O SCRISOARE PIERDUTǍ

I. L. Caragiale a fost un reprezentant de seamǎ al generaţiei marilor clasici, considerat cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor. Opera sa, caracterizatǎ de criticul, Paul Zarifopol prin formula realism clasic cuprinde patru comedii, o dramǎ, schiţe, nuvele realiste, naturaliste şi fantastice. „O scrisoare pierdutǎ” este comedie întrucât este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul între aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume). Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Opera lui I.L. Caragiale a fost plasatǎ sub semnul realismului de Titu Maiorescu, care în articolul „Comediile d-lui Caragiale”, încearcǎ sǎ rǎspundǎ acuzaţiilor de imoralitate ce i se aduceau dramaturgului în presa timpului. Aceasta înseamnǎ cǎ tipurile umane înfǎţişate de acesta existau efectiv în societatea vremii, chiar dacǎ autorul are tendinţa de a exagera aspectele negative ale naturii umane. Pe aceeaşi linie vin şi comentariile lui Paul Zarifopol, care considerǎ cǎ în creaţia lui Caragiale realismul (prin aspectele de criticǎ socialǎ) se îmbinǎ cu clasicismul (prin interesul arǎtat tipurilor morale). Acest punct de vedere va fi contestat de G. Cǎlinescu care considerǎ cǎ din opera caragialianǎ lipsesc tipurile morale majore ale clasicismului (avarul, ipocritul, mizantropul), iar creaţia scriitorului s-ar apropia mai degrabǎ de naturalism. În sfârşit, critica mai recentǎ îl priveşte pe Caragiale ca un precursor al aşa-zisului teatru al absurdului, punct de vedere încurajat de Eugen Ionescu însuşi, care recunoştea în autorul „Scrisorii pierdute” unul din propriile sale modele literare. O asemenea diversitate de aprecieri este determinatǎ de complexitatea teatrului comic caragialesc, care, pe de o parte, valorificǎ tradiţia comediei clasice şi realiste, dar şi a unor specii minore (cum ar fi farsa), iar pe de altǎ parte anticipeazǎ anumite linii de evoluţie care se vor configura în dramaturgia secolului al XX-lea. Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută" pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiaşi scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu acelaşi efect). Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politica (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi de familie (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe) a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc. Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Acţiunea comediei este plasată „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre", adică la sfârşitul secolului al XlX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Intriga piesei (elementul care declanşează desfăşurarea acţiunii şi efectul de ansamblu al textului) porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Acest fapt ridicol stârneşte o agitaţie nejustificată şi se rezolvă printr-o împăcare generală şi neaşteptată. Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. In fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte, din întâmplare, în două rânduri scrisoarea, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „andrisantului", coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul; el rezolvă ezitarea scriitorului între a da mandatul de deputat prostului Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". În desfăşurarea actiunii este prezentată convingerea soţului înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia că Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul” lui Caţavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipătescu şi Zoe Trahanache, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului. Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare: a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, reprezentat de grupul Farfuridi - Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei pentru a găsi scrisoarea, Zoe

dimpotrivă, ordonă eliberarea lui şi uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite şantajistului sprijinul său. Depeşa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea. În actul III (punctul culminant), acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o folosească pentru contraşantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza scandalului iscat în sală de Pristanda. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei. Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă. Scriitorul depăşeşte cadrul comediei clasice şi individualizează personajele, prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic, dar şi prin modalităţi şi procedee de caracterizare directă (de autor, în didascalii, de alte personaje şi autocaracterizare) sau indirectă (prin comportament, limbaj, nume, relaţii cu alte personaje, statut social). De exemplu, Zoe reprezintă tipul cochetei adulterine, dar şi al femeii voluntare. Trahanache este „venerabilul neica Zaharia”, prezidentul tuturor „comitetelor şi comiţiilor” din judeţ, „stâlpul” local al partidului de guvernământ, este un vanitos înşelat şi care se înşală asupra propriei persoane. Poziţia lui socială şi presupusa autoritate politică şi familială sunt subminate de autor, în registrul comic, printr-o supra - accentuare a factorilor degradării prin senilitate. Trahanache e un ticăit de o viclenie rudimentară (la şantajul lui Caţavencu pregăteşte un contraşantaj), cu stereotipii de comportament şi de limbaj (el recomandă tuturor să aibă „puţintică răbdare”) şi cu o gândire plată, fără adâncime, capabilă să se entuziasmeze de truisme de genul celebrei constatări a fiului său de la facultate: „într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri, carevasăzică că nu le are”. Numele lui sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor (trahanaua e o cocă moale). Îl modelează „enteresul”, ordinele superiorilor „de la centru” şi toţi acei care exercită o oarecare autoritate asupra sa, în primul rând, coana Joiţica. Pentru Zoe are un adevărat cult şi nimic nu-i clinteşte încrederea în ea, cum nu-i clinteşte nimeni înflăcărata prietenie pentru Ştefan Tipătescu („eu n-am prefect! eu am prietin!”). Candoarea comică, refuzul „documentului” compromiţător - socotit plastografie - în favoarea principiului prieteniei îngăduie încadrarea personajului în seria tipologică încornoratului simpatic. Tipătescu este prefectul judeţului, corespunde junelui - prim din teatrul clasic, fixat însă – prin pasionalitatea femeii care îl iubeşte şi prin abandonarea propriei voinţe - într-un triunghi conjugal banal şi tihnit, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. Apărându-se, Tipătescu îşi dezvăluie mentalitatea şi firea. El este un orgolios fără măsură, cu o gândire de stăpân medieval, care îşi consideră funcţia politică drept un act de misionarism, trăind sentimentul abandonării unei cariere strălucite. În realitate este un bărbat ţinut din scurt de o femeie voluntară; are unele accese de independenţă, dar, în fond, se mulţumeşte cu tihna burgheză pe care i-o asigură Zoe. Încadrarea cea mai exactă a personajului o face subalternul său, Pristanda: „moşia - moşie, foncţia - foncţie, coana Joiţica - coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii”. Zoe Trahanache este între femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsă. N-avem nici un indiciu că ar fi ignorantă, vulgară ori lipsită de sentiment. Ea este o femeie voluntară care joacă însă comedia slăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tjpătescu să accepte condiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de alte arme din arsenalul lamentaţiei feminine. Nereuşind, pune piciorul în prag şi-şi dovedeşte firea autoritară, strigând: „Eu îl aleg, eu şi cu bărbatu-meu!”. Comportamentul ei e totuşi surprinzător. Când îşi dă seama că Nae Caţavencu este învins, îl iartă şi-i câştigă devotamentul, amintindu-i că mai sunt „şi alte Camere”, deci alte prilejuri pentru a ajunge deputat, cu condiţia ca el să-i accepte patronajul. Gestul acesta, săvârşit cu naturaleţe şi fără ranchiună, e una din armele seducţiei pe care o exercită asupra tuturor bărbaţilor, de la Trahanache la Cetăţeanul turmentat; ultimul vede în ea „o damă bună”. Nae Caţavencu este avocat, director - proprietar al gazetei „Răcnetul Carpaţilor” , este un arivist care umblă cu „machiaverlâcuri” şi e conştient de acest lucru, pentru că citează deseori propoziţia lui Machiavelli: „Scopul scuză mijloacele”, pe care însă o atribuie „nemuritorului Gambeta”. Motivaţia acţiunilor lui porneşte de la dorinţa anulării

decalajului dintre condiţia sa politică umilă şi convingerea că le e superior celorlalţi. Lui Tipătescu îi declară patetic, refuzând toate contra-propunerile prefectului ca preţ pentru stingerea scandalului: „Ce vreau? Ştii bine ce, vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici”. Nae Caţavencu e un ambiţios fără tenacitate, de aceea evoluţia lui e inversă faţă de momentul iniţial. Pierzând instrumentul de şantaj, se resemnează rapid, se gudură pe lângă Zoe şi se supune imediat, acceptă să conducă manifestaţia în cinstea rivalului politic, simţind că protecţia femeii e şansa următoare a parvenirii. Labilitatea comportamentului său provine din inteligenţă, din repedea adaptare la situaţie, fără complexe sau mustrări de conştiinţă. El e bine pregătit pentru lucrarea vieţii politice: are vivacitate, nu se împiedică de considerente morale şi e un frenetic al ideilor, delirând cu erori de cultură şi gramatică. Demagogia personajului, sugerată şi de nume, este principala caracteristică a politicianului, Caţavencu devenind astfel un exponent al unei realităţi pe care Caragiale o satirizează cu ironie veselă. Farfuridi intră în aceeaşi categorie a demagogului. El este însă un prost de o teribilă fudulie. Părerea despre sine este superlativă şi şi-o mărturiseşte admirându-se în ipostazele sale civice („Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg.”), şi ideologice („iubesc trădarea dar urăsc pe trădători!” sau „trădare să fie, dar s-o ştim şi noi"). Insuficienţa intelectuală a personajului, obtuzitatea minţii se relevă prin totala confuzie semantică şi gramaticală a discursurilor, delicioase mostre ale umorului absurd: „Din doua una, daţi-mi voie - susţine el cu energie la adunarea electorală din actul al treilea, exprimându-şi opiniunea în chestiunea revizuirii Constituţiunii - ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale…” Brânzovenescu este alcătuieşte un cuplu comic cu Farfuridi. Temperamentului coleric al acestuia i se opune firea mai domoală, mai precauta a lui Brânzovenescu, ce funcţionează ca un ecou al lui Farfuridi în gama minoră. Ambii trăiesc cu spaima că s-ar putea să nu fie consideraţi membri marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism de sciziune şi de trădare trimiţând „la centru” telegrame „semnate anonim”. Numele lor, „cu rezonanţe culinare” (G. Ibrăileanu), sunt derivate subtil cu sufixe onomastice greceşti sau româneşti, pentru a indica un amestec specific al acestei clientele politice care - indiferent de origine - se bucură de aceleaşi avantaje „constituţionale". Agamiţă Dandanache urmaşul prin nume al straşnicului războinic homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei, produce o întreagă „dandana" prin aplicarea rece şi cu metodă a „machiaverlâcului". Şantajul este pentru el o formă de diplomaţie. „Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu maledzeam - se explică el - şi nu merdzea de loc, neicusorule; fă-ţi idee; familia mea de la patuzsopt luptă şi dă-i şi luptă şi eu în toate Camerele, cu toate partidele ca rumânul imparţial.. să rămâi fără coledzi?". Dandanache e un stupid peltic şi lovit de amnezie, dar mândru de geniul lui: „Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?” îi solicita el lui Tipătescu admiraţia, convins că tot chichirezul în politică e să nu-ţi ţii cuvântul dat („Eu am promis? când am promis? cui am promis? ţe- am promis?") şi să-şi păstreze toate armele pentru ca „la un caz iar - pac! - la Răsboiul.” În viziunea dramaturgului, Dandanache este „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". Cetăţeanul turmentat este un tip realmente simpatic, dar nu inocent, pentru că, deşi aduce scrisoarea „andrisantului", o citeşte mai întâi sub felinar, săvârşind una din gravele abateri etice ale lucrătorului poştal. Stăruinţa lui în acţiune nu provine din responsabilitate, ci e un vechi tic profesional, un automatism redeşteptat de băutură. Fostul factor poştal, ajuns „apropitar" cu drept de vot la Colegiul llI e un vicios, un turmentat care-şi poartă numele, aşteptând cu voluptate să se supună cuiva care sa-l îndrume, având prin aceasta sentimentul integrării într-o lume superioară, în perfectă consonanţă cu noua lui stare socială. Cum Zoe îi va dezlega enigma stăruitoarei întrebări „eu cu cine votez?", dând în sfârşit un sens vieţii lui, Cetăţeanul va face din distinsa doamnă un obiect de cult, un idol, pentru care bea cu entuziasm electoral „în sănătatea coanii Joiţichii! că e damă bună!". Pristanda este prozaic şi practic, mişcându-se în viaţă după principiul nevestei: „Ghiţa, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând". Poliţaiul este tipul omului slugarnic care se comportă ca atare în orice împrejurare. Deşi e omul lui Tipatescu, îl tratează cu umilinţă şi pe Nae Caţavencu: „Poftiţi, coane Nicule, poftiţi şi zău, să pardonaţi în consideraţia misiei mele, care ordonă să fim scrofuloşi la datorie". El simte că adversarul de azi poate să fie prefectul de mâine, de aceea îi declară mieros: „Eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că nu vă uitaţi la mine... adică pentru misie... altele am eu în sufletul meu; dar de! n-ai ce face: famelie mare, renumeraţie după buget mică...". Personajul este admirabil caracterizat verbal. El foloseşte frecvent termeni populari, mai ales regionalisme, deformează neologismele (bampir, famelie, catrindală, scrofuloşi, renumeraţie), încalcă fără complexe regulile gramaticale, trădându-şi incultura, lipsa de instrucţie. Repetarea automată a unor cuvinte şi replici din vocabularul stăpânilor dovedeşte dorinţa lui servilă de a le intra în graţii, dar şi caracterul rudimentar al gândirii lui.

Ticul său verbal: curat produce asociaţii comice – „curat murdar” - sau îl dă de gol – „Lasă, Ghiţă, zice Tipătescu, ai tras frumuşel condeiul", „Curat condei" - sau pune sub semnul ridicolului toată mascarada electorală a timpului „curat constituţional”. Numele personajului, luat de la un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte şi alta fără să se pornească niciunde, este de o mare putere de sugestie, potrivindu-se perfect cu şiretenia primitivă a lui Pristanda. Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale. Comicul de moravuri vizează viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe – Trahanache Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale). Comicul de intenţie, atitudinea scriitorului faţă de personaje, se identifică prin limbajul lor, şi anume utilizarea neologismului reflectă adâncimea contrastului comic (ceea ce vor să pară / ceea ce cred că sunt faţă de ceea ce sunt cu adevărat). Personajele mai modeste în pretenţii sunt ironizate: ele doar pronunţă greşit (Pristanda, Cetăţeanul turmentat), fapt care sugerează dorinţa de integrare într-o lume superioară, în consonanţă cu noua lor stare socială. În schimb, ambiţiosul Caţavencu, incult, dar snob, cu pretenţii de erudiţie (avocat, director de gazetă, prezident al unei societăţi „enciclopedice", aspirant la mandatul de deputat), este satirizat: pronunţă corect, dar atribuie sensuri greşite neologismelor. Un singur personaj este grotesc: Dandanache, „alesul" trimis de la centru. Senil, căzut în copilărie, mai prost decât oricare provincial, este incapabil de a asimila neologismul, nici măcar în mod incorect. Vorbirea lui este incoerentă, iar neologismul este înlocuit de interjecţie şi onomatopee. Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv (acumularea progresivă, coincidenţa, repetiţia), răsturnarea de statut / evoluţia inversă a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi - Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi interferenţa finală a intereselor în împăcarea ridicolă a forţelor adverse. Comicul de caracter reliefează defectele general-umane, pe care Caragiale le sancţionează prin râs (de exemplu: demagogia lui Caţavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea lui Dandanache). Comicul numelor proprii este o formă prin care autorul sugerează dominanta de caracter, originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor: numele Trahanache este provenit de la cuvântul trahana, o cocă moale, ceea ce sugerează că personajul este modelat de „enteres"; numele Dandanache vine de la „dandana" (boacănă, gafa), nume sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile; numele Farfuridi şi Brânzovenescu au rezonanţe culinare, sugerând prostia. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă şi se evidenţiază incultura personajelor. Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage atenţia cititorilor / spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane". Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de arivişti, care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele", urmărind menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice / a unui statut social nemeritat.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful