You are on page 1of 3

Teoria Marii Diversificari

-SUMMARY-

Sistematizarea curenta cea mai plauzibila a particulelor subatomice presupune in calitate de ultimi constituenti ai materiei fermionice cuarcurile si leptonii; cele trei forte care se manifesta in univers se considera a fi mediate de foton, cei trei bosoni vectoriali grei (w +, w- si z0), gluon si graviton. Au fost identificate experimental pana in prezent – in mod indirect, deci, incert – sase tipuri (sau ,,arome'') de cuarcuri; iar in mod direct, trei generatii leptonice. De asemenea, au fost descoperite particule cu semnalmentele weakonilor w± precum si imprastierile neutrino-nucleon, indiciu teoretic al existentei bosonilor z0 (asa-numitii curenti neutri). Dar aceste succese atribuite modelului standard cuarco-leptonic, model ce reuneste cromodinamica cuantica, teoria unificarii electroslabe si teoria relativitatii generalizate, au pus in umbra profunda problematica initiala a fizicii subatomice: de ce Natura prefera simetria chirala γ5 si nu simetria la reflexia spatiala? (sau, cu alte cuvinte, de ce este violat principiul paritatii spatiale in dezintegrarea β, iar neutrinii emergenti dezintegrarii au masa de repaus egala, practic, cu zero, la fel ca fotonul?); de ce raportul dintre masele de repaus ale protonului si electronului are valoarea de 1836,1 si nu orice alta valoare numerica?; dezintegrarea β nu ne indica oare preexistenta electronilor in nucleon – dar intr-o stare de distorsiune spatiala care le afecteaza caracteristicile intrinseci obisnuite (de exemplu: spinul)?; de ce, in fine, forta nucleara tare la energii joase este doar de tip atractiv?; sa aiba acest lucru vreo legatura cu cealalta forta strict atractiva din Univers – gravitatia? Exista teorii inchegate ale Gravitatiei cuantice, dar ele (la fel ca toate celelalte teorii ale Marii Unificari) nu pot explica, in esenta, de ce universul nostru subatomic este structurat intr-un anumit mod mai degraba decat in indiferent care altul. Specificitatea aparent ireductibila a universului in care traim a ridicat intotdeauna ,,de ce?''-uri ametitoare care culmineaza invariabil (in plan filosofic) cu grava problema a semnificabilitatii lumii (sau a sensului existentei). Intrebarile esentiale ale fizicii particulelor au ramas fara ecou... Unele dintre ele vor primi totusi un raspuns pe parcursul cartii de fata, in care vom incerca sa promovam o teorie noua, o noua conceptie coerenta asupra spatiului si miscarii, cu scopul de a le oferi fizicienilor o posibila alta cale de realizare a Teoriei Marii Unificari. Aceasta nu este o lucrare stiintifica (in sensul unei abordari fizico-matematice), ci o lucrare filosofica: intentia ei este sa demonstreze logic ca este posibila elaborarea unui model structural extrem de complex al particulelor subatomice (leptoni si hadroni) pornind de la principiul reductionist total al echivalentei spatiului cu miscarea. Vrem sa dovedim astfel ca se poate reconstitui virtualmente o fenomenologie interactiva foarte caracteristica particulelor subatomice – si pe o cale pur deductiva, nematematizanta. Metoda folosita este aceea a deductiei logice geometrice, prin asa-numitele «extensii semotopologice». Cum se va vedea pe parcursul lucrarii, o extensie semotopologica este

prin ea insasi dincolo de orice formalism algebric intrucat este intim legata de informatie si de structuri spatiale in continua transformare, putand fi descrisa ca un «camp informational structurant». Prin urmare, sa nu va surprinda aspectul deconcertant ca ecuatiile lipsesc cu desavarsire: a pune in ecuatii un «camp informational structurant» este pur si simplu un non-sens. Un aspect fundamental care sta la baza teoriei este extinderea conceptului lui Feynmann de «sumare a tuturor traiectoriilor posibile» la cel de «sumare a tuturor traiectoriilor spatio-temporale posibile», ceea ce inseamna ca relativitatea si mecanica cuantica sunt aici ingemanate din start. Ca sa exemplificam: un orbital "s" al unui atom e mai mult decat un nor virtual de "probabilitati de localizare" ale unui electron, el e format efectiv din toate momentele temporale pe care le-a ocupat sau le va ocupa electronul respectiv. In spatiul fundamental (pe care il numim "reospatiu", altfel spus "spatiu fluid"), particula coexista cu toti posibilii ei temporali, ca intr-o "bula de timp". La fel si intr-o unda de lumina: se poate spune ca unda e formata din traiectoriile insumate ale unui foton care parcurge toate ciclurile posibile ale Universului - suprema "bula de timp". Conform acestei interpretari originale, Principiul de Indeterminare al lui Heisenberg poate fi interpretat respectandu-se strict Legea Conservarii Energiei, chiar si pentru stari virtuale. Cresterea preciziei in masurarea energiei unei stari va antrena deci, conform formulei lui Heisenberg, o crestere a impreciziei in masurarea duratei acelei stari dar nu in sensul ca starea devine instabila datorita unor eluzive "fluctuatii ale vidului" (vom vedea ca aceste fluctuatii apar strict in norii mezonici ai barionilor), ci in sensul ca intram in "bula de timp", intr-o zona de "fuziune a timpului" caracterizata prin atemporalitate. O alta caracteristica ce surprinde la teoria noastra este ca ea postuleaza existenta a numai doua particule elementare, electronul si antiparticula lui (pozitronul), toate celelalte particule subatomice dovedindu-se a fi formate din electroni pozitivi sau negativi aflati in diferite stari de distorsiune spatiala. Mai mult, se va evidentia ca pentru un electron cele trei transformari de simetrie sunt perfect identice (C=P=T): altfel spus, un electron reflectat in oglinda este un pozitron, nu un electron de spin opus. La fel, un electron supus inversiei temporale e tot un pozitron, ca in cazul aplicarii simetriei simple C. Deci, pentru ca totul sa se intample la fel trebuie pur si simplu sa aplicam fiecarui electron de doua ori aceeasi transformare. La scara macro, evident, cele trei simetrii sunt distincte: daca aplicam initial transformarea C, trebuie sa mai aplicam apoi P si dupa aceea T pentru ca situatia sa redevina identica, adica invarianta e de tip CPT. In teoria noastra a particulelor, in schimb, invarianta e C^2, sau P^2, sau T^2. Totul -inclusiv notiunea de «sarcina electrica»- trebuie regandit de la acest nivel fundamental de identitate a celor trei simetrii pentru a avea o teorie coerenta a particulelor. Si noi am facut aceasta regandire, ceea ce a implicat o revizuire radicala atat a topologiei spatiului-timp cat si a notiunii de «sarcina electrica», ultima notiune fiind chiar eliminata ca ne-necesara (originea ei era, oricum, empirica). Totusi, in pofida simplitatii fundamentelor, teoria se dezvolta destul de stufos pentru ca topologia are un cuvant greu de spus, proprietatile calitative ale structurilor geometrice contand foarte mult in restrictiile de procesualitate

care conduc la specificitatile interactive ale particulelor subatomice. In pofida acestui impediment legat de dificultatea parcurgerii textului (deductiile logice se succed in cascada pe structuri spatiale din ce in ce mai complexe), din teorie rezulta in mod natural practic toate datele cunoscute cu privire la masele particulelor si cele patru forte fundamentale, ceea ce nu e putin lucru. Din punct de vedere cosmologic, vom reusi sa demonstram un alt lucru surprinzator, si anume ca Big Bang-ul nu e totuna cu inceputul Universului. La inceputul Universului, dupa faza de inflatie, s-au creat cantitati egale de materie si antimaterie (adica de neutroni si antineutroni) dar apoi antineutronii -datorita fortelor nucleare gravitationale- au format o uriasa "gaura neagra" ce a colapsat in Subspatiu, energia degajata in urma colapsului respectiv provocand expansiunea ("explozia") materiei invecinate formate majoritar din neutroni, care era si ea pe punctul sa formeze o "gaura neagra". Astfel a aparut Big Bang-ul, asa cum il percepem noi. Dupa Big Bang si dezintegrarea neutronilor primordiali in protoni, electroni si neutrini, in Universul nostru s-au format atomii de hidrogen. In alte Universuri ei nu s-au format, pentru ca Big Bang-ul a provocat cazual colapsul masei de neutroni primordiali, nu expansiunea ei. In concluzie, antimateria există, doar ca ea este cu totul confinata intr-o alta dimensiune. Alte predictii notabile ale teoriei: 1. Se pot genera campuri antigravitationale printr-un efect numit «Inversiune a Populatiei Hadronice Nucleare»; 2. Se poate realiza dezintegrarea protonului si fara antiprotoni, ceea ce ar permite construirea unor reactori bazati pe conversia in proportie de 100% a masei in energie; 3. Se pot realiza deplasari supraluminice in mai multe moduri, prin dimensiuni extinse sau de tip filamentar; in ultimul caz, daca dimensiunea filamentara e in bucla inchisa, apare efectul de «calatorie inapoi in timp»; 4. Peste 98% din masa Universului nostru extins se datoreaza unui efect de conversie energie-masa, sursa energiei generatoare fiind situata in Anti-Univers; stricto sensu, Universul nostru e «creat» de Anti-Univers, acesta din urma fiind in intregime cristalizat. Cu toate ca modelul pe care il propunem este unul filosofic, veti remarca faptul interesant ca el e falsificabil in sens popperian (prin doua teste experimentale de falsificabilitate care vor fi indicate in cuprinsul lucrarii, la paginile 121 si 183). Deoarece nu regasim, in final, particulele cuarc (din modelul standard) ca elemente componente ale hadronilor, ar rezulta ca -din noua noastra perspectiva-, teoria cuarcurilor (unanim acceptata in prezent si datand din 1963) este la fel de falsa ca teoria flogisticului din secolul XVIII. Totusi, nu este rolul lucrarii de fata (repetam: o lucrare filosofica!) sa transeze in favoarea sau in defavoarea unor paradigme stiintifice. Ea ar putea marca cel mult debutul unui proces de reevaluare critica a dogmelor teoretice anchilozate si nefecunde din Fizica Hadronica a acestui inceput de mileniu.