Genul dramatic

Genul dramatic cuprinde toate operele literare, în proză sau în versuri, menite a fi reprezentate
pe scenă, în care întâlnim dialogul ca mod de expunere caracteristic. Opera dramatică are următoarele trăsături: - este scrisă cu un scop precis și anume de a fi pusă în scenă; - este alcătuită din replicile personajelor și indicațiile scenice (didascalii) ce cuprind sugestii ale autorului privitoare la decor, la gestica și mimica actorilor și chiar la costume. Indicațiile scenice se pun între paranteze - întâmplările nu sunt relatate, ci se desfășoară în fața cititorului; - dialogul este singurul mod de expunere - are o structură aparte fiind împărțită în acte și scene. - are o acțiune ce se desfășoară pe momente ale subiectului - incipitul ex-abrupto introduce direct în miezul faptelor, totul concentrându-se în grandoarea conflictului, ce face ca toate personajele să interacţioneze ; - expoziţiunea este în afara textului artistic propriu-zis - in “O scrisoare pierdută”, lista de personaje conţine informaţii despre locul desfăşurării acţiunii: “în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, despre situaţia iniţială a personajelor. - finalul este plin de efect, menit să surprindă sau să impresioneze, prin lovituri de teatru.

COMEDIA
apartenenta textului la genul dramatic, specia comedie (repere) Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care înfățișează personaje, întâmplări sau moravuri într-un mod care strârnește râsul. Are un deznodământ fericit și un puternic sens moralizator, deoarece: “prin râs se îndreaptă moravurile”(Moliere). Comedia declanşează reacţii afective variate, “de la zâmbet la râsul în hohote.” Opera O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire în timpul unei campanii electorale pentru Camera Deputaţilor. In comediile sale, Caragiale rămâne fidel propriei concepţii,conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se demască prostia,incultura, demagogia. Această operă aparține genului dramatic deoarece a fost scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, e structurată în acte și scene, pe lângă textul propriu-zis apar indicațiile scenice ale autorului, are acțiune și personaje, spațiul și timpul cunosc anumite limite, conflictul dramatic este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, dialogul e modul de expunere de bază, iar conținutul de idei al operei e pus în evidență prin jocul actorilor, prin viziunea regizorală, prin decoruri,costume etc. Între speciile genului dramatic,O scrisoare pierdută”este o comedie deoarece stârnește râsul, ilustrează categoria estetică a comicului, cu variatele lui fete: comicul de situație, comicul de caracter, comicul de limbaj, comicul numelor și comicul de intenție. Sub haina râsului se ascund ironia,sarcasmul și persiflarea, iar conflictul urmărește discordanța dintre aparență și esență. Deznodământul e vesel.

Titlul –sintetizează intriga; folosește art. neh o, sugerând că este vorba de una dintre multele scrisori de dragoste trimise de Ștefan Tipătescu lui Zoe Trahanache. Piesa prezintă istoria acestei scrisori care schimbă situații, dinamizează neașteptat destinele participanților la acțiune. Prin dispariții repetate și eforturile personajelor de a o recupera, ea se transformă în sursă a comicului de situație. Document politic și instrument de șantaj pentru Cațavencu, probă compromițătoare pentru Tipătescu și Zoe, o simplă plastografie în viziunea lui Trahanache, scrisoarea este pierdută și găsită, dinamizând întreaga piesă. Tema - piesa reprezintă o comedie de moravuri, ilustrând dorința de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea deputaților. Astfel, se nasc conflicte între reprezentanții opoziției (Nae Cațavencu și grupul de intelectuali independenți: Popescu, Ionescu, popa Pripici) și reprezentanții guvernului (Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache, Zaharia Trahanache, Tache Farfuridi, Iordache Brânzovenescu). Structura – compziție: subiectul operei se prezintă structurat pe acte și scene. Un act este delimitat de celelalte prin schimbarea decorului. Scena este delimitată de intrarea sau ieșirea unui personaj. Opera dramatică are o acțiune ce se desfășoară pe momente ale subiectului, acțiune determinată de declanșarea conflictului dramatic. ACTUL I – elemente deictice: la sfârșitul secolului al XIX-lea, în capitala unui județ de munte. Sunt organizate alegeri pentru Camera Deputaților, iar cu acest prilej are loc conflictul dintre Cațavencu, aspirant la o funcție politică, și grupul fruntaș al conducerii locale. (Expozițiunea) Pentru a-și forța adversarii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, preferatul conducerii, Cațavencu recurge la șantaj. Instrumentul de șantaj este o scrisoare de amor pierdută și găsită de un „cetățean turmentat” de la care este sustrasă de către Cațavencu. Această scrisoare contribuie la generarea și menținerea tensiunii dramatice.(Intriga) Zoe și Tipătescu sunt averizați că, în lipsa susținerii electorale, textul va fi publicat. Zoe face presiuni în vederea propunerii drept candidat a lui Cațavencu. ACTUL al II - lea – Trahanache este înștiințat de existența scrisorii, dar este convins că scrisoarea nu este autentică. Încercările lui Pristanda de a găsi scrisoarea eșuează, iar prefectul Tipătescu decide, în mod arbitrar, arestarea lui Cațavencu. Zoe este cea care restaurează ordinea, dându-i drumul și încredințându-l că va fi ales. Când totul părea rezolvat, Farfuridi și Brânzovenescu își bănuiesc aliații de trădare și trimit o anonimă la București, denunțându-i. De la București se cere, fără explicații, trecerea pe lista de candidați a unui oarecare Agamemnon Dandanache. (Desfășurarea acțiunii) ACTUL al III-lea – sunt prezentate discursurile candidaților – Cațavencu își prezintă atitudinea vizavi de dezvoltarea industriei, iar Farfuridi se pronunță asupra revizuirii Constituției. Discursurile sunt însă confuze. Actul de încheie în plină agitație, Trahanache făcând propunerea candidaturii lui Agamemnon, știrea provocând încăierarea alegătorilor. Cu acest prilej, Cațavencu își pierde pălăria în căptușeala căreia ascunsese scrisoarea (Punctul culminant) ACTUL al IV-lea – Documentul este găsit tot de cetățeanul turmentat, care ajunge la Zoe, readucând armonia în micul oraș. Sosit de la București, Dandanache este ales în unanimitate. Mai mult, se află că el a ajuns să fie propus candidat utilizând același intrument de șantaj. În final, Nae Cațavencu prezidează banchetul în cinstea lui Dandanache. Pe fondul unei atmosfere de sărbătoare, Cațavencu ține un discurs în cinstea vechilor adversari. (Deznodământ) Compoziția - Comedia "O scrisoare pierdută" se definește printr-o artă excepțională a compoziției care îl particularizează pe Caragiale în întreaga noastră literatură națională. Pe lângă conflictul fundamental - pierderea scrisorii, care dă operei unitate de acțiune și compoziție - se manifestă și alte conflicte secundare, cum ar fi anunțarea numelui candidatului de la Centru (Agamemnon Dandanache), tocmai când Zoe hotărâse alegerea lui Cațavencu și situația părea rezolvată.

Din momentul pierderii scrisorii de amor, conflictul se amplifică din ce în ce mai tare, situatiile fiind construite gradat, procedeu artistic cunoscut sub numele de tehnica bulgărelui de zăpadă. Eugen Ionescu, în lucrarea "Portretul lui Caragiale", face o adevărată radiografie a personajelor din comedii: "Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăți. Ceea ce îl particularizează este virulența excepțională a criticii sale. Într-adevăr, omenirea, asa cum ne e înfățișată de acest autor, pare a nu merita să existe. Personajele sale sunt niste exemplare umane în așa măsură degradate, încat nu ne lasă nicio speranță. *...+ Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo alta idee, *...+ aceste personaje cu conștiința uimitor de liniștită sunt cele mai josnice din literatura universală". Aceasta viziune a personajelor comice este confirmată de Caragiale insusi, care se intreba ironic: "de vreme ce avem cap, la ce ne-ar mai sluji inteligenta?".

Sursele comicului în "O scrisoare pierdută"
Principala modalitate de caracterizare a personajelor și de construire a situatiilor în care sunt puse îl constituie comicul. Deosebirea dintre comic și umor constă în faptul că umorul stârnește râsul, folosind ironia, fără să-și propună să îndrepte defectele oamenilor, adică nu are caracter moralizator, pe când comicul apelează, pe lângă ironie, la satiră, care deseori este virulentă, ori la sarcasm, stârnind hohote puternice și profunde, având drept scop stigmatizarea și îndreptarea trăsăturilor negative ale societății sau ale oamenilor. I.L.Caragiale satirizează moravuri grave ale societății, falsificarea alegerilor politice, demagogia, șantajul, prostia, ipocrizia, cu intenția de a contribui la îndreptarea lor, fiind adeptul cugetării clasice: "ridendo castigat mores" ("râsul îndreaptă moravurile"). Caragiale însuși a exprimat aceasta concepție, fiind convins că "nimic nu arde pe ticăloși mai mult ca râsul". Principalele surse ale comicului în opera "O scrisoare pierduta" de I.L.Caragiale sunt: - Comicul de caracter - conturează personaje ridicole prin trăsături negative, stârnind râsul cu scop moralizator. Ion Luca Caragiale creează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale negative, fapt pentru care Garabet Ibraileanu afirmă că autorul face concurență "stării civile". De exemplu, tipul încornoratului este ilustrat de Zaharia Trahanache, tipul parvenitului și al demagogului este întruchipat de Nae Cațavencu, tipul prostului, de Farfuridi și Branzovenescu, tipul servilului incult, de Ghiță Pristanda, iar Agamemnon Dandanache acumulează toate trăsăturile negative ale tuturor celorlalte personaje: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia. Personajele lui Caragiale sunt exponente tipice ale clasei umane în orice timp și societate și diferă prin statut social, temperament, intelect sau limbaj. Personajele lui Caragiale sunt actuate si astazi. - Comicul de nume - Caragiale are un rafinament aparte în alegerea numelor, sugerând prin ele nu numai o trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter: o Zaharia Trahanache - zahariseala (ramolisment) și facila modelare a eroului de "enteres"(trahana = cocă moale); sugerează decrepitudinea personajului, tendinţa acestuia spre amânare, tergiversare. o Stefan Tipătescu - june-prim, cuceritor de inimi, amorez (tip); o Ghiță Pristanda - servil, umil față de șefi, fără personalitate (pristanda = joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte și alta, conform strigăturilor și comenzilor unui conducător de joc); o Nae Cațavencu - ipocrit, demagog (cațaveică = haină cu două fețe) și palavragiu (cață = mahalagioaică);

o

o

o

Farfuridi si Branzovenescu - cuplu de imbecilitate, dependenti unul de altul, fiindu-si numai unul altuia de folos (farfuria si branza), rezonanţe culinare, sugerează inferioritatea, vulgaritatea. Agamemnon Dandanache - construieste o adevarata strategie a santajului, urmarindu-si interesul cu orice pret si provocand numeroase incurcaturi. Agamemnon este numele viteazului razboinic, strateg si conducator grec de osti si dandana - incurcatura, belea, bucluc; Cetateanul turmentat - alegatorul anonim, ce traieste abureala alegerilor necinstite, de care bietul om este ametit, avand o unica nedumerire: "Eu cu cine votez?".

- Comicul de limbaj este si un mijloc de caracterizare ce-l individualizeaza net pe Caragiale in intreaga literatura romana. Scriitorul nu construieste fraze ample, suprimand tot ceea ce i se parea de prisos, tot ceea ce ar fi ingreunat receptarea imediata si clara a ideilor exprimate. Pentru imbogatirea limbii, Caragiale foloseste foarte multe neologisme, pe care le alege cu atata pricepere si le imbina cu atata maiestrie cu expresiile si cuvintele populare, incat ele au devenit memorabile si indispensabile in limba romana. SURSELE COMICULUI DE LIMBAJ în O scrisoare pierdută 1. TICUL VERBAL (deprinderea ridicolă de a rosti, în mod inconştient şi fără adecvare la contextul de comunicare, un cuvânt sau o expresie). - “stimabile”; “Ai puţintică răbdare!” (Trahanache) - “Daţi-mi voie!” (Farfuridi) - “Eu cu cine votez?” (Cetăţeanul turmentat) - “curat” (Ghiţă Pristanda) - “neicusorule”, “puicusorule” (Agamiţă Dandanache) 2. STÂLCIREA NEOLOGISMELOR ŞI A CUVINTELOR OBIŞNUITE - neologisme: “enteres” (Trahanache), “bampir” (Pristanda), “nifilist” (Farfuridi) etc. - cuvinte obişnuite: “famelie” (Pristanda), “dumneei” (Pristanda, Caţavencu) etc. - vorbirea peltică: “ţe” (“ce”), “ziţe” (“zice”), “birza” (“birja”) etc. (Dandanache) - expresia latinească stâlcită: “oneste bibere” ( Caţavencu: “a bea cinstit”, în loc de “oneste vivere” – a trăi cinstit) 3. ÎNŢELEGEREA GREŞITĂ A CUVINTELOR - “anonimă” (Farfuridi; cu sensul de “semnată”). 4. NONSENSUL (exprimare lipsită de înţeles) obţinut prin negarea primului enunţ prin cel de al doilea. - “Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” (Caţavencu) etc. 5. TRUISMUL (banalitate, constatare de ordin general). - “un popor care nu merge înainte stă pe loc” (Caţavencu) etc. 6. PLEONASMUL (alăturarea a doi termeni cu acelaşi înţeles). - “nu dau voie să-şi permită” (Trahanache) etc. 7. TAUTOLOGIA (folosirea repetată a aceluiaşi cuvânt, cu funcţii sintactice diferite sau cu aceeaşi funcţie sintactică). - “vezi tânăr, tânăr dar copt” (Trahanache) etc. 8. CACOFONIA (crearea unei dizarmonii fonice prin alăturarea unor sunete). - “va să zică că nu le are” (Trahanache) 9. ETIMOLOGIA POPULARĂ (înţelegerea greşită a unui cuvânt, datorată confuziei radicalului acestuia)(stâlcirea unor neologisme, cărora li se atribuie un radical apropiat ca formă şi mai familiar vorbitorului); atracţie paronimică.

- “capitalişti” (Caţavencu; cu sensul de “locuitori ai capitalei”) 10. ATRACŢIA PARONIMICĂ (stâlcirea unor cuvinte, datorată apropierii lor, ca formă, de unele mai cunoscute vorbitorului). - “renumeraţie” (Pristanda; de la “număr”, în loc de “remuneraţie”); - “scrofuloşi” (Pristanda; de la “scroafă”, în loc de “scrupuloşi”); - “cioclopedică” (Cetăţeanul turmentat; de la “cioclu”, în loc de “enciclopedică”). 11. INCOERENŢA (lipsa de legătură logică între idei) - “... iată ce zic eu, şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi, adică nu exageraţiuni!...” (Farfuridi) 12. LIMBAJUL AMBIGUU (exprimare neclară, ce permite o dublă înţelegere a contextului). “...vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici” Caţavencu) 13. REFERINŢA CULTURALĂ ATRIBUITĂ GREŞIT “Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!” (Caţavencu)

Comicul de situatie reiese, asa cum il arata si numele, din imprejurarile cele mai surprinzatoare in care sunt puse personajele, provocate de coincidente, de incurcaturi, confuzii si situatii echivoce. Intreaga piesa se bazeaza pe astfel de situatii, fiecare scena in parte fiind o ilustrare a acestui comic. Gasirea si pierderea succesiva a scrisorii de amor constituie principala situatie comica in care sunt implicate personajele si din care reies trasaturile lor de caracter: Zoe Trahanache pierde scrisoarea de la amantul ei, Tipatescu, Cetateanul turmentat o gaseste, aceasta este furata de Catavencu si devine mijloc de santaj pentru postul de deputat. O pierde intr-o incaierare si este gasita din nou de acelasi cetațean care - in sfarsit - o inapoiaza "andrisantului", adica Zoei. Cand se parea ca santajul politic nu are sanse de izbanda, apare Dandanache care chiar invinge in alegeri, capatand mult-ravnitul post de deputat cu ajutorul unei scrisori de amor, pe care insa nu o inapoiaza, pentru ca "mai trebuie s-aldata". Se sugereaza astfel, ca arma politica a santajului va fi eficienta si in viitor, cinstea si meritele politice neavand nicio sansa in viata politica. Numararea steagurilor de catre Ghita este o alta situatie comica, din care reiese ca politaiul fura din avutul statului, desi misiunea lui este tocmai aceea de a-l apara, fiind incurajat si de catre prefect, in calitatea lui de conducator politic al judetului (actul I, scena 1). Una dintre cele mai sugestive situatii cornice este aceea in care Trahanache, dupa ce fusese la Catavencu si vazuse "scrisorica de amor" adresata Zoei, vine acasa la Tipatescu. Prefectul este ingrozit de reactia lui Trahanache daca ar afla de scrisoare si de-a dreptul disperat cand isi da seama ca acesta aflase. Venerabilul il consoleaza pe Tipatescu, spunandu-i ca scrisoarea e "plastografie": "Ei, Fanica, sa vezi imitatie de scrisoare! sa zici si tu ca e a ta, dar sa juri, nu altceva, sa juri!.. .Uita-te la el cum se turbura!..." (actul I, scena 7). Comicul de intentie ilustrează atitudinea autorului fata de personaje si situatiile in care acestea actioneaza. Pornind de la propria afirmatie, aceea ca "nimic nu arde pe ticaiosi mai mult ca rasul", adept al preceptului clasic "ridendo castigat mores" ("rasul indreapta moravurile"), Caragiale isi iubeste cu patima personajele, ii e draga lumea aceasta degradata, care-i da posibilitatea sa ridiculizeze, sa satirizeze, punand in situatii absurde - grotesti uneori - oamenii acestei societati corupte, meschine, perfide si folosind - in principal - sarcasmul. De aceea, spectatorii, cititorii iubesc la randul lor personajele lui Caragiale, desi unele sunt de-a dreptul grotesti (Agamemnon Dandanache), ba chiar, multe dintre replicile lor sunt rostite si astazi cu veselie si placere, intrucat ele nu si-au pierdut deloc sensul si esenta.

Modalitati de caracterizare

Comedia "O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale aparține genului dramatic și are ca moduri de expunere dialogul și monologul. Caracterizarea personajelor se face atât în mod indirect, prin vorbele, faptele și gândurile personajelor, ori direct - de către celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie didascaliile (parantezele autorului) ori indicații scenice (sugestii regizorale), prin care dramaturgul iși "mișcă" personajele, le dă viață și credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc și în zilele noastre. Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fișe de caracterizare directă. La Pristanda, de exemplu, dramaturgul mentionează "(naiv)", ("schimbând deodată tonul, umilit și naiv) ", de unde reies principalele trăsături: prostia și servilismul. Lângă numele lui Trahanache, dramaturgul scrie "(placid) ", iar tertipurile feminine ale Zoei sunt surprinse sugestiv ("începând să se jelească și căzându-i ca leșinată în brațe)", "(zdrobită)", "(revenindu-i deodată toata energia) ", "(cu energie crescandă) "'. Dandanache este foarte precis caracterizat prin didascalii: "(vorbește peltic și sâsâit) ", " (aducându-și în sfarșit aminte). Didascaliile ilustrează și atitudinile personajelor, în situații comice ilustrând - indirect -trăsăturile de caracter dominante. Discursul lui Farfuridi, care este sugestiv pentru imbecilitatea personajului, este suplinit de parantezele autorului: "(bea o sorbitură, apoi, reluându-și răsuflarea, rar ca și cum ar începe o poveste) ", "(asuda, bea și se sterge mereu cu basmaua) " în suprema lupta cu oboseala care-l biruie)". Singurul personaj feminin al piesei, Zoe Trahanache reprezintă femeia voluntară şi autoritară. Apare în diverse ipostaze: sotia "venerabilului" domn Trahanache, amanta prefectului Tipatescu , susținătoarea "temporară" a lui Cațavencu, celelate personaje făcând referiri directe la ipostazele menționate. Mijloacele de caracterizare a personajului sunt specifice genului dramatic, mijloace directe - de către autor, cuprinse în indicaţiile de regie şi de către celelalte personaje: Tipătescu, Caţavencu, Pristanda, Farfuridi. Deşi nu este membră a partidului din care soţul şi amantul ei fac parte, ea conduce totul din umbră, datorită influenţei asupra acestora şi de aceea, pentru Farfuridi, partidul înseamnă în primul rând „madam Trahanache” şi apoi ceilalţi. Catavencu însuși o consideră " mai cu minte" decât celelalte personaje implicate în șantaj, atunci când Zoe hotărăște să-i susțină candidatura. Părerile diferă în funcție de conjunctură: soțul o consideră "simțitoare", Cațavencu o numeste "înger" după ce-i obține iertarea, cetațeanul turmentat o vede " o damă bună", Tipatescu o acuză de "lipsă de judecata" fiind înfuriat de faptul că Zoe a pierdut scrisoarea (" că ești femeie în toată firea, nu mai ești copil"). În momentul în care riscă descoperirea adulterului, Zoe luptă din răsputeri ca să-şi salveze reputaţia și poziţia socială pe care o deţine, fiind conștientă de puterea și influența sa. Astfel, il sfidează pe Tipătescu "am să lupt și cu tine, om ingrat și fără inimă", ca mai apoi să se autocaracterizeze atunci când își amenință amantul - "cine luptă cu Cațavencu, luptă cu mine." În atingerea scopului propus, pentru a-l convinge pe Tipătescu să-l sprijine pe Nae Caţavencu, rivalul său, apelează la toate mijloacele posibile: se lamentează, plânge, leşină, ameninţă, trece de la o stare la alta cu dezinvoltura unei actriţe, pentru ca, în final, să ajungă la aceeași concluzie: „în sfârşit, cine luptă cu Caţavencu, luptă cu mine!” Zoe manifesta același comportament și față de Cațavencu atunci când acesta declară că a pierdut documentul compromițător:"când te-a arestat Fănică te-am scăpat eu. Acuma te arestez eu și n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi scrisoarea." Alături de mijloace directe de caracterizare se întâlnesc şi mijloacele indirecte pentru conturarea portretului moral al Zoei Trahanache: din fapte, gesturi, limbaj , comportament și relația cu celelalte personaje. Ea este o femeie voluntară care joacă însă comedia slăbiciunii feminine. Speriată de șantajul lui Catavencu, face uz de lacrimi și alte arme din arsenalul lamentației feminine pentru a-și convinge

Zoe Trahanache -

amantul să accepte condițiile avocatului. Are un comportament tipic feminin, surprinzător atunci când Nae este învins : îl iartă și îi câștigă devotamentul. Ea nu alege să se razbune deoarece știe că este mai important să ai aliați decât dușmani care să pândească momentul prielnic răzbunării. Prin urmare, ii amintește avocatului că mai sunt și alte Camere, însemnând suportul ei cu condiția să-i accepte patronajul. Acest gest natural este una dintre armele seducției feminine pe care o exercită asupra tuturor bărbaților de la Trahanache până la cetățeanul turmentat. Într-o societate a compromisurilor de tot felul, personajele pieselor lui Ion Luca Caragiale se adaptează perfect oricărei situaţii, neţinând cont de principii, urmărind doar propriile interese. Dupa unele clasificari Zoe reprezinta tipul femeii adulterine, dupa altele, este femeia voluntara pentru care " scopul scuza mijloacele".

Evoluţia cuplului Zoe-Trahanache:
Unul dintre cuplurile cu cel mai mare impact în comedia O scrisoare pierdută este cel reprezentat de Zoe şi Zaharia Trahanache: ei reprezintă ipostaza familiei ce cultivă valori imorale precum adulterul, minciuna, falsitatea, ipocrizia, trădarea. Stâlp al puterii locale, venerabilul preşedinte al tuturor „comitetelor şi comiţiilor” Zaharia Trahanache are în prefectul Ştefan Tipătescu nu numai un „prietin”, asa cum declară la sfârşitul piesei, ci în primul rând un amant al soţiei, un partener care să îl înlocuiască în şedinţele politice prelungite. Astfel, vorbind despre evoluţia cuplului Zaharia-Zoe, vorbim de fapt depre triunghiul conjugal Tipătescu-Trahanache- Coana Joiţica. Cuplul în discuţie are o poziţie socială privilegiată, dublată de un statut politic pe măsură. În lista cu „persoane”, comicul de intenţie este evident în prezentarea celor doi: prin enumerarea tuturor funcţiilor lui Trahanache, dar şi prin desemnarea Zoei prin sintagma „soţia celui de sus” se sancţionează abuzul de putere, de poziţie socială al familiei. Diferenţa de vârstă dintre Zoe şi Zaharia nu este singulară în comediile lui Caragiale: o situaţie similară întâlnim şi în O noapte furtunoasă, între Veta şi jupân Dumitrache. Totuşi, Trahanache rămâne un personaj echivoc, interpretările criticilor oscilând între a-l numi încornoratul naiv şi uşor manevrabil şi soţul care de fapt tolerează adulterul. Ilustrativă în acest sens este Scena a IV-a din Actul I, în care Trahanache îi aduce lui Tipătescu la cunoştinţă şantajul lui Caţavencu: el relatează neutru toată întrevederea cu adversarul politic, făcându-l pe Tipătescu să creadă că bănuieşte relaţia sa cu Zoe, iar după ce savurează momentul de panică al prefectului, îi oferă şi alibiul moral al plastografiei. Astfel, în textul comediei există argumente care să susţină faptul ca Trahanache nu cunoaşte natura relaţiei ZoeTipătescu, dar şi scene care dovedesc contrariul, personajul fiind una dintre enigmele piesei. Echilibrul cuplului nu este însă periclitat de adulter, ci de pericolul de a fi publicată scrisoarea compromiţătoare de către Caţavencu. Interesant este că personajele nu îşi pun deloc problema destrămării cuplului, ci doar pe cea pierderii capitalului de influenţă, de credibilitate, de putere politică. De aceea ameninţarea lui Caţavencu stârneşte în ambii nevoia de a împiedica publicarea biletului intim: Zoe apelează la serviciile lui Pristanada pentru a-i intermedia o întâlnire cu Caţavencu şi negociază în numele lui Trahanache şi al partidului acestuia, iar prezidentul, abil politician, caută o armă de contraşantaj, convins fiind ca nu există politician necorupt. Deşi căile de a salva reputaţia familiei şi a partidului sunt diferite, scopul este comun: salvarea imaginii publice şi a privilegiilor implicate de poziţia politică. Actula al patrulea îi înfăţişează pe cei doi membri ai familiei în situaţii psihice diferite. Impulsivă şi nerăbdătoare, Zoe aşteaptă ca pe ghimpi o veste de la Caţavencu şi resimte acut pericolul continuării şantajului pe măsură ce Agamemnon Dandanache insistă în a-i considera pe ea şi pe Tipătescu soţi şi le povesteşte situaţia similară prin care a ajuns deputat, cu deosebirea că îşi păstrase arma de şantaj politic şi pentru următoarele alegeri. Ea trece repede de la starea de agitaţie la cea de jubilaţie în momentul în

care cetăţeanul turmentat o repune în posesia scrisorii, redevenind stăpână pe situaţie. La polul opus, Trahanache este imperturbabil în pregătirea serbării noului ales, dar disimulează cu viclenie posesia armei de contraşantaj. Finalul este specific unei comedii: conflictul se rezolvă printr-o soluţie de compromis, iar situaţia din ultima scenă prezintă personajele în relaţii identice cu cele din situaţia iniţială. Astfel, evoluţia cuplului Zoe-Zaharia constă practic în evitarea unei situaţii compromiţătoare, a cărei consecinţă nu este în niciun caz anularea adulterului, îngăduit indirect de Trahanache: „Eu n-am prefect, eu am prietin!”. Specific comediei, ambele personaje ilustrează tipuri umane, dar depăşesc totuşi schematismul teatrului clasic, fiind individualizate prin comportament, particularităţi de limbaj sau nume, dar şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic. Zoe este nu numai cocheta şi adulterina, ci mai ales femeia voluntară care conduce din culise întraga viaţă politică a oraşului, manipulând toţi bărbaţii fie prin specularea slăbiciunilor afective, fie prin voinţa de fier. De asemenea, Trahanache nu este numai încornoratul şi ticăitul, ci mai ales politicioanul abil care prin firea calmă şi ticul “ai puţintică răbdare!” câştigă timp de reacţie, intimidându-şi adversarii. Alături de acest cuplu, în comedia O scrisoare pierdută regăsim şi cuplul FarfuridiBrânzovenescu, ipostaze ale insilor lipsiţi de individualitate, înculţi şi imorali, Farfuridi-Caţavencu, adversari politici, ambii căzând victime ale corupţiei celor de la “ţentru”, Zoe –Tipătescu, pereche pentru care sentimentul de dragoste poate oricând aştepta în favoarea altor priorităţi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful