You are on page 1of 24

anul I nr.

6

poemul lunii

cuprins
Alice Valeria Micu pantoful de pe raftul din mijloc ...................... 3 Robert Șerban Decât sărac şi anonim, mai bine milionar şi pe sticlă! ................................................................... 4 Felicia Mihali Între Canada reads Top 10 şi tăcerea din românia...................................... 6 Goya, cronicarul tuturor războaielor: Dezastrele şi fotografia de război .............10 Dan-Liviu Boeriu Cronicile genocidului .................................... 12 Jorge AMADO Dona Flor şi cei doi soţi ai ei (fragment) ... 16 Ciprian Măceşaru Începe să doară puţin ..................................... 22 Mirela Sandu Jocul de-a praznicul şi de-a moartea ........... 13 IEEB5 ............................................................... 14 Pavilionul austriac ........................................ 15 3 poeţi ruşi contemporani ......................... 18 Drumuri vechi, oameni noi ....................... 20

POEMUL LUNII COOLTURA

Alice Valeria MICU
pantoful de pe raftul din mijloc
sunt o carcasă de frigider poemele stau precum magneţii vin şi alţii şi li se lipesc versurile acolo radiez pe dinafară de fericire de milă de plictiseală dar ce bine funcţionează instalaţia de răcire hei nici o amintire nu moare nici un cuvânt nu se alterează privirile bărbaţilor stau cuminţi în recipiente de plastic invidia femeilor am ascuns-o în spatele fructelor printre cutii de conserve pantoful tău de piele

INTERVIU

EXPO

CARTE

TEATRU ARTĂ

POEZIE

PORTRET

ACCENTE tel. 0726 239 082 revistaaccente@yahoo.com ciprian.macesaru@revaccente.ro revistaaccente.blogspot.ro

3

Decât sărac şi anonim, mai bine milionar şi pe sticlă!
Robert ȘERBAN
acu’ vreo trei săptămâni am mai câştigat 1.350.000 de lire sterline. aşa sunt eu, norocos: stau pe scaun, la birou, citesc poezii şi primesc grămădoiul de bani. o, nu patronu' îmi dă milionu', chiar dacă ştie că sunt un bun cititor de lirică. lirele vin prin poştă. prin poşta electronică. Direct de la loteria irlandeză. Sir philip Johnson a avut onoarea şi bucuria să mă înştiinţeze personal că voi fi fericitul posesor al sumei de mai sus. asta pentru că un prieten a pus nişte numere în joc şi m-a semnat pe mine. n-am avut de lucru şi le-am răspuns irlandezilor. Că mersi, că-s bucuros, că abia aştept fanfara la scara blocului când mior aduce banii, că o să zâmbesc frumos în camerele de filmat, că n-o să scot limba la bliţuri. Din astea. De atunci, curge cu emailuri la mine-n poştă. Tot felul de doctori (nu medici!), de agenţi, de siri care lucrează la The irish lottery îmi scriu, aproape zilnic, şi mă îndeamnă să sun la un număr de telefon cu multe cifre, ca să-mi iau sacii cu sterline. De la atâtea poezii cu care am de a face zilnic, a început să-mi dea târcoale un gând: dacă-i adevărat, dacă chiar am câştigat averea aia? Dacă e pe bune? nu râdeţi, ca nevastă-mea, dar cred că şi voi aţi fi bântuiţi de idee. Să te piseze unii de la loterie că ai devenit bogătan, să te felicite, să-ţi plimbe pe sub nas un bulion de lire... păi nu începi să te pipăi la buzunare, să visezi vile, porche şi alte avioane, plaje, iahturi şi baclavale? Înţeleg că-i o şmecherie şi că te pun să suni la un număr în marea Britanie – şi astfel îţi iau ei marafeţii. Dar dacă răspunde, totuşi, cineva şi-mi zice congratulations, sir...?

CoolTura

p.S.: m-a întrebat – tot pe email – o cititoare dacă-i funny să apari la televizor. Ţin să-i răspund: cam e... Te machiază domnişoare drăguţe şi parfumate suav. Îţi zâmbesc necunoscuţii pe stradă. Vârstnicii chiar te opresc săţi strângă mâna şi să-şi spună cuvinte din alea…, măgulitoare. mai e micul trafic de influenţă (iată, m-am autodenunţat!). Dacă

aştepţi la medic, ai mari şanse să fii recunoscut de secretară, de asistentă sau de însuşi domn' doctor şi să intri peste rând. Dacă te opreşte agentul de circulaţie, dai ochii d-un zâmbet de sub caschetă, în loc de severul "actele dumneavoastră". la chioşc, ai şansa ca vânzătoarea, până atunci acră şi "capsată", să se lumineze la faţă şi să fie extrem de serviabilă. aşa-i că merită să te prăjeşti sub reflectoare? Dar sunt şi dezavantaje. Cel mai nasol e că începi să nu-ţi mai aparţii. Sună ca-n marii filosofi, da-i adevărat. Scriitorii te roagă să vorbeşti la lansări, plasticienii, să le vernisezi expoziţiile, fotografii, să bagi ochiu’, muzicienii – să îngâni câteva cuvinte la apariţia noului album, bijutierii (da, da!) – să dai cu superlativele peste nestematele lor. apoi, fel de fel de publicaţii îţi cer texte, de mii de semne, pe fel de fel de teme. eşti sau nu eşti în temă, te pisează să scrii. iar tu, băiat bun, ca să nu creadă că te ţii mare, nu refuzi. apoi, curg invitaţii la sindrofii, telefoane care insistă, chiar cu o oră înainte, să vii, să onorezi, să stai "măcar zece minute; bine, cinci!”. Şi aşa ajungi noaptea acasă, iar când te uiţi în oglindă, nu te mai recunoşti. Şi, zău, nu din cauza machiajului...

4

inTerViu

Între Canada Reads Top 10 şi tăcerea din România
sează tot mai mult o viziune calmă, generoasă asupra a tot ce mă înconjoară. relaţiile conjugale, de la furtunoase au devenit „aragaziene”, cum se glumea într-o vreme în românia. În penultima carte, Răpirea Sabinei, am încercat să dovedesc că revoluţia poate porni din vatra casei. Cât despre imigraţia românească în montreal, este una dintre cele mai apreciate. românii în Canada sunt consideraţi muncitori, buni profesionişti, educaţi, cinstiţi. În plus, dat fiind că majoritatea au trecut prin şcoli comuniste, au o educaţie clasică de invidiat, cu care îşi fac admiratori la toate petrecerile: citate latine, clasici greci, până şi Shakespeare sau molière pot ieşi la iveală în conversaţii. ei bine, mi s-a părut că merită să îi laud puţin, chiar dacă am făcut-o cu un umor muşcător.

Felicia Mihali În 2000 a emigrat în Canada, principalul mobil al emigrării fiind dorinţa „de a-mi face cărţile cunoscute în afara ţării”, ne mărturisea scriitoarea Felicia Mihali în 2004. În România îi apăruseră trei romane, cu o critică bună („un scriitor de 24 de karate”), acestea fiind printre cele mai importante dintre bagajele de imigrant. În Canada şi-a tradus singură două carţi în franceză, publicate de XYZ Editeur, una dintre editurile presigioase din Montreal. Tot aici avea să le publice şi pe următoarele 6, scrise în franceză, iar în 2012, la Linda Leith Publishing şi-a publicat primul roman scris în engleză, The Darling of Kandahar.

scriitoare canadiene. Cea mai recentă carte, The Darling of Kandahar, se află în Canada reads Top 10, emisiune realizată la postul naţional de radio, CBS. Spuneţi că sunteţi fericită că aţi reuşit să arătaţi o altă faţă a imigraţiei româneşti, una pozitivă. Şi totuşi, n-aţi avea motive de tristeţe nici în cazul Ţării C.M.C: un scriitor canadian v-a Brânzei, deşi lumea de acolo e a să- spus: „Dacă ai răbdare să stai 10 răciei şi a stupidităţii... ani în Quebec vei fi marea lor scriitoare.” o previziune împlinită, nu? Felicia Mihali: În ciuda multor răbdarea aceasta înseamnă, de afirmaţii pe care le-am făcut de-a fapt... lungul timpului împinsă de entuziasm, de încredere, de speranţă, F.M.: autorul în chestiune se nueram departe de a bănui ce vreau să meşte Sergio Kokis, brazilian de fac în Canada şi în ce fel voi evolua origine, autor foarte studiat în roca scriitoare. eram tânără, entuzi- mânia în departamentele de studii Carmen Muşat-Coman: românia astă şi extrem de războinică. Între canadiene sau de literatură quebevă (re)descoperă după 12 ani ca timp am făcut 45 de ani şi ştiu exact cheză. Cred că după 10 ani de cafiind una dintre cele mai apreciate unde îmi sunt limitele. mă intere- rieră am ajuns la un anume confort

6

inTerViu
literar, să zicem. am un anume public francofon, acum încep să îmi fac unul anglofon, iar procesul este mult mai rapid, mai ales datorită agresivităţii editorului. Când un autor ia premii şi are succes este în mare parte meritul editorului. Despre cărţile în franceză mai cred încă faptul că editorul meu, căruia îi rămân extrem de recunoscătoare de a mă fi publicat, nu a făcut destul la nivel publicitar. Când a început campania în engleză, cu participări la 4 festivaluri în acelaşi an, cu interviuri şi cronici în tot ce este important în materie de presă scrisă în Canada, mi-am dat seama ca nu sunt pregătită. Şi poate nici nu mai îmi doresc acest gen de campanie agresivă. Dar viaţa merge înainte şi atâta timp cât un autor scrie carţi trebuie să accepte şi campania care le însoţeşte şi care îl scoate din casă, îl pune pe drumuri, îi deranjează tabieturile şi ritmul de scris. C.M.C.: romanele dvs. sunt, majoritatea, autobiografice, iar parte din personajele feminine sunt românce. Fiecare carte pare un manual de supravieţuire în naufragiul în Quebec, sau în China, unde aţi predat franceză un an... Şi totuşi nu sunteţi pierdută, e chiar prea prezentă, aş în căutarea identităţii pierdute. putea zice. F.m.: Cu cât răspund mai mult la această întrebare cu atât nu mai ştiu unde mă plasez ca autor. În fond de ce scriu, de ce scriem? Cred că nici un autor nu trebuie crezut pe cuvânt când răspunde. Încerc să vă răspund cu rezerva că ce spun acum se poate schimba mâine sub impulsul unor noi idei. Când am început să scriu Ţara Brânzei, miam dat seama că e una dintre cărţile pe care nu ai încotro, dacă eşti autor trebuie să o scrii. este vorba de un amestec de sete de revanşă, răutate şi meschinărie, bunătate şi nostalgie, ură şi iubire. Ţara Brânzei era un summum de trecut comunist şi prezent capitalist confuz, de dispreţ şi indiferenţă. De atunci, sincer, am pierdut gustul să scriu astfel de cărţi. matisse zicea că un artist nu face decât sa recreeze la nesfârşit prima operă. Îl cred şi nu îl cred. Ţara Brânzei se regăseşte câte puţin în tot ce fac, dar numai ca să încerc să salvez ceva din ce se poate salva încă. pe scurt, cred că sunt mai degrabă într-un continuu proces de refacere a identităţii care nu e deloc C.M.C.: Vă iubiţi personajele? F.M.: Da, şi mai ales pe cele masculine, în ciuda nenumăratelor atacuri de a fi o feministă pure et dure. la mesele rotunde de exemplu, una din întrebările recurente care se adresează autoarelor care atacă subiecte ceva mai agresive este de ce urăsc bărbaţii. Definiţia de feminist pentru multe autoare femei denotă pur şi simplu lene intelectuală. un bărbat care omoară femei în cărţile sale nu e niciodată întrebat de ce urăşte femeile. eu port cumva povara că aş fi un autor feminist, deşi cred că nu e nimeni mai puţin feminist în acte decât mine. la o analiză mai atentă îţi dai seama că femeile ies în evidenţă în cărţile mele nu pentru că sunt mai grozave, ci pentru că sunt mult mai încercate. Viaţa lor continuă să fie mai grea şi ascensiunea lor mai dificilă decât a barbaţilor, în ciuda tuturor progreselor în materie de gândire. Dar cu cât progresăm, cu atât regresăm. e de ajuns să vezi revirimentul fundamentalismului

7

inTerViu
religios în lume. acum 30 de ani asemenea obscurantism părea imposibil. ei bine, în materie de credinţă suntem din nou în evul mediu. probabil că personajele mele se inspiră din viaţa mea, pentru că a fost atât de bogată în evenimente, ca să nu zic încercată. românia rămâne o ţară unde, în principiu, femeile au aceleaşi şanse ca bărbaţii. În fapt, inegalitatea e frapantă, pornind de la atitudinea bărbaţilor faţă de ele. românia e ţara unde un Gigi Becali este invitat la posturile de televiziune ca să spună că el nu vorbeşte cu femeile, el le face un singur lucru. C.M.C.: Cu ce carte ar fi bine să înceapă să vă cunoască un cititor român? F.M.: e greu de spus. aş vrea ca prima întâlnire să fie esenţială, să fie o reuşită. aş vrea ca cititorul român să descopere că am vrut să devin un autor canadian rămânând în acelaşi timp unul român. mă gândesc la Dina, dintre cărţile scrise în franceză. Şi, desigur, la Iubita din Kandahar. C.M.C.: În Canada aţi devenit mai profund româncă decât aţi fost vreodată în cei 33 de ani petrecuţi în românia. Sunt vorbele dumneavoastră. Ce aţi vrut să spuneţi? F.M.: am vrut să spun că nu românia s-a schimbat, ci raporturile mele cu ea, sau mai bine zis cu o anume viziune despre românia. a trăi în romania însemna pe vremea aceea o ocupaţie la timp plin, cum bine zicea cineva. numai drumul de acasă, din rahova, până la serviciu, la Casa Scânteii, era un adevărat traseu iniţiatic de-a lungul căruia treceam prin toate stările. autobuzul era locul în care îţi dădeai seama de sărăcia şi de inadvertenţele unui sistem care îi transforma pe călători în indivizi agresivi, nepoliticoşi, gata de orice pentru un loc cât de cât securitar în îngrămădeală. erau apoi vecinii de bloc, colegii de birou, emisiunile tv, discursurile publice, hărţuirile politice, tot atâtea ocazii să îţi practici minut de minut forţa de supravieţuire şi de îndurare. În montreal am uitat toate astea. De aici, românul cu cinismul lui secular - hazul de nevoie, cu inteligenţa ascuţită ca lama unui cuţit, gata oricând să ia în derâdere tot, pare un individ captivant. mai mult, printre singurele cărţi pe care le-am adus aici rând pe rând multe sunt de folclor. nu ştiu de ce instinctiv am făcut această selecţie, dar e una extrem de fericită pentru că folclorul m-a apropiat de o zonă mitică pe care o ştiam puţin şi care mi-a servit în construcţia câtorva cărţi, printre care şi răpirea Sabinei. C.M.C: mai visaţi să construiţi un teatru românesc la montreal? Să sponsorizaţi cărţi, spectacole, filme? Să faceţi un centru cultural? Bine, în mare măsură aţi reuşit, ca membră în juriul de acordare a burselor de creaţie. F.M.: Ce e trist e că nu există amatori pentru astfel de lucruri. Şi vorba lui maiorescu, nu vreau să fac un teatru fără actori sau regizori români care să îl umple. la fel şi despre centrul cultural. la montreal se reproduce în mic ce se întâmplă în mare în românia, certuri, comploturi, lupte intestine care lasă să planeze asupra comunităţii multă îndoială. luat individual, românul are extrem de multe calităţi; în grup devine un prădător cu instincte gregare. De când am venit în Canada m-am ţinut departe de aşa ceva şi asta va fi şi politica mea de viitor. Singurul fel în care pot fi departe şi aproape de comunitatea română este să rămân scriitor şi atât. C.M.C: De ce nu este Felicia mihali „un produs ademenitor pentru editorii români”? F.M.: Cred că nu sunt interesaţi pentru că pur şi simplu nu mă citesc. nimeni în romania nu ştie ce scriu şi cum am evoluat. Ce e ciudat e că, de exemplu, la votul pentru Canada reads, când am făcut apel şi la prietenii facebook din romania, cu foarte puţine excepţii, singurii care nu au votat sunt foştii prieteni scriitori, colegi de la Facultatea de litere, critici, cu care mă şi cunoşteam personal. Cei mai dornici să mă susţină şi să mă cunoască au fost tinerii, autori sau cititori. Dacă mă voi întoarce în românia ca autor va fi cu siguranţă prin intermediul lor şi nu al vechii gărzi.

interviu realizat de Carmen muşat-Coman

8

eXpo

Goya, cronicarul tuturor războaielor: Dezastrele şi fotografia de război
expoziţia prezintă cele 82 de gravuri din celebra serie Dezastrele războiului realizată de pictorul spaniol Francisco de Goya în perioada 1810-1820, care ilustrează scene din timpul războiului împotriva trupelor napoleoniene (războiul de independenţă spaniol, 18081814). prin intermediul acestor gravuri, Goya denunţă ororile războiului: cruzimea, fanatismul, teroarea, nedreptatea, suferinţa şi moartea. atitudinea sa imparţială, prin ilustrarea atrocităţilor comise de ambele tabere implicate în conflict, transformă actul creativ într-unul de protest, de condamnare a războiului, fără precedent în istoria artei. În paralel cu gravurile lui Goya sunt expuse fotografii din timpul războiului civil spaniol (1936-1939), eveniment care s-a aflat în atenţia presei internaţionale, beneficiind de prezenţa unor fotografi renumiţi precum robert Capa, David Seymour, Gerda Taro, augustí Centelles sau alfonso Sánchez, cărora li se adaugă nenumăraţi fotografi locali sau anonimi. această alăturare este menită să extindă denunţul lui Goya până în zilele noastre, să identifice în discursul fotoreporterilor de război ecoul atitudinii lui Goya faţă de conflictele armate.

Durata expozitiei: 2 decembrie 2012 – 27 ianuarie 2013 Locul: muzeul național de artă al româniei, rotonda sălii auditorium

Program de vizitare: miercuri – duminică, 10.00- 18.00 Gratuit: prima miercuri din lună

10

eXpo
Dincolo de valoarea artistică şi calităţile tehnice incontestabile, gravurile din seria Dezastrelor au rol de mărturie (am văzut, aşa s-a întâmplat – sunt titlurile unor planşe), de cronică a unor evenimente reale. De un mare impact vizual, în aceste gravuri pot fi identificate caracteristici care anticipează estetica fotografiei de presă: evitarea compoziţiilor complexe, surprinderea spontanului, a insolitului, prezenţa zonelor parazitare de negru sau a zonelor goale care au rolul de a concentra atenţia asupra porţiunii din imagine care conţine informaţia principală. În expoziţie gravurile sunt grupate pe şapte teme majore: frontul, victimele, execuţiile, exodul şi jafurile, foametea, ipostaze ale femeii în război şi perioada de după război – o critică la adresa regimului absolutist instaurat de regele Ferdinand al Vii-lea. Din vasta arhivă fotografică spaniolă a războiului civil au fost selectate fotografii care corespund grupărilor tematice ale gravurilor lui Goya, tocmai pentru a pune în evidenţă forţa universală a imaginilor din seria Dezastrele războiului - precursoare a cronicilor fotografice ale viitoarelor războaie. *** Goya a început seria Dezastrelor în 1810, dar ultimele plăci vor fi terminate spre 1820, timp în care a realizat mai multe planşe de probă şi a imprimat doar 3 exemplare complete ale seriei, sub titlul Fatalele consecinţe ale sângerosului război cu Bonaparte în Spania. În 1862 academia de arte Frumoase San Fernando a achiziţionat 80 de plăci gravate din cadrul seriei, celelalte două fiind donate în 1870. Titlul Dezastrele războiului apare în prima ediţie publicată de Calcografia naţională în 1863. până în prezent au fost imprimate şase tiraje ale seriei, iar primul tiraj complet, cu 82 de gravuri, a fost realizat în 1963.

11

CarTe

Cronicile genocidului
Dan - Liviu BOERIU
pe coperta a patra a volumului, radu aldulescu însuşi spune aşa: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit”. Două chestiuni ar fi de subliniat aici. prima – că evaluarea subiectivă a scriitorului referitoare la comunism şi la ceea ce a venit după e de natură să confere cărţii o vagă şi nemeritată valenţă ideologică. a doua – la fel de uşor de demontat, dar nu mai puţin prezentă – este apetenţa scriitorului pentru caricaturizarea unor relaţii sociale, a unor tipologii reprezentative, având ca background o realitate politică şubredă şi debilă. Din fericire pentru el şi pentru cititorii săi, radu aldulescu evită cu graţie oricare dintre aceste eventuale capcane. Scriitor de prim rang al literaturii noastre din ultimele două decenii, aldulescu găseşte mereu dozajul perfect între ficţiunea antrenantă şi subtextul moralizator. este, cred, cel mai puternic promotor al realismului de tip nou, unde intenţia „revoluţionară” e substituită cu izbânda estetică. Şi, peste toate acestea, este şi unul dintre puţinii autori de la noi care au format, într-un ritm constant şi tenace, un ciclu romanesc ce dezbate aceleaşi teme: marginalitatea, periferia, lumea viciului şi a luptei primitive pentru supravieţuire. personajul principal al romanului, robert Stan, zis şi Satan, zis şi Diavolu’, căsătorit cu andreea, considerabil mai tânără, decide să părăsească Bucureştiul în căutarea unui loc în care traiul să fie mai ieftin. Capitalismul rapace nu iartă nimic şi pe nimeni, aşa încât el singur pare răspunzător de exodul oamenilor simpli. Tentaculele lungi şi groase ale acestui monstru fac ca până şi în locurile iniţial inocente să existe o vioaie proliferare a metehnelor lumii noi. andreea şi robert se descurcă foarte greu din punct de vedere financiar, nu au bani să-şi instaleze o centrală de apartament, rabdă frig şi foamete împreună cu copilul lor. eroul salvator al situaţiei nu este vreun samaritean milos, ci o femeie fără scrupule, Brânduşa, directoarea adjunctă a şcolii la care robert este paznic, şi care va avea cu acesta o relaţie amoroasă cu năbădăi, terminată prost din pricina soţului, laurian Susanu, ziarist, editor al Foii argeşene pentru minte şi cuget (!). lucrurile devin complicate în momentul în care andreea intervine pe lângă influentul ziarist pentru a-şi rezolva problemele legate de apartament. nu lipsesc micile drame domestice, accesele de isterie muierească, gelozia acidă, păţaniile demne de filme cu gangsteri (Brânduşa va fi răpită şi sechestrată) cu final imprevizibil, personajele secundare memorabile (miron, madam Friţ). Fluent, radical, actual şi exprimând o admirabilă precizie caracterologică, Cronicile genocidului e, ca mai toate romanele lui radu aldulescu, un must read.

Radu Aldulescu Cronicile genocidului ed. Cartea românească, 2012

12

TeaTru

Jocul de-a praznicul şi de-a moartea
Mirela SANDU
miros de sarmale, cârnaţi sfârâind în tigaie, ciorbă de viţel clocotind, ţuică şi vin din belşug... toate aceste bunătăţi te duc cu gândul la un praznic. De fapt, este doar scena Teatrului act pregătită pentru spectacolul Capra cu trei iezi după ion Creangă, regia alexandru Dabija. povestea este una simplă, iar alexandru Dabija ne-o spune simplu şi cu umor: naşul care şi-a omorât doi dintre cei trei fini este invitat la praznicul de după înmormântare. meritul special al regizorului este că a transformat o poveste bine ştiută într-o istorie de viaţă autentică, valabilă oricând. personajele lui Creangă capătă înfăţişare omenească: capra devine femeia din popor care atunci când pierde un lucru scump, în acest caz fiii, nu se poate linişti până nu găseşte răzbunarea; iezii morţi sunt înfăţişaţi ca doi bărbaţi hâtri, tot timpul puşi pe ceartă; iedul cel mic este tipul omului prevăzător, iar naşul este cel parşiv şi profitor. Jocul actorilor este tot timpul pe muchie de cuţit între comedie şi dramă, iar stările sunt concise şi precise. Fiecare cuvânt are o încărcătură specială şi este foarte bine ales. remarcabilă este, de altfel, dramatizarea făcută pentru acest spectacol în care nimic nu este întâmplător. Trecerile de la real la imaginar se fac pe nesimţite,

mama (emilia Dobrin) şi fiul cel mic (mihai Calotă) fiind singurii care îi văd pe cei doi fii care nu mai sunt. Conform tradiţiei populare româneşti, vreme de patruzeci de zile, sufletul celor morţi trece prin toate locurile văzute de-a lungul vieţii. abia apoi îşi găseşte liniştea şi drumul spre lumea de dincolo. Cei doi fii (Constantin Drăgănescu şi Florin Doborvici) fac deliciul publicului. Sunt două tipologii total diferite: unul este nerăbdător şi se enervează tot timpul, iar celălalt este lent şi îşi dă cu părerea despre tot şi toate. Împreună fac un cuplu dinamic şi amuzant. Şi-ar dori să se înfrupte din sarmale, dar, din păcate, lor le este interzisă această plăcere; le lasă gura apă după o tărie sau un pahar de vin, dar nu au din ce să bea. Văd tot ce se întâmplă, dar nu mai pot interveni în firea lucrurilor. mama este cea care conduce firul spectacolului. ea este chinuită de nevoia de a-şi răzbuna copiii. Jocul emiliei Dobrin te lasă fără răsufla-

re, este dual şi surprinzător, senzual şi dureros de adevărat. Sfâşierea se simte în fiecare gest al ei, iar schimburile de replici cu andi Vasluianu dau greutate situaţiilor. Spectacolul impresionează prin autenticul momentelor şi prin simplitatea mijloacelor folosite. Jocul actorilor este unul al privirilor şi trăirilor profunde. Ca la orice lucru bine făcut, ceea ce construiesc şi trăiesc actorii pe scenă pare simplu, dar, de fapt, presupune multă muncă şi un control permanent al măsurii lucrurilor. Se râde mult la Capra cu trei iezi, dar râsul este în permanenţă dublat de lacrimă.

Capra cu trei iezi după ion Creangă - un studiu gastronomicregia: alexandru Dabija Cu: emilia Dobrin, andi Vasluianu, Constantin Drăgănescu, Florin Doborvici, mihai Calotă

13

arTă

IEEB5
evenimentele din cadrul ieeB5 vor fi prezentate la Centrul Cultural “palatele Brâncoveneşti” mogoşoaia, Victoria art Center şi atelier 030202 din Bucureşti în perioada 8 decembrie 2012 – 28 februarie 2013. această ediţie va fi curatoriată de britanicul richard noyce (secţiunea principală a Bienalei), adrian Guță (românia) - expoziția de experiment românesc (artişti: ion Grigorescu, Christian paraschiv si Vlad nancă) gândită sub forma unor micro expoziții personale, olivia niţiş (românia) care propune 3 pavilioane la Victoria art Center, prezentând perspectivele experimentale asupra gravurii contemporane din austria, polonia şi ungaria, iar Cosmina Chituc şi alexandru Branişte (românia) propun la atelier 030202 din tehnici digitale de mutiplicare a imaginii de ultima generație (artişti: nicu ilfoveanu şi Jan eugen). organizatori: asociaţia experimental project în parteneriat cu Centrul Cultural palatele Brâncoveneşti mogoşoaia. Detalii pe: www.experimentalproject.ro

organizatorii Bienalei internaționale de Gravură experimentală (ieeB) au ales să se concentreze până acum asupra aspectelor generale ale experimentului în gravură, cu o viziune extinsă din punct de vedere geografic. acest lucru a avut menirea să răspundă la necesitatea imperativă de a propune reacţii la starea actuală a gravurii în lume, văzută de departe ca o tehnică tradiţională şi marginalizată în mişcarea artei contemporane. După 4 ediţii care au atras reacţii pozitive de la artişti, curatori şi teoreticieni, a 5-a ediţie va fi concentrată, în termeni conceptuali, asupra unei zone geografice bine definite care ar putea oferi rezultate importante în analiza rolului gravurii experimentale într-un anumit context cultural şi socio-politic. prin urmare, editia a 5-a ieeB se va concentra asupra gravurii contemporane din europa Centrală şi de est în relaţie cu europa de Vest şi america de nord.

ieeB5 va adresa câteva întrebări esenţiale: • Care sunt (dacă există) diferenţele conceptuale şi estetice, dar şi asemănările dintre aceste zone reflectate de paradigma bine-cunoscută eST-VeST? • Reflectă gravura contemporană trecutul ei socio-politic, iar occidentalizarea europei de est contribuie la definirea unei identităţi culturale noi, după căderea regimului comunist? • Influenţează complexul societăţii ex-comuniste relaţia dintre artiştii din est şi cei din Vest? • Este gravura în Europa de Est încă legată de răspândirea informaţiilor în favoarea unui sistem politic sau împotriva lui? • Este funcţia utilitară, prin tehnică, având în vedere mesajul subversiv, responsabilă pentru scoa-terea gravurii din “mainstream”? • Văzută doar în limitele tehnicii, este gravura mai puţin importantă decât celelalte forme ale artei contemporane?

14

arTă

Pavilionul austriac
În cadrul ieeB5 expoziţia pavilioanelor de la Victoria art Center (12 decembrie 2012 – 18 ianuarie 2013) aduce în atenție tendințele experimentale din gravura contemporană austriacă, poloneză şi maghiară. iată câteva concepte ale artistelor din pavilionul austriac:
eva moseneder - „Sticlă” („Fericirea este la fel de fragilă precum sticla“) / serie de 8 exemplare unice, intaglio pe placă de sticlă spartă / 30 x 21 cm / 2012

Sigrid langrehr - +3° / serigrafie şi print cu apă murdară / 70 x 70 cm fiecare / 2012

SIGRID LANGREHR Frânturi de imagini luate din filmul rusesc “po zakonu” 1926 de lev Kulesov (Colecţia muzeului de Film din Viena), sunt combinate cu înregistrările şi animaţiile mele (mai multe printuri). reacţiile actorilor din drama originală sunt proiectate pe o nouă dramă science fiction - încălzirea globală şi emoţiile parţial încălzite într-un moment de răcoare sofisticată. reacţii virtuale, cum ar fi “udarea”, “suflarea pe o rană”, “a sufla într-o supă fierbinte” sau “a amesteca ceva“ par a fi sedative imaginare, în lupta cu cerneala neagră. protagoniştii plecaţi se regasesc într-o situaţie fictivă. ei

trăiesc şi iubesc din nou, timp de 8 minute, sub ameninţarea unei supe negre care se rupe în miezul celulelor lor. EVA MÖSENEDER o problemă constantă în gravură este contradicţia dintre o copie unică ca fiind singurul “original” şi un print format dintr-o serie de obiecte mai mult sau mai puţin identice, tirajul. Ceea ce a fost odată considerat ca fiind unul dintre cele mai mari avantaje ale gravurii, posibilitatea de a imprima în tiraj, a devenit în zilele noastre din ce în ce mai mult una dintre devalorizările cheie ale gravurii pe scena artei contemporane. În seria mea vreau să subliniez acest subiect prin utilizarea plăcilor de sticlă gravate, care sunt în cele din urmă distruse de procesul de imprimare, ceea ce face imposibil de realizat un alt print identic. prima placă din această serie este un autoportret, proiecţia

autoarei fiind punctul de plecare. este posibilă doar o singură imprimare fără fisuri. În această serie este reprezentată interacţiunea constantă dintre placă şi print. placa care, de obicei, joacă doar un rol subsidiar în cadrul procesului de gravare câştigă influenţa majoră în cadrul acestei serii şi reacţia caracteristică a substanţei sale determină cursul creării acesteia. MARUŠA SAGADIN i-am întrebat pe oamenii de pe străzile din novi Sad / Serbia cu ce personalitate europeană le-ar plăcea cel mai mult să se identifice. respondenţii au scris numele acelei persoane pe o bucată de de hârtie, în aşa fel încât să nu-l pot vedea şi au lipit-o pe fruntea mea. proiectul tratează în ce masură conştiinţa pentru “idoli” din spaţiul european există şi modul în care realizările lor, profesiile şi apariţiile în massmedia relaţionează cu societatea sârbă. acest aspect este, de asemenea, reflectat în video şi afişele tip gherilă expuse în oraş.

maruŠa Sagadin - Sunt motörhead sau Talking Heads? / postere şi video 7’16’’ / 2011

15

Jorge AMADO
Editura Univers, 2012 - fragment şi cu conştiinţa ta. ultima şansă, dona Flor, să-ţi regăseşti virtutea, moralitatea şi respectabilitatea. lasă-l pe Vadinho în pace în moarte… unde te duci, dona Flor, cu ce forţe? De ce să-l eliberezi din neant? n am să mai pot trăi fără dragoste, fără dragostea lui. mai bine să mor o dată cu el. Dacă nu va fi lângă mine, am să-l caut cu disperare în fiecare bărbat care trece prin faţa mea, am să-i caut gustul în toate gurile, gemând, am să alerg pe străzi ca o lupoaică înfometată. el e viaţa mea. 28 oraşul s-a ridicat în aer, iar orologiile au bătut în acelaşi timp miezul nopţii şi ora prânzului în războiul zeităţilor. Toate spiritele orixa se adunaseră ca să-l îngroape pe Vadinho, spiritul rebel şi forţa dragostei lui, iar zeul exu era singurul care-l apăra. Fulgere şi tunete, oţelul lovind oţelul, sânge negru curgând. Bătălia s a dat la răscrucea ultimului drum, la marginile neantului. pe creasta valurilor oceanului, Yemanjá, îmbrăcată toată în albastru, cu părul ei lung de spumă şi de crabi. În coada de argint avea trei sexe, unul de alge albe, altul de alge verzi, altul de caracatiţe negre. Cu abebé, evantaiul ei ritual, a stârnit vânturile morţii. Comanda o flotă de vase naufragiate, o armată de peşti o salutau cu limbile lor mute, odóia! pădurile s-au înclinat în faţa lui oxós-

CarTe

Dona Flor şi cei doi soţi ai ei

Vadinho, pradă de război a divinităţilor orixa, spirit ieşit din mormânt, a plecat acolo, pe câmpul de luptă unde se înfruntau zeităţile. Dona Flor, de ce să nu profiţi de asta? e ultima ta şansă, ultima ocazia de a-ţi salva onoarea, decenţa, virtutea, legile morale ale străzii tale, ale rudelor tale, ale clasei tale sociale. ai această ieşire, exorcismul comandat de Dionísia şi executat de Didi, marele Vrăjitor. Deşi e greşit să apelăm la farmece şi la divinităţi, la superstiţiile poporului ignorant, atunci când sunt puse în primejdie morala, virtutea şi regulile societăţii, civilizaţia însăşi, ce ne rămâne de făcut? important, dona Flor, este să te înfăţişezi în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale purificată, ca o oiţă reîntoarsă în turmă. În faţa oamenilor nu este necesar, pentru că ei nu-ţi cunosc greşeala, din fericire. Dacă îl laşi să plece pe Vadinho, îţi va fi uşor să uiţi aceste nopţi de pasiunea, călărirea dezlănţuită şi strigătele de dragoste. Toate acestea ar fi putut fi doar un vis, un delir al febrei, o halucinaţie sau pur şi simplu nişte gânduri nebuneşti în orele pustii ale unei vieţi decente şi fericite. nimic nu va avea nici o consecinţă. nu vei avea remuşcări, vei trăi în pace cu soţul

si, zeul vânător, regele din Ketu. În această bătălie, zeul a călărit pe trei creaturi. pentru atacul de dimineaţă, un mistreţ, când luna începuse să răsară un cal alb, iar dimineaţa a încălecat pe Dionísia, preoteasa lui favorită. pe oriunde trecea, înarmat cu arcul său, ofá, şi cu cravaşa, erukeré, cădeau secerate animalele. imensul şarpe oxumarê a apărut în culorile curcubeului, mascul şi femelă în acelaşi timp, acoperit cu reptile, cu şerpi cu clopoţei, şerpi coral şi vipere cu corn, şi urmat de cinci batalioane de hermafrodiţi. l-au prins pe Vadinho la un capăt al curcubeului; când a intrat în mijlocul hermafrodiţilor era un bărbat viril; când a ieşit dintre ei, era o femeie bizară, transparentă. Cu tridentul lui, exu a sfâşiat curcubeul. oxumarê şi-a muşcat coada, enigmă şi inel (...). oxalá era format din două spirite: tânărul oxoguiã şi bătrânul oxolufã. Când treceau în paşi de dans, toţi se înclinau. În faţa lor mergea Yansá, mama războiului, cea care le porunceşte morţilor. Strigătul ei a amuţit oamenii şi a sfâşiat ca un pumnal inima dezgolită a lui Vadinho. Divinităţile veneau toate în formaţie strânsă, cu armele şi instrumentele lor, cu legea lor antică. Cum nu erau de ajuns, au invitat să vină şi divinităţi ale populaţiei grunci, ale populaţiei din angola, inkice din Congo, zeităţi indiene. Toate tribu-

16

CarTe
rile, de la sud la nord, împotriva lui exu şi a spiritului egun, s-au năpustit în bătălia ultimă. atunci fecioarele din oraş s-au despuiat şi s au dus să se ofere bărbaţilor peste tot, pe străzi şi în pieţe. După puţin timp s-au născut mii de copii. Toţi la fel, căci toţi erau fiii lui Vadinho, toţi rebeli. Case şi clădiri înalte navigau pe valuri, ca şi farul din Barra şi palatul unhão; Fortul mării s-a transportat în Terreiro de Jésus, în grădini creşteau peşti, în copaci se coceau stele. orologiul de la palat a marcat ceasul teroarei pe fundalul unui cer roşu pătat cu galben. S-a văzut atunci o auroră de comete apărând peste lupanare, şi fiecare prostituată a căpătat un soţ şi copii. luna a căzut peste mlaştinile cu mangrove din itaparica, îndrăgostiţii i-au cules cioburile, iar în cioburi s-au oglindit sărutările şi abandonul trupurilor. pe de o parte, legea, armatele prejudecăţilor şi ale înapoierii, comandate de dona Dinora şi de pelancchi. pe de altă parte, dragostea şi poezia, îndrăzneala lui Cardoso e Só, locotenentul colonel al visurilor, zâmbind între sânii Zulmirei. oamenii veneau alergând pe coline, cu torţe cu kerosen şi cu un calendar de greve şi de răzvrătiri. ajunşi în piaţă, au dat foc dictaturii ca unei foi de hârtie şi au aprins torţele libertăţii în fiecare colţ. prinţul Tenebrelor a început revolta, iar ordinea şi tradiţia feudale s-au spulberat. Din morala în vigoare n -au mai rămas decât rămăşiţe care au fost duse la muzeu. Dar strigătul lui Yansá i-a ţinut pe oameni în teroarea morţii. Din Vadinho, care nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici consistenţă, nu mai rămăsese mare lucru: un fum gri, cenuşi risipite şi inima frântă în bătălie. aproape nimic. era sfârşitul lui Vadinho şi al puterii dorinţei lui. S-a mai văzut vreodată un mort făcând dragoste pe un pat de fier, un mort adus din nou la viaţă? apoi s-a produs o întorsătură în bătălie. exu era lipsit de forţă, înconjurat din şapte colţuri, fără scăpare. Spiritul rebel era în bietul său sicriu, în mormântul puţin adânc, adio, Vadinho, adio pentru totdeauna. atunci o imagine a trecut prin aer şi, deschizând căile cele mai închise, a învins distanţa şi ipocrizia – o gândire liberă de orice înlănţuire: dona Flor, goală. Strigătul ei de dragoste a acoperit strigătul de moarte al lui Yansá. Chiar în ceasul ultim, când exu se rostogolea din înaltul muntelui, iar un poet compunea epitaful lui Vadinho. o, foc de bucurie s-a aprins peste pământ, iar poporul a ars vremea minciunii. În dimineaţa limpede şi uşoară a unei duminici, clienţii obişnuiţi ai barului lui mendez din Cabeça au văzut o trecând pe dona Flor, foarte elegantă, la braţul soţului ei, doctorul Teodoro. perechea se ducea în rio Vermelho, unde mătuşa lita şi unchiul pôrto îi aşteptau la prânz. Cu faţa însufleţită, dar cu ochii plecaţi, discretă şi serioasă, cum îi stă bine unei femei căsătorite şi cinstite, dona Flor răspundea saluturilor respectuoase. Domnul Vivaldo de la firma de pompe funebre a măsurat-o pe dona Flor din cap până n picioare: – niciodată n aş fi crezut că doctorul Sirop e capabil de aşa ceva. nu pare, şi totuşi, uite… – De ce anume e capabil? Ca farmacist e mai bun decât mulţi medici, l-a întrerupt alfredo, sculptorul de statuete de sfinţi. – uită-te la ea… Ce frumuseţe, ce femeie! o bucăţică pe cinste! Se vede că e satisfăcută, că nu-i lipseşte nimic, nici la masă, nici în pat. Chiar mi se pare că ar avea aerul unei femei cu un amant nou, care îi pune coarne soţului ei… – nu spune asta, a protestat moysés alves, proprietarul de plantaţii. Dacă există în Bahia o femeie cinstită, aceea e dona Flor. – Sunt de acord, ştie toată lumea că e o femeie respectabilă. Ce vreau să spun eu e că doctorul, cu faţa lui de prostănac, e un tip uns cu toate alifiile. Jos pălăria, n-aş fi crezut că se descurcă atât de bine. pentru o femeie ca asta trebuie să fii foarte priceput… Cu ochii strălucitori, a încheiat: – uite-o cum se leagănă când merge. Cu faţa serioasă, dar şoldurile libere, ia uite! ai zice că o atinge cineva… e un norocos doctorul… la braţul fericitului ei soţ, dona Flor zâmbea uşor. ah! Ce obicei avea Vadinho să meargă pe stradă pe lângă ea şi să-i atingă sânii şi şoldurile, să zboare împrejurul ei precum briza dimineţii. a acestei dimineţi de duminică răcoroase şi senine, în care trece dona Flor, fericită cu viaţa ei şi mulţumită de cele două iubiri ale ei. Şi aici se termină povestea donei Flor şi a celor doi soţi ai ei, descrisă în detaliile şi în misterele sale, clară şi obscură ca viaţa însăşi. Totul s-a întâmplat în Bahia, unde aceste fapte magice şi alte vrăjitorii nu surprind pe nimeni.

17

3 poeţi ruşi contemporani
Marina Borodiţkaia
În el locuiesc copii singuri, În el locuiesc copii înzestraţi Şi copii total nechibzuiţi. Şi mai locuiesc în el Copii răi, periculoşi, Însetaţi de sânge, necruţători Care mai bine ar trăi pe o altă planetă. Dar ei locuiesc Împreună cu noi În marele internat, Şi dinspre ei, ca un ecou, se aude. - na! na! Să vă stea în gât! Să plesniţi! Daţi-vă de ceasul morţii! muriţi, idioţilor!, Şi alte sunete asemănătoare. mai bine le-am croi drum spre lumină, Dar ne e teamă de întuneric. născută la moscova, poetă, autoare mai bine le-am spune adulţi, a peste 15 cărţi pentru copii, Dar noi suntem adulţii. traducătoare (din poezia engleză, americană şi franceză). Cărţi de poezie publicate: Îl dezbrac pe soldat (1994), Plimbare în singurătate (1999), Anul calului (2002), Se pare că se poate (2005), Odă miopiei (2009). născută în 1978 la Habarovsk. poetă, prozatoare şi traducătoare. *** a publicat poezii, povestiri şi traduceri în diferite reviste şi internetul este pur şi simplu un mare almanahuri. este prezentă cu poezii în antologiile: Cele mai bune internat:

poeZie

versuri ale anului 2010; Antologia poeţilor ruşi contemporani (Beijing, 2006) şi cu proză în culegerea În epoca retezată (seria "proza vieţii evreieşti", 2012).

Anna Zolotariova

Taurii lui Picasso Gonesc de parcă sunt însăşi frumuseţea Sunt încordaţi din frunte pân-la coadă Formând parcă o linie pe străzile înguste sunt strigăte – taurii! Ca un vis, imponderabili, uşori Şi departe de pământ

18

poeZie

numai pietrele cântă sub ei, cunoscut somnul Că o să moară chiar acum, fără pe străzile înguste – fără fund... îndoială, o să devină nisipul minutelor! Trupurile taurilor o să sfâşie golul În două şi o să tresară delirând Văzduhul – hai! hai!

*** Trupul uriaş al unei balene moarte, aruncat de valurile furioase, Se rotogoleşte pe malul pustiu.

expunându-şi soarelui de iulie o parte lucioasă, trupeşă şi grea, a început deja să putrezească şi să Zboară de parcă sunt însăşi născut în anul 1970 la Kursk. poet, se descompună. eseist, jurnalist şi traducător. Cărţi frumuseţea parcă nu ar exista cuvântul înapoi! publicate: Odele reci (1996), Dubia În curând urieşenia îşi va pierde (1999), Calul Gorgonei (2003) Vechea formă, va fi lipsită de fosta parcă privirea de rămas-bun - poezie - şi Vorbirea strâmbă - duritate, împungând spaţiul cu coarnele culegere de versuri, articole şi mai apoi se va lăsa cu greu în apă şi eseuri (2011). laureat al unor va porni în larg. strâmbe premii precum "antibuker" (1998), Deocamdată neînroşite de sânge Cu trupul plin de spumă şi de "anthologia" (2004) sau "Contul mirosul greu de grăsime râncedă moscovit" (marele premiu, 2004; e imperceptibil, dar, între timp, cântec premiu special, 2012). aerul din jur Şi înainte e un om – numai Va înghiţi totul cu putere. Văzduhul – focul din pieptul lui îngust probabil săptămâni, luni, ani Timpul ca o vâlvătaie e înainte! Trebuie să treacă înainte ca trăitorii În locuri îndepărtate să găsească Cât de aiurea şi de ridicol aleargă scheletul gol. el! nu ştia că înainte nici nu trăise ei îl vor tăia în bucăţi mici, Că aripile au omoplaţi-palete! Din oase vor sculpta podoabe Şi vor scrie pe ele despre existenţa Ceva creşte mai mare decât groaza trecătoare. Şi înfloreşte pe buzele uscate! nu mai poate fi ţinut în frâu! izbucneşte astfel strigătul împlinit Dând forţă şi libertate pentru o clipă! Şi în linişte – taurul pe străzile înguste pluteşte liniştea noaptea care niciodată n-a

Maksim Amelin

Traducere de Antoaneta OLTEANU

19

porTreT

Drumuri vechi, oameni noi
născută la Viena, austria, elisabeth marinkovic avea treizeci şi cinci de ani când a venit pentru prima dată în românia. a fost o vizită de nişă, precisă ca un calcul matematic, cu destinaţia Bucharest Film Festival 2007. Ce-a văzut elisabeth când a privit spre societatea românească ar semăna cu o jună caldă, carismatică, cu un suflu democratic. De ce a ales tocmai un festival de film şi nu Branul sau peleşul pentru o primă vizită la noi acasă? răspunsul e simplu: pavo marinkovic – producător de filme. Soţii marinkovic s-au cunoscut în Croaţia, în ’96, la un seminar de traducere pe literatură. În 2002 s-au căsătorit şi la ceva timp au apărut băieţii: nikola şi andrja. interesul lui elisabeth pentru Croaţia a fost amestecat cu cel pentru limbile si culturile slave şi s-a născut în ’89 odată cu căderea Cortinei de Fier, când graniţa dintre austria şi Cehia s-a topit. atunci, Viena a fost inundată în totalitate de cehi. autobuzele şi maşinile nu mai puteau înainta pe străzi. Ca să ajungă la şcoală, eleva a luat-o pe jos. În piaţa mexic, situată în apropierea liceului la care învăţa, nu s-au mai găsit banane timp de două zile. imaginile în mişcare, cu stolurile de cehi jubilând pe străzile capitalei, au impresionat-o, astfel că, jumătate de an mai târziu se înscrie la secţia de limbi şi literaturi străine din cadrul universită-

Elisabeth Marinkovic
ţii Viena, urmând să studieze ceha, croata şi franceza. Toată viaţa trăise la doar o oră de mers cu maşina până la graniţa cu Cehia, dar nu avusese niciun fel de contact cu vecinii ei. În periplurile prin pădure, era mereu atentă la paşii făcuţi, ca să nu încalce din greşeală graniţa. Ca atare, odată studiile terminate, mutatul în Croaţia a fost doar o chestiune de timp. Sub egida ministerului de afaceri internaţionale al austriei, a desfăşurat diverse activităţi în cadrul mai multor departamente, ceea ce a condus din nou la mutarea ei dintr-un oraş în altul: de la Zagreb la Viena şi de la Viena la praga. aici rămâne pentru următorii patru ani şi tot aici ajunge să ia contact pentru prima dată cu activităţile culturale, ca director adjunct în cadrul Forumului Cultural austriac. au fost patru ani dinamici pe scena culturală pragheză. primul lucru care-i vine în minte este mixul interesant de oameni pe care i-a cunoscut. a colaborat cu institute culturale din toată europa şi, împreună cu preşedintele euniC (reţeaua naţională a institutelor Culturale europene), Dan Duţă (2008 – 2011), a lucrat îndeaproape la dezvoltarea unor programe sociale de schimburi interculturale, precum Generaţia ‘89, proiect ce s-a desfăşurat simultan si la FCa Bucureşti. Fire entuziastă şi activă, atunci când ministerul de afaceri internaţionale al austriei a

20

porTreT
anunţat scoaterea la concurs a postului de director şi ataşat cultural al departamentului de cultură de la Bucureşti, elisabeth marinkovic n-a stat pe gânduri şi s-a prezentat la concurs. a venit la Forum odată cu toamna, când se coc nucile verzi şi deja ne vorbeşte despre noile tendinţe inovative în arta şi cultura contemporană austriacă, pe care vrea să le expună pe scena cultural-socială din Bucureşti şi din ţară. Se declară interesată de spaţiul danubian şi de cel al mării negre, a căror însemnătate regională constituie unul dintre punctele de focus în contextul politicii culturale internaţionale a austriei pentru perioada 2011 -2014. Crede într-o austrie puternic culturalizată, care se bucură de recunoaşterea unanimă a oamenilor de pretutindeni; un fenomen cultural care l-a depăşit cu mult pe cel politic şi economic. pe lângă Forumul Cultural austriac, reţeaua culturală austriacă numără şi cinci biblioteci răspândite în Bucureşti ( în cadrul Facultăţii de limbi şi literaturi Străine, sediul din pitar moş), iaşi, Cluj, Timişoara şi încă una dincolo de prut, tocmai la Chişinău. În noiembrie a avut loc cea de-a XX-a aniversare a Bibliotecii austriei, care a găzduit o conferinţă a lewctorilor austrieci în românia, moldova şi Bulgaria cu scopul întăririi cooperărilor regionale. elisabeth marinkovic nu ocoleşte nici zona de social media, pentru care are în plan o relansare grafică a vizualului paginii Forumului Cultural austriac şi a broşurii culturale. până atunci, însă, puteţi urmări prezenţa austriacă în Bucureşti, la cea de-a V-a ediţie a Bienalei internaţionale de Gravură experimentală (12 decembrie – 18 ianuarie) şi la Cluj, pe 10 decembrie, cu ocazia concertului cameral al orchestrei Camerata Salzburg din cadrul Festivalului mozart, ediția a - XXii - a.

lavinia Sîrbulescu

21

CarTe

Începe să doară puţin
Ciprian MĂCEŞARU
laura Dan (n. 7.08.1978) a debutat anul acesta cu un volum de versuri intitulat mazilescian Începe să doară puţin (ed. Tracus arte). nu putem vorbi despre o începătoare, căci se simte în scrisul laurei Dan un lung proces de elaborare. Scriitura şi temele abordate sunt mature, emoţia e autentică, bogată, fără luciri iluzorii. poate că există uneori un ton uşor palid, încărcat de un patetism care aminteşte de o poezie ceva mai veche ("şi râsul lor/ e un iureş de culori"; "sunt un pod peste carnea ta"; "braţele mele te cuprind ca un năvod"; "o nesfârşită tristeţe"; "în tăcere ne încununăm frunţile şi ne închipuim împăraţi"; "ai lăsat fereastra deschisă/ la camera ta cu gânduri"; "şi buzele tale vor dărâma tăcerea/ îţi voi săruta ochii"...), dar niciodată nu simţi derapaje periculoase, poemele neavând nimic strident, nimic forţat. există în volumul Începe să doară puţin şi câteva accente care amintesc de poezia lui Virgil mazilescu sau de cea a angelei marinescu, dar laura Dan nu păcătuieşte nici aici în prea mare măsură, precum alţi poeţi, mai ales poete. Desigur, când încerci metafore în care foloseşti cuvinte dinamitate, cuvinte precum carne, sânge sau pâine, e greu să nu se simtă umbra unor autori consacraţi. Începe să doară puţin are câteva subiecte principale, dar nu prezintă o structură gândită neapărat unitar, o structură care să-i ofere cărţii un flux continuu. Se prea poate ca unii critici să vadă un viciu de construcţie aici, căci la noi sunt foarte apreciate textele bloc sau înşiruirile de bucăţi care în final să formeze o istorie cu cap şi coadă, chiar dacă de multe ori autorii acestor încercări nu au vâna necesară realizării unor construcţii atât de ample. Din păcate, prea mulţi se lasă copleşiţi de Casa poporului şi trec nepăsători pe lângă mănăstirea Stavropoleos, dar asta e o altă discuţie. În cartea laurei Dan avem singurătatea unei fiinţe aflate sub umbra tatălui pierdut, rău, dar şi dorit, un tată care-şi pune amprenta asupra tuturor bărbaţilor. e ceva freudian aici. Femeia pare să-l caute în ceilalţi bărbaţi pe propriul ei tată, dar asta abia de putem întrezări ("tata e o coajă uscată/ un amant desfigurat care, din când în când,/ mă întreabă ce fac"; "vreau să mă trezesc lângă un alt bărbat/ să mă spăl în altă apă/ să-mi sculptez un alt tată"). Singurătatea şi revolta împotriva tatălui sunt, aşa cum spuneam, pistoanele cărţii. Despre aceste lucruri întâlnim versuri pline de forţă: "singură,/ desperecheată,/ mă aranjez în fiecare zi/ şi mă aşez în vitrină"; "eu,/ atât de singură/

încât/ îmi vine să îmi sap o groapă"; "tată, m-ai însemnat ca pe o vită"; "tată, am învăţat să urăsc/ cenuşa ta e singura mea casă!"; "tata creşte înăuntrul meu/ ucide/ tot ce ating"; "sunt precum tata/ o lamă de fierăstrău/ dacă iubesc, tai!"; "tata e o ţară îndepărtată"... Toate firele din volumul laurei Dan sunt strâns legate prin nevoia de afecţiune, de dragoste. Dar nevoia aceasta se suprapune peste teama autoarei de a nu fi rănită de ceilalţi (în acest sens, desenul alexandrei anghelache de pe coperta 1 este foarte sugestiv: o femeie speriată, cocoţată pe un scaun, înconjurată de o pădure de omuleţi-pumnal). Sunt multe texte excelente în carte, dar câteva dintre ele sunt cu adevărat remarcabile: Familia noastră e un inbox gol; Tată-glonţ; Crăciun (2); Rapsodie urbană; Miaş dori să adorm... laura Dan începe să placă mult. are ceva de spus.

22

Daniel Tammet este un autist savant, un adevărat geniu al numerelor, capabil să efectueze calcule uluitoare în doar câteva secunde. Pentru el, numerele au culori. A devenit celebru după ce a recitat în public, timp de cinci ore, primele 22 514 zecimale ale numărului Pi. Nu întâmplător, abilitatea sa de a învăţa limbi străine este ieşită din comun: a învăţat islandeza în cinci zile, vorbeşte fluent 10 limbi, printre care şi româna.Neurologi eminenţi s-au aplecat asupra cazului său şi l-au cercetat îndeaproape. www.philobia.com www.facebook.com/philobia