IN AJUNUL SARBATORILOR de Kahlil Gibran

Cazuse noaptea si intunericul invaluia orasul ale caruie luminite clipeau in palate,pravalii si cocioabe.Multimi invesmantate in straie de sarbatoare se inghesuiau pe strazi si pe fetele lor se vedeau semne de voie buna si multumire. Am ocolit zarva multimii si am pornit la plimbare singur,contemplandu-l pe Omul a carui maretie o cinsteau si meditand la Geniul Veacurilor care se nascuse in saracie,traise o viata de virtute si murise pe cruce. Ma gandeam la torta arzanda care fusese aprinsa de Duhul Sfant in acest umil satuc din Syria… Duhul Sfant care strabate veacurile si care umple civilizatiile una cate una cu Adevarul Sau. Ajuns in gradina publica,m-am asezat pe o banca rustica si am inceput sa privesc printre copacii goi strazile aglomerate; ascultam imnurile si cantecele de sarbatoare. Dupa o ora de gandire profunda am privit in laturi si am fost surprins sa gasesc un om sezand langa mine tinand in mana o crenguta cu care zgaria niste semne nedeslusite pe nisip. Am fost uluit,pentru ca nu-l vazusem si nici nu-l auzisem apropiindu-se dar mi-am zis in sinea mea: ‘’O fi vrun singuratic ca mine’’. L-am privit cu luare aminte si am remarcat ca in ciuda imbracamintii sale demodate si a parului lung era un om cu o infatisare demna, vrednica de atentie. Pare-se ca mi-o fi ghicit gandurile pentru ca spuse cu o voce profunda si calma: ‘’Buna seara,fiule’’. -Buna seara,i-am raspuns cu respect. Si si-a reluat desenatul,in timp ce ecoul vocii sale ciudat de linistitoare inca imi rasuna in ureche. M-am adresat din nou intrebandu-l: -Sunteti strain in orasul acesta? -Da,sunt strain in orasul acesta si in orice oras,imi raspunse. L-am consolat adaugand: -Un strain ar trebui sa uite ca e strain in aceste zile sfinte pentru ca oamenii au bunatate si generozitate. Mi-a raspuns plictisit: -In aceste zile sunt mai strain decat in oricare altele,si spunand aceasta ridica ochii spre cerul deschis,isi atinti ochii spre stele si buzele sale tremurara ca si cum ar fi vazut in zari imaginea unei tari indepartate.Vorbele sale neobisnuite imi starnira interesul si i-am zis: -Aceasta este vremea din an cand toti oamenii sunt buni cu ceilalti..Bogatii isi amintesc de saraci, si cei puternici au compasiune fata de cei slabi. Mi-a raspuns: -Da,mila trecatoare a bogatilor pentru saraci este amara,iar simpatia puternicilor pentru cei slabi nu este altceva decat un argument de superioritate. I-am spus: -Apreciez spusele dumneavoastra dar saracii nu se deranjeaza sa afle ce e in inima bogatilor,nici cei infometati nu se intreaba in ce fel a fost coapta painea dupa care tanjesc. Si mi-a raspuns:

-Cel care primeste nu ia seama,dar cel care da poarta povara de a se intreba daca ceea ce da,da cu dragoste frateasca sau pentru a ajuta un prieten si nu pentru a se slavi pe sine. Am fost uimit de intelepciunea sa si m-am gandit din nou la infatisarea sa straveche si la vesmintele sale caudate.Apoi am revenit cu gandurile si l-am intrebat: -Mi se pare ca ai nevoie de ajutor,primesti cativa banuti din partea mea? Cu un zambet amar imi raspunse zicand: -Da,caut cu disperare un ajutor dar nu de aur sau argint. Incurcat,l-am intrebat: -Atunci ce ai dori? -Am nevoie de un adapost.Am nevoie de un loc in care sa-mi pun capul si gandurile. -Te rog,primeste acesti doi dinari si mergi la un han sa te odihnesti,insistai eu. Imi raspunse trist: -Am incercat la toate hanurile,am batut la toate usile si degeaba.Am intrat in toate pravaliile si nimeni nu s-a deranjat sa ma ajute.Sunt jignit,nu infometat; sunt dezamagit, nu obosit; nu caut un acoperamant ci un adapost de om. Mi-am zis in gand: ce om ciudat e. O data vorbeste ca un filozof,o data ca un nebun. Nu terminasem de soptit aceste ganduri in sinea mea ca m-a privit fix,si-a coborat vocea pe un ton trist si a spus: -Da,sunt un nebun,dar chiar si un nebun va ramane strain si fara adapost pentru ca inima omului este goala. Mi-am cerut scuze spunand: -Regret gandurile mele necuviincioase.Voiesti sa-mi accepti gazduirea si sa te odihnesti la mine? -Am ciocanit la usa ta si la toate usile de o mie de ori si n-am primit nici un raspuns,imi raspunse el sever. Acum eram convins pe deplin ca era intr-adevar nebun si l-am poftit: -Hai sa plecam acuma si sa mergem la mine acasa. A ridicat incetisor capul si a spus: -Daca ai sti cine sunt nu m-ai chema la tine acasa. -Dar cine esti? am baiguit temator. Cu o voce care suna ca talazuirea oceanului a tunat cu amaraciune: -Eu sunt revolutia care construieste ceea ce natiunile distrug…eu sunt furtuna care dezradacineaza plantele crescute de veacuri…eu sunt acela care a venit sa raspandeasca razboi pe pamant si nu pace,pentru ca omul e multumit doar in mizerie. Si cu lacrimile curgandu-i pe obraji se ridica in picioare si o lumina il invalui si isi intinse bratele.Vazui urmele de cuie din palmele sale; am cazut la picioarele Sale si din piept mi-a scapat un tipat: -Isus Nazariteanul ! El continua cu o expresie de suferinta: -Oamenii sarbatoresc in onoarea Mea urmand traditia tesuta de veacuri in jurul Numelui Meu,dar Eu insumi,Eu sunt strain ratacind de la rasarit spre apus pe acest pamant si nimeni nu Ma cunoaste. Vulpile au vizuini si pasarile cerurilor au cuiburi dar Fiul Omului n-are unde-si odihni capul !

In acel moment am deschis ochii,am ridicat capul si am privit imprejur fara sa vad nimic altceva decat o coloana de fum in fata mea si am auzit doar vocea tremuratoare a tacerii noptii rasarind din adancul Eternitatii. M-am recules si am privit din nou multimile cantand in departare si o voce din interiorul meu a rostit: -‘’Forta care protejeaza inima de vatamare,chiar aceea este forta care impiedica inima sa se deschida spre maretia interioara ce i-a fost menita.Sunetul vocii este placut,dar cantecul inimii este vocea pura a cerului’’.