Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre păcat, patimi, pocăinţă, mărturisire şi Sfânta Împărtăşanie

Index
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre păcat..............................................................4 Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia X - Cel păcătos este înclinat spre mânie.5 Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia XIII - Numai omul virtuţii trăieşte, cel păcătos este deja mort ........................................................................................17

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor - Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte..................................................................................................39 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de carne Gândirea la iad şi la Împărăţia Cerului trebuie să ne ferească de păcat ......44 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei ..............................50 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul al patrulea - Că trei feluri de robie a adus păcatul; şi către cei care ascultă cu uşurătate, şi către cei ce nu-şi cinstesc părinţii ...................................................................................................56 Sfântul Ioan Gură de Aur - Dacă e posedat de vreun demon iute alergi la sfinţi, dar dacă e învins de păcate nu faci nimic ..............................................63 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul IV - Al patrulea cuvânt despre bogat şi Lazăr; şi conştiinţa care obişnuieşte să ne amintească păcatele vechi; şi despre Iosif...........................................................................................................64 Sfântul Ioan Gură de Aur - Râul de foc ...........................................................76 Sfântul Ioan Gură de Aur - Lipsa de ruşine jigneşte pe Dumnezeu în lucrările Sale ........................................................................................................78 Sfântul Ioan Gură de Aur – Neruşinarea este o nerecunoştinţa faţă de Mântuitorul .........................................................................................................79 Sfântul Ioan Gură de Aur - Greşelile mici aduc pe cele mari ........................81 Sfântul Ioan Gură de Aur - Trebuie să ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre păcat .............................................................................................................83 Sfântul Ioan Gură de Aur - Primejdia teatrului..............................................85 Sfântul Ioan Gură de Aur - O greşeală e cu atât mai grea, cu cât i s-a atras atenţia aceluia care a săvârşit-o.........................................................................86 Sfântul Ioan Gură de Aur - Nici ispitele diavolului şi nici pildele proaste ale celor răi, nu justifică şi nu acoperă păcatele noastre ......................................88 Sfântul Ioan Gură de Aur - Păcatul nu este numaidecât urmarea firii noastre ..................................................................................................................90 Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre patimi ..........................................................92 Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimile fireşti şi patimile născocite ..................93 Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimi proprii diferitelor vârste ........................94 Sfântul Ioan Gură de Aur – Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia ..95

Sfântul Ioan Gură de Aur - Furtul nu-i mai mult sau mai puţin grav după însemnătatea lucrurilor furate ..........................................................................97 Sfântul Ioan Gură de Aur - Obârşia răului .....................................................99 Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă ....................................................102 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia întâi despre pocăinţă ...........................103 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IV-a despre pocăinţă şi rugăciune ..114 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IX-a despre pocăinţă şi către cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, în care şi despre Sfânta Masă şi despre Judecata viitoare ...............................................................................................123 Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pocăinţă ...................................127 Sfântul Ioan Gură de Aur – Pentru pocăinţă şi spovedanie .........................140 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt despre Proorocul Iona, Daniel şi despre cei trei tineri şi pentru pocăinţă (Omilia s-a zis la începutul Sfântului post) .............................................................................................................................150 Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre căinţă .....................................................158 Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre primejdia păcatului măgulirii şi despre folosul învinuirii de sine pentru păcatele sale ....................................177 Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre Dragostea cea desăvârşită şi despre răsplătirea după vrednicie a lucrurilor şi despre umilinţă ..............188 Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre mărturisire ...............................................202 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cum să ne mărturisim păcatele .......................203 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post - Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele .............................................................................................................................205 Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia 8 - Către neofiţi .....................................211 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilie despre spovedanie ................................219 Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie ................................226 Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie.............................227 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia V - Despre Sfânta Împărtăşanie ........269 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia XV - Despre Sfânta Împărtăşanie .....275

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre păcat

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia X - Cel păcătos este înclinat spre mânie

„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el‖ (Romani 5, 12). După cum doctorii cei mai iscusiţi tratează bolile dintru început, şi încep cu însăşi rădăcina răului, tot aşa face şi fericitul Pavel. Într-adevăr, după ce arată că ne-am îndreptat, şi după ce arată cele despre patriarh, despre Duhul Sfânt şi despre moartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze -, la urmă dovedeşte şi din altă parte cele deja dovedite, şi atrage atenţia prin cele opuse asupra subiectului în discuţie, adică asupra morţii şi a păcatului. Cum, în ce fel? Caută, adică, să afle cum a intrat moartea în lume, şi cum după aceea s-a înstăpânit asupra ei. Aşadar, cum a intrat şi cum s-a înstăpânit aceasta? „Prin păcatul unuia‖, zice. Însă ce înseamnă „că toţi au păcătuit în el‖? „Acela căzând – zice -, pe urmă şi cei ce n-au mâncat din pomul acela, cu toţii s-au făcut muritori‖. „Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege‖ (5, 13). Prin expresia „până la lege‖ unii cred că vorbeşte despre timpul dinainte de darea Legii, ca de pildă timpul lui Abel, Noe, Avraam, şi timpul până la naşterea lui Moise. Însă dacă e aşa, care era păcatul de atunci? Alţii zic că Apostolul vorbeşte de păcatul din Rai. „Acesta încă nu era desfiinţat -zice -, ci fructul lui era verde, şi deci el a adus moartea comună în lume, care stăpânea şi teroriza‖. Însă de ce oare adaugă: „însă păcatul nu se socoteşte când nu este lege‖? Cei ce cercetează cele ale noastre spun că Apostolul a vorbit acestea în antiteză faţă de iudei, care spuneau că, dacă fără Lege nu este păcat, atunci cum de a ucis moartea pe toţi cei de dinainte de Lege? Mie însă mi se pare că ceea ce se spune

aici este cu privire la cele ce are de zis mai departe, lucru care de altfel se şi potriveşte cu scopul urmărit de Apostol. Deci ce vrea să spună prin această expresie? Zicând că „până la lege, păcatul era în lume‖, mi se pare că spune că, legea încă nefiind dată, stăpânea păcatul cel din călcarea poruncii, şi a stăpânit până când a fost dată legea. „Deci, dacă păcatul din călcarea legii – zice – este cel care a născut moartea, atunci cum de au murit toţi cei de dinainte de lege? Dacă moartea îşi are rădăcina în păcat, şi legea nefiind dată, păcatul nu se socotea, atunci cum de stăpânea moartea? De aici este învederat că nu păcatul urmat prin călcarea legii, ci acel rezultat din călcarea poruncii de către Adam este păcatul care a stricat totul. Şi care e dovada? Că şi cei de dinainte de lege au murit cu toţii‖. „Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră‖. Şi cum a împărăţit? „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină‖ (5, 14). De aceea şi Adam era tipul lui Hristos. Şi cum aceasta? Prin faptul că după cum Adam a devenit cauza morţii sale şi a celor descinşi din el, deşi aceia n-au mâncat din pom, tot aşa şi Hristos a devenit cauza dreptăţii şi a celor ce au crezut în El, dreptate pe care prin cruce ne-a dăruit-o tuturor, deşi n-am făcut noi nimic din cele drepte. De aceea şi Apostolul îşi are mintea aţintită asupra cuvântului „unul‖, şi încontinuu îl pune în evidenţă, zicând: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume‖, şi „dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit‖ (5, 15), şi „ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit‖ (5, 16), şi „precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii‖ (5, 18), şi „dacă pentru greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul‖ (5, 17), şi „precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi‖ (5, 19); şi, în fine, nu renunţă la acest „unul‖, până ce iudeul va zice: „Şi cum de prin binele împlinit de unul [Hristos], lumea s-a mântuit?‖. Când şi tu îi vei putea spune: „Şi cum dacă unul a păcătuit [Adam], lumea a fost condamnată?‖; deşi păcatul şi harul nu sunt deopotrivă, după cum nu sunt deopotrivă moartea şi viaţa, după cum nici diavolul nu este deopotrivă cu Dumnezeu, ci distanţa dintre ei este nemărginită. Atunci când, deci, şi prin firea lucrurilor, şi prin puterea cea mare a Celui ce a săvârşit faptul mântuirii noastre, şi chiar prin ceea ce trebuia a se face, fiindcă a mântui şi nu a osândi Îi era mai potrivit lui Dumnezeu, atunci când din toate acestea se va putea vedea superioritatea şi biruinţa, ce cuvânt de necredinţă ai mai putea avea? Iar cum că ceea ce s-a petrecut a fost după dreapta judecată, aceasta a arătat-o zicând: „Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul

Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos‖ (5, 15). Ceea ce el spune, aşa şi este; fiindcă dacă păcatul a fost al unui singur om şi totuşi a avut atâta putere, cum darul lui Dumnezeu – şi nu numai al Tatălui, ci şi al Fiului – nu va prisosi încă mai mult? Acest lucru este şi foarte firesc, fiindcă a fi pedepsit cineva de un altul nu pare a fi ceva tocmai important, pe când a fi mântuit e cu mult mai potrivit şi mai rezonabil. Deci, dacă aceea a fost, atunci cu atât mai mult aceasta. Cum că aşa era potrivit şi drept, a arătat desluşit din cele spuse. Căci o dată stabilit acest fapt, toate celelalte vor putea fi bine primite pe urmă. Însă că aceasta era de trebuinţă a se face, iată cum o arată prin cele ce urmează: „Şi ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare‖ (5, 16). Însă ce este aici, şi ce vrea să spună el? Aceea că un singur păcat numai a avut puterea de a introduce în lume moartea şi pedeapsa, pe când harul nu numai acel singur păcat a desfiinţat, ci şi pe cele introduse după acela. Apoi, ca nu cumva prin expresiile „precum‖ şi „astfel‖ din versetul 15, să introduci măsura bunurilor faţă de rele, şi ca să nu crezi că, auzind de Adam, se vorbeşte numai de desfiinţarea păcatului făcut de acesta, zice că desfiinţarea aceasta a fost a multor păcate. Şi de unde se învederează aceasta? Din aceea că, după nenumăratele păcate săvârşite în urma celui din Rai, faptul s-a terminat în îndreptare. Însă unde este îndreptarea, acolo cu necesitate este şi viaţă, şi după aceea numaidecât trebuie să urmeze şi miile de bunătăţi; precum şi acolo unde este păcatul, cu necesitate că este şi moartea. Dreptatea este superioară vieţii, fiindcă ea este rădăcina şi obârşia ei. Cum că s-au acordat mai multe bunuri, şi că n-a fost desfiinţat numai păcatul acela, ci şi toate cele de după, aceasta a arătat-o zicând: „iar harul din multe greşeli duce la îndreptare‖. Astfel urmează, cu necesitate, că împreună cu celelalte şi moartea a fost desfiinţată din rădăcină, însă aceasta va trebui să o dezvolte mai jos. Mai înainte a spus că printr-un om a intrat păcatul în lume, şi că, dacă păcatul acela, intrat printr-un om, a omorât pe toţi oamenii, cu atât mai mult darul unuia va putea mântui. După aceasta a arătat că nu numai păcatul acela a fost desfiinţat prin har, ci şi toate celelalte, şi nu numai că toate păcatele au fost desfiinţate, ci încă s-a dat şi îndreptarea; şi, în fine, că Hristos a folosit nu numai într-atât pe cât a vătămat Adam, ci cu mult mai mult. Şi arătând Apostolul toate acestea, din nou vine şi dezvoltă subiectul. Însă cum îl dezvoltă?

„Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos‖ (5, 17). Ceea ce el spune, aşa şi este. „Ce anume a înarmat moartea contra omenirii?‖, zice. „Aceea că un singur om a mâncat din pomul cunoştinţei. Deci, dacă moartea a avut atâta putere printr-un singur păcat, atunci, când unii se vor găsi că au primit har şi dreptate cu mult mai mari decât păcatul acela, cum vor putea să mai fie răspunzători cu moartea?‖. De aceea nici n-a zis el aici simplu har, ci „prisosinţa harului‖, fiindcă n-am luat din har numai atât pe cât ne trebuia spre desfiinţarea păcatului, ci încă mai mult, de vreme ce ne-am izbăvit şi de osândă, şi orice răutate am alungat-o, am renăscut de sus şi am înviat o dată cu îngroparea omului cel vechi, ne-am răscumpărat şi ne-am îndreptat, am fost duşi la înviere şi ne-am sfinţit, am devenit fraţi ai Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ne găsim în trupul Lui; şi după cum trupul este unit cu capul, aşa şi noi suntem uniţi cu El. Toate acestea Pavel le-a numit „prisosinţa harului‖, arătând că nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci am luat în acelaşi timp şi sănătate, şi înfrumuseţare, şi cinste, şi slavă, şi vrednicii care întrec şi covârşesc firea noastră omenească. Fiecare dintre acestea era de ajuns prin sine ca să dezlege moartea; însă când sunt şi toate la un loc, atunci nici urmă din ea nu mai rămâne, nici umbra ei nu se mai vede, ci a dispărut cu totul. După cum cineva ar băga la închisoare pe un altul care i-ar datora zece bani, şi nu numai pe acela, ci şi pe femeia şi copiii lui şi pe toţi casnicii lui, iar venind un altul să-l răscumpere ar plăti nu numai cei zece bani, ci ar mai da şi mii de talanţi de aur, şi pe cel închis lar băga în curţile împărăteşti, şi l-ar ridica pe tronul celei mai înalte stăpânii, şi l-ar face părtaş de cinstea cea mai mare, şi la urmă nu şi-ar mai aduce aminte de cei zece bani împrumutaţi, întocmai aşa s-a petrecut şi cu noi. Mai mult decât datoram a plătit Hristos pentru noi, atât de mult pe cât de întinsă şi nemărginită este marea faţă de o picătură de apă. Deci nu te îndoi, omule, ca unul ce vezi atâta bogăţie de bunătăţi, şi nici nu căuta cu mirare cum s-a dezlegat scânteia aceea a morţii şi a păcatului, de vreme ce o mare atât de întinsă de haruri s-a revărsat asupra lor şi i-a copleşit. Aceasta şi Pavel a lăsat bine să se înţeleagă, zicând că: „cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împărăţi în viaţă‖. Şi fiindcă a dovedit aceasta lămurit, iarăşi revine la silogismul dinainte, pe care repetându-l, zice: „Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă‖ (5, 18). Apoi iarăşi zice: „Căci precum prin

neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi‖ (5, 19). Aici se naşte o chestiune care nu puţin ne dă de gândit; însă dacă cineva este cu băgare de seamă, uşor se va dezlega. Aşadar, care e acea chestiune? E aceea când el zice că, prin neascultarea unui păcătos, s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Cum că, păcătuind Adam şi devenind muritor, au devenit muritori şi cei din el, nu este nimic de mirare; dar ca prin neascultarea aceluia să devină păcătos şi altul, ce fel de consecinţă logică ar avea un asemenea fapt? Pentru că desigur că acesta se va găsi că nu e vinovat, de vreme ce n-a devenit păcătos de la sine şi prin sine. Deci ce înseamnă aici cuvântul „păcătoşi‖? Mie mi se pare că înseamnă răspunzători de pedeapsă şi condamnaţi morţii. Cum că, Adam murind, toţi suntem muritori, aceasta a dovedit-o prin multe, însă ceea ce se caută aici este a se şti din ce cauză a urmat aceasta. Dar Apostolul nu a mai adăugat nimic, fiindcă cu nimic n-ar fi contribuit mai mult, deoarece lupta lui în timpul de faţă este contra iudeului ce se îndoieşte şi râde când aude de îndreptarea celor mulţi prin unul. De aceea, arătând că şi pedeapsa a intrat în lume la toţi oamenii, el n-a mai adăugat nimic, adică n-a spus şi de ce s-a făcut aşa, fiindcă nu este prisoselnic în vorbe, ci spune numai aceea ce este de trebuinţă. Aceasta nu atât pe el, cât mai cu seamă pe iudeu îl silea legea luptelor să o spună, şi de aceea o lasă nedezlegată. Dacă însă cineva din voi ar căuta să o afle, vom zice numai atât: că nu numai că n-am fost vătămaţi prin moartea şi condamnarea lui Adam, ci, dacă suntem treji, atunci chiar am câştigat devenind muritori: întâi că nu păcătuim în trup nemuritor, şi în al doilea rând că prin aceasta avem la îndemână mii şi mii de pricini de cugetare. Într-adevăr, iubiţilor, moartea, care aşteaptă pe fiecare dintre noi, ne convinge de a ne cuminţi şi a ne modera, de a fi cumpătaţi în toate acţiunile noastre şi, cu un cuvânt, de a ne izbăvi de orice răutate. O dată cu acestea, sau, mai bine zis, înaintea tuturor acestora, ea a adus şi alte multe bunuri. De aici sunt izvorâte cununile martirilor şi răsplăţile date apostolilor. De aici Abel s-a îndreptat, de aici Avraam sacrificând pe fiul său, de aici şi Ioan cel ucis pentru Hristos, de aici acei trei tineri, de aici Daniel. Şi dacă noi am voi, atunci nu numai moartea, ci nici diavolul însuşi n-ar putea să ne vatăme. Afară de acestea, se mai poate spune că şi nemurirea ne aşteaptă pe noi, şi înţelepţiţi pentru un timp scurt, ne vom bucura în siguranţă de bunurile viitoare, fiind certaţi în viaţa prezentă ca într-o şcoală, prin boli şi neplăceri, prin ispite şi sărăcie, şi prin toate celelalte ce ni se par triste şi neplăcute, pentru a ne face vrednici de primirea bunurilor viitoare.

„Iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul‖ (5, 20). Fiindcă a arătat că lumea a fost condamnată de la Adam, iar de Hristos mântuită şi izbăvită de osândă, de aceea, la timpul potrivit, vorbeşte şi despre Lege, iarăşi zădărnicind credinţa pe care iudeii o aveau în ea. „Nu numai că aceasta n-a folosit cu nimic‖, zice, „ci s-a sporit boala introducându-se legea‖. Particula „ca să se‖, din acest pasaj, nu este cauzală, ci rezultativă, adică legea n-a fost dată ca greşeala să se înmulţească, ci ca să se micşoreze şi nimicească cu totul; însă s-a întâmplat cu totul invers, şi aceasta nu din cauza naturii legii, ci din lenevirea celor ce au primit-o. Însă de ce oare n-a zis „a fost dată‖, ci „a intrat‖? A arătat că legea a fost temporară, şi temporară a fost şi necesitatea ei, iar nu principială sau de la început, după cum spune şi în Epistola către Galateni, învederând acelaşi lucru: „Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere‖ (Galateni 3, 23). Aşadar nu pentru sine păzea turma, ci pentru altceva, adică pentru credinţă. Fiindcă anumiţi iudei erau desfrânaţi şi grosolani, şi nepăsători chiar faţă de darurile ce li se acordaseră, li s-a dat Legea, ca aceasta să-i mustre mai mult, să-i înveţe clar în ce se aflau şi, mărind vinovăţia lor, să-i îngrădească încă mai mult. Însă nu te teme, căci aceasta s-a făcut nu ca pedeapsa să-ţi fie mai mare, ci pentru ca harul să se arate mai îmbelşugat. De aceea a şi adăugat: „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul‖. Nu a zis simplu „a prisosit‖, ci „mai mult a prisosit‖. Nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, ci şi de păcate, şi ne-a dat viaţă şi toate celelalte, de care de multe ori am vorbit. După cum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-ar face şi frumos, puternic şi vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-ar hrăni, ci încă l-ar mai face şi stăpân peste mari averi, şi l-ar aşeza într-o demnitate foarte înaltă, întocmai aşa a făcut şi Hristos cu noi. „Dar cum a prisosit păcatul?‖, zici tu. Legea a impus o mulţime de porunci, iar ei călcându-le pe toate, iată că ea a înmulţit greşeala. Ai văzut câtă deosebire şi câtă depărtare este între lege şi har? Aceea s-a făcut oarecum un adaos la condamnare, iar aceasta prisosinţă a harului. După ce, deci, a arătat negrăita iconomie a lui Dumnezeu, caută iarăşi începutul şi obârşia vieţii şi a morţii. Deci care este obârşia morţii? Păcatul. De aceea şi zice: „Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru‖ (5, 21). Acestea le-a spus punând harul în statutul de împărat, iar moartea în rândul soldatului, pusă la ordinele lui şi înarmată de el. Aşadar, dacă harul a înarmat

moartea, atunci este încredinţat că şi dreptatea lui nu numai că dezarmează moartea, ci o şi nimiceşte şi îi doboară întreaga împărăţie, fiindcă dreptatea este cu mult mai mare decât împărăţia morţii, şi este introdusă nu de om, nici de diavol, ci de harul lui Dumnezeu, care ne conduce viaţa la binele nesfârşit. Acest har ne-a adus viaţa cea fără de sfârşit, ca şi de aici să afli bogăţia lui. Căci, pe când păcatul ne-a scos din viaţa prezentă, harul, venind, nu ne-a hărăzit-o pe cea prezentă, pierdută prin păcat, ci pe cea viitoare, veşnică şi nemuritoare. Însă cauza tuturor acestor bunătăţi destinate nouă este Hristos. Deci nu te îndoi de viaţa veşnică, atâta vreme cât ai dreptatea, fiindcă dreptatea este mai mare decât viaţa: ea este, aşa zicând, mama vieţii. „Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!‖ (6, 1). Aici trece iarăşi la partea morală, deşi nu a introdus-o de mai înainte, ca să nu pară multora greoaie şi neplăcută, prezentând-o ca pe o consecinţă a dogmelor dezvoltate până aici. Dacă el, dând astfel varietate discursului, încă suscepta oarecum ca nu cumva cuvintele sale să le fie dificile, pentru care şi zicînd: „Şi vam scris, fraţilor, mai cu îndrăzneală, în parte‖ (Romani 15, 15), cu atât mai mult, dacă nu ar fi făcut aşa, li s-ar fi părut foarte greoi şi neplăcut. Deci după ce a arătat cât de mare este harul dacă are putere de a vindeca pe om de atâtea păcate, şi pentru că aceasta să nu fie celor neîntăriţi ca îndemn de a rămâne în păcate zicând: „De aceea darul s-a arătat mare, fiindcă şi noi am păcătuit mult; şi deci să nu ne depărtăm de păcate, ca astfel şi harul să se arate mare‖, priveşte cum prin antiteză răstoarnă o asemenea judecată falsă, mai întâi prin expresia negativă „nicidecum‖, fapt pe care el obişnuieşte să-l facă când e vorba de lucruri absurde recunoscute şi mărturisite de toţi, iar mai pe urmă aşază şi un raţionament de necontestat. Şi care e acel raţionament? „Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?‖ (6, 2). Ce înseamnă „am murit‖? Ori tendinţa şi înclinaţia omului spre păcat, pe care toţi am primit-o ca hotărâre oarecare, ori că am murit cu păcatul crezând şi luminându-ne cu sfântul botez, ceea ce se poate zice mai curând. De altfel, aceasta o încredinţează şi pasajele următoare. Deci ce înseamnă „a muri păcatului‖? Adică a nu mai asculta cu nimic de acesta. Aceasta a făcut-o o dată botezul pe care l-am primit, când am murit cu păcatul de până atunci, iar după botez trebuie ca zelul nostru să ne facă a-l omorî ori de câte ori ni s-ar înfăţişa, şi ca ori de câte ori ne-ar porunci să-l facem, noi să rămânem nemişcaţi, precum cei morţi. Deşi în altă parte zice că însuşi păcatul a murit, totuşi aceasta o spune acolo voind să arate înlesnirea omului spre virtute, pe când aici, deoarece se sileşte să trezească auditoriul, schimbă vorba şi o îndreaptă chiar asupra morţii. Şi fiindcă ceea ce a spus nu e destul de clar,

explică iarăşi prin pasajul următor, cu cuvinte mai incisive: „Au nu cunoaşteţi, zice, că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?‖ (6, 3). Şi apoi mai departe: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, [pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii]‖ (6, 4). Însă ce înseamnă „întru moartea Lui ne-am botezat‖? Aceea că murim şi noi atunci ca şi El, căci botezul este crucea pe care ne răstignim. După cum la Hristos a fost crucea şi mormântul, acelaşi fapt se petrece şi cu noi la botez, deşi nu în acelaşi mod, căci El a murit în trup şi a fost înmormântat, iar noi amândouă acestea [moartea şi înmormântarea] le avem în păcat. De aceea el nu zice: „împreună odrăsliţi ne-am făcut cu moartea‖, ci: „Căci dacă am fost altoiţi pe El, prin asemănarea morţii Lui‖ (6, 5). Moarte este şi aceasta ca şi aceea, însă nu este şi acelaşi subiect, căci moartea lui Hristos a fost aceea a trupului, pe când moartea noastră este cea a păcatului. După cum moartea aceea a fost reală, tot la fel de reală este şi aceasta. Însă deşi este reală, totuşi se cere şi din partea noastră conlucrare, pentru care şi zice: „Precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii‖. Aici, pe lângă o viaţă îngrijită de care ne vorbeşte, ne dă de înţeles şi despre învierea din morţi. Cum? „Ai crezut – zice – că Hristos a murit şi a înviat? Prin urmare, crede aceasta şi despre tine. Fiindcă botezul a fost şi pentru tine cruce şi mormânt, şi fiindcă acest lucru Îi este potrivit Lui. Şi dacă prin moarte şi îngropare te-ai făcut părtaş de Dânsul, apoi cu atât mai mult te vei face prin înviere şi viaţă. Din moment ce s-a dezlegat ceea ce era mai important – păcatul de ceea ce e mai mic – anularea morţii – să nu te îndoieşti nicidecum‖. Însă pe toate acestea Apostolul le lasă a fi judecate de cugetul auditorilor, în timp ce el – fiind vorba de viaţa viitoare – cere de la noi o altă înviere, cere o viaţă nouă, viaţa rezultată din prefacerea modului de trăi în timpul de faţă. Când, de pildă, cel desfrânat devine cumpătat şi înţelept, când lacomul devine milostiv, iar cel violent devine blând, apoi atunci iată că şi aici a fost o înviere, care e, aşazicând, început al învierii aceleia. Însă cum e înviere? Păcatul fiind omorât prin botez, dreptatea înviind, viaţa cea veche dispărând şi adoptând omul o viaţă nouă şi îngerească, iată că aceasta este o înviere. Când tu auzi de viaţa nouă, gândeşte-te că trebuie să cauţi a-ţi schimba cu totul purtarea, şi să introduci în viaţa ta o mare prefacere. Însă acum mi-a venit a plânge şi a suspina din adâncul inimii, când mă gândesc câtă cugetare cere de la noi Pavel, şi noi în câtă lenevire am căzut, când şi după botez ne-am reîntors la bătrâneţea de dinainte, ne-am reîntors iarăşi în Egipt, şi când iarăşi ne aducem aminte de

usturoiul de acolo şi de mana din pustie, ca oarecând evreii! Nu trec decât zece sau douăzeci de zile de la botez, şi noi, schimbându-ne purtarea, ne întoarcem la cele dinainte. Însă nu o sumă hotărâtă de zile cere de la noi Pavel, ci prefacerea întregii noastre vieţi. Noi însă, ne întoarcem la murdăria de dinainte, şi după tinereţea câştigată prin har ne pregătim înşine prin păcate bătrâneţea de dinainte. Căci şi iubirea banilor, şi satisfacerea poftelor absurde, şi în fine orice păcat obişnuieşte a îmbătrâni pe cel ce-l săvârşeşte, după cum zice Scriptura: „Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire‖ (Evrei 8, 13). Nu este cu putinţă a vedea un trup atât de slăbănogit din cauza timpului, pe cât de slăbănogit devine sufletul, pe cât de putrezit şi căzut din cauza păcatelor. Un asemenea suflet ajunge la cea mai de jos demenţă, grăind lucruri murdare şi bârfind, precum bătrânii şi cei ce se împleticesc pe drum din cauza beţiei. Ca şi acestora îi curg balele şi lui din gură şi din nas, este uituc şi cu ceaţă în ochi, şi cu un cuvânt urât şi murdar înaintea oamenilor, iar diavolului cu uşurinţă de cucerit. Astfel sunt sufletele păcătoşilor. Nu tot aşa însă sunt sufletele celor drepţi, ci ele sunt totdeauna tinere, pline de viaţă şi în floarea vârstei pentru totdeauna, şi sunt pregătite pentru orice luptă sau atac din partea diavolului, în timp ce sufletele păcătoşilor chiar la cel mai mic atac nu pot rezista, ci îndată cad şi se prăpădesc. Aceasta o adevereşte şi profetul când zice: „Ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământulu‖‘ (Psalmul 1, 4), adică tot aşa de nestatornici sunt şi cei ce vieţuiesc în păcate şi care sunt veşnic dispuşi a cădea la cea mai mică suflare de vânt. Aceştia nici nu văd bine înaintea ochilor, nici nu aud curat şi desluşit, nu grăiesc cursiv şi articulat, ci sughiţul îi înăduşă şi din gura lor curg balele într-una. Şi cel puţin dacă ar fi numai bale, şi n-ar mai fi şi ceva absurd; însă iată că din gura lor ies cuvinte mai urât mirositoare decât noroiul din mocirlă, şi, ceea ce este mai grozav, nici nu au puterea de a scuipa balele acelor vorbe murdare, ci, ştergându-le cu mâna, iarăşi întră în gură, iarăşi le frământă cu dinţii, fiind coagulate şi cu neputinţă de a le mesteca. Poate că vă vine greaţa auzind o asemenea povestire, însă, iubiţilor, să vă îngreţoşaţi mai mult în fapte decât în vorbe. Dacă astfel de împrejurări sunt greţoase la vedere chiar în trupul omului, apoi cu atât mai mult în sufletul lui. Astfel a fost acel fiu rătăcit din parabola Mântuitorului, care şi-a risipit toată partea lui de moştenire, şi a ajuns în cea mai de pe urmă ticăloşie, mai slab decât orice bolnav de friguri căzut în delir. Însă fiindcă el a voit, iată că deodată a devenit tânăr, şi aceasta numai din voinţa lui, căci zicând „mă voi întoarce la tatăl meu‖, acest cuvânt i-a adus toate cele bune, sau mai bine zis, nu cuvântul acesta simplu, ci pe lângă cuvânt a adăugat şi fapta. El n-a zis numai „mă voi întoarce‖ şi apoi a rămas pe loc, ci zicând „mă voi întoarce‖, s-a şi întors îndată, şi de îndată a şi părăsit calea de dinainte.

Astfel să facem şi noi. Chiar de am trece graniţa şi ne-am duce în ţară străină, să ne întoarcem la casa părintească, şi să nu ne lenevim de lungimea drumului. De vom voi, întoarcerea ne va fi uşoară şi rapidă, numai cât să părăsim ţara străină, care nu este alta decât păcatul ce ne-a dus departe de casa Tatălui. Să lăsăm, deci, păcatul, şi iute să ne reîntoarcem la casa părintească, fiindcă tatăl este iubitor şi ne va cinsti, dacă ne va vedea schimbaţi, nu mai puţin ca şi pe cei ce au fost lăudaţi prin purtarea lor, dacă nu chiar mai mult, deoarece şi acel părinte din Evanghelie mai mult a cinstit atunci pe fiul ce fusese pierdut şi se întorsese, şi mai mult s-a bucurat. „Şi cum să mă întorc?‖, zici tu. Fă început lucrului, şi atunci totul ai făcut. Conteneşte de a mai face răul, nu merge mai departe, şi atunci totul ai câştigat. Precum se întâmplă cu cei bolnavi, că dacă boala nu merge spre mai rău, e un început oarecum de îmbunătăţire a stării bolnavului, tot aşa se petrece şi cu răutatea. Nu merge mai departe cu răul, şi atunci vei stăpâni cele ale răului. De vei face aceasta chiar numai două zile, a treia zi mai cu uşurinţă îţi va fi de a te depărta de el, iar după trei zile vei adauga şi zece, şi douăzeci, şi o sută, şi în fine toată viaţa. Cu cât vei înainta, cu atât mai uşoară de umblat ţi se va părea calea, şi te vei vedea la urmă la capătul ei, bucurându-te de bunurile cele multe şi negrăite. Fiindcă şi atunci, la întoarcerea acelui fiu rătăcitor, a fost ospăţ, cântece de alăută şi de fluier, şi serbări încântătoare au fost date. Iar cel ce trebuia să ceară socoteală acelui fiu, pentru că şi-a pierdut averea în zadar şi a rătăcit vreme atât de îndelungată, nimic din acestea n-a făcut, ci l-a văzut ca şi pe cel ce se găsea în fapte bune. Şi nici nu l-a dojenit cu vreo vorbă grea, ba nici nu i-a amintit măcar cât de puţin de faptele lui de dinainte, ci l-a şi îmbrăţişat, l-a şi sărutat, a tăiat şi viţelul cel gras, l-a îmbrăcat cu haină nouă şi l-a făcut strălucit prin podoabe multe. Toate aceste exemple avându-le înaintea noastră, iubiţilor, să ne încurajăm şi să nu ne deznădăjduim. El nu se bucură atât ca Stăpân al nostru, pe cât ca un Tată, Care nu are rob, ci fiu; fiindcă El mai mult doreşte ca noi să devenim fii decât robi. De aceea a şi făcut tot ceea ce a făcut, căci n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său Unul Născut, ca astfel şi noi să ne bucurăm de înfiere şi să-L iubim nu ca Stăpân, ci ca Tată al nostru. Aceasta a făcut-o şi cu Avraam, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam‖, după cum şi în alte locuri zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, şi al lui Isaac şi al lui Iacov‖; deşi ar fi trebuit ca aceştia, ca servitori ai Lui, să se mândrească cu El, acum Stăpânul se vede făcând aceasta. De aceea şi lui Petru îi zicea: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?‖ (Ioan 21, 15), arătând că nimic nu cere de la noi mai mult decât aceasta. De aceea şi lui Avraam i-a poruncit să jertfească pe fiul său, ca să arate tuturor că El este iubit mult de patriarh. Însă a voi să fie iubit mult, aparţine celui ce iubeşte

mult. De aceea şi Hristos zicea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este mie vrednic de Mine‖ (Matei 10, 37). De aceea şi sufletului nostru, care este cel mai apropiat fiecăruia dintre noi, porunceşte a-L iubi pe El mai înainte decât chiar pe sine, fiindcă voieşte a fi iubit de noi mai mult decât orice altceva. Căci şi noi, când nu simţim o iubire mare către cineva, nu avem nevoie de iubire mare din partea aceluia, chiar de ar fi el cât de mare, sau cât de renumit, însă când iubim cu căldură pe cineva, atunci, cât de mic ar fi acela şi de nebăgat în seamă, totuşi punem mare preţ pe iubirea lui. De aceea şi El consideră ca slavă a Sa nu numai a fi iubit de noi, ci de a şi suferi pentru noi ceea ce a suferit. Însă pe cele pe care le-a suferit, şi care constituiau slava Lui, El le-a suferit numai pentru dragoste, pe când ceea ce noi suferim pentru Dânsul nu suferim numai pentru dragoste, ci şi pentru măreţia Celui dorit şi iubit de noi, ceea ce cu drept cuvânt s-ar putea numi slava noastră. Când noi suferim totul pentru Dânsul, atunci alergăm chiar şi în primejdiile cele mai mari, ca şi pentru o cunună neveştejită, şi nici boala, nici sărăcia, nici umilinţa, nici clevetirea, ba nici chiar moartea nu o considerăm atât de greoaie şi de insuportabilă. Dacă vom fi treji, prin toate acestea vom câştiga foarte mult, pe când dacă vom dormi, nici chiar de la cele contrare nu vom avea vreun folos. De pildă, te supără cineva şi te atacă? Aceasta te pregăteşte spre a fi treaz şi-ţi dă motiv de a fi deopotrivă cu Dumnezeu. Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Cel ce face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni. Un altul ţi-a răpit poate averea? Dacă tu suferi cu bărbăţie, atunci vei primi aceeaşi plată ca şi cei ce cheltuiesc totul cu săracii. „Iar răsplătirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică avere‖ (Evrei 10, 34). Ţi-a spus cineva ceva rău, sau te-a batjocorit? Chiar de ar fi adevărate sau false cele spuse de el, totuşi, dacă tu suferi cu blândeţe batjocura, ţi-a împletit prin aceasta o cunună mare, fiindcă chiar şi cel ce ne batjocoreşte ne pricinuieşte o mare plată, după cum zice: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind… Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri‖ (Matei 5, 11, 12), după cum şi cel ce ne spune adevărul iarăşi ne foloseşte, dacă noi suferim în linişte cele vorbite de El. Şi Fariseul, spunând adevărul, grăia de rău pe vameş, şi totuşi pe acesta în loc de vameş l-a făcut drept. Şi ce mai trebuie a spune în detaliu? Îţi este deschis a vedea toate luptele dreptului Iov, şi de acolo vei afla totul. De aceea şi Pavel zicea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?‖ (Romani 8, 31).

După cum străduindu-ne, putem câştiga până şi din cele neplăcute, tot aşa dacă ne lenevim nu vom putea deveni mai buni chiar din cele folositoare. Ce i-a folosit lui Iuda, spune-mi, din vieţuirea lui cu Hristos? Ce le-a folosit iudeilor legea dată prin Moise? Ce i-a folosit lui Adam paradisul? Însă celor din pustie la ce le-a folosit Moise? De aceea lăsând totul la o parte, să ne gândim numai la un singur lucru: cum să folosim cu bine cele ale noastre; şi dacă noi facem astfel, atunci nici chiar diavolul nu va putea să ne predomine vreodată, ci încă mai mult ne va folosi, pregătindu-ne a fi totdeauna treji. Astfel şi Pavel deştepta pe efeseni, arătându-le sălbătăcia diavolului. Însă noi dormim şi sforăim, deşi avem în el un războinic viclean. Dacă cumva am şti că vreun şarpe s-a cuibărit lângă patul nostru, cu cea mai mare grabă am încerca să-l ucidem, iar pe diavolul avându-l cuibărit în sufletul nostru, credem că nimic nu pătimim, şi ne lăsăm alene în somn. Cauza este că noi nu-l vedem cu ochii aceştia trupeşti, şi de aceea este nevoie a priveghea şi a fi mai mult treji. De duşmanul văzut s-ar putea păzi cineva mai simplu, pe când de cel nevăzut nu vom putea să fugim uşor, dacă nu vom fi veşnic înarmaţi, mai ales că el nu ştie a se lupta pe calea cea dreaptă, căci atunci repede te-ar cuceri; ci de multe ori, sub forma prieteniei, îşi varsă tot veninul sălbăticiei lui. Aşa de pildă, el a pregătit în acest chip pe femeia lui Iov îmbrăcată sub masca iubirii, şi a făcut-o să dea bărbatului său acel sfat viclean. Astfel şi cu Adam vorbind necuratul, şi prefăcându-se că-i poartă de grijă şi-i voieşte binele, zicea: „În ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii‖ (Facere 3, 5). Astfel l-a făcut şi pe Ieftae (Judecătorii 11) să sacrifice pe fiica sa sub forma evlaviei şi să aducă lui Dumnezeu acea jertfă nelegiuită. Ai văzut cât de meşteşugite sunt cursele lui? Ai văzut cât de felurit îi este războiul? Păzeşte-te, deci, şi din toate părţile întăreşte-te cu armele duhovniceşti, şi află cu exactitate uneltirile lui, ca astfel să nu poţi fi cucerit, ci lesne să-l zdrobeşti. Şi Pavel însuşi tot astfel a fost faţă de el, căci i-a aflat toate vicleniile, drept care şi zicea: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute‖ (II Corinteni 2, 11). Deci şi noi să aflăm şi să fugim de vicleniile lui, ca astfel să dobândim biruinţa, atât în viaţa prezentă, cât şi în cea viitoare, şi să ne bucurăm de bunătăţile cele neveştejite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. din ―Omilii la Epistola către Romani‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia XIII - Numai omul virtuţii trăieşte, cel păcătos este deja mort

„Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat‖ (Romani 7, 14). Fiindcă el a spus că mari rele au venit după ce Legea a fost dată, că păcatul a devenit mai puternic, fiind cuprins în poruncile Legii, şi s-a întâmplat cu totul contrar de ceea ce voia Legea, iar prin aceasta a adus pe ascultători într-o mare nedumerire, de aceea la urmă spune şi motivul pentru care lucrurile s-au petrecut aşa, mai întâi scăpând Legea de bănuielile cele rele şi viclene. Ca nu cumva auzind că păcatul şi-a tras motivaţia din Lege şi venind Legea, păcatul a reînviat, şi că prin poruncile Legii el l-a amăgit pe om şi l-a ucis, ca nu cumva, zic, să creadă că relele îşi au cauza în Lege, de aceea Apostolul ia apărarea Legii cu multă tărie, scăpând-o nu numai de învinovăţire, ci chiar şi aducându-i mari laude. Şi aceasta o spune nu ca să facă pe placul Legii, ci lasă pe om să hotărască. „Căci ştim că Legea e duhovnicească‖, ca şi cum ar fi zis: „E mărturisit de către toţi acest lucru, este sigur că Legea e duhovnicească, şi că prin urmare e departe mult de a fi ea cauza păcatului, sau răspunzătoare de relele întâmplate‖. Ia aminte cum el nu numai că apără Legea, ci încă o şi laudă cu toată puterea. Spunând că este duhovnicească, arată că ea este dascăl al virtuţii şi vrăjmaşă răului, căci aceasta înseamnă a fi duhovnicesc, adică a depărta toate păcatele, ceea ce Legea şi făcea, sfătuind, înfricoşând, pedepsind, îndreptând şi îndemnând pe fiecare spre virtute.

Deci cum de a venit păcatul, dacă Legea a fost un dascăl atât de minunat? De la lene şi trândăvie. De aceea a şi adăugat: „iar eu sunt trupesc, vândut păcatului‖. Aici vorbeşte în general, despre omul de dinainte de Lege şi de după Lege. „Împreună cu moartea – zice – a intrat şi mulţimea păcatelor. Când trupul a devenit muritor, a primit din necesitate la urmă şi pofta, şi mânia, şi supărarea, şi toate celelalte, care aveau nevoie de multă înţelepciune, ca nu cumva inundând să înăbuşe în noi conştiinţa şi să o afunde în adâncimea păcatului‖. Acestea în sine nu erau păcate, ci necumpătarea cea neînfrânată a lor a făcut ca să fie păcate. De pildă, ca să iau ca exemplu una dintre cele de mai sus, eu zic că pofta în sine nu este un păcat, însă când ea cade în exces, când ea devine fără măsură şi nu voieşte a sta înlăuntrul legilor căsătoriei, ci aleargă după femei străine, atunci faptul devine preacurvie, însă nu din cauza poftei, ci din cauza exagerării ei. Şi gândeşte-te la înţelepciunea lui Pavel, că după ce a lăudat Legea, imediat s-a reîntors la timpurile de dinainte de Lege, ca astfel arătând cum se găsea pe atunci neamul nostru omenesc, şi cum se găsea pe când a primit Legea, să dovedească că prezenţa harului a fost absolut necesară, ceea ce în tot locul a încercat să evidenţieze. Deci când el zice: „vândut sub păcat‖, nu spune numai de cei de sub Lege, ci şi de cei de dinaintea Legii şi, în fine, de toţi oamenii care au vieţuit dintru început. După aceea se referă şi la modul vânzării şi predării, zicând: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc‖ (7, 15). Dar ce vrea să zică prin „nu ştiu‖? Adică „nu pricep, nu înţeleg, mă amăgesc singur‖. Şi când s-a mai întâmplat un asemenea fapt? Deoarece nimeni vreodată na păcătuit în necunoştinţă. Vezi acum, că dacă noi nu vom primi vorbele acestea cu evlavia cuvenită, şi dacă nu vom avea în vedere intenţia apostolică, mii de absurdităţi ar rezulta de aici. Că dacă ei în neştiinţă au păcătuit, nici de pedeapsă nu erau vrednici. Deci, după cum am afirmat mai sus „că fără de Lege păcatul era mort‖, nu a arătat că n-au ştiut când au păcătuit, ci că au ştiut, însă nu tocmai exact, de aceea erau şi pedepsiţi, însă nu atât de aspru după cum meritau; şi iarăşi zicând că „pofta nu au cunoscut-o‖, n-a arătat o necunoştinţă totală, ci a arătat că nu cunoşteau clar; şi iarăşi când zice că „păcatul a lucrat în mine toată pofta‖, n-a spus că porunca a făcut pofta, ci numai că păcatul a introdus prin poruncă întinderea poftei, sau mai bine zis mărimea ei; tot aşa şi aici, când zice „că ceea ce fac, nu ştiu‖, nu arată necunoştinţă totală, fiindcă în asemenea caz cum ar fi putut ca împreună să se veselească omul cel dinăuntru cu Legea lui Dumnezeu?

Deci ce reprezintă „nu ştiu‖? Adică sunt întunecat, sunt răpit deodată cu păcatul, sufăr un fel de siluire, sunt împins, nu mă pricep cum sunt amăgit – ceea ce şi noi obişnuim a zice, ca de pildă: „Nu ştiu cum, venind cineva la mine, am fost momit de vorbele lui, am fost răpit etc.‖, arătând prin aceasta nu o necunoştinţă completă, ci numai o împrejurare, o viclenie, o înşelăciune oarecare. „Că nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc‖. Dar cum nu ştii ce faci, căci dacă voieşti binele şi urăşti răul, aceasta este o cunoştinţă desăvârşită? De unde este arătat că şi expresia de aici „ceea ce urăsc‖ a fost zisă nu nimicind liberul arbitru, nici introducând vreo silă oarecare. Căci dacă noi nu de bună voie, ci fiind siliţi păcătuim, apoi iarăşi pedeapsa celor de dinainte nu şi-ar avea raţiunea de a fi. Deci după cum atunci când zice „ nu ştiu‖ nu înţelege o neştiinţă totală, ci ceea ce am spus deja, tot aşa şi expresia „ceea ce urăsc‖ nu arată vreo silă, ci că cele săvârşite nu sunt de lăudat. Căci dacă nu ar însemna această expresie „ceea ce nu voiesc, aceea fac‖ ar fi adăugat, „ci ceea ce sunt silit, aceea o fac‖ fiindcă aceasta se împotriveşte voinţei şi puterii. Acum însă el n-a spus aceasta, ci a pus „ceea ce urăsc, aceea fac‖, ca astfel să afli că nici când zice „ceea ce nu voiesc‖ el n-a desfiinţat voinţa şi putinţa omului. Aşadar ce înseamnă expresia „ceea ce urăsc‖? Adică ceea ce nu laud deloc, ceea ce conştiinţa mea nu aprobă, ceea ce nu iubesc. De aceea, în opoziţie cu această expresie, a adăugat imediat: „ci fac ceea ce urăsc‖. „Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună‖ (7, 16). Ai văzut că nu este corupt cugetul, ci chiar şi în faptă el îşi conservă nobleţea sa? Căci dacă ia parte la păcat, în acelaşi timp şi urăşte păcatul, ceea ce n-ar putea fi o mai mare laudă adusă Legii, fie ea naturală, fie cea scrisă. „Cum că Legea este bună – zice – se vede din învinovăţirile ce mi le fac însumi, neascultând de ea şi urând faptele petrecute‖. Deşi, dacă Legea a fost cauza păcatului, cum atunci cel ce se veselea împreună cu ea ura ceea ce era poruncit de ea să se facă? „Recunosc că Legea e bună‖, zice; „Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu‖ (7, 17-18). Aceia care încearcă să defăimeze trupul omenesc şi îl înstrăinează de creaţia lui Dumnezeu, de aceste pasaje se folosesc în susţinerea ereziei lor. Deci ce am avea de zis? Tot ce am spus, discutând mai sus despre Lege, că după cum acolo spune că totul este al păcatului, tot aşa şi aici.

Apostolul nu a spus că trupul lucrează aceea, ci păcatul care locuieşte întru mine. Dar dacă zice că în trup nu locuieşte ce este bun, aceasta nu este vina trupului, căci faptul că nu locuieşte în el ce este bun, nu îl arată că este rău. Noi însă, mărturisim că trupul este mai mic decât spiritul, şi inferior acestuia, nu însă şi contrar şi în luptă cu el, sau rău faţă de spirit, ci, ca şi harfa în raport cu cel ce cântă la ea, sau ca şi corabia în raport cu cârmaciul ei, aşa şi trupul se găseşte faţă de spirit. Căci nici acelea nu sunt contrare celor ce le poartă şi fac uz de ele, ci chiar se învoiesc foarte mult, deşi nu sunt de aceeaşi cinste faţă de maistru. După cum cel ce zice că meşteşugul nu stă în harfă, nici în corabie, ci în cântăreţ sau în cârmaci, prin aceasta el nu le-a defăimat pe acelea, ci le-a arătat numai ca organe sau mijloace faţă de maestru, tot aşa şi Pavel zicând „că nu locuieşte în mine ce este bun‖, prin aceasta n-a defăimat trupul, ci a arătat numai superioritatea spiritului faţă de trup. Spiritul este care dirijează totul, fie în conducerea corăbiei, fie în cântarea armonioasă la harfă, ceea ce şi Pavel arată aici, stabilind superioritatea spiritului. Deci despărţind pe om în aceste două, spirit şi trup, zice că trupul este inferior şi lipsit de pricepere, şi că spiritul este mai înţelept, putând a cunoaşte şi ce trebuie a face, şi ce nu trebuie, şi destoinic de a înfrâna calul după cum voieşte, însă că nefăcând aşa, vinovăţia nu este numai a trupului, ci şi a spiritului, care ştiind ce trebuie şi ce nu trebuie a face, totuşi n-a pus în lucrare cele nădăjduite. „Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu‖. Aici iarăşi zicând „nu aflu‖ nu arată o completă neştiinţă sau nepricepere, ci numai o silă şi un fel de viclenie a păcatului, ceea ce mai lămurit se vede din pasajele următoare. „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Iar dacă fac ce nu voiesc eu, nu eu fac asta, ci păcatul care locuieşte în mine‖ (7, 19-20). Ai văzut cum Apostolul, scăpând de învinovăţire atât esenţa trupului, cât şi a sufletului, a pus totul pe seama faptei rele? Dacă nu voieşte răul, prin aceasta sufletul este scăpat de acuzaţie; şi dacă nici trupul nu lucrează răul de la sine, apoi atunci şi el este eliberat de învinovăţire; de unde urmează că tot răul este numai în reaua intenţie a celui ce face răul. Esenţa sau fiinţa sufletului şi a trupului nu este tot una cu esenţa voinţei noastre, fiindcă cele dintâi sunt lucrurile lui Dumnezeu, pe când cea de a doua este o mişcare derivată din noi înşine, putând a o duce unde voim. Voinţa întreagă, sau liberul nostru arbitru, este infiltrat în noi de Însuşi Dumnezeu, pe când o voinţă precum aceea despre care vorbeşte Apostolul este a noastră proprie, derivată din intenţia şi din părerea noastră.

„Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine‖ (7, 21). Cele spuse aici nu sunt foarte clare. Deci ce înseamnă aceasta, şi ce vrea să spună aici Apostolul? „Laud legea – zice – după conştiinţă, şi găsesc că este o bună sfătuitoare pentru mine, care voiesc binele, şi încă îmi sporeşte chiar voinţa. După cum eu mă bucur de ea şi o laud, tot aşa şi ea îmi laudă decizia mea‖. Ai văzut cum el arată cunoştinţa celor bune şi a celor rele, ca fiind aşezată în noi de la început, iar Legea lui Moise lăudată şi lăudând acea cunoştinţă? Nici mai sus el n-a spus că „sunt învăţat, sau mă învăţ prin lege‖, ci „laud legea‖, adică o aprob, mă învoiesc că ea „este bună‖, şi nici mai departe nu zice că „mă învăţ de la ea‖, ci „împreună mă bucur cu legea‖. Şi ce vrea să zică prin „împreună mă bucur‖? Adică „mărturisesc că este bună, după cum şi ea mărturiseşte despre mine, care voiesc a face binele‖. Aşadar, a voi binele şi a nu voi răul a fost sădit în om dintru început, iar Legea venind, a devenit un acuzator mai mare al faptelor rele, după cum şi al celor bune a devenit un mai mare lăudător şi încurajator. Ai văzut cum pretutindeni Legea este mărturisită numai ca o tensiune oarecare şi ca un adaos mic la cunoştinţă, iar mai mult nimic? „Că lăudându-mă ea – zice –, şi eu bucurându-mă cu ea, şi voind binele, răul încă îmi stă în faţă, şi lucrarea lui nu se nimiceşte‖. De aici rezultă că Legea numai într-atât poate fi de ajutor celui ce doreşte a face binele întrucât şi el însuşi voieşte aceleaşi lucruri ca şi Legea. Apoi fiindcă ceea ce a spus în acest pasaj este obscur şi nelămurit, păşind mai departe lămureşte mai bine problema, arătând cum răul stă de faţă, şi cum numai celui ce voieşte a face binele Legea îi este lege. „Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu‖ (7, 22). Am ştiut eu binele – zice – şi mai înainte de Lege, dar acum, aflându-l şi în litera Legii, laud Legea. „Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele‖ (7, 23). Aici iarăşi a numit păcatul „lege‖ care se războieşte, nu pentru vreo bună rânduială, ci pentru o supunere completă a celor ce ascultă de el. După cum atunci când numeşte pe Mamona domn şi stăpân, iar pe pântece îl numeşte dumnezeu, nu pentru vreo valoare a lor i-a numit aşa, ci pentru robia cea mare a celor supuşi lor, tot aşa şi aici a numit legea păcatului, pentru cei ce-i slujesc în acest mod, şi se tem de a o părăsi, după cum se tem de a părăsi Legea cei ce au primit-o. „Aceasta – zice – se împotriveşte legii naturale‖, căci asta înseamnă

„legii minţii mele‖. La urmă introduce şi o luptă, pe care o atribuie întru totul legii naturale, adică conştiinţei. Legea lui Moise mai pe urmă a venit şi s-a alipit pe lângă legea naturală, însă şi aceea ca şi aceasta, aceea învăţând, iar aceasta lăudând cele cuvenite, nu s-au putut folosi cu nimic în această luptă, atât de mare se arată a fi tirania păcatului. Aceasta arătând-o Pavel, şi arătând biruinţa cea completă a păcatului, zice: „Văd o altă lege întru mădularele mele, războindu-se împotriva legii minţii mele şi dândumă pe mine rob păcatului‖. Nu zice „dându-mă rob aplecării, sau furiei trupului, şi nici firii trupului‖, ci „legii păcatului‖, adică tiraniei şi puterii păcatului. Şi cum de zice atunci: „care este în mădularele mele‖? Ce este aceasta? Dar nu este aceasta care face mădularele păcătoase, ci mai ales le şi desparte de păcat, căci altceva este a fi întru, şi alta de a fi chiar acela în care este intrat celălalt. După cum nici porunca nu este rea fiindcă prin ea şi-a luat pricină păcatul, tot aşa nici natura trupului nu este rea, deşi prin ea păcatul ne biruie, fiindcă atunci va fi şi spiritul rău, şi cu atât mai mult decât trupul cu cât el are şi autoritatea celor ce trebuie sau nu trebuie a face. Însă nu este aşa, pentru că, dacă de pildă un tâlhar sau un tiran ar cuceri o casă minunată sau nişte curţi împărăteşti, nici nu ar încerca cineva să spună că bănuiala de cele întâmplate cade asupra casei, ci toată învinovăţirea este aruncată asupra celor ce au uneltit aceasta. Dar duşmanii adevărului, o dată cu impietatea lor, cad şi într-o mare prostie, şi nu simt că ei nu acuză numai trupul, ci defăimă şi legea naturală, sau conştiinţa. Dacă trupul este rău, legea aceea este bună, prin faptul că se împotriveşte şi se luptă cu răul, şi dacă legea nu e bună, atunci trupul este bun, fiindcă se luptă şi se războieşte cu conştiinţa. Deci cum de zic ei că amândouă acestea – trupul şi conştiinţa – sunt ale diavolului, de vreme ce se luptă între ele? Ai văzut câtă prostie unită cu impietate? Dar aceste credinţe nu sunt şi ale Bisericii, ci ea condamnă numai păcatul, iar despre fiecare lege, fie ea dată de Dumnezeu, fie dată prin fire, precum şi Legea lui Moise chiar, Biserica zice că se luptă cu păcatul, iar nu cu trupul, căci nici trupul nu este păcătos în sine, sau mai bine zis nu este rău prin firea lui, căci este şi el făptura lui Dumnezeu şi destoinic spre toată fapta cea bună, dacă suntem în stare de trezvie. „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?‖ (7, 24). Ai văzut cât de mare este tirania răului, de vreme ce chiar bucurându-se cineva de Lege, ea biruieşte mintea? „Nici nu poate să spună cineva – zice – că păcatul mă ţine în stăpânirea sa, urând şi dispreţuind eu Legea, căci eu mă bucur de ea, ba o şi laud, adică o aprob, şi mă refugiez într-însa, însă ea n-a putut să mă scape chiar fugind către ea, pe când Hristos m-a salvat chiar fugind eu de El‖. Ai

văzut tu cât de mare este superioritatea harului? Dar aceasta n-a spus-o chiar aşa Apostolul, ci numai tânguindu-se şi plângând mult, ca şi cum s-ar fi găsit neajutorat; şi în nepriceperea sa arată puterea lui Hristos, căci zice: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?‖. „Căci Legea n-a putut‖, zice, „şi conştiinţa mea n-a fost de ajuns, deşi laudă cele bune, şi încă nu numai că laudă, ci se şi luptă cu cele contrare, căci expresia va izbăvi o arată şi pe ea împotrivindu-se; deci de unde îmi va veni nădejdea mântuirii ?‖. „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!‖ (7, 25). Ai văzut cum a arătat ca necesară prezenţa harului, şi cum succesele harului sunt comune Tatălui şi Fiului? Că dacă el mulţumeşte Tatălui, apoi cauza acestei mulţumiri este şi Fiul. Când tu auzi pe Apostol zicând: „cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia‖, să nu-ţi închipui cumva că el învinovăţeşte trupul. Nici n-a zis el „trupul păcatului‖, ci „trupul morţii‖, adică trupul cel muritor, cel stăpânit de moarte, iar nu cel ce a născut moartea, ceea ce este dovada silei ce a suferit, iar nu a răutăţii lui naturale. Precum de pildă un rob luat în sclavie de barbari ar spune că este al barbarilor, nu pentru că el ar fi barbar, ci fiindcă este stăpânit de barbari, tot aşa se zice şi de „trupul morţii‖, nu fiindcă el a pricinuit moartea, ci fiindcă este stăpânit de ea. De aceea el nu voieşte a se izbăvi de trupul acesta, ci de trupul cel muritor, lăsând a se înţelege, ceea ce de multe ori am spus, că din moment ce trupul a devenit împătimit, adică supus patimilor de tot felul, a devenit în acelaşi timp şi mai uşor de cucerit de către păcat. „Şi din ce cauză, zici, au fost pedepsiţi cei ce au păcătuit mai înainte de har, dacă atât de mare era tirania păcatului?‖. Că li s-au poruncit atâtea, pe câte erau cu putinţă de a le îndeplini, chiar stăpânind şi păcatul. Nu i-a împins doar spre cea mai desăvârşită viaţă, căci le permitea de a se bucura şi de averi, nu-i împiedica nici de a avea femei mai multe, nici de a se dezmierda cumpătaţi în plăceri, şi de aşi descoperi chiar furia lor faţă de dreptul Moise, şi în fine atât de mare era pogorământul dreptului faţă de ei, încât legea scrisă le cerea mai puţin chiar decât le poruncea legea naturală (conştiinţa). Legea naturală, de pildă, poruncea ca în orice timp un bărbat să se însoţească cu o singură femeie, ceea ce şi Hristos spunea: „Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie‖ (Matei 19, 4), pe când Legea lui Moise nu împiedica nici de a alunga pe femeie şi de a introduce în casă pe alta, şi nici nu oprea de a avea două în acelaşi timp. Afară de aceasta, ar putea găsi cineva că şi în multe altele cei dinainte de Lege, învăţaţi fiind numai de legea naturală, aveau mai multe merite decât cei învăţaţi de Legea scrisă. De aceea, nici că au fost influenţaţi atât de mult cei din

vechime, când s-a dat evreilor o legislaţie atât de cumpătată, şi dacă ei nici aşa n-au putut ajunge la un rezultat bun, apoi vina este numai a lenei şi a trândăviei lor. Iată de ce şi Pavel mulţumeşte că Hristos, cercetând în amănunt cauza, nu numai că nu a cerut răspundere pentru cele cumpătate, ci încă ne-a făcut destoinici şi pentru o călătorie mai îndelungată pe calea virtuţii. De aceea zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu prin Iisus Hristos‖, şi lăsând la o parte mântuirea neamului omenesc, ca mărturisită fiind de toţi, el după cele deja vorbite trece deodată la altceva mai mult, spunând că nu numai că ne-am izbăvit de cele de dinainte, dar şi pentru cele viitoare am devenit nebiruiţi. „Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus‖ (8, 1). Dar aceasta n-a spus-o mai înainte, până ce nu a amintit iarăşi de starea de până la venirea Mântuitorului. Mai înainte a zis: „Dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului‖, şi după aceasta imediat a adăugat că „nici o osândă nu este acum celor ce sunt intru Hristos Iisus‖. Apoi, întrucât i s-ar fi putut răspunde că şi după botez mulţi păcătuiesc, de aceea se grăbeşte a spune că nu toţi cei ce sunt botezaţi întru Hristos Iisus, dar trăiesc nepăsători, ci numai aceia dintre ei „care nu umblă după trup, ci după Duh‖, arătând că totul depinde în cele din urmă urmă de vrednicia sau de trândăvia noastră. Acum este cu putinţă de a nu umbla după trup, atunci însă era ceva mai greu. Mai departe tot aceeaşi idee o prezintă, însă sub o altă formă, zicând: „Că legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii‖ (8, 2). Aici el numeşte duh legea duhului, după cum şi legea păcatului o numeşte păcat. Dar mai sus el a numit şi Legea lui Moise duhovnicească, întrucât zice: „Ştim că legea este duhovnicească‖ (7, 14); deci care este deosebirea între acestea două? Mare şi nemărginită. Legea aceea a fost duhovnicească, iar aceasta este a duhului. Şi ce anume o separă de aceea? Că Legea lui Moise a fost numai dată de duh, pe când aceasta, pe lângă că este a Duhului, dar şi acordă cu îmbelşugare harul Duhului tuturor celor ce o primesc. De aceea a şi numit-o legea vieţii, spre deosebire de legea păcatului, iar nu de Legea mozaică. Când el zice: „m-a eliberat de legea păcatului‖, nu spune aici de Legea lui Moise. Nicăieri Apostolul nu numeşte Legea lui Moise legea păcatului, căci cum putea el tocmai, care a numit-o de multe ori dreaptă şi sfântă, să o numească legea păcatului? Dar a numit legea păcatului acea lege care se împotriveşte legii minţii. Această luptă mare, deci, purtând harul Duhului, a omorât păcatul, a făcut ca lupta noastră să ne fie

uşoară, şi mai întâi încununându-ne, a sosit la urmă cu multă putere, spre a ne ajuta în luptă. Apoi, ceea ce face peste tot, face şi aici, adică de la Fiul trecând la Duhul, iar de la Duhul la Fiul şi la Tatăl, judecă toate ale noastre prin Treime. Într-adevăr, zicând el mai sus: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia‖, a arătat pe Tatăl făcând aceasta, prin Fiul, apoi şi pe Duhul Sfânt împreună cu Fiul, căci zice: „Că legea Duhului vieţii întru Hristos Iisus m-a izbăvit‖. Şi mai departe iarăşi pe Tatăl şi pe Fiul îi pomeneşte, zicând: „Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup‖ (8, 3). Aici iarăşi se pare că Apostolul defăima Legea; însă dacă ar fi cineva cu multă băgare de seamă, ar afla că o laudă, ba încă foarte mult, arătând-o împreunăgrăitoare cu Hristos, şi tot aceleaşi preferându-le şi Legea. Apostolul n-a zis: „ceea ce era rău în lege‖, ci „ceea ce era cu neputinţă Legii‖, şi iarăşi „întru care era slabă‖ şi nu întru care urzea răul. Dar nici slăbiciunea Legii nu i se atribuie ei, ci trupului, zicând: „întru care era slabă prin trup‖. Trup aici nu numeşte însăşi fiinţa lui, însuşi subiectul sau esenţa lui, ci cugetul cel trupesc, astfel că prin aceste expresii el scapă de acuzaţii trupul, ca şi Legea lui Moise. Şi nu numai prin acestea, ci şi prin cele ce urmează. Dacă Legea era contrară, apoi cum de a venit Hristos în ajutorul ei? Cum de împlineşte îndreptarea ei şi vine în ajutor, osândind păcatul în trup? Apoi tocmai aceasta mai lipsea, fiindcă demult Legea osândea păcatul în sufletul omului. Dar ce? Oare Legea a făcut ceea ce era mai important, şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu a făcut ceea ce era de mai puţină însemnătate? Nicidecum, căci şi aceea – legea naturală sau conştiinţa – tot Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, şi tot el a adăugat la timp şi Legea scrisă. De altfel, nici un folos nu ar fi fost important, dacă nu s-ar fi adăugat pe lângă el şi ceea ce se crede ca secundar. Căci ce folos este de a şti cineva ce trebuie să facă, şi totuşi nu face? Nici unul. Ba încă şi osânda îi este mai mare. Aşa că cel ce a izbăvit sufletul, acelaşi este care a făcut ca şi trupul să devină mai sprinten. A învăţa pe cineva e lucru uşor; însă a-i arăta şi o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să realizeze cu uşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat. De aceea a venit Unul Născut al lui Dumnezeu, şi nici că s-a depărtat până ce mai întâi nu ne-a izbăvit de acea greutate. Şi ceea ce e mai important e însuşi modul biruinţei Lui. Fiindcă El n-a luat alt trup, ci chiar acel trup omenesc obosit şi zdrobit. După cum cineva, văzând

în piaţă o femeie obişnuită lovită şi maltratată de un mojic, ar veni în ajutorul acelei femei, spunând că el este fiul ei, deşi este fiul împăratului, şi astfel ar scăpa pe acea femeie din ghearele duşmanilor ei, tocmai aşa a făcut Hristos, fiindcă, luându-ne apărarea şi mărturisind că El este Fiul Omului, S-a pus în dreptul nostru şi a osândit păcatul. După aceea păcatul n-a mai îndrăznit să lovească în om. Ba mai mult, El – Fiul lui Dumnezeu – a lovit păcatul cu o lovitură de moarte; însă prin aceasta n-a fost osândit trupul cel lovit, ci păcatul care lovea a fost zdrobit şi înfrânt, ceea ce este mai minunat decât orice. Căci dacă biruinţa nu era în trup, nu ar fi fost atât de minunat lucru, fiindcă şi Legea făcea aceasta; faptul minunat este că împreună cu trupul au stat şi trofeele, iar el [trupul], care de mii de ori a fost zdrobit de păcat, a repurtat o biruinţă strălucită asupra păcatului. Priveşte câte fapte minunate s-au petrecut aici: întâi, că păcatul n-a biruit trupul; al doilea, că a fost biruit păcatul, şi încă de trup, căci nu este totuna a nu fi învins cu a birui pe cel ce veşnic te atacă; al treilea, că nu numai că a biruit, ci l-a şi osândit. Nu a fost învins păcatul, ca să nu mai păcătuiască, însă ca trupul, care era mai înainte atât de dispreţuit, să biruiască păcatul şi să-l osândească prin moarte, putinţă în care se şi arată bunătatea firească a trupului. Astfel, s-a dezlegat şi puterea păcatului, iar în acelaşi timp a ucis şi moartea ce era introdusă de păcat. Cât timp păcatul lua în stăpânire pe cei păcătoşi, le aducea şi sfârşitul, după cuvântul dreptului: „Moartea păcătosului cumplită este‖, dar acum, aflând trup nemuritor şi predându-l morţii, a fost osândit ca nedreptăţind trupul. Ai văzut câte biruinţe au fost? A nu fi biruit trupul de păcat, ba încă a învinge pe păcat şi a-l şi osândi, şi încă nu a-l osândi într-un fel oarecare, ci a-l osândi ca păcătuind, iată biruinţele. Mai înainte îl mustră ca păcătuind, şi după aceea l-a osândit, nu numai cu autoritatea şi puterea sa, ci şi prin cuvântul dreptului. Aceasta a arătat-o zicând: „şi pentru păcat a osândit păcatul în trup‖. Ai văzut că pretutindeni păcatul este condamnat, iar nicidecum trupul, care este chiar încununat? Ai văzut că hotărârea contra păcatului este exprimată destul de lămurit? Dar dacă spune că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, apoi să nu-ţi închipui că a avut alt trup, ci fiindcă a fost vorbit de trupul păcatului, de aceea a pus şi asemănarea. Hristos a avut firea noastră întocmai, însă fără de păcat, aşa că şi de aici este învederat că natura trupului nostru nu este rea. Hristos n-a luat alt trup în locul celui dinainte, nici că schimbându-i esenţa cu totul, l-ar fi pregătit astfel de a îndrepta slăbiciunea trupului omenesc, ci lăsându-l în aceeaşi natură, a proclamat astfel biruinţa şi cununa luată contra păcatului, iar după biruinţă şi pe el l-a înviat şi l-a făcut nemuritor. „Şi ce are de-a face cu mine – zici tu – dacă acestea s-au petrecut în acel trup?‖. Are de-a face cu tine, şi încă mult, şi tocmai de aceea a adăugat

Apostolul: „Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh‖ (8, 4). Dar ce vrea să zică prin „îndreptarea‖? Adică sfârşitul, scopul, izbânda Legii. Căci ce voia Hristos şi ce a poruncit El? Ca trupul să fie nemuritor. Aceasta noi am câştigat-o prin Hristos. A se împotrivi şi a se lupta pentru noi, aceasta a fost fapta Lui; a noastră însă este de a ne bucura de biruinţă. „Aşadar, nu vom mai păcătui de acum?‖. Nu vom mai păcătui, dacă însă nu vom fi cu totul moleşiţi şi căzuţi. De aceea a şi adăugat Apostolul: „care nu umblăm după trup‖. Ca nu cumva auzind că Hristos te-a izbăvit de lupta împotriva păcatului, şi că îndreptarea Legii s-a împlinit în tine, păcatul fiind osândit în trup, să laşi la o parte orice pregătire de luptă, de aceea zicând mai sus: „nici o pedeapsă nu este acum‖, a adăugat aici: „care nu umblă după trup‖ şi „ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi‖, ceea ce este acelaşi lucru, sau, mai bine zis, nu numai acelaşi lucru, ci mai mult chiar. Într-adevăr, că după ce Apostolul zice: „ca îndreptarea Legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup‖, a adăugat imediat: „ci după Duh‖, arătând nu numai că trebuie a ne depărta de rele, ci şi în fapte bune a ne mândri. A-ţi da ţie cununa cea neveştejită, aceasta aparţine Lui, însă a stăpâni lucrul dat, aceasta este treaba ta. Că ceea ce era dreptul Legii, de a nu te face vinovat cu blestemul, aceasta a săvârşit-o Hristos. Deci nu trăda un astfel de dar, ci stai cu voinicie păstrând un astfel de tezaur preţios. Aici îţi mai arată că nu ne este de ajuns spre mântuire numai baia renaşterii, sau botezul, dacă după această baie sfântă şi sfinţitoare nu vom dovedi şi o viaţă vrednică de acest mare dar. Aşa că, spunând acestea, iarăşi vorbeşte în favoarea Legii, căci şi după ce am crezut în Hristos, noi trebuie a face totul ca îndreptarea Legii să statornicească în noi ceea ce a împlinit Hristos, iar nu să se lase stricăciunii. „Căci cei ce sunt după trup, aceia cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului‖ (8, 5). Însă nici aceasta nu este vreo pâră adusă trupului, căci întrucât noi îl păzim în bună rânduială, nu se întâmplă nimic nelalocul lui, dar când îi permitem totul, iar el iese din marginile sale, şi ajunge de se împotriveşte sufletului, atunci totul se prăpădeşte şi se strică, nu doar prin natura sa, ci prin necumpătarea şi prin neorânduiala urmată din ea. „Iar cei după Duh, cele ale Duhului‖, zice. „Pentru că dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace (8, 6).

Nu zice „natura trupului‖, nici „fiinţa sau esenţa lui‖, ci „cugetul‖ este ceea ce s-ar putea îndrepta şi ridica din nou. Aceasta o spune Apostolul nu cu scopul de a da trupului o judecată aparte – să nu fie! –, ci arătând numai aplecarea cea josnică a cugetului. Iar prin faptul că-l numeşte atât de rău şi căzut, ceea ce obişnuieşte Apostolul în multe părţi a face, ca de pildă când nu numai trupul, ci omul întreg, cu sufletul împreună, este numit de el cu denumiri înjositoare, nu înseamnă altceva decât că voieşte a ne face atenţi în săvârşirea lucrărilor noastre. „Iar cei după Duh, cele ale Duhului‖. Aici iarăşi vorbeşte de cugetul duhului, zicând: „Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului‖ (8, 27), şi arată multe bunuri izvorâte din asemenea cuget, şi în viaţa prezentă, şi în cea viitoare. Cu mult mai mari bunuri ne procură cugetul duhovnicesc decât cel trupesc. De aceea şi adaugă zicând: cugetul duhovnicesc este „viaţă şi pace‖, pe de o parte spre deosebire de cugetul trupului, care „este moarte‖, iar pe de alta spre deosebire de cele ce urmează mai departe: „Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu‖ (8, 7), ceea ce e mai rău decât moartea. Apoi arată cum asemenea cuget este şi moarte, şi vrăjmaş, „căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate‖, zice. Dar tu nu te tulbura auzind „că nici nu poate‖, fiindcă această dificultate este uşor de dezlegat. Cugetul trupului aici el îl numeşte cugetul cel pământesc, cel tâmpit, cel înnebunit după cele pământeşti şi după faptele cele rele. Acest cuget, zice el că este cu neputinţă de-a se supune lui Dumnezeu. Dar atunci ce speranţă de mântuire mai este, dacă este cu neputinţă ca din rău să se facă bun? Însă Apostolul nu spune aceasta, fiindcă el, Pavel, a putut deveni ceea ce a fost? Cum tâlharul de pe cruce? Cum Manase? Cum ninevitenii? Cum a putut a se îndrepta David, care căzuse? Cum şi-a redobândit Petru ceea ce pierduse mai înainte lepădându-se de trei ori de Hristos? Cum cel ce curveşte este numărat în ceata lui Hristos? Cum galatenii aceia, care căzuseră din har, au putut să se reîntoarcă la starea dinainte? Deci el nu spune că este cu neputinţă ca cel rău să devină bun, ci că e cu neputinţă ca rămânând cineva sau stăruind în rău, să se supună lui Dumnezeu; dar dacă el se schimbă, apoi atunci devine bun, şi cu uşurinţă se supune lui Dumnezeu. Apostolul n-a spus că omul nu se poate supune lui Dumnezeu, ci că fapta rea nu poate fi în acelaşi timp şi bună, ca şi cum ar zice cineva că curvia nu poate fi înţelepciune, nici răutatea nu poate fi virtute, ceea ce şi Mântuitorul spune în Evanghelie: „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune‖ (Matei 7, 18). Dar Hristos prin această expresie nu împiedică nicidecum ca din rău să se prefacă în bun, ci spune doar că, rămânând pomul rău, nu poate face roade bune. N-a zis că „nu poate pomul rău să devină bun‖, ci că, rămânând rău, nu poate face roade

bune. Cum este cu putinţă de a se preface răul în bine, aceasta nu numai aici a arătat-o, ci şi în parabola unde vorbeşte de neghina care ar putea deveni grâu, drept care şi opreşte de a fi smulse: „ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi o dată cu ea şi grâul‖ (Matei 13, 29), adică să rupeţi grâul ce s-ar putea să răsară mai târziu. Aşadar, sub denumirea de cugetul trupului, Apostolul numeşte răutatea, iar sub aceea de cugetul duhului, înţelege harul dat nouă, şi acţiunea aceea judecată ca bună de libera noastră voinţă. Nicăieri însă nu vorbeşte aici despre ipostasul sau fiinţa vreunui cuget al trupului, ci despre virtute şi răutate. „Ceea ce n-ai putut face în Lege – zice –, vei putea face acum păşind drept şi fără teamă, dacă însă vei câştiga ajutorul Duhului. Nu este de ajuns de a nu umbla după trup, ci trebuie şi de a păşi după Duh, fiindcă pentru mântuirea noastră nu este de ajuns numai de a ne abate de la rele, ci trebuie şi cele bune a le face. Dar aceasta numai atunci va fi, când vom da spiritul nostru Duhului, şi când vom sili trupul de a-şi cunoaşte rânduiala sa. Astfel şi trupul îl vom putea face duhovnicesc, precum şi dacă ne trândăvim, chiar şi sufletul îl vom face trupesc. Deci, fiindcă nu la voia naturii a lăsat acest dar, ci l-a încredinţat liberei tale voinţe, îţi stă în putere de a deveni trupul duhovnicesc sau sufletul trupesc, căci totul depinde de tine. Păcatul nu se mai luptă acum cu legea minţii noastre, nici nu ne mai robeşte ca mai înainte, ci toate acelea au încetat şi au fost răpuse de harul Duhului, care a făcut ca patimile să se teamă şi să tremure. Dar dacă tu singur stingi lumina, dacă tu singur scoţi şi alungi pe cîrmaciul corăbiei tale, la urmă naufragiul ţie singur ţi se datorează. Cum virtutea a devenit mai uşoară acum –pentru care şi înţelepciunea este mai mare –, află de acolo cum mergeau lucrurile pe când Legea stăpânea pe oameni, şi cum merg astăzi, când a strălucit harul Duhului. Ceea ce mai înainte nimănui nu părea a fi cu putinţă, ca de pildă fecioria, dispreţuirea morţii şi a multor patimi, toate acestea astăzi se săvârşesc pretutindeni în lumea întreagă, şi nu numai printre noi, ci şi printre sciţi şi traci, indieni, perşi, şi printre mulţi alţi barbari vei găsi haruri de fecioare, o mulţime de martiri, organizări de călugări, şi chiar mai mulţi de felul acesta decât de cei însuraţi. Vei găsi la aceştia şi sărăcie multă, şi post îndelungat, ceea ce afară de unul sau de doi, cei din vechime, care vieţuiau după Lege, nici prin vis nu şi-au putut închipui că s-ar putea vreodată. Văzând, aşadar, adevărul lucrurilor răsunând mai strălucit decât orice trâmbiţă, nu te moleşi, nici nu trăda un astfel de har. Nu este cu putinţă a se mântui cineva după primirea credinţei, dacă trândăveşte. Sunt uşoare mijloacele ca luptându-te să

biruieşti, însă nu dormind sau abuzând de măreţia harului, nici prin trândăvie, ca apoi iarăşi să te tăvăleşti în mocirla de dinainte. De aceea şi spune Apostolul: „Iar cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu‖. Dar ce zici tu? Ca să plăcem lui Dumnezeu, trebuie oare a ne tăia trupul şi a-l părăsi? Ne porunceşte oare de a deveni omorâtori ai noştri, ca să putem ajunge la virtute? Priveşte câte absurdităţi se pot naşte, dacă cele vorbite le primim fără băgare de seamă! Prin expresia „trup‖ Apostolul nu înţelege aici trupul pe care-l purtăm, sau fiinţa trupului, ci viaţa trupească şi lumească, viaţa aceea încărcată de dezmierdări şi de desfrâu, care-l face trupesc pe întregul om. După cum cei ce sunt înaripaţi cu duhul îl fac chiar şi pe trup duhovnicesc, tot aşa şi cei ce fug de duh, slujind pântecelui şi plăcerilor, îl fac şi pe suflet trup, fără însă de a-i schimba prin aceasta esenţa, ci numai că înjosesc şi necinstesc fireasca lui nobleţe. Acest mod de întrebuinţare a cuvintelor se găseşte şi în Vechiul Testament în multe locuri, unde sub denumire de trup se înţelege viaţa aceea pământească şi josnică, încărcată de plăceri absurde. Şi lui Noe de pildă îi zice Dumnezeu: „Nu va rămâne Duhul Meu pururi în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup‖ (Facerea 6, 3), deşi însuşi Noe era îmbrăcat cu trup. Însă vina nu sta în aceea că erau îmbrăcaţi cu trup, căci aceasta era în ordinea firii, ci în aceea că ei preferaseră viaţa trupească. De aceea şi Pavel zice: „Cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu‖, după care imediat adaugă: „Dar voi nu sunteţi în trup, ci în Duh‖ (8, 9), unde iarăşi nu vorbeşte de trupul obişnuit, ci de trup ca victimă târâtă şi ţinută sub robie de patimi. „Dar de ce – zici tu – n-a vorbit aşa, şi nici n-a pus deosebirea în ochii tuturor?‖. Pentru ca să înalţe pe ascultători şi să arate că cel ce vieţuieşte drept nu este în trup. Cum că omul duhovnicesc nu mai este în păcat, faptul acesta se vede, dar Apostolul pune şi ceea ce este mai important, că nu numai că nu se mai află în păcat, ci un astfel de om nu mai este nici în trup, căci el a devenit înger de aici, şi că se ridică spre cer, iar trupul îl are ca de prisos. Deci dacă tu defaimi trupul, fiindcă cu această denumire Apostolul a arătat viaţa trupească, apoi atunci defaimi şi lumea întreagă, căci de multe ori şi sub cuvântul de lume se înţelege răutatea, precum acolo unde zicea Hristos ucenicilor: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta‖, sau precum acolo unde zicea către fraţii Lui: „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte‖ (Ioan 15, 19; 7, 7). Atunci şi pe suflet îl veţi crede a fi străin de Dumnezeu, fiindcă şi pe cei ce vieţuiesc în rătăcire Apostolul îi numeşte ca având spirit şi trup . Dar nu este aşa. Nu trebuie a primi cuvintele în mod simplu, ci pretutindeni e nevoie de a fi cu cea mai mare

băgare de seamă la scopul celui ce vorbeşte, şi a cunoaşte sensul exact al celor vorbite. Unele din ele sunt bune, altele sunt rele, iar altele sunt la mijloc între cele două dintâi; de pildă, spirit şi corp sunt la mijloc, fiindcă pot deveni şi una şi alta, pe când duhul veşnic este al celor bune, şi niciodată nu poate deveni altceva. Şi aici, ca şi mai sus, sub denumirea de cugetul trupului se înţelege fapta cea rea a celor ce pururea sunt răi, fiindcă nu se supun legii lui Dumnezeu. Dar dacă tu dai şi sufletul şi trupul celui mai bun – adică duhului – ai câştigat partea aceluia, pe când dacă le dai celui mai rău, prin aceasta te-ai făcut părtaş pierzării, nu prin natura sufletului şi a trupului, ci prin intenţie, sau, mai bine zis, prin voinţa care e stăpână absolută de a alege una din acestea două. Şi cum că acestea sunt aşa, şi cele vorbite nu sunt spre defăimarea trupului, iarăşi să întrebuinţăm aceleaşi expresii, şi să le examinăm mai cu de-amănuntul. „Iar voi, zice, nu sunteţi în trup, ci în Duh‖. Dar ce? Oare nu erau ei în trup, ci se perindau prin lume fără trupuri? Şi cum s-ar putea zice aceasta? Ai văzut că Apostolul, prin această expresie, face aluzie la viaţa trupească? Şi de ce oare n-a zis: „că voi nu mai sunteţi în păcat‖, ci „nu sunteţi în trup‖? Pentru ca să afli că Hristos nu numai tirania păcatului a stins, ci şi trupul l-a făcut mai uşor şi mai duhovnicesc, şi nu doar că prin schimbarea naturii trupului, ci numai prin înariparea lui, adică prin încurajarea şi entuziasmarea lui. După cum prin însoţirea focului cu fierul, foc devine şi fierul, rămânând totuşi în propria sa natură, tot aşa şi trupul credincioşilor, care au în ei Duhul, se preface în aceeaşi energie cu El, adică devine duhovnicesc, şi deşi din toate părţile este răstignit, el totuşi este înaripat, împreună cu sufletul, cum de pildă era trupul celui ce grăia acestea. De aceea el îşi bătea joc de orice desfătare şi plăcere, şi se simţea mulţumit şi încântat în foame şi bătăi, şi cât timp era întemniţat, nici că se supăra întru ceva pătimind acestea! De aceea şi zicea el: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17), fiindcă atât de bine îşi dăscălise trupul său, încât să călătorească împreună cu Duhul. „Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos‖. Nu a zis „iar de nu aveţi voi‖, ci faptul acesta dureros îl atribuie altora, zicând: „acela nu este al Lui‖. „Iar dacă Hristos este în voi…‖(8, 10). Aici iarăşi le pune înainte cele bune. Ceea ce e dureros şi trist, el o spune scurt şi la mijlocul frazei, pe când ceea ce este iubit şi dorit o pune de amândouă părţile, şi prin multe vorbe, ca astfel să întunece efectul produs de întristare. Aceasta o zice Apostolul nu spunând că Duhul este Hristos – să nu fie una ca aceasta! –, ci arătând că cel ce are Duhul nu numai că se numeşte al lui Hristos, dar chiar are

pe Hristos în el, fiindcă nu se poate ca Duhul să fie de faţă şi Hristos să nu fie. Unde este un ipostas al Treimii, acolo este de faţă Treimea întreagă, fiindcă Treimea este nedespărţită în Sine şi unită în mod desăvârşit. „Şi ce va fi dacă Hristos este în noi?‖, zici. „Trupul este mort pentru păcat, zice, iar Duhul viază pentru dreptate‖. Ai văzut câte rele sunt, când cineva nu are Duhul Sfânt? Moarte, duşmănie către Dumnezeu, a nu putea fi mulţumit de legile lui Dumnezeu, a nu fi al lui Hristos precum trebuie, a nu-L avea pe El în sine. Acum gândeşte-te şi la bunurile ce sunt, când cineva are în sine Duhul; că el este al lui Hristos, că are în sine pe Însuşi Hristos, că luptă ca să întreacă pe îngeri în viaţă curată. Aceasta va să zică a-şi omorî cineva trupul, a vieţui viaţă nemuritoare, a avea chiar de pe acum garanţia învierii din morţi, a păşi cu uşurinţă pe calea virtuţii, aşa că un astfel de om este încununat la urmă, fără alte fapte sau osteneli. De aceea a şi adăugat expresia „pentru păcat‖, ca să afli, o dată pentru totdeauna, că el n-a omorât natura trupului, ci numai păcatul, fiindcă dacă s-ar omorî natura trupului, s-ar omorî în acelaşi timp şi multe altele de care s-ar putea folosi sufletul. Deci el nu spune aceasta, ci voieşte ca trupul, chiar trăind, să rămână mort. A avea pe Fiul în noi, cum şi a fi în noi Duhul, este semn că trupurile noastre, în ceea ce priveşte săvârşirea păcatului, cu nimic să nu se deosebească de trupurile cele moarte din coşciuge. Dar tu nu te speria auzind de moarte, căci o astfel de moarte are în ea adevărata viaţă, pe care nici o moarte nu o va atinge. Astfel este viaţa Duhului; ea nu se supune morţii, ci consumă şi nimiceşte moartea, iar ceea ce a primit, ea păstrează pentru totdeauna nemuritor. De aceea, zicând că trupul este mort pentru păcat, nu a spus că „Duhul viază‖, ci că „Duhul viază pentru dreptate‖ , ca să arate că Duhul poate să dea viaţă şi altora, după cum voieşte. Apoi iarăşi încordând atenţia ascultătorilor, spune şi cauza vieţii, şi dovada în acelaşi timp. Cauza este dreptatea: „Păcatul nu mai există – zice –, nici moartea nu se mai arată; iar moartea nearătându-se, viaţa este curată‖. „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său, Care locuieşte în voi‖ (8, 11). Aici iarăşi aduce vorba de înviere, fiindcă aceasta mai ales era cea care deştepta speranţa ascultătorilor. „Nu te teme – zice – dacă eşti îmbrăcat cu trup mort; ai în tine Duhul şi vei învia numaidecât‖. Dar ce? Oare trupurile care nu au în ele Duh, acelea nu vor învia? Şi cum vor sta atunci toţi înaintea tronului lui

Hristos? Cum va putea fi vrednic de credinţă cuvântul despre gheenă? Că dacă cei ce nu au în ei Duhul nu învie, atunci nici se poate trage încheierea că nici gheena nu va fi. Deci ce vrea să zică prin cele de aici? Toţi vor învia, desigur, însă nu toţi spre viaţă, ci unii spre osândă, iar alţii spre viaţă. De aceea nici n-a zis Apostolul: „va învia şi trupurile voastre‖, ci: „va face vii şi trupurile voastre‖, ceea ce este mai mult decât învierea, şi care se acordă numai celor drepţi. Deci spunând şi pricina unei asemenea cinstiri, zice: „prin Duhul Său, Care locuieşte în voi‖. Aşa că dacă vei pleca de aici fiind lipsit de harul Duhului, şi neavându-L întreg, te vei pierde, chiar de-ai învia. Căci după cum El nu va suferi a fi predat osândei, văzând atunci strălucind Duhul întru tine, tot aşa nu va primi ca tu să fii introdus în cămara cea de nuntă văzând că Duhul este stins în tine, după cum nu le-a lăsat să intre nici pe acele fecioare nebune din parabolă. Deci, iubitule, nu lăsa ca trupul să vieze acum, ca astfel să vieze atunci, fă să moară aici, ca să nu moară acolo niciodată. Dacă va rămânea aici vieţuind, nu va vieţui, iar de va muri, atunci va trăi. Aceasta se petrece şi cu învierea cea de obşte, căci mai întâi trebuie a muri trupul şi a se îngropa, şi după aceea a se face nemuritor. Aceasta se petrece şi în baia renaşterii (botezul), fiindcă mai întâi trupul se răstigneşte, apoi se îngroapă, şi după aceea învie. Aceasta s-a petrecut şi cu trupul Domnului, fiindcă şi El a fost răstignit, îngropat, şi apoi a înviat. Aceasta să facem şi noi, omorând fiecare trupul său necontenit, în fapte. Eu nu spun de fiinţa trupului, să nu fie una ca aceasta, ci vorbesc de aplecările spre fapte rele. Aceasta este adevărată viaţă, ba mai bine zis aceasta este singura viaţă, de a nu se supune cineva la nimic omenesc, şi nici de a sluji plăcerilor. Cel ce se supune singur plăcerilor, nici nu poate a mai vieţui pe urmă liniştit din cauza nemulţumirii ce izvorăşte din ele, din cauza fricii, a primejdiilor şi a nenumăratelor patimi. Dacă se gândeşte la moarte şi o aşteaptă ca fiecare muritor, el a murit deja de frică mai înainte de moarte. Dacă ar bănui vreo boală, vreo batjocoră, vreo sărăcie, sau şi altceva din cele neaşteptate, el este prăpădit deja şi demoralizat cu totul. Dar ce ar putea fi mai ticălos ca o astfel de viaţă? Nu tot aşa însă se petrec lucrurile cu cel ce vieţuieşte în Duhul, căci el este mai presus şi de frică, şi de supărare, şi de primejdii, şi de orice schimbare, şi nu numai că nu suferă nimic, ci mai mult încă, căci chiar căzând pe capul lui astfel de nenorociri, el le dispreţuieşte. Şi cum va fi aceasta? Dacă Duhul locuieşte pururea în noi. El n-a spus ca să locuiască pe un timp scurt în noi, ci necontenit. De aceea n-a zis „Duhul ce a locuit‖, ci „cel ce locuieşte‖, arătând prin aceasta rămânerea lui veşnic în noi. Prin urmare, cel ce vieţuieşte, aceasta mai cu seamă este mort pentru viaţa de aici. De aceea şi zice Apostolul: „iar Duhul viaţă pentru

dreptate‖. Şi pentru a lămuri mai bine cele vorbite, să punem la mijloc doi oameni, din care unul să fie predat desfrânării, plăcerilor, iar celălalt mort în asemenea patimi, şi să vedem care din doi trăieşte în adevăratul înţeles al cuvântului. Fie dintre aceştia doi, unul este foarte bogat şi renumit, hrănind la masa sa mulţi părăsiţi şi linguşitori, şi petrecându-şi toată ziua în aceasta, veselindu-se şi desfătându-se, pe când celălalt trăind în sărăcie şi în post, în înfrânare şi înţelepciune, de abia spre seară împărtăşindu-se din hrana trebuitoare, sau dacă voieşti, rămâne nemâncat două şi trei zile; ei bine, care din aceşti doi vi se pare că vieţuieşte cu adevărat? Ştiu bine că mulţi dintre voi cred că acela care se agită veşnic să îşi astâmpere poftele, care se dezmiardă şi îşi împrăştie ale sale, pe când noi vom crede că acela trăieşte, care se bucură de toate în cumpătare. Deci, fiindcă este luptă şi ceartă, şi nu putem să ne înţelegem, să intrăm în casele amândurora, şi mai cu seamă chiar atunci când crezi că bogatul trăieşte, adică chiar în timpul dezmierdărilor lui; şi după ce am intrat, să vedem cu ce îşi ocupă timpul fiecare din ei, fiindcă numai din fapte se poate vedea şi cel ce trăieşte, şi cel ce este mort. Aşadar, pe unul îl vom găsi cu cartea în mână, în rugăciuni şi post, sau în cele necesare, privighind şi fiind treaz şi vorbind cu Dumnezeu, pe când pe celălalt îl vom găsi cufundat în beţie, şi-l vom vedea într-o stare care cu nimic nu se deosebeşte de a unui mort. Şi de am sta acolo chiar până seara, am putea vedea cum moartea lui se întinde tot mai mult, fiindcă moartea din cursul zilei este succedată de moartea din timpul nopţii, adică de somn, pe când pe celălalt îl vom găsi treaz şi priveghind chiar şi în timpul nopţii. Aşadar, pe care din aceştia doi îl vom considera că trăieşte? Pe cel ce stă fără simţire chiar în timpul zilei şi expus râsului general, sau pe cel ce lucrează şi vorbeşte cu Dumnezeu? De acela dacă te apropii şi-i spui ceva chiar necesar, el nu aude nimic vorbindu-i, după cum nu aude nici mortul, pe când de acesta de ai voi să te apropii, fie ziua, fie noaptea, îl vei vedea mai mult înger decât om, şi îl vei auzi filosofând despre cele cereşti. Ai văzut că acesta trăieşte mai presus de toţi cei vii, iar acela este mai ticălos decât cei morţi? Chiar de ar crede el că face ceva atunci, totuşi de vei lua seama bine, te vei convinge că el vede lucrurile pe dos, adică face cu totul contrar de ceea ce trebuie să facă, asemănându-se celor nebuni, ba încă vădindu-se şi mai mişel decât nebunii. Pe nebuni, dacă i-ar batjocori cineva, noi cu toţi îl certăm pe cel ce i-a batjocorit şi luăm apărarea acestora, pe când dacă vedem batjocorit pe un beţiv, nu numai că nu ne înduioşăm de milă către el, ci încă cu toţii îl hulim şi-l dezaprobăm. Deci spune-

mi: oare aceasta să fie viaţa cea adevărată, sau ceva mai cumplit decât mii şi mii de morţi? Ai văzut că cel ce se dezmiardă în plăceri, nu numai că este mai ticălos decât cel mort, ci chiar decât cel îndrăcit este mai prejos? Fiindcă de acela îţi este milă, pe când pe acesta îl urăşti; unul se bucură de iertare, de vreme ce nu este vinovat de boala ce-l stăpâneşte, pe când celălalt va fi osândit pentru bolile morale ce singur şi le-a provocat. Dacă acesta văzut pe dinafară şi este atât de ridicol si de dispreţuit, cu balele la gură şi mirosind a vin, apoi gândeşte-te la acel suflet nenorocit, care este înmormântat în trupul lui ca într-un mormânt, gândeşte-te, zic, cum se găseşte el acolo! Este acelaşi lucru ca şi cum ai vedea pe o fecioară împodobită, cuminte, liberă, nobilă şi frumoasă, ajunsă în puterea unei slugi barbare, spurcate şi urâcioase, careşi bate joc de ea. Astfel este beţia. Deci care dintre cei ce au mintea limpede, nu ar prefera ca să moară de o mie de ori mai bine, decât să trăiască astfel o singură zi? Când se face ziuă şi se scoală din somn după acea batjocură, chiar de s-ar părea că sufletul lui este treaz, totuşi nici atunci nu se bucură de o curată înţelepciune, pentru că norii beţiei îi stau încă dinaintea ochilor. Dar chiar de i-am îngădui să fie în adevăr treaz, care este câştigul lui? O asemenea trezie nu-i foloseşte la nimic, ci numai doar că se gândeşte la cei ce-l vor acuza. Când el se sluţeşte în beţie, câştigă numai atâta că nu simte pe cei ce-l iau în bătaie de joc, însă după ce se face ziuă, a pierdut şi această mângâiere, căci şi slugile cârtesc, şi femeia se simte ruşinată, şi prietenii îl batjocoresc, şi duşmanii râd de el. Dar ce ar putea fi mai de jale decât o astfel de viaţă, ca ziua întreagă să fie ridiculizat de toţi, şi spre seară în aceleaşi sluţenii să se găsească iarăşi? Dar ce? Voieşti poate ca să aducem la mijloc pe cei lacomi? Căci şi lăcomia este o altă beţie, mai grozavă decât cea dintâi, iar dacă este beţie, apoi e şi moarte, cu mult mai rea decât moartea naturală, fiindcă şi aceasta este o beţie mai rea decât beţia de vin. Într-adevăr, că nu este atât de grozav de a se îmbăta cineva de vin, pe cât este de a se îmbăta cu pofta de bani. În beţia de vin paguba merge până la patimă, se sfârşeşte în nesimţire şi în pierderea desăvârşită a beţivului, – pe când în beţia de bani, vătămarea se răsfrânge asupra multor suflete, şi de aici aprinde totdeauna felurite lupte şi chiar războaie. Este de trebuinţă, prin urmare, să-l punem şi pe

acesta în fala celuilalt beţiv, şi să vedem în ce anume se însoţeşte cu acela, în ce chip sau măsură îl întrece, şi cum ei sunt beţi, să le facem astăzi comparaţie pilduitoare. Pe acel fericit, care vieţuieşte cu Duhul, nu-l vom compara nicidecum cu aceştia din urmă, ci numai pe aceştia îi vom examina îndeaproape. Aşadar, în ce anume să însoţesc aceştia şi în ce se aseamănă? În natura bolii chiar. Felul beţiei, desigur că este deosebit, fiindcă unul se îmbată de vin, iar celălalt de bani; însă patima lor este aceeaşi, fiindcă amândoi sunt stăpâniţi de aceeaşi poftă. Cel ce se îmbată de vin, cu cât ar bea mai multe pahare, cu atât mai mult încă doreşte să bea, iar cel ce iubeşte banii, cu cât va aduna mai mulţi, cu atât mai mult i se aprinde pofta de bani, şi setea după ei îi devine mai grozavă. În aceasta se aseamănă perfect, pe când în celelalte iubitorul de argint covârşeşte pe beţiv. Şi în ce anume? În aceea că beţivul de vin pătimeşte de ceva natural, fiindcă vinul, pricinuind călduri, măreşte şi sporeşte uscăciunea din stomac, şi astfel îi face pe beţivi să înseteze; dar iubitorul de argint cum şi de unde îi vine veşnic pofta de a avea tot mai mult? Patima aceasta, deci, este neexplicată, şi ea seamănă mai mult cu o enigmă. Dar de credeţi, să-i vedem pe aceştia şi după beţie. Ei bine, pe iubitorul de argint nu-l vom vedea niciodată în acea stare de după beţie, fiindcă el veşnic este în stare de beţie. Deci, în această stare de beţie fiind amândoi, să vedem şi să judecăm care din aceştia doi este mai de râs, ca apoi să ne formăm o idee exactă despre ei. Vom vedea pe cel îmbătat de vin umblând pe cărare şi împletecindu-şi picioarele în toate părţile, cu ochii deschişi, fără însă să vadă pe cineva, izbind pe cel ce-l întâlneşte, bolborosind din gură cuvinte fără şir, vărsând băutura din el, gol şi sluţit într-un mod bestial, chiar de s-ar găsi în faţa lui femeie, sau fată, sau slugă, sau orişicine s-ar nimeri. Aţi râs de ajuns? Ei, hai acum să aducem în mijloc şi pe cel lacom. Dar cele petrecute cu acesta sunt vrednice nu numai de râs, ci şi de blestem, de mânie multă, şi de mii de trăsnete. Acum să vedem ceea ce este de râs: şi acesta ca şi acela nu cunoaşte pe nimeni, nici prieteni, nici duşmani, şi ochii lui sunt întunecaţi, deşi sunt deschişi, şi după cum acela vede totul în formă de vin, acesta totul vede în forma banului. Şi vărsătura lui e cu mult mai greţoasă, căci din gura sa nu iese mâncarea şi băutura cea dobitocească, ci cuvinte de batjocoră, de insulte, de război şi de moarte, care atrag asupra capului său mii de trăsnete. Şi după cum trupul aceluia este searbăd şi pierdut, tot aşa este sufletul acestuia, ba încă nici trupul lui nu se poate izbăvi de această boală molipsitoare, ci chiar mai mult se topeşte decât de vin, de griji, de mânie şi de priveghere care-l rod şi, puţin câte puţin, îl consumă cu totul. Cel stăpânit de patima beţiei poate, cel puţin după trecerea nopţii, să fie treaz şi din nou stăpân pe sine o vreme, pe când cel lacom este beat totdeauna, şi

ziua, şi noaptea, şi priveghind, şi dormind, fiind el torturat astfel de patima lui mai crunt chiar decât cel închis în temniţă, sau decât cei ce lucrează din greu în mine. Deci care pedeapsă poate fi mai grozavă ca aceasta? Aceasta este oare viaţă, şi nu moarte, sau poate şi mai grea decât moartea? Moartea cel puţin odihneşte trupul, îl scuteşte de râs şi batjocoră şi de comiterea altor multe păcate, pe când beţia banilor se vâră în toate acestea, căci ea astupă urechile, întunecă ochii şi mintea o ţine întro mare întunecime. Lacomul nici nu suferă a auzi, şi nici a vorbi cineva despre vreo problemă străină banilor, ci el se gândeşte numai la procente, şi la procentele procentelor, la câştiguri necinstite, la tocmeli urâte, şi la afaceri meschine şi hrăpăreţe, fiind contra tuturor ca şi un câine, pe toţi urând, pe toţi dispreţuind, cu toţi luptându-se fără nici o cauză, revoltându-se contra săracilor care cutează a-i cere vreun ban, invidiind pe cei bogaţi şi, într-un cuvânt, neavând dragoste şi plăcere de nimeni. Chiar de ar avea femeie, sau copii, sau prieteni, totuşi dacă nu-i este cu putinţă de a câştiga de pretutindeni, toţi aceştia sunt consideraţi de el mai duşmani decât duşmanii naturali. Dar ce ar putea fi mai ticălos lucru, decât ca el singur să-şi făurească pretutindeni piedici, stâncă de care să se lovească, râpe şi mii de prăpăstii în care să cadă, el, zic, care are un singur trup şi un singur pântece căruia slujeşte? Dacă te-ar aşeza cineva în slujbe politice, tu fugi de teama cheltuielilor, pe când ţie îţi făureşti slujbe cu mult mai costisitoare şi mai rătăcite, căci plăteşti necugetat lui Mamona, acestui tiran necruţător, nu numai bani, nici numai munca trupului şi torturile sufletului, ci încă îi dai şi sângele tău prin această sclavie barbară, ticălosule şi vrednicule de milă! Nu vezi oare, zi de zi pe cei duşi la morminte, cum sunt traşi în mormânt goi şi lipsiţi de totul, neputând a lua cu ei de acasă nimic, ci şi cele cu care sunt îmbrăcaţi le dau pradă viermilor? Ei bine, la aceştia gândeşte-te în fiecare zi, căci poate se va mai alina patima, de nu cumva poate că vei înnebuni mai mult, din cauza luxului de pe la înmormântări, căci patima aceasta este grozavă, şi boala este grea de tot. De aceea şi noi vă vorbim în biserică de această patimă în fiecare zi, şi necontenit destupăm urechile voastre, să se poată face ceva mai mult. Însă nu vă certaţi, fiindcă patima aceasta nu numai în viaţa viitoare, ci şi în viaţa prezentă trage după sine multe pedepse. De v-aş vorbi încontinuu de cei legaţi cu lanţuri, de cel pironit într-o boală lungă, de cel ce se zbuciumă de foame, sau de oricine altcineva, pe nici unul nu vi l-aş putea arăta ca pătimind atât de mult pe cât pătimesc cei îndrăgostiţi cu patimă de bani. Ce ar putea fi mai cumplit decât a fi cineva urât de toţi? Decât a nu se mai sătura niciodată? Decât a fi cineva însetat veşnic? Ce poate fi mai groaznic decât a se

lupta cineva necontenit cu sărăcia, socotită de toţi ca o grea povară? Ce poate fi mai îngrozitor decât a avea cineva supărări zilnice la inima lui? De a nu fi cu adevărat treaz niciodată şi de a se găsi veşnic în stare de tulburare şi de amară nelinişte? Or, aceste toate, şi mai multe decât acestea, le suferă iubitorii de argint. Când e vorba de câştig, apoi chiar de ar avea cu ei bogăţiile întregii lumi, totuşi nu simt nici o plăcere, ci mai mult doresc, pe când dacă sunt păgubiţi fie chiar cu un singur obol, ei cred că suferă mai mult decât oricine, şi că din această cauză îşi vor pierde şi viaţa. Ce cuvânt ar putea oare să reprezinte toate relele izvorâte de aici? Şi dacă astfel de rele se petrec în lumea aceasta, înţelegi foarte bine cele ce-l aşteaptă în lumea cealaltă: căderea din Împărăţia Cerurilor, durerea pricinuită de gheenă, legăturile cele neîntrerupte, întunerecul cel mai din afară, viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor, scârba şi năcazul, râurile cele de foc, cuptoarele cele ce niciodată nu se sting. Toate acestea socotindu-le în mintea ta, şi punându-le în faţa plăcerii de bani, smulge din rădăcină această boală, ca astfel primind adevărata bogăţie şi izbăvindu-te de această sărăcie grozavă, să te învredniceşti şi de bunurile prezente, şi de cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. din ―Omilii la Epistola către Romani‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Fiului Risipitor - Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte

„Aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte‖ (Lc. 15. 7) Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădăjduirea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă. Aceasta, aşadar, ne răpeşte binele pe care îl posedăm, iară aceea, adică deznădăjduirea, nu ne lasă a ne elibera de relele sub care noi suspinăm. Uşurătatea minţii ne împinge iarăşi afară din cer, unde noi ne aflăm, iară deznădăjduirea ne aruncă în bezna răutăţii. Dacă noi însă nu deznădăjduim, putem curând să scăpăm de această beznă. Socoteşte acum puterea amândurora, atât a uşurătăţii de minte, cât şi a deznădăjduirii! Satana a fost la început un înger bun, clar fiindcă din capul locului a fost uşuratic la minte şi apoi a deznădăjduit, de aceea a căzut aşa de adânc, încât niciodată nu se va mai scula. Cum că el la început a fost un înger bun, învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Văzut-am pe Satana ca un fulger din cer căzând‖ (Lc. 10, 18). Această asemănare cu fulgerul ne arată atât strălucirea cea dinainte a Satanei, cât şi repeziciunea căderii sale.

Pavel a fost la început un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor şi vrăjmaş al credincioşilor. Dar pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa cea grozavă, de aceea el s-a făcut asemenea îngerilor. Iuda dimpotrivă, dintâi început a fost Apostol, dar pentru că era uşuratic la minte, s-a lăsat smintit de păcat, şi s-a făcut vânzător al Domnului. însă tâlharul cel de pe cruce, măcar că săvârşise aşa de multe păcate, nu a deznădăjduit şi de aceea a intrat în Rai. Fariseul, uşuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, şi de aceea a căzut în pieire; vameşul, dimpotrivă, nu a deznădăjduit, şi de aceea s-a înălţat aşa, întrecându-i pe alţii. Trebuie oare să vă mai arăt că aceasta s-a întâmplat şi unei cetăţi întregi? Toată cetatea cea mare Ninive s-a mântuit, pentru că nu a deznădăjduit, măcar că hotărârea cea dumnezeiască îi luase toată nădejdea. Adică proorocul nu zisese: „Dacă vă veţi pocăi, vă veţi mântui‖; ci el zisese de-a dreptul: „încă 40 de zile şi Ninive se va prăpădi‖ (Iona 3, 4). însă cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amânare, nici condiţii, ei totuşi nu au deznădăjduit, nu au părăsit încrederea. Dumnezeu nu le pusese condiţii, iar proorocul nu le zisese: „Dacă vă veţi pocăi, vă veţi mântui‖; şi el n-a făcut aceasta pentru ca şi noi, când auzim asemenea hotărâre a lui Dumnezeu, să nu ne îndoim şi să nu părăsim nădejdea, ci să privim la exemplul Ninivei. Nici o săgeată a Satanei nu este aşa de tare şi primejdioasă ca deznădăjduirea, şi când noi deznădăjduim, îi facem chiar mai multă bucurie decât când păcătuim. Dumnezeu, însă, totdeauna este gata a ierta şi pe cel mai mare păcătos, dacă el dă prilej de a fi cruţat, adică dacă vine la pocăinţă. Voiesc să vă arăt cum însuşi Domnul ne asigură şi ne făgăduieşte aceasta, printr-o pildă. Au fost doi fraţi care erau moştenitori ai tatălui lor. Unul dintre dânşii a rămas în casă, iar celălalt, care a cheltuit toată moştenirea sa, s-a dus în străinătate, pentru că nu putea suferi ocara sărăciei. Eu vă amintesc aceasta pildă, ca să vedeţi că păcatele noastre se iartă numai dacă deschidem ochii asupra stării noastre. Eu însă zic aceasta, nu spre a face pe cineva uşuratic la minte, ci mai vârtos pentru a feri pe oricine de deznădăjduire, căci deznădăjduirea este încă şi mai rea decât uşurătatea minţii. Fiul cel pierdut este icoana păcătosului. Dar ce a grăit acest fiu, când se afla în cea mai mare ticăloşie? „Întoarce-mă-voi la tatăl meu‖, a zis el (Lc. 15, 18). Tatăl nu-1 oprise de a se duce în străinătate, pentru ca el să înveţe, din încercare, cât de norocit era fiul care rămăsese acasă. Adică

adeseori Dumnezeu orânduieşte aşa, ca noi, când nu ne folosesc cuvintele, să ne învăţăm şi să ne facem mai cu minte printr-o încercare amară. Aceasta a spus-o însuşi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Când profeţii de mii de ori sfătuiseră şi îndemnaseră pe acest popor, iar el nu urma şi nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certări şi profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, şi răutatea ta te va pedepsi‖ (Ier. 2, 19). Adică fiindcă ei erau atât de nebuni, încât nu ascultau sfătuirile şi mustrările lui Dumnezeu şi petreceau în păcatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca să se certe şi iarăşi să se învrednicească de Dânsul. Deci, în acelaşi chip, fiul cel trecut prin o amară încercare, a învăţat să cunoască cât de rău este a pierde casa părintească, drept care el acum s-a întors îndărăt. Iară tatăl n-a pomenit rătăcirea lui, ci 1-a primit cu braţele deschise. Pentru ce a făcut el aceasta ? Pentru că el era tată al lui, iară nu judecător. De aceea, el a poruncit să se facă sărbătoare de bucurie şi ospăţ, şi toată casa să serbeze şi să se veselească. Ce gândeşti tu?Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea. Iară când fratele cel mare s-a supărat de toate acestea, tatăl 1-a liniştit cu cuvintele: „Tu în toată vremea eşti cu mine, acesta însă era pierdut şi s-a aflat, era mort şi a înviat‖ (Lc. 15, 31-32). Cu acestea el vrea să zică: când este vorba de a mântui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata şi a porni aspră cercetare asupra lui, ci trebuie cineva să fie milostiv şi să ierte. Aceasta este ca la doctor. Când cineva s-a îmbolnăvit din pricina unei vieţi fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepseşte în loc de a-1 tămădui. Câtă vreme a fost depărtat de la noi, gândeşte părintele, el a fost lăsat foamei, ruşinii şi celor mai înfricoşate ticăloşii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat‖. El prin aceasta voieşte să zică celuilalt fiu: „Uită-te nu la cele de faţă, ci cumpăneşte mărimea ticăloşiei lui celei de dinainte. Tu ai acum înaintea ta un frate, nu un străin‖! El s-a întors la tatăl, şi acesta nu-şi mai poate aminti cele de dinainte, ci îşi mai aminteşte numai de acele ce îl mişcă la compătimire, la îndurare, la pogorământ şi cruţare. De aceea el şi vorbeşte numai de cele ce pătimise fiul său, nu însă şi de cele ce făcuse el. Nu pomeneşte că acela cheltuise

în destrăbălări toată averea sa, ci numai ticăloşia cea înmiită cu care avusese a se lupta. Cu aceeaşi râvnă, ba chiar cu mai mare, păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută, în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nicicând nu se pierduseră (Lc. 15, 5). Dar socoteşte cum a adus el îndărăt oaia cea pierdută. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii săi şi a adus-o el însuşi la turma îndărăt. Deci, ştiind noi că Dumnezeu pe păcătoşii ce se întorc la El nu numai că nu-i respinge, ci îi primeşte tot aşa de prietenos ca şi pe cei drepţi, şi nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi; ştiind noi acestea, de suntem păcătoşi, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimica. Să tremurăm pentru noi, ca nu cumva prin bizuinţă să cădem în păcat; iar dacă am căzut, să aducem pocăinţă. Precum am zis de la început, două lucruri ne aruncă în pierzare, adică bizuirea noastră cea falsă, când ne semeţim, şi deznădăjduirea, când am căzut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenţi pe cei ce cred a sta neclintiţi, zice: „Celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă‖(I Cor. 10, 12). Iară pentru a scula iarăşi pe cei căzuţi, şi spre a deştepta în ei o râvnă nouă mai mare, scrie el către Corinteni: „Voi plânge pe mulţi [dintre voi], care au păcătuit şi nu s-au pocăit‖ (II Cor. 12, 21). El socoteşte prin aceasta că aceia care nu s-au pocăit sunt mult mai de jelit decât cei ce au păcătuit. Iară profetul Ieremia a zis: ,,Au doară cel ce cade nu se scoală; sau cel ce se abate nu se întoarce?‖ (Ier. 8, 4). La fel ne sfătuieşte David, când zice: „O de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre…‖ (Ps. 104, 8). Aşadar, să nu deznădăjduiţii, ci să avem nădejde tare la Dumnezeu, să gândim la noianul cel nemăsurat al harului Său şi al iubirii de oameni, să ne scăpăm de conştiinţa cea rea şi, cu toată râvna şi osârdia, să ne sârguim la fapta cea bună, făcând pocăinţa sinceră şi serioasă; pentru ca noi încă de aici să lepădăm toate păcatele cele săvârşite, ca să ne putem înfăţişa la scaunul judecăţii lui Hristos şi să dobândim împărăţia cea cerească, căreia fie ca noi toţi să-i fim părtaşi prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea şi mărirea, acum şi în vecii vecilor! Amin. din ―Omilii la Postul Mare‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de carne Gândirea la iad şi la Împărăţia Cerului trebuie să ne ferească de păcat

“Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori,cu putere şi cu slavă multă” (Lc. 21, 27) ―Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău‖ (II Cor. 5, 10). Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi. Nu roşiţi oare ? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decât unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci când păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor, şi nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor? Dumnezeu chiar zice, prin Psalmistul: „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale‖ (Ps. 49, 22). Deci noi chiar acum, când Ziua Judecăţii este încă departe şi numai se vesteşte, murim de groaza conştiinţei, ce va fi cu noi atunci când toată lumea va fi adunată, când toţi îngerii şi oştile cereşti vor fi de faţă, când trâmbiţele vor suna, când drepţii se vor răpi în nori şi se va înălţa un grozav ţipăt de tânguire al păcătoşilor ? Ce groază ne va cuprinde atunci ? „Unul – zice Domnul – se va lua, altul se va lăsa‖ (Mt. 24, 40). Ce vor simţi ei, când vor vedea că unii s-au luat cu cinste mare, iar ei, dimpotrivă, au fost respinşi

cu multă ruşine ? Această durere, eu zic şi mă jur, că nu este cu putinţă a se descrie prin cuvinte. Văzut-aţi pe cineva care se duce la moarte ? Ce socotiţi voi că trebuie să simtă un astfel de biet păcătos când face această tristă cale de pe urmă ? Ce n-ar face şi n-ar suferi el bucuros, numai să scape de această înfricoşată pedeapsă de moarte? Dar ce vorbesc eu despre cel osândit la moarte ? La o execuţie se adună mulţime de popor, dintre care aproape nici unul nu cunoaşte bine pe nenorocitul acela, însă dacă ar putea cineva să se uite în inimile acelor mii, ce stau împrejur, cu greu s-ar putea afla unul care să fie aşa de vârtos la inimă sau aşa de crud şi nesimţitor, încât duhul lui să nu fie cuprins de frică, mâhnit şi zdrobit. Iară dacă noi ne tulburăm si ne mişcăm atâta când se duc la moarte alţii, care nu sunt aproape de noi, ce vom simţi oare noi atunci când ne va ajunge pe noi înşine o soartă cu mult mai înfricoşată, când noi vom fi încuiaţi afară de bucuria cea negrăită şi osândiţi la munca cea veşnică ? Chiar dacă n-ar fi iad, totuşi ar fi o pedeapsă grozavă de a fi scos afară din mărirea aceea negrăită. Sau credeţi voi că ar fi un chin mic aceste de a nu fi cineva în partea acelor fericiţi şi a nu se învrednici de acea mărire negrăită, a fi scos din acea ceată mărită şi din acele bucurii nesfârşite ? Dar dacă la acestea se mai adaugă încă întunericul, încă scrâşnirea dinţilor, încă lanţurile cele nedezlegate, viermele care nu moare niciodată, focul cel nestins, spaima şi chinurile de tot felul; dacă limba arde ca la îmbuibatul cel bogat, de pildă; dacă noi ţipăm fără a fi auziţi de cineva şi suspinăm de durere fără a fi băgaţi în seamă, nefiind nimeni care să ne mângâie — nu suntem noi oare atunci cei mai nenorociţi şi cei mai vrednici de plâns dintre toate făpturile ? Când noi vizităm o temniţă si vedem pe cei nenorociţi, pe unii legaţi cu lanţuri de fier, pe alţii zăcând în camere întunecoase, ne înfiorăm şi ne străduim să facem totul ca să nu ajungem şi noi într-o asemenea ticăloşie. Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se va întâmpla oare cu noi atunci când, încătuşaţi, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanţurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniţei nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire şi milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoşate şi nemilostive, care ne muncesc şi ne chinuiesc pentru păcatele noastre. La ele nu folosesc cu nimic banii şi darurile şi toate mituirile; încă sunt zadarnice şi toate rugăminţile şi vorbele cele prieteneşti, neputând aduce nici o uşurare. Aici nu este iertare, nici pogorământ. Chiar dacă Noe, Iov şi Daniil ar vedea pe rudele lor în acest loc de pedeapsă, nu

ar cuteza să mijlocească pentru dânşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mână de ajutor (Iez. 14, 14). De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău‖ (II Cor. 5, 10). Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă mintoşi.  De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gândeşte la focul acelei pedepse, şi focul cel dintâi se va stinge în tine.  Gândeşti tu să spui vreun neadevăr ? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor cea din iad, şi frica de dânsa va fi frâu pentru gura ta.  Plănuieşti tu să săvârşeşti o răpire ? Ascultă glasul Judecătorului, care zice: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară‖ (Mt. 25, 40); dacă gândeşti la aceasta, îndată vei goni de la tine pofta cea rea.  De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, care nu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea au fost încuiate în afara cămării mirelui; numai gândeşte la aceasta, şi tu îndată te vei face blând şi milostiv.  Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gândeşte numai la îmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată‖ (Lc. 16, 24). Gândeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa, şi curând te vei lăsa de această patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimica ce ar fi prea greu. Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele ? Aceasta provine de la lenevirea noastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoare sunt uşoare când noi avem râvnă, aşa pe de altă parte, când noi ne lenevim, până şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat. Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă desfătată, ţinând masă scumpă, ci vom privi numai spre sfârşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul. Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfârşitul lor ? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea cea veşnică şi întunericul cel mai dinafară.

Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie si în zgârcenie, căci pururea caută la judecata altora, iară dincolo îi ajunge pedeapsa cea mare şi nenorocirea cea veşnică. Dacă noi vom gândi şi vom judeca aşa, de-a pururea punând astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvârşi fapta cea bună, vom înăbuşi dragostea către cele pământeşti şi simţitoare şi vom aprinde dorinţa de cele viitoare şi veşnice. Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar, încât noi să întoarcem spre ea toată râvna noastră ? Nu vedem noi oare cum toate în lume se învârtesc, vin şi se duc, schimbându-se ca ziua şi noaptea, ca vara şi iarna ? De aceea noi totdeauna să aţâţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celor viitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate spune prin cuvânt. Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vom fi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos. Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare. Negreşit, noi nu putem cunoaşte cu desăvârşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta, pe cât este cu putinţă, a lămuri aceasta printr-un exemplu luat din viaţa cea pământească, închipuieşte-ţi că tu ai fi bătrân şi foarte sărac, şi că cineva ţi-ar făgădui deodată a-ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, ca oricine, ba încă a-ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare şi întinsă, care se va îndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru ca să dobândeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă ? Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atâta, ci încă cu mult mai mult. Căci deosebirea între tinereţe şi bătrâneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şi neputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie şi sărăcie nu este aşa de mare ca între viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare. Aseamănă-le una cu alta şi vei vedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zis îndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu se poate rosti prin cuvinte. Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amândouă vieţile este atât de mare că nici o gândire nu o poate cuprinde; sau cum ar putea cineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu are margine şi care durează veşnic ? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebirea între amândouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă. Dacă strălucirea trupului celui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice

prea puţin. Si pentru o astfel de mărire nu trebuie noi să jertfim şi bani, şi viaţă şi totul ? Dacă un împărat pământesc te-ar primi în palatul său şi te-ar face mai însemnat decât toţi ceilalţi, te-ar cinsti şi te-ar dărui, nu te-ai crede tu oare cel mai norocit? Iară când Dumnezeu voieşte a te primi în palatul Său cel împărătesc din cer, când împăratul împăraţilor voieşte a te cinsti şi a te face însemnat, când tu ai să străluceşti între îngeri şi ai să te îndulceşti de mărirea cea negrăită, tu te stânjeneşti, pe când ar trebui cu bucurie şi săltând să jertfeşti însăşi viaţa ta pentru aceasta. Tu faci toate numai ca să dobândeşti o dregătorie, un post de cinste pe pământ; iară când ţi se făgăduieşte Împărăţia Cerului, o împărăţie veşnică, atunci tu te leneveşti şi te retragi. O, închipuie-ţi în duhul tău cerul, această înălţime nesfârşită, această lumină strălucitoare, cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, şi toate puterile cereşti şi stăpânirile, şi totodată gândeşte la Ziua Judecăţii; atunci vei socoti mică toată mărirea cea pământească şi vei vedea o privelişte care te va umple de fiori şi de groază! Tu vei vedea, cu duhul, cum cerul se deschide şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, întru mărirea Sa pogoară la Judecată, înconjurat nu de sute, ci de multe mii de îngeri. Toate se vor umple de groază şi de frică, pământul se va despica şi toţi oamenii, de la Adam, vor ieşi şi vor învia. Iar Hristos Însuşi se va arăta cu o mărire care, prin strălucirea Sa, va întuneca lumina soarelui şi a lunii. Ah, ce nepricepere ar fi, când pe noi ne aşteaptă astfel de bucurii şi mărire, să nu ne lipsim cu totul de acestea de acum şi să nu gândim la amăgirea Satanei, care ne abate de la nişte lucruri aşa de mari, dându-ne pulbere şi noroi pentru ca să răpească cerul, aratându-ne chipuri de umbre pentru ca să ne smulgă bunurile cele adevărate! Iar chipuri de umbră sunt bucuriile şi bogăţiile cele pământeşti. Când va veni atunci lumina, se va arăta că cei ce adeseori păreau cei mai bogaţi, sunt într-adevăr cei mai săraci. Acum noi, iubiţilor, ştiind toate acestea, să fugim de înşelăciunea Satanei, ca să nu ne osândim împreună cu dânsul şi să nu ne zică Judecătorul: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui‖ (Mt. 25, 41). Aşa, Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la minte şi leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim. Amintirea acestor conversaţii şi grăiri, dacă ele sunt vii între noi, ne vor putea curăţi de toată răutatea, ca o doctorie amară. Să întrebuinţăm cu sârguinţă această

doctorie, ca să ne putem curăţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu, împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin. din ―Omilii la Postul Mare‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei

„Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul, ca să se ispitească de diavolul‖ (Mt. 4, 1) Astăzi vom vedea că, deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum. 1. Spre a arăta că nu Satana, ci propria noastră neîngrijire este pricina păcatelor noastre, voi vorbi mai întâi despre plăsmuirea lumii. Oricât de bună şi aleasă este ea, totuşi celor neîngrijitori le slujeşte spre pierire. Ce să zicem noi despre plăsmuirea cea mărită şi vrednică de mirare ? Este ea oare rea şi îndreptată spre pierderea noastră ? Cine ar putea să fie aşa de nebun şi nepriceput încât să hulească plăsmuirea şi să o învinovăţească ? Aşadar, ce să zicem despre dânsa ? Nu este rea, ci mărită, fiind o dovadă despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Ascultă cum Psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut‖ (Ps. 103, 24). Psalmistul însă nu înşiră aceste lucruri cu de-amănuntul, ci numai se închină adâncului celui necuprins al înţelepciunii dumnezeieşti. Iară cum că Dumnezeu a făcut spre folosul nostru plăsmuirea cea atât de mărită şi

de faimoasă, de asemenea ne-o spune Sfânta Scriptură, în cartea înţelepciunii, unde se zice: „Din mărimea şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte însuşi făcătorul lor‖ (Sir. 13, 5). Ascultă încă şi pe Apostolul Pavel, când scrie: „Fiinţa cea nevăzută a lui Dumnezeu de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se vede‖ (Rom. 1, 20). Fiecare din aceste graiuri biblice ne dau a înţelege prin cuprinderea lor că făptura ne duce la cunoştinţa Făcătorului ei, care este Dumnezeu. Deci, când vedem că această făptură, mărită şi vrednică de mirare pentru mulţi, s-a făcut pricină de necucernicie – putem noi oare să învinovăţim făptura ? Nu, desigur nu, ci pe aceia care aşa de rău s-au slujit de dânsa. Dar poate veţi întreba: cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu, să fie pricina necucerniciei ? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întunecat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului‖ (Rom. 1, 21 – 25). El aici cu nici un cuvânt nu pomeneşte de Satana, sau de vreun duh rău, ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit deosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului? Dar ce vorbesc eu despre făptură ? Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratici. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră. Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie şi desfrânare. Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu. Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii si la răpire. Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi. Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui.

Dumnezeu a făcut cerul cel înstelat pentru ca tu să admiri pe Făcătorul şi să te închini Lui. Însă unii au lăsat pe Făcătorul şi s-au închinat stelelor. Aceasta iarăşi provine de la uşurătatea minţii şi de la nebunia lor. Dar ce vorbesc eu despre făptură ? Poate oare să fie ceva mai mântuitor decât Sfânta Cruce ? Şi însăşi crucea s-a făcut sminteală celor slabi. „Cuvântul crucii este celor pieritori nebunie, iară celor ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu este‖, precum zice Apostolul (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Noi predicăm pe Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iară păgânilor nebunie‖ (I Cor. 1, 23). Şi cine a fost mai iscusit în predicarea Evangheliei decât Pavel şi Apostolii ? Şi totuşi Apostolii au fost multora „miros de moarte‖ (adică pricină de pierzare veşnică). Pavel zice aşa: „Unora suntem mireasmă a morţii, spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii, spre viaţă‖ (II Cor. 2, 16). Aşadar, vezi că unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici Satana nu poate să-l vatăme vreodată. Trebuie oare să vorbim şi de Hristos ? Ce se poate asemăna cu mântuirea ce vine de la Dânsul ? Ce este mai binecuvântat decât venirea Lui pe pământ ? Însă tocmai această arătare mântuitoare şi binefăcătoare a Domnului, pentru mulţi s-a făcut pricină de o mai mare pedeapsă. Însuşi Domnul adevereşte aceasta: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta – zice El – ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie orbi‖ (In. 9, 39). Ce va să zică aceasta ? S-a făcut oare lumina pricină a întunericului ? Negreşit nu, nu lumina, ci slăbiciunea ochilor, adică a ochilor celor duhovniceşti, care nu puteau primi lumina, aceea a fost pricina orbirii. Deci vezi că celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele noastre şi în pierderea noastră nu Satana, ci propria noastră voinţă este vinovată. Toate vin de la voie. Noi admitem că la foarte multe păcate Satana ne ademeneşte; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său. De asemenea, nici amăgirea Evei nu se poate în totul prescrie Satanei, ci femeia a fost înşelată şi de propria ei poftă. Aceasta o arată însăşi Sfânta Scriptură prin cuvintele: „Şi a văzut femeia că bun este pomul la mâncare, şi plăcut ochilor la vedere, şi luând din rodul lui, a mâncat‖ (Fac. 3, 6).

Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa. 2. Însă dacă vrei să ştii, diavolul poate să ne fie nouă chiar folositor. Dacă noi vom şti să ne servim bine de dânsul, el ne foloseşte şi noi câştigăm printr-însul nu puţin. Dar cum putem noi trage folos de la diavol ? a) El ne ţine în priveghere şi ne înspăimântă de păcat. Diavolul ne foloseşte când noi ne temem de turbarea lui, de pândirile lui cele de-a pururea şi de răutăţile lui, care totdeauna se repetă, când nu lăsăm sufletul nostru să dormiteze, ci suntem deştepţi şi totdeauna gândim la Dumnezeu. Dar ca să vedeţi că această învăţătură nu este numai a mea, ci şi a Apostolului Pavel, ascultaţi-l pe dânsul cum, aproape cu aceleaşi cuvinte deşteaptă pe credincioşii care dormitează. Aşa, în Epistola sa către Efeseni, el zice: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii‖ (Efes. 6, 12). Zicând el acestea, n-a avut scopul de a descuraja duhurile ascultătorilor săi, ci a voit a le deştepta, încă şi Sfântul Petru zice: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, întăriţi fiind în credinţă‖ (Ptr. 5, 8). Aceasta a zis el, spre a ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Căci cel ce vede pe vrăjmaş venind, aleargă mai tare la acela care poate să-l ajute si se lipeşte de dânsul. Aşa fac şi copiii. De văd ceva, de care se tem, aleargă în braţele mamei, se apucă de hainele ei, şi cu aceasta se apără. Şi adeseori se ţin aşa de tare, încât cineva nu poate să-i desprindă. Dimpotrivă, dacă ei nu se sperie de nimica, adeseori nu se duc la mama lor, chiar când îi strigă şi voieşte ca ei să vină la dânsa. Tocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când Satana ne înfricoşează şi ne înspăimântă, ne facem cuminţi, năzuim la Dumnezeu cu mai multă râvnă. Dumnezeu n-a nimicit pe Satana pentru ca să te facă pe tine mai tare, pentru ca mai mult să preamărească pe luptător si să-i dea mai multe prilejuri de a arăta vitejia sa. Aşadar, când cineva întreabă pentru ce n-a stârpit Dumnezeu pe diavolul, răspunde-i că celor priveghetori şi păzitori de sine, Satana nu numai că nu le face vătămare, dar le foloseşte; nu pentru că aceasta ar fi propria lui voinţă, căci el este

rău, ci folosul acesta decurge din vitejia celor priveghetori, care răutatea lui o întorc în folosul lor. Aşa s-a luptat el cu cucernicul Iov, deşi nu pentru a-l face mai mărit, ci pentru a-l răsturna. Acest scop şi acest plan l-a avut el, pentru că este rău şi voieşte a pierde pe oameni. Cu toate acestea el n-a putut să vatăme pe cel drept; mai vârtos acesta a tras folos din luptă. Diavolul a arătat numai răutatea sa, iară cel cucernic vitejia sa. Dar totuşi Satana biruieşte pe mulţi, vei zice tu. Negreşit, însă nu tăria lui, ci slăbiciunea acelora este vinovată de aceasta. c) În sfârşit, Satana trebuie să ne chinuiască pentru ca să ne facem mai buni. Cum că Satana poate să folosească oamenilor, putem încă să învăţăm de la Apostolul Pavel, când el scrie aşa despre amestecătorul de sânge de la Corint: „Daţi-l pre unul ca acela Satanei, spre chinuirea trupului, pentru ca duhul să se mântuiască‖ (I Cor. 5, 5). Iată, aici Satana este pricină de mântuire, negreşit nu după voia lui, ci prin înţelepciunea Apostolului. Precum adeseori doctorii fac leacuri din lucrurile cele vătămătoare, plante otrăvitoare, aşa a făcut şi Apostolul. El are de la Satana ceea ce este la el folositor, adică îndemânarea lui de a pedepsi pe cineva. El adeseori s-a slujit cu Satana ca un călău sau slugă la schingiuire. Însă călăii schingiuiesc pe făcătorii de rele cum voiesc ei, sau după propria lor părere, ci şi după cum poruncesc judecătorii. Căci călăul la îndeplinirea pedepsei trebuie să se conducă după voia celui ce a rostit hotărârea. Vezi cât de mare este vrednicia şi însemnătatea Apostolului ? El, o fiinţă trupească, se slujea de alta fără de trup ca de un rob. Şi precum Domnul Dumnezeu a poruncit diavolului pentru Iov: „Atinge-te de trupul lui, iară de sufletul lui să te fereşti‖ (Iov 2, 6), ca să-i pună margine şi hotar, pe care Satana, această fiară sălbatică, să nu le poată trece, aşa urmează şi Apostolul. Când a dat Satanei pe amestecătorul de sânge, a zis: „Spre pieirea trupului‖ (I Cor. 5, 5), adică sufletul lui nu trebuie să-l piardă Satana. Vezi câtă putere are robul lui Dumnezeu ? Aşadar, nu te teme de Satana, căci el este căzut si slab. Dimpotrivă, nimeni nu este mai tare decât omul care are o îmbucurătoare încredere în Dumnezeu. Toate acestea le zic eu nu pentru a scăpa pe Satana de toată ocara, ci pentru a ne scăpa pe noi de neîngrijire şi de uşurătatea minţii. Satana doreşte foarte ca noi să aruncăm asupra lui vinovăţia păcatelor noastre, şi prin aceasta să ne amăgim şi să ne adormim pe noi înşine, să săvârşim tot felul de păcate şi necurmat să înmulţim şi să mărim pedeapsa noastră, pierzând toată iertarea. Noi, însă, să nu facem una ca aceasta, ci să ne venim întâi cunoştinţa de noi înşine. Să învăţăm a cunoaşte rănile noastre, şi atunci vom nimeri şi leacul cel cuvenit; dimpotrivă, când cineva nu-şi cunoaşte boala sa, nu se îngrijeşte nici de vindecarea ei. Noi am săvârşit multe păcate, ştiu aceasta; noi toţi ne numărăm

între cei vinovaţi, însă noi totdeauna trebuie să nădăjduim iertarea şi totdeauna putem să ne pocăim. Tu eşti bătrân şi stai la capătul vieţii. Să nu crezi că pentru tine n-ar mai fi timp de pocăinţă, nici să te deznădăjduieşti de mântuirea ta, ci gândeşte la tâlharul care chiar pe cruce s-a mântuit. Ce este mai scurt decât un minut, şi totuşi el a fost de ajuns spre a-i face mântuirea ? De eşti tânăr, nu te bizui pe tinereţea ta şi nu-ţi închipui că ai să trăieşti îndelung. „Ziua Domnului vine ca furul noaptea‖ (Tes. 5, 2) şi Dumnezeu a ascuns ceasul morţii noastre pentru ca noi să arătăm râvna şi îngrijirea noastră pentru mântuire. Nu vezi tu, oare, cum în toate zilele mulţi sunt răpiţi de moarte înainte de vreme. De aceea Sirah ne sfătuieşte: ‖ Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi‖( Sirr. 5, 8), ca nu cumva, în întârzierea ta, să fi smuls. Sfătuirea cea de mai sus trebuie să o bage de seamă bătrânul, pe aceasta din urmă tânărul. Dar poate că tu trăieşti în siguranţă, eşti bogat, ai toate cu prisosinţă şi nu te apasă nici o nenorocire. Dar ascultă pe Apostolul Pavel, care scrie: „Când vor zice: pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea‖ ( I Tes. 5, 3). Soarta omenească totdeauna este supusă schimbării, iar ceasul morţii noastre nu stă în voia noastră. Dimpotrivă, în voia noastră este orice faptă bună , şi unde ea se află, diavolul nu poate avea nici o putere, nici moartea nu ne va găsi nepregătiţi. Fie ca Hristos să ne dăruiască aceasta, căci El, Domnul nostru, este bun şi plin de iubirea de oameni. Amin. din ―Omilii la Postul Mare‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul al patrulea - Că trei feluri de robie a adus păcatul; şi către cei care ascultă cu uşurătate, şi către cei ce nu-şi cinstesc părinţii

1. Aţi auzit ieri cum l-a făcut Dumnezeu pe om împărat şi mai-mare peste fiare, şi cum l-a scos îndată din rangul împărătesc – sau, mai bine zis, nu l-a scos Dumnezeu, ci singur pe sine s-a scos din cinste prin neascultare fiindcă Adam a împărăţit doar din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că nu-i dăduse a împărăţi ca plată pentru isprăvi duhovniceşti, ci şi mai înainte de a fi el l-a împodobit cu cinste. Căci ca să nu zici că după ce a luat fiinţă omul şi a făcut apoi isprăvi multe, l-a nevoit pe Dumnezeu să îi dea stăpânirea fiarelor – pentru această pricină, zic, având a-l plăsmui, grăieşte despre stăpânirea lui zicând astfel: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, şi să stăpânească fiarele pământului‖ (Fac. l, 26). Mai înainte de viaţă îi dă cinstea, mai înainte de facere – cununa, şi mai înainte de a lua fiinţă omul, îl suie pe scaunul împărătesc. Oamenii îi cinstesc pe supuşii lor când ajung aceştia la adânci bătrâneţi, după multe osteneli în timp de pace şi nenumărate primejdii în vreme de război – iar Dumnezeu nu a făcut aşa, ci l-a adus la această cinste îndată ce a luat el fiinţă, arătând că ceea ce s-a făcut nu este plată pentru isprăvi, ci Har Dumnezeiesc, iar nu datorie. Deci, faptul că omul a primit stăpânire se datorează numai iubirii de oameni a lui Dumnezeu iar căderea din stăpânire se datorează uşurătăţii lui: că precum împăraţii îi lipsesc de stăpânire pe cei ce nu ascultă de poruncile lor, aşa a făcut şi Dumnezeu cu omul, lipsindu-l de stăpânire atunci când nu a ascultat de El; iar astăzi trebuie să spunem ce altă cinste a răpit firea păcatului şi câte feluri de robie a adus cu sine,

încătuşând firea noastră cu feluritele stăpâniri ca un tiran care se foloseşte de felurite lanţuri. Este, dar, o stăpânire şi o robie dintâi, potrivit căreia femeile sunt stăpânite de bărbaţi. După păcat a luat fiinţă trebuinţa aceasta: căci înainte de neascultare femeia era de aceeaşi cinste cu bărbatul – şi, dealtfel, când a făcut-o Dumnezeu, s-a folosit de aceleaşi cuvinte ca şi la facerea bărbatului. Precum la facerea bărbatului nu a zis: Să fie om, ci a zis: Să facem om „după chipul şi asemănarea Noastră‖, aşa şi la facerea femeii nu a zis: Să fie femeie, ci şi aici a zis: „Să-i facem ajutor‖ – şi nu doar ajutor, ci asemenea lui, arătând iarăşi că cei doi erau deopotrivă în cinstire: căci dat fiind marele ajutor pe care dobitoacele îl dau în trebuinţele vieţii noastre, uită-te cum face desluşită deosebirea, ca să nu socoţi că şi femeia este din rândul robilor. „A adus fiarele, zice Scriptura, înaintea lui Adam… şi nu s-a aflat lui ajutor asemenea lui‖ (Fac. 2, 19-20). „Păi cum? Calul nu este ajutor, împreună cu omul oştindu-se în războaie? Boul nu este ajutor, trăgând plugul şi împreună cu noi ostenindu-se la aruncarea seminţelor în brazdă? Asinul şi catârul nu sunt ajutoare, împreună cu noi lucrând la căratul poverilor?‖ Dar ca să nu spui asta, îţi face deosebirea cu acrivie – că nu a zis doar: nu s-a aflat ajutor lui, ci: nu s-a aflat ajutor asemenea lui. Aşa şi aici – nu a zis Dumnezeu doar: să-i facem ajutor, ci: „să-i facem ajutor asemenea lui‖ (Fac. 2, 18). Asta mai înainte de păcat – iar după păcat: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni‖. „Te-am făcut‖, zice, „de aceeaşi cinste cu bărbatul. Nu te-ai folosit bine de stăpânire: schimbă-ţi starea cu cea de supunere. N-ai putut duce slobozenia: primeşte robia. Nu ştii să stăpâneşti (şi ai cunoscut aceasta cu lucrul): fii dintre cei stăpâniţi, şi cunoaşte-l pe bărbat drept stăpân‖: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni‖: şi vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu – căci ca nu cumva, auzind: el te va stăpâni, să socoată stăpânirea bărbatului ca fiind împovărătoare, mai întâi vorbeşte de purtarea de grijă a acestuia, zicând: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta‖, adică: Scăparea ta şi limanul tău şi întărirea ta, el va fi; în toate spaimele ce vor veni asupra ta, pe el ţi-l dau ca să te întorci spre el şi să scapi la el. Şi nu doar prin aceasta, ci şi cu nevoile fireşti i-a legat împreună ca şi cu un lanţ de nerupt, înfăşurându-i în legătura poftei. Văzut-ai cum a adus păcatul supunerea, iar Iscusitul şi Înţeleptul Dumnezeu şi pe acestea le-a întrebuinţat spre folosul nostru? Ascultă cum şi Pavel vorbeşte despre supunerea aceasta, ca să înveţi iar împreună-glăsuirea dintre Vechiul si Noul Legământ. „Femeia, zice, întru linişte să ia învăţătură, cu toată ascultarea‖

(l Tim. 2, 11). Văzut-ai că şi el supune bărbatului pe femeie ? Dar aşteaptă, şi ai sauzi pricina. De ce cu toată ascultarea ? Fiindcă „femeii, zice, să înveţe nu dau voie‖. „De ce ?‖ – „Fiindcă l-a învăţat o dată rău pe Adam‖. „Nici a-şi stăpâni bărbatul‖. „Dar pentru ce ?‖ – „Fiindcă l-a stăpânit o dată în chip rău‖. Ci să fie întru linişte. „Dar spune şi pricina‖. „Fiindcă Adam‖, zice, „nu a fost amăgit, iar femeia, amăgindu-se, a fost întru neascultare‖. De aceea a şi dat-o jos de pe scaunul învăţăturii: „fiindcă cel care dă învăţătură fiind neştiutor‖, zice, „să ia învăţătură; iar de nu vrea să ia învăţătură, ci vrea să înveţe pe alţii, se pierde pe sine şi pierde şi pe ucenicii săi‖ – ceea ce s-a întâmplat atunci şi cu femeia. Dar că este supusă bărbatului şi că din pricina păcatului i-a fost supusă, vedem desluşit de aici; însă vreau să aud acea spusă: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni‖. 2. Voiesc să aflu cum vorbeşte Pavel, şi despre această purtare de grijă, şi cum îmbină stăpânirea cu dragostea părintească. Deci, unde face asta? Scriindu-le corintenilor, el grăieşte: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre – iată spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; femeile să se teamă de bărbaţi‖ – iată „el te va stăpâni‖. Văzut-ai că nu e apăsătoare stăpânirea când stăpânul e îndrăgostit nebuneşte de roaba sa, când frica e împreunată cu dragostea? Căci astfel e înlăturată greutatea robiei. Aşadar, o stăpânire a fost adusă de neascultare: căci tu nu te uita că Dumnezeu a tocmit-o spre folos, ci că însăşi firea robiei a fost pricinuită de păcat – care şi este un al doilea fel de robie, mai împovărător, şi acesta îşi are începutul şi temeiul din păcat: că după potopul cel din vremea lui Noe şi sfărâmarea corăbiei celei de obşte şi desăvârşita pierzare de care ştim cu toţii, Ham a păcătuit faţă de născătorul său şi, văzându-şi părintele gol, mai mult l-a despuiat defăimându-l înaintea fraţilor săi, şi ca atare s-a făcut slugă fraţilor: că răutatea voirii i-a stricat bunul neam al firii – şi era firesc să se întâmple astfel. Scriptura aduce dreptului nenumărate dezvinovăţiri, şi în primul rând printr-o singură propoziţie îi dă iertare deplină – că zice: „Şi a început Noe a fi om lucrător de pământ‖ (Fac. 9, 20). Spusa a început cuprinde multă dezvinovăţire pentru beţie: că nu ştia Noe nici cât vin trebuia să bea, nici cum să-l bea – curat sau îndoit cu apă, nici când să-l bea – îndată după scoaterea din teascuri sau după oarecare vreme. Deci, Scriptura dezvinovăţeşte prin acestea pe Noe; iar cel născut din el, izbăvit prin el (că pentru cinstirea dată de Dumnezeu tatălui său nu pierise împreună cu ceilalţi în valuri), necăutând la firea însăşi, neamintindu-şi cui îşi datora izbăvirea, nedobândind din frică întreagă înţelepciune (fiindcă avea înaintea ochilor resturile lăsate de mânia lui Dumnezeu şi urmele nenorocirii şi teama încă

proaspătă de cele întâmplate), a batjocorit pe născătorul său. De aceea îndeamnă şi oarecare înţelept, grăind: „Nu te slăvi întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu este ţie slavă‖ (Sir. 3,10). Dar, cu toate acestea, Ham n-a priceput, ci a păcătuit cu păcat dincolo de orice iertare şi dezvinovăţire. Drept aceea, Dumnezeu a dat robia ca pedeapsă a păcatului, şi s-a făcut Ham slugă fraţilor săi, şi prin răutatea voii a trădat întâietatea pe care o avea în chip firesc. Iată şi al doilea fel de robie. Vrei să-l afli şi pe al treilea ? Acesta e mai împovărător decât cele dintâi, şi mult mai de temut – că neînvăţându-se minte omul prin celelalte, Dumnezeu ne-a sporit lanţurile. Care e, deci, acesta? Cel al dregătorilor, al cârmuitorilor; nu cum este cel suferit de femeie, nici ca cel suferit de rob, ci cu mult mai înfricoşat: că peste tot se pot vedea săbii ascuţite, călăi, cazne, locuri de chinuire, pedepse, stăpânire ce se întinde până asupra vieţii şi a morţii. Iar ca dovadă că de acest fel al stăpânirii s-a făcut nevoie din pricina păcatului, ascultă-l iarăşi pe însuşi Pavel filosofând: „Voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă bine, şi vei avea laudă de la dânsa… Iar dacă faci rău, teme-te, că nu în zadar poartă sabia‖ (Rom. 13, 3-4). Vezi că pentru cei care fac răul sunt şi dregătorul, şi sabia? Ascultă acest lucru rostit şi mai pe şleau: „Că este răzbunătoare… asupra celui ce face răul‖ (Rom. 13, 4). Şi nu a zis: „Că nu în zadar este stăpânire‖ – dar ce ? „Că nu în zadar poartă sabia‖: fiindcă precum un tată iubitor îşi dă pe mâna unor învăţători şi dascăli temuţi copiii care se poartă cu uşurătate faţă de el şi îl dispreţuiesc din pricina iubirii lui părinteşti, aşa şi Dumnezeu, fiind dispreţuit de firea noastră, din bunătatea Sa ne-a dat pe mâna stăpânitorilor, ca unor dascăli şi învăţători. Să vedem însă şi din Vechiul Legământ că pentru răutatea noastră s-a făcut trebuinţă şi de stăpânirea aceasta. Oarecare dintre proroci, întărâtându-se asupra celor nedrepţi, grăieşte cam aşa: „Au tăcea-vei când va înghiţi necredinciosul pe cel drept, şi vei face pe oameni ca peştii mării, şi ca jivinele ce n-au stăpân‖? (Avac. l, 13-14). Deci, pentru asta e stăpânire, ca să nu trăim ca jivinele; pentru asta sunt căpetenii, ca să nu ne înghiţim unii pe alţii precum peştii: că precum sunt pentru boli leacurile, aşa sunt pentru păcate pedepsele. Apoi, ca să vezi că pentru cel care vieţuieşte în virtute nu e nevoie de epistat, ascultă ce grăieşte Pavel: „Iar de voieşti să nu îţi fie frică de stăpânire, fă binele şi vei avea laudă de la dânsa‖ (Rom. 13, 3-4). „Judecătorul‖, zice, „îţi este privitor – iar dacă trăieşti drept, nu numai privitor, ci şi lăudător, fiindcă cei ce cârmuiesc sunt la rândul lor cârmuiţi de legi‖. Ci totuşi, nici de legi nu are nevoie cel ce trăieşte cu blândeţe şi auzi asta de la Pavel, care zice: „Dreptului lege nu este pusă‖ (l Tim. l, 9); iar dacă lege nu îi este pusă, cu atât mai mult nu e stăpânitor deasupra lui. Iată al treilea fel de stăpânire, şi acesta avându-şi temeiul în păcat şi răutate.

3. Cum, dar, spune Pavel că „nu e stăpânire decât de la Dumnezeu‖? Fiindcă El ne-a rânduit-o spre folos, deoarece păcatul a adus trebuinţa aceasta, iar Dumnezeu ne-a întors-o spre folos; şi precum trebuinţa de leacuri vine de la răni, iar folosirea lor de la înţelepciunea doctorilor, aşa şi trebuinţa robiei de la păcat s-a făcut, iar întoarcerea ei spre folosul nostru – de la înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar treziţi-vă odată, şi scuturaţi-vă de lenevie. De ce zic asta? Păi, eu vă povestesc despre Scripturi, iar voi vă mutaţi ochii de la mine la candele şi la cel care le aprinde. Câtă nepăsare: lăsându-mă pe mine, să luaţi aminte la acela! Şi eu aprind foc – foc din Scripturi, şi pe limba mea arde candela învăţăturii. Această lumină este mai mare şi mai bună decât cealaltă: că nu aprind fitil muiat în untdelemn, ci aprind cu dorinţa de a asculta propovăduirea sufletele adăpate cu buna credinţă. Şi Pavel vorbea oarecând cu cineva într-un foişor – dar nimeni să nu creadă că mă pun alături de Pavel (doar n-am înnebunit atât!), ci spun acestea ca să aflaţi câtă râvnă pentru ascultarea propovăduirii trebuie să arătaţi. Aşadar, Pavel vorbea în foişor, şi s-a făcut seară ca şi acum, şi erau făclii multe în foişor. Apoi, Eutih a căzut de la o fereastră – însă căderea lui n-a spart adunarea şi moartea lui nu a curmat spectacolul duhovnicesc, ci toţi erau atât de prinşi cu ascultarea cuvintelor dumnezeieşti încât nici n-au băgat de seamă cele întâmplate. Iar voi, fără să vedeţi vreun lucru ieşit din socoteală, ci un om făcând lucruri obişnuite, vă mutaţi privirile într-acolo. Oare e de iertat aşa ceva? Iubiţilor, nimeni să nu socoată împovărătoare certarea – că nu din ură, ci din grijă vă cert. Ştiţi doar că mai de nădejde sunt rănile făcute de prieteni decât sărutările primite de la vrăjmaşi. Deci, veniţi-vă în fire, vă rog, şi, lăsând focul din candele, luaţi aminte la lumina dumnezeieştilor Scripturi: că vreau să vorbesc de un alt fel al stăpânirii, care nu-şi are temeiul în păcat, ci în firea însăşi. Care este acesta? Stăpânirea părinţilor asupra odraslelor, fiindcă această cinste de care ei se bucură este răsplată a durerilor lor. De aceea spune şi oarecare înţelept: „Ca unor stăpâni să slujeşti celor ce te-au născut pe tine‖ (v. Sirah 3, 7), după care adaugă şi pricina, zicând: „Ce vei răsplăti lor pentru ceea ce au făcut ei pentru tine‖? (Sirah 7, 28). Spusele lui nu înseamnă altceva decât: „Cum ţi-au dat ei ţie naştere, tu nu poţi să le dai lor‖. Aşadar, dacă în această privinţă suntem mai prejos decât părinţii noştri, să dobândim în alta întâietate: s-o dobândim cinstindu-i, şi nu numai prin legea firii, ci în primul rând din frică de Dumnezeu.

Dumnezeu vrea foarte mult ca părinţii să fie cinstiţi de copiii lor, şi celor ce împlinesc această lege le răsplăteşte cu mari bunătăţi şi daruri, iar pe cei care o încalcă îi pedepseşte cu mari şi cumplite rele. „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, zice, cu moarte să fie omorât‖ (Ieş. 21, 16), iar celor care îşi cinstesc părinţii le spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ‖ (Ieş. 20,12).; Iată: cinstitorilor de părinţi le-a hotărât ca răsplată lucrul socotit cea mai mare avuţie, adică bătrâneţi bune şi lungime de zile, iar celor ce-i jignesc le-a rânduit ca pedeapsă lucrul socotit cel mai mare rău, şi anume moartea înainte de vreme. Pe unii îi atrage spre dragostea de părinţi făgăduindu-le răsplăţi, pe alţii îi depărtează de jignirea acestora, chiar fără voia lor, prin frica de pedeapsă: că nu porunceşte să fie ucis oricum jignitorul de părinţi, nici să-l ia călăii din tribunal şi să-l ducă la moarte în văzul lumii, nici să i se taie capul în afara cetăţii, ci ca tatăl să-l ducă în mijlocul cetăţii şi să-l învinuiască fără a fi nevoie de martori şi dovezi, şi asta cu foarte mult temei. Se înţelege de la sine că cel care n-a cruţat pentru copil nici bani, nici trup, nici nimic, nu s-ar face vreodată pârâş al lui dacă jignirea suferită n-ar fi covârşitoare. Aşadar, tatăl îl aduce pe vinovat în mijlocul cetăţii, după aceea cheamă tot poporul şi rosteşte învinuirea. Toţi ascultătorii, luând pietre, îl bat pe jignitorul de părinţi – fiindcă legiuitorul vrea ca ei să fie nu numai martori, ci şi lucrători ai pedepsei, ca fiecare, privindu-şi mâna dreaptă, cu care şi el a aruncat în capul jignitorului de părinţi, să aibă destulă pomenire spre îndreptare. Legiuitorul mai dă de înţeles şi altceva: că cel ce îşi jigneşte părinţii nu doar acelora le face nedreptate, ci şi întregii omeniri. Drept aceea, îi cheamă pe toţi să ia parte la pedepsire, fiindcă toţi sunt jigniţi, ridică împrejur tot poporul şi cetatea, învăţîndu-i şi pe oamenii străini de cei nedreptăţiţi să se mânie împotriva jignirii de părinţi ca împotriva unei jigniri a întregii firi, îndepărtându-l pe săvârşitorul ei, ca pe o molimă obştească, nu numai din cetate, ci şi din această lume: fiindcă unul ca acesta este vrăjmaş al tuturor, şi al lui Dumnezeu, şi al firii. De asta porunceşte să ia toţi parte la omor, făcând un fel de curăţire pentru cetate. Să aveţi parte de mult bine pentru că aţi primit cu atâta plăcere cuvintele despre jignitorul de părinte, şi în loc de pietre aţi aruncat în el cu strigăte, aceasta fiind mărturie a marii dragoste pe care o are fiecare dintre voi faţă de tatăl său. De altfel, obişnuim să lăudăm legile împotriva păcatelor mai ales atunci când nu avem păcatele cu pricina pe conştiinţă. Deci, pentru acestea toate să mulţumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Ce poartă grijă de viaţa noastră, şi de părinţi, şi de copii, şi toate pentru a noastră

mântuire le iconomiseşte: că Lui se cuvine slava, cinstea şi închinarea, dimpreună cu Cel Fără de început al Său Părinte, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Din „Cele dintâi omilii la Facere‖, Editura Sophia, Bucureşti, 2004

Sfântul Ioan Gură de Aur - Dacă e posedat de vreun demon iute alergi la sfinţi, dar dacă e învins de păcate nu faci nimic

Dacă vezi vreun evadat că-ţi bate copilul, te mânii şi te repezi ca o fiară asupra lui, dar stai liniştit şi nu faci nimic, deşi în fiecare zi vezi demonii atacându-l şi împingându-l la păcate. Stai şi nu-l scapi din ghearele lor. Dacă copilul ţi-e cumva posedat, alergi la toţi sfinţii şi tulburi liniştea şi celor ce pustnicesc prin vârfuri de munţi, ca să-l scapi de nebunie. Dar, deşi vezi cum în fiecare zi îl tulbură păcatul, care este cel mai îngrozitor demon, nu faci nimic. Şi chiar să fie cineva posedat de un demon, nu este deloc îngrozitor, pentru că demonul nu poate cu nici un chip să ne arunce în gheenă, ci, dacă suntem atenţi, ispita aceasta ne poate aduce chiar cununi minunate şi ne poate face vestiţi, dacă-i răbdăm cu bucurie chinurile. Dimpotrivă, cel ce trăieşte în păcat, nu se va putea mântui niciodată. Şi viaţa aceasta i se va părea un infern şi în cea viitoare va fi pedepsit pe vecie. Totuşi, chiar dacă ştim toate aceste lucruri, le dăm o atenţie nefirească celor foarte puţin importante, în timp ce pentru cele cu adevărat importante nu vrem să facem nici cel mai mic efort. Dacă vedem pe cineva demonizat, îl plângem, dar dacă-l vedem păcătuind, nu suntem deloc şocaţi, chiar dacă atunci ar trebui să ne văităm şi să ne lovim de durere. Dar, decât să ne văităm, mai bine să-l oprim şi să-l sfătuim sau să-l speriem, să-l pedepsim, să-l vindecăm cu orice mijloc ne stă în putere de boala aceea şi s-o imităm pe văduva despre care sfântul apostol Pavel a zis ‖ … dacă a crescut copii…‖. din cartea ―Părinţi, copii, creşterea lor‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul IV - Al patrulea cuvânt despre bogat şi Lazăr; şi conştiinţa care obişnuieşte să ne amintească păcatele vechi; şi despre Iosif

Trebuie să plătesc datoria cu care v-am rămas dator pentru astăzi, tâlcuindu-vă sfârşitul pildei lui Lazăr. Voi socotiţi, poate, că am terminat totul, dar eu nu mă voi folosi de neştiinţa voastră ca să vă amăgesc, nici nu voi pleca mai înainte de a lua tot ce se arată – fiindcă nici ţăranul, după ce a cules toată via, nu pleacă până ce nu taie toate boabele. Ei bine, dat fiind că văd şi acum nişte înţelesuri ascunse sub slove ca sub nişte frunze, haide că şi pe acestea, folosind cuvântul în locul secerii, să le culegem până la unul – că via, odată culeasă, rămâne goală de roadă, numai cu frunzele; iar via cea duhovnicească a dumnezeieştilor Scripturi nu este aşa, ci dacă luăm tot ce se arată, mai mult rămâne. Mulţi au vorbit şi înaintea mea despre aceste lucruri, mulţi vor vorbi, poate, şi după mine – dar nimeni nu va putea goli toată bogăţia, fiindcă aşa e firea acestei îmbelşugări: cu cât sapă cineva mai adânc, cu atât vor izvorî mai mult dumnezeieştile înţelesuri, fiindcă Scriptura este izvor care nu seacă niciodată. Şi se cuvenea să vă plătesc această datorie la adunarea dinainte, însă am socotit că nu e lucru fără primejdie a trece peste isprăvile fericitului Vavila şi ale cetei sfinţilor mucenici celor dimpreună cu dânsul. De aceea am şi amânat plata datoriei, păstrându-v-o deplină pentru ziua de astăzi. Hai deci după ce am dat părinţilor cuvenita plată de laude – nu după vrednicia lor, ci după puterea noastră – să vă

plătesc şi vouă cu restul istorisirii. Să nu obosiţi, însă, până ce nu o să ajungem la capăt, reînodând cuvântul de unde l-am lăsat ieri. Dar unde l-am lăsat? La prăpastia care-i desparte pe drepţi de păcătoşi, căci grăind bogatul: ―Trimite pe Lazăr,‖ a zis către dânsul Avraam: ―Prăpastie mare s-a întărit între noi şi voi, ca cei care vor vrea să treacă de aici către voi să nu poată, nici cei de acolo la noi să nu treacă.‖ Şi am arătat pe larg că după iubirea de oameni a lui Dumnezeu nădejdile de mântuire trebuie să ne fie în isprăvile noastre, nu să ne socotim părinţii şi bunicii şi străbunicii şi nici rudeniile şi prietenii şi casnicii şi vecinii: că ―fratele nu izbăveşte – au izbăvi-va omul?‖ (Psalmul 48, 8). Oricât se vor ruga şi milogi cei care pleacă din această lume cu păcate, totul va fi deja zadarnic şi în deşert:  că şi cele cinci fecioare nebune s-au rugat de tovarăşele lor pentru untdelemn, dar n-au primit;  şi cel ce a ascuns talantul în pământ a fost osândit, cu toate mulţimea dezvinovăţirilor pe care le-a adus;  şi cei ce nu l-au hrănit pe Hristos când a flămânzit, nici nu I-au dat de băut când a fost însetat, deşi credeau că pot să se apere spunând că n-au ştiut ce fac, n-au avut parte de iertare şi răspuns bun.  Alţii nici n-au avut ce să mai spună, precum cel îmbrăcat în haine murdare, ca fiind învinuit tăcea – şi nu numai acesta,  ci şi altul, care a fost pomenitor de rău faţă de aproapele şi i-a cerut suta de dinari împrumutaţi – fapt pentru care stăpânul i-a învinuit după aceea de cruzime şi neomenie – nu a avut ceva de zis. De aici se vede că nimic nu ne va apăra dincolo dacă nu vom avea faceri de bine – ci fie că ne vom ruga şi ne vom milogi, fie că vom tăcea, deopotrivă vor veni asupra noastră osânda şi pedeapsa. Ascultă, dar, cum şi bogatul, cerând două lucruri de la Avraam, nu a primit nici unul. În primul rând a cerut pentru sine, zicând: ―Trimite pe Lazăr‖, iar după aceea pentru fraţii săi; dar nici una din cereri nu i-a fost împlinită, căci prima era cu neputinţă, iar cea de-a doua de prisos. Totuşi, pentru mai multă râvnă, haide să ascultăm, de vreţi, cuvintele anume ce s-au rostit.

Că dacă atunci când un dregător aduce în mijlocul pieţei un osândit, şi-l împresoară cu călăi, şi pune să fie chinuit, toţi aleargă cu multă râvnă vrând să audă ce întreabă judecătorul şi ce răspunde osânditul, cu mult mai vârtos aici trebuie să ascultăm cu deadinsul ce cere acest vinovat – de bogat vorbesc – şi ce-i răspunde prin Avraam Dreptul Judecător (fiindcă nu patriarhul era cel care judecă, măcar că el vorbea). Precum în tribunalele lumeşti tâlharii şi ucigaşii stau, potrivit legilor, departe de judecător, nefiindu-le îngăduit să audă vocea lui (şi prin aceasta având a suferi încă o necinstire pe lângă celelalte), ci un oarecare mijlocitor poartă întrebările judecătorului şi răspunsurile celor judecăţi, aşa şi aici. Osânditul nu-L auzea pe Dumnezeu grăind către el, ci Avraam era mijlocitor, aducând la cunoştinţa judecatului cuvintele Judecătorului: că nu de la sine spunea ce spunea, ci îi ―citea‖( O altă analogie cu procedură judiciară) legile lui Dumnezeu şi îi grăia legile ieşite de Sus – drept care bogatul nici nu avea ce să răspundă împotrivă. Să luăm aminte deci cu scumpătate la cele spuse, fiindcă anume stărui asupra acestei pilde şi este de acum a patra zi de când nu mă depărtez de la ea, fiindcă mult este şi câştigul pe care-l văd făcându-se din această istorisire şi bogaţilor, şi săracilor, şi celor care se tulbură de propăşirea celor răi şi de sărăcia şi strâmtorarea drepţilor – că de obicei nimic nu îi sminteşte şi nu îi tulbură pe cei mulţi ca faptul că unii bogaţi, trăind în răutate, se bucură de bunăstare multă în vreme ce unii drepţi, vieţuind îmbunătăţit, ajung la cea mai de pe urmă sărăcie şi alte nenumărate crunte urmări ale sărăciei suferă. Pilda aceasta, însă, poate aduce leacurile potrivite:  pe cei bogaţi înţeleptindu-i, iar pe cei săraci mângâindu-i;  pe bogaţi învăţându-i să nu cugete semeţ, iar pe săraci mângâindu-i în starea lor de acum;  pe bogaţi înduplecându-i să nu se îngâmfe dacă răi fiind nu dau seama aici, fiindcă dincolo îi aşteaptă pedeapsa cea mai cruntă, iar pe săraci îndemnându-i să nu se tulbure de bunăstarea altora, nici să nu socoată că nu sunt de la Pronie cele ce ni se întâmplă, când aici dreptul suferă, iar omul rău şi spurcat se bucură de bunăstare necurmată. Că amândoi îşi vor primi răsplata după vrednicie: unul cununile răbdării şi bărbăţiei, iar celălalt pedepsele răutăţii. Această pildă să v-o înfăţişaţi, atât bogaţii cât şi săracii: bogaţii pe pereţii casei voastre, iar săracii pe pereţii cugetului – şi dacă o va şterge cândva uitarea, zugrăviţi-o iarăşi prin aducerea aminte. Ba şi voi, bogaţii, să v-o scrieţi

mai ales în cuget, şi neîncetat s-o aveţi în gând, şi vă va fi şcoală şi temei a toată filosofia: că de o vom avea mereu înscrisă în cuget, nici bucuriile acestei vieţi nu vor putea să ne îngâmfe, nici întristările ei nu vor putea să ne doboare, ci le vom privi atât pe unele cât şi pe celelalte întocmai ca pe zugrăvelile de pe pereţi. Că văzând un bogat şi un sărac înfăţişaţi pe pereţi, nici pe primul nu-l pizmuim, nici pe celălalt nu-l dispreţuim, căci ceea ce vedem sunt umbră, nu adevăr. Aşijderea, pricepând firea [natura] bogăţiei şi sărăciei, a slavei şi necinstei şi a tuturor celor mâhnicioase şi strălucite ale acestei lumi, ne vom slobozi de toată tulburarea născută în noi din pricina lor – că toate acestea sunt mai amăgitoare decât umbra, şi pe omul înalt şi nobil la suflet nimic din cele strălucite şi slăvite nu-l poate semeţi, şi nimic din cele umile şi lepădate nu-l poate aduce la deznădejde. E vremea, totuşi, să auzim şi ce spune bogatul. ―Rogu-te‖, zice, ―părinte, să trimiţi în casa tatălui meu pe Lazăr, că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc de muncă.‖ Neizbândind în cererea pentru sine, cere pentru alţii. Vezi cum pedeapsa l-a făcut iubitor de oameni şi bun? Că cel ce îl dispreţuia pe Lazăr când îl avea în faţă se îngrijeşte acum de alţii care nu sunt de faţă; cel ce trecea nepăsător pe lângă omul care zăcea înaintea ochilor lui îşi aduce aminte de cei pe care nu îi vede şi cere cu multă preţuire şi râvnă (prin această expresie consacrată Sfântul Ioan arată că bogatul a învăţat în urma pedepsei pe de o parte să preţuiască persoana omenească şi pe de alta să-i arate atenţie şi grijă, “râvnă”) ca Dumnezeu să arate cumva purtarea Sa de grijă spre a-i scăpa de relele care urmau să îi cuprindă, şi roagă să fie trimis Lazăr în casa tatălui său, unde îi fusese arena de luptă şi alergarea faptei bune (obişnuitele imagini din sport (gimnastică şi lupte), atât de populare şi îndrăgite în antichitatea greacă). ―Să-l vadă încununat fraţii mei‖, zice, ―care l-au văzut luptându-se, care au fost martorii sărăciei şi foametei şi nenumăratelor rele pe care el le-a îndurat, şi să fie acum martori ai cinstei, ai prefacerii, ai întregii lui slave că, din amândouă părţile fiind înţelepţiţi şi învăţaţi că urmările faptelor noastre se întind dincolo de această viaţă, să se pregătească aşa încât să poată scăpa de osândă şi pedeapsa de dincolo‖. Dar Avraam ce zice? ―Au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe dânşii‖. ―Nu porţi tu grijă‖, zice, ―de fraţii tăi cum poartă Dumnezeu, Cela ce i-a făcut pe ei. Nenumăraţi învăţători le-a rânduit spre îndemn, spre sfat, spre povăţuire‖. Dar bogatul ce zice iar? ―Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii se vor pocăi.‖

Aşa spune gloata. Unde sunt acum cei care zic: ―Cine a venit de acolo? Cine a înviat din morţi? Cine a povestit cum stau lucrurile în iad?‖ Câte de-acestea nu şi-a zis bogatul în sinea lui când se desfăta? Că nu degeaba cerea să învie cineva din morţi: ci dat fiind că atunci când asculta Scripturile le dispreţuia, îşi bătea joc, socotea că basme sunt spusele lor. ―Şi ei‖, zice, ―au aceleaşi bănuieli pe care le aveam eu; dar de va merge cineva din morţi, faţă de acela nu vor fi neîncrezători, nu vor fi batjocoritori, ci mai degrabă vor lua aminte la spusele lui‖. Avraam, însă, ce răspunde? ―Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, măcar de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede.‖ Şi că adevărat este acest lucru, că cel ce nu ascultă de Scripturi nu va asculta nici de cei înviaţi din morţi, au arătat iudeii, care, după ce nu au ascultat pe Moise şi pe proroci, nici văzând morţi înviaţi nu au crezut – ci ba încercau să îl omoare pe Lazăr (Cel înviat a patra zi, fratele Martei şi Mariei), ba se năpusteau asupra apostolilor, deşi mulţi morţi au înviat în vremea Răstignirii. Ca să înveţi şi din altă parte că mai vrednică de crezare este învăţătura prorocilor decât vestirile celor înviaţi, ia seama că mortul este cu totul rob, iar Scripturile grăiesc ceea ce grăieşte Stăpânul. Aşa mai vrednice de încredere decât orice, fiindcă ne-a arătat în ele lucruri cu mult mai limpezi decât învierea unor morţi: a întors la credinţă întreaga lume, a gonit rătăcirea, a săvârşit toate acestea prin pescari şi alţi oameni simpli, şi în tot locul ne-a înfăţişat dovezi îndestulătoare ale purtării Sale de grijă. Să nu socotim, dar, că urmările faptelor noastre se mărginesc la viaţa de acum, ci să credem că negreşit va fi judecată şi răsplătire a tuturor celor făcute aici de către noi. Acest lucru este atât de limpede şi de învederat tuturor că şi iudeii, şi păgânii, şi ereticii, şi toţi oamenii sunt de un cuget în privinţa lui. Că deşi nu toţi filosofează despre înviere cum se cuvine, totuşi cu privire la judecată şi pedeapsă şi la tribunalele de dincolo toţi se învoiesc spunând într-un glas că este o răsplătire a celor făcute aici: că de nu ar fi fost aşa, la ce să mai fi întins Dumnezeu ditamai cerul, să fi aşternut pământul, să fi desfăşurat marea, să fi arătat atâta purtare de grijă, dacă nu avea de gând să ne poarte de grijă până la capăt? Nu vezi câţi oameni cu viaţa îmbunătăţită au plecat din această lume după ce au pătimit nenumărate grozăvii, fără să fi primit nimic bun; iar alţii, care au vădit multă răutate răpind averile altora, despuind şi împilând văduve şi orfani,

bucurându-se de bogăţie şi dezmierdare şi de nenumărate bunătăţi, au plecat din această viaţă fără să fi păţit nici cel mai mic necaz? Deci, când se vor bucura cei dintâi de răsplăţile faptei bune, sau când vor plăti ceilalţi pentru răutatea lor, dacă totul se sfârşeşte pentru noi odată cu viaţă de aici? Că dacă este Dumnezeu – şi este! – oricine se va învoi că El nu are cum să nu fie drept; iar dacă este drept, le va răsplăti atât unora cât şi celorlalţi după vrednicie – lucru pe care de asemenea îl vor recunoaşte toţi. Ei bine, dacă le va răsplăti atât unora cât şi celorlalţi după vrednicie, iar aici nu şi-a primit nimeni răsplata – nici răul pedeapsa răutăţii sale, nici dreptul plăţile faptei bune – e limpede că rămâne să vină o anumită vreme când toţi vor primi ce li se cuvine. Altminteri, pentru ce ne-a pus Dumnezeu în cuget un judecător care neîncetat e treaz şi priveghează – de conştiinţă zic? Că nu este între oameni, nicidecum, vreun judecător aşa neadormit precum conştiinţa noastră. Judecătorii cei dinafară se lasă cumpăraţi cu bani şi măguliţi cu linguşiri, şi frica îi face făţarnici, şi încă multe altele sunt care strică dreptatea hotărârii lor; în vreme ce tribunalul conştiinţei nu se pleacă nici unuia dintre aceste lucruri, ci fie că dai bani, fie că linguşeşti, fie că ameninţi, fie că mai ştiu eu ce faci, va da hotărâre dreaptă împotriva gândurilor ce au păcătuit, şi însuşi cel ce a făcut păcatul se osândeşte singur, chiar dacă nu-l pârăşte nimeni altul. Şi nu o dată, de două ori, ci de multe ori şi întreaga viaţă face mereu aceasta. Niciodată, nici după trecerea unui răstimp îndelungat, nu uită cele întâmplate, ci şi în timpul săvârşirii păcatului, şi înainte de săvârşirea lui, şi după ce a fost săvârşit se scoală asupra noastră ca pârâş amarnic, mai ales după ce a fost săvârşit. Că în timp ce păcătuim nu simţim atât de mult mustrările conştiinţei, fiind beţi de plăcere; dar după ce sfârşim – mai ales atunci, după ce plăcerea toată s-a stins – ne străpunge boldul amar al căinţei, ca durerile femeilor care nasc. La acelea înainte de naştere multă şi nesuferită e osteneala, şi chinurile facerii le sfâşie cu junghiuri ascuţite, dar după naştere le vine uşurare, durerile ieşind din ele odată cu pruncul. Aici, însă, nu este aşa, ci câtă vreme zămislim şi naştem gândurile stricate ne bucurăm şi ne veselim, iar durerile ne apucă abia după ce aducem pe lume pruncul cel rău, păcatul, când vedem cât de hâd este noul-născut – şi atunci suntem sfâşiaţi lăuntric mai rău decât femeile care nasc. Drept aceea, vă rog să nu primim pofta stricată chiar de la începutul ei; iar dacă o vom şi primi, să înăbuşim lăuntric seminţele ei. Iar dacă ne vom lenevi până la a nu face nici atâta, să omorâm păcatul prin mărturisire şi lacrimi, prin învinuirea

de sine: că nimic nu este aşa de pierzător pentru păcat precum învinuirea şi osândirea de sine cu pocăinţă şi lacrimi. Ţi-ai osândit păcatul? Ai lepădat povara. Şi ştii cine spune asta? însuşi Dumnezeu, Cel care judecă: ―Spune tu păcatele tale întâi, ca să fii îndreptăţit‖ (Isaia 43, 26). Pentru ce te ruşinezi şi roşeşti, zi-mi, când e vorba să-ţi spui păcatele? Că doar nu unui om le spui, ca să te ocărască; nu unui împreună-rob cu tine le mărturiseşti, ca să te facă de râs: Stăpânului, Purtătorului de grijă, Iubitorului de oameni, Doctorului îţi arăţi rana. Ce, crezi că dacă tu nu spui El nu ştie ce ai făcut – El, Care ştia şi înainte de a o face tu? Şi atunci, pentru ce nu spui? Ce, păcatul se face mai apăsător dacă îl dai în vileag? Ba mai lesne de suferit şi mai uşor se face. Şi Dumnezeu vrea să îţi spui păcatul nu ca să fii pedepsit, ci ca să fii iertat; nu ca să afle El păcatul tău – că îl ştia doar – ci ca tu să înveţi ce datorie îţi iartă. Şi vrea să înveţi mărimea harului ca să fii totdeauna mulţumitor, ca să fii mai şovăielnic către păcat, ca să fii mai cu râvnă către fapta bună. Dacă nu spui cât de mare e datoria ta, nu recunoşti covârşirea harului. ―Nu te silesc‖, spune Dumnezeu, ―să ieşi în văzul tuturor şi să te înconjori de martori mulţi; spune-Mi doar Mie păcatul, totul rămânând între noi, ca să îţi vindec rana şi să te izbăvesc de durere‖. De asta a pus în noi conştiinţa, care lucrează cu mai multă dragoste decât un părinte: că părintele, după ce şi-a certat copilul o dată, de două ori, de trei ori, de zece ori, dacă îl vede că rămâne neîndreptat, se deznădăjduieşte de el şi îl desfiază, şi îl dă afară din casă, şi îl şterge din spiţa neamului. Conştiinţa însă nu face aşa, ci dacă spune o dată, de două ori, de trei ori, de mii de ori, şi nu asculţi, iar îţi va spune şi nu va înceta până la ultima suflare; în casă, şi la răspântii, şi la masă, şi în piaţă, şi pe drum, de multe ori şi în vis ne înfăţişează în nălucire şi închipuire păcatele noastre. Şi ia seama câtă înţelepciune la Dumnezeu. Nu a făcut mustrarea conştiinţei nici necurmată (că neîncetat fiind învinuiţi n-am îndura povara), nici atât de neputincioasă încât să se lase păgubaşă după un îndemn, două. Că dacă ne-ar fi împuns în fiecare zi şi ceas, ne-am fi dat duhul de întristare; iar dacă după o aducere-aminte sau două de rânduială ar fi încetat cu mustrarea, nu am fi cules mult folos. Drept aceea, Dumnezeu a făcut această mustrare statornică, dar nu neîncetată. Statornică pentru ca noi să nu cădem în lenevire, ci pururea şi până la sfârşitul vieţii să ne trezvim aducându-ni-se aminte de rânduială; nu

neîncetată, ca să nu ne prăbuşim, ci primind oarecare uşurări şi mângâieri să ne tragem suflul. Că precum a nu ne îndurera deloc pentru păcate e lucru pierzător, născând în noi cea mai mare nesimţire, asemenea şi a pătimi aceasta neîncetat şi peste măsură este vătămător, căci prisosul de întristare poate, adeseori lipsindu-l pe om de judecata sa firească, să înece sufletul şi să îl facă netrebnic spre toată lucrarea cea bună. – Drept aceea, Dumnezeu a făcut ca mustrarea conştiinţei să vină asupra noastră la răstimpuri, căci este aspră foarte şi obişnuieşte să îl împungă pe păcătos mai cumplit decât orice bold: că nu doar când păcătuim noi înşine, ci şi când alţii fac aceleaşi păcate ca şi noi se scoală cu vigoare şi strigă împotriva noastră cu mare glas. Şi curvarul, şi preacurvarul, şi hoţul se socoate atins nu doar când este învinuit el, ci şi când aude că alţii sunt învinuiţi pentru aceleaşi păcate ca ale lui, prin pedepsirea altora aducându-i-se aminte de păcatele lui. Este învinuit altul, dar e atins acesta – care de nimic nu a fost învinuit – dacă a cutezat acelaşi lucruri ca şi celălalt, întocmai ca atunci când sunt lăudaţi şi încununaţi alţii pentru fapte bune, dar se bucură şi se veselesc şi cei ce au aceleaşi fapte bune, ca şi cum ei ar fi cei lăudaţi. Deci, cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul, dacă alţii sunt învinuiţi şi lui îi vine să intre în pământ? Şi cine poate fi mai fericit decât cel care duce viaţă îmbunătăţită, dacă se bucură şi se veseleşte când sunt lăudaţi alţii, prin laudele primite de aceştia aducându-şi aminte de faptele sale bune? Acestea sunt lucrurile înţelepciunii lui Dumnezeu, acestea sunt semnele preamarii Lui purtări de grijă – că ancora sfinţită este mustrarea conştiinţei, ce nu îngăduie să ne cufundăm de tot în adâncul păcatului: că nu numai în timpul săvârşirii păcatelor ne împunge, ci şi după mulţi ani ştie să ne aducă aminte deseori vechile greşeli. Şi voi înfăţişa dovada limpede chiar din Scripturi. L-au vândut oarecând fraţii pe Iosif nu pentru vreo vină, ci pentru că văzuse vise ce-i prevesteau slava lui viitoare. ―Am văzut‖, zice, ―snopii voştri că se închinau snopului meu‖ (Facere 37, 7). L-au vândut cu toate că pentru asta se cuvenea să îl ocrotească, deoarece avea să fie cunună a întregii case şi strălucire a tot neamul, însă aşa-i zavistia: poartă război cu propriul său bine, şi zavistnicul ar alege mai degrabă să pătimească mii de morţi decât să-l vadă pe aproapele bucurându-se de bun nume, chiar dacă acesta ar avea să se răsfrângă şi asupra lui.

Cine poate fi mai jalnic decât unul ca acesta? Aşa au păţit şi fraţii lui Iosif, şi văzându-l din depărtare că vine aducându-le de mâncare, vorbeau între ei: ―Veniţi să-l omorâm, şi vom vedea ce vor fi visurile lui‖ (20). Dacă de înrudirea după sânge nu te-ai ruşinat, iar pe cea după fire n-ai vrut s-o iei în seamă, măcar de slujirea lui trebuia să te ruşinezi, că pentru a te hrăni pe tine venise. Ci ia seama cum prorocesc şi fără să vrea: ―Veniţi să-l omorâm, şi vom vedea ce vor fi visurile lui‖(20). Că dacă n-ar fi uneltit, şi nu ar fi urzit vicleşug, şi nu ar fi alcătuit acel sfat fără de ruşine, nu ar fi ajuns să cunoască puterea viselor acelora: că nu-i totuna a sui pe tronul Egiptului fără a fi pătimit nici un necaz cu a ajunge la această strălucire trecând prin asemenea piedici şi restrişti. Că dacă n-ar fi uneltit fraţii, Iosif nu ar fi fost vândut în Egipt; dacă nu ar fi fost vândut în Egipt, nu s-ar fi aprins de patimă după el stăpâna; dacă nu s-ar fi aprins de patimă după el stăpâna, nu ar fi fost aruncat în temniţă, nu ar fi tâlcuit visele, nu ar fi ajuns să împărăţească; dacă nu ar fi ajuns să împărăţească, nu ar fi venit fraţii lui să cumpere grâne şi nu s-ar fi închinat lui. Aşa încât mai ales ca urmare a faptului că au încercat să îl ucidă au cunoscut puterea acelor vise. Şi atunci, ce? Fraţii i-au adus toate acele bunătăţi pe care le-a dobândit şi toată acea slavă? Nicidecum; ci ei au uneltit să-l dea morţii şi necinstei şi robiei şi relelor celor mai de pe urmă, însă Dumnezeu, Iscusitul, s-a folosit de răutatea uneltitorilor spre proslăvirea celui vândut, a celui căruia i se întinsese cursa. Ca să nu se creadă că cele ce s-au făcut ţin de întâmplare, Dumnezeu prin înşişi cei potrivnici, prin cei care pun piedică, săvârşeşte cele pe care încearcă să le împiedice aceia, folosindu-se de vrăjmaşii lui Iosif ca de nişte slujitori spre proslăvirea lui ca să înveţi că nimeni nu va destrăma planul lui Dumnezeu şi mâna Lui cea înaltă nimeni n-o va abate, că atunci când vreunii uneltesc împotriva ta să nu cazi cu duhul şi să nu cârteşti, ci să ştii cu încredinţare că uneltirea lor te duce la sfârşit bun, dar numai dacă rabzi vitejeşte toate câte vin asupra ta. Iată, deci, că şi aici pizma a născut domnie şi zavistia a mijlocit coroana şi a adus tron, şi înşişi uneltitorii l-au împins pe Iosif la mărirea stăpânirii aceleia; şi cel împotriva căruia s-a uneltit a ajuns să împărăţească, iar uneltitorii să îi slujească; şi aceluia i se dădea închinare, iar aceştia din urmă se închinau lui. Aşadar, când vin asupra ta necazurile unul după altul, fără contenire, nu te tulbura, nu cârti, ci aşteaptă sfârşitul: că negreşit îţi va fi vrednic de marea dărnicie a lui Dumnezeu, dar numai dacă vei răbda cu recunoştinţă tot ce vine

asupra ta între timp. Că şi Iosif, după acele vise ajungând în cele mai mari primejdii, şi fiind vândut de fraţi, şi punându-i-se gând rău de către stăpână, şi aruncat fiind în temniţă, n-a zis în sinea sa: ―Ce mai este şi asta? Amăgire erau acele vise: mi-am pierdut patria, am fost lipsit de slobozenie; nu m-am supus, pentru Dumnezeu, stăpânei mele care mă îndemna la preacurvie. Pentru întreaga înţelepciune şi fapta mea bună sunt pedepsit, însă El nici acum nu m-a ocrotit, nici nu mi-a întins mână de ajutor, ci a îngăduit să fiu mereu în lanţuri şi în necazuri necurmate: că după groapă, a venit robia, după robie uneltirea stăpânei, după uneltire pâra mincinoasă, după pâra mincinoasă, temniţa‖. Nimic dintre acestea însă nu-l tulbură, ci rămânea îndrăznind întru nădejde şi ştiind că nu rămân niciodată neîmplinite vestirile lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut să le împlinească în aceeaşi zi; dar ca să arate atât puterea Sa cât şi credinţa robilor Săi, lasă să treacă vreme lungă şi să se pună multe piedici, încât şi vârtutea Lui s-o afli (că Şi-a împlinit făgăduinţele când părea să nu mai fi rămas nici o nădejde), şi răbdarea şi credinţa robilor Lui s-o vezi, pe care nici o păţanie nu-i face să cadă din aşteptarea lor cea bună. Precum spuneam, fraţii lui Iosif au mers în Egipt, foametea împingându-i ca un ostaş şi aducându-i cu de-a sila în faţa lui Iosif, care era mai-mare în acea ţară; şi voiau să cumpere grâne. Iosif, însă, ce zice către ei? ―Iscoade sunteţi‖. Iar ei îşi spuneau: ―Ce înseamnă asta? Am venit să cumpărăm mâncare şi ne punem viaţa în primejdie?‖ Pe bună dreptate, fiindcă şi el v-a adus cândva mâncare şi i-aţi pus viaţa în primejdie. El însă a suferit într-adevăr, în timp ce primejdia voastră e prefăcută, fiindcă el nu vă este vrăjmaş, ci doar a luat chip de vrăjmaş ca să afle cu de-amănuntul cum stau lucrurile acasă. Că de vreme ce fuseseră nerecunoscători şi răi faţă de el, iar pe Veniamin nu îl vedea împreună cu dânşii, s-a temut pentru băiat ca nu cumva să fi păţit şi acesta la fel ca el, şi a dat poruncă să fie legat unul dintre fraţi şi ţinut în Egipt, iar toţi ceilalţi să plece cu grâul, ameninţându-i cu moartea dacă nu-l vor aduce pe Veniamin. Ei bine, după ce s-a făcut aşa şi le-a zis lor: ―Lăsaţi pe unul dintre voi aici şi aduceţi-l pe celălalt frate al vostru; iar dacă nu, cu moarte veţi muri‖, ce îşi spuneau între ei? ―Aşa este, în păcat suntem noi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă de necazul sufletului lui când ne ruga pe noi‖ (Facere 42, 21). Văzut-ai după cât amar de vreme şi-au amintit de acel păcat? Atunci grăiau către tatăl lor: ―Fiara rea l-a mâncat pe Iosif‖ (Facere 37, 33), însă în faţă şi în auzul lui Iosif îşi mărturiseau păcatul.

Ce lucru mai uimitor decât acesta poate fi? Are loc judecata fără pâră, şi dezvinovăţire fără învinuire, şi dovedire fără martori, înşişi făptaşii învinuindu-se şi dând în vileag fapta cea săvârşită într-ascuns. Cine i-a înduplecat, cine i-a silit să scoată la lumină cele cutezate cu atâta vreme în urmă? Nu este limpede că judecătorul cel neînduplecat care este conştiinţa le cutremură mereu cugetul şi le tulbură sufletul? Şi cel pe care au vrut atunci să îl omoare şedea judecându-i în tăcere; şi nefiind dată nici o hotărâre împotriva lor, singuri se osândeau. Şi astfel ziceau ei, dar unul dintre dânşii se dezvinovăţea spunând: ―Nu v-am grăit vouă, zicând: ―Nu faceţi nedreptate băiatului,‖ nu-i faceţi nici un rău, că fratele nostru este ? ―Şi iată, sângele lui se cere‖ acum din mâinile noastre (Facere 42, 22). Cel ce a zis acestea nu pomenise nimic despre ucidere şi junghiere, iar cel care şedea înaintea lor nu întreba nimic despre acestea, ci le cerea pe fratele rămas. Totuşi, conştiinţa lor, aflând vreme prielnică, s-a ridicat şi le-a mustrat cugetul, i-a făcut să-şi mărturisească nelegiuirea fără a-i sili nimeni. Aşa păţim şi noi ades în privinţa păcatelor trecute: că fiind strânşi cu uşa în necazuri şi restrişti, ne aducem aminte de greşelile dinainte. Acestea toate ştiindu-le, după ce am făptuit ceva rău să n-aşteptăm necazuri şi restrişti, nici primejdii şi lanţuri, ci în fiecare ceas şi în fiecare zi să înviem în noi amintirea acelei judecăţi, şi să dăm singuri hotărârile cele împotriva noastră, şi să încercăm în tot chipul a ne dezvinovăţi înaintea lui Dumnezeu, şi nici noi înşine să nu avem altă părere cu privire la înviere şi judecată, nici pe alţii spunând altfel să nu îi ascultăm, ci să le închidem gura cu cele zise mai înainte – că de nu am avea atunci a da socoteală de cele greşite, nu ne-ar fi rânduit aici Dumnezeu asemenea tribunal. Dar şi aceasta e o mărturie a iubirii Lui de oameni, căci dat fiind că atunci ne va cere să dăm seama de cele greşite, a rânduit acest judecător nemitarnic ca judecându-ne acesta aici pentru păcate şi făcându-ne mai cu întreagă înţelepciune, să ne scape de judecată ce va să fie. Asta spune şi Pavel: ―Că de ne-am fi judecat singuri, nu am fi fost judecaţi de Domnul‖ (Corinteni 11, 31). Deci, ca atunci să nu fim pedepsiţi, să nu fim traşi la răspundere, fiecare să intre în a sa conştiinţă şi, punându-şi înainte întreaga viaţă şi cercetând cu toată amănunţimea toate cele greşite, să osândească sufletul său pentru că a lucrat acestea, să pedepsească gândurile, să necăjească, să strâmtoreze cugetul său, să se tragă la socoteală pentru păcate prin osândirea de sine, prin pocăinţa desăvârşită, prin lacrimi, prin mărturisire, prin postire şi milostenie,

prin înfrânare şi dragoste – ca, descărcându-ne de păcate aici în tot chipul, să putem pleca pe lumea cealaltă cu multă îndrăznire, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia dimpreună cu Tatăl este slava, şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin. (din ―Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv‖, Editura Sophia, Bucureşti, 2002)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Râul de foc

Râul de foc curge în clocote iar noi râdem şi ne desmierdăm şi păcătuim fără sfială Deci, cu frică să iubim pre Dumnezeu. Celui drept de sigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai mulţi făcând binele siliţi, iară nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricei ce au, şi de multe ori taie de la dânşii poftele lor, dară încă cei păcătoşi? De aceia auzim vorbindu-se de gheenă, ca astfel mult folos să tragem din ameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce întrânsa pe cei ce păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea întrânsa. Dacă chiar şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheena, dară încă dacă nici nu s-ar fi spus mai dinainte şi nici un ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel ca după cum am spus deseori – gheena ne arată noua îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, nu mai puţin de cât Împărăţia Cerurilor. Căci gheena conlucrând împreună cu Împărăţia Cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge aşa zicând în Împărăţia Cerurilor. Aşa dară să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o milă şi ca o îngrijire părintească şi dragoste cătră noi.

Dacă n-ar fi ameninţat pe Nineviteni pe timpul lui KIona, desigur că n-ar fi mai rămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu gheena cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc. El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceia ce voieşte. Nu voieşte moartea păcătosului, însă grăieşte de moartea păcătosului, ca nu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul, ca astfeliu să fugim de dânsul. Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci cum că este gheena cu adevărat, această zice, este învederat ce fapte întâmplate aici. Sau nu ţi se pare potopul este simbol a gheenii, potopul, care a nimicit totul prin apă? ―Şi precum în zilele cele mai ‗nainte de potop, mânca şi bea, se însura şi se mărita până în ziua în care a intrat Noe în corabie‖. (Mat. 24,38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, – precum şi acum se prezice şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta, toţi îl cred că ceva de râs, nici o frică nu are cineva nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâtă într-una una, iară noi râdem şi ne desmierdăm, şi păcătuim fără sfieală. Nimeni nu se gândeşte la ziua ceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, de şi de altfel lucrurile ne strigă pe fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, boalele şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în însuşi stihile lumei. Dară apoi chiar şi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi pe fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţei este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarna într-una; niciodată vara, nici primăvara, nici toamna într-una ci toate trec, zboară şi se scurg, aşa şi viaţa noastră spre veşnicia fericită ori nefericită, după cum ne o vom pregăti.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Lipsa de ruşine jigneşte pe Dumnezeu în lucrările Sale

15. Lipsa de ruşine jigneşte pe Dumnezeu în lucrările Sale Dumnezeu, ca un ―lucrător îndemânatic‖, a făcut pe om, a făcut să se nască o frumuseţe ce uimeşte, fiinţă de o onoare aparte. Nu jigniţi, aşadar, pe Creator şi nu faceţi din lucrarea îndemânării Lui un lucru de desfrânare şi de nerozie. Minunaţi-vă de frumuseţe ca să slăviţi pe Creator (…) Lucrarea e frumoasă. Se cade, aşadar, să adorăm pe Cel ce a săvârşit-o, nu să-L jignim. Dacă cineva, stând în faţa unei statui de aur, a unei efigii împărăteşti, le-ar întina, nu i s-ar cuveni pedeapsă grea? Când, aşadar, o necuvenită purtare în lucrurile omeneşti poate duce la o atât de mare pedeapsă, cu cât mai mult se cuvine pedeapsa celui ce necinsteşte lucrarea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Neruşinarea este o nerecunoştinţa faţă de Mântuitorul

16.Neruşinarea este o nerecunoştinţă faţă de Mântuitorul Voi sunteţi mădularele lui Hristos, voi sunteţi templul Duhului Sfânt. Nu vă faceţi, aşadar, mădularele ca ale unei desfrânate. Nu trupul vostru va fi întinat atunci, căci trupul vostru nu este al vostru, ci al lui Hristos. A zis acestea El, ca să arate că ne iubeşte, pentru că l-a făcut al Său trupul nostru – ca să ne scoată din puterea care ne duce la rău. Căci dacă trupul vostru nu este al vostru, n-aveţi puterea – zice el – de a întina un trup care nu-i al vostru, mai cu seamă dacă el este al Domnului – şi nici de a întina templul Duhului. Dacă cineva vine în locuinţa cuiva şi se poartă necuviincios, el va putea fi aspru pedepsit. Cel ce, din templul regelui face spelunca unui bandit, cugetaţi ce pedeapsă îl aşteaptă! Gândiţi-vă aşadar, la acestea – şi respectaţi pe cel ce locuieşte în voi (…) Nu vaţi făcut toţi mădulare ale lui Hristos? Aduceţi-vă aminte – şi aceasta vă va ţine în curăţie – ale cui erau aceste mădulare – şi ale cui sunt ele acum.

Aşa că, de aici înainte, putere nu mai aveţi să faceţi ce vreţi cu ele, ci să slujiţi celui ce v-a eliberat. Noi ne arvunisem carnea noastră diavolului, ticălosul domn al desfrânării, Hristos văzând aceasta a descătuşat-o şi a scos-o de la această afurisită tiranie. Ea, aşadar, nu mai e a noastră, ci a aceluia care a eliberat-o. Vreţi să-i daţi cinstire ca unei mirese regeşti, nimeni nu vă împiedică. Iar dacă vreţi s-o scufundaţi iarăşi în viaţa cea de odinioară, veţi suferi cuvenita pedeapsă pentru asemenea nelegiuire.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Greşelile mici aduc pe cele mari

29. Greşelile mici aduc pe cele mari Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic. Vedeţi, el voia să facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel, şi jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept răspuns la imputările ce i se făcea: ―Din pricina duşmanilor, nevoit am fost‖, şi în loc să plângă , cum s-ar fi cuvenit, el se poartă ca unul care nici un rău n-a săvârşit. Mai târziu, Domnul dă porunci împotriva Amaleciţilor, şi Saul le calcă. Veniră pe urmă, faptele vinovate împotriva lui David; şi aşa, pe nesimţite, treptat, alunecând necontenit, ajunse la prăpastia pierzaniei şi se prăbuşi în ea. Acelaşi lucru şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă, de la început, la uciderea fratelui său, că nu l-ar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi, îl sfătui că poate să înfăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-i: ―Nu-i aceasta o greşeală‖. Apoi, aprinse în el ura şi gelozia, zicându-i mereu: ―încă şi aceasta nu poate avea vreo urmare…‖ După care, hotărî să-l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta – şi nu se opri, până ce nu înfăptui crima.

Aşa că de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greşeli, nici aceste întâi greşeli nu trebuie nebăgate în seamă. Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte. De aceea nimic nu trebuie să lăsăm deoparte ca să-l stârpim dintru început. Nu luaţi, aşadar, în seamă numai însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău. Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta băgare de seamă ca greşelile mici şi uşoare. Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, greşelile mici, din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim cu bună veghere ca să le gonim, şi în vreme ce lâncezim, cu grăbire ele se fac mai mari. Intocmai ca şi în suferinţele cele trupeşti… Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul dintr-odată. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor. Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi – treptat a biruit stricăciunea şi celelalte vicii. Vedeţi!… Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linişteşte, zicând: ―E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?‖ Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor ruşinoase, însăşi faptele ruşinoase… Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu vorbele, că zice rău de el. Acela se împacă şi zice: ―A bârfi nu înseamnă nimic‖. Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă, ocări fără isprăvire. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri. Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari, şi de la cele mari la deznădejde…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Trebuie să ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre păcat

30. Trebuie să ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre păcat Să băgăm în seamă cursele şi să ne depărtăm de ele. Să băgăm de seamă prăpăstiile şi să nu ne apropiem de ele. Va fi dovadă de înţelepciune a fugi nu numai de păcat, dar şi de ceea ce, părând neînsemnat, ne ademeneşte spre greşeli. De pildă, râsul, vorbele necugetate, nu sunt ţinute drept păcate grele şi totuşi din râs ies vorbele ruşinoase, şi din vorbele ruşinoase faptele încă şi mai ruşinoase. Vorbele zadarnice şi râsul zămislesc adesea ocara şi batjocura; ocara şi batjocura, loviturile şi rănirile, uciderea. Aşa că, de vreţi să apucaţi pe o cale înţeleaptă, feriţi-vă nu numai de vorbele ruşinoase, de faptele ruşinoase, de lovituri, de răniri, de ucideri – ci încă şi de râsul necuvenit şi vorbele necugetate, pentru că acestea rădăcini sunt relelor mai mari care vin după aceea. De aceea Pavel a zis: ―Vorbirea deşartă şi gluma proastă să nu iasă de pe buzele voastre‖. Este aceasta, se pare, puţin lucru în sine însuşi, dar din el ies, pentru noi, rele mari.

Să ne ferim nu numai de greşeli, dar şi de ceea ce pare neînsemnat şi ne împinge, încetul cu încetul, spre deosebite păcate. Cel ce merge către prăpastie, chiar de nu cade, dar se cutremură, se întâmplă ca această cutremurare să-l facă să se clatine şi să se prăbuşească în gol. Tot aşa, dacă în loc de a ne depărta de păcate, călătorim alături de ele, vom trăi necontenit cu teamă şi adesea vom ceda lor…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Primejdia teatrului

31. Primejdia teatrului ―Cine privind, pofteşte o femeie, a şi păcătuit cu ea…‖ Dar – veţi zice – dacă n-o poftesc privind-o? Veţi putea, oare, să mă faceţi să cred aceasta? Trupul vă este de piatră? Din carne sunteţi alcătuiţi, din carne omenească, mai lesne de aprins decât iarba, la focul poftei. Sunteţi de piatră? De fier? Necontenit vă voi întreba… Căci voi ardeţi în dorinţă, aşa că aţi păcătui cu gândul. Şi vă veţi întoarce acasă rănit foarte… Şi, oare, nu se zămislesc de aici, neliniştile căminelor? Pierderea ruşinii? Desfacerea căsătoriilor? Discordia, zavistiile, şi dezgustul care nu au alt temei? Când vă întoarceţi acasă, subjugaţi de femeia aceea, soţia vi se va părea ştearsă, copiii nesuferiţi, casa vă va cădea pe umeri; grijile cele care de obicei vă umpleau viaţa, vă vor plictisi, – oricine vine la voi, va fi povară şi vă va stânjeni. Pricina? Fiindcă nu v-aţi întors singuri acasă - aţi adus cu voi pe femeia aceea păcătoasă, nu pe faţă şi în văzut tuturor (şi răul, în felul acesta, ar fi fost mai mic, fiindcă nevasta voastră ar fi gonit-o), ci aţi aşezat-o în cugetul vostru, în conştiinţa voastră. Acolo, ea suflă în focurile Babilonului şi, mai degrabă, în alte focuri încă şi mai grozave – căci lucru curat nu-i acest foc – e ceea ce ziceam şi, de-aici, cea mai primejdioasă situaţie.

Sfântul Ioan Gură de Aur - O greşeală e cu atât mai grea, cu cât i s-a atras atenţia aceluia care a săvârşit-o

61. O greşeală e cu atât mai grea, cu cât i s-a atras atenţia aceluia care a săvârşit-o Pedepsele păcatelor nu sunt aceleaşi, totdeauna. Sunt multe şi deosebite, după vremuri, după oameni, după ranguri, după învăţătură şi după alte şi alte lucruri. Ca să limpezesc mai bine ce am grăit, să luăm spre pildă un păcat, pofta trupească – şi vom vedea câte pedepse deosebite poate aduce, nu de acele închipuite, ci scoase de-a dreptul din Sfânta Scriptură. A săvârşit cineva pofta trupească mai înainte de Lege? Pedeapsa e una anumită, Pavel o spune: ―Cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege‖. A săvârşit cineva aceasta după venirea Legii? Va avea o pedeapsă încă şi mai grea: ―Aceia – zice Pavel – care au păcătuit sub Lege, vor fi judecaţi după Lege‖. A săvârşit un preot aceasta? Din pricina stării lui, pedeapsa va fi încă şi mai grea. In vreme ce celelalte feţe (de făceau acest păcat) erau numai lepădate morţii, feţele de preoţi erau arse. Şi această orânduire a legiuitorului lasă să se înţeleagă, pe deasupra, ce pedeapsă îl aşteaptă pe preot de va fi săvârşit el însuşi păcatul acesta, căci dacă fiica unui preot din această pricină, trebuie a suferi o pedeapsă mai rea, cu cât mai mult preotul însuşi.

O femeie bogată şi una săracă au săvârşit patima trupească? Şi aici este o deosebire. A păcătuit cineva după venirea lui Hristos? Dacă moare fără să fi aflat învăţătura, va fi pedepsit mai greu decât toţi cei din timpurile de mai înainte. Păcatul a fost săvârşit după baia botezului? Nimic nu poate uşura greşeala. Dacă acum, un preot a săvârşit păcatul? Iată răul cel mai mare. Vedeţi, aşadar, într-un acelaşi păcat, câte deosebiri!… O altă deosebire încă trebuie cunoscută. ―Cel ce ştie voia Domnului şi n-o face, se cade să fie aspru pedepsit‖. Păcatul aduce, aşadar, o pedeapsă mai mare, cu cât este săvârşit având înaintea lui multe pilde. Pentru aceea este scris: ―Nu v-aţi pocăit, cu toate că aţi văzut, cu toate grijile ce-am avut de voi…‖ De aici imputările aduse Ierusalimului: ―De câte ori am voit să strâng pe copiii tăi, şi n-ai voit…‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Nici ispitele diavolului şi nici pildele proaste ale celor răi, nu justifică şi nu acoperă păcatele noastre

91. Nici ispitele diavolului şi nici pildele proaste ale celor răi, nu justifică şi nu acoperă păcatele noastre Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc. Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci ―trebuie‖ – este zis – ―ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi‖. Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie… Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că de vi se va spune: ―Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?‖ răspundeţi aşa: ―Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de seamă,

diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie‖. Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloşie – cel drept de vrednicie…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Păcatul nu este numaidecât urmarea firii noastre

92. Păcatul nu este numaidecât urmarea firii noastre Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos, – dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare. Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea. ―Să nu ucizi‖ – este zis. Ce te sileşte? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire este aici? Care din noi ar alege cu dragă inimă să bage cuţitul în gâtul aproapelui şi săşi păteze mâna de sânge? Nimeni. Aşa că, potrivnic a ceea ce ziceţi, mai degrabă ca să păcătuieşti te constrângi şi te sileşti. Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alţii. ―Toată vieţuitoarea – este scris – îşi iubeşte pe cel asemenea, iar omul pe aproapele lui‖. Băgaţi aşadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare spre virtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă a nemaipomenitei noastre leneviri. Iar curvia, ce veţi spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? Ziceţi că e năvala poftei? Şi pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveţi legături cu femeia voastră – şi aşa de a putea pune frâu acestei năvale? Veţi zice: dar eu sunt prins de dragoste pentru femeia aproapelui. La această întâmplare nu poate fi vorba de constrângere;

dragostea nu-i treabă de constrângere – nu iubeşti din constrângere, ci cu voie şi de la sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupeşti, ci slava deşartă, trufia, pofta nemărginită… Şi furtul – este el constrângerea? Da – ziceţi - sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează, aşadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceţi. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia, de obicei, naşte nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, aşadar, se trage tot din lene. Mai ascultaţi şi aceasta: Ce este mai greu şi mai neplăcut? Să umbli noaptea prin întuneric, să-ţi pui în cumpănă viaţa, să fii gata de ucidere, să tremuri, să mori de frică? Sau, mai degrabă, să te pui pe lucru în fiecare zi şi să te bucuri fără teamă, în deplină siguranţă? Desigur, acesta din urmă e lucru mai firesc, şi de aceea, cei mai mulţi oameni duc acest fel de viaţă. Vedeţi, aşadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. Ea ca şi sănătatea şi boala. Ce să mai spunem despre minciună şi despre sperjur? Cum pot fi ele justificate? Le săvârşim cu buna noastră voie. (…) Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, ne arde, şi nu mai îngăduie sufletului să fie liniştit. Omule, nu mânia, – ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fi mânia, atunci toţi oamenii ar fi supuşi ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentru ca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoşi, pentru a ne ridica pe noi înşine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold, care trebuie să ne facă să scrâşnim din dinţi împotriva diavolului, făcându-ne în stare ca să-l biruim - iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre patimi

Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimile fireşti şi patimile născocite

17.Patimile fireşti şi patimile născocite Ceea ce ar trebui să vedem, nu este că dragostea de bogăţii ne asupreşte, ci că această asuprire este născută de nepăsarea şi trândăvia noastră. Mulţi stau gata să spună că nu ştiu ce este argintul. Dorinţa de a-l avea nu-i de loc firească. Dorinţele fireşti au fost aşezate în om dintru început, de la facerea lumii; dar îndelungă vreme, nimeni n-a ştiut ce-i aurul şi argintul. De unde se trage, aşadar, dorinţa de a le avea? Din slava deşartă – şi dintr-o nemaipomenită trândăvie. Sunt dorinţe nevoite, altele sunt fireşti, altele nu-s nici din acelea, nici din acestea. De pildă: dorinţele a căror împlinire este necesară vieţuirii trupului, sunt trebuitoare şi fireşti; dorinţa de a bea, de a mânca, de a dormi. Iubirea trupească e firească, fără a fi numai decât trebuitoare – căci mulţi au izbândit asupra ei, fără să piară. Cât despre dorinţa de bogăţie, nu-i nici trebuitoare, nici firească. Este o dorinţă de prisos. De vrem, putem scăpa de asuprirea ei…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Patimi proprii diferitelor vârste

18. Patimi proprii diferitelor vârste Viaţa este ca o nesfârşită mare. In mările cele adevărate sunt anumite locuri în care putem întâmpina felurite primejdii… Tot aşa este şi cu viaţa noastră. Marea care ni se înfăţişează cea dintâi este aceea a copilăriei, mult zbuciumată, prin lipsa de înţelepciune şi prin nestatornicia vârstei. De aceea, copiilor le sunt rânduiţi îndrumători şi profesori, pentru ca educaţia lor să facă faţă nedesăvârşirii copilăreşti care e firească. Ieşind din copilărie intrăm în marea adolescenţei, în care vânturile bat încă şi mai tare, în vreme ce poftele cărnii se ridică în noi. La vârsta aceasta cu greu se poate îndrepta cineva. Nu numai pentru că vânzolelile sunt mai puternice, ci pentru că nu se află remuşcări pentru greşelile făcute. Profesorii şi îndrumătorii s-au şters. Şi atunci când vânturile sunt mai tari, când pilotul este fără putere, iar altcineva nu se mai găseşte care să dea îndrumare, lesne putem cugeta la ce dezlănţuire ajunge furtuna. După acest răstimp de viaţă, se arată vârsta coaptă, căreia îi vine sarcina unei gospodăriri. Atunci te însori, îţi faci un cămin, creşti copii, şi eşti împresurat de nori de griji… Dar şi atunci înfloresc mai cu seamă gelozia şi zgârcenia…

Sfântul Ioan Gură de Aur – Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia

20.Blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia Trebuie multă băgare de seamă să putem lămuri ceea ce este una şi ceea ce este alta, aceasta pentru că alături de virtuţi se află viciile, alături de uşurinţa exprimării obrăznicia, alături de blândeţe laşitatea. Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuţi, pe când el nu are decât viciul. Aşadar, ce este blândeţea şi ce este laşitatea? Să nu ajuţi pe cei jigniţi, să rămâi mut când sunt asupriţi, aceasta-i laşitate; să suferim jignirile pe care ni le fac alţii, iată ce este blândeţea. Ce este curajul opiniei? Acelaşi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrăznicia? Când vrei să te răzbuni tu însuţi. Blândeţea şi curajul opiniei merg împreună, şi tot împreună, pe altă parte, obrăznicia şi laşitatea. Cine se mâhneşte de propriile sale suferinţe, greu îi va fi să se mâhnească de ale altora, cine nu se răzbună pe sine, bine va răzbuna pe alţii… Mărinimia este o virtute, dar e vecină cu risipa. Economia, asemenea e o virtute, alături de ea se află zgârcenia. Să apropiem iarăşi virtuţile. Risipitorul nu-i mărinimos. Cum oare!… Cel înlănţuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu dispreţuieşte bogăţiile, ci-i stăpânit de alte patimi. Nu-i

mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc să-i asculte. Nu din dispreţ pentru bogăţii le risipeşte, ci numai din pricină că nu ştie să le chivernisească cum se cuvine. De ar fi cu putinţă să le şi păstreze şi să le şi folosească, iată ce ar face. Este mărinimos acela care-şi cheltuieşte averea aşa cum se cade, căci duh cu adevărat înalt are acela care nu-i rob patimii şi căruia puţin îi pasă de bogăţii. Economia, şi ea este un bine. Cel ce merită bun nume, este acela care cheltuieşte cu înţelepciune, nu la întâmplare şi fără discernământ. Cu totul altceva este omul zgârcit. Economul nu cheltuieşte decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul său, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este soră cu mărinimia. Să punem aşadar, deoparte mărinimia şi economia, de alta risipa şi zgârcenia. Unele se ţes din micimea de suflet, altele, din măreţia lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Furtul nu-i mai mult sau mai puţin grav după însemnătatea lucrurilor furate

57. Furtul nu-i mai mult sau mai puţin grav după însemnătatea lucrurilor furate A fura, a dori lucrul altuia, este o greşeală tot atât de grea, fie că-i vorba de aur, fie că-i vorba de argint sau de altceva, în toate cazurile, ea provine de la aceeaşi înclinaţie. Cel ce a furat puţin nu se va da în lături să fure mai mult. Dacă prilejul îi lipseşte, aceasta nu depinde de el, ci de împrejurări. Săracul care nedreptăţeşte pe altul mai sărac decât el, nu se va da în lături să nedreptăţească pe altul mai bogat, dacă va putea. Nu voia lui, ci slăbiciunea este aceea care-l opreşte de la aceasta. Cutare – se zice – care e mai-mare peste alţii fură avuţiile supuşilor lui. Iar tu – îmi spui – nu furi… Nu-mi spune că acela a furat mulţi talanţi de aur, iar tu numai zece dinari. Când a fost vorba de milostenie, am văzut că femeia care a dat doi dinari a avut tot atâta răsplată ca şi acei care dăduseră aur mult. De ce? Pentru că Dumnezeu preţuieşte duhul dăruirii, iar nu însemnătatea darului. Atunci, eşti de părere că în ce priveşte milostenia, Dumnezeu judecă în felul acesta şi că sărăcia nu-i o împiedicare de la răsplătire – oare, în ce priveşte zgârcenia, să nu fie la fel? Cum s-ar putea lămuri deosebirea? Intocmai după cum femeia care a adus cei doi dinari a avut răsplata duhului ei bun – asemeni şi tu care ai ascuns cei doi dinari,

nu eşti, oare, asemenea cu tâlharii cei mari? Voi zice, chiar dacă vă veţi mira, că în ce vă priveşte, sunteţi încă mai vinovaţi. Cel ce săvârşeşte păcatul curviei, fie cu nevasta regelui, fie cu aceea a săracului, este tot un curvar – fiindcă nu se judecă greşeala după rangul fiinţelor, ci după gândul ticălos al celui vinovat. Aşa-i şi în cele despre care vorbim. Voi zice chiar că curvia este mai grea dacă-i săvârşită cu cea dintâi femeie ieşită în cale, decât cu însăşi nevasta regelui. Căci la întâmplarea din urmă, vom afla şi chemările bogăţiei, ale frumuseţii, şi ale altora încă, iar dincolo, nimic din acestea. Aşa, că aş putea zice că vinovatul e încă mai curvar. Asemenea, aş zice, bucuros, mai beţiv celui care se îmbată cu un vin prost. Asemenea, mai lacom, celui care nu dispreţuieşte nici cele mai mici câştiguri. Cel ce fură mult ar dispreţui, poate, micile câştiguri; cel ce doseşte puţin n-ar dispreţui, desigur, pe cele mari; aşadar, el este încă mai hoţ. Cel ce nu dispreţuieşte argintul, cum, oare, are să dispreţuiască aurul? Aşadar, când ne vărsăm bănuiala asupra mai-marilor lumii, să facem bine să ne întoarcem asupra purtării noastre însăşi, şi vom afla că suntem mai vinovaţi ca ei de furt şi de zgârcenie, dacă cel puţin vom judeca nu după fapta săvârşită, ci după duhul ei, cum se şi cade să facem…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Obârşia răului

93. Obârşia răului Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi. Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea? De unde au ieşit cei răi, cei stricaţi? Dacă voia nu are aici nici un rost, dacă firea a făcut totul, atunci cum se face că unii să fie buni, şi alţii răi? Dacă toţi ar fi răi din fire, ar fi cu neputinţă cuiva să fie bun – dacă toţi ar fi buni din fire, cu neputinţă să fie cineva rău. Firea fiind aceeaşi pentru toţi oamenii, toţi ar trebui să fie, din partea aceasta, de un singur fel, buni sau răi. Vom zice că unii sunt buni din fire şi alţii răi (ceea ce ar fi neînţelept, după cum am arătat)? Atunci aceste feluri de a fi ar trebui să fie nestrămutate, căci ceea ce-i firesc este şi nestrămutat. De pildă, toţi suntem supuşi morţii şi suferinţei – şi orice ar face, nimeni nu poate fi nepăsător. Ci noi vedem mulţi ajungând din buni răi şi din răi buni. La cea dintâi întâmplare prin trândăvie, la cea de a doua prin băgare de seamă. Ceea ce ne arată cu prisosinţă că aceste două feluri de a fi nu sunt deloc

fireşti, pentru că însuşirile fireşti nu se schimbă şi nu se câştigă prin băgare de seamă. După cum nu-i nevoie să facem nici un efort ca să vedem sau să auzim – cu atât mai mult n-ar trebui să ne trudim ca să practicăm virtutea, dacă firea ea însăşi ar fi aceea care ne-ar da-o în folosire. Şi de ce, oare. Dumnezeu ar face răi, când poate face buni pe toţi oamenii? Atunci, de unde izvorăşte răul? Întrebaţi-vă voi înşivă. Treaba mea este să arăt că nu vine nici din fire, nici de la Dumnezeu. Atunci e întâmplarea? Deloc. Atunci, vine din nimic? Tăceţi din gură; feriţi-vă de nebunia de a cinsti la fel şi încă în ce fel, răul şi pe Dumnezeu. Căci dacă răul vine din nimic, el ar fi atotputernic, şi n-ar putea fi nici scos, nici nimicit. Ceea ce, într-adevăr, se trage din nimic, n-are sfârşit, toată lumea îşi dă seama de aceasta. Şi dacă răul ar avea atâta putere, cum se face că sunt şi atâţia oameni de bine? Cum fiinţele, care au un început, ar putea fi ele mai puternice decât răul, care nu are început? Dar Dumnezeu poate stârpi răul. Când? Şi cum ar putea El stârpi ceea ce se bucură de aceeaşi cinste ca El şi având aceeaşi putere? O, răutate diavolească, ce de rele ai scornit? Ce blasfemie a născocit împotriva lui Dumnezeu. Cum a închipuit, sub cuvânt de pietate, o nouă impietate!… Voind a statornici că răul nu se trage de la Dumnezeu, a adus o altă învăţătură stricată, că adică el nu ar avea început. Dar, în cele din urmă, de unde se trage răul? Din aceea că vrem sau nu vrem. Şi că vrem sau nu vrem, la rândul lor, de unde vin? Din noi înşine… Răul nu-i altceva decât neascultare faţă de Dumnezeu. Dar omul de unde a învăţat aceasta? Spuneţi-mi: era prea greu să înveţe aceasta? Nici eu nu zic că era prea greu, dar de unde i-a venit voia aceasta a neascultării? Din alegerea lui şi din ignoranţa lui. Stăpâni fiind de a alege, unii au ales răul. Dacă după acest răspuns, vă aflaţi încă încurcaţi şi tulburaţi, eu am să vă pun o întrebare care nu-i nici atât de grea, nici amestecată, ci una simplă şi limpede. Aţi fost pe rând bun şi rău? Ceea ce înseamnă: Vi s-a întâmplat uneori să biruiţi patima, iar de alte ori să fiţi biruiţi de ea? De a fi biruiţi de beţie sau de a o birui voi pe ea? De a vă lăsa luaţi de mânie sau de a o goni? De a dispreţui un sărac sau a a-l lua în seamă? De a păcătui prin neruşinare sau de a fi caşti?

De unde vin, aşadar, toate aceste valuri? De unde? De nu-mi veţi spune, vă voi spune eu. De acolo că uneori aţi fost cu băgare de seamă şi v-aţi dat osteneală, iar alteori aţi fost nebăgători de seamă şi trândavi…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre pocăinţă

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia întâi despre pocăinţă

V-ati gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: ―Eu dorm, dar inima mea veghează.‖ (Cântarea Cântărilor 5,2) Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să

socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu. Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la ţară şi mă bucuram de tihnă, miaminteam de voi, când Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii de primejdii – dar se simţea în temniţă ca într-o livadă -, îşi aducea aminte de fraţii lui şi le scria: ―Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am în inima mea, în lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei‖? (Fil.1,7) Pe dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel din afară, făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda adeseori, dar pe acesta niciodată nu 1-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, că striga, spunând: ―Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii‖.(Gal.4,19) Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copil; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe care-i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice ale naşterii. De aceea, voind să-i mişte, le spunea: ―…pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii‖. Aproape că le spunea: ―Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr‖. Naşterile cele trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului. Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu

numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristos numai ca să poată naşte pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.) Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i nască, se plângea, zicând: ―Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea‖; (Romani 9,2) iar în altă parte, iarăşi: ―Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi‖. (Galateni 4,19) Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească! Dar pentru ce apostolul n-a spus: ―Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou‖, ci: ―pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii‖, deşi în altă parte spusese că-i naşte: în Hristos Iisus v-am născut‖?(I Corinteni 4,15) În acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi durerile naşterii. Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i-a născut? Că dacă suferă durerile naşterii, înseamnă că încă nu i-a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii? Ca să arate că nu aceste dureri de naştere sunt durerile pe care le-a avut când i-a născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruşineze. ―V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naştere, pe care trebuia să le îndur. Aţi fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliţi să sufăr a doua oară durerile naşterii? Destule sunt durerile naşterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiţi iarăşi cu dureri de naştere?‖. Lui Pavel îi pricinuiau tot atât de mari dureri şi cei care încă nu credeau, ca şi credincioşii care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taine aşa de mari. De aceea, pentru că durerea era ascuţită şi strigătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naşte, zicea: ―Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi‖. (Galateni 4,19) Grăia aşa, pentru că voia să le şi întărească încrederea, dar să-i şi înfricoşeze, îi înfricoşa şi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei; şi iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia chip în ei. Cuvintele: ―până ce va lua chip în voi‖ arăta şi una, şi alta: şi că n-a luat încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar

fi fost cu putinţă, în zadar le-ar fi spus: ―până ce va lua Hristos chip în voi‖; i-ar fi nutrit cu speranţe deşarte. Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare. Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela. Să-ţi spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvinduse şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: ―Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer‖.(Luca 10,18) Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător. Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în Rai.(Luca, 23, 43) Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu. (Luca 18,10-14) Vrei să-ţi arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşul ninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: ―Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!‖, ci de-a dreptul: ―încă trei zile şi Ninive va fi nimicită‖.(Iona 3,4) Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că profetul le strigase, cu toate că sentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au deznădăjduit, nici nu şi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus condiţie, nici nu le-a spus: ―Dacă vă pocăiţi, scăpaţi‖, ca şi noi, când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în faţă pilda ninivitenilor.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, ci şi de acolo că sentinţa era definitivă. Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului. Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată. Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznădejdea. Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: ―îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte‖. (I Corinteni 5, 1.) N-a spus: ―cum nici la păgâni nu se săvârşeşte‖, ci: ―nu se pomeneşte‖: ―fapta pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi‖. ―Şi v-aţi semeţit‖. (l Corinteni 5, 2.) Pavel n-a spus: ―Acela s-a semeţit‖, ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semeţie pentru că nu 1-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu 1-au pedepsit. Pavel a făcut părtaşi şi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana. Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele. Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: ―Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem‖. (Luca 17, 10). Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: ―N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi?‖. (l Corinteni 5, 2) - Ce spui, Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?

- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de alţii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa! De asta şi Pavel ne îndeamnă ―să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng‖ (Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: ―N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?‖. (I Corinteni 5, 2) N-a spus: ―N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?’. - Dar ce? - ―N-ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?‖ ca şi cum o boală obştească, ciumă, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: ―E nevoie de rugăciune şi mărturisire ca să piară boală din tot oraşul‖. Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îi face atenţi, spunându-le: ―Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?‖.( I Corinteni 5, 6) Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: ―Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul‖. Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: ―Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ţi pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup‖. Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-1 dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a

spus: ―Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi (II Corinteni 2, 6) ―Întăriţi în el dragostea‖. (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-1 împreune şi să-1 alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-1 izgonise din turmă şi-1 tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: ―Iubiţi-1!‖, ci: ―întăriţi în el dragostea!‖, adică: ―Arătaţi-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtaţi-vă cu el cu bunăvoinţă!‘. - Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu 1-ai dat satanei? - Da, dar nu ca să rămână în mâinile satanei, ci ca să-1 scap iute de tirania satanei. Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului. Spunând: ―întăriţi în el dragostea‖, a adăugat şi pricina: ―Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta‖. (II Corinteni 2, 7)‖ Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-1 ajungem! Să i-o luăm din gură înainte de a mânca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi valurile se înalţă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura‖. Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: ―Să nu-1 piardă diavolul!‖. - Dar ce? - ―Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei‖. (II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: ―Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei‖. ―Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul‖. Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint. - Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? - Iuda s-a pocăit, că a zis: ―Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!‖. (Matei 27,4)

Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: ―Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el şi 1-a sfătuit în fel şi chip, când avea de gând să-L vândă. Oare nu-1 va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îl trăgea la El şi-1 chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-1 va trage cu mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!‖. - Şi ce-a făcut atunci diavolul? - I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare; 1-a prigonit, 1-a alergat până 1-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viaţa aceasta şi 1-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă (Luca 23, 34), este lămurit că 1-ar fi primit şi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel,deci, temânduse de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului. Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 6974), dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele. Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei.(Luca 15, 11-32) M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci

totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească. - Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos? - ―Mă voi întoarce la tatăl meu!‖ (Luca 15, 18). Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină şi nu 1-a oprit, tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiţi prin pedepse şi le spunea: ―Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra‖. (Ieremia 2, 19) Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi. Fiul cel risipitor a plecat deci în ţară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i-a purtat ură, ci 1-a primit cu braţele deschise. - Pentru ce? - Pentru că era tată, şi nu judecător. Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie. - Ce spui? Acestea sunt răsplăţile păcatului? - Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine! Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit şi pe el cu blândeţe, spunându-i: ―Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat‖ ( Luca 15. 31. 32). ―Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viaţa lui dezordonată şi nici nu-1 pedepseşte, ci-i dă doctorii că să-1 vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în ţară străină. A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi spun: ―Pierdut a fost şi s-a aflat,

mort a fost şi a înviat‖, nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu un străin!‖. Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-1 puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri. Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uităte şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5) Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce faţa de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim, să ne pocăim. Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: ―Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă‖ (l Corinteni 10, 12); şi iarăşi: ―Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic‖ (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: ―… ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit‖ (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: ―Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?‖ (Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând: ―Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii‖ (Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8). Atâta vreme cât se spune ―astăzi‖, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi

orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi Împărăţia Cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! din ―Omiliile despre pocăinţă‖

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IV-a despre pocăinţă şi rugăciune

Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba e mai mare şi nu le mută până ce oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca şi păstorii. Iată, azi e a patra zi de când pasc turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc în altă parte turma. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos. Frunzişul copacilor – acoperiş şi odihnă oilor în nămiaza zilei – nu le dă o umbră atât de plăcută şi de folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, cât de întăritoare şi de odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe. Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi fierbinţeala durerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu numai când avem pagubă de bani, nici numai când ne mor copiii, nici în alte necazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi îl mângâie mulţi, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte. Ne ruşinăm de multe ori să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacă le-am spune, mângâierea lor nu ne e de mare folos; dar când ne mângâie Dumnezeu şi ne atinge inima, atunci e izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să câştige din ele şi cei ce fac fapte bune, şi cei ce săvârşesc păcate.

Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că un altul a căzut, dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când vede că mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înţeleptit de teama căderii acelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unul săvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridică iute din cădere. Când un om ne mângâie tristeţea, părem pentru o clipă uşuraţi; dar mai pe urmă tristeţea ne cuprinde iarăşi; când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora ce au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea Lui, ca să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea ce o primim e trainică şi adevărată. Ca şi în cazuri de păcate, tot aşa şi în vreme de primejdie, vechile istorii ale Scripturii dau bune leacuri celor întristaţi, tuturor celor ce vor să ţină seamă de ele. De ni s-ar confisca averile, de-am fi calomniaţi, de-am fi băgaţi la închisoare, deam fi biciuiţi, de-ar veni peste noi orice altă primejdie, iute putem să ne recăpătăm curajul când ne uităm la drepţii din Scriptură, care au îndurat aceleaşi suferinţe. Când eşti bolnav şi te uiţi la alti bolnavi, boala ţi se înrăutăţeşte, iar adeseori capeţi o boală pe care n-o aveai. Unii, de pildă, s-au îmbolnăvit de ochi numai pentru că s-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu-i aşa, ci cu totul dimpotrivă; dacă te gândeşti mereu la cei care au trecut prin aceleaşi suferinţe ca şi tine, ţi se uşurează tristeţea pricinuită de necazuri. De aceea şi Pavel îi mângâie pe credincioşi în acest chip, dându-le pildă nu numai pe sfinţii din viaţă, ci şi pe cei răposaţi. Vorbind evreilor, care erau gata să se împiedice şi să cadă, le aduce înainte pe bărbaţii sfinţi, pe Daniel, pe cei trei tineri, pe Ilie, pe Elisei, grăindu-le aşa: Au închis gurile leilor, au stins puterea focului au scăpat de ascuţişul săbiei, au fost ucişi cu pietre, au suferit batjocuri şi biciuiri, încă şi lovituri şi temniţă; au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi strâmtoraţi îndurând rele, ei, de care nu era vrednică lumea. Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa; şi, după cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a căzut în acelaşi necaz, necazul ajunge mai uşor. Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu mare luare-aminte la istoriile din Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare; ne

vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţe ca şi noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa şi cum să scăpăm de nenorocirile ce vin asupra noastră; ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, să nu ne trândăvim, dar nici să ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de necazuri să fie smerit şi evlavios; aşa e natura încercărilor; îi sileşte să facă asta, să se întristeze, chiar pe cei cu inima de piatră. Dar un suflet cu adevărat evlavios, care are necontenit în faţa ochilor pe Dumnezeu, nu-L uită niciodată pe Dumnezeu după ce a scăpat de încercări, aşa cum îl uitau adesea iudeii; de aceea şi profetul îşi bate joc de ei, spunându-le: ―Când îi ucidea pe ei îl căutau; se întorceau şi veneau la Dumnezeu‖; iar Moise, cunoscându-le năravul, îi îndemna adesea cu cuvintele: ―Când mănânci, când bei când te saturi, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău‖. Şi aceasta s-a şi întâmplat; că spune Scriptura: ―A mâncat Iacov, s-a îngrăşat, s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit‖. De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi de filozofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că au rămas tot aşa de sârguitori şi tot aşa de vrednici şi după trecerea furtunii, când sau liniştit lucrurile. Un cal atunci e de admirat, când poate merge frumos fără frâu; dar nu-i deloc de admirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi cu zăbale; mersul lui frumos trebuie pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa se poate spune şi despre suflet, nu-i deloc de admirat un suflet care-i liniştit din pricina fricii ce-1 ameninţă; atunci să-mi arăţi filozofia sufletului şi toată buna lui rânduială, după ce au trecut încercările, după ce i-ai luat frâul fricii. Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să învinuiesc pe iudei, să nu învinuiesc felul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i, oare, biserica prea strâmtă din pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete, de ciumă, de grindină, de secetă, de foc, de năvala vrăjmaşilor? Atunci filozofia noastră e mare, şi mare e şi dispreţuirea lucrurilor din lumea aceasta; atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nici dorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim pe Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi; atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor de răzbunare caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie, mâniosul, şi arţăgosul, ajunge smerit şi bun; dar, după ce Dumnezeu împrăştie mânia aceea, după ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci

ne întoarcem iarăşi la gândurile şi faptele de mai înainte. Eu, pe vremea încercărilor, nu încetam de a vă prezice toate acestea şi de a vi le mărturisi mai dinainte; dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic; au trecut ca umbra şi ca visul. Atât de repede aţi izgonit din minte toate încercările acelea. De aceea mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră-ne nenorociri mai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de care nam mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele lui, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-1 striveşte desăvârşit, că nu mai are vreme de pocăinţă. Aşa cum s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi la întâia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai târziu; dar pentru că n-a ajuns mai bun, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui. Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrând să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: „De câte ori am voit să adun pe fiii tăi şi n-aţi voit. lată vi se lasă casa voastră pustie‖. Mă tem să nu păţim şi noi aşa. Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu încetam a le spune, spărgându-mi pieptul: ―După ce vor trece încercările, să rămână în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine‖. Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; iar prin voi, acelora. Să imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri; dar nici n-au ajuns trândavi când au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare, scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit de nepăsători. De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem în rânduială sufletele spre mântuirea fiecăruia dintre noi.

Dacă sufletul este în bună rânduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpânului şi al nădejdii în El, foametea, fie boala, fie calomnia, fie pierderea averilor, fie orice altceva; după cum iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i împăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfâşia viaţa, de-ar curge bogăţia pârâu, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita. Să nu umblăm dar după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să ne îngrijim înainte de toate de sufletul nostru; să-1 facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. încă puţin şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, când toţi ne vom înfăţişa înaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, când cu ochii noştri vom vedea aici, lacrimile orfanului, colo desfrânările noastre neruşinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; ici suspinele văduvelor, colo purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor; şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice, pe care le-am săvârşit cu mintea. Că Hristos a spus că este Judecător al gândurilor. Judecător al cugetelor şi iarăşi că cercetează ―inimile şi rărunchii‖ şi că răsplăteşte ―fiecăruia după faptele lui. Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc în lume, ci şi celor care şi-au ridicat chilii în munţi, ca să ducă acolo viaţă singuratecă; că unii ca aceştia nu sunt datori să-şi păzească numai trupurile lor de întinăciunea desfrânării, ci şi sufletul, de orice poftă drăcească. Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi întregii Biserici, spunând că cel ce trăieşte în feciorie trebuie să fie sfânt şi cu trupul, şi cu duhul; şi iarăşi: înfăţişaţi trupurile voastre fecioară curată. Cum curată? Neavând pată sau zbârcitură. Că şi fecioarele acelea, care au avut candelele stinse, erau fecioare la trup, dar nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul, le stricase dragostea de bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrânare, de gânduri rele cuibărite în el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mânie, de invidie, de lene, de uitare, de mândrie; toate acestea pângăreau sfinţenia fecioriei lor. De aceea şi Pavel spunea: Fecioara să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; şi iarăşi: Să se înfăţişeze fecioară curată lui Hristos.

După cum trupul se strică de desfrânare, tot aşa şi sufletul se pângăreşte de gânduri drăceşti, de învăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: ―Sunt curat la trup‖, dar poartă în suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat. Pizma i-a stricat fecioria. Tot aşa nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă. Dorinţa de slavă i-a stricat fecioria. Odată intrată această patimă în suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decât curat la trup şi suflet, decât fecior. Pe scurt, îşi pierde fecioria orice om stăpânit de o patimă rea. De aceea Pavel a izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici în aşa chip, ca să nu primim de bunăvoie nici un gând vrăjmaş în sufletul nostru. Ce să vă mai spun pe lângă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de Dumnezeu, cum să ne mântuim? Să vă spun! Să suim totdeauna în inima noastră rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blândeţea, ―învăţaţi de la Mine, spune Hristos, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre‖; iar David spune: ―Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi‖. Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător. Ia şi tu aminte, frate! Când vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima; El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mângâie sufletul. Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt zadarnice şi fără de folos; după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate clătina. Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate să ne scape de necazuri şi nenorociri. Când e vorba să rugăm pe oameni, trebuie neapărat să dăm mai întâi ochii cu portarii lor, să rugăm pe favoriţii şi pe linguşitorii lor, să batem cale lungă; dar când e vorba să rugăm pe Dumnezeu,

nimic din toate acestea; pe Dumnezeu îl rugăm fără mijlocitori, fără bani; El ne ascultă rugămintea fără cheltuieli. E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm îndată la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Când rugăm pe un om, de multe ori ne temem ca nu cumva să fie de faţă un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să audă cererea noastră şi să înfăţişeze spusele noastre altfel şi să strice dreptatea. Când însă rogi pe Dumnezeu nu poţi bănui nimic din acestea. Dumnezeu ne spune: ―Când vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie cineva de faţă, strigă cu inima, fără să mişti buzele!‖. ―Intră, spune Hristos, în cămara ta! închide uşa şi te roagă Tatălui tău întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare‖. Vezi ce cinste covârşitoare? Dumnezeu îţi spune: ―Când Mă rogi, să nu te vadă nimeni! Dar când te cinstesc Eu, aduc martoră întreaga lume pentru binefacerea ceţi fac. Să ne convingă aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici împotriva duşmanilor noştri şi nici să-L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute. Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rânduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi cu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu. I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu-I mai spune cum să te ajute! Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sunt mulţi oameni care pun în rugăciunile lor mii de cereri, spunând: ―Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averile, pedepseşte pe duşmanul meu!‖, cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: ―Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!‖, şi Dumnezeu ştie cum să te ajute. ―Căutaţi, spune Domnul, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă‖. Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere în suflet şi cu smerenie, bătându-ne pieptul ca şi vameşul şi vom dobândi ceea ce cerem; dar dacă ne rugăm plini de mânie şi de furie, Dumnezeu se va scârbi de noi şi ne va urî. Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele; să ne rugăm şi pentru noi, dar şi pentru duşmanii noştri. Dacă vrei să îndupleci pe Judecător ca să vină în

ajutorul sufletului tău şi să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată împotriva duşmanului tău. Aşa este felul de judecată al Judecătorului nostru. Face dreptate şi împlineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care nu poartă în suflet dor de răzbunare, care nu se ridică împotriva duşmanilor lor. Şi cu cât se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atât Dumnezeu îi pedepseşte mai cumplit pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc. Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi îndată şi să nu vă supăraţi când vă ocărăşte cineva, ci, filozofând, să mulţumiţi, aşteptând ajutorul Domnului. N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune înainte de a-L ruga? N-ar putea oare să ne dăruiască o viaţă lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o face, din dragoste pentru noi. - Dar pentru ce îngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de necaz? - Pentru ca noi să stăruim, cerându-I sprijinul Lui, ca să alergăm la El şi să-L chemăm mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade, foamete, pentru ca, siliţi de aceste strâmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre El şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viaţa cea netrecătoare. Suntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pe multe căi ne vindecă şi ne mântuie sufletul. Dacă oamenii ne fac un bine cât de mic şi apoi fără voia noastră îi supărăm puţin, se supără că ne-au făcut bine şi îşi blesteamă zilele; Dumnezeu însă nu este aşa; ci, când e dispreţuit şi ocărât după ce a făcut bine, se apără îndată şi dă socoteală celor ce L-au ocărât, grăind aşa: ―Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?‖. Iudeii nu voiau săL numească Dumnezeul lor, iar El nu înceta a-i numi popor al Său; iudeii respingeau stăpânirea Lui, iar El nu-i tăgăduia, ci căuta să Şi-i facă prieteni, îi trăgea la El, spunându-le: ―Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?. Ţi-am fost, oare, împovărător, greoi, de nesuferit? Dar nici asta n-o poţi spune! Chiar dacă aş fi fost aşa, nici atunci n-ar fi trebuit să te abaţi! Care e fiul pe care nu-1 ceartă tatăl? Totuşi nici asta n-o puteţi spune!‖. Şi iarăşi, în altă parte. Dumnezeu le spune: ―Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine?‖.

Mari şi minunate sunt cuvintele acestea. Iată ce vrea să spună Dumnezeu cu cuvintele: ―Ce am greşit?‖. Da, Dumnezeu îi întreabă pe oameni: ―Cu ce am greşit?‖, întrebare pe care nici robii nu îndrăznesc s-o pună stăpânilor lor. Şi Dumnezeu nu le spune: ―Cu ce v-am greşit?‖, ci: ―Cu ce am greşit părinţilor voştri?‖. ―Dar voi, le spune Dumnezeu iudeilor, nici asta n-o puteţi spune, pentru că îmi păstraţi ură strămoşească. Că n-am dat prilej strămoşilor voştri să-Mi învinuiască purtarea Mea de grijă, că iaş fi trecut cu vederea în vreo împrejurare mare sau mică‖. Şi Dumnezeu n-a spus: ―Ce au avut părinţii voştri?‖, ci: ―Ce au găsit?‖. ―Multe au căutat ei, spune Domnul, mult au răscolit ei în atâţia ani cât au fost sub călăuzirea Mea, dar n-au găsit greşeală întru Mine‖. Pentru toate acestea, dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui. Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile. Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndepărta, nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi, şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul faţă de El. Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri faţă de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. din ―Omiliile despre pocăinţă‖

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a IX-a despre pocăinţă şi către cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, în care şi despre Sfânta Masă şi despre Judecata viitoare

După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă seminţele pe cale, tot aşa şi noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt pe măsura numelui. Iar dacă vreţi, am să vă aduc martor de credinţă pe Iacov, fratele Domnului, care zice: ―Credinţa fără fapte este moartă‖. Este deci nevoie de fapte; fără de ele nici numele de creştin nu ne poate fi de folos. Să nu te minunezi! Spune-mi, te rog, este de vreun folos soldatul care stă în armată, dar nu-i vrednic de armată şi nu luptă pentru împăratul care îl hrăneşte? Ar fi, poate, mai bine să nu stea în armată decât să batjocorească cinstea împăratului. Aşa şi cu creştinii. Nu merită, oare, să fie pedepsiţi când nu luptă pentru împăratul lor? Dar pentru ce spun: când nu luptă pentru împăratul lor? Facă Dumnezeu să lupte pentru sufletele lor! - Dar cum pot, mi se poate spune, să fiu în lume, înconjurat de treburi, să slujesc împăratului şi să mă mântuiesc? - Ce spui, omule? Vrei să-ţi spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea şi voinţa? Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat; Lot era în Sodoma, ca pe mare, şi s-a mântuit; Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptăţit, iar Saul era în mijlocul bogăţiilor şi şi-a pierdut împărăţia - şi pe cea de aici, şi pe cea de dincolo.

Nu te poţi apăra spunând: ―Nu pot să fiu şi în lume, înconjurat de treburi, şi să mă şi mântuiesc‖. Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo că nu ne rugăm des şi nici nu venim des la biserică. Oare, nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul pământesc, cum stăruiesc şi cum pun pe alţii să intervină ca să dobândească ce doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe şi celor care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşătoarei şi Sfintei Liturghii. Ce faci, omule? N-ai făgăduit zicând: ―Avem către Domnul‖, când preotul a spus: ―Sus să avem mintea şi inimile‖? Nu ţi-e teamă, nu te ruşinezi să fii găsit mincinos în acel ceas înfricoşător? Vai, ce minune! Masa cea de taină este pregătită, Mielul lui Dumnezeu este junghiat pentru tine, preotul se nevoieşte pentru tine, foc duhovnicesc izvorăşte din preacurata Masă, Heruvimii stau împrejur, Serafimii, care cu şase aripi îşi acoperă feţele, zboară pe deasupra, toate Puterile cele netrupeşti împreună cu preotul se roagă pentru tine, focul cel duhovnicesc se pogoară, Sânge curge din preacurata coastă în potir spre curăţirea ta, şi tu nu te înfricoşezi, nu roşeşti că eşti găsit mincinos în acest înfricoşător ceas? Ai o sută şaizeci şi opt de ore pe săptămână; şi din acestea Dumnezeu Şi-a oprit pentru El numai o singură oră; şi cheltuieşti şi această oră în treburi lumeşti, în glume, în discuţii! Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai îndrăzni, oare, să pui mâna pe pulpana hainei împăratului pământesc, dacă ţi-ar fi mâna plină de murdărie? nicidecum! Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară ca celelalte mâncări. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara unindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici! Sfintele Taine intră în fiinţa trupului. De aceea, când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al Serafimilor, pe care 1-a văzut Isaia; iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne împărtăşim, ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos. Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul Sfintei Liturghii; şi iarăşi, când suntem în biserică, să nu stăm de vorbă. Să stăm cu frică şi cu cutremur, cu ochii

plecaţi în jos, dar cu sufletul ridicat în sus. Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare, nu vedeţi cât de nemişcaţi stau cei ce sunt lângă împăratul acesta pământesc, trecător şi muritor? Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, ci stau înfricoşaţi şi plini de cutremur. Ia pildă de la ei, omule, şi te rog să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu aşa cum te-ai duce înaintea împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te înfăţişezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea vi le-am spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce nu voi vedea că v-aţi îndreptat. Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de răzbunare, ca nu cumva rugându-ne, când spunem: ―Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri‖, să ne rugăm împotriva noastră. înfricoşătoare sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa lui Dumnezeu: ―Am iertat. Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat, dezleagă-mă! Le-am lăsat, lasă-mi-le! Dacă le-am ţinut, ţine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, nu mi le ierta nici Tu pe ale mele. Cu măsura cu care am măsurat, măsoară-mi şi Tu mie!‖. Ştiindu-le dar pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.     Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor! Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă! Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată!

Deşteptaţi-vă, vă rog, deşteptaţi-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă! ―Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?‖. Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e

înţeleptul, cine e neînţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune? Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu Sânge scump. Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul. Vai, ce minune ! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viata gustă moarte! Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, este pus în mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule? Nu ştii că, de ţi-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, şi altul sângele robului! Pocăieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinţa; şi numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele ca să scăpăm de iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim de Împărăţia Cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin. din ―Omiliile despre pocăinţă‖

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pocăinţă

Ieri am stat departe de voi, dar nu de bună-voie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea ; dar m-am grăbit să văd feţele voastre; şi cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei. Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă, am socotit cu cale să văd doritele voastre feţe, ca să-mi potolesc dorul de a vă predica; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini. Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica ? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră ? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, care ne învaţă cele de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci biserica, care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului ; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinste cu libertatea de voinţă – dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.

De aceea n-ai greşit de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica, însă, primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun ! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup. În biserică, însă, intra uliu şi iese porumbiţă; intră lup şi iese oaie; intră şarpe şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul. Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdei. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în Rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui ! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te ! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului ? Inoieşte-te prin pocăinţă! - Dar pot să mă mântui, dacă mă pocăiesc? Da, poţi ! Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântui? Da! De unde-o ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău! - Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti ? Este oare în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate? - Dacă ar fi numai pocăinţă, atunci, pe bună dreptate, teme-te ! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar ; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul ! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean ! Poate rămâne ea aprinsă ? Poate să se vadă ? Nu ! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini. Nu vă spun acestea, ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori. V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru (la teatru, unde se jucau piese imorale, păgâne). Ai auzit dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou ! - Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică? - Deocamdată ştii, că n-ai păzit cuvântul meu ! Deocamdată te ruşinezi, roşeşti, porţi zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată cuvântul meu a prins rădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăţeşte, fără ca eu să mă arăt. Nu mi-ai păzit cuvântul ! Dar te osândeşti ! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacă nu l-ai păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: ―Nu l-am păzit !‖. Cel care se învinuieşte că n-a păzit cuvântul meu, se sârguieşte să-l păzească. Ai fost la spectacol? Ai săvârşit fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate ? Ai venit de la teatru? Ţi-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruşinat? Ei bine, vino la biserică! Te-ai întristat? Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până la atâta ! - Vai mie, am auzit cuvântul tău şi nu l-am păzit ! Cum să mai intru în biserică? Cum să-l mai aud iarăşi ? - Dimpotrivă, intră ! Intră, tocmai pentru că nu l-ai păzit, ca să-l auzi din nou şi să-l păzeşti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie şi nu te vindeci, nu-ţi mai dă oare a doua zi aceeaşi doctorie ? Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia toporul şi dă cu el la rădăcină. Dacă-i dă o lovitură şi nu cade copacul cel fără de roade, nu-i dă oare altă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă şi tu la fel ! Stejar este desfrânarea, e

copac fără de roade; face ghinda, hrană pentru porci. De multă vreme e înrădăcinată desfrânarea în sufletul tău ! A acoperit conştiinţa ta cu coajă de copac. Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi ! Cum să fie doborâtă desfrânarea dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme ? Să nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar de zeci de mii de ori ! Caută numai să tai lucrul cel rău şi vânjos, adică obişnuinţa cea rea. Iudeii mâncau mană în pustie şi căutau ceapă din Egipt, spunând : ―Bine ne era nouă în Egipt !‖ (Numeri XI, 18). Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul ! Îţi spun: Nu te iubesc, nu-ţi mulţumesc, nu te îmbrăţişez, pentru că ai reuşit să te dezbări de obişnuinţa cea rea în zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc că nu te-ai deznădăjduit; te iubesc că te-ai ruşinat de păcat şi l-ai osândit! Iarăşi am început să vorbesc de dragoste ! Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat ? N-ai făcut ce ţi-am spus ? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică ! Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti ! Uită-te ce a făcut diavolul din tine ! Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rana, pocăinţa leac. După cum în trup sunt şi răni şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate şi pocăinţă. Păcatul aduce ruşine, pocăinţa îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare aminte, ca nu cumva amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Este deci rana şi doctorie, păcat şi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinţa doctoria. În rană este puroi, în doctorie curăţire de puroi; în păcat puroi, în păcat ocara, în păcat batjocura; în pocăinţă îndrăznire, în pocăinţă libertate, în pocăinţă curăţire de păcate. Ascultă-mă cu luare aminte ! Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei îndrăznirea.

Eşti atent la cele ce spun ? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun ! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Este rană şi doctorie; rana are puroi; doctoria puterea de a curăţi puroiul. Este oare puroi în doctorie ? Este oare vindecare în rană ? Nu-şi păstrează oare rana rânduiala ei, iar doctoria rânduiala ei ? Se poate schimba oare rană în doctorie şi doctoria în rană ? Nicidecum ! Să venim acum la sufletul păcătoşilor. Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şi necinste; pocăinţa are îndrăznire, pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate. ―Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi‖ (Isaia XLIII, 26) ; şi : ―Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt‖ (Proverbe XVIII, 17). Satana, ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieşte, a schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea, iar păcatului îndrăznirea. De unde aceasta ? - Ţi-o spun eu ! Păcătosul este târât de pofta cumplită spre o femeie desfrânată; merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinţa ei; nu se ruşinează, nu roşeşte când se împreunează cu desfrânata, când săvârşeşte păcatul; nici un pic de ruşine, nici un pic de roşeaţă pe obraz. Iese de acolo după săvârşirea păcatului. Dar ca să se pocăiască, se ruşinează. Nemernice ! Când te împreunai cu desfrânata nu te ruşinai, dar când ai venit să te pocăieşti, te ruşinezi ? Îmi spui că ţi-i ruşine ? Pentru ce nu ţi-a fost ruşine când te desfrânai ? Săvârşeşte fapta şi nu se ruşinează ! O spune şi roşeşte ! A diavolului este viclenia aceasta ! Diavolul nu-l lasă pe păcătos să se ruşineze când face păcatul, ci-l împinge să-i săvârşească în văzul lumii. Ştie doar diavolul că dacă s-ar ruşina, ar fugi de păcat; dar îl face să se ruşineze, când se pocăieşte; ştie doar diavolul că dacă se ruşinează să-şi spună păcatul, nu se mai pocăieşte. Două rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat şi-l îndepărtează de pocăinţă. Pentru ce ţi-i ruşine să-ţi spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ţi-a fost ruşine. Când iei doctoria te ruşinezi? Când te scapi de păcat, te ruşinezi ? Se cuvenea să te ruşinezi atunci când păcătuiai ! Atunci trebuia să-ţi fie ruşine ! Când ai ajuns păcătos, nu te-ai ruşinat şi te ruşinezi acum când ai să ajungi drept? ―Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi‖ (Isaia XLIII, 26). Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului ! N-a spus: ,,Ca să nu fii pedepsit !‖, ci ―ca să te îndreptezi !‖.

- Nu îi este de ajuns, Doamne, păcătosului că nu-l pedepseşti ? Pentru ce îl mai faci încă şi drept? Nu ! Îţi răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare aminte la cuvintele : ―îl fac drept‖. Dar cu cine a făcut Stăpânul asta ? Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte : ―Nici tu nu te temi de Dumnezeu ? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre‖ (Luca XXIII, 20-41). Atunci Mântuitorul i-a spus : ―Astăzi vei fi cu Mine în Rai !‖ (Luca XXIII, 43). Nu i-a spus: ―te scap de osândă şi de pedeapsă‖, ci l-a făcut drept şi l-a băgat în Rai. Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii ? Mult- iubitor de oameni este Dumnezeu ! Nu şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob ! A dat pe cel Unu-Născut, ca să răscumpere pe nişte robi nerecunoscători ! A dat sângele cel scump al Fiului Lui ! O, iubire de oameni a Stăpânului ! (Ioan III, 16; Romani VIII, 32). Să nu-mi spui iarăşi : Am făcut multe păcate ! Cum voi putea să mă mai mântui? -Tu nu poţi. Stăpânul tău poate ! Şi atât, încât să-ţi şteargă păcatele ! Uită-te cu luare aminte la ce spun ! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat ! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la faţă ; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii şi ea strică frumuseţea chipului şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate ; i se împotriveşte şi slăbiciunea firii omeneşti şi neputinţa artei medicale şi neputinţa doctorilor. Dar Dumnezeu, când şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn. nu tu mărturie, nu tu dovadă!

Poate că cineva m-ar întreba : de unde se vede asta ? - Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmare. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. N-au avut o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare aminte la ce am să vă spun ! Cuvântul ce vi-l spun e mântuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici împăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat ? Poate scoate din închisoare dar din iad nu poate libera; poate să dea bani, dar sufletul nu-l poate mântui. Eu am să vă dau pe mâna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mântuie, că nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiţi însă, cu mare luare aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care lipsesc şi aşa să-i faceţi mai sârguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus. Să vină înaintea noastră Isaia, cel care a văzut pe Serafimi, cel care a auzit cântarea cea de taină, cel care a preziz multe şi multe despre Hristos. Să-l întrebăm ce-a vrut să spună prin cuvintele: ―Vedenia pe care a văzut-o Isaia asupra Iudeii şi Ierusalimului‖ (Isaia I, 1). - Spune-ne, profete, vedenia pe care ai văzut-o ! ―Ascultă, cerule şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit‖ (Isaia I, 2). Cum, profetule, una făgăduieşti şi alta ne spui ? Dar ce-am făgăduit ?

- Când ai început să grăieşti, ai spus : ―Vedenie asupra Iudeii şi Ierusalimului‖ şi laşi Iudeea şi Ierusalimul şi vorbeşti cu cerul şi spre pământ îţi îndrepţi cuvântul; laşi pe oamenii cei cuvântători şi vorbeşti cu stihiile cele necuvântătoare. - Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât animalele. Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru că Moisi a grăit tot aşa, spunând : ―Ascultă, cerule, şi ia aminte pământule, la graiurile gurii mele!‖ (Deuteronom XXXII, 1), când avea să-i bage pe iudei în pământul făgăduinţei şi când a văzut ce avea să se întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate cuvintele lui. ―Iau martori cerul şi pământul, a spus Moisi, că dacă veţi pe Domnul Dumnezeu după ce veţi intra în pământul făgăduinţei, veţi fi împrăştiaţi în toate neamurile‖. A venit Isaia şi avea să înfăptuiască ameninţarea lui Moisi, Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moisi, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninţarea, că muriseră şi ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore şi Moise : ―Iată, iudeilor, aţi pierdut făgăduinţa! Iată aţi părăsit pe Dumnezeu ! Cum să te cheme, Moisi ? Ai murit şi te-ai săvârşit ! Cum să cheme pe Aaron ? Şi acela a fost dat morţii !‖. - Nu poţi să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde. - De aceea şi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viaţă, n-am să iau martor pe Aaron, nici pe cutare şi cutare om, pentru că şi ei au să moară, ci iau martore înaintea voastră stihiile, care rămân, cerul şi pământul. De aceea Isaia a spus : ―Ascultă, cerule ! Ia în urechi, pământule ! Moisi mi-a poruncit ca pe voi să vă chem azi‖. Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci şi pentru că grăia iudeilor. ―Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana ! Ia în urechi, pământule, că tu ai dat prepeliţa! Ascult, cerule, că tu ai pogorât mana, că tu ai adus o mâncare mai presus de fire ! Erai sus şi te-ai prefăcut în arie ! Ia în urechi, pământule ! Erai jos şi îndată ai pregătit masa !‖. Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arăt boii, dar spicul era gata; nu erau mâini de bucătari, nu era porunca, dar era mana, izvor sfinţit, care înlocuia pe toate; natura îşi uitase slăbiciunea ei ! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu li s-au învechit încălţămintele? ―Ascultă, cerule ! Ia în urechi, pământule !‖. Şi totuşi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât !

―Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi ? Dar nu am om, care să mă asculte. Iată am venit şi nu era om. Am grăit şi nu era cine să mă asculte. Voi grăi, deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicia necuvântătoarelor !‖. Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: ―Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă !‖ (III Împăraţi XIII, 2), când a văzut că împăratul se înebuneşte, că idolul este adorat, că Dumnezeu este ocărât şi toţi ceilalţi înmărmuriţi de frică. - Vorbeşti, profetule, cu piatra? - Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnice, ascultămă! Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfă s-a vărsat (III Împăraţi XIII, 3-5). Cum? Omul n-a asculat? Nu ! Omul, dimpotrivă, a întins mâna ca să apuce pe profet. Şi Dumnezeu ce a făcut ? I-a uscat mâna (III Împăraţi XIII, 4). Vezi ce a făcut ! Vezi iubirea de oameni a Stăpânului şi păcatul robului! Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului ? - Ca împăratul să se înţelepţească prin păţania pietrei. ―Dacă piatra nu s-ar fi sfărâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-aş fi cruţat. Dar pentru că piatra s-a sfărâmat şi tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea‖. A întins împăratul mâna să apuce pe profet şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şi erau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare ! Dar împăratul nu putea să strângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângerea necredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebunia împăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea. Dar ca nu cumva, ţesând eu cuvânt cu cuvântul să scap din vedere ce voiam să spun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem ? Făgăduisem să vă arăt că chiar dacă un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune, Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se mai vede nici urmă, nici semn, nici mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-am făgăduit-o şi asta voi încerca să v-o dovedesc. Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit ! (Isaia I, 2). Spune-mi, ce-a grăit ?

- ―Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpânul său‖ – cel mai necuvântător dintre necuvântătoare ―şi asinul ieslea domnului lui‖- cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate – ―dar Israil nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai, neam păcătos ! (Isaia I, 24). Nu mai este oare nădejde de mântuire ? Pentru ce spui: Vai ? Pentru că nu găsesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a desumflat buboiul. De asta Mi-am întors faţa de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec ! Vai ! Dumnezeu imită pe o femeie, care plânge. Şi bine face ! Fiţi, vă rog, cu luare aminte ! Pentru ce Vai ! - Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Când doctorul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo în zadar şi fără de folos ! Când bolnavul e pe moarte, de ar plânge toată lumea, nu poate să-l mai scoale. Aşa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufleteşti, însă, nu-i aşa; ci dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort. Pentru ce ? Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat ? Plânge-l ! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare. Fie ! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi ? Pentru că dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile. Tot aşa şi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului, spunea: Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine (Matei XXIII, 37). Vorbeşte unui oraş căzut şi-l plânge cum ar plânge omul. Profetul Isaia spune: Vai, neam păcătos, popor plin de păcate (Isaia I, 4). Nu au trup sănătos. Ai văzut că sunt plini de bube ? Sămânţa rea, fii nelegiuiţi. - Spune-mi, proorocule, pentru ce plângi ? - Aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israil ! Pentru ce vă mai răniţi încă ? (Isaia I, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă? Au venit peste voi tot felul de pedepse şi răutatea voastră tot nu s-a terminat. Aţi adăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare (Isaia I, 5). Nu este rană, nici vânătaie (Isaia I, 6).

Ce cuvinte ciudate. Cu puţin înainte spuneai, proorocule: Sămânţa rea, fii nelegiuiţi, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israil (Isaia I, 4) ; şi Vai, neam păcătos ! Plângi, te baţi în piept, jeleşti, însiri rănile şi deodată te întorci şi spui: Nu este rană, nici vânătaie ! Fiţi cu luare aminte ! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă, iar altă parte a trupului ranită. Aici, însă, spune că tot trupul este o rană: Nu e nici rană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n-ai unde pune plasture, nici undelemn, nici bandaj. Pământul vostru este pustiu, cetăţile voastre arse, ţara voastră mâncată de străini (Isaia I, 7). V-am făcut toate acestea, dar voi nu v-aţi îndreptat. Am întrebuinţat tot meşteşugul Meu, dar bolnavul a rămas nesimţitor. Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, domnii Sodomei şi Gomorei ! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre (Isaia I, 10-1). Ce ? Vorbeşte acum sodomenilor ? Nu, ci pe iudei îi numeşte sodomei, pentru că se aseamănă la purtări cu ei; de aceea le dă acest nume. Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, domnii Sodomei şi Gomorei ! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre? zice Domnul. Sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor ! Seul mieilor nu-l vreau. De-mi veţi aduce făină de grâu, zadarnic! Tămâia este urâciune înaintea Mea ! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi ale voastre şi sâmbetele voastre. Postul şi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veţi întinde mâinile voastre spre Mine (Isaia I, 10-11, 13, 14-15). Poate fi o mânie la fel ca asta ? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită şi spune: Nu este rană, nu este vânătaie. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfa, nici luna cea nouă, nici sâmbăta, nici făină de grâu, nici rugăciunea, nici întinderea mâinilor. Ai văzut buboi ? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii ? Ce s-a întâmplat apoi ? Dumnezeu le spune : Spălaţi-vă, curăţiţi-vă ! (Isaia I, 16). Este oare vreun păcat, care să aducă deznădejde ? Nu ! Însuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi şi totuşi, Doamne ce le spui: Spălaţi-vă ! Cu ce scop le spui aceste cuvinte ? Sunt de folos şi unele şi altele. Cele dintâi: Nu vă ascult pe voi, ca să înfricoşez ; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag. Dar dacă nu-i asculţi, nu au nădejde de mântuire ; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă !

Dumnezeu le spune asta, pentru că este Tată iubitor, singurul bun şi-i este milă de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus Ce voi face, Iudo? (Osea XI, 9). Cum, Doamne, nu ştii ce vei face? Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Mă opreşte. Ce-ţi voi face ? Te voi cruţa ? Dar ai ajuns mai trândav ! Să te pedepsesc ? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni ! Ce-ţi voi face ? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora ? Dar s-a întors inima Mea. Cel nepătimitor grăieşte ca om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a întors inima Mea, ca inimii unei mame. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adăugat : M-am tulburat întru părerea Mea de rău. Cum ? Se tulbură Dumnezeu ? Doamne fereşte ! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi. ―S-a tulburat inima Mea‖, ―Spălaţi-vă, curăţiţi-vă !‖. Ce vă făgăduisem ? Că Dumnezeu ia păcătoşii, care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie şi-i vindecă atât de desăvârşit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre ! Învăţaţi-vă să faceţi bine ! (Isaia I, 16, 17). Ce bine porunceşti să facă ? Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei (Isaia I, 17). Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea. Veniţi să stăm de vorbă, zice Dumnezeu (Isaia I, 18). Faceţi voi puţin şi Eu adaug restul. Daţi-Mi voi puţin şi Eu dăruiesc totul. Veniţi ! Unde să venim ? - La Mine, la Cel pe Care L-aţi supărat, pe Care L-aţi mâniat, la Mine cel ce am spus : Nu vă ascult pe voi, ca înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mânia. Veniţi la cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult. - Şi ce faci, Doamne ? - Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi. - Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn ?

- De vor fi păcatele ca roşeala, ca lâna le voi albi. - Nu mai rămâne negreală? Nu mai rămâne pată? Cum se face asta ? - Au fost oare altele făgăduinţele ? Nu ! Gura Domnului a grăit acestea ! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinţă. Cel ce face din murdat curat. Ascultându-L, dar, pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă, că a Lui este mărirea şi puterea în veci. Amin. Din ―Dascălul pocăinţei – Omilii şi cuvântări‖ Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea Rm. Vâlcea – 1996

Sfântul Ioan Gură de Aur – Pentru pocăinţă şi spovedanie

Vă întreb pe voi fraţilor de a mers cineva din voi în Palestina adică la Ierusalim şi la râul Iordan, mie mi se pare că aţi fost. Spuneţi-ne şi nouă ce aţi văzut la locurile acelea. Este loc mult şi rodnic şi înainte era foarte bun, acum nu este bun din cauza urgiei lui Dumnezeu. Acel loc şi cetăţile acelea au prisosit la frumuseţe mai mult decît oraşele şi cetăţile lumii, care din ieftinătate se aseamănă cu Raiul lui Dumnezeu, iar acum este mai pustiu decât toate pustiurile şi mai nenororit. Însă şi până în ziua de azi stau rodnicii pomi cu roadele lor, iar roada lor este pomenirea de urgia lui Dumnezeu şi se văd rodiile şi merii şi roada lor e luminoasă la vedere şi cel ce nu ştie poveşti de vede roadele cele frumoase este plin de bucurie, iar dacă ia poama în mâna lui să o taie rod nu găseşte înăuntru numai fum şi putoare multă. În acest fel este tot pămîntul acesta adică lemnele şi pietrele, aerul şi apele, toate au parte de urgia lui Dumnezeu, pentru că este pământ ca să rodească asemenea şi pomii cu roadele toate cenuşă vezi, aer şi apă care nu sunt de treabă. Marea aceea este moartă şi nu are nici o târîtoare în ea. Şi în ce chip un trup când îl arde trăsnetul, chipul trupului stă, chipul obrazului este ca para focului, iar puterea nu are aşa sunt şi acelea. Oare şi acestea ce am zis sunt aşa? Sau nu cumva şi acestea sunt glas de sunet? Grele se văd acestea fiecăruia de sine. Nu-s acestea cum crezi că nu este iad, nu este genunea focului. Tu fratele meu mă îndemni să-ţi zic acestea că ai necredinţă şi zici că nu este iad, le zice acestea numai spre înfricoşare că de ai crede cuvintele lui Hristos n-aş aduce

din lucruri credinţa adevărată. De vreme ce Dumnezeu dintr-un păcat aşa de mare, urgie i-a dat Sodomei şi Gomorei, trimiţând foc de iarbă pucioasă şi i-a ars de tot şi nici rugăciunea lui Avraam n-a ascultat-o nici a dreptului Lot, dar ce va face cu noi? Cum vom scăpa de urgia lui Dumnezeu cea viitoare şi de para focului muncii pentru multele păcatele noastre pe care le facem? Oare-I va fi milă de noi? Nu şi acestea rău sunt şi rătăcire drăcească şi basm? Iar de vrei să afli de la cei credincioşi care au făcut poruncile lui Dumnezeu să vezi munciţi pe cei ce n-au avut viaţă bună, ascultă pe Pavel Apostolul zicând să nu curvim precum oarecare au curvit şi au murit într-o zi 23.000 de bărbaţi evrei căci au curvit cu fetele tinerilor madianiţi. Deci dacă a putut desfrânarea la atâta ucidere să ducă, ce va fi la noi care facem mulţime de păcate? Nu numai curvii şi malahii, ci şi ucideri şi furtişaguri şi alte urâte răutăţi. Iar deşi acum te vei judeca ca să iei cercetare în lumea aceasta de aceasta nu te mira, că aceia nu ştiau că este iad şi genune, pentru aceia şi-au luat munca şi aici şi acolo şi mai mult că erau elini şi-nchinători de idoli. Iar tu creştine ori câte păcate ai face de nu te vei certa aici, acolo negreşit toate acelea le vei păţi. Iar de vom păcătui mai mult decât sodomitenii aceia mai mult ne vom munci decât aceia. Pentru ce? Pentru că noi am luat mult dar faţă de aceia. Dar când vom păcătui mai mult decât aceia, ce muncă şi caznă vom pătimi? Că de greşim nu ca să ne facem mai răi, măcar de-a şi lăsat Dumnezeu munca este pentru ca să ne întoarcem şi aceasta se întâmplă, adesea că drept aceia pune Dumnezeu cercetarea şi nu numai de cele trecute încearcă judecata ce ca şi de cele viitoare să te îndreptezi şi cum că aceasta este adevărat ascultă ce a zis Dumnezeu către Moise: ―Lasă-mă să mă mânii să sting neamul evreilor‖. Lasă-mă, zicea, nu că Moise oprea pe Dumnezeu, ci îi da lui motiv să se roage pentru evrei. Aceasta s-a făcut şi pentru proorocul Iona, căci zice, a fost cuvântul Domnului către Iona proorocul, zicând ―Scoală-te şi te du la niniviteni cetatea cea mare şi strigă în ea, că peste trei zile şi Ninive se va prăpădi‖. Şi dacă auzi Iona se pogorî la Iope ca să fugă pe mare de către faţa Domnului să meargă la Tarsis. Unde vrei să fugi omule? De Dumnezeul tău fugi, i-a spune-mi? Dar aşteaptă putinţel şi vei vedea că nici din mâinile slugii lui, a mării, nu vei putea să scapi.

Şi numai cum a intrat Iona în corabie furtună mare s-a făcut atâta cât au lepădat toată povara şi uneltele lor în mare. Iar corabia nu se uşura căci povara cea grea era încă înăuntru, adică, trupul proorocului de greul păcatului, pentru că nu este alt lucru mai greu ca păcatul şi neascultarea, drept aceia trebuie să te uiţi că la o judecată asupra corăbierilor şi a proorocului, căci zice că au aruncat sorţi şi a dat soarta pe greşitul şi neascultătorul Iona. Iar corăbierii nici atunci n-au vrut să-l arunce în mare. De unde era oare atâta tocmire a lui Dumnezeu de îngăduia aceasta? Certând pe prooroc ca să fie iubitor de oameni şi domestic şi ca şi când ar zice către el, urmează corăbierilor acelor oameni simpli că ei nici de un suflet nu se îndură. Iar ţie-nu-ţi este milă de o cetate întreagă şi de atâţia oameni să piară pentru tine? Şi corăbierii aflând pe cel greşit n-au vrut să-l odihnească, iar neavând nici o hulă spre niniviteni i-a potopit pe dînşii şi i-a pierdut că mulţi oameni ale lor păcate le iartă, iar cele străine le hulesc precum şi putere s-a dat păgânilor asupra creştinilor pentru păcatele lor, căci păcatul este cel ce face din cele înalte mici; acesta a adus toate relele în lume şi nu din alte primejdii este mulţimea răutăţilor care n-a dat ori morţii, ori războaielor neamurilor, ori altor răutăţi. Păcatul este întâia pricină că măcar deşi singur Avraam ne-ar stăpâni sau Moise sau David cel prea blând sau Solomon cel preînţelept, sau cel mai păcătos dintre toţi oamenii şi n-o să facem răutăţi, avem deosebite pricini că după inimile poporului dă Dumnezeu şi tirani să ne certe şi să ne stăpânească, că nu este altceva în afară de aceasta, căci după purtarea noastră avem stăpâni ca şi aceştia şi de ar fi stăpânitorul foarte drept să ajungă la bunătate ca Moise, nu va putea să acopere greşalele noastre cele multe şi de veţi vrea să vă adeveresc cum că şi păcatul unuia de multe ori pe cei buni şi cuvioşi în ascuns îi osândeşte, ascultaţi. Iisus Navi s-a dus oarecând să bată cetatea Ierihon şi de mult război ce a făcut erau gata să cadă zidurile cetăţii şi zise către oastea lui, să ştiţi tot poporul că cetatea aceasta este dăruită Domnului Savaot şi câte sunt într-însa. Drept aceea păziţi-vă să nu luaţi ceva de la acest lucru că este închinat Domnului că ne va omorî pe noi Domnul Dumnezeu. Şi după aceea au căzut zidurile în mîinile războinicilor, erau toate prăzile cetăţii. Deci tot poporul păzea porunca împăratului, iar neascultarea unuia aduse mânia spre tot poporul. Greşit-au, zice, fii lui Israel greşeală mare, dar unul era anume care a greşit, Acar. Şi trimise Isus bărbaţi viteji de la Ierihon la cetatea ce se chema Ghea şi ucise din ea câteva mii de voinici.

Vezi că pentru un păcat se făcu rană nemângâiată, unul a greşit şi în toată mulţimea a căzut boala şi frica. Pentru ce aceasta prea bunule stăpâne Hristoase? Tu singur eşti drept şi dreaptă este judecata Ta. Tu ai zis că fiecare va muri în păcatul său şi ca şi cum ar fi răspuns Domnul zise, păcatul este pricina pentru care se trimite pedeapsa. Vezi că păcatul unuia a adus pedeapsa la tot poporul? I-a vezi şi cea ocărâtă şi a lui moarte. Şi aduse Iisus pe acest Ahar şi pe fratele lui şi boii şi oile şi înjungătorii lui şi cortul lui şi toate câte au avut şi tot cortul lui şi toate câte au avut şi tot Israilul îi ucise cu pietre la valea lui Ahar, drept aceea să nu nădăjduim îndelungă Dumnezeu mânia, batjocorindu-se de noi, că pentru aceasta mai vârtos ne îndreptăm, căci între oameni când l-ar lovi cineva pe altul peste obraz şi acela va întoarce obrazul să-l lovească şi de cealaltă parte, mai mult se va pedepsi acela decât dacă i-ar fi dat cel lovit mii de răni. Aşa fă şi tu când te va răni cineva, rabdă şi te roagă pentru el şi atunci mai rău l-ai rănit. Drept aceia când avem fapte bune puţine şi greşalele sunt multe şi nepătimind nici un rău aici aflându-ne în noroc şi în patimi bune, iar acolo pustii şi goi vom merge, pentru că aici în lumea aceasta am dobândit tot binele nostru, ca bogatul acela care ardea în para focului iadului. Drept aceia Dumnezeu nu pe cei ce pătimesc rău îi pedepseşte, ci pe cei ce păcătuiesc, că măcar deşi nu ne-ar băga pe noi Dumnezeu în iad şi de nu ne-ar şi pedepsi, s-ar cădea ca şi noi să poftim pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu sau să facem canonul ce ni-l dă duhovnicul când ne spovedim de păcatele noastre, atunci mai vârtos se odihneşte gândul când îşi cere judecată să se pedepsească rău. Ia să vedem dar pe cei ce le mor copiii, că pentru aceia se tânguiesc fără mângâiere, ca să aibă puţină mângâiere de pedeapsa sa ce-şi fac loruşi pentru iubiţii lor, că cine iubeşte pe Hristos cum se cuvine, nu primeşte a pătimi rău pentru acela. Iar cel ce-l mâhneşte cu lucrurile rele şi nu se pocăieşte, ci pururea rămâne în răutate, mare muncă şi pedeapsă îl va aştepta, căci nimeni nu ne-a iubit pe noi, ca cel ce ne-a făcut pe noi Dumnezeu, nici tată nici mamă, nici prieteni nici altcineva, că pentru noi a dat pe Fiul Său la moarte ca să ne mântuiască pe noi. Şi cum zici că am întristare şi trudă şi celelalte răutăţi ale vieţii, de punem gândul câte şi câte am greşit în toate zilele şi de am socoti cu de-amănuntul numai pe cele dintr-o zi greşalele şi păcatele noastre, am cunoaşte că de multe păcate şi răutăţi

suntem greşiţi, că pentru aceea ne vin păcatele mai mari, că păcatele mici pe care le facem nu le îndreptăm, drept aceia fără de veste ne vin pagubele, pentru aceasta ne vin morţi nevăzute şi fără de vreme căci din multa noastră mândrie cu care ne înălţăm ca şi când am ajunge tocmai la cer şi ca şi cum nu vom muri niciodată aşa răpim şi lăcomim şi nici cuvintele lui Dumnezeu nu ne domolesc, nici munca iadului nu ne înţelepţeşte, nimeni nu alungă grijile pământeşti, nimeni nu se întoarce să se uite la cer unde ne vom sui şi câtă frică vom avea de duşmanii văzduhului şi nu ne îngrozim ci ca râmătorii care caută tot jos la pământ şi se tăvălesc în gunoi aşa şi unii oameni mai răi decât rîmătorii se pângăresc pe sine nu o pricep, că mai bune ar fi să se pângărească cu tină necurată decât cu păcatele căci cel ce se întină după aceea se spală şi se face ca şi cum a fost înainte. Iar cel ce cade în noroiul păcatelor cu multă pângărire care nu se poate curăţi cu apă ci cu multe lacrimi şi tânguiri. Şi precum un împărat ce ar purta stemă împărătească şi ar avea arme mari n-ar avea nimeni care să-l asculte. Nici un folos nu are de cele ce poartă, şi toţi îl suduiesc şi-l batjocoresc, aşa şi creştinului nu-i foloseşte botezul şi credinţa când este batjocorit de pofte şi de păcate şi trăieşte viaţă putredă că nu numai este necinstit pentru aceasta, ci mai vârtos este de râsul tuturor. Drept aceia să nu neruşinăm viaţa noastră nici să nu pângărim trupul cu curvia şi cu necurăţia, de vreme ce este biserică lui Dumnezeu precum zice apostolul, căci nu vei putea să intri în biserică după ce vorbeşti cu curvele şi cu curvarii. Cum vei ridica mâinile la cer să te rogi lui Dumnezeu, tu care te-ai împletit cu desfrânata şi cu desfrânatul? Cum vrei să te rogi cu limba cu care ai sărutat ibovnicii, cu ce ochi vei vedea pe cei ce te iubesc cu atâta grozăvie ce faci şi ce zici către prieteni şi către duhovnici, că măcar de nu te-ar vedea nimeni din oameni dar conştiinţa te mustră şi-ţi urăşti şi trupul şi ţi-e scârbă de el, că de n-ar fi aceasta n-ar alerga curvarii la băi că mai necurat se socoteşte pe sine decât toată putoarea şi împuţiciunea. Ce aştepţi răspuns de la Dumnezeu fiind în acest fel păcătos? De vreme ce sufletul tău şi trupul tău l-ai pângărit, caută curăţenie ca aceasta care poate să te liniştească şi curăţească, că de nu vom face aşa măcar şi cu toate gârlele şi fântânile lumii de ne-am spăla nu ne vom putea curăţi nici cea mai puţină parte a păcatului şi aceasta se aseamănă cu o slugă care şi-ar pune dulămile lui cele păduchioase în hainele stăpânului său, oare ar îngădui aceasta?

Nu, sau în vas de aur să bagi mir şi altul să pună acolo necurăţie, nu l-ai sudui şi nu l-ai pedepsi? Drept de ce sufletul nostru decât toate să-l socotim mai prost şi mai necinstit. Că în el s-a turnat mirul cel duhovnicesc, Sfântul Botez şi mai vârtos zic Sfânta Împărtăşanie şi să punem în acest sfinţit suflet cântări diavoleşti şi ascultări sataniceşti ce sunt pline de curvie? Dar cum va îngădui Dumnezeu aceste răutăţi, ia spune-mi? Pentru că în ce chip ce ce sunt întunecaţi şi ameţiţi de beţie umblând se poticnesc şi ori groapă ori rîpă orice li s-ar întâmpla neluând aminte se surpă şi cad. Aşa şi cei ce fac păcatul fiind supuşi cu pofta facerii, ca la o beţie rea nu cunosc ce fac şi nu au nici ruşinea trecătoare a oamenilor, nici de muncile viitoare nu bagă seamă mai înainte, căci păcatul este orb şi nu vede, căci când face omul păcatul atunci naşte durerea amară sufletului, că îndată după păcat strigându-se pofta vine ca bold amărăciunea căinţei şi se face cuţit cu două ascuţişuri în inima omului ce păcătuieşte şi atunci stă tare pârîş conştiinţa noastră. Obicei ca acesta au păcătoşii mai vârtos curvarii şi hoţii, se tem de toţi şi de umbra lor şi de mai văd de alţii vorbind de alte trebi ei gândesc că pentru dânşii vorbesc, în acest fel înspăimântă răutatea şi păcatul, de nimeni devenindu-se, ei însişi se dovedesc pentru că vinovat îl face păcatul pe cel păcătos. Aşa dreptatea face dreptate şi netemeri la cel drept. Că zice Scriptura că fuge cel necurat nimeni gonindu-l pentru că are înăutru cunoştinţa care bate, pentru aceea fuge din tot locul ca şi când l-ar goni cineva. Iar dreptul nu este aşa ci stă cu nădejde şi cu îndrăznire. Aşa era şi proorocul Ilie, de ce strici tu şi îndărătniceşti pe poporul Israil? Iar proorocul zice: nu este strict şi îndărătnicesc poporul evreu, ci tu şi casa tatălui, adevărat dreptul ca un leu îndrăzneşte. Aşa şi proorocul a stat împotriva împăratului. Împăratul cu arme şi slujitori, iar Ilie purta cojocul cel vechi şi era mai cinstit decât haina cea roşie împărătească, pentru că haina împăratului făcea foametea şi morţile în lume iar cojocul lui Ilie a încetat răutăţile acestea toate, foametea şi moartea. Acest cojoc a rupt apa Iordanului şi a trecut acesta pe Elisei proorocul şi al doilea Ilie l-a făcut. Pe cei ce se pângăresc cu curvie şi se socotesc pe sine necuraţi îi laudă pe ei şi îi primesc, iar când nu se curăţesc ca să se pocăiască îi hulesc căci după curăţenia spovedeniei cad şi se tăvălesc în împuţiciuni, ca şi cum ar surpa ceea ce au zidit şi iar să o zidească şi să o surpe din aceasta nimic nu dobândeşte alta fără numai mai

multe trude şi munci. Că de păcătuim în toate zilele, iarăşi în toate zilele trebuie să ne pocăim, că nu este altă răutate mai rea ce duce pe om la iad ca şi când nu se teme cineva de Dumnezeu pentru că zice‖ ―începutul înţelepciunii este frica Domnului‖. Dacă omul n-are frică de Dumnezeu orice răutate îi este în voinţă face şi iarăşi alta nu mântuieşte pe om ca şi când ar vedea pururea pe Dumnezeu cu gândul lui, că zice dumnezeiasca Scriptură: ―văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea că de-a dreapta mea este pururea ca să nu mă clatin‖. Pentru că de vedem om ne ruşinăm a face păcat, cu cât mai mult dacă L-am vedea pe Dumnezeu înaintea ochilor. Mult bine îi este omului nicidecum a păcatui, iar de va păcătui curând să se pocăiască şi iertarea păcatelor să ceară de la Dumnezeu, iar când cineva se bucură că face păcate, aceasta este mare nebunie şi neomenie. Pentru că cel ce va cădea în păcat după socoteala lui, după aceia să urască păcatul cum zice David: ―păcatul lam urât şi m-am scârbit‖, unul ca acela curând se va pocăi. Iar cel ce laudă păcatul când îl face, a alungat de la el lecuirea mântuirii lui, necăindu-se nicidecum, că nu numai cei ce fac păcate merg în iad, ci şi cei ce-l laudă pe aceia mai mult se muncesc. Aşa şi cei ce laudă şi fericesc pe cei buni şi bărbaţi făcători de bine, împreună părtaşi sunt ai acelor cununi. Iar de vreme ce nu pricep greul şi durerea păcatelor tale suspină şi plângi că nu doar că nu ţi-ar părea rău de păcat ci fiindcă ţi-e sufletul nesimţitor şi iubitor de păcat, că de vreme ce pe cela ce nu-l doare de păcatele altora este vrednic de pedeapsă, cum dar nu ţi se cade ţie pentru păcatele tale să plângi şi mai mult şi a te tângui? Şi încă fără de grijă aflându-te şi fără durere, cărei mântuiri eşti vrednic? Nici uneia. De vreme ce Pavel de folosul lui nu grijea ca să se afle folosul celorlalţi, de câtă muncă suntem dar vrednici, că nici de la stricăciunea noastră nu voim să fugim drept aceia s-au dat aripi păsărilor ca să fugă de la laţul vânătorilor iar oamenilor li s-a dat de la Dumnezeu socoteală ca să fugă de păcate, cele ce le întind diavolii ca nişte laţuri, ce vrei să zici cum că nu-ţi cunoşti păcatele tale, dar cum te vom crede? Că pentru păcatele celorlaţi oamenii scrii pravile şi porunceşti să dea pedepse şi judecător şi cercetător înfricoşat te faci? Ce seamă ai a da de cele ce tu singur ai păcătuit şi zici că nu ştii ce s-a făcut? Preacurvit-ai tu şi cel pe care-l judeci a preacurvit, drept de ce pe acela îl pedepseşti iar pe tine te ţii vrednic de iertare? De cunoşti că este lucru rău preacurvia se cade ca nici pe alt preacurvar să nu-l pedepseşti, iar dacă pe altul tu îl cerţi şi îl pedepseşti, dar tu ce gândeşti să scapi de muncă? Iar ce chip vei da seama că şi tu aceste păcate le-ai făcut? Şi din judecata şi răspunsul ce-l dai altuia te judecă Dumnezeu pe tine.

Ascultă ce zice Pavel: Gândeşti aceasta, o, omule, care judeci pe cei ce fac rău şi tu le faci acestea, cum să scapi de judecata lui Dumnezeu? De judecată n-ai scăpat şi de a lui Dumnezeu ai să scapi, cum poate fi acesta? Iar de zici ştiu bine că sunt vrednic de muncă şi pentru îndelungă răbdare a lui Dumnezeu nu bagi seamă şi că nu-ţi dă pedeapsa îndată te nădăjduieşti. Pentru aceasta de vei fi şi drept îngrozeşte-te şi tremură că nu doar că nu-ţi vei lua plata, ce încă şi mai amară când vei rămâne neîngrijit, încă cela ce face păcat mare întru ascuns şi pe nimeni nu sminteşte mai uşoară muncă are, că fiind el om prost şi de nimic nu dă atâta stricăciune la cei mulţi. Iar cel ce este mare şi vestit de bunătăţi şi de învăţătură şi stă în înălţimea mândriei şi este lăudat de toţi, când se poticni şi va cădea la vreme de păcat mare pagubă face şi pe mai mulţi oameni fără de grijă îi face. Drept aceia nu te teme de vicleşugul judecătorului, ci teme-te de vătămarea păcatului, că omul niciodată nu-ţi va strica de nu-ţi vei strica tu singur şi de nu vei greşi măcar mii de săbii să fie Dumnezeu te va izbăvi. Iar de ai în tine păcat, chiar şi în Rai de vei fi şi de acolo a căzut. Iar încă a fost în gunoi şi s-a încununat prin răbdare. Ce i-a folosit lui Adam Raiul? Sau ce i-a stricat lui Iov gunoiul? Pe acela nimeni nu l-a viclenit şi s-a pocăit, iar pe acesta l-a bântuit diavolul şi s-a încununat. Nu ia luat toată avuţia şi toate bucatele? Iar credinţa cea bună ce-o avea către Dumnezeu n-a putut diavolul săi fure, nu i-a ucis pe toţi copiii lui? Iar credinţa lui n-a putut s-o clintească. Nu i-a spart trupul cu mulţimea viermilor? Iar comoara sufletului lui n-a aflat-o. Rogu-vă dar păziţi acest cuvânt al meu şi această pravilă, că eu apuc cinstitele picioarele voastre nu cu mâinile ci cu gândul şi lacrimi vărs şi iarăşi zic păziţi această pravilă a mea rogu-vă şi nimeni nu va putea să vă strice. Oare văzut-ai pe proorocul şi împăratul David bătându-se în război şi căzând, sculându-se şi biruind? Văzut-aţi păcatul ce a fost făcut, preacurvie şi ucidere şi i sa iertat pentru pocăinţă. Ia vezi-l acum pe el că după darul Duhului şi după îndrăznirea ce are la Dumnezeu şi după mulţimea bunătăţilor şi după multe biruinţe ale războiului strigă şi zice: ―Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta‖. Zis-ai mare, zi şi cât? Că mare este ştiu, iar a o număra nu pot, întinsu-m-am spre iubirea de oameni a Dumnezeului meu, deci acum spune-mi ce ceri de la Dânsul? Auzit-ai tu pe proorocul Natan zicându-ţi Domnul a ridicat păcatul tău ce dar mai mult decât acesta pofteşti? Nu numai aceasta poftesc cu frumuşeţea cea dintâi a

mea, cinstea mea şi multa îndrăznire pe care o aveam către Dumnezeu zicând: ―Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă‖. Vezi dar că cere mai multă strălucire şi mai mare curăţire cere. Dar ce dai, o fericite Davide, pentru aceasta ce ceri? Ce zici? Că fărădelegea mea o cunosc, aceasta dai? Dar care om este de nu-şi cunoaşte păcatul? Adevărat zic câţi sunt de fac păcat şi se laudă, câţi sunt de-i amărăsc şi-i întristează pe fraţii lor şi nu plâng nici nu se tânguiesc, ―iar eu fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea‖, o, preacuvioasă bună rodire de suflet, aducerea aminte a păcatului nu a uitat-o, ci încă şi iertându-i-se păcatul de către Dumnezeu, prin mijlocirea proorocului Natan el iarăşi l-a scris ca o icoană înăuntru în inima lui ca să-şi aducă aminte pururea de dânsul. Şi adesea zi şi tu ce se face, că de îţi vei aduce aminte tu de păcatul tău, Dumnezeu nu-şi va aduce aminte de el, iar de-l vei uita tu Dumnezeu îşi va aduce aminte de el. Făcut-ai vreun rău? Ţine-l minte ca Dumnezeul tău să-l uite pe el. Făcut-ai bine? Uită-l ca să-ţi zică Stăpânul Hristos laude, pentru că tu nu zici aşa faptele cele bune, dar cum? Ascultă, de vei da săracului milostenie întrebându-te cineva, zici: văzut-am pe sărac că era flămând şi i-am dat de a mâncat, iar Hristos nu zice aşa, ci flămând Maţi văzut şi M-aţi hrănit şi Mi-aţi dat de băut. Pentru aceea când păcătuieşti, nu aştepta să-ţi auzi mustrarea de la altul, ci până a nu te mustra şi a te pârî, întâi tu îţi huleşte păcatele tale în chip de spovedanie, iar de te vei mustra de altul, nu se face îndreptarea ta, ci este îndreptarea mustrării celuilalt. Pentru că şi Petru după ce s-a lepădat de Hristos numaidecât căindu-se şi amar plângând vindecă lepădarea, încât şi înfruntarea apostolilor era şi i se dădu lui de Hristos putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor ca şi ceilalţi apostoli. Această putere au luat-o arhiereii şi preoţii de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Mare este arhiereul şi mai cinstit începător decât împăratul, pentru că acest mai mare şi împărătesc cap, sfintele pravile în mâini putând, aceasta a poruncit şi când trebuie să se facă câte un lucru bun împăratul vine la arhiereu.

Drept aceea n-a trimis Dumnezeu înger din cer ca să îndrepte păcatele oamenilor, ci a făcut dascăli şi învăţători din firea omenească, ca să nu certe cu greu îngerii pe oameni, drept aceea a dat învăţători oameni muritori şi preoţi care au şi ei slăbiciune ca şi ceilalţi, pentru care lucru zic acestea către voi? Zisule-am ca să nu ziceţi, că tu eşti curat de păcate şi nu-ţi este milă de cei ce păcătuiesc ci cu greu şi cu multă silă dai certările şi canoanele păcatelor, căci şi eu cunosc întâia scârbă şi întristarea celor ce se pocăiesc, că şi eu vinovat sunt de păcate că toţi suntem supuşi canoanelor şi certărilor şi nimeni nu poate să se laude că are inimă curată, drept aceea nu zic de păcatele străine, nici de neomenie le zic acestea, ci din nevoinţa cu care mă nevoiesc şi grijesc de dragostea voastră şi fac aceste multe mustrări, că doftorii când doftoricesc trupurile acele au dureri, iar învăţătorul care învaţă, şi lecuieşte sufletele oamenilor, acela are durere şi întristare temându-se ca nu cumva să nu cadă sămânţa cuvântului în pământ bun ci în spini şi nu va răsări să aducă rod sufletesc. Şi de vreţi să ştiţi ce îndreptare este, a-şi aduce aminte cineva de păcatele sale aduţi aminte ce fac boierii când îşi cheltuiesc banii lor în lucruri, îndată ce se scoală din somn îşi cheamă sluga care este cheltuitor şi-şi face socoteala ce a cheltuit ieri, ce a cheltuit în zadar şi ce la treburile lor şi ce le-a rămas pe ziua aceia? Aşa trebuie să facem şi noi socoteală faptelor noastre, să cercetăm gândul nostru ca pe o slugă, pentru cuvinte, pentru fapte şi pentru cugete, care ne-au fost de treabă şi care ne-au fost de stricăciune, care cuvinte grele am grăit sau am ocărât pe cineva, sau am clevetit sau cuvinte grozave am grăit şi ne-am zăbovit acelea, sau am văzut frumuşeţe strină şi ne-am înodat în dragoste. Sau prin mâini sau prin limbă am blestemat, sau ne-am aflat cu măriri deşarte sau de zavistie şi de râs fără de vreme ne-am robit şi pentru aceste răutăţi ce am greşit şi am pătimit vreun păcat trebuie să fugim de dânsul şi în locul celor ce s-au cheltuit rău să câştigăm cele bune, adică pentru cuvintele cele rele şi vătămătoare pe care le-am vorbit, să facem post, milostenie şi rugăciuni. Că de nu ne vom agonisi şi nouă bine pentru cele rele ce am făcut, vom ajunge la mare sărăcie duhovnicească şi vom fi trimişi la munca cea fără de moarte a focului celui veşnic. Cu cât este mai bine să schimbăm umilinţa cea trecătoare şi plângerea de cele fără de moarte în această potrivnică şi deşartă lume, cu cele bune viitoare a cărora bucurie nu are sfârşit. Că de vom dobândi binele în lumea aceasta, iar în cealaltă vom merge la munca cea fără de moarte, pentru că de vreme ce Pavel fiind atâta de mare apostol, care a umblat şi a încojurat toată lumea ca şi când ar fi avut aripi, învăţând şi propovăduind Evanghelia lui Hristos şi până la Rai suindu-se de a auzit cuvinte mari şi înfricoşate pe care nu le-a auzit alt apostol până în ziua de

azi, el scriind zice: ―Îmi smeresc trupul şi-l supun robiei ca nu cumva altora propovăduind eu voi fi nevrednic‖, la aceste lucruri trudite ale Apostolului Pavel ce vom răspunde noi cei împovăraţi de păcate? Pentru că lupta aceasta a trupului nostru nu are repaus niciodată drept aceea suntem pururea datori să ne trudim şi să veghem şi niciodată să nu fim fără de grijă, de vreme ce nu este vremea orânduită de a ne lupta cu cel ce se luptă cu noi, şi la Dumnezeul nostru este rânduiala, a Căruia este slava în vecii vecilor. Amin. din ―‖Mărgăritare‖‖ Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt despre Proorocul Iona, Daniel şi despre cei trei tineri şi pentru pocăinţă (Omilia s-a zis la începutul Sfântului post) Vesel ne este nouă astăzi praznicul şi adunarea mai luminată decât cea obişnuită. Oare care este pricina ? A postului este isprava aceasta. Ştiu şi eu că a postului şi încă nefiind de faţă, ci îl aşteptăm. Postul ne-a adunat aici în casa cea părintească. Acela şi pe cei ce mai înainte erau trândavi, astăzi i-a întors în braţele cele de maică. Şi dacă numai aşteptându-l a făcut întru noi atâta osârdie, oare când se va arăta şi va veni, câtă evlavie va lucra în noi ? Aşa şi o cetate, când un stăpânitor înfricoşat va intra în ea, leapădă toată lenevirea şi se ridică la mare osârdie. Şi nu vă speriaţi când auziţi de post că e stăpânitor înfricoşat, că nu vă este vouă înfricoşat postul ci neamului diavolesc. De este cineva lunatec spune-i de post şi va rămâne îngheţat de frică şi mai nemişcat decât pietrele, ca şi cum ar fi ţinut cu legături. Dar mai ales când împreună cu postul va fi înjugată rugăciunea, sora şi prietena lui. De aceea şi Hristos zice: „Acest neam de demoni nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post‖ (Mt. 17, 21). Deci dacă pe pizmaşii mântuirii noastre şi pe vrăjmaşii vieţii noastre îi alungă şi le este atât de înfricoşat, trebuie să-l iubim şi să-l îmbrăţişăm, iar nu să ne temem. Însă de se cade să ne temem de ceva, de beţie şi de îmbuibare să ne fie teamă, iar nu de post. Că aceea, legându-ne mâinile, ca o stăpână, ne face slugi şi robi ai tiraniei patimilor. Iar postul, aflându-ne robind şi legaţi, ne slobozeşte din legăturile ei, ne izbăveşte de tiranie şi ne întoarce la fericirea cea dintâi. Deci dacă şi pe vrăjmaşi îi alungă şi de robie ne izbăveşte şi la libertate ne întoarce, ce dovadă mai mare a dragostei lui pentru neamul omenesc cauţi? Voieşti să înveţi ce podoabă este postul? Câtă păzire şi întărire arată? Gândeşte-te la cinul cel fericit şi minunat al monahilor. Că aceştia fugind de tulburările cele din

lume, şi alergând la vârfurile munţilor şi zidind colibele lor în liniştea pustiului ca într-un liman duhovnicesc, pe acesta l-au luat de călător în toată viaţa lor. De aceea şi îngeri din oameni a făcut, şi nu numai pe ei, ci şi în cetăţi, pe câţi va afla că îl primesc, îi suie la aceiaşi înălţime a filosofiei. Şi Moise şi Ilie, vârfurile proorocilor din Legea veche, cu toate că erau străluciţi şi din alte fapte bune şi aveau mare îndrăzneală în toate, dar când voiau să se apropie de Dumnezeu şi să vorbească cu El, la post alergau şi prin mâinile acestuia se urcau la Dumnezeu. Pentru aceasta şi Dumnezeu îndată, după ce a adus pe om din nefiinţă l-a dat în mâinile postului ca întru ale unei maici şi a unui dascăl bun, încredinţându-i mântuirea prin el. „Din tot pomul care este în Rai, zice Scriptura, să mâncaţi; iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi‖ (Fac. 2, 16 – 17). Dacă în Rai a fost necesar postul, cu mult mai mult afară de Rai. Şi dacă mai înainte de rană a fost de folos doctoria, cu mult mai mult după rană. Dacă era trebuincioasă arma înainte de războiul poftelor, cu atât mai mult de mare nevoie ne este ajutorul postului după ridicarea poftelor şi a războiului de la diavoli. Dacă ar fi păzit Adam cuvântul acesta, n-ar fi auzit cel de-al doilea Cuvânt, care zice: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce‖ (idem 3,19). Şi fiindcă n-a ascultat primul cuvânt a luat moarte şi griji, osteneli şi suferinţe şi viaţă mai grea decât orice moarte; pentru aceasta pământul a rodit spini şi ciulini; dureri şi viaţă cu chinuri. Ai văzut cum se mânie Domnul când se dispreţuieşte postul. Ascultă şi cum Se bucură când el Se cinsteşte. Şi precum, când Dumnezeu S-a mâniat, a certat pe cel ce a greşit cu moarte, tot aşa când postul a fost cinstit, moartea a fost alungată. Vrând Dumnezeu să-ţi arate puterea Lui, a dat postului stăpânire să hotărască întoarcerea la viaţă nu la doi, la trei sau la douăzeci de oameni, ci a unui popor întreg, care era osândit la moarte şi pe care de la mijlocul căii ce ducea la moarte ia întors. Că pe cetatea ninivitenilor cea mare şi minunată, care în genunchi stătea şi în prăpastie se primejduia să cadă şi de sus aştepta pedeapsa, postul, era o putere ce vine de sus, din porţile morţii i-a răpit şi la viaţă i-a întors. Dar să auzim însăşi istorisirea. ,,Şi a fost cuvântul, Domnul vorbind către Iona; zicând: Scoală şi mergi la Ninive, cetatea cea mare‖. Despre mărimea cetăţii Dumnezeu voieşte să-l înduplece să meargă, căci ştia de fuga lui ce va urma. Dar să auzim ce zice: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi…‖ (Iona 1, 1). Şi pentru care pricină spui mai înainte pe care vrei să le aduci ? Ca să nu fac cele ce am spus. De aceea şi cu gheena a înfricoşat, ca să nu trimită acolo. Să vă înfricoşeze, pe voi cuvintele zice, ca să nu vă mâhnească pedeapsa cu lucrul.

Şi care-i pricina că a strâns sorocul lor la o vreme aşa de scurtă ? Pentru ca să înveţi cât de bună a fost fapta păgânilor niniviteni, care în trei zile au putut să îmblânzească urgia lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a îndestulat numai cu pocăinţa de trei zile pentru atâtea greşale, şi tu să nu cazi în deznădăjde chiar dacă ai păcătuit mult. Cel trândav cu sufletul şi defăimător, chiar dacă va avea multă vreme de pocăinţă, nimic vrednic nu vă săvârşi, nici nu se va împăca cu Dumnezeu din cauza lenevirii, dimpotrivă cel treaz şi care fierbe de osârdie pentru pocăinţă cu multă sârguinţă, în puţină vreme va putea stinge păcate îndelungate. Oare Petru nu s-a lepădat de trei ori? Oare nu şi cu jurământ a treia oară? Oare nu înfricoşându-se de cuvintele unei slujnice? (Mt. 26, 69-74). Dar oare, de mulţi ani a avut trebuinţă ca să se pocăiască ? Nicidecum. Ci în aceiaşi noapte a alunecat şi s-a sculat; şi rana şi doctoria a primit s-a îmbolnăvit şi întru sănătate s-a întors. Cum şi în ce chip ? Plângând şi tânguindu-se. Şi nu simplu plângea, ci cu multă osârdie şi fierbinţeală; De aceea şi evanghelistul a zis: „…a plâns eu amar‖ (Idem 26, 75). Şi care a fost puterea acelor lacrimi ? Nici un cuvânt nu o poate spune, dar o arată luminat cele ce au urmat. Că după cumplita cădere - căci lepădarea este păcatul cel mai rău dintre toate - iarăşi a fost întors la cinstea cea dintâi şi i-a fost încredinţată purtarea de grijă a întregii Biserici. Şi mai mult decât toate ne-a arătat nouă că are dragoste către Stăpânul mai mult decât toţi Apostolii, Că zice; „Simone al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?‖ (In. 21, 15). Din nou se arată că nici o faptă bună nu este întocmai ca dragostea. Şi pentru ca să nu zici că pe bună dreptate i-a iertat pe niniviteni, deoarece erau oameni păgâni şi fără socoteală, ca nişte slugi care nu ştiau voia Domnului şi de aceea n-au făcut-o (Lev. 12, 48), şi ca să nu cugeti că şi tu vei fi mai puţin bătut, îţi aduc de faţă şi pe Petru, tot slugă, dar care ştia voia Domnului, care căzând în păcatul cel mai greu, priveşte la câtă înălţime a fericirii s-a suit. Cel mai cumplit lucru este a petrece în păcat, şi cea mai rea stare a căderii este a rămâne în ea. De aceasta şi Pavel plânge şi se tânguieşte, zicând: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe, mulţi care au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de spurcăciunea pe care le-au făcut!‖ (II Cor. 12, 21). Iar pentru pocăinţă; care vreme poate fi mai îndemânatecă decât vremea postului? Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea noastră. Şi auzind proorocul aceste cuvinte s-a pogorât la Ioppe ca să fugă în Tarsis de la faţa Domnului (Iona 1, 3. 4). Unde fugi, o omule ? Nu ai auzit pe David zicând: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău ? Şi de la faţa Ta unde voi fugi?‖. În pământ? Dar „al Domnului

este pământul şi plinirea lui‖ (Ps. 23, 1). În iad ? Dar: „de mă pogoară în iad, de faţă eşti‖. În cer? Dar: „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti‖. În mare ? „Şi acolo; zice, mă va ţine dreapta Ta‖ (Ps. 138, 6-9). Şi aceasta şi la Iona s-a făcut. În acest fel este păcatul. În multă nebunie aruncă sufletul nostru. Şi precum cei stăpâniţi de ameţeală, şi de beţie, nebuneşte se învârtesc şi de voiţi înaintea lor groapă, prăpastie, sau altceva, cad în ele fără nici o pază, aşa şi cei ce alunecă în păcat fiind stăpâniţi de el ca de o beţiei nu ştiu ceea ce fac, din cele ce sunt de faţă şi nici nu văd mai înainte ceva din cele ce vor să fie. De Stăpânul fugi, spune-mi? Dar aşteaptă puţin şi vei învăţa din întâmplări, că nici din mâinile mării nu vei putea fugi. Îndată ce a păşit Iona în corabie, marea a ridicat valurile sale şi la miare înălţime le-a umflat. Şi precum o slugă credincioasă aflând vreun servitor asemenea cu ea, care a furat ceva din averile stăpânului şi fuge, nu-l lasă ci face nenumărate supărări celor ce l-au găzduit, până când luândul pe el se va duce, aşa şi marea pe robul cel asemenea cu ea aflându-l şi cunoscându-l, nenumărate supărări şi piedici a făcut corăbierilor, s-a tulburat, a îngrozit cu afundarea corăbiei cu oameni cu tot, dacă nu-i va da pe robul cel asemenea ei. Dar corăbierii ce fac văzând acestea ? „Aruncau vasele din corabie în mare ca s-o uşureze‖ (Iona 1, 5). Dar corabia nu se uşura, că sarcina cea grea, adică trupul proorocului, rămăsese încă în ea. Nimic nu este aşa de greu şi cu nevoie de purtat, precum este păcatul şi neascultarea. Pentru aceasta Zaharia a asemănat păcatul cu plumbul (Zah. 5, 7). Iar David scriind despre el, zice: „Că fărădelegile mele au covârşit capul meu; ca o sarcină grea apăsat-au peste mine‖ Iar Hristos strigă către cei ce vieţuiesc în multe păcate: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi‖ (Mt. 1, 28). Deci păcatul îngreuia corabia şi o trăgea s-o afunde. Iar Iona dormea şi sforăia. Greu îi era somnul, dar nu era al firii, ci al mâhnirii, nu al trândăviei, ci al întristării. Slugile cele cu bună conştiinţă îşi simt greşalele îndată, lucru care s-a întâmplat şi cu Iona. După săvârşirea păcatului, el şi-a cunoscut greşeala. Păcatul este, astfel după ce se naşte, aduce, multe chinuri asupra sufletului care l-a născut, lucru diferit de naşterea omului. Noi îndată ce ne naştem, chinurile încetează, pe când păcatul îndată ce se naşte rupe cu chinurile pe cel ce l-a născut. Ce face dar cârmaciul ? A venit la Iona şi i-a zis: „Scoală şi roagă pe Domnul Dumnezeul tău‖ (Iona 1, 6). A cunoscut deci că furtuna nu era obişnuită, ci pedeapsa era trimisă de la Dumnezeu. Viforul era mai cumplit decât meşteşugul omenesc, iar mâna cârmaciului nu mai folosea la nimic. A cunoscut că cele ce se

întâmplau aveau trebuinţă de mai mare cârmuitor, de Cel ce ocârmuieşte toată lumea. Pentru aceasta lăsând vâslele, pânzele, funiile şi toate celelalte, mâinile de la vâslire şi le-au întins spre cer şi rugau pe Dumnezeu. Şi după ce nici aşa nu au sporit ceva, au aruncat sorţii ca să afle pe cel vinovat. Iar aceia aflând vinovatul, nu l-au înecat, ci, fiind atâta tulburare şi vifor, ei fiind foarte liniştiţi, au făcut judecată în corabie şi întrebându-l l-au învrednicit de răspuns şi toate cu de-amănuntul l-au cercetat, ca şi cum ar fi trebuit să dea seamă cuiva de cele ce aveau să hotărască. Şi ascultă-i cum ca la o judecată toate le cercetează. Ce este lucrul tău ? De unde vii ? Şi unde mergi ? Din ce ţară şi din care popor eşti ? Şi cu toate că marea îl pârâse, iar sorţii îl vădise, ei încă n-au dat hotărârea. Ci precum la judecată cu toate că pârâşi şi martori stau de faţă şi aduc dovezi, totuşi, judecătorii nu hotărăsc nimic până ce însuşi cel osândit nu va mărturisi greşelile sale. Aşa şi corăbierii, fiind oameni păgâni şi fără socoteală, urmau rânduielii celei bune care este la judecăţi, cu toate că era atâta furtună şi tulburare împrejurul lor, iar marea nu-i lăsa nici să răsufle. Deci de unde s-a făcut, o iubiţilor, atâta purtare de grijă faţă de Proorocul? Din iconomia lui Dumnezeu. Dumnezeu rânduise să se facă acestea, învăţând pe Proorocul să fie iubitor de oameni şi blând. Ca şi cum i-ar fi zis: Urmează corăbierilor care sunt oameni fără socoteală; aceştia nu defaimă nici un suflet şi nici faţă de trupul tău nu sunt fără milă. Iar tu ai lăsat o cetate întreagă să pătimească. Corăbierii aflând pe vinovat din cauza căruia li s-au întâmplat atâtea rele, nu se hotărăsc să-l osândească. Iar tu Iona neavând nici o pâră asupra ninivitenilor i-ai lăsat să se afunde şi să se prăpădească. Şi Eu poruncind ca tu să mergi să-i întorci la mântuire, prin propovăduirea ta, n-ai ascultat. Iar aceştia, nemaiporuncindu-le nimeni, toate le fac şi se silesc ca pe tine cel vinovat să te izbăvească de osândă. Şi după ce l-a pârât marea, după dovedirea prin sorţi şi după ce el însuşi a recunoscut şi a mărturisit greşeala, nici aşa nu s-a hotărât să-l piardă. Ci se opreau, se sileau şi toate le făceau ca nici după atâtea dovezi să nu-l dea noianului mării. Dar marea nu le da voie şi mai ales Dumnezeu îi silea vrând ca prin corăbieri şi prin chit să-l înţelepţească. Şi după ce au auzit de la prooroc : ,,Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi se va alina marea împrejurul nostru‖, ei se sileau să se întoarcă ia uscat, dar valurile nu-i lăsau. Precum ai văzut pe proorocul fugind, ascultă-l şi cum se mărturiseşte din pântecele fiarei. Fuga a pătimit-o ca un om, dar mărturisirea a făcut-o ca un prooroc.

Deci luându-l marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o temniţă, păzindu-l, pe fugar pentru Stăpânul. Nici valurile cele sălbatice nu l-au înecat, nici chitul cel mai sălbatec decât valurile, primindu-l în pântece, nu l-a stricat, ci l-a păzit şi l-a întors la cetate. Şi marea şi chitul mai presus de fire au ascultat, ca Proorocul prin toate, acestea să se înţelepţească. Deci venind în cetate a citit hotărârea divină ca pe o epistolă împărătească care vestea pedeapsă; „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi‖ (Iona, 3, 5). Şi auzind cetăţenii acestea nu s-au arătat necredincioşi, nici au defăimat cele spuse, ci îndată toţi s-au îndreptat spre post şi bărbaţii şi femeile şi slugile şi stăpâni şi dregători şi supuşi şi copii şi bătrâni. Nici dobitoacele nu au fost scutite. Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni plâns şi vaiete. însuşi cel ce purta coroana, pogorându-se de pe scaunul cel împărătesc, şi-a pus sac, şi-a presărat cenuşă pe cap şi aşa a scăpat cetatea din primejdie. Se vedea atunci un lucru de mirare, porfira era întrecută de sac. Căci ceea ce nu a putut haina împărătească, a putut sacul; ceea ce nu a putut săvârşi coroana, a făcut cenuşa. Vezi că nu de post trebuie să ne temem, ci de beţie şi de îmbuibare. Că beţia şi îmbuibarea au primejduit cetatea şi era s-o surpe, iar postul pe ceea ce se clătina şi era să cadă, a aşezat-o şi a întărit-o. Cu acesta şi Daniil intrând în groapa leilor, ca cu nişte oi blânde a petrecut, şi a ieşit nevătămat. Fiarele sălbatice fierbând de mânie şi căutând cu o privire aducătoare de moarte, nu s-au atins de masa cea pusă înainte. Atât firea sălbatecă - căci, nimic nu este mai sălbatec decât acele fiare căci şapte zile nu s-au împărtăşit de hrană – , nu i-a îndemnat să-l sfâşie pe Daniel, ci ca şi cum ar fi stat înlăuntru un păzitor şi ar fi strigat aşa nu s-a atins de trupul cel proorocesc. Cei trei tineri intrând în cuptorul cel din Babilon şi multă vreme petrecând în foc, au ieşit din cuptor, având trupurile mai strălucite decât focul însuşi. Şi cu toate că era foc adevărat acela, dar n-a făcut cele ale focului. Şi fiind trupurile lor trupuri omeneşti, cum nu pătimeau cele ale materiei? Cum? întreabă postul şi el îţi va răspunde şi-ţi va dezlega nedumerirea ta. Că era cu adevărat nedumerire. Firea trupurilor se lupta cu firea focului şi biruinţa a fost a trupurilor. Ai văzut luptă preaslăvită? Ai văzut biruinţă mai preaslăvită ? Minunează-te de post si cu mâini întinse primeşte-l. Căci el şi în cuptor ajută şi în groapa leilor păzeşte, dracii îi izgoneşte şi hotărârea lui Dumnezeu o întoarce, turbarea patimilor o potoleşte şi la libertate ne povăţuieşte şi multă linişte face în gânduri. Cât de nebun trebuie să fie acela ce fuge şi se teme de cel ce are în mâini atâtea bunătăţi. Dar, vei zice, ne topeşte trupul şi ne îmbolnăveşte. Ascultă ! „Chiar dacă

omul nostru cel din afară se strică, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi‖ (2 Cor. 4, 1). Iar mai ales de vei voi ca cu deamănuntul să cercetezi, îl vei afla că este maică a sănătăţii. Şi de nu crezi cuvintele mele, întreabă pe doctori despre aceasta şi ei mai lămurit îţi vor spune, că abţinerea o numesc maică a sănătăţii. Durerile de picioare, ameţelile de cap, apoplexiile, oftica, idropica, umflăturile şi relele celorlalte boli zic că ies şi se pricinuiesc din desfătare şi îmbuibare, ieşind ea dintr-un izvor rău, care strică sănătatea trupului şi înfrânarea sufletului. Deci să nu ne temem de post care ne izbăveşte de atâtea rele. Nu vă sfătuiesc fără rost despre acestea, ci fiindcă văd pe mulţi din oamenii care pregetă şi se trag înapoi, ca şi cum s-ar feri de o fiară sălbatecă, şi cu beţia şi îmbuibarea se strică pe ei înşişi. Pentru aceasta folosul cel din post îl surpă şi-l strică cu îmbuibarea şi cu beţia. Oamenii cei stricaţi cu îmbuibarea, când vor trebui să bea doctorii amare, se vor mânca pe săturate şi vor lua doctoriile, vor suferi numai amărăciunea, dar de folos se vor păgubi, fiindcă doctoria trebuie să lupte mai întâi împotriva sucurilor stricate ale stomacului. Pentru aceasta doctorii poruncesc să doarmă nemâncaţi, ca îndată toată puterea doctoriilor să meargă la sucurile pricinuitoare de boală. Aşa şi cu postul, dacă astăzi te vei umplea de multă beţie şi mâine vei primi doctoria lui, netrebnică şi nefolositoare ai făcut-o, căci numai osteneală ai suferit, iar folosul nu l-ai dobândit; toată puterea postului a cheltuit-o răutatea din beţie. Iar de vei găti postului un trup uşor şi cu gând treaz vei primi doctoria şi vei curăţi multe din păcatele tale. Deci să nu mergem la post prin beţie, ca să nu pătimim ca lucrul cel vechi şi uzat, căruia de i se dă o lovitură mai mult se, strică. La fel şi cu sufletul nostru se întâmplă, norul beţiei întunecă curăţia minţii care se lucrează în noi prin neânfrânare. Căci precum cei ce voiesc să se lupte cu fiarele se îngrădesc cu multe arme şi cu paveze îşi acoperă părţile trupului cele mai vulnerabile şi aşa se luptă cu ele, aşa şi noi cu postul ne înarmăm, ferindu-ne de lăcomia pântecului şi de beţie. Şi de voi întreba: Pentru care pricină ei aleargă astăzi la baie? Ca să primesc postul cu trupul curat, vei răspunde. Iar de, voi întreba: de ce te îmbeţi ? Fiindcă voiesc să intru în post, vei zice. Cum este oare cu cuviinţă ca cu trup curat, iar cu sufletul necurat şi beat să primeşti această prea frumoasă faptă bună? Ar fi fost de trebuinţă să fi spus mai multe decât acestea despre post, dar pentru cei înţelepţi le sunt de ajuns şi acestea spre îndreptare. De aceea vom înceta cuvântul, că iubesc să aud glasul Părintelui, de al cărui har şi noi să ne învrednicim;, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

din ―Omilii şi cuvântări‖

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre căinţă

De unde deci, de unde voi începe cuvântul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce râd şi aşează în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunând astfel: ―Fericiţi – cei ce plâng, că aceia se vor mângâia‖ (Matei 5:4) şi ―Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că vă veţi tângui şi veţi plânge‖ (Luca 6:25). Şi pe foarte bună dreptate. Tânguire cu adevărat, tânguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplita suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă întradevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul‚ nu va înceta să plângă şi să se tânguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi. Când trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani,

luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de păcat, când ne este sfâşiat de patimile trupului, când e ars, când e aruncat în prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt. Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum, atunci când suntem bolnavi trupeşte şi nu e nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că suntem cu toţii bolnavi – unii mai greu, alţi mai puţin greu – de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte – un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată – nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos. Şi, ca să nu crezi că exagerez când vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? ,,S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său ―netrebnicule‖, vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: ―nebunule‖, vinovat va fi de gheena focului‖ (Matei 5:21, 22). Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decât cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de râs e aceea că ne ferim să rostim cuvântul ―nebunule‖, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decât aceasta, ca şi cum numai cuvântul ,,nebun‖ ar atrage după dânsul osânda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi îndeobşte pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: ,,Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu‖ (1 Corinteni 6:9, 10). Dacă cel care spune

fratelui său: ,,nebunule‖ este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cât de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l ―răufăcător‖, ―pizmăreţ‖, ―om fără conştiinţă‖, ―râvnitor de slavă deşartă‖ şi mai ştiu eu cum? Ocările: ,,nebunule‖ şi ,,netrebnicule‖ sunt cu mult mai uşoare decât cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsându-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit. Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiţii, nici curvarii, nici închinătorii la idoli nu sunt osândiţi cu numele iadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai ca să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea Împărăţiei Cerurilor, odată ce i-a înşirat la un loc. Poate cineva mă va întreba: - Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli? - Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din Împărăţia Cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sunt încredinţat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Nu numai în privinţa acestui cuvânt din Scriptură, dar şi în privinţa a numeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că îndeobşte toate pedepsele hotărâte celor păcătoşi nu sunt rostite de Hristos decât ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mângâiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sunt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsa în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi de a-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atâta vreme cât trăim pe acest pământ, gândul acesta poate înşela pe oamenii cu suflete mai trândave, dar în vremea înfricoşătoarei judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci când nimeni nu va mai avea nici un câştig de pe urma căinţei.

Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gând, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, când nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert! Să nu gândim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Când nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, atunci – spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că suntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate – ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă, ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de fierbinţeală nu scapă de aceasta dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne înţeapă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm în cugetarea că pedepsele viitoare sunt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvârşi fără teamă orice păcat. Ne mâniem pe fraţii noştri nu numai când sunt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor când ei nu sunt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blândeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decât noi însă îi urâm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decât că ne temem mai mult de oameni decât de Hristos. [...] Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mâniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărât niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mâniat şi a ocărât de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărit şi nu s-a mâniat niciodată! Atâta vreme cât nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărit des şi nu s-a mâniat des. Şi tot astfel şi hoţul, şi desfrânatul, chiar dacă săvârşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvârşit de mai multe ori, ci sunt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvârşească. Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca numaidecât următoare celei de mai sus, când vede ca noi o călcăm cu atât de mare înverşunare? Dumnezeu a spus: ,,Dacă îţi aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întâi

şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău‖ (Matei 5:23, 24). Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtând în sufletul nostru ură împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se îngrijeşte atât de mult ca noi să trăim în pace unii cu alţii, încât rabdă să rămână nesăvârşită jertfa ce i-o aducem, să întrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteala atât de puţin de această dorinţă a Lui, încât păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă. Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ură. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe când cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decât cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mâniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvârşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atât mai mare, cu cât lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci când iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci când duşmănia pune stăpânire pe sufletul nostru, toate sunt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sunt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai întâi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că, dacă nu trebuie să amânăm împăcarea noastră nici atunci când Îi aducem închinăciune, cu atât mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, când ne ocupăm de lucruri pământeşti. Pe faţă purtăm obrăzarul împăcării, dar înlăuntrul sufletului nostru ţinem cea mai neîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci când ne ducem la biserică, dar de obicei ―bună ziua‖ o spunem numai cu buzele. Însă nu acest lucru îl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm ―bună ziua‖ din inimă. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, obrăzar şi făţărnicie; cel care dă în acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult Îl supără pe Dumnezeu decât Îl îmbunează. Dumnezeu cere de la noi dragoste curată, dragoste

înrădăcinată adânc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpânire pe noi, căci spune Hristos: ,,Din pricina înmulţirii fărădelegii, se va răci dragostea multora‖ (Matei 24:12). Şi acestea le facem noi Creştinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mâniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră să ţină numai o zi, căci s-a spus: ,,Soarele să nu apună peste mânia voastră!‖ (Efeseni 4:26). Noi însă nu ne mărginim la atâta, ci ţesem uneltiri unii împotriva altora, muşcând şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe proprii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este, căci după acestea mai cu seamă îi recunoaştem pe îndrăciţi şi pe nebunii ce nu se pot vindeca. Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne împăca cu pârâşul nostru până suntem pe cale cu el? (Matei 5:25, 26) Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase (Matei 5:28) şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet (Matei 5:29, 30)? Prin ―ochiul drept‖ şi prin ―mâna dreaptă‖, Hristos n-a lăsat să se înţeleagă altceva decât pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre (Matei 5:31, 32)? Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurământ (Matei 5:3337), nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina jurămintelor noastre mincinoase. Dacă jurământul, chiar jurământul adevărat, este un păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurământul mincinos? Dacă ce este mai mult decât ,,da‖ şi ,,nu‖ este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este mincinos? Hristos a mai spus apoi: ,,Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la tine‖ (Matei 5:3942). Ce putem spune faţă de aceste porunci? Ne rămâne numai să plângem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea în judecăţi, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrâurire asupra

noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotrivă, ne sălbăticim, ne mâniem chiar pentru lucruri de nimic. Poate că, faţă de cele de mai sus, ai voi să-mi dai ca pildă pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai târziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de râsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri. Îţi voi răspunde, în primul rând, că îmi vei putea arăta puţini astfel de oameni; în al doilea rând, prin pilda ce ai dat, nu mi l-ai arătat pe înţeleptul înfăţişat de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decât omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crâcnească atunci când i se iau toate averile. Dar pentru ce spun că suferă fără să crâcnească? Omul desăvârşit despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus şi decât acesta. Porunca aceasta a lui Hristos îndepărtează atât de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mânia împotriva celor ce i-au nedreptăţit, încât ei nu numai că nu se supăra din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare râvna lor în a suferi nedreptatea ce li se face decât zelul şi nebunia celorlalţi în a-i nedreptăţi. Când cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decât i-a fost gândul, când va vedea că, după ce şi-a împlinit pofta, cel împilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea împăcare a celuilalt. Fiara să fie, sau ceva mai grozav decât o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această punere alături cât este de rău el şi cât este de bun celălalt. Un om cu o astfel de viaţă îţi cer să-mi arăţi. Pe acesta îl văd înfăţişat numai în Scripturi, şi nicidecum în vreo altă carte, iar în viaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim Creştini. Nu-mi da ca pildă pe omul care suferă în tăcere nedreptatea; se poate întâmpla să se poarte aşa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvârşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să se răzbune; ba mai mult, dacă ar merge până acolo încât să întreacă prin dărnicia sa dorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decât vrea acela să-i ia şi să arate îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au fost luate cu sila. Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însuşire sufletească, deasupra celor arătate până acum, care atinge însuşi vârful faptei bune: unui astfel de om, Hristos îi porunceşte să rânduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmanii şi răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc şi la pungă, şi la trup, şi în toate celelalte.

Hristos ne spune: ,,Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire curată!‖ Acest gând a voit să-l înfăţişeze prin cuvintele: ,,Rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc!‖ (Luca 6:28). Iar de rugat, de obicei, nu ne rugăm decât pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Şi, pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sunt o exagerare, pentru ca să nu între astfel în sufletul tău înşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi pricina, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunând: ,,Căci, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi, dacă îmbrăţişaţi pe cei ce vă îmbrăţişează, ce faceţi mai mult? Nu şi păgânii fac acelaşi lucru?‖ (Matei 5:46, 47) Cum să nu fie vrednică de tânguire şi de nemângâiată plângere starea noastră morală, când nu ne deosebim în privinţa aceasta întru nimic de vameşi şi de păgâni? Şi, dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu! Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar încă îi duşmănim şi urâm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urâtă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă lămurire decât ura şi duşmănia înverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de păgâni, dar suntem în privinţa aceasta cu mult mai răi decât ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi însă ţesem viclenii împotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, îi acoperim de nenumărate blesteme. Poate fi oare o înverşunare mai mare decât această împotrivire şi decât această luptă pe care o purtăm împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui? Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii – pe care Hristos, în cuvintele numaidecât următoare celor amintite mai sus, a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre – am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei (Matei 6:1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decât supunerea unui rob faţă de stăpânul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunând doar atâta, că unii oameni îşi dispreţuiesc atât de mult mântuirea sufletelor lor, încât nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos; iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cât de cât, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfârşesc prin a ajunge să fie tot atât de păgubiţi ca şi ceilalţi, din pricină că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decât cel dintâi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile în mrejele lui. Dacă ar

putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii când face milostenie; dar, fiind stăpânit de mândrie, cade iarăşi în acelaşi păcat, mai bine spus, în unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat şi cu păcatul mândriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate, ci vin în ajutorul celor lipsiţi mânaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frică de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos. Prin urmare, dacă atâtea pricini pângăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mântui cu uşurinţă când, departe de a face fapte bune, săvârşim numai păcate? Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: ,,Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri‖ (Matei 6:12)? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana: mânia. Hristos însă nu vrea ca noi să mărginim la atâta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ţi-a greşit, dar – dacă îţi întorci faţa de la el, dacă te uiţi urât la el, dacă ţii deschisă în suflet rana – n-ai îndeplinit porunca ce ţi-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci că Dumnezeu să Se îndure de tine, când tu nu te înduri de cei care ţi-au greşit? Înţeleptul îşi bate joc de o astfel de purtare, zicând: ,,Omul ţine mânie împotriva omului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine îl va curăţi de păcatele sale?‖ (Ecclesiastic 28:3-5). Aş vrea să tac deci şi să opresc şirul spuselor mele, atât mi-e de ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci, cu cât îmi voi urma vorbirea, cu atât mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neîmpăcată pe care I-o purtăm. Dar care este folosul tăcerii mele, când însăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu de-amănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca? Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (Matei 6:1921). Puţini sunt cei care îndeplinesc această poruncă, iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a îndeplinit-o aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor, ca şi cum ar fi auzit cele împotrivnice, ca şi cum li s-ar fi poruncit săşi adune comorile aici pe pământ, au părăsit cu totul cerul, îşi lipesc inima de

toate cele de pe pământ, se înnebunesc de dragul strângerii avuţiilor şi, urând pe Dumnezeu, iubesc pe Mamona. Hristos a mai poruncit: ,,Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine!” (Matei 6:34). Ştiu sigur că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase încredinţat de adevărul ei, din pricina puţinătăţii credinţei noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi faţa din pricina ruşinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvânt; noi însă nu-L credem nici când ne dovedeşte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici când ne dă pilde despre temeinicia spuselor Lui, cum sunt cele cu păsările cerului (Matei 6:26) şi cu iarba câmpului (Matei 6:30). Ci, dimpotrivă, ne frământă grija zilei de mâine ca şi pe păgâni, ba poate şi mai mult, şi, cu toate că ni s-a poruncit că nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mâine, noi ne cheltuim toată râvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi îndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că îndeplinirea acestora mă va mângâia pentru ruşinea de mai înainte. Ce poruncă a dat mai departe Hristos, în predica Sa de pe munte? ,,Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!‖ (Matei 7:1). Socoteam că voi găsi oarecare mângâiere ruşinii mele, dar văd că ruşinea îmi sporeşte încă şi mai mult. Chiar dacă n-am păcătuit faţă de nici o altă poruncă, ci numai faţă de aceasta, călcarea ei e de ajuns ca să ne arunce în fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bârnele din ochii noştri; ne cheltuim toată viaţa iscodind faptele altora şi osândindu-i. Nu poţi găsi pe nimeni liberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Şi totuşi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aşteaptă în urma călcării acestei porunci: ,,Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi!‖, şi: ,,Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura!‖ (Matei 7:2). Cu toate că acest păcat nu conţine în el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atât de mare pedeapsă, totuşi cu toţii alergăm spre el, ca şi cum ne-am grăbi şi ne-am lua la întrecere să intrăm în cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe. Suntem nepăsători nu numai faţă de poruncile părut grele, ci chiar faţă de cele mai uşoare, deoarece le călcăm în picioare în aceeaşi măsură şi pe unele, şi pe altele. Iar prin faptul că le călcăm în picioare pe cele uşoare, arătăm că nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreţului pe care-l arătăm faţă de ele.

Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia şi a nu osândi păcatele aproapelui? Cele împotrivnice însă, a iscodi şi a osândi pe alţii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor băgări de seamă, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nu din pricina râvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Când faptele pe care ne porunceşte Hristos să le îndeplinim sunt uşoare şi lesnicioase celor care voiesc să le săvârşească, iar faptele oprite sunt şi mai grele şi cer mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile şi săvârşim cele oprite – când deci aşa stau lucrurile, nu vor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos? Că poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor în ele o spune El însuşi prin cuvintele: ,,Luaţi jugul Meu peste voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară‖ (Matei 11:29, 30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă în faţa mulţimii drept împovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să stea degeaba şi să doarmă, mereu i se pare o greutate şi mâncatul, şi băutul. Cei cu sufletul treaz însă şi cei harnici nu se dau îndărăt nici în faţa treburilor cu totul neobişnuite şi greu de făcut, dimpotrivă, le săvârşesc cu mai mult curaj decât cei trândavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare. Nimic, nimic nu este atât de uşor, pe care multa noastră lenevie să nu-l socotească foarte greu şi obositor; după cum nimic nu este atât de obositor şi de greu, pe care râvna şi dragostea noastră să nu-l facă foarte uşor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decât a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Şi totuşi, Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunând astfel: ,,Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică, mai presus de măsură‖ (2 Corinteni 4:17). Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: ,,Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd‖ (2 Corinteni 4:18). Să vedem însă şi poruncile următoare. Hristos a spus: ,,Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor!‖ (Matei 7:6). Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci. Noi însă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a mândriei necugetate, am călcat în picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrânaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate. Înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinţei noastre şi îi ducem dintr-o dată în sfânta sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această

cauză, unii dintre cei care au fost aduşi către Sfintele Taine cu atâta grabă, au fugit îndată şi au săvârşit nenumărate rele. Şi – nu numai când e vorba despre alţii, dar chiar când e vorba de noi înşine – trebuie să mărturisim că nesocotim această preaînfricoşătoare poruncă atunci când ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine făcând aceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă. Poţi apoi să vezi că sunt călcate cu totul în picioare nu numai poruncile despre care am vorbit până acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe în predica de pe munte. Hristos a spus: ,,Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!‖ (Matei 7:12), noi însă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei. Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strâmtă (Matei 7:13), noi căutăm în orice împrejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici îmbrăţişează şi iubesc această cale largă, dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decât laicii, monahii, oamenii care, la arătare, s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire, şi, mai bine spus, acest lucru pare chiar o taină. Dacă ai ruga pe monahi să vină să îndeplinească vreo însărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, în primul rând, punându-ţi aceste întrebări: Vom avea odihnă în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este în stare să ne dea odihnă? Şi mereu, în orice discuţie, cuvântul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decât cuvântul ,,odihnă‖. Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea îngustă (Matei 7:14), şi întrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strâmtă (Matei 7:13), şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decât această rătăcire? [...] Pe nimeni dintre noi, iubite, nu ne-a cuprins încă dorinţa bunătăţilor cereşti, aşa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le preţuieşte pe cele de acum nu va fi învrednicit niciodată de privirea bunătăţilor viitoare. Dar cel care le dispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai mult preţ decât umbră şi visul va dobândi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Când binele acesta, adică dispreţul celor de faţă, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atâta putere să nimicească răutăţile pe câtă putere are focul asupra spinilor: chiar dacă sufletul unui om ar fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strânge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar împresura cumplit zgomotul celor trecătoare – totuşi, ca printrun bici usturător, binele acesta va izgoni îndată şi cu desăvârşire toate aceste răutăţi şi le va îndepărta din suflet.

Şi, după cum praful mărunt nu poate sta în faţa furiei unui vânt puternic, tot astfel nici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei; în clipa în care căinţa pătrunde adânc în sufletul omului, poftele pier şi se împrăştie mai iute decât praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atât de mult sufletul încât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai sub tirania iubitei, câte nu va fi oare în stare să facă dragostea lui Hristos şi teama de a nu ne înstrăina de El? După cum este greu, şi – mai bine spus – cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sunt potrivnice şi se nimicesc una pe alta: zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea însă este mama râsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi înaripat, cealaltă îl face mai greu decât plumbul. [...] Boala aceasta îndelungată care a pus stăpânire pe sufletele noastre a ajuns, cu timpul, de nevindecat – ca să spun aşa. Nici nu mai putem să ne dăm seama ce înseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă însănătoşirea. Ne place să auzim pomenindu-se numele Apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite. Însă, în locul acestei plăceri, ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi şi de jale la gândul că ne-am îndepărtat atât de mult de ei: nu mai socotim un păcat acest lucru; ba, mai mult, ne găsim într-o astfel de stare sufletească, încât credem că ne este cu neputinţă să ajungem la înălţimea Apostolilor. Dacă am fi întrebaţi pentru care pricină am ajuns la acest gând, am pune îndată înainte această îndreptăţire neghioabă, spunând: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt – Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu sau hrănit cu aceleaşi mâncăruri? N-au tras în piept acelaşi aer? Nu s-au folosit de aceleaşi lucruri ca şi noi? N-au avut unii dintre ei soţii şi copii? N-au fost unii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar în mocirla păcatului? Ai putea să-mi răspunzi: - Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu. - Da, îndreptăţirea aceasta ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă să înviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să îndreptăm şchiopi, să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusă, odată ce acum este vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu? La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc,

te-ai împărtăşit cu Duhul Sfânt. Chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuşi ai primit îndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată. Prin urmare, căderea noastră se datorează numai trândăviei noastre. Apoi, în ziua judecăţii, Hristos nu dă răsplata numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: ,,Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii!‖, nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că ,,am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost, şi aţi venit la Mine‖ (Matei 25:34-36). În Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă. Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească întru ceva, dar nici să ne slujească drept îndreptăţire când vom da seama pentru faptele noastre. Pe fericiţii Apostoli nu-i preţuim din pricina minunilor săvârşite de ei (căci minunile erau săvârşite în totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca Îngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe lângă ajutorul dumnezeiesc, râvnei lor. Zisa aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele următor al lui Hristos. Când Pavel scria ucenicilor săi împotriva apostolilor mincinoşi şi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta mincinoasă, n-a făcut această deosebire întemeiat pe minunile făcute, ci pe faptele pe care le săvârşea, grăind astfel: ,,Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sunt mai presus eu: în osteneli mai mult, în temniţe mai mult, în bătăi peste măsură, în moarte adeseori. De la Iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii printre tâlhari, în primejdii din partea neamului meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în oraşe, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame, şi sete şi în posturi deseori, în frig şi în goliciune. Pe lângă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grijă pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?‖ (2 Corinteni 11:23-29). Pentru aceste pricini mă minunez eu de Apostoli. Alţii – care, printr-o iconomie oarecare, au primit îngăduinţa să facă minuni dar n-au săvârşit faptele de care vorbeşte Pavel – nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici,

după cum arată Hristos, prin cuvintele: ,,Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? Nu cu numele Tău am scos draci? Nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, niciodată nu v-am cunoscut!‖ (Matei 7:22, 23). Tot pentru această pricină, îi sfătuia pe ucenicii Săi, zicând: ,,Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri!‖ (Luca 10:20). Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile Împărăţiei Cerurilor, şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare; pe când un om cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvârşit minuni. Prin urmare, împotrivirea ridicată, că Apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos. Dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de învăţături greşite. Căci – dacă Apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos – ce-i împiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi Apostolii? Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întâi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspândit din belşug în sufletele tuturor oamenilor, căci ―Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor‖ (Romani 2:11). Dar, pentru că harul cere întâi ca noi să avem fapte, de aceea la unii oameni harul urmează faptelor şi rămâne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai întâi voinţa sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune Însuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice: ,,Vas al alegerii îmi este, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, şi a regilor şi înaintea întregului neam al lui Israil‖ (Faptele Apostolilor 9:15). Cel care intră în inimile noastre a dat această mărturie înainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne înşelăm noi înşine, iubiţilor, spunând că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit şi al minunilor săvârşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit după chipul curăţiei vieţii sale. Iar dacă azi nu mai sunt Paveli, asta se datorează numai lipsei noastre de voinţă. Nu ştim însă cum s-a făcut că am căzut în această neghiobie, de a căuta printre oamenii zilelor noastre pe unii asemenea lui Pavel, când nu se pot vedea măcar oameni care să fie la fel cu alţii care vin în al treilea sau al patrulea rând după

Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. [...] Noi însă, care n-avem de bocit şi jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului – şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet – ne îndreptăţim zicând că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mâncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia căderii noastre! Dar noi nu săvârşim nici acele fapte pentru împlinirea cărora nu este nevoie deloc de tăria trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci când se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, când trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, când trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, când trebuie să-ţi înfrângi îngâmfarea şi mândria, când trebuie să-ţi smereşti gândirea? Aceste fapte Îl fac îndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu înseamnă numaidecât că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te îmbraci în sac, dacă te închizi într-o chilie, dacă stai în întuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele înseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gânduri, a măsura necontenit lungimea drumului pe care-l mai avem de făcut până la Împărăţia cerurilor. - Dar cum voi face aceasta? – mă vei întreba. - Cum? Dacă avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul şi Îngerii care aleargă pretutindeni şi strâng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce în iad. Să ne gândim apoi, fără a mai ţine seama de chinurile iadului, cât de mare rău este pierderea Împărăţiei Cerurilor. Căci, chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului şi nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gândul de a fi înstrăinaţi de Hristos cel blând şi iubitor de oameni – Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne împace cu Tatăl pe noi, cei care Îi eram duşmani din pricina păcatelor noastre – prin urmare, numai gândul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decât chinul iadului şi îndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne înduplece să fim totdeauna treji. Dacă – numai la citirea pildei celor cinci fecioare care au fost îndepărtate din camera de nuntă, pentru că n-au avut untdelemn în candelele lor – simţim aceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă ne gândim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trândăvia noastră,

mai putem fi oare atât de împietriţi la suflet încât să cădem în trândăvie, când ne este totdeauna vie în suflet pilda aceasta? [...] De asta suntem totdeauna reci şi nesimţitori, de asta nu suntem pregătiţi pentru săvârşirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la căinţă, de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru: nu ne gândim cum trebuie la păcatele noastre, nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu, nu căutăm pe oamenii care au săvârşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune: nu suntem cumpătaţi când avem izbânzi în viaţă, când suntem fericiţi; nu suntem sinceri, minţim când spunem tuturor, de nenumărate ori, că suntem nişte păcătoşi. Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne răzvrătim când auzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi le socotim drept ocărî. Astfel, toate faptele noastre nu-s decât făţărnicie: nu urmăm pe vameş, care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci sa pogorât din biserică mai îndreptat decât fariseul (Luca 18:14). Noi însă nu ştim ce înseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că suntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim încredinţaţi nu numai că am săvârşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca într-o carte în inima noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plângem ca şi cum le-am fi făcut de curînd. Aducându-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrânge iute mândria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile păcate trage după sine un atât de mare bine, încât Fericitul Pavel îşi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate păcatele sale de mai înainte îi fuseseră şterse; după botez, a trăit într-o curăţie desăvârşită; astfel – deşi nu se ştia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4:4), deşi nu avea păcate pentru care să suspine – totuşi făcea pomenire de păcatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunând: ,,Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu‖ (1 Timotei 1:15); şi iarăşi: ,,… că m-a socotit credincios, punându-mă spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor, şi prigonitor şi batjocoritor… (1 Timotei 1:12, 13) că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam‖ (Galateni 1:13); şi iarăşi: ,,Nu sunt vrednic să mă numesc Apostol‖ (1 Corinteni 15:9).

Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare să ne mişte sufletul şi să ne îndemne să iubim cu putere pe Dumnezeu. Când Simon fariseul a fost întrebat de Domnul care din cei doi datornici îl va iubi mai mult pe cămătar, şi a spus: ,,Socotesc că cel căruia i-a iertat mai mult‖, Domnul i-a răspuns: Drept ai judecat!‖ (Luca 7:43). Atunci vom cunoaşte cât de covârşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pământ, atunci ne vom smeri, când ne vom gândi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cât avem conştiinţa că am săvârşit păcate mai mari, cu atât ni se va muia mai mult sufletul. Pavel îşi aducea aminte de păcatele lui de dinainte de botez, noi însă nu voim să ne aducem aminte de cele săvârşite după botez, care aduc după ele mare primejdie şi pe care avem îndatorirea de a le cerceta. Dimpotrivă, dacă ne vine vreodată în minte amintirea vreunui păcat, îndată îl alungăm, căci nu vrem ca aceasta să ne tulbure conştiinţa nici chiar pentru puţină vreme. Şi totuşi, păcatele ni se nasc din această plăcere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atât de nesimţitori şi atât de molatici, pe de o parte nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai înainte (cum putem să le mai mărturisim, odată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar pe de altă parte suntem cu totul gata de a săvârşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic în noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea şi uşurătatea sufletului nostru! Căci, dacă tăiem şi acest frâu, cine va mai opri sufletul să se îndrepte fără teama spre prăpastie şi să cadă în adâncul pierzării? Pentru asta dreptul David îşi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plângea, pentru asta suspina; plângea şi suspina cu amar. [...] Aşa făcea şi David: astfel de gânduri îi frământau necontenit mintea. Gândindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: ,,Ce este omul ca să-l pomeneşti, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de Îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat‖ (Psalm 8:4, 5). Îşi uitase atât de mult faptele sale bune, încât, după ce dăduse dovadă de o covârşitoare înţelepciune, spunea: ,,Ce sunt eu, Doamne al meu, Doamne? Ce este casa tatălui meu, că m-ai iubit până într-atâta? Sunt mici toate acestea

înaintea Ta, Doamne al meu, şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi îndelungată. Aceasta este legea omului, Doamne al meu, Doamne, către Tine. Ce va mai adauga David vorbind cu Tine?‖ (2 Împăraţi 7:18-20). Având necontenit în minte faptele bune ale strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic alături cu ei. După ce a spus: ,,În Tine au nădăjduit părinţii noştri‖ (Psalm 21:4), a adăugat, vorbind de sine: ,,Iar eu sunt vierme, şi nu om!‖ (Psalm 21:6). Atât avea de limpede înaintea ochilor nesiguranţa viitorului, încât spunea: ,,Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte‖ (Psalm 12:4). Gândea că avea să dea socoteală de atât de multe păcate, încât spunea: ―Curăţeşte păcatul meu, că mult este!‖ (Psalm 24:12). (Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic al B.O.R., Bucureşti, 2002)

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre primejdia păcatului măgulirii şi despre folosul învinuirii de sine pentru păcatele sale

Mi se pare că îndeajuns v-am atins mai înainte şi v-am rănit destul de adânc de aceea astăzi de nevoie este să vindecăm, punând doctorii mai puţin dureroase. Acesta este de fapt modul cel mai bun al vindecării, nu numai a tăia, ci şi a lega rănile; aceasta este legea cea minunată a învăţăturii ca dascălul nu numai să certe, ci să şi mângâie. Aşa poruncea şi Pavel: ―Mustră, ceartă, îndeamnă‖ (2 Tim. 4, 2). Dacă cineva ar îndemna şi ar mângâia numai pe ascultători, i-ar face trândavi. Dacă, de asemenea, totdeauna îi va certa, îi va face răi, căci neputând să sufere mereu sarcina mustrărilor îndată se vor întoarce la cele rele. De aceea trebuie ca cuvântul învăţăturii să fie cu rânduială. Şi devreme ce ziua trecută cuvântul a pişcat tare mintea voastră, astăzi aveţi nevoie de o învăţătură mai blândă şi la durerile cele pricinuite de mustrări de nevoie este să picurăm cuvântul cel blând ca nişte untdelemn, mai întâi aducându-vă aminte de mustrările acelea. V-am citit atunci porunca lui Pavel cu privire la împărtăşirea cu Sfintele Taine, pusă tuturor celor ce ştiu despre taine. Iar porunca zicea aşa. Dar nimic nu ne opreşte ca s-o citim iarăşi. ―Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar‖ (I Cor. 11, 28). Cei ce ştiu tainele cunosc care este pâinea şi care este paharul. Şi ―cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului‖. Porunca aceasta v-am citit-o atunci şi v-am şi tâlcuit înţelesul ei. Am spus ce înseamnă ―nesocotind trupul Domnului‖, adică vrednic de aceeaşi pedeapsă ca cei ce L-au răstignit pe Hristos. Căci precum ucigaşii aceia s-au făcut vinovaţi de

Sângele Lui, aşa şi aceştia care se împărtăşesc cu Tainele Lui cu nevrednicie. Fiindcă aceasta înseamnă a nesocoti Trupul şi Sângele Domnului. Şi se părea atunci că ceea ce am zis este foarte îngreuietor şi îngrozirea este nesuferită, dar am explicat-o prin pildă. Am zis atunci: Că după cum cineva, ori va rupe porfira cea împărătească ori va murdări cu noroi, la fel ocărăşte pe împăratul, tot aşa şi aici, cei ce au omorât trupul cel stăpânesc şi cei ce-l primesc cu minte necurată, aduc aceiaşi ocară hainei împărăteşti. Deci aşa cum L-au răstignit iudeii pe Cruce, tot aşa Îl rănesc şi cei ce-L primesc cu suflet necurat. De aceea deşi păcatele sunt deosebite, dar ocara este aceiaşi. Acestea au atins pe mulţi, a tulburat pe mulţi şi a rănit conştiinţa ascultătorilor, şi nu numai a ascultătorilor, ci mai înainte de voi pe a mea, a celui ce vorbesc, învăţătura este de obşte pentru că de obşte sunt şi rănile, de aceea şi doctoriile le pun de obşte. Aceasta este o lucrare a iubirii de oameni a lui Dumnezeu ca şi cel ce vorbeşte şi cei ce aud să fie supuşi sub aceleaşi legi, pentru că sunt de aceiaşi fire, şi la fel de vinovaţi de le vor călca. - Pentru ce? Ca să certe cu măsură. Să fie iertător faţă de cei ce greşesc. Ca aducându-şi aminte de neputinţa sa să nu facă mustrare nesuferită. Pentru aceasta Dumnezeu n-a pogorât îngerii din cer şi i-a pus învăţători oamenilor, ca nu cumva, fiind de o fire superioară şi necunoscând neputinţa firii omeneşti, să ne mustre fără milostivire, ci a dat oamenilor muritori ca să fie învăţători şi preoţi; oameni cu neputinţe şi cu aceleaşi lipsuri, să pună frâu limbii celui ce vorbeşte, nelăsând-o să facă mustrări peste măsură. Şi cum că acest lucru este adevărat, însuşi Pavel, cel ce a pus această lege ne-a învăţat şi a spus şi pricina, zicând: ―Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni... Care poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăcit‖ ( Evr. 5, 1-2). - Pentru care pricină? Pentru că şi el este cuprins de neputinţă. Vezi că neputinţa se face pricină de milostivire şi rudenia firii nu lasă pe cei ce o mustră să fie mai presus de mustrări, oricât s-ar osteni ? - Dar pentru care pricină am zis acestea? Ca să nu zic: Fiindcă tu eşti curat de păcate şi neatins de durerea mustrărilor, cu multă stăpânire aduci asupra noastră tăiere adâncă. Ci eu mai întâi simt durerea, pentru că şi eu sunt vinovat şi supus păcatelor. ―Căci toţi suntem vinovaţi‖ (Înt. lui Sirah 8, 6) şi ―Cine se poate lăuda că are inima curată?‖ (Pilde 20, 9). Pentru aceasta am făcut acele mustrări nu filosofând despre cele străine, nici fiind cuprins de o oarecare asprime, ci din multă purtare de grijă.

Când se tămăduiesc trupurile, cel ce taie nu simte nici o durere, ci cel ce este tăiat acela singur este cel ce se chinuieşte de dureri. Dar la cei ce vindecă sufletele nu este aşa, fără numai – dacă nu greşesc – când judecă de la sine cele ale celorlalţi. Ci aceia, mai întâi se chinuiesc, atunci când ceartă pe alţii. Că nu pătimim durere, nici ne mâhnim aşa de mult când suntem mustraţi de alţii, precum când mustrăm pe alţii pentru păcate la care suntem şi noi supuşi şi vinovaţi, fiindcă conştiinţa îndată mustră pe cel ce vorbeşte. Şi celui ce este împodobit cu dregătoria de a învăţa, dar cade în aceleaşi păcate cu ucenicii şi are trebuinţă de aceleaşi mustrări, mai amară i se face durerea. Şi nu fără rost mă tânguiesc acum de acestea, ci fiindcă mulţi nesuferind tăria celor ce s-au zis, s-au supărat şi s-au necăjit, zicând: Ne depărtezi de la sfântul Prestol şi ne alungi de la împărtăşire! De aceea am fost silit să zic acestea ca să cunoaşteţi că nu depărtez, ci mai mult adun; nu nici opresc, ci mai ales trag prin mustrări. Căci frica de ceea ce s-a zis căzând în conştiinţa celor ce păcătuiesc ca focul pe ceară, topeşte şi mistuieşte greşalele noastre de acesta şi va petrece totdeauna în ea, şi făcând mintea curată şi strălucită, aduce mai multă îndrăzneală în noi, iar din îndrăzneală se face mai multă osârdie pentru a ne împărtăşi cu Tainele cele negrăite şi înfricoşătoare. Şi precum cel ce dă doctorii amare celor ce se scârbesc de bucate din pricina îmbolnăvirii stomacului, curăţind sucurile cele rele şi redând pofta de mâncare îi face cu mai multă osârdie să se atingă de hrana cea obişnuită, tot aşa şi cel ce grăieşte cuvinte amare şi curăţă gândurile cele rele ale minţii şi descarcă sarcina cea grea a păcatelor, da pricina conştiinţei să răsufle şi-l face pe acela ca să guste cu multă dulceaţă Trupul Stăpânului. Deci nimeni nu trebuie să se supere de cele ce s-au spus, ci să le primească şi să le laude. Iar dacă vreunii sunt slabi şi nu primesc această îndreptare a noastră, le zic că nu tâlcuiesc legi ale mele, ci citesc epistole pogorâte din cer. Şi atunci – cel ce are încredinţată slujba aceasta este nevoit sau să spună toate ce cuprind aceste porunci, căutând peste tot folosul, iar nu măgulirea ascultătorilor, sau gândindu-se la nemulţumirea ascultătorilor să vândă, prin acest har, şi, mântuirea sa şi a acelora. Şi cum că şi celui ce vorbeşte şi celor ce aud primejdios lucru este a ascunde ceva din legile cele dumnezeieşti; şi cum că învăţătorii, se judecă vinovaţi morţii când se sfiesc să tâlcuiască toate învăţăturile lui Dumnezeu, îl voi aduce iarăşi pe Pavel ca martor. Şi de aceea pentru dezlegarea multora alerg - deseori la sufletul acela sfânt – căci cuvintele lui sunt legi dumnezeieşti folositoare. Căci nu este Pavel cel ce vorbeşte, ci Hristos mişcă sufletul aceluia.

Deci, ce zice Pavel? După ce a chemat pe cei ce locuiau în Efes şi a rostit către ei învăţătura cea mai de pe urmă când voia să se despartă de ei, a zis către cei mai mari peste aceia că precum sunt cei ce varsă sângele ucenicilor, aşa sunt cei ce nu spun cele de folos, făcându-se vinovaţi pedepsei şi osândei. Şi zice: ―Curat sunt eu de sângele tuturor‖ (F. Ap. 20, 26). - Pentru ce ? Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia Lui Dumnezeu. Iar de sar fi ferit să facă voia lui Dumnezeu n-ar fi fost curat de sângele lor, căci ar fi fost judecat ca un ucigaş de oameni, şi pe bună dreptate. Căci ucigaşul de oameni omoară numai trupul, iar cel ce face cuvânt către popor spre a-l măguli, face pe ascultători leneşi şi le pierde sufletele. Acela pricinuieşte trupului moartea aceasta, iar acesta pierde sufletul şi-l trimite în muncile şi pedepsele cele fără sfârşit. Dar oare numai Pavel zice acestea? Nicidecum. Ci mai înainte de Pavel, Dumnezeu prin Proorocul acelaşi lucru arată, zicând: ―Pândar te-am pus pe tine casei lui Israel‖ (Iez. 3, 17). Ce este pândarul ? Pândar se zice că este acela care, atunci când oştile stau jos, se suie pe vreun loc înalt, sau pe vreo movilă şi de acolo pândeşte pe vrăjmaşi când se apropie apoi vesteşte celor de jos venirea acelora şi-i ridică la război, ca să nu vină peste ei nefiind pregătiţi şi să-i omoare. Şi devreme ce multe din nevoile cele ce vin asupra noastră nu le vedem noi cei ce umblăm pe jos, darul lui Dumnezeu a iconomisit ca sfinţii prooroci, stând pe locul înalt al proorociei, să vestească de mai înainte urgia lui Dumnezeu care va să vină asupra noastră, ca, îndreptându-ne prin pocăinţă şi ridicându-ne sufletul cel căzut, să oprim de departe pedeapsa cea trimisă de Dumnezeu. De aceea zice: ―Pândar team pus pe tine casei lui Israel‖, ca să vesteşti mai dinainte nevoia ceea ce va veni peste ei, precum vesteşte acela venirea vrăjmaşilor. Şi pedeapsă mare pune asupra celui ce nu spune de mai înainte urgia lui Dumnezeu. Şi care este ? Şi vieţile celor ce pier le voi cere din mâna ta. Care este deci omul acela atât de aspru şi nemilostiv care învinuieşte pe cel ce vorbeşte adeseori despre urgia lui Dumnezeu, care de va tăcea va suferi atâta pedeapsă ? Deci cum că nouă celor ce grăim nu ne este de folos să tăcem unele ca acestea, ne-au învăţat destul Apostolul şi Proorocul; la fel şi vouă celor ce ascultaţi. Şi dacă aş tăcea şi aş ascunde păcatele cu tăcerea, pe bună dreptate s-ar fi necăjit şi s-ar fi supărat oricine. Iar dacă vom tăcea, şi acolo ni se vor descoperi greşalele, ce folos vom avea din tăcere ? Nici un folos, cu adevărat, ci vătămarea cea mai de pe urmă. Căci de voi vorbi acum, aduc la pocăinţă şi la umilinţa cugetului, iar de voi

tăcea, nu ne vom aduce aminte de greşalele noastre, nici ne vom pocăi, ci le vom vedea acolo descoperite înaintea ochilor noştri, dar vom plânge în zadar. Şi devreme ce este de trebuinţă ca acolo sau aici în viaţa aceasta să ne mâhnim pentru păcate, mai bine este să fie aici, iar nu acolo. De unde este arătat aceasta? Din cuvintele prooroceşti şi evangheliceşti. Proorocul zice: ―În iad cine se va mărturisi Ţie‖ (Ps. 6, 6). Nu că n-am putea să ne mărturisim acolo, ci că facem aceasta în zadar, Hristos ne-a învăţat această printr-o pildă. Că era un oarecare sărac, Lazăr, plin de bube peste tot şi cuprins de o boală nevindecată. Iar altul oarecare bogat, care nici din firimituri nu da săracului. - Dar ce trebuie să vă povestesc toată pildă? Căci ştiţi toată istoria, cruzimea bogatului, cum nu împărtăşea pe sărac din masă; sărăcia aceluia şi foamea cu care se lupta totdeauna. Dar acestea s-au petrecut aici în viaţa aceasta. Iar după ce au murit amândoi, bogatul vede pe săracul acela în sânul lui Avraam. - Şi ce zice? ―Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie‖ (Lc. 16, 19-31). Ai văzut dreptate? Nu i-a dat aceluia din firimituri, nu dobândeşte o picătură de apă. Căci ―cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura‖ (Mc. 4, 24). Ce răspunde atunci Avraam ? ―Fiule, adu-ţi aminte că ai primit; cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum ―aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti‖. Dar ce învăţăm de aici? Cei osândiţi se mâhnesc cu adevărat pentru păcatele lor şi se schimbă, făcându-se mai buni la munca gheehei dar cu nimic nu le foloseşte. Apoi zice: ―Părinte, trimite-l pe el în casa mea, ca să mărturisească rudeniilor mele şi să nu vie în locul acesta‖. El nedobândind facerea de bine, doreşte mântuirea altora. Ai văzut că din crud cum era mai înainte, s-a făcut iubitor de oameni ? Când trăia nu-i pasă de Lazăr pe care-l ―vedea cu ochii‖ iar acum poartă grijă de rudenii, cu toate că nu sunt de faţă; atunci fiind în bogăţie nu se îndupleca de înfăţişarea jalnică a săracului, iar acum fiind în chinuri şi în nevoi nesfârşite, poartă grijă de rudeniile lui şi se roagă să fie trimis cineva să le vestească lor toate acestea…

Vezi cum s-a făcut iubitor de oameni, blând şi milostiv? Dar oare a dobândit ceva din pocăinţă? Oare i s-a pricinuit vreun folos din umilinţă? Nici unul. Căci pocăinţa trecuse de vremea rânduită. Priveliştea s-a risipit, întrecerea în nevoinţe a trecut, nu mai era vreme de lupte. Pentru aceasta vă îndemn, vă rog şi vă poftesc ca aici să ne tânguim şi să plângem, pentru păcate. Aici să ne mâhnească cuvintele, ca să nu ne îngrozească acolo lucrurile ; să ne muşte aici cuvântul, ca să nu ne muşte acolo viermele cel veninos; să ne ardă aici usturimea, ca să nu ne ardă acolo focul gheenei. Cei ce plâng aici acolo se vor mângâia. Cei ce se desfătează aici şi râd şi nu simt nici o durere pentru păcate, de nevoie este ca acolo să plângă, să se tânguiască şi să scrâşnească cu dinţii. Iar cuvântul acesta nu este al meu, ci al Celui ce ne va judeca atunci. ―Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia‖ (Mt. 5, 4) şi ―Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge‖. Deci ce este mai bine, a câştiga prin căinţă şi plângerea cea trecătoare bunătăţile şi dulceaţa cea fără de sfârşit, sau, râzând în această viaţă scurtă, să mergi să te chinuieşti fără de sfârşit? Dar poate te ruşinezi şi roşeşti când trebuie să pui păcatele ? Şi înaintea oamenilor de va trebui să le spui, nu trebuie să te ruşinezi, căci ruşine este a păcătui, nu a mărturisi păcatele. Iar acum nici nu este nevoie să te mărturiseşti cu martori de faţă, în conştiinţa ta să se facă cercetarea; fără de martori să fie judecata. Numai Dumnezeu să te vadă pe tine mărturisindu-te, Dumnezeu, Care nu ţine minte păcatele, ci le dezleagă prin mărturisire. Dar şi aşa pregeţi şi te întorci ? Ştiu şi eu că mintea ta nu suferă pomenirea păcatelor tale, ci numai de vom vrea să ne aducem aminte de greşale ea zburdă ca un mânz cu greu de înfrânat. Dar ţine-o, înfrâneaz-o, netezeşte-o cu mâna, fă-o blândă şi spune-i că de nu se va mărturisi acum, se va mărturisi acolo unde pedeapsa va fi mai mare, unde defăimarea va fi mai multă. Aici judecata este fără martori şi tu cel ce ai păcătuit te judeci pe tine, dar acolo în mijlocul mulţimii toate se vor aduce, de nu vom apuca mai înainte să le ştergem aici. Te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele? Ruşinează-te a le face. Dar când le facem, îndrăznim cu obrăznicie şi fără de ruşine, iar când este trebuinţă să le mărturisim, atunci ne ruşinăm şi pregetăm, în loc să facem aceasta cu osârdie.

Căci nu este ruşine a prihăni şi a vorbi de rău păcatele, ci dreptatea şi fapta bună. Şi dacă mărturisirea nu este dreptate ci fapta bună, Dumnezeu n-ar fi dat răsplata pentru ea. Dar fiindcă mărturisirea are răsplată, ascultă: ―Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi‖ (Îs. 43, 26). Cine se ruşinează de un lucru care-l face drept ? Cine se ruşinează să-şi mărturisească păcatele ca să scape de păcate? Căci – oare – porunceşte să se mărturisească ca să pedepsească ? Nu ca să pedepsească, ci ca să ierte. La judecăţile cele lumeşti după mărturisire urmează pedeapsa. De aceea ca nu cumva cineva temându-se de pedeapsa ce urmează după mărturisire, să nu-şi mărturisească păcatele, psalmul, cunoscând aceasta, zice: ―Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui‖ (Ps. 105, 1). Oare Dumnezeu nu ştie păcatele tale dacă tu nu le vei mărturisi ? Şi, ce câştigi din a nu te mărturisi? Oare poţi să le tăinuieşti ? De nu le vei spune tu, Acela le ştie, chiar de nu le vei spune. Acela le uită, căci ―Eu sunt cel ce şterg fărădelegile tale şi nu le voi pomeni‖ (Îs. 43, 25). Vezi? ―Nu le voi pomeni‖. Şi aceasta este o lucrare a iubirii către oameni a lui Dumnezeu iar tu pomeneşte-le, ca să iei înţelepciune. Aceste cuvinte, auzindu-le Pavel, totdeauna îşi pomenea păcatele sale, ca să nu le mai pomenească Dumnezeu, şi zicea ―Nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu‖ (I. Cor. 15, 9) ; şi ―Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu‖ (I Tim. 1, 15). N-a zis ―am fost‖ ci ―sunt‖. Iertarea păcatelor s-a făcut de Dumnezeu, dar pomenirea păcatelor celor iertate nu se stingea la Pavel. Pe cele care le-a şters Stăpânul, el le vădeşte. Aţi auzit pe Proorocul zicând ―nu le voi pomeni‖, dar tu pomeneşte-le. Dumnezeu l-a numit pe Pavel vas al alegerii, dar el se numeşte pe sine cel dintâi între păcătoşi. Şi dacă nu uita păcatele cele iertate, gândeşte-te cum îşi aducea aminte de facerile de bine ale lui Dumnezeu. Să ştiţi că nu ne face pe noi atât de străluciţi pomenirea isprăvilor, precum pomenirea păcatelor şi, mai bine zis pomenirea isprăvilor nu numai că nu ne face

străluciţi, ci ne umple de ruşine şi de osândă, dar pomenirea păcatelor ne umple de îndrăzneală şi ne îndreptează. Cine zice aceasta? Fariseul şi vameşul. Acesta spunându-şi păcatele s-a pogorât îndreptat, iar acela spunându-şi isprăvile s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câta vătămare aduce pomenirea isprăvilor şi cât folos este a nu uita păcatele? Şi pe bună dreptate. Căci cel ce pomeneşte şi-şi aduce aminte de isprăvi se înalţă spre mândrie şi trece cu vederea pe ceilalţi oameni, cum a pătimit fariseul. Şi n-ar fi venit el la atâta trufie şi n-ar fi zis ―nu sunt ca ceilalţi oameni‖ de n-ar fi pomenit de postul şi de zeciuiala sa. Pomenirea păcatelor smereşte mintea şi o pleacă să cugete smerit, şi prin smerita cugetare atrage dragostea lui Dumnezeu. Ascultă cum şi Hristos porunceşte să dăm uitării isprăvile. ―Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice‖ (Lc. 17, 10). Nu Eu te numesc pe tine netrebnic, ci zi tu că eşti sluga netrebnică; tu de-ţi vei mărturisi prostimea ta, Eu te fac strălucit şi te încununez. Vezi prin câte mărturii ni s-a dovedit că pomenirea păcatelor aduce folos, iar pomenirea isprăvilor vătămare? Şi invers, că din uitarea păcatelor ni se pricinuieşte osânda, iar din uitarea isprăvilor folos ? Vrei să afli şi din altă parte că aducerea aminte de păcate este o ispravă mare ? Ascultă pe Iov, care pe lângă celelalte fapte bune a fost slăvit şi pentru mărturisire, căci zice: ―Şi de am păcătuit fără de voie şi am ascuns păcatul meu. Căci nu mam ruşinat de multă mulţime a gloatei să mărturisesc înaintea lor‖ (31, 33-34). Ca şi cum ar zice: Niciodată nu m-am ruşinat de mulţimea celor asemenea cu mine. Căci ce folos este a nu şti oamenii, când ştie Dumnezeu? Şi ce vătămare mi se pricinuieşte când aceştia îmi ştiu greşalele, când Dumnezeu voieşte să mă slobozească de osândă ? Şi cu toate că toţi mă vor osândi, dar dacă Judecătorul va strica hotărârea lor, nici o grijă nu port de hotărârea lor; sau cu toate că toţi mă vor lăuda şi mă vor slăvi, dar Acela mă va osândi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci întru toate trebuie a privi la Acela, şi să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noi îndată ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la târg sau de a ne apuca de vreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obşte, chemăm pe slugă şi-i cerem socoteală pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine şi ce a mai rămas.

Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puţin, îndată căutăm surse de venituri, ca să nu rămânem săraci şi să pierim de foame. Aşa să facem şi la faptele noastre. Chemând aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră, care cuvânt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de ruşine şi la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrânare, care gând s-a făcut lucru spre vătămarea noastră, prin mâini, prin limba, sau prin ochi. Şi să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă şi în locul celor ce odată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; în locul cuvintelor grăite în zadar, rugăciuni; în locul privirilor desfrânate, posturi şi milostenii. Şi de vom cheltui fără cuviinţă tot, nelăsându-ne nimic bun ca să punem în vistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greşind fără de luare aminte, şi ne vom trimite înşine în osânda focului cea fără de sfârşit. Socoteala banilor obişnuim s-o facem dimineaţa, iar socoteala faptelor seara după cină, şezând pe pat, când nimeni nu ne supără, când nimeni nu ne tulbură; atunci să ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Şi de vom vedea că am greşit ceva, să ne pedepsim pe noi înşine, mustrându-ne cugetul şi îmboldindu-ne gândul aşa de tare, încât să nu mai îndrăznească să ne mai ducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducându-şi aminte de rana cea de seară. Şi cum că această vreme este cea mai îndemânatecă pentru acest fel de judecată ascultă pe Proorocul zicând: ―De cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi‖ (Ps. 4, 4). Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întărâtă, slugile ne tulbură, femeia ne mâhneşte, copiii ne scârbesc şi mulţime de treburi ale vieţii de obşte ne stau asupra, şi nu putem pricepe atunci că acestea sunt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara când suntem singuri şi avem multă linişte, să facem în pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv prin ea. Iar dacă păcătuim în toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum defaimă unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moarte nesuferită, tragem asupra noastră osânda cea nesfârşită din pricina acestei nesimţiri. Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpân blând şi-şi arătă îndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere de rău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit,

n-ar mai fi adus osânda, dar El ştie bine că nu mai puţin decât păcatele ne vatămă a rămânea nepedepsiţi când păcătuim. De aceea aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi. Şi ca să afli că aceasta este adevărată, ascultă ce spune Dumnezeu către Moise: ―Lasă-Mă, ca mâniinduMă… să-i pierd pe ei‖ (Ies. 32, 10). Şi zice ―lasă-Mă‖ nu că Moise îl ţinea, că n-a vorbit nimic către El, ci vrea să-i dea imbold să se roage pentru ei. Că deşi au păcătuit aceia şi s-au făcut vrednici de osândă cumplită, dar nu voia să-i pedepsească, ci voia să le arate iubirea Sa de oameni. Şi fiindcă aceasta îi făcea leneşi, le iconomisea pe amândoi, ca nici să aducă ca asupra lor pedeapsa, nici să-i facă mai leneşi nepedepsindu-i, ca aflând ei aceasta să nu creadă că au scăpat de urgia Stăpânului pentru vrednicia lor, ci pentru mijlocirea lui Moise. Acest lucru îl facem şi noi de multe ori, atunci când slugile noastre fac greşeli vrednice de pedeapsă, dar nu voim nici să le pedepsim, nici să-i eliberăm de frica pedepsei, ci invităm pe prieteni să-i scoată din mâinile noastre, ca şi frica în ei să rămână şi de bătălia noastră să scape. Aşa a făcut şi Dumnezeu. Şi cum că este adevărat, însăşi cuvintele mărturisesc: ―Lasă-Mă, ca mâniindu-Mă‖. Când voim să pedepsim pe cineva ne mâniem fără să ne stea cineva împotrivă, iar El zice: ―lasă-Mă, ca mâniindu-Mă‖, ca să cunoşti că mânia nu este patimă la Dumnezeu, ci pedeapsă ce se aduce pentru păcatele noastre se numeşte astfel. Deci când auzi pe Moise zicând: ―De vrei să le ierţi lor păcatul, iartă-l‖ (Ies. 32, 32), nu te minuna de el, ci mai înainte de slugă, minunează-te de Stăpânul, că El i-a dat pricină de această iubire de oameni. Şi nu numai aici a făcut aceasta, ci şi către Ieremia şi Iezechil zice: ―Alergaţi împrejur în căile Ierusalimului şi vedeţi de veţi afla bărbat care să facă judecată şi dreptate, şi blând voi fi lor‖ (Ier. 5, 1). Ai văzut iubire de oameni? De fapta bună a unuia se îndulcesc şi se împărtăşesc mulţi din cei răi, iar răutatea celor mulţi nu va trage asupra lor pedeapsa pentru acel unul, căci un singur om ce trăieşte în fapte bune poate să răpească mulţime de popor din urgia lui Dumnezeu, şi o cetate întreagă stricată nu va putea clătina pe cel ce are viaţă bună.

Şi acest lucru se poate vedea la Noe, căci toţi prăpădindu-se, singur el s-a mântuit. Şi la Moise se vede acelaşi lucru, că el singur a putut cere iertare pentru atâta popor. Dar eu am să vă spun un semn şi mai mare al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu când nu află oameni vii ca să aibă îndrăzneală şi să poată scoate din primejdii pe cei ce au greşit, aleargă către cei ce s-au săvârşit, iertând păcatele pentru aceia, precum a zis către Ezechia: ―Voi scuti cetatea aceasta pentru Mine şi pentru David robul Meu‖ (Imp. 20, 6), care acum era mort. Deci ştiind toate acestea că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă şi osândă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plângând, rugându-ne, lăsând mânia faţă de cei de aproape, uşurând sărăcia vecinilor, petrecând în rugăciuni cu trezvire, arătând smerită cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de păcate. Căci nu este de ajuns a zice ―sunt păcătos‖, ci trebuie a-ţi aduce aminte de fiecare păcat în parte. Şi precum focul căzând în mărăcini îi prăpădeşte cu lesnire, aşa şi gândul care învârteşte neîncetat greşalele, cu lesnire le afundă şi le pierde. Iar Dumnezeu cel ce trece cu vederea fărădelegile şi ridică nedreptăţile să ne izbăvească pe noi şi de păcate şi să ne învrednicească şi Împărăţiei Cerurilor cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Din ―Dascălul pocăinţei – Omilii şi cuvântări‖ Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea Rm. Vâlcea – 1996

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre Dragostea cea desăvârşită şi despre răsplătirea după vrednicie a lucrurilor şi despre umilinţă

Toată fapta bună este rod al dragostei de aceea şi lung este cuvântul despre ea. Hristos zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi‖ (În. 13, 35). Iar Pavel strigă: ―Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul‖ (Rom. 13, 8). Şi nu simplu şi fără de rost a zis acestea, ci pentru că sunteţi datori unii altora. Şi precum trupului îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele şi totdeauna i-o dăm, aşa şi cu iubirea ne învaţă să fim. Şi nu numai cu aceea suntem datori, ci mult mai mult, căci ea ne povăţuieşte la viaţa cea veşnică şi rămâne cu cei ce o au. Pentru că zice Pavel: ,,Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea‖ (I Cor. 13, 13). Să o învăţăm nu numai prin cuvinte ci şi prin fapte. Şi mai întâi prin felul zidirii noastre. Căci Dumnezeu creând pe om, din el a poruncit să se facă toţi, ca toţi să ne socotim una şi aşa să ne silim şi să petrecem în dragoste unii faţă de alţii. Apoi prin iconomia sa Dumnezeu a rânduit cu înţelepciune să se arate dragostea unuia către altul. Şi ascultă cum Dumnezeu umplând lumea de multe bunătăţi, a dat fiecăruia un loc osebit de cultivare de roade. Dar pentru nevoia hranei mergând unii la alţii şi dând cele de prisos ca să ia cele ce lipsesc, să iubim pe cei de o fire cu noi. Acest lucru s-a făcut şi la fiecare om în parte. Că nu s-a dat unui om să le ştie pe toate, ci unuia i s-a dat meşteşugul medicinei, altuia meşteşugul tâmplăriei, iar

altuia altul, ca având trebuinţă unii de alţii, să ne iubim între noi. La fel şi în cele duhovniceşti poate vedea oricine că se petrece, precum zice Pavel : „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă în acelaşi Duh credinţa, iar altuia darul vindecărilor, în acelaşi Duh ; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia doosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor‖ (I Cor. 12, 8-10). Dar nimic nu este mai înalt decât dragostea. Pentru aceasta Pavel a cinstit-o mai mult decât toate, zicând: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele de le-aş cunoaşte. . . şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt‖ (I Cor. 13, l2). şi nu s-a oprit aici, ci adeverează că şi moartea pentru dreapta credinţă nu are nici un folos de nu va fi şi dragostea cu ea. Şi nu în zadar a zis atâtea despre ea, ci ştia, ştia cu adevărat, ca un lucrător al poruncilor lui Dumnezeu, că de va fi ea tare înrădăcinată în om, va răsări din el rodul tuturor bunătăţilor. Căci aceea : « Să nu ucizi să nu preadesfrânezi ; să nu furi; să nu fi mărturie mincinoasă‖ (Ieş. 20, 13-l6) şi oricare alta poruncă, se cuprind în una : « Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi‖. Şi de ce să zicem cele mici şi să trecem cu vederea pe cele mari. Dragostea L-a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu cel iubit printre noi, făcându-Se locuitor şi petrecător cu oamenii. Ca stricând înşelăciunea zeilor celor mulţi şi vestind cunoştinţa de Dumnezeu cea adevărată, să înveţe pe oameni a se iubi între ei, precum mărturiseşte Ioan, zicând : « Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat şi oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. » (În. 3,16) Iar Pavel fiind aprins de aceasta a slobozit acel glas ceresc: ,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoane, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?‖ Şi lăsând pe acestea ca pe nişte mici şi simple a arătat pe cele mult mai mari decât acestea, zicând: ―Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa . . . nici cele de acum, nici cele ce vor fi . . ., nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.‖ (Rom. 8, 25, 38-39). De aici vedem că nimic nu mai putea să despartă pe fericitul acela, care era aprins de dragoste, nici cerul, nici pământul, nici marea, nici Împărăţia Cerurilor, nici chinurile iadului, căci toate le trecea cu

vederea pentru Hristos. Şi de vom cerceta şi pe ceilalţi sfinţi vom vedea că toţi au plăcut lui Dumnezeu prin dragoste. Dragoste îţi arată pe aproapele tău ca pe tine însuţi, te învaţă să te bucuri de bunătăţile lui ca de ale tale şi să suferi neajunsurile lui ca şi pe ale tale. Dragostea pe cei mulţi îi face un trup, iar sufletele lor le prefac în vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii odihneşte nu în cei despărţiţi unii de alţii, ci în cei uniţi cu sufletul. Dragostea face averile personale ale tuturor, precum se zice în Cartea Faptelor : ―Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi aici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte‖ (4, 32) şi se da la fiecare după cum avea trebuinţă. Mulţimea celor ce se iubesc unii pe alţii şi se unesc într-un gând este ca un zid puternic întărit cu pietre bine potrivite şi care este nebiruit de năvălirile vrăjmaşului şi de bântuielile diavolului. Şi pe bună dreptate. Căci cei ce se oştesc asupra celor uniţi între ei, rămân nebiruiţi de meşteşugurile vrăjmaşilor şi ridică strălucitele semne de biruinţă ale dragostei. Şi precum strunele chitarei sunt multe, dar sunetul lor unindu-se scot un sunet foarte veselitor, aşa şi cei uniţi într-un gând scot glasul cel dulce al dragostei. De aceea şi Pavel ne sfătuieşte « să gândim la fel » şi « unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi‖ (Filip. 3, 16; 2, 3). Că nu pentru iubirea de cinste să se strice dragostea, ci lăsând cinstea unul altuia să petrecem în unirea gândului. Şi iarăşi zice : ―Slujiţi unul altuia prin iubire‖ (Galat. 5,13). Căci toată Legea într-o poruncă se cuprinde : ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi‖.  Cel ce iubeşte nu voieşte să poruncească, ci să i se poruncească şi se bucură mai mult când i se porunceşte, decât când porunceşte.  Cel ce iubeşte voieşte mai mult să dăruiască, decât să ia, că voieşte să aibă pe prieten dator decât să fie el dator.  Cel ce iubeşte şi voieşte să dăruiască ceva celui iubit, nu voieşte să pară că dăruieşte, ci că celălalt începe facerea de bine. Poate unii nu înţeleg ceea ce am zis. De aceea o voi arăta prin pildă. Stăpânul cel iubitor de oameni voia ca pe Fiul Său să-L dăruiască pentru noi dar ca să nu se pară că-L dăruieşte, ca o datorie, a poruncit lui Avraam să dea pe fiul său, ca făcând şi El aceasta să fie nu ca şi cum ar dărui, ci ca şi cum ar fi dator. Ştiu că

ceea ce am zis este de mirare pentru mulţi, dar pricină este că vorbesc despre ceva ceresc. Şi precum de aş grăi despre un oarecare pom ce creşte în India şi de care nimeni nu ar avea cunoştinţă, cu toate că vom grăi multe despre el, cuvântul nostru nu va putea să-l descrie desluşit, tot aşa şi acum oricâte voi zice în zadar le voi grăi căci unii dintre voi nu pricep cele ce se grăiesc. Căci pomul acesta (dragostea) s-a sădit. Dar de vom voi putem să-l sădim şi în noi, căci pentru aceasta am fost învăţaţi să zicem către Tatăl nostru cel din ceruri: « Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ » (Mt. 6,10). Deci să nu socotim că este cu neputinţă să câştigăm un bun ca acesta. Este cu putinţă cu adevărat de vom voi să ne trezvim. Şi nu numai pe acesta să-l isprăvim, ci şi pe toată fapta bună. Căci ne ocârmuim cu voinţa liberă şi de sineşi stăpânitoare şi noi hotărâm că şi cele bune şi cele rele atârnă de voinţa noastră, iar nu de ursitori precum socotesc unii. Şi pentru aceasta Dumnezeu a făgăduit împărăţie şi a îngrozit cu osândă. Iar la cei legaţi nu ar fi făcut aşa, căci răsplătirea este pentru ceea ce se face de voie. Şi nu ar fi pus legi şi nu ar fi sfătuit de am fi fost noi ţinuţi de legăturile ursitoarei. Ci fiindcă suntem liberi şi stăpâni peste voinţa cea liberă a noastră, şi ne facem răi din lenevire şi buni din osârdie, pentru aceasta a dat aceste doctorii, îndreptându-ne şi învăţându-ne să filozofăm şi din frica osândei şi din nădejdea împărăţiei. Şi nu numai din acestea se arată că nu ursitoarea, nici norocul, nici mersul stelelor nu ocârmuiesc cele ale noastre, ci din cele ce facem zilnic. Şi dacă toate cele ce facem ar atârna de aceea, iar nu de voinţa cea liberă a noastră, de ce baţi sluga când fură? De ce tragi la judecată pe femeie când desfrânează? De ce te ruşinezi când faci cele necuviincioase? De ce nu suferi să fii ocărât? Căci de te va numi cineva desfrânat, preadesfrânat, sau beţiv, sau în alt fel, ocară numeşti insulta. Dar dacă nu păcătuieşti de voia ta, ceea ce ai făcut nu poate aduce ocară, căci este fără de vină. Iar dacă acum nu ierţi pe cei ce greşesc, te ruşinezi când faci cele rele şi te sileşti a le tăinui şi numeşti ocărâtori pe cei ce te insultă, prin toate acestea mărturiseşti că cele ale noastre nu sunt legate de necesitate, ci sunt cinstite cu lucrarea voinţei celei libere. Şi pe cei ţinuţi şi care lucrează fără voie îi iertăm.

Căci dacă cineva, luptat de diavolul, ne va lovi, sau ne va rupe haina, nu numai că nu-l pedepsim, ci ne este milă de el şi-l iertăm. De ce? Pentru că nu voia cea liberă a aceluia a făcut acestea, ci sila diavolului. De aceea dacă şi toate celelalte păcate s-ar fi făcut legaţi fiind de ursitoare, s-ar fi iertat. Dar fiindcă ştim că ele nu se fac aşa, pentru aceasta nu iertăm, nici stăpânii pe slugi, nici bărbaţii pe femei, nici femeile pe bărbaţi, nici părinţii pe copii, nici dascălii pe ucenici, nici stăpânitorii pe supuşi, ci ne facem cercetători şi pedepsitori ai păcatelor ce s-au făcut. Şi mergem la judecători, îi supunem la bătăi, ii mustrăm şi toate le facem, ca să-i izbăvim pe ei de rele. Iar peste copii noştri punem pedagogi, îi trimitem la dascăli, îi înfricoşăm, îi batem şi multe alte ajutoare le aducem ca să se facă buni. Ce trebuinţă este dar de osteneli şi de sudori pentru a lucra fapta bună, dacă este ursit unuia să se facă bun? Căci şi dormind şi furând unul ca acesta va fi bun. Dar mai bine zis nu putem numi bun pe unul ca acesta care de nevoie se face în acest fel. Ce trebuinţă este de osteneli şi de sudori pentru a fugi de răutate dacă este ursit cuiva să se facă rău? Căci oricât se va osteni el tot rău va rămâne. Dar mai bine zis nu vom putea numi rău pe unul ca acesta care de nevoie este împins la rele. Şi precum cel îndrăcit oricât va ocărî, sau va bate — şi aduc iarăşi aceiaşi pildă — nu-l numim ocărâtor, că nu socotim sudalma de la el, ci de la diavolul, aşa şi pe cel rău nu putem să-l numim rău dacă va fi tras la răutate de ursitoare, precum nici pe cel bun nu-l putem numi bun. Şi dacă toate faptele noastre vor fi lucrate fără voie liberă, atunci nu va fi nici o faptă bună, nici vreo răutate, nici meşteşuguri, nici legi şi nici altceva din unele ca acestea. Şi de ce arătăm atâta silinţă când ne îmbolnăvim de cheltuim bani, chemăm doctori, punem doctorii, nu mâncăm şi ne înfrânăm pofta, dacă şi sănătatea şi boala depind de ursitoare ? De prisos sunt cheltuielile de bani, de prisos este consultarea doctorilor, de prisos este luarea aminte cu dinadinsul la hrana bolnavilor. Dar acum dovedit este din acestea şi din toate celelalte ca toate acestea nu sunt de prisos, ci numai basmul cu ursitoarea. Căci toate cele ale noastre nu sunt predestinate, ci toate sunt cinstite cu libertatea voinţei noastre precum am zis. Deci ştiind acestea, iubiţilor, şi cele mai multe decât acestea — căci sunt şi alte multe de zis despre aceasta, dar celor pricepuţi sunt de ajuns acestea — să fugim de răutate şi să alegem fapta bună, ca să arătăm cu lucrurile că avem voinţă liberă. Şi să nu fim ruşinaţi în ziua descoperirii faptelor noastre, « pentru că noi toţi

trebuie să ne înfăţişăm îuaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău‖ (II Cor. 5,10) Să cugetăm la Divanul acela şi să socotim că este acum de faţă, iar Judecătorul şezând, toate se aduc de faţă şi se descoperă. Căci nu a zis simplu « a sta », ci, a ne « înfăţişa ». Oare nu vă ruşinaţi, nu vă cutremuraţi şi doriţi mai bine să muriţi de mai multe ori, decât să vi se arate vreo greşală ascunsă înaintea prietenilor cei cinstiţi? Cum vom fi noi atunci când păcatele noastre se vor arăta înaintea tuturor Îngerilor şi a tuturor oamenilor şi vor rămâne pentru totdeauna înaintea ochilor noştri, aşa cum zice: ―Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţii tale păcatele tale‖ (Ps. 49,22). Iar dacă acum când nu avem păcatele în faţă, ci numai le pomenim cu mintea şi le rostim cu cuvântul, conştiinţa noastră atât ne chinuieşte, ce vom face când le vom vedea, când toată lumea va sta de faţă, când îngerii şi arhanghelii, când începătoriile şi stăpâniile, vor sta cu frică, când trâmbiţele vor suna şi drepţii vor fi răpiţi de nori, iar păcătoşii vor plânge nemângâiaţi? Oare ce fel de frică vor cuprinde pe cei ce vor rămânea pe pământ, căci « unul se va lua şi altul se va lăsa şi una se va lua şi alta se va lăsa » (Mt. 24,40,41)? Cum va fi sufletul acelora care vor vedea că pe alţii îi duce cu cinste, iar pe ei, că sunt lăsaţi cu mare ruşine? Nu este cu putinţă, nu este cu putinţă, credeţi-mă, a arăta cu cuvântul ceea ce va fi. Aţi văzut vreodată pe cei ce sunt duşi la moarte? Cum socotiţi că este sufletul acelora? Ce altceva nu ar fi ales să pătimească, numai să se izbăvească de acea frică? Pe mulţi din cei ce au fost iertaţi de împărăteasca iubire de oameni – am auzit zicând : « atunci nu vedeam pe nimeni nici pe oameni, căci sufletul nostru era tulburat şi înspăimântat‖. Şi ce zic despre cei ce sunt duşi la moarte? Poporul care era aici de faţă, deşi nu cunoştea pe cei osândiţi, totuşi era slăbănogit cu sufletul de frică şi de groază. Căci de ai fi luat aminte la sufletele lor, pe nimeni n-ai fi aflat crud, pe nimeni lipsit de milă, pe nimeni doritor de a osândi. Şi dacă atunci când alţii se osândesc o astfel de stare avem, cu toate că nu avem nici o legătură cu ei, cum vom fi când noi înşine vom cădea în primejdie mult mai mare şi vom fi izgoniţi din bucuria cea negrăită şi vom fi trimişi în osânda cea veşnică? Căci chiar de n-ar fi fost gheena, totuşi izgonirea de la acea strălucire şi alungarea cu necinste, câtă scârbă n-ar aduce? Şi dacă acum când trece Împăratul, mulţi din

cei ce privesc, au mai multă silă din privirea aceea decât dulceaţă, căci cugetând la sărăcia lor se mâhnesc că nu sunt părtaşi la ceva din cele dimprejurul împăratului nici aproape de el, oare cum va fi atunci? Socotiţi oare că mică pedeapsă este să nu fi rânduit în ceata aceea, să te învredniceşti de slava cea negrăită, să fi aruncat undeva departe de mulţimea aceea şi de bunătăţile cele negrăite? Dar când este şi întuneric, şi scrâşnire a dinţilor, şi legături nedezlegate, şi vierme fără de moarte, şi foc nestins, şi necaz al sufletului, şi limbi arzând ca a bogatului, şi tânguire pe care nimeni n-o aude, şi suspin, şi scrâşnire a dinţilor din pricina durerilor pe care nimeni nu le ia în seamă, şi nădejde ca să mângâie cineva nu va fi, oare unde vom pune pe cei ce se află în starea aeeasta? Ce poate fi mai ticălos decât sufletele acelea? Sau ce poate fi mai jalnic? Şi dacă intrând noi în vreo temniţă şi văzând pe unii murdari alţii ferecaţi cu lanţuri de fier, iar pe alţii închişi în întuneric, ne înfiorăm, ne cutremurăm şi facem totul ca să nu cădem în acest fel de nevoie şi necaz, oare cum vom fi când vom fi traşi în chinurile gheenei ? Şi ce vom face? Căci legăturile acelea nu sunt de fier, ci de foc, care nu se stinge niciodată, iar cei ce ne chinuiesc nu sunt ca noi, pe care să-i putem îmblânzi, ci sunt diavoli înfricoşaţi şi nemilostivi la care nu este cu putinţă nici a privi, fiindcă se mânie tare pentru că am ocărât pe Stăpânul. Şi acolo nu este ca aici, când unii aduc bani, alţii haine, iar alţii cuvinte mângâietoare, ci toate sunt fără de iertare. Şi chiar Noe, Iov sau Daniil de vor vedea chinuindu-se ai lor, nu vor îndrăzni să se apropie şi să ceară mână de ajutor (Iez. 14,14,16). Căci milostivirea cea din fire se va ridica, fiindcă vor fi părinţi drepţi şi copii păcătoşi şi copii buni din părinţi răi căci răutatea nu este moştenire firească, ci lucrare a voinţii libere. Şi pentru ca să aibă veselia deplină şi să nu fie micşorată de milostivirea către cei de o fire, celor care se îndulcesc de acele bunătăţi li se va lua milostivirea. Iar dacă acum unii din părinţi îşi dezmoştenesc fiii pentru că sunt răi, cu mult mai mult se va face acest lucru la Judecată. Deci cel ce nu va face vreun bine să nu nădăjduiască cele bune, cu toate că va avea nenumăraţi strămoşi drepţi, ci fiecare va lua după cum a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Cor. 5, 10), Să luăm aminte, rogu-vă, şi să ne înţelepţim.  De eşti aprins de focul poftei cei rele, cugetă la focul gheenei şi va pieri stingându-se.

 De eşti îmboldit să grăieşti ceva cu necuviinţă, cugetă la scrâşnirea dinţilor, şi frica aceasta îţi va fi ca un frâu.  De voieşti să furi, ascultă pe Judecătorul ce zice: ―Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară‖ (Mt. 12,13) şi vei lepăda această poftă.  De eşti crud şi nemilostiv adu-ţi aminte de fecioarele acelea care au rămas afară de cămară pentru că li s-au stins candelele lor din lipsă de untdelemn, şi degrab te vei face iubitor de oameni.  De pofteşti să te îmbeţi şi să te desfătezi, ascultă ce zice bogatul: ―Trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie‖ (Lc. 16, 24) Şi văzând că n-a dobândit cererea degrab te vei depărta de patimă. Şi pe toate celelalte le vei îndrepta în acest fel, căci Dumnezeu nu a poruncit nimic greu. Dar din ce pricină ţi se par grele poruncile? Din lenevirea noastră. Căci precum de ne vom sârgui şi cele grele ni se vor părea uşoare şi lesnicioase, tot aşa de ne vom lenevi şi cele lesne de purtat ni se vor părea grele. Şi cugetând la toate acestea,  să nu fericim pe cei ce se desfătează ci să ne gândim la sfârşitul lor, căci aici adaugă carne şi putoare, iar acolo vierme şi foc;  să nu fericim pe cei ce fură, ci să cugetăm la sfârşitul lor, căci aici au griji şi osteneli, iar acolo legături nedezlegate şi întunericul cel mai dinafară;  să nu fericim pe cei ce poftesc slavă, ci să ne gândim la sfârşitul lor, căci aici au multă amăgire, iar acolo ardere veşnică. Şi dacă în acest fel vom vorbi cu noi înşine şi acestea şi cele asemenea acestora de vom pune împotriva poftelor celor rele vom scăpa degrab de răutate şi vom isprăvi fapta bună, vom stinge pofta pentru cele de aici şi o vom aprinde pe cea pentru cele viitoare. Căci ce merit au cele de acum, sau ce au de dorit şi de mirare, ca să ne cheltuim toată osârdia pentru ele? Oare nu vedem că toate lucrurile au cursul lor firesc; precum după zi vine noapte, după noapte ziua, după vară iarna şi după iarnă, vara? Să aprindem acum dorinţa pentru bunătăţile ce vor să fie, căci mare slavă s-a pregătit drepţilor pe care nu este cu putinţă a o arăta cu cuvântul, fiindcă trupurile după înviere vor fi nestricăcioase, slăvite şi vor împărăţi împreună cu Hristos. Lucrul acesta îl vom cunoaşte cât este de mare din acestea de aici.

Dar mai bine zis în toată măreţia lui de nicăieri nu-l vom putea cunoaşte. Ci povăţuindu-ne de bunătăţile noastre cele de aici, mă voi sili, cât îmi va sta în putinţă, să dovedesc ceea ce am zis, ca să primim o oarecare înţelegere. Spune-mi, dacă cineva s-ar fi făgăduit ţie, om bătrân şi sărac, să te facă deodată tânăr în floarea vârstei şi frumos mai mult decât toţi şi să-ţi dea împărăţia întregului pământ timp de o mie de ani, împărăţie care să aibă pace adâncă, ce n-ai fi pătimit, ce n-ai fi făcut şi ce n-ai fi dat pentru aceasta? Iată dar că Hristos îţi făgăduieşte nu numai atât, ci cu mult mai mult decât acestea. Căci deosebirea între stricăciune şi nestricăciune nu este ca cea între bătrâneţe şi tinereţe; deosebirea între slava cea de acum şi între ceea ce va să fie nu este ca cea între sărăcie şi împărăţie, ci precum este deosebirea între vis şi adevăr. Dar cu toate acestea n-am zis nimic, căci nu este vreun cuvânt vrednic care să arate mărimea deosebirii între cele de acum şi cele ce vor să fie. Vorbind despre vreme, nu va fi cu putinţă câtuşi de puţin să se înţeleagă deosebirea. Căci cum va putea cineva să asemene timpul de acum cu cel viitor care nu va avea sfârşit? Vorbind despre pace, atât de mare este deosebirea dintre cea de aici şi cea de acolo, ca deosebirea între pace şi război. Iar vorbind despre nestricăciune şi stricăciune, deosebirea este ca dintre un bulgăre de pământ şi un mărgăritar curat. Şi oricâte va zice cineva nu va putea să arate deosebirea. Şi de voi asemăna frumuseţea trupurilor de acum cu raza de lumină, sau cu fulgerul cel prealuminos, nimic nu este faţă de strălucirea aceea. Deci pentru aceasta câţi bani şi câte lucruri nu se cuvine a da? Dar mai bine zic câte osteneli? Dacă ai fi dus acum în palatele împărăteşti şi ai fi vorbit cu împăratul, fiind toţi de faţă şi te-ar fi făcut părtaş la masă şi la petrecere, ai fi zis că eşti cel mai fericit decât toţi. Dar când trebuie să te sui în cer, să stai lângă împăratul tuturor, să străluceşti ca îngerii şi să te îndulceşti de slava cea neapropiată, te îndoieşti când trebuie să dai bani pentru săraci, deoarece ai trebuinţă să te desfătezi, să te veseleşti şi să-ţi pui aripi de bucurie, chiar de ar fi trebuinţă să-ţi dai şi viaţa. Şi ca să iei vreo dregătorie, care-ţi dă prilej de furtişaguri — căci eu nu numesc câştig o dregătorie ca aceasta — cheltuieşti toate cele ce le ai şi te împrumuţi şi de la alţii, şi de va fi trebuinţă nu pregeţi a-ţi pune zălog şi femeia şi copiii. Iar fiind pusă înainte Împărăţia Cerurilor, dregătorie care nu este asemenea ca cele de pe pământ, stai la îndoială şi te scumpeşti la bani. Şi nu vrei să înţelegi că dacă cerul pe care-l vedem este atât de frumos şi veselitor, cele de deasupra lui vor fi cu mult mai mult.

Dar pentru că nu este cu putinţă să le vezi pe acelea cu ochii trupeşti suie-te cu gândul la ele şi priveşte la mulţimile îngerilor, la cetele arhanghelilor, la lumina cea neapropiată şi la toate puterile cele cereşti. Şi pogorându-te de acolo cugetă la cele ce se petrec împrejurul împăratului pământesc, adică la oamenii cei îmbrăcaţi în haine de fir, la perechile de asini albi împodobiţi cu aur, la caretele cele înfrumuseţate cu ciucuri ce se mişcă, clătinându-se, la figurile cele închipuite pe hainele de mătase, la scuturile cele ce au pe ele ochi de aur şi la caii cei împodobiţi cu fir şi cu frâie de aur; la care nu vom mai privi când apare împăratul, căci podoaba aceluia, hainele cele de mătase, coroana, hlamida cea împărătească, încălţămintele şi tronul ne vor atrage privirea numai la el. Deci înscriind pe toate acestea în mintea ta, de la ele mută-ţi gândul la cele de sus şi cugetă la ziua cea înfricoşată când va veni Hristos. Căci atunci nu vei vedea perechi de asini, nici carele poleite, nici figurile cele închipuite pe haine, nici scuturi, ci pe Cer ce pricinuieşte mult cutremur şi înspăimântare chiar pentru puterile cereşti, căci „puterile cerurilor se vor clătina‖ (Mt. 24,29). Atunci se va deschide cerul şi se vă pogorî Cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, înconjurat nu de douăzeci, sau de o sută, ci de mii şi milioane de îngeri şi arhangheli. Şi toate vor fi pline de frică şi de cutremur; pământul se va deschide şi vor ieşi toţi oamenii de la Adam până în ziua aceea. Când se va arăta Hristos în acea slavă, soarele şi luna nu vor mai lumina, căci vor fi umbriţi de strălucirea aceea. Dar vai de nesimţirea noastră! Că având a câştiga atâtea bunătăţi, încă ne pierdem timpul la cele de aici şi nu înţelegem vicleşugul diavolului, care prin cele mici ne lipseşte de cele mari. Şi ne înşeală cu lutul, ca să ne răpească cerul, ne arată umbră, ca să alunge adevărul, iar în visuri ne îmbogăţeşte — căci astfel este bogăţia cea de acum — ca venind ziua să ne arate mai săraci decât toţi. Cunoscându-le pe acestea, iubiţilor să fugim de vicleşugul aceluia, să fugim de osânda cea pregătită aceluia, ca să nu zică şi către noi Judecătorul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui‖(Mt. 25,41). Dar poate vei zice: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu va face aceasta. Oare sau scris în zadar? Nu, ci numai spre înfricoşarea noastră, ca să ne înţelepţim. Spune-mi, dacă nu ne vom înţelepţi, ci vom rămânea răi, oare nu ne va pedepsi? Oare nici celor buni nu le va răsplăti? Ba da, vei zice. Căci acest lucru este cuviincios lui a face bine şi chiar celor nevrednici. De aceea cele cu privire la

răsplătire sunt adevărate şi negreşit se vor împlini, iar cele cu privire la osândă nicidecum. O, viclenia cea mare a diavolului! O, înşelătoarea lui iubire de oameni! Căci al lui este gândul acesta care dăruieşte cu vicleşug dar nefolositor şi aducător de lenevie. Fiindcă ştie că frica de osândă strânge sufletul nostru ca un frâu şi-l opreşte de la răutăţi, lucrează totul ca s-o smulgă din rădăcină, ca fără de frică să ne aruncăm în prăpastie. Dar cum îl vom birui ? Şi zic aceia că toate cele ce le zice Scriptura despre osândă, s-au scris numai pentru îngrozire. Dar să zicem că au dreptate cu privire la cele ce vor fi, cu toate că păgânesc este gândul acesta. Dar pentru cele ce s-au făcut şi s-au petrecut nu mai pot zice asta. Să-i întrebăm : Aţi auzit despre potop şi despre acea pierzare a întregii făpturi? Oare şi aceea s-a zis pentru îngrozire? Oare nu s-a petrecut cu lucrul? Oare nu mărturisesc despre aceasta munţii Armeniei în care s-a oprit corabia? Oare nu se păstrează până acum acolo rămăşiţele ei spre mărturie? Dar acestea şi atunci le ziceau mulţi, căci văzând timp de o sută de ani cioplindu-se şi încheindu-se lemnele pentru corabie, iar pe Dreptul că propovăduia, nimeni nu credea. Şi fiindcă n-au crezut îngrozirea cea prin cuvinte, au suferit fără de veste pedeapsa prin lucru. Şi oare Cel ce a adus asupra acelora acest fel de pedeapsă, oare nu cu mult mai mult ne va pedepsi şi pe noi? Căci răutăţile cele de acum nu sunt mai prejos de cele ce se făceau atunci. Căci atunci se făceau amestecări fără de lege, fiindcă au intrat fiii lui Dumnezeu la feţele oamenilor (Fac. 6, 2), dar nici acum nu este vreun fel de păcat care să nu fie lucrat. Dacă vreţi să mutăm cuvântul şi la altfel de pedepse, ca din cele ce s-au petrecut să fie încredinţate şi cele ce vor fi. A mers cineva din voi în Palestina? Eu cred că da. Atunci voi singuri mărturisiţi adevărul celor ce voi grăi. Mai sus de Ascalon şi de Gaza, la capătul răului Iordan era un ţinut mare şi roditor, care se întrecea cu Raiul lui Dumnezeu, căci zice Scriptura: „Şi ridicându-şi Lot ochii a văzut toată împrejmuirea Iordanului, că toată era adăpată, ca Raiul lui Dumnezeu‖ (Fac. 13, 11). Dar acum acel loc este mai pustiu decât toate pustietăţile, cu toate că are pomi cu roade, dar rodul lor aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Căci stau rodiile cu înfăţişarea lor exterioară strălucită, dând bune nădejdi celor ce nu ştiu, dar când sunt luate în mâini şi se frâng, nu au altceva înăuntru decât numai praf şi cenuşă. La fel şi pământul, la fel sunt şi pietrele, la fel este şi chiar aerul. Toate sunt arse,

toate sunt prefăcute în cenuşă, aducând aminte de urgia ceea ce a fost şi mai înainte vestind osânda ce va să fie. Oare şi acestea sunt numai cuvinte pentru înfricoşare? Oare acestea sunt numai cuvinte goale? Cel ce nu crede în gheenă, să privească Sodoma şi Gomora şi să vadă pedeapsa cea dată de demult şi care şi până astăzi stă ca mărturie. Despre care şi Sfânta Scriptură zice când laudă înţelepciunea : „Aceasta pe cel drept, care a fugit când au murit cei necredincioşi, l-a izbăvit din focul care s-a pogorât peste cele cinci cetăţi‖ (Înţ. lui Solomon 10, 6). Şi ca mărturie, c-a pedepsit pe cei de atunci, este pământul cel pustiu care fumegă şi pomii lui care odrăslesc roade fără de folos. Dar de nevoie este să spunem şi pricina pentru care au pătimit unele ca acestea. Una a fost greşala lor, dar cumplită şi blestemată. Una numai. Căci se turbau asupra copiilor şi pentru aceasta au fost arşi cu foc. Iar acum mai multe ca acestea se fac şi chiar mai cumplite, dar nu va mai pogorî un astfel de foc. Pentru care pricină? Pentru că este pregătit un alt foc care nu se stinge niciodată. Căci Cel ce pentru un păcat a adus atâta urgie, neprimind nici rugămintea lui Avraam, nici cucerindu-se de dreptul Lot, cum ne va cruţa pe noi, când se fac acum atâtea rele ? Nu ne va cruţa, nu! Dar să nu ne oprim aici, ci haideţi să aducem de faţă pe alţii care au fost pedepsiţi, ca prin mai multe dovezi să se încredinţeze cele ce se vorbesc. Aţi auzit toţi de Faraon, împăratul egiptenilor, şi ştiţi şi pedeapsa care a primit-o, că s-a înnecat în Marea Roşie cu căruţele, cu caii şi cu toată oastea. Dar ca să aflaţi şi de pedepsele iudeilor, ascultă pe Pavel ce zice : „Nici să desfrânăm, precum unii dintre ei au desfrânat şi au căzut într-o zi douăzeci şi trei de mii. Nici să cârtiţi, precum şi unii dintre ei au cârtit şi s-au pierdut de pierzătorul. Nici să ispitim pe Hristos, precum şi unii din ei au ispitit şi de şerpi au pierit‖ (I Cor. 10, 8-10). Iar dacă şi aceia au pătimit unele ca acestea pentru cele ce au păcătuit, ce vom pătimi noi? Iar acum fiindcă nu pătimim nici un rău, mai mult trebuie să ne fie frică, căci Dumnezeu ne îngăduie nu ca să nu ne pedepsească, ci ca să luăm una mai rea, dacă nu ne vom schimba. Aceia nu ştiau despre gheenă şi pentru aceasta au fost pedepsiţi aici, iar noi de vom păcătui şi nu vom pătimi nimic de întristare în viaţa aceasta, le vom pătimi pe toate în viaţa ce va să fie. Căci cum este pasibil ca aceia care erau prunci cu înţelegerea şi neînvăţaţi să pătimească unele ca acestea, iar noi care am dobândit învăţături desăvârşite şi greşim mai mult decât aceia, să scăpăm de pedeapsă?

Voiţi să auziţi şi celelalte necazuri ale iudeilor, pe care le-au suferit în Palestina de la babiloneni, asirieni şi macedoneni? Foametea, ciuma, războaiele, robiile pe care le-au pătimit în vremea lui Tit şi Vespanian? Citiţi cartea lui Iosif (Flaviu), în care a scris despre robia Ierusalimului şi veţi cunoaşte suferinţa cea amară şi jalnică a lor. Şi după atâtea rele, i-a cuprins atâta foamete, încât îşi mâncau curelele, încălţămintele şi altele mai neplăcute decât acestea, „căci nevoia pe toate le-a supus sub dinţi‖ precum zice mai sus numitul scriitor. Şi nu s-au oprit aici, ci au gustat şi, din, fiii lor. Cum dar aceia să ia astfel de pedepse, iar noi care facem mai rău decât ei, să scăpăm? Aceia au fost pedepsiţi atunci, dar noi pentru ce nu suntem pedepsiţi acum? Dovedit este şi unui orb, că ni s-a pregătit pedeapsă în viaţa cea va să fie, precum am zis de multe ori. Pe lângă toate acestea trebuie să cugetăm şi la cele ce se petrec acum în viaţa aceasta, şi nu vom mai fi necredincioşi cu privire la gheenă. Dacă Dumnezeu este drept, şi nu caută la faţă, precum este cu adevărat, pentru, ce, pricină unii sunt pedepsiţi aici pentru ucideri, iar alţii nu? Unii dintre preadesfrânaţi sunt chinuiţi, iar alţii petrec fără pedeapsă? Câţi furi de morminte au scăpat de pedeapsă? Câţi tâlhari? Câţi lacomi? Câţi răpitori? Şi dacă nu va fi gheena, unde vor suferi aceştia pedeapsă? Oare am înduplecat pe cei ce grăiesc împotrivă că cele despre gheenă nu sunt basme? Şi cum că sunt adevărate cele zise despre răsplătirea ce va să fie, nu numai noi am filosofat că în iad se pedepsesc cei răi, ci şi poeţii, filosofii şi istoricii. Şi cu toate că nu au putut spune despre cele ce vor fi aşa cum sunt, căci s-au pornit să filosofeze despre ele din cele auzite în treacăt de la noi, dar totuşi şi-au făcut o oarecare închipuire a Judecăţii ce va să fie. Căci vorbesc despre râuri de foc numite Kochitus şi Pirifleghethondas, despre apă rece din izvorul Stix, despre tartarul cel întunecos şi rece de sub pământ, care este atât de departe de pământ, precum este pământul de cer şi despre multe alte feluri de pedepse. Apoi spun despre câmpul Plisiu, adică minunat, despre insulele fericiţilor, despre livezile cele înflorite, despre mireasma cea multă, despre adierea cea subţire, despre cetele care petrec acolo şi care sunt îmbrăcate cu îmbrăcăminte albă şi cântă oarecare cântări. Şi în scurt, ei zic că şi celor buni şi celor răi le este pregătită răsplătire după ieşirea din viaţa aceasta. Deci să nu fim necredincioşi cu privire la gheenă, ca să nu cădem în ea. Căci cel ce este necredincios se face leneş, iar cel ce este leneş negreşit în ea se va duce. Ci să

credem fără îndoială în ea şi să vorbim despre ea adeseori şi nu vom păcătui degrab. Căci pomenirea unor astfel de cuvinte, ca o doctorie amară, va putea să spele toată răutatea, de va sta totdeauna în sufletul nostru. Deci să întrebuinţăm această doctorie, ca, bine curăţindu-ne, să ne învrednicim a vedea pe Dumnezeu, precum este cu putinţă oamenilor a-L vedea, şi să dobândim bunătăţile ce vor să fie cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine în vecii vecilor. Amin. Din ―Dascălul pocăinţei – Omilii şi cuvântări‖ Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea Rm. Vâlcea – 1996

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre mărturisire

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cum să ne mărturisim păcatele

82. Cum să ne mărturisim păcatele Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat. Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui? De asemenea, cel ce seamănă vorbe, lacrimi şi mărturisire, de nu va săvârşi aceasta cu bună nădejde, dacă se lasă mai departe pradă ticăloasei deznădejdi, nu se va putea dezrobi de păcate. Nu aruncaţi aşadar păcatul vostru ocării, numai ca acuzator al vostru înşivă, ci cu gândul că va trebui să fiţi acoperiţi prin aceea că vă căiţi. Numai astfel veţi putea face ca sufletul vostru care se mărturiseşte, să nu mai cadă în aceleaşi greşeli. A te osândi cu tărie, a te mărturisi păcătos, este un lucru lesnicios şi obişnuit, am putea zice chiar la necredincioşi. Destui bărbaţi şi femei din cei care adesea duc o viaţă libertină, îşi zic păcătoşi, dar nu cu gândul care se cuvine întotdeauna. Aşa, că voi spune că ei nu se mărturisesc.

Fără a simţi strângere de inimă, fără a vărsa lacrimi amare, fără a-şi schimba purtarea, aşa îşi strigă ei greşelile. Sunt dintre aceştia, care făcând astfel, nădăjduiesc să câştige prin cuvinte alese cinstirea celor care-i ascultă. Alţii, pe care izbirea deznădejdii i-a îmbrâncit în moleşeală şi care dispreţuiesc părerea oamenilor, îşi dau pe faţă, fără stinghereală, stricăciunile, ca şi cum ar fi vorba de ale altuia. Nu vreau să fiţi dintre aceştia, nici să vă mărturisiţi greşelile din deznădejde, ci în aşteptarea unei îmbunătăţiri.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post - Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

Vă poftesc, vă rog şi vă implor, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. ―Cine eşti tu?‖ (In. 1, 19) De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie ?‖ (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţa aceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Şi ce a zis ? „Părinte Avraame‖, a zis el, ―trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta‖ (Lc. 16, 24).

Vezi răsplătire ? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi de aceea acum nu primeşte nici o picătură de apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă‖ (Mc. 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului ? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tu te chinuieşti‖ (Lc. 16, 25). Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele.  Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu.  Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit.  Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătări şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui‖ (Lc. 6, 25). Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt şi o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică. Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale ? O, ce nebunie ! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte de Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi‖ (Is. 43, 26).

Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta. La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: ―Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică‖ (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti ? Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea ? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva de ochii Lui ? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uită. „Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni‖ (Is. 43, 25). Vezi ? El zice: „Nu le voi mai pomeni‖. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ştiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.‖ (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.‖ (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi‖, ci „sunt cel dintâi‖: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales‖, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi‖. Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite. Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune. Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce când cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte când cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.

Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: ―nu ca ceilalţi oameni‖ (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, şi prin cumpătare ne dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: ―Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem‖ (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa. Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înfăţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este de folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ? Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună ? Ascultă pe cucernicul Iov ! Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu mam ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele‖ (Iov 31, 3334). El cu aceasta voieşte să zică: nici când mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate ? Si ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă ? Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalţi. La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa să facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne

dea socoteală despre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip. In locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia. Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-1 umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută. Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: ―Cele ce ziceţi întru inimele voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi‖ (Ps. 4, 5). Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri şi în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la dânsele. Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi Împărăţiei Cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor!

Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia 8 - Către neofiţi

Urările de bun venit ale aceluiaşi şi lauda celor care au venit din împrejurimile Antiohiei. Că toţi drepţii, primind făgăduinţe materiale, au cugetat cele înţelegătoare în locul celor materiale, iar noi, dimpotrivă, primind făgăduinţa celor înţelegătoare, stăm gură-cască la cele materiale. Şi că se cuvine ca şi dis de dimineaţă şi seara să ne sârguim să facem în Biserică rugăciune şi mărturisire. 1. Îndeajuns v-au hrănit cu bunătăţi bunii voştri dascăli în zilele care s-au scurs şi v-aţi bucurat neîncetat de îndemnul lor duhovnicesc şi v-aţi împărtăşit de bogată binecuvântare de la moaştele sfinţilor mucenici. Haideţi dar, astăzi – fiindcă mai strălucită au făcut serbarea cei ce s-au strâns de prin împrejurimi – ca şi noi să le punem înainte o masă duhovnicească mai bogată, încărcată de multă dragoste, după cum şi ei au arătat faţă de noi. Aşadar, dăruindu-le această răsplată, după ce am primit din parte-le iubitoarea dispoziţie faţă de noi, să ne sârguim la rându-ne să arătăm omenie faţă de ei. Căci dacă ei nu s-au dat în lături să bată atâta cale, ca prin prezenţa lor să ne aducă multă bucurie, cu mult mai mult este drept ca noi să le punem înainte astăzi mai bogată hrană duhovnicească, încât, luând merinde îndestulătoare, aşa să se întoarcă de aici la casele lor. 2. Căci sunt fraţii noştri şi mădulare ale trupului Bisericii. Îmbrăţişându-i ca pe nişte mădulare ale noastre, să arătăm dragoste sinceră faţă de ei şi să nu ne uităm că au un alt fel de a grăi, ci să scrutăm cu băgare de seamă filosofia sufletului lor. Să nu privim la faptul că vorbesc mai simplu, ci să pricepem adâncimea gândului lor. Să cugetăm că cele pe care noi ne sârguim să le învăţăm, filosofând prin

cuvinte, ei le arată prin fapte, plinind prin lucrare legea apostolică, care porunceşte să ne dobândim hrana de fiecare zi prin munca braţelor. 3. Căci l-au ascultat pe fericitul Pavel, care zice: „Să ne ostenim, lucrând cu braţele proprii‖ (I Cor 4, 12). Şi iarăşi: „Căci pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine aceste mâini au robit‖ (Fapte 20, 34). Şi sârguindu-se ei să plinească acestea cu însăşi fapta, vorbesc [astfel] o limbă mai clară decât cea din cuvinte, arătându-se prin lucrare vrednici şi de fericirea din partea lui Hristos. Căci El zice: „Fericit cel ce face şi învaţă‖ (Mt 5, 19). Fiindcă atunci când învăţătura călăuzeşte prin fapte, nu mai este nevoie de educarea prin cuvinte. Ai putea vedea în fiecare din cei care stau lângă Sfântul Altar şi citesc legea dumnezeiască şi îi învaţă pe ascultători un ostenitor asemenea celui ce se îngrijeşte de pământ. Şi ceea ce face ţăranul când trage cu plugul şi despică brazdele pământului, şi aruncă seminţele, şi le sădeşte în sânurile acestuia, aceasta face şi cel ce mânuie plugul învăţăturii, sădind în sufletul ucenicilor sămânţa dumnezeieştilor învăţături. 4. Aşadar, nu cumva cătând doar la înfăţişarea şi graiul lor, să le trecem cu vederea virtutea, ci să scrutăm cu luare aminte viaţa lor îngerească, petrecerea lor cea înţeleaptă. Căci toată desfătarea şi îmbuibarea a fost alungată de către aceştia. Şi nu numai acestea, ci şi orice altă moliciune care bântuie prin cetăţi. Iar ei doar atât se hrănesc cât să le fie de-ajuns spre întreţinerea vieţii, iar tot restul timpului îşi îndeletnicesc mintea cu cântări de laudă şi rugăciuni neîntrerupte, imitând prin aceasta petrecerea îngerească. 5. Şi precum acele puteri netrupeşti au o singură lucrare: să laude pururea prin cântări pe Făcătorul tuturor, la fel şi aceşti minunaţi bărbaţi, dând trupului trebuinţa sa – căci trăiesc în trup - petrec restul timpului în cântări de laudă şi în rugăciuni. Renunţând la închipuirile lumeşti, se sârguiesc, printr-o vieţuire înaltă, să-i aducă la propria lor trăire pe cei ce iau aminte la ei. Deci cine ar putea să-i fericească în chip vrednic pe aceştia, căci neavând nici o educaţie din afară, sunt şcoliţi în adevărata înţelepciune, arătând că plinesc prin faptă acel cuvânt apostolic: „cel nebun pentru Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii‖ (I Cor 1, 25). 6. Fiindcă dacă priveşti la acest ţăran simplu, care nu ştie altceva decât lucrul şi îngrijirea pământului, nu-ţi poate spune nici o vorbă despre cele ale vieţii de aici, dar întraripându-şi mintea spre bunurile păstrate în ceruri, ştie să filosofeze despre acele bunuri negrăite. Şi ştie în amănunţime cele pe care filosofii – care fiindcă poartă barbă şi toiag cugetă lucruri măreţe – nici măcar nu şi le-au putut închipui vreodată. Oare nu este aceasta o strălucită dovadă a puterii lui Dumnezeu? Spunemi, de unde altundeva au aceştia o asemenea filosofie despre virtute, că iau aminte nu la cele văzute, ci pun mai presus de cele arătate şi pipăibile pe cele nevăzute şi

nearătate şi care sunt nădăjduite? Căci aceasta este credinţa, când cineva pe cele făgăduite de Dumnezeu – chiar dacă nu sunt văzute cu aceşti ochi trupeşti – le socoate mai vrednice de crezare decât cele văzute, ce zac sub ochii noştri materiali. 7. Aşa s-au pregătit toţi drepţii, şi au fost învredniciţi de acele bunătăţi negrăite. Aşa patriarhul Avraam, când a fost vestit de Stăpân, a trecut cu vederea neputinţa firii omeneşti şi şi-a aţintit toată mintea spre puterea Celui Ce i-a dat făgăduinţa. De aceea se şi spune în Sfânta Scriptură „a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit spre dreptate‖ (Rom 4, 3). De aceea, auzind de la început „ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta‖ (Fac 12, 1), cu multă căldură s-a supus şi ceea ce a fost poruncit a adus în faptă: a părăsit pământul unde îşi avea cortul şi a plecat, neştiind unde se va statornici. Şi a cinstit mai mult decât cele văzute şi sigure porunca Stăpânului şi nu numai că nu a iscodit-o şi nu şi-a tulburat cugetul, ci, privind la vrednicia Celui Ce a poruncit, a trecut cu vederea toate piedicile omeneşti şi tot gândul lui era unul singur: să nu lase nimic deoparte din cele poruncite. 8. Acestea s-au întâmplat nu numai pentru cel drept, ca să-i fie arătată mărimea credinţei, ci ca să râvnim şi noi patriarhului. Deoarece a văzut buna lui dispoziţie sufletească, pentru aceea – ca pe un luminător ascuns ce era – a vrut să-l mute în Canaan, încât pe rătăciţii de acolo, care aveau mintea vătămată încă de întunericul neştiinţei, să-i aducă la înţelesul dreptei credinţe. Lucru ce s-a şi întâmplat, căci prin acela nu numai palestinienii, ci şi egiptenii au învăţat despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de el şi despre virtutea dreptului. Ia uită-te la măreţia sufletului său, cum întraripat fiind de dorul lui Dumnezeu, nu s-a oprit la cele văzute, nici nu a luat aminte doar la cele făgăduite, ci s-a dus cu mintea la cele viitoare. Dumnezeu i-a făgăduit alt pământ în locul pământului său, atunci când a zis: „ieşi din pământul tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta‖. Iar el, lepădând cele simţite, s-a avântat spre cele înţelegătoare. 9. Vi se par de neînţeles cele spuse? Nu vă tulburaţi! Vă voi arăta cum dreptul, primind făgăduinţa celor simţite, şi-a îndreptat dorirea către cele înţelegătoare. De unde ştim sigur aceasta? Să-l ascultăm chiar pe Avraam ce spune, sau mai bine pe fericitul Pavel, dascălul lumii, cel care cunoaşte toate acestea cu amănunţime. Ceea ce spune despre Avraam nu numai despre el zice, ci despre toţi drepţii. Căci vrând el să-i pomenească pe drepţi – cum sunt Avraam, Isaac, Iacob – zice: „în credinţă au murit aceştia toţi, fără să aibă parte de făgăduinţe, ci de departe privindu-le, le-au salutat şi au mărturisit că străini şi călători sunt pe pământ‖ (Evr 11, 13).

10. Ce zici, fericite Pavele? Că nu au primit făgăduinţele? Nu au dobândit oare toată Palestina? Nu au fost stăpâni ai pământului? Ba da – zice – au căpătat Palestina şi stăpânirea pământului, dar prin ochii credinţei îşi aţinteau dorirea către altceva. Şi continuă: „căci cei ce zic acestea arată că îşi caută patrie, şi dacă şi-ar fi amintit de aceea din care au plecat, dacă aveau vreun prilej, s-ar fi întors în ea. Acum, însă, doresc una mai bună, cea cerească‖ (Evr 11, 14-16). Ai văzut dorul lor? Ai văzut ce pofteau? Ai văzut cum ori de câte ori Dumnezeu le făgăduia cele simţite şi le vorbea de pământuri, ei căutau acea patrie şi o doreau pe cea cerească? De aceea a şi adăugat: „al cărei Meşter şi Făcător este Dumnezeu‖ (Evr 11, 10). Ai văzut cum doreau cele înţelegătoare şi cum mergeau cu mintea spre acelea care nu se arată ochilor trupeşti, ci sunt înţelese prin credinţă? 11. Dar aici mi se tulbură mintea şi se amestecă gândurile când văd că noi mergem contrar tuturor acestora. Căci, după cum aceşti drepţi primind făgăduinţa celor simţite îşi duceau dorirea către cele înţelegătoare, dimpotrivă, noi primind făgăduinţa celor înţelegătoare ne zbatem pentru cele simţite şi nu ascultăm de fericitul Pavel, care zice: „cele văzute sunt trecătoare, cele nevăzute veşnice‖ (II Cor 4, 18). Şi iarăşi, arătând altundeva că astfel sunt cele pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc, zice: „Cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit‖ (I Cor 2, 9). Noi însă, chiar după toate acestea, căscăm gura la cele trecătoare, adică la bogăţie şi la slava —acestei vieţi, la desfătare, la cinstiri din partea oamenilor. Căci acestea ni se par că sunt luminile acestei vieţi. Am zis „par‖, fiindcă nu sunt nimic altceva decât umbră şi vis. 12. Căci această bogăţie adesea nu le rămâne nici până seara celor care cred că o deţin, ci este precum un fugar răuvoitor care trece de la unul la altul, şi îi lasă goi şi pustii pe cei care o urmăresc cu multă ardoare. Iar că adesea îi aruncă şi în primejdii de nesuferit pe cei ce au poftă nesăturată pentru ea ne învaţă însăşi experienţa vieţii. Asemenea este şi slava omenească. Căci cel ce astăzi e arătat ca strălucit şi însemnat înaintea tuturor, deodată ajunge lipsit de cinste şi dispreţuit de toţi. 13. Ce ar putea fi mai nimicnic decât acestea care, mai înainte de a se arăta, pier, care niciodată nu sunt statornice, ci trec atât de repede pe lângă cei ce se agită pentru ele? Căci, după cum niciodată roata carului nu rămâne nemişcată în jurul axului, ci în continuu se învârte şi se mişcă, acelaşi punct fiind când sus, când jos, aşa este şi cu lucrurile. Uşor de schimbat sunt lucrurile omeneşti şi grabnică le este căderea şi nu au nimic statornic şi nemişcat, ci toate sunt lesne de abătut şi au multă tragere spre cele potrivnice [firii]. Aşadar cine sunt mai de râs decât aceia

care cască gura şi se pironesc de cele trecătoare şi le socotesc pe acestea mai de cinste decât cele ce fiinţează neîncetat şi rămân pururea? 14. De aceea şi proorocul, osândindu-i foarte pe cei ce se agită pentru ele, zice: „Le-au socotit ca statornice şi nu ca pe unele ce fug‖ (Am 6, 5). Vezi cum printrun singur cuvânt a vrut să le înfăţişeze nimicnicia lor? Nu a zis „ca pe unele ce se duc‖, nici „ca pe unele ce se schimbă‖, nici „ca pe unele ce trec‖. Dar cum? „Ca pe unele ce fug‖, vrând să arate repeziciunea lor şi multa şi grabnica lor schimbare şi să ne înveţe pe noi ca niciodată să nu tindem către cele văzute, ci numai către cele pe care Dumnezeu le făgăduieşte să dorim şi să îndrăznim. 15. Căci chiar dacă ar fi mii de piedici, nu se poate ca în vreun fel să nu mai stea vreodată în picioare cele făgăduite de Dumnezeu. Fiindcă, după cum El Însuşi este neabătut şi neschimbat, rămânând neîncetat şi pururea Acelaşi, tot aşa şi făgăduinţele Lui nu pot cădea şi sunt nemişcate, în afară de cazul când sunt oprite să vină de faptele noastre. Dar în lucrurile omeneşti se întâmplă contrariul. Căci după cum stricăcioasă şi muritoare este firea omenească, aşa şi darurile din partea oamenilor sunt stricăcioase şi veştejite. Şi-i firesc. Căci stricăcioşi suntem noi, toţi oamenii, iar firea darurilor omeneşti urmează firea noastră. Dar cu făgăduinţele dumnezeieşti nimic de acest fel nu se întâmplă vreodată, ci doar acelea singure au statornicie, şi nemişcare, şi fixitate, şi tărie. 16. De aceea, vă rog, să le căutăm pe acelea care rămân pururea şi nu primesc schimbare. Căci aceasta fiind grija mea, v-am pus înainte cuvântarea aceasta, ca să fac un îndemn comun tuturor, şi celor iniţiaţi mai demult şi celor învredniciţi de curând de darul botezului. Dar acum, după ce zilele trecute am fost neîncetat lângă mormintele sfinţilor mucenici şi am dobândit de acolo multă binecuvântare şi neam bucurat de învăţătură din belşug, urmează să se termine slujbele neîncetate şi este necesar să amintesc dragostei voastre că [trebuie] să aveţi înlăuntrul vostru pomenirea unei atât de bogate învăţături şi să le cinstiţi pe cele duhovniceşti mai presus decât toate cele ale vieţii acesteia. 17. Cu multă râvnă să fiţi aici, în fiecare dimineaţă, ca să aduceţi Dumnezeului tuturor rugăciunile şi mărturisirile [voastre] şi să-I mulţumiţi pentru cele deja încredinţate, şi să-L imploraţi ca să fiţi învredniciţi de mult ajutor spre a le păzi mai departe. Şi astfel, plecând de aici, fiecare să-şi facă, cu toată evlavia, treburile sale. Unul să se ocupe cu meşteşugurile, altul să alerge la ostăşie şi altul la îndatoririle cetăţeneşti. Dar fiecare să se apropie de treaba sa cu frică şi trezvie şi întreg timpul zilei să-l petreacă aşa, ca unul ce este dator la ceas de seară să vină iarăşi aici şi să dea socoteală de întreaga zi Stăpânului, şi să-I ceară iertare pentru

imboldurile potrivnice [voii Lui]. Căci şi dacă ne-am face mii de asigurări, nu se poate să nu ne facem vinovaţi de multe şi felurite alunecări: fie că am grăit ceva nepotrivit, fie am auzit şi am acceptat vreo vorbă deşartă, fie ne-am pornit mintea către vreun gând necuviincios, fie am avut priviri repezite, fie am pierdut vremea în zadar făcând lucruri care nu sunt de neapărată trebuinţă. 18. De aceea se şi cuvine în fiecare seară să cerem iertare Stăpânului pentru toate acestea şi să alergăm şi să implorăm iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar în vremea nopţii să petrecem cu trezvie, şi aşa să întâmpinăm mărturisirea de dimineaţă încât, în acest fel, fiecare dintre noi, bine chivernisindu-şi modul de trai, să poată trece fără primejdie marea acestei vieţi şi să fie învrednicit de iubirea de oameni a Stăpânului. Iar când ne cheamă vremea Liturghiei, mai mult decât toate să cinstim cele duhovniceşti şi adunarea de aici, ca şi cele pe care le avem în mână, să fie chivernisite în siguranţă. 19. Căci dacă ne preocupăm mai întâi de acestea duhovniceşti, în celelalte nu vom avea nici o greutate, iubitorul de oameni, Dumnezeu, dăruindu-ne multă îmbelşugare în acelea. Iar dacă suntem negrijulii faţă de cele duhovniceşti şi ne sârguim doar pentru celelalte şi, nedându-i nici o atenţie sufletului, ne întoarcem necontenit către cele lumeşti, vom rămâne în pagubă şi cu cele duhovniceşti şi nici în celelalte nu vom avea cu nimic mai mult. Acum dar, vă rog, să nu întoarcem pe dos buna rânduială, ci, ştiind bunătatea Stăpânului nostru să-I încredinţăm Lui toate şi să nu ne coborâm spre grijile lumeşti. Căci, Cel Ce ne-a adus dintru nefiinţă întru fiinţă, din pricina iubirii Lui de oameni, cu mult mai mult ne va face parte, după aceea, de toată purtarea Sa de grijă. „Căci ştie – zice – Tatăl vostru Cel din cer că aveţi nevoie de toate acestea, mai înainte ca voi să I le cereţi‖ (Mt 6, 32). 20. De aceea, doreşte ca noi să ne desprindem de orice grijă de acest fel şi toată tihna să o avem în cele duhovniceşti. Căci El zice: tu caută cele duhovniceşti, iar Eu îţi voi da cu mărinimie toate cele trupeşti. Aşa au fost bine plăcuţi toţi drepţii [înaintea Lui]. Căci pornind de la virtuţile lor am adus vorba despre ceea ce grăim acum. Fiindcă spuneam că aceia, primind făgăduinţa celor simţite, au căutat pe cele înţelegătoare, iar noi facem contrar acelora: având făgăduinţa celor înţelegătoare, căscăm gura la cele simţite. 21 . De aceea, vă rog, chiar dacă suntem sub har, să-i urmăm pe aceia care de la sine şi încă înainte de Lege, din învăţătura pusă în firea lor, au putut să se ridice la atâta înălţime de virtute, şi să ne punem toată sârguinţa în grija faţă de suflet şi să alungăm alte preocupări şi să împărţim cu bună rânduială sarcinile: noi

înşine să ne îngrijim de suflet, căci acest lucru este cel mai de seamă pentru noi, iar Stăpânului tuturor să-I încredinţăm toată preocuparea şi grija pentru trup. 22. Iar aceasta este cea mai mare dovadă a înţelepciunii Lui şi a negrăitei Sale iubiri de oameni, că a dat pe mâna noastră grija faţă de ceea ce e mai măreţ în noi – adică faţă de suflet – învăţându-ne, prin însăşi realitatea lucrurilor, că ne-a făcut liberi şi a lăsat pe seama noastră şi a voinţei noastre libere şi să aleagă virtutea, şi să alerge de bunăvoie spre răutate. Iar El a făgăduit că se îngrijeşte de toate cele trupeşti, vrând să ruşineze şi prin acest fapt firea omenească, pentru a nu se încrede în puterea proprie, nici să socotească ea că poate să aducă ceva pentru susţinerea vieţii de aici. 23. De aceea pe noi, cinstiţi fiind cu raţiune şi fiind învredniciţi de atâta preţuire, ne îmboldeşte spre imitarea celor iraţionale şi zice: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel din cer le hrăneşte‖ (Mt 6, 26). Este ca şi cum ar fi zis: dacă am atâta grijă de păsările cele necuvântătoare, căci fără să semene şi fără să lucreze le dau de toate, cu mult mai mult voi avea mai mare grijă de voi, cei cuvântători, dacă aţi vrea să preţuiţi mai mult cele duhovniceşti decât cele trupeşti. Căci dacă şi păsările, şi chiar toată zidirea, pentru voi le-am adus [întru fiinţă] şi Mă îngrijesc atât de mult de acestea, de câtă [gingaşă] purtare de grijă nu vă voi învrednici pe voi, pentru care le-am făcut toate acestea? 24. Să avem îndăzneală, vă rog, dar [temeluită] pe făgăduinţa lui Dumnezeu şi toată mintea noastră să o întindem către dorirea celor duhovniceşti şi toate celelalte să le socotim mai prejos faţă de bucuria celor viitoare, ca să avem parte, cu prisosinţă, şi de cele de aici şi să putem fi învredniciţi şi de bunătăţile făgăduite şi să fim sloboziţi şi de chinul gheenei. Să nu-mi fie mie iarăşi ca să-mi omor toată vremea în delăsare şi spectacole nefolositoare, în adunări stricate, în banchete şi beţii zilnice, nici să nu risipim prin negrijă, după ce [plecăm], cele bine adunate [aici], ci să ţinem cu tărie toate cele dăruite nouă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. 25. Şi mai ales voi, cei nou îmbrăcaţi în Hristos, care aţi primit coborârea Duhului, vă rog, în fiecare zi cercetaţi cu atenţie strălucirea hainei voastre, ca să nu primească nicidecum vreo pată sau zbârcitură: nici prin vorbe nepotrivite, nici prin auzirea celor deşarte , nici prin gânduri rele, nici prin ochii ce se împiedică pur şi simplu de orice le cade prima dată sub privire. Să ne străjuim pe noi înşine din toate părţile, prin pomenirea neîncetată a acelei înfricoşate zile încât, rămânând în

lumina [de acum] şi păzind haina nestricăciunii nepătată şi curată, să fim învredniciţi de acele negrăite daruri. De care fie ca noi, toţi, să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilie despre spovedanie

Când ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar când ni-i bolnav sufletul, amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sunt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim râurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (În. 5: 2-15), bolnavul coborât prin acoperiş (Lc. 5: 18-25), iar înainte de toţi Cain (Fac. 4: 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti câte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decât bolii, pe cât este sufletul mai bun decât trupul. Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsând la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri când păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muşcătura. Gândeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decât cei tăiaţi şi arşi cu fierul înroşit; şi câte nu fac, câte nu suferă, cât nu plâng şi se tânguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!

Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi, ducându-te la uşa lui şi rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, să îţi măreşti şi mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere şi să Se mânie şi mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiţi de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de uşor de împăcat, Îl mâniem; şi mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrând să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ţi-ar face mereu bine, deşi Îl insulţi, L-ai dispreţui mai mult. Dar ca să nu faci asta, Îşi întoarce câtăva vreme faţa de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire‖ (Ps. 94: 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sunt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, când pleacă de aici, sunt duse la înfricoşătorul scaun de judecată, având în jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate.

Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decât o închisoare; ci după cum atunci când intrăm în locaşul acela îi vedem pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume, dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra în viaţa fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit cu lanţuri mai grele decât cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătaşilor, ai vedea că sunt cu atât mai înlănţuiţi cu cât sunt mai bogaţi. După cum pe un întemniţat îl nefericeşti când îl vezi legat la gât şi la mâini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, când îl vezi înconjurat de bogăţii nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urâta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai în fundul temniţei, convingându-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gândurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănţuit, ci şi murdar, întinat şi plin de stricăciuni! Nici plăcerile trupeşti nu sunt mai bune decât dragostea de bani şi de avere, ba chiar mai rele, pentru că pângăresc şi trupul împreună cu sufletul şi aduc, şi peste unul şi peste altul, nenumărate boli. […] Înfricoşător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ţi singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi‖ (1 Cor. 11: 31). Dacă faci asta şi mergi înainte pe acest drum, vei dobândi şi cununa. - Dar cum să mă pedepsesc pe mine însumi? m-ai putea întreba. - Plângi, suspină cu amar, smereşte-te, chinuieşte-te, adu-ţi aminte de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci ştii că prin aceasta mai cu seamă se pedepseşte sufletul. Dacă ţi-ai adus aminte de păcatele tale, atunci ştii câtă durere se naşte de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăinţe ca răsplată îndreptăţirea, spunând: „Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!‖ (Îs. 43: 26). Nu-i puţin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale, întoarcerea lor şi pe o parte şi pe alta, după felul lor, şi trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atât de mare zdrobire de

inimă, că socoteşte că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deşertăciunile, pizmuirile tale şi toate păcatele la fel cu acestea! Că şi pentru aceste păcate nu vei suferi mică pedeapsa. Cel care ocărăşte se duce în iad (Mt. 5: 22); beţivul nu are parte de Împărăţia Cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubeşte pe aproapele sau supără atât de mult pe Dumnezeu, că nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poartă grijă de ai săi s-a lepădat de credinţă (1 Tim. 5: 8); cel care dispreţuieşte pe săraci este aruncat în foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate şi scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ţi le şterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ţi le şi scrie şi te şi pedepseşte. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi şi să ne fie şterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noştri în ziua cea înfricoşătoare. Aşadar, ca să nu se întâmple asta, să trecem pe dinaintea conştiinţei noastre cu toată luarea aminte toate păcatele noastre şi vom vedea atunci că suntem vinovaţi de multe păcate. Cine nu-i lipsit de lăcomie? Să nu-mi vorbeşti mie de o lăcomie măsurată, ci gândeşte-te că şi pentru această mică lăcomie vom fi pedepsiţi. Şi pocăieşte-te! Cine nu ocărăşte? Dar şi ocara te aruncă în iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rău în ascuns pe semenul său? Dar şi vorbitul de rău te lipseşte de Împărăţia Cerurilor. Cine nu s-a mândrit? Dar şi omul mândru este mai necurat decât toţi. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioşi? Dar şi acesta a săvârşit adulter (Mt. 5: 28). Cine nu s-a mâniat pe fratele său în zadar? Dar şi acesta este vinovat sinedriului (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Dar şi jurământul este de la cel rău (Mt. 5: 34-37). Cine n-a jurat strâmb? Dar şi jurământul strâmb e mai mult decât de la cel rău. Cine n-a slujit lui mamona? Dar şi acesta a căzut din adevărata robie, cea întru Hristos (Mt. 6: 24).

Pot să numesc şi alte păcate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns şi acestea şi îndestulătoare să ducă la pocăinţă pe un om care nu are inimă de piatră şi nu-i cu totul nesimţit. Dacă fiecare din aceste păcate aruncă în iad, ce nu vor face adunate toate la un loc? - Atunci cum ne mai putem mântui? mă poţi întreba. - Dacă vei întrebuinţa pentru fiecare păcat doctoria potrivnică păcatului : milostenia, rugăciunile, căinţă, pocăinţă, smerenia, inima zdrobită, dispreţuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumărate căi de mântuire dacă vrem să luăm aminte. […] Când mintea omului este stăpânită, ca de beţie sau de nebunie, de un gând rău, greu îi este omului să se libereze dacă sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este când faci loc în suflet patimilor rele! De aceea trebuie să le îndepărtăm prin orice mijloc şi să nu le lăsăm intrare liberă; când ajung de pun stăpânire pe suflet şi-l biruie, dau naştere la mare vâlvătaie, ca şi focul ce cade pe lucruri care se aprind uşor. Vă rog deci să faceţi totul ca să le opriţi intrarea. Să nu băgaţi în sufletul vostru orice păcat, mângâindu-vă cu acest gând fără de folos, spunând: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealaltă?” De aici se nasc mii şi mii de rele. Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorământ. Îşi începe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau câteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare (1 Regi 28: 7). Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat când Saul a gonit pe vrăjitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimţite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot când nu era Samuil de faţă; iar când a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plângă o astfel de faptă! El însă socotea că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte îndrăzneţe împotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său până a ajuns de s-a aruncat pe sine însuşi în prăpastia pierzării.[…] De aceea trebuie să ne împotrivim de la început păcatelor. Chiar dacă diavolul sar opri la cele dintâi păcate ce le aduce asupra noastră, nici aşa n-ar trebui să dispreţuim aceste prime păcate; când însă sufletul e nepăsător, diavolul ne urcă şi la mai mari păcate. Trebuie deci să facem totul ca să stârpim începuturile

păcatelor. Să nu te uiţi la păcat că este mic, ci să te gândeşti că ajunge rădăcină de mare păcat dacă nu-l iei în seamă. Iar dacă trebuie să vă spun ceva care să vă minuneze, este că păcatele mari nu au nevoie de atâta luare-aminte ca păcatele mici şi neînsemnate. Însăşi natura păcatelor mari face ca să ne îndepărtăm de ele; cele mici însă, pentru că sunt mici, ne fac să fim nebăgători de seamă şi nu ne îndeamnă să pornim cu hotărâre la stârpirea lor. De aceea şi ajung repede mari, pentru că dormim. Aceasta o poţi vedea şi cu bolile trupului. Aşa s-a născut în Iuda acel mare păcat. Dacă furtul banilor săracilor nu i s-ar fi părut mic păcat, n-ar fi ajuns să vândă pe Hristos. Dacă tirania slavei deşarte nu li s-ar fi părut iudeilor un păcat mic, n-ar fi alunecat să ajungă ucigători de Hristos. Şi poţi vedea că toate păcatele se nasc aşa. […] De la nişte păcate aşa de mici ne duce vicleanul diavol la păcate mari; iar de la păcatele cele mari ne duce la deznădejde; şi găseşte diavolul cu aceasta o altă cale de pieire, nu mai mică decât cea de mai înainte. Că nu ne pierde atât de mult păcatul cât deznădejdea. Dacă cel care a făcut un păcat se trezeşte, îşi îndreaptă prin pocăinţă repede păcatul săvârşit; dar cel care se deznădăjduieşte şi nu se pocăieşte nu se îndreaptă, pentru că n-a folosit leacurile pocăinţei. Diavolul ne mai întinde încă o a treia cursă cumplită. De pildă când păcatul îmbracă haina evlaviei. - Dar de unde are diavolul atâta putere, aş putea fi întrebat, încât să înşele pe oameni până într-atâta? - Ascultă şi fereşte-te de gândurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel că femeia să nu se despartă de bărbat şi să nu se lipsească unul pe altul decât prin bună înţelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o aşa zisa dragoste de evlavie şi de înfrânare, îndepărtându-se de bărbaţii lor, cu gândul că fac faptă de evlavie, au împins pe bărbaţii lor la desfrânare.[…] Alţii socotesc iarăşi drept un mare câştig să se întristeze peste măsură pentru păcatele lor. Dar şi aceasta este o viclenie diavolească; dovada Iuda; aceasta l-a făcut să se spânzure. De aceea şi Pavel se temea pentru cel ce căzuse în desfrânare; se temea să nu păţească la fel şi a sfătuit pe corinteni să-l smulgă iute din ghearele deznădejdii, „ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta‖ (2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arăta că o astfel de întristare prea mare este o cursă a diavolului, spune: „Ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana; că nu ne sunt necunoscute gândurile lui‖ (2 Cor. 2: 11); că ne atacă el cu multă viclenie, ne spune Pavel. Dacă diavolul ar lupta împotriva noastră pe faţă şi deschis, victoria noastră ar fi uşoară şi lesnicioasă; dar, mai bine spus, dacă suntem cu luare-

aminte chiar ne va fi uşoară, că Dumnezeu ne-a înarmat împotriva fiecăreia din aceste viclenii. Ascultă ce ne sfătuieşte Hristos, pentru a ne convinge să nu nesocotim nici cele mai mici păcate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui său: «Nebune» vinovat va fi gheenei‖ (Mt. 5: 22); şi: „Cel ce se uită cu ochi desfrânaţi, a şi săvârşit păcatul desfrânării‖ (Mt. 5: 28) şi vaită pe cei ce râd (Lc. 6: 25). Pretutindeni stârpeşte începuturile şi seminţele păcatelor şi ne spune că vom da socoteală de orice cuvânt deşert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfă lui Dumnezeu chiar pentru gândurile copiilor lui (Iov 1: 5). Despre a nu te deznădăjdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?‖ (Ier. 8: 4); şi iarăşi: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu‖ (Iez. 18: 23); şi: ,,Astăzi de veţi auzi glasul Lui‖ (Ps. 94: 8). Sunt în Sfânta Scriptură şi alte multe cuvinte şi pilde de acest fel. Şi ca să nu pierim din pricina unei false evlavii, ascultă ce spune Pavel: „Ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta‖ (2 Cor. 2: 7). Cunoscând, dar, toate acestea, să punem înţelepciunea Scripturilor în faţa tuturor căilor care abat pe trândavi de pe drumul cel drept.  Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă mă uit cu curiozitate la o femeie?‖ Dacă săvârşeşti desfrânarea cu inima, repede o vei îndrăzni şi cu trupul.  Să nu spui: „Ce mare lucru este dacă nu dau nimic de pomană săracului acestuia?‖ Dacă nu dai acestuia, n-ai să dai nici celuilalt; iar dacă nu dai aceluia, n-ai să dai nici altuia.  Iarăşi să nu spui: „Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu?‖ Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21: 1-29). Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luato cu sila, ce osândă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului? Aşadar, ca să nu fim osândiţi, să nu ne mânjim cu silnicii şi cu răpiri. Să ne ferim de păcate; şi mai ales de începuturile păcatelor, ca să ne îngrijim cu toată râvna şi de virtute. […] (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Taina Spovedaniei, PSB 23, Bucureşti, 1994 Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie

Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Sfânta Împărtăşanie

Euharistia (Trupul şi Sângele lui Hristos) „Gândeşte-te, omule, de ce jertfă ai să te atingi şi de ce masă ai să te apropii. Adu-ţi aminte că, deşi eşti pământ şi cenuşă, te împărtăşeşti cu trupul şi Sângele lui Hristos.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 21) „… şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său.‖ (Din vol. Problemele vieţii, p. 69) „Cine ne asigură că semnul semnelor s-a împlinit? Că Dumnezeu este acolo? Că Iisus Hristos este prezent pe altar, de când au fost pronunţate cuvintele de sfinţire? Că în loc de pâine, este Trupul sfinţit al Mântuitorului? Că în loc de vin este Sângele Legii celei noi? Că în momentul sfinţirii o minune transformă, schimbă pâinea în Trup şi vinul în Sânge, în aşa fel încât neavând nici pâine nici vin, Iisus Hristos singur este acolo. Iisus Hristos cu totul întreg, Trupul Lui, Sângele Lui, sufletul Lui, dumnezeirea Sa. Cine ne afirmă aceste lucruri? Cine ne vine ca garant? Cine ne dă siguranţa absolută? Dumnezeu Însuşi.

Cuvântul lui Dumnezeu, afirmaţia lui Dumnezeu. Realitatea acestui cuvânt nu va fi pusă la îndoială, atât sunt de clare pasajele Evangheliei care le cuprind. Privitor la eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu cine va îndrăzni să-i pună lui limite? Au existat ele când El făcea să iasă universul din nefiinţă? Cine a zis: Acesta este Trupul Meu? Este un om? Este preotul pe care noi îl avem sub ochi? Ferească Dumnezeu! Căci precum atunci acel glas Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul de atunci toate se produc, toate la timpul lor chiar natura noastră de atunci se creează; chiar acest glas auzit în Biserică şi la o singură masă, de atunci în fiecare zi şi până la a doua venire a Lui face aceeaşi jertfă perfectă. Dumnezeu singur acţionează, Dumnezeu singur vorbeşte, Dumnezeu singur lucrează această minune, cea mai mare din toate minunile Sale, încoronarea, consumarea tuturor faptelor Sale, marea şi divina realitate pe care Legea Veche n-o cuprindea decât în închipuiri. Priviţi la profetul Ilie în faţa victimelor lui, a jertfei primitive. El ridică ochii la cer, el zice un cuvânt, focul coboară şi consumă victimele. Imaginea este solemnă fără îndoială, scena este sublimă: însă ce este aceea faţă de preţul minunilor la care este martor altarul ortodox? Însă cu ce condiţii şi cu ce preţ ne vom bucura noi de aceste minuni? Condiţia expresă este ca noi să avem încredere absolută în cuvântul lui Dumnezeu. El a zis: Acesta este Trupul Meu, deci este cu adevărat trupul Lui. (…) Căci unde este cea mai mare certitudine, în simţurile noastre care adesea ne înşeală sau în cuvântul Lui Dumnezeu care nu ne înşeală şi nu poate să ne înşele niciodată? Când deci, o creştine, Dumnezeul tău ţi-a zis: Acesta este Trupul Meu bucură-te de o plăcere atât de delicioasă, îmbogăţeşte-te cu o atât de imensă binefacere, îmbată-te de o atât de suavă dulceaţă. Nu mai zice: Oh! cât aş vrea să-L văd, săL ating, să respir parfumurile Lui divine!‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 198199) Euharistia (masa cea dumnezeiască) „Care păstor hrăneşte oile sale cu mădularele lui? Dar pentru ce vorbesc de păstor? Sunt mame care, după ce au născut, dau de multe ori pe copiii lor să fie hrăniţi de alte mame. Hristos însă n-a îndurat lucrul acesta, ci însuşi ne hrăneşte cu propriul Lui sânge şi prin toate Se uneşte strâns cu noi. Uită-te, te rog, S-a născut din fiinţa noastră! - Dar aceasta n-are legătură cu toţi oamenii.

- Are totuşi legătură cu toţi oamenii. Dacă Dumnezeu a venit la firea noastră, atunci negreşit a venit la toţi oamenii; iar dacă a venit la toţi oamenii, atunci a venit şi la fiecare‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23, p.935) ,,Vedeţi cum S-a unit Hristos cu mireasa Sa? Vedeţi cu ce fel de hrană ne creşte pe toţi? Din aceeaşi plămadă din care am fost făcuţi ne şi hrănim. Căci precum femeia îşi hrăneşte pruncul cu sângele şi laptele ei, aşa şi Hristos, pe care i-a născut, Însuşi îi hrăneşte necontenit cu sângele Său.‖ (Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi, în vol. Cateheze baptismale, p. 64) Euharistia (pâinea cea spre fiinţă) „Cu înseşi fiinţa sa (a omului – n.n.) se amestecă sângele, făcându-l voinic şi curat, şi ducându-l spre cea mai neexplicată frumuseţe.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVI, p. 220) „Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară ca celelalte mâncăruri. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara unindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici! Sfintele Taine intră în fiinţa trupului.‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia a noua, p. 178) „Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară ca celelalte mâncări. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara unindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici! Sfintele Taine intră în fiinţa trupului.‖ (Omilie despre pocăinţă şi despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie…, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 187) „Nu zic că este pâine, nici să gândeşti că este vin, pentru că nu merge în jos ca celelalte bucate. Să nu dea Dumnezeu să fie acestea, nici să cugeţi acest lucru niciodată, că precum la ceară focul nu are nici o prisoseală, aşa gândeşte şi pentru dumnezeieştile taine, că se împart în fiinţa trupului.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 105-106) Euharistia (leac mântuitor) „Sfintele Taine din faţa noastră sunt leac mântuitor al rănilor noastre, sunt bogăţie neîmpuţinată, pricinuitoare a Împărăţiei Cerurilor.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost

făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 21-22) Euharistia (doctoria nemuririi) „Nu ne dă Hristos apă de izvor, ci sânge viu, care nu-i simbol al morţii, ci pricină a vieţii‖. (Omilii la Matei, omilia VII, VI, în col. PSB, vol. 23, p. 98) Euharistia (Sfânta Mulţumire) „Că şi înfricoşătoarele taine, pline de nespusă mântuire, săvârşite la fiecare slujbă, se numesc euharistie, adică mulţumire, pentru că sunt o aducere aminte de multe binefaceri ale lui Dumnezeu faţă de noi, pentru că ne arată capul purtării de grijă a lui Dumnezeu şi pentru că prin toate ne pregătesc să-I mulţumim lui Dumnezeu‖. (Omilii la Matei, omilia XXV, III, în col. PSB, vol. 23, p. 324) ,,Paharul binecuvântării carele binecuvântăm, au nu este împărtăşirea sângelui lui Hristos? (1 Cor. 10, 16). Dar ce spui, fericite Pavele? Voind a aţâţa pe ascultător şi amintindu-i de Tainele cele înfricoşate, numeşti paharul acela înfricoşat şi spăimântător paharul binecuvântării? Da, zice el, căci ceea ce eu vorbesc nu este puţin lucru. Binecuvântare când zic eu, înţeleg euharistie, iar când zic euharistie, înţeleg întreaga comoară a binefacerii dumnezeieşti şi amintesc de darurile cele mari şi minunate. Căci şi noi vorbind de paharul binecuvântării înţelegem binefacerile lui Dumnezeu cele negrăite, şi de câte ne-am bucurat; ne apropiem astfel de dânsul şi ne împărtăşim, mulţămindu-i că a izbăvit neamul omenesc din rătăcire, că fiind depărtaţi de dânsul, ne-a apropiat, că neavând nici o nădejde şi fiind fără Dumnezei în lume, el ne-a făcut fraţii săi şi împreună-moştenitori. Pentru acestea şi pentru altele de acest fel, mulţămindu-i ne apropiem de dânsul. Deci cum de voi faceţi cele potrivnice, o, corintenilor: binecuvântând pe Dumnezeu că v-a scăpat de idoli şi în acelaşi timp alergând la mesele lor? Paharul binecuvântării carele binecuvântăm, au nu este împărtăşirea sângelui lui Hristos? A vorbit foarte drept şi înfricoşat. Ceea ce el spune aici aceasta înseamnă: că ceea ce este în pahar este chiar sângele cel curs din coasta lui şi din acel sânge ne împărtăşim. L-a numit paharul binecuvântării, fiindcă avându-l în mână, noi lăudăm pe Dumnezeu, îl admirăm şi suntem uimiţi de darul său cel nespus, binecuvântându-l că şi-a vărsat şi sângele său ca să nu rămânem în rătăcire, şi nu numai că l-a vărsat, ci încă ne-a şi împărtăşit pe noi toţi dintr-însul. Aşa că dacă

doreşti sânge, apoi nu sângele dobitoacelor ucise la capiştea idolilor, ci chiar cu sângele meu te împărtăşeşte. Şi ce poate fi mai înfricoşat ca aceasta? Ce poate fi şi mai drag totdeodată? Aceasta o fac şi cei ce iubesc, adică atunci când văd că cei iubiţi de dânşii sunt alipiţi de alţii străini, iar ei sunt dispreţuiţi, apoi le dau cele ale lor şi-i înduplecă a se depărta de aceia. Cei ce iubesc cu dragoste omenească îşi arată aceasta prin bani, sau haine, sau moşii, niciodată însă nu şi-a arătat cineva dragostea prin sânge. Hristos însă şi-a arătat dragostea lui cea fierbinte către noi şi în aceasta. În legea veche, fiindcă se găseau mai nedesăvârşiţi, suferea şi le primea sângele ce-l jertfeau la altar, ca astfel să se depărteze singuri de jertfele idoleşti, ceea ce iarăşi venea din dragostea lui cea negrăită către neamul omenesc; aici însă a preschimbat ierurgia într-un chip cu mult mai înfricoşat şi mai măreţ, şi chiar însăşi jertfa preschimbându-o, a poruncit ca în locul jertfirii dobitoacelor să se pună înainte pe sine însuşi.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 249-250) Euharistia (unirea cu Hristos) „Noi nu suntem toţi decât un singur trup, zice Scriptura, şi mădulare ale trupului Lui şi ale oaselor Lui. Căci cei ce sunt învăţaţi în tainele noastre sfinte să asculte cu atenţie ceea ce voi spune. Ca noi să devenim aşa nu numai prin iubire, ci încă şi real, să ne unim cu această carne divină. Este efectul pe care-l produce alimentul pe care Mântuitorul ni l-a dat pentru a face să cunoaştem căldura şi excesul iubirii Sale. Iată pentru ce a unit El, a amestecat trupul Lui cu al nostru, ca noi să fim toţi un singur trup, legat de un singur cap. În sfârşit, acela este semnul unei iubiri fierbinţi. Iov arată acest adevăr, când spune despre slujitorii săi că el îi iubea atât de mult, încât ei ar fi dorit să-l mănânce. Căci pentru a arăta ataşamentul lui viu şi frumos ei ziceau: Unde s-ar fi găsit unul care să nu se fi săturat la masa lui? (Iov 31, 33). Iată ce a făcut Iisus Hristos pentru noi; El ne-a dat carnea Sa să o mâncăm pentru ne a angaja ca să avem pentru El o iubire din cele mai mari şi a ne-o arăta pe cea pe care o are El pentru noi; El nu s-a făcut numai văzut celor ce doreau să-L contemple, ci S-a lăsat atins, S-a dat să fie mâncat, să fie înfipţi dinţii în El, absorbind în aşa fel încât să mulţumească cea mai fierbinte iubire.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 2-3, p. 222) ,,Pâinea care frângem, au nu împărtăşirea trupului lui Hristos este? Dar pentru ce oare nu a întrebuinţat apostolul cuvântul μετοχή, ci κοινωνία? Pentru că a voit prin cuvântul κοινωνία (împărtăşire), să arate ceva mai mult decât se înţelege prin cuvântul μετοχή, deşi amândouă cuvintele au multă asemănare; au voit adică să

arate că nu numai ne împărtăşim, ci şi că împărtăşindu-ne ne unim cu dănsul. Căci după cum trupul acela a fost unit cu Hristos, tot aşa şi noi prin pâinea aceasta ne unim cu dânsul. Dar pentru ce oare a adăogat care frângem? Aceasta se întâmplă numai în euharistie, şi numai aici se poate vedea, nu însă şi atunci când era pe cruce, şi când s-a petrecut cu totul dimpotrivă, după cum zice: Os nu se va zdrobi dintr-însul (In. 19, 36). Dar ceea ce nu a pătimit pe cruce, aceasta o pătimeşte în punerea înainte pentru tine, şi primeşte a se frânge pentru ca pe toţi să-i sature. Apoi fiindcă s-a zis împărtăşirea trupului, iar ceea ce se dă spre împărtăşire este altceva decât aceea cu care ne împărtăşim, iată că apostolul a nimicit şi această mică deosebire, căci spunând împărtăşirea trupului a căutat iarăşi a spune ceva mai apropiat, pentru care a şi adăogat: Căci o pâine, un trup cei mulţi suntem (1 Cor. 10, 17). Ce spun eu împărtăşire, zice, căci noi suntem una cu trupul acela. Ce este pâinea din punerea înainte? Trupul lui Hristos. Deci ce devin cei ce se împărtăşesc din ea? Trupul lui Hristos, şi nu mai multe trupuri, ci un trup. După cum pâinea fiind alcătuită din multe boabe de grâu, este unită într-un singur întreg, fără să se vadă undeva boabele de grâu – deşi ele fiinţează – astfel şi noi ne unim unii cu alţii şi cu Hristos. Nu că tu te hrăneşti din alt trup, iar acela din altul, ci din acelaşi ne hrănim cu toţii. Pentru aceea a şi adăogat: Căci toţi dintr-o pâine ne împărtăşim.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 250251) ,,… multe şi felurite sunt luptele dintre noi toţi, şi ne găsim faţă de alţii, care sunt mădulare ale trupului lui Hristos, mai grozav decât fiarele sălbatice. Hristos te-a unit cu El (prin Sf. Euharistie – n.n.) – deşi tu erai atât de învrăjbit cu dânsul – pe când tu nu te cobori a te uni nici măcar cu fratele tău după cum se cuvine, ci te desparţi de dânsul, deşi te-ai bucurat de atâta dragoste şi viaţă din partea Stăpânului. Şi nici măcar nu şi-a dat trupul său în chip simplu, ci fiindcă firea cea dinainte a trupului celui plăzmuit din pământ ajunsese din pricina păcatului a fi moartă şi lipsită de viaţă, apoi a adus, cum s-ar zice, o altă frământătură, un alt aluat, adică însăşi trupul său, de la fire fiind acelaşi, însă lipsit de păcat şi plin de viaţă.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 251) ,,Devenim un singur trup cu Hristos prin Împărtăşire.‖ (Omilia despre căsătorie. Din comentariul la Efeseni, în vol. Cateheze maritale, p. 95) Euharistia (inhabitarea reciprocă a lui Hristos în noi şi a noastră în El)

„Cel că mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el (56) pentru a arăta că el se încorporează în El.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVII, 1, p. 225) „Te-am unit şi M-am lipit de tine. Mănâncă trupul Meu, am zis, şi bea sângele Meu, ca să te am şi Sus dar şi jos să Mă unesc în totul cu tine. Nu-ţi este de ajuns că pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Şi iarăşi m-am pogorât, şi nu oricum Mă împreunez cu tine, ci mă amestec, sunt mâncat, sunt fărâmat în părţi mici, ca astfel unirea să se facă întru totul, căci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel că eu sunt întru totul legat de tine. Nu vreau câtuşi de puţin să fie între noi vreo rupere cât de mică, ci doresc să fim împreună unul şi acelaşi.‖ (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XV-a, p. 176) Euharistia (când săvârşim Sfânta Euharistie, vestim moartea şi învierea Lui) „De câte ori veţi face aceasta, moartea Domnului veţi vesti (I Cor., 11, 26), adică faceţi amintire de mântuirea voastră, de binefacerea Lui către voi.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia III, p. 30) Euharistia (,,Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Hristoase…‖) ,,… acea masă (Cina cea de Taină – n.n.) nu avea nimic mai mult decât cea de după aceea, căci şi astăzi tot El este Care lucrează şi Care Se dă pe Sine, ca şi atunci.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, pp. 286-287) Euharistia (anamneza) ,,După cum noi pomenim mai ales acele cuvinte rostite în ceasul de pe urmă de către cei ce se duc de la noi şi le spunem moştenitorilor acelora, ca atunci când ar cuteza să calce acele porunci, să-i ruşinăm zicându-le: Gândiţi-vă că tatăl vostru aceste cuvinte le-a rostit la urmă către voi, şi până în seara în care a adormit, tot aceasta a poruncit – tot aşa şi Pavel voind a-şi face de aici vorba mai înfricoşată, numai cât nu le zice: Aduceţi-vă aminte că această taină v-a predanisit-o la urmă, şi chiar în acea noapte în care urma a fi omorât pentru voi, v-a poruncit acestea la acea cină sfântă, după care nimic nu a mai adăogat. Apoi povesteşte până şi împrejurările petrecute atunci, zicând că: Au luat pâine, şi mulţumind au frânt, şi au zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu, carele se

frânge pentru voi.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 287) ,,… vorbind (Pavel – n.n.) de acea cină, când cu toţii au stat pe acelaşi aşternut [Tâlcuirea Arhim. Theodosie Athanasiu: pe acelaşi aşternut. Obiceiul Evreilor era de a sta la masă culcaţi jos pe pământ, sau chiar şi pe pat, când negreşit că aveau sub dânşii un aşternut, fie pentru a nuşi murdări hainele, fie pentru a sta pe ceva moale. Deci expresia de aici pe acelaşi aşternut în acest înţeles este pusă. (n.s. 1, p. 287)] şi de la însuşi Hristos au primit jertfa aceasta, tot aşa şi astăzi se găsesc, pentru care şi zice: Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi paharul acesta veţi bea, moartea Domnului vestiţi până când va veni (1 Cor. 11, 26). După cum şi Hristos, zicând: Aceasta să faceţi întru pomenirea mea, a acoperit de noi pricina predării acestei taine, şi împreună cu celelalte spunând că şi aceasta este de-ajuns a ne sluji de pricină a evlaviei noastre – fiindcă atunci când vei cugeta ce a pătimit pentru tine Stăpânul, vei fi mai cu băgare de seamă şi mai filosof – tot aşa şi Pavel iarăşi zice: Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, moartea Domnului vestiţi, căci şi aceasta este tot aceeaşi cină. Apoi arătând că această cină rămâne până la sfârşitul lumii, aceeaşi zice: până când va veni.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, pp. 287-288) Euharistia (caracterul sobornicesc al Euharistiei) „O singură masă ne stă tuturor înainte; un singur Tată ne-a născut; cu toţi am ieşit din acelaşi pântece; aceeaşi băutură ni s-a dat tuturora; dar, mai bine spus, nu numai aceeaşi băutură, ci ni s-a dat să bem şi dintr-un singur potir. Că Tatăl, vrând să ne facă să ne iubim unii pe alţii, a meşteşugit şi aceea ca să bem toţi dintr-un singur potir, semn de foarte puternică dragoste a unora cu alţii‖. (Omilii la Matei, omilia XXXII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 403) Euharistia („Acesta este trupul Meu‖ [Matei 26, 26.]) „Să nu ne uităm numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvântul Lui nu înşală niciodată, pe când simţurile ne înşală uşor. Cuvântul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe când simţurile noastre de foarte multe ori greşesc. Când cuvântul Lui spune: Acesta este trupul Meu, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouă ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sunt duhovniceşti‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 934)

Euharistia (aducerea Jertfei nesângeroase) „Că noi producem pururea ca jertfă pe acelaşi Miel, nu acum unul, mâine un altul, ci în veci pe acelaşi, aşa că o singură jertfă este. Dar fiind vorba de aceasta, zici tu, fiindcă se produce în multe locuri, apoi sunt şi mai mulţi Hristoşi? Nicidecum, ci unul şi acelaşi Hristos este pretutindeni, un trup, care este acelaşi şi acolo şi aici. Deci, precum este un trup, deşi se produce în multe părţi, şi nu mai multe trupuri, aşa şi o singură jertfă. Arhiereul nostru este chiar El, Care a produs Jertfa ce ne curăţeşte pe noi. Acea jertfă o producem şi astăzi, acea produsă şi atunci.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 230) Euharistia (prefacerea darurilor) „Tainele din faţa noastră nu sunt fapte ale puterii omeneşti. Domnul, Care le-a săvârşit atunci la cina aceea, Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea acum. Noi preoţii nu suntem decât slujitorii; El este Cel ce le sfinţeşte şi le preface‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 935) „Hristos e de faţă. Acela Care a pregătit atunci masa aceea, Acelaşi o pregăteşte pe aceasta şi acum. Cel care face ca cele puse înainte să ajungă Trup şi Sânge ale lui Hristos nu este un om, ci este Însuşi Iisus Hristos Cel răstignit pentru noi. Preotul stă împlinind forma şi rostind cuvintele acelea, dar sunt puterea şi harul lui Dumnezeu. El a spus: Acesta este Trupul Meu. Aceste cuvinte prefac pe cele puse înainte. Şi după cum cuvintele acelea care au spus: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Fac., 1, 28) s-au rostit o singură dată, dar se împlinesc cu fapta de-a lungul vremurilor, pentru că acele cuvinte au întărit firea noastră pentru facerea de copii, tot astfel şi cuvintele acestea, rostite o dată, fac desăvârşită jertfa în fiecare zi în biserici, de atunci şi până astăzi şi până la venirea Lui.‖ (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 56) „Cel ce este în faţa Sfintei Mese nu face nimic de la el şi nici darurile puse înainte nu sunt fapte ale firii omeneşti, ci harul Domnului este de faţă, deasupra lor, şi se pogoară peste toţi, şi săvârşeşte acea Jertfă tainică. Om este, e drept, cel ce stă în faţa Sfintei Mese, dar Dumnezeu este Cel ce lucrează prin el. Nu te uita, dar, la firea celui pe care îl vezi, ci gândeşte-te la harul cel nevăzut. Nimic nu este omenesc din cele ce se întâmplă pe această Sfântă Masă.‖ (Omilia I la Rusalii, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 208)

Euharistia (Hristos Se aduce jertfă şi Se împarte credincioşilor) „Credeţi, dar, că şi acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat. Întru nimic nu se deosebeşte aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârşeşte un om, iar pe cealaltă Hristos, ci El o săvârşeşte şi pe aceasta şi pe aceea. Când îl vezi pe preot că-ţi dă trupul şi sângele Lui nu socoti că preotul face asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine‖. (Omilii la Matei, omilia L, II, în col. PSB, vol. 23, p. 582) „Cel Ce a dat ceea ce-i mai mult, adică pe El însuşi, cu mult mai mult nu va refuza să-ţi dea şi trupul Său. Să auzim, dar, şi preoţi şi credincioşi, de ce am fost învredniciţi! Să auzim şi să ne cutremurăm! Ne-a dat să ne săturăm cu sfântul Lui trup! S-a dat pe El însuşi jertfă! Ce cuvânt de apărare mai avem când fiind hrăniţi aşa păcătuim atâta! Când mâncând Mielul, suntem lupi! Când fiind hrăniţi cu Oaia, răpim ca leii!‖. (Omilii la Matei, omilia L, III, în col. PSB, vol. 23, p. 583) „Câţi oameni nu spun azi: Aş fi voit să-I văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui! Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primeşti înăuntrul tău‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 934) „Prin Sfintele Taine ale Sfintei Euharistii El Se uneşte cu fiecare din credincioşi; pe cei pe care i-a născut îi hrăneşte cu trupul Lui; nu-i dă altuia să-i hrănească, ca să te convingi iarăşi, şi prin aceasta, că a luat trupul tău‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 935) Euharistia (Hristos Se împarte, nu Se desparte şi niciodată nu Se sfârşeşte) „Să presupunem un foc de unde se aprind mii de focuri, două mii, trei mii de flăcări, şi mai multe încă; acest foc, după ce şi-a dat lumina sa şi puterea sa la toate aceste mii de flăcări, nu rămâne el cu totul deplin acelaşi? Nimeni n-o tăgăduieşte. Căci dacă printre lucruri, lucruri nevăzute şi neîmpărţite, pe care împărţirea le micşorează, sunt care nu pot da din ele altora, fără să sufere micşorarea, cu cât mai tare va fi pentru Fiinţa netrupească şi nestricăcioasă? Căci dacă nu este în mod necesar împărţire când lucrul comunicat este o substanţă trupească, atunci când se vorbeşte despre o putere, şi despre o putere provenind dintr-o substanţă

netrupească, nu este mai vizibil că ea nu trebuie să sufere nici o împărţire? Iată pentru ce zice Sfântul Ioan: Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi adaugă mărturia sa la cea a lui Ioan Botezătorul.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XIV, 1, p. 66) Euharistia (primirea ei) „Câţi oameni nu spun azi: Aş fi voit să-I văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui! Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primeşti înăuntrul tău‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 934) Euharistia (primirea Sfintei Euharistii numai după ce ne-am spovedit păcatele) „Este timp de pocăinţă şi pentru catehumeni şi pentru cei botezaţi; unii, pocăinduse, să aibă parte de sfânta taină a Botezului, iar ceilalţi, spălându-şi prin mărturisire păcatele săvârşite după botez, să se apropie cu conştiinţa curată de Sfânta Masă.‖ (Omilii la Matei, omilia X, V, în col. PSB, vol. 23, p. 127) ,,Cunoscând, dar, mijloacele de vindecare a rănilor noastre, (căile pocăinţei), să le întrebuinţăm necontenit ca, făcându-ne cu adevărat sănătoşi, să ne împărtăşim cu îndrăznire cu Sfintele Taine, să întâmpinăm cu multă slavă pe Împăratul slavei, Hristos.‖ (Despre mărginita putere a diavolului, omilia a II-a, 5, în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 38) ,,Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6). Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci; noi însă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a ambiţiei necugetate, am călcat în picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrânaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate; înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinţei noastre şi îi conducem dintr-o dată în sfânta sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această cauză unii dintre cei care au fost iniţiaţi în Sfintele Taine cu atâta grabă, au fugit îndată şi au săvârşit nenumărate rele. Şi nu numai când e vorba despre alţi oameni, dar chiar când e vorba de noi înşine, trebuie să mărturisim că nesocotim această prea înfricoşătoare poruncă, atunci când ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine, făcând aceasta plini de

necurăţie şi cu nesocotinţă.‖ (Despre căinţă (I), 6, în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 72) Euharistia (este necesar a se ţine post înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii) ,,Mai înainte de a te împărtăşi, posteşti, ca să te arăţi oarecum vrednic de împărtăşire.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 289) Euharistia (primirea ei ,,spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci‖) ,,Tuturor deci a dat acest trup spre împărtăşire, ca astfel hrănindu-ne cu dânsul şi lepădând de la noi moartea cea dinainte, să ne amestecăm cu dânsul prin această masă sfântă şi să intrăm în viaţa veşnică şi nemuritoare.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 251) Euharistia (primirea ei înaintea morţii) „Un altul mi-a spus – n-o aflase de la altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă – că dacă cei care pleacă de pe lumea aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt însoţiţi de aici de îngeri, din pricina sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o.‖ (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 138) Euharistia (deasa ori rara împărtăşire?) „Mulţi dintre voi se împărtăşesc din jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două, iar alţii mai de multe ori. Deci, cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei de faţă, ci şi către cei ce stau prin pustii, căci aceia mai cu seamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori şi la doi ani. Deci ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată, sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei de o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puţine ori, ci pe cei cu cuget curat, pe cei cu inima curată, pe cei cu viaţa fără de prihană. Unii ca aceştia, apropie-se pururea, iar de nu sunt aşa, să nu se apropie niciodată. De ce? Fiindcă îşi iau cu sine judecată, şi osândă, şi pedeapsă nespusă. (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 231) „Nu sărbătoarea şi prăznuirea este pricină de împărtăşire, ci conştiinţa curată şi viaţa lipsită de păcate. După cum cel care nu se ştie cu nici un păcat pe cuget

trebuie să se împărtăşească în fiecare zi cu Sfintele Taine, tot astfel cel încurcat în păcate şi nepocăit nu trebuie să se apropie de Sfânta Împărtăşanie nici la sărbătoare‖. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 103) „Apropierea cea mai bună de Sfintele Taine nu se judecă prin ţinerea timpurilor sărbătorilor, ci prin conştiinţa curată‖. (Către iudei, cuv. III, 5, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 282) „Există însă şi o altă chestiune: mulţi se împărtăşesc, o dată pe an, alţii de două ori, alţii de mai multe ori. Pe care dintre ei îi vom ferici mai mult? Pe cei care se împărtăşesc o dată, pe cei care se împărtăşesc de câteva ori sau pe cei care se împărtăşesc de mai multe ori? Nici pe unii nici pe alţii, ci pe cei care se apropie de sfântul, potir cu conştiinţa curată, cu inima neprihănită, cu trăire lipsită de reproşuri. Aceştia se pot împărtăşi mereu. Ceilalţi însă, păcătoşii nepocăiţi, să stea departe de Preacuratele Taine, căci altfel îşi pregătesc lor răutate şi osândă.‖ (Din vol. Problemele vieţii, p. 170) „Mulţi oameni se împărtăşesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos într-un an o dată, alţii de multe ori într-un an. Oare pe care din aceştia îi vom lăuda sau îi vom ferici? Pe cei ce se împărtăşesc o dată, sau pe cei ce se împărtăşesc de multe ori, sau pe cei ce de puţine ori? Eu zic că nici pe cei ce se împărtăşesc din an în an, nici pe cei ce se împărtăşesc de multe ori, nici de puţine ori, ci numai pe cei ce se împărtăşesc cu gând curat şi cu inimă curată, pe cei ce au viaţă nehulită, pe cei ce sunt nepomenitori de rele şi nepizmuitori şi care poftesc pacea. Unii ca aceştia la toate praznicile domneşti să se împărtăşească. Iar cei ce sunt necunoscători şi necuraţi de tot felul de păcate, nici o dată în an să nu fie vrednici a se împărtăşi. Că mulţi bolnavi şi slabi mor împărtăşindu-se cu nevrednicie şi merg la iad.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 13) „Vremea Cuminecăturii este nu sărbătoarea şi praznicul, ci curăţia conştiinţei şi viaţa cea nevinovată. Că în ce fel cel ce n-are la el nici o împiedicare de păcate poate să se cuminece în toate zilele, aşa şi cel ce cade în păcat şi nu se pocăieşte, nici într-o sărbătoare nu poate să se cuminece, că nu ne uşurează pe noi aceasta de păcate de ne vom cumineca o dată în an ci, mai mult, aceasta ne osândeşte mai rău, că numai o dată ne cuminecăm şi nici atunci curat.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 251-252) Euharistia (primirea ei – condiţii)

„A ne apropia cu credinţă nu înseamnă numai a primi sfintele Taine ce stau înaintea noastră, ci şi a le şi atinge cu inimă curată şi a fi însufleţiţi de aceleaşi gânduri şi simţăminte ca şi cum ne-am apropia de însuşi Hristos. Ce dacă nu-I auzi glasul? Dar îl vezi aşezat pe Sfânta Masă! Dar, mai bine spus, îi auzi şi glasul! Îţi grăieşte prin evanghelişti‖. (Omilii la Matei, omilia L, II, în col. PSB, vol. 23, p. 582) „Taina aceasta a sfintei Împărtăşanii ne porunceşte să fim totdeauna curaţi nu numai de jaf şi de răpire, dar chiar de cea mai mică duşmănie‖. (Omilii la Matei, omilia L, III, în col. PSB, vol. 23, p. 583) „Nici un Iuda să nu se apropie de această masă, nici un Simon Magul! Că şi unul şi altul au pierit din pricina iubirii de argint! Să fugim de această prăpastie; nici să socotim că ne este de ajuns spre mântuire dacă facem dar acestei sfinte mese un potir de aur bătut în pietre scumpe dezbrăcând pe văduvă şi orfani. Dacă vrei să cinsteşti jertfa adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fă-ţi-l de aur. Care ţi-i câştigul dacă sufletul ţi-i mai rău decât plumbul şi lutul, iar potirul dăruit, de aur?‖. (Omilii la Matei, omilia L, III, în col. PSB, vol. 23, p. 583) „Nimeni să nu se apropie cu scârbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toţi să fim cu minţile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paştele stând în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mâini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însă trebuie să mergi în cer. De aceea trebuie să fim totdeauna veghetori. Nu e mică pedeapsa pentru cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. Adu-ţi aminte cât te-ai revoltat împotriva vânzătorului, împotriva răstignitorilor. Caută, dar, să nu te faci şi tu vinovat de trupul şi sângele lui Hristos! Iudeii au junghiat prea sfântul trup, dar tu îl primeşti într-un suflet murdar, după ce ai primit atâtea binefaceri. Domnul nu S-a mulţumit numai să Se facă om, să fie pălmuit şi junghiat, ci să Se şi unească cu noi; ne-a făcut trup al Lui nu numai prin credinţă, ci chiar în realitate. Decât cine trebuie să fie mai curat cel ce se împărtăşeşte cu această jertfă? Nu trebuie să fie, oare, mai curată decât raza soarelui mâna celui care taie acest trup, gura care se umple de focul cel duhovnicesc, limba care se înroşeşte cu sângele cel prea înfricoşător? Gândeşte-te la cinstea cu care ai fost cinstit! Gândeşte-te la ce fel de masă iei parte! Ne hrănim şi ne unim cu Acela de Care îngerii se cutremură văzîndu-L, pe Care nici nu îndrăznesc să-L privească fără frică din pricina străfulgerării Lui; ajungem trup şi sânge al lui Hristos. Cine va grăi puterile Domnului? Cine va face auzite

toate laudele Lui?‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, IV, în col. PSB, vol. 23, pp. 934-935) „Aşadar să nu ne trândăvim de vreme ce suntem învredniciţi de o atât de mare dragoste şi cinste. Nu vedeţi pe copii cu câtă grabă se îndreaptă spre sânul mamei lor, cu câtă râvnă îşi înfig buzele în sân? Tot cu atâta grabă să ne apropiem şi noi de masa aceasta, de sânul potirului cel duhovnicesc; dar, mai bine spus, să sugem harul Duhului cu mai multă râvnă decât copiii de lapte. O singură durere să simţim, aceea de a nu ne împărtăşi cu această hrană‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 935) „Nici un Iuda să nu fie aici! Nici un iubitor de argint! Dacă nu eşti ucenic pleacă! Masa aceasta nu-i primeşte pe unii ca aceştia. Cu ucenicii Mei vreau să fac Paştele! (Matei 26, 18), a spus Domnul. Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foişorul acela unde era El cu ucenicii Lui atunci (Luca 22, 12). De acolo a plecat la Muntele Măslinilor (Matei 26, 30). Să plecăm şi noi de aici spre mâinile săracilor. Munte al Măslinilor este locul unde sunt săracii. (…) Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de sfintele Taine, nici unul care-i crud şi nemilos, nici unul care-i cu totul necurat. Cuvintele acestea vi le spun şi vouă care vă împărtăşiţi şi vouă celor ce împărtăşiţi. Este de neapărată trebuinţă să vi se spună şi vouă, ca să împărţiţi aceste daruri cu multă băgare de seamă. Nu mică vă va fi osânda dacă îngăduiţi să se împărtăşească de la această masă cineva pe care-l ştiţi cu vreun păcat. Sângele lui Hristos din mâinile voastre se va cere. De-ar fi general, de-ar fi mare dregător, de-ar fi chiar cel cu diadema pe cap, opreşte-l dacă se apropie cu nevrednicie! Tu ai mai multă putere decât el. Dacă ţi s-ar fi încredinţat să ai grijă de curăţenia apei unui izvor din care bea o turmă şi ai vedea că vine la apă o oaie plină toată de noroi la gură, n-ai lăsa-o să se aplece să bea, ca să nu tulbure izvorul; aici însă nu ţi s-a încredinţat izvorul unei ape, ci izvorul sângelui şi al Duhului‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, pp. 935-936) „Când îi vezi pe unii că se apropie, deşi au păcate mai murdare decât pământul şi noroiul, nu te revolţi şi nu-i opreşti? Ce iertare mai poţi avea? Pentru aceasta v-a cinstit Dumnezeu pe voi, preoţilor, cu această cinste, ca să-i deosebiţi pe unii de alţii. Aceasta e vrednicia voastră; aceasta-i trăinicia voastră, aceasta-i toată cununa voastră, nu ca să umblaţi într-o haină albă şi strălucitoare. - Dar de unde ştiu eu pe cutare şi pe cutare?

- Nu vorbesc de cei pe care nu-i cunoşti, ci de cei pe care-i cunoşti. Vrei să-ţi spun ceva mai înfricoşător? Nu e atât de mare grozăvia să spunem că au călcat în picioare pe Hristos, că au socotit ceva de rând sângele Testamentului şi au batjocorit harul Duhului (Evr., 10, 29). Cel care păcătuieşte şi se apropie de sfintele Taine este mai rău decât un îndrăcit: îndrăciţii, pentru că sunt stăpâniţi de demoni, nu sunt pedepsiţi; aceştia însă pentru că se apropie cu nevrednicie sunt daţi osândei veşnice. Aşadar nu numai pe aceştia să-i alungăm, ci pe toţi pe care-i vedem că se apropie cu nevrednicie. Nimeni să nu se împărtăşească, dacă nu-i ucenic! Nici un Iuda să nu se împărtăşească, ca să nu păţească ce-a păţit Iuda. Trup al lui Hristos este şi mulţimea aceasta. Vezi, dar, ca tu, care împărtăşeşti cu sfintele Taine, să nu mânii pe Stăpân dacă nu cureţi trupul acesta! Vezi să nu-i dai sabie în loc de hrană! Dacă un om nevrednic vine din neştiinţă să se împărtăşească, opreşte-l, nu te teme! Teme-te de Dumnezeu, nu de om! Dacă te temi de om, vei fi dispreţuit de om. Dar dacă te temi de Dumnezeu, vei fi respectat şi de om. Dacă nu îndrăzneşti să opreşti de la sfânta Împărtăşanie pe unul nevrednic, adu-l la mine. Nu-i voi îngădui o astfel de îndrăzneală. Mai degrabă mă voi despărţi de suflet decât să împărtăşesc cu sângele Stăpânului pe un nevrednic; mai degrabă îmi voi răspândi sângele meu decât să împărtăşesc cu sângele acesta atât de înfricoşător pe unul care nu merită. Nu ai nici o vină dacă nu cunoşti pe cel nevrednic, deşi l-ai cercetat cu deamănuntul. Cele ce ţi le-am spus, le-am spus de cei pe care-i cunoşti. Dacă vom îndrepta pe cei pe care-i cunoaştem, Dumnezeu ni-i va face cunoscuţi repede şi pe cei pe care nu-i cunoaştem. Dar dacă îngădui să se împărtăşească cei pe care-i cunoaştem că sunt păcătoşi, pentru ce să ne mai facă Dumnezeu cunoscuţi pe cei pe care nu-i cunoaştem? Nu spun cuvintele acestea ca să oprim de la împărtăşire pe oameni, nici să-i alungăm din biserică, ci ca să-i aducem la Sfânta împărtăşire după ce s-au îndreptat, ca să ne dăm silinţa să-i îndreptăm. Aşa vom face îndurător şi pe Dumnezeu. Vom găsi mulţi oameni care să se împărtăşească cu vrednicie şi vom primi şi mare răsplată şi pentru râvna noastră şi pentru grija ce o purtăm de alţii‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, VI, în col. PSB, vol. 23, pp. 936-937) „Care dintre voi n-ar vrea (…) să cuprindă picioarele lui Iisus? Puteţi şi acum, toţi câţi vreţi! Puteţi să-I cuprindeţi nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul acela sfânt, împărtăşindu-vă, cu cuget curat, cu înfricoşătoarele taine‖. (Omilii la Matei, omilia LXXXIX, III, în col. PSB, vol. 23, p. 995) „Este timp de pocăinţă şi pentru catehumeni şi pentru cei botezaţi; unii, pocăinduse, să aibă parte de sfânta taină a botezului, iar ceilalţi, spălându-şi prin mărturisire păcatele săvârşite după botez, să se apropie cu conştiinţa curată de Sfânta Masă.‖ (Omilii la Matei, omilia X, V, în col. PSB, vol. 23, p. 127)

,,Iubiţilor, să ne îngrijim de fraţi şi să păstrăm unirea cea către dânşii. Fiindcă spre aceasta ne îndeamnă jertfa cea înfricoşată. Poruncindu-ne a ne apropia de dânsa mai cu seamă cu dragoste fierbinte şi cu bună-înţelegere, ca astfel făcându-ne vulturi, să putem zbura de-a dreptul la cer, ba încă şi mai presus de ceruri. Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii (Mt. 24, 28), zice, numind aici stârv trupul Domnului, pentru moartea ce a suferit. Dacă el nu ar fi căzut, noi nu ne-am fi ridicat. Numeşte vulturi pe cei ce se apropie de dânsul, arătând prin aceasta că cel ce se apropie de acest trup trebuie a sta sus şi a nu avea nimic de obşte cu pământul şi nici a se târî jos pe pământ, ci a zbura într-una în sus, a avea privirea aţintită numai spre Soarele Dreptăţii şi a avea totodată şi ochiul cugetului ager ca al vulturului, căci masa aceasta este masa vulturilor, iar nicidecum a coţofenelor.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 253254) ,,Curăţă-ţi bine sufletul, pregăteşte-ţi cugetul pentru primirea acestor Taine, fiindcă dacă ţi s-ar încredinţa de a purta cu sineţi un copil împărătesc împreună cu podoabele sale, cu porfira şi diadema împărătească, negreşit că ai arunca de la sineţi orice ai avea pământesc. Acum tu primind cu tine nu un copil de împărat pământesc, ci pe unul-născut Fiul lui Dumnezeu, nu te înfricoşezi, spune-mi, nu arunci de la tine orice dragoste de cele lumeşti, şi nu te împodobeşti numai cu podoaba acea cuvenită, ci încă te uiţi la pământ, încă iubeşti banii şi te sperii de aur? Şi ce iertare ai putea avea? Ce îndreptăţire? Nu ştii că Stăpânul nostru îţi leapădă orice lux pământesc? Oare nu pentru aceea a primit el a se naşte în peşteră şi a avea mumă săracă? Nu pentru aceea oare zicea către cel ce se gândea la precupeţie: Iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul (Mt. 8, 20)? Dar ucenicii lui? Oare nu şi ei au păzit aceeaşi lege, ducându-se în casele celor săraci, şi unul cerea adăpost la un dubălar, altul la un făcător de corturi, iar altul la o vânzătoare de porfiră? – Fiindcă şi dânşii nu căutau însemnătatea caselor în care intrau, ci virtuţile sufleteşti ale celor ce locuiau în ele. Deci pe aceştia să-i urmăm şi noi, iubiţilor! Frumuseţea stâlpilor şi a marmurilor să le trecem cu vederea şi să căutăm numai la sălaşurile cele de sus, să călcăm în picioare orice trufie, împreună cu pofta de bani, şi să avem cugetul către cele de sus. Dacă noi suntem cu băgare de seamă, apoi chiar nici lumea întreagă nu este vrednică de noi, darămite stâlpii sau grădinile caselor. Pentru aceea vă rog ca să împodobim sufletul nostru; această casă să o pregătim precum trebuie.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 256-257) ,,… căci cum să nu fie cu nevrednicie, când cineva trece cu vederea pe cel sărac? Cel ce nu dă săracului, apoi îl mai şi ruşinează, cum să nu fie nevrednic? Că dacă a nu da săracilor scoate pe cineva din Împărăţia Cerurilor, chiar de ar fi cineva şi

întru feciorie, apoi cu atât mai mult când nu dă cu îmbelşugare – fiindcă şi fecioarele acelea aveau untdelemn, însă nu aveau din belşug – dar încă cel ce face atâtea necuviinţe, poţi cugeta singur cât de vinovat este. Dar, zici tu, care necuviinţe? Ce spui, care necuviinţe? Te împărtăşeşti dintr-o astfel de masă, şi eşti dator a fi mai blând decât toţi oamenii, şi deopotrivă cu îngerii, şi cu toate acestea te-ai făcut cel mai crud dintre toţi; te-ai împărtăşit din sângele Stăpânului, şi pe fratele tău nici măcar aşa nu-l cunoşti; şi atunci de care iertare vei fi vrednic? Deşi poate că nu l-ai ştiut mai înainte de acestea, totuşi trebuia să-l ştii de la acea masă, dar acum tu necinsteşti chiar şi acea masă şi pe cel ce te-a învrednicit a fi părtaş îl găseşti că nu este vrednic de mâncărurile tale. Nu ai auzit ce a pătimit cel ce a cerut cei o sută de dinari? Nu te gândeşti ce ai fost şi ce ai ajuns? Nu-ţi aduci aminte că erai cu mult mai sărac în săvârşiri bune decât este acest sărac în bogăţii – fiind plin de păcate? Şi cu toate acestea, Dumnezeu te-a izbăvit de toate cele rele şi te-a învrednicit unei astfel de mese, dar tu nici aşa nu te-ai făcut mai iubitor de oameni. Aşadar, nimic nu-ţi mai lipseşte, fără numai a te da muncitorilor. Aceste graiuri, iubiţilor, să le auzim şi noi cu toţii, câţi ne apropiem aici împreună cu cei săraci la această sfântă masă.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 288) ,,… nici nu s-a mai mulţumit cu cele spuse mai înainte, ci a mai adăogat şi acestea, zicând: Ci să se ispitească omul pre sine, ceea ce spune şi în a doua Epistolă: Pre voi înşivă vă ispitiţi…pre voi înşivă vă cercaţi (2 Cor. 13, 5), şi nu după cum facem noi acum, când ne apropiem mai ales în anumite vremi, adică avem în vedere mai mult vremea decât cugetul curat. Fiindcă nu ne gândim ca să ne apropiem de aceste Taine pregătiţi şi curăţiţi de relele noastre, în acelaşi timp şi plini de umilinţă, ci să ne apropiem în sărbători, şi încă atunci când ar fi toţi de faţă. Nu însă aşa a poruncit Pavel, ci un singur timp ştia el pentru apropiere şi împărtăşire, adică curăţenia conştiinţei. Că dacă noi nu ne-am împărtăşi niciodată dintr-o masă lumească fiind bolnavi de friguri şi plini de venin şi de sucuri rele şi vătămătoare, ca să nu ne prăpădim, apoi cu atât mai mult nu ne este iertat a ne atinge de aceste taine având cu noi pofte necuviincioase, care sunt cu mult mai rele decât frigurile. Când eu zic pofte necuviincioase, înţeleg şi poftele trupului, şi ale averilor, şi ale mâniei, şi ale pizmei, şi îndeobşte toate necuviinţele omeneşti. Pentru aceea trebuie ca cel ce se apropie de sfintele Taine să scoată din sine toate acestea şi astfel a se atinge de acea jertfă curată cu cugetul împăcat. Şi nici să stea de faţă cu lene, nepăsare şi obrăznicie – fiind silit a se apropia din pricina sărbătorii – şi nici iarăşi dacă el este pregătit mai dinainte şi pătruns de umilinţă, să fie

împiedicat a se apropia pentru că nu este sărbătoare.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, pp. 291-292) ,,Să se ispitească omul pre sine, şi numai după aceea să se apropie. Şi nu porunceşte altuia de a ispiti pe altul, ci fiecare pe sine însuşi, făcând judecata în taină, iar nu între alţii, şi certarea fără martor.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, p. 292) ,,Deci, dar, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, unul pre altul să aşteptaţi (1 Cor. 11, 33) (…) voieşte iarăşi a aduce vorba şi îndemnarea pentru cei săraci, pentru care a şi spus toate cele de mai înainte, arătând că dacă ei nu fac aceasta, apoi cu nevrednicie se vor împărtăşi. Dacă a nu împărtăşi pe săraci din averile sale îl depărtează pe cineva de masa aceea, apoi cu atât mai mult când el răpeşte avutul altora. Şi nu a zis: când vă adunaţi, daţi celor ce au trebuinţă, ci ceea ce este mai însemnat: unul pre altul să aşteptaţi, căci prin aceste cuvinte el mrejeşte şi lasă a se înţelege şi aceea, şi totodată aduce sfatul sub o formă potrivită. După aceea, la urmă el vorbeşte cu un ton înţepător, zicând: Iar de flămânzeşte cineva, acasă să mănânce (1 Cor. 11, 34). Aşadar, pe unul ca acesta el îl scoate din biserică şi îl trimite acasă, atingându-se prin aceasta cu putere de dânşii şi luându-i în bătaie de joc, ca pe nişte robi ai pântecelui, cari nu se pot stăpâni. Nici nu a zis: Dacă cineva trece cu vederea pe cei săraci, ci dacă flămânzeşte cineva, vorbind parcă cu nişte copii bosumflaţi, cu nişte necuvântătoare care slujesc pântecelui. Căci în adevăr, mare era dispreţul dacă, flămânzind, trebuia să mănânce acasă. Dar nici nu s-a mulţămit numai cu atâta, ci a mai adăogat şi altceva mai înfricoşător, zicând: ca să nu vă adunaţi spre osândă, adică ca nu cumva să vă adunaţi spre pedeapsă, batjocorind biserica şi ruşinând pe frate, fiindcă voi vă adunaţi pentru aceasta, zice, ca să vă îngăduiţi, ca să vă iubiţi unul pe altul, ca să vă folosiţi şi ca să folosiţi; iar dacă se întâmplă cu totul dimpotrivă, apoi atunci mai bine este ca să mâncaţi acasă. Acestea le zicea ca mai mult să-i tragă. Pentru aceea a arătat şi vătămarea ce vine de aici, şi judecata ce-şi atrăgea, nu mică, şi în sfârşit, i-a înfricoşat din toate părţile de la Tainele cele sfinte, de la cei slabi, de la cei adormiţi şi de la toate cele spuse mai înainte.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, pp. 293-294) „Văd pe mulţi împărtăşindu-se cu trupul lui Hristos cum s-ar întâmpla, mai mult ca obicei şi ca lege, decât ca impus de cuget. Când va sosi, zice, timpul Sfântului Mare Post, sau când va sosi ziua Arătării Domnului (Epifania) mă voi împărtăşi cu Sfintele Taine, deşi timpul de câştig nu este epifania, nici postul mare, ci sinceritatea şi curăţenia sufletului. Cu acestea apropie-te, fără acestea însă niciodată.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia III, p. 30)

„Înţelegi, cum cei ce sacrificau în Legea veche se purtau cu atâta sfială în timpul sacrificiului, căci ce nu făceau ei pentru curăţirea lor? Necontenit se curăţeau; iar tu, apropiindu-te de jertfă, de care se înfricoşează şi îngerii, hotărăşti perioade de timpuri pentru aceasta? Şi cum te vei prezenta înaintea tronului lui Hristos cu mâinile murdare, şi cu buze necurate? Vei îndrăzni oare a te atinge de corpul Lui? Tu nu ai îndrăzni câtuşi de puţin de a săruta pe Rege cu gura împuţită; iar pe Împăratul cerului îndrăzneşti a-L săruta cu sufletul fiind împuţit? Dar aceasta e o mare insultă. Spune-mi, oare ai prefera să nu te atingi de jertfă cu mâinile nespălate? Eu nu cred, şi chiar sunt sigur că nici ai primi a te apropia, decât să te atingi cu mâinele murdare. Deci dacă eşti evlavios la asemenea fapte mici, având sufletul murdar te apropii, şi îndrăzneşti a te atinge? Deşi Sfintele Taine pentru puţin timp le ai în mâni, pe când în suflet ele se descompun în totalitatea lor. Dar ce? Nu vezi sfintele vase acoperite asfeli, şi strălucind asffel? Apoi sufletele noastre trebuie a fi mai curate şi mai strălucite decât acestea, mai sfinte decât acestea. Pentru ce oare? Pentru că acestea sunt făcute pentru noi, şi ele nu se împărtăşesc cu Cel ce este, nu simţesc, pe când noi da, simţim că ne împărtăşim cu Sfintele Taine dintr-însele. Acum, tu nu ai primi a te apropia cu haina murdară, iar cu sufletul necurat te apropii? Văd aici o mare anomalie. În alte timpuri chiar de sunteţi curaţi, nu vă apropiaţi, iar în ziua de Paşti, ca şi cum ar fi îngăduit vouă, vă apropiaţi. O, ce obicei! O, ce prejudiciu!‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia III, pp. 30-31) „Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieşti a te apopia de hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie?‖ (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 66) „El (preotul – n.n.) zice: Sfintele Sfinţilor!, aceasta spune, adică dacă cineva nu este sfânt, să nu se apropie. Şi nu cum s-ar întâmpla zice ca să fie curat de păcate, ci sfânt, căci pe sfânt îl face nu numai izbăvirea de păcate, ci şi prezenţa Duhului şi bogăţia faptelor bune. Voiesc, zice, nu nu mai ca să vă spălaţi de murdărie, ci încă să deveniţi chiar albi şi frumoşi. Că dacă împăratul Babilonului alegând, după luarea în robie, pe tinerii cei mai frumoşi la faţă şi mai bine făcuţi, cu atât mai mult noi cei ce stăm de faţă la masa împărătească trebuie a fi frumoşi la faţă, bine formaţi, având podoabe aurite, îmbrăcăminte curată, încălţăminte împărătească, faţa sufletului frumoasă, înfăşurându-l în podoabe de aur, şi încingându-l cu cureaua adevărului. Unul ca acesta, deci, apropie-se, şi atingă-se de paharul împărătesc.‖ (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 233)

„Nu ştiţi că masa acesta este plină de foc duhovnicesc şi, după cum izvoarele izvorăsc apă, tot astfel şi masa aceasta are o flacără ce nu poate fi spusă în cuvinte? Nu te apropia, dar, având trestie, nici lemne, nici iarbă, ca să faci vâlvătaia mai mare şi să arzi sufletul care se împărtăşeşte! Ci apropie-te având pietre scumpe, aur, argint, ca să faci mai curată materia, ca să pleci cu mult câştig. De ai ceva pe cuget, izgoneşte-l, alungă-l din sufletul tău! Ai vreun duşman care ţi-a făcut mari rele? Pune capăt duşmăniei, potoleşte-ţi inima răvăşită, umflată, ca să nu mai fie nici o tulburare, nici o nelinişte. Ai să-L primeşti pe Împărat prin Împărtăşanie, dar când Împăratul păşeşte în sufletul tău, trebuie să fie multă seninătate, multă linişte şi pace adâncă a gândurilor‖. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 104) „De aceea am postit postul de patruzeci de zile, şi ne-am adunat de atâtea ori aici ascultând rugăciunile şi predica, pentru ca, prin această râvnă, ştergând păcatele ce s-au lipit de noi în orice chip anul acesta, cu duhovnicească încredere să ne împărtăşim în chip evlavios din acea jertfă fără sânge; dacă nu va fi aşa, zadarnic şi fără nici un folos ne-am necăjit cu acest post. De aceea fiecare să se socotească, ce păcat şi-a îndreptat, ce virtute a dobândit, de ce nărav s-a scăpat, ce pată de pe el şia spălat-o, şi întru ce s-a făcut mai bun. Şi dacă va descoperi că de pe urma pos tului s-a ales cu acest frumos câştig şi e încredinţat că şi-a îngrijit rănile cu cea mai mare luare aminte, să se apropie. Dacă, nesocotind acestea, nu se va putea lăuda decât cu postul, şi nu va putea dovedi că în alte privinţe s-a făcut mai bun, să rămână afară şi să intre numai atunci când se va fi curăţat de toate păcatele. Să nu se bizuie numai pe post acela care a stăruit în rele fără să se îndrepte.‖ (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XX-a, pp. 176-177) „Căci precum cel care curveşte şi huleşte nu se poate împărtăşi din Sfânta Masă, tot aşa cel care are un duşman şi-i păstrează mânie neîncetat, nu poate primi Sfânta Împărtăşanie.‖ (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XX-a, p. 178) „Iată vă spun şi vă iau ca mărturie şi strig cu glas mare: Cine are vreun duşman să nu se apropie de Sfânta Masă spre a primi trupul Domnului. Nimeni din cei care se apropie să nu aibă vreun vrăjmaş. Ai un duşman? Nu te apropia. Vrei să te apropii? Împacă-te şi apoi vino şi atinge jertfa sfântă.‖ (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XX-a, p. 190) „Spune Pavel: Fiecare să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Nu-ţi spune să descoperi tuturor rana, nu te pune să te învinuieşti

în sobor de oameni, nu-ţi cere să chemi în jur martori ai păcatelor tale, ci înăuntru, în conştiinţa ta, fără să fie nimeni de faţă, afară de Dumnezeu, care le vede pe toate, judecă-te, cercetează-ţi păcatele, treci prin faţa minţii toată viaţa ta şi du-ţi păcatele în faţa Scaunului de Judecată. Depărtează-ţi greşelile, şi aşa, cu conştiinţa curată, apropie-te de Sfânta Masă şi împărtăşeşte-te cu Sfânta Jertfă. Având acestea în cuget, să ne aducem aminte de cele spuse despre neînfrânare, să ne aducem aminte de pedeapsa mare ce stă înaintea celor ce se uită din curiozitate şi cu poftă la chipurile femeilor, să avem înaintea ochilor, înainte de gheenă, frică şi dragoste de Dumnezeu, să ne curăţim în toate privinţele şi aşa să ne apropiem de Sfintele Taine, ca să ne împărtăşim cu aceste mântuitoare Taine nu spre judecată şi osândă, ci spre mântuirea şi sănătatea sufletului şi spre îndrăznire neîntreruptă în Hristos Iisus Domnul nostru.‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia a şasea, pp. 118-119) „Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai îndrăzni, oare, să pui mâna pe pulpana hainei împăratului pământesc dacă ţi-ar fi mâna plină de murdărie? Nicidecum!‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia a noua, p. 178) „Când aveţi să vă apropiaţi de această înfricoşătoare şi dumnezeiască masă şi de Sfânta Împărtăşanie, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Nu faceţi zgomot, nu tropăiţi din picioare, nu împingeţi pe cei de lângă voi. Căci e cea mai mare nebunie şi dispreţ, nu din acela de neluat în seamă.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 21) „Ştiut că mulţi dintre noi ne apropiem acum de această Sfântă Masă, pentru că este obiceiul ca la această sărbătoare să ne împărtăşim. Ar trebui însă, aşa precum v-am spus de multe ori şi mai înainte, să nu ţinem seama de sărbătoare când avem să ne împărtăşim, ci să ne curăţim cugetul, şi atunci să ne apropiem de Sfânta Jertfă. Cel pângărit şi necurat nici în sărbători nu are dreptul să se împărtăşească cu acest Trup sfânt şi înfricoşător; cel curat însă, cel care şi-a şters bine, prin pocăinţă, păcatele, acela are dreptul, şi în sărbători, şi oricând, să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, acela merită să se bucure de darurile lui Dumnezeu. Dar nu ştiu cum se face că unii nu ţin seama de lucrul acesta, şi mulţi creştini, plini de mii şi mii de păcate, când văd că vine sărbătoarea, ca şi cum ar fi împinşi chiar de sărbătoare, se apropie de Sfintele Taine pe care nişte oameni ca aceştia nici n-au dreptul să le vadă; pe cei care-i cunoaştem îi oprim, iar pe cei pe care nu-i cunoaştem îi lăsăm în seama lui

Dumnezeu, Cel ce ştie ascunzişurile inimii fiecăruia.‖ (Cuvânt la Botezul Domnului, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 42-43) „Când un împărat vă cheamă la ospăţ, cu frică vă aşezaţi la masă şi mâncaţi din bucatele puse înainte cu sfială şi cu linişte, dar când Dumnezeu vă cheamă la masa Lui, când Îl pune înaintea voastră pe Fiul Lui, când stau de faţă cu frică şi cu cutremur puterile îngereşti, când Heruvimii îşi acoperă feţele, iar Serafimii strigă cu cutremur: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul!, tu spune-mi te rog, tu strigi şi faci zgomot la ospăţul duhovnicesc? Nu ştii, oare, că sufletul trebuie să fie plin de linişte în acel timp? De linişte multă şi de pace e nevoie atunci, nu de zgomot, de mânie şi de tulburare. Acestea fac necurat sufletul care se apropie de Sfintele Taine. Ce iertare mai putem avea noi dacă după atâtea păcate nu ne curăţim de aceste patimi nici când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie? Este oare ceva mai de preţ decât Sfintele Taine care ne stau în faţă? Atunci ce ne tulbură ca să ne grăbim? Ce ne tulbură ca să părăsim pe cele duhovniceşti şi să alergăm la cele trupeşti?‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 21) „Nimeni, dar, să nu aibă înlăuntru gânduri rele. Să ne curăţim sufletul şi mintea, căci ne apropiem de o jertfă curată. Să ne facem sfânt sufletul. Putem să facem asta chiar într-o singură zi. - Cum, în ce chip? - Ai ceva împotriva duşmanului tău? Smulge din suflet ura şi mânia. Tămăduieşteţi rana, pune capăt duşmăniei, ca să te tămăduiască Masa. Gândeşte-te! Te apropii de o jertfă înfricoşătoare, de o jertfă sfântă. Înfricoşează-te de Cel Ce-ţi stă înainte. Înaintea ta stă Hristos jertfit.‖ (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, În vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 56-57) „Mulţi dintre ascultători, neputând îndura povara spuselor mele, după terminarea slujbei au venit la mine şi mi s-au plâns revoltaţi: Ne-ai îndepărtat, spuneau ei, de Sfânta Masă! Ne alungi de la Sfânta Împărtăşanie!. Am fost silit să vă spun asta, ca să vedeţi că nu vă îndepărtez de Sfânta Masă, ci mai mult vă apropii. Nu vă alung, nici nu vă opresc prin mustrările mele, ci mai mult vă atrag. Frica de pedeapsă de care vorbeam stă ca focul pe ceară. După cum focul topeşte ceara, tot aşa şi frica de această pedeapsă, când cade pe conştiinţa noastră, a păcătoşilor, topeşte şi pierde

păcatele; când stăruie în conştiinţa noastră, frica aceasta ne face sufletul curat şi strălucitor şi ne dă mai multă îndrăznire; iar îndrăznirea aceasta ne face să avem mai multă râvnă de a ne împărtăşi des cu negrăitele şi înfricoşătoarele Taine. Şi după cum doctorul care dă doctorii amare bolnavilor, care şi-au pierdut pofta de mâncare, elimină cu ele din stomac sucurile rele şi deşteaptă pofta de mâncare, iar prin asta îi face pe bolnavi să se apropie cu mai mult drag de mâncărurile obişnuite, tot aşa şi predicatorul care rosteşte cuvinte amare, curăteşte cu ele sufle tul de gânduri rele şi-l scapă de povara grea a păcatelor, iar prin asta linişteşte conştiinţa şi o face să guste cu multă plăcere Trupul Stăpânului. Nu trebuie, dar, să vă necăjiţi de cele ce am spus! Dimpotrivă, să le primiţi şi să le lăudaţi.‖ (E primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e osândirea propriilor păcate, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 461-462) ,,Noi avem de gând a ne apropia de masa cea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 137) ,,… să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând. Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a primit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al Îngerilor. Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii? Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 138-139) ,,Ascultă, numai, ce zice Domnul: Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 23-24). Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos. Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul

lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce (Col. 1. 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 140) ,,… să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor cele făgăduite.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 142-143) ,,Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine. Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sufletul tău curat de toată răutatea.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 141) „Şi când va veni vremea Sfintei Împărtăşanii gândeşte-te, ce greşeală ai îndreptat, ce virtute ai izbutit, ce păcat ai şters prin spovedanie, în ce ai devenit mai bun? Dacă conştiinţa te înştiinţează că te-ai străduit îndeajuns pentru vindecarea rănilor tale sufleteşti, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtăşeşte-te cu frică de Dumnezeu. Altfel, stai departe de Preacuratele Taine. Şi când te vei curăţa de toate păcatele tale, atunci să te apropii.‖ (Din vol. Problemele vieţii, p. 168) „Precum sfârşitul luptelor olimpice, este cununa, aşa şi sfârşitul postului este împărtăşirea cea curată. De aceea de nu vom săvârşi aceasta, în zadar ne-am chinuit, căci atât neîncununaţi cât şi fără de nici un dar ne ducem de la nevoinţa postului. Pentru aceasta părinţii au întins vremea cea de nevoinţă a postului, dândune timp de pocăinţă, ca spălându-ne şi curăţindu-ne, curaţi să ne apropiem de Împărtăşanie. Şi eu, iată, de acum strig cu glas luminat şi mărturisesc, rog şi poftesc, ca să nu vă apropiaţi la aceasta Sfântă Masă cu întinăciune sau cu conştiinţa încărcată. Că astfel de apropiere nu poate fi împărtăşire, cu toate că de nenumărate ori ne vom atinge de acest Sfânt Trup, ci osândă şi chin şi adăugire de

pedeapsă. Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n-am zis bine nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie.‖ (Cuvânt la Serafim, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 43) „Deci când vrei să te apropii de Sfânta Masă, vezi că este acolo de faţă împăratul tuturor. Şi este de faţă cu adevărat şi cunoaşte mintea fiecăruia, văzând cine se apropie cu sfinţenia cuvenită şi cine cu conştiinţa rea, cu gânduri necurate şi întinate şi cu fapte spurcate. Şi de va afla pe vreunul în acest fel, mai întâi îl dă la judecata conştiinţei lui, care îl bate cu gândurile, şi de-l va îndrepta, îl primeşte iarăşi. Iar de va rămânea neîndreptat, atunci va cădea în mâinile Lui, ca un nemulţumitor şi necunoscător. Ce înseamnă aceasta, ascultă pe Pavel, care zice: înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei, 10, 31).‖ (Cuvânt la Serafim, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 45-46) „Dacă în lada în care păstrezi hainele cele scumpe şi cu fir o slugă de a ta va pune o haină plină de întinăciune şi cu mulţi păduchi, oare vei suferi această ocară cu blândeţe? Spune-mi! Sau dacă într-un vas de aur în care de obicei păstrezi miruri, ar fi turnat cineva noroi, oare nu l-ai fi bătut pe cel ce a făcut aceasta? Şi în cel ce s-a turnat mirul cel dumnezeiesc (adică în om – n.n.), cum vom putea oare pune întinăciuni diavoleşti, cuvinte sataniceşti si cântece pline de desfrânare? Cum va suferi Dumnezeu acestea, spune-mi? Mai ales că deosebirea între darul cel duhovnicesc şi între această lucrare rea este mai mare ca cea dintre hainele cele de fir şi între cele întinate şi decât cea dintre mir şi noroi.‖ (Cuvânt cum că este primejdios a merge la teatre imorale care provoacă la desfrânări; cum că David, în cele ce a făcut lui Saul, a covârşit întru totul virtutea iertării; şi cum că a suferit cu blândeţe nedreptatea este la fel cu a da milostenie, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 121) „Pentru aceea, se cade ca fiecare să chibzuiască cu gândul său, oare care greşeală şi păcătuire a îmblânzit-o şi care bunătate a câştigat-o din îndreptare, care păcat a lăsat sau la măsură de bunătate a ajuns şi de s-a făcut mai bun de cum era (…) de sa făcut leneş la celelalte bunătăţi şi are numai postirea singură s-o arate, iar din celelalte bunătăţi nici una nu a făcut, afară să rămână. Iar după ce toate păcatele şi le va fi curăţit cum se cuvine, atunci să vină înăuntru şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine ale lui Hristos.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 11) „Că nu se cade să păzească numai sărbătorile când vor să se împărtăşească, ci să-şi curăţească conştiinţa cea dinăuntru şi atunci să se apropie de această Sfântă Masă, de vreme ce cel ce este spurcat şi cu inima necurată nu numai în cealaltă vreme, ci

nici în ziua praznicului nu este vrednic să dobândească Sfântul şi înfricoşătorul Trup al Domnului. La fel şi cel curat care desăvârşit şi-a spălat păcatele lui prin pocăinţa cea adevărată, nu numai acum ci pururea şi în toată vremea este vrednic să dobândească aceste dumnezeieşti şi de Dumnezeu dăruite Taine. Însă pentru acest lucru nu ştiu ce voi să zic şi cum se vor păzi cei mai mulţi care sunt plini de răutăţi, adică ei dacă văd ziua sărbătorii că vine, ei aleargă toţi ca şi cum i-ar îndemna cineva şi se împărtăşesc cu Preacuratele Taine, pe care nici cu ochii lor nu sunt vrednici să le vadă; pentru care şi noi pe câţi îi cunoaştem dintre cei nevrednici îi vom opri ca să nu se împărtăşească, fiind nevrednici iar pe câţi nu-i vom cunoaşte îi vom lăsa la mila lui Dumnezeu, care cunoaşte cele ascunse ale gândurilor tuturor oamenilor.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 85) „Vă rog pe toţi să nu veniţi la dumnezeieştile Taine pentru motivul sărbătorii, ci cînd veţi vrea să vă cuminecaţi, se cade să vă curăţiţi cu multe zile mai înainte prin pocăinţă şi rugăciune şi prin milostenie şi osteneală pentru cele sufleteşti, şi să nu vă întoarceţi iar la cele dintâi ca şi câinele la borâtură, că Masa aceasta a Domnului este plină de foc sufletesc şi precum fântânile fireşte izvorăsc apa, aşa şi aceasta are o pară oarecare, negrăită. Deci de vei ţine trestie, lemne, iarbă, nu te apropia ca să nu aprinzi mai rău şi să nu ardă pe sufletul care se cuminecă.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 252) Euharistia (cum să ne apropiem de Sfânta şi înfricoşata Masă) ,,… să ne apropiem de el cu frică şi cu toată curăţenia. Şi când îl vezi stând în faţă, zi în sineţi: Pentru trupul acesta eu nu mai sunt ţărână şi cenuşă, nu mai sunt rob, ci slobod; pentru acest trup eu nădăjduiesc la ceruri şi la căpătarea bunătăţilor de acolo, viaţa veşnică, soarta îngerilor, petrecerea împreună cu Hristos; trupul acesta fiind pironit şi batjocorit, moartea nu l-a putut lua în a sa stăpânire; pe acest trup văzându-l soarele răstignit pe cruce, şi-a întors razele sale; pentru aceea şi catapeteasma Bisericii s-a rupt în două atunci, şi pietrele s-au despicat, şi întregul pământ s-a cutremurat. Acest trup este cel plin de sânge, cel împuns cu suliţa, cel ce a izvorât din el izvoare de mântuire, izvorul sângelui şi al apei în lumea întreagă.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 254) ,,… să ne apropiem de Dânsul cu căldură şi cu dragoste aprinsă, ca astfel să nu suferim o pedeapsă mai grozavă, fiindcă cu cât am primit mai mari binefaceri, cu atâta ne vom pedepsi mai mult când ne vom arăta nevrednici de acele binefaceri. Acest trup a fost cinstit şi de Magi, pe când încă se găsea în iesle, şi bărbaţi varvari

şi fără bună cinstire, părăsindu-şi patria şi casa lor, au făcut cale îndelungată, şi după ce au sosit, s-au închinat lui cu frică şi tremur. Să urmăm deci şi noi măcar pe aceşti varvari, noi, zic, cari suntem cetăţeni ai cerului. Aceia văzându-l în iesle şi în peştera dobitoacelor, şi nevăzând nimic din cele ce ai văzut tu acum, s-au apropiat totuşi cu multă frică, pe când tu nu-l vezi în iesle, ci în jertfelnic, nu femeie care îl ţine în braţe, ci preot şezând de faţă, şi Duhul Sfânt zburând deasupra celor puse înainte. Nu cum s-ar întâmpla vezi acest trup, după cum aceia, ci ştii puterea lui şi întreaga iconomie, şi nimic nu-ţi este necunoscut din cele ce se săvârşesc, de vreme ce ai fost catehizat în toate acestea. Deci să ne deşteptăm şi să ne înfricoşăm, iubiţilor, şi să arătăm mai multă evlavie decât acei varvari, ca nu cumva apropiindu-ne de el cum s-ar întâmpla, să grămădim foc asupra capului nostru.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 255-256) ,,Gândeşte-te la vremea în care te apropii de sfintele Taine şi întinzând o masă văzută, îndreaptă-ţi cugetul spre acea masă, voi să zic spre Cina Domnului, spre privegherea Ucenicilor din acea noapte sfântă. Şi mai drept vorbind, dacă ar cerceta cineva cu de-amănuntul, ar vedea că toate cele de aici sunt noapte, şi încă noapte adâncă. Deci să priveghem împreună cu Stăpânul şi să ne umilim împreună cu ucenicii. Vremea de faţă este pentru rugăciuni.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, pp. 289-290) „Când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte o omule ce jertfă ai să primeşti, de ce masă te apropii! Gândeşte că tu cel ce eşti praf şi cenuşă ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele cele puse pe masă. Aici însă Dumnezeu vă invită la masa sa, şi v-a dat pe propriul său Fiu, şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul. Ceea ce ni se dă la această masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte Împărăţia Cerurilor. Aşa dar să ne apropiem plini de o spaimă sfântă şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciunea către Dumnezeu, aşa curăţindu-ne să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim, jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri

cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.‖ (Cuvânt la Naşterea Domnului, 25 decembrie, în vol. Predici la duminici şi sărbători…, p. 222) „Când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al Serafimilor, pe care l-a văzut Isaia (Is., 6, 6-7); iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne împărtăşim, ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos.‖ (Omiliile despre pocăinţă, omilia a noua, pp. 178-179) „Să ne cutremurăm când ne apropiem, să mulţumim, să cădem cu faţa la pământ, mărturisindu-ne păcatele noastre, să vărsăm lacrimi, bocind răutăţile noastre, să ridicăm lui Dumnezeu rugăciuni stăruitoare. Şi aşa, curăţaţi, să ne apropiem în linişte şi cu rânduiala cuvenită, ca unii ce ne apropiem de Împăratul cerurilor. Iar când primim Jertfa cea fără de prihană şi sfântă, să o sărutăm cu ochii, să o îmbrăţişăm, să ne împărţim sufletul nostru, ca să nu venim la judecată sau spre osândă, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre pacea trainică, spre pricina a nenumărate bunătăţi, ca să ne sfinţim şi pe noi înşine şi să zidim şi pe aproapele.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 22) „… arătând toată silinţa, toată podoaba şi netulburarea sufletului, să ne apropiem de Sfintele Taine cu rugăciune şi cu inimă zdrobită, ca şi prin acestea, îmblânzind pe Stăpânul nostru Iisus Hristos, să putem avea parte de bunătăţile făgăduite nouă.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 22) „Sfânta Jertfă se numeşte Taină şi este taină. Iar acolo unde este taină, trebuie multă tăcere. Aşadar, cu multă tăcere, cu multă ordine, cu evlavie cuvenită să ne apropiem de această sfinţită Jertfă, ca să atragem mai mult bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să ne curăţim sufletul şi să avem parte de bunătăţile cele veşnice.‖ (Cuvânt la Botezul Domnului, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 44)

„Când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al serafimilor, pe care l-a văzut Isaia (Isaia VI, 6-7); iar cu dumnezeiescul sânge aşa să ne împărtăşim ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos.‖ (Omilie despre pocăinţă şi despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie…, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 187) „Adică să gândim în acel ceas, când mergem la Sfânta Împărtăşanie, că suntem pe pământ şi să nu ne gândim că în acel ceas suntem în dans cu îngerii?‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 86) „Când te apropii, să nu te gândeşti că te împărtăşeşti de la om, ci de la singuri Serafimi, cu lingura cea de foc pe care a văzut-o Isaia. Cugetă că te împărtăşeşti cu Dumnezeiescul Trup şi în ce fel atingi buzele tale de Preacurata Coastă, aşa să te împărtăşeşti şi cu Dumnezeiescul Sânge.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 106) „Noi trebuie să ne apropiem de altar, de Masa Sfântă, cu credinţă, cu frică, cu curăţie, cu respect, cu iubire.‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 199) Euharistia (necesitatea primirii Sfintei Euharistii) ,,Căci după cum a se apropia cineva cum s-ar întâmpla este primejdios, tot aşa şi a nu se împărtăşi din cina cea de taină este primejdios, este foame, este moarte veşnică.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 256) Euharistia (primirea ei – folosul) „Să ne atingem şi noi de poalele hainei Lui! Dar, mai bine spus, dacă vrem putem să-L avem pe Hristos în întregime. Şi acum trupul Lui stă în faţa noastră; nu numai haina Lui, ci şi trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L şi mâncăm şi să ne şi săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credinţă, fiecare cu boala lui! Dacă ei care s-au atins de poalele hainei Lui au atras o atât de mare putere, cu mult mai mult noi, care-L ţinem în întregime!‖. (Omilii la Matei, omilia L, II, în col. PSB, vol. 23, p. 582)

„Să ieşim deci de la această masă, fraţii mei, ca nişte lei umpluţi de căldură şi de foc, grozavi pentru demoni, plini de amintirea Capului nostru, şi de această iubire fierbinte despre care El ne-a dat semne aşa de vizibile. Adesea părinţii îşi încredinţează părinţii la o doică; Eu, dimpotrivă îi hrănesc cu trupul Meu, Mă dau Eu Însumi spre mâncare. Eu vreau ca pe toţi să vă înnobilez şi să vă dau la toţi o nădejde mai bună pentru bunurile viitoare. Cel ce s-a dat pentru voi în lumea aceasta vă va face în cealaltă mult mai bine. Eu am vrut să fiu fratele vostru din iubire faţă de voi, Eu am luat trupul şi sângele vostru ca şi unul şi altul să fie comun între noi: Eu vă dau acest trup şi acest sânge, prin care Eu am devenit de aceeaşi natură cu voi. Acest sânge formează în voi o imagine strălucită şi regească, el produce o frumuseţe necrezută, el nu lasă să se strice nobleţea sufletului, atunci când este udat adesea şi hrănit. Alimentele nu se transformă mai întâi în sânge, ci înainte se transformă în alt lucru. Dar acest sânge se răspândeşte în suflet imediat ce este băut, el îl adapă şi îl hrăneşte. Acest sânge când este primit cu vrednicie, îi pune pe fugă pe diavoli, îi face şi-i cheamă să vină la noi pe îngeri, şi chiar pe Domnul îngerilor Îl face să vină la noi. Căci imediat ce văd diavolii sângele Domnului, ei fug, dar îngerii vin. Acest sânge, prin vărsarea lui a spălat şi a curăţit lumea întreagă. Sfântul Pavel, în Epistola către Evrei, zice despre acest sânge lucruri care sunt pline de o minunată înţelepciune. Acest sânge a curăţit interiorul templului şi Sfânta Sfintelor (Evr., 9). Căci dacă simbolul acestui sânge, şi în templul evreilor, şi în capitala Egiptului, numai aruncat prin stropire pe uşorii de la uşi, a avut atâta putere şi atâta virtute, cel adevărat are cu mult mai mare şi mai eficace. Acest sânge a sfinţit altarul de aur: arhiereul nu îndrăznea să intre în jertfelnic până nu-l stropea înainte şi se curăţea. Cu acest sânge se făcea sfinţirea preoţilor; acest sânge preînchipuit spăla păcatele; dacă deci închipuirea a avut atâta putere şi virtute, dacă moartea se temea aşa de mult de umbră, cu atât mai mult se va teme ea de adevăr? Acest sânge este sfinţirea şi mântuirea sufletului. Acesta îl spală, îl curăţă, îl împodobeşte, îl lărgeşte; el face inteligenţa noastră mai strălucită decât focul, sufletul nostru mai strălucit decât aurul. Acest sânge fiind vărsat a deschis cerul.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 3, pp. 222-223) „Cei ce iau parte la acest sânge trăiesc cu îngerii, cu arhanghelii şi cu aceste puteri cereşti; ei sunt îmbrăcaţi cu haina regească a lui Iisus Hristos şi echipaţi cu arme duhovniceşti. Dar este prea puţin spus; ei sunt îmbrăcaţi chiar cu Regele Însuşi.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 4, p. 223) „Ascultaţi ceea ce zice Iisus Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

Mai înainte evreii au zis că aceea era imposibil; divinul Mântuitor le arată că nu numai aceea nu este imposibil, ci şi că este foarte necesar. Pentru aceasta adaugă: Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Cum zicea: Dacă cineva mănâncă din pâinea aceasta nu va muri în veac şi că era vizibil că ei s-au smintit la fel ca mai înainte atunci când a făcut să se arate sminteala lor prin aceste cuvinte. Avraam a murit de asemenea şi proorocii şi Tu zici: nu va gusta moartea niciodată (Ioan 8, 52). El le prezintă învierea, prin care rezolvă dificultatea şi îi face să vadă că cel ce mănâncă din această pâine nu va muri niciodată.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVII, 1, p. 225) ,,Te-ai împreunat cu Hristos, şi care este sfârşitul? Mare şi minunat: învierea viitoare, întrutot-slăvită şi care covârşeşte orice cuvânt.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XVII, p. 174) ,,Voieşti poate ca şi din altă parte să afli de puterea trupului său? Întreabă pe femeia ce era în scurgerea sângelui, care nu de dânsul, ci de-abia de haina lui s-a atins, şi încă nici de haina lui întreagă, ci de marginea hainei. Întreabă pe însuşi diavolul şi zi-i: De unde ai primit rana cea nevindecată? Cum de nu mai ai nici o putere? Cum de ai fost înfrânt? De cine ai fost prins, fugind? – Şi toate acestea nimeni altul nu ţi le va spune, fără numai trupul cel răstignit. Printr-însul boldul tiranului s-a frânt. Printr-însul capul lui s-a sfărâmat. Printr-însul stăpâniile şi puterile întunericului s-au vădit: Dezbrăcând, zice, începătoriile şi domniile, le-a vădit, de faţă arătându-le, biruind pre dânsele întru ea (Col. 2, 15). Întreabă şi pe moarte şi spune-i: Cum de ţi s-a sfărâmat boldul? Cum de ţi s-a doborât biruinţa? Cum de ţi s-a tăiat puterea? Cum de ai ajuns acum de râsul copiilor, tu care mai înainte de aceasta erai înfricoşată tuturor tiranilor şi drepţilor? – Şi la toate acestea va arăta ca pricină pe acest trup. Căci când acest trup s-a răstignit, morţii au înviat; atunci acea temniţă s-a spart şi porţile cele de aramă s-au sfărâmat, morţii s-au aruncat afară şi portarii iadului toţi au rămas înmărmuriţi de frică. Dacă acest trup ar fi fost unul din cele multe, trebuia a se petrece cu totul dimpotrivă, moartea fiind mai puternică. Însă nu s-a petrecut aşa, fiindcă nici el nu a fost unul din cei mulţi. Pentru aceea moartea a fost moleşită şi slăbănogită cu desăvârşire. Şi după cum cei ce primesc o hrană pe care nu sunt în stare a o mistui, varsă chiar şi ceea ce aveau mai înainte în stomac, tot aşa s-a întâmplat şi cu moartea, căci primind într-însa trupul acesta pe care nu a fost în stare să-l mistuiască, a vărsat din ea chiar şi ceea ce avea mai înainte. Căci durerile facerii o cuprinseseră şi s-a zbuciumat mult până ce l-a vărsat afară. Pentru aceea şi zice apostolul: Pre care Dumnezeu l-a înviat, stricând durerile morţii (Fap. 2, 24). Nici o femeie nu a avut aşa dureri când a născut copilul, precum a avut moartea, care, având într-însa trupul Stăpânului, s-a

spintecat zbuciumându-se. Şi ceea ce s-a întâmplat cu dragonul din Vavilon, că primind mâncare a crăpat în două, aceasta s-a întâmplat şi cu moartea. Căci Hristos nu a mai ieşit prin gura morţii, ci spintecând pântecele dragonului şi spărgându-l, a ieşit din ea cu cea mai mare strălucire şi slobozind raze nu numai până la cerul ce-l vedem, ci chiar până la scaunul cel de sus, căci acolo s-a şi suit. Acest trup ne-a dat nouă putere de a-l stăpâni şi a-l şi mânca, ceea ce izvorăşte din dragostea lui cea nemărginită, fiindcă şi noi de multe ori muşcăm pe cei ce iubim. Pentru aceea şi Iov, arătând dragostea pe care i-o purtau slugile sale, zicea: Cine ne-ar da nouă din cărnurile lui să ne săturăm? (Iov 31, 31). Tot aşa şi Hristos şia dat cărnurile sale spre saţ nouă, trăgându-ne prin aceasta la o dragoste mai mare.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, pp. 254255) ,,Această masă sfântă este puterea noastră, este legătura cugetului, pricină de încurajare, nădejdea, mântuirea, lumina şi viaţa noastră. Împreună cu această jertfă ducându-ne acolo, vom călca pragurile acelea sfinte în cea mai mare curăţenie şi îndrăzneală, fiind îngrădiţi din toate părţile ca şi cu nişte arme aurite. Dar ce zic eu de cele viitoare? Chiar aici aceste Taine au puterea de a preface pământul în cer. Deci deschide porţile cerului şi pleacă-te spre a vedea bine, sau mai bine zis, nu ale cerului, ci ale cerului cerurilor, şi atunci vei vedea cele spuse, căci ceea ce este acolo mai de preţ, aceea îţi voi arăta că se găseşte pe pământ. După cum în palatele împărăteşti ceea ce este mai de preţ nu sunt pereţii, şi nici tavanul cel aurit, ci trupul împărătesc ce şade pe scaun, tot asemenea şi trupul împăratului în ceruri. Dar aceasta îţi este slobod a vedea aici pe pământ, căci nu-ţi voi arăta îngeri, nici arhangheli, nici ceruri şi cerurile cerurilor, ci chiar pe însuşi Stăpânul acestora. Ai priceput cum tu vezi aici pe pământ ceea ce este mai de preţ decât orice? Şi nu numai că vezi, ci şi pipăi, şi nu numai că pipăi, ci şi mănânci, şi luându-l cu tine pleci acasă.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 256) ,,… de-a pururea să vă aduce-ţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului ! Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi. Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre. Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 141-142)

,,Vrei să vezi tăria acestui sânge? Să ne întoarcem la preînchipuirea lui, la vechile întâmplări din Egipt. Dumnezeu se pregătea să aducă peste egipteni a zecea plagă. Căci vroia să-i piardă pe cei întâi-născuţi ai lor, fiindcă nu dădeau drumul poporului Său întâi-născut. Aşadar, ce a făcut ca să nu-i amestece pe iudei cu egiptenii, căci erau în acelaşi loc? Ia aminte la puterea preînchipuirii, ca să cunoşti şi tăria adevărului! Bătaie trimisă de Dumnezeu urma să vină de sus şi îngerul nimicitor târcolea în jurul caselor. Ce a făcut Moise? Jertfiţi un miel neprihănit şi ungeţi cu sângele lui uşile! Ce zici!? Ai văzut tu sânge de necuvântător să mântuie oameni cuvântători? Da! – zice; nu fiindcă este sânge, ci fiindcă este preînchipuirea sângelui Stăpânului [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Puterea simbolului vine din puterea celui pe care îl reprezintă. El vehiculează puterea acestuia din urmă. (n.s. 10, p. 62)]. Căci precum statuile împăraţilor fiind neînsufleţite şi nesimţitoare, îi scapă pe oamenii simţitori şi însufleţiţi ce fug sub protecţia lor, nu fiindcă sunt de aramă, ci fiindcă sunt chipuri ale împăratului, aşa şi acel sânge, nesimţitor şi neînsufleţit, a mântuit pe oamenii ce aveau suflet, nu fiindcă era sânge, ci fiindcă era preînchipuirea acestui sânge [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Puterea vechilor preînchipuiri vine din realitatea întrupării lui Hristos. (n.s. 11, p. 62)]. Atunci îngerul nimicitor a văzut sângele cu care s-au uns uşile şi nu a îndrăznit să intre. Acum diavolul vede nu sângele preînchipuirii întins pe uşi, ci gura credincioşilor unsă cu sângele Adevărului – uşă a bisericii [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Trupul nostru este biserica lui Hristos, iar gura, uşa ei. (n.s. 12, p. 62)] purtătorului de Hristos. Oare nu cu mult mai mult îl va opri acest sânge? Căci dacă îngerul, văzând preînchipuirea, s-a înfricoşat, nu cu mult mai mult diavolul, văzând adevărul, va fugi? Vrei să afli şi din altă parte tăria acestui sânge? Uită-te de unde curge dintru început şi de unde îşi are izvorul? De sus, de pe cruce, din coasta Stăpânului. Căci murind Hristos şi fiind încă pe cruce, soldatul s-a apropiat şi a împuns coasta cu suliţa şi a ieşit apă şi sânge [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: În manuscrisul utilizat de Sfântul Ioan ordinea e probabil cea spusă de el. Ediţia greacă-latină a lui Nestle-Aland, dimpotrivă, nu oferă nici o variantă de manuscris care să respecte această ordine, ci sângele mai întâi şi apoi apa. Prin aceasta se arată că în Biserică criteriul principal de interpretare al Scripturii nu este probitatea lingvistică, ştiinţifică, istorico-arheologică etc. (deşi acestea folosite duhovniceşte pot fi extrem de utile), ci ceea ce poate să-l înalţe pe om spre dumnezeire. (n.s. 13, p. 63)] (In., 19, 33-34). Acest fapt era şi simbol al botezului şi al Sfintelor Taine [Tâlcuirea Pr. Marcel Hancheş: Termenul desemnează Euharistia. (n.s. 14, p.

63)].‖ (Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi, în vol. Cateheze baptismale, pp. 62-63) „Şi cine ne va spune puterea dumnezeieştii Taine şi efectele minunate pe care le produce ea asupra noastră, asupra diavolului, asupra lumii, asupra tuturor duşmanilor? Ce nu va lucra Trupul lui Hristos? Ce putere nu va ieşi din El? Ce minune nu va ieşi din simpla atingere de ele? La cruce acest trup zdrobit nu răsturna pietrele şi natura întreagă? Demonii nu fugeau ei înspăimântaţi? Moartea însăşi nu era ea în groază?‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 199) „Sunteţi voi încă pe pământ? Oare nu-i aşa că Euharistia vă plasează cu totul dimpotrivă în cer?‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 201) Euharistia (atitudinea bunului creştin după primirea Sfintei Euharistii) ,,Când tu mănânci ceva bun şi plăcut, te păzeşti pe sineţi, ca nu cumva prin vreo altă mâncare să vatămi pe cea dinainte, iar când te împărtăşeşti cu Duhul Sfânt, tu aduci dezmierdări sataniceşti. Gândeşte-te, ce făceau apostolii când se împărtăşeau din acele cine sfinte? Oare nu stăruiau în rugăciuni şi cântări? Oare nu în privegheri sfinte? Oare nu în acea învăţătură lungă şi plină de multă filosofie? Fiindcă în adevăr faptele acele mari şi preaslăvite atunci le-a povestit lor Iisus şi lea poruncit, când Iuda ieşise spre a chema pe cei ce urmau a-l răstigni. Nu ai auzit că şi acei trei mii din început, după ce se bucurau de sfânta împărtăşire, stăruiau întruna în rugăciuni şi în învăţătură, iar nu în beţii şi petreceri?‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 289) ,,… după ce te împărtăşeşti, în loc să întinzi mai departe întreaga cugetare, tu toate le dezlegi. Deşi nu este totuna a fi treaz înainte de împărtăşire, cu a fi treaz după împărtăşire: în adevăr, iubiţilor, că trebuie a fi cineva cu întreagă cugetare în amândouă – dar mai vârtos după ce a primit pe mire – mai înainte de împărtăşire, pentru ca să fie vrednic de a-l primi, iar după împărtăşire, pentru ca să nu se arate nevrednic de sfintele ce a primit. Dar ce? Oare trebuie a posti după împărtăşire? Eu nu spun aceasta şi nici nu silesc pe nimeni. Este bine a face şi aceasta, însă eu nu silesc pe nimeni, ci sfătuiesc a nu se dezmierda cineva cu îmbuibările. Cum că niciodată nu trebuie cineva a se desfăta, a arătat-o şi Pavel, zicând că: Ceea ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (1 Tim. 5, 6). Apoi cu atât mai mult atunci va muri. Că dacă desfătarea este moarte pentru femeie, cu atât mai vârtos pentru bărbat, şi dacă aceasta făcându-se în orice vreme îl pierde pe cineva, apoi cu atât mai vârtos după împărtăşirea cu sfintele taine. Tu primind pâinea vieţii, faci lucrul morţii, şi nu te înfricoşezi? Nu ştii câte rele vin omului prin desfătare? Râs

nelalocul lui, grăiri fără rânduială, glume pline de pierzare, bârfeală zadarnică şi celelalte multe, pe care nici a le spune nu este bine. Şi acestea le faci bucurându-te de cina lui Hristos şi în acea zi când te-ai învrednicit a te atinge cu limba de trupul lui! Dar, zici tu, ce să fac pentru ca să nu se întâmple acestea? Cercetează-ţi cu luare aminte mâna dreaptă, limba, buzele care s-au făcut porţi de intrare ale lui Hristos.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 289) ,,Pentru aceea, ca nu cumva spre judecată şi osândă să facem aceasta, rogu-vă să-l hrănim pe Hristos, să-l adăpăm şi să-l îmbrăcăm. Acestea sunt vrednice de această masă sfântă. Ai auzit cântări sfinte? Ai văzut nuntă duhovnicească? Te-ai îndulcit de masă împărătească? Te-ai umplut de Duh Sfânt? Ai dănţuit împreună cu Serafimii? Te-ai făcut părtaş Puterilor celor de sus? Apoi atunci nu lepăda o bucurie ca aceasta, nu vărsa comoara.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 290) ,,… beat fiind, nu ai dori ca să te afli împreună cu un prieten al tău; iar pe Hristos avându-l înlăuntrul tău, îndrăzneşti, spune-mi, a-l înăbuşi cu atâta beţie? Dar poate că iubeşti desfătarea? Apoi pentru aceasta conteneşte cu beţia, fiindcă eu voiesc a te desfăta cu adevărata desfătare, care niciodată se veştejeşte. Deci care este adevărata desfătare care într-una înfloreşte? Cheamă la ospăţul tău pe Hristos, dă-i lui cele ale tale, sau mai drept vorbind, cele ale lui; aceasta are cu sine plăcerea cea nemărginită şi care înfloreşte într-una. Nu tot aşa însă sunt şi cele pământeşti, ci abia de se arată, că şi pier, iar cel ce se desfătează nu se găseşte mai bine decât cel ce nu se desfătează, sau mai drept vorbind, chiar mai rău. Unul se găseşte ca întrun liman, iar celălalt ca într-un puhoi şi fiind împresurat de boli. Deci ca nu cumva să nu se întâmple una ca aceasta, să vânăm cumpănirea, căci numai aşa vom fi bine şi cu trupul, în sufletul îl vom avea în neprimejduire, şi ne vom izbăvi de relele cele de acum ca şi de cele viitoare.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 290) Euharistia (primirea ei cu nevrednicie – gravitatea) „Vezi să nu fii ca Irod şi să spui: Că venind, să mă închin Lui şi venind să vrei să-L ucizi! Că lui Irod se aseamănă toţi cei care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine! Unul ca acesta, spune Pavel, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului! (I Cor. 11, 27), pentru că au ei înşişi pe mamona, pe tiranul pe care-l supără împărăţia lui Hristos, tiranul mai nelegiuit decât Irod. Mamona vrea să stăpânească şi trimite pe cei ai lui să se închine lui Hristos numai de formă, dar Îl junghie când I se închină. Să ne temem, dar, ca nu cumva să avem chip de rugători

şi de închinători, dar cu fapta să facem cele potrivnice.‖ (Omilii la Matei, omilia VII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 97) „Ori, precum este acolo ceva lucru mare şi minunat, dacă vă apropiaţi de această masă cu adevărată curăţie a inimii, vă apropiaţi de mântuire; dar dacă conştiinţa voastră este necurată, voi vă aruncaţi la chinuri şi aţi atras asupra voastră răzbunarea Domnului; căci, zice Sfântul Pavel: Cel care mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor., 11, 29). Dacă este adevărat că cei ce întină purpura regală sunt pedepsiţi ca şi cum ar fi rupt-o, trebuie să ne mirăm că cei care primesc trupul Domnului Iisus Hristos cu un suflet necurat, sunt condamnaţi la aceleaşi chinuri ca şi cei ce L-au străpuns cu cuie? Vedeţi cât este de grozavă pedeapsa pe care o pune Apostolul înaintea ochilor noştri? Cine a călcat Legea lui Moise, este ucis fără milă, zice el, pe cuvântul a doi sau trei martori; gândiţi-vă cu cât este mai aspră pedeapsa celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi i-a necinstit sângele Testamentului cu care s-a sfinţit, şi a făcut de ocară Duhul harului (Evr., 10, 28-29).‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI, 4, pp. 223-224) „Şi atunci când luăm parte cu nevrednicie la Sfintele Taine cădem în acelaşi adânc, în care s-au aruncat cei ce L-au omorât pe Iisus Hristos.‖ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVII, 4, p. 231) ,,Cei ce se împărtăşesc acum cu vrednicie din trupul lui, precum şi cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie vor suferi muncile cele mai de pe urmă. Dacă cineva nu l-ar primi nici pe împăratul pământesc oricum s-ar întâmpla – şi ce spun eu de împăratul, că nici de haina împărătească nu s-ar putea atinge cum s-ar întâmpla, sau cu mâinile nespălate, chiar de ar fi în pustie, sau singur, şi nu ar mai fi nimeni de faţă (deşi acea haină nu este nimic alta decât tort şi pânză pentru hrana viermilor şi a moliilor, dar dacă poate îi admiri boiaua sau coloarea acelei haine, apoi şi aceasta este din sângele peştelui omorât), şi cu toate acestea nu ar îndrăzni, zic, a se atinge de ea cu mâinile murdare: Deci dacă nu ar cuteza cineva a se atinge cum s-ar întâmpla de o haină omenească, apoi cum atunci vom cuteza a ne atinge de trupul Dumnezeului a toate, care este fără de prihană şi curat, care s-a împreunat cu acea fire dumnezeiască, prin care suntem şi viem, prin care porţile morţii s-au rumpt şi bolţile cerului ni s-au deschis – cum vom cuteza, zic, a ne atinge de acest trup şi a-l primi cu atâta nepăsare şi batjocură? Nu, rogu-vă, să nu ne sfâşiem cu asemenea neruşinare.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXIV, p. 254)

,,Drept aceea, oricine va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului (1 Cor. 11, 27). De ce? Pentru că a vărsat acel sânge şi a preschimbat faptul în omor, iar nu în jertfă. Că după cum şi atunci cei ce l-au împuns în coastă, nu ca să-i bea sângele l-au împuns, ci ca să-l verse, tot aşa şi cel ce cu nevrednicie se împărtăşeşte, fiindcă cu nimic nu se foloseşte de aici. Ai văzut cât de înfricoşată a făcut aici vorba şi cu câtă putere sa atins de dânşii, arătând că dacă vor bea astfel sângele Lui, apoi cu nevrednicie se împărtăşesc din aceste Taine sfinte?‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p. 288) ,,Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată lui îşi mănâncă şi bea (1 Cor. 11, 29). Ce spui fericite Pavel? Că dacă cina aceasta este pricina bunătăţilor şi izvorul vieţii, apoi atunci cum se face judecată? Nu prin firea sa, zice, ci prin voia celui ce s-a apropiat. După cum venirea lui printre noi – care ne-a adus acele bunătăţi mari şi negrăite – pe cei ce nu au primit-o încă mai mult i-a judecat, tot aşa şi Tainele se fac hrană de pedeapsă mai mare pentru cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. Şi pentru ce oare judecată lui îşi mănâncă şi bea? Nesocotind, zice, trupul Domnului, adică, necercetând, neînţelegând precum trebuie măreţia acestor taine, nesocotind mărimea darului dat. Că dacă tu ai afla cu de-amănuntul cine este cel ce îţi stă de faţă, şi cine fiind, pentru cine s-a dat pe sine, apoi nu ai mai avea nevoie de nici un cuvânt, ci îţi va ajunge numai aceasta spre trezvirea ta, de nu cumva vei fi căzut cu desăvârşire. Pentru aceasta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi adorm mulţi (1 Cor. 11, 30). Aici el nu mai aduce pildele de la alţii, după cum a făcut cu jertfele idoleşti, povestind de istorii vechi şi de ranele din pustie, ci le ia chiar de la înşişi corintenii aceştia, ceea ce face cuvântul încă şi mai atingător. Fiindcă a spus că: Judecată lui îşi mănâncă şi bea şi că vinovat este, apoi ca să nu se pară că el spune numai vorbe, arată şi fapte, şi-i ia de martori chiar pe dânşii, ceea ce mai cu seamă ajunge a-i speria şi a le arăta că ameninţarea s-a făcut faptă. Şi nu s-a mulţumit numai cu acestea, ci de aici a adus şi a adeverit vorba despre gheenă, înfricoşându-i din amândouă părţile şi dezlegând o pricină dezbătută de toţi. Fiindcă mulţi se întrebau în sine: De unde şi cum vin morţile cele de năprasnă? De unde bolile cele lungi şi grele? – Iată că el răspunde că multe din aceste nenorociri neaşteptate îşi au, sau mai bine zic îşi trag pricina din păcatele făcute. Dar ce, zici tu, oare cei ce sunt sănătoşi întruna şi ajung la bătrâneţe unse nu păcătuiesc? Şi cine ar putea spune aceasta? Apoi atunci pentru ce nu sunt pedepsiţi? Fiindcă vor fi pedepsiţi acolo mai grozav. Noi însă, dacă am voi, nu am fi pedepsiţi nici aici, şi nici acolo.‖ (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVIII, p. 292)

„Precum mâncarea ce prin natura sa este hrănitoare, cade într-un stomac bolnav şi bicisnic, şi vatămă totul şi strică, devenind cauza bolilor, întocmai aşa se petrece şi cu împărtăşirea Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine. (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XVII, p. 231) „Desigur este cea mai mare dispreţuire de Dumnezeu, când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe el Dumnezeu.‖ (Cuvânt la Naşterea Domnului, 25 decembrie, în vol. Predici la duminici şi sărbători…, pp. 222-223) „Iar apropierea de Dumnezeu (a omului – n.n.) plin fiind de întinăciune, este cel mai groaznic dispreţ.‖ (Cuvânt la ziua Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care era necunoscută atunci, dar a fost făcută cunoscută cu puţini ani înainte, de către unii care au venit din Apus şi au vestit-o, VII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 22) „Nimeni, dar, să nu fie prefăcut, nimeni să nu fie plin de răutate, nimeni să nu aibă venin în cuget, ca să nu se împărtăşească spre osândă. Căci şi atunci diavolul a intrat în Iuda după ce s-a împărtăşit; diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, a dispreţuit pe Iuda, pentru neruşinarea lui, ca să afli că în aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Dumnezeieştile Taine, în aceia, mai cu seamă, intră mereu diavolul, ca şi în Iuda atunci. Cinstea este de folos celor vrednici, dar cei care se bucură cu vrednicie de cinste îşi atrag mai mare osândă. Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşez, ci ca să vă întăresc. Nimeni, dar, să nu fie Iuda, nimeni când vine să se împărtăşească să nu aibă venin de răutate. Sfânta Jertfă este o hrană duhovnicească. Şi după cum atunci când hrana cea trupească ajunge într-un stomac bolnav, care are sucuri rele, hrana măreşte şi mai mult boala, nu din pricina ei, ci din pricina bolii stomacului, tot astfel se întâmplă şi cu Tainele cele duhovniceşti: şi ele, când intră într-un suflet plin de răutăţi, îl strică şi mai mult îl pierd, nu din pricina lor, ci din pricina bolii sufletului care a primit Tainele.‖ (Omilia I la Vânzarea lui Iuda, VI, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 56) „Celor care se împărtăşeau cu nevrednicie cu Sfintele Taine le grăia aşa: Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului (I Cor., 11, 27). Cu alte cuvinte, spune aşa: Vor fi pedepsiţi la fel şi cei care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine, ca şi cei care L-au răstignit. Să nu osândească nimeni asprimea cuvântului meu. Sângele Stăpânului este o haină împărătească. Aduce ocară împăratului şi cel care rupe haina lui de purpură, ca şi

cel care o murdăreşte cu mâinile necurate. De aceea sunt pedepsiţi la fel. Aşa se întâmplă şi cu Trupul lui Hristos. Iudeii L-au sfâşiat cu piroanele pe cruce. Tu, trăieşti în păcate, Îi sfâşii trupul cu limba ta cea necurată şi mintea ta cea necurată. De aceea şi Pavel a atârnat aceeaşi pedeapsă deasupra capului tău şi a adăugat: Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mor destui (I Cor., 11, 30).‖ (Cuvânt la Sfinţii Mucenici, III, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 453-454) „Va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului; adică vor primi aceeaşi pedeapsă pe care o vor primi şi răstignitorii lui Hristos. După cum ucigaşii aceia, vă spuneam eu, au fost vinovaţi de Sângele lui Hristos, tot aşa şi cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine; că asta înseamnă: Va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului. S-a părut însă multora că spusele acestea ale mele sunt o exagerare şi că ameninţarea e cumplită. V-am dat atunci şi o explicaţie a celor spuse, servindu-mă de un exemplu foarte potrivit; iată exemplul: După cum cineva aduce ocară împăratului dacă sfâşie porfira împăratului sau dacă o murdăreşte de noroi, tot aşa şi aici, necinstesc la fel haina cea împărătească a lui Hristos şi cei care au ucis Trupul Domnului, ca şi cei care îl primesc cu suflet necurat. Iudeii l-au sfâşiat Trupul pe cruce; cei care îl primesc cu suflet necurat îl murdăresc; deci ocara e aceeaşi, deşi nelegiuirea e deosebită.‖ (E primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e osândirea propriilor păcate, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 459-460) ,,… să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare. Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta!‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 138)

,,Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: Oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.‖ (Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, p. 171) „Sfântul Apostol spune: Oricine va mânca pâinea sau va bea. paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (…) şi osândă îşi mănâncă şi bea‖ (I Corinteni 11; 27, 29), Adică va fi pedepsit la fel de aspru ca şi cei ce L-au răstignit pe Hristos, căci şi ei s-au făcut vinovaţi faţă de Trupul Său.‖ (Din vol. Problemele vieţii, pp. 170-171) „Pentru că zice dumnezeiescul Apostol: cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, vinovat este Trupului şi Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, adică, câtă muncă vor lua evreii ce au răstignit pe Iisus Hristos, atâta va lua şi acela. Că precum acei ucigaşi sunt vinovaţi sângelui, aşa şi cei ce nevrednici se împărtăşesc cu Sângele şi Tainele lui Hristos. Ca şi cum cineva ar sparge sau ar întina haina împăratului, pe împăratul batjocoreşte; aşa şi la Sfintele Taine, este ca şi când ar omorî Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, cei ce-L primesc cu suflet şi cu gând necurat, încât atâta sunt de multe cele ale nelegiuirii, pe cât sunt cele ale batjocoririi.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 14) „Dacă noi cinstim trupul Mântuitorului împărtăşindu-ne în mod demn, noi îi facem cea mai înspăimântătoare injurie împărtăşindu-ne în stare de păcat de moarte. Ce! Noi nu vom asista la nici un banchet cu mâinile întinate de noroi, şi cu un suflet întinat de noroi vom asista la banchetul marelui Rege? Câtă grijă nu se pune pentru vasele sfinte care sunt în proprietate? Însă adevăratul vas sfinţit nu este sufletul celui ce se împărtăşeşte? Voi sunteţi nevrednici de a vă împărtăşi? Luaţi seama ca în acelaşi timp să nu fiţi nevrednici de a intra chiar în Biserică.‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 58) „Ce profanare şi ce crimă de a îndrăzni să atingi trupul sfânt al Fiului lui Dumnezeu când păcatul te face urât şi dispreţuit! Ce îndrăzneţ va încerca să atingă cu mâinile întinate haina regală? Însă ce este haina unui prinţ al pământului faţă de preţul cărnii înviate şi slăvite a lui Iisus Hristos? Ce urâtă profanare au comis călăii acoperind cu pământ, cu blasfemii şi lovituri şi cu sânge această carne divină! Oare va fi mai mică aceasta de a atinge cu necurăţie aceeaşi carne, atunci când ea este îmbrăcată cu slavă?‖ (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 200-201)

Euharistia (să-i oprim pe cei ce vor să se împărtăşească, nevrednici fiind) „De vei vedea pe cineva curvind şi va vrea să se împărtăşească aşa nevrednic, spune preotului în taină că cutare om este nevrednic şi vrea să se împărtăşească şi opreşte pe necuratul. Iar de vei acoperi, eşti părtaş la păcatul acela.‖ (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 14) Euharistia (cuvânt împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine) „Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici de a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi mulţi au murit (I Corinteni, 11, 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântui… Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie chiar şi o singură dată în timpul anului.‖ (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, pp. 64-65) „Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului.‖ (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 65) (Din ―‖Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur‖")

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia V - Despre Sfânta Împărtăşanie

Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19) Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevărat nevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-1 pună la mijloc. Aşa se făcea în vechime, aşa se face şi acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu duşmănia. Că şi dacă nu suntem povăţuiţi de un asemenea duh, totuşi este de ajuns o bună dispoziţie spre a atrage asupra candidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră de Duhul când au ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, 1au numărat pe el în numărul apostolilor, că ei doar nu aveau privirea îndreptată spre prietenie omenească. Astfel ar trebui să facem şi noi, căci atunci când noi trecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi Dumnezeu pe cele nevăzute? „Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată?‖ (Luca 16, li) Pe atunci însă nimic omenesc nu se avea în vedere, de aceea preoţii se făceau şi după prorocii. Dar oare ce vrea să zică „după prorocii?‖ Adică după Duhul Sfânt. Căci prorocia înseamnă să vorbeşti nu numai despre cele viitoare, ci şi despre cele prezente, fiindcă şi Saul după prorocie s-a arătat ascuns între veşmintele sale , căci Dumnezeu le descoperă celor drepţi. Prorocie era şi când a zis: „osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul‖. (Faptele Apostolilor 13, 2) Tot aşa a fost ales şi Timotei.

Aici apostolul spune de mai multe prorocii, poate că şi de aceea în care Timotei a fost şi tăiat împrejur de apostol, şi când 1-a hirotonit, după cum îi zicea, scriindu-i: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor‖. (I Timotei 4, 14) Deşteptându-1 deci pe el, şi îndemnându-1 de a priveghea, îi aminteşte de alegerea şi hirotonia lui, ca şi cum pare că i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales cu vot omenesc. Deci să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu‖. Apoi după ce i-a dat porunca cuvenită, care se părea a fi cam grea — „această poruncă îţi încredinţez ţie‖ — ce spune mai departe? „Fiule Timotei‖ zice. Aşadar, el îi porunceşte ca unui fiu adevărat, căci nu-i spune în mod despotic, nici cu autoritate, ci „Fiule Timotei‖. Când apostolul pune înainte şi exactitatea privegherii, prin aceasta ne arată că faptul nu este al nostru, căci nu noi 1-am câştigat, ci Dumnezeu ni 1-a hărăzit, şi tot El ne-a hărăzit si credinţa, şi buna ştiinţă. Ceea ce ne-a dat aceea să păstrăm. Dacă El nu ar fi venit, nici chiar credinţa nu s-ar afla, şi nici o viaţă curată, pe care noi o căpătăm prin învăţătură. Este ca şi cum ar zice: „eu sunt care poruncesc, eu care aleg — fiindcă expresia „după prorociile care s-au făcut mai înainte‖ aceasta înseamnă, şi deci tu ascultă şi te supune lor‖. Dar ce i-a poruncit? „Să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor‖, zice. „Acelea (credinţa şi buna ştiinţă) te-au ales pe tine, şi deci în ceea ce ai fost ales războieştete‖, folosind „lupta cea bună‖. Aşadar, este şi luptă rea, ca atunci când zice: „Precum v-aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţeniei (arme necurăţeniei) şi fărădelegii‖. (Romani 6, 19) „Aceia, zice, se luptă sub tiran, pe când tu te lupţi sub împăratul a toate.‖ Şi de ce oare numeşte faptul luptă? Prin aceasta arată că războiul înfricoşat s-a ridicat asupra tuturor, iar mai cu seamă asupra dascălului, şi că prin urmare avem nevoie de arme puternice, de priveghere, de trezire, de o necontenită băgare de seamă, că suntem datori a ne pregăti spre lupte crunte şi vărsare de sânge, că trebuie a ne pune în ordine de bătaie, şi a nu avea nimic slab în noi. „Ca să te războieşti într-însele‖ zice. „După cum în tabără nu toţi se războiesc la fel, ci în diferite feluri, şi împărţiţi în diferite regimente, tot aşa şi în biserică: unul se războieşte în rândul dascălilor, altul în rândul ucenicilor, tu în ceea ce te afli.‖ Apoi ca să nu-ţi închipui că-ţi este de ajuns aceasta, ce spune el? „Având credinţă şi bună ştiinţă‖, zice, fiindcă adevăratul dascăl mai întâi trebuie a fi lui-şi dascăl. După cum generalul, dacă mai înainte n-a fost ostaş bun, nici general bun nu va fi vreodată, tot aşa şi dascălul. De altfel, aceasta o mai spune, zicând: „îmi chinuiesc

trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic‖. (I Corinteni 9, 27) „Având, zice, credinţă şi cuget bun‖, ca astfel să stea înaintea celorlalţi. Acestea auzindu-le să nu luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de am fi şi dascăli, căci dacă Timotei — de care noi toţi nu suntem vrednici de asemănare — primeşte porunci, şi învăţături, fiind şi el în rândul dascălilor, apoi cu atât mai mult noi. „Pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă‖ şi cu drept cuvânt, când este o viaţă deşănţată şi depărtată de buna ştiinţă, atunci şi credinţa se strică şi devine la fel cu viaţa, pentru care se şi pot vedea mulţi căzând la fundul răutăţilor, şi întorcându-se la elinism. Deci, ca nu cumva să fie torturaţi de frica celor viitoare, apoi să încerce a convinge sufletul că cele prezente sunt mincinoase. Si cad din credinţă aceia care aşteaptă totul de la cugetul lor. Căci într-adevăr cugetul omului naufragiază deseori, în timp ce credinţa lui îi serveşte ca o corabie sigură. Deci cei ce se depărtează de credinţă vor naufragia. Iar aceasta o învederează cu un exemplu. Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru (l, 20), iar prin ei ne cuminţeşte şi pe noi. Aţi văzut că din acele timpuri chiar au fost unii care-i învaţă pe alţii fals, alţii care cercetează cu amănunţime, unii care se depărtează de credinţă, alţii ce examinează totul cu cugetul lor? Cel ce naufragiază este lipsit şi pustiu de toate, căci cel ce cade din credinţă nu mai are nimic pe lângă sine, nu are de ce să se agaţe. El nu are o viaţă corectă, prin care să câştige ceva de acolo, căci dacă este stricat capul, ce folos mai are de la restul trupului? Căci, dacă nu este nimic credinţa fără viaţă, apoi cu atât mai mult viaţa fără credinţă. Dacă Dumnezeu dispreţuieşte cele ale Sale pentru noi, apoi cu atât mai mult şi noi trebuie să dispreţuim cele ale noastre pentru El. Când cineva cade din credinţă, nicăieri nu stă, ci se scaldă în toate părţile până ce se scufundă de-a binelea. „Pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească.‖ Ai văzut deci, că a ispiti cele sfinte prin raţionamente omeneşti este o blasfemie? Si cu drept cuvânt, fiindcă ce poate avea în comun raţionamentul omenesc cu cele sfinte? Dar cum Satana îi învaţă pe ei să nu hulească? Şi dacă pe alţii îi învaţă să nu hulească, cu atât mai mult trebuia să se înveţe pe el singur ca să nu hulească; şi dacă până acum încă nu s-a putut învăţa, desigur că nici pe alţii nu poate învăţa. Dar apostolul n-a spus „ca să înveţe el pe aceia de a nu mai huli‖, ci „ca (aceia) să se înveţe de a nu mai huli‖. Nu Satana face acest lucru, ci faptul se desfăşura aşa, precum şi în altă ocazie zice despre acel desfrânat: „să daţi pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea

trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos‖ (I Corinteni 5, 5), nu doar ca Satana să-i mântuie sufletul, ci „ca sufletul să se mântuiască‖, iar aceasta este ceva impersonal. Si cum se face acest lucru? După cum călăii, deşi sunt încărcaţi de mii de rele, totuşi pe alţii îi cuminţesc, întocmai aşa se petrece şi aici cu demonul cel viclean. Dar de ce nu i-ai pedepsit tu singur, după cum ai pedepsit pe Bar-Iisus, după cum Petru a pedepsit pe Anania, ci i-ai predat Satanei? Nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să se înveţe. Deşi Pavel avea putere a pedepsi, precum atunci când zice: „Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul?‖ (I Corinteni 4, 21), şi iarăşi: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele‖, şi iarăşi: „puterea pe care mi-a dat-o Domnul este spre zidire, iar nu spre dărâmare‖. (II Corinteni 13, 7, 10) Deci, de ce chemi pe Satana spre pedepsirea lor? Pentru ca o dată cu pedeapsa, şi batjocura să fie mai mare. Apostolii certau pe cei necredincioşi mai cu seamă, iar pe cei ce fugeau de la credinţă îi predau Satanei. Şi de ce pe cei necredincioşi? Fiindcă şi Anania era necredincios încă, ispitind pe Duhul Sfânt. Pentru ca să afle necredincioşii că nu pot să se ascundă, erau pedepsiţi chiar prin apostoli; iar pe cei ce deja ştiau, şi cu toate acestea se abăteau de la credinţă, îi predau Satanei, arătând cu aceasta că demonii nu prin propria lor putere, ci pe cei ieşiţi din minte îi aveau în paza lor, după cum se petrece şi cu împăraţii, când pe unii dintre războinici îi ucid cu mâinile lor, iar pe alţii îi predau călăilor ca să-i omoare. Prin aceasta se mai arată că faptul acesta se petrecea pentru paza apostolilor. De altfel, nici nu era puţin lucru să porunceşti diavolului; aceasta arăta că diavolul slujea apostolilor şi fără voia sa. Aşa că faptul acesta nu era de mică însemnătate. Şi cum anume se predau diavolului unii ca aceştia, ascultă-1 pe apostol ce spune: „adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acela Satanei‖. Era scos deci din soborul obştesc, era tăiat din ceata sfinţilor, devenea pustiu şi gol de harul Sfântului Duh, era predat lupului. Că după cum norul acela apăra tabăra evreilor, tot aşa şi Duhul Sfânt apăra Biserica. Deci, dacă cineva ieşea din comunitatea credincioşilor, era pedepsit prin acest fapt cu cea mai mare asprime; iar scoaterea lui din comunitate se făcea după judecata apostolilor. Aşa şi Domnul nostru a predat Satanei pe Iuda, căci îndată după ce a mâncat, a intrat în el Satana. Se mai poate zice şi aceasta, că pe cei ce voiau să se îndrepte, nu-i pedepseau apostolii, iar pe cei ce nu se îndreptau, pe aceştia îi pedepseau; iar dacă poate nu era aşa, cel puţin apostolii erau mai de temut, predându-i pe aceia demonilor. Astfel a fost predat şi Iov Satanei, însă el nu pentru păcate a fost predat, ci pentru mai mare laudă. Împotriva celor ce se apropie foarte rar de Sfintele Taine

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit‖. (I Corinteni 11, 30) „Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de sfintele Taine o singură dată în cursul anului?‖ Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi 1-ai mântuit. Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de trupul lui Hristos, sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos, o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda, o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta 1-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-1 îndeplinim numai o dată, şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Pască şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Pasca aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi cei iniţiaţi în Taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.‖ (I Corinteni 11, 26). Nu prescrie tu, sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. „Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Pască?‖ Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.

Deci, nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta, sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite, şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte. Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? „Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post, pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele?‖ Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile. Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui.‖ (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26, li) Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. din ―Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei‖

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia XV - Despre Sfânta Împărtăşanie

Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana. (I Timotei 5, 11-15) După ce Pavel mult a vorbit despre văduve, ba încă hotărându-le şi vârsta şi zicând ca „nu mai puţin de şaizeci de ani să aibă‖, şi pe lângă aceasta mai arătând şi calităţile lor: „dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi‖, iată că aici iarăşi zice: „De văduvele tinere fereşte-te.‖ Despre fecioare însă, deşi lucrul este cu mult mai dificil, nimic din acestea nu lasă a se înţelege. Şi de ce oare? Fiindcă acelea s-au făgăduit pentru lucruri mai mari, şi de la măreţia acestei idei el a ajuns la acest fapt. Căci cuvintele: „dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor‖, şi toate cele de acest fel, le-a reprezentat, aşa-zicând, prin expresia: „femeia nemăritată şi fecioara poartă grijă de cele ale Domnului‖. (I Corinteni 7, 34) Iar dacă cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu să nu te minunezi, fiindcă chiar de aici se învederează şi aceea. De altfel, am spus că fecioarele şi-au ales fecioria în urma unei judecăţi mai înalte. Pe lângă aceasta, cu văduvele tinere e ca şi cum ar fi devenit nişte cadavre, şi prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire,

în timp ce nu aşa se petrece cu fecioarele. Cum că unele dintre ele căzuseră deja, aceasta se învederează din expresia: „căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite‖, şi iarăşi: „căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana‖. „De văduvele tinere fereşte-te.‖ De ce oare? „Căci atunci când poftele le înfierbântă, vor să se mărite‖. Şi ce înseamnă „înfierbântă‖? Adică se prefac ca şi cum n-ar voi un lucru, pe când îl voieşte, când se moleşeşte. Este întocmai ca şi cum, vorbind cineva despre un bărbat bun şi blând, ar spune: „apoi aceasta, lăsându-1 pe el, s-a dus după un altul‖. Arată deci că şi văduvia lor au preferat-o în mod întâmplător. Prin urmare, şi văduva este logodită cu Hristos în văduvia ei, după cum zice: „Eu sunt Părintele orfanilor şi Judecătorul văduvelor‖. (Psalmi 67, 5) Arată, prin urmare, că nici văduvia n-au purtat-o după cuviinţă, ci „se înfierbântă‖, şi cu toate acestea el rabdă. Dar în alt loc, el spune: „că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită‖. (II Corinteni 11, 2) „Când ele s-au făgăduit lui Hristos, zice, apoi iată că „vor să se mărite, agonisindu-şi osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi‖. Sub numele de „credinţă‖, el indică aici învoiala făcută. „Au minţit, zice, şi-au bătut joc de adevăr, 1-au lepădat, au călcat acea învoială.‖ „În acelaşi timp se învaţă să fie leneşe‖, zice. Aşadar, apostolul nu numai bărbaţilor le porunceşte să lucreze, ci şi femeilor, căci nelucrarea sau trândăvia aduce tot răul. „Ele sunt răspunzătoare nu numai de această faptă, ci şi de alte păcate.‖ Căci dacă este nepotrivit unei femei a colinda casele oamenilor, apoi cu atât mai mult unei fecioare. „Nu numai leneşe, zice, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case.‖ Când şi grija de bărbat o va alunga de la ea, şi cea de Dumnezeu nu o are, ce se alege de ele? Cu drept cuvânt că atunci devin leneşe, guralive şi iscoditoare. Căci cel ce nu se îngrijeşte de cele ale sale, desigur că se va îngriji de ale altora, precum şi cel ce se îngrijeşte de ale sale, de cele străine nu va face nici o vorbă, nu va avea nici o grijă. „Grăind cele ce nu se cuvin‖, zice. Într-adevăr, nimic nu este atât de nepotrivit ca a cenzura mai cu seamă cele ale altora, şi aceasta este zisă nu numai pentru femei, ci şi pentru bărbaţi — fiind cea mai mare dovadă de neruşinare, şi cutezanţă fără margini. „Vreau deci‖ — fiindcă şi ele voiesc, atunci voiesc şi eu — „ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case‖, adică să se îngrijească de casă, căci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casă în casă, şi a grăi ce nu se cuvine. Trebuia poate să se îngrijească de cele ale lui Dumnezeu, trebuia să păzească credinţa; dar fiindcă pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se

mărita, decât a sta aşa, căci nici Dumnezeu nu este dispreţuit prin acest fapt, şi nici ele nu se vor învăţa a fi mai bune. De la o aşa văduvie nu poate ieşi nimic bun, pe când de la o căsătorie normală, multe bunuri izvorăsc, iar mai presus de orice, prin căsătorie va putea să alunge din cugetul său trândăvia, şi să nu mai fie guralivă şi iscoditoare. Şi de ce oare n-a spus că, de vreme ce unele văduve au căzut, atunci ele trebuie să aibă o mare băgare de seamă, ca nu cumva să pătimească la fel ca acelea, ci le-a poruncit să se mărite? Pentru că nu împiedică faptul căsătoriei lor. „Ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară‖, adică să nu aibă de ce se agăţa. „Căci unele sau şi abătut, ca să se ducă după Satana.‖ Aşadar, pe astfel de văduve el le împiedică, nu doar pentru că nu voieşte să fie văduve tinere, ci pentru că nu voieşte de a fi fără de treabă, grăind cele ce nu trebuie, şi iscoditoare; cu alte cuvinte, nu voieşte ca ele să aibă pe diavol de pricină. Dar dacă acestea nu s-ar petrece, nici el nu le-ar împiedica. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. (5, 16) Iarăşi numeşte cu adevărat văduve pe cele singuratice, pe cele care n-au de nicăieri nici o mângâiere. Şi de ce oare îndeamnă la aceasta? Căci aşa este bine. Din acest fapt, două lucruri mari izvorăsc: şi acelea că aveau motiv de a face bine, şi că acestea se întreţineau bine, în acelaşi timp şi Biserica nu se îngreuia. Bine a făcut că a adăugat: „dacă vreun credincios‖, căci nu trebuia a fi îngrijite şi hrănite de cei necredincioşi, ca să nu se creadă că au nevoie de ei. Priveşte apoi şi cât de încurajator le vorbeşte, căci nu le-a spus de vreo cheltuială mare, sau de vreun lux, ci „să aibă grija lor‖, adică să le dea cele strict necesare — „ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve‖. Prin urmare, o astfel de credincioasă sau credincios are şi plata ajutorului ce a dat Bisericii, fiindcă, ajutând-o pe aceasta, ajută în acelaşi timp şi pe cele ce le îngrijeşte Biserica, lăsându-i putinţa de a le îngriji cu mai multă îmbelşugare. „Vreau, zice, ca văduvele tinere‖, ce să facă? Să se desfete? Sau să petreacă în ospeţe? Nimic din toate acestea, ci „să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case‖. Şi cum să chivernisească casa? Apoi, ca nu cumva să-ţi închipui că el le îndeamnă la desfătări, a adăugat imediat: „ca să nu dea nici un prilej potrivnicului spre ocară‖. Trebuia ca ele să se ridice mai presus de cele pământeşti, dar fiindcă s-au coborât mai jos, cel puţin măcar în acestea să rămână. Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: „să nu

legi gura boului care treieră‖, şi: „ Vrednic este lucrătorul de plata sa ―. (5, 1718) Sub denumirea de „îndoită cinste‖, de aici, el numeşte îngrijirea, sau mai bine zis acordarea celor necesare. Căci, când el adaugă: „Să nu legi gura boului care treieră‖, şi: „vrednic este lucrătorul de plata sa‖, aceasta învederează. Prin urmare, şi când zice mai sus: Pe văduve cinsteşte-le (5, 3), el vorbeşte despre îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevărat văduve‖ să le cinstească, adică pe cele ce sunt în sărăcie, fiindcă, cu cât una este mai săracă, cu atât mai mult este văduvă. Pune aici şi cele ale Legii, şi cele ale lui Hristos, ca unele ce conglăsuiesc. Legea spune: „Să nu legi gura boului care treieră.‖ Vezi cum el voieşte ca dascălul să muncească? Şi nu este altă oboseală şi muncă, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare şi ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucrătorul de plata sa‖? Noi însă să nu ne uităm numai la plată, ci şi la aceea cum a poruncit. „Vrednic este lucrătorul de plata sa‖, adică vrednic este lucrătorul de hrana, de întreţinerea sa. Aşa că dacă cineva se dezmiardă sau stă în linişte, nu este vrednic. Dacă cineva nu este ca boul ce treieră, dacă nu duce jugul prin spini şi până la a fi strâns de gât cu el, şi dacă se opreşte mai înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie să se acorde ajutoare cu îmbelşugare dascălilor pentru întreţinerea lor, ca nu cumva să şuiere, sau să se moleşească; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din această cauză ucenicii să fie lipsiţi de cele mari; ca astfel, lucrând cele duhovniceşti, să nu se ocupe deloc cu cele pământeşti. Astfel erau leviţii; ei nu se interesau deloc de cele ale vieţii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviţi, şi prin lege se poruncea şi cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile provenite din pârgă, rugăciuni şi celelalte de acest fel. Acelora desigur că le-a legiuit Moise în aşa fel, ca unii ce căutau numai cele prezente; eu însă nimic mai mult nu zic că ar trebui să aibă proestoşii, decât hrană şi îmbrăcăminte, ca nu cumva să-şi petreacă timpul cu acestea. Dar oare ce vrea să zică prin „îndoită cinste‖? îndoită cinste către cele văduve, sau către diaconi (slujbaşi Bisericii), sau, simplu, îndoită cinste înseamnă multă cinste. Dar noi să nu ne uităm numai la aceea că-i învredniceşte de multă cinste, ci şi la faptul că a adăugat: „cei ce îşi ţin bine dregătoria‖. Şi ce anume înseamnă cei ce îşi ţin bine dregătoria, să ascultăm pe Hristos care zice: „Păstorul cel bun, sufletul său îşi pune pentru oi‖. (loan 10, 11) Aşadar, aceasta înseamnă a ţine bine dregătoria, adică a nu cruţa nimic pentru îngrijirea părintească a păstoriţilor.

„Şi mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura.‖ Unde sunt acum cei ce spun că nu este nevoie nici de cuvânt şi nici de învăţătură, dacă apostolul chiar şi pe Timotei îl îndeamnă la aceasta, zicând: Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, şi iarăşi: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă?(4, 15-16) Deci tocmai pe unii ca aceştia voieşte apostolul să-i cinstim mai mult decât pe toţi ceilalţi, pentru care şi motivul îl pune, zicând că mult suferă ei. Când un altul nici nu priveghează, nici nu se îngrijeşte, ci stă împreună cu ceilalţi în linişte şi nepăsare, iar acela se zbuciumă îngrijindu-se, meditând, şi mai cu seamă dacă este neîntrecut în cuvintele şi ştiinţele celor de afară, apoi cum nu ar trebui să se bucure de cinste din partea tuturor şi mai mult decât alţii, când el se lasă sub atâtea osteneli? Acesta este răspunzător înaintea a mii de limbi. Unul, de pildă, 1-a hulit, altul 1-a lăudat, un altul 1-a luat în râs, un altul i-a defăimat ţinerea de minte şi compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multă putere spre a le răbda pe toate. Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii, de a fi preoţii didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd, sau se răstoarnă pe dos. De aceea, împreună cu cele spuse — de a fi primitor şi blând şi de a fi fără de ponos — numără şi aceasta, zicând că trebuie a fi „învăţător‖. Fiindcă, de ce se numeşte el dascăl? Pentru ca să înveţe pe alţii filosofia vieţii. De aceea Pavel a zis: „Şi mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi întru învăţătură‖, fiindcă este nevoie şi de învăţătură prin cuvânt. Şi de care cuvânt vorbeşte apostolul? Nu vorbeşte de acel cuvânt pompos, şi nici de acela care are în sine iscusinţa sau eleganţa celor din afară, ci de cuvântul care are într-însul multă putere, de acela care este plin de înţelepciune. În asemenea caz, el nu are nevoie de construcţia frazelor, ci a cugetărilor, cum s-ar zice; nu a unei condiţii din afară, străine, ci a unei dispoziţii sufleteşti. Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori. (5, 19) Aşadar, contra celui tânăr trebuie a primi pâra fără mărturii? Contra altora trebuie numaidecât? Oare nu trebuie întotdeauna a se face ascultările cu toată exactitatea? Deci ce vrea să spună el aici? „Nu vorbesc de alţii, zice, ci mai ales de cei bătrâni (presbiteri).‖ Sub denumirea de presbiter, de aici, el nu înţelege demnitatea, ci vârsta, fiindcă mai uşor păcătuiesc cei tineri decât cei bătrâni. Şi cum că aşa este, se învederează de acolo că lui Timotei i se încredinţase Biserica Efesului, şi chiar întreaga naţiune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeşte aici de cei bătrâni.

Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă (5, 20), adică, „nu deodată să-i tai de la Biserică, ci toate le fă cu multă băgare de seamă. Când vei afla lămurit, atunci te aruncă asupră-i cu putere ca şi ceilalţi să se cuminţească.‖ Căci după cum a înfrunta uşor pe cineva este vătămător, tot aşa şi în păcatele cele cunoscute de alţii dacă nu te vei ridica cu toată puterea, prin aceasta vei lăsa calea deschisă şi altora, spre a face şi a cuteza aceleaşi păcate. „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, zice, ca şi ceilalţi să aibă teamă.‖ Dar oare cum de a zis Hristos: „Mergi şi mustră-1 pe el între tine şi el singur‖? (Matei 18, 15) Dar şi pe unul ca acela Mântuitorul permite a-1 cerceta în Biserică. Căci ce? Oare nu înfricoşează mai ales faptul de a fi certat înaintea tuturor? Cum? Atunci când toţi cunosc păcatul, în timp ce osânda n-o cunosc, desigur că mai mult se înfricoşează. După cum se întâmplă cu cei ce rămân nepedepsiţi, că mulţi vor fi şi cei ce vor păcătui, tot aşa şi atunci când sunt pedepsiţi, mulţi vor fi cei ce se vor îndrepta. Aşa a făcut şi Dumnezeu: pe Faraon 1-a pedepsit, de asemenea şi pe Nabucodonosor, cum şi pe mulţi alţii îi vedem pedepsiţi, după om şi după ţara în care se află. Prin urmare, apostolul voieşte ca toţi să se teamă de Episcop, şi pe dânsul îl pune priveghetor peste toţi. „Fiindcă de multe ori se judecă cu uşurinţă, trebuie, zice, ca cei ce mărturisesc şi cei ce învinovăţesc pe presbiter să fie după cum prevede legea veche: „Că în două sau trei mărturii va sta tot cuvântul‖. (Deuteronom 19, 15) „Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori.‖ N-a spus „să nu-1 osândeşti‖, ci nici măcar să primeşti pâră, nici să stai la judecată. Dar ce? Dacă şi cei doi vor minţi? Aceasta se întâmplă foarte rar, dar şi în asemenea caz se poate învedera minciuna, dacă se examinează cu amănunţime cazul. Este de dorit ca la învinovăţire de păcate să fie doi martori, de vreme ce s-au făcut pe ascuns, aşa că ascultarea a doi martori este semn de multă ispitire, de multă cercetare. Dar ce? Dacă faptele sunt de toţi ştiute, însă martori nu sunt, ci numai bănuială, ce e de făcut atunci? „Am spus mai sus, zice, că „se cade lui mărturie bună să aibă de la cei de-afară‖. Deci, cu frică să iubim pe Dumnezeu. Celui drept desigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai mulţi făcând binele siliţi, iar nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricii ce au, şi de multe ori taie de la dânşii poftele lor, dar cei păcătoşi? De aceea auzim vorbindu-se de gheenă, ca astfel mult folos să tragem din ameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce într-însa pe cei ce

păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea într-însa. Dacă şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheenă, dar dacă nici nu s-ar fi spus mai dinainte, şi nici nu ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel că — după cum am spus deseori — gheenă ne arată nouă îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, nu mai puţin decât Împărăţia Cerurilor. Căci gheenă conlucrând împreună cu Împărăţia Cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge în Împărăţia Cerurilor. Aşadar, să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o milă şi filantropie mare, ca o îngrijire părintească şi dragoste către noi. Dacă n-ar fi ameninţat pe niniviteni pe timpul lui Iona, desigur că n-ar mai fi rămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu gheena, cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc. El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceea ce voieşte. Nu voieşte moartea păcătosului, ca nu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul, ca astfel să fugim. Despre deşertăciunea celor prezente, importanţa celor viitoare şi cum putem imita pe Dumnezeu şi despre dragostea lui Hristos către noi, care mai ales se arată din Sfânta Împărtăşire Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheena există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu ţi se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie‖ (Matei 24, 38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, precum şi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, şi ne dezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeşte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deşi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi,

bolile şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară şi se scurg. Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voieşti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări. Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.‖ (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers lucrurile aşa de bine,

după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune‖. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu „deşertăciune‖, ci a exagerat cuvântul prin exagerare. Să-i credem deci lui, vă rog, ca unul ce a ajuns la această convingere în urma unei mari experienţe. Să-i credem, zic, şi să ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este deşertăciune, unde este adevăr, unde toate sunt sigure şi statornice, unde toate sunt zidite pe piatră, unde bătrâneţe nu este, unde nu este nimic trecător, unde totul înfloreşte, unde totul creşte şi sporeşte, unde nimic nu este învechit, nimic îmbătrânit, şi nici aproape de sfârşit. Să dorim, vă rog, pe Dumnezeu cu adevărat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinţa de împărăţia Lui. Căci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. „Cele ce ochiul n-a văzut, zice, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.‖ (I Corinteni 2, 9) Pe acelea să ne străduim a le câştiga, iar pe acestea să le dispreţuim. Oare nu de mii de ori ne învinovăţim pe noi înşine, şi ne spunem că viaţa omenească nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate că vezi clădiri strălucite şi privirea lor te înşală? Uită-te imediat la cer; întoarce-ţi privirea de la pietre şi coloane spre acea frumuseţe, şi atunci vei vedea că toate acestea de aici sunt lucruri de furnici şi ţânţari. Filosofează cu privirea; ridică-ţi cugetul spre cele din cer, şi de acolo dacă se poate priveşte spre clădirile cele strălucite de aici, şi vei vedea că nu sunt nimic, ci numai nişte jucării de copii mici. Vezi cât de uşor, cât de curat şi cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îşi au casele, acolo îşi au sălaşurile cei ce fac milostenie. Toate cele de aici se nimicesc cu desăvârşire la înviere, sau mai bine zis chiar şi mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus şi au dispărut. Ba chiar şi mai înainte de timp, adică în floare fiind, de multe ori un cutremur bunăoară le-a dărâmat la pământ, sau un foc le-a prefăcut în cenuşă. Căci nu numai în vârsta omului sunt morţi premature, ci şi în clădiri, şi de multe ori cele stricate şi hârbuite rămân neclintite la cutremurul pământului, pe când cele ce strălucesc, cele clădite din nou şi bine întărite, numai de un singur tunet s-au clătinat şi au căzut, şi aceasta după iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva să cugetăm lucruri mari despre clădirile ce le ridicăm. Vrei şi altfel să nu fii mâhnit? Vino atunci la clădirile obşteşti, la care şi tu te împărtăşeşti deopotrivă; că nici o casă nu este mai frumoasă decât clădirile

obşteşti, stai acolo cât timp vei voi, fiindcă acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreună cu ale celorlalţi, sunt obşteşti, iar nu particulare. „Dar acestea, zici tu, nu încântă privirile.‖ Nu încântă, mai întâi din cauza deprinderii, iar după aceea din cauza lăcomiei. Aşadar, lăcomia încântă privirile, şi nu frumuseţea. Aşadar, încântarea privirilor este lăcomia, şi dorinţa de a-ţi însuşi cele ale altora. Deci, până când ne vom alipi de acestea? Până când ne vom ţine strânşi de pământ, şi întocmai ca viermii ne vom tăvăli în mocirlă? Dumnezeu ne-a dat trupul făcut din pământ, ca să-1 ridicăm la cer, iar nu ca printr-însul să tragem sufletul la pământ. Pământesc este trupul meu, dar dacă vreau, va deveni ceresc. Şi de aici priveşte de câtă cinste ne-a învrednicit pe noi, dacă ne-a acordat o astfel de favoare. „Eu am făcut, zice, pământ şi cer; îţi dau însă şi ţie dreptul de a crea: fă pământul cer, căci poţi.‖ „Cel ce face toate şi le întocmeşte‖ (Amos 5, 8) — cuvinte ce sunt spuse pentru Dumnezeu — însă această putere a dat-o şi oamenilor, precum de pildă un părinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugrăvi nu numai el singur, ci voieşte ca şi pe fiul său să-1 înveţe la fel. „Eu ţi-am făcut, zice, trup frumos; fă şi tu sufletul frumos.‖ „A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă şi pomi roditori‖ (Facere l, 11), zi şi tu: „să răsară pământul rod la fel, şi va răsări ceea ce vei vrea să prăseşti‖. „Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu mişc vântul, Eu am făcut marea şi pe dragonul ce se desfată în ea — adică pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de această putere. Desfată-te şi tu dacă voieşti cu el, căci poţi să-1 legi ca pe o pasăre. Fac să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni; deci imită-Mă şi tu. Dă din ale tale şi celor buni şi celor răi. Fiind batjocorit, Eu sufăr şi fac bine celor ce Mă batjocoresc; imită-Mă şi tu, căci poţi. Fac bine, nu pentru răsplată; imită-Mă şi tu, şi să nu faci binele pentru răsplată. Am aprins luminători pe cer; aprinde şi tu astfel de luminători, căci poţi. Luminează pe cei rătăciţi, căci a Mă cunoaşte pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer.

Om nu poţi face, dar drept şi plăcut lui Dumnezeu poţi face. Eu am lucrat esenţa sau fiinţa, iar tu împodobeşte buna intenţie. Vezi cât te iubesc, şi cum ţi-am dat putere chiar şi în cele mari.‖ Vedeţi, dar, iubiţilor, cât de mult am fost cinstiţi, deşi unii dintre cei nerezonabili şi nerecunoscători zic că de ce suntem stăpâni pe voinţa noastră? Acestea toate pe care le-am spus, şi în care noi putem imita pe Dumnezeu, dacă nu ar fi voie liberă, nu L-am putea imita. „Eu stăpânesc, zice, prin îngeri, dar şi tu stăpâneşti prin pârgă. Stau pe tron împărătesc, dar şi tu stai împreună prin pârgă pe acel tron. „împreună cu El nea sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus.‖ (Efeseni 2, 6) Heruvimii, precum şi serafimii, şi toată puterea îngerească, stăpâniile, puterile, scaunele, domniile şi începătoriile prin pârgă ţi se închină ţie. Deci, nu învinovăţi cerul care se bucură de atâta cinste, de care se cutremură netrupeştile puteri. „Dar ce să mai spun?‖ zice. Nu numai printr-acestea arăt eu dragostea Mea, ci şi prin cele ce am suferit. Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slavă, pe Părintele Meu L-am lăsat, şi am venit la tine, care Mă urai şi Mă dispreţuiai, ba încă nici nu voiai să auzi de numele Meu. Te-am urmărit şi am alergat după tine, ca să te am în stăpânirea Mea. Te-am unit şi Mam lipit de tine. Mănâncă trupul Meu, am zis, şi bea sângele Meu, ca să te am şi Sus, dar şi jos să Mă unesc în totul cu tine. Nu-ţi este de-ajuns că pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Şi jos iarăşi M-am pogorât, şi nu oricum Mă împreunez cu tine, ci Mă amestec, sunt mâncat, sunt fărâmat în părţi mici, ca astfel unirea să se facă întru totul, căci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel că Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtuşi de puţin să fie între noi vreo rupere cât de mică, ci doresc să fim împreună unul şi acelaşi.‖ Acestea ştiindu-le iubiţilor, şi cunoscând marea Lui iubire către noi, să facem tot ce ar putea să ne arate pe noi vrednici de darurile Sale cele mari. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin. din ―Tâlcuiri la Epistola Întâi către Timotei‖