitatea completă a regulamentului, Curtea stipulează că acesta „produce efecte imediate şi este, ca atare, apt să confere praticularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionale au obligaţia să le protejeze”33. Curtea mai arată însă ca efectul direct nu este atins de măsurile naţionale de excutare a regulamentului, jurisicţiile naţionale trebuind să „controleze conformitatea măsurilor naţionale cu conţinutul regulamentului comunitar.”34 Aplicabilitatea directă orizontală permite unui justiţiabil privat să invoice o dispoziţie comunitară împortiva unei alte persoane particulare. Diferenţa dintre principiul aplicării directe şi cel al aplicării imediate, este acela că principiul aplicării directe se referă la crearea de drepturi pentru resortisanţii statelor membre, iar principiul aplicării imediate se referă la momentul în timp la care se aplică o normă comunitară pentru statele membre.
30

Note de curs – Drept European, Lect. Dr. Tofan Mihaela, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Centrul de Studii Europene, 2008-2009 http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Drept_european.pdf accesat în data de 13.05.2010 31 după cum a arătat CJCE în avizul Dantzig 32 Fostul art. 189 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene 33 Principii de drept comunitar, Raluca Bercea, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, Pag 151 34 Ibidem

Principiul aplicării cu prioritate

Deşi nu există nici o referinţă în trataele institutive la primatul dreptului comunitar asupra dreptului intern, această dispoziţie este implicită. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene suplineşte însă această lipsă prin dictum-urile pe care le-a produs şi stipulează că: „dată fiind natura sa specifică, dreptului născut din tratat nu i se poate opune un text intern, oricare ar fi natura acestuia, fără ca prin aceasta să-şi piardă carcaterul comunitar şi fără să fie repusă în discuţie însăşi baza juridică a Comunităţii.„35 Prin transferul de atribuţii statele membre nu mai elaborează legislaţie în domeniile în care şiau cedat atribuţiile, deoarece numai deţin compenţa necesară. Legislaţia europeană creează o ordine juridică care se integrează în legislaţia naţională. Prin urmare este imposibilă elaborarea unei măsuri naţionale ulterioare contrare dreptului european. Existenţa unei asemenea măsuri ar priva aşadar dreptul european de aplicarea sa uniformă, deoarece acesta ar fi variat în funcţie de legislaţa ulterioară din fiecare stat membru. În consecinţă, o aplicare diferenţiată de către aceste state ar genera dicriminări pe bază de naţionalitate sau cetăţenie, discriminări care sunt interzise de prevederile legislaţiei europene. Prin urmare efectul aplicării cu prioritate va fi utilizat atât de instanţele interne cât şi de Curte însăşi. Prin crearea Comunităţilor, statele îşi limitează după cum am amintit drepturile suverane şi în consecinţă, domeniul în care au fost transferate comptenţele, statele nu mai pot elabora alte legi contrare dreptului comunitar. Primatul dreptului comunitar este absolut şi necondiţionat şi reprezintă un ”dublu absolut”, adică beneficiază de acest efect orice normă comunitară iar pe de altă parte, este afectată de acest principiu orice normă internă. Prin urmare nu numai tratatele institutive beneficiază de efect direct, ci şi regulamentele, directivele (care trebuie să stipuleze obligaţii necondiţionate şi suficient de precise), deciziile (care se impun tuturor autorităţilor naţionale ale statului destinatar şi juridicţiilor acestuia) şi acordurilor internaţionale încheiate de Comunitate. Aşadar, prevalenţa dreptului

Principii de drept comunitar, Raluca Bercea, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, Pag 153
35

comunitar se impune în faţa oricărei norme interne indiferent de poziţia sa ierarhică juridică şi indiferent de momentul întrării sale în vigoare (anterior sau posterior dreptului comunitar). Însă în cazul de speţă Siemmenthal36, Curtea constată că măsura naţională nu este conformă cu dreptul comunitar, DAR nu o poate invalida. Cu toate acestea, legea naţională rămâne fără efect datorită prevalenţei normei de drept comunitar contrare.

Principiul autonomiei Statelor Membre

În acest sens, statele membre pun în aplicare obligaţiile lor comunitare în conformitate cu principiul autonomiei instituţionale. Prin urmate, procedurile dreptului naţional. Autonomia instituţională reprezintă aşadar respectarea rolului pe care îl are dreptul intern în ordinea juridică naţională. În practică însă, Curtea a limitat aplicabilitatea acestui concept, iar în unele cazuri acesta a ajuns să indice expres că autonomia instituţională nu este recunoscută decât doar în absenţa unor dispoziţii comunitare concrete. măsurile necesare respectării şi aplicării normelor de drept comunitar sunt luate de către instituţiile naţionale şi în concordanţă cu puterile şi

Principiul cooperării loiale

Principiul cooperării loiale vizează relaţiile dintre statele membre şi ordinea juridică comunitară. Pentru ca o comunitate să poată exista, statele constituante trebuie să manifeste loialitate faţă de comunitatea în sine. Spre deosebire de dreptul internaţional public, unde prevalează o simplă reciprocitate, o bună credinţă a entităţilor, în sistemul de drept comunitar, statele sunt solidare. În această situaţie,

Hotararea CJCE din 9/1/78, unde CJCE interzice adopatrea de acte normative naţionale care nu sunt compatibile cu normele de drept comunitar
36

ordinea juridică este deopotrivă centralizată şi descentralizată, dar se caraterizează printr-un grad înalt de coeziune şi coexistenţă. Trebuie subliniat că obligaţia de cooperare devine foarte importantă mai ales în situaţia când cooperarea pentru acţiunea comunitară întâmpină dificultăţi şi se impune reacţia statelor pentru protejarea interesului comun. Un astfel de caz a fost întâlnit în practică atunci când pentru protejarea resurselor naturale ale mării Curtea a legitimat acţiunea statelor membre în lipsa acţiunii comunitare: „dacă aceste măsuri pot fi luate în timp util pe bază comunitară, statele membre au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a acţiona în interesul Comunităţii

PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ PUNEREA ÎN APLICARE A DREPTULUI COMUNITAR DE CĂTRE STATELE MEMBRE

În cadrul Uniunii Europene, Parlamentul European împarte competenţeşe de ordin legislativ cu Consiliul pentru a adopa acte juridice obligatorii ( cum sunt regulamentele şi directivele). Aceastp procedură legislativă cuprinde: procedura consultării, procedura cooperării, procedura codeciziei şi procedura avizului conform

Principiul cooperării

Procedura cooperării între Consiliu Uniunii Europene şi Parlamentul European a fost introdusă prin Actul Unic European37. Deşi puterea de decizie aparţine Consiliului, Parlamentul poate înfluenţa această decizie prin avizul pe care acesta îl trimite Consiliului după ce a primit actul normativ de la Comisie. Parlamentul poate aduce modificări poziţiei comune a Consiliului însă – spre deosebire de procedura de codezicie – decizia finală aparţine în totalitate Consiliului.

37

Pentru a întări rolul Parlamentului în raport cu procedura consultării

Acestă procedură se aplică doar domeniului Uniunii Economice şi Monetare, toate celelalte domenii care erau iniţial vizate de acestă procedură au fost supuse în urma Tratatului de la Amsterdam procedurii codeciziei. Procedura se aplică în următoarele situaţii: reguli cu privire la supravegherea multilaterală, interdicţia de accest în instuţiile financiare, interdicţia de asumare a angajamentelor de către statele membre, măsurile cu privire la armonizarea circulaţiei de monedă metalică. Procesul derulării procedurii de cooperare are două etape: 1. Actul normativ la prima lectură Propunerea Comisiei este transmisă în primul rând Consiliului dar şi Parlamentului. Prin aceasta, înainte de adoptarea poziţiei comune, Parlaemtul poate trimite Consiliului avizul său38. Pe baza acestor avize, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată o poziţie comună.

2. Actul normativ la a doua lectură În cadrul celei de-a doua lecturi, Parlamentul analizează poziţia comună adoptată de Consiliu, iar în termen de trei luni trebuie să aleagă din una dintre posibilăţile de care dispune:
-

Poate aproba poziţia comună sau poate să nu se pronunţe asupra acesteia. În acest caz, Consiliul hotărăşte definitiv asupra poziţiei comune

-

Poate respinge poziţia comună. În acest caz, Consiliul poate:
o

să îşi impună voinţa în cadul celei de-a doua lecturi însă doar prin vot unanim, sau poate decide ca decizia să nu fie adoptată, situaţie ce poate duce la un blocaj.

o

dacă Parlamentul aduce amendamente actului normativ, Comisia poate să le adopate sau poate să le refuze, însă adoptarea lor este posibilă doar în cazul unanimităţii de voturi. Parlamentul poate să îşi impună poziţia în faţa Consiliului însă doar cu ajutorul Comisiei.

38

În acest stadiu pot fi consultate şi Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor

Procedura consultării Aceasta a fost prima procedură legislativă a Comunităţilor Europene, însă şi-a pierdut din importanţă după introducerea procedurii de cooperare şi codecizie, şi nu se aplică decât în situaţiile care nu sunt supuse procedurii de cooperare şi codecizie. Se recurge deci la procedura de consultare atunci când se adoptă decizii destinate combaterii discriminării pe bază de sex, rasă sau origine etnică, religie, handicap, vârstă sau orientare sexuală; pentru completarea drepturilor legate de cetăţenia Uniunii Europene; în domeniul politicii agricole comune: pentru liberaliyarea politicii agricole comune; pentru liberalizarea anumitpr servicii; pentru perioada de tranziţie de cinci ani în domeniul vizelor, azilului şi imigrării; în domeniul concurenţei, al fiscalităţii; pentru elaborarea liniilor directoare pentru ocuparea forţei de muncă; pentru extinderea politicii comerciale externe la serviciile şi drepturile de proprietate industrială; pentru protecţia socială şi apărarea intereselor muncitorilor şi amelioarea condiţiilor de muncă; pentru înfiinţarea întreprinderilor comune în cadrul executării programelor de cercetare; în domeniul mediului – cu privire la problemele fiscale, amenajarea teritoriului, afectarea solului sau gestiunea resurselor hidraulice. În cadrul procedurii consultării Comisia formulează o propunere, iar Consiliul dispune de posibilitatea de a o respinge, însă nu înainte ca procedura să treacă prin mai multe etape: 1. Elaborarea unei propuneri

Comisia elaborează o propunere pe care o transmite Consiliului, însoţită de o expunere detaliată a motivelor iniţiativei. În procesul de elaborare Comisia poate apela şi la comisii naţionale de experţi pentru consultări. 2. Etapa consultării

Înainte de pronunţarea unei decizii asupa propunerii Comisiei, Consiliul verifică dacă celelalte instituţii comunitare trebuie să fie consultate cum ar fi Parlamentul European – deoarece neconsultarea Parlamentului poate duce la introducerea unui recurs în anulare a actului normativ în discuţie, ceea ce poate anula întreaga procedură. Parlamentul, după examinarea proiectului normativ în sesiune plenară poate să îl aprobe, respingă sau să îi aducă amendamente. Consiliul însă poate să nu urmeze aceste amendamente.
3. Etapa deciziei

După consultarea Parlamentului39, Comisia trimite din nou propunerea – modificată sau nu conform avizelor primite – Consiliului şi apoi aceasta este examinată de Comitetul Reprezentaţilor Permanenţi ai statelor membre.
4. Etapa publicării

După ce actul normativ este formulat în forma finitivă, acesta este tradus în limbile oficiale ale Uniunii Europene, şi este aprobat definitiv de Consiliu. Urmează publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene , sau este notificat destinatarului său în cazul în care este vorba despre un act pentru a cărui aplicare este obligatorie procedura de notificare.

Procedura avizului conform

Procedura avizului conform a fost introdusă prin Actul Unic European. Aceasta conferă Parlamentului posibilitatea de a-şi exprima acordul sau dezacordul în ceea ce priveşte adoptarea diferitelor acte. Însă procedura avizului conform nu permite Parlamentului să acţioneze în mod direct, rolul său fiind doar acela de a aproba sau de a respinge actele propuse.
39

Şi a Comitelului Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, în unele cazuri

Procedura legislativă este după cum urmează: Comisia Europeană elaborează şi înaintează o propunere legislativă Consiliului Uniunii Europene şi Parlamentului. Actul normativ este adoptat de către Consiliu numai dacă Parlamentul i-a dat aviz favorabil. Dacă acesta a primit un aviz negativ din partea Parlamentului, proicetul este respins, fără ca Parlamentul să poată aviza o variantă amendată a propunerii iniţiale. Procedura avizului conform este în vigoare în următoatele domenii: cooperarea extinsă, sarcinile specifice ale Băncii Centrale Europene, modificarea Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, Fondurile structurale şi Fondurile de coeziune, procedura electorală uniformă, anumite acorduri internaţionale, încălcarea dreptului omului, aderarea noilor state la Uniunea Europeană

Procedura Codeciziei

Procedura codeziei a fost introdusă prin art. 251 din Tratatul asupra Uniunii Europene, şi a reprentat o inovaţie, fiind un pas important spre acordarea de puteri extinse Parlamentului. Prin această procedură, Parlamentul dispune de drept de veto însă nu poate să îşi manifeste iniţiativa legislativă, care aparţine Comisiei. Prin urmare, actul normativ nu poatr fi adoptat decât pe baza acordului Parlamentului sau în cazul lipsei opoziţie din partea acestuia. Actul este un produs comun al Consiliului şi al Parlementului, şi este semnat de preşedinţii ambelor instituţii. Spre deosebire de procedura de cooperare, unde Consiliul poate să înlăture avizul Parlamentului, în procedura de codeziei acest lucru nu este posibil. Dacă există însă un dezacord, se constituie un grup de reconciliere format din reprezentaţii Consiliului şi ai Parlamentului care se vor pune de acord asupra unui text care este acceptat de ambele părţi.Prin urmare, procedura codeciziei, pune Parlamentul şi Consiliul pe poziţii de egalitate în ceea ce priveşte rolul lor legislativ, iar în cazul în care nu se poate cădea la un acord, procesul legislativ riscă să nu se mai realizeze. Procedura codeziciei a devenit cea mai importantă practică legislativă şi este aplicată în următoatele domenii: non-dicriminarea pe motive de naţionalitate, non-dicriminarea pe motive de

sex, origine etnică, religie sau convingeri, handicat, vârstă sau orientare sexuală, libertatea de circulaţie şi de sejur, libera circulaţie a forţei de muncă, securitatea socială a muncitorilor emigranţi, dreptul de stabilire, politica de vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, transporturi, piaţa internă, şomajul, cooperarea vamală, politica socială, egalitatea de şanse şi de tratament, deciziile cu privire la Fondul Social European, educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorului, reţele europene, industrie, unitate economică şi socială, Fondurile Europene de Dezvoltate Regională, cercetare şi dezvoltare tehnologică, formare profesională, accesul la documentele instituţiilor, fraudă, statistică, crearea unor organe de control în domeniul protecţiei informaţiilor Etapele de desfăşurare a procedurii de codecizie 1. Actul normativ la prima lectură a Parlamentului

Comisia prezintă proiectul Parlamentului şi Consiliului40. Într-o primă lectură, Parlamentul deliberează asupra acestei propunei şi transmite avizul săr Consiliului. Dacă Parlamentul nu aduce nici un amendament propunerii şi dacă Consiliul acceptă textul legislativ sau dacă acceptă amendamentele aduse de Parlament – atunci când este cazul – Consiliul poate hotărâ încă din acest stadiu asupra actului normativ. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite însă, se pregăteşte cea de-a doua lectură a actului de către Parlament.

2. Actul normativ la cea de-a doua lectură a Parlamentului În urma propunerii Comisiei şi a avizului Parlamentului41, Consiliul hotărăşte asupra unei poziţii luate cu majoritate calificată. Aceată poziţie face obiectul celei de-a doua lecturi a Parlamentului, şi Consiliul dispune de trei posibilităţi de acţiun în decursul a trei luni:

40 41

În unele cazuri şi Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor şi a avizelor Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor în unele cazuri

-

Dacă Parlamentul aprobă poziţia luată cu majoritate calificată în Consiliu, sau dacă nu se pronunţă asupra acestea în decurs de trei luni, se hotărăşte conform poziţiei comune.

-

Dacă Parlamentul respinge poziţia comună42, procedura legislativă se închide. Dacă Parlamentul aduce amendamente poziţiei comune, atunci procedura poate continua

Dacă Consiliul aprobă amendamentele în forma propusă de Parlament, aceste sunt adoptate astfel. Dacă Consiliul respinge unele modificări aduse de Parlament, sau dacă majoritatea cerută nu este întrunită43, preşedintele Consiliului trebuie ca în termen de şase săptămâni să convoace Comitetul de reconciliere44 – de comun acord cu preşedintele Parlamentului. Acestă procedură are ca scop ajungerea la un compromis ce trebuie obţinut prin majoritate calificată în Comitet. 3 Actul normativ la o a treia lectură a Parlamentului Dacă Comitetul de reconcilierea aprobă un proiect, Parlamentul şi Consiliul trebuie să hotărască asupra unui act în a treia lectură în termen de şase săptămâni. Avizul trebuie dat prin majoritate calificată în Consiliu şi cu majoritate absolută în Parlament. În cazul în care procedura de reconciliere eşuează actul normativ propus nu va fi adopata, şi procedura legislativă se închide.

Situaţie posibilă doar cu majoritate absolută a membrilor Parlamentului Este nevoie spre exemplu de unanimitate în voturi pentru a da un aviz negativ amendamentelor aduse de Parlament 44 Format din reprezentaţi ai Consilului şi Parlamentului
42 43

GLOSAR DE TERMENI

Cadru instituț ional unic = acordul statelor membre de a acționa prin intermediul unor instituții comune pentru intensificarea integrării și cooperării între ele (concretizează principiul unicității instituționale). Cadrul instituțional unic implică totodată și acceptarea acesti fapt de catre celelalte state membre, neparticipante. Capacitate juridică = aptitudinea persoanei fizice sau persoanei juridice de a participa (în nume propriu sau pentru altul), ca titular de drepturi și obligații la raporturile juridice. Comitologie = denumirea activităţii şi studiului numeroaselor comitete şi grupuri de lucru ale UE. Termenul este utilizat în mod obişnuit într-un sens mai îngust, pentru a defini diferitele tipuri de comitete implicate în oferirea de consultanţă asupra implementării legislaţiei UE Decizie de neparticipare = o scutire acordată unei țări care nu dorește să se alăture celorlalte state membre ale Uniunii într-un anumit domeniu al cooperării comunitare, ca mod de evitare a unui impas general Dictum =(lat) pronunțare a unei instanțe asupra unui litigiu adus în fața ei Efect juridic = consecințele produse în viața de relație de faptele juridice (în sens restrans) și de actele juridice care, în limitele și în condițiile prevăzute de lege, se bucură de eficacitate. Instrumente juridice comunitare = instrumentele de care dispun instituțiile comunitare pentru ași îndeplini sarcinile în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene, cu respectarea în același timp a principiului subsidiarității. Exemple: regulamentele, directivele. deciziile, recomandările și avizele.

Integrare diferenț iată = integrarea diferențiată caracterizează un proces de unificare europeană cu mai multe viteze: într-o primă etapă, doar unele dintre statele membre ale UE, cele mai pregătite, se vor angaja pe calea unei integrări aprofundate (de exemplu, pentru introducerea monedei unice Euro, politica socială sau crearea unei politici de apărare comună), în timp ce celelalte țări membre continuă cooperarea în limitele de până atunci stabilite prin Tratat Nucleul dur = un grup mic de țări care pot si vor să stabilească intre ele o colaborare mai stransă. Conform acestui concept se permite înscrierea integrării diferențiate în cadrul instituțional al Uniunii, pentru a preîntampina formarea de nuclee dure în afara acestui cadru. Pacta sunt servanada = (lat) acordureile trebuie resprectate Personalitate juridică = aptitudinea recunoscută de lege unei entități colective de a fi persoană juridică, respectiv de a fi titular de drepturi și obligații. REACH = Registration, Evaluation, Authorisation and Restriction of Chemicals (trad. Înregistrarea, Evaluarea, Autorizarea și Restricționarea produselor chimice). Preprezintă un cadru legislative unic pentru înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea produselor chimice, urmărindu-se asigurarea unei mai mari securități în folosirea și fabricarea substanțelor chimice Regim juridic = ansamblul unitar de reglementări având ca obiect o anumită activitate, drepturile și obligațiile unor categorii de personae, situația unor bunuri etc. Screening = examinarea analitică a acquis-ului comunitar. Reprezintă un stadiu de pregătire a negocierilor de aderare și este efectuat în comun de către Comisie și fiecare țară candidată. Astfel aceasta se poate familiarize cu acquis-ul și poate să își demonstreze capacitatea de a-l aplica. Sine qua non = (lat) necesar, fără de care nu se poate Speț ă = problemă litigioasă prezentată spre soluționare în fața unui organ judiciar Sui generis= (lat) unic in felul săr, de acest fel, datorită propriului drept Tale quale = (lat) așsa cum este, ne modificat

Bibliografie:

Cărț i Bercea Raluca, Principii de drept comunitar, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006 McCormick John, Să înțelegem Uniunea Europeană, o introducere concisă, Editura Codecs, București 2006 Pop Flore, Introducere în dreptul internațional: Drept internațional piblic și organizații internaționale, Argonaut, Cluj Napoca 2008 Vătăman Dan, Organizații Europene și Euroatlantice, Editura Lumina Lex, București 2008

Documente, note de curs

Hotărârea Curţii din 8 aprilie 1975, Revista de Dreptul Muncii şi Dreptul Securităţii Sociale, Anul I, Nr.2/2008, pag 241, site: http://www.scribd.com/doc/8407479/nr22008 accesat în data de 10.05.2010 Repere fundamentale ale jurisprudenţei curţii de justiţie a comunităţilor europene, document elaborat de Ministerul Afacerilor Externe Direcţia Generală Afaceri Juridice Oficiul Drept Comunitar, www.inm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_303/823.doc, accesat în data de 09.05.2010 Note de curs – Dreptul european al Afacerilor, Răducan Oprea, Romona Mihaela Oprea, Universitatea “Dunărea de Jos”, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice, 2009, www.fsjsp.ugal.ro/doc/21.10.../dreptul%20european%20afac-curs-ID.doc, acessat în data de 11.05.2010

Note de curs – Drept European, Lect. Dr. Tofan Mihaela, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Centrul de Studii Europene, 2008-2009, http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Drept_european.pdf accesat în data de 13.05.2010

Articole Van Gend en Loos, o firmă de importatori, a fost solicitată să plătească taxe vamale pentru o marfă importată din Germania în Olanda, http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/191/Van_Gend_en_Loos,_o_firma_de_importatori,_a_ fost_solicitata_sa_plateasca_taxe_vamale_pentru_o_marfa_importata_din_Germania_in_Olanda,_ conform_legii_ad

Site-uri Dicționar de termini specifici Uniunii Europene, http://ro.euabc.com/, accesat în data de 22.05.2010 Dicționar juridic http://www.advocate.ro/cabinet_avocat_cuvant_Personalitate_juridica, accesat în data de 20.05.2010 Dicționar juridic http://www.euroavocatura.ro accesat în data de 20.05.2010 Dicționarul explicative al limbii române, http://dexonline.ro/, accesat în data de 20.05.2010 Documente oficiale ale instituțiilor, agențiilor și organismelor UE, http://europa.eu/documentation/official-docs/index_ro.htm Glosar de termini, http://www.prefecturabraila.ro/integrare/glosar2.htm, accesat în data de 22.05.2010 Glosar terminologic, http://www.europa.md/primary.php?d=rom&m=Glosar%20terminologic.103, accesat în data de 22.05.2010

http://curia.europa.eu/ http://uniuneaeuropeana.ilive.ro/istdreptcomunitar.html Uniunea Europeană, Glosar de termini R-Z, http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_35.pdf, accesat în data de 20.05.2010

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful