Grupul Bilderberg – Guvernul Mondial Secret

Conferinţa anuală a Grupului Bilderberg este categoric cea mai importantă întâlnire din lume, pentru că la ea participă în fiecare an mai mulţi lideri mondiali, mai mulţi politicieni de vârf, mai multe personaje regale şi lideri ai afacerilor, decât la orice altă întâlnire sau eveniment, de orice gen, de oriunde. Summitul G8 şi Forumurile economice mondiale sunt simple evenimente de duzină prin comparaţie cu conferinţele Bilderberg. Nu există nici o altă întâlnire la care să participe conducătorii tuturor instituţiilor internaţionale majore, precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană. Publicul larg ar trebui să creadă că grupul Bilderberg NU conduce lumea, dar categoric membrii acestui grup sunt oamenii care conduc lumea. Fără îndoială, lumea este controlată de un număr restrâns de oameni extrem de bogaţi, care au mai multă putere decât orice guvern naţional, şi care nu sunt aleşi pe aceste poziţii. Biderberg pur şi simplu oferă un cadru formal pentru ca toţi aceşti oameni să se întâlnească în fiecare an. Grupul Bilderberg nu este democratic. Membrii săi nu sunt aleşi şi el nu dă socoteală oamenilor de pe planetă; acelaşi lucru este valabil şi pentru Banca Mondială, Fondul Monetar internaţional, Naţiunile Unite, sau cele mai puternice corporaţii sau bănci. Şi totuşi, deciziile luate de aceste grupuri afectează fiecare fiinţă umană de pe Pământ, acum şi pentru multă vreme de acum înainte. Iar ceea ce este cel mai înspăimântător este totalul secret care înconjoară întâlnirile Bilderberg. Atunci când au loc, aceste superconferinţe nici măcar nu sunt menţionate la ştiri. Dacă atât de multe personaje importante din lume se reunesc pentru a pune la cale destinele planetei, este evident că ar trebui date nişte explicaţii publicului larg. Dar nu ni se aruncă decât praf în ochi – că este un simplu forum de discuţii! Grupul Bilderberg a fost înfiinţat în 1954. Prima întâlnire a avut loc în Olanda, la Osterbeek, în Hotelul Bilderberg, de unde grupul şi-a luat şi numele. Reuniunea a fost organizată de prinţul Bernhard al Ţărilor de Jos, fost ofiţer SS, şi de David Rockfeller. Grupul Bilderberg a devenit una din cele mai puternice reţele de influenţă, reunind personalităţi din toate ţările, conducători politici, economici, din lumea finanţelor, a mass-mediei, din armată sau serviciile secrete, ca şi câţiva oameni de ştiinţă şi profesori universitari. Datorită influenţei acestui grup în domeniul economic, se afirmă că el reprezintă de fapt un adevărat guvern mondial ocult. Grupul Bilderberg este structurat pe trei niveluri:

1. „Cercul exterior” este foarte extins. Practic peste 80% din participanţii la reuniuni nu cunosc decât o parte din strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei, deci fac parte din cercul exterior. 2. Comitetul director (Steering Comitee), al doilea nivel, este mult mai restrâns. Acest nivel este alcătuit din aproximativ 35 de membri, exclusiv europeni şi americani. Ei cunosc în proporţie de 90% obiectivele şi strategia grupului. Membrii americani ai acestui nivel sunt de asemenea şi membri în CRE - Consiliul Relaţiilor Externe (în engleză Council on Foreign Relations - CFR). 3. Comitetul Consultativ Bilderberg, al treilea nivel, este nucleul acestei grupări. El este alcătuit din 12 membri, singurii care cunosc în totalitate strategiile şi scopurile reale ale organizaţiei. Astfel structurat, grupul Bilderberg este un veritabil guvern mondial ocult. În cursul întâlnirilor care au loc o dată pe an, pentru patru zile, în hoteluri de lux sau castele înconjurate de parcuri mari sau aflate în plină natură, se iau decizii strategice esenţiale pentru toate ţările acestei planete. Pentru menţinerea secretului se iau măsuri extreme: întâlnirile se desfăşoară de fiecare dată în altă parte. Grupul închiriază integral hotelul, dar nu şi angajaţii hotelului, care primesc câteva zile liber. În locul acestora, este adus integral personal, de la femei de serviciu la ospătari, de la recepţioneri la centraliste. De obicei, poliţia locală este pusă aproape în întregime la dispoziţia grupului Bilderberg, şi uneori este mobilizată şi armata pentru a păzi locaţia. În cadrul discuţiilor nu se fac niciodată nici un fel de înregistrări, ci doar se fac nişte note foarte telegrafice privind subiectele discutate, dar fără a se menţiona nici un nume. Îndrăzneţii care s-au aventurat la aceste întâlniri pentru a afla ce se petrece acolo au sfârşit prin a fi răpiţi şi torturaţi. Datorită existenţei unor astfel de grupări precum Bilderberg şi CRE - Consiliul Relaţiilor Externe, este evident că deciziile cruciale care vizează toate ţările de pe glob nu sunt luate în interiorul instituţiilor democratice abilitate în acest scop, ci sunt adoptate la aceste întâlniri şi apoi implementate în teritoriile vizate. Direcţiile decise de grupul Bilderberg pot viza începutul unui război, iniţierea unei crize economice sau o perioadă de creştere economică, fluctuaţii monetare sau sociale, sau chiar gestionarea demografică a planetei. Aceste direcţii vor influenţa şi condiţiona hotărârile instituţiilor subalterne cum ar fi G8 sau guvernele diferitelor ţări. Printre evenimentele puse la cale la conferinţele Bilderberg se numără înfiinţarea Uniunii Europene (discutată chiar la prima reuniune, în 1954), războiul din Iugoslavia, invazia Irakului, creşterea impozitelor în diferite ţări. Grupul hotărăşte şi politica Naţiunilor Unite, sau cine va câştiga alegerile în diferite state. În final vom enumera câţiva din membrii grupului Bilderberg, pentru a ilustra implicarea concretă a acestora în viaţa economică şi politică a diferitelor ţări, precum şi în massmedia:

- Jose Manuel Baroso, preşedinte actual al Comisiei Europene, fost prim-ministru al Portugaliei, membru al CRE-Consiliul Relaţiilor Externe. - Tony Blair, primul ministru al Marii Britanii - Frits Bolkestein, comisar european - Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, prim-ministru italian - Jacques Santer, fost preşedinte al Comisiei Europene, fost prim-ministru al Luxemburgului - Sir Leon Brittan, vice-preşedinte al Comisiei - Edith Cresson, fostă membră a Comisiei, fostă prim-ministru al Franţei, fostă ministru de comerţ, fostă membră a direcţiei Schneider - Alexandre Adler, consilier editorial la Le Figaro - Edward Balls, consilier al Trezoreriei în Marea Britanie - Francisco Pinto Balsemo, fost prim ministru al Portugaliei - Nicolas Beytout, redactor şef al Les echos -John R. Bolton, sub-secretar de stat al USA, pentru controlul armamentului şi securitate internaţională - Michel Bon, fost preşedinte France-Telecom - Willy Claes, ministru de stat, Belgia - Bertrand Collomb, preşedinte Lafarge - George A. David, preşedinte Coca-Cola, Grecia - Etienne Davignon, preşedinte Societe Generale de Belgique, fondator al Mesei Rotunde Europene - Thomas L. Friedman, scriitor de editoriale în New York Times - Svei Gjedrem, guvernator al Băncii Centrale a Norvegiei -Richard N. Haas, preşedinte CRE - Consiliul Relaţiilor Externe şi director al planificării în Departamentul de Stat USA - Stephen Harper, şeful partidului conservator, Canada - Mervzn A. King, guvernator adjunct al Bancii Angliei - Anna Lindh, ministru al afacerilor externe, Suedia - Paavo Lipponen, preşedinte al parlamentului, Finlanda - Mogens Lykketoft, preşedintele partidului social democrat, Danemarca - Thommaso Padoa-Schioppa, administrator al Băncii Centrale Europene - Anders Fogh Rasmussen, prim ministru al Danemarcei - Frack Riboud, preşedinte Danone, Franţa - David Rockfeller, administrator J.P.Morgan International, USA - Anthonz Ruis, preşedinte Heineken, Olanda - Otto Schily, ministru al afacerilor interne, Germania - Jean Claude Trichet, guvernatorul Băncii Franţei - James D. Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale, USA - Robert Zoellick, reprezentantul USA pentru negocieri comerciale (AMI; AGCS; etc)

Dictatura financiară, soluţia dictată de grupul Bilderberg pentru rezolvarea crizei actuale

Cum se încearcă realizarea (cu banii noştri) a unei etape cheie de pe agenda Noii Ordini Mondiale Motto:„Vom vorbi acum succint despre programul nostru financiar pe care special l-am păstrat pentru sfârşit, ca fiind punctul cel mai greu care totodată este culminant şi hotărâtor al planurilor noastre de acaparare a puterii asupra întregului pământ. Crizele economice au fost şi vor fi deseori provocate cu abilitate chiar de noi cu scopul de a retrage (n.n. pentru noi) bani din circulaţie.” - Al XX-lea protocol secret francmasonic Primul-ministru al Marii Britanii, preşedintele Franţei şi alţi înalţi oficiali internaţionali cer instaurarea unei dictaturi financiare pentru a rezolva actuala criză economică. De data aceasta, şi cei mai sceptici vor trebui să recunoască evidenţa: actuala criză financiară este folosită de cei care urmăresc să conducă această planetă, pentru a instaura Noua Ordine Mondială. Soluţia de creare a unei autorităţi financiar-bancare unice, la care s-a ajuns chipurile după mai multe întâlniri ale liderilor mondiali, a fost de fapt decisă la întâlnirea Bilderberg din iunie 2008. Scenariul prin care s-a ajuns aici nu este nici pe departe unul nou: el a mai fost utilizat în 1815, în 1907, în 1929, în 1944 şi în 1971 sub acelaşi pretext: asigurarea stabilităţii şi creşterii economice. De fiecare dată a urmat însă o nouă criză, şi mai amplă, şi mai gravă, care a mărit tot mai mult puterea guvernului financiar din umbră. 9 iunie 2008 – Timothy Geithner, preşedintele Băncii Federale din New York, cere implementarea unui organism unic de control al băncilor de pe întreaga planetă La întâlnirea Bilderberg de anul acesta au participat foarte multe persoane cheie din sistemul bancar şi financiar: Timothy Geithner (preşedintele Băncii Federale din New York), Ben Bernanke (preşedintele Federal Reserve), Henry Paulson (Secretarul Trezoreriei SUA), Jean-Claude Trichet (preşedintele Băncii Centrale Europene), Robert Zoellick (preşedintele Băncii Mondiale). Unii autori care au avut curajul să facă dezvăluiri despre conspiraţia mondială au avertizat atunci (în iunie 2008) că scopul întâlnirii Bilderberg de anul acesta este discutarea modalităţii de implementare a guvernului unic mondial utilizând o criză financiară. Nici nu se încheiase bine întâlnirea Bilderberg (desfăşurată la Washington între 5 şi 8 iunie 2008) că Timothy Geithner se plângea în Financial Times de gravele probleme financiare create de actualul sistem. „Vina”, spunea el, „o poartă existenţa băncilor centrale, iar problema se va rezolva doar prin instaurarea unui unic organism, care să controleze întregul sistem bancar. Instituţiile care joacă un rol central pe pieţele monetare şi de capital, incluzând aici principalele bănci active la nivel global, dar şi băncile de investiţii, au nevoie să opereze sub tutela unui cadru unic, care să ofere o mai puternică supraveghere consolidată. Pentru că principala sa responsabilitate este asigurarea stabilităţii întregului (!) sistem financiar, Federal Reserve va trebui să joace un rol central în stabilirea acestui cadru, colaborând strâns cu supervizorii din SUA şi alte ţări. Avem nevoie de o mai bună capacitate de a răspunde la crize.” Sistemul băncilor centrale sau naţionale a fost însă creat tot de cei care acum vor (numai aparent) să îl distrugă (dar în realitate, vor să îl extindă). Prima din această serie a fost Federal Reserve din SUA. O bancă centrală are puterea de a emite bani pentru o întreagă

naţiune şi, prin acest mecanism, controlează rata dobânzilor, rezervele de monedă şi stabileşte, retrăgând sau lansând bani lichizi pe piaţă, valoarea monedei naţionale. O bancă centrală poate da bani cu împrumut guvernului, însă evident că face aceasta în schimbul unei dobânzi. Federal Reserve, ca bancă centrală a SUA, este singurul organism care poate produce dolari. Scriitorul Peter T. Whitte a avut curiozitatea să îl întrebe, într-un documentar difuzat de National Geographic, pe un înalt oficial al Federal Reserve, de unde vin dolarii. Iată ce a răspuns acesta „Păi, noi creăm dolarii. Sunt bani care nu au existat înainte.” „Există vreo limită la asta?” l-a întrebat Whitte. „Nu, niciuna, doar judecata sănătoasă şi conştiinţa celor din Federal Reserve.” Atunci când dă cu împrumut dolarii produşi astfel, Federal Reserve cere o dobândă, care intră buzunarul celor care o conduc şi determină o creştere a cantităţii de bani pe care aceştia o pot apoi din nou împrumuta. E un cerc vicios fără sfârşit, iar la ora actuală nu există niciun alt mecanism mai ingenios şi mai diabolic de îmbogăţire. În lăcomia şi inconştienţa lor, cei care l-au creat îşi doresc acum să îl extindă la nivel planetar. 25 septembrie – Jeffrey Garten, membru CRE, cere crearea Autorităţii Monetare Globale (Global Monetary Authority, GMA) Jeffrey Garten, membru CRE (Consiliul Relaţiilor Externe, Council of Foreign Relations) a participat şi el la întâlnirea Bilderberg şi îşi aduce aportul la punerea în aplicare a celor decise de acest guvern mondial din umbră. Într-un articol din Financial Times având ca titlu „Avem nevoie de o nouă Autoritate Monetară Globală” (We need a new Global Monetary Authority) anunţă că omenirea se confruntă cu o criză globală, care cere soluţii globale. Iată ce scrie el în Financial Times: „Chiar dacă operaţiunea de pompare masivă de fonduri din partea statului are succes, ea va trebui să fie urmată de o soluţie pe termen lung: instaurarea unei Autorităţi Globale Monetare. Washingtonul recunoaşte că această criză a devenit globală. Hank Paulson, secretarul Trezoriei americane solicită imperios naţiunilor lumii să îşi stabilească propriile programe de salvare. Băncile centrale au început deja să realizeze acţiuni sincronizate de injectare de fonduri în pieţele de capital (n.n. la acel moment, ţările europene încă nu luaseră oficial această decizie, dar ordinul fusese deja dat şi liderii europeni se vor conforma conştiincioşi la scurtă vreme). Aceasta ar trebui să ducă la un răspuns internaţional coerent, menit nu doar să stingă focarele create, ci şi să reconstruiască şi să menţină pieţele de capital pe termen lung. Aparatul instituţional actual nu este capabil să facă previziuni. Sistemul financiar evoluează. FMI este nerelevant în această criză, iar G7 nu are nicio legitimitate într-o lume în care China, Brazilia şi alte ţări au devenit jucători importanţi. Federal Reserve este mult prea solicitată ca să acţioneze ca o bancă centrală globală. Acest vid de autoritate este periculos pentru toată lumea. America depinde de intrările masive de capital străin (în valoare brută de 3 miliarde de dolari pe zi), iar acestea vor creşte în mod sigur în anii ce vor urma. Wall Street şi Washington nu vor fi capabile să facă faţă, fără o strânsă cooperare cu alte pieţe. Pe lângă aceasta, dimensiunile internaţionale ale finanţelor sunt dincolo de orice imaginaţie. Activele globale au crescut de la 12.000 de miliarde de dolari în 1980 la aproape 200.000 de miliarde de dolari în 2007. O cantitate în continuă creştere din acest capital se află acum în Asia şi în zona Golfului, nu în SUA sau în Europa.

Toate aceste considerente indică necesitatea unei noi Autorităţi Monetare Globale (GMA). GMA va superviza la sânge activităţile autorităţilor naţionale, mai acerb decât FMI-ul şi va controla implementarea unor reglementări globale. Va monitoriza riscurile globale şi va instaura un sistem de avertizare mai eficient. Va acţiona ca o Curte de judecată a falimentelor pentru companiile globale de o anumită mărime. Cele mai mari companii financiare globale vor trebui să se înregistreze la GMA şi vor fi obligate să se supună monitorizării acestuia. Dacă nu se vor conforma, vor fi trecute pe lista neagră. Aici vor fi incluse băncile, companiile comerciale, fondurile de protecţie împotriva riscurilor (hedge fonds), agenţiile de rating, dar şi fondurile naţionale de sănătate. Comitetul de conducere al GMA va include bancheri din SUA, Marea Britanie, Uniunea Europeană, Japonia, China, Arabia Saudită şi Brazilia. Va fi finanţat prin contribuţii obligatorii de fiecare ţară care se va angaja la aceasta şi de prime de tip asigurare plătite de companiile financiare globale, publice sau private.” Ceea ce Jeffrey Garten descrie în articolul său este de fapt o dictatură financiară globală. Şi nu este doar o teorie, ci un plan care începe să fie pus în aplicare. 13 octombrie – Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii cere „o nouă arhitectură financiară mondială pentru o eră globală” „Uneori este nevoie de o criză, pentru ca oamenii să accepte, că ceea ce era de mult evident şi ar fi trebuit făcut încă de mulţi ani nu mai poate fi amânat acum,” spune Gordon Brown într-un discurs. „Trebuie să creăm o nouă arhitectură financiară internaţională pentru o eră globală. Trebuie să avem un nou sistem Bretton Woods, să construim o nouă arhitectură financiară internaţională pentru anii ce vor urma.” Acordul Bretton Woods a fost adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internaţional după al Doilea Război Mondial. El stabilea un sistem de management monetar, dictând regulile pentru schimburile comerciale şi financiare între ţările industrializate. Aşa au fost create Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ca organisme menite „să garanteze stabilitatea financiară şi creşterea economică la nivel internaţional” (adică exact acelaşi pretext care este servit şi astăzi). „Fondatorii Bretton Woods au stabilit reguli pentru o lume în care circulaţia capitalului era limitată,” continuă Gordon Brown. „Noi trebuie să stabilim noi reguli, pentru o lume în care circulaţia capitalului este globală.” În acelaşi discurs, Gordon Brown compară sarcina actualilor lideri mondiali cu acţiunile lui Winston Churchill (premierul Marii Britanii) şi ale lui Franklin Delano Roosevelt (preşedintele SUA) de la acea vreme. „Chiar şi în toiul bătăliei”, a spus el, „ei se gândeau tot la cadrul general care va fi necesar după război. Cooperarea internaţională este singura cale pentru ca în economia globală să nu se mai repete problemele pe care le-am văzut cu toţii în timpul actualei crize.” 15 octombrie – Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei cere un „guvern financiar mondial” Nicolas Sarkozy este un alt personaj cheie în acest joc. Instaurat în fruntea Franţei cu sprijinul masoneriei şi al CIA-ului (este de notorietate faptul că în spatele său se află Alain Bauer, fost Mare Maestru al Marelui Orient al Franţei şi agent CIA), Sarkozy conduce acum grupul liderilor europeni. Deloc întâmplător, Franţa se află acum la preşedenţia Comisiei Europene, exact în perioada deznodământului actualei crize financiare. Nici nu se putea om mai potrivit pentru a aduce ţările Europei la linia trasată de Bilderberg.

La ultima întâlnire care a avut loc pe 15 octombrie la Bruxelles cu liderii ţărilor membre UE, Nicolas Sarkozy a vorbit de un guvern financiar mondial: „propun ca, la finalul acestui Consiliu, să venim cu un mesaj unitar. În acest spirit am propus un summit internaţional până la finalul acestui an, de preferinţă la New York, acolo unde a început totul, pentru refondarea sistemului financiar internaţional. Doresc ca, în ceea ce priveşte acest subiect, noi, europenii, să fim deplin uniţi. Criza actuală este criza prea-multului. Trebuie să refondăm sistemul, iar această refundamentare trebuie să fie globală. Nicio instituţie financiară nu trebuie să scape reglementării şi supravegherii.” Sistemul nu trebuie refondat, ci trebuie pur şi simplu să se renunţe la el cu totul, întrucât s-a dovedit deja că este păgubos pentru omenire şi ineficient în a asigura mult râvnita stabilitate economică. Însă Sarkozy nu face decât să îşi joace rolul: el trebuie să determine toate ţările aflate sub tutela UE să se conformeze la linia trasată de Bilderberg. „Suntem încrezători că lucrând împreună vom depăşi provocările actuale şi vom reinstaura stabilitatea economiilor noastre şi prosperitatea,” a fost primul mesaj al G8 la începutul lui octombrie 2008. Prin grija lui Sarkozy, şefii de stat şi de guvern din cele 27 de state membre ale UE au cântat pe 15 octombrie, fără să cârtească, acelaşi refren şi au subscris la ruşinoasa soluţie de a aloca miliarde de euro din banii statelor pe care îi conduc pentru a „salva” băncile (în realitate pentru a finanţa noul guvern financiar mondial). Principalul consilier economic al preşedintelui Sarkozy, François Perol, a explicat presei că „pentru a răspunde crizei financiare, cea mai gravă de după cea din anii ’30, trebuie să lucrăm în trei direcţii. Acest nou Bretton Woods va implica în primul rând un sistem de reglementare financiară bazat pe controlul tuturor agenţilor financiari, a fondurilor de protecţie împotriva riscurilor (hedge fonds), a agenţiilor de rating şi a băncilor.” Acelaşi lucru îl spunea şi Jeffrey Garten. Al doilea punct propus de Franţa (ţinând cont de cele de mai sus, este evident că Franţa nu face decât să reproducă papagaliceşte ideile trasate de Bilderberg) este „crearea unui guvern economic mondial, care să nu fie redus la G8, pentru că din acesta nu fac parte două dintre ţările cele mai populate din lume, China şi India, şi nici Brazilia, Mexic sau vreo ţară africană.” Până aici nicio noutate. Şi al treilea punct: „Instituirea unui sistem de cooperare monetară între marile state, pentru că unul dintre motivele actualei crize îl constituie dereglările monetare din anii '90 şi de la începutul anilor 2000, care au determinat Statele Unite, China şi Europa, fiecare pentru sine, să elaboreze o politică diferită”. Concluzia acestei mascarade? În urma summitului de la Bruxelles, liderii UE au făcut presiuni asupra Washington-ului pentru ca acesta să reformeze rapid şi în profunzime sistemul financiar actual. Iar Washington-ul a fost extrem de mulţumit să subscrie planului care fusese lansat chiar de el, ca instrument docil al Bilderberg. Istoria se repetă sub acelaşi slogan: „Ordo ab chao” (la ordine prin haos) Toate cele de mai sus nu sunt altceva decât repetarea pas cu pas a unei vechi strategii, care a mai fost utilizată de câteva ori de-a lungul istoriei, cu aceleaşi consecinţe dezastruoase pentru omenire. De fiecare dată scenariul a fost identic: s-a creat o situaţie de criză, s-a oferit o soluţie, chipurile pentru a menţine stabilitatea şi apoi au fost implementate măsuri care au creat un şi mai mare control din partea aşa-zisei elite mondiale. Conspiraţioniştii numesc această strategie „dialectica hegeliană a tezeiantitezei şi sintezei”. Masonii o numesc „Ordo ab chao” (la ordine prin haos sau mai bine

spus la Noua Ordine Mondială prin haos). Au instaurat-o chiar ca deviză a celui mai înalt grad din Ritul Scoţian, gradul 33. În 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocând o cădere a bursei din Londra. În acel moment, Europa era sătulă de război, iar viitorul întregului continent depindea de deznodământul bătăliei de la Waterloo. Dacă armata lui Napoleon ieşea victorioasă, Imperiul francez urma să deţină puterea asupra Europei. Dacă, din contră, câştiga armata coaliţiei anglo-pruso-olandeze, condusă de ducele de Wellington, ajungea Anglia într-o poziţie de putere. Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, întrucât finanţase ambele tabere. După cum se ştie, bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat înfrângerea lui Napoleon. Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic după războaiele napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a împrumutat naţiunilor Europei, îndatorându-le, au provenit dintr-o înşelăciune celebră. Utilizând reţeaua sa de spioni, Nathan Rothschild a aflat înaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei bătălii de la Waterloo. Le-a transmis agenţilor săi de la bursă să vândă puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe ceilalţi să creadă că el ştie ceva şi că ducele de Wellington a pierdut bătălia de la Waterloo. Toată lumea a intrat în panică, grăbindu-se să scape de acţiunile britanice „fără valoare”, pentru a-şi salva măcar o parte din averi. După câteva ore, bursa din Londra se prăbuşise total. Când a sosit ştirea oficială că Wellington câştigase de fapt bătălia de la Waterloo, era deja prea târziu. Rothschild cumpărase cea mai mare parte din piaţă pe o sumă de nimic. În câteva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea lor iniţială şi iată cum peste noapte, averea deja fabuloasă a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi împrumuturi (evident cu dobânzile de rigoare) ţărilor europene, atât de dornice să se refacă după lunga perioadă de război (finanţată tot de Rothschild) şi să ajungă la... stabilitate economică. Tot stabilitatea economică a fost invocată şi pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima bancă supranaţională din lume a apărut în urma unei false crize financiare, declanşate de un alt membru al elitei, bancherul J. P. Morgan. În 1907, J. P. Morgan a început să răspândească zvonul că băncile au dificultăţi şi nu vor mai putea face rambursări. Ca şi în exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a căpătat credibilitate pentru că venea de la o persoană despre care se presupunea că ştie ce spune. S-a creat panică, toată lumea s-a înghesuit să îşi retragă depozitele din bănci, lucru ce a dus la falimente în lanţ (aproape 5400 de bănci au dispărut atunci). Apoi Congresul american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi cum poate fi el evitat. Comisia însărcinată cu această misiune era condusă de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii masonice din Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel avea să devină membru al clanului Rockeffeler, fiica sa Abby Greene Aldrich căsătorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.). Aldrich a propus ca soluţie „salvatoare” crearea unei Bănci Centrale care să vegheze pentru ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Istoria a arătat că el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori. În 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete, organizate în casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island. Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului. Iniţial nu a avut sorţi de izbândă, dar în 1913, când Woodrow Wilson a

devenit preşedinte al SUA, a fost aprobat. În schimbul susţinerii financiare şi politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns preşedinte, va aproba fără să clipească constituirea Federal Reserve. Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA. După mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: „Naţiunea americană este controlată de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activităţile noastre sunt în mâinile a doar câţiva oameni, care nu fac altceva decât să controleze şi să distrugă libertatea economică. Am ajuns să fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizată. Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei şi supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează.” Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: „Prin constituirea Federal Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii internaţionali care acţionează împreună pentru a transforma lumea în sclavul lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul. ” Publicului i s-a spus atunci că Federal Reserve este soluţia ideală şi unică pentru a menţine stabilitatea economică. (Sună cunoscut, nu-i aşa?) Străzile şi ziarele erau pline de afişe în care americanilor li se arăta cum inflaţia, şomajul şi criza economică sunt de acum de domeniul trecutului, datorită apariţiei Federal Reserve. A urmat însă marea criză economică din 1929 (The great depression), care a predat SUA cu totul în mâinile bancherilor. În 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia după al Doilea Război Mondial (o altă criză generată cu finanţarea aceloraşi bancheri). Cu acest prilej au apărut alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar pe scară mai extinsă: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. În 1971, Federal Reserve a oprit convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piaţă, care a transformat dolarul american în principala monedă de schimb (mai ales pentru comerţul cu petrol) a planetei. De fiecare dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică. Lista utilizării acestui scenariu este lungă şi se încheie (sperăm) cu actuala criză financiară, orchestrată de aceeaşi bancheri din umbră prin intermediul organizaţiilor lor: Federal Reserve, Banca Mondială, FMI şi băncile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii. Aplicând cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesară acceptării unei noi autorităţi financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelaşi grup restrâns care vrea să domine întreaga planetă.

Guvernanţii din umbră construiesc Banca Unică Globală cu banii noştri Contribuabil = termen generic (din seria consumator, cap de locuitor etc.) utilizat pentru a desemna fiinţa umană plătitoare de taxe şi impozite. Termenul se opune celui de francmason (franc=liber, utilizat de-a lungul istoriei pentru a-i desemna pe cei care erau scutiţi de taxe, impozite, dări). Liderii celor mai bogate ţări ale lumii au anunţat de curând că unica rezolvare a crizei financiare actuale este să pompeze bani publici în instituţiile aflate în pericol de faliment.

Banii publici sunt după cum se ştie, banii colectaţi de la contribuabili prin sistemul de impozite şi taxe, pentru a susţine instituţiile de stat, menite să le ofere cetăţenilor servicii publice şi să vegheze la respectarea intereselor lor. Pe 14 octombrie, premierul britanic Gordon Brown a ţinut poporului englez un discurs atât de patetic şi hilar, pentru a justifica această ruşinoasă decizie, încât merită să fie reprodus: „După cum ştiţi, Marea Britanie are o puternică tradiţie financiară. Am fost pionierii sistemului bancar de azi care este construit pe încredere. Nu este nevoie să spun nimănui de aici că sistemul nostru bancar joacă un rol central în tot ceea ce facem ca naţiune. Ştiţi mai bine decât oricine altcineva că băncile nu sunt doar entităţi economice, ele se împletesc intim chiar cu vieţile noastre, sunt vitale pentru cei ce vor să facă economii, pentru cei care au credite ipotecare, pentru afaceri şi pentru familii. Ceea ce spun acum nu este ceva abstract. Este vorba despre ceea ce vor discuta mamele şi taţii în seara aceasta, stând pe canapea în sufragerie, imediat ce copiii s-au dus la culcare. Pentru că dacă problemele din America îi fac pe oameni să se întrebe dacă mai pot obţine vreun credit ipotecar, ştim că trăim vremuri de excepţie. În astfel de vremuri, pieţele normale încetează să mai lucreze. Nu putem să îi lăsăm pe oameni fără apărare, pe cont propriu. Să lăsăm lucrurile la voia întâmplării ar fi o negare a responsabilităţii. Este exact unul dintre acele momente în care oamenii privesc spre guvernele lor pentru ca ele să le dea o direcţie. Şi după cum am spus acum câteva zile, noi nu vom fugi de responsabilitate.” „Guvernul nostru unic şi absolut nu va uita atunci să pozeze cu multă abilitate în rolul său de părinte şi apărător,” spune cel de-al XX-lea protocol masonic. Ce au făcut deci aceşti apărători atât de vajnici ai intereselor cetăţenilor şi famililor? Au decis să aloce din fonduri publice miliarde de euro care ajung direct în buzunarele bancherilor internaţionali. Germania a aprobat deja 470 de miliarde de euro, Franţa vorbeşte de 300 de miliarde de euro, Anglia de 500 de miliarde de lire sterline (echivalentul a 636 miliarde de euro), SUA de 700 de miliarde de dolari. Cel puţin, după întâlnirea G7, comunicatul de presă dat către poporul american nu a fost atât de ipocrit ca discursul premierului britanic Gordon Brown. Americanii au spus pe şleau că miliardele pompate în mega-corporaţiile financiare au ca scop „să redea încrederea în bănci pentru ca acestea să poată acorda în continuare împrumuturi populaţiei şi societăţilor comerciale”. „Ne angajăm să continuăm să conlucrăm pentru a stabiliza pieţele financiare şi pentru a restabili fluxul de creditare, ca să fie susţinută creşterea economică mondială,” se arată în comunicatul Trezoreriei americane dat în numele G7. Tot mai mulţi analişti economici au dezvăluit însă că de fapt creşterea economică din ultimele decenii este o mare păcăleală. Realitatea este că atât indivizii, cât şi ţările sunt datori vânduţi băncilor internaţionale. Auzind concluziile G7, americanii au fost în culmea fericirii că îşi vor putea plăti creditele pe care le au deja şi că pot face în continuare altele. Tristă imagine a stadiului în care au fost aduse fiinţele umane! Ce om cu capul pe umeri ar accepta să dea cuiva bani, dacă ar ştii că acela va utiliza banii săi pentru a-l împrumuta tot pe el, cerându-i în plus o grasă dobândă şi făcându-l dator pe viaţă? Epilog

Este posibil ca toate aceste detalii financiare să-i obosească pe unii cititori. Din păcate, guvernul mondial ne-a obişnuit să lăsăm chestiunile economice şi financiare, atât de complicate, pe seama „experţilor” (care sunt instruiţi să gândească şi să acţioneze numai în interesul „elitei” mondiale, fiind nişte instrumente ale guvernului din umbră). Pentru cei pe care detaliile îi ostenesc (mai ales pentru a-i convinge de importanţa acestora) vă oferim următoarea povestioară cu tâlc (culeasă de pe Internet), care rezumă pe înţelesul tuturor ce este în neregulă cu actuala criză financiară, cum a fost ea creată de guvernul din umbră şi cum singurii care au de pierdut de pe urma ei nu sunt nici instituţiile financiare aflate în aşa-zis faliment, nici Banca Mondială, nici preşedinţii şi miniştrii care fac jocurile lor, ci fiecare dintre noi. Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor însoţit de secretarul lui. A bătut la prima poartă întâlnită în cale şi i-a spus proprietarului: „Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe (verzi!). Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede la balta din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului şi a încasat cei 10 euro. Apoi le-a povestit vecinilor ce afacere bună a făcut el. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro. După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: „Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro.” Ţăranii, bucuroşi nevoie mare, au dat fuga la baltă, au cules câte broscuţe au putut şi i leau predat investitorului, primind fiecare câte 20 de euro pe bucată. După alte câteva zile, acesta s-a întors acasă la el şi l-a lăsat pe secretarul său să mai adune broscuţe încă două săptămâni. Înainte de a pleca, le-a spus: „Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent la mine acasă ca să mă ocup de afaceri. Vă promit însă că la întoarcere, am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata.” Şi a plecat, în uralele sătenilor. A doua zi, secretarul investitorului i-a adunat pe sătenii şi le-a ţinut următorul discurs: „Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 pe euro de broscuţă. Daca vreţi, eu vă pot vinde înapoi broscuţele pe care mi le-aţi dat, pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60 şi veţi câştiga astfel câte 25 de euro. Profitul vostru va fi frumuşel şi fără niciun efort. Ce spuneţi?” Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei curând. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat care pe unde a putut şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Secretarul investitorului a luat banii şi s-a făcut nevăzut. Iar sătenii au rămas cu broscuţele, cu banii daţi şi cu datorii la creditori.

Bilderberg 2007 – Ne îndreptăm către Imperiul Mondial?

La întâlnirile grupului Bilderberg din 2007 s-a discutat despre preşedenţia Băncii Mondiale, despre cererile Rusiei în legătură cu problemele energetice, precum şi despre eşecul forţelor NATO conduse de SUA în Afghanistan. Întâlnirea Bilderberg din Istanbul, Turcia s-a încheiat. După un prânz somptuos, majoritatea participanţilor s-au reîntors în ţările lor, înarmaţi cu instrucţiunile precise ale Comitetului Steering şi hotărâţi să continue pe ascuns extinderea puterii Unicului Guvern Mondial. Printre „iluminaţii” care au participat la această întâlnire se numără: Henry Kissinger (fost secretar de stat al SUA), multimiliardarul Henry Kravis (cofondator şi preşedinte al companiei financiare Kohlberg, Kravis Roberts & Co din New York), Marie-Josee Kravis (soţia lui Henry Kravis, preşedinte al Muzeului de Artă Modernă din New York, consilier la Institutul Hudson), Vernon Jordan (prieten şi consilier al fostului preşedinte american Bill Clinton), Etienne Davignon (preşedintele Grupul Bilderberg, fost vicepreşedinte al Comisiei Europene, fost preşedinte al băncii Société Générale în Belgia), Regina Beatrix şi Prinţul Bernhard al Olandei, Regele Juan Carlos şi Regina Sofia a Spaniei. Întrebare retorică: Poate cineva să explice cum este posibil ca democraţi şi liberali progresivi precum John Edwards (care a candidat la preşedenţia SUA în 2004) şi Hillary Clinton, alături de umanişti precum David Rokefeller şi membrii ai caselor regale din Europa să participe mereu şi mereu la aceste întâlniri, când ei ştiu foarte bine că scopul acestora este crearea Imperiului Mondial? Cum este posibil să se orchestreze aşa ceva? Mecanismul este simplu: fiecărei ţări i se dă o organizare politică şi o structură economică, menite să atingă următoarele obiective: 1. plasarea puterii politice doar în mâinile anumitor persoane şi eliminarea oricăror intermediari, 2. o maximă concentrare a industriilor şi eliminarea competiţiei nedorite, 3. controlul absolut asupra preţurilor bunurilor şi materialelor neprelucrate (Grupul Bilderberg poate face aceasta, datorită faptului că deţine controlul asupra Băncii Mondiale şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului), 4. crearea de instituţii judiciare şi sociale care să prevină orice acţiuni nedorite. Nu în particular, ci în secret

Şedinţele Bilderberg urmează un protocol tradiţional, iniţiat în 1919, la deschiderea Conferinţei pentru pace de la Versailles de către Institutul Regal pentru Afacerile Externe (RIIA). RIIA are reşedinţa la Chatham House în Londra. În timp ce numele Chatham House este folosit pentru a face referire la Institut, RIIA este de fapt principala armă a politicii externe a Monarhiei britanice. Conform procedurilor RIIA preluate în dreptul internaţional, „atunci când o întâlnire sau o parte a unei întâlniri se ţine sub Legea Chatham House, participanţii sunt liberi să folosească informaţiile primite, dar identitatea şi legăturile dintre participanţi nu pot fi dezvăluite. Această lege interzice şi să se menţioneze că informaţia a fost primită la una dintre întâlnirile Institutului.”

Toţi participanţii spun că participă la întrunirile anuale ale grupului Bilderberg în calitate de persoane particulare, şi nu în calitatea lor de oficiali. Ori, în SUA există o lege, numită Logan Act, care interzice oficialilor să se întâlnească în particular cu oameni de afaceri influenţi, pentru a dezbate şi a hotărî politica publică. Încălcarea acestei legi este pedepsită cu închisoare de până la trei ani. Printre cei care au participat la întrunirile Bilderberg de-a lungul anilor şi care au încălcat legea Logan se numără: Allen Dulles (CIA), William J. Fulbright (din Arkansas, bursier Rhodes), Dean Acheson (secretar de stat în administraţia Truman), Nelson Rokefeller şi Laurence Rokefeller, fostul preşedinte al SUA Gerald Ford, Henry J. Heinz II (fost preşedinte al H. J. Heinz&Co.), Thomas L. Hughes (fost preşedinte al Organizaţiei Carnegie pentru Pacea Internaţională), Robert McNamara (secretar al Apărării Naţionale în administraţia Kennedy şi fost preşedinte al Băncii Mondiale), William P. Bundy (fost preşedinte al Fundaţiei Ford şi fost editor al publicaţiei Consiliului Relaţiilor Externe – CRE), John J. McCloy (fost preşedinte al Băncii Chase din Manhattan) George F. Kennan (fost ambasador al SUA în Uniunea Sovietică), Paul H. Nitze (fost reprezentant al Băncii Schroeder, Nitze a jucat un rol foarte important în negocierile purtate de SUA pentru controlul armelor, care au avut mereu loc sub patronajul RIIA), Robert O. Anderson (fost director al Atlantic Richfield&Co şi director al Institutului Aspen pentru Studii Umanistice), John D. Rockefeller (fost guvernator al Virginiei de Vest, senator SUA), Cyrus Vance (Secretar de Stat sub conducerea preşedintelui Carter), Eugene Black (fost preşedinte al Băncii Mondiale), Joseph Johnson (fost director al Organizaţiei Carnegie pentru Pacea Internaţională), generalul Andrew J. Goodpaster (fost comandant suprem al forţelor NATO în Europa şi apoi supraveghetor al Academiei Westpoint), Zbigniew Brzezinski (consilier pentru securitate naţională în administraţia Carter, cofondator al Comisiei Trilaterale), generalul Alexander Haig (fost comandat european al NATO, fost asistent al lui Henry Kissinger şi Secretar de Stat în administraţia Reagan), James S. Rokefeller (fost preşedinte al Primei Bănci Naţionale City Bank, actuala Citibank). Concluziile întâlnirii Bilderberg din 2007 Datorită surselor noastre care au participat la conferinţă, am reuşit să creionăm concluziile întâlnirii Bilderberg din 2007. Printre subiectele abordate au fost: încălzirea globală şi schimbarea climatului, rolul Turciei în Uniunea Europeană, reformele Băncii Mondiale, geopolitica Orientului Mijlociu, conflictul din Irak, potenţiala ameninţare nucleară a Iranului precum şi viitorul democraţiei şi al populismului (curent politic filozofic care susţine poporul în confruntarea cu elita). Robert Zoellick şi Banca Mondială Delegaţia SUA susţine în unanimitate candidatura lui Robert Zoellick la preşedenţia Băncii Mondiale. Zoellick are 53 de ani, o vastă experienţă ca director executiv pe Wall Street şi este un susţinător înrăit al pieţei libere. El a ocupat poziţii oficiale în ambele administraţii Bush. În timpul întâlnirii, Robert Zoellick a promis că „va face toate demersurile pentru a reda încrederea oamenilor în Banca Mondială. Este necesar să lăsăm diferenţele la o parte şi să ne concentrăm asupra viitorului nostru comun. Sunt de părere că vor urma cele mai bune

zile ale Băncii Mondiale.” Având susţinerea Bilderberg, şansele ca Zoellick să nu devină următorul preşedinte al Băncii Mondiale erau nule. Între SUA şi Europa există o înţelegere tacită privind faptul că preşedintele Băncii Mondiale trebuie să fie un american, în timp ce instituţia soră, Fondul Monetar Internaţional (FMI) trebuie să fie mereu condusă de un european. Totuşi, conform surselor noastre de la conferinţă, europenii din grupul Bilderberg nu sunt deloc mulţumiţi de acest sistem. Un belgian din grupul Bilderberg a propus „o selecţie pe baza meritelor, nu a naţionalităţii”. Aşa ceva bineînţeles că nu va fi luat niciodată în seamă de către administraţia Bush. Este de remarcat faptul că în mai multe ocazii, membri europeni ai grupului Bilderberg au respins pe faţă modelul actual, afirmând că „acest sistem de nominalizare miroase a înşelătorie”, mai ales că SUA şi Banca Mondială promit transparenţă ţărilor în curs de dezvoltare, principalii clienţi ai Băncii. Dar cu FMI-ul condus de un spaniol, Rodrigo Rato, şi cu Banca Centrală Europeană condusă de un francez, Jean Claude Trichet, este dificil de imaginat ca SUA ar putea renunţa la controlul Băncii Mondiale, deoarece atunci numai Rezerva Federală ar mai rămâne în mâinile americanilor. „Înlocuirea unui reprezentant al lui Bush cu un altul nu va rezolva problemele de guvernare ale Băncii Mondiale” a spus un scandinav. „Guvernele membre ar trebui să refuze o înţelegere făcută în culise şi ar trebui să aleagă un proces de selecţie deschis şi bazat pe merite.” Numele lui Zoelick a stârnit dezaprobare şi în rândul membrilor Bilderberg proveniţi din ţările în curs de dezvoltare, mai ales din cauza legăturilor sale cu marile corporaţii. Unul dintre participanţi l-a întrebat pe Zoellick cum plănuieşte să întărească relaţiile cu naţiunile lumilor a treia şi a patra, din moment ce este cunoscut faptul că în timp ce ocupa funcţia de reprezentant al SUA, înşela guvernele acestor ţări, convingându-le să adopte legile SUA care erau în defavoarea lor. Totuşi, ceea ce i-a exasperat cel mai mult, atât pe delegaţii americani cât şi pe cei europeni, a fost faptul că rufele murdare ale Băncii Mondiale au ajuns să fie spălate în public. Aceasta se datorează în cea mai mare măsură ineficienţei lui Paul Wolfowitz. Conform celor stabilite la întâlnirea Bilderberg şi nu deciziei Comitetului executiv al Băncii Mondiale, la 25 iunie 2007, Robert Zoellick a fost ales în mod unanim, preşedinte al Băncii Mondiale. El a preluat pe 1 iulie conducerea de la Paul Wolfowitz, pentru cinci ani. Într-o declaraţie postată pe site-ul oficial al instituţiei, el a afirmat: „Imediat ce voi începe să conduc Banca Mondială, doresc să mă întâlnesc cu cei care se ocupă de programele pentru înlăturarea sărăciei. Îmi voi orienta atenţia în mod special asupra Africii, impulsionând dezvoltarea socială şi economică, investind pentru a mări nivelul de trai, încurajând speranţa, oportunităţile şi demnitatea.” Relaţiile cu Rusia O altă mare grijă a membrilor Bilderberg este poziţia de putere a Rusiei în ceea ce priveşte energia. Controversa asupra licenţei THK-BP (una din cele mai mari companii petroliere din Rusia) este doar unul din multele motive care au trezit mânia elitelor globale. Întâlnirea Bilderberg 2007 a fost folosită drept exerciţiu de punere în acord a membrilor Bilderberg, în vederea adoptării unei strategii comune pentru a putea face faţă revenirii Rusiei.

La începutul anilor ’90, când bazele regimului Yeltsin abia fuseseră puse, s-a încercat prădarea Rusiei de resursele sale energetice, prin terapii de şoc cum ar fi „împrumuturile pentru acţionari”. Aceste planuri mârşave au fost concepute de către teoreticienii socialişti şcoliţi la Harvard, cum ar fi: Jeffrey Sachs, Andrei Aschliefer, David Lipton şi Jonathan Hay. În acest mod Rusia a fost târâtă spre zorii economiei capitaliste a secolului XXI. A rezultat o alunecare în anarhie a ţării, deoarece populaţia ajunsese la disperare. Capacitatea Rusiei de a susţine instaurarea unui regim militar de talie mondială a fost spulberată inevitabil, acest fapt conducând la atitudini colonialiste. Adică exact ceea ce propusese George Ball, la întâlnirea Bilderberg din 1968, din Canada. Termenul „terapie de şoc” se referă la următoarea manevră: liberalizarea bruscă a preţurilor şi monedei, simultan cu retragerea subvenţiilor de la stat şi liberalizarea comerţului intern – acestea sunt de fapt ingredientele necesare pentru a sărăci o ţară şi au fost aplicate în Rusia şi alte state est europene. În cartea Marea tablă de şah, scrisă de Zbigniew Brzezinski în 1997, sunt menţionate adesea „Rusia” şi „rezervele de energie vitală”. Brzezinski este fostul secretar de stat al preşedintelui Carter, unul dintre cofondatorii Comisiei Trilaterale, membru al Consiliului pentru Relaţii Externe, al Clubului Bilderberg şi un asociat apropiat al lui David Rokefeller şi Henry Kissinger. El este proverbiala „sursă din interiorul sursei”. Potrivit lui Brzezinski, Statele Unite mondiale şi implicit hegemonia Bilderberg, depind de controlul complet asupra rezervelor de energie vitală ale Rusiei din Asia Centrală. Atât timp cât Rusia este puternică, ea constituie o ameninţare şi un posibil obstacol în calea instaurării complete a monopolului economic şi militar al grupului Bilderberg. Urgenţele energetice şi controlul geopolitic ale grupului Bilderberg sunt din nou pe cale să joace un rol cheie în vieţile a sute de milioane de oameni, care nu suspectează nimic. Brzezinski a scris în Marea tablă de şah şi despre presanta problemă a energiei, care conduce la ora actuală politica americană. „Puterea care domină Eurasia controlează două dintre cele trei regiuni, care sunt cele mai avansate şi productive din punct de vedere energetic. O simplă privire asupra hărţii arată că un control asupra Eurasiei ar aduce aproape automat la o necesitate a subordonării Africii. Aceasta ar muta, din punct de vedere geopolitic, întreaga Emisferă Nordică împreună cu Oceania la periferia continentului central al lumii. Aproximativ 75% din populaţia lumii trăieşte în Eurasia; tot aici se regăseşte cea mai mare parte din averea materială a lumii, atât în cadrul întreprinderilor, cât şi sub formă de resurse minerale. Eurasia oferă 60% din GNP-ul lumii (echivalentul Produsului Naţional Brut, dar la nivel mondial) şi aproximativ 75% din resursele de energie mondiale cunoscute la ora actuală.” Istoria omenirii a arătat că dominaţia asupra centrului Eurasiei este cheia controlului asupra lumii. Un caz foarte important este cel al Azerbaijanului care are pe teritoriul lui bogăţiile bazinului Mării Caspice şi ale Asiei Centrale. Din perspectiva SUA, independenţa tuturor statelor din Centrul Asiei nu are nicio valoare dacă Azerbaijanul rămâne total subordonat Moscovei. Pentru cei care fac parte din Grupul Bilderberg, problemele urgente cu privire la energie sunt jocul final. Acest subiect al energiei a apărut în cartea lui Brzezinski cu patru ani înainte de 11 septembrie: „Consumul de energie pe plan mondial se va mări drastic în următoarele două sau trei decade. Estimările Departamentului de Energie al SUA indică o creştere a cererii globale cu peste 50% între anii 1993 şi 2015, cea mai semnificativă mărire a consumului energetic având loc în Extremul Orient. Avântul dezvoltării economice a

Asiei generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea noilor surse energetice.” În mod cert pentru cei din Grupul Bilderberg, Rusia a constituit începutul jocului final. Pe parcursul unei prezentări intitulate „Internaţionalizarea afacerilor” la întâlnirea Bilderberg din 1968, Canada, George Ball a creionat o imagine fidelă a orientării economice a Grupului. Ball era Subsecretar de Stat pentru Afaceri Economice în administraţia Kennedy, membru al Comitetului Steering din cadrul Grupului Bilderberg, precum şi director senior pentru compania Lehman&Kuhn Loeb Inc. George Ball a definit noua politică de globalizare şi cum aceasta va forma Noua Ordine Mondială. Pierre Beaudry a menţionat în lucrarea Sinarhia Imperiului (termenul sinarhie se referă la guvernare simultană a mai multor lideri, care conduc fiecare câte o parte a unui stat): „Ball a schiţat avantajele instaurării ordinului economic al noii lumi coloniale, bazat pe conceptul de «companie mondială». El a descris obstacolele care ar trebui eliminate pentru atingerea succesului. Din punctul său de vedere, primul şi cel mai important lucru care trebuia să fie eliminat era «structura arhaică a politicii statului naţional». Cu alte cuvinte, Ball chema la o reîntoarcere către vechiul sistem colonialist dar de data aceasta bazat pe conceptul unei «companii mondiale».” Ball a scris: „pentru a fi productiv, este necesar să recunoaştem că există o defazare între dezvoltarea companiei mondiale – un concept care răspunde nevoilor moderne – şi structurile arhaice ale statelor naţionale mici şi mijlocii. Aceste structuri politice arhaice evoluează în ritmul „topirii unui gheţar”, ca răspuns la cererile de mărire ale noii lumi.” Beaudry concluzionează: „Era clar pentru Ball că structura esenţială a statului naţional şi ideea pieţei comune, grupului de state sau a unui bine general al poporului reprezentau principalul obstacol împotriva oricărei încercări de a prăda în mod liber planeta, în special naţiunile slabe şi sărace ale lumii. Toate acestea reprezentau un impediment serios în crearea unui nou imperiu colonial mondial. Prioritatea unei companii mondiale este judecată după standardele britanice de profit, conform cărora trebuie să cumperi ieftin şi să vinzi scump. Problema este că guvernele naţionale au priorităţi care sunt diferite şi contrare acelora care ar aparţine unei companii puse pe prădat.” La pagina 39 a proceselor verbale ale întâlnirii Bilderberg din 1968, Ball a afirmat cu tărie următoarele: „unde ar putea găsi cineva o motiv legal care să justifice influenţa corporaţiilor, asupra deciziilor care pot afecta profund viaţa economică a naţiunilor?” Cu alte cuvinte, domnilor Rokefeller şi Davignon, ceea ce ar dori să ştie Ball sunt următoarele: Cum poate cineva să facă o companie mondială de tip Halliburton să depăşească cu mult în autoritate orice guvern de pe planetă? Nu chiar de aceasta ar trebui să se ocupe „compania mondială”, aflată sub conducerea „clasei superioare”? În cadrul unui interviu, acordat în 2005 postului BBC, multimilionarul belgian Etienne Davignon, preşedintele Bilderberg a afirmat: „Nu consider că există o clasă superioară care conduce lumea. Este de bun simţ că afacerile şi politica influenţează societatea. Afacerile nu contestă dreptul de a conduce al liderilor aleşi în mod democratic.” Să fie adevărat ceea ce afirmaţi domnule Davignon? La ora actuală aşa-zisa democraţie parlamentară funcţionează pe baza unui şef de stat „ales” şi a unui parlament care poate fi înlăturat oricând. Se decide orchestrarea unei crize pentru a pune o a treia ramură a guvernului să se ocupe de sistemul său financiar sub numele de „sistem bancar independent”.

În SUA, acest „sistem bancar independent” este cunoscut drept Rezerva Federală, bancă privată având legături cu Grupul Bilderberg. În Europa, sistemul bancar independent este Banca Centrală Europeană, ale cărei politici monetare sunt hotărâte tot de conducerea Bilderberg, cum ar fi spre exemplu Jean Claude Trichet. În Marea Britanie acest sistem este condus de Banca Angliei, ai cărei membrii fac parte din cercul interior al Grupului Bilderberg. Sistemul bancar central independent controlează emiterea monedei, creditul naţional, dobânzile şi de fiecare dată când nu îi convine ceva îşi foloseşte puterea pentru a orchestra înlăturarea acelui obstacol. Fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, a fost înlăturat deoarece s-a opus preluării conducerii Marii Britanii de către compania globală suprastatală formată de către cei din Bilderberg. Întreaga politică de regularizare a industriilor şi băncilor Statelor Unite a fost făcută intenţionat ca un răspuns la acest scenariu, de a crea corporaţii gigantice, pentru un nou imperiu, ale cărui intenţii nu sunt departe de un război perpetuu. Ar putea fi oare eventuala dezmembrare şi slăbire a Rusiei – până la punctul în care nu va putea să se opună operaţiilor militare ale SUA, care deţin deja o parte din controlul asupra rezervelor de petrol şi gaz din Asia Centrală – o parte dintr-un plan de dominaţie mondială extins pe zeci de ani? Unii dintre cei mai credibili analişti arată exact acest lucru. La simpozionul din 1997 susţinut la Bonn, Germania, Dr. Sergei Glazyev, Preşedintele Comitetului de Politică Economică din Federaţia Rusă, a explicat: „Colonizarea ascunsă în spatele reformelor a distrus instituţiile de bază ale societăţii ruse parcurgând următoarele puncte: (1) distrugerea sistemului financiar al statului, prin intermediul întreţinerii continue a piramidei de datorii, micşorării taxelor, aprofundării crizei datoriilor şi dezorganizării sistemului monetar. (2) distrugerea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al ţării prin reducerea repetată a finanţării, colapsul cooperării tehnologice şi al producţiei ştiinţifice, integrarea acestora în fluxul privatizărilor în masă şi refuzul guvernului de a avea orice tip de politică ştiinţifică, tehnică, industrială sau structurală. (3) vinderea pachetelor majoritare de acţiuni ale celor mai valoroase companii ruseşti din industrie, energie electrică, telecomunicaţii unor companiilor străine. (4) transferul dreptului de a exploata cele mai preţioase zăcăminte de minereuri neprelucrate din Rusia către corporaţiile transnaţionale; (5) instituirea controlului străin asupra stocului de valută rusesc; (6) instituirea controlului străin direct asupra structurării politicilor economice interne şi externe ale Rusiei.” Concluziile Bilderberg uimesc prin sinceritatea lor: „Statele Unite nu mai pot continua să îşi bată joc, să se comporte ca nişte bestii, să ignore Rusia care este pe cale să îşi revină, China sau regimurile mondiale care asigură petrolul pentru economia SUA. Trebuie acţionat urgent împotriva Rusiei. Deteriorarea relaţiilor strategice dintre Statele Unite şi Rusia este un rezultat al acestei lupte geopolitice pentru supremaţie energetică.” Un delegat al Finlandei a afirmat că: „nu prevăd vreo confruntare militară între Statele Unite şi Rusia, oricât de tensionate ar deveni lucrurile”. Această afirmaţie devine din ce în ce mai nesigură, din moment ce SUA devine din ce în ce mai disperată şi face presiuni tot mai mari asupra unei Rusii care este mult mai agresivă decât în trecut.

Henry Kissinger a adăugat: „politica externă unilaterală, agresivă a Statelor Unite a forţat statele de pe «axa răului» să-şi dorească arme nucleare, pentru a se putea apăra în cazul unor atacuri militare ale Statelor Unite.” Richard Perle a subliniat că, din cauza tacticilor agresive ale Statelor Unite, Rusia a efectuat paşi asimetrici pentru a submina abilitatea Statelor Unite de a-şi amplasa puterea militară în vecinătatea ei sau pe teritoriul aliaţilor ei. Atunci când un american din Bilderberg a încercat să obiecteze, delegaţii europeni au adus în discuţie recentul răspuns al Chinei referitor la dorinţa Statelor Unite de a trimite arme în spaţiu: o simplă şi relativ ieftină demonstraţie de distrugere a sateliţilor săi. Afganistan şi preţul trădării Un alt subiect abordat a fost cel cu privire la Afghanistan. Toţi cei prezenţi au fost de acord că alianţa NATO condusă de către Statele Unite se află în dificultate şi că „situaţia în ţară se înrăutăţeşte”. Problema poate fi definită prin cuvintele unui britanic, membru Bilderberg, ca fiind „una dintre aşteptările iluzorii”. Acesta a continuat că „publicitatea făcută reformei democratice, combinată cu sprijinirea lorzilor războiului a reuşit să discrediteze, în ochii multor afgani, marea majoritate a argumentelor pe care ne bazăm.” Totuşi, membrii Bilderberg nu sunt singurii care se întreabă în ce mod guvernele occidentale şi partenerii lor afgani, aleşi cu grijă de acestea, au reuşit să cheltuiască miliarde de dolari sub pretextul dezvoltării asistenţei umanitare. Istoria arată cum catastrofele sunt profitabile pentru afaceri – întotdeauna a fost aşa. Fără suferinţă nu ar exista ajutoare umanitare. Fără ajutoare umanitare, în spatele cui s-ar mai ascunde operaţiunile serviciilor secrete, de primă importanţă pentru stabilirea controlului geopolitic. În timp ce poporul american îşi primea porţia zilnică de imagini cu represalii, cu femei afgane suferinde, teleportate prin intermediul televiziunii în fiecare sufragerie din America, o campanie de propagandă a fost lansată pe furiş şi în paginile ziarelor. Printre reclamele la bijuterii, apăreau mesaje care instigau „să se facă ceva cu Afganistanul”. Teroarea, oroarea deveniseră precum bijuteriile scumpe, simple mărfuri. În ziua de azi, Afghanistanul şi rudele sale africane: Sudanul, Etiopia, Congo, Ruanda, care au primit ajutoare umanitare sunt toate distruse şi se află la mila Statelor Unite. Membrii Bilderberg par a se întreba: cum se poate ca aceste misiuni umanitare făcute la scară uriaşă să dea greş atât de mult? Or fi eşuat ele din cauza corupţiei, lăcomiei sau lipsei de supraveghere? Sau este vorba despre dezmembrarea fără milă a cât mai multe pământuri şi culturi străine, dezmembrare exercitată prin intermediul agenţiilor umanitare de ajutorare, aflate în strânse relaţii cu guvernul? Sprijinul acordat de către guvernul Statelor Unite lorzilor afgani ai drogurilor adaugă o nouă piesă acestui puzzle. Câştigul generat anual de comerţul cu droguri, conform informaţiilor furnizate de Naţiunile Unite se situează undeva în jurul cifrei de 700 de miliarde de dolari, neimpozabili. 700 de miliarde anual sunt prea mulţi bani ca să îi poţi ascunde într-o şosetă. Este necesară multă îndemânare pentru a putea dirija asemenea fonduri. Se mai îndoieşte cineva că Afganistanul este implicat în traficul cu droguri? Se mai îndoieşte cineva că CIA dirijează acest proces? CIA a finanţat Frăţia Musulmană în 1977 şi i-a antrenat pe mujahedini. Rădăcinile conflictului afghan le putem regăsi la moscheea Al-Azhar din Cairo, centrul activităţii

Frăţiei Musulmane. Imediat după atacurile din 11 septembrie, presupusul terorist care a sabotat companiile aeriene a fost identificat ca făcând parte din Frăţia Musulmană. Alţi membri ai Frăţiei musulmane implicaţi au fost Khalid Sheik Mohammed şi Ramzi Yousef, „inginerul” bombardamentelor de la World Trade Center din 1993. Mâna dreaptă a lui Osama Bin Laden; un egiptean pe nume Ayman al-Zawahiri, este de asemenea membru pe viaţă al Frăţiei Musulmane. Robert Dreyfuss, în cartea sa extrem de importantă Jocul Diavolului, a explicat în felul următor situaţia: „S-au întors în Afganistan şi au format o ramură a Fraţilor, Societatea Islamică. Mai târziu, aceieaşi „profesori”, au format „şira spinării” a mujahedinilor, cei care au purtat timp de o decadă un război sprijinit de către Statele Unite împotriva ocupaţiei sovietice. Cei trei care au orchestrat totul erau: Abdul Rasul Sayyaf, Burhanuddin Rabbani şi Gulbuddin Hekmatyar.” Sayyaf şi Hekmatayar, doi mari traficanţi de droguri Pashtun, aparţinând CIA, erau susţinuţi de către Serviciul de Inteligenţă Pakistanez împreună cu ramura pakistaneză a Frăţiei, fondată cu sprijin financiar din Arabia Saudită. Mai există o legătură între Frăţie şi grupul Bilderberg. La începutul anilor ‘80, membrul Bilderberg, Michael Ledeen, de la Institutul American Enterprise Ultraconservativ şi membrul Bilderberg, Richard Perle, l-au folosit pe Hekmatyar drept mascotă a mişcării de rezistenţă antisovietice, în perioada în care acesta conlucra cu teroriştii Hezb-i-Islami pentru a submina influenţa americană în Afghanistan. Se mai îndoieşte cineva de faptul că toate acestea nu sunt doar nişte coincidenţe? La început a apărut „ajutorul umanitar” prin organizaţiile non-guvernamentale. Imediat acestora le-au urmat forţele militare ale Statelor Unite care au sosit în „ajutor”, din motive „pur umanitare”. O dată ajunse, au început să participe, cu mijloacele lor specifice, la „construirea naţiunii”. Totul s-a sfârşit cu vânătoarea unui dictator terorist. La începutul asediului forţelor americane asupra Tora Bora, în decembrie 2001, comandantul general, Tommy Franks, a afirmat că nu era în intenţia sa „să se încurce întrun angajament pe termen lung, aşa cum s-a petrecut în 1980”. La ora actuală, americanii din Bilderberg fac presiuni asupra aliaţilor NATO pentru a face rost de mai multe fonduri pentru trupele lor. Henry Kissinger a insistat că „de-abia acum începem să ne recunoaştem propriile limite”. „Alegerile pe care trebuie să le facem sunt foarte dificile”, a spus un membru al regalităţii europene, aprobând afirmaţia lui Kissinger privind lipsa de angajament şi voinţă. Un reprezentat al NATO a afirmat în mod categoric că Occidentul nu are nici inteligenţa politică şi nici înţelegerea necesară, pentru a duce o campanie prelungită în Afghanistan şi contracarată în permanenţă de insurgenţe. Se doreşte un sfârşit? Grupul Bilderberg nu este scopul, ci mijlocul prin care se va instaura Unicul Guvern Mondial. Această organizaţie s-a mărit atât de mult, încât a ajuns un fel de guvern virtual, care decide din umbră – păstrând un secret total – la întâlnirile sale anuale în ce mod îşi va împlini scopurile. Supremul ţel al acestui viitor de coşmar este acela de a transforma planeta Pământ într-o planetă închisoare, prin crearea unei singure pieţe de desfacere mondiale, controlate de un

unic guvern mondial, a cărei forţă poliţienească să fie o unică armată mondială şi a cărei finanţare să fie asigurată de către o unică bancă mondială. Populaţia acestei planete va trebui să poarte, fără excepţie microcipuri, iar nevoile oamenilor vor fi direcţionate strict către materialism şi instinctul de supravieţuire: a munci, a cumpăra şi a dormi. Totul va fi conectat la un calculator mondial, care va monitoriza fiecare mişcare pe care o vom face. Toate acestea devin tot mai uşor de împlinit din cauza dezvoltării tehnologiei şi telecomunicaţiilor, simultan cu cercetările şi cunoştinţele actuale asupra manipulării comportamentului fiinţelor umane. Ceea ce în epocile trecute era privit drept intenţii rele este pe punctul de a se transforma acum într-o nouă realitate. Fiecare nouă măsură luată, dacă este privită singular, pare a fi o aberaţie, dar cu cât apar mai multe astfel de schimbări se poate observa marea trecere către sclavia totală. Există speranţă totuşi. Peste tot pe acest pământ apar puncte sensibile, iar oamenii încep să ia atitudine. Există o trezire generală care are loc, deoarece oamenii încep să vadă toate lucrurile iraţionale care le sunt impuse. Această trezire oferă colectivităţii noastre forţa de a învăţa şi a înţelege. Am fost învăţaţi că evenimentele mondiale sunt prea dificile ca să poată fi înţelese de către o persoană de rând. Am fost minţiţi! Am fost învăţaţi că secretele naţionale trebuiesc păstrate cu orice preţ. Într-adevăr aşa ar trebui! Niciun guvern nu vrea ca cetăţenii săi să descopere că aceia care au cea mai multă putere în stat participă într-un complot masiv, conspirativ şi hoţesc împotriva planetei. Ne aflăm la o răscruce. Calea pe care o alegem de acum înainte va determina însuşi viitorul umanităţii – dacă planeta va deveni un unic stat electronic global poliţienesc sau vom fi fiinţe libere. Depinde de noi să ieşim din această „Nouă Epocă Neagră” care ne aşteaptă. Cei care sunt preveniţi se pot pregăti. Nu vom afla niciodată răspunsurile corecte, dacă nu vom pune întrebările corecte.

Propaganda Due (P2): O lojă francmasonică ilegală conduce Italia din umbră

Printre mijloacele preferate de acţiune sunt asasinatele politice

Propaganda Due este numele complet al “fostei” Loji Masonice secrete P2 din Italia. Scandalul Propaganda Due poartă amprenta unei conspiraţii clasice masonice: masonii, mafioţii, Vaticanul, CIA-ul, traficul international de droguri şi politicieni cunoscuţi au fost toţi implicaţi. Se presupune că tot ei au fost în spatele asasinatelor primului ministru al Italiei Aldo Moro şi al premierului suedez Olof Palme. Autorităţile masonice italiene au fost forţate să scoată în afara legii loja masonică P2 în 1976 din cauza implicării ei evidente în acte criminale. De atunci, activitatea P2 se desfăşoară în secret. Atât premierul Silvio Berlusconi cât şi capii serviciilor secrete italiene sunt membri P2. O comisie independentă italiană a descris P2 ca fiind „guvernul din interiorul guvernului”, o mişcare subversivă şi o lovitură militară care aşteaptă să „lovească”. Înfiinţarea Propaganda Due a fost fondată – sau “consacrată”, în jargonul care se vehiculează în cercurile masonice – în 1895. Se cunoaşte faptul că mulţi politicieni puternici ai Italiei au făcut parte din P2, inclusiv diverşi membri ai guvernului, iar din anii ’50 loja a fost infiltrată de mafie. Se presupune că la mijlocul anului 1960 loja avea un număr foarte redus de membri – doar 14, conform unor surse – dar după ce Licio Gelli a preluat conducerea lojei, la sfârşitul anului 1960 şi începutul anului 1970, el a extins rapid numărul membrilor, aceştia ajungând să numere peste 1000, din care majoritatea făceau parte din elita Italiei. Licio Gelli, marele maestru al lojei P2 Generalul Giordano Gamberini, Marele Maestru al Marelui Orient din Italia, i-a încredinţat lui Licio Gelli sarcina de a strânge într-o unică organizaţie elita politică şi economică din Italia. Licio Gelli, fost susţinător şi înalt demnitar al regimului Musollini, emigrase la sfârşitul războiului în Argentina după ce reuşise să delapideze, printr-un hold-up organizat de serviciile secrete ale Republicii de la Salo (Republica Socialistă instaurată de Mussolini în Italia), Banca Naţională a Iugoslaviei. 60 de tone lingouri de aur şi 20 de tone monede antice din aur au fost încărcate în 53 de camioane, cuprinzând 1300 cutii de tezaur expediate apoi prin Cattaro, un mic port muntenegrean la Adriatică. Devenit prieten apropiat al preşedintelui argentinian Juan Peron, Gelli a fost recrutat de KGB în Argentina, prin şantaj, în schimbul ascunderii trecutului său fascist. Revenit în

Italia (1955), Gelli face avere în domeniul textilelor şi stabileşte relaţii înalte în Italia, unde politicieni, editori, bancheri, înalte feţe bisericeşti îi vor deveni colaboratori apropiaţi. Momentul cheie al carierei lui Gelli este legat de capturarea "arhivei SIFAR”, adică a celor 157.000 de dosare compromiţătoare privind lumea politică, financiară şi militară a Italiei. Dosarele alcătuite de poliţia secretă (SIFAR) ar fi trebuit să fie distruse, potrivit unei decizii a Parlamentului italian. Prin generalul DeLorenzo, apoi prin generalul Alvena (şeful serviciilor secrete militare), copiile dosarelor compromiţătoare au intrat în posesia lui Gelli şi, prin el, a KGB-ului, permiţându-i lui Gelli să influenţeze decisiv viaţa politică italiană timp de aproximativ 15 ani. Prin preluarea şi extinderea lojii Propaganda Due, Gelli a urmărit câteva ţeluri globale şi anume dezbinarea Occidentului şi dezmembrarea NATO; penetrarea de către KGB a structurilor francmasonice clasice, în scop de manipulare politică; orchestrarea acţiunilor teroriste internaţionale, fiind considerată astăzi drept cea mai spectaculoasă acţiune subversivă din întreg secolul XX, iniţiată de KGB. Deoarece Gelli era şi agent CIA, putem presupune la fel de bine că această lojă a servit interesele CIA în Europa. Declinul Conexiunile mafiote evidente şi dezvălurile scandaloase privind afacerile în care erau implicaţi membri ai lojei P2 au făcut ca aceasta să fie oficial desfiinţată, chiar prin acţiunea „fraţilor” masoni din alte loji (în special Loja Marelui Orient al Italiei), deoarece dezvăluirile despre P2 erau incompatibile cu imaginea de organizaţie filantropică pe care francmasoneria se străduie din greu să şi-o construiască. Mai întâi, în 1976, autorităţile masonice declară închisă loja P2 şi oficial în expulsează pe Gelli din masonerie. Totuşi, se ştie că loja a continuat să funcţioneze ca şi până atunci, avându-l pe Gelli la conducere ca Mare Maestru, până în 1981. După ce a fost ales preşedinte al Organizaţiei internaţionale a lojilor masonice, Licio Gelli a făcut în public afirmaţia că «masoneria din Italia este ca o marionetă în mâinile lui». Pentru a sancţiona această sfidare, un tribunal masonic l-a judecat şi a hotărât în 1981 să-l excludă din masonerie şi să închidă Loja Propaganda Due, care teoretic nu mai exista. Un mesaj foarte clar privind sursa căderii sale i-a fost trimis lui Gelli în momentul în care Poliţia a făcut descinderi în reşedinţa sa exact pe 18 martie, o dată cu semnificaţie aparte pentru masoni. Cum Licio Gelli se simţea perfect protejat, ştiind că se bucura de susţinere masonică, s-au găsit în locuinţa sa multe documente compromiţătoare. În urma percheziţiei realizate în 1981 la reşedinţa lui Gelli, s-au găsit registrele lojii, care enumerau peste 900 de membri. S-a putut afla atunci că 30 de generali, 38 de parlamentari, 4 miniştri, 19 judecători şi 58 de profesori universitari, precum şi diverşi editori de presă, directori de televiziune, oameni de afaceri, bancheri, foşti prim miniştri erau membri ai lojii Propaganda Due. Nu toţi erau italieni. Printre aceştia se numărau, de

exemplu, fostul şef al Securităţii Române şi Secretarul de Stat al lui Nicolae Ceauşescu, care au confirmat implicarea lui Nicolae Ceauşescu în masonerie şi, mai exact, în Propaganda Due. Ancheta scoate la iveală dezvăluri şocante Conexiunile externe, puse în evidenţă după descoperirea registrelor lojii de către poliţie, scot în relief legături dintre cele mai înalte ale lui P2, atât în Occident cât şi în ţările comuniste. Printre membrii externi ai lui P2 s-au numărat: Juan Peron, preşedintele Argentinei şi Lopez Rega, mâna dreaptă a Isabelei Peron (soţia lui Juan Peron şi totodată “modelul” care a inspirat-o politic pe Elena Ceauşescu), cât şi un mare număr de conducători din Brazilia, Uruguay, Bolivia şi Paraguay. Diverşi politicieni francezi, printre care Charles Pasqua, ministru francez ce a fost implicat în mai multe scandaluri în special privind traficul de arme, au fost prieteni intimi ai lui Gelli. Un alt document ce a fost găsit în urma percheziţiei a fost “Piano di Rinascita Democratica” (Planul Renaşterii Democratice) ce dezvăluia intenţiile lojei şi scopul lui Gelli de a forma o nouă elită politică şi economică pentru a îndrepta Italia spre o nouă formă de democraţie, chiar şi mai autoritară. Dezvăluirea acestor lucruri a generat un imens scandal - nu numai în Italia, ci în întreaga lume democratică. În urma percheziţiilor ce au scos la iveală multe informaţii despre membrii şi planurile lojei, s-a constituit o comisie parlamentară specială, condusă de Tina Anselmi (din Partidul Democrat Creştin) care a investigat activitatea acesteia. Concluzia a fost că P2 este o organizaţie secretă internaţională implicată în afaceri dubioase şi ilegale. O mare parte din legăturile descoperite ale P2 cu Argentina (Gelli a repetat de mai multe ori că este un prieten apropiat al preşedintelui argentinian Juan Peron) şi cu CIA au fost confirmate. S-a declarat însă că nu s-au găsit dovezi clare ale asasinatelor în care a fost implicată loja. Scandalul Ambrosiano Una dintre cele mai cunoscute afaceri dubioase asociate cu loja P2 este aşa-numitul “scandal Ambrosiano”: colapsul băncii Ambrosiano (una dintre principalele bănci milaneze, care aparţinea băncii Vaticanului) şi moartea suspectă a preşedintelui acesteia, Roberto Calvi, membru P2 în 1982. Calvi a furat din propria bancă o sumă estimată la un miliard trei sute de milioane de dolari, şi se crede că aceşti bani au fost daţi lojei P2. Când a fost găsit spânzurat de podul Blackfriars din Londra, Calvi era legat cu mâinile la spate şi avea în buzunare cărămizi cântărind peste 6 kg. Şi totuşi autorităţile londoneze au declarat în mod bizar că acesta s-a sinucis! Corpul lui a fost găsit în interiorul pieţei Square Mile din Londra, sub un pod, aproape de fosta mănăstire Black Friars - toate acestea constituind simboluri masonice, ceea ce a dus la concluzia că Roberto Calvi a fost

supus unei execuţii rituale masonice. În 1998, corpul lui a fost exhumat la insistenţele familei. Testele de laborator au demonstrat că el nu s-a sinucis, ci a fost asasinat. Asasinarea lui Aldo Moro Asasinarea primului ministru italian Aldo Moro (1978) iese din tipar prin faptul că a fost răpit şi ţinut ostatec timp de 55 de zile înainte de a fi omorât. Aldo Moro, liderul italian al Partidului Creştin Democrat a fost la putere timp de mai mult de şase ani. Moro a fost apreciat ca intelectual şi ca un iscusit mediator care ar fi fost dispus să facă un compromis cu puternicul Partid Comunist Italian. În mod „ironic”, el a fost răpit şi ucis de către teroriştii grupării Brigăzile Roşii, o grupare radicală ce s-a format la Milano şi Torino, numărând nu mai mult de 50 de oameni, majoritatea fiind muncitori şi studenţi. Viaţa lui Moro ar fi fost salvată dacă un număr de terorişti ar fi fost eliberaţi, conform cerinţelor teroriştilor. Acesta a fost începutul celor 55 de zile teroare. Moro a scris mai multe scrisori Papei, în care spunea că principalul obiectiv al statului ar trebui să fie salvarea vieţilor omeneşti, cerând guvernului să îndeplinească cerinţele teroriştilor. În ciuda rugăminţilor familiei lui Moro, politicienii au refuzat să trateze cu teroriştii, iar Papa Paul al VI-lea s-a adresat direct teroriştilor cerând eliberarea lui Moro fără nici o condiţie. Pe 9 mai, la 55 de zile de la răpire, Moro a fost omorât în apropierea Romei. Corpul lui a fost găsit în aceeaşi zi în portbagajul unei maşini parcate, în ciuda raidurilor poliţiei, aproape de cartierul general al Partidului Democrat şi al celui Comunist. Moartea premierului rămâne învăluită de mister, mulţi întrebându-se de ce Brigăzile Roşii l-ar fi omorât pe Moro, un om ce a făcut atât de multe ca să includă Partidul Comunist în coaliţie. O explicaţie mai plauzibilă ar fi orchestrarea răpirii premierului de către loja masonică P2, cu ajutorul CIA-ului, având ca scop precis asasinarea lui. Asasinarea primului ministru suedez Olof Palme Cel mai recent asasinat al unei persoane publice suedeze, înaintea premierului Olof Palme, a avut loc în 1792, când a fost ucis regele Gustav al 3-lea. Olof Palme a fost un politician controversat deoarece s-a implicat în multe subiecte „delicate” ale politicii internaţionale. A criticat Statele Unite pentru implicarea în războiul din Vietnam şi URSS-ul pentru invadarea Afganistanului. A luptat împotriva proliferării armelor nucleare şi a condamnat politica apartheid din Africa de Sud. Asasinarea primului ministru suedez în 1986 a rămas neelucidată, dar a generat mai multe teorii care dau vina pe toată lumea, începând cu militanţii kurzi, până la ofiţerii de poliţie suedezi de mâna stângă. Datorită puternicelor critici pe care le-a făcut Palme privind mai multe situaţii internaţionale, devine dificil de localizat un singur duşman politic. Oricare ar fi ipotezele privind asasinarea premierului suedez Olof Palme, sunt greu de dovedit. Totuşi, un fost agent CIA a declarat pe un post TV că organizaţia (CIA) a plătit P2-ul pentru această crimă. Nicolae Ceauşescu, P2 şi conturile din străinătate

Celebra lojă masonică italiană Propaganda Due a fost principalul motor al promovării imaginii occidentale a lui Ceauşescu, prin intermediul căruia dictatorul român a intrat în contact cu marii conducători ai lumii, incluzând şi mafia. Loja P2, prin filierele sale, l-a acreditat ca mare personalitate politică şi ca mediator în multe chestiuni internaţionale. Marele secret al dictatorului Ceauşescu este de fapt apartenenţa sa secretă la P2 şi implicarea în comploturile de anvergură ale acesteia. Potrivit istoricului francez Yves Stavrides, autorul lucrării „Francmacons: “La Conquette de l’Est“ (Francmasonii: Cucerirea răsăritului), Nicolae Ceauşescu a fost iniţiat încă din 1966, devenind apoi unul dintre pionii cei mai importanţi ai operaţiunilor lui P2 pe plan internaţional. Apartenenţa lui Nicolae Ceauşescu la P2 este susţinută şi de Pierre Carpit, care, în cartea sa „Il caso Gelli“, apărută la o editură din Bologna, afirma că dictatorul român a fost unul din liderii lojii P2. Ceauşescu urma să fie implicat în mai multe proiecte, iar pentru acest lucru P2 a lucrat intens la conferirea unei imagini externe de lider important, capabil să medieze negocierile dintre marile blocuri militare. Prima referire la contul secret/personal al lui Nicolae Ceauşescu s-a făcut pe 25 decembrie 1989 în cadrul simulacrului de proces în care au fost judecaţi soţii Ceauşescu. Atunci, procurorul şi judecătorul i-au întrebat pe inculpaţi de conturile lor în valoare de 400 de milioane de dolari aflate în Elveţia. Cei doi au negat în permanenţă că ar fi avut vreun cont. O primă confirmare externă a existenţei conturilor a venit în 1990 din partea lui Licio Gelli, care a declarat presei că românii nu sunt pregătiţi să recupereze conturile lui Ceauşescu. Deşi nu s-a aflat niciodată suma exactă din aceste conturi, ea se estimează a fi cuprinsă între cinci milioane şi cinci miliarde de dolari. Sucesorul lui Gelli pe poziţia de Mare Maestru al Lojii P2 a declarat referitor la dedesubturile "procesului Ceauşescu", imediat după execuţia de la Târgovişte: "Nu cred că poporul român şi-a răsturnat conducătorul. Cred că a fost o lovitură de stat, deoarece românii nu erau suficient de pregătiţi. Chiar judecătorii care l-au condamnat pe Ceauşescu la moarte nu erau pregatiţi. Ei n-au fost în stare să-i pună în faţă PROBELE NECESARE, pe care nu pot să vi le dezvălui, este secret.” Moartea soţilor Ceauşescu a fost şi ea o execuţie masonică tipică, atribuită faptului că nu au respectat instrucţiunile masonice, mai ales prin achitarea integrală a datoriilor externe ale României. „Afacerile” în care a fost implicată loja masonică italiană P2 - Finanţarea revenirii lui Peron la putere în Argentina, pe banii lui Ceauşescu şi ai serviciilor secrete române, revenire cu anumite ţeluri geopolitice. - Afacerea MORO (Brigăzile Roşii erau conduse de Giovanni Semzani, care anterior fazei de "terorism roşu", fusese un criminalist care lucrase ani de zile în această calitate pentru Ministerul Justiţiei Italiene).

- „Pista bulgară” (atentatul contra Papei Ioan Paul al II-lea, din 13 mai 1981, care-l implică pe turcul Mehmet Ali Acca şi doi ofiţeri din serviciul secret bulgar). Potrivit însă lui Alexandre de Morenche, fost şef al serviciilor secrete franceze, acesta fusese înştiinţat de Ceauşescu cu 6 luni înainte de pregătirea atentatului, care avertizase Vaticanul şi serviciul secret italian, dar informaţia fusese ignorată. - Crahul Băncii Ambrosiano (1,3 miliarde dolari) din care 41 milioane de dolari vărsaţi de fapt în contul lui Bettino Craxi şi PSI, în vederea alegerilor. - Traficul de arme sovietice sustrase de Oliver Morth în Polonia şi expediate apoi prin Stettin în Nicaragua. - Sustragerea de către Pentagon a unor arme sofisticate sovietice, operaţiune în care au fost implicaţi atât fraţii Ceauşescu, cât şi generalul Jaruzelski, fapt pentru care ultimului i s-au redus datoriile externe şi nu i s-a mai făcut proces pentru instaurarea legii marţiale în Polonia. - Promovarea lui Gorbaciov la conducerea URSS. P2 i-a construit lui Gorbaciov o luxoasă vilă în Italia, asigurându-i, în detrimentul lui Ceauşescu, din 1985, o presă fantastică de vest, exact aşa cum procedase cu liderul român cu 20 de ani mai devreme. - Cazul Nixon. Preşedintele american a fost, la sfatul lui Gelli, unul dintre susţinătorii lui Ceauşescu, introducând cu H. Kissinger linia politică a aşa-zisei "diferenţieri" în raporturile cu ţările comuniste. De altfel, vizita lui Nixon la Bucureşti, din 1969, este "opera" lui Gelli, ajutat de Frank Gigliotti, important şef al CIA şi membru în P2, artizanul celor câteva comploturi contra lui Kennedy, între 1960-1963, nume esenţial în dezlegarea afacerii Oswald şi a conexiunii CIA - Gelli - KGB, de aceea evitat cu regularitate în anchete şi rapoarte. - Cazul dizidentului M. Botez, membru din 1966 al P2, iniţierea fiindu-i făcută la Hotelul Excelsior din Roma, alături de câţiva români (Botez a decedat subit după o cină la Restaurantul "La Premiera" din Bucureşti, la puţin timp după apariţia în presă a ştirii că ar putea candida la preşedenţia României). - P2 a fost implicată în delapidarea fondurilor Vaticanului, prin intermediul Arhiepiscopului Marcinkus. Acesta nu a putut părăsi Vaticanul, datorită arestului automat care ar fi survenit în urma ieşirii de sub protecţia Statului. Legăturile lui cu cei doi primi miniştri italieni Giulio Andreotti şi Bettino Craxi, amândoi având legături cu mafia, au fost dovedite. Aceştia doi au fost condamnaţi pentru corupţie.

Bibliografie:

1. Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997 2. Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005 3. Yves Stavrides, „Francmacons: “La Conquet de l’ Est“ 4. Pierre Carpit, „Il caso Gelli“ 5. BBC. "On this day. 26 May 1981. Italy in crisis as cabinet resigns." 6. Jones, Tobias. The Dark Heart of Italy. New York: North Point Press, 2003. 7. Unger, Craig. "The war they wanted, the lies they needed." Vanity Fair. July 2006 8. Philip Willan, The Last Supper: the Mafia, the Masons and the Killing of Roberto Calvi, Constable & Robinson, 2007

Conspiraţia internaţională în Europa de Est

După datele de care dispunem, ultimele detalii ale planului francmasonic de subjugare completă a Europei au fost puse la punct la data de 4 decembrie 1989, cu ocazia întâlnirii secrete de la Malta dintre statele aliate: Rusia (reprezentată prin Gorbaciov), Statele Unite ale Americii (reprezentate prin Bush senior), Anglia şi altele. Această întâlnire a vizat toate ţările foste comuniste din sfera de influenţă sovietică şi a urmărit aceleaşi scopuri pentru fiecare dintre ele: 1 – Restructurarea pe modelul « perestroika » aplicat de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, adică înlocuirea cetăţenilor sovietici îmbătrâniţi din instituţiile statelor respective cu alţi cetăţeni sovietici-ruşi (şi pe cât posibil şi de alte naţionalităţi) mai tineri şi mai receptivi la schimbările ce vizează impunerea noii ordini mondiale şi a globalizării. 2 - Arestarea, judecarea şi eventual suprimarea, în cazul rezistenţei, a foştilor conducători din ţările comuniste, respectiv Ceauşescu, Miloşevici şi alţii. Amintim aici că SUA au invadat Republica Panama, deoarece preşedintele Republicii Panama, Manuel Noriega, impusese noi taxe pentru navele care treceau prin canalul Panama. Noriega a fost capturat şi dus în SUA, iar apoi, tot acolo, a fost judecat şi închis sub pretextul traficului de droguri şi arme. Însă americanii sunt cei mai mari traficanţi de arme şi droguri din lume, dar şi consumatori de droguri. Mai întâi SUA s-au folosit de Noriega, pentru ca apoi, când acesta a schiţat un gest de independenţă, să se descotorosească imediat de el.

De asemeni, cântăreţul John Lennon voia să facă public faptul că, la toate concertele sale, agenţii CIA vindeau droguri tinerilor care participau la spectacol, după care alţi agenţi CIA veneau şi îi arestau pentru trafic de droguri. John Lennon a fost apoi asasinat la comanda CIA. La fel, cu câtva timp în urmă, a „transpirat“ ştirea că CIA a vândut droguri din depozitele sale cetăţenilor din Los Angeles, oraş cu o populaţie de câteva zeci de milioane de locuitori. După aceea, în acest oraş a început un adevărat război civil, pentru care a fost necesară intervenţia armatei. Acţiunea CIA s-a soldat cu mii de morţi, răniţi şi arestaţi. Aceste acţiuni constituie o altă faţetă a planului de exterminare a fiinţei umane pus la cale de secta satanică a francmasoneriei mondiale. 3 - Destrămarea Yugoslaviei şi a Cehoslovaciei. La destrămarea Yugoslaviei a contribuit, printre alţii, până şi Vaticanul, prin Papa Ioan Paul al II-lea, susţine ziaristul Jaques Merlino, în cartea „Les verités Jougoslaves ne sont pas toutes bonnes à dire“, apărută la editura Albin Michel, Paris, 1993. În această carte, la pagina 84, el afirmă: „Banca Vaticanului a vărsat 1.988.300 dolari, prin intermediul Institutului pentru răspândirea religiei, pentru cumpărarea de arme din Beirut şi oferirea acestora Croaţiei.“ La vremea scrierii cărţii, ziaristul Jaques Merlino era redactor şef adjunct al Televiziunii naţionale franceze pentru canalul France 2, post pe care l-a pierdut după publicarea cărţii, iar lucrarea sa este prefaţată de generalul M. Gallois, un personaj credibil şi bine informat. Ca o paranteză, o dată cu intrarea în vigoare a Constituţiei române din 2003, în conformitate cu care cetăţenii străini din întreaga lume care au suficienţi bani pot cumpăra păduri, terenuri şi case în România, după ce acestea au fost, oricum, confiscate cetăţenilor români de serviciile secrete (SIE - Serviciul de Informaţii Externe, SRI – Serviciul Român de Informaţii, subordonat KGB-ului sovietic, DIA – Direcţia de Informaţii a Armatei) şi clasa politică în ultimii 15 ani de zile. Aceasta înseamnă, în realitate, destrămarea României, prin deposedarea cetăţenilor ei, sărăciţi, jefuiţi şi minţiţi sistematic de toate regimurile care s-au perindat la conducerea ţării. 4 - Pulverizarea şi distrugerea industriei şi economiei acestor ţări şi înfiinţarea altei industrii şi economii, în care agenţii secreţi autohtoni şi străini să profite şi să conducă, iar cetăţenii popoarelor respective să fie sclavii şi balastul lor, prin restructurări aberante, privatizări trunchiate şi ilegale şi prin disponibilizări abuzive.

Trebuie făcută precizarea că România, cu industria şi economia de dinainte de decembrie 1989, a fost capabilă să-şi plătească datoriile la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi la Banca Mondială, iar în România nu existau şomeri. 5 - Confiscarea resurselor naturale ale solului şi subsolului de către grupuri de interese controlate de FRANCMASONERIA mondială. 6 - Transformarea ţărilor comuniste, mai sărace, în pieţe de desfacere pentru produsele de proastă calitate din Occident. 7 - Obţinerea de spaţii pentru deversarea deşeurilor chimice, bacteriologice şi nucleare, lucru care deja s-a realizat în multe din câmpiile, pădurile şi apele României. O cisternă plină cu deşeuri chimice sau bacteriologice aruncată în România se plăteşte cu un milion de dolari. 8 - Epurarea etnică a populaţiei autohtone din aceste ţări cu ajutorul poliţiei, justiţiei şi a parchetului, desfiinţarea locurilor de muncă, lipsa salariilor, a pensiilor şi a medicamentelor. Aici intră de asemenea înfiinţarea jocurilor de tip mafiot-FRANCMASONIC, cum ar fi la noi Caritasul, apoi „ţepele“ de tipul SAFI (în care au fost implicaţi Adriean Videanu, Viorel Cataramă, şi alţii), FNI, GELSOR, SOVINVEST şi altele. Îl putem aminti tot aici şi pe Sorin Ovidiu Vântu, unul dintre personajele-cheie aflate în spatele acestor afaceri oneroase, care s-a îmbogăţit pe spinarea a sute de mii de români care şi-au pierdut agoniseala de o viaţă la FNI sau Caritas. În data de 9 mai 2005, la Moscova, au avut loc manifestaţii internaţionale cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la victoria aliaţilor - Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie şi altele - împotriva nazismului german. După cel de-al doilea Război mondial, Uniunea Sovietică, Statele Unite, Israelul şi altele, au participat la deportarea cetăţenilor români, unguri, polonezi şi alţii, în Siberia sovietică-rusă, evreii afirmând însă, după Lovitura de Stat din Decembrie 1989, că şi România a participat la Holocaust. Arestările, torturile şi crimele din perioada comunistă au fost opera aliaţilor, altfel spus a ruşilor, a americanilor, etc., iar astăzi aliaţii practică aceleaşi atrocităţi ca în perioada comunistă cu cetăţenii din Cecenia, Afganistan, Irak şi din alte colţuri ale lumii. Pe 5 iunie 2005, organizaţia Amnesty International (AI), prin directorul său executiv William Schulz, acuză SUA că a format un arhipelag de închisori secrete în toată lumea, în care se comit acte de tortură.

Astfel, într-un interviu acordat postului american de televiziune Fox News, William Schulz afirmă că: „Oamenii dispar pur şi simplu, sunt deţinuţi pe o perioadă nedeterminată, în mod secret, fără a avea acces la un avocat, la sistemul juridic şi fără a putea lua legătura cu familia.“ Aceşti aliaţi de ieri şi de azi sunt: 1. Rusia sovietică bolşevică şi teroristă, prin preşedintele Vladimir Putin; 2. America imperialistă, prin George W. Bush; şi 3. Israelul finanţator, prin Moshe Katsav. Israelul prin intermediul conducătorilor săi corupţi este de asemenea vinovatul principal pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, prin promovarea corupţiei internaţionale, altfel spus a jefuirii instituţiilor statelor; a comisioanelor, altfel spus a mitei; a scumpirilor, adică a speculei de stat; a societăţilor comerciale private pe acţiuni, a bursei de valori, etc., prin care au sărăcit statele şi popoarele Europei. Vom face aici observaţia că sistemul acţiunilor fără acoperire, care sunt emise de unele societăţi comerciale, constituie de fapt un jaf naţional şi o prostire pe faţă, prin intermediul căruia ne furăm căciula unii de la alţii. Anumitor societăţi le cresc acţiunile la Bursa de Valori pe vorbe. Nu există nimic real. Să dăm un exemplu care lămureşte mecanismul ascuns al unei astfel de „inginerii“. În cazul Rompetrol, Dinu Patriciu vinde acţiuni la Bursa de Valori la un preţ foarte mic. Vine fiica lui Dan Voiculescu şi cumpără acţiuni în valoare de 1.200.000 (un milion două sute de mii) de dolari, însă nu face decât să arate un document bancar care „probează“ că ea poate plăti această sumă (truc folosit de numeroşi participanţi la Bursa de Valori). Nu plăteşte această sumă, dar spune că poate plăti în trei zile, urmând să piardă acţiunile dacă nu plăteşte. În câteva ore, valoarea acţiunilor Rompetrol la Bursa de Valori creşte de 10 ori. Acţiunile fiicei lui Dan Voiculescu valorează acum 12.000.000 (doisprezece milioane) dolari. Ea vinde acţiunile imediat şi primeşte 12.000.000 (doisprezece milioane) dolari. Peste trei zile, plăteşte suma de 1.200.000 (un milion două sute de mii) dolari şi rămâne cu 10.800.000 (zece milioane opt sute de mii) dolari în numai câteva ore. Prin urmare, se poate constata cu uşurinţă că aceste escrocherii, aceste şmecherii, aceste găinării financiare FRANCMASONICE de mari proporţii l-au îmbogăţit pe Dan Voiculescu, odată cu gaşca lui din Comerţul Exterior, SIE şi SRI-KGB, DIA şi altele. Pentru asta l-au înlăturat pe Ceauşescu şi au ucis zeci de mii de cetăţeni ai României în decembrie 1989. Cum cresc acţiunile la Petrom? Prin scumpirea petrolului la staţiile Peco, indiferent dacă preţul petrolului pe piaţa mondială creşte sau scade.

Partea cea mai interesantă, dar şi mai ordinară, este faptul că Petrom nu plăteşte taxe şi impozite la stat, întrucât, de 15 ani de zile, statul este format chiar din membrii conducerii Petrom şi din alţi profitori din toată clasa politică, iar cetăţenii României, după lovitura de stat din decembrie 1989, au devenit sclavii şi supuşii lor, având salarii şi pensii de mizerie şi fiind lipsiţi de medicamente. Această jefuire şi prostire naţională prin Bursa de Valori este la noi doar în faza de început, însă în SUA, de exemplu, un salariat „avizat“ al Bursei de Valori poate câştiga într o singură secundă 400.000.000 dolari. La festivităţile de la Moscova din mai 2005 a fost invitat şi regele Mihai, cel care a trădat România în anul 1944, după ce a dat ordin armatei române să întoarcă armele împotriva soldaţilor germani şi a lăsat poporul şi statul român pe mâinile ruşilor-bolşevici criminali şi ale aliaţilor lor, americanii, care au participat la deportarea cetăţenilor români din România şi Moldova în Siberia sovietică. Aliaţii i-au umplut regelui Mihai garnituri de trenuri cu aur, bijuterii, tablouri şi alte bunuri pentru a-l determina să abandoneze România şi poporul român. Acum, după reinstaurarea KGB-ului sovietic rus în România, după Lovitura de Stat din decembrie 1989, regele Mihai este alături tot de ruşi şi de aliaţii lor. Înainte de decembrie 1989, regele Mihai transmitea mesaje poporului român de la postul de radio Europa Liberă în care instiga poporul român la revoltă împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului sovietic. George Bush junior, preşedintele SUA, se lăuda în 2005 că a „organizat Revoluţiile [n.a. loviturile de stat] din întreaga lume.“ La fel a făcut şi comunistul stalinist şi sinistrul francmason Silviu Brucan care declara în 1993 că a „organizat Revoluţia [n.a de fapt lovitura de stat] din decembrie 1989“. Iar la Summitul ţărilor baltice din 2005 Bush junior susţinea că „Revoluţiile [n.a. loviturile de stat] reprezintă politica de stat a Americii.“ Aceste lovituri de stat internaţionale, planificate de FRANCMASONERIA mondială şi îndreptate împotriva statelor şi popoarelor foste comuniste din sfera de influenţă sovietică, vizau mai cu seamă ţările care nu mai aveau datorii la FMI şi la Banca Mondială, precum România, care astfel nu mai putea fi controlată şi jefuită prin sistemul oneros de dobânzi şi prin impunerea unor măsuri economice străine de interesele locuitorilor săi. Bush junior este şi el membrul sectei satanice a francmasoneriei, ceea ce îl face un criminal internaţional. El spune adevărul pe jumătate în ceea ce priveşte Revoluţiile de

care vorbeşte. Acestea au fost în realitate lovituri de stat internaţionale, ale grupărilor mondialiste, în care au murit zeci de milioane de oameni nevinovaţi, şi nu au fost organizate de Bush junior ci de către o clică masonică, din care face parte şi tatăl său, George Bush senior (cel care a declanşat Războiul din Golf), şi asta cu mult înainte de a ajunge Bush junior preşedintele SUA. Loviturile de stat internaţionale sunt realizate prin intermediul politicienilor aserviţi aliaţilor - americani, ruşi, etc. - dar sunt finanţate de fapt de FRANCMASONERIA mondială, care dispune de fonduri imense. În această direcţie, trebuie făcută precizarea că neamul Bush este demult implicat în finanţări criminale, care au fost efectuate inclusiv în timpul celui de-al doilea război mondial. Prescott Bush, tatăl lui George Bush senior şi bunicul lui Bush junior, făcea parte din consiliul de administraţie al băncii Brown Bos Harriman Bank, aparţinând fraţilor FRANCMASONI - unii dintre ei de origine evreiască - cum ar fi Averell şi Roland Harriman, care, plini de viclenie, au finanţat atunci, prin Union Bank, Germania, iar prin Brown Bos Harriman Bank i-au finanţat pe sovietici. Este revelator pentru modul demoniac de a acţiona al masonilor maniera în care s-a procedat cu Irakul. Înainte de declanşarea războiului din Golf, a avut loc la un moment dat o discuţie între Saddam Hussein şi ambasadoarea SUA acreditată la Bagdad - Statele Unite şi Irakul fiind aliaţi în războiul dintre Irak şi Iran - în care Saddam i-a spus ambasadoarei că guvernul din Kuweit are să-i plătească o datorie imensă, de miliarde de dolari, pe care nu vor să o restituie. Ambasadoarea l-a sfătuit atunci pe Saddam să atace Kuweitul pentru a recupera datoria. Saddam a invadat Kuweit-ul, ambasadoarea americană a fugit în SUA, iar Bush senior şi aliaţii au avut astfel un pretext să atace Irakul şi să-i confişte petrolul.

Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele

Dizidentul sovietic Vladimir Bukovski afirma în anul 1990 că: „Niciodată rolul KGBului în interiorul ţării [URSS] şi în străinătate nu a fost atât de important. Serviciile secrete sovietice sunt printre cele care au vegheat la răsturnarea lui Ceauşescu în România, au lansat „revoluţia de catifea“ în Cehoslovacia, au luat măsuri pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania Răsăriteană, producând îndeosebi

circumstanţele favorabile distrugerii zidului Berlinului.“ (L'Empire du moindre mal, Libre Journal, Paris, no. 1, sept-oct, 1990, p.30). Loviturile de stat din toate ţările foste comuniste din blocul sovietic au fost puse la cale încă din 1984, de Andropov şi KGB (Directoratul nr. 1 - PGU) şi aveau un scop strategic, care a fost definit de contele Alexandre de Maranches (fostul şef al SDECE-ului, serviciul de informaţii externe francez), citându-l pe unul dintre apropiaţii lui Gorbaciov, Gheorghi Arbatov: „U.R.S.S. va face cel mai rău lucru cu putinţă: vă va lipsi de duşmanul vostru.“ (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990) Alfel spus, Rusia sovietică bolşevică nu va mai fi aliatul lor din umbră, ci aliatul lor pe faţă la noua împărţire a lumii. Jean-François Deniau, membru al Consiliului Europei, expune mai limpede această strategie sovietică, ce a fost iniţiată de Andropov şi pusă în practică de Gorbaciov, precizând că: „Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de a pleca pentru a rămâne“ („Les marches lointaines de l'Empire: partir pour rester“, în Jean Marie Benoist, Après Gorbatchev, Paris, 1990, p.137). Lev Nevrozov explică acest plan în „The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment“, Midstream, pag. 1, în care scrie: „În partida de şah pentru dominaţia mondială, Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea Europei de Est, efectuând un schimb de piese, pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a economiei şi tehnologiei Europei Occidentale.“ De fapt, acesta este chiar planul de restructurare (perestroika în stilul lui Gorbaciov) care face parte din conspiraţia mondializării, prin care cetăţenii sovietici-ruşi îmbătrâniţi sunt înlocuiţi cu alţi cetăţeni sovietici-ruşi mai tineri. Aceştia sunt aduşi la studii gratuite în toate ţările foste comuniste din sfera de influenţă sovietică, iar după terminarea studiilor sunt infiltraţi prin susţinere francmasonică în toate instituţiile acestor state şi de aici controlează industria, agricultura şi comerţul. Ei susţin din aceste posturi cheie interesele Moscovei şi ale aliaţilor şi nu pe ale popoarelor respective, în vreme ce oamenilor le sunt confiscate casele, terenurile şi pădurile de către agenţii sovietici-ruşi şi internaţionali altfel spus de către francmasonii mondialişti - care au participat la conspiraţia internaţională din anul 1989. Un alt aspect este acela că URSS avea o tehnologie depăşită, în acea perioadă, faţă de Occident şi Statele Unite. De exemplu în ceea ce priveşte industria de calculatoare, URSS era depăşită din toate punctele de vedere. Aşa încât se poate spune că industria de calculatoare este cea care a impus participarea URSS la noua împărţire a lumii. „RESTRUCTURAREA“ COMUNISMULUI GERMAN La 21 noiembrie 1990, în Germania, Erik Honecker, stăpânul STASI (serviciile secrete est-germane), dezvăluia într un interviu acordat ziarului Berliner Wochenpost, că: „Destituirea mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei manevre de anvergură, ai cărei instigatori continuă să rămână în umbră. Cei care astăzi se laudă cu această acţiune nu sunt altceva decât plevuşca. Ne aflăm în prezenţa unor schimbări extrem de importante, care nu au apărut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multă vreme, la scară europeană şi chiar mondială.“

Evenimentele de după anul 1990 au confirmat această conspiraţie masonică internaţională: a se vedea în această direcţie eliminarea lui Mobutu Seseseko în Africa şi a lui Suharto în Asia, precum şi declanşarea războiului din Yugoslavia din 1991. Există şi alte evenimente care indică un proces continuu la scară mondială, de exemplu războaiele din Afganistan, Irak şi Cecenia, sau transformările care au loc în Georgia şi în toate ţările Baltice. Au urmat apoi tratativele dintre Mihail Gorbaciov (preşedintele URSS) şi Helmut Kohl (cancelarul vest-german), privind condiţiile reunificării Germaniei, care s-au materializat prin pactul Kohl-Gorbaciov de la Geneva, din septembrie 1990, unde s-au stabilit şi noile sfere de influenţă din Europa de Est şi Balcanică. Gyula Horn, pe atunci ministru de externe al Ungariei – şi membru al serviciului secret maghiar AVO – a deschis graniţa pentru miile de refugiaţi est germani aflaţi la frontiera cu Austria, iar Zidul Berlinului a căzut în urma unui aşa-zis „accident“, care de fapt a fost planificat cu grijă dinainte. Realitatea este că la mijiocul anilor 1980, KGB-ul a creat la Berlin o unitate de rezistenţă ultasecretă, codificată Luci (Fulgerul), care acţiona independent de sediul est-german al KGB-ului, de la Kalhorst, care nu avea contact cu STASI. Existenţa acestei unităţi de rezistenţă ultrasecretă nu era cunoscută decât de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului şi de câţiva dintre membrii statului său major de la Moscova, printre care generalul Anatoli Novikov. Misiunea grupului Luci era „restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului, ca pregătire în vederea reunificării Germaniei“ (Raif Georg Reuth, Andrea Bonte, „Das Komplott“, München, 1993, p. 210). Grupul Luci a organizat manifestaţii de stradă - unele însumând câte 100.000 de oameni cu caracter anticomunist şi chiar antisovietic, aceste acţiuni anticomuniste şi antisovietice având de fapt ca scop eliminarea din viaţa politică a liderului interimar Hans Modrow. Demolarea Zidului Berlinului a fost o altă sarcină a grupului Luci, în cadrul modelării peisajului est-german în vederea reunificării Germaniei. „REVOLUŢIA PAŞNICĂ“ DIN CEHOSLOVACIA De asemeni, preşedintele ceh Vaclav Havel afirmă că „revoluţia de catifea“ de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declanşată de KGB pentru abolirea regimului comunist condus de brejnevistul Gustav Husak. Generalul Viktor Gruşko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov - preşedintele KGB-ului, a sosit în ajunul revoluţiei la Praga, împreună cu un grup de visautniki, ofiţeri spetznaz (seviciu secret rus de operaţiuni speciale), care acţionează de regulă în civil. Generalul Gruşko, generalul Teslenko (însărcinatul la Praga al KGB-ului) şi cehul Alois Lorenc (şeful STB, Securitatea Cehoslovacă, care vizitase anterior Moscova) au condus întreaga desfăşurare a „revoluţiei de catifea“ dintr-un apartament conspirativ din Praga. Evenimentele de la Praga au fost provocate de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul ofiţerilor spetznaz, manifestaţia de comemorare a unei victime a miliţienilor praghezi într-una de protest. Ofiţerii spetznaz, sosiţi la aeroportul Ruzine, sau împrăştiat în toată Praga, conform unui plan stabilit dinainte, menţinând permanent legătura cu Moscova, prin intermediul gen. Gruşko, privitor la mersul revoluţiei cehe.

Corespondenţii străini au sesizat un fenomen straniu: „Miliţienii praghezi, care s-au manifestat iniţial extrem de violent faţă de manifestanţi, au dispărut apoi pur şi simplu, lăsând bulevardele în mâna manifestanţilor.“ Violenţa iniţială neobişnuită manifestată de miliţia pragheză împotriva protestatarilor a avut un caracter provocator deliberat, după care miliţienii au dispărut. În noaptea aceleiaşi zile de 17 noiembrie 1989, gen. Gruşko şi ofiţerii spetznaz au părăsit Praga, la fel de discret precum apăruseră. Revoluţia de catifea se încheiase. „REVOLUŢIA“ ROMÂNĂ Acelaşi lucru s-a petrecut şi în dimineaţa de 22 decembrie 1989 la Bucureşti, când armata a dispărut instantaneu. Cum spunea un participant la lovitura de stat: „Armata a intrat în pământ.“ Sediile instituţiilor de stat au fost lăsate, temporar, în mâna manifestanţilor. În realitate, din dispoziţia lui Victor Atanasie Stănculescu şi până la noi ordine, unităţile speciale ale Securităţii se retrăseseră în tunelurile şi galeriile subterane ale Bucureştiului, iar unităţile motorizate în cazărmi. După cum afirmă Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gorbaciov, „Iliescu avea în vremea aceea legături destul de strânse cu PCUS şi era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Ceauşescu.“ Şi tot el adaugă: „Pentru a începe operaţiunea propriu-zisă, noi am ales momentul când Ceauşescu se afla la Teheran, deoarece altminteri acţiunea ar fi prezentat dificultăţi.“ Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford University, în cartea „Gorbacev and the Est-European Revolutions“ (Gorbaciov şi revoluţiile est-europene), publicată la Londra în 1990, spune că: „Moscova şi KGB-ul sunt cele care au armat pistolul cu care s-a dat startul transformărilor din Europa răsăriteană şi centrală, iar aceste transformări s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă, deoarece a fost suficient să fie activate structurile [securităţii sovietice-ruse] care existau deja.“ ATACUL CRIMINAL ÎMPOTRIVA IRAKULUI În ceea ce priveşte atentatul din 11 septembrie 2001 împotriva statului şi poporului american, acesta a fost în realitate un auto-atentat organizat de către CIA, pentru ca Statele Unite să aibă un pretext pentru a ataca Irakul şi a intra cu forţa în posesia petrolului irakian. Petrolul este necesar pentru asigurarea consumului de energie al Statelor Unite şi pentru dezvoltarea programelor militare şi spaţiale, în vederea manipulării şi controlului de către FRANCMASONERIE a tuturor fiinţelor umane de pe suprafaţa globului. Astfel, după 11 septembrie 2001, americanii au ajuns să aibă baze militare chiar şi în Rusia. Atacul SUA împotriva Irakului a fost plănuit cu mult timp înainte, lucru precizat de agentul William Cooper din cadrul serviciului de informaţii al marinei americane, Naval Intelligence of Navy, în cartea „Behold a Pale Horse“. În această carte, el dezvăluie documente ale unui plan de operaţiuni împotriva ţărilor arabe, care preconiza folosirea trucului lui Roosvelt cu Pearl Harbour sau al lui Churchill cu oraşul Coventry (din al doilea război mondial), amândoi cunoscând ziua şi ora atacului japonez, respectiv german. Din aceste documente reiese că într-unul dintre marile oraşe ale Statelor Unite

urma să fie declanşată o explozie puternică, un auto atentat care să fie pus pe seama fundamentaliştilor iranieni, irakieni sau libieni şi să constituie un pretext pentru dezlănţuirea unui război de coaliţie, care să primească girul Consiliului de Securitate şi al ONU. Blocurile-turn gemene ale lui World Trade Center au fost, în realitate, demolate prin implozie cu dinamită, plasată de experţii CIA în punctele cheie ale structurii clădirilor, iar Pentagonul a fost lovit de un avion uşor doar într-o aripă dezafectată, aflată în curs de reamenajare, care nu adăpostea personal, birouri şi calculatoare. Ambele acţiuni au fost puse la cale de CIA în cârdăşie cu preşedintele mason George Bush. În aprilie 2005, USAF (US Air Force, Forţele Aeriene ale SUA) a lansat un microsatelit XSS-11, care are capacitatea de a bruia sateliţii de recunoaştere şi comunicaţii ai altor naţiuni. În prezent, Statele Unite dispun de un program militar spaţial, numit „Rods from God“ (într-o traducere aproximativă Urgia lui Dumnezeu, „rod“ însemnând, la propriu, bâtă, ciomag), care urmăreşte lansarea, de la limita dintre spaţiul cosmic şi atmosferă, a unor cilindri din tungsten, titaniu sau uraniu, care să distrugă ţinte la sol, lovindu-le cu o viteză de 11.600 de km/h, impactul având forţa unei mini bombe atomice. De asemenea, se află în stadiu de experiment folosirea unor sateliţi care pot lovi cu raze laser bazele sau rachetele inamice. Aici trebuie subliniat faptul că Statele Unite au un consum imens de petrol şi că, fără petrolul din Afganistan şi Irak, puterea lor va ajunge în doi, trei ani să se destrame. În curând, SUA nu vor mai avea mercenari, aliaţi şi petrol şi s-ar putea să plece din toate ţările planetei cu coada între picioare, odată cu aliaţii lor ruşi, deoarece s-a văzut cine sunt americanii şi aliaţii lor. Consiliul de Securitate şi ONU, care sprijină acţiunile imperialiste ale americanilor şi ale aliaţilor împotriva fiinţei umane, se vor destrăma de la sine. ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, este o organizaţie mafiotă, teroristă şi imperialistă FRANCMASONICĂ în care corupţia este un sport general şi planetar. Trebuie menţionat faptul că America a intrat deja în faza de distrugere şi destrămare prin vânzările de arme de mare calibru. Aceste vânzări de armament greu au fost aprobate de fratele lui Bush, SUA fiind conduse după bunul plac al acestei familii de mafioţi. Mai mult, în 2004, secretarul de stat american Colin Powell, un alt mincinos ordinar şi criminal internaţional, a recunoscut că: „O serie de dovezi-cheie prezentate ca argument pentru intervenţia militară americană în Irak sunt false.“ Colin Powell a mai afirmat ulterior că: „Cea mai importantă parte a prezentării sale din februarie 2003, făcută în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, potrivit căreia Irakul ar fi avut laboratoare mobile pentru fabricarea armelor biologice, s-a bazat pe declaraţii false.“ Americanii au invadat rapid Irakul sperând să mai găsească armamentul chimic şi bacteriologic livrat tot de ei irakienilor în timpul războiului dintre Irak şi Iran, şi să producă astfel dovada incriminatoare că Saddam dispunea de arme de distrugere în masă. Acum, după trei ani de zile de distrugere a Irakului şi de terorizare şi masacrare a populaţiei civile, americanii şi aliaţii recunosc cu criminală seninătate că nu au avut în realitate nici o dovadă că Irakul ar fi dispus de arme de distrugere în masă. TERORISM ŞI ATENTATE

În ceea ce priveşte atentatele, acestea sunt o malefică invenţie a sovieticilor-ruşi din perioada celui de-al doilea război mondial şi erau comise de partizani ruşi, care ucideau numeroşi copii şi cetăţeni sovietici, dând apoi, cu perfidie, vina pe germani, pentru ca astfel să atragă compasiunea opiniei publice internaţionale şi să primească sprijin de la statele occidentale - hrană şi, mai ales, armament - dar şi pentru a atrage aliaţi împotriva Germaniei. ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI În Palestina lui Yasser Arafat, KGB-ul sovietic-rus a impus ca serviciul de securitate palestinian să aibă o structură dublă, respectiv Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Hamas. După cum afirmă Christopher Story, analist american în domeniul serviciilor secrete: „Hamas şi unităţile sale sunt şi au fost dintotdeauna o componentă operaţională aflată sub umbrela organizaţiei cunoscută sub numele de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.“ La mijlocul secolului al XIX-lea, anarhiştii ruşi - care în realitate erau membri ai unor grupuri masonice ce urmăreau înlăturarea ţarului şi preluarea puterii - au teoretizat dubla structurare, politică şi teroristă, a unei grupări subversive. La „suprafaţă“ se află Organizaţia, o grupare care are un rol politic, respinge formal violenţa şi practică discursul ideologizat, în vreme ce la „subsol“ se află Infernul, grupul militar secret al grupării, care este însărcinat cu asasinate, răpiri, jefuirea băncilor, traficul de arme, de droguri şi altele. Începând din perioada Internaţionalelor, toate partidele comuniste din întreaga lume, care sunt susţinute de Moscova - au avut această dublă structură în lupta clandestină pentru acapararea puterii. Grupările teroriste contemporane, precum Brigăzile Roşii, Potere Operaio, Septembrie Negru, Sendero Luminoso etc. au procedat la fel. Renumitul analist Steven Emerson subliniază, într-un articol apărut în Wall Street Journal, că: „Forţele de securitate ale lui Arafat, sub pretextul cooperării pe linie de securitate în regiunile ocupate, au ucis, torturat, răpit şi terorizat mii de palestinieni.“ Ca o paranteză, Yasser Arafat, cu ocazia participării la Forumul „Crans Montana“ din aprilie 1994, forum sponsorizat de Zaher Iskandarani şi Kamel El Kader, la care a participat şi Ion Iliescu, şi-a amintit cu nostalgie de anii de studenţie, de serile moscovite şi de Ion Iliescu, colegul său de studenţie: „Am fost colegi la Moscova [n.a. este vorba despre studiile la GRU - serviciul secret militar sovietic], numai că Iliescu, spre deosebire de mine, era şef mare.“ ÎNSCENĂRILE LUI PUTIN

Omul de afaceri rus Boris Berezovski a afirmat într-o conferinţă de presă ţinută la Londra că: „În spatele atentatelor care au făcut aproape 300 de morţi în Rusia, în august şi

septembrie 1999, s-a aflat FSB [ex-KGB], iar Vladimir Putin ştia prea bine despre acest auto atentat.“ Înscenarea auto-atentatului a avut, după Berezovski, un dublu scop: crearea unui pretext pentru atacarea Ceceniei şi creşterea popularităţii lui Putin: „Autorităţile ruse i-au acuzat mereu, fără a furniza probe, pe separatiştii ceceni de organizarea atentatelor care au dus la intervenţia armatei ruse în Cecenia. Cei din FSB erau de părere că Putin nu poate să acceadă la putere pe cale cinstită, democratică şi că o campanie teroristă, urmată de un război în Cecenia, ar crea contextul psihologic favorabil alegerilor.“ Să luăm aminte că renumitul luptător cecen Dudaev a fost ucis în timp ce vorbea la telefonul mobil. Racheta care l-a ucis pe Dudaev a fost direcţionată cu precizie către locaţia acelui telefon, prin satelit. Operaţiunea a fost pusă la cale de ruşi şi americani, iar tehnologia folosită a fost americană. COLABORAREA TERORISTĂ SUA-URSS

La vârful structurilor de conducere, infiltrate masonic, americanii şi ruşii au fost de fapt aliaţi şi atunci când iranienii au arestat şi au capturat membrii ambasadei Statelor Unite din Teheran, în anul 1987. În realitate, americanii şi ruşii organizaseră o lovitură de stat împotriva conducerii de la Teheran. Avionul care transporta militarii americani şi tehnica militară pentru instalarea centrului de comandă în apropierea capitalei iraniene, Teheran, a fost dirijat de ruşii din staţia spaţială sovietică-rusă MIR. Avionul a aterizat cu bine. La scurt timp, şase elicoptere americane, burduşite cu militari americani, au pornit spre Iran. Destinaţia era avionul deja aterizat. Elicopterele americane, dirijate de ruşii de pe staţia spaţială MIR, sau deplasat în timpul unei furtuni de nisip, pentru a nu fi detectate de radarele armatei iraniene. La aterizare, un elicopter a lovit avionul şi amândouă navele au explodat şi au luat foc. Zgomotul produs de explozia avionului şi a elicopterului, care erau pline amândouă cu muniţie şi armament, precum şi incendiul produs chiar în apropierea oraşului Teheran, au atras trupele militare iraniene, care i-au arestat pe toţi atentatorii rămaşi în viaţă. La nivelele inferioare ale serviciilor de informaţii ale armatei americane şi ruse au existat, totuşi, şi unele neînţelegeri. Vom aminti aici faptul că submarinul nuclear american Scorpion a fost torpilat de submarinele sovietice, pentru că se apropia prea mult de acestea. Cei de pe Scorpion au fost atenţionaţi de ruşi să înceteze aceste acţiuni provocatoare, dar ei nu s-au oprit şi atunci ruşii l-au torpilat. La nivelul superior al serviciilor de informaţii şi al conducerii politice a americanilor şi ruşilor s-a muşamalizat acest incident, pentru a nu se crea o psihoză anti-sovietică, deoarece în toate instituţiile statului american sunt infiltraţi, cu cunoştinţa superiorilor şi pe filieră masonică, agenţi ruşi. Un agent sovietic, Aleksei Voronin, redactor la agenţia de presă rusă Novosti din Bucureşti, a afirmat, referitor la incidentul pomenit mai sus, că: „Americanii s-au jucat în fundul gol pe lângă... organul erect.“

Noua Ordine Mondială – Lumea încotro?

Motto: „Tot ce avem nevoie este o criză majoră, iar naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.” – David Rockefeller, într-un discurs din 23 septembrie 1994 la un dineu al ambasadorilor ONU

Conducătorii lumii încearcă să convingă întreaga umanitate că singura soluţie în stabilirea şi menţinerea „păcii mondiale” este crearea Noii Ordini Mondiale, prin unificarea tuturor superputerilor lumii. În realitate, Noua Ordine Mondială înseamnă planuri masive de reducere a populaţiei, sfârşitul democraţiei şi distrugerea suveranităţii naţiunilor. Dacă aceste schimbări ar fi anunţate deschis, ar genera aproape sigur proteste masive şi violente la scară mondială. De aceea, planurile conducătorilor din umbră sunt păstrate secrete şi implementate gradat. Populaţia este masiv dezinformată prin mass-media. Utilizarea puternicelor grupuri de presiune şi a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei reţele de activişti poziţionaţi strategic şi utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru muşamalizarea adevărului şi răspândirea propagandei, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operaţiune au necesitat mult timp şi planificare. Lipsa opoziţiei substanţiale în interiorul sistemului dovedeşte, de asemenea, prezenţa unei reţele de colaboratori benevoli care au infiltrat sistemul şi prestează „munca murdară” pentru aşa-zisă Elită mondială. Deseori este greu de crezut că elitele au reuşit să-şi extindă puterea peste atât de multe posturi de control, peste spectrul combinat al economicului, politicului şi vieţii sociale. Poate aici îşi au originile scepticismul şi sintagma „teoria conspiraţiei”. Din nefericire, faptul că toate schimbările se îndreaptă într-o singură direcţie exclude posibilitatea unei coincidenţe. Oportunismul şi

conformismul sunt larg răspândite într-o societate care continuă să se elibereze de orice restricţie, inclusiv de valorile morale. Noua Ordine Mondială nu mai este astăzi un concept vag formulat. În plină criză economică, Noua Ordine Mondială devine sub ochii noştri o realitate care, treptat, prinde contur. Vă prezentăm în acest articol fapte confirmate istoric, declaraţii publice. Poate că în urmă cu 10 ani o minte sceptică ar mai fi putut categorisi aceste adevăruri drept „teorii ale conspiraţiei”. Dar astăzi, când liderii mondiali vorbesc pe faţă despre moneda unică, guvernul mondial, statul unic supranaţional, armata unică mondială, nu putem decât să ne plecăm în faţa evidenţei: planul conducătorilor francmasoni din umbră este instaurarea Noii Ordini Mondiale. Obiectivul nostru – o nouă ordine mondială Mihail Gorbaciov a fost primul lider mondial care a vorbit în mod public despre „o nouă ordine mondială”. În discursul rostit în faţa Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în 7 decembrie 1988, preşedintele Uniunii Sovietice a făcut această declaraţie profetică: „Continuarea progresului global este posibilă numai printr-o ajungere la un consens universal în acţiunile întreprinse în vederea constituirii Noii Ordini Mondiale.” În acelaşi discurs, Gorbaciov dădea glas idealului masonic pe care îl slujea: „Idealul nostru este o comunitate mondială de state, bazate pe domnia legii, state care să-şi subordoneze activităţile de politică externă legii internaţionale.” George Bush Senior (foto) a demonstrat că este un servitor dedicat al acestei „frăţii”, el fiind primul care a făcut din acest plan al Noii Ordini Mondiale principalul său obiectiv. În discursul din 11 septembrie 1990, susţinut într-o sesiune a Congresului american, George Bush rostea profetic: „Din mijlocul acestor timpuri tulburi, obiectivul nostru – o nouă ordine mondială – poate sa apară... Astăzi acea lume nouă se chiuie să se nască, o lume mult diferită de cea pe care o cunoaştem.” Tot atunci, înainte de plecarea sa la Helsinki pentru a discuta despre criza Golfului Persic cu preşedintele sovietic Gorbaciov, preşedintele George Bush şi-a exprimat speranţa ca „bazele creării unei noi ordini mondiale să fie puse la Helsinki” sub patronajul Naţiunilor Unite. La conferinţa de presă ce a urmat întâlnirii celor doi, preşedintele Bush a declarat optimist: „dacă naţiunile lumii continuă să colaboreze, vom aşeza piatra de temelie a unei ordini internaţionale care va aduce mai multă pace decât am cunoscut până acum”. Într-un alt discurs din 16 ianuarie 1991, fostul preşedinte american se referea la o Nouă Ordine Mondială în care „domnia legii să guverneze naţiunile”, iar „Organizaţia Naţiunilor Unite, devenită credibilă, să-şi folosească rolul său de menţinere a păcii cu scopul de a împlini promisiunea şi viziunea fondatorilor Naţiunilor Unite”. Boutros Boutros-Ghali, Secretar General al ONU între 1992 şi 1996, în raportul său „O agendă pentru pace” (iunie 1992) afirma fără niciun echivoc: „Timpul suveranităţii absolute şi exclusive a trecut.” Aceasta deşi articolul 2, Secţia 7 a Cartei Naţiunilor Unite interzice intervenţia ONU în „chestiuni care ţin în mod esenţial de jurisdicţia internă a fiecărui stat”.

Consens sau cucerire? De-a lungul timpului multe personalităţi politice, care au jucat roluri cheie în istorie, au făcut declaraţii despre Noua Ordine Mondială. Edward Mandell House (1858-1938), cunoscut drept Colonelul House, unul dintre cei mai puternici oameni ai politicii americane, susţine într-un discurs din 15 decembrie 1922 ideea unui guvern mondial, idee pe care o actualizează în revista Foreign Affairs: „adevărata problemă este astăzi cea a unui guvern mondial”. Edward Mandell House a fost consilierul personal al preşedinţilor Woodrow Wilson şi Franklin D. Roosevelt, apropiat al dinastiei bancare Morgan şi al puternicelor familii financiare europene. Se credea despre el că este reprezentat al consorţiul Rothschild. Sub influenţa sa, preşedintele Wilson a acceptat proiectele de introducere a taxei pe venit, precum şi crearea Rezervei Federale. Edward Mandell House este cel care reorganizează Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE) – Council of Foreign Relations (CFR). O altă figură cheie în ofensiva Noii Ordini Mondiale este James Paul Warburg, membru al Clubului Bilderberg, consilier al lui Roosevelt, fiul lui Paul Warburg – autor al Federal Reserve Act – şi nepot al lui Max Warburg – finanţatorul lui Hitler. În 17 februarie 1949, acesta declara: „marea problemă a timpului nostru nu este dacă putem crea o lume unitară, ci dacă această lume poate fi creată prin mijloace paşnice. Vom avea un guvern mondial, indiferent că vrem sau nu. Problema este doar dacă acest guvern va fi instaurat prin consens sau prin cucerire”. Clanul Rockefeller În filele istoriei Americii, numele familiei Rockefeller este omniprezent. Rockefeller activează în domeniul petrolului (Standard Oil Company, astăzi Exxon Mobil, a avut multă vreme monopol asupra acestei pieţe), în cel bancar, dar are şi numeroase fundaţii, deţine uriaşe clădiri în New York şi chiar o universitate. John D. Rockefeller (18391937), fost guvernator al Virginiei de Vest, senator SUA, este considerat a fi cel mai bogat om al tuturor timpurilor. Acesta a donat importante sume de bani pentru constituirea Consiliului Relaţiilor Externe (CRE). Urmaşul său, David Rockefeller (foto), a devenit în 1949 cel mai tânăr director pe care l-a avut vreodată CRE şi a ajuns apoi, la scurtă vreme, preşedinte al acestei organizaţii globaliste. În prezent este preşedinte onorific. Chester Ward, amiral şi fost judecător în Marina Militară SUA, membru în CRE timp de 15 ani afirma: „scopul principal al CRE este slăbirea suveranităţii SUA şi a independenţei naţionale şi supunerea ei unui guvern unic mondial”. Nelson Rockefeller (1908-1979) a fost guvernator al statului New York (1959-1973) şi apoi cel de al 41-lea vicepreşedinte al SUA (1974-1977), în timpul mandatului preşedintelui Gerald Ford. Într-un articol intitulat „O chemare la construirea unei Noi Ordini Mondiale”, publicat în New York Times în februarie 1962, acesta afirma: „Naţiunile Unite nu au fost şi nu sunt capabile să aducă o Nouă Ordine Mondială, cerută de evenimentele actuale. Este necesar ca SUA să preia conducerea tuturor popoarelor şi

să pună în practică conceptele şi aspiraţiile de suveranitate naţională printr-o viziune federală.” În acelaşi an, în articolul „Viitorul federalismului”, Nelson Rockefeller subliniază că evenimentele curente cer instalarea Noii Ordini Mondiale. Cităm: „Există o febră a naţionalismului... însă statul-naţiune este tot mai puţin capabil să-şi îndeplinească sarcinile politice internaţionale.” În timpul campaniei electorale prezidenţiale din 1968, Nelson Rockefeller pledează: „ca preşedinte aş face toate eforturile pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale”. În 1974, conform unui raport Associated Press, acesta reafirmă că va lupta pentru crearea unei Noi Ordini Mondiale. Lumea se teme de necunoscut Nelson Rockefeller a fost susţinut şi consiliat de un alt personaj cheie: masonul Henry Alfred Kissinger, participant la ritualurile satanice de la Bohemian Grove, membru Shriner. În prezent acesta este membru în conducerea celor trei mari organizaţii globaliste care reprezintă Noua Ordine Mondială: Consiliul pentru Relaţii Externe, Grupul Bilderberg şi Comisia Trilaterală. Kissinger a fost secretar de stat al SUA în timpul lui Richard Nixon şi al lui Gerald Ford, consilier pe probleme de securitate naţională, implicat în războiul din Vietnam şi în bombardarea Cambogiei de către SUA. El a condus toate acţiunile militare americane şi ale CIA în întreaga lume în perioada 1969-1977. Henry Kissinger (foto) declara la conferinţa grupului Bilderberg din Evian, Franţa, în 1991: „Azi, America ar fi scandalizată dacă trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea (referindu-se la protestele din 1991). Mâine – ea ne va mulţumi! Asta este cu atât mai evident dacă li s-ar spune că există o ameninţare externă, o invazie extraterestră sau de ordin terorist, fie ea reală sau doar declarată, care ar ameninţa existenţa Americii. În acest fel, toate popoarele lumii ne vor ruga să îi scăpam de această nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunăvoie în favoarea garantării bunăstării şi a siguranţei de către Guvernul Mondial.” În iulie 1993, Henry Kissinger scria în Los Angeles Times despre NAFTA (Tratatul de Comerţ Liber din America de Nord): „Ceea ce Congresul va avea în faţă nu va fi doar o convenţională înţelegere comercială, ci chiar arhitectura unui nou sistem internaţional, primul pas în instaurarea Noii Ordini Mondiale.” În 1985, în săptămânalul Human Events din Washington, Norman Cousins, preşedinte de onoare al Grupului Bilderberg, spunea: „Guvernul mondial apare. Este inevitabil. Niciun argument favorabil sau nefavorabil nu poate schimba acest fapt.” Preşedinţii americani ai Noii Ordini Mondiale Robert Kennedy şi Richard Nixon nu ies din tiparul Noii Ordini Mondiale. „Cu toţii vom fi judecaţi după măsura efortului de a contribui la construirea Noii Ordini Mondiale,” susţinea Robert Kennedy în 1967. „Dezvoltarea unei gândiri coerente a regiunii Asiei este reflectată în dispoziţia de a considera problemele în termeni regionali şi de a trece apoi la necesităţile de dezvoltare a unei Noi Ordini Mondiale,” declara Richard Nixon, în octombrie 1967. În 1972, în timpul unei vizite în China a preşedintelui Nixon şi a

întâlnirii cu premierul chinez Chou En-lai, Nixton închină un toast pentru „speranţa pe care fiecare dintre noi o nutreşte de a construi o Nouă Ordine Mondială”. În 1968, Richard Gardner, fost asistent delegat al Secretariatului de Stat spune: „Sfârşitul dă târcoale suveranităţii naţionale, erodând-o fărâmă cu fărâmă, provocându-ne mai puternic să făurim o ordine mondială.” În articolul „Greul drum spre Ordinea Mondială”, apărut în 1974 în Foreign Affairs, Gardner a declarat: „Pe scurt, casa ordinii mondiale va trebui construită de la temelie spre vârf şi nu invers. Va părea asemeni unei mari, explozive, zgomotoase confuzii, pentru a folosi faimoasa descriere a realităţii, exprimată de William James, dar un ocol dat suveranităţii naţionale, erodând-o bucată cu bucată, va realiza mult mai mult decât învechitul asalt frontal.” În acelaşi registru se înscriu şi declaraţiile lui George Soroş făcute la Forumul Economic de la Davos, Elveţia, din 27 ianuarie 1995: „Lumea are nevoie de o Nouă Ordine Mondială şi vă avertizez că urmează o perioadă de puternică dezordine în întreaga lume.” „Până în 2020 va exista un guvern mondial unic”, susţine Ray Kurywell, în 1999. Richard Gardner era un apropiat al lui Zbigniew Brzezinski (foto), cel care împreună cu David Rockefeller a fondat Comisia Trilaterală, împlinind astfel directiva stabilită în cadrul întâlnirii Grupului Bilderberg din 1972. Brzezinski, un „profet” sclipitor al idealismului unei lumi unite, a fost profesor la Universitatea Columbia şi este autor al câtorva cărţi ce au servit drept „ghiduri în materie de politică” pentru Comisia Trilaterală. Brzezinski a ocupat funcţia de prim director executiv al Comisiei, din momentul debutului acesteia în 1973 până la sfârşitul anului 1976, când a fost numit asistent prezidenţial în probleme de Securitate Naţională de către preşedintele Jimmy Carter. În ianuarie 1977, Comisia Trilaterală a avut întâlnirea plenară anuală în Tokyo, Japonia. Carter şi Brzezinski nu au putut participa, fiind ocupaţi cu procesul de reorganizare la Casa Albă. Cu toate acestea au trimis scrisori personale adunării, scrisori ce au fost republicate de Trialogue, revista oficială a Comisiei. Iată un fragment din scrisoarea lui Carter: “Împărtăşim nelinişti comune în ceea ce priveşte economia, politica şi securitatea, îngrijorări ce fac logică urmărirea unei crescânde cooperări şi înţelegeri. Şi această cooperare este esenţială, nu numai celor trei regiuni ale noastre, ci şi în procesul global de obţinere a unei mult mai juste şi echitabile ordini mondiale.” Aceeaşi idee o subliniază şi Brzezinski: „Rămân convins că, în chestiunile arhitecturale impresionante de astăzi, colaborarea regiunilor noastre este de o necesitate extremă. Această colaborare trebuie să fie dedicată şlefuirii unei mult mai juste şi echitabile ordini mondiale. Aceasta va necesita un proces prelungit, dar cred că putem privi înainte cu încredere şi putem fi mândri de contribuţia pe care Comisia o aduce.” Într-o declaraţie mai recentă, Brzezinski afirmă: „regionalizarea se desfăşoară conform planului Comisiei Trilaterale, având ca scop convergenţa gradată a Estului şi Vestului către un Guvern Unic Mondial. Suveranitatea naţională nu mai este un concept viabil”. Comisia Trilaterală, care reuneşte lideri din Europa occidentală, America de Nord şi Japonia se vrea o „agenţie particulară” cu scopul declarat la înfiinţare, în 1973, de a realiza o cooperare între cele trei regiuni „în cadrul unei noi ordini mondiale”. Despre globalism

În 15 decembrie 1987, senatorul american Jesse Helms, unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni de dreapta din Statele Unite, care a făcut parte din Senatul SUA timp de 30 de ani, a tras un semnal de alarmă. Cele afirmate de el în discursul său au fost probate în scurt timp: „O examinare atentă a ceea ce se petrece în spatele uşilor închise arată că grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit, acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg, etc. sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale [...] Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism [...] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filozofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică”. Ideologie Născut la mijlocul secolului trecut, capitalismul financiar internaţional a fost dintotdeauna dedicat conceptului de „economie globală”, controlată din marile centre financiare. Într-o monumentală „Istorie a lumii din timpurile noastre”, de peste 1300 de pagini, intitulată „Tragedie şi speranţă”, apărută în 1966 – Carroll Quigley, profesor la Universitatea din Georgetown, analizează modul şi mijloacele prin care „confreria financiara internaţională” şi-a propus încă din 1914 „nici mai mult nici mai puţin decât să creeze un sistem mondial de control financiar în mâini private, în stare să domine sistemul politic al fiecărei ţări şi întreaga economie mondială”. Mărturiile lui Carroll Quigley, care a fost profesorul preşedintelui american Bill Clinton la Universitatea Georgetown, devenind mentorul său, sunt cu atât mai importante, cu cât Quigley afirmă că el însuşi face parte din cercurile de putere care controlează finanţele mondiale: „Cunosc operaţiunile acestei reţele, deoarece am studiat-o timp de 20 de ani şi chiar mi-a fost permis timp de doi ani, la începutul anilor 60, să îi studiez documentele şi înregistrările secrete. Sunt de acord cu marea majoritate a scopurilor sale şi am fost, pe parcursul vieţii mele, un apropiat al acesteia precum şi al instrumentelor sale de acţiune.” Iată câteva dintre afirmaţiile sale: „Puterea capitalismului financiar va avea un rol transcedental, care este nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unui sistem de control financiar mondial în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al fiecărei ţări şi economia lumii, ca pe un întreg”. Marile familii de bancheri americani şi europeni, precum Rothschild, Morgan, Warburg joacă de asemenea un important rol în planul Noii

Ordini Mondiale. După Carroll Quigley aceştia au creat „un singur sistem financiar la scară mondială care manipulează cantitatea şi fluxurile de capital aşa încât sunt capabili să influenţeze, sau chiar să controleze guvernele, pe de o parte, şi industriile, pe de altă parte.” Într-o carte despre Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite, „Creatura din Insula Jekyll”, autorul american Edward Griffin afirmă: „Expresii cum ar fi mecanisme de coordonare monetară, ordinea economică mondială modernă, convergenţa valorilor politice, sau noua ordine mondială nu au un înţeles foarte concret. Ele îi sună plăcut şi nevinovat omului de rând. Totuşi, pentru cei care cunosc dedesubturile, ele sunt expresii codificate, care au un înţeles specific: înlăturarea suveranităţii naţionale şi crearea guvernului mondial.” Aceeaşi idee o regăsim şi la H. G. Wells, socialist fabian, care afirmă în cartea sa „Conspiraţia la vedere”: „Lumea politică trebuie să slăbească, să încorporeze sau să înlăture guvernele existente. Va fi o religie mondială, întreaga populaţie a lumii va deveni o nouă comunitate umană.” Primul proiect modern al unei federaţii mondiale apare în timpul perioadei de declin a imperialismului colonial european (1884-1914). El aparţine lui Cecil Rhodes, unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni politici ai Imperiului Britanic din acea perioadă. Rhodes şi un grup de prieteni au pus bazele unei societăţi secrete, care îşi propunea extinderea Imperiului Britanic şi organizarea lui într-un sistem federal mondial, garant al păcii lumii. Membrii grupului sperau să atragă Statele Unite în viitoarea ordine mondială, ba chiar să transforme Washingtonul în capitala plănuitei federaţii imperiale. Societatea secretă a lui Cecil Rhodes a fost treptat internaţionalizată, ieşind „la lumină” printr-o reţea de influente „Grupuri ale Mesei Rotunde”. În 1919, grupul din Anglia a înfiinţat Royal Institute of International Affairs (RIIA), a cărei ramură americană a fost şi este CRE. „Pe această bază” – precizează Carroll Quigley – „s-a dezvoltat în secolul XX o structură de putere între Londra şi New York a cărei influenţă s-a răsfrânt puternic în viata universitară, presa şi politica externă.” Carroll Quigley, vorbind despre puterea colosală a unui anumit grup de bancheri, afirma: „Scopul acestui grup de bancheri este acela de a crea un sistem mondial care să depună controlul financiar al acestei lumi în care trăim, în mâna câtorva indivizi. Ei doresc de asemenea să domine economia mondială şi sistemul politic al fiecărei ţări. Această Nouă Ordine se doreşte a fi controlată în manieră feudală, prin intermediul băncilor centrale ale lumii şi prin tratate secrete. Această reţea care este una cu Grupurile Mesei Rotunde, nu are nicio aversiune de a colabora destul de des cu diferite grupuri, chiar comuniste.” Liga Naţiunilor, FMI, Banca Mondială, ONU Un alt proiect de guvernare mondială a fost introdus sub paravanul Ligii Naţiunii, înfiinţată la Paris, pe data de 28 aprilie 1919. Preşedintele american Woodrow Wilson, promotorul entuziast al Ligii, n-a putut însă convinge Senatul american de multiplele aşazise avantaje pe care le prezenta chipurile pentru Statele Unite un organism suprastatal internaţional. Spre dezamăgirea lui Wilson şi a cercurilor mondialiste (în special cele finanţate de Andrew Carnegie), Statele Unite nu s-au alăturat Ligii, ceea ce a transformato într-o organizaţie „de mucava”. Cel ce îi va succeda lui Wilson la preşedinţia Americii, republicanul Warren G. Harding va pune punctul pe i: „un superguvern mondial este

împotriva a tot ceea ce noi consideram demn de admirat, el nu poate primi încuviinţarea Republicii noastre”. „Anihilarea” Ligii Naţiunilor de către Senatul american i-a adus pe promotorii guvernului mondial cu picioarele pe pământ. Ei au înţeles că omenirea nu era pregătită să accepte dintr-o dată o confederaţie mondială. Pentru atingerea obiectivului final nu putea fi urmată decât o strategie graduală a „micilor paşi” – simbolul socialiştilor fabiani este broasca ţestoasă. Încă din 1939, unii dintre arhitecţii americani ai viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (mulţi dintre ei membri CRE), reuniţi în influenta Comisie de Studiu a Organizării Păcii (CSOP), propuneau stabilirea unui număr de sisteme regionale – Statele Unite ale Europei, un Sistem asiatic, şi o Uniune Pan Americană, reunite într-o confederaţie mondială. „Este necesar – apreciau membrii comisiei – să recunoaştem inadecvarea statului naţional în actualele condiţii de interdependenţă economică şi culturală; în consecinţă, lumea este pusă în faţa a două alternative: un imperiu a la Hitler sau o federaţie mondială, singura compatibilă cu democraţia.” Încă un pas în direcţia implementării Noii Ordini Mondiale a fost acordul Bretton Woods, adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internaţional după al Doilea Război Mondial. El stabilea un sistem de management monetar, dictând regulile pentru schimburile comerciale şi financiare între ţările industrializate. Aşa au fost create Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ca organisme menite „să garanteze stabilitatea financiară şi creşterea economică la nivel internaţional”. „Părinţii lor fondatori” sunt John Maynard Keynes, un proeminent economist englez, adept al ideilor socialiste fabiane, şi americanul Harry Dexter White, care era secretar adjunct al Trezoreriei americane, dar care s-a dovedit ulterior a fi spion sovietic. De la bun început, cele două instituţii au stârnit reacţii critice. S-a invocat argumentul că, pe lângă obiectivul oficial, cele două organizaţii aveau şi o misiune „internaţionalistă”: „Existau, fără îndoială, şi alte raţiuni pentru care comuniştii au primit cu entuziasm înfiinţarea FMI şi a Băncii Mondiale” – afirmă Edward Griffin în „Creatura din Jekyll Island” – „în ciuda faptului că Uniunea Sovietică nu s-a alăturat organizaţiilor. Scopul lor era să creeze o monedă mondială, o bancă centrală mondială şi un mecanism de control al economiilor tuturor naţiunilor. În acest scop, Statele Unite urmau să cedeze, în mod necesar, poziţia lor dominantă. De fapt, ar fi trebuit reduse doar la o parte din întregul colectiv. O situaţie care se potrivea de minune cu planul sovietic.” Aranjamentul de la Bretton Woods mulţumea atât marile carteluri bancare, cât şi pe politicieni, întrucât urma să anuleze folosirea aurului ca baza a schimburilor valutare internaţionale. În joc intră, din 1945, Organizaţia Naţiunilor Unite. Semnificativ este faptul că sediul ONU din New York a fost construit pe un teren donat de David Rockefeller. Despre ONU am mai vorbit în acest articol, în contextul declaraţiilor făcute de Bush, Gorbaciov şi Boutros Boutros-Ghali. Bill Clinton şi Noua Ordine Mondială În 1993, Noua Ordine Mondială a fost recunoscută public drept un principal obiectiv naţional de către social-democratul Bill Clinton. Preşedintele Clinton a fost bursier Rhodes; este francmason, membru al Comisiei Trilaterale şi membru al CRE. De asemenea, a participat la întâlnirile grupului francmasonic Bilderberg, care au loc în fiecare an, când într-o ţară, când în alta.

Ce înseamnă că Bill Clinton a fost bursier Rhodes? Cecil Rhodes, finanţat de bancherii Rothschild, a stors o avere din minele de aur şi diamante din Africa de Sud. A avut toată viaţa două dorinţe: să-şi mărească averea şi să subjuge toate naţiunile lumii într-o singură mare colonie a vorbitorilor limbii engleze. Prin testament, el a înfiinţat o bursă pentru tinerii vorbitori de limba engleză, care să se dedice realizării dorinţei lui. Un bursier Rhodes este un ostaş care luptă pentru realizarea guvernului francmasonic mondial. „Dintre cei 1372 de bursieri Rhodes americani până în 1953”, scrie Rene Wurmser, „431 au ocupat posturi înalte în învăţământ (31 dintre ei au fost preşedinţi la diverse universităţi), 113 au ocupat posturi în guvern; 70 au ocupat posturi în presă şi la radio şi 14 au fost şefii altor fundaţii.” Atât George Bush, cât şi Bill Clinton, aparţin aceluiaşi ordin secret masonic şi astfel probabil că au manipulat schimbarea preşedintelui. Bush participa de fapt la o campanie politică în vederea pierderii preşedinţiei. Globaliştii au considerat că este perioada cea mai favorabilă democraţiei: prin manipulare, sistemul democratic a instalat un lider mondial, socialist New Age, care mai deţinea şi o putere charismatică în genul lui John F. Kennedy şi care era cu totul la dispoziţia lor. În timpul guvernării lui Bill Clinton, socialiştii Noii Ordini Mondiale au ieşit din anonimat, intrând în lumina reflectoarelor în parlamentul Statelor Unite. „Practic ne redefinim ideile neschimbate după care ne-am ghidat de la început,” declara preşedintele Bill Clinton. Trebuie doar să ne uităm la metodele politice ale lui Clinton cu privire la strategia economică a cheltuielilor şi taxelor, pentru a realiza că libertatea şi independenţa erau obiectivele care se doreau a fi minimalizate, dacă nu chiar distruse. În cei mai simpli termeni, administraţia Clinton se reducea la transferul – de inspiraţie socialistă – de avere precum şi la un guvern federal care controla afacerile americane, sănătatea, educaţia. Pentru acest guvern federal, „familia americană” era o afacere ca oricare alta pe care dorea să o controleze. Acţiunile lui Clinton demonstrează că el a intenţionat mai mult decât o reînnoire sau o reformă: el a dorit de fapt să creeze o nouă societate controlată de un guvern socialist mare. Administraţia Bush continuă cu sârg munca de implementare a Noii Ordini Mondiale. Doar frunzărind ziarele de azi remarcăm folosirea intensă a sintagmei „Noua Ordine Mondială”. Criza economică este fundalul pe care importanţi oameni politici, ce se află în poziţii strategice, ies la rampă cu declaraţii despre planurile elitei: Timothy Geithner, preşedintele Băncii Federale din New York, cere implementarea unui organism unic de control al băncilor de pe întreaga planetă. Jeffrey Garten, membru CRE, solicită crearea Autorităţii Monetare Globale, de fapt o dictatură financiară globală. Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei cere un „guvern financiar mondial”. Subiectul este extrem de vast şi acest articol este departe de a fi exhaustiv. Internetul oferă sute de mii de pagini de informaţii despre planurile elitei, despre francmasonerie şi Noua Ordine Mondială. Tot mai multe filme, realizate de oameni curajoşi, demască planurile diabolice ale celor care ne conduc din umbră. (Vă recomandăm călduros să vizionaţi, dacă nu aţi făcut-o deja, documentarul lui Alex Jones, Joc Final)

Noua Ordine Mondială nu este o povestire fantastică, futuristă, speculativă, profetică, ci o realitate a lumii în care trăim. Mecanismele şi pârghiile istoriei au fost modificate şi iată că un joc Monopolly la scară foarte mare a fost jucat: cu bani reali, cu schimburi de proprietăţi reale, iar învingătorii şi învinşii sunt la fel de reali.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful